Carte apărută cu sprijinul Ministerului Educaţiei, Tineretului şi Cercetării
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Dicţionarul general al limbii române/ Academia Română. - Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2004-6 voi.
ISBN 973-637-070-4
Voi. 1: A-B. - 2004. - ISBN 973-637-071-2
I.	Academia Română (Bucureşti)
81'374.8=135.1
ISBN 973-637-070-4 973-637-071-2
'I 32- k!£>
Academia Română
ICTIONARUL
GENERAL AL LITERATURII OMANE
Bucureşti
Editura Univers Enciclopedic
AUTORI
Lucian ALEXIU, Carmen ANDRAŞ, Tiberiu AVRAMESCU, Şerban AXINTE, Cristina Martha BALINTE, Nicolae BĂIEŞU, Fănuş BĂILEŞTEANU, Nicolae BÂRNA, Cristina BÂRSAN, Rodica BERARIU DRAGHINCESCU, Olimpia BERCA, Liviu Petru BERCEA, Lucia BERDAN, Nicolae BILEŢCHI, Carmen BLAGA, Doina BOGDAN-DASCĂLU, Nicoleta BORCEA, Grigore BOSTAN, Liliana BOTEZ, Eliza BOTEZATU, Grigore BOTEZATU, Carmen BRĂGARU, Gheorghe BULUŢĂ, Doru BURLACU, Constanţa BUZATU, Hristu CÂNDROVEANU, Vlad CHIRIAC, Mihai CIMPOI, Alina CIOBANU, Ion CIOCANU, Vasile CIOCANU, Alexandra CIOCÂRLIE, Ileana CIOCÂRLIE, Lucia CIREŞ, Ion H. CIUBOTARU, Nicolae CONSTANTINESCU, Alina CONSTĂNCEANU, Petruş COSTEA, Nicolae CREŢU, Stănuţa CREŢU, Daniel CRISTEA-ENACHE, Ion CRISTOFOR, Ovid S. CROHMĂLNICEANU, Constantin CUBLEŞAN, Crişu DASCĂLU, Iordan DATCU, Irina DIGODI, Daniel DIMITRIU, Mihail DOLGAN, Gabriela DRĂGOI, Sebastian DRĂGULĂNESCU, Livia DUMITRU, Raluca DUNĂ, Victor DURNEA, Marcel DUŢĂ, Georgeta ENE, Florin FAIFER, Alexandru FARCAŞ, Mira FETICU, Nicolae FLORESCU, Maria FOARŢĂ, Anca GOŢIA, Dorina GRĂSOIU, Victor V. GRECU, Andrei GRIGOR, Dan GRIGORESCU, Laurenţiu HANGANU, Ion HANGIU, Alee HANŢĂ, Constantin HÂRLAV, Eleonora HOTINEANU, Gheorghe HRIMIUC-TOPORAŞ, Sorina IANOVICI-JECZA, Ofelia ICHIM, Nicolae ILIESCU, Stancu ILIN, Mihai IOVĂNEL, Ion ISTRATE, Olos KATALIN, Ion LĂZĂRESCU, Dan Horia MAZILU, Dan MĂNUCĂ, Nicoleta MĂNUCU, Nicolae MECU, Ionela MENGHER, Dumitru MICU, Ileana MIHĂILĂ, Dan C. MIHĂILESCU, Ioan MILEA, Adriana MITU, Emil MOANGĂ, Ilie MOISE, Mihai MORARU, Camil MUREŞAN, Tudor NEDELCEA, Andrei NESTORESCU, Eugen ONU, Ionel OPRIŞAN, Constantin PAIU, Mariana PASCU, Sava PÂNZARU, Mihaela PODOCEA-CONSTANTINESCU, Mircea POPA, Corina POPESCU, Florin Comeliu POPOVICI, Adrian Dinu RACHIERU, Tania RADU, Ilie RADU-NANDRA, Dorina N. RUSU, Aurel SASU, Nicoleta SĂLCUDEANU, Alexandru SĂNDULESCU, Eugen SIMION, Algeria SIMOTA, Roxana SORESCU, Monica SPIRIDON, Vasile SPIRIDON, Valeriu P. STANCU, Mihaela ŞCHIOPU, Ion ŞEULEANU, Cornelia ŞTEFĂNESCU, Gabriel ŞTREMPEL, Rodica ŞUIU, Elena-Esther TACCIU, Valentin TAŞCU, Alexandru TEODORESCU, Constantin TEODOROVICI, Călin TEUTIŞAN, Teodor TIHAN, Corina TIRON, Mariana VARTIC, Marian VASILE, Teodor VÂRGOLICI, Cătălina VELCULESCU, Stan VELEA, Dumitru VLĂDUŢ, Leon VOLOVICI, Răzvan VONCU, Smaranda VULTUR, Magda WĂCHTER, Joachim WITTSTOCK, Remus ZĂSTROIU
COORDONATOR GENERAL:
Eugen SIMION
COORDONARE ŞI REVIZIE:
Magdalena BEDROSIAN, Mihai CIMPOI, Iordan DATCU, Gabriela DRĂGOI,
Victor DURNEA, Florin FAIpER, Laurenţiu HANGANU, Dan MĂNUCĂ, Gabriela OMĂT,
Rodica PÂNDELE, Remus ZĂSTROIU
Coperta: Mircia DUMITRESCU
Tehnoredactare computerizată: Ofelia COŞMAN, Liliana KEPPER, Ioana LUCA,
Anca SUCIU, Mihaela TUDOR
CUVÂNT ÎNAINTE
Publicăm primele trei volume din Dicţionarul General al Literaturii Române, lucrare amplă, ambiţioasă, începută în 1995 şi încheiată, sper, în lunile ce urmează. Când am propus, cu aproape zece ani în urmă, acest proiect nu bănuiam dificultăţile ce ne aşteaptă. Voiam, pur şi simplu, să nu ne prindă începutul secolului al XXI-lea fără a avea un dicţionar integral al literaturii române, cu tot ceea ce propune el: autori, publicaţii, curente literare, concepte, opere anonime, instituţii literare etc. ... Proiect, repet, complex, greu, dar nu imposibil — credeam la început — de realizat în patru-cinci ani de zile, prin conjugarea forţelor intelectuale din institutele Academiei Române. Un proiect pe care îl prevedeau, de altfel, Mircea Zaciu şi colaboratorii săi în „Argumentul" Dicţionarului scriitorilor români început în 1982 şi publicat (primul volum), după multe peripeţii, de abia în 1995. „Numai prin eforturi conjugate — spuneau ei — vom putea atinge într-o bună zi dezideratul major al unui dicţionar-tezaur care să consemneze absolut tot ce constituie — indiferent de valoare şi ierarhii — realitatea integrală a literaturii noastre"...
Acelaşi gând m-a îndemnat şi, pe mine, trebuie să mărturisesc, atunci când am propus Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române să accepte proiectul semnalat mai înainte, împreună cu altele de aceeaşi anvergură şi importanţă pentru cultura naţională: încheierea Dicţionarului-tezaur al limbii române (început de Haşdeu cu mai bine de o sută de ani în urmă), alcătuirea unui Mic Dicţionar al limbii române (M.D.A. — Micul dicţionar academic, în patru volume!), Tratatul de istorie a românilor, reluarea şi actualizarea Gramaticii limbii române (ultima ediţie a apărut, cu 40 de ani în urmă!), o Istorie a limbii române şi Dicţionarul etimologic al limbii române... Unele au apărut (M.D.A., Tratatul de istorie), altele sunt în curs de elaborare. Asemenea lucrări sunt indispensabile într-o cultură care vrea să-şi afirme şi să-şi conserve identitatea. Mai ales azi, când lumea se globalizează şi culturile (inclusiv limbile) mici sunt ameninţate...
Dicţionarul General al Literaturii Române intră în acest scenariu pe care Academia Română, ţine, cu orice preţ, să-l înfăptuiască. Cu orice preţ înseamnă, în acest caz, efortul conjugat al specialiştilor, criterii generale ce trebuie respectate de toţi, timp rezonabil de execuţie, în fine, prioritatea proiectului în programul institutelor filologice, temperarea şi, dacă se poate, stingerea orgoliilor individuale... Toate acestea au fost clar formulate, de la început, numai că, trecând la fapte, lucrurile s-au complicat în chip imprevizibil. Orgoliile au explodat, istoricii s-au simţit vexaţi, eseiştii au protestat în presă, procesele de intenţie n-au întârziat să apară. N-a lipsit acuzaţia că, a porni un asemenea dicţionar, este a reînvia stilul proiectelor totalitare... Am citit cu ochii mei aberaţii de acest fel, venite — curios — din rândurile cercetărilor care se vedeau deodată treziţi din lunga lor inerţie şi puşi să ducă la capăt ceva ce ar putea fi util lumii în care trăiesc...
N-am luat în seamă ameninţările şi nici scepticismul endemic al celor care cred că intelectualii români nu pot face nimic durabil împreună şi, mai mult decât atât, cred cu îndârjire că cercetătorii dintr-un institut academic trebuie să studieze câţi îngeri pot intra într-un vârf de ac, nu să contribuie
Dicţionarul general al literaturii române VI
la redactarea unui dicţionar al literaturii naţionale... O operaţie, cred ei, nedemnă de pregătirea intelectuală şi eminenţa talentului lor...
Mai tare decât acest orgoliu care, la urma urmelor, poate fi înţeles într-o comunitate (comunitate literară) care aspiră să studieze biografia geniului şi încearcă să justifice inefabilele capodoperei literare, mai tare, zic, şi mai rebarbativă s-a dovedit a fi inerţia celor care, primind un salariu, nu consideră că sunt obligaţi moralmente să-şi îndeplinească angajamentele luate. Ei se conduc încă, într-o lume care a intrat în economia de piaţă, după morala care prevede veşnica tărăgănare, amânarea la infinit, aflarea în treabă ca formă de lucru şi acţiune intelectuală, sabotarea istoriei, refugiul în contemplaţie... Aceasta înseamnă că un cercetător poate să te ducă cu vorba ani în şir fără a preda studiul sau articolul pentru care, horribile dictu, este plătit de la buget... Spre surpriza mea, am întâlnit, nu unul sau două cazuri de acest fel, ci zeci de intelectuali mai tineri sau mai vârstnici, care, grijulii cu treburile lor, găsesc că este fără rost şi chiar nedemn pentru talentul lor să se ţină de cuvânt şi să aducă la timpul cuvenit articolul pentru care primesc lunar o remuneraţie de la buget. Nu excesivă, este adevărat, dar o primesc, neabătut, lună de lună... Când, totuşi, au fost somaţi să predea articolul, s-au supărat şi au plecat, protestând, bineînţeles, în presă contra directorilor şi preşedinţilor asasini...
Această mentalitate barbară a fost şi este încă principala piedică în calea lucrărilor de tipul dicţionarului nostru... Ea amână nepermis de mult timpul de execuţie şi, în cele din urmă, pregăteşte minuţios eşecul oricărui proiect colectiv. Am trecut şi, repet, trecem prin această experienţă nefericită, greu de eliminat pentru că ea se bazează, cum am spus, pe o mentalitate adânc înrădăcinată în conştiinţa intelectualului român format în epoca totalitarismului: conştiinţa că, dacă poţi face ceva singur şi pentru tine, e bine, dacă nu, nu... Proiectele colective constituie obligaţia celorlalţi. Morala „de ce eu şi nu ei?" rămâne, din nefericire, actuală...
Aşa se face că, început în 1995, dicţionarul literaturii începe să apară după aproape un deceniu, în acest timp am asistat la confruntări dure, abandonuri, proteste în presă, fugi strategice şi, chiar, la tentative de fraudă intelectuală. Unii colaboratori, presaţi de timp (timpul avusese, totuşi răbdare cu ei pentru că, în 10 ani, puteau redacta cele zece articole pe care şi le asumaseră!), au găsit de cuviinţă că este bine să le copieze integral din dicţionarele anterioare. Descoperiţi, s-au supărat, bineînţeles, pentru insulta ce le-o facem şi ne-au dată în judecată. N-ar fi exclus ca Academia Română să fie obligată să plătească daune morale pentru faptul că, dând în vileag plagiatele odioase, au stricat imaginea tinerei intelectuale x şi a domnului publicist y, oameni, altminteri, cu relaţii multiple şi cu o presă bună...
Amintesc toate aceste mici mizerii pentru că ele ne mănâncă, zilnic, timpul şi ne toacă nervii. N-am abandonat proiectul nostru şi, desigur, nici nu avem de gând să-l abandonăm... Mergem mai departe. Intre timp, unii colaboratori au plecat, alţii noi, îndeosebi tineri, au venit. Au căpătat toţi, experienţă (pozitivă), vreau să spun că ştim, azi, mai bine cum se poate face un dicţionar de această anvergură decât ştiam în faza iniţială, când fervoarea noastră era enormă. Ştim, de pildă, că a redacta un dicţionar cu o sută de colaboratori este aproape imposibil, ştim, de asemenea, că trebuie verificată orice informaţie, în fine, istoricul literar român — chiar şi cel mai bine pregătit — are tendinţa, când se apucă să scrie, să exagereze sau, dimpotrivă, să diminueze importanţa subiectului său. Rezultatul este, într-un caz, sporul de pagini, în celălalt — pamfletul superficial. Nu-i uşor de disciplinat asemenea excese subiective. în unele situaţii, orgoliile nu se lasă uşor potolite şi conflictul este inevitabil. Un autor crede, de pildă, că articolul lui de 10 pagini despre un scriitor mărunt nu poate fi redus la două pagini, cât era prevăzut, şi acuză pe cpi care vor să-l ajute de complicităţi odioase, criptocomuniste. Inutil să încerci să-l convingi că filosoful Amăruţei nu-i, totuşi, Cioran sau că într-un dicţionar academic nu poţi publica 11 pagini despre un scriitor care
VII Dicţionarul general al literaturii române
încă se luptă cu îndărătnicia publicului, în timp ce lui Arghezi i se acordă doar 9 pagini (exemplele nu sunt imaginare, sunt luate dintr-un dicţionar publicat anterior...).
Nu pot spune că am reuşit să păstrăm, în toate împrejurările, o ierarhie perfectă, spun doar că ne-am străduit să punem scriitorii într-o ordine a valorilor şi, pe cât omeneşte este posibil, să fim obiectivi şi să dăm, într-un număr rezonabil de pagini, datele esenţiale despre scriitor şi despre opera lui. Un articol de dicţionar nu-i un capitol de istorie a literaturii, nici un eseu sau un articol de gazetă, este o fişă care cuprinde, înainte de orice, informaţii exacte de ordin bio-bibliografic şi o fotografiere, de sus, a scrierilor (teme prioritare, personaje, structura narativă când este vorba de roman, mituri esenţiale — în cazul poeziei, receptarea critică etc.)...
Aşadar:
1.	Dicţionarul General al Literaturii Române încearcă să prezinte pe toţi autorii de limbă română care, într-un chip sau altul, ilustrează cultura română în timp şi spaţiu, indiferent de locul unde au scris şi s-au afirmat. Astfel se explică faptul că în volumele ce urmează veţi întâlni scriitori din toate zonele locuite de români, acolo unde limba de comunicare (în mari sau mici comunităţi) este româna.
2.	Criteriul esenţial de selecţie şi judecată a operei române, evident, cel de natură axiologică şi istorică, adecvate, repet, necesităţilor şi exigenţelor unui dicţionar. Nu ne-am propus să aplicăm în exclusivitate criteriul literarităţii pentru că, n-am putut elimina scrierile ce vin în atingere cu literatura şi, în genere, ilustrează zonele ei culturale generale. Am inclus, în consecinţă, şi pe folclorişti, pe editorii importanţi, pe memorialişti, pe teologii care, prin scrierile lor, ilustrează gândirea şi literatura religioasă într-un chip elocvent, nu am ocolit pe traducătorii remarcabili din şi în limba română, în fine, din rândul autorilor n-am exclus — şi nici nu puteam s-o facem — pe marii filologi de felul lui Al. Rosetti, Sextil Puşcariu sau Iorgu Iordan, din motive pe care nu are rost să le amintesc. N-am ocolit nici pe logotheţi, creatori de limbaj, pe autorii de gramatici, de manuale sau de îndreptare morale şi religioase care, în faza culturală a literaturii noastre, au slujit ideea de literatură şi au facilitat afirmarea ei estetică... Reprezentanţii „Şcolii ardelene" pot fi luaţi, în acest caz, ca puncte de reper. Coborând în istorie, dăm peste primii traducători şi comentatori de texte religioase. Numele şi performanţele lor trebuie menţionate. La fel memorialiştii, diariştii, biografii mai vechi şi mai noi care, nevoind să facă literatură, depăşesc prin calitatea scrisului lor simpla lor comunicare. Două exemple: Ion Bălăceanu, diplomat şi memorialist remarcabil din secolul al XlX-lea, descoperit de-abia în zilele noastre, sau, dintr-o epocă mai nouă, omul politic C. Argentoianu care a lăsat o serie de scrieri memorialistice pline de culoare...
3.	Pentru epocile mai vechi, criteriul de selecţie este, se înţelege, mai permisiv. Pentru autorii contemporani, punctul de plecare este mai strict estetic. Am căzut de acord cu colaboratorii mei ca autorii care au minim două cărţi notabile să intre în dicţionar. Aşa se explică prezenţa tinerilor poeţi, prozatori, eseişti, dramaturgi, critici şi istorici literari şi chiar a antropologilor şi filosofilor culturii care, prin scrierile lor, au atras în ultimul deceniu atenţia comentărilor. Ne-am impus să fim, nu echidistanţi cum se spune în limbajul publicistic, ci obiectivi. N-am exclus pe nimeni care merită să figureze pe această imensă pânză literară. Dacă există, cumva, scăpări, ele n-au fost voite, cel puţin din partea mea, coordonatorul dicţionarului. Ideea listelor negre, care circulă în unele medii intelectuale, mi se pare nedemocratică, neeuropeană. Profund imorală. Trebuie să fim drepţi cu adevărul şi resemnaţi, vorba cunoscută a lui E. Lovinescu, în faţa evidenţei estetice. Cine are curiozitatea să urmărească lista autorilor şi substanţa articolelor din dicţionar va putea, cred, constata că ne-am străduit să păstrăm această conduită.
4.	Pregătind acest dicţionar în regim de liberate, am putut include şi pe scriitorii din diaspora. Atât cât am putut şi cum am putut reconstitui biografia lor intelectuală şi informaţiile despre operă.
Dicţionarul general al literaturii române VIII
Pentru prima oară, cred, reuşim să reconstituim integral harta literilor române contemporane. Există, se ştie, o comunitate de scriitori de limba română în Israel, există poeţi şi traducători în Suedia şi Canada, în fine, românii au ajuns pe toate continentele şi unii dintre ei continuă să scrie în limba română. Dicţionarul de faţă înregistrează scrierile, publicaţiile şi asociaţiile pe care aceşti scriitori le animă...
5.	Dorinţa noastră a fost — şi rămâne în continuare — să păstrăm un criteriu unitar de apreciere. N-a fost posibil, trebuie să recunoaştem, să menţinem în toate cazurile ştacheta la aceeaşi înălţime. Cei care au redactat articolele au, şi ei, preferinţele, idiosincraziile, gusturile, interesele lor şi, mai ales, orgoliile lor scriitoriceşti. Am dus o luptă dură, cum am semnalat deja, pentru a-i face să înţeleagă că trebuie să renunţe la ele în favoarea obiectivitătii şi a modelelor generale, absolut obligatorii într-un dicţionar academic. N-am reuşit totdeauna. O bună eseistă scrie, de pildă, în 15 pagini despre un clasicist pe care îl admiră în chip absolut. Un altul, mai zgârcit, prezintă un articol de trei pagini despre Şerban Cioculescu şi altul de 2,5 pagini despre Pompiliu Constantinescu. Cum să-i fac să înţeleagă că ierarhiile sunt răsturnate şi că proporţiile trebuie schimbate radical? Am încercat cu toate argumentele intelectuale posibile, n-am reuşit, autorii rămân, neclintiţi, pe poziţiile iniţiale. Abia, cu chiu, cu vai am ajuns la o soluţie. Una dintre ele — a fost (şi poate fi şi în viitor) aceea de a ne adresa altor specialişti care, în faţa evidenţei estetice, îşi pot înfrânge subiectivismul exacerbat... Nu sunt sigur că am izbutit, în toate cazurile, să păstrăm cumpăna cea dreaptă. Dar am încercat...
6.0 problemă ce ne-a preocupat şi ne preocupă încă este aceea a scriitorilor modeşti (şi chiar mai jos decât atât) care au scris mult. Să înregistrăm toate cele 50 de titluri ale unui poet productiv ca o uzină metalurgică? Nu-i posibil şi, la drept cuvânt, nu-i bine. Ar însemna ca spaţiul acordat lui să fie de zece ori mai mare decât acela destinat lui Ion Barbu care a publicat, cum se ştie, o singură carte de poezii (lăsând deoparte poemele de debut). încă o dată: ce-i de făcut? De făcut nu-i decât să înregistrăm doar câteva din scrierile productivului autor şi să dăm o judecată generală corectă despre valoarea (sau nonvaloarea) lor.
7.	O situaţie aparte prezintă scriitorii care, angajându-se politic în epoca totalitarismului, şi-au maculat opera şi ridică, azi, semne de întrebare asupra comportamentului lor moral. O primă reacţie pe care am primit-o din partea celor care au redactat articolele respective a fost aceea de respingere totală sub forma unor pamflete politice. S-a dovedit, ulterior, pe măsură ce dicţionarul nostru înainta şi numărul situaţiilor speciale sporea vertiginos, că pamfletul nu-i modalitatea potrivită într-un dicţionar academic. I-am rugat, în consecinţă, pe autori să-şi revadă textele şi, spunând ce trebuie (inclusiv despre atitudinea morală a scriitorului), să folosească stilul adecvat lucrărilor de acest gen. în fond, dacă spui că poetul Cutare a publicat lamentabile versuri encomiastice despre dictatorii epocii comuniste sau a scris romane de-a dreptul mizerabile sau numai mediocre, în maniera realismului socialist, este suficient ca acela care citeşte să-şi facă o idee justă despre ce om este vorba şi care-i valoarea reală a scriitorului. Zece pagini de injurii, într-un articol de dicţionar, ar reprezenta un exces. Or, se ştie, situaţii de acest fel nu merită nici excesul de indignare, nici excesul de onoare. Merită doar judecata noastră exactă... Critic vorbind, este mult mai convingător, şi, prin aceasta, mai eficient...
8.	Am introdus în dicţionar, cum am precizat, şi publicaţiile literare şi pe cele culturale, chiar şi ziarele care au avut o pagină literară. Criteriul a fost (şi rămâne în vigoare până la sfârşit) ca la publicaţia respectivă să fi colaborat cel puţin doi-trei scriitori notorii. Nu putem — şi nici nu este bine — să întocmim bibliografia şi să facem cronologia integrală a grafomanilor, productivi ieri, ca şi azi, şi a foilor în care ei publică.
9.	Dicţionarul nostru nu iese, bineînţeles, din neant. Există precedente remarcabile. Suficient să citez Dicţionarul de la Iaşi (1979), care se opreşte, însă, la 1900, sau Dicţionarul Scriitorilor Români (I-IV),
IX Dicţionarul general al literaturii române
coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu. Există, apoi, Dicţionarul publicaţiilor literare, redactat de Ion Hangiu, câteva dicţionare cronologice ale literaturii (cum este cel publicat recent de Institutul „Puşcariu"), dicţionare de termeni literari sau dicţionare judeţene etc. Toate acestea au fost şi sunt, în continuare, utile pentru echipa care pregăteşte Dicţionarul General al Literaturii Române. Nu ascund faptul că ideea de a pomi acest proiect mi-a dat-o dicţionarul scos de Institutul „Philippide", de la Iaşi. M-am bazat, de altminteri, pe experienţa lor şi am mizat pe sprijinul cercetătorilor ieşeni. Academia Română a dorit să continue acest proiect, cuprinzând — cum am spus de la început — tot spaţiul literaturii române şi toate fenomenele din interiorul lui. Unii publicişti n-au înţeles şi nu vor să înţeleagă, am impresia, nici azi intenţiile noastre. Altminteri, nu-mi explic de ce repetă absurditatea cum că Academia Română „a decapitat" dicţionarul ieşenilor şi alte asemenea indecenţe. Academia Română n-a decapitat, până acum, pe nimeni şi nici nu are de gând. Vrea doar ca, cercetătorii bucureşteni, ieşeni, timişoreni din sfera academică să pregătească un dicţionar cu altă miză şi, evident, de alte proporţii, cuprinzând — a câta oară să precizez? — totalitatea fenomenelor din spaţiul literaturii române. Acest proiect nu-1 pot duce la capăt, într-un timp acceptabil, 6-7 oameni aflaţi în pragul pensiei, blazaţi în meseria lor sau ocupaţi să predea în şapte universităţi particulare. E nevoie de un efort intelectual mai mare şi de un program bine ordonat... Ce mă miră este că unii confraţi rămân blocaţi în ostilitatea lor, iraţională, faţă de orice încercare de a construi ceva durabil şi esenţial în cultura noastră. Sper ca dicţionarul de faţă să le tulbure cât de cât idiosincraziile... Asemenea lucrări (tratate, dicţionare, sinteze) nu mai pot fi făcute azi, de un singur specialist, cu pana de gâscă în mână, la gura sobei, într-un timp nedeterminat...
10.	Ţin să precizez că, acolo unde colaboratorii noştri n-au găsit informaţii noi sau n-au aflat un specialist capabil să studieze şi să scrie satisfăcător despre un autor, să zicem, din secolul al XlX-lea, am reluat în dicţionarul de faţă articolul din Dicţionarul de la Iaşi. Cu voia, desigur, a autorului şi cu actualizările de rigoare. în acelaşi fel am procedat şi în cazul unor reviste pe care le-a consultat numai domnul Ion Hangiu. Cu asentimentul lui — şi cu specificarea de rigoare a paternităţii — le-a asimilat în dicţionarul academic. Asemenea transferuri sunt, totuşi, rare...
11.	Din motive uşor de înţeles, am decis să reproduc, în spaţiul care-mi este rezervat, articolul lui Mircea Zaciu din Dicţionarul Scriitorilor Români. El a fost completat, strict bibliografic, de criticul literar Nicolae Bârna... Dispărând înainte de vreme, n-am avut posibilitatea să-i cer lui Mircea Zaciu, un intelectual pe care l-am stimat mult, această favoare. Am credinţa că mi-ar fi dat-o.
12.	Se pune, desigur, şi problema originalităţii şi a exactităţii informaţiei într-un dicţionar de asemenea dimensiuni. Este limpede că nu putem verifica fiecare propoziţie pentru a vedea dacă acela care a scris-o a parafrazat pe cineva sau, pur şi simplu, a copiat-o. Câteva accidente ne-au pus în gardă... Am descoperit, cu această ocazie, că morala unor cercetători este foarte elastică. Somaţi, după ani de zile, să depună articolele lor, ne-au adus xeroxuri (uşor prescurtate) din dicţionarele anterioare. Sancţionaţi pentru fraudă, ne-au dat în judecată sau, cum am precizat mai înainte, ne insultă prin gazete... Ţinem să precizăm că fiecare autor răspunde, integral, de originalitatea textului şi exactitatea informaţiilor. Ei au semnat un angajament în acest sens. Nerespectându-1, vor suporta consecinţele. Spun toate acestea pentru că, în calitate de coordonator general, n-am posibilitatea să controlez toate datele dintr-un dicţionar ce va însuma, probabil, peste şase mii de pagini. Mizez pe loialitatea, onestitatea şi inteligenţa colaboratorilor mei.
13.	Suntem conştienţi de faptul că dicţionarul nostru este departe de a fi perfect. Ne-au scăpat, în mod sigur, multe, am uitat, poate, un nume de autor sau chiar mai mulţi, cutare publicaţie n-a fost încă depistată, informaţiile nu sunt, poate, în toate cazurile complete... Perfecţiunea nu-i un cuvânt potrivit când este vorba de un dicţionar cu asemenea miză. Vom încerca să completăm,
Dicţionarul general al literaturii române X
îndreptăm şi să eliminăm ceea ce este de prisos în ediţia a doua pe care o pregătim încă de acum. Un grup de cercetători de la Institutul „G. Călinescu", în colaborare cu cei de la Institutul „Alexandru Philippide" vor urmări, sistematic, acest subiect. Intenţia noastră este de a înfiinţa o bancă de date privitoare la literatura română...
14.	Colaboratorii vin, în cea mai mare parte, din institutele Academiei Române. Vin, însă, şi din mediul universitar. Le mulţumesc tututor... S-au angajat să facă o lucrare, recunosc, care nu dă totdeauna mari satisfacţii în sfera creaţiei. O lucrare însă de interes naţional. Merită s-o ducem la capăt, chiar dacă suntem nevoiţi, uneori, să neglijăm propriile scrieri. Trebuie să dăm ceva din ceea ce ştim societăţii în care trăim...
15.	Mai este ceva şi vreau să spun la sfârşitul acestui mic text introductiv: Dicţionarul General al Literaturii Române are, dincolo de faptul de a fi un instrument de informare, o miză mai profundă: el adună la un loc pe toţi cei care au scris şi scriu în limba română. Şi, dacă scriu bine, ei servesc naţiunea şi spiritualitatea română. Asta ca să-l parafrazez pe Camus. Vreau să spun că românii care sunt despărţiţi uneori dramatic de istorie se regăsesc între paginile acestei lucrări. Se regăsesc în ceea ce-i desparte (talentul individual), dar — mai cu seamă — în ceea ce îi uneşte: spiritualitatea românească. Până ce oamenii politici vor cădea de acord asupra graniţelor reale, iată, aducem într-o carte comună graniţele spirituale ale românităţii. La desenarea lor au contribuit critici şi istorici literari de pretutindeni (din Basarabia sau din alte regiuni locuite de români) cu ştiinţa şi talentul lor. Instrumentul nostru comun de a comunica este limba română.
EUGEN SIMION
Bucureşti, 27 septembrie 2004
NOTĂ
Dicţionarul general al literaturii române (DGLR) este o lucrare complexă, care include următoarele tipuri de articole: autor (scriitor, cronicar, autor de scrieri bisericeşti, folclorist, publicist, traducător ş.a.), editor, scriere cultă anonimă sau cu paternitate controversată (text cu caracter religios, cronică istorică etc.), carte populară, specie folclorică, publicaţie periodică (revistă literară sau culturală, gazetă cu rubrică sau pagină literară), curent literar, societate literară sau culturală, instituţie cu specific literar (uniune de consacrare sau profesională, institut de cercetare etc.).
Fiecare articol are un caracter monografic. Dimensiunile unui articol corespund locului ocupat de autor, publicaţie periodică etc. în cadrul general al literaturii noastre. Articolul dedicat unui autor are următoarea structură: titlul articolului (nume şi prenume; paranteză care conţine eventualele schimbări de nume şi datele biografice limită) urmat de trei secţiuni — biografie, comentariul operei, bibliografie. Secţiunile articolului sunt corelate în funcţie de ponderea activităţii autorului respectiv. în general, partea biografică selectează elementele relevante pentru activitatea literară a unui autor (informaţii despre familie, studii, formaţie intelectuală, debut, participare la cenacluri, prezenţa în publicaţii periodice, pseudonime, colegi de generaţie, implicare socială şi o prezentare de ansamblu a operei). Comentariul operei urmăreşte, de obicei cronologic, domeniile literare abordate de scriitor şi se bazează pe o medie a receptării critice, fără a exclude punctele de vedere proprii. Secţiunea bibliografică este compusă din două capitole. Primul, intitulat SCRIERI, înregistrează cronologic volumele originale, antume şi postume, precum şi principalele ediţii; tot aici sunt incluse traducerile din opera autorului în discuţie şi traducerile din scriitori străini şi români efectuate de acesta. Nu au fost menţionate lucrările fără caracter literar sau cultural (de exemplu, cărţi de matematică, medicină, drept etc.). Cel de-al doilea capitol, intitulat Repere bibliografice, înregistrează cronologic referinţe din periodice (se indică autorul, titlul articolului, denumirea periodicului — în întregime sau siglată —, anul calendaristic şi numărul ori, în unele cazuri, ziua şi luna) şi din volume (se indică autorul, titlul cărţii — în întregime sau siglat —, locul şi anul de apariţie — atunci când nu există siglă —, pagina sau paginile). Informaţiile bibliografice se opresc la sfârşitul anului 2003. Articolele consacrate unor autori reprezentativi sunt însoţite de citate critice semnificative. în cazul marilor scriitori se adaugă un tabel cronologic al vieţii şi al operei. Şi alte tipuri de articole, cu excepţia celor dedicate publicaţiilor periodice, sunt, de regulă, însoţite de un capitol bibliografic în care se menţionează ediţiile ori sursele şi de un capitol de referinţe bibliografice.
Corpul de articole al fiecărui volum este precedat de indicaţii pentru utilizarea dicţionarului, cuprinse în NOTĂ, de o listă cu abrevieri şi de lista autorilor de articole, întocmită în ordinea alfabetică a iniţialelor cu care aceştia semnează. Urmează BIBLIOGRAFIA, alcătuită din două capitole:
A.	ENCICLOPEDII, DICŢIONARE, ISTORII LITERARE, MONOGRAFII, STUDII, EDIŢII; B. ARHIVE, PERIODICE, CULEGERI, ANTOLOGII. Volumele citate frecvent sunt menţionate într-o formă abreviată transparent, iar pentru publicaţiile periodice, culegeri şi antologii s-au utilizat sigle formate din majuscule.
Au fost preluate şi adaptate la specificul lucrării normele lexicografice redactate de Corneliu Morariu pentru Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900.
ABREVIERI
B.	A. R.	= Biblioteca Academiei Române
ed.	= ediţie; ediţia
edit.	= editor(~ului); editori(~lor)
f.a.	= fără an de apariţie
fasc.	= fascicula; fasciculele
f.l.	= fără localitate de apariţie
fragm.	= fragment(~e); fragmentar
introd.	= introducerea; introducere de...
îngr.	= (ediţie) îngrijită de...
j.	= judeţul
ms.	= manuscris
ms. rom.	= manuscris românesc
n.	= născută
pref,	= prefaţa; prefaţă de...
publ.	= publicat (de...)
reed.	= reeditat (de...)
republ.	= republicat (de...)
sec.	= secolul
supl.	= supliment
t.	= tomul
tr.	= traducere (de...); traduceri (de...)
trad.	= traducător(~ului); traducători(~lor)
voi.	= volumul; volumele
INIŢIALELE AUTORILOR DE ARTICOLE
A.C.	Alexandra CIOCÂRLIE	CPp.	Corina POPESCU
A.Cb.	Alina CIOB ANU	C.Ş.	Cornelia ŞTEFĂNESCU
A.Ct.	Alina CONSTĂNCE ANU	C.T.	Constantin TEODOROVICI
A.D.R.	Adrian Dinu RACHIERU	C.Tr.	Corina TIRON
A.F.	Alexandru FARCAŞ	C.Tt.	Călin TEUTIŞAN
A.G.	Andrei GRIGOR	C.V.	Cătălina VELCULESCU
A.Gţ.	Anca GOŢLA	Ct.C.	Constantin CUBLEŞAN
A.M.	Adriana MITU	D.B.	DoruBURLACU
A.N.	Andrei NESTORESCU	D.B.-D.	Doina BOGDAN-DASCĂLU
A.S.	Aurel SASU	D.C.-E.	Daniel CRISTEA-ENACHE
A.Sm.	Algeria SIMOTA	D.C.M.	Dan C. MIHĂILESCU
A1.H.	Alee HANŢĂ	D.D.	Daniel DIMITRIU
A.T.	Alexandru TEODORESCU	D.G.	DanGRIGORESCU
A1.S.	Alexandru SĂNDULESCU	D.Gr.	Dorina GRĂSOIU
C.A.	Carmen ANDRAŞ	D.H.M.	Dan Horia MAZILU
C.B.	Cristina BÂRSAN	D.M.	Dan MĂNUCĂ
C.B1.	Carmen BLAG A	D.Mc.	Dumitru MICU
C.Br.	Carmen BRĂGARU	D.N.R.	Dorina N.RUSU
C.Bz.	Constanţa BUZATU	D.V.	Dumitru VLĂDUŢ
C.D.	Crişu DASCĂLU	E.B.	Eliza BOTEZATU
C.H.	Constantin HÂRLA V	E.-E.T.	Elena-Esther TACCIU
C.M.	Camil MUREŞAN	E.H.	Elena HOTINEANU
C.M.B.	Cristina Martha BALINTE	E.M.	Emil MOANGĂ
C.P.	Constantin PAIU	E.O.	Eugen ONU
Dicţionarul general al literaturii române XIV
E.S.	Eugen SIMION	L.Bd.	Lucia BERD AN
F.B.	Fănuş BĂILEŞTEANU	L.Bz.	Liliana BOTEZ
F.C.P.	Florin Corneliu POPOVICI	L.Cş.	Lucia CIREŞ
F.F.	Florin FAIFER	L.D.	Livia DUMITRU
G.B.	Grigore BOSTAN	L.H.	Laurenţiu HANGANU
G.B1.	Gheorghe BULUŢĂ	L.P.B.	Liviu Petru BERCEA
G.D.	Gabriela DRĂGOI	L.V.	Leon VOLOVICI
G.E.	Georgeta ENE	M.C.	Mihai CIMPOI
G.H.-T.	Gheorghe HRIMIUC-TOPORAŞ	M.Dg.	Mihail DOLGAN
G.Ş.	Gabriel ŞTREMPEL	M.Dţ.	Marcel DUŢĂ
Gr.B.	Grigore BOTEZATU	M.F.	Maria FOARŢĂ
Hr.C.	Hristu CÂNDRO VE ANU	M.I.	Mihai IOVĂNEL
I.C.	Ion CIOCANU	M.M.	Mihai MORARU
I.Cr.	Ion CRISTOFOR	M.P.	Mariana PASCU
I.D.	Iordan DATCU	M.P.-C.	Mihaela PODOCEA-
LDg.	Irina DIGODI		CONSTANTINESCU
I.H.	Ion HANGIU	M.Pp.	Mircea POPA
I.H.C.	Ion H. CIUBOTARU	M.S.	Monica SPIRIDON
I.I.	Ion ISTRATE	M.Ş.	Mihaela ŞCHIOPU
I.L.	Ion LĂZĂRESCU	M.V.	Mariana VARTIC
I.M.	Ioan MILE A	M.Vs.	Marian VASILE
I.Mn.	Ionela MENGHER	M.W.	Magda WÂCHTER
I.Ms.	Ilie MOISE	Mr.F.	Mira FETICU
1.0.	Ionel OPRIŞAN	N.B.	Nicolae BĂIEŞU
I.R.-N.	Ilie RADU-NANDRA	N.Bc.	Nicoleta BORCEA
I.Ş.	Ion ŞEULEANU	N.B1.	Nicolae BILEŢCHI
I1.C.	Ileana CIOCÂRLIE	N.Br.	Nicolae BÂRNA
Il.M.	Ileana MIHĂILĂ	N.C.	Nicolae CONSTANTINESCU
J.W.	Joachim WITTSTOCK	N.Cr.	Nicolae CREŢU
L.A.	Lucian ALEXIU	N.F1.	Nicolae FLORESCU
XV Dicţionarul general al literaturii române
N.I.	Nicolae ILIESCU
N.M.	Nicolae MECU
N.Mc.	Nicoleta MĂNUCU
N.S.	Nicoleta SĂLCUDEANU
O.B.	Olimpia BERCA
O.I.	Ofelia ICHIM
O.K.	Olos KATALIN
Ov.S.C.	OvidS. CROHMĂLNICEANU
P.C.	Petruş COSTEA
R.D.	Raluca DUNĂ
R.B.D.	Rodica BERARIU
	DRAGHINCESCU
R.S.	Roxana SORESCU
R.Ş.	Rodica ŞUIU
R.V.	Răzvan VONCU
R.Z.	Remus ZĂSTROIU
S.C.	Stănuţa CREŢU
S.D.	Sebastian DRĂGULĂNESCU
S.I.	Stancu IUN
S.I.-J.	Sorina IANOVICI-JECZA
S.P.	Sava PÂNZARU
S.V.	Smaranda VULTUR
St.V.	StanVELEA
Ş.A.	ŞerbanAXINTE
T.A.	Tiberiu AVRAMESCU
T.N.	Tudor NEDELCEA
T.R.	Tania RADU
T.T.	Teodor TIHAN
T.V.	Teodor VÂRGOLICI
V.C.	Vasile CIOCANU
V.D.	Victor DURNEA
V.P.S.	ValeriuP. STANCU
V.S.	Vasile SPIRIDON
V.T.	Valentin TAŞCU
V.V.G.	Victor V. GRECU
Vl.C.	Vlad CHIRIAC
***	în redacţie
BIBLIOGRAFIE
A.	ENCICLOPEDII, DICŢIONARE, ISTORII LITERARE,
MONOGRAFII, STUDII, EDIŢII
Acterian, Privilegiaţi = Arşavir Acterian, Privilegiaţi şi năpăstuiţi, pref. Mircea Zaciu, Iaşi, 1992 Aczel, Scriitori rom. Israel = Emanuel Aczel, Scriitori de limba română din Israel. Generaţia contemporană, pref. Shaul Cârmei, Bucureşti, 2003 Adam, Planetariu = Ioan Adam, Planetariu, Bucureşti, 1984 Adamek, Trupul = Diana Adamek, Trupul neîndoielnic, Bucureşti, 1995
Adamescu, Contribuţiune = Gh. Adamescu, Contribuţiune la bibliografia românească, I—III, Bucureşti, 1921-1928
Adamescu, Ist. lit. = Gh. Adamescu, Istoria literaturii române, Bucureşti, 1913 Aderca, Contribuţii = F. Aderca, Contribuţii critice, I—II, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti, 1983-1988
Agârbiceanu, Meditaţie = Ion Agârbiceanu, Meditaţie în septembrie. Publicistică literară, îngr. Aurel Sasu, pref. Mircea Zaciu, Cluj, 1971 Alboiu, Un poet = George Alboiu, Un poet printre critici, Bucureşti, 1979 Alexandrescu, Confesiuni = Matei Alexandrescu, Confesiuni literare, Bucureşti, 1971 Alexiu, Ideografii = Lucian Alexiu, Ideografii lirice contemporane, Timişoara, 1977 Anania, Rotonda = Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, Bucureşti, 1995 Andriescu, Disocieri = Al. Andriescu, Disocieri, Iaşi, 1973 Andriescu, Relief = Al. Andriescu, Relief contemporan, Iaşi, 1974 Anestin, Schiţă = Ion Anestin, Schiţă pentru istoria teatrului românesc, Bucureşti, 1938 Anghel-Iosif, Portrete = D. Anghel, St. O. Iosif, Portrete, Bucureşti, 1910 Anghelescu, Creaţie = Adrian Anghelescu, Creaţie şi viaţă, Bucureşti, 1978 Anghelescu, Vedere = Adrian Anghelescu, Vedere dinspre Eyub, Bucureşti, 1986 Anghelescu, Lectura = Mircea Anghelescu, Lectura operei, Bucureşti, 1986 Anghelescu, Preromant. rom. = Mircea Anghelescu, Preromantismul românesc, Bucureşti, 1971 Anghelescu, Scriitori = Mircea Anghelescu, Scriitori şi curente, Bucureşti, 1982 Anghelescu, Textul = Mircea Anghelescu, Textul şi realitatea, Bucureşti, 1988 Antonescu, Scriitori = Nae Antonescu, Scriitori uitaţi, Cluj-Napoca, 1980 Apetroaie, Lit. rom. = Ion Apetroaie, Literatura română a secolului al XX-lea, I, Iaşi, 1978 Apolzan, Aspecte = Mioara Apolzan, Aspecte de istorie literară, Bucureşti, 1983 Apostolescu, Infl. romanţ. = N. I. Apostolescu, L'Influence des romantiques frangais sur la poesie roumaine, pref. Emile Faguet, Paris, 1909
XVII Dicţionarul general al literaturii române
Apostolescu, Ist. lit. = N. I. Apostolescu, Istoria literaturii române modeme, I—II, Bucureşti, 1913-1916 Ardeleanu, „A urî" = Virgil Ardeleanu, „A urî"... „A iubi". Puncte de reper în proza actuală, Cluj, 1971 Ardeleanu, însemnări = Virgil Ardeleanu, însemnări despre proză, Bucureşti, 1966 Ardeleanu, Menţiuni = Virgil Ardeleanu, Menţiuni, Cluj-Napoca, 1978 Ardeleanu, Opinii = Virgil Ardeleanu, Opinii. Prozatori şi critici, Cluj-Napoca, 1975 Ardeleanu, Proza = Virgil Ardeleanu, Proza poeţilor, Bucureşti, 1969
Arghezi, Scrieri = Tudor Arghezi, Scrieri, voi. I-XXXIII, Bucureşti, 1962-1983, voi. XXXIV-XXXVIII, îngr. Mitzura Arghezi, Bucureşti, 1985-1988, voi. XXXIX-XLIV, îngr. Mitzura Arghezi şi Traian Radu, Bucureşti, 1994-2003 Arimia-Bobocescu-Mischie-Negulescu-Păsărin, Personalităţi gorjene = Vasile Arimia, Vasile Bobocescu, Nicolae Mischie, Dan Negulescu, Alexandru Păsărin, Personalităţi gorjene de-a lungul is toriei, Târgu Jiu, 2000 Baconsky, Poeţi = A. E. Baconsky, Poeţi şi poezie, Bucureşti, 1963
Baconsky, Marginalii = Leon Baconsky, Marginalii critice şi istorico-literare, Bucureşti, 1968 Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar = Jeana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicţionar de lingvişti şi filologi români, Bucureşti, 1978 Balotă, Absurdul = Nicolae Balotă, Lupta cu absurdul, Bucureşti, 1971 Balotă, Arte - Nicolae Balotă, Arte poetice ale secolului XX, Bucureşti, 1976 Balotă, Euphorion = Nicolae Balotă, Euphorion, Bucureşti, 1969 Balotă, Ion = Nicolae Balotă, De la Ion la loanide, Bucureşti, 1974 Balotă, Labirint = Nicolae Balotă, Labirint, Bucureşti, 1970
Balotă, Scriitori maghiari = Nicolae Balotă, Scriitori maghiari din România. 1920-1980, Bucureşti, 1981 Balotă, Umanităţi = Nicolae Balotă, Umanităţi, Bucureşti, 1973 Balotă, Universul = Nicolae Balotă, Universul prozei, Bucureşti, 1976 Baltag, Polemos - Nicolae Baltag, Polemos, Bucureşti, 1978 Baltazar, Evocări = Camil Baltazar, Evocări şi dialoguri literare, Bucureşti, 1974 Barbu, O ist. = Eugen Barbu, O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini până în prezent, voi. I: Poezia contemporană, Bucureşti, 1975 Barbu, Momente = Nicolae Barbu, Momente din istoria teatrului românesc, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1977 Barbu, Sine ira = Nicolae Barbu, Sine ira..., Iaşi, 1971 Bădăuţă, Note = A. Bădăuţă, Note literare, Bucureşti, 1928 Băileşteanu, Abside = Fănuş Băileşteanu, Abside, Bucureşti, 1979
Băileşteanu, Aorist = Fănuş Băileşteanu, Aorist. Eseuri, proză, prozatori, proporţii, Bucureşti, 1988
Băileşteanu, Refracţii = Fănuş Băileşteanu, Refracţii. Prozatori români contemporani, Bucureşti, 1980
Bălan, Artă = Ion Dodu Bălan, Artă şi ideal, Bucureşti, 1975
Bălan, Condiţia = Ion Dodu Bălan, Condiţia creaţiei, Bucureşti, 1968
Bălan, Ethos = Ion Dodu Bălan, Ethos şi cultură sau Vocaţia tinereţii, Bucureşti, 1972
Bălan, Repere = Ion Dodu Bălan, Repere critice, Bucureşti, 1988
Băncilă, Portrete = Vasile Băncilă, Portrete şi semnificaţii, îngr. Ileana Băncilă, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1987 Bărbulescu, Comentarii = Simion Bărbulescu, Comentarii critice, Bucureşti, 1969 Bârlea, Efigii = Ovidiu Bârlea, Efigii, Bucureşti, 1987
Dicţionarul general al literaturii române XVIII
Bârlea, Ist.folc. = Ovidiu Bârlea, Istoria folcloristicii româneşti, Bucureşti, 1974 Bârna, Comentarii = Nicolae Bârna, Comentarii critice, Bucureşti, 2001
Bârsănescu, Medalioane = Ştefan Bârsănescu, Medalioane. Pentru o pedagogie a modelelor, Iaşi, 1983 Behring, Scriit. rom. exil = Eva Behring, Scriitori români din exil. 1945-1989, tr. Tatiana Petrache şi Lucia Nicolau, Bucureşti, 2001 Bejenaru, Dicţ. botoşănenilor = Ionel Bejenaru, Dicţionarul botoşănenilor, Iaşi, 1994 Beke, Fără interpret = Beke Gydrgy, Fără interpret. Convorbiri cu 56 de scriitori despre relaţiile literare româno-maghiare, Bucureşti, 1972 Berea, Dicţ. scriit. bănăţeni = Olimpia Berea, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni (1940-1996), Timişoara, 1996
Bezviconi, Profiluri = Gheorghe Bezviconi, Profiluri de ieri şi de azi, Bucureşti, 1943 Biberi, Eseuri = Ion Biberi, Ultime eseuri, Bucureşti, 1985
Biberi, Etudes = Ion Biberi, Etudes sur la litterature roumaine contemporaine,	Paris,	1937
Biberi, Lumea = Ion Biberi, Lumea de azi, Iaşi, 1980
Bitte-Chiş-Sârbu, Dicţ. scriit. Caraş = Victoria I. Bitte, Tiberiu	Chiş,	Nicolae	Sârbu, Dicţionarul
scriitorilor din Caraş- Severin, Reşiţa, 1998 Bogdan, Scrieri = Ioan Bogdan, Scrieri alese, îngr. şi introd. G. Mihăilă, Bucureşti, 1968 Bogdan-Duică, Ist. lit. = Gheorghe Bogdan-Duică, Istoria literaturii române modeme. întâii poeţi munteni, Cluj, 1923
Bogdan-Duică, Studii = G. Bogdan-Duică, Studii şi articole, îngr. şi pref. D. Petrescu, Bucureşti, 1975
Borbely, Grădina = Ştefan Borbely, Grădina magistrului Thomas, Bucureşti, 1995
Borbely, Xenograme = Ştefan Borbely, Xenograme, Oradea, 1997
Bote, Simbolismul = Lidia Bote, Simbolismul românesc, Bucureşti, 1966
Botez, Memorii = Demostene Botez, Memorii, I—II, Bucureşti, 1970-1973
Botez, Figuri = Octav Botez, Figuri şi note istorico-literare, Bucureşti, 1944
Botez, Pe marginea cărţilor = Octav Botez, Pe marginea cărţilor, Iaşi, 1923
Botez, Scrieri = Octav Botez, Scrieri, îngr. Ilie Dan, pref. Zaharia Sângeorzan, Iaşi, 1977
Boz, Anii = Lucian Boz, Anii literari '30, Sydney, 1981
Boz, Cartea = Lucian Boz, Cartea cu poeţi, Bucureşti, 1935
Bradu, Poeţii = Ioan Bradu, Poeţii şi prozatorii bihoreni, Beiuş, 1948
Braga, Destinul = Mircea Braga, Destinul unor structuri literare, Cluj-Napoca, 1979
Braga, Ist. lit. = Mircea Braga, Istoria literară ca pretext, Cluj-Napoca, 1982
Braga, Sensul = Mircea Braga, Când sensul acoperă semnul, Bucureşti, 1985
Braga, Sincronism = Mircea Braga, Sincronism şi tradiţie, Cluj, 1972
Braga, Tradiţie = Mircea Braga, Recursul la tradiţie. O propunere hermeneutică, Cluj-Napoca, 1987 Brateş, Aspecte = Radu Brateş, Aspecte din viaţa Blajului, Blaj, 1942 Brateş, Oameni = Radu Brateş, Oameni din Ardeal, Bucureşti, 1973
Bratu, Ipoteze = Savin Bratu, Ipoteze şi ipostaze. Pentru o teorie a istoriei literare, Bucureşti, 1973 Bratu-Dumitrescu, Contemporanul = Savin Bratu şi Zoe Dumitrescu, Contemporanul şi vremea lui, Bucureşti, 1959
Brădăţeanu, Comedia = Virgil Brădăţeanu, Comedia în dramaturgia românească, Bucureşti, 1970 Brădăţeanu, Drama = Virgil Brădăţeanu, Drama istorică naţională (Perioada clasică), Bucureşti, 1966
XIX Dicţionarul general al literaturii române
Brădăţeanu, Istoria = Virgil Brădăţeanu, Istoria literaturii dramatice româneşti şi a artei spectacolului, I-III, Bucureşti, 1966-1982 Breazu, Studii = Ion Breazu, Studii de literatură română şi comparată, I—II, îngr. Mircea Curticeanu, Cluj, 1970-1973
Buculei, Prezenţe = Toader Buculei, Prezenţe brăilene în spiritualitatea românească, Brăila, 1993 Bucur, Istoriografia = Marin Bucur, Istoriografia literară românească de la origini până la G. Călinescu, Bucureşti, 1973
Bucur, Poezie = Marin Bucur, Poezie. Destin, dramă, Bucureşti, 1982
Bucur, Poeţi optzecişti = Romulus Bucur, Poeţi optzecişti (şi nu numai) în anii '90, Piteşti, 2000 Bucuţa, Scrieri = Emanoil Bucuţa, Scrieri, I—II, îngr. Lucia Borş-Bucuţa şi Violeta Mihăilă, Bucureşti, introd. Perpessicius, 1971-1977 Bugariu, Incursiuni = Voicu Bugariu, Incursiuni în literatura de azi, Bucureşti, 1971 Bulgăr, Cultură = Gh. Bulgăr, Cultură şi limbaj, Bucureşti, 1986
Bulgăr, Problemele = Gh. Bulgăr, Problemele limbii literare în concepţia scriitorilor români, pref.
Perpessicius, Bucureşti, 1966 Burada, Ist. teatr. = Teodor T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, I—II, Iaşi, 1915-1922 Busuioc, Scriitori ieşeni = Nicolae Busuioc, Scriitori ieşeni contemporani. Dicţionar biobibliografic, Iaşi, 1997; ed. 2, Iaşi, 2002 Busuioceanu, Figuri = Al. Busuioceanu, Figuri şi cărţi, Bucureşti, 1922 Buteanu, Teatrul = [Aurel Buteanu], Teatrul românesc în Ardeal şi Banat, Timişoara, [1944] Caracostea, Scrieri = D. Caracostea, Scrieri alese, I—III, îngr. şi pref. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1986-1992
Caragiale, Opere = I. L. Caragiale, Opere, voi. I—III, îngr. Paul Zarifopol, Bucureşti, 1930-1932, voi.
IV-VII, îngr. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1938-1942 Caraion, Duelul = Ion Caraion, Duelul cu crinii, Bucureşti, 1972 Caraion, Pălărierul = Ion Caraion, Pălărierul silabelor, Bucureşti, 1976 Caraion, Tristeţe = Ion Caraion, Tristeţe şi cărţi, Bucureşti, 1995 Carandino, De la o zi = N. Carandino, De la o zi la alta, I, Bucureşti, 1979
Carianopol, Scriitori = Virgil Carianopol, Scriitori care au devenit amintiri, voi. I, Bucureşti, 1973, voi.
II,	Craiova, 1982
Cartojan, Cărţile pop. = Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, I—II, Bucureşti, 1929-1938'
Cartojan, Ist. lit. = Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, I—III, Bucureşti, 1940-1945; ed.
îngr. Rodica Rotaru şi Andrei Rusu, pref. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1996 Călinescu, Biblioteci = Al. Călinescu, Biblioteci deschise, Bucureşti, 1986 Călinescu, Perspective = Al. Călinescu, Perspective critice, Iaşi, 1978
Călinescu, Cronici = G. Călinescu, Cronici literare şi recenzii, I—II, îngr. Andrei Rusu şi Ion Bălu, Bucureşti, 1991-1992
Călinescu, Gâlceava = G. Călinescu, Gâlceava înţeleptului cu lumea. Pseudojurnal de moralist, I—II, îngr.
Geo Şerban, Bucureşti, 1973-1974 Călinescu, Ist. lit. (1941); Ist. lit. (1982) = G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, 1941; ed. 2, îngr. Al. Piru, Bucureşti, 1982 Călinescu, Literatura = G. Călinescu, Literatura nouă, îngr. şi pref. Al. Piru, Craiova, 1972 Călinescu, Principii = G. Călinescu, Principii de estetică, îngr. şi postfaţă Al. Piru, Bucureşti, 1968
Dicţionarul general al literaturii române XX
Călinescu, Scrisori = G. Călinescu, Scrisori şi documente, îngr. N. Scurtu, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1979 Călinescu, Studii = G. Călinescu, Studii si cercetări de istorie literară, îngr. si pref. Al. Piru, Bucureşti, 1966
Călinescu şi contemporanii = G. Călinescu şi contemporanii săi (Corespondenţă primită), I—II, îngr. Nicolae Mecu, Bucureşti, 1984-1987.
Călinescu, Ulysse = G. Călinescu, Ulysse, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 1967 Călinescu, Aspecte = Matei Călinescu, Aspecte literare, Bucureşti, 1965 Călinescu, Eseuri = Matei Călinescu, Eseuri critice, Bucureşti, 1967 Călinescu, Fragmentarium = Matei Călinescu, Fragmentarium, Cluj, 1973 Căprariu, Jurnal = Al. Căprariu, Jurnal literar, Bucureşti, 1967
Cărtărescu, Postmodemismul = Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, postfaţă Paul Cornea, Bucureşti, 1999
Cărturari braşoveni = Cărturari braşoveni (Sec. XV-XX). Ghid biobibliografic, Braşov, 1972
Cândroveanu, Alfabet = Hristu Cândroveanu, Alfabet liric, Bucureşti, 1974
Cândroveanu, Aromânii = Hristu Cândroveanu, Aromânii ieri şi azi, Craiova, 1995
Cândroveanu, Lit. rom. = Hristu Cândroveanu, Literatura română pentru copii, Bucureşti, 1988
Cândroveanu, Poeţi = Hristu Cândroveanu, Poeţi şi poezie, 1980
Cândroveanu, Printre poeţi = Hristu Cândroveanu, Printre poeţi, Cluj-Napoca, 1983
Cesereanu, Ipostaze = Domiţian Cesereanu, Ipostaze, Cluj, 1970
Cesereanu, Permanenţe = Domiţian Cesereanu, Permanenţe ale criticii, Bucureşti, 1968
Ceuca, Teatrologia = Justin Ceuca, Teatrologia românească interbelică, Bucureşti, 1990
Cheie-Pantea, Palingeneza = Iosif Cheie-Pantea, Palingeneza valorilor, Timişoara, 1982
Chendi, Foiletoane = Ilarie Chendi, Foiletoane, ed. 2, Bucureşti, 1925
Chendi, Fragmente = Ilarie Chendi, Fragmente, Bucureşti, 1905
Chendi, Impresii = Ilarie Chendi, Impresii, ed. 2, Eîucureşti, 1924
Chendi, Pagini ~ Ilarie Chendi, Pagini de critică, îngr. şi introd. Vasile Netea, Bucureşti, 1969 Chendi, Schiţe = Ilarie Chendi, Schiţe de critică literară, Bucureşti, 1924
Chendi, Scrieri = Ilarie Chendi, Scrieri, I-VI, îngr. şi pref. Dumitru Bălăeţ, Bucureşti, 1988-2003 Chihaia, Mărturisiri = Pavel Chihaia, Mărturisiri din exil, Iaşi, 1994
Chinezu, Pagini = Ion Chinezu, Pagini de critică, îngr. şi pref. I. Negoiţescu, Bucureşti, 1969 Chiţimia, Folclorişti = I. C. Chiţimia, Folclorişti şi folcloristică românească, Bucureşti, 1968 Chiţimia, Probleme = I. C. Chiţimia, Probleme de bază ale literaturii române vechi, Bucureşti, 1972 Cimpoi, Ist. lit. Basarabia = Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, ed. 2, Chişinău, 1997
Ciobanu, Critica = Nicolae Ciobanu, Critica în primă instanţă, Bucureşti, 1974
Ciobanu, Imaginar = Nicolae Ciobanu, între imaginar şi fantastic în proza românească, Bucureşti, 1987
Ciobanu, Incursiuni = Nicolae Ciobanu, Incursiuni critice, Timişoara, 1975
Ciobanu, însemne = Nicolae Ciobanu, însemne ale modernităţii, I—II, Bucureşti, 1977-1979
Ciobanu, Nuvela = Nicolae Ciobanu, Nuvela şi povestirea contemporană, Bucureşti, 1967
Ciobanu, Opera = Nicolae Ciobanu, întâlnire cu opera, Bucureşti, 1982
Ciobanu, Panoramic = Nicolae Ciobanu, Panoramic, Bucureşti, 1972
Ciobanu, Cultura = Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923
XXI Dicţionarul general al literaturii române
Ciobanu, Ist. lit. = Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, I, Bucureşti, 1947; ed. îngr. şi pref.
Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1989 Ciobanu, Poporanismul = Valeriu Ciobanu, Poporanismul. Geneză, evoluţie, ideologie, Bucureşti, 1946 Ciocârlie, Eseuri = Livius Ciocârlie, Eseuri critice, Timişoara, 1983 Cioculescu, Amintiri = Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, 1981
Cioculescu, Aspecte = Şerban Cioculescu, Aspecte literare contemporane (1932-1947), Bucureşti, 1972 Cioculescu, Itinerar = Şerban Cioculescu, Itinerar critic, I-V, Bucureşti, 1973-1989 Cioculescu, Prozatori = Şerban Cioculescu, Prozatori români. De la Mihail Kogălniceanu la Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1977 Cioculescu, Varietăţi = Şerban Cioculescu, Varietăţi critice, Bucureşti, 1966
Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist. lit. = Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, ed. 2, Bucureşti, 1971 Ciompec, Motivul = Gh. Ciompec, Motivul creaţiei în literatura română, Bucureşti, 1979 Ciopraga, Amfiteatru = Const. Ciopraga, Amfiteatru cu poeţi, Iaşi, 1995 Ciopraga, Lit. rom. = Const. Ciopraga, Literatura română între 1900-1918, Iaşi, 1970 Ciopraga, Personalitatea = Const. Ciopraga, Personalitatea literaturii române, Iaşi, 1973 Ciopraga, Portrete = Const. Ciopraga, Portrete şi reflecţii literare, Bucureşti, 1967 Ciopraga, Propilee = Const. Ciopraga, Propilee. Cărţi şi destine, Iaşi, 1984 Ciopraga, Ulysse = Const. Ciopraga, între Ulysse şi Don Quijote, Iaşi, 1978 Ciorănescu, Lit. comp. = Alexandru Ciorănescu, Literatura comparată, Craiova, 1944 Ciorănescu, Teatr. rom. = Alexandru Ciorănescu, Teatrul românesc în versuri şi izvoarele lui, Bucureşti, 1943
Cistelecan, Poezie = Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Bucureşti, 1987 Cistelecan, Top ten = Al. Cistelecan, Top ten (recenzii rapide), Cluj-Napoca, 2000 Cocora, Privitor = Ion Cocora, Privitor ca la teatru, I—III, Cluj-Napoca, 1975-1982 Colesnic, Basarabia = Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, I-IV, Chişinău, 1993-2002 Comşa-Seiceanu, Dascălii = Nicolae Comşa, Teodor Seiceanu, Dascălii Blajului. 1754-1948, Bucureşti, 1994
Condurache, Portret = Val Condurache, Portret al criticului în tinereţe, Bucureşti, 1984 Constantin, A doua carte = Ilie Constantin, A doua carte despre poeţi, Bucureşti, 1973 Constantin, Complicitatea = Ilie Constantin, Complicitatea fertilă (Poeţi români. 1950-1973), tr. Liliana şi Valentin Atanasiu, Cluj-Napoca, 1994 Constantin, Despre poeţi = Ilie Constantin, Despre poeţi, Bucureşti, 1971 Constantin, Prozatori-critici = Ilie Constantin, Despre prozatori şi critici, Cluj, 1973 Constantinescu, Studii = Emilian I. Constantinescu, Studii literare, îngr. şi pref. Cristian Popescu, postfaţă Şerban Cioculescu, Cluj-Napoca, 1983 Constantinescu, Mişcarea = Pompiliu Constantinescu, Mişcarea literară, Bucureşti, [1927] Constantinescu, Opere = Pompiliu Constantinescu, Opere şi autori, Bucureşti, 1928 Constantinescu, Scrieri = Pompiliu Constantinescu, Scrieri, I-VI, îngr. Constanţa Constantinescu, pref. Victor Felea, Bucureşti, 1967-1972 Corbea, Mărturisiri = Dumitru Corbea, Mărturisiri, Bucureşti, 1987
Corbea-Florescu, Biografii = Ileana Corbea, Nicolae Florescu, Biografii posibile, I—III, Bucureşti,
1973-1984
Dicţionarul general al literaturii române XXII
Corespondenţă. Ramuri = Corespondenţă. „Ramuri", îngr. şi pref. Florea Firan, Craiova, 1973 Comea, Alecsandrescu — Eminescu = Paul Cornea, De la Alecsandrescu la Eminescu, Bucureşti, 1966 Cornea, Aproapele = Paul Comea, Aproapele şi departele, Bucureşti, 1990 Comea, Itinerar = Paul Comea, Itinerar printre clasici, Bucureşti, 1984 Cornea, Oamenii = Paul Cornea, Oamenii începutului de drum, Bucureşti, 1974 Cornea, Originile = Paul Comea, Originile romantismului românesc, Bucureşti, 1972 Cornea, Semnele = Paul Cornea, Semnele vremii, Bucureşti, 1995 Comea, Studii = Paul Cornea, Studii de literatură română modernă, Bucureşti, 1962 Cornea-Păcurariu, Ist. lit. = Paul Cornea şi D. Păcurariu, Curs de istoria literaturii române modeme, Bucureşti, 1962
Cornel, Figuri = Theodor Cornel, Figuri contimporane din România (în colaborare), I—III, Bucureşti, 1909-1914
Cosco, Bunica = C. Cosco, Când era bunica fată, Bucureşti, 1942 Cosma, Geneza = Anton Cosma, Geneza romanului românesc, Bucureşti, 1985 Cosma, Romanul = Anton Cosma, Romanul românesc contemporan. 1945-1985,1, Bucureşti, 1988, II, Cluj-Napoca, 1998 Cosma, Bănăţeni = Aurel Cosma, Bănăţeni de altădată, Timişoara, 1933 Costin, Viaţa = Lucian Costin, Din viaţa scriitorilor, I—II, Bucureşti, [1937]
Coşovei, Pornind = Traian T. Coşovei, Pornind de la un vers, Bucureşti, 1990
Cotruş, Meditaţii = Ovidiu Cotrus, Meditatii critice, îngr. si introd. Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1983
Craia, Feţele = Sultana Craia, Feţele oraşului, Bucureşti, 1988
Craia, Orizontul = Sultana Craia, Orizontul rustic în literatura română, Bucureşti, 1985 Crăciun, Confesiuni = Victor Crăciun, Confesiuni sonore. O istorie a literaturii române la microfon, Bucureşti, 1980
Creţu, Constructori - Nicolae Creţu, Constructori ai romanului, Bucureşti, 1982 Cristea, Arcadia = Dan Cristea, Arcadia imaginară, Bucureşti, 1977 Cristea, Faptul = Dan Cristea, Faptul de a scrie, Bucureşti, 1980 Cristea, Un an = Dan Cristea, Un an de poezie, Bucureşti, 1974 Cristea, Alianţe = Valeriu Cristea, Alianţe literare, Bucureşti, 1977 Cristea, A scrie = Valeriu Cristea, A scrie, a citi, Cluj-Napoca, 1992 Cristea, Domeniul = Valeriu Cristea, Domeniul criticii, Bucureşti, 1975 Cristea, Fereastra = Valeriu Cristea, Fereastra criticului, Bucureşti, 1987 Cristea, Interpretări = Valeriu Cristea, Interpretări critice, Bucureşti, 1970 Cristea, Modestie = Valeriu Cristea, Modestie şi orgoliu, Bucureşti, 1984
Cristea, Teleorman = Stan V. Cristea, Judeţul Teleorman. Dicţionar biobibliografic, Alexandria, 1996 Cristea-Enache, Concert = Daniel Cristea-Enache, Concert de deschidere, pref. C. Stănescu, Bucureşti, 2001
Cristofor, Ţara Sfântă = Ion Cristofor, Scriitori din Ţara Sfântă, I—II, Cluj-Napoca, 2002 Crişan, Confesiuni = Constantin Crişan, Confesiuni esenţiale, Bucureşti, 1977
Crişan-Crăciun, Literatura = Constantin Crişan, Victor Crăciun, Literatura română în lume, pref.
Pierre de Boisdeffre, Bucureşti, 1969 Crohmălniceanu, Al doilea suflu = Ovid. S. Crohmălniceanu, Al doilea suflu, Bucureşti, 1989
XXIII Dicţionarul general al literaturii române
Crohmălniceanu, Cinci prozatori = Ovid. S. Crohmălniceanu, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Bucureşti, 1984
Crohmălniceanu, Cronici = Ovid. S. Crohmălniceanu, Cronici literare. 1954-1956, Bucureşti, 1957 Crohmălniceanu, Literatura = Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, I—III, Bucureşti, 1972-1975; voi. I, ed. 1, Bucureşti, 1967 Crohmălniceanu, Lit. rom. expr. = Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română şi expresionismul, Bucureşti, 1971
Crohmălniceanu, Pâinea noastră = Ovid S. Crohmălniceanu, Pâinea noastră cea de toate zilele, Bucureşti, 1981
Cubleşan, Civic - etic = Constantin Cubleşan, Teatrul între civic şi etic, Cluj-Napoca, 1983 Cubleşan, Miniaturi = Constantin Cubleşan, Miniaturi critice, Bucureşti, 1969.
Cubleşan, Teatrul = Constantin Cubleşan, Teatrul. Istorie şi actualitate, Cluj-Napoca, 1979 Culcer, Citind = Dan Culcer, Citind sau trăind literatura, Cluj-Napoca, 1976 Culcer, Serii = Dan Culcer, Serii şi grupuri, Bucureşti, 1981
Curticăpeanu, Orizonturile = Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieţii în literatura veche românească (1520-1743), Bucureşti, 1975 Curticăpeanu, Mişc. cult. = Vasile Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească pentru Unirea din 1918, Bucureşti, 1968
Dafin, Figuri = Ioan Dafin, Figuri ieşene, I-IV, Iaşi, [1927]; ed. 2, Iaşi, 1928 Dafin, laşul = Ioan Dafin, laşul cultural şi social, I—II, Iaşi, 1928-192 Damian, Direcţii = S. Damian, Direcţii şi tendinţe în proza nouă, Bucureşti, 1963 Damian, Intrarea = S. Damian, Intrarea în castel. încercări de analiză a prozei, Bucureşti, 1970 Dan, Proza = Sergiu Pavel Dan, Proza fantastică românească, Bucureşti, 1975 Datcu, Dicţ. etnolog. = Iordan Datcu, Dicţionarul etnologilor români, Bucureşti, I—III, 1998-2001 Datau, Repere = Iordan Datcu, Repere în etnologia românească, Bucureşti, 2002 Davidescu, Aspecte = N. Davidescu, Aspecte şi direcţii literare, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti, 1975
Demetrescu, însemnări = Romulus Demetrescu, însemnări critice, îngr. Nae Antonescu şi Dimitrie Danciu, Cluj-Napoca, 1979 Demetrescu, Profile = Traian Demetrescu, Profile literare, Craiova, 1891
Densusianu, Lit. rom. = Ovid Densusianu, Literatura română modernă, I—III, Bucureşti, 1920-1933 Densusianu, Opere = Ovid Densusianu, Opere, I-VI, îngr. şi pref. B. Cazacu, V. Russu, I. Şerb, Florica Şerb, Bucureşti, 1968-1985 Diaconescu, Dramaturgi = Romulus Diaconescu, Dramaturgi români contemporani, Craiova, 1983 Dicţ. analitic - Dicţionar analitic de opere literare româneşti, I-IV, coordonator Ion Pop, 1998-2003 Dicţ. esenţial = Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucureşti, 2000 Dicţ. lit. 1900 = Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, coordonatori Gabriela Drăgoi, Florin Faifer, Dan Mănucă, Alexandru Teodorescu, Leon Volovici, Remus Zăstroiu, Bucureşti,
1979
Dicţ. scriit. rom. = Dicţionarul scriitorilor români, I-IV, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucureşti, 1995-2003 Dima, Dezbateri = Al. Dima, Dezbateri critice, Bucureşti, 1977 Dima, Studii = Al. Dima, Studii de istorie a teoriei literare româneşti, Bucureşti, 1962
Dicţionarul general al literaturii române XXIV
Dima, Viziunea = Al. Dima, Viziunea cosmică în poezia românească, Iaşi, 1982 Dimisianu, Lecturi = Gabriel Dimisianu, Lecturi libere, Bucureşti, 1983 Dimisianu, Lumea = Gabriel Dimisianu, Lumea criticului, Bucureşti, 2000 Dimisianu, Nouă prozatori = Gabriel Dimisianu, Nouă prozatori, Bucureşti, 1977 Dimisianu, Opinii = Gabriel Dimisianu, Opinii literare, Bucureşti, 1978 Dimisianu, Prozatori = Gabriel Dimisianu, Prozatori de azi, Bucureşti, 1970 Dimisianu, Repere = Gabriel Dimisianu, Repere, Bucureşti, 1990 Dimisianu, Schiţe = Gabriel Dimisianu, Schiţe de critică, Bucureşti, 1966 Dimisianu, Subiecte = Gabriel Dimisianu, Subiecte, Bucureşti, 1987 Dimisianu, Valori = Gabriel Dimisianu, Valori actuale, Bucureşti, 1974 Dimitriu, Singurătatea = Daniel Dimitriu, Singurătatea lecturii, Bucureşti, 1980 Dobrescu, Foiletoane = Alexandru Dobrescu, Foiletoane, voi. I, Bucureşti, 1979, voi. II—III, Iaşi, 1981-1984
Doinaş, Diogene = Ştefan Aug. Doinaş, Lampa lui Diogene, Bucureşti, 1970
Doinaş, Lectura = Ştefan Aug. Doinaş, Lectura poeziei, urmată de Tragic şi demonic, Bucureşti, 1980
Doinaş, Poezie = Ştefan Aug. Doinaş, Poezie şi modă poetică, Bucureşti, 1972
Dorcescu, Embleme = Eugen Dorcescu, Embleme ale realităţii, Bucureşti, 1978
Dorcescu, Metafora = Eugen Dorcescu, Metafora poetică, Bucureşti, 1975
Dragomirescu, Sămănătorism = Mihail Dragomirescu, Sămănătorism, poporanism, criticism, Bucureşti, 1934
Dragomirescu, Scrieri = Mihail Dragomirescu, Scrieri critice şi estetice, îngr. Z. Omea şi Gh. Stroia, introd. Z. Omea, Bucureşti, 1969 Drăgan, Ist. lit. = Gabriel Drăgan, Istoria literaturii române, ed. 3, Bucureşti, 1943 Drăgan, Aproximaţii = Mihai Drăgan, Aproximaţii critice, Iaşi, 1970 Drăgan, Clasici = Mihai Drăgan, Clasici şi moderni, Bucureşti, 1987 Drăgan, Lecturi = Mihai Drăgan, Lecturi posibile, Iaşi, 1978 Drăgan, Reacţii = Mihai Drăgan, Reacţii critice, Iaşi, 1973
Drăganu, Hist. litt. = N. Drăganu, Histoire de la litterature roumaine de Transylvanie des origines ă la fin du XVIITe siecle, Bucureşti, 1938 Drouhet, Studii = Charles Drouhet, Studii de literatură română şi comparată, Bucureşti, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, 1983 Dumitrescu-Buşulenga, Valori = Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Valori şi echivalenţe umanistice, Bucureşti, 1973
Dunăreanu-Apostoleanu-Corcheş, Scriit. Tomis = Ovidiu Dunăreanu, Corina Apostoleanu, Victor Corcheş, Scriitori de la Tomis. Catalog biobibliografic, Constanţa, 1997 Durnea, Orizonturi = Victor Dumea, Orizonturi regăsite, Iaşi, 1999 Duţu, Cărţile = Alexandru Duţu, Cărţile de înţelepciune în cultura română, Bucureşti, 1972 Duţu, Coordonate = Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1968
Duţu, Explorări = Alexandru Duţu, Explorări în istoria literaturii române, Bucureşti, 1969 Eftimiu, Amintiri = Victor Eftimiu, Amintiri şi polemici, Bucureşti, 1942 Eftimiu, Portrete = Victor Eftimiu, Portrete şi amintiri, Bucureşti, 1965
XXV Dicţionarul general al literaturii române
Eliade, împotriva = Mircea Eliade, împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, îngr. Mircea Handoca, pref. Monica Spiridon, Bucureşti, 1992 Eliade şi corespondenţii = Mircea Eliade şi corespondenţii săi, I—III, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1993-2003
Encicl. istoriografiei rom. = Enciclopedia istoriografiei româneşti, coordonator Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, 1978
Encicl. rom. = Enciclopedia română, I—III, publ. C. Diaconovici, Sibiu, 1898-1904
Encycl.jud. = Encyclopaediajudaica, I-XVI, Ierusalim, 1972-1978
Faifer, Dramaturgia = Florin Faifer, Dramaturgia între clipă şi durată, Iaşi, 1983
Faifer, Faldurile - Florin Faifer, Faldurile Mnemosynei, Iaşi, 1999
Faifer, Pluta = Florin Faifer, Pluta de naufragiu, pref. Paul Cornea, Iaşi, 2002
Faifer, Semnele = Florin Faifer, Semnele lui Hermes. Memorialistica de călătorie (până la 1900) între real şi imaginar, Bucureşti, 1993 Fanache, întâlniri = V. Fanache, întâlniri..., Cluj-Napoca, 1976 Fanache, Vârstele poeziei = V. Fanache, Eseuri despre vârstele poeziei, Bucureşti, 1990 Felea, Aspecte = Victor Felea, Aspecte ale poeziei de azi, Cluj-Napoca, I—III, 1977-1984 Felea, Dialoguri = Victor Felea, Dialoguri despre poezie, Bucureşti, 1965 Felea, Poezie = Victor Felea, Poezie şi critică, Cluj, 1971 Felea, Prezenţa = Victor Felea, Prezenţa criticii, Bucureşti, 1982 Felea, Reflexii = Victor Felea, Reflexii critice, Bucureşti, 1968 Felea, Secţiuni = Victor Felea, Secţiuni, Bucureşti, 1974
Firan, Macedonski-Arghezi = Florea Firan, De la Macedonski la Arghezi, pref. Ovidiu Papadima, Craiova, 1975
Firan, Profiluri = Florea Firan, Profiluri şi structuri literare, pref. Liviu Călin, introd. Const. M. Popa, Craiova, 1986
Flămând, Intimitatea = Dinu Flămând, Intimitatea textului, Bucureşti, 1985
Flora, Lit. rom. Voivodina = Radu Flora, Literatura română din Voivodina. Panorama unui sfert de veac (1946-1970), Pancevo, 1971 Florescu, Itinerarii = Nicolae Florescu, Itinerarii mirabile, Bucureşti, 1991
Fundoianu, Imagini = B. Fundoianu, Imagini şi cărţi, îngr. Virgil Teodorescu, tr. Sorin Mărculescu, introd. Mircea Martin, Bucureşti, 1980 Gafiţa, Faţa lunii = Mihai Gafiţa, Faţa ascunsă a lunii. Studii de istorie literară. Epoca 1870-1900, Bucureşti, 1974
Gâldi, Introducere = Ladislau Găldi, Introducere în istoria versului românesc, Bucureşti, 1971 Gaster, Lit. pop. = Moses Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, 1883.
Gârleanu şi contemporanii = Emil Gârleanu şi contemporanii săi, îngr. Georgeta Stoia-Mănescu, Bucureşti, 1988
George, Petreceri = Alexandru George, Petreceri cu gândul şi inducţii sentimentale, Bucureşti, 1986 George, Reveniri = Alexandru George, Reveniri, restituiri, revizuiri, Bucureşti, 1999 George, Semne = Alexandru George, Semne şi repere, Bucureşti, 1971 George, Sfârşitul = Alexandru George, La sfârşitul lecturii, I-IV, Bucureşti, 1973-1993 Georgescu, încercări = Paul Georgescu, încercări critice, I—II, Bucureşti, 1957-1958 Georgescu, Păreri = Paul Georgescu, Păreri literare, Bucureşti, 1964
Georgescu, Polivalenţa = Paul Georgescu, Polivalenţa necesară. Asociaţii şi disociaţii, Bucureşti, 1967
Dicţionarul general al literaturii române XXVI
Georgescu, Printre cărţi = Paul Georgescu, Printre cărţi, Bucureşti, 1973 Georgescu, Volume = Paul Georgescu, Volume, Bucureşti, 1978
Georgescu, Ideile politice = Vlad Georgescu, Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române.
1750-1831, Bucureşti, 1972 Gheorghiu, Reflexe = Mihai Dinu Gheorghiu, Reflexe condiţionate, Bucureşti, 1983 Ghidirmic, Proza = Ovidiu Ghidirmic, Proza românească şi vocaţia originalităţii, Craiova, 1988 Ghiţulescu, Istoria = Mircea Ghiţulescu, Istoria dramaturgiei române contemporane, Bucureşti, 2000 Ghiţulescu, O panoramă = Mircea Ghiţulescu, O panoramă a literaturii dramatice române contemporane, Cluj-Napoca, 1984
Giurescu, Contribuţiuni = Constantin Giurescu, Contribuţiuni la studiul cronicilor muntene, Bucureşti, 1906
Giurescu, Noi contribuţiuni = Constantin Giurescu, Noi contribuţiuni la studiul cronicilor moldovene, Bucureşti, 1908
Glodeanu, Dimensiuni = Gheorghe Glodeanu, Dimensiuni ale romanului contemporan, Baia Mare, 1998 Glodeanu, Incursiuni = Gheorghe Glodeanu, Incursiuni în literatura diasporei şi a disidenţei, Bucureşti,
1999
Glodeanu, Poetica = Gheorghe Glodeanu, Poetica romanului românesc interbelic, Bucureşti, 1998 Gorcea, Nesomnul = Petru Mihai Gorcea, Nesomnul capodoperelor, Bucureşti, 1977 Gorcea, Structură = Petru Mihai Gorcea, Structură şi mit în proza contemporană. Eseu despre destinul literar al „generaţiei şaizeci", Bucureşti, 1982 Grigor, Moromete = Andrei Grigor, Căruţa lui Moromete, Bucureşti, 2001 Grigurcu, Critici = Gheorghe Grigurcu, Critici români de azi, Bucureşti, 1981
Grigurcu, Eminescu - Labiş = Gheorghe Grigurcu, De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş, Bucureşti, 1989
Grigurcu, Existenţa = Gheorghe Grigurcu, Existenţa poeziei, Bucureşti, 1986 Grigurcu, Idei = Gheorghe Grigurcu, Idei şi forme critice, Bucureşti, 1973 Grigurcu, între critici = Gheorghe Grigurcu, între critici, Cluj-Napoca, 1983 Grigurcu, Peisaj = Gheorghe Grigurcu, Peisaj critic, Bucureşti, I—III, 1993-1999 Grigurcu, Poeţi = Gheorghe Grigurcu, Poeţi români de azi, Bucureşti, 1979 Grigurcu, Poezie = Gheorghe Grigurcu, Poezie română contemporană, I—II, Iaşi, 2000 Grigurcu, Teritoriu = Gheorghe Grigurcu, Teritoriu liric, Bucureşti, 1972 Haneş, Scriitorii = Petre V. Haneş, Scriitorii basarabeni, ed. 2, Bucureşti, 1942 Haneş, Stud. cercet. = Petre V. Haneş, Studii şi cercetări, Bucureşti, 1928 Haneş, Studii = Petre V. Haneş, Studii de literatură română, Bucureşti, 1910 Haneş, Studii ist. lit. - Petre V. Haneş, Studii de istorie literară, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1970 Hangiu, Dicţ. presei rom. = Ion Hangiu, Dicţionarul presei româneşti (1790-1990), ed. 2, Bucureşti, 1996 Hinescu, Oameni = Ana Hinescu, Arcadie Hinescu, Oamenii de ieri şi de azi ai Blajului. Mic dicţionar, Blaj, 1994
Holban, Opere = Anton Holban, Opere, I—III, îngr. şi introd. Elena Beram, Bucureşti, 1970-1975 Holban, Literatura = Ioan Holban, Literatura subiectivă, voi. I: Jurnalul intim. Autobiografia literară, Bucureşti, 1989
Holban, Profiluri = Ioan Holban, Profiluri epice contemporane, Bucureşti, 1987 Holban, Proza = Ioan Holban, Proza criticilor, Bucureşti, 1983
XXVII Dicţionarul general al literaturii române
Hrimiuc-Toporaş, Atelier = Gheorghe Hrimiuc-Toporaş, Atelier de istorie literară, Iaşi, 1999 Ibrăileanu, Opere = G. Ibrăileanu, Opere, I-X, îngr. Rodica Rotaru şi Al. Piru, pref. Al. Piru, Bucureşti,
1974-1981
Ideologia 1848 = George Em. Marica, Iosif Hajos, Călina Mare, Constantin Rusu, Ideologia generaţiei române de la 1848 din Transilvania, Bucureşti, 1968 Ierunca, Dimpotrivă = Virgil Ierunca, Dimpotrivă, Bucureşti, 1994 Ierunca, Româneşte = Virgil Ierunca, Româneşte, Bucureşti, 1991 Ierunca, Semnul = Virgil Ierunca, Semnul mirării, Bucureşti, 1995 Ierunca, Subiect = Virgil Ierunca, Subiect şi predicat, Bucureşti, 1993
Ilea, Mărturisirile = Ion Th. Ilea, Mărturisirile unui anonim, postfaţă Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1974
Iliescu, Poezia = Adriana Iliescu, Poezia simbolistă românească, Bucureşti, 1985
Iliescu, Rev. lit. = Adriana Iliescu, Reviste literare la sfârşitul secolului al XlX-lea, Bucureşti, 1972
Indrieş, Polifonia = Alexandra Indrieş, Polifonia persoanei, Timişoara, 1986
Ionescu, Palimpseste = Cornel Mihai Ionescu, Palimpseste, Bucureşti, 1979
Ionescu, Război = Eugen Ionescu, Război cu toată lumea. Publicistica românească, I—II, îngr. Mariana Vartic şi Aurel Sasu, Bucureşti, 1992 Ionescu, Romanul = Gelu Ionescu, Romanul lecturii, Bucureşti, 1976 Ionescu, Artă = Mariana Ionescu, Artă şi aspiraţie, Cluj-Napoca, 1977
Iorga, Ist. bis. = Nicolae Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, I—II, Vălenii de Munte, 1908-1909
Iorga, Ist. lit. = Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti, I—III, ed. 2, Bucureşti, 1925-1933 Iorga, Ist. lit. cont. = Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, I—II, Bucureşti, 1934;
ed. I—II, îngr. Rodica Rotaru, pref. Ion Rotaru, Bucureşti, 1986 Iorga, Ist. lit. relig. = Nicolae Iorga, Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, Bucureşti, 1904 Iorga, Ist. lit. XVIII = Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, I—II, ed. 2, îngr.
Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1969 Iorga, Ist. lit. XIX = Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea - de la 1821 înainte, I—II, Bucureşti, 1907-1908, III, Vălenii de Munte, 1909 Iorga, Ist. presei = Nicolae Iorga, Istoria presei româneşti de la primele începuturi până la 1916, Bucureşti, 1922
Iorga, Oameni = Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, I-IV, Bucureşti, 1934-1939
Iorga, O luptă = Nicolae Iorga, O luptă literară, I—II, Vălenii de Munte, 1914-1916; ed. I—II, îngr.
Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1979 Iorga, Pagini = Nicolae Iorga, Pagini de tinereţe, I—II, îngr. şi pref. Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1968 Iorgulescu, Al doilea rond = Mircea Iorgulescu, Al doilea rond, Bucureşti, 1976 Iorgulescu, Ceara = Mircea Iorgulescu, Ceara şi sigiliul, Bucureşti, 1982 Iorgulescu, Critică = Mircea Iorgulescu, Critică şi angajare, Bucureşti, 1981 Iorgulescu, Firescul = Mircea Iorgulescu, Firescul ca excepţie, Bucureşti, 1979 Iorgulescu, Prezent = Mircea Iorgulescu, Prezent, Bucureşti, 1985 Iorgulescu, Rondul = Mircea Iorgulescu, Rondul de noapte, Bucureşti, 1974 Iorgulescu, Scriitori = Mircea Iorgulescu, Scriitori tineri contemporani, Bucureşti, 1978 Iosifescu, De-a lungul = Silvian Iosifescu, De-a lungul unui secol, Bucureşti, 1983 Iosifescu, Drumuri = Silvian Iosifescu, Drumuri literare, Bucureşti, 1957
Dicţionarul general al literaturii române XXVIII
Ist. comp. Rom. = Istoria şi teoria comparatismului în România, îngr. Al. Dima şi Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1972
Ist.filos. rom. = Istoria filosofiei româneşti, I—II, Bucureşti, 1972-1980
Ist. lit. = Istoria literaturii române, Bucureşti, voi. I, ed. 1,1964, ed. 2,1970, voi. II, 1968, voi. III, 1973 Ist. teatr. Rom. = Istoria teatrului în România, I—III, Bucureşti, 1965-1973 Ivaşcu, Confruntări = G. Ivaşcu, Confruntări literare, I—III, Bucureşti, 1966-1988 Ivaşcu, Ist. lit. = G. Ivaşcu, Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1969 Kalustian, Simple note = L. Kalustian, Simple note, I-IV, Bucureşti, 1980-1985 Lascu, Clasicii = Nicolae Lascu, Clasicii antici în România, Cluj-Napoca, 1974 Laţia, Cărturari = Trandafir Laţia, Cărturari din Banat, Bucureşti, 1939 Laurenţiu, Eseuri = Dan Laurenţiu, Eseuri asupra stării de graţie, Bucureşti, 1976 Lazarovici, Dicţ. scriit. botoşăneni = Silvia Lazarovici, Dicţionarul scriitorilor botoşăneni. 1945-2000, [Botoşani], 2000
Lăudat, Ist. lit. = I. D. Lăudat, Istoria literaturii române vechi, I—III, Bucureşti, 1962-1968 Lăzăreanu, Glose = Barbu Lăzăreanu, Glose şi comentarii de istoriografie literară, îngr. Ion Crişan şi George Baiculescu, Bucureşti, 1958 Lăzărescu, Prezenţe = George Lăzărescu, Prezenţe româneşti în Italia, Bucureşti, 1995 Lăzărescu, Romanul = Gheorghe Lăzărescu, Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică, Bucureşti, 1983 Lefter, Critica = Ion Bogdan Lefter, Anii '60-90. Critica literară, Piteşti, 2002 Lefter, Scriit. rom. '80-'90 = Ion Bogdan Lefter, Scriitori români din anii '80-'90. Dicţionar biobibliografic, I—III, Piteşti-Braşov-Bucureşti-Cluj-Napoca, 2000-2001 Leon, Umbre = Aurel Leon, Umbre, I-VI, Iaşi, 1970-1991 Leonte, Prozatori = Liviu Leonte, Prozatori contemporani, I—II, Iaşi, 1984-1989 Literatura = Literatura română. Dicţionar cronologic, coordonatori I. C. Chiţimia, Al. Dima, Bucureşti,
1979
Lit. rom. cont. = Literatura română contemporană, coordonator Marin Bucur, voi. I: Poezia, Bucureşti,
1980
Livescu, Scene = Cristian Livescu, Scene din viaţa imaginară, Bucureşti, 1982
Loghin, Ist. lit. Bucov. = C. Loghin, Istoria literaturii române din Bucovina (1775-1918), în legătură cu evoluţia culturală şi politică, Cernăuţi, 1926 Lovinescu, Critice = E. Lovinescu, Critice, ed. definitivă, I-X, Bucureşti, 1925-1929 Lovinescu, Ist. civ. rom. = E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române modeme, I—III, Bucureşti, 1924-1925 Lovinescu, Ist. lit. rom. cont. = E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, I-VI, Bucureşti,1926-1929; Istoria literaturii române contemporane. 1900-1937, Bucureşti, 1937 Lovinescu, Maiorescu post. = E. Lovinescu, T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, Bucureşti, 1943 Lovinescu, Opere = E. Lovinescu, Opere, I-IX, îngr. Maria Simionescu şi Alexandru George, Bucureşti, 1982-1992
Lovinescu, Sburătorul = E. Lovinescu, Sburătorul. Agende literare, I-VI, îngr. Monica Lovinescu, Gabriela Omăt, Alexandru George şi, de la voi. III, Margareta Feraru, pref. Alexandru George, Bucureşti, 1993-2002
Lovinescu, Scrieri = E. Lovinescu, Scrieri, I-IX, îngr. şi introd. Eugen Simion, Bucureşti, 1969-1982 Lovinescu, întrevederi = Monica Lovinescu, întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler, Bucureşti, 1992
XXIX Dicţionarul general al literaturii române
Lovinescu, Unde scurte = Monica Lovinescu, Unde scurte, I-VI, Bucureşti, 1990-1996 Lungu, Şcoala Ardeleană = Ion Lungu, Şcoala Ardeleană, Bucureşti, 1978 Lupaş, Cronicari = I. Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvania, I—II, Craiova, 1941 Lupi, Storia = Gino Lupi, Storia della letteratura romena, Firenze, 1955 Lupi, Umorismo = Gino Lupi, Umorismo romeno, Milano, 1939
Macrea, Contribuţii = Dimitrie Macrea, Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti, Bucureşti, 1978
Macrea, Lingvişti = Dimitrie Macrea, Lingvişti şi filologi români, Bucureşti, 1959 Maftei, Personalităţi = Ionel Maftei, Personalităţi ieşene, I-IX, Iaşi, 1972-2001
Maiorescu, Critice = Titu Maiorescu, Critice, I—III, îngr. I. Rădulescu-Pogoneanu, Bucureşti, 1926-1930
Mancaş, Teatrul = Mircea Mancaş, Trecut şi prezent în teatrul românesc, Bucureşti, 1979 Manea, Contur = Norman Manea, Pe contur, Bucureşti, 1984
Manolescu, Enciclopedia = Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989, Bucureşti, 2003
Manolescu, Literatura SF = Florin Manolescu, Literatura SF, Bucureşti, 1980 Manolescu, Litere = Florin Manolescu, Litere în tranziţie, Bucureşti, 1998 Manolescu, Poezia = Florin Manolescu, Poezia criticilor, Bucureşti, 1971 Manolescu, Arca = Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, I—III, Bucureşti, 1980-1983 Manolescu, Istoria = Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, I, Bucureşti, 1990 Manolescu, Lecturi = Nicolae Manolescu, Lecturi infidele, Bucureşti, 1966
Manolescu, Lista = Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, I—III, Braşov,
2001
Manolescu, Metamorfozele = Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Bucureşti, 1968
Manolescu, Poeţi = Nicolae Manolescu, Poeţi romantici, Bucureşti, 1999
Manolescu, Teme = Nicolae Manolescu, Teme, I-VII, Bucureşti, 1971-1988
Mânu, Eseu = Emil Mânu, Eseu despre generaţia războiului, Bucureşti, 1978
Mânu, Reviste - Emil Mânu, Reviste româneşti de poezie, Bucureşti, 1972
Mânu, Sensuri = Emil Mânu, Sensuri moderne şi contemporane, Bucureşti, 1982
Mânu, Sinteze = Emil Mânu, Sinteze şi antisinteze literare, Cluj-Napoca, 1975
Mareea, Atitudini = Pompiliu Mareea, Atitudini critice, Bucureşti, 1985
Mareea, Concordanţe = Pompiliu Mareea, Concordanţe şi controverse, Bucureşti, 1983
Mareea, „Convorbiri" = Pompiliu Mareea, „Convorbiri literare" şi spiritul critic, Bucureşti, 1972
Mareea, Varietăţi = Pompiliu Mareea, Varietăţi literare, Craiova, 1982
Marino, Biografia = Adrian Marino, Biografia ideii de literatură, I-V, Cluj-Napoca, 1991-1998
Marino, Dicţionar = Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, I, Bucureşti, 1973
Marino, Hermeneutica = Adrian Marino, Hermeneutica ideii de literatură, Cluj-Napoca, 1987
Marino, Introducere = Adrian Marino, Introducere în critica literară, Bucureşti, 1968
Martin, Acolade = Aurel Martin, Acolade, Bucureşti, 1977
Martin, Metonimii = Aurel Martin, Metonimii, Bucureşti, 1974
Martin, Paranteze = Aurel Martin, Paranteze, Bucureşti, 1981
Martin, Poeţi = Aurel Martin, Poeţi contemporani, Bucureşti, I—II, 1967-1971
Martin, Pro Patria = Aurel Martin, Pro Patria, Bucureşti, 1974
Dicţionarul general al literaturii române XXX
Martin, Dicţiunea = Mircea Martin, Dicţiunea ideilor, Bucureşti, 1981 Martin, Generaţie = Mircea Martin, Generaţie şi creaţie, Bucureşti, 1969 Martin, Identificări = Mircea Martin, Identificări, Bucureşti, 1977 Martin, Singura critică = Mircea Martin, Singura critică, Bucureşti, 1986 Martinescu, Cronicari = D. Martinescu, Cronicari şi cronici din ţările române, Bucureşti, 1967 Martinescu, Umbre = Pericle Martinescu, Umbre pe pânza vremii, Bucureşti, 1985 Massoff, Despre ei = Ioan Massoff, Despre ei şi despre alţii, Bucureşti, 1973 Massoff, Teatr. rom. = Ioan Massoff, Teatrul românesc, I-VIII, Bucureşti, 1961-1981 Mazilu, Lit. rom. = Dan Horia Mazilu, Literatura română în epoca Renaşterii, Bucureşti, 1984 Mazilu, Noi = Dan Horia Mazilu, Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie, Iaşi, 1999 Mazilu, Proza - Dan Horia Mazilu, Proza oratorică în literatura română veche, I—II, Bucureşti, 1986-1987
Mazilu, Recitind = Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, I—III, Bucureşti, 1994-2000 Mazilu, Vocaţia = Dan Horia Mazilu, Vocaţia europeană a literaturii române vechi, Bucureşti, 1991 Măciucă, Motive = Constantin Măciucă, Motive şi structuri dramatice, Bucureşti, 1986 Mănucă, Analogii = Dan Mănucă, Analogii. Constante ale istoriei literare româneşti, Iaşi, 1995 Mănucă, Lectură = Dan Mănucă, Lectură şi interpretare. Un model epic, Bucureşti, 1988 Mănucă, Perspective = Dan Mănucă, Perspective critice, Iaşi, 1998 Mănucă, Scriit. jun. - Dan Mănucă, Scriitori junimişti, Iaşi, 1971
Mărcuş, Thalia = Ştefan Mărcuş, Thalia română. Contribuţii la istoricul teatrului românesc din Ardeal, Banat şi părţile ungurene, postfaţă Petru Comarnescu, Timişoara, 1945 Metzulescu, Literile = Stelian Metzulescu, Literile în Ţara Banilor, I—II, pref. Paul I. Papadopol, Craiova, 1936
Micu, „Gândirea" = Dumitru Micu, „Gândirea" şi gândirismul, Bucureşti, 1975 Micu, Ist. lit. = Dumitru Micu, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, Bucureşti, 2000
Micu, în căutarea = Dumitru Micu, în căutarea autenticităţii, I—II, Bucureşti, 1992-1994 Micu, început = Dumitru Micu, început de secol. 1900-1916, Bucureşti, 1970 Micu, Lecturi = Dumitru Micu, Lecturi şi păreri, Cluj-Napoca, 1978 Micu, Limbaje = Dumitru Micu, Limbaje lirice contemporane, Bucureşti, 1988
Micu, Literatura = Dumitru Micu, Literatura română la începutul secolului al XX-lea. 1900-1916, Bucureşti, 1964
Micu, Modernismul = Dumitru Micu, Modernismul românesc, I—II, Bucureşti, 1984-1985 Micu, Scriitori = Dumitru Micu, Scriitori, cărţi, reviste, Bucureşti, 1980
Micu, Scurtă ist. = Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române, I-IV, Bucureşti, 1994-1997 Micu-Manolescu, Literatura = Dumitru Micu, Nicolae Manolescu, Literatura română de azi.
1944-1964, Bucureşti, 1965 Mihăilă, Contribuţii = G. Mihăilă, Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi, Bucureşti, 1972 Mihăilescu, întrebările = Dan C. Mihăilescu, întrebările poeziei, Bucureşti, 1988 Mihăilescu, Conceptul = Florin Mihăilescu, Conceptul de critică literară în România, I—II, Bucureşti, 1976-1979
Milea, Sub semnul = Ioan Milea, Sub semnul poeziei, Piteşti, 1999
XXXI Dicţionarul general al literaturii române
Miller-Săndulescu, Evoluţia = Margareta Miller-Verghi şi Ecaterina Săndulescu, Evoluţia scrisului feminin în România, Bucureşti, 1935 Mincu, Critice = Marin Mincu, Critice, Bucureşti, I—II, 1969-1971 Mincu, Eseu = Marin Mincu, Eseu despre textul poetic, Bucureşti, 1986 Mincu, Poezie = Marin Mincu, Poezie şi generaţie, Bucureşti, 1975 Minea, Letopiseţele = Ilie Minea, Letopiseţele moldoveneşti scrise slavoneşte, Iaşi, 1925 Mioc, Curs = Simion Mioc, Curs de istoria literaturii române. 1900-1918, II, Timişoara, 1972 Mirodan, Dicţionar = Al. Mirodan, Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română, I—II, Tel Aviv, 1986-1997
Mîndra, Clasicism = V. Mîndra, Clasicism şi romantism în dramaturgia românească (1816-1918), Bucureşti, 1973
Mîndra, Incursiuni = V. Mîndra, Incursiuni în istoria dramaturgiei române. De la Gh. Asachi la Camil Petrescu, Bucureşti, 1971 Mîndra, Ist. lit. dram. = V. Mîndra, Istoria literaturii dramatice româneşti, I, Bucureşti, 1985 Mîndra, Jocul = V. Mîndra, Jocul situaţiilor dramatice, Bucureşti, 1978
Modola, Dramaturgia = Doina Modola, Dramaturgia românească între 1900-1918, Cluj-Napoca, 1983 Moraru, Obsesia = Cornel Moraru, Obsesia credibilităţii, Bucureşti, 1996
Moraru, Semnele = Cornel Moraru, Semnele realului. Secţionări critice convergente, Bucureşti, 1981 Moraru, Textul = Cornel Moraru, Textul şi realitatea, Bucureşti, 1984 Moraru, Ceremonia = Cristian Moraru, Ceremonia textului, Bucureşti, 1985
Moraru-Velculescu, Bibliografia - Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, Bibliografia analitică a literaturii române vechi, voi. I: Cărţile populare laice, partea I, Bucureşti, 1976, partea II, Bucureşti, 1978 Munteano, Panorama = Basil Munteano, Panorama de la litterature roumaine contemporaine, Paris, 1938 Munteanu, Opera = Aurel Dragoş Munteanu, Opera şi destinul scriitorului, Bucureşti, 1972 Munteanu, Aristarc = George Munteanu, Sub semnul lui Aristarc, Bucureşti, 1975 Munteanu, Atitudini = George Munteanu, Atitudini, Bucureşti, 1966 Munteanu, Jurnal = Romul Munteanu, Jurnal de cărţi, I-VII, Bucureşti, 1973-1998 Murăraşu, Ist. lit. = D. Murăraşu, Istoria literaturii române, ed. 4, Bucureşti, 1946 Muscalu, Dicţ. scriit. vrânceni = Florin Muscalu, Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor vrânceni. De la origini până în anul 2000, Focşani, 1999 Muthu, Cântecul = Mircea Muthu, Cântecul lui Leonardo, Cluj-Napoca, 1995 Muthu, Lit. rom. = Mircea Muthu, Literatura română şi spiritul sud-est european, Bucureşti, 1976 Muthu, Orientări = Mircea Muthu, Orientări critice, Cluj, 1972
Nedelcovici-Popescu-Protopopescu, Cartea = Viorica Nedelcovici, Elvira Popescu, Constanţa Protopopescu, Cartea românească în lume. 1945-1972, introd. Mihnea Gheorghiu, Bucureşti, 1975 Negoiţescu, Alte însemnări = Ion Negoiţescu, Alte însemnări critice, Bucureşti, 1980 Negoiţescu, Analize = Ion Negoiţescu, Analize şi sinteze, Bucureşti, 1976 Negoiţescu, Engrame = Ion Negoiţescu, Engrame, Bucureşti, 1975 Negoiţescu, Ist. lit. = Ion Negoiţescu, Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1991 Negoiţescu, însemnări = Ion Negoiţescu, însemnări critice, Cluj, 1970 Negoiţescu, Lampa = Ion Negoiţescu, Lampa lui Aladin, Bucureşti, 1971 Negoiţescu, Scriitori = Ion Negoiţescu, Scriitori moderni, Bucureşti, 1966
Dicţionarul general al literaturii române XXXII
Negoiţescu, Scriitori contemporani = Ion Negoiţescu, Scriitori contemporani, îngr. Dan Damaschin, Cluj-Napoca, 1994
Negriei, Expresivitatea = Eugen Negriei, Expresivitatea involuntară, Bucureşti, 1977 Negriei, Figura = Eugen Negriei, Figura spiritului creator, Bucureşti, 1978 Negriei, Imanenţa = Eugen Negriei, Imanenţa literaturii, Bucureşti, 1981 Negriei, Introducere = Eugen Negriei, Introducere în poezia contemporană, Bucureşti, 1985 Negriei, Lit. rom. = Eugen Negriei, Literatura română sub comunism, Bucureşti, 2002 Negrilă, Dicţ. scriit. arădeni = Iulian Negrilă, Dicţionarul scriitorilor arădeni de azi, Arad, 1997 Negrilă, însemnări = Iulian Negrilă, însemnări despre scriitori, Timişoara, 1987 Negrilă, Scriitori = Iulian Negrilă, Scriitori tribunişti din perioada arădeană, Timişoara, 1983 Negruzzi, Junimea = Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea", Bucureşti, [1923]
Nemoianu, Utilul = Virgil Nemoianu, Utilul şi plăcutul. Comentarii asupra literaturii şi culturii, Bucureşti, 1973
Netea, Maior-Goga = Vasile Netea, De la Petru Maior la Octavian Goga, Bucureşti, 1944 Nicolescu, Şc. Ardeleană = Aurel Nicolescu, Şcoala Ardeleană şi limba română, Bucureşti, 1971 Nicolescu, Contemporanul = G. C. Nicolescu, Curentul literar de la „Contemporanul", Bucureşti, 1966 Nicolescu, Starea = Vasile Nicolescu, Starea lirică, I—II, Bucureşti, 1975-1984 Niţescu, Atitudini = M. Niţescu, Atitudini critice, Bucureşti, 1983 Niţescu, Poeţi = M. Niţescu, Poeţi contemporani, Bucureşti, 1978
Niţescu, Proletcultismul = M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Bucureşti, 1995 Niţescu, Repere = M. Niţescu, Repere critice, Bucureşti, 1974
Niţescu, Scylla = M. Niţescu, între Scylla şi Charybda. Delimitări critice, Bucureşti, 1972 Noica, Istoricitate = Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate. Repere pentru o istorie a culturii româneşti, îngr. şi introd. Mircea Handoca, Bucureşti, 1989 Noica, Semnele = Constantin Noica, Semnele Minervei, îngr. Marin Diaconu, Bucureşti, 1994 Oarcăsu, Destine = Ion Oarcăsu, Destine şi valori, Cluj, 1974 Oarcăsu, Oglinzi = Ion Oarcăsu, Oglinzi paralele, Bucureşti, 1967 Oarcăsu, Opinii = Ion Oarcăsu, Opinii despre poezie, Bucureşti, 1965 Odangiu, Romanul = Marian Odangiu, Romanul politic, Timişoara, 1984 Oprea, Incidenţe = Al. Oprea, Incidenţe critice, Bucureşti, 1975 Oprea, Mişcarea = Al. Oprea, Mişcarea prozei, Bucureşti, 1967 Oprea, 5 prozatori = Al. Oprea, 5 prozatori iluştri, 5 procese literare, Bucureşti, 1971 Oprescu, Scriitori = Horia Oprescu, Scriitori în lumina documentelor, Bucureşti, 1968 Opriş, Reviste = Tudor Opriş, Reviste literare ale elevilor. 1834-1974. Istoria presei şcolare româneşti, Bucureşti, 1977
Opriţă, Anticipaţia = Mircea Opriţă, Anticipaţia românească, ed. 2, Bucureşti, 2003 Ornea, Actualitatea = Z. Ornea, Actualitatea clasicilor, Bucureşti, 1985 Ornea, Interpretări = Z. Ornea, Interpretări, Bucureşti, 1988
Ornea, înţelesuri = Z. Ornea, înţelesuri. Medalioane de istorie literară, Bucureşti, 1994 Omea, Junimea = Z. Omea, Junimea şi junimismul, Bucureşti, 1975
Ornea, Junimismul = Z. Ornea, Junimismul. Contribuţii la studiul curentului, Bucureşti, 1966
Ornea, Medalioane = Z. Ornea, Medalioane, Iaşi, 1997
Ornea, Poporanismul = Z. Ornea, Poporanismul, Bucureşti, 1972
XXXIII Dicţionarul general al literaturii române
Omea, Portrete = Z. Ornea, Portrete, Bucureşti, 1999
Omea, Sămănătorismul = Z. Ornea, Sămănătorismul, Bucureşti, 1970
Ornea, Tradiţionalism = Z. Omea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, 1980 Paleologu, Alchimia = Alexandru Paleologu, Alchimia existenţei, Bucureşti, 1983 Paleologu, Bunul simţ = Alexandru Paleologu, Bunul simţ ca paradox, Bucureşti, 1972 Paleologu, Ipoteze = Alexandru Paleologu, Ipoteze de lucru, Bucureşti, 1980 Paleologu, Simţul practic = Alexandru Paleologu, Simţul practic, Bucureşti, 1974 Paleologu, Spiritul = Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera, Bucureşti, 1970
Pamfil, Spaţialitate = Alina Pamfil, Spaţialitate şi temporalitate. Eseuri despre romanul românesc interbelic, Cluj-Napoca, 1993
Panaitescu, Contribuţii = P. P. Panaitescu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, îngr. Silvia Panaitescu, pref. Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1971 Panaitescu, începuturile = P. P. Panaitescu, începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965
Panu, Junimea = G. Panu, Amintiri de la Junimea din Iaşi, I—II, Bucureşti, 1943; ed. I—II, îngr. şi pref.
Z. Ornea, Bucureşti, 1971 Papadima, Creatorii = Ovidiu Papadima, Creatorii şi lumea lor, Bucureşti, 1943 Papadima, Ipostaze = Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, Bucureşti, 1975 Papadima, Scriitorii = Ovidiu Papadima, Scriitorii şi înţelesurile vieţii, Bucureşti, 1971 Papahagi, Critica = Marian Papahagi, Critica de atelier, Bucureşti, 1983 Papahagi, Cumpănă = Marian Papahagi, Cumpănă şi semn, Bucureşti, 1991 Papahagi, Eros = Marian Papahagi, Eros şi utopie, Bucureşti, 1980 Papahagi, Exerciţii = Marian Papahagi, Exerciţii de lectură, Cluj-Napoca, 1976 Papahagi, Fragmente = Marian Papahagi, Fragmente despre critică, Cluj-Napoca, 1994 Papahagi, Interpretări = Marian Papahagi, Interpretări pe teme date, Cluj-Napoca, 1995 Papu, Apolo = Edgar Papu, Apolo sau Ontologia clasicismului, Bucureşti, 1985 Papu, Clasicii = Edgar Papu, Din clasicii noştri. Contribuţie la ideea unui protocronism românesc, Bucureşti, 1977
Papu, Lumini = Edgar Papu, Lumini perene. Retrospecţii asupra unor clasici români, Bucureşti, 1989 Papu, Luminile = Edgar Papu, Din luminile veacului, Bucureşti, 1967 Papu, Motive = Edgar Papu, Motive literare româneşti, Bucureşti, 1983 Păcurariu, Clas. rom. = D. Păcurariu, Clasicismul românesc, Bucureşti, 1971 Păcurariu, Scriitori = D. Păcurariu, Scriitori şi direcţii literare, I—II, Bucureşti, 1981-1984 Păcurariu, Teme = D. Păcurariu, Teme, motive, mituri şi metamorfoza lor, Bucureşti, 1990 Păcurariu, Dicţ. teolog. = Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 1996 Păcurariu, Ist. Bis. = Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I—III, Bucureşti, 1991-1994 Pecie, Romancierul = Ion Pecie, Romancierul în faţa oglinzii, Bucureşti, 1989 Perian, Pagini = Gheorghe Perian, Pagini de critică şi de istorie literară, Târgu Mureş, 1998 Perian, Scriitori = Gheorghe Perian, Scriitori români postmoderni, Bucureşti, 1996 Perpessicius, Alte menţiuni = Perpessicius, Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, I—III, Bucureşti, 1961-1967 Perpessicius, Lecturi = Perpessicius, Lecturi intermitente, Cluj, 1971 Perpessicius, Menţiuni = Perpessicius, Menţiuni critice, I-V, Bucureşti, 1928-1946
Dicţionarul general al literaturii române XXXIV
Perpessicius, Menţiuni ist. = Perpessicius, Menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1948-1956), Bucureşti, 1957
Perpessicius, Opere = Perpessicius, Opere, I-XII, Bucureşti, 1966-1983
Pervain, Studii = Iosif Pervain, Studii de literatură română, Cluj, 1971
Petraş, Lit. rom. = Irina Petraş, Literatura română contemporană, Bucureşti, 1994
Petraş, Panorama = Irina Petraş, Panorama criticii literare româneşti. 1950-2000, Cluj-Napoca, 2001
Petraşcu, Icoane = Nicolae Petraşcu, Icoane de lumină, I-IV, Bucureşti, 1935-1941
Petraşcu, Scriitori = Nicolae Petraşcu, Scriitori români contimporani, Bucureşti, 1898
Petrescu, Configur'aţii = Ioana Em. Petrescu, Configuraţii, Cluj-Napoca, 1981
Petrescu, Romanul = Liviu Petrescu, Romanul condiţiei umane, Bucureşti, 1979
Petrescu, Scriitori = Liviu Petrescu, Scriitori români şi străini, Cluj, 1973
Petrescu, Studii transilvane = Liviu Petrescu, Studii transilvane. Coduri etice şi estetice la scriitorii transilvăneni, Bucureşti, 1997 Petrescu, Vârstele = Liviu Petrescu, Vârstele romanului, Bucureşti, 1992
Petrescu-Paraschiva, Dicţ. lit. Dâmboviţa = Victor Petrescu, Serghie Paraschiva, Dicţionar de literatură al judeţului Dâmboviţa. 1508-1998, Târgovişte, 1999 Petreu, Jocurile = Marta Petreu, Jocurile manierismului logic, Bucureşti, 1995 Petreu, Teze = Marta Petreu, Teze neterminate, Bucureşti, 1991
Petria, Vâlcea = Petre Petria, Vâlcea. Oameni de ştiinţă, cultură şi artă. Dicţionar, Râmnicu Vâlcea, 1997
Petroveanu, Pagini = Mihail Petroveanu, Pagini critice, Bucureşti, 1958
Petroveanu, Profiluri = Mihail Petroveanu, Profiluri lirice contemporane, Bucureşti, 1963
Petroveanu, Traiectorii = Mihail Petroveanu, Traiectorii lirice, Bucureşti, 1974
Philippide, Consideraţii = Alexandru Philippide, Consideraţii confortabile, I—II, Bucureşti, 1970-1972
Philippide, Scrieri = Alexandru Philippide, Scrieri, I-IV, Bucureşti, 1976-1978
Pillat, Itinerarii = Dinu Pillat, Itinerarii istorico-literare, îngr. şi pref. George Muntean, Bucureşti, 1978
Pillat, Mozaic = Dinu Pillat, Mozaic istorico-literar. Secolul XX. Bucureşti, 1969
Pillat, Tradiţie = Ion Pillat, Tradiţie şi literatură, Bucureşti, 1943
Piru, Analize = Al. Piru, Analize şi sinteze critice, Craiova, 1973
Piru, Critici = Al. Piru, Critici şi metode, Bucureşti, 1989
Piru, Debuturi = Al. Piru, Debuturi, Bucureşti, 1981
Piru, Ist. lit. = Al. Piru, Istoria literaturii române, I—II, Bucureşti, 1970; Istoria literaturii române de la început până azi, Bucureşti, 1981 Piru, Panorama = Al. Piru, Panorama deceniului literar românesc 1940-1950, Bucureşti, 1968 Piru, Permanenţe = Al. Piru, Permanenţe româneşti, Bucureşti, 1978 Piru, Poezia = Al. Piru, Poezia românească contemporană. 1950-1975,1—II, Bucureşti, 1975 Piru, Reflexe = Al. Piru, Reflexe şi interferenţe, Craiova, 1974 Piru, Valori - Al. Piru, Valori clasice, Bucureşti, 1978 Piru, Varia = Al. Piru, Varia, I—II, Bucureşti, 1972-1973
Poantă, Dicţ. poeţi = Petru Poantă, Dicţionar de poeţi. Clujul contemporan, Cluj-Napoca, 1998 Poantă, Modalităţi = Petru Poantă, Modalităţi lirice contemporane, Cluj, 1973 Poantă, Radiografii = Petru Poantă, Radiografii, I—II, Cluj-Napoca, 1978-1983 Poantă, Scriitori = Petru Poantă, Scriitori contemporani. Radiografii, Cluj-Napoca, 1994 Podoleanu, 60 scriitori = S. Podoleanu, 60 scriitori români de origină evreească, I, Bucureşti, [1935]
XXXV Dicţionarul general al literaturii române
Pop, Mărturia = Augustin Z. N. Pop, Mărturia documentelor de la vechile tiparniţe româneşti la Nicolae Labiş, Bucureşti, 1985 Pop, Avangarda = Ion Pop, Avangarda în literatura română, Bucureşti, 1990 Pop, Jocul = Ion Pop, Jocul poeziei, Bucureşti, 1985 Pop, Lecturi = Ion Pop, Lecturi fragmentare, Bucureşti, 1983
Pop, Pagini = Ion Pop, Pagini transparente. Lecturi din poezia română contemporană, Cluj-Napoca, 1997
Pop, Poezia = Ion Pop, Poezia unei generaţii, Cluj, 1973
Pop, Recapitulări = Ion Pop, Recapitulări, Cluj-Napoca, 1995
Pop, Transcrieri = Ion Pop, Transcrieri, Cluj-Napoca, 1976
Pop, Viaţă = Ion Pop, Viaţă şi texte, Cluj-Napoca, 2001
Pop, Conspect = Vasile Gr. Pop, Conspect asupra literatură române şi scriitorilor ei de la început şi până astăzi, în ordine cronologică, I—II, Bucureşti, 1875-1876 Popa, Clasici = Const. M. Popa, Clasici şi contemporani, Craiova, 1987 Popa, Comicologia = Marian Popa, Comicologia, Bucureşti, 1975 Popa, Competenţă = Marian Popa, Competenţă şi performanţă, Bucureşti, 1982 Popa, Dicţ. lit. = Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, Bucureşti, 1971; ed. 2, Bucureşti, 1977
Popa, Forma = Marian Popa, Forma ca deformare, Bucureşti, 1975
Popa, Ist. lit. = Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, I—II, Bucureşti, 2001 Popa, Modele = Marian Popa, Modele şi exemple, Bucureşti, 1971.
Popa, Convergenţe = Mircea Popa, Convergenţe europene, Oradea, 1995
Popa, Estuar = Mircea Popa, Estuar, Bucureşti, 1995
Popa, Reîntoarcerea = Mircea Popa, Reîntoarcerea la Ithaca, Bucureşti, 1998
Popa, Spaţii = Mircea Popa, Spaţii literare, Cluj-Napoca, 1974
Popa, Tectonica = Mircea Popa, Tectonica genurilor literare, Bucureşti, 1980
Popa, Lit. rom. Voivodina = Ştefan N. Popa, O istorie a literaturii române din Voivodina, Pancevo, 1997 Popescu, Teatrul = Marian Popescu, Teatrul ca literatură, Bucureşti, 1987
Popescu, Cărţi = Titu Popescu, Cărţi cu ieşire la mare. Critica, memorialistica, literatura de călătorie, Cluj-Napoca, 1980 Popovici, Cercetări = D. Popovici, Cercetări de literatură română, Sibiu, 1944
Popovici, Romanţ, rom. = D. Popovici, Romantismul românesc (1829-1840), îngr. Ioana Em. Petrescu, cuvânt înainte Tudor Vianu, pref. Dan Simonescu, Bucureşti, 1969 Popovici, Studii = D. Popovici, Studii literare, I-VI, îngr. Ioana Em. Petrescu, Cluj, 1972-1989 Popovici, Eu, personajul = Vasile Popovici, Eu, personajul, Bucureşti, 1988
Prangati, Dicţ. oamenilor din Neamţ = Constantin Prangati, Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul Neamţ. De la Grigore Ureche până în zilele noastre, Piatra Neamţ, 1999 Predescu, Encicl. = Lucian Predescu, Enciclopedia „Cugetarea", Bucureşti, 1940 Protopopescu, Romanul = Al. Protopopescu, Romanul psihologic românesc, Bucureşti, 1978 Protopopescu, Volumul = Al. Protopopescu, Volumul şi esenţa, Bucureşti, 1972.
Puşcariu, Călare = Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), Bucureşti, 1968
Puşcariu, Cinci ani = Sextil Puşcariu, Cinci ani de mişcare literară (1902-1906), Bucureşti, 1909 Puşcariu, Ist. lit. = Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, ed. 2, Sibiu, 1930
Dicţionarul general al literaturii române XXXVI
Rachieru, Poeţi Bucovina = Adrian Dinu Rachieru, Poeţi din Bucovina, Timişoara, 1996 Rachieru, Vocaţia = Adrian Dinu Rachieru, Vocaţia sintezei, Timişoara, 1985 Radian, Portrete = Sanda Radian, Portrete feminine în romanul românesc interbelic, Bucureşti, 1986 Radu, Pagini = Olimpia Radu, Pagini de critică, Cluj-Napoca, 1988
Raicu, Descoperirea = Al. Raicu, Descoperirea păsării Sitela, introd. George Macovescu, Bucureşti, 1989
Raicu, Calea de acces = Lucian Raicu, Calea de acces, Bucureşti, 1982
Raicu, Contemporani = Lucian Raicu, Printre contemporani, Bucureşti, 1980
Raicu, Critica - Lucian Raicu, Critica -formă de viaţă, Bucureşti, 1976
Raicu, Fragmente = Lucian Raicu, Fragmente de timp, Bucureşti, 1984
Raicu, Practica scrisului = Lucian Raicu, Practica scrisului şi experienţa lecturii, Bucureşti, 1978 Raicu, Structuri = Lucian Raicu, Structuri literare, Bucureşti, 1973
Ralea, Scrieri = Mihai Ralea, Scrieri, voi. I—III, îngr. şi pref. N. Tertulian, Bucureşti, 1972-1981, voi. IV-VII, îngr. şi pref. Florin Mihăilescu, Bucureşti, 1988-1989 Raşcu, Amintiri = I. M. Raşcu, Amintiri şi medalioane literare, Bucureşti, 1967.
Razba, Personalităţi hunedorene = Maria Razba, Personalităţi hunedorene (sec. XV-XX). Dicţionar, Deva,
2000
Răduică, Calendare = Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Calendare şi almanahuri româneşti.
1731-1918. Dicţionar bibliografic, Bucureşti, 1981 Răduică, Dicţ. presei = Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti 1731-1918, Bucureşti, 1995 Rău, Efigii = Aurel Rău, Efigii, Bucureşti, 1989
Râpeanu, Cultură = Valeriu Râpeanu, Cultură şi istorie, I—III, Bucureşti, 1979-1989 Râpeanu, Interferenţe = Valeriu Râpeanu, Interferenţe spirituale, Bucureşti, 1970 Râpeanu, Memoria = Valeriu Râpeanu, Memoria şi feţele timpului, Bucureşti, 1983 Râpeanu, Noi = Valeriu Râpeanu, Noi şi cei dinaintea noastră, Bucureşti, 1966.
Râpeanu, Scriitori = Valeriu Râpeanu, Scriitori dintre cele două războaie mondiale, Bucureşti, 1986 Rebreanu, Opere = Liviu Rebreanu, Opere, I-XXII, îngr. si pref. Nicolae Gheran, Bucureşti, 1968-2003
Regman, Cărţi = Cornel Regman, Cărţi, autori, tendinţe, Bucureşti, 1967 Regman, Colocvial = Cornel Regman, Colocvial, Bucureşti, 1976 Regman, Confluenţe = Cornel Regman, Confluenţe literare, Bucureşti, 1966 Regman, Cronicari = Cornel Regman, Cică nişte cronicari..., Bucureşti, 1970 Regman, De la imperfect = Cornel Regman, De la imperfect la mai puţin ca perfect, Bucureşti, 1987 Regman, Dinspre Cercul Literar = Cornel Regman, Dinspre „Cercul Literar" spre „optzecişti", Bucureşti, 1997
Regman, Explorări = Cornel Regman, Explorări în actualitatea imediată, Bucureşti, 1978 Regman, Noi explorări = Cornel Regmen, Noi explorări critice, Bucureşti, 1982 Regman, Nu numai = Cornel Regman, Nu numai despre critici, Bucureşti, 1990 Regman, Ultime explorări = Cornel Regman, Ultime explorări critice, Bucureşti, 2000 Românii = Românii în ştiinţa şi cultura occidentală, Davis (SUA), 1992
Rom. magy. ir. lex. = Româniai magyar irodalmi lexikon, I—III, îngr. Balogh Edgar, Bucureşti, 1981-1994 Rosetti, Dicţ. cont. = Dimitrie R. Rosetti, Dicţionarul contimporanilor din România (1800-1898), Bucureşti, 1898
XXXVII Dicţionarul general al literaturii române
Rosetti-Cazacu-Onu, Ist. Ib. lit. = Al. Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, I, ed. 2, Bucureşti, 1971
Roşu, Dicţ. lit. Iugoslavia = Costa Roşu, Dicţionarul literaturii române din Iugoslavia, Novi Sad, 1989 Rotaru, O ist. = Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, I—III, Bucureşti, 1971-1987; ed. I-VI, Galaţi, 1994-2001
Rotaru, Valori = Ion Rotaru, Valori expresive în literatura română veche, I—II, Bucureşti, 1976-1983 Ruja, Parte = Alexandru Ruja, Parte din întreg, I—II, Timişoara, 1994-1999 Ruja, Valori = Alexandru Ruja, Valori lirice actuale, Timişoara, 1979
Rusu, Membrii Academiei = Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866-1999. Dicţionar, Bucureşti, 1999 Rusu, Utopica = M. N. Rusu, Utopica, Bucureşti, 1969
Sadoveanu, Cărţi = Izabela Sadoveanu, Cărţi şi idei, I—II, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti,
2001
Sadoveanu, Opere = Mihail Sadoveanu, Opere, I-XXII, Bucureşti, 1954-1973 Sanielevici, Cercetări = H. Sanielevici, Cercetări critice şi filosofice, îngr. şi introd. Z. Omea, Bucureşti, 1968
Sanielevici, încercări = H. Sanielevici, încercări critice, pref. C. Rădulescu-Motru, Bucureşti, 1903 Sasu, Dicţ. scriit. SUA = Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români din Statele Unite şi Canada, Bucureşti, 2001
Sasu, în căutarea = Aurel Sasu, în căutarea formei, Cluj-Napoca, 1979
Sasu, Progresii = Aurel Sasu, Progresii, Cluj, 1972
Sasu, Retorica = Aurel Sasu, Retorica literară românească, Bucureşti, 1976
Satco-Pânzar, Dicţionar = Emil Satco, Ioan Pânzar, Dicţionar de literatură. Bucovina, Suceava, 1993 Săndulescu, Citind = Al. Săndulescu, Citind, recitind..., Bucureşti, 1973 Săndulescu, Constelaţii = Al. Săndulescu, Constelaţii literare, Bucureşti, 1998 Săndulescu, Continuităţi = Al. Săndulescu, Continuităţi, Bucureşti, 1976 Săndulescu, Lit. epistolară = Al. Săndulescu, Literatura epistolară, Bucureşti, 1972 Săndulescu, Memorialişti = Al. Săndulescu, Memorialişti români, Bucureşti, 2003 Săndulescu, Pagini = Al. Săndulescu, Pagini de istorie literară, Bucureşti, 1966 Săndulescu, Portrete = Al. Săndulescu, Portrete şi analize literare, Bucureşti, 1982 Sângeorzan, Anotimpurile = Zaharia Sângeorzan, Anotimpurile criticii, Bucureşti, 1983 Sângeorzan, Conversaţii = Zaharia Sângeorzan, Conversaţii critice, Cluj-Napoca, 1980 Scarlat, Ist. poeziei = Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, I-IV, Bucureşti, 1982-1990 Scrisori - Camil Petrescu = Scrisori către Camil Petrescu, I—II, îngr. şi pref. Florica Ichim, Bucureşti, 1981 Scrisori - Densusianu = Scrisori către Ovid Densusianu, I, îngr. Liviu Onu, Ileana Vârtosu şi Maria Rafailă, Bucureşti, 1979
Scrisori - Ibrăileanu = Scrisori către G. Ibrăileanu, I-IV, îngr. M. Bordeianu, Gr. Botez, Viorica Botez, I. Lăzărescu, Dan Mănucă, Al. Teodorescu, pref. Al. Dima şi N. I. Popa, Bucureşti, 1966-1973 Sebastian, Eseuri = Mihail Sebastian, Eseuri. Cronici. Memorial, îngr. şi pref. Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, 1972
Sebastian, Jurnal = Mihail Sebastian, Jurnal de epocă, îngr. şi introd. Cornelia Ştefănescu, Bucureşti,
2002
Seche, Schiţă = Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei române, I—II, Bucureşti, 1966-1969 Sevastos, Amintiri = Mihail Sevastos, Amintiri de la „ Viaţa românească", Bucureşti, 1966
Dicţionarul general al literaturii române XXXVIII
Silvestru, Jurnal = Valentin Silvestru, Jurnal de drum al unui critic teatral, 1944-1984,1, Bucureşti, 1992
Silvestru, Un deceniu - Valentin Silvestru, Un deceniu teatral, Bucureşti, 1984
Simion, Dimineaţa = Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor, Bucureşti, 1980
Simion, Ficţiunea = Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, I—III, Bucureşti, 2001
Simion, Fragmente = Eugen Simion, Fragmente critice, I-IV, Bucureşti, 1998-2000
Simion, Genurile = Eugen Simion, Genurile biograficului, Bucureşti, 2002
Simion, întoarcerea autorului = Eugen Simion, întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator-operă, Bucureşti, 1981; ed. 2, Bucureşti, 1993 Simion, Mercuţio = Eugen Simion, Moartea lui Mercuţio, Bucureşti, 1993 Simion, Orientări = Eugen Simion, Orientări în literatura contemporană, Bucureşti, 1965 Simion, Scriitori = Eugen Simion, Scriitori români de azi, I-IV, Bucureşti, 1974-1989; voi. I, ed. 2, Bucureşti, 1978
Simuţ, Critica = Ion Simuţ, Critica de tranziţie, Cluj-Napoca, 1996 Simuţ, Diferenţa = Ion Simuţ, Diferenţa specifică, Cluj-Napoca, 1982 Simuţ, Incursiuni = Ion Simuţ, Incursiuni în literatura actuală, Oradea, 1994 Solomon, Dialog = Dumitru Solomon, Dialog interior, Bucureşti, 1987 Sorescu, Teoria sferelor = Marin Sorescu, Teoria sferelor de influenţă, Bucureşti, 1969 Sorescu, Uşor cu pianul = Marin Sorescu, Uşor cu pianul pe scări, Bucureşti, 1985 Sorescu, Interpretări = Roxana Sorescu, Interpretări, Bucureşti, 1979 Sorescu, Liricul = Roxana Sorescu, Liricul şi tragicul, Bucureşti, 1983 Sorescu, Lumea = Roxana Sorescu, Lumea, repovestită, Bucureşti, 2000
Sorianu, Contrapunct = Vlad Sorianu, Contrapunct critic. Valori, idei, tendinţe literare actuale, Iaşi, 1971 Sorianu, Glose = Vlad Sorianu, Glose critice, Bucureşti, 1968
Sorohan, Introducere = Elvira Sorohan, Introducere în istoria literaturii române, Iaşi, 1997 Sperantia, Figuri = E. Sperantia, Figuri universitare, Bucureşti, 1967
Spiridon, Aparenţa = Monica Spiridon, Despre „aparenţa" şi „realitatea" literaturii, Bucureşti, 1984
Spiridon, Interpretarea = Monica Spiridon, Interpretarea fără frontiere, Cluj-Napoca, 1998
Spiridon, Melancolia = Monica Spiridon, Melancolia descendenţei, Bucureşti, 1989
Spiridon, Cuprinderi = Vasile Spiridon, Cuprinderi, Bucureşti, 1993
Stanca, Fragmentarium = Horia Stanca, Fragmentarium clujean, Cluj-Napoca, 1987
Stănescu, Cronici = Constantin Stănescu, Cronici literare, 1971
Stănescu, Jurnal = Constantin Stănescu, Jurnal de lectură, I—III, Bucureşti, 1978-1988
Stănescu, Poeţi şi critici = Constantin Stănescu, Poeţi şi critici, Bucureşti, 1972
Steinhardt, Critică = N. Steinhardt, Critică la persoana întâi, Cluj-Napoca, 1983
Steinhardt, Incertitudini = N. Steinhardt, Incertitudini literare, Cluj-Napoca, 1980
Steinhardt, între viaţă = N. Steinhardt, între viaţă şi cărţi, Bucureşti, 1976
Steinhardt, Monologul - N. Steinhardt, Monologul polifonic, Cluj-Napoca, 1991
Stoica, Caligrafie = Petre Stoica, Caligrafie şi culori, Bucureşti, 1984
Stolnicu, Printre scriitori = Simion Stolnicu, Printre scriitori şi artişti, îngr. şi pref. Simion Bărbulescu, Bucureşti, 1988
Straje, Dicţ. pseud. = Mihail Straje, Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români, Bucureşti, 1973 Streinu, Clasicii = Vladimir Streinu, Clasicii noştri, Bucureşti, 1969
XXXIX Dicţionarul general al literaturii române
Streinu, Pagini = Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, voi. I—II, Bucureşti, 1968, voi. III-V, îngr.
George Muntean, Bucureşti, 1974-1977 Streinu, Versificaţia = Vladimir Streinu, Versificaţia modernă, Bucureşti, 1966 Suchianu, Aspecte = D. I. Suchianu, Aspecte literare, Bucureşti, 1928
Suciu, Lit. băn. = I. D. Suciu, Literatura bănăţeană de la început până la Unire (1582-1918), Timişoara, 1940
Suţu, Iaşii = Rudolf Suţu, Iaşii de odinioară, Iaşi, 1923-1928
Schiau, Cărturari = Octavian Schiau, Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval, Cluj-Napoca, 1978 Şerban, Exegeze = Geo Şerban, Exegeze, Bucureşti, 1968
Şerban, Ispita = Geo Şerban, Ispita istoriei. Investigaţii, precizări, demersuri metodologice, Bucureşti, 1980
Şiadbei, Cercetări = I. Şiadbei, Cercetări asupra cronicelor moldovene, Iaşi, 1939
Ştefănescu, Dialog = Alex. Ştefănescu, Dialog în bibliotecă, Bucureşti, 1984
Ştefănescu, Jurnal = Alex. Ştefănescu, Jurnal de critic, Bucureşti, 1980
Ştefănescu, Preludiu = Alex. Ştefănescu, Preludiu, Bucureşti, 1977
Ştefănescu, Prim-plan = Alex. Ştefănescu, Prim-plan, Bucureşti, 1987
Ştefănescu, Momente = Cornelia Ştefănescu, Momente ale romanului, Bucureşti, 1973
Şuluţiu, Scriitori = Octav Şuluţiu, Scriitori şi cărţi, îngr. şi pref. Nicolae Florescu, Bucureşti, 1974
Tacciu, Romanţ, rom. = Elena Tacciu, Romantismul românesc, I—III, Bucureşti, 1982-1987
Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa = Teodor Tanco, Dicţionar literar (1639-1997) al judeţului Bistriţa-Năsăud.
Autori-publicaţii-societăţi, Cluj-Napoca, 1998 Tartler, Melopoetica = Grete Tartler, Melopoetica, Bucureşti, 1984 Taşcu, Incidenţe = Valentin Taşcu, Incidenţe, Cluj-Napoca, 1975 Taşcu, Poezia = Valentin Taşcu, Poezia poeziei de azi, Iaşi, 1985
Teodorescu-Branişte, Presă şi lit. = T. Teodorescu-Branişte, între presă şi literatură, I—II, Bucureşti, 1989
Teodorescu-Sadoveanu, Amintiri = Ion Teodorescu, Izabela Sadoveanu, Amintiri (Din lumea umbrelor. Sufletul altor generaţii), îngr. Aristiţa Avramescu şi Tiberiu Avramescu, introd. Tiberiu Avramescu, Bucureşti, 1980 Theodorescu, Ist. bibi. = Barbu Theodorescu, Istoria bibliografiei române, ed. 2, Bucureşti, 1972 Tihan, Apropierea = Teodor Tihan, Apropierea de imaginar, Cluj-Napoca, 1988 Titel, Cehov = Sorin Titel, în căutarea lui Cehov şi alte eseuri, Bucureşti, 1984 Titel, Pasiunea = Sorin Titel, Pasiunea lecturii, Timişoara, 1976
Todor, Confluenţe = Avram P. Todor, Confluenţe literare româno-maghiare, îngr. şi pref. Dăvid Gyula, Bucureşti, 1983
Todoran, Secţiuni = Eugen Todoran, Secţiuni literare, Timişoara, 1973 Tomescu, Calendarele = Mircea Tomescu, Calendarele româneşti. 1733-1830, Bucureşti, 1957 Tomescu, Ist. cărţii rom. = Mircea Tomescu, Istoria cărţii româneşti. De la începuturi până la 1918, Bucureşti, 1968 Tomuş, Carnet = Mircea Tomuş, Carnet critic, Bucureşti, 1969 Tomuş, Istorie = Mircea Tomuş, Istorie literară şi poezie, Timişoara, 1974 Tomuş, Mişcarea = Mircea Tomuş, Mişcarea literară, Bucureşti, 1981 Tomuş, Răsfrângeri = Mircea Tomuş, Răsfrângeri, Cluj, 1973 Tomuş, 15 poeţi = Mircea Tomuş, Cincisprezece poeţi, Bucureşti, 1968
Dicţionarul general al literaturii române XL
Trandafir, Dinamica = Constantin Trandafir, Dinamica valorilor literare, Bucureşti, 1983
Trifu, Cronica = Constanţa Trifu, Cronica dramatică şi începuturile teatrului românesc, Bucureşti, 1970
Trifu, Presa = Constanţa Trifu, Presa umoristică de altădată, I—II, Bucureşti, 1974-1980
Trivale, Cronici = Ion Trivale, Cronici literare, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti, 1971
Tuchilă, Cetăţile = Costin Tuchilă, Cetăţile poeziei, Bucureşti, 1983
Tuchilă, Privirea = Costin Tuchilă, Privirea şi cadrul, Bucureşti, 1988
Tudor, Pretexte = Eugenia Tudor, Pretexte critice, Bucureşti, 1973
Tudor, Mişcarea = Iorgu Tudor, Mişcarea culturală-socială în Basarabia după Unire, Bucureşti, 1976 Tudor-Anton, Ipostaze = Eugenia Tudor-Anton, Ipostaze ale prozei, Bucureşti, 1977 Tupan, Scenarii = Ana-Maria Tupan, Scenarii şi limbaje poetice, Bucureşti, 1989 Ţârcovnicu, Contribuţii = V. Ţârcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Bucureşti, 1970 Ţepelea, Amintiri = Gabriel Ţepelea, Amintiri şi evocări, Bucureşti, 1994 Ţepelea, Opţiuni = Gabriel Ţepelea, Opţiuni şi retrospective, Bucureşti, 1989
Ţepelea, Rememorări = Gabriel Ţepelea, Rememorări de istorie, literatură şi cultură naţională, Bucureşti, 1994
Ţepelea, Studii = Gabriel Ţepelea, Studii de istorie şi limbă literară, Bucureşti, 1970 Ţepelea-Bulgăr, Momente = G. Ţepelea, Gh. Bulgăr, Momente din evoluţia limbii române literare, Bucureşti, 1973
Ţeposu, Istoria = Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Bucureşti, 1993
Ţeposu, Viaţa = Radu G. Ţeposu, Viaţa şi opiniile personajelor, Bucureşti, 1983 Ţirioi, Premise = Nicolae Ţirioi, Premise literare, Timişoara, 1976
Ulici, Lit. rom. = Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, I. Promoţia '70, Bucureşti, 1995 Ulici, Prima verba = Laurenţiu Ulici, Prima verba, voi. I—II, Bucureşti, 1975-1978, voi. III, Timişoara, 1991
Ulici, Recurs = Laurenţiu Ulici, Recurs, Bucureşti, 1971 Ungheanu, Arhipelag = Mihai Ungheanu, Arhipelag de semne, Bucureşti, 1975 Ungheanu, Fiii = Mihai Ungheanu, Fiii risipitori (Noi şi secolul XIX), Bucureşti, 1988 Ungheanu, Lecturi = Mihai Ungheanu, Lecturi şi rocade, Bucureşti, 1978 Ungheanu, Pădurea = Mihai Ungheanu, Pădurea de simboluri, Bucureşti, 1973 Ungheanu, Scriitorii = Mihai Ungheanu, Scriitorii de la miezul nopţii, Galaţi, 1996 Ungureanu, Contextul = Cornel Ungureanu, Contextul operei, Bucureşti, 1978.
Ungureanu, Imediata = Cornel Ungureanu, Imediata noastră apropiere, I—II, Timişoara, 1980-1989 Ungureanu, La umbra cărţilor = Cornel Ungureanu, La umbra cărţilor în floare, Timişoara, 1975 Ungureanu, La vest = Cornel Ungureanu, La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, I—II, Timişoara, 1995-2000 Ungureanu, Proza rom. = Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, I, Bucureşti, 1985 Ungureanu, Proză = Cornel Ungureanu, Proză şi reflexivitate, Bucureşti, 1977.
Urechia, Ist. şc. = V. A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800-1864, I-IV, Bucureşti, 1892-1901 Ursu, Memorialistica = G. G. Ursu, Memorialistica în opera cronicarilor, Bucureşti, 1972 Ursu, Contribuţii = N. A. Ursu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Iaşi, 2002 Vaida, Mitologii = Mircea Vaida, Mitologii critice, Bucureşti, 1978
XLI Dicţionarul general al literaturii române
Valea, Oameni = Lucian Valea, Oameni pe care i-am iubit, Iaşi, 1977
Valmarin, Studii = Luiza Valmarin, Studii de literatură română modernă şi comparată, Bucureşti, 1987 Vartic, Modelul = Ion Vartic, Modelul şi oglinda, Bucureşti, 1982 Vartic, Spectacol = Ion Vartic, Spectacol interior, Cluj-Napoca, 1977
Vasile, Poezia = Geo Vasile, Poezia română între milenii. Dicţionar de autori, Cluj-Napoca, 2002 Vasile, Proza = Geo Vasile, Proza românească între milenii. Dicţionar de autori, Bucureşti, 2001 Vasile, Conceptul = Marian Vasile, Conceptul de originalitate în critica literară românească, Bucureşti, 1988
Vârgolici, Comentarii = Teodor Vârgolici, Comentarii literare, Bucureşti, 1971 Vârgolici, începuturile = Teodor Vârgolici, începuturile romanului românesc, Bucureşti, 1963 Vârgolici, Portrete = Teodor Vârgolici, Portrete şi analize literare, Bucureşti, 2001 Vârgolici, Retrospective = Teodor Vârgolici, Retrospective literare, Bucureşti, 1970 Vârgolici, Scriitori = Teodor Vârgolici, Scriitori şi opere, Bucureşti, 1978 Velculescu, Scriere = Cătălina Velculescu, între scriere şi oralitate, Bucureşti, 1988 Velea, Interferenţe = Stan Velea, Interferenţe literare româno-polone, Bucureşti, 1989 Velea, Paralelisme = Stan Velea, Paralelisme şi retrospective literare, Bucureşti, 1974 Velea, Plămada = Stan Velea, Plămada cărţilor, Bucureşti, 1997
Velea, Universalişti = Stan Velea, Universalişti şi comparatişti români contemporani, Bucureşti, 1996 Vianu, Arta = Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, I—II, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 1966 Vianu, Opere = Tudor Vianu, Opere, I-XIV, îngr. Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu, Gelu Ionescu, George Gană şi Vlad Alexandrescu, Bucureşti, 1971-1990 Vianu, Scriitori români = Tudor Vianu, Scriitori români, I—III, îngr. Cornelia Botez, pref. Pompiliu Mareea, Bucureşti, 1970 Vianu, Studii = Tudor Vianu, Studii de literatură română, Bucureşti, 1965
Vintilescu, Secvenţe = Virgil Vintilescu, Secvenţe literare. Repere literare bănăţene (1880-1917), Timişoara, 1987
Vişan, Semnături = Constantin Vişan, Semnături în contemporaneitate, Bucureşti, 1986 Vitner, Semnele = Ion Vitner, Semnele romanului, Bucureşti, 1971
Vlad, Analiză-sinteză = Ion Vlad, între analiză şi sinteză. Repere de metodologie literară, Cluj, 1970 Vlad, Convergenţe = Ion Vlad, Convergenţe. Concepte şi alternative ale lecturii, Cluj, 1972 Vlad, Descoperirea = Ion Vlad, Descoperirea operei, Cluj, 1970 Vlad, Lect. prozei = Ion Vlad, Lectura prozei, Bucureşti, 1991 Vlad, Lectura = Ion Vlad, Lectura - un eveniment al cunoaşterii, Bucureşti, 1977 Vlad, Lectura rom. = Ion Vlad, Lectura romanului, Cluj-Napoca, 1983 Vlad, Povestirea = Ion Vlad, Povestirea. Destinul unei structuri epice, Bucureşti, 1972 Vodă-Căpuşan, Accente = Maria Vodă-Căpuşan, Accente, Cluj-Napoca, 1991 Vodă-Căpuşan, Teatru = Maria Vodă-Căpuşan, Teatru şi actualitate, Bucureşti, 1984 Vrabie, Folcloristica = Gheorghe Vrabie, Folcloristica română. Evoluţie, curente, metode, Bucureşti, 1968 Vrabie, Gândirismul = Gh. Vrabie, Gândirismul. Istoric, doctrină, realizări, Bucureşti, 1940 Vuia, Studii = Romulus Vuia, Studii de etnografie şi folclor, I, îngr. Mihai Pop şi Ioan Şerb, pref. Mihai Pop, Bucureşti, 1975 Vulcan, Panteonul = Iosif Vulcan, Panteonul român, Pesta, 1869
Dicţionarul general al literaturii române XLII
Vulturescu, Cultură = George Vulturescu, Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului. Dicţionar.
1700-2000, Satu Mare, 2000 Zaciu, Alte lecturi = Mircea Zaciu, Alte lecturi şi alte zile, Bucureşti, 1978 Zaciu, Bivuac = Mircea Zaciu, Bivuac, Cluj-Napoca, 1974 Zaciu, Clasici = Mircea Zaciu, Clasici şi contemporani, Bucureşti, 1994 Zaciu, Colaje = Mircea Zaciu, Colaje, Cluj, 1972 Zaciu, Cu cărţile = Mircea Zaciu, Cu cărţile pe masă, Bucureşti, 1981 Zaciu, Departe = Mircea Zaciu, Departe/aproape, Bucureşti, 1998 Zaciu, Glose = Mircea Zaciu, Glose, Cluj, 1970 Zaciu, Lancea = Mircea Zaciu, Lancea lui Achile, Bucureşti, 1980 Zaciu, Lecturi = Mircea Zaciu, Lecturi şi zile, Bucureşti, 1975 Zaciu, Masca = Mircea Zaciu, Masca geniului, Bucureşti, 1967 Zaciu, Ordinea = Mircea Zaciu, Ordinea şi aventura, Cluj, 1973 Zaciu, Viaticum = Mircea Zaciu, Viaticum, Bucureşti, 1983
Zaharia-Filipaş, Retorică = Elena Zaharia-Filipaş, Retorică şi semnificaţie, Bucureşti, 1993
Zalis, Aspecte = Henri Zalis, Aspecte şi structuri neoromantice, Bucureşti, 1971
Zalis, Estetica = Henri Zalis, Estetica imperfecţiei. Contribuţii la studiul naturalismului românesc,
Timişoara, 1979 Zalis, Scriitori = Henri Zalis, Scriitori pelerini, Bucureşti, 1973 Zalis, Tensiuni = Henri Zalis, Tensiuni lirice contemporane, Bucureşti, 1975 Zamfir, Cealaltă faţă = Mihai Zamfir, Cealaltă faţă a prozei, Bucureşti, 1988
Zamfir, Proza poetică = Mihai Zamfir, Proza poetică românească în secolul al XlX-lea, Bucureşti, 1971 Zamfir, Secolul = Mihai Zamfir, Din secolul romantic, Bucureşti, 1989 Zamfirescu, Istorie = Dan Zamfirescu, Istorie şi cultură, I—II, Bucureşti-Chişinău, 2003 Zamfirescu, Studii = Dan Zamfirescu, Studii şi articole de literatură română veche, Bucureşti, 1967 Zarifopol, Eseuri = Paul Zarifopol, Eseuri, îngr. Al. Săndulescu şi Radu Săndulescu, pref. Al.
Săndulescu, Bucureşti, 1988 Zarifopol, Pagini = Paul Zarifopol, Pagini de critică, îngr. şi postfaţă Al. Săndulescu, Bucureşti, 1984 Zarifopol, Pentru arta lit. = Paul Zarifopol, Pentru arta literară, I—II, îngr. şi introd. Al. Săndulescu,
Bucureşti, 1971
B.	ARHIVE, PERIODICE, CULEGERI, ANTOLOGII
AA = „Ardealul", Bucureşti, 1941 ş. u.
AAF = „Anuarul Arhivei de Folclor", Cluj, 1932 ş. u; din 1980, „Anuarul de folclor"; din 1991, „Anuarul Arhivei de Folclor"
AAR = „Analele Societăţii Academice Române", Bucureşti, 1867 ş. u.; din 1879, „Analele Academiei Române"
AC = „Academica", Bucureşti, 1990 ş.u.
ADLTR = Arhiva Dicţionarului literaturii române. 1900-1950, Institutul de Filologie Română „A. Philippide", Iaşi ADV = „Adevărul", Bucureşti, 1888 ş. u.; 1990 ş.u.
XLIII Dicţionarul general al literaturii române
AFT = „Amfiteatru", Bucureşti, 1966 ş. u.
AIN = „Anuarul Institutului de Istorie Naţională", Cluj, 1921 ş. u.
AIX = „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol»", Iaşi, 1964 ş. u.
ALA = „Adevărul literar şi artistic", Bucureşti, 1920 ş. u.; 1990 ş.u.
ALD = „Almanahul dicţionar al presei din România şi al celei româneşti de pretutindeni", Bucureşti, 1926
ALIL = „Studii şi cercetări ştiinţifice", filologie, Iaşi, 1950 ş.u.; din 1964, „Anuar de lingvistică şi istorie literară"
ALR = Saşa Pană, Antologia literaturii române de avangardă, pref. Matei Călinescu, Bucureşti, 1969 AMET = „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei", Cluj, 1958 ş. u.
AMI = Arborele memoriei. Antologia poeţilor de limbă română din Israel, îngr. Radu Cârneci, pref. Roxana Sorescu, Bucureşti, 1997 ANB = „Analele Banatului", Timişora, 1928 ş. u.
ANPR = „Anuarul presei româneşti al lumei politice", Bucureşti, 1907 ş. u.
AO = „Arhivele Olteniei", Craiova, 1922 ş. u.
APF = „Apostrof", Cluj-Napoca, 1990 ş. u.
ARG = „Argeş", Piteşti, 1966 ş. u.
ASO = Antologia scriitorilor ocazionali, îngr. E. Lovinescu, Bucureşti, 1943 AST = „ Astra", Braşov, 1966 ş. u.
ATN = „Ateneu", Bacău, 1964 ş.u.
AUB = „Revista Universităţii «C. I. Parhon»", Bucureşti, 1952 ş. u.; din 1964, „Analele Universităţii Bucureşti"
AUC = „Analele Universităţii din Craiova", Craiova, 1972 ş. u.
AUI = „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi", Iaşi, 1955 ş. u.
AUT = „Analele Universităţii din Timişoara", Timişoara, 1956 ş.u.
BOR = „Biserica Ortodoxă Română", Bucureşti, 1874 ş. u.
BRV = Bibliografia românească veche. 1508-1830, I-IV, întocmită de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1903-1944 BSS = „Buletinul Societăţii Scriitorilor Români", Bucureşti, 1916 ş. u.
BUC = „Buletinul cărţii", Bucureşti, 1923 ş. u.
BVS = „Buna Vestire", Bucureşti, 1937 ş. u.
CAP = „Capitala", Bucureşti, 1936 ş. u.
CC = „Caiete critice", Bucureşti, 1982 ş. u.
CEL = „Cercetări literare", Bucureşti, 1934 ş. u.
CFL = „Cercetări folclorice", Bucureşti, 1947.
CGM = „Cuget moldovenesc", Bălţi, Iaşi, 1932 ş. u.
CHRM = Chrestomaţie română, I—II, îngr. M. Gaster, Leipzig-Bucureşti, 1891 CI = „Cercetări istorice", Iaşi, 1925 ş. u.
CIL = Contribuţii de istoria limbii române literare în secolul al XlX-lea, I—III, publ. Tudor Vianu, Bucureşti, 1956-1962 CL = „Convorbiri literare", Iaşi, Bucureşti, 1867 ş. u.; Iaşi, 1970 ş. u.
CLG = „Cercetări de lingvistică", Cluj, 1956 ş. u.
CLI = „Cuvântul liber", Bucureşti, 1919 ş. u.; 1933 ş. u.
Dicţionarul general al literaturii române XLIV
CLJ = „Clujul românesc", Cluj, 1923 ş. u.
CML = „Curentul magazin", Bucureşti, 1939 ş. u.; din 1940, „Curentul magazin literar"; din 1941, „Curentul literar"
CN = „Contimporanul", Bucureşti, 1922 ş. u.
CNP = „Contrapunct", Bucureşti, 1990 ş.u.
CNT = „Contemporanul", Bucureşti, 1946 ş. u.; din 1990, „Contemporanul - Ideea europeană" CPL = Cărţile populare în literatura românească, I—II, îngr. şi introd. I. C. Chiţimia şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1963
CPV = Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec. XVII-XVIII), îngr. şi introd. Dan Simonescu, Bucureşti, 1967 CRC = „Cronica", Iaşi, 1966 ş. u.
CRE = „Curentul", Bucureşti, 1928 ş. u.
CREL = „Cahiers roumains d'etudes litteraires", Bucureşti, 1973 ş. u.
CTC = „Cele trei Crişuri", Oradea, Bucureşti, 1920; Oradea, 1990 ş. u.
CU = „Cuvântul", Bucureşti, 1924 ş. u.
CVC = „Convorbiri", Bucureşti, 1907; din 1908, „Convorbiri critice"
CZ = „Cosinzeana", Orăştie, 1911 ş. u.
D = „Datina", Turnu Severin, 1920 ş. u.
DAA = „Dacia", Bucureşti, 1941 ş. u.
DCL = Documente literare, I—II, îngr. Gh. Cardaş, Bucureşti, 1971-1973
DCM = Documente, voi. I, îngr. Gh. Ungureanu, D. Ivănescu şi Virginia Isac, Bucureşti, 1973, voi. II: Documente din arhive ieşene, Bucureşti, 1976 DCS = De ce scrieţi? Anchete literare din anii '30, îngr. Gheorghe Hrimiuc-Toporaş şi Victor Durnea, pref. Victor Durnea, Iaşi, 1999 DEP = „Dreptatea", Bucureşti, 1927 ş. u.; 1944 ş. u.; 1990 ş. u.
DFC = De la N. Filimon la G. Călinescu. Studii de sociologie a romanului românesc, introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1982
DIF = Din istoria filosofiei în România, I—III, Bucureşti, 1955-1960.
DIPR = Din istoria pedagogiei româneşti, I-IV, Bucureşti, 1956-1969.
DL = „Dacia literară", Iaşi, 1840; 1990 ş.u.
DML = Documente şi manuscrise literare, voi. I—II, publ. Paul Comea şi Elena Piru, pref. Al. Dima, Bucureşti, 1967-1969, voi. III, publ. Paul Cornea, Elena Piru, Roxana Sorescu, introd. Paul Comea, Bucureşti, 1976, voi. IV-V, publ. Paul Comea, Andrei Nestorescu, Petre Costinescu, pref. Paul Comea, Bucureşti, 1981-1985, voi. VI, publ. şi pref. Andrei Nestorescu, Bucureşti, 1993 DMN = „Dimineaţa", Bucureşti, 1904 ş. u.
DR = „Dacoromania", Cluj, 1920 ş. u.
DRI = Aurel Sasu, Mariana Vartic, Dramaturgia românească în interviuri, I-V, Bucureşti, 1993-1997 DRO = „Dacoromania", Freiburg, 1973 ş. u.
ECD = „Echidistanţe", Iaşi, 1991 ş. u.
ECH = „Echinox", Cluj, 1969 ş. u.
EL = „Elore", Bucureşti, 1953 ş.u.
F = „Familia", Pesta, Oradea, 1865 ş. u.; Oradea, 1926 ş. u.; 1934 ş. u.; 1944 ş. u.; 1965 ş. u.
FCI = „Facla literară", Bucureşti, 1923 ş. u.
XL V Dicţionarul general al literaturii române
FCL = „Facla", Bucureşti, 1910 ş. u.
FDZ = „Foaia diecezană", Caransebeş, 1886 ş. u.
FF = „Făt-Frumos", Cernăuţi, Suceava, Râmnicu Vâlcea, 1926 ş. u.
FK = „Filologiay Kozlony", Cluj, 1961 ş. u.
FLC = „Flacăra", Bucureşti, 1948 ş. u.
FLR = „Flacăra", Bucureşti, 1911 ş. u.
FMIL = „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", Braşov, 1838 ş. u.
FON = „Foaia noastră", Budapesta, 1957 ş. u.
FRZ = „Frize", Braşov, 1934 ş. u.
G = „Gândirea", Cluj, Bucureşti, 1921 ş. u.
GBV = „Glasul Bucovinei", Cernăuţi, 1918 ş. u.
GL = „Gazeta literară", Bucureşti, 1954 ş. u.
GR = „Gând românesc", Cluj, 1933 ş. u.
GT = „Gazeta de Transilvania", Braşov, 1938 ş. u.
HT = „A Het", Bucureşti, 1970 ş. u.
IB = Lui Ion Bianu. Amintire, Bucureşti, 1916.
IGZ = „Igaz Sz6", Târgu Mureş, 1953-1989.
IIŞ = „însemnări ieşene", Iaşi, 1936 ş. u.
IL = „laşul literar", Iaşi, 1955 ş. u.
JL = „Jurnalul literar", Iaşi, 1939; Bucureşti, 1947 ş.u.; 1990 ş. u.
KOR = „Korunk", Cluj, 1926 ş. u.; 1957 ş. u.
L = „Literatorul", Bucureşti, 1880 ş. u.; 1991 ş. u.
LA = „Literatură şi artă", Chişinău, 1954 ş. u.
LAI = „Litere, arte, idei", supl. al ziarului „Cotidianul", Bucureşti, 1991 ş. u.
LAR = „Literatură şi artă română", Bucureşti, 1896 ş. u.
LCF = „Luceafărul", Bucureşti, 1958 ş. u.
LL = „Limbă şi literatură", Bucureşti, 1955 ş. u.
LR = „Limba română", Bucureşti, 1952 ş. u.
LRM = Literatura română medievală, coordonator şi pref. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 2003 LRV = Literatura română veche (1402-1647), I—II, îngr. şi introd. G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1971
LU = „Luceafărul", Budapesta, Sibiu, Bucureşti, 1902 ş. u.; Sibiu, 1941 ş.u.
LUP = „Lupta", Iaşi, Bucureşti, 1884 ş. u.
LUT = „Lupta", Bucureşti, 1921 ş. u.
MA = „Mitropolia Ardealului", Sibiu, 1956 ş. u.
MB = „Mitropolia Banatului", Timişoara, 1951 ş.u.
MCF = „Memoriile Comisiei de Folclor", Bucureşti, 1987 ş. u.
ME = „Buletinul «Mihai Eminescu»", Cernăuţi, Piatra Neamţ, Râmnicu Vâlcea, 1930 ş. u.
MLI = „Minerva literară ilustrată", Bucureşti, 1909 ş. u.
MM = „Mitropolia Moldovei", Iaşi, 1925 ş. u.
MMN = „Meşterul Manole", Bucureşti, 1939 ş. u.
MO = „Mitropolia Olteniei", Râmnicu Vâlcea, 1950 ş.u.
MOM = „Le Moment", Bucureşti, 1935 ş. u.
Dicţionarul general al literaturii române XL VI
MOT = „Momentul", Bucureşti, 1945 ş. u.
MS = „Manuscriptum", Bucureşti, 1970 ş. u.
NRL = „Neamul românesc literar", Vălenii de Munte, 1908 ş.u.
NRR = „Noua revistă română", Bucureşti, 1900 ş. u.
NYRK = „Nyelv-es Irodalomtudomănyi kozlomenyek", Cluj, 1957 ş. u.
O = „Scrisul bănăţean", Timişoara, 1949 ş. u.; din 1964, „Orizont"
OC = „Observatorul cultural", Bucureşti, 2000 ş.u.
ORT = „Orizont", Bucureşti, 1944 ş. u.; în 1947, „Revista literară"
PAU = Poeţii şi prozatorii Ardealului până la Unire (1800-1918), îngr. şi introd. Gh. Cardas, Bucureşti,
1936
PBU = Poeţii şi prozatorii Basarabiei până la Unire (1812-1918), îngr. şi introd. Gh. Cardaş, Bucureşti,
1937
PE = „Presa", Bucureşti, 1939 ş. u.
PIL = „Prietenii istoriei literare", Bucureşti, 1931 ş. u.
PL = „Preocupări literare", Bucureşti, 1936 ş. u.
PLI = „Pagini literare", Turda, 1934 ş. u.
PND = Primii noştri dramaturgi, îngr. Al. Niculescu, introd. Florin Tomea, Bucureşti, 1960 POS = Poeţi de la „Sămănătorul", îngr. Petru Homoceanul, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1978 PRA = Marin Mincu, Poezia română actuală, I—III, Constanţa, 1998-1999 PRL = „Propilee literare", 1926 ş. u.
PRP = Constantin Abăluţă, Poezia română după proletcultism, I—II, cuvânt înainte Eugen Negriei, pref.
edit., Constanţa, 2000 PRR = Pionierii romanului românesc, îngr. şi pref. Şt. Cazimir, Bucureşti, 1962 PRS = „Presa", Craiova, 1930 ş. u.; din 1934, „Presa Olteniei"
PRV = „Porunca vremii", Bucureşti, 1932 ş. u.
PSS = „Poesis", Satu Mare, 1990 ş.u.
R = „Ramuri", Craiova, 1905 ş. u.; 1964 ş. u.
RA = „Revista arhivelor", Bucureşti, 1924 ş. u.
RAZ = „Raza literară", Bucureşti, 1932 ş. u.
RC = „Revista clasică", Bucureşti, 1910 ş.u.
RCM = „Revista cultului mozaic", Bucureşti, 1956 ş. u.
RCR = „Revista Cercului Literar", Sibiu, 1945.
REF = „Revista de folclor", Bucureşti, 1947 ş. u.; din 1964, „Revista de etnografie şi folclor"
REVR = „Revue roumaine", Bucureşti, 1946 ş. u.
RFR = „Revista Fundaţiilor Regale", Bucureşti, 1934 ş. u.
RI = „Revista istorică", Vălenii de Munte, Bucureşti, Iaşi, 1915 ş. u.
RIAF = „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie", Bucureşti, 1882 ş. u.
RIR = „Revista istorică română", Bucureşti, 1931 ş. u.
RITL = „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor", Bucureşti, 1952 ş. u.; din 1964, „Revista de istorie şi teorie literară"
RL = „România literară", Bucureşti, 1968 ş. u.
RLRO = Reviste literare româneşti din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea, îngr. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1974
XLVII Dicţionarul general al literaturii române
RLSL = „Limba şi literatura moldovenească", Chişinău, 1958 ş. u.; din 1989, „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară"
RMB = „România liberă", Bucureşti, 1944 ş. u.
RML = „România literară", Bucureşti, 1939 ş. u.
RMZ = „Revista muzeelor", Bucureşti, 1964 ş. u.
RP = „Rampa", Bucureşti, 1911 ş.u.; din 1915, „Rampa nouă şi ilustrată"
RR = „Revista română", Iaşi, 1995 ş.u.
RRI = Aurel Sasu, Mariana Vartic, Romanul românesc în interviuri, I-IV, Bucureşti, 1985-1991 RSE = „Revue des etudes sud-est europeennes", Bucureşti, 1963 ş. u.
RSL = „Romanoslavica", Bucureşti, 1953 ş. u.
RVM = „Revista vremii", Galaţi, 1934 ş. u.
RVS = „Revista scriitoarei", Bucureşti, 1926 ş. u.; din 1929, „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români"
RVTR = Reviste literare româneşti din secolul al XÎX-lea, îngr. şi pref. Paul Cornea, Bucureşti, 1970 RWR = „Revista vremii", Bucureşti, 1921 ş. u.
SBR = „Sburătorul", Bucureşti, 1919 ş. u.
SC = „Studii clasice", Bucureşti, 1959 ş.u.
SCB = „Studii şi cercetări de bibliologie", Bucureşti, 1955 ş. u.
SCD = „Studii şi cercetări de documentare şi bibliologie", Bucureşti, 1964 ş. u.
SCIA = „Studii şi cercetări de istoria artei", Bucureşti, 1954 ş. u.
SCL = „Studii şi cercetări lingvistice", Bucureşti, 1950 ş.u.
SDIR = Studii şi documente cu privire la istoria românilor, I-XXV, publ. N. Iorga, Bucureşti, 1901-1913 SDL = Studii şi documente literare, voi. I, publ. I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, voi. II—XIII, publ.
I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1931-1946 SDM = „Societatea de mâine", Bucureşti, 1924 ş. u.
SE = „Seara", Bucureşti, 1937 ş. u.
SI = „Studii italiene", Bucureşti, 1934 ş. u.
SIL = Studii de istorie a literaturii române. De la C. A. Rosetti la G. Călinescu, îngr. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1968 SILF = „Studii de istorie literară şi folclor", Cluj, 1951 ş.u.
SILL = Studii de istoria limbii române literare. Secolul XIX, I—II, Bucureşti, 1969 SL = „Studii literare", Cluj, Sibiu, 1942 ş. u.
SLAST = „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", Bucureşti, 1981 ş. u.
SLC = Studii de literatură comparată, Bucureşti, 1968
SLF = Studii de limbă literară şi filologie, I—III, Bucureşti, 1969-1974
SLS = Studii de limbă şi stil, îngr. G. I. Tohăneanu şi Sergiu Drincu, Timişoara, 1968
SLU = „Studii de literatură universală", Bucureşti, 1956 ş. u.
SPM = „Săptămâna culturală a Capitalei", Bucureşti, 1962 ş. u.
SPS = Studii de poetică şi stilistică, îngr. Tudor Vianu, Al. Rosetti şi Mihai Pop, Bucureşti, 1966 ST = „Steaua", Cluj, 1954 ş. u.
STD = „Studii. Revistă de istorie", Bucureşti, 1948 ş. u.; din 1974, „Revista de istorie"
STRS = Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870), îngr. şi introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1976
Dicţionarul general al li teraturii române XL VIII
SUB = „Buletinul Universităţilor «V. Babeş» şi «Bolyai»", Cluj, 1956 ş.u.; din 1958, „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»"
SXX = „Secolul 20", Bucureşti, 1957 ş. u.; din 2000, „Secolul XXI"
T = „Transilvania", Braşov, Sibiu, 1868 ş. u.; Sibiu, 1972 ş. u.
TBR = „Tribuna României", Bucureşti, 1972 ş. u.
TF = Temelii folclorice şi orizont european în literatura română, îngr. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1971 TIA = „Tribuna", Cluj, Braşov, 1937 ş. u.
TIL = „Timpul", Bucureşti, 1937 ş. u.
TM = „Timpul", Bucureşti, 1876 ş. u.
TMS = „Tomis", Constanţa, 1966 ş. u.
TR = „Tribuna", Sibiu, 1884 ş. u.; Cluj, 1957 ş. u.
TTR = „Teatrul", Bucureşti, 1956 ş. u.; din 1990, „Teatrul azi"
ŢA = „Ţara noastră", Sibiu, Cluj, 1907 ş. u.
U = „Universul", Bucureşti, 1884 ş. u.
UR = „Unirea", Blaj, 1891 ş. u.; Alba Iulia, 1968 ş. u.
UTK = „Utunk", Cluj, 1946 ş. u.
UVPA = Un veac de poezie aromână, îngr. Hristu Cândroveanu şi Kira Iorgoveanu, introd. Hristu Cândroveanu, Bucureşti, 1985 UVR = „Universul literar", Bucureşti, 1888 ş. u.
VAA = „Viaţa", Bucureşti, 1941 ş. u.
VAN = „Vieaţa nouă", Bucureşti, 1905 ş. u.
VBA = „Viaţa Basarabiei", Bucureşti, 1932 ş. u.
VL = „Viaţa literară", Bucureşti, 1926 ş. u.
VLT = „Viaţa literară", Bucureşti, 1906; din 1907, „Viaţa literară şi artistică"
VR = „Viaţa românească", Iaşi, Bucureşti, 1906 ş. u.; Bucureşti, 1948 ş. u.
VRA = „Vremea", Bucureşti, 1928 ş. u.
VRP = „Versuri", „Versuri şi proză", Iaşi, 1911 ş. u.
VS = „Vestul", Timişoara, 1930 ş. u.
VSD = De la Varlaam la Sadoveanu (Studii despre limba şi stilul scriitorilor), Bucureşti, 1958 VST = „Viaţa studenţească", Bucureşti, 1956 ş. u.
VTRA = „Vatra", Târgu Mureş, 1971 ş. u.
3 Dicţionarul general al literaturii române
AARON, Petru Pavel (1709, Bistra,j. Maramureş - 9.III.1764, Baia Mare), cărturar. Obârşia familiei sale ar fi fost legată, după o tradiţie de familie, de vechiul neam al Aroneştilor, din care se ridicaseră în Moldova domnitori. Fiu de preot, A. studiază la Roma filosofia şi teologia. S-a întors în ţară în 1743. Călugărindu-se sub numele Pavel, e numit vicar de către episcopul Inocenţiu Micu-Klein, care, în 1747, în urma unor neînţelegeri, îl va excomunica. Ales el însuşi episcop în 1752, A., care are o incoruptibilă vocaţie de ascet, se devotează de acum înainte ţelului său — luminarea neamului. Aşezămintele culturale şi religioase înălţate prin străduinţa şi, de multe ori, pe cheltuiala sa fac din Blaj un important centru de cultură, salutat mai târziu cu veneraţie de paşoptişti. Aici se tipăresc, în româneşte sau în latineşte, o seamă de traduceri (cărţi religioase, manuale didactice), făcute în conlucrare cu călugări precum Grigore Maior, Gherontie Cotore, Atanasie Rednic. Intr-o scrisoare adresată, în septembrie 1757, papei, A. susţine originea romană a poporului nostru şi latinitatea limbii române, argumente folosite în sprijinul emancipării sociale şi naţionale. Ele vor fi reluate şi dezvoltate de reprezentanţii Şcolii Ardelene împreună cu o altă idee susţinută de cărturarul blăjean: rostul patriotic al studiilor şi cercetărilor istorice şi lingvistice. A. începe, în 1760, să traducă Biblia. în urma cercetărilor în arhive, a întocmit o istorie a neamului românesc. Din păcate, manuscrisul nu s-a păstrat.
SCRIERI: Floarea adevărului, Blaj, 1750; Pâstoricească datorie dumnezeieştii turme vestită, Blaj, 1759; Adevărata mângâiere în vremi de lipsă, Blaj, 1761; începerea, aşezământul şi iscăliturile sfântului şi a toată lumea Săbor de la Florenţia, Blaj, 1762.
Aaron
Repere bibliografice: M. Strajan, începutul renaşterii naţionale prin şcoli sau Despre episcopul Pavel Aron, Craiova, 1891; Iorga, Ist. lit. XVIII, II, 61-63, 135-136; Augustin Bunea, Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisiu Novacovici sau Istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaj, 1902; Lăudat, Ist. lit., III, 136-138; Dicţ. lit. 1900,1; Păcurariu, Dicţ. teolog., 22-23.	F.F.
AARON, Theodor (6.II.1803, Ţichindeal, j. Sibiu - 6.IV.1859, Lugoj), cărturar. A învăţat mai întâi la Sibiu, urmând apoi gimnaziul la Blaj şi Odorhei, filosofia la Cluj şi teologia la Pesta. în afara funcţiilor bisericeşti care i s-au încredinţat, a fost profesor şi director al liceului din Beiuş, cenzor şi revizor al cărţilor româneşti pe lângă Tipografia Universităţii de la Buda (1842). După revoluţia de la 1848, va fi translator la „Foaia legilor" din Pesta, iar după aceea translator român pe lângă Locotenenţa imperială din Buda. în 1855 se afla canonic şi rector la seminarul român din Oradea, iar în 1857 — prepozit capitular la Lugoj.
Lui A. i se datorează mai multe cărţi religioase, dar şi pedagogice. Astfel sunt Catihetica practică (1843), Cuvântări bisericeşti despre cele şepte păcate ale căpeteniei pe duminecile păresimilor (1847), Anotâri din Istoria eclesiastică despre urzârea şi lâţârea credinţei creştine între români (1850). A., care cunoaşte pe Seneca, Plutarh, Tit Liviu, se serveşte de izvoare latineşti şi bizantine. Numele său apare şi în publicaţii precum „Gazeta de Transilvania" sau „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", în 1828 i se tipăreşte la Buda Scurtă apendice la Istoria lui Petru Maior carea, prin adevărate mărturisiri a mai multor scriitori vechi, începutul românilor din romani adevăraţi la mai mare lumină îl pune. „Ţesute" de A., care citează, între alţii, istorici ca Eunapius, Eutropius, Priscus, Procopius, argumentele sunt astfel orânduite încât să aducă, împotriva „defăimătorilor", „adeveriri" despre originea pur romană a neamului. A. stăruie asupra ideii de continuitate a romanilor în Dacia, precum şi a legăturilor neîntrerupte cu cei aşezaţi în sudul Dunării. El reia, de fapt, ideile lui Petru Maior, aducând unele mărturii noi şi insistând mai mult asupra neamestecului „ghintei româneşti" cu popoarele migratoare, ca şi asupra vetrelor de romanitate de pe cele două maluri ale Dunării. A. are o argumentaţie strânsă, însufleţită, cu izbucniri polemice, retorice, cu expresii metaforice nu lipsite de plasticitate. în prefaţă (Cătră cetitoriu), preocupat de idealul „luminării naţiei", de „polirea şi iscusirea" ei, şi, mai ales, de redeşteptarea conştiinţei originii ei nobile, autorul se opreşte şi asupra unor probleme de limbă. Limba, susţinea el, ar trebui purificată de cuvinte nelatine, tot aşa cum slovele trebuie îndepărtate neîntârziat. A., discipol al luLP. Maior, e un neînduplecat latinist.
SCRIERI: Scurtă apendice la Istoria lui Petru Maior carea, prin adevărate mărturisiri a mai multor scriitori vechi, începutul românilor din romani adevăraţi la mai mare lumină îl pune, Buda, 1828, reed. parţial în Lupaş, Cronicari, 1,166-170; Catihetica practică, Buda, 1843; Cuvântări bisericeşti despre cele şepte păcate ale căpeteniei pe duminecile păresimilor, Buda, 1847; Anotări din Istoria eclesiastică despre urzârea şi lâţârea credinţei creştine între români, Pesta, 1850.
Repere bibliografice: [Theodor Aaron], FMIL, 1860,20; Encicl rom., I, 2-3; Iorga, Ist. lit. XVIII, II, 218; Lupaş, Cronicari, I, 166; Comeliu Popeţi, 110 ani de la moartea lui Theodor Aaron, 0,1969,3; Dicţ. lit. 1900,
1-2.	'	I.L.
Aaron
Dicţionarul general al literaturii române 4
AARON, Vasile (1770, Glogoveţ, j. Alba - 1822, Sibiu), poet. Tatăl lui A., paroh în Glogoveţ, continuă o spiţă din neamul Aroneştilor, din care nasc în Transilvania iluştri demnitari, vlădici şi cărturari, poetul pomenind totuşi, într-o corespondenţă, şi despre mai îndepărtaţii ascendenţi din ramura moldovenească a familiei. Elev seminarist la Blaj, persevera, dând lecţii particulare un răstimp, spre a putea urma dreptul la Cluj. Se stabileşte la Sibiu, unde va profesa ca jurat-procurator pe lângă Consistoriul Episcopiei Ortodoxe şi ca notar al Companiei greceşti. Ca avocat, călătoreşte în repetate rânduri la Viena, pledând în capitala Imperiului Habsburgic (cu argumente juridice) în apărarea unor drepturi încă refuzate de autorităţi românilor transilvăneni. Deşi neconfirmate în detaliu, există unele indicii semnalând apartenenţa scriitorului, amic al lui Ion Budai-Deleanu şi în curent cu avatarele intelectuale ale vremii sale, la o „Societate filosoficească din Mare Principatul Ardealului" ce-şi anunţa, pe la 1795, programul iluminist.
întocmai ca Ioan Barac, poetul poate fi considerat un precursor al scrisului artistic de la noi. Stihuitor prodigios, A. tălmăceşte, prelucrează şi imită, plecând de la izvoare clasice, latine mai ales, fără a ignora însă nici sursele modeme, germane sau italiene. Pentru audienţa lor în epocă, textele i se retipăresc frecvent, în timpul vieţii, cât şi după moarte, pe tot parcursul veacului al XlX-lea. Trecând peste câteva versuri scrise la ocazii, funebre sau „veselitoare", pe care le dedică unor personalităţi ecleziastice sau laice (Ioan Bob, T. Meheşi, D. Vaida, S. Vulcan), tânărul autor e ispitit să-şi încerce „măiestria", spre a gusta din „rodul plăcut" al unor ample alcătuiri „poeticeşti". Deschide şirul în 1805, cu DerMessias de Fr. G. Klopstock, transpusă monocord, dar accesibil, în metru popular, în Patimile şi moartea a Domnului şi Mântuitorului nostru îisus Hristos, o Meşiadâ, unde tânguirile Măriei evocă bocetul ritual, larg receptată în cuprinsul tuturor provinciilor româneşti. încurajat de rezultat, îşi diversifică registrul şi tematica, dând la iveală, în 1807, două legende inspirate din Metamorfozele ovidiene: Ferirea a doi iubiţi, adecă: jalnica întâmplare a lui Piram şi Tisbe, cărora s-au adăugat mai pe urmă Nepotrivita iubire a lui Echo cu Narţis. Intenţia de a-şi atrage cititorul cu extraordinarul celor relatate transpare desluşit aici, la fel preocuparea de a-1 instrui şi familiariza, prin intermediul unor glose, adnotări rezumative, cu universul mitologic clasic. Statutul scriitorului ingenuu e ilustrat, când ezitant, când pitoresc, masiv şi elocvent, de textele ulterioare. Probabil la origine o farsă cu rădăcini obscure în commedia dell'arte este Vorbire în versuri de glume întră Leonat beţivul, om din Longobarda, şi întră Dorofata, muierea sa (1815), care aduce, cu intenţii satirice, în cadru doi parteneri gâlcevitori, scoşi ca din teatrul naiv, rudimentar, cu Măriuca şi cu Vasilache, dialog ce se consumă fad, interminabil, în avalanşa replicilor moralizatoare. înrâurit de Hesiod şi de Georgicele lui Vergiliu, poetul celebrează, la maturitate, muncile campestre, curgerea ciclică a anotimpurilor, într-un poem didactic şi bucolic ca Anul cel mănos, bucuria lumei (1820). Aurorală, „drăgălaşa primăvară" „desfată", ca într-un pastel, ce se presimte, al unui mai stângaci Alecsandri; A. in-
h c t o f î A
aU
Q0$P0HHM mkt Xâfilîii
ilfl tflMeiol»
♦îĂwfi A$N 4f	MAH	MâfMlîit£10t
M N A i «P.
Of w II
s«orf4teâ«roii
mifir Oprfj** «f. ţ	#
l&M şmm iw^n*
O m i i
S	I	âVS	Itftlff	ftl|%	Stil*
Istoria lui Sofronim şi a Haritei cei frumoase
ventariază, nu fără anume graţie, păsări şi flori, fructe, unelte şi seminţe, un duh antonpannesc animă, pe alocuri, un început de lirică sentenţioasă. Peripeţii, prigoane, jocuri ale întâmplării menţin suspansul şi imprimă suflu epic, în ultima, şi cea mai izbutită poate, dintre cărţile antume ce poartă semnătura scriitorului: Istoria lui Sofronim şi a Haritei cei frumoase, fiicei lui Arisief, mai marelui din Milet (1821). Stilul e mai evoluat acum, versul fluent, pretextul povestirii rămânând de căutat într-o nuvelă, Sophronyme de Florian, vehiculată şi la noi către sfârşitul veacului al XVIII-lea, în variantă neogreacă. împrumutând din aerul „exotic" al cărţilor aşa-numite populare, Istoria... consacră aventura, lăsând, apoi, să treacă lumina sapienţei în prim-plan. Iubirea e providenţială şi dramatică. Pentru a-şi merita destinul exemplar, cei doi îndrăgostiţi îmbină supleţea şi tăria, înfruntă nedreptatea şi sfidează moartea. Nedus până la capăt, recuperat postum şi furnizând o revelaţie din perspectiva istoriei literaturii, poemul cu substrat e'scatologic Reporta din vis poartă amprenta sensibilităţii preromantice. Scenariul (conceput la scară vastă) amalgamează surse erudite
5 Dicţionarul general al literaturii române
Abăluţă
sau orale, citatul biblic şi istoric, reminiscenţe de mitologie antică, „figuri" ale tradiţiei creştin-medievale etc. Sub vălul alegoric, se petrece iniţierea eroului, un tânăr vânător supus unui ritual cavaleresc, cu rătăciri şi căutări, pe un parcurs oniric. Ca un memento sumbru, se profilează în peisaj umbra ruinelor (aici ale cetăţii Sarmis), tablouri cinegetice şi pastorale descoperă natura, terifiantă sau radioasă, paradisiacă, se-ntâmplă întâlniri şi „recunoaşteri" al căror sens rămâne, mai adesea, criptic, ezoteric. Halucinantul ţintirim de ţară în care, zăbovind, Reporta descifrează inscripţiile funerare, pătruns de crudul lor avertisment — circa treizeci de lamentaţii pe motivele ubi sunt şi fortuna labilis —, apare ca oglindă a deşertăciunii lumii, necropolă universală adăpostind regi şi strategi, oşteni, poeţi sau „măiestrele frumseţi": Priam, Ahile, Iudita şi Elena, Brutus sau Pompei. Priveliştea nu e lipsită de grandoare şi oarecum neaşteptat de familiară cititorului de azi, trecut prin cartea de faimoase epitafuri, unde americanul Edgar Lee Masters va contempla vremelnicia altui veac, în dialogul, doar ceva mai liber, mai puţin aulic, cu morţii săi de pe colina din Spoon River. Alte traduceri, din Vergiliu (opt cântece din Eneida) şi Ovidiu, alături de un op juridic (contribuţie în degajarea unei terminologii specifice), sunt reevaluate de asemenea postum, odată cu descoperirea manuscriselor nepublicate. Preocupările de ordin filologic, constante, nicidecum de neglijat, îl vor afilia, altminteri, fără echivoc, pe A., la marele curent creat de Şcoala Ardeleană. în preambuluri ale scrierilor sale, poetul îşi apropie şi noţiuni de teorie literară, el situându-se, în spirit (pre)modern, printre întâii autori români ai veacului ce avansează întrebări privind natura artei, înrâuririle dintre diversele ei forme, rolul versificaţiei ş.a.
SCRIERI: Patimile şi moartea a Domnului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos, Braşov, 1805; ed. Sibiu, 1888; Versuri veselitoare la ziua numelui excelenţiei sale domnului Ioan Bob, Sibiu, 1806; Perirea a doi iubiţi, adecă: jalnica întâmplare a lui Piram şi Tisbe, cărora s-au adăugat mai pe urmă Nepotrivita iubire a lui Echo cu Narţis, Sibiu, 1807; ed. Braşov, 1893; Versuri veselitoare întru cinstea prealuminatului şi preaosfinţitului domn Samuil Vulcan, Sibiu, 1807; Vorbire în versuri de glume întră Leonat beţivul, om din Longobarda, şi întră Dorofata, muierea sa, Sibiu, 1815; ed. Bucureşti, 1894; Anul cel mănos, bucuria lumei, Sibiu, 1820; ed. Braşov, 1893; Istoria lui Sofronim şi a Haritei cei frumoase, fiicei lui Aristef, mai marelui din Milet, Sibiu, 1821; ed. Sibiu, [1860]; Reporta din vis, DML, IV,
11-109.
Repere bibliografice: Chendi, Scrieri, 1,16-23, 354-357, 489-490, II, 120-124; Densusianu, Opere, IV, 363-367; Iorga, Ist. lit. XVIII, II, 265, 380-383, 386; Popovici, Studii, I, 447-453, 488-489; Dan Simonescu, O lăture necunoscută din activitatea lui Vasile Aaron, Bucureşti, 1940; Călinescu, Ist.lit. (1941), 76-79; Ist.lit., II, 88-93; Ivaşcu, Ist.lit., 1,291, 299, 301, 330-332, passim; Piru, Ist. lit, II, 126-134; Const. A. Stoide, Legăturile culturale dintre Moldova şi Transilvania, RITL, 1970,1; Anghelescu, Preromant. rom., 118-125; Nicolae Lascu, Ovidiu. Omul şi poetul, Bucureşti, 1971, 423-425, 456; N.A. Ursu, Completări şi rectificări la „Bibliografia analitică a limbii române literare (1780-1866)", LR, 1972,5; Lascu, Clasicii, 395-396,456, passim; Papadima, Ipostaze, 153-157; Virgil Cândea, „Metamorfoze", RL, 1976, 16; Mihai Vornicu, Despre poezia ruinelor, STRS, 76-77; Nicolae Lascu, Vasile Aaron - primul biograf român al poetului Ovidiu, Cluj-Napoca, 1977; Mircea Popa, Două opere mai puţin cunoscute ale lui Vasile Aaron, RITL, 1979,3; Dicţ. lit. 1900,2-4;
Scarlat, Ist. poeziei, I, 79, 202-203, 212, 215, 258-259, IV, 235; Marin Sorescu, Bibliotecă de poezie românească, RITL, 1986, 4; Manolescu, Istoria, 1,125-126,162; Dicţ. scriit. rom., 1,3-4; Eugen Negriei, „Reporta din vis", RL, 1996, 30; Mircea Popa, Aspecte şi interferenţe iluministe, Timişoara, 1997,99-202,112-119.	R.Ş.
ABĂLUŢĂ, Constantin (8.X.1938, Bucureşti), poet, prozator, traducător. Este fiul Măriei (n. Tabacu) şi a lui Apostol Abăluţă, profesor. A urmat Liceul „Dimitrie Cantemir" din Bucureşti şi apoi cursurile Institutului de Arhitectură „Ion Mincu" (1955-1961). A fost arhitect la ICRAL Bucureşti (1961-1968) şi arhitect diriginte la Casa de modă „Venus" (1969). A debutat cu poezie în revista „Luceafărul" (1958). A colaborat la „Gazeta literară", „Luceafărul", „România literară", „Viaţa românească", „Steaua", „Vatra", precum şi la „Change", „Art et poesie", „Caracteres" (Franţa) şi „Ombrela" (Grecia).
Poezia lui A. este caracterizată de un lirism intelectual, în care folosirea cu predilecţie a noţiunilor abstracte şi atenţia acordată obiectului ca artefact conturează un univers poetic dominat de tristeţe, solitudine şi dezabuzare. Volumul de debut al autorului, Lumina pământului (1964), abordând o tematică „obligatorie" în epoca realismului socialist (şantierul, noile cartiere, bucuria muncii), oscilează între o poezie vita-listă, de celebrare a vieţii (Pâinea) şi o melancolie inexplicabilă, provenită din simpla înregistrare a situaţiilor cotidiene şi a obiectelor concrete (Elegie pentru o lingură de lemn, Amintire). Volumul Piatra (1968) reia şi adânceşte caracteristicile dominante ale unui imaginar naufragiat în banalitatea şi cenuşiul existenţei obişnuite: obsesia aridităţii (simbolizată de piatră), tristeţea fără motiv, sentimentul apăsător al aşteptării inutile, explorarea deliberată a fenomenelor regresive în cadrul unei imagistici a „calcifierii universale" (Mircea Iorgulescu). într-o lume în care Dumnezeu a murit, poetul — singurul care mai poate percepe „urmele" prezenţei acestuia, devenită dureroasă absenţă — îşi poartă în neştire paşii pe „lutul îngheţat", sub cerul inert şi „negru ca un ochi de mort", căutând cu disperare sensul dispărut al universului şi aruncând mecanic pietre colţuroase şi lipsite de culoare în lacul ce pare a fi, în dimineţile de noiembrie, lingura de argint uitată a zeului (Moartea zeului). De altfel, imaginea pietrei, ce rezumă în structura şi răceala sa distanţa, indiferenţa şi alteritatea lumii, devine, în viziunea autorului, simbolul poeziei înseşi, definită ca formă pură, abstractă şi îngheţată: „Poezia e o formă de-a fi singur în mijlocul celorlalţi şi împreună cu ei în singurătate. In acelaşi timp o evaziune şi o mai profundă cufundare. O liniştire a contrariilor: scoică revărsată, râu pietrificat." Spre deosebire de poetica lui Ion Barbu (la care uneori trimite), poetica lui A. este una deliberat „prozaică", în care retorica discursivă, temperată prin ironie şi autoironie, se concretizează într-un vers de notaţie directă, transformat de inteligenţa analitică în „obiect de tăcere": „Urc scara către cartiere vechi/ pe unul din cele opt dealuri/ ale oraşului./ Uneori gleznele mi le şterge câte-un câine./ Am cu mine un ciob de oglindă/ învelit într-o bucată de pluş. întârzii/ prin preajma arborilor mari, îmi place/ să privesc trecătorii singuratici/ însă nu schimb nici un cuvânt cu
A.B.C.
Dicţionarul general al literaturii române 6
nimeni." Poet al absenţei, ca în Obiecte de tăcere (1979), A. foloseşte echerul şi compasul pentru a ridica banalul la rangul de epură, de imagine idealizată şi abstractă, care exorcizează trăirea directă şi pasiunea de tip romantic şi conduce poezia către un lirism obiectiv şi impersonal. Volumul Singurătatea ciclopului (1988) încheie procesul înstrăinării de lume a poetului, care, izolat în singurătatea sa ca într-o cochilie de sticlă, contemplă obiectele, evenimentele şi chiar propriul sine cu acea stare de melancolie adâncă şi gravă care goleşte prezentul de substanţă şi îl proiectează într-un trecut îndepărtat, aproape uitat: „am cunoscut duritatea pământului/ am cutreierat furtunile oceanelor/ îndurând spaima insulelor îndepărtate şi necunoscute/ şi-acum ajuns aici/ nu ştiu cine sunt// îmi amintesc pauzele muzicale/ ale celor ce traversau strada/ totdeauna cei ce traversau îmi păreau cunoscuţi/ dar odată ajunşi pe-un trotuar sau pe altul/ ei îmi deveneau străini ca bancnotele false." O menţiune aparte o merită volumele Unu (1970), alcătuit din versuri şi poeme în proză, şi Ewww-Errre (1972), experimente lirico-plastice care pun în lumină filonul suprarealist al inspiraţiei poetului, precum şi două volume premiate de Uniunea Scriitorilor: Aceleaşi nisipuri (1995) şi Cârtiţa lui Pessoa (1999). A. este, de asemenea, unul dintre cei mai importanţi şi mai prolifici traducători în româneşte ai literaturii franceze, engleze şi americane moderne; transpunerile sale sunt de o mare acurateţe şi eleganţă.
SCRIERI: Lumina pământului, pref. Nina Cassian, Bucureşti, 1964; Piatra, Bucureşti, 1968; Psalmi, Bucureşti, 1969; Unu, Bucureşti, 1970; Ewww-Errre, Bucureşti, 1972; Piatra şi alte poezii, Bucureşti, 1972; Poemes. Art etpoesie, Paris, 1973; Există, Bucureşti, 1974; Iubiri, Bucureşti, 1976; Călătorii, Bucureşti, 1977; Obiecte de tăcere, Bucureşti, 1978; Obiecte de tăcere, postfaţă Costin Tuchilă, Bucureşti, 1979; Violenţa memoriei pure, Bucureşti, 1980; Ultimele ştiri din planeta simetrică, Bucureşti, 1981; Aerul Mod de folosinţă, Bucureşti, 1982; Planor, Bucureşti, 1983; 11 erezii. Poem. Zone, Bucureşti, 1985; A sta în picioare, Bucureşti, 1986; Sin-
gurătatea ciclopului, Bucureşti, 1988; Aceleaşi nisipuri, Bucureşti, 1995; Singurătatea ciclopului, pref. Gheorghe Grigurcu, Bucureşti, 1995; Marină într-un creier, Bucureşti, 1995; Camera cu maşini de scris, Bucureşti, 1997; Drumul furnicilor, Bucureşti, 1997; ed. (La Route desfourmis), tr. Annie Bentoiu, Bucureşti, 1997; Cârtiţa lui Pessoa, Bucureşti, 1999; Mic manual de tăcere, Bucureşti, 1999; Odăile, Bucureşti, 2001; Terasa, îngr. şi pref. Mircea Ghiţulescu, Bucureşti, 2002; Les Chambres. Les Parois, pref. Petr Krâl, Paris, 2003. Antologii: Poezia română după proletcultism, I-II, pref. Eugen Negriei, Bucureşti, 2000. Traduceri: Wallace Stevens, Lumea ca meditaţie, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Şt. Stoenescu); Dylan Marlais Thomas, Viziune şi rugă, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Şt. Stoenescu); Edward Lear, Rime fără noimă, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Şt. Stoenescu); Theoaore Roethke, Vorbe pentru vânt, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Şt. Stoenescu); Serge Fauchereau, Introducere în poezia americană modernă, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Şt. Stoenescu); Charles Cros, Poezii, Bucureşti, 1975; William S. Merwin, Poemele deceniului şapte, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Şt. Stoenescu); Frank O'Hara, Meditaţii în imponderabil, Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Şt. Stoenescu); Samuel Beckett, Molloy. Nuvele. Texte de nefiinţă. Cum e. Mercier şi Camier, pref. Romul Munteanu, Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Gabriela Abăluţă), Malone murind, Bucureşti, 1995; Tahar Ben Jelloun, Copilul de nisip. Noaptea sacră, pref. trad., Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Sanda Chiose); Cari Norac, Născocind copilăria, Bucureşti, 1999; Wemer Lambersy, Peisaj cu om gol în zăpadă, Bucureşti, 1999; Yves Broussard, Asta e, Bucureşti, 2002; Jacques Lovichi, Ultimele fortificaţii, Bucureşti, 2002; Jean-Max Tixier, Grădina de argilă, Bucureşti, 2002 (în colaborare cu Gabriela Abăluţă); Vahe Godel, Aici/altunde, Bucureşti, 2002 (în colaborare cu Gabriela Abăluţă); Beatrice Libert, Le Rameur sans rivage - Vâslaş fără ţărm, ed. bilingvă, Bucureşti, 2002 (în colaborare cu Gabriela Abăluţă); Gerard Augustin, Constantza - Constanţa, ed. bilingvă, pref. trad., Constanţa, 2003 (în colaborare cu Gabriela Abăluţă).
Repere bibliografice: Doinaş, Diogene, 180-181; Constantin, Despre poeţi, 142-145; Tomuş, Istorie, 250-253; Cristea, Un an, 241-243; Petroveanu, Traiectorii, 298-302; Mincu, Poezie, 201-204; Piru, Poezia, II, 201-205; Laurenţiu, Eseuri, 20-23; Iorgulescu, Scriitori, 13-15; Grigurcu, Poeţi, 34, 436-439, 522; Raicu, Contemporani, 160-163; Constantin Crişan, Cunoaşterea prin poezie, RL, 1981,24; Negriei, Introducere, 82-97; Grigurcu, Existenţa, 264-275; Valeriu Cristea, „A sta în picioare", RL, 1987, 27; N. Manolescu, „Singurătatea ciclopului", RL, 1988, 47; Pop, Pagini, 160-165; Cistelecan, Top ten, 105-107, 178-180; Dicţ. esenţial, 1-4; Dimisianu, Lumea, 450-455; Grigurcu, Poezie, 1,7-33; Gh. Grigurcu,
O	antologie recuperatoare, RL, 2001, 26; Dicţ. analitic, III, 181-184, IV, 140-142; Popa, Ist lit, II, 516-517; Gh. Grigurcu, Un baroc paradoxal, RL, 2002,16.	L.H.
A.B.C., ziar care apare la Bucureşti din noiembrie 1934 până în ianuarie 1935, sub direcţia lui Em. Socor. Născut „dintr-o nevoie socială adânc simţită", ziarul abordează, pe lângă informaţia economică, socială, politică, şi pe aceea culturală. Rubrici: „Viaţa politică", „Comerţ, industrie, finanţe", „Viaţa sportivă", „Din toată ţara", „Cronica cinematografică", „Informaţiuni", „Ultima oră". Rubrica „Teatru, literatură, artă" are următoarele subdiviziuni: „Pe o foaie de bloc", cuprinzând „tablete" semnate de Ion Pas, care scrie despre Anatole France, Pirandello, V. I. Popa, ca şi despre nevoia acordării unui statut de profesionist scriitorului român, îl intervievează pe Petre
C.	Georgescu-Delafras, directorul Editurii Cugetarea, comentează literatura pentru tineret, criza cărţii şi difuzarea ei,
7 Dicţionarul general al literaturii române
Abecedar
urmăreşte filiaţia Heine, Goebbels, A. C. Cuza în promovarea ideilor de dreapta; „O carte pe zi", un fel de cronică literară, dar fără semnătură, unde sxrnt consemnate Sămănătorism, poporanism, criticism de Mihail Dragomirescu, Oameni cari au fost de Nicolae Iorga, Estetica lui Tudor Vianu, Ioana lui Anton Holban sau traducerea lui Al. A. Philippide din poemele baudelaireene; „Note literare", tot nesemnate, cuprinzând scurte anunţuri legate îndeosebi de apariţiile editoriale din ţară şi din străinătate. Astfel, în numărul 35/1934, este publicată o fişă biografică Celine, alături de câteva impresii despre „o carte dantescă", Voyage au bout de la mit Foarte importantă este Profesiune de credinţă a lui Vladimir Streinu, o radiografie a literaturii vremii, în toate compartimentele ei, cu accent, îndeosebi, pe critica literară, cu strategiile şi rosturile ei. Alte rubrici: „Reviste", „Măşti şi reflectoare", „Cronica muzicală", ţinută de Arşavir Acterian, cea plastică de N. N. Tonitza, iar cea cinematografică de Radu Cioculescu.	D.B.
A.B.C., revistă social-politică şi culturală editată de Asociaţia „Echinox" şi apărută în 1990 la Cluj-Napoca, în două numere. Comitetul de direcţie este alcătuit din Andrei Marga, Marian Papahagi şi Eugen Uricaru, director fiind Eugen Uricaru, iar redactori-şefi — Nicolae Prelipceanu (Bucureşti), Tudor Dumitru Savu (Cluj-Napoca). în această publicaţie declarat independentă, îşi dau întâlnire nume importante ale vieţii literare şi culturale clujene. Eugen Uricaru discută despre Schizofrenia de stat, Mircea Zaciu glosează pe marginea dictaturii, cenzurii şi artei (Capul poetului pe tava cenzurii), în vreme ce Andrei Marga analizează riscurile pe care prelungita scindare a individului le poate aduce stabilităţii unei democraţii tinere, în maniera sa caracteristică, a îndrăznelilor impudice, Ştefan Agopian propune un scurt remember narativ (Despre penicilină şi timbre). Zonele fierbinţi ale socialului şi politicului sunt abordate de Alexandru Vlad, Mihai Dragolea, Maria Sângeorzan, Florin Iaru, T. D. Savu, Florian Ardelean. Un îndemn la Iubire -izvor al vieţii şi învierii adresează părintele Galeriu. Mihai Cantuniari traduce, sub genericul Artiştii şi politica, un articol din 1927, aparţinând lui Cesar Vallejo, iar Rodica Lascu-Pop dezvăluie, printr-o traducere din Bust Gils, câteva dintre Metodele doctorului. în fine, Petru Poantă şi Mihai Dragolea fac cronică literară, în timp ce Mircea Ghiţulescu îl intervievează pe Ion Caramitru, în calitatea acestuia de om politic. D.B.
ABECEDAR, publicaţie apărută săptămânal, între 11 mai 1933 şi martie 1934, iniţial la Brad (Hunedoara), apoi la Turda. Din decembrie 1933 (numărul 31-33), poartă subtitlul „Revistă literară". Este îngrijită la început de Emil Giurgiuca şi George Boldea, cărora li se alătură, de la numărul 21-22/1933, Teodor Murăşanu, Grigore Popa, Pavel Dan şi Mihai Beniuc. într-o Prezentare, Emil Giurgiuca scrie: „Acest abecedar va fi unul de iniţieri în regiuni de cunoaştere noi, aducând cititorilor «o icoană, un vers, o idee»." Rubrici: „Carnet", „Caleidoscop", „Reviste", „Cărţi". Revista, de format liliputan, are o orientare moderat tradiţionalistă. Semnează versuri Aron Cotruş, Radu
m n m*k
tuni I
N*. 1
IM
«kcetJar
tiM -ir-ta
Gyr, Lucian Blaga (Septembrie), Eugen Jebeleanu, Olga Caba (debut), Mihai Beniuc, cărora li se alătură Simion Stolnicu, Emil Isac, Ştefan Baciu, Nicu Caranica ş. a. Sectorul prozei este acoperit îndeosebi de textele lui Pavel Dan, dar aici scriu şi Victor Papilian, Olga Caba, Gabriel Pamfil. Compartimentul publicisticii este ilustrat de N. Tatu, Gelu Mărculescu, Emil Cioran (Sensibilitatea tragică în România, 13-14/1933), căruia îi răspund, într-un articol ponderat, Grigore Popa (Tragism autohton), Mihai Beniuc ş.a. La rubrica intitulată „Cărţi", Silviu Bardeş se ocupă de Răscoala lui Liviu Rebreanu şi de Adela lui G. Ibrăileanu. Grigore Popa recenzează Mitul utilului de
D.	D. Roşea, Mihai Beniuc analizează lirica barbiană, în timp ce Romul Demetrescu face cronica romanului Golia de Ionel Teodoreanu, oferind şi portretul unui „scriitor fecund" — Damian Stănoiu. Sub aceeaşi semnătură este publicată şi cronica la recent apăruta Condiţia umană a lui Andre Malraux. 1.1. Russu are în atenţie volumul lui Oswald Spengler Cele două revoluţii. De poezia lui Radu Boureanu şi a lui Lucian Blaga se ocupă George Boldea, Pavel Dan se opreşte asupra ciclului de trei balade populare închinate lui Pintea Viteazul, Olga Caba propune un medalion Paul Gauguin, iar Raoul Şorban analizează Pictura în Catedrala ortodoxă din Cluj. Singura traducere din E. A. Poe este semnată cu pseudonimul Coronius. Alţi colaboratori sunt Traian Herseni, G. Guţu, Octavian Ruleanu, C. I. Anderco, Yvonne Rossignon, Ion Th. Ilea.	D.B.
ABECEDAR LITERAR, publicaţie apărută în 20 martie 1946 la Cluj. în articolul de fond, semnat I. Cârja-Făgădaru, se afirmă: „Clujul literar, azi, e mort! O spunem tare, chiar la octavă de doriţi, ca să se audă. Clujul e un stârv peste care plutesc croncănind doar ciorile unui destin stupid şi nemeritat." E deplânsă absenţa unei reviste literare în Ardeal, a unei edituri, a unui ziar, a bibliotecilor „încălzite". Există şi un posibil arti-col-program, semnat Paul Lucian: „Vrem să veştejim această idee a artei pure. [...] De aceea milităm pentru o artă care să acopere toată întinderea şi adâncimea vieţii." Semnează versuri Valentin Raus, Victor Ilieşiu, Letiţia Papu, Valeriu Anania (Miezonoptică). Francisc Păcurariu traduce din Frangois Villon. La rubrica „Note literare", apar scurte polemici cu Victor Iancu şi Cercul Literar de la Sibiu, ironii la adresa poeziei lui V. Copilu-Cheatră, însemnări pe marginea volu-
Absolutio
Dicţionarul general al literaturii române 8
mului de poeme Omul profilat pe cer de Ion Caraion, care ar avea „ceva din neliniştea grotescă a veacului". De consemnat şi rubricile „Teatru şi muzică", „Plastice".	D.B.
ABSOLUTIO, revistă de orientare modernistă apărută la Iaşi, lunar, din 1 decembrie 1913 până în mai 1914 (şase numere, dintre care ultimul dublu); a reapărut bilunar între 1 februarie şi 15 iunie 1916. Redactor este I. Ludo. Articolul-program este substituit de poezia argheziană Absolutio, republicată cu modificări, sub titlul Binecuvântare, în volumul Cuvinte potrivite. în articolul Cuvântul nou la noi, I. Ludo face un scurt istoric al modernismului literar francez, enumerând câteva publicaţii simboliste româneşti şi reţinând, din „noianul de chemaţi şi nechemaţi care practică literatura", personalitatea „limpede şi luminoasă" a lui Tudor Arghezi. Rubrici: „Revista revistelor", „Reliefări-Mozaicuri", ultima preschimbată în „Recenzii", sub semnătura lui I. Ludo şi G. Spina. Semnează versuri G. Bacovia (Plumb de iarnă, Nevroză), Tudor Arghezi şi proză Emil Isac (Din brâdetul lui Iancu). Traducerile din Victor Hugo şi D'Annunzio sunt republicări după „Flacăra" şi „Seara". Alţi colaboratori: Ion Alexis, Eugen Relgis, C. R. Ghiulea.	D.B.
ABSOLUTIO
Cureirtttî şeii It şei
$m\ sp\m tm. d, mm%
P. COiffEt
mm mm
I. LUDO
Keîiefiri - Moiakari •«stei Im V, Ceste, immrmtrtit** \m
9 <«rrr» PrtmittJ ftolwl
literari8'. fWe
IAŞI
TWHMAnA JMIOQUMSVL* STft. ŞTEFAN CEL MAIW 4,
laţi ! Decembrie 1913.
I	Ho» l
ACADEMIA, publicaţie care a apărut la Bucureşti, lunar, din 28 septembrie 1944 şi până la 17 februarie 1945, sub direcţia lui Radu Câmpeanu, prim-redactor fiind Ion Gh. Bulgăr. Cu numărul 2, în casetă apare ca fondator Ţeţe D. Remus şi e menţionat comitetul de redacţie, format din Dan Dem. Lungescu, Mihnea D. Marmeliuc, Alex. Săndulescu şi Iorgu T. Vântu. Secretar de redacţie: Mihai Gafiţa. Cu numărul 16/1945, apare numele lui Dan Dem. Lungescu ca prim-redactor. De la numărul 18, subtitlul „Organ săptămânal de atitudine spirituală, socială şi politică" este modificat în „Săptămânal de atitudine politică, spirituală şi socială", iar director este acum Virgil I. Mănescu. Programul publicaţiei e formulat în următorii termeni de Radu Câmpeanu: „în mijlocul dezorientării actuale, vrem ca prin scrisul nostru să contribuim în măsura posibilului la clarificarea maselor studenţeşti, pentru a le feri de contagiunea unor idei vechi cu forme noi, care sub diferite măşti să tindă la nefaste rezultate." în 1945, când predă conducerea lui Virgil I. Mănescu, Radu Câmpeanu scrie: „Convins că vei păstra aceeaşi linie de conduită ideologică şi aceeaşi ţinută morală [...] am garanţia că vei face în aşa fel, încât revista «Academia» să progreseze pe calea adevărului, a respectului drepturilor omului şi apărării îndărătnice a unei generoase democraţii româneşti." De la numărul 9/1944 apare şi o pagină literară. „Irascibilului năzuros Ion Caraion, poetul trâmbiţă, scriitorul pistol, politicianul tejghetar, reporterul pescar", N. Rondell îi recomandă o terapie a conştiinţei şi mai multă decenţă (Ion Caraion, Jos masca! Un „arhanghel" anacronic). Se manifestă o atitudine favorabilă faţă de grupul tinerilor din Cercul Literar de la Sibiu şi este apreciat „talentul masiv şi fecund" al lui Ştefan Aug. Doinaş. Versuri semnează Emil Mânu, Alex. Lungu, Grig. Condrus ş.a., iar proză Mihai Gafiţa, Laura Săulescu ş.a. Publicistică scriu M. Liveanu, P. Dumitriu, I. Sălăjanu, Gh. Bulgăr, D. D. Lungescu, V. Staicovici, M. Papa-dopol, Sandu Tzigara-Samurcaş, I. V. Săndulescu ş.a. Traduceri realizează B. Poligriv (din Horaţiu şi Ovidiu), G. A. Oprescu (din Tolstoi), Sandu Tzigara-Samurcaş, Marian Zbaski. Cronica literară o semnează Mihail Moldovan, Nae Antonescu, sub pseudonimul I. A. Terebeşti, G. Iacint. Recenzii scriu
B.	Poligriv, Emil Mânu, Mircea Damian, cronică teatrală, Sandu Miile, Rodica Hodoş, Vasile Cărăbuş. Cronica plastică e semnată de Lucia Mănescu, cronica muzicală de Scarlat Răutu, iar cronica cinematografică de Sandu Miile şi Alexandra Valp. Reportaj publică Radomir Iliescu, Ion Gh. Bulgar, Mih. Al. Săndulescu, Marian Zbaski, Dimitrie Meşter, Virgil Stancovici, iar fragmente dramatice, Vania Larun.	D.B.
ACADEMIA ROMÂNĂ, cel mai înalt for de cultură şi de ştiinţă al ţării, care funcţionează neîntrerupt din 1866 până în prezent, încercări de a înfiinţa în Ţările Române „academii" sub forma unor societăţi care să grupeze învăţaţi în litere şi ştiinţe sau ca înalte instituţii de învăţământ superior au existat încă din secolul al XVI-lea. Despot Vodă (1561-1563), în Moldova, a plănuit cel dintâi să creeze, cu ajutorul unor învăţaţi aduşi din Grecia, Germania şi Franţa, un colegiu înalt de rang academic
9 Dicţionarul general al literaturii române
Academia
la Cotnari (Schola latina), precum şi o „academie" la Suceava, proiecte nefinalizate însă. Ideea înfiinţării unei „academii" a avut-o şi un domnitor al Ţării Româneşti, Petru Cercel (1583-1585), care, la reşedinţa sa de la Târgovişte, a reuşit să reunească oameni de cultură italieni, francezi şi greci. încercări similare s-au înregistrat şi în anii următori, concretizate în organizarea Academiei Vasiliene de la Iaşi (1640), a academiilor domneşti de la Bucureşti (1688) şi Iaşi (1707), a Academiei Mihăilene din Iaşi (1835). La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului următor, în programele unor asociaţii sau societăţi culturale au fost înscrise prevederi referitoare la necesitatea stabilirii regulilor unitare ale limbii române, la îmbogăţirea lexicului, la întocmirea dicţionarului şi gramaticii, dar şi chestiuni legate de promovarea ştiinţelor, în primul rând a istoriei şi a ştiinţelor naturale, anticipând astfel, prin preocupări, ca şi prin structură, viitoarea A.R.: „Societatea filosofi-cească din Mare Principatul Ardealului" (1795), Societatea literară (1822) din Braşov, continuată de Societatea literară (Bucureşti, 1827), Societatea medicilor şi naturaliştilor din Iaşi (1834), Societatea literară (1836), transformată apoi în Asociaţia literară a României (1845), Societatea Ateneului Român (Iaşi,
1860), Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (Astra) (Sibiu, 1861), Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina (1865) etc. Ideea înfiinţării unei societăţi academice sau a unei „academii" a fost susţinută de cei mai de seamă cărturari ai vremii, între care Ion Heliade-Rădulescu, Ioan Maiorescu, Iordache Golescu, Timotei Cipariu, Gheorghe Asachi, George Bariţiu ş.a. Aşa, de pildă, în prefaţa la Gramatica românească din 1828, Ion Heliade-Rădulescu propunea întemeierea unei „Academii de câţiva bărbaţi, a căror treabă să fie numai literatura românească, cari cu vremea vor pune în regulă şi vor desăvârşi limba prin facerea unui dicsioner"; la rândul său, Ioan Maiorescu milita în 1860 pentru înfiinţarea „unei societăţi academice sau literare, destinată a concentra activitatea erudiţilor români [...] pentru cultura limbei, pentru studiul istoriei naţionale".
Unirea Principatelor, ca şi amplul program de reforme care au urmat actului de la 24 ianuarie 1859 au creat condiţii optime şi pentru punerea în practică a dezideratului înfiinţării unei academii, asemeni celor existente deja în Europa. în 1860, G. Sion a întocmit un proiect de statut pentru întemeierea unei „academii române, formată din 15 membri, aleşi din toţi
Inaugurarea Societăţii Academice la 1/13 august 1867. Litografie de Henri Trenk
Şedinţă solemnă, 25 mai 1912. Primirea în Academie a lui Gr. Antipa Şedinţa Academiei, 22 iunie 1934. Vizita lui Louis Barthou, ministru de Externe al Franţei
11 Dicţionarul general al literaturii române
Academia
românii, fără distincţiune de provincie sau de protecţiune", dar „cu oarecari titlu literariu cunoscut", având „în preocupări probleme de limbă, acordarea de premii şi ordonarea documentelor istorice". La rândul său, V. A. Urechia propunea instituirea unei comisii „de bărbaţi din toate provinciile române" pentru „alcătuirea unui dicţionar şi a unei gramatici", în 1864, un amplu referat în acest sens era aprobat de Consiliul de Miniştri, fără a primi însă, din cauza situaţiei internaţionale nefavorabile, ratificarea domnitorului. Cu toate acestea, Alexandru Ioan Cuza a sprijinit înfiinţarea „academiei", în 1863 dăruind din lista sa civilă 5600 de galbeni, din care o mie de galbeni erau destinaţi instituirii unui premiu care ar fi urmat să se acorde celei mai valoroase traduceri din limbile clasice. Acest ajutor material substanţial se alătura celui avansat în 1860 de bogătaşul bucureştean originar din Epir, dar naturalizat român, Evanghelie Zappa, care oferise guvernului 5000 de galbeni pentru alcătuirea unui dicţionar român, a unei gramatici a limbii române şi a unor traduceri din clasicii Antichităţii. Cele două fonduri - „Cuza" şi „Zappa" — au constituit, de altfel, baza materială a viitoarei societăţi academice. Prin decretul nr. 582 din 1/13 aprilie 1866 al Locotenenţei Domneşti, lua fiinţă la Bucureşti Societatea Literară Română, a cărei principală menire era de a alcătui dicţionarul şi glosarul limbii române, „acele două colonade ale templului său literariu", precum şi de a stabili normele ortografice ale limbii. Societatea urma să fie formată, pentru început, din 21 de membri aleşi din toate provinciile româneşti (patru din Muntenia, câte trei din Moldova, Transilvania şi Basarabia, câte doi din Banat, Maramureş, Bucovina şi Macedonia). Cei dintâi 14 membri ai Societăţii Literare Române, numiţi prin decretul nr. 698 din 22 aprilie/3 mai 1866, erau numai reprezentanţi ai provinciilor româneşti ce se găseau încă sub stăpâniri străine, ceea ce îl va face mai târziu pe B.P. Hasdeu să remarce că în A.R. „când cineva zice român şterge şi Dunărea şi Carpaţii": din Transilvania — Timotei Cipariu, George Bariţiu şi Gavriil Munteanu; din Maramureş şi Bihor — Iosif Hodoş şi Alexandru Roman; din Banat — Andrei Mocioni şi Vincenţiu Babeş; din Bucovina — Alexandru Hurmuzaki şi Ambrosiu Dimitrovici, ulterior înlocuit cu Ion G. Sbiera; din Basarabia — Alexandru Hâjdeu, Constantin Stamati şi Ioan Străjescu; din Macedonia — Ioan D. Caragiani şi Dimitrie Cozacovici. Acestora li s-au alăturat, la 2/14 iunie 1867, reprezentanţii celorlalte două provincii româneşti: din Moldova — Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi şi V. A. Urechia; din Muntenia — Ion Heliade-Rădulescu, Constantin A. Rosetti, Ion C. Massimu şi Ştefan Gonata; la 20 iulie/1 august 1867, au mai fost numiţi membri Titu Maiorescu şi Nicolae Ionescu. Izbucnirea unei puternice epidemii de holeră, ca şi situaţia internaţională neprielnică au făcut ca inaugurarea Societăţii Literare Române, înfiinţată în 1866, să nu poată avea loc decât în cursul anului următor. La 1/13 august 1867, la Bucureşti, în casele banului Constantin Gr. Ghica de lângă grădina Cişmi-giu, s-a desfăşurat cea dintâi şedinţă a Societăţii Literare Române. Semnificativ este că mai mult de jumătate dintre membrii fondatori erau scriitori sau filologi. însemnătatea care
se acorda limbii române a fost evidenţiată şi cu prilejul inaugurării de cărturarii veniţi la Bucureşti din toate provinciile româneşti: „Limba ne uneşte, domnilor", exclama Alexandru Roman, după cum V. A. Urechia ţinea să precizeze: „limba împarte pururea soarta poporului." La rândul său Timotei Cipariu afirma cu aceeaşi ocazie că noua instituţie „va îngriji pentru conservarea unităţii limbii româneşti din toate provinciile locuite de români. Ea îi va reda forma curat naţională română, pentru ca să figureze cu toată demnitatea între şi lângă surorile ei de origină latină. Ea va pune fundamentul pentru o literatură adevărată naţională." Astfel, ziua inaugurării Societăţii Literare Române a căpătat valenţele unei adevărate serbări a tuturor românilor, considerată de contemporani drept „zi de la care va data renaşterea literaturii şi cultivarea limbii noastre". Cel dintâi statut, adoptat la 24 august/ 5 septembrie 1867, a prevăzut transformarea Societăţii Literare Române în Societatea Academică Română, „cu scopul de a lucra la înaintarea literelor şi a ştiinţelor între români", fiind „un corp independent în lucrările sale de orice natură". Statutul prevedea împărţirea instituţiei academice în trei secţiuni: literară-filologică, istorico-arheologică şi de ştiinţe naturale. Societatea Academică Română era condusă de un preşedinte, un vicepreşedinte şi un secretar, cea dintâi conducere — Ion Heliade-Rădulescu, preşedinte (demisionat însă în 1868 „pentru motive foarte grave relative la numirea noilor trei membri", după cum se menţionează în demisia sa, cu evidentă trimitere la alegerea lui M. Kogălniceanu, G. Sion şi AL Papiu-Ilarian), Timotei Cipariu, vicepreşedinte, şi August Treboniu Laurian, secretar- fiind aleasă la 31 august/ 12 septembrie 1867. La 27 martie/ 8 aprilie 1879, prin decretul domnesc nr. 1246, s-a hotărât transformarea Societăţii Academice Române în „institut naţional cu denumirea de Academia Română", „persoană morală şi independentă în lucrările sale de orice natură", având drept scop „cultura limbei şi istoriei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi a frumoaselor arte". Conform noului statut, adoptat la 21 iunie/3 iulie 1879, instituţia urma să aibă tot trei secţiuni: literară, istorică şi ştiinţifică, structură rămasă neschimbată până în 1948. Instituţia avea să fie condusă de un preşedinte, trei vicepreşedinţi (reprezentanţi ai celor trei secţii), toţi aleşi anual, dar care nu puteau funcţiona mai mult de trei ani consecutivi, şi un secretar general, ales pe o perioadă de şapte ani. Cea dintâi conducere (Ion Ghica, preşedinte, G. Sion, D. A. Sturdza, P. S. Aurelian, vicepreşedinţi, A. I. Odobescu, secretar general) a fost aleasă la 2/14 iulie 1879. Până în 1948, A.R. a fost condusă de personalităţi de seamă ale culturii române, între care: Ion Ghica (13 ani), George Bariţiu, primul reprezentant al Transilvaniei aflat în fruntea instituţiei academice, Petru Poni, Anghel Saligny, Iacob C. Negruzzi, Constantin I. Istrati, Emil Racoviţă, Ioan Bianu, Alexandru Lapedatu ş.a. Ca secretar general s-a distins cu deosebire Dimitrie A. Sturdza, care a deţinut această funcţie timp de 29 de ani, între 1885 şi 1914. Conform statutului, sesiunea generală avea loc primăvara şi dura 25 de zile, şedinţele ordinare urmând să se desfăşoare în fiecare săptămână, cu excepţia a două luni în timpul verii. Până în 1898, A.R. a
Academia
Dicţionarul general al literaturii române 12
funcţionat în clădirea Universităţii, la 3/15 martie 1898 fiind inaugurat localul său propriu din Calea Victoriei, unde se află şi astăzi. De-a lungul existenţei, pe măsura diversificării preocupărilor ei, instituţia a căutat să-şi definească adecvat rolul şi locul în societatea românească. Odată cu dezvoltarea spectaculoasă a ştiinţelor exacte, mai cu seamă după înfăptuirea României Mari, forul academic s-a pregătit să treacă de la o componenţă dominată de filologi, scriitori şi istorici la una în care să-şi găsească locul şi o serie de eminenţi reprezentanţi ai ştiinţelor. în 1923, de pildă, Dimitrie Guşti sesiza că rolul forului academic era acela de a „răspunde necesităţii de socializare a creaţiei, de a înfrunta pericolul specializării excesive a ştiinţei". După el, instituţia academică „reprezintă totalitatea rezultatelor ştiinţifice în unitatea lor; ea este imaginea organică a eternului deziderat de sinteză a tuturor ştiinţelor într-un singur corp", funcţia ei specifică şi care o deosebeşte de celelalte instituţii ştiinţifice constând „tocmai în iniţiativa organizării creaţiei ştiinţifice colective". La 20 mai 1941, din necesitatea de „adaptare a statutelor de organizare a Academiei la noile cerinţe ale vremii, care sunt de două feluri: o intensificare a culturii naţionale pentru a întări frontierele spirituale şi veşnice ale naţiunii, ca o compensaţie a mutilării provizorii a statului şi apoi o adaptare a organizării secţiunilor Academiei, ca organe constitutive ale ei, la situaţia actuală a ramurilor de cultură naţională", s-a întocmit un amplu proiect de reorganizare. Autorii lui propun, în principal, o nouă împărţire a secţiunilor în subsecţiuni, care să stabilească mai bine locul unor domenii noi, precum filosofia, sociologia, ştiinţele economice, financiare, statistice, militare etc. Importanţa care începea să se acorde tot mai mult ştiinţelor tehnice a condus, în 1945, la înfiinţarea, sub egida academică, a Consiliului Naţional de Cercetări Ştiinţifice, destinat a contribui la „progresul ştiinţelor teoretice şi aplicate, prin coordonarea instituţiilor existente ce se ocupă cu problemele ştiinţei în general, inclusiv cu cercetarea poporului român, precum şi a persoanelor ce lucrează şi creează în domeniul ştiinţific". Odată cu schimbarea statutului politic al ţării, A.R. a fost transformată, la 9 iunie 1948, în instituţie de stat, subordonată direct Consiliului de Miniştri, sub numele de Academia Republicii Populare Române, denumire schimbată la 21 august 1965 în Academia Republicii Socialiste România. Prin organizarea, în august 1948, a Academiei R.P.R., nu au fost realeşi 110 membri, ilustre nume ale ştiinţelor şi literelor, reprezentanţi ai Armatei, ai Bisericii şi ai vieţii politice româneşti, cei mai mulţi foşti membri ai unor partide istorice ori demnitari de stat, între care: Dimitrie Guşti, Lucian Blaga, Gheorghe I. Brătianu, Silviu Dragomir, Nicolae Colan, Constantin I. Angelescu, Iuliu Hossu, Nicodim Munteanu, Grigore T. Popa, Radu R. Rosetti, Sabin Manuila ş.a. Conform statutului din 12 august 1948, instituţia a fost împărţită în şase secţii: ştiinţe matematice, fizice şi chimice, ştiinţe geologice, geografice şi biologice, ştiinţe tehnice şi agricole, ştiinţe medicale, ştiinţe istorice, filosofice, economice şi juridice, limbă, literatură şi artă; prin statutul din 2 iulie 1955, numărul secţiilor a sporit la
opt, iar la 3 februarie 1965 numărul secţiilor a fost din nou modificat, ajungând la 12: ştiinţe matematice, ştiinţe fizice, ştiinţe chimice, ştiinţe tehnice, ştiinţe biologice, ştiinţe agricole şi silvice, ştiinţe geologice, geofizice şi geografice, ştiinţe medicale, ştiinţe economice, filosofice şi juridice, ştiinţe istorice, ştiinţe filologice, literatură şi arte. Statutul din august 1948 prevedea coordonarea de către forul academic a „institutelor şi centrelor de cercetări ştiinţifice şi culturale ale ţării". Ca urmare, în octombrie 1948 au trecut în subordinea ei toate institutele de cercetare fundamentală din ţară, a căror activitate s-a desfăşurat neîntrerupt până în 1970, când a început procesul scoaterii lor de sub jurisdicţia A.R., fie prin trecerea în subordinea unor ministere sau a altor instituţii nou create, fie chiar prin desfiinţare, fapt ce s-a reflectat negativ asupra întregii cercetări româneşti. Un moment de răscruce l-a reprezentat decretul-lege nr. 4 din 5 ianuarie 1990, privind organizarea instituţiei care urma să „funcţioneze autonom, fiind finanţată de la bugetul de stat". Statutul adoptat la
2	februarie 1990 prevedea împărţirea în 12 secţii, număr sporit la 18 decembrie 1991 la 14. Structura este în prezent următoarea: Secţia de filologie şi literatură, Secţia de ştiinţe istorice şi arheologie, Secţia de ştiinţe matematice, Secţia de ştiinţe fizice, Secţia de ştiinţe chimice, Secţia de ştiinţe biologice, Secţia de ştiinţe geonomice, Secţia de ştiinţe tehnice, Secţia de ştiinţe agricole şi silvice, Secţia de ştiinţe medicale, Secţia de ştiinţe economice, juridice şi sociologice, Secţia de ştiinţe filosofice, psihologice şi pedagogice (devenită din septembrie 1996 Secţia de filosofie, teologie, psihologie şi pedagogie), Secţia de arte, arhitectură şi audio-vizual, Secţia de ştiinţa şi tehnologia informaţiei. Din 1948, s-au înfiinţat filiale la Iaşi şi Cluj, cărora li s-au alăturat, din 1955, baze de cercetări ştiinţifice la Târgu Mureş şi Timişoara, aceasta din urmă transformată, în 1990, în filială. Conform statutului din 1948, A.R. urma să fie condusă de un Birou, alcătuit din preşedintele instituţiei şi din secretarul ei general, precum şi dintr-un Prezidiu, format din membrii Biroului, din preşedinţii de secţii şi din directorul general al Bibliotecii Academiei. începând din 1955, Biroul urma să fie format din preşedinte, patru vicepreşedinţi şi secretarul general, iar Prezidiul din Birou şi din preşedinţii de secţii şi de filiale, întreaga conducere a instituţiei academice neputând intra în funcţie decât după aprobarea ei de către Consiliul de Miniştri. între 1948 şi 1990, la conducere s-au aflat, între alţii, Athanase Joja, Ilie G. Murgulescu, Miron Nicolescu, Theodor Burghele, Gheorghe Mihoc, Radu Voinea. Din 1990, conducerea, aleasă numai de Adunarea generală, este formată dintr-un Birou, alcătuit din preşedinte, patru vicepreşedinţi şi secretarul general, şi din Prezidiu, format din membrii Biroului, precum şi din preşedinţii de secţii şi de filiale. Din 1990, funcţia de preşedinte a fost deţinută de Mihai Drăgănescu (1990-1994), Virgiliu N. Constantinescu (1994-1998) şi Eugen Simion (din 1998). Din 1879 s-a instituit şi calitatea de preşedinte de onoare şi protector al instituţiei academice, deţinută succesiv de suveranii ţării; în 1948 s-a păstrat doar calitatea de preşedinte de onoare, în care s-a aflat preşedintele Marii Adu-
13 Dicţionarul general al literaturii române
Academia
Membrii Academiei Române. 1943
nări Naţionale, calitate păstrată până în 1969; titlul de preşedinte de onoare a mai fost conferit în 1985 preşedintelui Republicii şi s-a menţinut până în 1989. La sfârşitul anului 2001, Parlamentul României a adoptat o nouă lege privind organizarea şi funcţionarea A.R., servind drept bază pentru un nou statut, aprobat la 10 ianuarie 2002, în care se subliniază, între altele, independenţa instituţiei „în lucrările de orice natură". Conform tradiţiei sale, A.R. era, încă din 1867, „scutită de orice sistemă guvernamentală, în orice împrejurări, de oricare înrâurinţă mai înaltă şi de toate valurile politice efemere" (G. Bariţiu), fiind considerată „un simbol al adevăratei democraţii, al democraţiei aristocrate" sau locul unde „zgomotele puternice ale luptei de idei şi de curente din afară, când ajung aici, se domolesc şi se îmbină în acea armonie de puteri, în acea sinteză de energii reprezentativă pentru viaţa întregului nostru neam" (Gr. Crăiniceanu).
încă de la înfiinţare, instituţia academică a reunit personalităţile reprezentative ale ştiinţei, culturii şi artelor. Cel dintâi statut, din 1867, prevedea alegerea de membri actuali, care nu puteau fi decât „români, cunoscuţi prin operele lor literare şi ştiinţifice", membri corespondenţi şi membri onorari, care puteau fi atât români, cât şi străini. Ca urmare, în 1867 a fost ales cel dintâi membru onorar din ţară, în 1868, primii membri actuali, în 1869, cei dintâi membri corespondenţi din ţară şi primii membri onorari străini, iar în 1877 — primii membri corespondenţi din străinătate. Prin statutul din 1948, se menţionau patru categorii de membri: titulari activi, titulari onorifici, de onoare şi corespondenţi, aleşi numai din ţară. Statutul din 1955 revenea la cele trei categorii tradiţionale de membri:
titulari, de onoare şi corespondenţi, membrii de onoare şi membrii corespondenţi putând fi aleşi şi dintre specialiştii străini, membrii titulari onorifici devenind membri de onoare. La 28 februarie 1974 s-a hotărât să existe numai o singură categorie de membri din străinătate, adică membri de onoare. Din 1866 şi până în prezent au fost aleşi 1535 de membri, dintre care 1012 români (25 fondatori, 386 titulari, 187 de onoare, 373 corespondenţi şi 41 aleşi post-mortem) şi 523 străini (414 de onoare, 108 corespondenţi şi un membru ales post-mortem). Până în 1948 au fost aleşi, ca membri, filologi, istorici şi critici literari, scriitori (Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ion Bianu, A. Philippide, Sextil Puşcariu, George Coşbuc, Barbu Dela-vrancea, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Perpessicius), istorici şi arheologi (Mihail Kogălniceanu, Alexandru D. Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan), economişti (Ion Ghica, Petre S. Aurelian, Ion Răducanu), filosofi (Constantin Rădulescu-Motru, Ion Petrovici), jurişti (Andrei Rădulescu, Constantin Hamangiu), reprezentanţi ai ştiinţelor chimice, fizice, matematice, biologice, geologice, geografice, agricole, medicale, tehnice (Nicolae Kretzulescu, Grigore Antipa, Victor Babeş, Grigore Cobălcescu, Anghel Saligny, Ion Simionescu, Dimitrie Pompeiu, Petru Porii, Constantin I. Istrati, Emil Racoviţă, Constantin I. Parhon, Spiru Haret, Horia Hulubei, Gheorghe Spacu, Gheorghe Ionescu-Siseşti, Simion Mehedinţi, Ludovic Mrazec, Gheorghe Ţiţeica), reprezentanţi ai muzicii, arhitecturii, artelor plastice (George Enescu, Petre Antonescu, Ion Jalea, Nicolae Grigo-rescu, Gheorghe Petraşcu), sociologi (Dimitrie Guşti), folclorişti (Athanasie M. Marienescu, Simion Florea Marian, Arthur
Academia
Dicţionarul general al literaturii române 14
Gorovei), diplomaţi (Nicolae Titulescu), oameni politici (Ion G Brătianu, Vasile Goldiş, Pantelimon Halippa, Iuliu Maniu), reprezentanţi ai clerului (Andrei Şaguna, Nicodim Munteanu, Miron Cristea, Pimen Georgescu) şi ai armatei (Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Paul Teodorescu) ş.a. în perioada 1948-1989, în pofida politizării dure a mai tuturor domeniilor de activitate intelectuală, în A.R. au fost alese importante personalităţi, între care: Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Şerban Cioculescu, Ion Coteanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Ion Agârbiceanu, Victor Eftimiu, Cezar Petrescu, Alexandru A. Philippide, Constantin C. Giurescu, Emil Condurachi, Constantin Daicoviciu, Andrei Oţetea, David Prodan, Virgil Vătăşianu, Henri Coandă, Elie Carafoli, Ilie G. Murgulescu, Nicolae Hortolomei, Theodor Burghele, Ştefan Milcu, Ioan Enescu, Iuliu Haţieganu, Ana Aslan, Marius Nasta, Grigore Moisil, Alexandru Myller, Octav Mayer, Miron Nicolescu, Alexandru Ghica, Caius Iacob, Tiberiu Popoviciu, Ştefan Procopiu, Şerban Ţiţeica, Remus Răduleţ, Emil Pop, Dumitru D. Roşea, Mihail Ralea, Athanasie Joja, Traian Ionaşcu, Duiliu Marcu, Octav Doicescu, Camil Ressu, Iosif Iser, Jean Al. Steriade, Gheorghe T. Kirileanu ş.a. Alături de aceştia au fost aleşi, pe criterii strict politice însă, şi câţiva reprezentanţi ai noii puteri: Mihai Roller, A. Toma, Barbu Lăzăreanu, Ion Gheorghe Maurer ş.a. După 1990, s-a hotărât repunerea în drepturi a personalităţilor cărora li s-a retras calitatea de membru în 1948, dar şi în anii următori, datorită stabilirii în străinătate a zece academicieni. Au fost aleşi şi membri post-mortem. Astfel, la 28 octombrie 1948, în urma propunerii făcute de Mihail Sadoveanu, au fost primiţi ca membri de onoare post-mortem Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Alexandru Vlahuţă, Constantin Dobrogeanu-Gherea, G. Ibrăileanu, Ştefan Stâncă, Dumitru Bagdasar, Aurel Vlaicu, Ştefan Luchian, Ion Andreescu ş.a. Membri post-mortem au mai fost aleşi, după 1990, Ştefan
Odobleja, Nicolae Paulescu, Alexandru Proca, Dan Barbilian (Ion Barbu), Petre Andrei, Constantin Pârvulescu, Traian Lalescu, E. Lovinescu, Vasile Voiculescu ş.a., acelaşi statut fiind conferit unor ilustre personalităţi din străinătate: Bela Bârtok, Hermann Oberth, Ştefan Lupaşcu.
în A.R., ca şi în alte instituţii similare europene, s-a instituit practica rostirii, de către membrii titulari nou aleşi, a unui discurs de recepţie, urmat de un răspuns, din partea unui alt membru titular. Seria discursurilor de recepţie, inaugurată de Alexandru Papiu-Ilarian, care, la 16/29 septembrie 1869, a vorbit despre Viaţa, operele şi ideile lui Georgiu Şincai din Şincai, a continuat neîntrerupt până în 1948. Statutul din 1948, ca şi cele ce i-au urmat nu au mai înscris printre prevederile lor ţinerea discursurilor de recepţie. De-abia în 1974, în modificările aduse statutului, se menţiona: „membrii titulari nou aleşi să prezinte, în termen de un an de la alegerea lor, în şedinţe solemne, un discurs de recepţie". Ca urmare, la 20 decembrie 1974, seria discursurilor de recepţie a fost reluată, pentru a fi din nou întreruptă la 30 octombrie 1975, de vreme ce după 1974 nu s-au mai făcut noi primiri în A.R. După reorganizarea din 1990, prezentarea discursurilor de recepţie a fost reinsti-tuită. în pofida tuturor întreruperilor, din 1869 şi până în prezent s-au ţinut 126 de discursuri de recepţie, în care au fost elogiate unele personalităţi de seamă ale culturii româneşti (A. D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, 1895; Nicolae Gane, Bogdan Petriceicu Hasdeu, 1909; Ovid Densusianu, Barbu Dela-vrancea, 1919; Gh. Bogdan-Duică, Titu Liviu Maiorescu, 1921; Gheorghe I. Brătianu, Nicolae Iorga, istoric al românilor, 1943 ş.a.) ori au fost prezentate câteva rezultate ale cercetărilor în diverse domenii (Simion Florea Marian, Chromatica poporului român, 1882; Grigore Antipa, Cercetările hidrobiologice în România şi importanţa lor ştiinţifică şi economică, 1912; Barbu Delavrancea, Din estetica poeziei populare, 1913; Gh. Balş, începuturile arhitecturii româneşti din Moldova, 1925; Emil Racoviţă, Speologia, 1926 ş.a.), unele discursuri de recepţie constituindu-se în adevărate modele de elocinţă (Nicolae Iorga, Două concepţii istorice,1911; Dimitrie Guşti, Fiinţa şi menirea academiilor, 1923; Mihail Sadoveanu, Poezia populară, 1923; Radu Rosetti, Gânduri despre vitejie în trecutul românesc, 1935; Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, 1937; Liviu Rebreanu, Lauda ţăranului român, 1940 etc.). Aşa, de pildă, Mihail Sadoveanu numea poezia populară „panteonul meu literar, simplu şi rustic, fără podoabe, ca natura, însă măreţ ca şi dânsa", îndemnând, în acelaşi timp: „de la aceste fermecate izvoare de apă vie cată să se adape toţi cei care cântă şi se simt ai acestui popor şi ai acestui pământ". în 1937, Lucian Blaga definea satul, în cadrul discursului său de recepţie, Elogiul satului românesc, drept „creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistice". în 1940, Liviu Rebreanu aducea, în Laudă ţăranului român, prinos de recunoştinţă celui căruia, de-a lungul veacurilor, i-a fost „ursită să conserve rasa, pământul, limba şi credinţa noastră", el fiind „întruchiparea tuturor virtualităţilor şi energiilor româneşti". în 1911, Nicolae Iorga, oprindu-se în discursul său de recepţie (Două concepţii istorice) asupra rolului istoriei şi al istoricului, afirma: „istoricul e un
15 Dicţionarul general al literaturii române
Academia
bătrân prin experienţă al naţiei sale", el fiind dator „a fi un animator neobosit al tradiţiei naţionale, un mărturisitor al unităţii neamului peste hotarele politice şi de clasă [...] un descoperitor de ideale, spre care cel dintâi trebuie să meargă, dând tineretului ce vine după noi exemplul."
Până în 1948, instituţia a putut funcţiona datorită donaţiilor primite din partea unor particulari, subvenţiile statului fiind reduse şi nepermanente. începuturile făcute de Al. I. Cuza şi de Evanghelie Zappa au continuat conform prevederilor înscrise în chiar decretul de înfiinţare a Societăţii Literare Române, în care se specifica dreptul ei de a „primi legate şi orice fel de ofrande". De-a lungul anilor, s-au primit însemnate sume de bani, terenuri, acţiuni în diverse bănci din ţară sau din străinătate, opere de artă, monede, manuscrise, documente, cărţi, periodice etc. Ca urmare, prin grija şi sub patronajul A.R., s-au deschis şcoli de agricultură, ca de pildă cele de la Tecuci, datorită donaţiei făcută de Take P. Atanasiu, şi de la Roman, pe proprietatea lui Ioan Agarici, precum şi internatul de fete de la Măgurele, donaţie a Elenei şi a lui Ioan Oteteleşanu. Deosebit de valoroasă s-a dovedit a fi donaţia bancherului bucureştean Jacques M. Elias, din a cărui avere mobilă şi imobilă, lăsată în întregime A.R., s-a înfiinţat o „fundaţie de cultură naţională şi de asistenţă publică", al cărei scop a fost construirea la Bucureşti a unui spital, a unui gimnaziu şi a unei şcoli profesionale, sprijinirea unor acţiuni de asistenţă socială, oferirea de
sume în scop de binefacere etc. La rândul ei, Elena Dalles lăsa câteva imobile în centrul Bucureştiului, în locul cărora Academia urma „să construiască o clădire frumoasă şi încăpătoare", cu săli „pentru expoziţiuni artistice de tot felul", „pentru expuneri şi audiţiuni muzicale şi declamaţie", „pentru cursurile şi conferinţele asociaţiunii Universităţii populare din Bucureşti, cum şi a altor instituţii". Sumele de bani primite au fost destinate, în bună parte, acordării de burse tinerilor studioşi. Aşa, de pildă, în testamentul său, marele proprietar Vasile Adamachi destina o parte a sumei de două milioane de lei, lăsată în 1891, pentru trimiterea şi întreţinerea la studii „a tinerilor care s-ar hotărî pentru ştiinţele exacte, precum şi a acelora care s-ar hotărî pentru studiul ştiinţelor pozitive, pentru a servi la înfiinţarea şi perfecţionarea fabricilor şi a industriei naţionale". La rândul său, generalul francez Henri Mathias Berthelot lăsa A.R., al cărei membru de onoare devenise în 1926, sumele depuse la Banca Marmorosch Blank şi în sucursalele sale din România, destinându-le pentru studii sau cercetări într-o universitate franceză. Cele mai multe sume erau însă destinate de donatori instituirii de premii care să le poarte numele şi care să se acorde celor mai valoroase lucrări în diferite domenii ale ştiinţelor, literelor şi artelor ori celor mai valoroase traduceri, de regulă din clasicii Antichităţii. Aşa au luat fiinţă, spre exemplu, premiile „Petre Antonescu", „C. Rădulescu-Codin", „G. San Marino", „Vasile Pârvan", „Anastasie Fătu", „Adina şi colonel Paul
Academia
Dicţionarul general al literaturii române 16
Străjescu", „Hagi Vasile", „Constantin Hamangiu" etc., precum şi Marele Premiu „Năsturel-Herescu", ca urmare a donaţiei făcute în 1873 de generalul Constantin Năsturel-Herescu, primul membru donator, iar alături, două premii de stat, „Heliade" şi „Lazăr". Deosebit de valoroase au fost şi donaţiile de opere de artă, precum cea a lui George Oprescu, de monede, oferite de V. A. Urechia, D. A. Sturdza, Constantin Orghidan sau de Mihail C. Suţu, organizatorul, de altfel, al Cabinetului numismatic, donaţiile în stampe, hărţi, dar mai cu seamă în cărţi. însemnata donaţie făcută în 1867 de episcopul Buzăului, Dionisie Romano, care a oferit întreaga bibliotecă de cărţi vechi a căpitanului Constantin Cornescu-Oltelniceanu — punct de plecare pentru viitoarea Bibliotecă a Academiei Române — a fost completată şi îmbogăţită de-a lungul anilor, reuşindu-se formarea celei mai bogate biblioteci din România. După 1948, instituţia academică a pierdut, în urma naţionalizării, toate proprietăţile deţinute până atunci şi care constituiau principala ei sursă de venituri, fiind subvenţionată numai de la bugetul de stat, fără posibilitatea de a mai primi sau administra diverse donaţii. După 1990, prin eforturi stăruitoare, A.R. a început să-şi recupereze o parte din bunuri, dându-i-se din nou posibilitatea de a primi „donaţii, legate şi orice alte bunuri sau valori". Chiar şi în condiţiile în care, după 1948, a pierdut
importante sume de bani ce erau destinate acordării de premii, s-a continuat tradiţia recompensării celor mai valoroase lucrări în diferite domenii ale literelor, ştiinţelor şi artelor. Din 1949, s-a hotărât înfiinţarea a 15 premii anuale în valoare de 200 000 de lei, sumă care, treptat, a fost redusă, pentru ca, după 1977, să nu mai fie acordată deloc, premierea lucrărilor făcându-se neregulat, până ce, în 1986, acţiunea a încetat cu totul. După
1990,	tradiţia acordării de premii, începută încă în 1869 cu cel dat lui Timotei Cipariu pentru prima parte a Gramaticii limbii române, a fost reluată. Se acordă 71 de premii, care poartă numele unora dintre cei mai de seamă specialişti din domeniile ştiinţelor, literelor şi artelor din ţara noastră. în domeniul filologiei şi literaturii se decernează premiile „Bogdan Petri-ceicu Hasdeu", „Timotei Cipariu", „Mihai Eminescu", „Titu Maiorescu", „Ion Creangă", „Ion Luca Caragiale" şi „Lucian Blaga". Totodată se acordă, unor importante personalităţi din ţară şi de peste hotare, diplomele „Honoris Causa", „Meritul Academic" şi „Distincţia Culturală".
De la înfiinţare, A.R. şi-a înscris printre obiectivele sale realizarea unor lucrări de mare însemnătate pentru cultura şi ştiinţa românească, revenindu-i „îndatorirea de a stimula şi armoniza activitatea ce se desfăşoară pe întregul domeniu ştiinţific şi cultural al ţării", după cum afirma Grigore Antipa
Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, înmânându-i Papei Ioan Paul al ll-lea însemnele de membru de onoare al Academiei Române
17 Dicţionarul general al literaturii române
Academia
în 1928. în decretul de înfiinţare din 1/13 aprilie 1866 se specifica scopul Societăţii Literare Române: întocmirea dicţionarului şi gramaticii limbii române, ca şi stabilirea unitară a normelor ortografice. Astfel, în 1867 s-a adoptat un sistem etimologizant al ortografiei limbii române, modificat, în urma unor repetate discuţii, în 1881, ulterior în 1904, când s-a impus definitiv principiul fonetic ca normă a limbii scrise. Cu aceeaşi ocazie s-a adoptat şi înlocuirea lui î cu â în cuvinte precum român, românesc şi derivatele lor, „mod de scriere prin care s-a identificat românimea de la renaşterea ei modernă încoace". După 1948, ingerinţele statului s-au manifestat şi în această direcţie, în octombrie 1953 o hotărâre a Consiliului de Miniştri impunând renunţarea la folosirea lui â, ca şi a formei sunt. După 1990 i s-a recunoscut A.R. dreptul „de a hotărî asupra îndreptărilor care se vor face normelor ortografice ale limbii române". O atenţie aparte s-a acordat şi realizării celorlalte două lucrări principale în domeniul limbii române: gramatica, pentru întocmirea căreia s-a iniţiat un concurs, Timotei Cipariu reuşind, în 1869 şi în 1877, să finalizeze cele două părţi ale ei, Analitica şi Sintactica; Dicţionarul limbii române, cu redactarea căruia au fost însărcinaţi încă în 1867 August Treboniu Laurian şi Ioan C. Massimu. Lucrare de mare amploare, Dicţionarul limbii române a stat în permanenţă în atenţia forului academic, în 1884, B. P. Hasdeu s-a oferit să ducă la bun sfârşit proiectul avansat şi susţinut material de regele Carol I, Etymologicum Magnum Romaniae (1886-1898) fiind gândit ca un tezaur de cunoştinţe lingvistice, filologice, folcloristice, istorice, geografice, literare, dar nu a reuşit să elaboreze decât primele trei volume şi introducerea la cel de-al patrulea. Munca la Dicţionarul tezaur al limbii române a fost continuată de A. Philippide, Sextil Puşcariu, Iorgu Iordan, Alexandru Graur şi Ion Coteanu. Această lucrare monumentală este în curs de finalizare, impunându-se, totodată, o permanentă reluare şi îmbogăţire a ei, în deplină concordanţă cu diversificarea limbii române. In paralel, sub egida A.R. s-au mai realizat şi alte lucrări în domeniul limbii şi literaturii române: Dicţionarul limbii române literare, Dicţionarul limbii române moderne, Dicţionarul explicativ al limbii române, Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Istoria literaturii române, Atlasele lingvistice regionale ş.a. O atenţie aparte s-a acordat întocmirii unor ediţii critice din operele înaintaşilor. Intre preocupările principale s-au aflat şi cele legate de cercetarea trecutului poporului român, prin încurajarea săpăturilor arheologice, a prelucrării materialelor descoperite, prin investigarea fondurilor arhivistice din ţară şi din străinătate, coordonarea colecţiilor naţionale de documente etc. Acţiunea a început cu realizarea colecţiei „Hurmuzaki", a seriei Acte şi documente relative la istoria renaşterii României şi a continuat cu colecţiile Izvoarele istoriei românilor, Documente privind istoria României, Fontes Historiae Daco-Romaniae, Documenta Romaniae Historica, Micul dicţionar al Academiei Române etc., acestora adăugându-li-se numeroase alte instrumente de lucru: cataloage de documente şi manuscrise, repertorii, cronologii, bibliografii, biobibliografii etc. între 1960 şi 1964, prin grija A.R., au apărut primele patru volume din tratatul de Istoria României, lucrare rămasă însă neterminată, proiectul
realizării unui tratat privitor la Istoria românilor fiind reluat abia în 1995; tipărirea lui a început în 2001 (au apărut până în prezent volumele I—VIII). După 1872 — anul organizării efective a Secţiunii ştiinţifice —, s-a acordat o atenţie aparte cercetărilor în toate domeniile ştiinţifice: de la matematică, fizică şi chimie până la medicină, biologie, ştiinţe agricole, geonomice, economice ori juridice. Rezultatele din aceste domenii au fost făcute cunoscute în lucrări de mare amploare: Flora României, Fauna României, Pomologia României, Ampelografia României, Atlasul istorico-geografic al României, Monumentele vechiului drept românesc ş.a. Din 1990, în subordinea A.R. au trecut 65 de institute, centre şi unităţi de cercetare fundamentală şi avansată (dintre care 32 nou înfiinţate), cu peste 2800 de cercetători. De asemenea, instituţia academică orientează şi coordonează activitatea a 15 comitete naţionale, 58 de comisii şi şase colective de lucru. Se lucrează în prezent la o serie de programe prioritare de mare însemnătate naţională: Dicţionarul tezaur al limbii române, Dicţionarul etimologic, Dicţionarul general al literaturii române, Istoria românilor, Patrimoniul cultural naţional, Terminologia ştiinţelor tehnice, Biosferă - Geosferă, Cercetări la nivelul celular şi molecular al afecţiunilor cu mare răspândire în populaţia României, Protecţia mediului ambiant şi a resurselor naturale, proiectele de anvergură ESEN I (care a pregătit strategia de dezvoltare a României), ESEN II şi ESEN III (care încearcă, între altele, să adapteze legislaţia românească la cea a Uniunii Europene), precum şi cel referitor la Societatea informaţională, la care participă toate cele 14 secţii şi institutele din subordine. în ultimii ani A.R. a înscris printre realizările sale notabile şi publicarea în ediţii de tip „Pleiade" a seriei de „Opere fundamentale" ale scriitorilor români, până în prezent apărând 47 de volume din operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Mateiu I. Caragiale, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Ioan Slavici, G. Bacovia, Ion Heliade-Rădulescu, Marin Preda, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, D. Cantemir, P. Istrati. Rezultatele cercetărilor se regăsesc în cele peste 90 de reviste (dintre care peste 40 editate în limbi străine) ale institutelor academice. Acestora li se adaugă „Analele Academiei Române", editate fără întrerupere din 1867 şi până în prezent, şi „Memoriile" celor trei secţii, literară, istorică şi ştiinţifică, cărora, din 1986, li s-au alăturat şi „Memoriile Comisiei de Folclor". Pentru străinătate, au apărut şi versiuni prescurtate ale acestora: „Bulletin de la Section historique" (1912-1943,28 de tomuri), aflat până în
1939	sub conducerea lui Nicolae Iorga, apoi sub cea a lui Nicolae Bănescu; „Bulletin de la Section scientifique" (1912-1948,30 de tomuri), sub îngrijirea lui Ştefan Hepites (1912-1919), Grigore Antipa (1919-1939) şi Traian Săvulescu (1939-1948); „Langue et litterature. Bulletin de la Section litteraire" (1940-1948,
4	tomuri), sub conducerea lui Theodor Capidan şi Dumitru Caracostea. Datorită donaţiilor, s-au mai editat: „Studii şi cercetări" (1919-1944, 28 de tomuri), „Publicaţiile Fondului «V. Adamachi»" (1898-1941,10 tomuri), „Connaissance de la terre et de la pensee roumaine" (1937, 10 tomuri), colecţia „Din viaţa poporului român" (1908-1931,40 de tomuri), continuată de „Anuarul Arhivei de Folclor" (1932-1945,8 tomuri).
Academia
Dicţionarul general al literaturii române 18
în 1990 au luat fiinţă două noi publicaţii: un anuar al A.R. şi revista „Academica". Din 1948, funcţionează, sub egidă academică, o editură al cărei rol este de a publica reviste şi lucrările membrilor forului academic, precum şi cele realizate în cadrul institutelor. Din 1998, activează Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, al cărei scop este încurajarea şi stimularea creaţiei originale în toate domeniile culturii, sprijinirea tinerelor talente şi protejarea celor consacrate.
In 1867, s-au pus bazele Bibliotecii Academiei Române, ale cărei fonduri au sporit mereu prin donaţii, achiziţii şi schimburi cu instituţii similare din ţară şi din străinătate, ea ajungând în prezent să aibă un patrimoniu care însumează circa 90% din titlurile de publicaţii existente în ţară. în subordinea A.R. se află şi Casa Oamenilor de Ştiinţă, inaugurată în 1951, Casa Academiei Române, care adăposteşte 38 de institute de cercetare, deschisă oficial la 4 aprilie 2003, cât şi administrarea şi întreţinerea unor case de odihnă şi de creaţie, case memoriale, rezervaţii naturale etc. (Muzeul de Artă Veche Apuseană „Ing. D. Minovici", Casa memorială „G. Călinescu", Casa memorială „Acad. Aurel Avramescu şi dr. Maria Avramescu", Parcul Naţional Retezat, Palatul Ghica-Căciulaţi, Casa „Victor Eftimiu" ş.a.).
O latură principală a activităţii A.R. este cea externă, manifestată în principal prin alegerea în forul academic român a numeroase personalităţi din străinătate, laureaţi ai Premiului Nobel sau membri ai unor academii sau universităţi de prestigiu din întreaga lume: Theodor Mommsen, Svante August Arrhenius, Charles Louis Alphonse Laveran, Louis Eugene Felix Neel, Paul Ehrlich, Paul Sabatier, Karl Manne Georg Siegbahn, Jean Baptiste Perrin, Enrico Fermi, Robert Robinson, Arne William Tiselius, Linus Cari Pauling, Aleksandi* Mihailovici Prohorov, George Emil Palade, Eugen Coşeriu, Dinu Adameşteanu, Vincenzo Cappelletti, Rosa del Conte, Alain Decaux, Ilya Prigogine, Francis Nevill Mott, Jean-Marie Pierre Lehn, Maurice Druon, Keith Hitchins, Maria Manoliu-Manea, Jean d'Ormesson, Paul H. Stahl, Sorin Stati, Alexandru Safran, Christian de Duve, Klaus Heitmann, Pierre Messmer, Basarab Nicolesco, Elie Wiesel ş.a. Mulţi dintre ei sunt români, prieteni apropiaţi ai României ori buni cunoscători ai realităţilor româneşti. în iunie 2001, a fost ales printre membrii de onoare din străinătate Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea. La rândul lor, numeroşi academicieni români au fost aleşi în organisme internaţionale de prestigiu din Europa, America sau Asia. La extinderea legăturilor externe au contribuit şi Şcoala Română de la Paris şi cea de la Roma, înfiinţate în 1920 şi puse sub conducerea unor iluştri membri ai instituţiei academice, Nicolae Iorga şi, respectiv, Vasile Pârvan şi Ioan Bianu, ca şi participarea academicienilor români la manifestări ştiinţifice internaţionale. în prezent,există acorduri cu peste 40 de instituţii ştiinţifice din 29 de ţări, precum şi cu UNESCO, acestora adăugându-li-se Academia Europaea cu sediul la Londra, Academia Europeană de Ştiinţe, Litere şi Arte cu sediul la Paris. Are, totodată, o prezenţă deosebit de activă în cadrul Uniunii Academice Internaţionale, al cărei membru este din 1929 şi în cadrul căreia se realizează proiecte de cercetare în
comun. Este, din 1992, membră în ALLEA, alianţă a academiilor naţionale de ştiinţă şi artă din ţările europene, iar din 1998 face parte din comitetul ei de conducere. Prin valoarea membrilor ei, prin programele de cercetare iniţiate şi coordonate, prin larga deschidere internaţională, A.R. şi-a afirmat mereu statutul de cea mai de seamă instituţie culturală a ţării, în acelaşi timp, a rămas un simbol al unităţii spiritualităţii naţionale, făcând parte, după expresia lui Gr. Tocilescu, „din sufletul neamului românesc" şi fiind „a naţiunii, precum naţiunea găseşte într-însa vatra pururea nestinsă a iubirii de neam, a amintirilor scumpe şi a nobilelor imbolduri". Prin bogata ei activitate creatoare, A.R. contribuie substanţial la afirmarea spiritualităţii naţionale, a patrimoniului cultural al poporului român. Din anul 2000, ziua de 4 aprilie a fost declarată Ziua naţională a Academiei Române.
Repere bibliografice: Academia Română. înformaţiuni asupra trecutului şi membrilor ei, Bucureşti, 1903; Ioan Bianu, începătorii Academiei Române de la 1866 şi 1867, Bucureşti, 1922; Dimitrie Guşti, Fiinţa şi menirea academiilor, Bucureşti, 1923; Axente Banciu, Primele cărămizi la temelia Academiei Române, Braşov, 1936; 90 de ani de viaţă academică în ţara noastră, Bucureşti, 1956; Dan Berindei, Societatea Academică Română (1867-1918), STD, 1966, 6; Academie Roumaine. 1866-1966. Brefhistoire, Bucureşti, 1966; Biblioteca Academiei. 1867-1967. Cartea centenarului, Bucureşti, 1968; Dan Berindei, în Cultura naţională română modernă, Bucureşti, 1986,183-325’, Ştefan Pascu, Istoricul Academiei Române. 125 de ani de la înfiinţare. 1866-1991, Bucureşti, 1991; Dorina N. Rusu, Istoria Academiei Române în date (1866-1996), Bucureşti, 1997; Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. 1866-2003. Dicţionar, Bucureşti, 2003. D. N. R.
ACADEMIA ROMÂNĂ. ANUAR, publicaţie care apare la Bucureşti din 1990. într-un cuvânt introductiv (Renaşterea Academiei Române), Mihai Drăgănescu, preşedintele de atunci al instituţiei academice, anunţa reapariţia, după mulţi ani de întrerupere, a acestei publicaţii, al cărei rost e acela de a tipări documente pentru a consemna „momente de importanţă deosebită în istoria nouă a Academiei". Autorul anticipează şi posibilele limite ale unei astfel de iniţiative, căreia i s-ar putea obiecta „neuniformitatea prezentării institutelor, publicaţiilor, personalităţilor". Volumul se deschide cu expunerea conţinutului documentelor care legiferează funcţionarea forumului academic (decrete, statute, hotărâri). Tot de aici poate fi aflată structura Academiei Române la 31 decembrie 1990, pot fi consultate stenogramele adunărilor generale extraordinare din 22 ianuarie şi 2 februarie 1990. Secţiunile următoare vizează unităţile de cercetare ştiinţifică ale Academiei (pentru fiecare în parte oferindu-se informaţii cu privire la adresă, director, director adjunct, secretar ştiinţific, colectivul de cercetători şi un scurt istoric al instituţiei), precum şi publicaţiile, 78 în total, dintre care 24 ale Secţiei de filologie şi literatură. De menţionat că această secţie are în subordine douăsprezece institute de cercetare: cinci în Bucureşti, două în Cluj-Napoca şi câte unul în Iaşi, Craiova, Târgu Mureş, Timişoara şi Sibiu.	D.B.
19 Dicţionarul general al literaturii române
Academica
ACADEMICA, revistă de ştiinţă, cultură şi artă a Academiei Române înfiinţată la 17 august 1990. Cu o apariţie lunară, A. este condusă de preşedintele Academiei Române, în calitate de director. După cum se menţionează în articolul-program al celui dintâi număr, este „o revistă generală a Academiei, ca for al ştiinţei şi culturii", ce se adresează „unui public larg şi interesat în mişcarea ideilor româneşti şi universale." Tot aici se precizează: „O asemenea revistă, distinctă de «Analele Academiei Române», va reflecta într-un mod mult mai operativ viaţa academică românească. Totodată, vor fi reluate comunicări, rapoarte, discursuri de recepţie, referate, documente, stampe, care nu au avut la vremea lor o cuprinzătoare circulaţie, însă care merită să fie aduse la lumină şi la o largă răspândire prin această revistă. Ea nu este numai a membrilor şi institutelor Academiei, ci a tuturor intelectualilor români, ca şi a celor care sunt interesaţi în gândirea novatoare românească" (Mihai Drăgănescu, Gânduri de început). în aprilie 2002 a apărut primul număr al noii serii, revista căpătând şi o nouă înfăţişare, „un format şi o vestimentaţie mai apropiate de spiritul academic". Totodată, se afirmă că revista „nu trebuie să publice numai ceea ce primeşte de la colaboratorii ei, trebuie să-şi construiască o strategie şi să propună, spre dezbatere, subiecte fierbinţi ale vieţii intelectuale", urmând, pe viitor, „să facă un efort pentru a fi, mai mult decât este acum, o revistă ştiinţifică şi culturală competitivă, deschisă, incitantă şi, pe deasupra, o revistă frumoasă" (Eugen Simion, Cuvânt înainte). Sub titlul generic „Cronica academică", se prezintă, succint, hotărârile adunărilor generale, principalele manifestări ştiinţifice ale Academiei, diversele ei acţiuni interne şi internaţionale şi, integral, lista lucrărilor distinse anual cu premii ale Academiei Române. Spaţii mai ample au fost rezervate prezentării vizitei la Academia Română a preşedintelui Italiei, Oscar Luigi Scalfaro (5/1998) ori a Sanctităţii Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului (1-2/1999) sau primirii, la Vatican, a unei importante delegaţii, în frunte cu Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, de către Papa Ioan Paul al II-lea, cu ocazia înmânării însemnelor de membru de onoare al supremului for de ştiinţă şi de cultură de la Bucureşti (1-2/2001). De asemenea, revista a informat prompt şi asupra altor momente de seamă ale Academiei Române. Astfel, s-a
publicat Protocolul încheiat între Academia Română, Ministerul Cercetării şi Tehnologiei şi Ministerul Educaţiei Naţionale privind promovarea activităţii de educaţie, de cercetare ştiinţifică şi de dezvoltare tehnologică (12/1998), iar sub titlul într-o Europă comună academiile sunt aliate, s-a scris despre alegerea supremului for de ştiinţă şi de cultură de la Bucureşti în conducerea ALLEA, alianţă a academiilor naţionale de ştiinţă şi artă din ţările europene (Maya Simionescu). S-a marcat, prin numere speciale (11/1991,6-7-8/1996,6/2001), împlinirea a 125,130 şi, respectiv, a 135 de ani de la înfiinţarea instituţiei academice române, publicându-se date referitoare la momentele cele mai importante din istoria ei, medalioane ale unor membri titulari, corespondenţi şi de onoare, ale unor donatori de seamă, momente din activitatea filialelor şi a Bibliotecii Academiei Române. în rubrica intitulată „Sub cupola Academiei", se publică fragmente ample din dările de seamă anuale, precum şi din discursurile de recepţie ori din prelegerile prezentate de unii dintre oaspeţii străini ai Academiei Române. Astfel, în paginile revistei au fost reproduse fragmente din discursurile de recepţie ţinute de Virgiliu N. Constantinescu, Alexandru Balaban, Marius Sabin Peculea, Mircea Ion Valentin Săndulescu, Dan Berindei (Generaţia paşoptistă, 1-2/2001), Răzvan Theodorescu (Despre prima modernitate a românilor, 1-2/2001). în aceeaşi rubrică sunt prezentate, integral sau fragmentar, discursuri ale unor membri de onoare din străinătate, rostite cu ocazia primirii însemnelor Academiei Române: Maurice Druon (2/1996), Alexandru Safran (10/1997), Philippe Roberts-Jones (9-10/1998), Pierre Messmer (7/2000), Manuel Lopez Alvar (8-9/2000), Thierry de Montbrial (12/2000), Klaus Heitmann (12/2000) ş. a.; sunt publicate fragmente din discursurile altor personalităţi din străinătate, oaspeţi ai Academiei Române, printre care Tibor Braun, directorul general adjunct al Bibliotecii Academiei Ungare de Ştiinţe din Budapesta (1/1995), Christopher Patten, membru al Consiliului Reginei, fost guvernator în Hong Kong (7-8/1998), Antonio Olinto, membru al Academiei Braziliene de Litere (7/2000), Matte Klinge, profesor la Universitatea din Helsinki (1-2/2001), Lydie Polfer, viceprim-ministru, ministrul Afacerilor Externe şi Comerţului Exterior, ministru al Funcţiunii Publice şi Reformei Administrative al Marelui Ducat Luxemburg (1/2002) ş.a. Revista a
ANUL Xî*
v 3(135} ' IANUARIE 2002
Limha::smgiîrâ meşte? Mîămşte ţi ăefmc aaţjimca. - -' .'
îmi HELIADB MĂBUmSCU
REVISTĂ DE ŞTIINŢĂ, CULTURĂ ŞI ARTĂ
Acasă
Dicţionarul general al literaturii române 20
publicat în paginile ei şi unele documente strâns legate de istoricul Academiei Române. între acestea, un loc aparte l-a ocupat discursul rostit de Elena Văcărescu cu ocazia primirii sale ca membru de onoare, o caldă pledoarie pentru modelul de „patriot autentic", cel care, în concepţia sa, „ştie să ţină cumpăna dreaptă între elementul naţional şi factorul internaţional, cu rădăcini adânc înfipte în glia românească şi în substanţa trecutului" (10/1995). încă de la apariţie, revista şi-a făcut o datorie din a omagia pe unii dintre marii înaintaşi ai culturii şi ştiinţei româneşti: Vasile Alecsandri (2/1990), Lucian Blaga (8/1995), Marin Preda (1/1998), Tudor Vianu (3/1998), Petre P. Negulescu (4/1998), Gheorghe I. Brătianu (5/1998), Eugen Bădărău (12/1998), G. Călinescu (7-8/1999), Nicolae Iorga (1-2/2000), Ioan Andreescu (4/2000), Mihai Eminescu (8-9/2000), Constantin Brâncuşi (5/2001), Ion Heliade-Rădulescu (3/2002), Ion Luca Caragiale (4/2002), Spiru Haret (7-8/2002), Virgil Vătăşianu (1/2002, serie nouă) ş.a. De asemenea, acordă atenţie şi creaţiei unor iluştri reprezentanţi ai culturii universale: Johann Wolfgang Goethe (1-2/1999), Aleksandr Sergheevici Puşkin (7-8/1999), Hans Christian Andersen (1-2/2000), Leonardo da Vinci (1/2002) ş.a. Totodată, sunt marcate momente de seamă ale istoriei naţionale, fie prin publicarea unor articole scrise special pentru evenimentele aniversate, fie prin reproducerea, integrală sau parţială, a unor comunicări ţinute în Aula Academiei în cadrul unor sesiuni aniversare: 120 de ani de la cucerirea independenţei de stat a României (10/1997), 80 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz (10/1997), 80 de ani de la Marea Unire (1-2/1998), 150 de ani de la revoluţia de la 1848 (7-8/1998), 140 de ani de la Unirea Principatelor (4/1999), 400 de ani de la unirea înfăptuită de Mihai Viteazul (9-10/2001) etc. Numere speciale au fost consacrate lucrărilor unor simpozioane şi dezbateri organizate de Academia Română: Unitatea limbii române şi varietăţile ei locale (1/1994), Academii în tranziţie (7/1995), NATO (11/1997), Politica sau politicile ştiinţei în pragul mileniului III (7-8/1999), Rolul şi locul culturii în programul de dezvoltare a societăţii româneşti (10-11/2000), Penser l'Europe (2002) etc. Acestora li se adaugă un mare număr de articole semnate de membri ai Academiei Române, de cercetători ori de specialişti de seamă, care tratează diverse aspecte ale culturii şi ştiinţei: De lafilosofie la ştiinţa mentalului (8/1997), Arta şi obiectivul estetic în viziune fenomenologică (10/1997), Energia în lume, în Europa, astăzi şi mâine (12/1997), Matematica şi fenomenologia (3/1998), Ştiinţă şi culturăfarăfrontiere (4/1998), Formarea economiei naţionale în condiţiile presiunii regionale (5/1998), Muzica de tradiţie bizantină în spaţiul spiritual românesc (7-8/1999), Ortodoxie şi religie (1-2/2000), Medicina la sfârşit de secol (5/2000), Protecţia mediului montan (8-9/2000), Descifrarea cărţii vieţii: structura genomului uman (6/2001), învăţarea electronică în societatea cunoaşterii şi Protecţia atmosferei, o prioritate naţională şi globală (1/2002, serie nouă) etc. Fidelă obiectivelor iniţiale, revista publică în fiecare număr un foarte bogat material ilustrativ, cel mai adesea inedit, reproducând fotografii, stampe, hărţi, fragmente de partituri, facsimile, pentru a face astfel cunoscută cititorilor o parte a patrimoniului Bibliotecii
Academiei Române. Prin conţinutul său variat şi bogat, prin stilul elevat al articolelor, prin reproducerea unor imagini nu o dată inedite, revista A. şi-a format un stil propriu, care o singularizează faţă de alte publicaţii de profil, conferindu-i un loc bine definit în peisajul publicistic românesc.	D.N.R.
ACASĂ, publicaţie apărută la Bucureşti în intervalul mar-tie-noiembrie 1990, ca „Supliment săptămânal «România liberă»", secretar de redacţie fiind Ştefan Răchită, apoi Ion Perşinaru, Stelian Boşman şi Ştefan Ceteraş. într-un posibil articol-program, Anton Uncu adresează un patetic, şi deloc ridicol în acel moment, îndemn: „Haideţi acasă, oameni buni! Cu toată credinţa şi neuitarea, cu toată durerea şi speranţa. Acum!" Rubricile obişnuite ale revistei sunt „Dialog cu ţara", „Dialog cu lumea", „Cultura noastră cea de toate zilele", „Lumea creştină", „Divertisment" etc. Versuri religioase semnează Adrian Popescu, proză umoristică — Constantin Vrânceanu, publicistică — Carmen Antohi-Mesaroş, Comeliu Vlad, Comeliu Antim, Ion Pavelescu, Dumitru Stăniloae. Sorin Dumitrescu oferă fragmente de jurnal. începe publicarea în foileton a studiului lui Al. Mironescu privind Contribuţia ştiinţelor experimentale la problema epistemologică. Numărul 4/1990 găzduieşte interviul pe care Boris Buzilă îl ia lui Octavian Ghibu, fiul marelui învăţat şi patriot Onisifor Ghibu. Tot acum demarează, la rubrica „Onix", o colecţie „de întâmplări stranii [...], fictive sau reale, având ca elemente comune deschiderea spre fantastic". Semnează Valentin Avram, Bogdan Ficeac ş.a. Numărul 5/1990 inaugurează rubrica „Arhiva istorică a «României libere»", în cadrul căreia pot fi citite, printre altele, câteva documente vizând personalitatea mareşalului Ion Antonescu (Ion Antonescu în faţa istoriei). Alţi colaboratori: Dan Laurenţiu, Petre Mihai Băcanu, Marcel Petrişor.	D. B.
ACCADEMIA Dl ROMANIA, instituţie fondată în 1920 şi care funcţionează din 1922 la Roma; este cunoscută şi sub numele de Şcoala Română din Roma. A luat fiinţă după Unirea din 1918, din necesităţile de dezvoltare spirituală ale României Mari, prin legea nr. 167 din 31 octombrie 1920, sub egida Academiei Române. în şedinţa sa din 5 noiembrie 1920, Academia l-a recomandat ca director pe arheologul Vasile Pârvan, confirmat în funcţie (ca şi N. Iorga pentru Şcoala Română de la Paris) printr-un decret din 24 octombrie 1921. Şcoala a început să funcţioneze din 1922. în şedinţa Academiei Române din 18 mai 1923, Vasile Pârvan a prezentat un prim raport asupra activităţii Şcolii din Roma în anul şcolar 1922-1923. Până în pragul celui de-al doilea război mondial, asemenea rapoarte (semnate de V. Pârvan şi, după el, de Ioan Bianu) s-au succedat, uneori anual, cu o frecvenţă şi o seriozitate exemplare, dovedind grija deosebită pe care o acorda Academia Română acestei instituţii. în plenul Academiei Române s-a prezentat, discutat şi aprobat proiectul arhitectului Petre Antonescu, după care avea să se ridice — „prin cheltuiala Băncii Naţionale a României" — construcţia actuală din Valle Giulia, pe frontispiciul căreia stă scris Populus daco-romanus
21 Dicţionarul general al literaturii române
Accademia
hanc sedem in Urbe Aetema litteris et artibusfaciendam curavit şi la a cărei inaugurare a participat o delegaţie a Academiei Române condusă de Dimitrie Guşti (în toamna anului 1932). în doar cinci ani, Vasile Pârvan a reuşit să imprime Şcolii din Roma o puternică dezvoltare. Programul său a călăuzit pe toţi urmaşii lui de la conducerea aşezământului, până la 1940:
G.	Mateescu (decedat foarte repede), Em. Panaitescu, Scarlat Lambrino şi, în timpul războiului, filologul clujean Sever Pop care, ajutat de arheologul Dinu Adameşteanu, a asigurat o conducere interimară. A. di R. a pregătit valoroşi specialişti în arheologie, arhitectură, istorie romanică şi ecleziastică, istoria artelor, cultură şi civilizaţie europeană, filologie romanică, italienistică şi, deopotrivă, în românistică, literatură comparată, traduceri reciproce etc. Alături de numeroşi istorici şi arheologi, arhitecţi, istorici de artă şi alţi oameni de cultură (pictori, muzicieni etc.), aici şi-au făcut ucenicia, desfăşurând o prodigioasă activitate, criticul şi istoricul literar G. Călinescu, italienistul Alexandru Marcu, filologii Claudiu Isopescu, Ştefan Bezdechi, 1.1. Russu, George Uscătescu, H. Mihăescu ş.a. Au fost studiate, printre altele, prezenţa în Italia a lui Vasile Alecsandri sau a lui Duiliu Zamfirescu, precum şi contribuţia unor italieni la cunoaşterea şi propăşirea României în secolul al XlX-lea: publicistul Giovenale Vegezzi-Ruscalla sau filologul Graziadio Isaia Ascoli (membri de onoare ai Academiei Române încă din 1869 şi, respectiv, 1877), ca şi raporturile culturale italo-române din timpul Evului Mediu şi chiar mai
vechi. Au fost editate două reviste de mare prestigiu ştiinţific în perioada interbelică: „Ephemeris Dacoromana. Annuario della Scuola Romena di Roma" (1923-1945, 10 numere) şi „Diplomatarium italicum" (1925-1939, 4 volume). După cel de-al doilea război mondial, Academia şi-a reluat activitatea (îndeosebi la biblioteca sa), abia din anul 1966, cunoscând o revigorare în perioada 1970-1974, cât a fost director academicianul Alexandru Balaci, şi o renaştere, în vechile tradiţii, după 1991, când Academia Română a trimis la Roma pe unul dintre vicepreşedinţii săi, Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Din 1992, au avut loc acolo — pe lângă serate muzicale, expoziţii de artă sau colocvii culturale — câteva evenimente literare de rezonanţă europeană: decernarea Premiului „Unione Latina" (scriitorului spaniol Gonzalo Torrente Ballaster); simpozioanele „Mircea Eliade — azi", „Emil Cioran şi francofonia" etc. Instituţia a fost şi este frecventată de traducători şi profesori de literatură română, precum eminescologul Rosa del Conte, traducătorul Marco Cugno, profesorul Giorgio Caragiani. In prezent, se află, potrivit legii de organizare şi funcţionare a Academiei Române, în administrarea acesteia. La conducerea sa, cu acordul Academiei Române, s-a aflat, între 1997 şi ianuarie 1999, Marian Papahagi. După un scurt interimat al lui Gh. Mândrescu, instituţia va fi condusă de Dan Pineta.
Repere bibliografice: AAR, seria a IlI-a, 1920-1946; „Ephemeris Dacoromana. Annuario della Scuola Romana di Roma", Roma, 1923-1940,1945; „Diplomatarium Italicum. Documenti racolti negii
Acera
Dicţionarul general al literaturii române 22
archivi italiani", I-IV, Roma, 1925-1939; Şcoala Română din Roma. Acca-demia di Romania. Mostra de la sezione artistica. Inaugurazione della nuova sede, Roma, 1933; Şcoala Română din Roma. Accademia di Romania in Roma. Mostra de la sezione artistica, Roma, 1942; Al. Marcu, Douăzeci de ani de activitate a Şcolii Române din Roma, Bucureşti, [1943]; George Lăzărescu, Şcoala Română din Roma, Bucureşti, 2002.	F. B.
ACERA ROMÂNĂ, revistă literară apărută la Bucureşti în ziua de 1 aprilie 1875. Redactori sunt Al. G. Drăghicescu şi D. Constantinescu. A.r. adăposteşte primele producţii literare ale celor doi redactori, dintre care ultimul este viitorul scriitor D. Teleor. Aici Al. G. Drăghicescu publică versuri, o nuvelă, Teroarea nopţii în jurul camerei mele, şi două traduceri din V. Hugo: poeziile Floarea şi fluturul şi Somnoroasa, iar Teleor tipăreşte prima sa compunere în versuri, Magdalena. Poemă în opt cânturi.	R.Z.
ACHIŢEI, Gheorghe (14.11 .1931, Dobreni, j. Neamţ), estetician şi eseist. A urmat liceul la Arad (până în 1951), apoi Şcoala de Literatură „M. Eminescu" (absolvită în 1954) şi Facultatea de Filologie a Universităţii bucureştene (1954-1959). Şi-a luat doctoratul în filologie la Moscova, devenind profesor de estetică la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu" din Bucureşti, unde este şi rector între 1970 şi 1976. A fost redactor la „Contemporanul", „Tânărul scriitor", redactor-şef adjunct la „Luceafărul" (1965-1968) şi redactor-şef la „Amfiteatru" (1969-1974). A mai colaborat la „Revista de filosofie", „Gazeta literară", „Era socialistă".
Estetician de formaţie marxistă, A. încearcă, în volumele Ce se va întâmpla mâine? (1972) şi Artă şi speranţă (1974), abordarea fenomenului artistic contemporan din perspectiva unei gândiri marxiste eliberate de dogmatism. Necesitatea reexaminării conceptelor estetice tradiţionale (techne, ars, mimesis), în vederea stabilirii „locului şi rolului artei în societate", conduce demersul interogativ, pe urmele lui Freud, Marcuse, Fromm sau Adorno, spre cele mai importante probleme ale relaţiei dintre artă şi societatea industrială: problema kitsch-ului, politizarea mesajului estetic, raportul dintre normal şi patologic în artă, rolul pieţei în impunerea valorii estetice. Problematica socialului în artă, definitorie pentru sfera de interes a autorului, este rezolvată, în sensul ideologiei marxiste, prin afirmarea rolului primordial al „angajării" şi „militantismului". Volumul Frumosul dincolo de artă (1988) este un manual de estetică în care simt reluate şi adâncite atât noţiunile estetice clasice, cât şi, îndeosebi, problema graniţei dintre artă şi non-artă, ca şi „situaţiile estetice extra-artistice" (artizanatul, vestimentaţia, designul).
SCRIERI: Problema categoriilor estetice, Bucureşti, 1968; Frumosul şi valoarea estetică, Bucureşti, 1968; Ce se va întâmpla mâine?, Bucureşti, 1972; Artă şi speranţă, Bucureşti, 1974; Audiovizual şi diaporama (în colaborare), coordonator Eugen Iarovici, Bucureşti, 1983; Frumosul dincolo de artă, Bucureşti, 1988.
Repere bibliografice: Marian Popa, Gh. Achiţei, „Ce se va întâmpla mâine?", AFT, 1973,8; Victor Emest Maşek, „ Ce se va întâmpla mâine?",
„Revista de filosofie", 1973,6; Gr. Smeu, Gh. Achiţei, „Artă şi speranţă", RL, 1975,47; Gr. Popa, „Artă şi speranţă", VR, 1976,8; Gr. Smeu, Dincolo de artă, RL, 1989,20; Dicţ. scriit. rom., 1,6-7; Popa, Ist. lit., II, 1165.	L.H.
ACOLADE ESTIVALE, săptămânal editat de societatea „Acolade literare", apărut la Bucureşti în intervalul iunie-octombrie
1991.	Director: Stelian Cincă. Singurul material literar demn de parcurs îl reprezintă amintirile lui Ştefan Baciu despre personalităţile literar-artistice româneşti din deceniul patru al secolului al XX-lea. Titlurile articolelor sunt expresive prin ele însele: Vremuri burghezo-moşiereşti, „Absurd" la Tănase, Perahim, Ionel Teodoreanu, Humor, humorişti, ]ul (este vorba despre umorul lui Iulius Lazăr), Epigramişti, Cosco, Omul (George Ciprian), Radu Beligan, Neaga Rădulescu, Marcel Bresliska (despre Marcel Breslaşu) şi N.D. Cocea. De reţinut şi pamfletul semnat de Eugen Barbu, intitulat Franzeluţă, vizând un personaj ale cărui iniţiale sunt C. V. T.	D.B.
ÂCS Kâroly (1824, Kisbănkhăza, Ungaria — 1894, Budapesta), traducător ungar. Face studii juridice la Kecskemet şi Pesta, organizând, în timpul revoluţiei de la 1848, o formaţie de gardişti naţionali. După depunerea armelor la Siria, a fost închis şi, în 1852, condamnat la moarte pentru activitate revoluţionară, pedeapsa capitală fiindu-i apoi comutată în şase ani de închisoare. în temniţă, a învăţat mai multe limbi, între care şi româna. A întocmit apoi lucrări de gramatică, precum şi un manual de conversaţie maghiar-german-român-ceh-sârb. La îndemnul lui Jokai Mor, a publicat în 1857, în gazeta „Magyar Sajto", articolul Român nepkolteszet [Poezie populară românească], prima şi o vreme unica sursă de informaţie pentru maghiari asupra poeziei populare româneşti. în acest articol, s-a bizuit pe lucrările lui Wilhelm von Kotzebue, care publicase în limba germană scrieri elogioase despre V. Alecsandri şi despre balada populară românească. între 1857 şi 1871, Â. a colaborat cu traduceri din poezia populară română la diferite periodice („Magyar Sajto", „Vasămapi Ujsăg", „Szepirodalmi kozlony", „Kalauz", „Novilag", „Napkelet", „A Hon", „Igazmondo"), traduceri pe care ulterior le-a adunat în două broşuri:Virâgok a român (olâh) nepkolteszet mezejerol [Flori alese din câmpia poeziei populare româneşti] (1858) şi Meg hârom român nepballada [încă trei balade populare româneşti] (1871). Poeziile traduse făceau parte (cu puţine excepţii) din colecţia lui V. Alecsandri. Sunt prezentate astfel, pentru prima oară, cititorilor maghiari, alături de câteva cântece lirice, baladele Soarele şi Luna, Mănăstirea Argeşului, Român Gruie Grozovanul, Blăstemul, Constantin Brâncovanul, TomaAlimoş, Ştefăniţă-Vodă, Năluca, Codreanul, Şoimul şi floarea fragului. De atunci au apărut alte traduceri, mai reuşite, ale acestor balade, dar meritul lui Â. în ce priveşte prioritatea este incontestabil. A manifestat interes şi faţă de literatura română cultă; pe lângă traducerea poemului Marioara Florioara de V. Alecsandri (publicat în broşura din 1858), a pregătit manuscrisul unei antologii de transpuneri din literatura română, pe care a trimis-o în 1865 preotului reformat din Bucureşti Koos Ferenc, rugându-1 să i-o înmâneze lui Al. I. Cuza. Traducerile, ajunse la Dimitrie
23 Dicţionarul general al literaturii române
Acsan
Bolintineanu, s-au pierdut după moartea acestuia. Contribuţia lui Â. a rămas multă vreme uitată.
SCRIERI: Virâgok a român (olâh) nepkolteszet mezejerol [Flori alese din câmpia poeziei populare româneşti], Pesta, 1858; Meg hârom român nepballada [încă trei balade populare româneşti], Pesta, 1871.
Repere bibliografice: At. M. Marienescu, Realizări în domeniul raporturilor literare româno-maghiare, GT, 1858, 1; Todor, Confluenţe, 344-348.	O.K.
ACSAN, Ion (7.II.1932, Bucureşti), poet, prozator, eseist, traducător şi editor. Tatăl, Mihail Acsan, mic negustor până în 1945, a fost deportat în URSS, într-o mină de cărbuni din Donbass; pentru a-şi susţine familia, mama (n. Siito) se angajează muncitoare într-o fabrică de încălţăminte. După desfiinţarea Liceului „Sfântul Iosif" (1948), A. a absolvit Liceul Clasic Mixt (1951), urmând apoi cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti, secţia limbi clasice (1951-1955), concomitent cu cele ale Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu" (1953-1955). După câteva luni petrecute în redacţia de scenarii a Centrului de Producţie Cinematografică Bucureşti (1955), s-a transferat la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ulterior, Editura pentru Literatură), unde a fost succesiv redactor la secţia de poezie (1956-1962) şi la „Biblioteca pentru toţi" (1962-1963). Din 1970 a fost lector principal la Editura Albatros, secţia de proză-poezie. A colaborat la „Ateneu", „Familia", „Secolul 20", „România literară", „Viaţa românească", „Orizont", „Tribuna" ş.a. A debutat în „Tânărul scriitor" (1953) cu câteva poezii reproduse şi de „Almanahul tinerilor scriitori". Debutul în volum a avut loc în colecţia „Luceafărul" (1962), cu Primăvară cosmică, prefaţa fiind semnată de Eusebiu Camilar. Debutantul se emancipeză uneori de sub influenţa clişeelor convenţionale ale vremii, prin binefăcătoarea influenţă a lui Ion Pillat (La derdeluş — poeme într-un vers), Al. A. Philippide, Tudor Arghezi ş.a. Poemele ulterioare, apărute în diverse reviste şi culegeri colective, n-au mai fost reunite într-un nou volum. Autorul s-a simţit atras spre proza pentru copiii de vârstă şcolară, tipărind câteva prelucrări ale unor basme orientale şi precolumbiene: Viteazul Jumătate (1966), Coliba din junglă (1966), Poveşti nemuritoare (1968), Vrăjitorii faraonilor
(1995). Dar a abordat şi subiecte originale în Povestirile unui şoarece de bibliotecă (1985) şi Porumbeii Semiramidei (1988), în care narează isprăvile vesele sau triste ale unui „şcolar din anticul Tomis, povestite de el însuşi". Eseurile din Constelaţia corifeilor (1984) familiarizează cititorii cu viaţa şi destinul literar al unor mari poeţi legendari: Homer, Arhiloh, Sappho, Simonides, Empedocle ş.a.
Partea cea mai cuprinzătoare a scrisului lui A. o reprezintă traducerile, care i-au permis să-şi valorifice atât cunoştinţele din domeniul limbilor clasice şi moderne, cât şi experienţa editorială. A tradus pentru prima oară în România Imnurile atribuite lui Homer şi Orfeu, precum şi Argonauticele lui Apollonios din Rhodos, epopee apărută parţial în 1976 şi integral îrt 1992. Hexametrul greco-latin din Imnuri a fost echivalat cu macedonskianul vers de 17 silabe fără rimă, iar în epopee proza alternează cu pasajele versificate. Din literatura
latină, A. s-a oprit asupra unor tragedii ale lui Seneca (Medeea şi Octavia) şi asupra câtorva episoade horaţiene (Horaţiu, Opera omnia, II, 1980). A alcătuit şi antologii tematice sau cu caracter de sinteză: Legende mitologice din opera poeţilor greci şi latini (1972), Prometeu - erou al literaturii universale (1977) şi Orfeu şi Euridice în literatura universală (1981). Din literatura Orientului antic, A. a optat pentru cântecele şi imnurile egiptene şi pentru lirica de dragoste din vremea lui Ramses al II-lea, traduse şi ele pentru prima oară în româneşte (Poezia Egiptului faraonic, 1974).
SCRIERI: Primăvară cosmică, pref. Eusebiu Camilar, Bucureşti, 1962; Viteazul Jumătate, Bucureşti, 1966; Poveşti nemuritoare, Bucureşti, 1968; Constelaţia corifeilor (Orfeu-Amfion-Homer-Arhiloh-Sappho-Simonides-Empedocle), Bucureşti, 1984; Povestirile unui şoarece de bibliotecă, Bucureşti, 1985; Porumbeii Semiramidei (Isprăvile unui şcolar din anticul Tomis, povestite de el însuşi), Bucureşti, 1988; Vrăjitorii faraonilor, Bucureşti, 1995; 50 de ani de traduceri din literaturile de limbă germană în limba română şi din literatura română în limba germană. 1945-1995, Bucureşti, 1996; Eros, regele dezmăţului în tălmăciri necenzurate şi inedite din literatura greco-latină, Bucureşti, 1998. Traduceri: Veress Zoltân, Doi cocoşi aventuroşi. Un berbec zevzec. Năzdrăvanul Martinicâ, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Ioanichie Olteanu); Terenţiu, Seneca, Teatru, pref. Eugen Cisek, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu N. Teică); Kis Peter, Cristina colindă lumea, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Petre Bokor); Din lirica japoneză, pref. Vasile Nicolescu, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Dan Constantinescu); Homer, Imnuri. Războiul şoarecilor cu broaştele. Poeme apocrife, pref. trad., Bucureşti, 1971; ed. bilingvă, pref. trad., Bucureşti, 1998; Orfeu, Imnuri, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1972; Legende mitologice din opera poeţilor greci şi latini, pref. trad., Bucureşti, 1972; Seneca, Medeea, Bucureşti, 1973; Goethe, Poezii, pref. trad., Bucureşti, 1974; Poezia Egiptului faraonic,
Acsinteanu
Dicţionarul general al literaturii române 24
pref. Constantin Daniel, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Ion Larian Postolache); Apollonios din Rhodos, Argonauticele (Epopeea Argonauţilor), Bucureşti, 1976; ed. (Peripeţiile corăbiei Argo. Argonauticele), pref. trad., Bucureşti, 1992; Faraonul Keops şi vrăjitorii, pref. Constantin Daniel, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Constantin Daniel); Prometeu - erou al literaturii universale, pref. trad., Bucureşti, 1977; Horaţiu, Opera omnia, II, Bucureşti, 1980 (în colaborare); Tăbliţele de argilă. Scrieri din Orientul antic, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Constantin Daniel); Tanka-haiku. Antologie de poezie clasică japoneză, pref. trad., Bucureşti,
1981	(în colaborare cu Dan Constantinescu); Orfeu şi Euridice în literatura universală, introd. trad., Bucureşti, 1981; Hesiod, Orfeu, Poeme, pref. trad., Bucureşti, 1987; Ţara cireşilor în floare. Poezia Japoniei, Bucureşti, 1995 (în colaborare cu Dan Constantinescu şi Ioanichie Olteanu); Victor Hugo, Pedepsele, pref. Ion Bălu, Bucureşti, 1996; Flavius Josephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, pref. Răzvan Theodorescu, Bucureşti, 1997 (în colaborare cu Gheneli Wolf), Antichităţi iudaice, voi. I: Cărţile I-X. De la facerea lumii până la captivitatea babiloniană, pref. Răzvan Theodorescu, Bucureşti, 1999, voi. II: Cărţile XI-XX. De la refacerea Templului până la răscoala împotriva lui New, Bucureşti, 2001; Philon din Alexandria, Viate lui Moise, pref. Alexandru Barnea, Bucureşti, 2003; Poeme mistice ale Antichităţii, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Nicolae Balotă, Homerice, RL, 1971, 48; Veronica Porumbacu, Imnurile lui Orfeu, CRC, 1973, 13; Dan Grigorescu, Prometeu, CNT, 1977,26; Nicolae Balotă, Avatarurile lui Prometeu, RL, 1977, 33; Marcel Petrişor, Vitralii, Bucureşti, 1978, 99-101; Gelu Ionescu, Orizontul traducerii, Bucureşti, 1981,56-60; Darie Novăceanu, Ion Acsan, Dan Constantinescu, „Antologie de poezie clasică japoneză" RL, 1982,11; Dicţ. scriit. rom., I, 7-9; Dieter Paul Fuhrmann, Goethe 250. Orfism şi hermetism, RL, 1999,37.	I. D.
ACSINTEANU, George (13 .VII.1905, Frumuşica, azi Axintele, j. Ialomiţa - 14.XII.1987, Bucureşti), prozator. Fiu al Elenei şi al lui Constantin Acsinteanu, dulgher, A. a urmat şcoala primară în satul natal, iar liceul la Bucureşti, Călăraşi, Odorhei. O vreme învăţător, îşi completează apoi studiile urmând cursurile Facultăţilor de Drept şi de Litere din Bucureşti şi din Cernăuţi, între 1928 şi 1930 a fost secretar şi bibliotecar al Institutului de Literatură condus de Mihail Dragomirescu. Câtva timp a lucrat ca redactor la Radio Bucureşti şi ca inspector al Fundaţiilor Regale. După război a fost consilier juridic la Tulcea şi la Cernavodă. în 1925 A. debutează cu versuri în revista „Cultura poporului" (Cluj). în acelaşi an publică în „Voinţa Ialomiţei", „Dreptul Ialomiţei", „Marea Neagră", „Gloria Dobrogei". A semnat şi Acs, G. Acs, Acsint, George Pandurul, George Axinteanu-Panduri. A colaborat cu proză, versuri, publicistică socială şi culturală la „Ritmul vremii", „Falanga literară şi artistică", „Familia", „Universul literar", „Cuvântul", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Convorbiri literare", „Revista Fundaţiilor Regale", „Sfarmă-Piatră", „Basarabia" ş.a. în 1941 a fost director al revistei „Pan".
Debutează editorial în 1930 cu romanul Piatra neagră, ce purta o scurtă recomandare semnată de Liviu Rebreanu. Lipsindu-i unitatea structurală, romanul pare mai degrabă o culegere de povestiri al căror protagonist este Ion Tudor — un alter ego al autorului, chiar dacă acesta menţiona că volumul n-ar conţine nimic autobiografic. Evoluţia personajului este
urmărită din anul 1918, când copilul de 11 ani muncea pe moşia unui arendaş. Ajutat de învăţătoarea satului — acea „mucenică" născută doar pentru a aduce învăţătură oamenilor, model caracteristic într-una din etapele literaturii române —, ajunge el însuşi învăţător în satul lui. Drumul lui Ion Tudor continuă la Bucureşti, unde devine corector de ziar, prilej pentru autor de a critica viaţa fără perspective a intelectualilor tineri de la oraş. Adevărata vocaţie a personajului este imaginată a se împlini într-o valoroasă operă de dramaturg. Consistenţa analizei psihologice lipseşte din roman, autorul limitându-se la o prezentare reportericească a evenimentelor. Cele două personaje a căror încărcătură sufletească este mai bine conturată simt Ion Tudor şi Gheorghe nebunul, primul fiind, de altfel, introdus şi în următorul roman al lui A., Convoiul flămânzilor (1935). Apărut în acelaşi an cu romanul Huliganii de Mircea Eliade, Convoiul flămânzilor încearcă abordarea aceleiaşi teme — destinul tinerei intelectualităţi văduvite de şansa împlinirii, însă nu reuşeşte să atingă profunzimea dezbaterilor filosofice şi să deschidă unghiurile multiple din care este privită condiţia tânărului intelectual în Huliganii. Schimbările de situaţie, rapide, neaşteptate, mai puţin plauzibile, servind tezei potrivit căreia binele învinge întotdeauna răul, apar mereu în roman, contribuind la diminuarea veridicităţii şi derulării fireşti a evenimentelor. Concepţia didacticistă este prezentă până şi în câteva titluri de capitole: Reînviere, A răsărit luceafărul de dimineaţă, Se prind din nou rădăcinile, A răsărit noul soare. Cu toate acestea, prezentarea vieţii studenţeşti din capitala României anilor '30 are şi unele accente de
25 Dicţionarul general al literaturii romane
Acterian
autenticitate, introducându-1 pe cititor în atmosfera specifică perioadei. A. a mai publicat culegeri de povestiri pentru copii, în care şe îmbină tenta moralizatoare cu elemente de fabulos inspirate de folclor. Câteva reportaje de război consemnează faptele unei escadrile sanitare alcătuite din femei, a cărei misiune era de a transporta răniţii grav de pe front. Escadrila albă (1937) a stat la baza unui scenariu de film, realizat de cineaştii italieni în colaborare cu cei români.
SCRIERI: Piatra neagră, pref. Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1930; Povestiri pentru îngerii pământului, Bucureşti, 1932; Convoiul flămânzilor, Bucureşti, 1935; Prinţul Bărăganului, Bucureşti, 1935; Copilul norilor, Bucureşti, 1936; Escadrila albă, Bucureşti, 1937; Herculanele au răsărit din legendă, Sibiu, 1939; Biruitorii, oameni cu suflet de zei, Bucureşti, 1941; Rex Poeta Cotis, pref. A. Rădulescu, Milano, 1978; Piatra neagră. Convoiul flămânzilor, îngr. Ion Nistor, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1990.
Repere bibliografice: Lucian Boz, „Piatra neagră", RP, 1931, 3897; Pompiliu Constantinescu, „Piatra neagră", VRA, 1931,164; Perpessicius, Opere, IV, 341-345, XII, 431-432; b., Cu d. George Acsinteanu despre „Convoiul flămânzilor", FCL, 1935,1214; Nicolae Roşu, Doi romancieri: T. C. Stan şi George Acsinteanu, CL, 1935,3-5; Călinescu, Ist. lit. (1941), 881; Nicolae Scurtu, Un prozator, RL, 1988,1; Dicţ. scriit rom., 1, 9-10; George Acsinteanu, RRI, 1,1-3; George Acsinteanu, DCS, 82.	O.l.
ACTERIAN, Arşavir (18.IX.1907, Constanţa - 17.IX.1997, Bucureşti), publicist şi memorialist. Tatăl lui A., Aram Acterian, contabil la un magazin de manufactură, se lansase în comerţul cu cereale. Mama, Haiganuş (n. Benlian), venise în Dobrogea din Kayseri, localitate din Turcia. A. urmează Şcoala Evanghelică din oraşul natal, după care este înmatriculat, ca şi fratele său mai mare, Haig, la Liceul „Spiru Haret" din Bucureşti. Dându-şi bacalaureatul în 1929, se înscrie la Facultatea de Drept. Şi-a luat licenţa în octombrie 1933, iar după absolvire, fire nepractică, a avut îndeletniciri modeste — secretar de avocat, redactor la „Enciclopedia română", referent la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanţe. Luat de val, priveşte cu simpatie mişcarea legionară, fără să se implice, el fiind un adept al lui Gandhi. Vor veni, odată cu războiul, ani grei pentru A.: dispariţia pe front a lui Haig, mai târziu maladia şi sfârşitul surorii lor, Jeni (căreia A. avea să-i publice, în 1991, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit). între 1946 şi 1949, lucrează la un anticariat deschis împreună cu C. A. Donescu. Pentru „complot împotriva ordinii publice", va fi întemniţat între anii 1949 şi 1953 şi 1959 şi 1964. în intervalul dintre cele două detenţii îşi câştigă existenţa ca ajutor de mozaicar, librar şi anticar, statistician şi documentarist la Centrul de Hematologie din Bucureşti.
A debutat, încă de pe băncile şcolii, în 1928, la „Vlăstarul", colaborând, în continuare, la foarte multe publicaţii. A mai semnat cu pseudonimele Ahaşverus, Alexandru Argeşiu, Alexandru Cârjeu, Arşavir Emin, Dumitru Georgescu, A. Gheorghe, Aristide Mânu, N. Ar. Mânu, Al. Mânu, A. N. Suitariu, Ulysse, Alex. Vasia, Gheorghe Zamfir. După revenirea în presă, a publicat îndeosebi amintiri. Abia în 1992 îi apar primele cărţi, Jurnalul unui pseudo-filosof şi Privilegiaţi şi năpăstuiţi, urmate de
Cum am devenit creştin (1994), Jurnal în căutarea lui Dumnezeu (1994), Despre mirare (1996), Portrete şi trei amintiri de puşcăriaş
(1996). Tot în 1992 i s-a decernat un premiu al Uniunii Scriitorilor.
Formula care i se potriveşte lui A. este aceea a jurnalului. Trăite autentic, şi nu mimate livresc, neliniştile sale de „pseudo-filosof" frământat de dileme privesc moartea, absolutul, existenţa lui Dumnezeu. într-o lume pecetluită de „veşnica taină", omul, „finit" în alcătuirea lui, nu poate decât să bâjbâie printre atâtea lucruri „insondabile şi minunate". Tot ce obţine el este un „sens împăienjenit". Sondând cu încăpăţânare insondabilul, vânătorul de năluci, care nu-şi pierde simţul relativităţii, scapă de anxietăţi şi printr-un surâs nastratinesc, prin (auto)ironie, dar mai ales prin replierea în credinţă. Dacă filosofarea se pierde în prelungi bâjbâiri printre indescifrabile noime, credinţa incendiază orizontul mirării cu luminoase viziuni: „Orice miracol e cu putinţă, într-o lume creată din miracol, lume care nu există decât prin miracol." Citită astfel, existenţa (re)capătă un sens, încetând să mai apară ca o farsă (eventual tragică) şi ieşind, preţ de o iluminare, de sub robia deşertăciunii. Impalpabilul deşteaptă poetice fioruri: „totul e minime." Este, în infinitul tainei, destăinuirea care pe A., ca „(pseudo)filosof", îl axează. Cu timpul, memorialistul, fără a pierde plăcerea de a filosofa, se obişnuieşte să ia lucrurile aşa cum sunt, fie că e vorba de suferinţă, de dificultăţile solitudinii sau de trecerea în nefiinţă. Un relief de o cuceritoare expresivitate capătă textul în secvenţele de portretistică. Prietenii (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Emil Botta, Petre
Acterian
Dicţionarul general al literaturii române 26
Ţuţea, Constantin Noica), ca şi alţi scriitori sunt evocaţi, cordial sau afectuos-ironic, în instantanee vii, cu o tentă de pitoresc. în comentariile de artă, A. are opinii de om care gândeşte de multe ori în răspăr cu opiniile îndeobşte admise. Privirea lui e clară (şi dornică de claritate), ascuţită şi, în afara oricărei ostentaţii, nonconformistă. Când nu pricepe ceva, nu se sfieşte s-o spună neted. E, în felul lui, un comentator incomod.
SCRIERI: Jurnalul unui pseudo-filosof, Bucureşti, 1992; Privilegiaţi şi năpăstuiţi, pref. Mircea Zaciu, Iaşi, 1992; Cum am devenit creştin, Bucureşti, 1994; Jurnal în căutarea lui Dumnezeu, Iaşi, 1994; Despre mirare, Bucureşti, 1996; Portrete şi trei amintiri de puşcăriaş, Bucureşti, 1996; Neliniştile lui Nastratin. Pagini de jurnal (1967-1982), îngr. şi pref. Florin Faifer, Iaşi, 2000; Amintiri despre Nicolae Steinhardt, Cluj-Napoca, 2002; Cioran, Eliade, Ionesco, îngr. Fabian Anton, pref. Mihai Sora, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Ioana Bot, A citi, a trăi, a scrie, TR, 1992,46-47; Cornel Ungureanu, Arşavir şi alţi bătrâni de ispravă, O,1993,6; Ioana Pârvulescu, Un neobişnuit „om obişnuit", RL, 1994,38; Dan C. Mihăilescu, îmblânzirea memoriei, „22", 1996, 19; Octavian Soviany, Iarăşi fraţii Acterian, CNT, 1996,19; Z. Omea, Ultimul prieten al lui Cioran şi Eugen Ionescu, RL, 1996, 34; Mircea Zaciu, Scrisori nimănui, Oradea,
1996,121-126; Alexandru Paleologu, „Arşavir era cel mai bun dintre noi. Asta înseamnă şi cel mai inteligent", „Ararat", 1997,8; Barbu Brezianu, Arşavir în amintiri, LCF, 1997,33; Eugenia Vodă, Misterul Arşavir, RL, 1997,39; George, Reveniri, 216-220; Ornea, Portrete, 281-286; Arşavir Acterian, DCS, 138; Faifer, Faldurile, 48-57; Simion, Ficţiunea, III, 287-292.	'	F.F.
ACTERIAN, Haig (5.III.1904, Constanţa - 8.VIII.1943, Krimskaia-Crimeea), poet şi eseist. Părinţii lui erau Haiganuş (n. Benlian) şi Aram Acterian. Urmează şcoala primară şi apoi, din toamna lui 1915, Liceul „Mircea cel Bătrân" în oraşul natal, în 1917 este înscris la Liceul „Spiru Haret" din Bucureşti, iar în 1923 devine student la Facultatea de Filosofie. Urmează în paralel, din 1924, şi Conservatorul de Artă Dramatică, ale cărui cursuri le absolveşte în 1927, fiind angajat în Compania Bulandra. îl atrăgea actoria, dar şi mai mult direcţia de scenă, în 1929 pleacă la studii, la Viena şi Berlin. Se împrieteneşte cu Gordon Craig şi între cei doi se poartă o corespondenţă bogată privind concepţia lor despre arta dramatică. Se cunosc şi scrisorile din aceeaşi perioadă (1934-1935), schimbate de A. cu Marietta Sadova, soţia sa. în 1940, după venirea la putere a legionarilor, A. este numit director la Teatrul Naţional din Bucureşti, pornind la drum cu gânduri mari (între altele, iniţiază Muzeul Teatrului). La începutul anului 1941 este arestat, judecat şi condamnat de Tribunalul Militar la 12 ani închisoare corecţională. în puşcăria din Lugoj rămâne doi ani, timp în care redactează o monografie depre Moliere. Trimis pe front, îşi pierde viaţa în timpul unui bombardament.
A debutat, cum o va face şi fratele său, Arşavir, la revista şcolară „Vlăstarul" (1925), unde figura printre redactori. Vor urma alte colaborări, la „Revista universitară", în timpul studenţiei, apoi la „Est-West", „Sinteza", „Săptămâna literară", „Vremea", „Ultima oră", „Floarea de foc", „Reporter", „Ararat",
„Revista Fundaţiilor Regale", „Ani", „Ideea românească", „BunaVestire", „Rânduiala", „Cuvântul", „Universul literar" ş.a. Proză, note de drum, scrisori aveau să-i apară, după multă trecere de vreme, prin grija lui Arşavir Acterian, în „Steaua", „Studii şi cercetări de istoria artei", „Apostrof", „Litere, arte, idei", „Echidistanţe". în afara câtorva articole (despre muzică, artele plastice, literatură), A. manifestă la început o înclinare pentru poezie. Volumul Agonia (1929), ca şi placheta Urmare (1936) sunt semnate cu pseudonimul Mihail. Este o poezie de atmosferă mistică, înstelată de o simbolistică pur creştină. între fervoarea credinţei şi îndoiala crispantă, între chemarea iubirii şi semnele premonitorii ale morţii, se consumă trăirile unui spirit mereu supus tensiunilor divergente, căutându-şi izbăvirea în smerenia rugăciunii, în reculegerea pioasă, într-un ritual ce se confundă cu invocarea, cât anxioasă, cât elegiacă, a divinităţii. în aceeaşi formă de expresionism liric, dar excesiv complicată, poemele din Urmare intonează, în modulări liturgice, „psalmi cântând a moarte" şi „a rea vestire". Transpuşi într-un discurs eliptic şi cam uscat, psalmii lui Mihail exprimă sforţarea orgolioasă a unui bântuit şi, nu mai puţin, a unui avid de a se proiecta pe sine în metafizic. în contrabalans, pastelurile sunt calme, contemplative, fără contorsiuni agonice. Dominanta eseisticii lui A. o reprezintă teatrul. Pariul teoreticianului, care se lasă uneori pradă unei beţii a conceptelor, este acela de a desluşi înţelesurile ţinând de „gestul spiritual al artei", care se dovedeşte în esenţă o „răstălmăcire a gândului naturei". în interviuri şi în articole, îşi mărturiseşte preferinţa pentru „teatrul creator" şi, legat de aceasta, pentru „teatrul sintetic", blamând „elucubraţiile" avangardei, la fel ca şi drama
2 7 Dicţionarul general al literaturii române
Acterian
burgheză, străină de „simbol". A făcut şi critică dramatică, de asemenea, „critica criticei dramatice", mereu cu un filon teoretic, prezent şi în contribuţiile de istoria teatrului. O broşură poartă titlul După un veac de teatru românesc (1937), o alta, Organizarea teatrului (1938). Un portretist remarcabil, evitând pitorescul şi anecdotica de colportaj, se arată A. în medalioanele de regizori şi de actori. Prieten cu Gordon Craig, încearcă să-i prezinte gândirea regizorală în broşura Gordon Craig şi ideea în teatru (1936). Oprindu-se asupra controversatului termen de „supramarionetă", exegetul nu înţelege prin el „actorul-păpuşă", ci un interpret de superperformanţă. Craig răspunde printr-un gest cordial, scriind un „cuvânt înainte" la cartea cea mai importantă a lui A., Pretexte pentru o dramaturgie românească (1936). Dramaturgul este îndrumat spre modelul clasic, care e bine să-şi tragă sevele din substanţa legendelor, a credinţelor populare; un alt izvor ar fi ortodoxia. în Limitele artei (1939), A. se aventurează pe tărâmul esteticii idealiste. E un pact febril cu iraţionalismul, de unde şi limbajul abscons. Dacă arta este „deformarea lumii fizice prin duh", a plăsmui înseamnă a prilejui „o logodnă între natural şi supranatural". Studiul său Shakespeare (1938) este prima monografie consacrată, la noi, dramaturgului englez. Traducerea fragmentelor incluse în argumentaţie îi aparţine eseistului (care a tălmăcit, în întregime, Furtuna, rămasă în manuscris). Polemic până la trufie cu „critica shakespeareană", pretenţios şi alambicat câteodată, acut însă în multe dintre observaţiile lui, A., acest excesiv cu gustul insolitului, îşi probează şi în Shakespeare posibilităţile de reflecţie modernă asupra teatrului.
SCRIERI: Agonia, Craiova, 1929; Urmare, [Bucureşti], 1936; Gordon Craig şi ideea în teatru, Bucureşti, 1936; Pretexte pentru o dramaturgie românească, pref. Edward Gordon Craig, Bucureşti, 1936; După un veac de teatru românesc, Bucureşti, 1937; Organizarea teatrului, Bucureşti, 1938; Shakespeare, Bucureşti, 1938; ed. 2, introd. Marian Popescu, Bucureşti, 1995; Limitele artei, Bucureşti, 1939; Dragoste şi viaţă în lumea teatrului, îngr. şi pref. Arşavir Acterian, Bucureşti, 1994; Cealaltă parte a vieţii noastre, îngr. Arşavir Acterian, introd. Florin Faifer, Iaşi, 1994; Moliere, biobibliografie Florin Faifer, Bucureşti, 1995; Poeme, pref. Dan
C.	Mihăilescu, Bucureşti, 1996; Scrieri despre teatru, tr. Irina Dimiu, îngr. şi pref. Claudia Dimiu, Bucureşti, 1998.
Repere bibliografice: Noica, Semnele, I, 289-291, 320-321; Perpessicius, Opere, IV, 26-27; Ionescu, Război, II, 106-110, 114-115;
G.	Călinescu, George Magheru, Mihail, Dem. Pascu, Petru Stati, ALA, 1936, 805; Mihail Sebastian, întâlniri cu teatrul, îngr. Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, 1969,91-93; Boz, Anii, 168-169; Dan Grigorescu, Shakespeare în cultura română modernă, Bucureşti, 1971,208-209; Ist. teatr. Rom., III, 520-523; V. Corchiş, G. Voşloban, Lirica dobrogeană, Constanţa, 299-302; Constantin Măciucă, Teatrul şi teatrele, Bucureşti, 1989, 5-85; Ceuca, Teatrologia, 134-137,189-190; Acterian, Privilegiaţi, 52,64-68,129-144, 150-155,170; Ionuţ Niculescu, Haig Acterian - un destin tragic asumat, „Ararat", 1995,14; Dan C. Mihăilescu, Haig Acterian, „Shakespeare", LAI, 1995,28; Mircea Morariu, „ Shakespeare" de Haig Acterian, F, 1995, 12; Mircea Anghelescu, O apariţie întârziată cincizeci de ani, LCF, 1996, 19 ; Octavian Soviany, Iarăşi fraţii Acterian, CNT, 1996, 19 ; Daria Dimiu, După Haig Acterian prin Paris, ALA, 1997,369; Haig Acterian, DCS, 131-132,210; Faifer, Faldurile, 48-50; Faifer, Pluta, 9-17. F.F.
ACTERIAN, Jeni (22.VI.1916, Constanţa - 29.IV.1958, Bucureşti), memorialistă. Dintre cei trei copii ai lui Aram şi Haiganuş Acterian, A. era mezina, fraţii ei mai mari fiind Haig şi Arşavir. A copilărit în oraşul natal, strămutându-se curând, împreună cu familia, la Bucureşti. Va face aici liceul, la „Notre-Dame", luându-şi bacalaureatul în 1935. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, absolvită în 1940, după care încep pentru ea greutăţile. Nu găseşte alt loc de muncă decât la Casa Autonomă de Finanţare şi Amortizare, irosindu-şi câţiva ani, între 1941 şi 1947, într-un ingrat post de referentă. A urmat, dând curs unei înclinaţii spre arta spectacolului, şi Conservatorul de Artă Dramatică (secţia regie scenică), din 1947 încredinţându-i-se asistenţe de regie, pentru ca în scurt timp să ajungă să monteze spectacole (cu piese de Shakespeare, Cehov şi alţii, mai mărunţi). Se apucă acum şi să traducă texte dramatice, în vederea punerii lor în scenă. Curând, însă, începe să se manifeste boala (maladia lui Hodgkin), ultimii ei ani fiind un adevărat calvar.
Printre însemnările exuberante sau îndurerate, maliţioase ori înfăşurate în melancolie, tema morţii revine, în jurnalul lui A., Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit (1991), în străfulgerări premonitorii. E un efect al oboselii care se adună, dar şi al dezamăgirilor ce contrariază sufletul ei încărcat de iluzii. Un simţământ apăsător al inutilităţii, al zădărniciei agravează răul indefinit de care suferă şi care, între plictisul crâncen şi disperările în pragul urletului, atinge când şi când cota insuportabilului. Până şi plenitudinea, în asemenea clipe, îi pare însămânţată de dezastre. Un „narcotic" ar fi lecturile (devoră carte după carte, dar totdeauna cu un ascuţit, neconcesiv spirit
Activitatea
Dicţionarul general al literaturii române 28
critic), pe urmă cinematograful, teatrul, concertele şi, nu în ultimul rând, prietenia, arcuită la orizont ca un miraj. Şi notaţiile din jurnal contează ca o terapie, ele putând converti uneori suferinţa vie într-o „suferinţă literară", în care eul caută să filtreze dificultăţile realului. Revenită în cotidianul care îi rezervă atâtea frustrări, adolescenta, apoi tânăra femeie nu-şi reprimă deloc simţul hipertrofie al ridicolului. în râsul ei zvâcneşte nervul unei inteligenţe tăioase, care sloboade „acidităţi" ori de câte ori ceva n-o mulţumeşte. Nu scapă de examenul necruţător nici mintoşii ei amici dintr-o generaţie scânteietoare, nemaivorbind de profesorii de la facultate, portretizaţi corosiv, cu un subiectivism mândru de sine. Mai apropiată se simte hiperlucida de Nae Ionescu, căruia îi poartă o admiraţie în care se percepe o undă afectivă, de Emil Cioran, cu care se simte înrudită sufleteşte, după cum pentru anxietăţile lui Emil Botta are, firesc, antenele erecte. Altminteri nu prizează exagerările, pe care le taxează de teribiliste, ale criterioniştilor, ce „fac caz de neliniştile lor cerebralizate" în chestiuni, oricum, irezolvabile. Absolutul la A. e în iubire. Luând închipuirile drept adevăr, „armeanca" trăieşte mistuitor, până la orbire, un sentiment care îi procură dezamăgiri şi sfâşieri în suită. Şocurile trezirii sunt violente, întărindu-i convingerea dintot-deauna că existenţa ce i-a fost dat s-o ducă e pecetluită de semnul neîmplinirii. în acest ingrat scenariu, jurnalul pe care Arşavir, fratele afectuos şi săritor la nevoie, l-a salvat de flăcările cărora autoarea îl hărăzise, înseamnă, într-un plan simbolic, o luminoasă revanşă. Dacă în viaţă A., cum singură mereu repetă, a ratat mai totul, scrisul o plasează sub o stea în fine norocoasă, impunând în prim-planul literaturii noastre de confesiuni un condei scânteietor şi, deopotrivă, un personaj memorabil.
SCRIERI: Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit (1932-1947), îngr. Doina Uricariu şi Arşavir Acterian, postfaţă Doina Uricariu, Bucureşti, 1991.
Repere bibliografice: Dan C. Mihăilescu, Abecedar pentru cartea ratărilor, LAI, 1991,32; Alex. Ştefănescu, O femeie ca oricare alta, FLC, 1991,46; Ion Buzera, „ Jocurile" lucidităţii, R, 1991,12; Ioana Bot, Jurnalul unei fiinţe care a învins, TR, 1992,20; Ovid S. Crohmălniceanu, Pedeapsa lucidităţii, CC, 1992,1-2; Arşavir Acterian, Recviem pentru Jeni, ECD, 1992,10-11; Acterian, Privilegiaţi, 156-170; Marta Petreu, Jeni Acterian, APF, 1993, 6; Lovinescu, Unde scurte, VI, 263-268; Eugen Simion, Jurnalul unei fete exaltate, L, 1996, 3; Dicţ. analitic, II, 313-315; Faifer, Faldurile, 48-50, 58-64; Simion, Ficţiunea, III, 277-286; Ioana Pârvu-lescu, Suferinţele tinerei Jeni, RL, 2001,29.	F.F.
ACTIVITATEA, publicaţie apărută la Orăştie, săptămânal, între 5 ianuarie 1901 şi 5 ianuarie 1905. Redactor-şef şi editor este Aurel Muntean, redactor responsabil — Laurian Barcian. De la 17 aprilie 1902 subtitlul „Foaie politică, economică, socială şi literară" este suprimat. Redacţia anunţă în primul număr scopul revistei, care susţine programul Partidului Naţional Român, militând îndeosebi pentru drepturile culturale ale românilor din Transilvania. A. „va face totul pentru justele putinţiuni ale poporului român în comună, comitat şi ţară". Literaturii i se acordă un spaţiu oarecum restrâns, în rubrica „Foişoara". Pe lângă versuri de St. O. Iosif (Povestea bunicului),
G. Coşbuc (Sus inima, Graiul neamului), Th. D. Sperantia (învăţătorul, Părinţii, Bătrânilor), O. Carp (Doină), apare poezie semnată de colaboratori puţin cunoscuţi: Gregoriu Ceontea, T. Duţescu-Duţu ş.a. Reţin atenţia versurile semnate Sebastian (La umbră, în codru, Ţintă), aparţinând lui Sebastian Stanca. Se reproduce din „Revista ilustrată" un articol aparţinând lui Vaier Moldovan, Ciripituri. Câteva reflecţii inofensive, ce ia în discuţie slaba calitate artistică a poeziei contemporane, situaţie ce s-ar datora „lipsei unei critici literare", opinii la care va răspunde polemic Ilarie Chendi. Cu proză, favorizată de un spaţiu mai larg, colaborează Stelian Russu (Dezertorul, Toboşarul de la podul Arcola, Anul Nou), N. Rădulescu-Niger (Tocana căpitanului Costache, Minunile lui „Cinci parale"), iar Carmen Sylvei i se reproduc mai multe povestiri (Stâncile Doamnei, Piatra de opal). Se traduce din Honore de Balzac, Guy de Maupassant ş.a. A. publică în numărul 31 din 1903 o poezie a lui M. Eminescu, Ea mergea acum în codru, inedită la acea vreme.	A.Gţ.
ACTUALITATEA, ziar politic şi literar apărut la Bucureşti, bisăptămânal, ca o continuare a ziarului „Epoca", între 19 septembrie şi 2 octombrie 1865, având ca redactor responsabil pe Pantazi Ghica. Publicaţia e de orientare unionistă, susţinând legile şi reformele lui Al. I. Cuza, prin comentariile amănunţite de la rubrica „Revista interioară" semnate de Pantazi Ghica. Partea literară a gazetei este asigurată, în bună măsură, tot de Pantazi Ghica, cu articole de atitudine (Libertatea presei), de istorie literară (Autorii cei vechi — un elogiu adus lui Iancu Văcărescu, C. A. Rosetti, Gr. Alexandrescu) sau de analiză a vieţii teatrale româneşti (Câteva cuvinte asupra teatrului român). Acest din urmă articol despre soarta tristă a unor mari actori, concediaţi pe nedrept, este urmat de intervenţia lui
C.	A. Rosetti (Teatrul este oglinda societăţei), cu noi dovezi
despre starea precară a teatrului ca instituţie de cultură. în cadrul foiletonului gazetei, Pantazi Ghica publică prelucrarea unei legende populare (Mărgăritărel) şi schiţa Un amor de toamnă.	L.	V.
ACTUALITATEA, revistă literară care a apărut la Bucureşti, lunar, între 6 septembrie 1898 şi 5 decembrie 1899. Director a fost literatul şi graficianul D. Caselli; de la 1 aprilie 1899 i se asociază A. Cantilli. începând cu 1 septembrie 1899, A. şi-a modificat titlul în „Revista Actualitatea". Orientarea publicaţiei este eclectică. Primul număr va fi închinat scriitoarei Carmen Sylva, iar în cel de al doilea se face o prezentare elogioasă lui C. Dobrogeanu-Gherea, căruia i se republică, sub titlul Ibsen, Bjdrnson, Petofi, un fragment din studiul Artiştii cetăţeni. Alături de notele şi cronicile literare şi teatrale scrise de
D.	Caselli şi Const. Vasilescu, în revistă au apărut articole
biografice dedicate unor personalităţi ale epocii, precum şi comentarii referitoare la viaţa culturală, aparţinând lui I. C. Bacalbaşa, Al. Antemireanu, Juarez Movilă. Cu un articol intitulat Plagiatul în poezie, colaborează G. Panu, iar A. Cantilli, D. Caselli şi D. Nanu, cu versuri.	R.Z.
29 Dicţionarul general al literaturii române
Acţiunea
ACTUALITATEA, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, între februarie 1913 şi august 1916, purtând subtitlul „Revistă ilustrată politică, literară, economică, financiară", industrială, comercială, agricolă, artistică; din martie 1913 cuvântul „artistică" este suprimat din subtitlu, iar din iunie 1915, subtitlul e redus la „Revistă ilustrată". Director proprietar este la început Leon Ascher, pentru ca din martie-mai 1913 să apară ca director literar Ludovic Dauş. Din decembrie 1915, director politic şi literar este Panait Macri. A. reapare între 1920 şi decembrie 1928 cu precizarea „Apare sub conducerea unui comitet de redacţie compus din scriitori civili şi militari distinşi." La numărul 7/1923, este menţionat ca director proprietar L. A. Moisescu. Revista, care continuă „Actualitatea ilustrată" (1910-1911), are drept scop oglindirea evenimentelor epocii, oferind informaţii din toate domeniile anunţate în subtitlu. Pe lângă concizia articolelor, reţine atenţia impecabila prezentare grafică a publicaţiei, tipărită pe hârtie velină, bogat ilustrată cu fotografii şi reproduceri de artă. Revista îşi propune să cultive sentimentul patriotic, în respectul monarhiei. Spaţii largi sunt acordate comentariilor pe marginea evenimentelor politice din perioada neutralităţii României (1914-1916), susţinând intrarea ţării în război alături de puterile Antantei. Semnează versuri B. Nemţeanu, Ion Catina, Al. Obedenaru, Gheorghe din Moldova, Radu D. Rosetti, Iuliu C. Săvescu,
D.	Teleor, Th. M. Stoenescu, Cridim, Leon Feraru, Mircea Demetriad, Vintilă V. Paraschivescu, Duiliu Zamfirescu, Victor Eftimiu; proză — Al. Cazaban, N. Pora, D. Caselli, C. Nutzescu, L. Dauş, C. Râuleţ, Aurel Locusteanu, Ioan Slavici, Dimitrie Anghel, Theodor Sperantia. Sunt republicate numeroase texte ale scriitorilor români clasici şi contemporani: Emil Gârleanu, Voinicul, I. A. Brătescu-Voineşti, Călătorului îi sade bine cu drumul, I. L. Caragiale, Căldură mare, Al. N. Gane, După o bună morală, I. Slavici, Stâlp de cafenele. Revista găzduieşte şi numeroase traduceri din Zola, Henry Kistermaeckens, Arthur Conan Doyle, Frangois Coppee, Georges Courteline. Constantin A. I. Ghica este autorul majorităţii traducerilor. Lui i se alătură Constanţa Chiralievskaia, care transpune în foileton romanul lui V. D. Waschirov — De ce se prăbuşesc imperiile. Numărul 5/1913 găzduieşte necrologul Aurel Vlaicu, iar numărul 26-27/1915 comemorează 25 de ani de la moartea lui V. Alecsandri. Aniversări consemnate: centenarul naşterii lui
C.	A. Rosetti şi 50 de ani de teatru ai maestrului Constantin Nottara. în numărul 25/1915, D. Teleor alcătuieşte o scurtă istorie a Societăţii Scriitorilor Români, N. D. Cocea anunţă constituirea Asociaţiei Generale a Presei Române.	D.B.
ACTUALITATEA ILUSTRATĂ, publicaţie care a apărut la Bucureşti în intervalul decembrie 1910-ianuarie 1911. Director: Ludovic Dauş. Cu un program ambiţios, sesizabil chiar din subtitlul ales: „Foaie săptămânală. Actualităţi-literatură-ştiinţă şi artă-teatru şi muzică-sporturi-elegante etc", revista intenţionează să fie „oglinda vieţii literare, teatrale, artistice şi ştiinţifice". Semnează versuri Ludovic Dauş, Ion Sân-Georgiu, Claudia Millian, Corneliu Moldovan, V. Demetrius. Proză — Radu D. Rosetti, Mihail Sadoveanu, I. Al. Brătescu-Voineşti.
Cincinat Pavelescu oferă un fragment din comedia într-un act Un vis. Cronică literară face Ludovic Dauş. Dări de seamă se fac la expoziţiile Theodor Pallady şi N. Vermont. Alţi colaboratori: C. Râuleţ, Al. Cazaban, D. Teleor. Publicaţia va reapărea, sub titlul „Actualitatea", din 1913 până în 1928.	D.B.
ACŢIUNEA, revistă care a apărut la Călăraşi, săptămânal, între septembrie 1929 şi mai 1930, sub conducerea unui comitet. Publicaţia urmăreşte „dezvoltarea higienică şi estetică a oraşului, progresul cultural al întregului judeţ". Din cele patru pagini, una este rezervată literaturii. Semnează versuri Grigore Dobrinescu, N. S. Mocanu, Cezar Cristea, Al. Bilciurescu; proză memorialistică — N. Deculescu; publicistică — L. S. Belciu, Pompiliu Pasăre, Stelian Tudorică. într-o suită de articole, N. S. Mocanu se opreşte asupra operei lui I. Budai-Deleanu, iar R. I. Opran îşi intitulează grupajul de articole, Un uitat - Alexandru Macedonski. Paul Theodorescu, Gr. Dobrinescu şi N. S. Mocanu susţin cronica literară, preferinţele acestora oscilând între recent apărutul roman al lui E.-M. Remarque, Pe frontul de vest, nimic nou, şi Cântecele lui St. O. Iosif. La moartea lui Alexandru Davila, e publicat şi un fragment din actul al IV-lea al piesei Vlaicu-Vodă. Alţi colaboratori: Ion Pascu, Virgil Stănescu, T. Tache, Al. Niţescu, C. Dobrescu, V. Mateescu.	D.B.
ACŢIUNEA, cotidian apărut la Bucureşti de la 12 noiembrie până la 13 decembrie 1929, sub direcţia lui Ştefan Tatarescu. Pe lângă rubrici ca „Viaţa în provincie", „Informaţiuni", „Ultima oră", poate fi întâlnită şi aceea intitulată „ Artistice-Culturale", cu subdiviziunile „Cronica dramatică", „Ceaiuri", „Cărţi-Reviste", „Teatrale", „Conferinţe". în marea lor majoritate, textele publicate nu sunt semnate. Apare totuşi numele lui Paul B. Marian. Ziarul găzduieşte comentariile lui Şerban Cioculescu pe marginea literaturii şi presei literare franceze, precum şi însemnările critice ale lui Pompiliu Constantinescu, care la rubrica intitulată „Cărţi româneşti" scrie despre „parfumul subtil" al prozelor unui spirit „torturat de ispite pământeşti", numindu-1 astfel pe Gala Galaction. în traducere apare romanul foileton Dosarul 113 de E. Gaboriau. Alţi colaboratori: Mihail Arţă-reanu, Titu Vona, D. Caselli, Ştefan I. Macri.	D.B.
ACŢIUNEA, cotidian apărut la Bucureşti între 5 septembrie
1940	şi septembrie 1944, ca publicaţie care exprimă politica guvernamentală. Director este C. T. Bobe. în pagina sa literară şi-au dat întâlnire scriitori ca N. Davidescu, Nicolae Roşu, Victor Ion Popa, Perpessicius, care susţine rubrica „Menţiuni critice", George Breazul la „Cronica muzicală", Ion Vlasiu la „Cronica plastică". Alte rubrici: „Pagini memorialistice", „Revista presei străine", „Justiţie", „Economie, finanţe, agricultură", „Tribuna muncitorească", „Ştiri diverse". Mai colaborează E. Lovinescu, Tudor Muşatescu, N. Mihăescu, Vlaicu Bârna, Ion Larian Postolache, Ionel Teodoreanu, Ştefana Velisar-Teodoreanu, V. Damaschin, Al. Jordan, V. V. Haneş,
C.	Cristobald.	I.D.
Acţiunea
Dicţionarul general al literaturii române 30
ACŢIUNEA, publicaţie apărută la Piatra Neamţ, săptămânal, între 1990 şi 1993, cu subtitlul „Ziar independent de atitudine şi informaţie", secretar de redacţie fiind Emil Nicolae. Rubrici: „Gura presei", „Cultura — orizontul supravieţuirii", „Am citit pentru dumneavoastră", „Lumea pe faţă", „Lumea pe dos", „Asaltul absurdului". Versurile sunt semnate de Petre Stoica şi Adrian Alui Gheorghe, publicistica de Dorin Tudoran, Mircea Cărtărescu, Cristian Livescu, A. Simion, Dan Mohanu, Dan Iacob, Marius Alexianu, Emil Nicolae, Eduard Covali. Rubrica „Am citit pentru dumneavoastră" prezintă cărţile Nomenkla-tura de Mihai Volenski şi Autopsia unei lovituri de stat de Radu Portocală. Alţi colaboratori: M. Deleanu, M. Ciubotaru. D.B.
ACŢIUNEA BUZĂULUI, gazetă săptămânală apărută la Buzău din septembrie 1934 până în aprilie 1941, având ca di-rector-proprietar pe George Gh. Pâslaru şi ca prim-redactori pe Pompiliu Ionescu şi George Homoriceanu. Antiliberală, naţional-ţărănistă la început, iar ulterior cu tot mai pronunţate accente naţionalist-şovine, publicaţia îşi propune să înlăture „întunericul macabru al tuturor combinaţiilor meschine", înaintând spre „lumina dătătoare de puteri noi". Rubrici: „Pagina literară", „însemnări", „Sport", „Viaţa economică", „Viaţa internaţională", „Teatru-Cinema", „Pagina şcoalei buzoiene", „Aici se râde", „Medalioane"etc. Numărul celor care trimit versuri este mare, iar printre semnatari apar şi nume mai importante: Dem. Iliescu, Mircea Streinul, George Gregorian, Alexandru Călinescu, Mihail Arbore, Octav Sargeţiu, D. Iov, Virgil Carianopol, Aron Cotruş (Fragment din ţara), V. Voicu-lescu (Cântecul ursului, în sihla de imagini, Androginul), M. Ghimbăşanu, Margareta Isbăşoiu, Radu Gyr (Ţara) şi, în fine, Stelian Diaconescu (Sanatoriu), cel care în numărul 349-350/1940 va semna cu pseudonimul Ion Caraion Scrisoare. Sectorul proză este mai puţin consistent. Aici semnează George Râureanu, D. Şerbănescu-Lopătari, Radu Persescu, Aurel Constantinescu, N. Dumbrăveanu, care publică în foileton romanul „de mare senzaţie" Insula misterelor, Elena Crăciun ş.a. în compartimentul rezervat publicisticii, sunt de consemnat articolul lui Grigore Trancu-Iaşi, Carte, acelea ale lui I. Simionescu, învăţătorii, şi I. Rădulescu-Pogoneanu, Belgia Orientului. Foarte activ rămâne însă Gh. Pâslaru. Mateiu I. Dumitriu poartă „în serial"Discuţii sociologice. Panait Nicolae semnează necrologurile Cincinat Pavelescu şi Panait Istrati. Densă şi instructivă este rubrica „Medalioane", îngrijită succesiv de către Lucian Emin şi George Popescu, în fapt, adevăraţii cronicari literari ai ziarului, cărora li se alătură Mircea Leca, toţi trei ocupându-se, sub paravanul pseudonimului Cronicar, de o foarte vie şi incitantă rubrică lite-rar-artistică, „însemnări". Nume şi opere importante ale literaturii din perioada interbelică trec prin sita judecăţii critice a acestora, aşa încât consultarea unora dintre luările de poziţie consemnate acum este mai mult decât utilă istoricului literar. Traducerile aparţin lui T. Nice (din Francis Jammes), Viorel Şuluţiu (din literatura chineză) şi P. I. Ştefan (din Mein Kampf de Adolf Hitler). N. Alexandrescu-Toscani ţine cronica plas-
tică. Mico-May, un condeier ascuns sub pseudonim, destinde număr de număr frunţile cititorilor cu „bankuri" demne de o antologie a umorului. Alţi colaboratori: I. Chivulescu, Constantin Frâncu, D. Coman ş. a.	D.B.
ACŢIUNEA LITERARĂ, supliment literar al gazetei „Acţiunea Buzăului" care a apărut la Buzău, bilunar, din 10 octombrie
1939	până în 5 decembrie 1939 şi din octombrie până în decembrie 1940, sub direcţia lui George Gh. Pâslaru. Programul revistei e explicit: „Caracterul revistei noastre este strict literar. Pe linia creaţiilor literare noi cinstim: credinţa, aprinzând lumini peste umbletul lui Hristos în ţara noastră; românismul, pe care-1 vedem slujit mai mult pe tăria dacică decât pe pompoasa fală latină." Semnează versuri Margareta Isbăşoiu, Dem. Iliescu şi Ion Caraion; proză — N. Niculescu, Clemenţa Beşchea, N. Alexandrescu-Toscani, N. Bucuroiu, Geo Dobrescu, Lya Huţu; traduceri — Dem. Iliescu (din lirica italiană), Traian Mărculescu. Cronică literară fac N. Niculescu, Criticus, Alexandru Lungu, iar publicistică scriu Nichifor Crainic (Un Eminescu monumental), N. Niculescu, George Gh. Pâslaru, N. N. Manolescu, Ion Coman, Bucur Ţincu. Sunt remarcaţi, la rubrica „Condicar", Ion Biberi şi Emil Botta, şi sunt criticaţi N. Iorga şi E. Lovinescu. Revistei „Gândirea", „aceeaşi verde făclie pentru literele româneşti. Masivă, caldă, autoritară, perseverentă păzind peste zgomot şi nevoie", i se face o bună primire. în numărul 8/1940 apare o largă prezentare a activităţii de „ambasador" al sufletului românesc a lui Nichifor Crainic, invitat al Facultăţii de Teologie din Viena, spre a i se conferi titlul de doctor honoris causa.	D. B.
ACŢIUNEA MARAMURĂŞANĂ, publicaţie apărută la Sighet, bilunar, din 10 octombrie 1929 până în 21 ianuarie 1938. Director este Ilie Lazăr, redactor — Vasile Bel, apoi Petre Lenghel-Izanu (de la numărul 1/1933). Jurnalul (care include în subtitlu precizarea „de propagandă naţional-ţărănistă") are un caracter pronunţat de partid şi de luptă electorală, tipărind totuşi şi destul de numeroase materiale culturale. „Poetul gazetei", Toma Murgoi Jiboteanu, publică aici mai multe versuri, precum Maramureşul, Moţii, Odă Unirii, Plugarilor, cu timbru răzvrătit şi militant, iar prozatorul favorit al gazetei, Petre Lenghel-Izanu, semnează memoriale de călătorie în Italia (Frumuseţile Italiei şi ale Romei), dar şi articole politice şi culturale. Colaboratori frecvenţi simt Ilie Lazăr, E. T. Daru, Gh. Turda, Şt. Ţiplea, V. Timiş, Mihai Pop, Ion Berinde, Gh. Vomicu, Al. Balint. Mai apar poezii de V. Eftimiu (Cântecul ţăranilor), A. Cotruş (Maramureşul), G. Topîrceanu (Vin ţigăncile la crâng...) şi proză de Ion Agârbiceanu (Bătrâneţe), I. Cristescu şi S. Truţia. Sunt reproduse baladele populare Petrea şi Voinicul, se discută despre cercetările etnografice şi sociologice ale lui
D.	Guşti, despre monografia Maramureşului (Mihai Bologa), despre M. Eminescu în postura de apărător al ţărănimii, se traduce din proza lui Strindberg (Ciurul de pietriş). M. Pp.
31 Dicţionarul general al literaturii române
Adam
ACŢIUNE Şl REACŢIUNE, revistă apărută la Bucureşti, în două volume, în 1929 şi 1930, sub conducerea lui Petru Comamescu, Ionel Jianu şi Constantin Noica. Purtând subtitlul „Caete semestriale de sinteză naţională în cadrul secolului XX", A. şi r. este o publicaţie de orientare anti-tradiţionalistă, în care genul cel mai bine reprezentat este eseul, în primul volum, semnatarii articolelor glosează despre Ideea veacului şi spiritualitatea (Petru Comamescu), între misticism şi religie (Ionel Jianu) sau despre Problema echilibrului spiritual (Constantin Noica). La rubrica „Mişcarea ideilor româneşti", Petru Comamescu face o analiză critică a revistei „Gândirea", decretând falimentul acesteia. Volumul al doilea e axat pe chestiunea specificului naţional. în articolul Problemele specificului naţional, Ionel Jianu consideră validă existenţa acestei dimensiuni a spiritualităţii noastre, „dar în mod inconştient, pentru că nu şi-a găsit încă formularea". Petru Comamescu semnează articolul Specificul românesc în cultură şi artă, subliniind, printre caracteristicile generale şi constante ale sufletului românesc, „un sentiment aparte al naturii; un simţ al măsurii şi al strictului necesar; vioiciune, toate reunite în conceptul de seninătate, cu atributele: armonie, puritate, măsură/dor, gingăşie/cuminţenie, nobleţe". Mihail Polihroniade publică articolul Constantele politicii româneşti, reţinând „arbitrariul guvernamental; oportunismul foarte josnic al lumii politice; incapacitatea revoluţionară a maselor populare"; concluzia e una paradoxală: „Deşi constantele politicii româneşti luate
acţiune
SI
REACŢIUNE
C4UETC SCMeSTPtiAUE DC SINTEZA naţionala
ÎN CADRUL SECOLULUI XX
scwtsc de
1121
fiecare în parte apar ca tot atâtea defecte, ansamblul lor a dat roade destul de bune."	D.B.
ACUM, publicaţie care a apărut la Bucureşti între ianuarie şi octombrie 1991, ca „săptămânal al societăţii civile", director fiind Alexandru Paleologu. Din colegiul editor fac parte Călin Anastasiu, Vartan Arachelian, Alina Mungiu, Dan Oprescu, Petre Stoica, Stelian Tănase, Radu Georgescu. Rubrici: „Agenda", „Portavoce", „Alianţa Civică", „A.B.C.", „Elogiul nebuniei". A. reţine atenţia printr-un foarte bogat sector publicistic, articolele semnate de Stelian Tănase, Alina Mungiu, Sorin Dumitrescu, Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, Alexandru Vlad, Andreea Pora ş.a. oferind cititorilor o imagine critică a societăţii româneşti postrevoluţionare. Interesante, incitante simt numeroasele interviuri publicate aici. Astfel, Virginia Hristu se întreţine cu ziaristul american John B. Guillemin, Raluca Barac cu Petre Ţuţea (Egalitatea comuniştilor), dar cei mai mulţi parteneri de dialog sunt aceia ai lui Stelian Tănase, care, sub genericul Dorinţa de a teoretiza, îi are ca invitaţi pe Mihnea Berindei, Theodor Cazaban, Virgil Ierunca, Mircea Iorgulescu, Monica Lovinescu, Al. Paleologu, Alain Păruit, Mihai Ricci, Sanda Stolojan, Constantin Tacou şi Bemard Poulet. Redactorii săptămânalului bucureştean tind să dea periodicului o mai accentuată dimensiune cultural-artis-tică, fapt pentru care vor scoate şi suplimentul „Oglinda", ce se vrea „un mijloc de cercetare a unor inadvertenţe" din zona creaţiei literar-artistice, vizând „limpezirea diferenţelor dintre artă şi kitsch". Alţi colaboratori: Maria-Luiza Cristescu, Octavian Paler, Florin Manolescu, Doina Uricariu, Petre Mihai Băcanu.	D.B.
ADAM, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, între 15 mai 1929 şi 15 octombrie 1939, apoi lunar, între 1 noiembrie 1939 şi martie-aprilie 1940. Redactor fondator: I. Ludo. Editează „Almanahul «Adam»". A. nu anunţă în primul număr un program, dar majoritatea textelor, inserate în rubricile „Proză", „Versuri", „însemnări", „Anecdote", „Moravuri intelectuale", atestă caracterul de magazin artistico-literar al revistei şi orientarea ei antifascistă şi antihitleristă. Colaborează cu versuri Ilarie Voronca, B. Fundoianu, Andrei Tudor, Horia Furtună, G. Spina, M. Blecher; cu proză — I. Călugăru, T. Arghezi (Poarta neagră, fragment), N. D. Cocea (Bătrânul Isac), Gala Galaction (Ceasuri de soare şi azur, Note de călătorie din Palestina), F. Brunea-Fox (Note din Maramureş), Constanţa Marino-Moscu, Ury Benador, F. Aderca, Şt. Antim, B. Iosif, I. Ludo, Horia Furtună, Constantin Graur. Semnează eseuri şi articole critice B. Lăzăreanu (Eminescu şi Ronetti-Roman), Paul Zarifopol (Pentru proza lui Heine), T. Arghezi (Theodor Herzl), I. A. Bassarabescu (Câteva amintiri despre C. Dobrogeanu-Gherea), Camil Petrescu (Tradiţionalismul), E. Lovinescu (Antisemitismul meu literar), C. Stere (Elenismul şi iudaismul în civilizaţia umană). în 1933, A. se alătură celorlalte publicaţii antihitleriste, tipărind articole în care se insistă asupra pericolului pe care îl reprezenta venirea lui Hitler la putere în Germania. T. Arghezi scrie
Adam
Dicţionarul general al literaturii române 32
în articolul Punctul mortal: „Hitler reuşeşte să mobilizeze, mai prompt ca în 1914, lumea împotriva patriei lui Goethe." Aceleaşi idei simt susţinute de E. Lovinescu şi de I. Ludo, ultimul polemizând cu Nae Ionescu şi cu A. C. Cuza. Aici Mihail Sebastian îşi delimitează opiniile (68/1934) de grupul de la ziarul „Cuvântul", unde funcţiona ca redactor. După trei decenii de la o polemică rămasă deschisă, C. Săteanu se pronunţă în favoarea piesei Manasse de Ronetti-Roman (Tot despre Manasse), scriitorul căruia redacţia îi dedică un număr special (114/1938), T. Arghezi semnează medalionul A.L. Zissu (6/1929), iar F. Aderca un altul, B. Fundoianu (6/1930). Revista se distinge prin ţinuta grafică, prin numeroase portrete şi reproduceri după opere de artă plastică şi desene semnate de Chagall, Picasso, Marcela Cordescu, Iser, Marcel Iancu, M. H. Maxy ş.a. Alţi colaboratori: I. Brucăr, I. Vinea, A. Toma, Eugen Relgis, Lucian Boz, Eugen Herovanu, Artur Maria Arsene, Virgiliu Monda, Al. Robot.	I.H.
ADAM, Grigore (7.IV.1914, Bălăneşti, j. Ungheni — 22.VI.1946, Bălăneşti, j. Ungheni), prozator şi dramaturg. A absolvit Şcoala Normală din Chişinău în 1934. La începutul anilor patruzeci, debutează cu o povestire despre cel de-al doilea război mondial, scrisă, ca şi cele care vor urma sau ca piesele de teatru, după reţetele realismului socialist. Sobrietatea stilului şi unele însuşiri de povestitor nu reuşesc să salveze o literatură prea îndatorată comenzilor ideologice.
SCRIERI: Hartene, Chişinău, 1947; Pe Valea Socilor, Chişinău, 1947; Scrieri, Chişinău, 1966; Povestiri. Teatru. Publicistică, Chişinău, 1975.
Repere bibliografice: H. Corbu, Interpretări, Chişinău, 1970,105-209; V. Coroban, Profiluri literare, Chişinău, 1972, 5-10; Ctitori de lumină, Chişinău, 1986,5-20; Eliza Botezatu, Poezia şi dialectica vieţii, Chişinău, 1988,80-98; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 163.	N.BI.
ADAM, Ioan (26.XI.1875, Vaslui — 18.V.1911, Iaşi), prozator. Este fiul Dochiţei şi al lui Gheorghe Adam, cojocar. Urmează şcoala primară la Vaslui şi Şcoala Normală „V. Lupu" din Iaşi. După ce a lucrat un timp ca învăţător, şi-a dat diferenţa examenelor de liceu pentru a putea frecventa învăţământul superior. Obţinând o bursă din partea prefecturii judeţului Vaslui, are posibilitatea să-şi termine studiile la Facultatea de Drept din Bruxelles, unde şi-a susţinut şi examenul de doctorat. Revenind în România, a fost, pe rând, profesor la Constanţa, magistrat la Călăraşi şi Tulcea, secretar al primăriei din Constanţa. în 1895 a debutat cu poeme în proză şi povestiri în „Adevărul ilustrat" şi „Vatra". A mai colaborat la „Vieaţa", „Floare albastră", „Sămănătorul" (Orăştie), „Neamul românesc literar", „Luceafărul", „Viaţa literară şi artistică", „Gazeta Transilvaniei", „Opinia", „Convorbiri literare", „Familia", „Tribuna", „Adevărul", „Libertatea", „Ramuri" ş.a. A semnat şi cu pseudonimul I. Blanc. în 1905 a făcut parte din grupul celor care au editat „Tribuna Dobrogei". A participat la înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Români.
Povestirile, nuvelele şi romanele lui A. trimit, în cea mai mare parte, la universul rural. Prin multe dintre subiectele alese, prin personaje şi atitudini, prozatorul se dovedeşte un precursor al sămănătorismului, precum şi al poporanismului. In primul volum de nuvele, Flori de câmp (1900), sunt surprinse câteva caractere violente, capabile chiar de crimă. Tot aici apar povestite frânturi din viaţa animalelor, amintind de volumul Din lumea celor care nu cuvântă de Emil Gârleanu. în romanele Rătăcire (1902) şi Sybaris (1902), tipologiile sunt insuficient explorate, iar acţiunea nu are amploare, primul roman, în special, părând mai degrabă o culegere de nuvele. Dimensiunea psihologică rămâne una de suprafaţă, A. mulţumindu-se să creeze personaje după o schemă morală simplificatoare, în alb şi negru. Cele două romane urmau să facă parte dintr-o trilogie al cărei ultim volum nu a mai fost publicat. Ideea pe care se ridică întreaga construcţie narativă din Rătăcire este clasicul antagonism dintre ţărani şi boieri. Dragostea dintre doi tineri, protagoniştii romanului, proveniţi din cele două straturi sociale aflate în neostoită înfruntare, nu poate înfrânge prejudecăţile. Conflictul, plasat după 1860, constituie un element esenţial în fresca evenimentelor politice şi sociale. Diatriba, caracterul moralizator, critica la adresa corupţiei societăţii din capitală sunt însă stridente. în aceeaşi notă violentă, văduvită de valoare artistică, este scrisă şi povestea de iubire dintre cele două personaje: ţăranul Bujor şi Duduia, fiică de boier de veche stirpe. întoarcerea la viaţa din preaplinul naturii — cale aleasă de Bujor — se dovedeşte nepotrivită pentru Duduia (numele celor doi sunt naiv simbolice), deprinsă cu tihna vieţii îmbelşugate. Confirmarea „tezei" se face prin fuga Duduii împreună cu un arendaş grec. Rod al
33 Dicţionarul general al literaturii romane
Adam
dragostei dintre Bujor, personaj în care A. vede un exponent viguros al ţărănimii, şi Duduia, întruchipare a boierimii lipsite de vitalitate, îndepărtată mult de tradiţiile şi aspiraţiile satului, este pruncul Făt-Frumos, un copil bolnav psihic, semn al degenerării, al „rătăcirii". Romanul, conceput ca un „jurnal" al lui Bujor, e însoţit de un prolog şi de un epilog, texte impregnate de acelaşi sentimentalism desuet. Câteva personaje reapar şi în al doilea roman, Sybaris. Astfel/Duduia, bătrână, se reîntoarce pe meleagurile unde trăise alături de Bujor pentru a muri răpusă de remuşcare. în cu totul alt registru faţă de nota falsă, cu vădită tendinţă moralizatoare, caracteristică scrierilor de ficţiune ale lui A., este scrisă monografia Constanţa pitorească cu împrejurimile ei (1908), un adevărat ghid pentru cel ce doreşte să cunoască istoria acestui ţinut străvechi.
SCRIERI: Flori de câmp, Bucureşti, 1900; Pe lângă vatră, Bucureşti, 1900; Leagănul viselor, Bucureşti, 1902; Rătăcire, Bucureşti, 1902; Sybaris, Bucureşti, 1902; Pe Dunăre, Constanţa, 1904; Teatru şcolar, Bucureşti, f.a.; Năzuinţi, Bucureşti, 1907; Constanţa pitorească cu împrejurimile ei, Bucureşti, 1908; Voia mării, Bucureşti, 1909; Aripi tăiate, Bucureşti, 1910; Din viaţă, Bucureşti, [1910]; Vorbe de clacă, Vălenii de Munte, 1910; învingătorul, Bucureşti, [1915]; înstrăinat, Bucureşti, 1918; Mărire şi cădere, Bucureşti, [1924]; Sub arşiţă, Bucureşti, 1925; Glume şi pilde ţărăneşti, Bucureşti, [1928]; Rătăcire. Sybaris, îngr. Constantin Mohanu, introd. Al. Hanţă, Bucureşti, 1984. Traduceri: Guy de Maupassant, Nuvele alese, Bucureşti, 1908.
Repere bibliografice: Sadoveanu, Cărţi, I, 40-41; Lovinescu, Scrieri,
V,	40-41, VI, 182-183; B. Jordan, Antologia învăţătorilor în literatură, Bucureşti, 1939, 78-82; D. Micu, Istoria literaturii române, II, Bucureşti, 1965,90-91; Enache Puiu, Ioan Adam, TMS, 1968,3; Ciopraga, Lit. rom.,
541-542; Dicţ. scriit. rom., 1,10-11; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,31. O.l.
ADAM, Ioan (19.VIII.1946, Mediaş), critic şi istoric literar, editor. Este fiul lui Gheorghe Adam, tehnician feroviar, şi al Elisabetei Adam (n. Balteş), funcţionară. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română la Universitatea din Bucureşti, luându-şi doctoratul în filologie (2000) cu teza Ideologia literară a lui Duiliu Zamfirescu. A fost redactor în secţia literatură şi artă a ziarului „Scânteia" (1969-1974,1983-1988), şef al secţiei de cultură la „Scânteia tineretului" (1974-1983), lector principal la Editura Eminescu (1988-1991), publicist comentator la „Adevărul" (1991-1992), redactor-şef adjunct la „Vocea României" (1993-1996). Din 1996 este realizator-coordonator la Radiodifuziunea Română. A debutat publicistic în 1964, la revista „Lumea".
Prefigurată în 1976 de o antologie de opinii critice despre Duiliu Zamfirescu şi de o ediţie a romanului Viaţa la ţară, prima carte a lui A., Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu (1979), este aparent un recurs la câştigurile exegezelor tradiţionale. Bine informat, cu lecturi modeme „la zi", criticul surprinde însă prin redistribuirea accentelor interpretative. Autorul Romanului Comăneştenilor nu mai e văzut doar ca prozator „social", „ruralist", ci mai ales ca analist al naturilor problematice, al fiinţelor complicate, devastate de ruptura dintre conştiinţă şi comportament. Cercetată atent, detectivistic,
legenda „impopularităţii" scriitorului, laitmotiv al studiilor precedente, e explicabilă prin propensiunea spre „realismul analitic" prin care Duiliu Zamfirescu îşi devansa contemporanii şi prin voinţa sincronizării discursului epic cu acela european practicat de Maupassant, Zola, Flaubert, D'Annunzio, Verga, Tolstoi. Planetariu (1984) conţine studii de istorie literară consacrate lui M. Sadoveanu, T. Arghezi, Ion Pillat, G. Călinescu, Marin Preda şi, desigur, lui Duiliu Zamfirescu. Multora dintre aceştia (dar şi altora, ca I. L. Caragiale, Gh. Brăescu, Mihai Beniuc, Grigore Ghica) A. le-a consacrat ediţii însoţite de prefeţe, postfeţe, tabele cronologice, dosare critice, bibliografii, toate redactate sub semnul rigorii documentare şi al subtilităţii argumentării. Ultima caracteristică e vizibilă mai ales în interviurile, tabletele şi reportajele din Bat clopotele pentru Basarabia (1995), carte distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, definită prin „tremurul de nerv participativ, fiorul dramatic, analiza lucidă" (Mihai Cimpoi), prezente în aceste pagini despre realităţile politice, culturale, psihologice de dincolo de Prut. După interludiul basarabean, Inelele lui Saturn (1998) investighează „paradisul tulburat" al lui I. L. Caragiale (în care domneşte „puterea întunericului"), descoperind premonitorii accente ionesciene în Victimele datoriei, identifică în proza lui Gh. Brăescu eposul destinului capricios, comentează pentru prima dată umorul lui Lucian Blaga, strategia disimulării defensive în epica lui Zaharia Stancu. Bun cunoscător, deopotrivă, al chestiunilor literar-estetice şi al celor politice (Z. Omea), A. publică o masivă sinteză, Panteon regăsit. O galerie a oamenilor politici români (2000), în care figurează şi scriitori-politicieni precum C. A. Rosetti, M. Kogălniceanu,
D.	Bolintineanu, Duiliu Zamfirescu, I. G. Duca.
SCRIERI: Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu, Bucureşti, 1979; ed. Focşani, 2002; Planetariu, Bucureşti, 1984; Bat clopotele pentru Basarabia (în colaborare cu Georgeta Adam), Bucureşti, 1995; Inelele lui Saturn, Bucureşti, 1998; Panteon regăsit. O galerie a oamenilor politici români, Bucureşti, 2000; Oglinda şi modelele. Ideologia literară a lui Duiliu Zamfirescu, Bucureşti, 2001; Proba exilului (în colaborare cu Georgeta Adam), Bucureşti, 2002. Ediţii: Duiliu Zamfirescu interpretat de..., introd. edit., Bucureşti, 1976; Duiliu Zamfirescu, Opere, V, Bucureşti,
1982	(în colaborare cu Mihai Gafiţa), VI, Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Georgeta Adam; 100 cei mai mari scriitori români, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: D. Micu, Un nou Duiliu Zamfirescu, ARG, 1979, 4; Dinu Flămând, Un redutabil analist, „Scânteia tineretului", 1979,9508; Pompiliu Mareea, Maturitatea debutului, CNT, 1980, 6; Petru Poantă, Ioan Adam, „Duiliu Zamfirescu", ST, 1980, 2; Nicolae Mecu, Duiliu Zamfirescu, novatorul, VR, 1980,6-7; Iorgulescu, Ceara, 68-72; Al. Piru, Continuarea unei ediţii necesare, „Scânteia tineretului", 1982,10 263; Petru Poantă, Ioan Adam, „Planetariu", TR, 1985, 4; M. Coman, Ioan Adam, „Planetariu", ST, 1985, 4; Liviu Petrescu, Moment Duiliu Zamfirescu, ST, 1990, 2; Ulici, Lit. rom., I, 522-523; Omea, înţelesuri, 91-96; Dicţ. scriit. rom., I, 11-12; Mihai Cimpoi, Bat clopotele pentru Basarabia, CC, 1996, 9-10; Daniel Cristea-Enache, Demnitatea criticii, ALA, 1999, 473; V. Ionescu, Iluminări despre Rimbaud, ST, 1999, 5-6; Z. Omea, Oameni politici în discursuri, RL, 2001, 7; Iulia Alexa, Identificarea surselor, RL, 2002,28; Ştefan Ciucă Ioanid, „Proba exilului", „Curierul românesc", 2003, 4; Dan Mănucă, Duiliu Zamfirescu în actualitate, CL, 2003,2.	A.N.
Adam
Dicţionarul general al literaturii române 34
ADAM, Sergiu (16.VII.1936, Cosmeşti, j. Galaţi), poet, prozator şi traducător. Este fiul Anei (n. Popovici), muncitoare, şi al lui Teodor Adam, preot. După ce a absolvit Facultatea de Filologie-Istorie a Universităţii din Iaşi (1958), a funcţionat ca profesor de limba română (1958-1961), metodist la Casa Regională a Creaţiei Populare din Bacău (1964-1965), iar din 1965 redactor la revista „Ateneu" din Bacău, unde, începând cu 1990, este redactor-şef. Debutează în revista „Flacăra laşului", cu poezie, în 1954.
Prezenţă discretă în lumea literară, definitiv legat de revista băcăuană „Ateneu", A. este un introspectiv, urmăritor de aventuri regresive, elegiac în cadrele „vitaliste" ale poeziei şi atent la meandrele psihologice chiar în plin dinamism epic. A debutat (sub un moto din Mateiu I. Caragiale) cu volumul Ţara de lut sau Scrisorile blândului şi însinguratului Sergiu Adam către mult iprea iubita lui soaţă, Doamna Otilia, apărut în 1971. Sunt aici versuri sensibile, evocări serafizate de ruralism pictural, dar cu filiaţie bacoviană („ninge pe vechi catedrale",/ „soarele curge peste vârfuri de plopi") şi nu fără ceva urme din linia Nicolae Labiş — Ioan Alexandru („Oh, lerui-ler, într-o noapte ca asta/ când stelele umblă buimace pe jos/ fratele meu a trecut sub zăpezi/ c-o floare de cancer în piept înflorită frumos"). Detaliile care compun desenul de ansamblu ale acestui „lirism delicat minor" (Eugen Simion) sunt alăturate din perspectiva unei memorii care transformă marginile obiectelor într-un contur tremurat, estompând identităţile prin filtrarea unei lumini incerte. O eventuală referinţă a poeziei lui A. ar putea fi impresionismul din artele plastice: „Vară. O stradă cu îndrăgostiţi în amintire,/ Turnul cu păsări în pulberea ei răsturnat,/ Umbrele caselor joase,/ Ziduri
însemnate cu cretă/ într-un joc al copilăriei, ciudat.// Eu, cel de atunci, traversez galopând/ O vastă câmpie imaginară/ Şi cade amurgul şi calul nechează/ şi umple cu spaimă/ Capătul zilei de vară.// Apoi întunericul dens,/ Camera scundă, o umbră-n genunchi/ Cere cuiva pe cel depărtat înapoi,/ Ceştile visează în vechea vitrină/ Şi-o tristă speranţă adoarme-ntre noi." Consecvent cu sine este poetul în volumul Gravuri (1976); prelucrarea lirică reţine din existent acele elemente care pot participa — într-un angrenaj retoric nu cu mult diferit de cel tradiţionalist — la explicitarea unor sentimente din spectrul pozitivului nuanţat: „încet curge luna în vasta câmpie./ Arbori răzleţi/ înfipţi în pământ şi în cer/ îmi aduc aminte copilăria:/ lumină de ceară pe dealuri,/ flori prăfuite la marginea drumului.../ Lumea e totuşi frumoasă,/ pururi aş sta s-o contemplu." în Peisaj cu prinţesă (1987), volum care valorifică mai apăsat sursele poeziei bacoviene, degradarea coloristică a imaginilor oferă subiectului liric prilejul să se contextualizeze într-un spaţiu al fantasmelor neliniştii, al sentimentelor neprecizate, al tulburărilor mărunte. Simt percepute cu precădere secvenţe ale unor peisaje de toamnă, anotimpul având calitatea convenabilă de a face vizibil caracterul tranzitoriu, instabil al relaţiilor dintre lucruri. Ritmul poemelor este acela al unei fluidităţi lente: „Lumină de acvariu/ Draperia decolorată/ Accentuează oboseala amurgului.// Nemişcat priveşti în urmă/ Ca în viaţa altcuiva:/ Au fost oare toate aievea?/ A existat, în adevăr, un altădată?/ Ce straniu/ Ce vag/ Ce departe!// Afară vântul citeşte afişe,/ Ploaia măruntă le spală." Solitar, cu vagi frenezii şi irepresibil captiv al sentimentului înfrângerii, atunci când se îndreaptă spre proză, scriind un roman cu subiect ţărănesc, poetul mizează totul pe dialog (Chipuri şi voci, 1984); atmosfera câştigă în principal din notaţia fugară şi din ironia tandră care se pune în scenă. Iarna, departe... (1976) este un roman poliţist, structurat în funcţie de parametrii specifici pentru codul respectiv: anchetatorul Teofil Monah e confruntat cu misterul unei crime pe care o elucidează prin metoda deducţiilor succesive, limpezind inevitabilele complicaţii şi dificultăţi apărute pe parcurs. Totuşi, adevărul pe care ofiţerul de miliţie îl descoperă nu poate avea consecinţe în plan imediat, datorită unor interese politic-stra-tegice care minimalizează importanţa cazului. Schema detecti-vistică reprezintă mai curând un pretext narativ pentru dramatizarea şi personalizarea unor psihologii şi identităţi. Axat pe căutarea adevărului personal, ca şi pe gravitatea singurătăţii comunitare, romanul acordă numai în aparenţă pondere mediului. în fapt, ceea ce primează sunt natura lirică, adică apăsat individuală, a personajului, şi subtextul ideatic al fapticului. Proză reflexivă, îndatorată parţial climatului dialogului „alexandrin" al psihologismului din Noul Roman francez. în altă ordine de idei, nu este inutil a menţiona că A. este primul traducător în româneşte al romanului O zi din viaţa lui Ivan Denisovici de A. Soljeniţân („Secolul 20", 1964).
SCRIERI: Ţara de lut sau Scrisorile blândului şi însinguratului Sergiu Adam către mult prea iubita lui soaţă, Doamna Otilia, Bucureşti, 1971; Ctitorii muşatine, Bucureşti 1976; Gravuri, Iaşi, 1976; lama, departe..., Bucureşti, 1976; ed. (Moartea avea ochi verzi), îngr. Claudia Tache,
35 Dicţionarul general al literaturii române
Adamescu
Bucureşti, 2000; Chipuri şi voci, Bucureşti, 1984; Peisaj cu prinţesă, Bucureşti, 1987; Scrisori din Ţara Cocorilor Albi, Iaşi, 1994; Scrisori din Ţara Cocorilor Albi, Bucureşti, 2001. Traduceri: Rimma Kazakova, Brazii ninşi, pref. trad., Iaşi, 1973; M. S. Kolesnikov, Richard Sorge aşa cum a fost, Iaşi, 1977 (în colaborare cu T. Ionescu); Felix Iusupov, Moartea lui Rasputin, Bucureşti, 1991 (în colaborare cu T. Ionescu).
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Debuturi în poezie, CNT, 1971, 46; Andriescu, Disocieri, 146; Daniel Dimitriu, Modalităţi ale confesiunii, CL, 1976,8; Dan Laurenţiu, Acurateţea limbajului, LCF, 1976, 35; Poantă, Radiografii, I, 297-299; Livescu, Scene, 117-118; Ioan Holban, Viaţa la ţară, CRC, 1985, 16; Dana Dumitriu, Toamna, la Plavalari, RL, 1985,21; Constantin Pricop, Eseu şi roman, CL, 1985,6; Ioan Holban, Pragul realităţii, CRC, 1987,3; Nicolae Manolescu, Schiţe lirice, RL, 1987, 45; Simion, Scriitori, IV, 197-201; Corina Mihaela Apostoleanu, „Scrisori din Ţara Cocorilor Albi", TMS, 1995,9; Ulici, Lit. rom., 1,168-169; Petre Isachi, Cântând marea lumină a trecerii, „Bucovina literară", 1995, 8-10; Dicţ. scriit. rom., I, 12-13; Popa, Ist. lit., II,
542-543.; Marilena Donea, Sergiu Adam. Biobliografie ’65, Bacău, 2001; Vlad Sorianu, Sensul în lirica lui Sergiu Adam, CL, 2002, 5; Const. Ciopraga, Portret de poet, CL, 2002,6; Iulia Argint, Melodia întâmplărilor, RL, 2002,47.	D.C.M.
ADAMEK, Diana (26.IV.1957, Baia Mare), eseistă şi critic literar. Este fiica lui Alexandru Adamek, doctor în economie, şi a Măriei Adamek (n. Mihalca), contabilă. A urmat şcoala primară şi liceul în localitatea natală, absolvind Liceul „Vasile Lucaciu" în anul 1976. în perioada 1976-1980 urmează cursurile Facultăţii de Filologie (secţia română-franceză) a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca. Debutează în 1980, în revista „Tribuna", cu un articol despre proza lui Mihail Sadoveanu. Revine, după terminarea facultăţii, la Baia Mare, unde îndeplineşte mai multe funcţii, între care referent şi secretar literar la Teatrul Dramatic din localitate. în mai 1990 se stabileşte la Cluj-Napoca, unde devine redactor — şi cronicar literar — al revistei „Tribuna". Din anul 1998 este cadru didactic al Universităţii „Babeş-Bolyai" la Catedra de literatură universală şi comparată a Facultăţii de Litere. Este doctor în litere (1997), cu teza Privirea, temă şi limbaj. Debutează editorial în anul 1995 cu volumul de eseuri Trupul neîndoielnic, distins cu Premiul pentru debut al filialei din Cluj-Napoca a Uniunii Scriitorilor din România. A îngrijit volumul Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu (1991), în colaborare cu Ioana Bot, şi o ediţie a romanului Cunoaştere de noapte de Al. Ivasiuc. A colaborat, cu cronici literare, eseuri şi alte texte de critică literară, studii de literatură comparată etc., la revistele „Tribuna", „Familia", „Apostrof", „Steaua".
Cronicar literar de gust şi perspicacitate, A., ca autoare de cărţi, cultivă mai cu seamă eseul. Consistente, meticulos construite, eseurile ei procedează la asedierea solid organizată a unor chestiuni de teoria artei şi de hermeneutică literară. Ele sunt bogate în referiri la predecesori de autoritate, în citate ample, comentate cu sagacitate, vădind o stăpânire sigură a bibliografiei româneşti şi universale, valorificată elegant. Contribuţiile eseistei se remarcă prin deschidere către interdiscipli-naritate, mobilizând, selectiv, arsenalul teoriei şi istoriei artei, al filosofiei şi esteticii (în măsura în care discursul ei teoretic şi
hermeneutic are în vedere vizualul, tactilul, percepţia, subiectivitatea, imaginile şi nu neapărat textul în dimensiunea lui narativă sau îngust lingvistică). Simt citaţi şi „exploataţi" inteligent autori ca H. Wolfflin, W. Worringer, G.-R. Hocke, Matila C. Ghyka, Eugenio d'Ors, Henri Focillon, Edgar Papu, Al. Ciorănescu şi mulţi alţii. Eseurile nu sunt lecturi „complete" ale textelor literare avute în vedere, ci prezintă spectacolul intelectual incitant al urmăririi temei teoretice alese, fundamentată în capitolele ori secţiunile introductive şi generale. în Trupul neîndoielnic, supratema vizată e corporalitatea, senzualitatea textului, primordialitatea imaginii, a palpabilului şi vizibilului în elaborarea textului literar, iar scriitorii ale căror opere alimentează reflecţia eseistei sunt Virginia Woolf, Ernesto Săbato, M. Blecher, Jorge Luis Borges, Bruno Schulz şi Yukio Mishima. Volumul Ochiul de linx (1997) este un studiu în care eseista examinează, după cum se precizează în subtitlu, barocul şi revenirile sale; ampla secţiune introductivă, gene-ral-teoretică (dar foarte bogată în trimiteri şi exemplificări), e completată şi ilustrată de capitole privind literatura contemporană, elaborate în viziune comparatistă ori micromono-grafic-analitică şi referindu-se la autori diferiţi ( între alţii: M. Blecher, Albert Camus, AlainRobbe-Grillet, Julio Cortăzar, Gabriel Garda Mârquez, Adolfo Bioy Casares, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran). Selecţii din cronicile sale literare adună volumele Castelul lui Don Quijote şi Transilvania şi verile cu polen. Clujul literar în anii '90, publicate în anul 2002.
SCRIERI: Trupul neîndoielnic, Bucureşti, 1995; Ochiul de linx. Barocul şi revenirile sale, Bucureşti, 1997; Castelul lui Don Quijote, Cluj-Napoca, 2002; Transilvania şi verile cu polen. Clujul literar în anii '90, Piteşti, 2002. Ediţii: Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, Cluj-Napoca, 1991 (în colaborare cu Ioana Bot); Al. Ivasiuc, Cunoaştere de noapte, introd. edit., Cluj-Napoca, 1998.
Repere bibliografice: Maria-Comelia Oros, Omagiu şi deconstructi-vism, RL, 1992,13; Mircea Popa, „Trupul neîndoielnic", „Adevărul de Cluj", 1995,30 martie; Augustin Cozmuţa, O hermeneutică a textului de nivel universitar, „Graiul Maramureşului", 1995, 26 mai; Carmen Varfalvi-Berinde, Inima unei lumi calde, tandre şi vii, APF, 1995,10; Dan
C.	Mihăilescu, „Trupul neîndoielnic", LAI, 1995, 34; Mihaela Ursa, „Trupul neîndoielnic", ST, 1995,7-8; Adrian Ţion, Supremaţia imaginii, TR, 1996, 2-3; Iulian Boldea, „Trupul neîndoielnic", LCF, 1996, 11; Comeliu Crăciun, Exerciţii de privire, F, 1996, 7-8; Mircea Popa, „Ochiul de linx", „Adevărul de Cluj", 1997, 21 iunie; Mihaela Ursa, Lăcomiile privirii, ST, 1997,7; Comeliu Crăciun, Puterea linxului, F, 1998, 1; Svetlana Tureleac, „Trupul neîndoielnic", ECH, 1998, 1-3; Ancuţa Pârvan, „Ochiul de linx. Barocul şi revenirile sale", ECH, 1998,1-3; Ion Bălu, Barocul şi revenirile sale, APF, 1999, 10; Adrian Ţion, Funcţia privirii în baroc, „Cetatea culturală", 2002,2.	N.Br.
ADAMESCU, Gheorghe (23.VII.1869, Bucureşti - 4.III.1942, Bucureşti), istoric literar şi bibliograf. Fiu al preotului bănăţean Andrei Adamovici, care pe la 1841 venise în Bucureşti şi preluase direcţia Imprimeriei Statului, şi al Anghelinei (n. Teodoreanu), A. a fost atras de literatură încă de pe băncile Liceului „Sf. Sava", când a început să scrie versuri, publi-
Adameşteanu
Dicţionarul general al literaturii române 36
cându-le în ziarul „România", apoi anecdote şi schiţe ce au apărut în „România liberă", „Adevărul" ş.a. Ca student la Facultatea de Litere şi Filosofie din capitală, a participat la înfiinţarea Ligii Culturale, formă de protest a românilor liberi faţă de răsunătorul proces al Memorandumului din Cluj. După un an petrecut ca profesor de limbile română şi latină la Galaţi, pleacă la Paris, unde va audia o serie de cursuri la Sorbona, Ecole des Hautes Etudes şi Ecole des Chartres (vechi centru de studii bibliografice). îşi face debutul editorial cu Luptele pentru naţionalitate ale românilor de peste munţi în 1848-1849, lucrare apărută în 1892. Din 1894 se află în Bucureşti, unde va fi profesor mai întâi la Liceul „Gheorghe Lazăr", apoi la „Sf. Sava". Paralel cu activitatea la catedră, va publica toată viaţa studii şi manuale de limba şi literatura română (unele în colaborare cu Mihail Dragomirescu şi I. A. Rădulescu-Pogoneanu). A fost secretarul Asociaţiei Corpului Didactic, membru în Consiliul Superior al Instrucţiunii şi apoi, ca secretar general în Ministerul Instrucţiunii (1901-1904), un colaborator apropiat al lui Spiru Haret. în calitate de inspector general al învăţământului, ia parte la congrese de educaţie din străinătate. în 1921 este ales membru corespondent al Academiei Române. A fost secretar şi vicepreşedinte al Comitetului de conducere al Ateneului Român.
în domeniul istoriei literare, A. a elaborat unele studii cu caracter de popularizare, publicate în periodice, şi a întocmit ediţii, antologii, biografii de scriitori şi manuale ce se adresau în primul rând elevilor. Dintre acestea merită reţinute Din biografiile scriitorilor români (1896), Istoria literaturii române pentru
şcoalele normale (1910) şi ediţii din scrieri ale lui V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, I. L. Caragiale, G. Coşbuc, M. Eminescu, Spiru Haret ş.a. Mai trebuie reţinută contribuţia sa la realizarea, alături de I.-A. Candrea, a Dicţionarului enciclopedic ilustrat „Cartea Românească", a cărui a doua parte, cu date istorice şi geografice, a redactat-o. Dar, din tot ce a scris A., cu migală şi pacienţă, cea mai importantă rămâne o adevărată lucrare de benedictin, Contribuţiune la bibliografia românească (I-III, 1921-1928), cea dintâi bibliografie a literaturii noastre, pe autori, cu trimiteri la opere şi scrieri critice. Acesteia i-au urmat, de-a lungul anilor, studii speciale despre unii autori, despre curente şi reviste, iar bibliografia s-a extins până la detaliu. Nimeni nu a mai săvârşit încă până astăzi un asemenea sacrificiu intelectual, atât de necesar cercetării literare. Bibliografia lui A., depăşită, cum este şi firesc, în liniile ei mari, reprezintă acel instrument util şi astăzi, „în vremea criticii structuraliste şi a maşinilor electronice de inventar" (Marin Bucur). Prin efortul lui, A. se înscrie printre pionierii bibliografiei literare româneşti, alături de Ioan Bianu.
SCRIERI: Luptele pentru naţionalitate ale românilor de peste munţi în 1848-1849, Bucureşti, 1892; Noţiuni de istoria limbii şi literaturii române, Bucureşti, 1894; Ideile politice ale cronicarilor, Bucureşti, 1895; Din biografiile scriitorilor români, Bucureşti, 1896; Notiţă despre viaţa şi activitatea politică şi literară a liii Ion Ghica, Bucureşti, 1897; Manual de poetică pentru şcoalele româneşti, Bucureşti, 1898; Istoria Seminarului Veniamin din Iaşi, Bucureşti, 1904; Istoria literaturii române pentru şcoalele normale, Bucureşti, 1910; Indicaţiuni bibliografice pentru literatura română. Sec. XVI-XIX, Bucureşti, 1912; ed. 2, Bucureşti, 1914; Istoria literaturii române, Bucureşti, 1913; ed. îngr. şi introd. Paul Lăzărescu, Bucureşti, 1998; Contribuţiune la bibliografia românească, I-III, Bucureşti, 1921-1928; Bibliografia şi organizarea unei bibliografii ştiinţifice la noi, în Omagiu lui Mihail Dragomirescu, Bucureşti, 1928; Bibliografia României, Bucureşti, 1928-1929; Viaţa şi activitatea lui Spiru Haret, Bucureşti, 1936; între cinism şi ipocrizie, Bucureşti, 1936. Antologii: Elocvenţa străină, Bucureşti, 1896; Crestomaţie pentru istoria limbii şi literaturii româneşti, Bucureşti, 1897; Elocvenţa română, Bucureşti, 1924; Literatura română din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre (în colaborare cu Mihail Dragomirescu şi N. I. Rusu), I-II, Bucureşti, 1929-1931; Ediţii: Povestea mavroghenească, Bucureşti, 1897; M. Eminescu, Poezii, Bucureşti, 1921, Opere postume, Bucureşti, f.a.; V. Alecsandri, Poezii, Bucureşti, 1923, Poezii, I—II, Bucureşti, 1937, Poezii, introd. edit., Bucureşti, 1946; Gr. Alexandrescu, Poezii. Memorial de călătorie, Bucureşti, [1925]; I.L. Caragiale, Momente, schiţe, amintiri, Bucureşti, 1928, Opere complete, Bucureşti, 1934; Scrisori ale lui Spiru Haret către Dimitrie Sturdza, Bucureşti, 1939; Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, tr. edit., Bucureşti, 1941. Traduceri: J.-J. Rousseau, Emil sau Despre educaţiune, I—II, Bucureşti, 1913-1916.
Repere bibliografice: N. Georgescu-Tistu, Cartea şi bibliotecile, Bucureşti, 1972, 263-267; Barbu Theodorescu, Istoria bibliografiei române, Bucureşti, 1972,156-158, passim; Bucur, Istoriografia, 247-248; Dicţ. scriit. rom., 1,13-15.	A.M.
ADAMEŞTEANU, Gabriela (1.IV.1942, Târgu Ocna), prozatoare şi publicistă. Este fiica lui Mircea Adameşteanu şi a Elenei Adameşteanu (n. Predescu), profesori. Face liceul la Piteşti (1956-1960), apoi va absolvi Facultatea de Limba şi
37 Dicţionarul general al literaturii române
Adameşteanu
Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1960-1965), după care intră în sistemul editorial, ca redactor la Editura Enciclopedică Română (1968-1974), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1974-1983) şi Cartea Românească (1983-1990). în aprilie 1990 părăseşte Editura Cartea Românească pentru revista „22", al cărei redactor-şef devine în septembrie 1991.
Debutează în 1971, la „Luceafărul", iar în 1975 îşi face debutul editorial cu romanul Drumul egal al fiecărei zile. Romanul Dimineaţă pierdută (1983) transformă un simplu ax familial în carusel de istorie colectivă, întregind în câteva figuri/destine evoluţia României de-a lungul veacului XX, sub privirea necruţătoare, plină de sarcasm plebeu, a unui raisonneur cu valenţe de arhetip etnopsihologiei Vica Delcă. Tocmai aici se află, întâi de toate, forţa autoarei: în cuprinderea epocii în doar câteva personaje. Fără să fie nici pe departe ceea ce, tradiţional, se numeşte „o frescă istorică", Dimineaţă pierdută conţine un eşantion convingător din esenţa umană a vechii românităţi ireversibil viciate de instaurarea comunismului. Graţie unei excelente prize la uman, şapte, opt destine sunt de ajuns pentru a sintetiza o etnoistorie: cuplul Sophie şi Ştefan Mironescu, alături de Ivona, fiica lor, cuplul Margot (sora Sophiei) şi Alexandru Geblescu, apoi Niki şi Tudor, soţul, respectiv fiul Ivonei, în fine, Titi Ialomiţeanu. Şi, desigur, peste toţi şi toate, Vica Delcă. în fiecare se poate citi cu folos o categorie socio-psihologică. Sophie este rafinamentul senzual provocator, hedonismul închis bovaric („Viaţa nu ne este dată ca să ne fie chin — reflectează ea — ci bucurie, şi, dacă vreau, nimic din supărările ei n-au să mă atingă") şi retezat de spectrul războiului („Să te simţi atât de tânără şi atât de dornică de a trăi, şi totul împrejur să-ţi stea împotrivă! Să n-ai ca viitor şi perspectivă decât îngrijirea unui bolnav capricios şi excesiv, a unei surori egoiste şi răsfăţate, în plus un război ce pare-se că stă să înceapă"). La ora apariţiei, romanul a fost înţeles inclusiv în cheie subversivă, războiul de la 1916, cu toate dilemele şi suferinţele sale, fiind „citit" ca parabolă a ceauşismului. După o tinereţe presărată cu flirturi de salon, însă umbrită de convalescenţa şi, apoi, moartea lui Ştefan Mironescu, Sophie se va căsători cu colonelul Ioaniu şi va sfârşi în senilitate, zgârcenie şi manii olfactive, ca o figură tipică burgheziei bucureştene cu veleităţi şi eşecuri aristocrate. Profesorul Ştefan Mironescu asigură, pe de o parte, romanul geloziei bine temperate şi al suferinţei nobile, pentru ca, de cealaltă parte, să exprime sentinţele cvasiclişeizate ale specificului naţional. Situat, într-un fel, între opţiunea Marghiloman şi opţiunea Ionel Brătianu, el ilustrează principialitatea sceptică a omului superior, demnitatea de castă, ironia comprehensivă şi patriotismul cel mai onorabil, pe cât de discret, pe atât de ferm. Câte idei, atâtea verdicte la Ştefan Mironescu, cea mai ataşantă figură a cărţii: „mulţimea noastră a fost, într-o măsură de-a dreptul îngrijorătoare, lipsită de exerciţiul real al democraţiei, şi o tradiţie nu se creează într-o generaţie, două: de aceea ea nu ştie să-şi susţină revendicările, este gata să demobilizeze dintr-un nimic... Dar mai ales nu este solidară, păcat pe care îl poţi descoperi în mai toate straturile"; „Iarăşi mă iritase sănătoasa poftă naţională de râs care ne întovărăşeşte de-
zastrele. Unii susţin că astfel am rezistat, eu mă întreb însă dacă nu cumva din ea vine pieirea noastră"; „La noi, oamenii arată dintru început obosiţi, dintru început resemnaţi, de parcă au mai trăit încă atâtea vieţi grele şi dezamăgitoare, aşa că au renunţat de mult să se mai împotrivească răului atotputernic. Iar dezordinea, provizoratul, primitivismul se înmulţesc spontan... Ca microbii în praf. Există parcă în aer un ferment al dezordinii"; „Dând imediat crezare oricărui zvon rău, pentru că el nu face decât să confirme modul nostru fără iluzii de a privi lumea, lăsând să se insinueze bănuiala interesului propriu asupra oricărei fapte bune, mai este de mirare că în permanenţă suntem sceptici şi blazaţi?"; „Pun excelenţa pamfletului nostru în relaţie cu semnele civilizaţiei insuficiente [...] excepţiile fiind în ţara noastră mai multe ca regula" ş.a.m.d. Ivona (Yvonne) e feminitatea cuminte şi intelectuală, parcă anume făcută pentru a fi părăsită, fiinţa naivă, rătăcită într-o realitate invariabil ostilă clasei sale în amurg, iar Margot - feminitatea în lux şi fără probleme, răsfăţată până la un punct, dar nemeritat pedepsită în final, inclusiv prin cinci ani de închisoare pentru „omisiune de denunţ", descompusă de cancer şi cobaltoterapie. Simetric, doi bărbaţi, Niki — masculinul egocentric, pragmatic şi cinic, adulter şi gata să-şi treacă în exil uşurătatea epicureică; Alexandru Geblescu, alt mare hedonist, crai şi cartofor, un Clark Gabie devenit ministru de Interne, fugind din ţară în 1947, om cu destin umbros. La fel e cazul lui Titi Ialomiţeanu, tipul oportunistului fără scrupule, actor de salon, mercantil cu alură principială, fals conservator, fals insurgent ajuns şef la cenzura brătienistă, apoi filogerman şi, ulterior, antonescian, pentru a termina colaborator al Secu-
Adameşteanu
Dicţionarul general al literaturii române 38
rităţii comuniste. La plecarea în exil a lui Niki şi Geblescu se adaugă Tudor, fiul Ivonei, A. fiind interesată în chip aparte de psihologia emigrantului (ca şi în întâlnirea, lunga proză finală din volumul Vară-primăvară, 1989). Toată ţesătura elitei stă sub privirea Vicăi Delcă, omul de rând şi fără cruţare, când resenti-mentar, când înţelegător şi compătimitor, iar în final supus aceleiaşi legi a degradării fizice, singurătăţii şi morţii. Seducător (dar şi iritant) amestec de vitalitate mercantilă, scepticism arţăgos, cinism bârfitor şi sentimentalism comprehensiv, Vica Delcă transfigurează în derizoriul bătrâneţii ei servile şi, totuşi, stăpânitoare, „grandoarea şi decăderea" elitei înzestrate cu virtuţi categoriale. Virtuozitatea scriiturii alternează monologul interior al Vicăi (din acest punct de vedere, romanul pretinde cititorului o complicitate fără fisură, extrem de activă în a intra şi a trece la fel de iute în şi prin vorbirea personajelor) cu partitura interioară a celorlalţi, ba chiar cu fragmente de jurnal (Ştefan Mironescu în toamna lui 1916). Astfel încât, prins în jocul de oglinzi verbale, fiecare actor este văzut aproape simultan din toate unghiurile. Perspectiva Vicăi Delcă asigură mereu contrapunctul, de un farmec indicibil, echilibrul ironic, distanţarea de riscul patetismului, în fine — culoarea şi condimentele necesare. Dramatizarea făcută de Cătălina Buzoianu în 1986, surprinzător de reuşită, a consacrat romanul şi în ochii publicului de teatru, cel puţin două actriţe, Tamara Buciuceanu în Vica şi Gina Patrichi în Ivona, devenind de-a dreptul întruparea pesonajelor.
După un roman ca Dimineaţă pierdută, toate celelalte cărţi ale autoarei, unele anterioare, nu mai pot fi citite decât prin grila romanului din 1983 sau par nişte simple încercări. Drumul egal al fiecărei zile (1975) descria „efortul unei studente provinciale, provenită dintr-o familie discriminată politic, să realizeze o carieră ştiinţifică seducându-şi profesorul. Seducătoarea este însă o adolescentă timidă şi săracă, iar lumea în care va intra va fi la fel de sufocantă ca şi aceea din care se silise să scape", repetând, aşadar, acelaşi „drum egal al fiecărei zile", cum explică autoarea în cuvintele ce deschid ediţia definitivă a Dimineţii pierdute, apărută în 1997. Povestirile din Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă (1979) etalează tema nepotrivirii conjugale la tinereţe (Neliniştea), degradarea comunicării inter-umane paralel cu degradarea mediului social (O plimbare scurtă după orele de servici, elaborare contrapunctică de scene vorbite pe subiecte birocratice şi de imagini ale oraşului în mizerie) şi, în sfârşit, tema cuplului, ce revine în proza titulară. Obositoare prin tehnicismul stil Noul Roman francez, prozele din Vară-primăvară (1989) restituie fragmente de umanitate alterată (mediul social îmbâcsit şi fără ieşire, cuplul în disjuncţie irepresibilă, emigrantul întors în ţară, nemaireuşind să comunice cu nimeni, deşi familia îl aştepta cu fervoare, din diferite motive), interesantă fiind tenta de teatralitate (ca şi alura de scenariu de film) a multor pagini. Tocmai din acest ultim punct de vedere, interesantă a apărut în ochii criticii literare reluarea într-un roman, în 2003, a nuvelei întâlnirea din volumul Vară-primăvară. Chiar dacă alternanţele, sincopele, frenezia mozaicării naraţiei par piedici greu de surmontat la lectură, din unghiul psihologiei exilatului şi al dramei întoar-
cerii romanul are substanţă şi o priză bună la una dintre cele mai sensibile teme morale ale postcomunismului românesc.
Din 1989 până în 2003, A. a părăsit literatura şi s-a dăruit cu înfrigurare gazetăriei politice. Pentru multe segmente de public A. înseamnă revista „22", Grupul pentru Dialog Social, implicarea zilnică în cele mai dure, mai sinuoase şi spinoase evoluţii ale politicii româneşti. Cele două mărturii editoriale — interviurile din Obsesia politicii (1995), dar mai ales volumul Cele două Românii (2000) — simt totuşi departe de a oferi adevărata anvergură şi ponderea acestei activităţi. Frumuseţea paradoxului este că tot fiinţa scriitorului biruieşte până la urmă în pagină. Autoarea este un amestec exploziv de melancolii colerice, frondă inocentă şi înţelepciune profitabilă, hrănin-du-se, aşadar, din propriile contrarii. Abilitate, vehemenţe derutante şi capitulări inexplicabile. însă oricât patos ar cheltui în politicale şi jurnalism, autoarea rămâne scriitor, astfel încât ceea ce se reţine este substanţa nucleului confesiv: autoscopia copilăriei şi a adolescenţei, malformate de obsesia „dosarul prost", tinereţea citită „ca o abulie instinctiv premeditată", „un somnambulism" ocrotitor în planul relaţiilor sociale, revelaţiile despre rătăcirile politice din interbelicul românesc, despre încă persistenta normalitate a unei bune părţi din românime sau, mai ales, confirmarea unor temeri privitoare la ambiţiile secesioniste legate de Transilvania.
Dimineaţă pierdută este un roman cu adevărat modem, dar în care tehnicile întrebuinţate sunt atât de bine stăpânite, ţinute în frâu, justificate, chemate de structura romanului şi de cerinţele personajelor, încât devin invizibile. în ciuda perspectivei care se schimbă cu fiecare dintre personaje, căruia i se dă cuvântul în deplină libertate, fără cenzura auctorială, caleidoscopul acesta mişcător se adună în final într-o perspectivă atât de unitară, încât Dimineaţă pierdută poate fi citit dintr-o singură respiraţie, ca un roman tradiţional, şi numai după aceea să-ţi dai seama prin ce strategii narative a fost obţinută curgerea...
Monica Lovinescu
SCRIERI: Drumul egal al fiecărei zile, Bucureşti, 1975; Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, Bucureşti, 1979; Dimineaţă pierdută, Bucureşti, 1983; ed. Bucureşti, 1997; Vară-primăvară, Bucureşti, 1989; Obsesia politicii, Bucureşti, 1995; Cele două Românii, Bucureşti, 2000; întâlnirea, Iaşi, 2003. Traduceri: Guy de Maupassant, Pierre şi Jean, Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Viorica Oancea); Hector Bianciotti, Fără îndurarea lui Iisus, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Ulici, Prima verba, II, 15-17; Iorgulescu, Scriitori, 175-176; Stănescu, Jurnal, I, 159-166; Raicu, Contemporani, 52-56; Iorgulescu, Critică, 119-123; Moraru, Semnele, 175-180; Piru, Debuturi, 88-92; Ciobanu, Opera, 275-276; Gheorghiu, Reflexe, 46-49; Dana Dumitriu, Le Roman de Vannee 1984, CREL, 1984, 4; Condurache, Portret, 153-154; Manea, Contur, 44-48; Cristea, Fereastra, 201-215; Holban, Profiluri, 358-363; Tuchilă, Privirea, 31-42; Nicolae Manolescu, Proza scurtă, RL, 1989, 37; Simion, Scriitori, IV, 453-465; Vladimir Bălănică, Sindromul veridicităţii, TMS, 1990, 2; Dan Silviu Boerescu, Poezia sufletelor mărunte, T, 1900, 3; George Pruteanu, Romanciera la munca de jos, CRC, 1990,22; Monica Lovinescu, Gabriela Adameşteanu,
F,	1990, 7; Ovidiu Pecican, Ralantiul, surdina revoltei, CNT, 1991, 31; Mihaela Ursa, „Drumul egal" al prozei, APF, 1993,6; Simona Sora, Tonul
39 Dicţionarul general al literaturii române
Adania
şi perspectiva, RL, 1993, 16; George, Sfârşitul, IV, 305-312; Ştefan Borbely, Gabriela Adameşteanu, F, 1994,3; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 9-11; Lovinescu, Unde scurte, IV, 121-127, VI, 40-45; Petraş, Lit. rom., 77-81, 180-181; Cornel Ungureanu, Gabriela Adameşteanu şi redimensionarea politicului, 0,1996,4; Alex. Ştefănescu, O admirabilă şi tragică operă de educaţie, RL, 1996,15; Cosma, Romanul, II, 154-158; Dicţ. analitic, I, 298-300; Dicţ. esenţial, 4-6; Manolescu, Lista, II, 263-267; Popa, Ist lit, II, 866-868; Negriei, Lit. rom., 283-284; Tudorel Urian, Bricolaj cu sentimente, RL, 2003,28.	D.C.M.
ADAMS-MUREŞANU, Eugenia (11.X.1913, Defiance-Ohio, SUA), poetă şi traducătoare. Născută din părinţi români, emigraţi în America, al şaptelea copil din cei zece ai Paraschivei şi ai lui Nicolae Mărgineanu, viitoarea scriitoare se întoarce împreună cu mama sa, rămasă văduvă, în ţinuturile de obârşie de la Ocna Sibiului, profesând ca învăţătoare. A.-M. a făcut studii de teologie la Sibiu (1947) şi a urmat la Cluj cursurile Facultăţii de Filologie (1949). Debutează cu proză pentru copii şi cu traduceri în 1933, la „Satul şi şcoala", ulterior mai semnând sporadic în „Viaţa copiilor", „Viaţa ilustrată", „Luceafărul", „Claviaturi", „Revista Fundaţiilor Regale", „Gândirea şi „Tribuna Ardealului" (la care e redactor). In 1939, îi apare placheta Casa cu pitici, iar câţiva ani mai târziu, în 1943, publică broşura învierea fariseului Eleazar. Căsătorită mai întâi, în 1932, cu Florea Mureşanu, viitor protopop al Clujului, va fi, din 1956, soţia lui D.D. Roşea. Arestată la 25 mai 1950 şi trimisă la Canal, eliberată în 1952 şi din nou arestată în 1959, A.-M. reuşeşte să părăsească ţara după 1970. Alte două cărţi, La izvorul cu pietre albastre (1967) şi Sonete (1968), scrise în româneşte, şi trei volume în limba engleză, The Return ofSnow White (1977), Assault on Eden (1977) şi Journey to Fairy-Land
(1978), îi completează bibliografia. în exil, colaborează în principal cu poeme şi o suită de sonete la „Revista scriitorilor români" (1987-1988), publicaţie unde îi apar, de altfel, şi unele traduceri. Cea mai importantă scriere a sa este Cântarea Psalmilor, apărută la Madrid (1986), cu un cuvânt înainte de Vintilă Horia (în loc de prefaţă) şi o introducere de Aureliu Răuţă. Este, aşa cum remarca Vintilă Horia, o transpunere a psalmilor într-un limbaj cursiv, actual şi într-o versificaţie de sorginte folclorică. Principalele calităţi ale poemelor originale, ca şi ale tălmăcirilor poetice, sunt cantabilitatea, precum şi un simţ al ritmului şi o firească adaptare a valenţelor arhaice la tonalităţi modeme. Nota elegiacă se nuanţează mai propriu liric decât cea imprecativă în traducerea Psalmilor, după cum, în unele poeme originale, se distinge un anume sentimentalism al dezrădăcinării, mai pregnant decât tendinţa parabolică, meditativă, de provenienţă creştină, ce-i particularizează sonurile din Dosoftei, Cununa, Osuare, Pe calea florilor de spini sau Macbeth fugind de umbra lui Banquo.
SCRIERI: Casa cu pitici, Cluj, 1939; învierea fariseului Eleazar, Cluj, 1943; La izvorul cu pietre albastre, Bucureşti, 1967; Sonete, Bucureşti, 1968; The Return ofSnow White, 1977; Assault on Eden, Michigan (SUA), 1977; Journey to Fairy-Land, 1978. Traduceri: Cântarea Psalmilor, pref. Vintilă Horia, introd. Aureliu Răuţă, Madrid, 1986; Plinio Correa de Oliveira, Revoluţie şi contrarevoluţie, îngr. Vera Maria Neagu, Bucureşti, 1995.
Repere bibliografice: Dumitru Micu, O carte de basme, GL, 1967,43; Mircea Vaida, „La izvorul cu pietre albastre", TR, 1968,4; Sânziana Pop, Un volum de basme, LCF, 1968, 9; Ion Oarcăsu, „Sonete", TR, 1969,4; Horia Bădescu, „Sonete", ST, 1969,2; Nistor Chioreanu, Morminte vii, Iasi, 1992,480; Florea Mureşanu, Grai şi suflet românesc, Cluj-Napoca, 1997,11-12; Popa, Ist. lit, 1,149,943,948-950,956, II, 1131; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 11-12.	V.D., N.FI.
ADANIA, Alffons] (6.VI.1913, Bucureşti - 25.111.1979, Bucureşti), publicist şi traducător. înainte de a fi licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie şi al celei de Drept, A., fiul lui D. Adania, proprietarul unei agenţii de publicitate din Bucureşti, era un nume cunoscut. Debutează foarte timpuriu cu scurte traduceri din Christian Andersen în „Dimineaţa copiilor" (1924), colaborează la alte câteva periodice, iar la 16 ani era redactor la revistele pentru elevi „Pentru noi" şi „Caiete literare" (1929), în care semna articole şi o proză — Revers. Orientat spre comentariul sociologic al literaturii, A. îşi afirmă opiniile în „Vremea", „Facla" şi, îndeosebi, în „Floarea de foc" şi „Bluze albastre", proclamând scopul „utilitar moral" al artei, necesitatea „ataşării de viaţa prezentă". Invocând exemplul de vigoare şi militantism pe care îl vedea în marile literaturi europene, ca şi în cea americană, el cere să se facă loc noii generaţii de scriitori, „obiectivă, sinceră, realistă", profund angajată social. în acest sens, A. va continua, în special în „Rampa" (1933-1934), să prezinte autori şi opere, insistând mereu asupra valorii lor etice şi sociale. Th. Dreiser, John Dos Passos, G. Hauptmann, H. Mann, Ştefan George, J. Wasser-mann, H. G. Wells, G. B. Shaw, Jose Ortega y Gasset, Knut Hamsun, Ilya Ehrenburg sunt doar cele mai cunoscute nume aduse în discuţie. Din literatura română a vremii, pe care o neagă (sau o ignoră) în bună parte, el îi apreciază pe Mircea Damian, Ion Călugăru, Mircea Eliade, Sergiu Dan, Eugen Jebeleanu. Alte intervenţii pe teme culturale sau sociale îi apar în „Adevărul literar şi artistic", „Viaţa românească", „Azi" ş.a. După o întrerupere datorată războiului şi schimbărilor postbelice, A. revine la publicistica literară, semnând (uneori A.A., Ad.) articole sau note despre cărţi şi reviste din perimetrul limbii engleze. Comentariile şi informaţiile simt făcute după criterii ideologice, într-un stil mai apropiat de polemica politică, de unde o imagine oarecum deformată, tendenţioasă a realităţii artistice occidentale, aşa cum apare în colaborările din „Contemporanul", „Gazeta literară", „Magazin", „România literară".
Ca reprezentant al organizaţiei „Arts Incorporated" din New York (între 1946 şi 1948), A. supraveghează soarta traducerilor din autorii americani în România. în acest timp, au fost reprezentate pe scenele bucureştene şi versiunile sale după piese de Clifford Odets, John van Drutten, Norman Krasna, Joseph Kesselring, Noel Coward, J.-B. Priestley, Garson Kanin ş.a. După această perioadă, a mai tradus multe alte piese, tipărite sau litografiate, unele jucate, din autori cunoscuţi, între care Arthur Miller, Eugene O'Neill, G. B. Shaw, Peter Ustinov.
Traduceri: Edna Ferber, Cimarron, Bucureşti, 1947; Arthur Miller, Toţi fiii mei, Bucureşti, 1948, Vrăjitoarele din Salem, Bucureşti, 1956 (în
Aderca
Dicţionarul general al literaturii române 40
colaborare cu Mihnea Gheorghiu), „Incident la Vichy", Bucureşti, 1966; Noel Coward, Nud cu vioară, Bucureşti, 1959; Gore Vidai, Omul cel mai bun, Bucureşti, 1966; Peter Ustinov, Photofinish, Bucureşti, 1968.
Repere bibliografice: George Mihalache, De vorbă cu d. Alf. Adania, „Mondial Magazin", 1947,35; N. Carandino, Alfons Adania, TTR, 1979, 4; Mirodan, Dicţionar, 1,21 -24.	C. T.
ADERCA, F.[elix] (13.111.1891, Puieşti, j. Vaslui - 12.XII.1962, Bucureşti), prozator, eseist, publicist, dramaturg şi poet. Primul dintre cei cinci copii ai Deborei (Dobrişei, n. Iosub) şi ai lui Avram Adercu, primeşte la naştere numele Froim Zeilic. Părinţii, „comersanţi" săraci de religie mozaică, veniţi de prin Cehia, ajung în Moldova. A. începe şcoala în Puieşti şi urmează, la Craiova, cursurile Liceului „Carol I", fiind însă eliminat în ultimul an. îşi încearcă, fără succes, şansele literare la „Sămănătorur (1907), „Ramuri" (1909), „Convorbiri critice" (1909), unde trimite însemnări critice iscălite A. Tutova (F. Aderca), dar şi la /,Masca" (1911), unde îi apar câteva note critice sub pseudonimul Willy. A. va considera că, în presă, debutul semnificativ se produce la „Noua revistă română" (1913), cu poezia Post amorem, dedicată lui T. Arghezi. Cu o slujbă măruntă la o bancă din Craiova, reuşeşte între timp să tipărească placheta de versuri Motive şi simfonii (1910) şi broşura Naţionalism... ? Libertatea de a ucide... (1910; ediţia din 1922 va purta titlul Personalitatea. Drepturile ei în artă şi viaţă). împreună cu soţia sa, Rubina (Rifca), pleacă în 1913 la Paris,
Desen de Marcel lancu
unde audiază câteva cursuri la Sorbona, de aici trimiţând pentru „Noua revistă română" articole prosimboliste, precum şi foiletoane care consemnau atmosfera dramatică a epocii, reunite apoi în volumul Sânge închegat. Note de război (1915). întors în ţară, intră sub arme în septembrie 1914, participând la campaniile din Oltenia, Transilvania şi Ungaria, experienţă care va nutri romanele Moartea unei republici roşii şi 1916. Colaborează la „Seara" cu foiletoane semnate şi F. Adrian, A. F. Craioveanul, V. Simion, incluse ulterior în volumul Idei şi oameni (1922), la „înfrăţirea", „Versuri şi proză", „Absolutio", „Scena", „Curierul Olteniei", „Zorile" ş.a. îi apar alte patru plachete de versuri: Stihuri venerice (1915), Fragmente-Romanţe; Reverii sculptate şi Prin lentile negre, toate în 1916. Se stabileşte la Bucureşti din 1920 şi este, timp de două decenii, funcţionar la Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale. Scrie abundent în presă, fiind prezent la „Ideea europeană", „Cuvântul liber", „Izbânda" (semna şi I. Laurenţiu), „Hiena", „Umanitatea", „Viaţa românească", „Avântul", „Mântuirea", „Lumea evree" ş.a., apoi la „Contimporanul" (utiliza aici şi semnăturile Regele Solomon, Lix, F. Lix), „Adevărul literar şi artistic", „Flacăra", „Cugetul românesc", scoate revista „Spre ziuă" (1923), unde semna şi Ghiţă Pristanda, Quadroclus, colaborează ori este redactor la „Facla", „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice", „Cetatea literară", „Năzuinţa" (Craiova), „Revista română", „Lumea", „Omul liber", „Mişcarea literară", „Universul literar", „Viaţa literară", „Sinteza", „Adevărul". în 1928 îl secondează pe T. Arghezi la „Bilete de papagal" (va fi secretar de redacţie în primii doi ani, aparţinându-i şi texte iscălite generic B. de p., Papagalul violet, Papagalul roşu, Papagalul albastru, Papagalul portocaliu, Papagalul verde, Papagalul vioriu). Scrie, de asemenea, la „Radio", „Tiparniţa literară", „XX", „Adam", „Zodiac", „Cuvântul", „Reporter", „Vremea", „Realitatea ilustrată" (aici apare, sub pseudonimul Leone Palmantini, prima variantă, X. O. Romanul viitorului, la Oraşele înecate) şi la multe alte periodice. Din 1920, la revista şi cenaclul „Sburătorul", A., „sburătorist din prima oră", cum se autodefinea, aflase ambianţa cea mai propice pentru spiritul său prospectiv, independent. în pofida unor tensiuni, rămâne fidel „Sburătorului" şi lui E. Lovinescu (criticul este şi autor al înlocuirii prenumelui Froim cu Felix), încercând să prelungească viaţa cenaclului şi după moartea mentorului (în casa lui A. şi a Sandei Movilă, a doua lui soţie, s-au mai ţinut câteva şedinţe). în deceniul al treilea, cel mai productiv pentru el, publică romanele Domnişoara din str. Neptun (1921), Ţapul (1921, intitulat în ediţia din 1932 Mireasa multiplă, iar în 1945, Zeul iubirii), Moartea unei republici roşii (1924), Omul descompus... (1925), Femeia cu carnea albă (1927), Rasputin. Diavolul de la Curtea ţarului (1929), piesa Sburătorul (1923, jucată mai întâi în 1931, iar în 1945 cu titlul Sburător cu negre plete), volumele Idei şi oameni (1922), Mic tratat de estetică sau Lumea văzută estetic (1929) şi Mărturia unei generaţii (1929). Le urmează Aventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor (1932), romanul Al doilea amant al doamnei Chatterley (1934, sub pseudonimul Clifford Moore, ceea ce nu-1 fereşte de o anchetă judiciară pentru delict de pornografie literară), volumul (de biografii) Oameni excepţionali
41 Dicţionarul general al literaturii române
Aderca
(1934),	romanele 1916 (1936) şi Oraşele înecate (1936), A fost odată un imperiu... (1939), povestirile Vreţi să descoperim America?
(1935)	şi întâia călătorie în jurul lumii (1939). Hărţuit o vreme (este mutat disciplinar la Cernăuţi şi la Lugoj, apoi e demis), nevoit să-şi retragă numele din presă (în 1940 va publica Petru cel Mare. întâiul revoluţionar, constructorul Rusiei, sub pseudonimul N. Popov), arestat de legionari, se va concentra între
1941	şi 1944 asupra unui curs de estetică predat la colegiul pentru studenţii evrei. După război, primeşte numirea ca director al învăţământului artistic din Ministerul Artelor (se pensionează în 1948) şi, reintrând în presă, reia colaborarea la „Bilete de papagal", „Lumea", „Viaţa românească", scrie la „Curier israelit", „Jurnalul", „Democraţia", „Revista Fundaţiilor Regale", „Bis", „Revista literară", „Veac nou" ş.a. Acum îi apar romanul Revolte (publicat în 1945, dar scris în 1938), monografia C. Dobrogeanu Gherea. Viaţa şi opera (1947), eseul Feeriabaletelor. Convorbiri asupra formelor dansului (1947), câteva scrieri cu tezele ideologice ale zilei (Patru ciudate întâmplări, 1957, Jurnalul lui Andrei Hudici, 1958) şi literatură pentru copii (în valea Marelui Fluviu, 1955, Amiralul oceanului, Cristofor Columb, 1957, Un călăreţ pierdut în stepă. Din vremea lui Petru cel Mare, 1961, scenarii radiofonice cu subiecte mitologice). I-au rămas în manuscris o masivă monografie despre Goethe, un Tratat de estetică generală, romanele Casa cu cinci fete şi Mireasa multiplă, o ediţie de autor, dar şi un Jurnal intim, mărturie a debusolării şi oportunismului, dar şi desen în acjua forte al unor chipuri de literaţi de prin anii '50. Marcel Aderca este fiul lui A.
Soarta scrisului inegal, de aspect pluriform, al lui A. („literat complet şi nespecializat", cum îl caracterizează Arghezi) pare să fi fost legată de o antinomie structurală a omului. Sălăşluiesc în firea lui un insurgent, un nonconformist în stare de perpetuă veghe, pledant neostenit al libertăţii individului şi al ideii de personalitate ireductibilă, mişcându-se cu repeziciune şi aplomb spre orice spaţiu de dispută, tentat să dinamiteze coerciţii şi tabuuri, prezumţios, dornic de afirmare belicoasă şi, deopotrivă, un sceptic maliţios, care trăieşte cu intensitate şi obstinaţie sentimentul frustrării, crispat, instabil, nedăruit cu seninătate. A. investeşte mai mult şi mai orgolios în prezenţa lui între contemporani decât în elaborarea operei, a propriilor „alcătuiri din hârtie". Intelectual ubicuu, în pas cu orice noutate — dă, în 1924, cele dintâi pagini în româneşte din romanul lui Marcel Proust —, obsedat de „spiritul de contemporaneitate", ajunge în preajma majorităţii ideilor mari ale epocii, pe care le interceptează de îndată, cu o intuiţie extrem de sigură, pentru a le anima apoi îndrăzneţ şi tenace. Scriind el însuşi literatură, experimentează neîncetat, fuge „în patru direcţii deodată", fără să găsească totuşi acea opţiune care l-ar exprima integral. înaintea generaţiei de mari critici şi scriitori din perioada interbelică, situându-se, apoi, mereu alături de ei,
A., „om de baricade" (E. Lovinescu), îşi susţine, prin fronde publicistice şi literare, partea lui de contribuţie la impunerea modernităţii în literatura română. Aderând la autonomia esteticului, el se aşază, în esenţă, sub scutul ideilor lui
E.	Lovinescu. Pledoaria o face într-o manieră ferventă şi exclusivistă, ca în Mic tratat de estetică sau Lumea văzută estetic.
Lucrarea însumează, mai întâi, principalele campanii anti-tradiţionaliste la care participase în deceniul al treilea, după ce în prima lui „bătălie" literară, datată 1914, se războise pentru legitimitatea simbolismului la noi, noua orientare fiind considerată „singurul cort de adăpost în Sahara eminesciană", într-o secvenţă a cărţii, eseistul încearcă o — minimală — elucidare teoretică, exersându-şi spiritul disociativ în definirea „frumosului estetic", demers însoţit de două „pilde": T. Arghezi şi Marcel Proust. Gazetarul A. practică simultan eseul, foiletonul, polemica, interviul şi cronica. Ca şi N. Davidescu,
B.	Fundoianu, I. Vinea şi alţii, semnalează nume mari ale poeziei modeme româneşti în chiar momentul apariţiei lor. Fără să fie un creator de opinie, el a făcut o critică de întâmpinare şi a accelerat receptarea acestor nume, intervenind de câte ori erau supuse contestării. Versurile din volumul Plumb al lui G. Bacovia ar fi „alături, numai la doi paşi, de cea mai mare poezie". în aşa-numita „bătălie Arghezi", A. se află într-o campanie permanentă, începând cu anul premergător apariţiei volumului Cuvinte potrivite, când scrie articolul Un nou Eminescu, şi continuând cu seria de riposte adresate lui Ion Barbu şi altora. Mai cu seamă confinii temperamentale îl trimit spre Camil Petrescu (în opera acestuia vede, indiferent de genul literar, „măşti" ale aceluiaşi suflet), în timp ce, cu o admiraţie contrariată, uşor iritată, se îndreaptă spre romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, pe care le apreciază însă subiectiv şi nejudicios. Scrie elogios, fără rezerve, despre importanţa romanelor lui Liviu Rebreanu (considerat un prozator de nivel european, care „depăşeşte orice fel de naţionalitate literară"), dar şi despre opera lui M. Sadoveanu, în care intuieşte dimensiunile mitice (scriitorul ar „înainta înapoi", mişcare specifică proiecţiei mitice). S-a apropiat entuziast de câştigurile expresionismului, mai cu seamă în dramaturgie şi în arta dramatică (preţuieşte piesele lui Lucian Blaga şi din această raţiune), totdeauna în polemică necruţătoare cu oamenii de teatru mediocri. Nu întâmplător, el compune o piesă de teatru de factură expresionistă (Sburător cu negre plete) şi traduce din Karel Capek piesa R.U.R. Aspiraţia de a găsi cheia unei paradigme, personalitatea umană şi îndeosebi personalitatea creatoare, îşi menţine intactă temelia psihologică, de la o primă lucrare, din 1910, până la Idei şi oameni, Mărturia unei generaţii şi Oameni excepţionali. Inaugurând vârsta modernă a unui gen, Mărturia unei generaţii, carte de interviuri cu scriitori şi oameni de artă români, reconstituie caleidoscopic o epocă de răspântie. Oglinda dublă, aparţinând jurnalistului şi intervievatului, îşi interferează reflexele şi creează efectul de metamorfoză continuă a imaginii. Valoarea documentară, incontestabilă, este sporită de câteva elemente ingenioase, care introduc într-un acelaşi spaţiu scenic: „măştile" lui Marcel Iancu, „rama" portretistică şi scenografică elaborată de A., nervul, libertatea şi consistenţa confesiunilor aduse în dialog. în fine, se cuvine menţionată o preocupare aparte în publicistica lui literară: situat febril în actualitate, el trece în revistă, pe sute de pagini, literatura europeană modernă, de la simbolism până la Proust, Joyce, Celine şi Kafka, într-un proiect în care personalităţile
Aderca
Dicţionarul general al literaturii române 42
Ed Hi a Nafionai& Gor»**
ostracizate de ascensiunea forţelor antidemocratice au un loc privilegiat.
De începuturile lui poetice (Motive şi simfonii, Stihuri venerice, Fragmente-Romanţe, Reverii sculptate şi Prin lentile negre), un fragmentarium liric, amalgam de virtualităţi şi de poze moderne, se va dezlega având sentimentul unui experiment de vârstă (va mărturisi că a fost poet în epoca lui „neolitică"). în schimb prozatorul, în permanentă ebuliţie, scrie continuu, enorm, romane îndeosebi, numeroase şi de circulaţie. Acestea au fost primite contradictoriu, amendate chiar ca producte ale unei inteligenţe rele, cu voluptăţi distructive şi pornire spre lubric, ori clasate ca forme de parvenitism literar. S-a mai observat că aerul de bric-â-brac, juxtapunerea unor tehnici de provenienţă diversă ar fi reflectat ba o atitudine estetică (la care trimite şi articolul Descompunerea unui gen), ba o inaptitudine creatoare. Se pare că ştiinţa, opresivă, a arte-
factului sterilizează pagina. Cu toate că experimentează neobosit, el nu poate asimila substanţial modelul proustian, gidian sau kafkian. în proza lui eterogenă, din care transpar afinităţi cu ideile lui Remy de Gourmont şi urme ale injectării unor puternici germeni freudieni, erosul este figura polarizantă. Pansenzualismul, de fapt pansexualismul, văzut de Pompiliu Constantinescu drept ideologie frecventată mono-man de A. (altfel, tendinţa, „îmblânzită" şi legitimată estetic, apare la mari scriitori ai epocii), se proiectează alegoric în naraţiune, într-un joc riscat, libertin, care tranşează în favoarea eclerajului crud, nu o dată impur, exhibiţionist. Personajele, oameni neimportanţi, fără ambiţii şi stabilitate socială, anonimi (depersonalizaţi şi la nivelul onomasticii), cu profesii, îndeletniciri erante, se instalează în clipă, consumându-şi vitalitatea frenetic, detaşat şi amar, într-un nesfârşit itinerar al plăcerilor carnale. Nu atât din textul epic, din pulsiunile erotismului vagant, cât din exterior răzbat înţelesuri vorbind despre incomunicare, agonie, „năzuinţă spre spulberare". Domnişoara din str. Neptun, romanul de debut, se înscrie amăgitor într-o „tematică" tradiţionalistă, dezrădăcinarea, exploatată deopotrivă de sămănătorişti şi poporanişti. Dar mahalaua, lume la care se vor raporta şi I. Peltz, G. M. Zamfirescu, Eugen Barbu ş.a., precum şi victima ei (o fată de la ţară ajunsă curtezana cartierului, înrădăcinată, până la autocondamnare, în acest loc sordid) sunt privite fără lirism, într-un „film" cu derulare alertă, cu secvenţe abrupte, de o ţipătoare concreteţe senzorială. Vocea autorului pus pe filosofare sceptică rosteşte panseuri fals compasive. Cazuistica aceasta se dovedeşte un suport inadecvat pentru ideea de predestinare, agitată pe tot parcursul naraţiunii. Aflat aproape între aceleaşi înzestrări şi limite, Ţapul deschide seria romanelor în care erosul este exclusiv, iar din subsolurile fiinţei instinctualitatea se ridică la suprafaţă, atotstăpânitoare. Distincţia între imoral, amoral şi moral, străină personajelor (ipostaze ale candorii, crede
I.	Negoiţescu), este trimisă la plimbare şi de autor. Se reiterează în exces, cu tente de rău gust literar, descrierea unor momente de explozie a senzualităţii. Un laitmotiv emfatic trece în prim-plan în Omul descompus..., unde personajul, un frustrat, brutal descurajat de urâciunea celor din jur, caută cu exasperare ceva, fie şi o manie, în jurul căreia să i „se grupeze zilele"; şansa de recoagulare a personalităţii şi de „autentificare" prin sexualitate e iluzorie, golul îl acaparează, iar moartea apare spectral în trupul viu. Glisând, ca de obicei, spre maniere literare în vogă, A. exploatează şi aici, destul de superficial, filiera expresionistă ori apelează la tehnica scindării eului, la dezarticularea fluxului cronologic, memorie involuntară etc. Pe de altă parte, într-o mezalianţă pe care nu a putut să o curme nici mai târziu, aduce în text virtuţi pamfletare înrudite cu arta argheziană, dar şi habitudini de gazetar vivace, arţăgos. în romanul Femeia cu carnea albă câştigă teren fibra ludică a imaginaţiei. Reintră în scenă domnul Aurel, personaj recurent, şi el posibil alter ego al lui A. Iniţial, în Moartea unei republici roşii, caporal fiind în armata română trimisă în misiune de pacificare a Budapestei, Aurel oscila între „solara zădărnicie" a războiului, utopiile social-politice şi libertina frenezie erotică. în Femeia cu carnea albă, domnul Aurel, ne-
43 Dicţionarul general al literaturii române
Aderca
gustor de legume, peregrinează prin „grădinăriile" de pe malul Dunării, în încercarea de a-şi potoli mai ales foamea erotică. E un joc ce se vrea iniţiatic, regresiune spre „duhul" primar. Şi, din nou, secvenţe reuşite, aici de o poezie graţioasă, orchestrate cu rafinament senzorial.
Ludicul ia proporţii în Aventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor, parabolă sarcastică, exsanguă a lumii pe dos, mizând pe truvaiuri funambuleşti şi paradoxuri împinse până la absurd, ca la Urmuz. Aceeaşi plăcere a evadării fanteziste, dublată de combustia la rece a speculaţiilor auctoriale, se manifestă, într-o configuraţie insolită, în Oraşele înecate. E o primă performanţă a literaturii Science fiction româneşti, după alte câteva încercări în acest gen, ca, de pildă, Oceania lui AL Macedonski. Cartea, un „basm futurist" (G. Călinescu), imaginează un timp al răcirii şi morţii soarelui, când omenirea, devitalizată, dar suficient de energică pentru a perpetua conflicte şi vanităţi, se retrage, ca în nişte imense acvarii, în oraşe subacvatice. într-o carieră de mereu înnoite experimente, subminată şi de o specială dexteritate de a confecţiona când şi când literatură accesibilă, ba chiar literatură de consum (Al doilea amant al doamnei Chatterley, o aşa-zisă continuare a romanului scris de D. H. Lawrence, intră, cu toate pretenţiile livreşti ale „autorului" român, în această categorie, ca şi Rasputin. Diavolul de la Curtea ţarului, apărut în fascicule, în Colecţia celor 15 lei), romanul 1916 dădea semne că A. poate renunţa la mişcarea centrifugă. Dar „convertirea" e parţială şi de scurtă durată. Epicul, la început supravegheat impersonal, captat logic, evolutiv, include o dramă morală — un tată îşi asumă vina morţii fiului său, condamnat şi executat pentru trădare —, desfăşurată sinuos pe fundalul unor scene de pe front şi din spatele frontului, care sunt surprinse în flashuri lucide, nervoase. Ficţiunea se frânge însă la un moment dat, fiind înlocuită de marginalii inabil mascate, de trimiteri jurnalistice la actualitatea politică etc. Ultimul roman semnificativ, Revolte, reasamblează bună parte din trăsăturile acestei proze. Scrisă la persoana întâi, cartea face mai vizibil transferul dinspre autor spre personaj. Sexualitatea nu mai este însă echivalată cu o acuplare fără saţiu, antrenând şi stări mai complicate. Dacă literatura lui A., cu deosebire romanele, deşi vulnerabile fără excepţie, suscită totuşi interesul ca un spaţiu deschis experimentului, publicistica lui are o însemnătate remarcabilă, ca ferment al înnoirii, în circuitul de idei al epocii interbelice.
Domnul Aderca e un literat complet şi nespecializat. Domnia sa ştie să poarte paleta, parfumele, arcul, săgeţile şi floreta la un loc cu pana; deopotrivă de noi şi de agere. Poetul e povestitor, povestitorul efilosof, filosoful e critic. Este greu să acceptăm, după ce l-am cunoscut în varietatea funcţiunilor sale pe domnul Aderca, pe literatul cu o singură latură şi dimensiune, văzut întotdeauna numai din spate sau din profil, ţânţar uscat al unui mic bâzâit muzical - şi înţelegem în tipul de scriitor unanimitatea puterilor de expresie.
Tudor Arghezi
SCRIERI: Motive şi simfonii, Craiova, 1910; Naţionalism... ? Libertatea de a ucide..., Craiova, 1910; Sânge închegat. Note de război, Craiova, 1915;
Stihuri venerice, Craiova, 1915; Fragmente-Romanţe, Craiova, 1916; Reverii sculptate, Craiova, 1916; Prin lentile negre, Bucureşti, 1916; Domnişoara din str. Neptun, Bucureşti, 1921; Ţapul, Bucureşti, 1921; ed. 2 (Mireasa multiplă), Bucureşti, 1932; ed. 3 (Zeul iubirii), Bucureşti, 1945; Idei şi oameni, I, Bucureşti, 1922; Sburătorul, Iaşi, 1923; Moartea unei republici roşii, Bucureşti, 1924; Omul descompus..., Bucureşti, 1925; Femeia cu carnea albă, Bucureşti, 1927; Mic tratat de estetică sau Lumea văzută estetic, Bucureşti, 1929; Mărturia unei generaţii, cu măşti de Marcel Iancu, Bucureşti, 1929; ed. pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1967; ed. îngr. şi pref. H. Zalis, Bucureşti, 2003; Rasputin. Diavolul de la Curtea ţarilor, Bucureşti, 1929; Aventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor, Bucureşti, 1932; Al doilea amant al doamnei Chatterley, Bucureşti, 1934; Oameni excepţionali, Bucureşti, 1934; Vreţi să descoperim America?, Bucureşti, 1935; 1916, Bucureşti, 1936 ; ed. îngr. şi pref. H. Zalis, Bucureşti, 1997; Oraşele înecate, Bucureşti, 1936; ed. (Oraşele scufundate), pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1966; ed. îngr. şi pref. Mircea Opriţă, Cluj-Napoca, 1993 ; întâia călătorie în jurul lumii, Bucureşti, 1939; A fost odată un imperiu..., Bucureşti, 1939; Petru cel Mare. întâiul revoluţionar, constructorul Rusiei, Bucureşti, 1940; ed. îngr. şi pref.
H.	Zalis, Bucureşti, 2001; Revolte, Bucureşti, 1945; ed. îngr. şi pref.
H.	Zalis, Bucureşti, 1999; Domnişoarea din str. Neptun. Zeul iubirii. Omul descompus, pref. T. Vianu, Bucureşti, 1945; C. Dobrogeanu-Gherea. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1947; ed. Iaşi, 2003; Feeria baletelor. Convorbiri asupra formelor dansului, Bucureşti, 1947; în valea Marelui Fluviu, Bucureşti, 1955; Amiralul oceanului, Cristofor Columb, Bucureşti, 1957; Patru ciudate întâmplări, Bucureşti, 1957; Jurnalul lui Andrei Hudici, Bucureşti, 1958; Un călăreţ pierdut în stepă. Din vremea lui Petru cel Mare, Bucureşti, 1961; Murmurul cuvintelor (1913-1923), îngr. Marcel Aderca, pref. Eugen Barbu, Bucureşti, 1971; Teatru. Despre teatru, îngr. şi pref. Marcel Aderca, Bucureşti, 1974; Răzvrătirea lui Prometeu, Bucureşti, 1974; Domnişoara din str. Neptun. Oraşele scufundate. Copilul cu vioara. Scurt roman al unui ogar, îngr. şi pref. H. Zalis, Bucureşti, 1982; Contribuţii critice, I—II, îngr. şi pref. Margareta Feraru, Bucureşti, 1983-1988; Oameni şi idei, îngr. Marcel Aderca şi Valentin Chifor, pref. Marcel Aderca, Cluj-Napoca, 1983; Aventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor. Revolte, îngr. şi pref. H. Zalis, Bucureşti, 1987; Femeia cu carnea albă. Zeul iubirii, îngr. şi pref. H. Zalis, Bucureşti, 1993; Oameni excepţionali. Jurnal intim, îngr. şi pref. Valentin Chifor, Cluj-Napoca, 1995. Traduceri: Henri Barbusse, Prăpădul, Bucureşti, 1918, Focul, Bucureşti, 1935; Jacques de Lacretelle, Silbermann, Bucureşti, 1923; Romain Rolland, Umilă viaţă eroică. Precursorii, Bucureşti, 1924; Georg Brandes, Balzac şi Stendhal, Bucureşti, 1925; Ştefan Zweig, Adoraţie, Bucureşti, 1925; Bjomstjeme Bjomson, Mâinile mamei, Bucureşti, 1926; Karel Capek, R.U.R., Bucureşti, 1927; Friederich Torberg, Bacalaureatul elevului Gerber, Bucureşti, 1931; Adrienne Thomas, Catrina-soldat!..., Bucureşti, 1932; Vicki Baum, Grand-Hotel, Bucureşti, 1933, Tintin. Helene Willjuer, Bucureşti, 1935, Antract, Bucureşti, 1945; Axei Munthe, Cartea de la San Michele, Bucureşti, 1934; Victor Margueritte, Camaradele, Bucureşti, 1934; Rosamond Lehmann, Pulbere..., Bucureşti, 1934; Hugo Bettauer, Bobby sau Iubirea unui copil, Bucureşti, 1934; Şalom Aş, voi. I: Petersburg, Bucureşti, 1934, voi. II: Varşovia, Bucureşti, 1935, voi. III: Moscova, Bucureşti, 1935; Louis Madelin, Danton, Bucureşti, 1937; Gian Dâuli, Roata, Bucureşti, 1943; John Steinbeck, Nopţi fără lună, Bucureşti, 1945; John Knittel, Drum în noapte, Bucureşti, 1945; Egon Erwin Kisch, Doctorul Becher la porţile raiului, Bucureşti, 1955.
Repere bibliografice: Trivale, Cronici, 246, 351-355, passim; Fundoianu, Imagini, 215-217, passim; Ibrăileanu, Opere, III, 393-395, V, 114-123,150-154,186-192; Streinu, Pagini, 1,371, II, 221-224,264, III, 12-13, IV, 120-121, 264, V, 195-199, 370; Perpessicius, Opere, II, 258-260, IV, 100-104, V, 273-278, VI, 138, VII, 105-106, 245-248, XI, 224-228, 241, 246-248; Constantinescu, Scrieri, 1,1-16, V, 48-49, 216,
Aderca
Dicţionarul general al literaturii române 44
VI,	285, passim; Holban, Opere, III, 25-26,31-32,177,245-248,294-297; Lovinescu, Scrieri, II, 302-305, III, 366, IV, 335-339,620-621, passim, V, 218-223, passim, VI, 45, 52, 147, 258-260; Arghezi, Scrieri, XXV, 350-352; Munteano, Panorama, 224-227; Călinescu, Ist lit (1941), 705-708, Ist lit (1982), 789-792; Biberi, Lumea, 147-160; Piru, Panorama, 272-275; Crohmălniceanu, Lit rom. expr., 145-154, passim; H. Zalis, Aspecte, 162-168; Crohmălniceanu, Literatura, 1,422-429; Encycl. jud.,
II,	266-267; Ştefănescu, Momente, 112-153; G. Gheorghiţă, Sburătorul, Bucureşti, 1976, passim; Protopopescu, Romanul, 280-282; Brădăţeanu, Istoria, II, 365-368; Omea, Tradiţionalism, passim; Şerban, Ispita, 195-201; Piru, Ist. lit., 340-341; Omea, Actualitatea, 129-133; Liviu Rebreanu, Jurnal, I, Bucureşti, 1984, passim; Mirodan, Dicţionar, I, 25-35; Nicolae Manolescu, Publicistica lui Aderca, RL, 1988, 34; Negoiţescu, Ist lit, I, 225-229; Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Bucureşti, 1994, 78-86; F. Aderca, DRI, I, 1-6; Valentin Chifor, Felix Aderca sau Vocaţia experimentului, Cluj-Napoca, 1996; Omea, Medalioane, 155-158; Gheorghe Grigurcu, Felix Aderca sau „un spectacol al registrelor extreme", RL, 1999,30,31; Dicţ. analitic, II, 60-63;
F.	Aderca, DCS, 116-117,169-170; Dicţ. esenţial, 6-9; Popa, Ist. lit, II, 268; Opriţă, Anticipaţia, 47-48,59-66.	G.D.
ADERCA, Marcel (26.1 .1920, Craiova), traducător şi editor. Este fiul al Rubinei şi al lui F. Aderca, scriitor. A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie la Bucureşti, după care a fost, între anii 1953 şi 1975, redactor la Editura pentru Literatură Universală. A colaborat la „România literară", „Viaţa românească", „Manuscriptum", „Steaua" ş.a.
A semnat, la începutul activităţii, câteva traduceri din literatura sovietică (N. Ostrovski, A. Serafimovici), unele în colaborare. Din anul 1966, când publică în traducere Husarul pe acoperiş de Jean Giono, se va dedica transpunerilor din literatura franceză, afirmându-se ca unul dintre cei mai talentaţi şi erudiţi traducători din câţi s-au aplecat la noi asupra acestei literaturi. A tradus din Eugen Ionescu (cu „subtilitate şi culoare", afirmă N. Carandino), Romain Gary, H. Perruchot, Albert Camus, Alphonse Allais, Herve Bazin, Jules Romains, Andre Maurois, H. Charriere. A îngrijit câteva ediţii din opera tatălui său.
Ediţii: F. Aderca, Murmurul cuvintelor (1913-1923), pref. Eugen Barbu, Bucureşti, 1971, Teatru. Despre teatru, pref. edit., Bucureşti, 1974, Oameni şi idei, pref. edit., Cluj-Napoca, 1983 (în colaborare cu Valentin Chifor). Traduceri: N. Ostrovski, Aşa s-a călit oţelul, Bucureşti, 1945 (în colaborare cu Dan Faur şi Andrei Ivanovski); A. Serafimovici, Torentul, Bucureşti, 1946; Sarkadi Imre, în pustă, Bucureşti, 1955; Abdulla Kahhar, Saida, Bucureşti, 1963; Jean Giono, Husarul pe acoperiş, pref. Const. Ciopraga, Bucureşti, 1966; San Lazzaro, Modigliani. Portrete, Bucureşti, 1966; R.-J. Moulin, Cezanne. Naturi moarte, Bucureşti, 1966; Velâsquez, Antologie de texte, îngr. V. Florea, Bucureşti, 1966; J. Rewald, Cezanne. Peisaje, Bucureşti, 1967; Cecile Goldscheider, Rodin. Perioada 1840-1886, Bucureşti, 1967, Rodin. Perioada 1886-1917, Bucureşti, 1968; Eugen Ionescu, Teatru, I—II, Bucureşti, 1968-1970, Jocul de-a măcelul, Bucureşti, 1973; Romain Gary, Prima dragoste, ultima dragoste, pref. Romul Munteanu, Bucureşti, 1968; Henri Perruchot, Gauguin. Tahiti, Bucureşti, 1968; E. Lafuente Ferrari, Velâsquez. Infanţi şi infante, Bucureşti, 1968; J. E. Muller, Klee. Figuri şi măşti, Bucureşti, 1969, Pictura modernă, voi. IV: De la cubişti la primii abstracţi, Bucureşti, 1969;
H.	Chevalier, Pictura modernă, voi. V: Pictura abstractă, Bucureşti, 1969;
N. Kazantzakis, Alexis Zorba, Bucureşti, 1969; Albert Camus, Teatru, I, Bucureşti, 1970; Alphonse Allais, Să fim sobri!, pref. Marian Popa, Bucureşti, 1971; Piet Legay, Furtună la Tobruk, Bucureşti, 1971; Andre Maurois, Prometeu sau Viaţa lui Balzac, Bucureşti, 1972; H. Charriere, Papillon, I-II, pref. Modest Morariu, Bucureşti, 1972; Em. Robles, Pledoarie pentru un răzvrătit, Bucureşti, 1973; Herve Bazin, Preafericiţii de pe insula Dezolării, Bucureşti, 1974; Gilbert Durând, Structurile antropologice ale imaginarului, pref. Radu Toma, Bucureşti, 1977; Jules Romains, Oameni de bunăvoinţă, voi. V: Trufaşii, Bucureşti, 1979.
Repere bibliografice: N. Carandino, Autori, piese şi spectacole, Bucureşti, 1973,214; Al. Balaci, Studii şi note literare, Bucureşti, 1979, 283; Dicţ. scriit. rom., 1,20-21.	l.D.
ADEVĂRUL, gazetă politică şi literară care a apărut la Iaşi, săptămânal, de la 15 decembrie 1871 până la 5 aprilie 1872, şi la Bucureşti, zilnic, de la 15 august 1888 până la 21 noiembrie 1916 şi de la 3 ianuarie 1919 până la 30 decembrie 1937; o nouă serie este editată între 12 aprilie 1946 şi 31 martie 1951. în 1904 apare cu titlul „Adevărul politic", iar în 1946 cu acela de „Adevărul vremii". Fostul prefect de poliţie al oraşului Bucureşti, din timpul domniei lui Al. I. Cuza, Al. V. Beldiman, adversar hotărât al lui Carol I şi al autorilor loviturii de stat de la 11 februarie 1866, este editorul şi redactorul primei serii. După câteva luni, ca urmare a atacurilor necontenite împotriva Palatului, gazeta este suprimată, iar Beldiman arestat şi dat în judecată. Un juriu, în care prim-jurat era V. Alecsandri, dă un verdict de achitare, dar A. nu va mai fi reluat decât peste 16 ani, la Bucureşti. Din grupul de redactori ai seriei a doua au făcut parte, alături de directorul politic al ziarului -Al. V. Beldiman, şi Gr. Ventura — prim-redactor, fiul său, Const. Ventura (semna Un gălăţean), I. S. Spartali — traducător de romane-foileton, I. Hussar — redactor al părţii politice din 1889, C. B. Stamatin-Nazone. Un conflict între Beldiman şi proprietarul tipografiei, Toma Basilescu (care va scoate un alt ziar, cu acelaşi titlu, între 24 martie şi 26 iulie 1892), este urmat de o reorganizare a redacţiei, din care se retrage Gr. Ventura, în dezacord cu vederile democratice ale directorului. Pentru doi ani, postul de prim-redactor este ocupat de I. N. Roman. în septembrie 1893, A. se apropie de mişcarea socialistă, odată cu venirea în redacţie a lui Anton Bacalbaşa, prim-redactor, şi a ziariştilor socialişti I. Teodorescu şi C. D. Anghel, fratele poetului D. Anghel. Din 1892, redactor al părţii literare este Traian Demetrescu. Vor mai colabora G. Ibrăileanu, E. Vaian (redactor), Laura Vampa, Ed. Dioghenide (redactor) şi C. Miile, mai întâi fără să-şi semneze articolele, iar de la 5 ianuarie 1894 scriind sub propria semnătură. în anul următor, C. Miile devine proprietar al ziarului, director rămânând Al. V. Beldiman, până în februarie 1898, când, în urma morţii acestuia, Miile îşi asumă şi direcţia politică. De fapt, chiar din ianuarie 1895 Miile conduce gazeta, deoarece Beldiman, bolnav şi în vârstă, îi cedase, tacit, atribuţiile de director, păstrându-şi însă dreptul de a colabora cu articole politice. Tot în 1895, prim-redactor este numit C. Bacalbaşa care, cu încetul, modifică şi componenţa redacţiei. Alături de militantul socialist Al. Ionescu, redactor şi corector din 1894, sunt angajaţi I. C. Bacalbaşa,
45 Dicţionarul general al literaturii române
Adevărul
G. Russe-Admirescu, C. Balaban şi Vespasian Pella; aceste schimbări aduc şi o orientare politică nouă, A. îndepărtându-se de gazetele socialiste, dar rămânând un cotidian democratic, antidinastic, republican. Independenţa de vederi, atitudinea protestatară (împotriva corupţiei şi a nedreptăţilor din justiţie şi administraţie, împotriva brutalităţilor din armată, împotriva politicianismului), propaganda pentru votul universal şi pentru drepturile femeii, campaniile în favoarea celor oprimaţi, mai ales a ţărănimii, şi în problema unităţii naţionale au făcut din A. unul dintre cele mai însemnate şi mai citite ziare din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea şi din primele ale celui următor. Printre colaboratori s-au aflat C. Dobrogeanu-Gherea, C. Stere (îşi semna articolele Un observator ipohondrie), Zamfir C. Arbore, C. A. Filitis, sociologul Iosif Bolocan ş.a. Partea culturală şi literară a ziarului, completată şi cu suplimentele editate („Adevărul literar", „Adevărul ilustrat", „Adevărul de joi"), a fost redactată de scriitori cu vederi politice şi cu idei estetice modeme (C. Miile, A. Bacalbaşa, Tr. Demetrescu, Ă. Stavri). în polemicile literare ale epocii, alături de periodicele socialiste („Contemporanul", „Evenimentul literar", „Munca"), ziarul a susţinut, mai ales prin publicistica lui C. Miile şi A. Bacalbaşa, necesitatea unei arte naţionale şi militante. Un foileton, redactat cu îngrijire de I. S. Spartali şi apoi de E. Vaian şi Laura Vampa, apare în mod regulat şi conţine proză originală (aici şi-a tipărit C. Miile, mai întâi, partea a doua a romanului Dinu Miliari) sau traduceri din literatura franceză de foileton. Cronica dramatică este făcută până în 1892 de Gr. Ventura, după aceea de A. Bacalbaşa, de I. Bacalbaşa şi, spre sfârşitul secolului, de Emil D. Fagure. S-au publicat, de asemenea, cronici muzicale sau de artă plastică. Articole de critică literară scriu I. N. Roman, A. Bacalbaşa, I. Teodorescu, Tr. Demetrescu, E. Vaian, Iuliu Dragomirescu, C. Miile, Em. D. Fagure, H. Sanielevici (semna Hassan). Micile articole-portret din prima pagină, multe dintre ele cu valoare literară, dedicate unor scriitori sau unor personalităţi politice, sunt redactate în mod obişnuit de I. Hussar, Tr. Demetrescu,
A.	Bacalbaşa sau C. Miile. Publicistică literară au mai dat şi
C.	Stere, A. Gorovei, G. Coşbuc, I. Păun-Pincio. Cu versuri sau proză colaborează G. Coşbuc, I. N. Roman, Şt. Basarabeanu (V. Crăsescu), A. Bacalbaşa, C. B. Stamatin-Nazone, G. Russe-Admirescu, H. G. Lecca, I. T. Florescu, A. Steuerman, I. Bolocan,
E.	Vaian, Laura Vampa, C. Grigoriu-Rigo, Radu D. Rosetti. Aici Tr. Demetrescu a scris cronică parlamentară, la rubrica „Fizionomia Senatului", a făcut traduceri din gazetele franceze şi a publicat numeroase poezii, schiţe şi nuvele; A. Bacalbaşa, pe lângă bogata colaborare politică sau de comentator acid al vieţii intelectuale, dă versuri, schiţe umoristice, parodii; St. O. Iosif şi-a început perioada bucureşteană, după debutul de la „Revista şcoalei" din Craiova, publicând aici versuri, epigrame, traduceri din PetOfi (între septembrie 1892 şi martie 1893). în primăvara anului 1896, înainte de a redacta „Epoca literară", I. L. Caragiale a scris pentru A. mai multe articole, apărute săptămânal, joia, între care Teatrul nostru, Activitate ş.a.
După 1900, componenţa redacţiei se modifică de mai multe ori; printre noii gazetari veniţi se află B. Brănişteanu,
ADEVERULU
APARE IN TOATE MERCUR! 1
X7na nuu*ru io Trmnt 3* t.	f	MKHCI *Hl 15	««71.	ANUt,U	I.
Emil D. Fagure (cronicar dramatic şi comentator al actualităţii literare), Simon Pauker (secretar de redacţie şi la „Dimineaţa"), Ion Teodorescu, Albert Honigman, Const. Graur ş.a. Se înfiinţează rubrici noi (economică, religioasă, militară, de drept etc.) şi se scot, în continuare, reviste-satelit: „Belgia Orientului" (umoristică; 1903-1905), „Viaţa literară" (1906-1908) ş.a. în noiembrie 1904 se procedează la o restructurare a paginilor gazetei, în scopul unei distribuiri mai modeme, mai adecvate a rubricilor. Tot atunci, C. Miile începe seria de însemnări intitulată Letopisiţi, care continuă cu succes de public mai mulţi ani. Orientarea politică se păstrează, deşi simt de semnalat unele nuanţe noi, în pas cu evoluţia socială. Continuă campaniile pentru vot universal sau pentru drepturile politice ale femeilor, iar după 1914, gazeta participă activ la campania pentru intrarea în război alături de Franţa şi Anglia. Drept urmare, în octombrie 1916, A. este suspendat de comandamentul german de ocupaţie, clădirile redacţiei şi tipografia fiind rechiziţionate. După război, director şi preşedinte al consiliului de administraţie este tot C. Miile. Situaţia financiară precară a ziarului îl obligă însă, în august 1920, pe cel ce se afla la conducere de un sfert de secol să cedeze drepturile sale de proprietate societăţii „Cultura naţională" şi să se retragă. Un comitet de redacţie interimar, compus din B. Brănişteanu, Emil
D.	Fagure (prim-redactor) şi A. Honigman, funcţionează între august 1920 şi noiembrie 1921, când directori devin Const. Graur şi fostul secretar de redacţie I. Rosenthal, care se va retrage în 1924, înlocuit de Em. Socor, director până în 1933. Aspectul gazetei se schimbă, se modernizează atât ca structură, cât şi din punct de vedere grafic. Se introduc pagini speciale (de cultură, de teatru, pentru femei etc.), vin colaboratori importanţi din mediile artistice, literare sau ştiinţifice şi politice. Orientarea democratică se păstrează, dar cu timpul, mai ales după 1930, apar unele fluctuaţii de opinie, unele luări de poziţie care vor stârni reacţii ferme, uneori violente ale ziarelor de centru şi de dreapta, dar şi ale unui cotidian de însemnătatea şi răspunderea „Universului". De altfel, ca urmare a acestor ezitări şi neclarităţi, mai ales în ceea ce priveşte chestiunea naţională, N. Batzaria, scriitor şi gazetar cunoscut, care era redactor aici încă din 1921, demisionează în 1935 şi trece la „Universul". Din 1936 şi până la suspendarea gazetei, la sfârşitul anului următor, director va fi Mihail Sadoveanu, din comitetul de redacţie făcând parte, între alţii, şi E. Lovinescu. După cel de-al doilea război mondial, B. Brănişteanu este prim-redactor (până în 1947), periodicul fiind condus de un comitet de redacţie aflat, mai ales din 1948, sub influenţa puterii comuniste.
Adevărul
Dicţionarul general al literaturii române 46
între 1900 şi 1916, coloanele gazetei, dedicate politicii sau comentariilor sociale, păstrează tonul viu, polemic, adesea vehement; în paginile culturale şi literare se adoptă un altul, mai aşezat, diferit, de exemplu, de acela din perioada când prim-redactor era A. Bacalbaşa. Printre redactori se află, în continuare, mulţi scriitori tineri: Toma Dragu, Aida Vrioni, Ana Holda, Ecaterina Racoviceanu-Fulmen, B. Nemţeanu, Dinu Dumbravă, N. D. Cocea (care va înfiinţa apoi, finanţat de
C.	Miile, revista „Facla"), I. Russu Abrudeanu ş.a. Responsabilitatea alcătuirii paginilor literare revine lui A. Honigman, Iosif Nădejde sau, pentru puţin timp, lui C. Al. Ionescu-Caion. Critica dramatică este reprezentată de I. C. Bacalbaşa, Emil D. Fagure, Al. Mavrodi. De la Paris, veneau corespondenţe ale poetei Elena Văcărescu; prin 1901, trimite articole şi comentarii despre viaţa muzicală pariziană Stan Golestan, iar ceva mai târziu, Matei Russu, pentru rubrica intitulată „Trotuarele Parisului", note şi observaţii extrase din actualitate. Cu schiţe, pagini de memorialistică, portrete, diverse însemnări sunt prezenţi C. G. Costaforu, P. Grădişteanu, Radu D. Rosetti, Panait Zosin, Eugen Herovanu, Cincinat Pavelescu, Ludovic Dauş, I. C. Vissarion, Mihail Dragomirescu ş.a. Deşi în redacţia A., în anii următori primului război mondial, continuă să se afle unii dintre vechii redactori (I. Teodorescu, G. Millian-Maximin,
B.	Brănişteanu), echipa redacţională se va modifica în mai multe rânduri. De-a lungul timpului, până în 1937, vor face parte din această echipă Mihail Sevastos, Lascăr Sebastian, Horia Roman, Al. Graur, M. Graur, Mircea Grigorescu, Al. Sahia, Eugen Jebeleanu, George Macovescu ş.a. Rubricile destinate culturii şi literaturii rămân, în tradiţia gazetei, substanţiale, variate şi vor reflecta mereu preocupările şi poziţiile unui anumit segment al intelectualităţii. Vor fi atraşi între colaboratori scriitori dintre cei mai reputaţi ai anilor interbelici: M. Sadoveanu, T. Arghezi, G. Călinescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Paul Zarifopol, Victor Eftimiu, Jean Bart, Gala Galaction. Alături de ei se găsesc şi Demostene Botez, D. I. Suchianu, Em. Ciomac, Petru Comar-nescu, G. M. Zamfirescu, I. Zamfirescu. Cronica literară, incisivă şi temută, va fi asigurată pentru perioade scurte de Ion Vinea, B. Fundoianu, N. Batzaria, Izabela Sadoveanu, iar începând din 1928, de E. Lovinescu, Şerban Cioculescu,
F.	Aderca. Până la plecarea lui în Franţa, B. Fundoianu face şi o „cronică a ideilor"; în acelaşi domeniu se situează articolele lui Petre Pandrea sau Eugen Filotti. Colaboratoare consecvente, la „Pagina femeii", dar şi cu alte preocupări, simt Sofia Nădejde, Claudia Millian, Alice Voinescu, Sanda Filotti. O vreme, Bogdan Varvara va îngriji „Pagina culturală"; viaţa teatrală e comentată de Emil D. Fagure (1920-1921), Iosif Nădejde, Scarlat Froda, A. de Herz ş.a. Publicistică socială, culturală şi politică dau C. Bacalbaşa, B. Brănişteanu, T. Teodorescu-Branişte, N. Batzaria, chiar Pamfil Şeicaru (înainte de apariţia ziarului „Cuvântul" în 1924), Scrutător (dr. Clement Blumenfeld). Se traduce mult, dar literatura selectată este în mod obişnuit una uşoară, distractivă. în ultima perioadă de apariţie (1946-1951), cercul colaboratorilor se restrânge, printre ei numărându-se Demostene Botez, Cezar
Petrescu, F. Brunea-Fox, Gala Galaction. între anii 1947 şi 1948, T. Arghezi publică pe prima pagină a ziarului seria de articole intitulată Tablete, în care se răsfrâng multe din frământările şi accidentele epocii.	R.Z.
ADEVĂRUL, publicaţie care a apărut la Budapesta, cu subtitlul „Glasul poporului", mai întâi săptămânal, apoi lunar şi din nou săptămânal, din 1903 până în 1914 şi în 1917, apoi la Sibiu, în 1918 şi 1919, redactor-responsabil fiind iniţial Aurel Cristea. Numele acestuia va figura până la numărul 4/1911, când, pe ultima pagină, e trecut ca redactor-responsabil Ioan Flueraş. De la 1 ianuarie 1905, apare cu subtitlul „Foaie politică pentru poporul muncitor român", prim-redactor fiind Petru Ponta, iar redactor-responsabil — Aurel Cristea. De la numărul 27/1907, dispare subtitlul „Glasul poporului" şi apare „Foaie politică, socială şi economică", cu adaosul „Foaie pentru poporul muncitor român", iar prim-redactor este Gustav Auerbach. O nouă modificare a subtitlului intervine la numărul 4/1911: „Organul Partidului Social-Democrat din Ungaria". De la numărul 48/1918, subtitlul devine „Organul Partidului Social-Democrat din Ardeal", cu sediul la Sibiu, pentru ca, de la numărul 7/1919, în subtitlu să se adauge şi Banatul, redactor responsabil fiind acum Tiron Albani. Scopul gazetei este acela de „a lumina şi a organiza muncitorimea la un singur steag, pentru dezrobirea economică şi libertatea politică" (Către cititori). Rubrici: „Ştiinţă", „Răvaş", „Cronica", „Cărţile noastre", „Foiţa", „Foileton", „Literatura". Majoritatea textelor literare din A. e alcătuită din republicări. Apar, astfel, în paginile ziarului versuri de George Coşbuc, Gheorghe din Moldova, Petre Dulfu, Alexandru Vlahuţă, Octavian Goga, Traian Demetrescu, Mircea Demetriade, Mihai Codreanu, Ion Minulescu, Panait Cema, Mateiu I. Caragiale, P. Zosin, N. Ţimiraş, D. Th. Neculuţă, I. Păun, Barbu Lăzăreanu, Const. Z. Buzdugan, Mircea Dem. Rădulescu ş.a. Proza, în bună măsură reprezentată tot de texte retipărite, este semnată J. Neagu, I. Al. Brătescu-Voineşti, I. Adam, Emil Gârleanu, Dimitrie Anghel, N. N. Beldiceanu, I. Maxim, Alexandru Vlahuţă, Pavel Marcu. Din sectorul publicisticii sunt de reţinut numele lui Aurel Cristea, C. Miile, Ioan Kalinderu, I. Mihuţ, Al. Constantinescu, Al. Vlahuţă (care, plecând de la cartea exploratorului norvegian Fr. Nansen, Spre Polf meditează pe marginea puterii şi a datoriei omului de a-şi croi singur soarta), Ecaterina Arbore, Paula Hudan, Ion Pribeagu, I. S. Herineanu, Teodor Moga, I. Paltin, Emil Isac,
C.	Dobrogeanu-Gherea. Apare şi numele lui Victor Eftimiu, cu un fragment din piesa Cocoşul negru. Foarte bogat şi dens este compartimentul rezervat traducerilor, chiar dacă şi aici domină reluările. Astfel, Al. Vlahuţă se opreşte asupra liricii Adei Negri, St. O Iosif selectează poemele lui Petofi, Eroi în zdrenţe şi Apostolul, şi, alături de Dimitrie Anghel, traduce Minerul lui Ibsen. Alţi autori traduşi: Gabriele D'Annunzio, Sully Prudhomme, Lev Tolstoi, Camille Flammarion, Giosue Carducci, Voltaire, Heine, Lenau, Helvetius, Cehov, Gorki, Turgheniev, Strindberg, Zola. în numărul 14/1912 este anunţată moartea lui I. L. Caragiale, într-un necrolog nesemnat.
47 Dicţionarul general al literaturii române
Adevărul
Toma Dragu face un portret al „eroului diplomaţiei franceze" Jean Jaures. Maria Cunţan publică o scrisoare cuprinzând meditaţii despre poezie. La rubrica „Foileton", Emil Isac compune un medalion Ady Endre. Alţi colaboratori: Ioan Bălean, Grigore N. Coatu, Petru Marincu, I. S. Herineanu, George Grigorovici, Ioan Ciocârlan, Emest Garami, T. Albani,
A.	Luca, Iustin Ilieşiu, Mihail I. Procopie.	D.B.
ADEVĂRUL DE JOI, supliment literar al ziarului „Adevărul", apărut la Bucureşti, săptămânal, între 15 octombrie 1898 şi 13 mai 1899. Pentru numerele de până în ianuarie 1894, redacţia a fost condusă de poetul Artur Stavri. într-un editorial intitulat Către cititori, el anunţă că noua revistă va urmări să difuzeze o informaţie literară bogată şi obiectivă, va discuta evenimentele politice însemnate, se va strădui să facă o critică imparţială a vieţii literare şi culturale şi va publica literatură originală şi traduceri, singurul criteriu de selecţie fiind acela al valorii. Au colaborat cu versuri şi proză Artur Gorovei, Vasile Pop, G. Ranetti, Alceu Urechia, Şt. Basarabeanu (V. Crăsescu), Th. Cornel, Horia Berza, Artur Stavri, R. D. Rosetti, V. Podeanu,
D.	Teleor, C. Xeni, Râul Stavri, Şt. Cruceanu, I. Costin,
C.	Z. Buzdugan. O participare consistentă este aceea a lui
D.	Anghel, cu poezii proprii şi traduceri. Jean Bart publică
schiţe şi nuvele, S. Sanielevici, articole şi cronici literare. Din ianuarie 1899, conducerea suplimentului este luată de C. Miile, care schimbă şi echipa redacţională. Se retrag A. Stavri şi S. Sanielevici, încep să scrie Emil D. Fagure, Th. Cornel,
C.	Al. Ionescu-Caion şi A. Steuerman. Şi profilul revistei se modifică, apar mai des articole politice, se continuă campaniile antidinastice ale „Adevărului". Caion este autorul unor articole în care se ocupă de naturalism sau de simbolism, socotin-du-1 o etapă de degenerescenţă a literaturii, Emil D. Fagure scrie cronici dramatice, C. Miile este semnatarul rubricii „Săptămâna", în care comentează aspecte ale vieţii politice sau culturale. Se traduce din George Sand, Leconte de Lisle, Th. de Banville, Maupassant, Jules Valles, Lenau, G.A. Btirger, Fr. Riickert şi Heine. Cu articole de sociologie, filosofie şi istoria culturii au mai colaborat I. Teodorescu, I. Găvănescul, Artur Stavri, C. Rădulescu-Motru.	R.Z.
ADEVĂRUL ILUSTRAT, supliment literar al ziarului „Adevărul" apărut la Bucureşti, săptămânal, între 6 martie 1895 şi 26 mai 1897. După retragerea lui Anton Bacalbaşa, conducerea părţii culturale şi literare a „Adevărului" i-a revenit lui
C.	Miile, care schimbă denumirea suplimentului din „Adevărul literar" în „Adevărul ilustrat". Din 1 ianuarie 1897 publicaţia va fi redactată, ca şi paginile literare ale „Adevărului", de
C.	Bacalbaşa. Spre deosebire de „Adevărul literar", care era, datorită lui A. Bacalbaşa, o revistă de atitudine, sub influenţa ideilor lui C. Dobrogeanu-Gherea şi cu simpatii socialiste, A.i. este un observator independent al vieţii literare. Şi zonele din care se recrutează colaboratorii sunt altele. Aici au scris, alături de vechii colaboratori ai „Adevărului literar", scriitori din cercul „Literatorului", chiar şi Al. Macedonski, precum
mm mm mm	n» *****	 
Adevărul ilustrai
şi alţi publicişti cunoscuţi în epocă (Ilie Ighel-Deleanu, Al. Antemireanu). Nota dominantă este una eclectică; doar articolele lui C. Miile mai pun în discuţie problemele estetice pe care, cu puţini ani înainte, „Adevărul literar" le dezbătuse cu atâta aprindere. A.i. este, astfel, o revistă în care locul cel mai important îl ocupă beletristica de divertisment, iar scopul celor ce scriu critică literară este acela de a culturaliza, de a „vulgariza", pentru a face publicaţia accesibilă unui număr cât mai mare de cititori. Alături de Miile/adept al criticii lui Gherea, preocupat de evoluţia literaturii naturaliste sau de problema imoralităţii în artă, fac cronică literară C. Bacalbaşa,
B.	Brănişteanu, H. Sanielevici. Cu articole mai cuprinzătoare decât o simplă cronică săptămânală, din care rezultă o înţelegere largă a menirii literaturii, colabora N. Iorga. Se publică şi multe recenzii, scrise de H. Sanielevici, B. Brănişteanu ş.a., portrete succinte ale unor personalităţi politice şi culturale, amintiri literare (despre I. Păun-Pincio, Tr. Demetrescu sau I. L. Caragiale), anecdote şi ecouri din viaţa scriitorilor etc. Versuri dau D. Th. Neculuţă, Radu D. Rosetti, I. Costin, Tr. Demetrescu (în 1895), Dem. Moldoveanu, Adrian Verea, A. Steuerman, Virgiliu N. Cişman, Gheorghe din Moldova, N. Burlănescu-Alin, N. Gr. Mihăescu-Nigrim, Alexandrina Mihăescu, C. Xeni, C. Sandu-Aldea, P. Vulcan, Adrian Milan, G. Tutoveanu, G. Russe-Admirescu, N. Vermont, D. Nanu,
D.	Teleor, Eugen Herovanu, C. Z. Buzdugan, precum şi St. O. Iosif şi Cincinat Pavelescu. Proza din A.i. este vag naturalistă sau de un realism obiectiv: schiţele lui Şt. Basarabeanu
Adevărul
Dicţionarul general al literaturii române 48
(V. Crăsescu), I. A. Bassarabescu, C. Miile, portretele lui
C.	Bacalbaşa, povestirile despre ocnaşi ale lui Gh. Becescu-Silvan ş.a. I. Adam tipăreşte schiţe despre satul moldovenesc,
D.	Marinescu-Marion încearcă în nuvele, pe care le subintitulează „hazlii", să descrie viaţa de mahala. în 1895, Tr. Demetrescu publică mai multe Poeme în proză, povestiri şi însemnări cu caracter autobiografic. Al. Macedonski colaborează cu un „pastel în proză" intitulat Soare şi grâu şi cu alte povestiri. O nuvelă romanţioasă, cu toate însemnele unei scrieri juvenile, Pe terasă, îi aparţine lui Gr. Pişculescu (Gala Galaction). Printre scriitorii străini, prezentaţi în articole ce caută să surprindă o notă caracteristică, se numără Gogol, Turgheniev, Dostoievski, Ada Negri, Anatole France. S-au publicat şi multe traduceri de poezii, făcute de St. O. Iosif (din Petofi, Lessing, Lenau, Heine), C. M. Mulţescu (Goethe), A. Steuerman (Leopardi, Heine, Sully Prudhomme), A. Verea (Heine, Ada Negri), D. Teleor (Fr. Coppee), S. Ivanovici (Th. Gautier), C. Xeni (Schiller, Lenau, Heine, Musset, Th. Gautier) ş.a. S-a tradus, de asemenea, din scrierile în proză ale lui E. A. Poe, din Dostoievski, Zola, J.-H. Rosny, Catulle Mendes şi din alţi scriitori mai puţin cunoscuţi; foiletoanele sunt, aşa cum se obişnuia, preluate din ziarele franceze. Poezie populară au publicat D. Drăghicescu şi Toma Dragu. R.Z.
ADEVĂRUL LITERAR, supliment al ziarului „Adevărul" apărut la Bucureşti, săptămânal, între 13 septembrie 1893 şi
13	februarie 1895.0 nouă serie a fost editată după 1900. Intrat în redacţia cotidianului, ca redactor-prim, la începutul lunii septembrie 1893, Anton Bacalbaşa îl determină pe directorul politic al ziarului, Al. V. Beldiman, să transforme pagina literară săptămânală, redactată până atunci de I. N. Roman sau de Tr. Demetrescu, într-un supliment. Fără să se desprindă de ziarul tutelar, A.I. poate fi considerat, totuşi, o publicaţie periodică autonomă, deşi continua numerotaţia „Adevărului". Organizarea rubricilor este aceea a unei reviste de literatură. în fiecare număr al suplimentului se publică o prezentare a unui scriitor autohton sau străin, încercându-se alegerea unor personalităţi care să reprezinte şi orientările literare mai noi. Apar articole dedicate lui Dickens, Balzac, Baudelaire, Leconte de Lisle, Zola ş.a., scrise de A. Bacalbaşa, C. D. Anghel, Tr. Demetrescu, I. Teodorescu, I. Păun-Pincio, A. Steuerman şi, în a doua jumătate a anului 1894, de C. Miile. Uneori poziţia faţă de un scriitor diferă de la un număr la altul, în funcţie de părerile celui ce scrie articolul. Astfel, Bacalbaşa critică artiştii „burgheziţi", între care include şi pe Baudelaire, pe care îl socoteşte şi imoral, în timp ce un alt colaborator, care semna G, subliniază valoarea artistică de netăgăduit a poeziilor scriitorului francez. Inconsecvenţe există şi în ceea ce priveşte scriitorii români. Al. Vlahuţă şi B. Delavrancea sunt, în 1893, comentaţi favorabil, dar criticaţi în 1894, după declanşarea polemicii cu „Viaţa". I. L. Caragiale, Al. Macedonski, T. Maiorescu nu sunt scutiţi de criticile şi ironiile pătimaşului redactor-prim. Scriitorii care au publicat versuri şi proză în A.I., alături de A. Bacalbaşa, Tr. Demetrescu, A. Steuerman, I. Păun-Pincio,
sunt Şt. Basarabeanu (V. Crăsescu), Radu D. Rosetti, Virgiliu N. Cişman, G. Russe-Admirescu. Cronica dramatică este redactată mai ales de A. Bacalbaşa. Odată cu retragerea acestuia din redacţia „Adevărului", încetează şi apariţia suplimentului literar.	R.Z.
ADEVĂRUL LITERAR Şl ARTISTIC, revistă care a apărut la Bucureşti, săptămânal, între 28 noiembrie 1920 şi 28 mai 1939. Deşi cu un profil „enciclopedic", de „magazin", în paginile A. I. şi a., cea mai citită revistă săptămânală din perioada interbelică, au publicat constant nume de primă mărime ale literaturii române, ca Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Paul Zarifopol, G. Călinescu, care au oferit periodicului pagini de mare valoare. înalta ţinută artistică a fost dublată de una filosofică şi politică, echipa de eseişti şi publicişti, printre care sunt de amintit Mihai Ralea, Al. A. Philippide, D. I. Suchianu, Petre Pandrea, Tudor Teodorescu-Branişte, apărând poziţiile unui raţionalism nedogmatic, ale democraţiei de tip occidental şi combătând sistematic totalitarismul fascist, ca şi pe cel comunist. Revista era strâns legată de marele ziar independent „Adevărul" şi continua o mai veche tradiţie, ale cărei origini urcau spre finele secolului al XlX-lea, prin „Adevărul literar" (1893-1895), „Adevărul ilustrat" (1895-1897) şi „Adevărul de joi" (1898-1899). Tradiţia democrată, simpatia pentru popor, pentru „talpa ţării", spiritul antidogmatic al acestor reviste se vor regăsi peste două decenii la A. I. şi a.
încheierea primului război mondial fusese încununată de realizarea unităţii naţionale. Totodată, se înfăptuise reforma agrară, cea mai importantă din sud-estul Europei, şi se democratizase sistemul electoral, prin legiferarea votului universal. Noile realităţi economice şi politice postbelice au condus la o emancipare a păturilor largi ale populaţiei care, datorită dezvoltării învăţământului, manifestă o mare sete de cultură. Are loc o reorganizare a presei literare ce urma să se adreseze acum şi provinciilor până mai ieri înrobite. Alături de „Viaţa românească", revistă care procedase aşa încă din 1906, apar noi reviste, ca „Sburătorul", condus de E. Lovinescu, sau „Gândirea", întemeiată de un grup de tineri, în frunte cu Cezar Petrescu, dar şi „Cugetul românesc", condus de T. Arghezi, „Ideea europeană" a lui C. Rădulescu-Motru sau câteva meteorice publicaţii ale lui Camil Petrescu, precum „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice". în acest moment de efervescenţă culturală se situează şi apariţia A. I. şi a. Un an va avea ca redactor-şef pe publicistul Emil D. Fagure, colaborator al vechii serii a revistei, de unde împrumută şi principalele idei directoare: deschiderea spre toate şcolile literare (în fapt, eclectismul), „idealismul", criteriul unic al valorii, fără a pretinde să impună o estetică proprie: „Ceea ce ţinem înainte de toate este ca «Adevărul literar» să fie o publicaţie fără idei preconcepute, fără înjugare la şcoli şi doctrine, lipsită de piedica particularismului şi fanatismului, primitoare deopotrivă pentru toate talentele, indiferent de credinţe sau tendinţe, ci numai cu unica preocupare a Frumosului, a Binelui şi a Adevărului. Aceasta nu ne va împiedica, ci mai vârtos ne va
49 Dicţionarul general al literaturii române
Adevărul
fMRi& 'i m* i^i '
’ v- ~ *f '. "V "	>.	,	AV	*	»	,'***
îndemna ca, faţă de materialismul vulgar ce pare a fi încuibat într-o bună parte a societăţii de astăzi, să căutăm a provoca o reacţiune salutară spre ideal, spre înaltele preocupări sufleteşti, fără de care un popor nu-şi are rost în istorie şi nici indivizii nu-şi găsesc rost în viaţă. [...] Orice talent real, orice gândire dreaptă şi înaltă, orice preocupare idealistă sunt chemate de noi cu căldură şi vor fi primite frăţeşte cu braţele şi cu inimile deschise" (Cealaltă Renaştere). Revista avea patru pagini, care vor spori cu timpul, ajungând în 1937 la 18. Tirajul urcă până la cifra, enormă pentru acei ani, de 20 000 de exemplare, ceea ce făcea din ea „cea mai răspândită din publicaţiile culturale", cum consemna după un an de la apariţie Emil D. Fagure. Acestuia îi succedă la conducere dramaturgul A. de Herz, până la 21 iunie 1925, când A. I. şi a. intră în orbita „Vieţii româneşti", care îi trimite şi un „director", pe destul de obscurul, dar bunul administrator M. Sevastos. Până la această dată, revista îşi definise profilul de „magazin", publicând, alături de poezie, proză şi eseistică, articole de popularizare a ştiinţei, cronică teatrală, cronică plastică (susţinută mulţi ani de H. Blazian), cronică cinematografică (datorată neobositului D. I. Suchianu), acestora adăugându-li-se mai târziu cronica sportivă, cronica modei, gastronomică, a şahului etc.
Deşi se declara „în afara şcolilor", „primitoare deopotrivă pentru toate talentele", redacţia manifestă în 1920-1925 o simpatie mai accentuată pentru modernism, cu deosebire în poezie. Aşa se explică prezenţa lui Al. Macedonski (cu rondeluri postume), a lui I. Minulescu, Ion Vinea, B. Fundoianu, Elena Farago, Emil Isac, Aron Cotruş (acum într-o fază de revoltat şi de umanitarist), a lui Camil Petrescu, Camil Baltazar, Vladimir Streinu. „Simpatia" nu exclude şi publicarea unor poeţi vetuşti, de „concepţie", ca D. Nanu sau A. Toma, sau a unui debutant ca Zaharia Stancu, mai înrudit cu ceea ce avea să fie lirica htonică, tradiţionalistă, decât cu poezia simbolistă şi intelec-tualistă. Până în 1925, A. I. şi a. îşi precizase doar caracterul „mozaicat", eclectic, recrutându-şi colaboratorii oarecum la întâmplare, astfel că alături de „poporanistul" I. Agârbiceanu publică şi „modernistul" F. Aderca. Nu avea o cronică literară sistematică, sarcina recenzării cărţilor fiind lăsată pe seama unor critici ocazionali şi didactici (Claudia Millian, G. Baicu-lescu ş.a.). Venirea lui Sevastos, mai exact intrarea revistei în sfera de influenţă a „Vieţii româneşti", schimbă întrucâtva lucrurile. Publicaţia va adopta de acum înainte o conduită mai fermă, nu în sensul impunerii unei estetici proprii, ci al unei
selecţii mai riguroase a valorilor şi al unei discipline care, sub raport doctrinar, ar putea fi numită de grup. Fireşte, nu Sevastos este acela care elaborează liniile mari ale strategiei, ci G. Ibrăileanu, M. Sadoveanu şi mai ales M. Ralea, adică eminenţa cenuşie a „Vieţii româneşti" postbelice, al cărei program canalizează mai bine democratismul şi liberalismul iniţial. Orientarea politică a A. I. şi a. o urmează pe aceea a revistei ieşene şi a ziarului „Adevărul", unde M. Sadoveanu va deveni director în 1936. Campaniile antilovinesciene şi mai ales antigândiriste, deşi mai palide, sunt identice cu ale „Vieţii româneşti", de unde sunt recrutaţi cei mai de seamă colaboratori. Lui M. Sadoveanu, I. Agârbiceanu, Gala Galaction, Paul Zarifopol, prezenţi în sumar înainte de 1925, li se adaugă masiv după această dată C. Stere, D. D. Pătrăşcanu, M. Codreanu, M. Ralea, Al. A. Philippide, G. Topîrceanu, Ionel Teodoreanu,
D.	I. Suchianu, Demostene Botez, Otilia Cazimir. Chiar T. Arghezi şi G. Călinescu au fost mai întâi colaboratori ai revistei-mamă, care se grăbea să salute cu simpatie „reorganizarea «Adevărului literar» sub conducerea lui M. Sevastos": „Speranţa noastră nu a fost înşelată. «Adevărul literar» este astăzi o revistă de prim rang şi cea mai bună publicaţie săptămânală. înfruntând toate dificultăţile vacanţei, «Adevărul literar» a putut da publicului un material foarte variat, foarte interesant." După patru ani de la „reorganizare", în 1930, când apărea numărul 500 al revistei, redacţia îşi desena în mod şi mai explicit profilul. Ea reafirma „cea mai deplină libertate spirituală" şi accentua europenismul, democratismul, opus autohtonismului şi ortodoxismului: „misticismului care ne înconjoară, politicii religioase practicate de profitorii cădelniţelor de argint, am opus raţionalismul luminat." Iar un an mai târziu, reamintea criteriul talentului şi opţiunea pentru maniera absolut eclectică: „Nici un curent literar, de la tradiţionalism până la modernism, nu ne este străin. Eclectismul cel mai desăvârşit ne serveşte, alături de talent, drept criteriu de îndrumare." Revista adopta un spirit temperat, repudiind excesele de oriunde ar fi venit ele (punct de vedere foarte clar exprimat de Al. A. Philippide), nu fără o anume simpatie faţă de tradiţionalism, în formele lui evoluate, sau faţă de scriitorii „vieţişti". A. I. şi a. nu a beneficiat de îndrumarea directă a unui mare critic, aşa cum se întâmpla cu „Viaţa românească" şi „Sburătorul", a unei personalităţi care să angajeze polemici, având o ideologie şi o estetică a sa. Ţelul declarat al revistei bucureştene este în primul rând unul informativ şi formativ,
Adevărul
Dicţionarul general al literaturii române 50
aproape în felul „magazinelor" din secolul XIX: „răspândirea gustului pentru literatură", deşteptarea „dragostei pentru cultură". Şi faptul se străvede chiar din sumarul foarte etero-clit, care se adresa în primul rând unui cititor mediu, chiar puţin cultivat. Pentru el se fac destul de mari concesii, în scopul de a-i câştiga abonamentul. De aici paginile de vulgarizare (mai ales despre Freud şi psihanaliză), de literatură „la modă", ca memoriile lui Casanova, de biografie a oamenilor iluştri (Napoleon, Tolstoi, Dostoievski), de „umplutură", caricaturile şi reproducerile de „nuduri" care, în anumite perioade, ocupă un spaţiu considerabil. în acest „grund", specific multor publicaţii din epocă, A. I. şi a. face incizii adânci în scopul formativ, chiar pedagogic. Cititorul avizat trecea repede peste rubricile mondene şi „amuzante", oprindu-se la fragmentul de roman semnat de Sadoveanu, la „tableta" lui Arghezi, la eseul lui Zarifopol sau la cronica literară pe care începea s-o ţină regulat din 1932 G. Călinescu. Alături de mult gustatul M. Dekobra, se publică excelente traduceri din Edgar Poe, Charles Baudelaire, Paul Valery, Rainer Maria Rilke, Serghei Esenin. Comentariile despre scriitori „populari", ca Maurice Baring, A. J. Cronin, Ch. Morgan, Pearl Buck, sunt puse în umbră de eseurile consacrate lui Marcel Proust şi Andre Gide, „marilor ruşi", curentelor moderne din literaturile franceză, germană şi rusă. Ampla acţiune de traducere a unor scriitori de pe toate meridianele şi din toate epocile ţine în mare măsură de acest obiectiv de formare a gustului, contând, bineînţeles, şi pe o diferenţiere a lui, ca şi pe o maturizare progresivă a cititorului. „Magazinul" conţinea de toate: şi un roman slab de Cezar Petrescu, una dintre vedetele epocii, şi fragmente din Răscoala lui Liviu Rebreanu, şi epigrame de Tudor Măinescu, şi poezii din Cuvinte potrivite sau Flori de mucigai de Tudor Arghezi, şi pagini distractive de umor universal, şi fragmente din Ulysse de James Joyce, ce se publicau cu câţiva ani buni înaintea ediţiei britanice sau a celei americane ale celebrului roman. Potrivit pregătirii şi sensibilităţii sale, gustului mai mult sau mai puţin evoluat, cititorul avea putinţa să aleagă. Şi totuşi informarea şi formarea nu se făceau chiar la voia întâmplării, în absenţa unei anume conduite politice, chiar doctrinare, şi a unei estetici a moderaţiei.
Ca şi „Viaţa românească", A. I. şi a. îşi manifestă opţiunea pentru evoluţia modernă a societăţii, pentru „calea industrială", în opoziţie cu „organicismul", cu orientările conservatoare, paseist-romantice. Eseiştii revistei, Paul Zarifopol, M. Ralea, D. I. Suchianu, Al. A. Philippide, continuă discuţia mai veche a raportului dintre naţional şi universal, dintre condiţiile locale şi influenţele străine, abordând fenomenul cultural din perspectivă etno-psiho-sociologică. Mai toţi conchid că există un spirit românesc, ce s-a consolidat prin vitalitatea lui nativă, ca şi prin puterea de asimilare, reglată în ultimul secol de un excelent spirit critic. Discuţia se extinde şi în planul artei, sub forma raportului dintre tradiţie şi inovaţie, revista adoptând o poziţie moderată între prăfuitul tradiţionalism (neaoşism) şi inovaţiile moderniste. Este combătut, neconvingător, E. Lovinescu. Fireşte, nu se ajunge la o perfectă unitate de vederi. Spiritele „cuminţi", în frunte cu directorul
revistei (M. Sevastos), preferă proza de observaţie socială, în dauna celei de analiză psihologică. Nu era aceasta numai opinia lui. Revista îi va publica pe Liviu Rebreanu, C. Stere, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu şi, insistent, destui obscuri, dar aproape deloc pe Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Gib I. Mihăescu. De la această estetică a temperanţei, îndatorată în bună măsură lui G. Ibrăileanu, se abat, într-un fel sau altul, şi Al. A. Philippide, şi M. Ralea, şi D. I. Suchianu. Spiritul cel mai modern rămâne Paul Zarifopol, prin anticlasi-cismul său declarat şi chiar excesiv, prin concepţia autonomiei esteticului amplu teoretizată, prin receptivitatea la formele noi ale romanului (Dostoievski, Proust, Gide) şi la poezia ermetică (Mallarme, Valery, Ion Barbu). El a pledat cauza înaltei pro-fesionalităţi a scrisului, scos din păienjenişul diverselor dile-tantisme, prezente, chiar din plin, şi în paginile revistei. Dar Paul Zarifopol era un moralist, un scriitor de idei, un estet, în sensul cel mai bun al cuvântului, aplicat mai ales la fenomenul european. Criticul şi istoricul literar al publicaţiei avea să fie G. Călinescu. Anii colaborării lui în viaţa revistei, care au marcat în chip evident o nouă etapă, coincid cu epoca marilor creaţii ale lui Călinescu. Autorul Vieţii lui M. Eminescu întrupează într-o admirabilă sinteză concepţia autonomiei esteticului, care trecuse de la Titu Maiorescu la E. Lovinescu, M. Dragomirescu, Paul Zarifopol şi la cei mai tineri, un excepţional simţ al valorii, fără exclusivisme anticlasice sau anti-moderniste. Are, desigur, şi el preferinţe: modelele sale, în proză, de exemplu, sunt Balzac şi Tolstoi, nu Proust sau Gide. Dar, ştiind să se detaşeze perfect, atunci când vine vorba de scriitori care au suferit influenţa celor din urmă sau fac parte din familia lor, precum Hortensia Papadat-Bengescu sau Camil Petrescu, le recunoaşte, fără nici o ezitare, meritele de novatori ai prozei analitice româneşti.
Revistă-magazin, cu un conţinut eclectic şi adesea inegal, A. I. şi a., săptămânalul cu cea mai lungă apariţie din perioada interbelică, nu a lansat nume noi decât în mică măsură (Vladimir Streinu, Zaharia Stancu, Ion Călugăru) şi nu a dus polemici literare de anvergură. Este şi motivul pentru care istoricii literari nu i-au acordat o prea mare atenţie. Nu trebuie exagerat totuşi caracterul ei de publicaţie „populară", ceea ce ar minimaliza-o. Prestigiul îi este dat de strălucita sa echipă de eseişti şi de critici, la care se adaugă, cu o frecvenţă sporadică, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Tudor Vianu, precum şi de strategia literară adoptată, deloc neglijabilă. Revista îl publică astfel pe ultimul clasic în viaţă, Ioan Slavici, publică substanţiale pagini de călătorie (chiar dacă unele sunt reproduse) ale lui N. Iorga, de memorialistică ale lui Panait Istrati şi C. Stere, îşi alege colaboratori permanenţi pe M. Sadoveanu şi T. Arghezi, care încredinţează tiparului aici, în decursul anilor, fragmente în premieră ale unor capodopere, ca Hanu-Ancuţei, Dumbrava minunată, împărăţia apelor, Zodia Cancerului şi Fraţii Jderi, sau cicluri întregi ale operei, precum volumele Icoane de lemn, Poarta neagră, Cartea cu jucării, Ce-ai cu mine, vântule? Etape importante ale creaţiei sadoveniene şi argheziene sunt legate de această revistă. Metamorfozele şi arheologia criticii călinesciene urmează a fi descoperite în paginile unde încă se mai ascund
51 Dicţionarul general al literaturii române
Adevărul
articole pe care autorul nu le va reedita vreodată (adunate postum doar parţial). Apărută imediat după marea Unire din 1918, revista acordă o atenţie deosebită literaturii minorităţilor naţionale, în special acelora de limba maghiară şi germană, direcţie în care contribuţia ei se dovedeşte remarcabilă, ca şi aceea în domeniul traducerilor din literatura universală. Pornind de la numeroasele comentarii despre cei mai variaţi scriitori străini şi de la tălmăciri, unele realmente antologice, se poate întreprinde un extrem de interesant studiu de sociologie a receptării, pentru care A.I. şi a. oferă poate cel mai bogat material dintre toate publicaţiile interbelice. Conducându-se după vechiul adagiu horaţian, al îmbinării utilului cu plăcutul, sora mai mică, bucureşteană, a „Vieţii româneşti" a reprezentat timp de aproape două decenii o tribună de promovare a valorilor morale, culturale, literar-artistice, de propagare a gustului pentru frumos, în slujba cărora a apelat la condeie dintre cele mai reputate ale scrisului românesc de atunci.	Al. S.
ADEVĂRUL LITERAR Şl ARTISTIC, publicaţie care a apărut la Bucureşti la 7 ianuarie 1990, ca supliment al ziarului „Adevărul"; se numea, iniţial, „Adevărul de duminică". După cum rezultă dintr-un Cuvânt către cititori (semnat „Adevărul"), era menită să umple Duminicile (cu d mare) celor mai diverse categorii de cititori — şi sumarul revistei, rubricile din numerele ce vor urma susţin această finalitate, deconcertând chiar, printr-o prea mare varietate: apar reportaje, note şi însemnări, memorialistică, documente, literatură propriu-zisă, cronici literare, de film, de teatru şi muzicale, articole pe teme sociale, ştiinţifice, rubrici de sport, de umor şi divertisment, horoscopul şi programul TV, ba chiar şi o rubrică de sexologie, plus caricaturi şi fotografii mai puţin sobre, în acord cu atmosfera relaxată a primilor ani postrevoluţionari şi cu stilul unui supliment de weekend, în general. Primii redactori ai suplimentului (Mihai Caranfil, Constantin Stănescu şi Victor Vântu) l-au „împărţit", de fapt, în nişte fascicule tematice, A. I. şi a. fiind imul dintre ele (alături de „Adevărul de duminică", „Dosarele Adevărului", „Adevărul familiei", „Adevărul şi credinţa") şi prezentându-se, retrospectiv, ca „precursorul" firesc şi legitim al viitorului săptămânal. Revista îşi formează rapid o echipă de colaboratori constanţi (printre ei: Edgar Papu, Gheorghe Tomozei, Dinu Săraru, Teodor Vârgolici, George Muntean), publicând poezie şi proză (Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Gabriela Negreanu, Mircea Micu, Grigore Vieru, Petre Sălcudeanu, Nicolae Ţie), traduceri (Al. Soljeniţân, în versiunea lui Laurenţiu Duţă, J. L. Borges şi Octavio Paz, în transpunerea lui Darie Novăceanu) şi cronici: literară (Emil Vasilescu, Constantin Cubleşan, C. Stănescu), teatrală şi cinematografică (Natalia Stancu), muzicală (Costin Tuchilă), mai târziu, şi plastică (Cornel Radu Constantinescu, Marina Preutu) şi cronica TV (Ecaterina Oproiu, Smaranda Jelescu, Romulus Căplescu). La numărul 23 dispare, formal, legătura dintre revistă şi ziar (de acum înainte, nu se va mai preciza că e vorba de un supliment al „Adevărului"), iar la numărul 37 (din 14 octombrie 1990), săptămânalul îşi schimbă
titlul, din „Adevărul de duminică", în „Adevărul literar şi artistic". Odată cu această modificare, s-a simţit nevoia unei noi precizări a programului revistei, construit pe ideea „de a promova valori confirmate şi incontestabile, de a încuraja speranţe certe"; sumarul va fi, ca şi până acum, tot „bogat, divers, acordat unei vaste palete de gusturi şi preferinţe". Apar, cu articole şi cronici, Romul Munteanu, Valeriu Cristea, Alexandru Melian, Titus Mesaroş; începând cu numărul 39 apare şi rubrica „Semnal", cu scurte prezentări (nesemnate) ale ultimelor apariţii editoriale. Ilustrativă pentru apropierea revistei de structura şi stilul publicaţiilor de weekend este şi precizarea făcută la numărul 46: „Revistă magazin pentru toate preferinţele". Săptămânalul, vizibil, îşi caută un drum propriu, schimbă unii dintre colaboratori şi unele rubrici, inclusiv paginaţia (modificată, în această perioadă, aproape de la un număr la altul). Gheorghe Tomozei face o incitantă revistă a presei, Ela Alexandrescu ţine un „calendar" de scriitori, iar Wanda Ostap — un jurnal al galeriilor. De la numărul 55, apare în revistă numele (şi stilul) lui Cristian Tudor Popescu, acesta redefinindu-i, cu un accent personal, profilul (în articolul Dragul şi îndepărtatul meu tânăr: „Ce pot să-ţi ofer? Nu prea mult: paginile acestei mici şi gălăgioase reviste. Cred că poţi găsi în ea ceea ce visa alt don Emesto, Hemingway pe numele său de familie, adică un loc curat şi bine luminat"). Acum „Pagina scriitorului tânăr" şi o consistentă antologie SF (cu nume ca Stanislaw Lem, Isaac Asimov, Ray Bradbury) se adaugă rubricilor deja consacrate; apropierea de profilul unei reviste săptămânale de cultură e susţinută astfel, mai apăsat, inclusiv prin anunţul „promisiune" din numărul 65: „Din acest număr, rubrici permanente de teatru, film, plastică şi TV". Alături de acestea, traducerile (din V. Şalamov, semnate de Fănuş Neagu; din Serghei Esenin, semnate de Laurenţiu Duţă), paginile de poezie (Marin Sorescu, Ion Horea, Horia Bădescu), cele de documente (un titlu revelator: Vorbesc arhivele!), de memorii (Dumitru Micu), articolele pe diverse teme şi în diferite stiluri, doct (Paul Alexandru Georgescu) ori publicistic (Constantin Coroiu), noile nume de colaboratori (de la Iosif Sava şi Felicia Antip, la Traian T. Coşovei, Nicolae Iliescu, Cătălin Ţârlea şi George Cuşnarencu) susţin profilul publicaţiei; nu însă şi o linie a ei. A. I. şi a. nu va avea niciodată o omogenitate de atitudine, o „doctrină"; redactorii şi colaboratorii săi, respectând anumite principii, au poziţii diverse, uneori divergente. Acest principiu al „autonomiei" părţilor ce compun, totuşi, un întreg va fi susţinut şi de noul colectiv redacţional al revistei (căreia, de la numărul 108, i se dă subtitlul „Săptămânal de cultură şi atitudine"): Cristian Tudor Popescu (redactor-şef),
C.	Stănescu, Cornel Radu Constantinescu, Ioan Adam (la care se vor adăuga, ulterior, Lelia Munteanu, Saviana Stănescu, Cristian Popescu, Viorica Rusu, Ludmila Patlanjoglu, Constantin Coroiu, Carmen Chihaia, Cristina Modreanu, Gabriel Rusu). Treptat, revista îşi „limpezeşte" profilul, excluzând liniile mai potrivite unei publicaţii-magazin, păstrând însă de la tipul iniţial o anume vioiciune, relaxare, dezinhibare (stilul multora dintre redactori şi colaboratori — în frunte cu redac-torul-şef — fiind foarte incisiv şi expresiv). în schimb, structura
Adonis
Dicţionarul general al literaturii române 52
revistei rămâne relativ stabilă, ca şi paginaţia, A. I. şi a. dobândind astfel un profil distinct printre revistele culturale postrevoluţionare. Articolele de pagina întâi, totuşi rare, şi fără ambiţia de a consacra un editorialist (apar texte de Cristian Tudor Popescu, Cornel Radu Constantinescu, C. Stănescu, Gabriel Rusu), „Revista revistelor culturale" (ţinută de
C.	Stănescu, multă vreme sub pseudonimul Interim — căci, iniţial, îi „ţinea locul" lui Gheorghe Tomozei), interviurile (luate, de obicei, de Carmen Chihaia, Viorica Rusu, Cristina Modreanu, Diana Popescu), cronica ediţiilor (Teodor Vârgolici) şi cea literară (Daniel Cristea-Enache), articolele şi cronicile de sau despre folclorişti (Nicolae Constantinescu, Iordan Datcu, Al. Dobre), cele pe teme filosofice (Ion Ianoşi, Costică Brădăţan, al doilea şi autorul unui Jurnal al lui Isaac Bernstein), cronica plastică (ţinută de Cornel Radu Constantinescu), cronicile teatrale (Ionela Liţă, apoi Saviana Stănescu şi Cristina Modreanu), paginile de documente (printre „furnizorii" constanţi, Marin Radu Mocanu, Mircea Handoca), rubricile consacrate — „Civica" lui Alexandru George, „Fereastra" lui Costache Olăreanu, „Pardon de expresie!" a lui Ştefan Cazimir, „Texte şi contexte" a lui Constantin Coroiu, „E lung pământul, ba e lat!", o cronică a cărţilor străine ţinută de Felicia Antip, şi, pe ultima pagină, „Travelling"-ul Magdei Mihăilescu, plus articole pe diverse teme şi cele ce iau pulsul unei actualităţi care e mereu alta fac din A. I. şi a. un săptămânal, într-adevăr, „de cultură şi atitudine" — care a înţeles să recompenseze valorile culturale româneşti, inclusiv prin acordarea, începând cu 1998, a unui Premiu de Excelenţă (intelectuală şi totodată morală); Ileana Mălăncioiu, Costache Olăreanu, Henri Wald, Dorin Tudoran, Adam Michnik, Mircea Daneliuc şi Geo Dumitrescu simt laureaţi ai premiului.	D.	C.	-£.
ADONIS, publicaţie apărută la Bucureşti, într-un singur număr (gratuit), în 1941. Redactor: Traian Mihăilescu. Jurnalul se vrea a fi unul informativ, prezentând — şi totodată, popularizând — rosturile şi activităţile societăţii literare „Adonis" (întemeiată la 7 aprilie 1935), aşa cum reiese din subtitlul „Buletin de propagandă şi informaţie servind manifestarea poetică «Adonis»". Animatorii mişcării (Virgil Treboniu, Traian Mihăilescu, Mircea Streinul, C. Pârlea, Grigore Ancu, Gh. Manea Manolache) vor să asigure, prin A., o strângere a rândurilor şi o solidarizare — spirituală, dar şi financiară — a „adonisiacilor". Dincolo de lipsa de sonoritate a numelor (cu excepţia celui al lui Mircea Streinul), e impresionant entuziasmul acestor „literatori" care nu pregetă să contribuie material pentru editarea unor plachete de versuri sub egida „adonis-mului". Mircea Streinul traduce versuri de Georg Trakl. Este consemnată întâlnirea celor de la „Adonis" cu T. Arghezi, eveniment petrecut în 1940.	D.	C.	-E.
ADRIAN, l.[on] V.[eniamin] (1837, Mihăileni, j. Botoşani — 14.VIII.1875, Paşcani), ziarist, autor de versuri şi prozator. Studiile le-a urmat la Fălticeni şi la Academia din Iaşi (fosta Academie Mihăileană), pe care a absolvit-o în 1856. în acelaşi
an şi-a început cariera didactică la Dorohoi. După Unire este numit profesor de istorie, geografie şi limba franceză la gimnaziul din Botoşani. în 1861 şi 1862 conduce, la Iaşi, revista satirică „Bondarul". De la începutul anului 1864 este revizor şcolar al judeţelor Iaşi, Botoşani, Dorohoi, Suceava şi profesor de istorie. Alegerea ca deputat de Botoşani în Camera legislativă (1870-1871) este punctul de vârf al carierei sale administrative şi politice. A murit subit în drum spre mănăstirea Văratec.
La Galaţi, A. ar fi redactat gazeta unionistă „Libertatea Dunării", iar la Botoşani, ziarul democrat „Independentul" (1862), despre care s-au păstrat vagi informaţii, şi „Terra de sus" (1866). Versurile, cu nimic relevabile, i-au apărut în „Steaua Dunării", „Ateneul român" în „Lumina" lui B. P. Hasdeu şi în volumul Din versurile lui I. V. Adrian (1871). în paginile „Bondarului", A. combate vehement „reacţiunea", adică pe cei ce în ţară sau în afara graniţelor ei se opuneau procesului de consolidare a Unirii. El satiriza, de asemenea, pe cei care profitau de conjunctura politică pentru a-şi satisface ambiţiile şi interesele personale. Lipsa de fineţe a umorului, jocurile de cuvinte neinspirate, lexicul cu reminiscenţe italienizante îl împiedică să fie un scriitor satiric remarcabil. Totuşi, micile tablouri sociale strânse sub titlul Comedii omeneşti în volumul Din scrierile umoristice ale lui I. V. Adrian (1874) şi „cânticelul comic" Postu-lachi Slujbulescu (1874), cu toată pasta groasă întrebuinţată, conservă ceva din realitatea care le-a inspirat. Pe un plan restrâns, mai ales tipologic, scriitorul îl precede pe I. L. Caragiale. în 1868 şi 1869, editează la Botoşani revista literară „Steluţa", în care şi-a publicat greoaiele povestiri istorice despre Ştefăniţă Vodă şi Petru Rareş, din ciclul pretenţios intitulat Romanele domnilor moldoveni. A tradus din fabulele lui P. Lachambaudie şi, sporadic, dinLermontov, Beranger, Th. Gautier. O Romanţă, tălmăcită dintr-un autor italian neidentificat, a fost, până spre sfârşitul secolului al XlX-lea, piesă de rezistenţă în repertoriul lăutăresc din Moldova.
SCRIERI: Din versurile lui I. V. Adrian, Botoşani, 1871; Postulachi Slujbulescu, Botoşani, 1874; Din scrierile umoristice ale lui I. V. Adrian, Botoşani, 1874.
Repere bibliografice: B. P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice, îngr. şi introd. Mircea Eliade, II, Bucureşti, 1937,64-81; [I. V. Adrian], „Românul", 1875,24 august; I. Negruzzi, Foi căzute, CL, 1876,9; Pop, Conspect, II, 92-95; Iorga, Ist. Ut. XIX, III, 269; N. Răutu, I. V. Adrian, „Revista Moldovei", 1926,1,3,7-9; D. Furtună, „Steluţa" lui I. V. Adrian, „Revista Moldovei", 1926,5-6; Ileana Turuşancu, Reviste botoşănene din trecut, LL, III, 1957; Lăzăreanu, Glose, 245-249; Dicţ. lit. 1900,1; Dicţ. scriit. rom.,1,21.	R.Z.
ADSUM, revistă apărută la Sinaia la 8 august 1940 (un număr în trei ediţii), sub redacţia lui C. Noica, autor al articolelor Veac al anului viu, Spiritualitate şi moarte, Intelligentia tuae non intelligit. Ultima pagină, „însemnări", conţine articole reproduse din „Universul literar", între care: Gânduri fără suferinţă, Ardealul mumă, precum şi O simplă lămurire a redacţiei:„Este timpul acesta, al lui 1940, timp al războiului, care, în măsura în care e
53 Dicţionarul general al literaturii române
Agârbiceanu
războiul altora, nu ne poate înstrăina de drama românească, iar în măsura în care e şi al nostru, ne adânceşte în ea."	I. H.
AESCHT, Georg (28.IX.1953, Codlea), publicist şi traducător. După absolvirea liceului în oraşul natal, A. a frecventat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj (secţia germană-engleză, 1972-1976), predând apoi limba germană la şcoli clujene. Emigrând în Germania (1984), se stabileşte la Bonn, unde este angajat corector într-o tipografie, iar din 1991 lucrează ca redactor în cadrul Fundaţiei „Stiftung Ostdeutscher Kulturrat" (Consiliul de Cultură Germană din Est), ocupându-se de apariţia periodicelor „Der gemeinsame Weg" şi „Kulturpolitische Korrespondenz". Este membru al asociaţiei „Die Kiinstlergilde" din Esslingen.
în mediul cultural al Clujului, care l-a format, A. se orientează, în deceniul petrecut acolo, spre acele cercuri intelectuale care practicau conlucrarea interetnică. Exerciţiul criticii literare şi al comentariului pe teme culturale îl face ca redactor la revista studenţească trilingvă „Echinox". Totodată, se familiarizează, prin traduceri, cu universul echivalenţelor verbale, elaborând, la iniţiativa Editurii Dacia, versiuni germane pentru un volum de povestiri de I. Agârbiceanu şi pentru alte două cărţi, Existenţialismul francez şi problemele eticii de Dumitru Ghişe şi Cultura europeană în epoca luminilor de Romul Munteanu. în Germania, A. răspunde altor solicitări şi sugestii editoriale, îndreptându-se fie spre unele texte ale suprarealis-mului devenit „clasic", precum romanul Zenobia şi versurile lui Gellu Naum, fie spre literatura inspirată din actualitatea imediată, cu inflexiuni social-politice pronunţate sau mai puţin evidente; astfel, traduce din proza scriitoarei Carmen-Francesca Banciu, un roman de Alexandru Vona, Ferestre zidite, şi unul de Alexandru Papilian, Muşte sub pahar, „roman scris fără menajamente", care a „fost tradus excelent" de A., cum a remarcat Edith Ottschofski în revista miincheneză „Siidostdeutsche Vierteljahresblătter". în anii '90 A. se apropie, ca tălmăcitor, de opere literare dificile, reuşind, prin intuiţie şi asiduitate, să reproducă în germană complexitatea originalelor. Această realizare este înlesnită şi de faptul că traducătorul se află în contact personal cu autorii textelor, apelând uneori, pentru a dispune de un termen de comparaţie, şi la versiuni deja existente în alte limbi, în cazul lui Alexandru Vona, de exemplu, la cea franceză.
Traduceri: Dumitru Ghişe, Der franzosische Existentialismus und die Probleme der Ethik [Existenţialismulfrancez şi problemele eticii], Cluj-Napoca, 1978; Ion Agârbiceanu, Dura lex, Cluj-Napoca, 1980; Romul Munteanu, Die europăische Kultur im Zeitalter der Aufklărung [Cultura europeană în epoca luminilor], Cluj-Napoca, 1983; Gellu Naum, Zenobia, Klagenfurt-Salzburg, 1990; Alexandru Papilian, Fliegen untem Glas [Muşte sub pahar], Frankfurt pe Main, 1992; Gellu Naum, Black Box [Cutia neagră], Klagenfurt-Salzburg, 1993 (în colaborare cu Oskar Pastior); Carmen-Francesca Banciu, Filuteks Handbuch der Fragen [Manualul de întrebări], Hamburg, 1995; Alexandru Vona, Die vermauerten Fenster [Ferestre zidite], Berlin, 1997.
Repere bibliografice: A. Ga. [Annely Ute Gabanyi], Rumănische Literatur in deutscher Ubersetzung 1945-1981, în Rumănisch-deutsche
Interferenz, coordonator Klaus Heitmann, Heidelberg, 1986; Edith Ottschofski, Alexandru Papilian, „Fliegen untem Glas", „Siidostdeutsche Vierteljahresblătter", 1994, 2; Ion Acsan, 50 de ani de traduceri din literaturile de limbă germană în limba română şi din literatura română în limba germană. 1945-1995, Bucureşti, 1996, passim.	J.W.
AFIRMAREA, revistă apărută la Satu Mare, lunar, începând cu martie 1936 şi până în aprilie 1940. Din martie 1937 poartă subtitlul „Literară-socială". Redactori sunt Constantin Gh. Popescu şi Octavian Ruleanu. Cu numărul 1/1938, apar completări în subtitlu: „Editată de Astra, despărţământul Satu Mare". Revista se vrea a fi „tipar şi cuget românesc", promovând „scrisul cinstit" şi „gândul curat", „puse în slujba unui ideal naţional". Rubrici permanente: „încrestări", „Dări de seamă", „Răboj", „Cărţi-reviste". Apar versuri, unele republicate, de Petre Dulfu, Octavian Goga, Radu Stanca, Igor Block, Em. Papazissu. Secţiunea prozei e reprezentată de Octavian Ruleanu, Gh. Crişan, Ioan Groşan, Vintilă Horia, Victor Eftimiu. Publicistica e bogat ilustrată. Lui N. Iorga i se reproduce un articol, Arta populară şi arta istorică a românilor, Ion Hodoş face un Scurt istoric asupra presei, Victor V. Moiş încearcă să pătrundă tainele filosofiei blagiene (Lucian Blaga - Diferenţialele divine). Sunt prezente şi note de călătorie, texte folclorice, dar cel mai bogat şi pertinent sector e acela al criticii literare, în care se exersează, cu oarecare talent, Const. Gh. Popescu. Alţi cronicari literari: Octavian Ruleanu, Lucian Bretan. După revista „Credinţa" sunt reproduse însemnările lui Zaharia Stancu — Scriitorul coate-goale şi „Luna cărţii" —, precum şi notaţiile lui Petru Manoliu despre Maxim Gorki. Numerele 4-5/1936 sunt dedicate memoriei lui Vasile Lucaciu, iar în numerele 4-5/1940 e reprodus un articol al lui C. Rădulescu-Motru, Românismul Ion Pena semnează epigrame.	D. B.
AGÂRBICEANU, Ion (12.IX.1882, Cenade, j. Alba - 28.V.1963, Cluj), prozator. Este al doilea dintre cei opt copii născuţi în familia lui Nicolae şi a Anei Agârbiceanu. Pădurar, gospodar înstărit, ştiutor de carte, tatăl se va muta mai târziu ca „vigil de pădure" în ţinutul Odorheiului. în 1889, A. începe şcoala în satul natal. Din 1892 urmează la Blaj gimnaziul şi apoi liceul, bacalaureatul trecându-1 în 1900. Către sfârşitul liceului se încearcă în literatură şi trimite „Unirii" din Blaj, în 1899, mai întâi o poezie, apoi schiţe şi poezii, semnate Alfius. Cea dintâi scriere literară iscălită cu numele său apare în 1901, tot în „Unirea"; atunci începe şi colaborarea la „Familia". între 1900 şi 1904, este student al Facultăţii de Teologie din Budapesta. Se integrează lesne în cercul studenţilor români, participând la întrunirile societăţilor literare ale colegilor săi. Continuă să colaboreze la „Unirea", dar trimite şi câteva schiţe umoristice la „Drapelul" din Lugoj (1902-1903), semnate Potcoavă, precum şi la „Răvaşul" din Cluj (1903-1904), iar la „Sămănăto-rul" — versuri (1903). Prestigiul lui A. creşte considerabil din 1902, când începe să publice în paginile „Luceafărului", scos la Budapesta de Oct. C. Tăslăoanu. De altfel, A. va rămâne nu numai colaboratorul constant al acestei reviste, ci va deveni şi
Agârbiceanu
Dicţionarul general al literaturii române 54
prozatorul ei reprezentativ sub numeroase aspecte. Din iulie 1904 (când termină facultatea) şi până în toamna lui 1905, este „subprefect" la internatul liceului din Blaj, apoi se înscrie la secţia de limbi clasice, istorie şi română a Facultăţii de Litere din Budapesta, pe care o părăseşte brusc, în ianuarie 1906, când se întoarce la Blaj, angajându-se ca funcţionar la Mitropolie. Ipodiacon şi apoi diacon, este hirotonit preot în aprilie, după ce, cu o lună mai înainte, se căsătorise cu Maria Aurelia Radu. Tot în aprilie, este numit preot (de rit unit) în comuna Bucium-Şasa, din Munţii Apuseni, unde rămâne până în mai 1910. Dobândeşte oarecare notorietate cu volumul De la ţară (1906), pentru care este premiat, în 1907, de Astra, colaborează la „Viaţa românească" (din 1906), la „Revista politică şi literară" (Blaj), „Lupta" (Budapesta), „Neamul românesc literar", „Falanga", apoi la „Cosinzeana" (Orăştie), „Tribuna" şi „Românul" (Arad), continuând să publice în „Luceafărul", „Foaia poporului", „Viaţa românească". Transferat la Orlat, lângă Sibiu, rămâne aici până în 1919, cu o întrerupere în timpul războiului. în 1910, îi apar volumele în întuneric şi Două iubiri, în 1912 — Schiţe şi povestiri, în 1914 — De la sate şi romanul Arhanghelii. Abia în această epocă A. se familiarizează cu marea proză, franceză şi rusă mai ales (Balzac, Flaubert, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, L. Andreev). Fără a renunţa la povestire, se dedică romanului şi scrie, pe unele publicându-le deocamdată în reviste, Legea trupului (Povestea unei vieţi) (1912), Căsnicia lui Ludovic Petrescu (1912), Legea minţii (Povestea altei vieţi) (1915).
în toamna lui 1916, se refugiază din Ardeal, mai întâi la Râmnicu Vâlcea, apoi la Iaşi, pregătindu-se chiar să emigreze în Statele Unite, prin Rusia. Evenimentele de acolo îl întorc însă din drum. în 1917, se afla la Chişinău, de unde colabora la „Ardealul", apoi la „Neamul românesc". Este numit preot militar al corpului de voluntari ardeleni şi bucovineni din armata română. întors, pentru scurt timp, la Orlat, după înfăptuirea Unirii, renunţă la parohie şi acceptă, ca membru al Partidului Naţional Român, conducerea ziarului „Patria", care apărea la Sibiu, apoi la Cluj, şi pe care îl dirijează între februarie 1919 şi martie 1927. Pentru scriitor, aceşti ani înseamnă o perioadă de acumulări. îi apar numeroase culegeri de povestiri, nu totdeauna foarte reprezentative pentru scrisul său. în iunie 1919, este ales membru corespondent al Academiei Române, în 1921 — preşedinte al Sindicatului Presei Române din Ardeal şi Banat, în 1923 - membru în comitetul de conducere al Societăţii Scriitorilor Români. Articolele pe care le scrie aproape zilnic mărturisesc dorinţa lui de a contribui la consolidarea statului român şi la desăvârşirea Unirii, ridicând totodată probleme specifice Transilvaniei şi încercând să se opună imixtiunii politicianismului în viaţa cotidiană a acestei provincii. Experienţa socială acumulată până la 1916 îl face să judece cu acuitate viaţa politică de după Unire. Membru al Marelui Sfat Naţional, deputat, senator, vicepreşedinte al Senatului, se implică pasionat în dezbaterea modalităţilor de afirmare a specificului naţional şi, mai ales, a tradiţiei. Este şi motivul care îl determină să părăsească Partidul Naţional Român şi să se afilieze, în 1927, Partidului Poporului. în anul 1928 este numit în conducerea Astrei. Colaborează la alte reviste şi ziare, între care „Adevărul literar şi artistic", „Ramuri", „Flacăra", „Gândirea", „Cele trei Crişuri", „Lamura", „Transilvania", „Cugetul românesc", „Societatea de mâine", „Ţara noastră", „Universul literar", „Propilee literare", „Darul vremii", „România literară", continuă colaborarea la „Viaţa românească", „Cosinzeana" ş.a. Tot acum îi apar volumele Legea trupului (Povestea unei vieţi) (1926), Legea minţii (Povestea altei vieţi) (1927), Stana (1929), Biruinţa, Dactilografa şi Dolor (1930), Răbojul lui Sf Petre (1934), Minunea (1936), ediţia a doua din Arhanghelii (1932). Nu-şi uită obligaţiile confesionale şi, la Beiuş, tipăreşte numeroase broşuri cu caracter religios. în 1930, este numit protopop al districtului, iar în anul următor, este înaintat arhidiacon, canonic al bisericii catedrale. Ostil violenţei, condamnă mişcările extremiste de dreapta. Cum viaţa politică devine tot mai agitată, iar integritatea României tot mai ameninţată, acceptă, în octombrie 1938, conducerea ziarului „Tribuna", în fruntea căruia se află până în august 1940. Nu era un jurnalist prin vocaţie, ci mai curând un observator şi un moralist. Iscălind în ziare, fie cu numele său, fie cu pseudonimele Sevastian Voicu, I. Turcu sau Ion Olariu (Olariu era numele de familie al mamei, dinainte de căsătorie), scria despre orice, dând sfaturi şi criticând cu blândeţe. Dezmembrarea ţării, în 1940, îl obligă să se refugieze la Sibiu, unde rămâne până în 1945 şi unde este sărbătorit, în 1942, la împlinirea vârstei de şaizeci de ani. îi apar în această perioadă Amintirile (1940), Jandarmul şi De vorbă cu Ilarie (1941), Domnişoara Ana, în pragul vieţii şi Rana deschisă (1942), Vremuri şi
55 Dicţionarul general al literaturii române
Agârbiceanu
oameni. Lume nouă (1943), Vâltoarea (1945), precum şi culegeri de articole pe teme religioase (Faţa de lumină a creştinismului fiind cea mai însemnată). Alte romane, precum Acasă şi Pe drumuri, simt interzise de cenzură. Odată cu încheierea războiului, A. se întoarce la Cluj (în martie 1945). După o relativă eclipsă în epoca proletcultistă, este ales, în 1955, membru onorific al Academiei RPR.
Sămănătoriste sunt, sub unele aspecte, povestirile din primele volume ale lui A., De la ţară şi în clasa cultă. în sfera tradiţionalismului se înscrie, astfel, atitudinea de la început faţă de oraş, blamat cu deosebire pentru că favorizează morala dubioasă a „clasei culte", de care, după unele ezitări, Ilie Barbu, spre pildă, reuşeşte să se detaşeze (în clasa cultă), nu însă şi Nicolae Marcu, profesorul care acceptă compromisul meschinăriei citadine (O răsplată). Tematica sămănătoristă sau poporanistă are însă o abordare particulară. Motiv frecvent şi la el în perioada de început, „datoria" intelectualilor de la sate se înscrie în naraţiuni cu finaluri neprevăzute, cu motivaţii adânc omeneşti, nu doar conforme preceptelor. Aşa în Popa Vasile; aici personajul se întoarce de la intenţia de a-şi părăsi satul nu din cauza „datoriei", ci a milei adânc omeneşti. Elemente de legendă ori basm sunt şi ele prezente, dar, precum în Vâlva băilor, brutal, dezminţind legenda însăşi, spre a face loc unui „adevăr" dur. Din sămănătorism, A. preia doar cadrul general, pe care îl modifică mult, trecându-1 prin filtrul propriu. Chiar faţă de I. Slavici el se delimitează cu un accent personal, deschizând totodată drum lui Liviu Rebreanu. Astfel, George Pârvu (în luptă) e un fel de Popa Tanda, dar personajul se transformă dintr-o pildă într-un caracter; el ajunge un fel de conducător al satului nu atât prin exemplu personal, cât prin firea-i răzbunătoare şi aprigă. Alte pesonaje, precum Iosif Rodean (Arhanghelii), îl prevestesc pe Ion al lui Rebreanu, prin vitalitatea amoralismului. Tematica, mediul şi personajele povestirilor lui A. simt variate, dificil de clasificat, întrucât scriitorul abordează, după preceptele realismului, domeniile cele mai diverse şi foloseşte în mod curent împrejurările autobiografice. Solemnitatea povestirii este rece la prima vedere, neprietenoasă, privirea pătrunzătoare şi iscoditoare păstrând o urmă de neîncredere generată de timiditate. Cele mai multe dintre povestiri sunt de valoare medie, fiind construite cu acurateţe şi meşteşug, însă fără subtilităţi. Registrul tonalităţii e cel tragicomic, precum în Slăbiciunea părintelui Grigore (cu un personaj care nu poate auzi o melodie cântată la fluier fără a face „un pont", adică un pas straşnic de „bătută" ţărănească, chiar şi când e cu odăjdiile pe el; nuanţa dramatică vine din neputinţa înfrânării impulsului vital, neputinţă comună tuturor personajelor). Cum, de obicei, dramatismul este subiacent umorului, scriitorul îl converteşte uşor în şarjă dezlănţuită. Aşa se întâmplă în Sectarii (1938), roman-pamflet la adresa politicianismului. Şarja groasă trece dincolo de marginile artei, iar violenţa demersului este atât de stihinică, încât scrierea se transformă într-o aglomerare de caricaturi stângace, agitate necontenit, obositor şi confuz. Clară rămâne doar pornirea dintotdeauna a scriitorului împotriva demagogiei de toate nuanţele, care a generat un partid „de dreapta extremă". Tot pamflet este şi Răbojul lui Sf. Petre, în care unul
Ioan Agârbiceanu
ARHANGHELII
ROMAN DIN V1EAŢA ROMÂNILOR ARDELENI
EDITURA „LUCEAFĂRUL" SiBiii?.
19!4
DEPOZITUL GENERAL: LIBRĂRIA \V. KRAFFT, SîBHU (N'AOYSZEBEN),
LIBRĂRIA A. A. STÂNCIULESCU. BUCUREŞTI, 8UÎ..EV. ELISA8ETA 5.
PREŢUL:
ÎN AUSTRO'UNGARIA . COR 3....
In românia........ Uzi
dintre „sfinţi" e adus pe pământ, spre a constata şi îndrepta neregulile provocate de „Mamona". Alteori, A. apelează doar la scene parodice, precum în romanul Arhanghelii, alternân-du-le cu cele grave, care în context par a avea o funcţie moralizatoare, estompată, totuşi, de durităţi, care plasează istoria romanescă într-un plan situat deasupra oricăror tendinţe. Scriitorul deţine un vast repertoriu de situaţii dramatice, generate îndeosebi de stingerea şi reproducerea pasiunilor, izbucnirilor vitale, transpuse în finaluri concise. Astfel, în Arhanghelii finalurile de capitol, instaurând aparenţe echilibrate, senine, cuprind adesea un germene de ameninţare, prevestitor, de regulă, al debutului sumbru al capitolului următor. E ca o alternare între fatalitate şi izbăvire, fără nimic demonstrativ ori cazuistic. în genere, povestitorul este intim implicat în naraţiune, participă direct la ea; astfel, el smulge cuvântul din gura personajelor, vorbeşte în nume propriu, trece din nou la relatarea neutră, pe care o părăseşte pentru a se insinua iarăşi în derularea naraţiunii. Faţă de cele povestite, e cuprins de „o durere necunoscută, aspră şi rece" (Umbra unui om). Când se lasă captivat de propria individualitate şi biografie, eşuează în melancolie monotonă, chiar dacă aportul documentar e substanţial (Licean... odinioară şi Amintirile). Memoriile lui tind să consolideze un destin de tip tradiţional şi idealizat, spre deosebire de un Gib I. Mihăescu, care ilustrează
Agârbiceanu
Dicţionarul general al literaturii române 56
tipul antieroului. Privind propria povestire „cu ochi înnoptaţi" (Intr-o zi de primăvară), A. o resimte în mod evident ca pe o echilibrare în singurătatea în care s-a claustrat. Faptul este vizibil după primul război, în povestiri manieriste precum Vestea, O scrisoare la vlădica. Mai ales în intervalul 1906-1916, martorul obişnuit al povestirilor, adesea chiar povestitor, este un preot. în alte numeroase cazuri este chiar personaj, preot de ţară, sărac, aproape înrăit de sărăcie, ţăran în fond şi mân-drindu-se cu aceasta, fumând tutun prost, drăcuind şi păstorind peste un sat de necăjiţi (O zi însemnată); însă are o minimă conştiinţă de sine, faţă de care — şi nu faţă de divinitate — se simte răspunzător (Săptămâna patimilor). Deşi supus canoanelor narative tradiţionale şi cuminţit, povestitorul nu agreează autoritatea şi, când are prilejul, o parodiază (de exemplu, în Nenea), precedându-1 pe Rebreanu şi deosebindu-se radical de Sadoveanu. Este tolerant, adept al liberului arbitru şi, chiar în cazul sinucigaşilor, manifestă o neutralitate binevoitoare,
contrară preceptelor religioase şi înrudită cu mentalitatea lui Tolstoi (Legea trupului).
Personajele lui A. simt de regulă nişte inadaptabili, împresuraţi de o aură a muceniciei. Cele mai reprezentative şi mai reuşite sunt acelea al căror caracter este tulbure, chiar întunecat. Uneori, astfel de eroi par a urî viaţa (Fefeleaga, Dura lex), deşi atitudinea lor este ambivalenţă. Considerând oamenii drept „marile minuni ale vieţii", prozatorul îi face să traverseze, în cazurile tipice, experienţe deosebit de dureroase, de obicei tanatice, pentru a le releva adevărata personalitate. Iar aceasta e dominată de un preaplin al vitalităţii inconştiente cum literatura română nu cunoscuse până atunci. „A trăi" înseamnă pur şi simplu „a trăi", a te lăsa cuprins şi dominat de izbucnirile vitalităţii. „Binele" şi „răul" se încadrează unei axiologii primitive şi puternice, pentru care „păcat" nu poate exista atâta timp cât omul este viaţă (O necredincioasă). Izbucnirea simţurilor nu-1 revoltă până într-atât, încât să-şi supună personajele la vreo penitenţă. Scriitorul s-a exprimat fără
57 Dicţionarul general al literaturii române
Agârbiceanu
menajamente împotriva acelor teologi care condamnă „legea trupului", căci viaţa e „aur nemuritor" (Faţa de lumină a creştinismului). Un aur, însă, bătând în cenuşiu, căci existenţa este considerată o „vâltoare", care macină puterile şi-i leapădă pe oameni, zdruncinaţi şi sfârşiţi. Aşa termină Iosif Rodean (din Arhanghelii), unul dintre cele mai puternice caractere pe care le-a dat romanul românesc. Ca preot, autorul vede în instinctul vieţii singura forţă spirituală şi etică. Toate personajele expresive ale scriitorului îi înfruntă pe ceilalţi cu o pornire nevrăjmaşă. Conflictul voinţelor inconştiente îi este specific, iar eroii săi replică prompt, instinctual aproape, dintr-un activism funciar: „Cine se gândeşte se ofileşte" (A patra). Alteori personajul acceptă viaţa ca pe o fericire edenică (Onu). Se întâmplă ca vreunul să manifeste şi oarecare detaşare (Melentea), dar aceasta este doar un paravan, dincolo de care se ascund o dramă neguroasă, o deznădejde încruntată. Prea puţin creştin, în fond, A. defineşte „păcatul" ca „împietrirea inimii" (Nemângâiat), adică un soi de reprimare a vieţii. De aceea, eroina din Stana trăieşte cu o furie neguroasă, încrâncenată, la limita patologicului. O nefericire a personajelor este singurătatea socială, îndeosebi destrămarea familiei, la care ele reacţionează violent şi neaşteptat, dur şi cu voluptatea suferinţei (Fefeleaga). Personajele cele mai realizate sunt oameni care nu pot trăi în izolare, precum la Mihail Sadoveanu, ci au un puternic spirit comunitar. îndepărtarea din societate în cazul invalidului Miron Parasca (Aşa de singur), echivalează cu moartea. Spiritul de grup este suportul energiei lor. Societatea în care vieţuiesc este una închisă, cu reguli fixe. Niculae Mărginean (Strigoiul) este, în fapt, un paznic al respectării tradiţiei, chiar dacă aceasta pare absurdă; el practică ritualuri rustice, sumbre adesea, pe care toţi simt chemaţi să le păzească pentru că altfel mor, aşa cum s-a întâmplat cu ai lui Gheorghe Mărginean. „Strigoiul" este forţa coercitivă a societăţii închise, pentru care prezent şi trecut se confundă. De sub tăria acestei legi, fiecare doreşte uneori să evadeze, urmărind o himeră, precum Mârzuţ (Vâlva băilor), sau se întoarce la locul de baştină, pentru a se stinge în pace (Lina). A. nu a reuşit decât rareori portrete de orăşeni, acestea fiind, de obicei, palide, poate şi pentru că scriitorul însuşi îi considera pe locuitorii oraşelor depersonalizaţi (Imponderabilul). Intelectualii lui sunt puţin verosimili, zbătându-se între extreme prea explicite şi demonstrative, ca Ilarie Bogdan (Dolor), ceea ce îi poate duce spre un patologic facil, teatral, steril şi cazuistic. Personajele coborâtoare imediat din ţărănime păstrează însă o mare forţă expresivă şi, mai ales, au o originală inserare în naraţiune. Popa Man, jandarmul Dumitru Bogdan, popa Piesa sunt scoşi, într-un fel, din contingent, comentaţi prin intermediul altor personaje şi li se atribuie trăsături fabuloase ori chiar aparţinând demonologiei populare, astfel încât devin plăsmuiri între realitate şi legendă. Tehnica misterului, pe care o stăpâneşte precum puţini alţii, e dedusă numai din eresul folcloric, reprezentative fiind, sub acest raport, romanele Strigoiul şi Faraonii. Scriitorul construieşte un personaj, de preferinţă, prin gesturi, analiza psihologică mărginindu-se la sugestii, cu detalii puţine, dar esenţializate. Caracterul tulbure al personajelor este strâns legat de peisajul aspru, neprietenos, accidentat. De altfel, cele
mai izbutite metafore şi comparaţii referitoare la personaje stau în raport cu natura, termen constant de referinţă (sufletul lui Iosif Rodean e ca o prăpastie rece, întunecată). Astfel, omul e legat permanent de crepuscular şi de durere, din care se desprinde şi ia contur (Vechi pădurari). Ignorând aproape cu totul peisajul citadin, scriitorul se opreşte asupra celui rural, nu totdeauna luminos, dar sugestiv prin asprimea liniilor. Atmosfera este de trai „în întuneric", povestirile fiind organic structurate pe absenţa luminii, ca simbol al vieţii întregi, întunecate, rudimentare, peisajele creează graniţe inospitaliere altor sentimente în afara acelora pe care le presupune povestirea. Când aceasta debutează cu o descriere întunecată, ea devine parcă mai izbutită, curgând mai liber. Scriitorului îi convin „ceasurile de seară", care trezesc întrebări despre „taina vieţii". Contrastul este vizibil, între lumină şi întuneric, între viaţă şi moarte. Crepusculul generează întrebări fundamentale, precum recluziunea monahală. Nocturnul produce o stare de detaşare spirituală, însă mereu supravegheată. Prăpastia, golul înnegurat devin un simbol etic, al absorbţiei în nefericire. Scriitorul are o concepţie sumbră despre existenţă, fără a intra totuşi în opoziţie radicală cu meliorismul creştin, căci, după el, geneza vieţii este durerea. în concordanţă cu peisajul sunt şi locuinţele personajelor, în mod obişnuit cenuşii, rar luminoase, bântuite de duhuri (Vedenia, Jandarmul). în ele se intră anevoie şi cu neplăcere, impresii pe care A. le accentuează prin aşezarea descrierilor unor astfel de case în chiar debutul câtorva povestiri şi romane (Arhanghelii, Biruinţa, Domnişoara Am). Pătrunderea în satul „Arhanghelilor" are aparenţă de descensus ad inferos şi se face cu ochiul rece al unui observator implacabil, decis să se oprească doar asupra detaliului demoniac, lăsându-le în umbră pe celelalte. Personajele sunt înconjurate de obiecte extrem de puţine, strict necesare credibilităţii narative, autorul fiind şi sub acest raport deosebit de sever. De regulă, personajele se mişcă printre ustensile familiare, casnice, în scene de familie tipice, banale, obositoare prin repetiţie, mai ales în construcţiile ample.
Povestitor înnăscut, lui A. îi place vizibil să detalieze, adesea redundant şi monoton. De aici vine şi înclinarea pentru roman, accentuată în ultima perioadă a vieţii. Primul roman apare în „Luceafărul" (1912), cu titlul Povestea unei vieţi, reluat în volum abia în 1926. îi urmează, în acelaşi an, Căsnicia lui Ludovic Petrescu, în „Cosinzeana", apoi Arhanghelii, cel mai cunoscut dintre toate, în 1913 (şi în volum în 1914). în 1915 scrie Legea minţii (Povestea altei vieţi), pe care îl tipăreşte abia în 1927. Urmează Biruinţa, Răbojul lui Sf Petre, Sectarii, Pustnicul şi ucenicul său, Licean... odinioară, în pragul vieţii, Domnişoara Ana, Vremuri şi oameni. Lume nouă, Vâltoarea. Romanul Strigoiul, încheiat în vara lui 1944, apare abia în 1969, iar Faraonii se tipăreşte în 1961. Unele povestiri ample (Popa Man, Păscălierul, Dolor, Stana, Prăpastia) pot fi considerate romane de dimensiuni reduse. De povestiri, romanele se deosebesc în principal prin caracterul exemplar al personajelor şi prin cel pilduitor al situaţiilor, fiind, sub unele aspecte, discret moralizatoare. Construcţii ample, chiar stufoase în unele cazuri (Domnişoara Ana, Sectarii, în pragul vieţii), ele vădesc o bogată fantezie a situaţiilor banale, abia detaşate de clişeu. Alcătuite după o
Agârbiceanu
Dicţionarul general al literaturii române 58
u-wu^ n$4? &&4£:uJ@.
/W-lt il*+nb++£'T'o .<**&+
jJk*ixA*Ze£e >£*-'*-<v4<W ^ta-oca-e« , <**'
«%***. sUutjfCeĂ'	C	i£*%
*£ «T uJf a^4m«JW «*-*.
' CÂt e~H5^% c^oT ^L# !tJ*Si^
IM*. 4ac||^/	*-	i*	^hAa^Q.	<<t«C	^
<'W. /v»-veM_-^Ov.	(&<£&	fj^oJ^e	rS-e	aa*aJX<i n* >&U
^A^wic	<''**-«-®tx.‘	*+u^t
7- /i
w,“'j
arhitectură supravegheată, urmează canoanele tradiţionale de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Ca şi povestirile, romanele intră brusc în miezul unei situaţii conflictuale, ca o plonjare directă în ficţiune; explicaţiile vin ulterior; în alte împrejurări, cele mai numeroase, debutul are loc într-o atmosferă apăsătoare de claustrare, concretizată de regulă prin încăperi sumbre, posomorâte. Arhanghelii este reprezentativ sub acest raport, primele lui rânduri fiind constituite din descrierea interiorului seminarului pe care urmează să-l părăsească Vasile Murăşanu. Este ca o prevestire a caracterului mohorât al conflictului, chiar dacă personajele „pozitive" vor câştiga în final. Lupta lor este însă chinuitoare, victoria va fi dobândită trudnic, după tribulaţii asupra cărora naratorul insistă pe îndelete. „Fericirea" deznodământului este expediată în câteva rânduri, de parcă naratorul, ruşinat de ea, o enunţă doar în virtutea unor obligaţii etice. Personajele principale ale unor romane (Biruinţa, Domnişoara Ana) sunt
temperamente oarecum bovarice, aspirând la altceva decât le oferă condiţia modestă de slujbaş incert ori de tânăr abia intrat în viaţă. A. sondează sufletele în formare, nesigure, de adolescenţi sau oameni timizi. Ion Florea (Legea trupului), Vasile Grecu (Biruinţa), Ana (Domnişoara Ana), Vasile Murăşanu (Arhanghelii), Andrei Pascu (Legea minţii), Gheorghe Mărginean (Strigoiul) dezvoltă pe larg o antiteză predilectă, aceea dintre „legea minţii" şi „legea trupului", antiteză nu neapărat de aspect erotic, deşi acesta precumpăneşte. Amplificând o preferinţă a povestirilor, romancierul are ambiţia de a construi destine, vizibilă încă din Legea trupului şi din Căsnicia lui Ludovic Petrescu. De aici şi prezenţa unor excursuri biografice, excesive însă. Tot de aici vine şi considerarea personajului principal mai ales din perspectiva celorlalte personaje, probabil în intenţia de a face din el un simbol etic. Cu vremea, procedeul, fertil în Arhanghelii, devine un pretext pentru expunerea opiniilor autorului despre situaţia socială, politică,
59 Dicţionarul general al literaturii române
Agârbiceanu
economică, financiară, religioasă, etnică ş.a.m.d. din România interbelică. Conflictul romanesc ajunge repede pretext pentru un tablou social, precum în Vâltoarea sau Vremuri şi oameni. însă alte romane privesc personajele, în bună tradiţie realistă, într-un larg context social, le înconjoară cu evenimente şi personaje adiacente, infinit mai bogate decât la alţi romancieri ai epocii, dar mai superficial decât la Rebreanu. Predilecţia lui A. este să aşeze protagoniştii pe o solidă temelie socială (familie, ocupaţie, clasă, mediu cultural, preocupări politice) printr-un şir de scene secundare, frecvent complementare şi aglomerate. în general, el stăpâneşte o foarte strânsă logică a naraţiunii, fluxul principal este urmărit cu rigurozitate, chiar rigid uneori. Cel mai expresiv sub acest aspect rămâne Arhanghelii, care marchează un punct de referinţă în romanul nostru, cu deosebire prin întărirea caracterului realist. Suportul istoric al naraţiunii este atât de puternic, încât premisele unei confruntări de tip realist sunt asigurate, prefigurând apariţia lui Ion al lui Liviu Rebreanu. Pentru întâia oară în romanul românesc se întâlneşte o atât de strânsă înlănţuire de invenţii epice, de o amploare controlată îndeaproape şi cu răceală. Izolat şi timid, A. a ignorat cu desăvârşire opiniile critice despre el, cunoscându-le doar accidental, pe unele. Pregătindu-şi însă pentru tipar seria de Opere, a găsit de cuviinţă să rescrie unele fragmente, chiar să modifice unele romane (Sectarii, de exemplu, are un cu totul alt final), să postdateze unele povestiri (Valurile, vânturile e datată 1942, deşi a fost scrisă în conformitate cu clişeele proletcultiste din jurul lui 1960), în încercarea de a oferi posterităţii o imagine definitivă a ceea ce credea că este el însuşi.
El zugrăveşte mai cu seamă intelectualitatea satelor de peste munţi, compusă din preoţi, notari, doctori. Stilul e potrivit materiei; fără coloare lexicală deosebită, curent şi din ce în ce mai îndemânatic, excepţie făcând, în scrierile de la început, limba de oraş, prea stângaci ardeleană. La Agârbiceanu discutarea problemelor morale formează ţinta nuvelei şi a romanului, şi dacă ceva merită aprobarea neşovăitoare este tactul desăvârşit cu care acest prelat ştie să facă operă educativă, ocolind predica anostă. Teza morală e absorbită în fapte, obiectivată, şi singura atitudine pe care şi-o îngăduie autorul e de a face simpatică virtutea.
G. Călinescu
SCRIERI: De la ţară, Budapesta, 1906; ed. 3, Bucureşti, [1921]; în clasa cultă, Vălenii de Munte, 1909; ed. 2, Bucureşti, 1924; Tuşa Oana, Sibiu, 1910; în întuneric, Bucureşti, 1910; ed. 2, Bucureşti, 1922; Două iubiri, Vălenii de Munte, 1910; ed. 2, Bucureşti, 1923; Prăpastia, Bucureşti, 1910; Doi bătrâni, Sibiu, 1910; Adevărata bogăţie sau împăratul printre săteni, Cluj, 1912; Schiţe şi povestiri, Orăştie, 1912; De la sate, Sibiu, 1914; Arhanghelii, Sibiu, 1914; ed. 2,1—II, Bucureşti, 1932; ed. pref. Mircea Zaciu, Bucureşti, 1956; ed., I-II, pref. Mircea Zaciu, Bucureşti, 1962; ed. îngr. G. Pienescu, Bucureşti, 1986; ed. îngr. şi pref. Constantin Mohanu, Bucureşti, 1998; Datoria, Bucureşti, 1914; ed. 2, Bucureşti, 1937; Tuşa Oana. în luptă, Sibiu, 1914; Din viaţa preoţească, Arad, 1916; Din război, Gherla, 1916; O zi însemnată, Bucureşti, 1916; ed. Bucureşti, 1921; Cuvinte către oastea ţării, Bucureşti, 1918; Luncuşoara în Păresemi, Bucureşti, 1920; Popa Man, Bucureşti, 1920; Povestiri, Sibiu, 1920; Chipuri de ceară, Bucureşti, 1921; Robirea sufletului, Cluj, 1921; Trăsurica verde, Bucureşti, 1921; Ceasuri de seară, Bucureşti, 1921; ed. 2, Bucureşti, 1926; Florile lui Gheorghiţă Bogdănel, Bucureşti, 1921; Păcatele noastre,
Sibiu, 1921; Zilele din urmă ale căpitanului Pârvu, Bucureşti, 1921; Scene, Bucureşti, 1922; Spaima, Craiova, 1923; Dezamăgire, Bucureşti, 1924; Diavolul, Bucureşti, 1924; Melentea, Bucureşti, 1925; Singurătate, Bucureşti, 1925; Legea trupului (Povestea unei vieţi), Bucureşti, 1926; Legea minţii (Povestea altei vieţi), Bucureşti, 1927; Ţară şi neam (însemnările unei logodnice), Bucureşti, 1928; Chipuri şi icoane, Bucureşti, 1928; Primăvara, Cluj, 1928; în România Mare, Bucureşti, 1929; Stana, Cluj, 1929; Stafia, Bucureşti, 1930; Biruinţa, Bucureşti, 1930; Dactilografa, Bucureşti, 1930; Dolor, Craiova, 1930; Pentru ziua de astăzi (în colaborare cu Gr. C. Mărcuş şi S. Opreanu), Sibiu, 1930; Marii cântăreţi: Vas. Alecsandri, Gh. Coşbuc, Grig. Alexandrescu, Sibiu, 1931; Pentru temeiul ţării, Sibiu, 1932; Răbojul lui Sf Petre, Bucureşti, 1934; Minunea, Bucureşti, 1936; Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura poporului român (Astra), Sibiu, 1936; Cărturarii români, Sibiu, 1937; Povestiri, Bucureşti, 1938; Sectarii, Bucureşti, 1938; Pustnicul şi ucenicul său, cu desene de Lena Constante, Bucureşti, 1938; Licean... odinioară, Bucureşti, 1939; ed. îngr. şi pref. Aurel Sasu, Cluj, Dacia, 1972; ed. îngr. Marian Barbu, Craiova, 1994; Amintirile, Bucureşti, 1940; ed. îngr. şi introd. Sanda Cordoş, Cluj-Napoca, 1998; Jandarmul, Bucureşti, 1941; De vorbă cu Ilarie, Sibiu, 1941; Domnişoara Ana, Bucureşti, 1942; în pragul vieţii, Bucureşti, 1942; Rana deschisă, Sibiu, 1942; Preotul şi familia preoţească, Sibiu, 1942; Amintiri, Bucureşti, 1943; Moştenirea lui Gheorghiţă, Bucureşti, 1943; Faţa de lumină a creştinismului, Blaj, 1943; Vremuri şi oameni. Lume nouă, Bucureşti, 1943; Vâltoarea, Sibiu, 1945; Schiţe şi povestiri, Bucureşti, 1954; Povestirile lui Mărunţelu, Bucureşti, 1956; Pagini alese, pref. Mircea Zaciu, Bucureşti, 1956; Din copilărie, Bucureşti, 1956; Din munţi şi din câmpii, Bucureşti, 1957; File din cartea naturii, pref. Ion Brad, Bucureşti, 1959; Fricosul, Bucureşti, 1960; Povestind copiilor, Bucureşti, 1960; Faraonii, pref. Georgeta Horodincă, Bucureşti, 1961; Opere, I-XVIII, introd. Mircea Zaciu, Bucureşti, 1962-2002; Povestiri, îngr. şi pref. Ion Brad, Bucureşti, 1962; Ciocârlia, Bucureşti, 1967; Două iubiri, îngr. G. Pienescu, pref. Cornel Regman, Bucureşti, 1968; Nepoata lui Moş Mitruţ, Bucureşti, 1968; Strigoiul, Bucureşti, 1969; ed. îngr. G. Pienescu şi Mihai Dascal, Bucureşti, 1985; ed. îngr. G. Pienescu, Bucureşti, 1997; Meditaţie în septembrie, îngr. Aurel Sasu, pref. Mircea Zaciu, Cluj, 1971; Fefeleaga, îngr. şi postfaţă Mircea Vaida, Bucureşti, 1972; Schiţe şi nuvele, îngr. şi pref. Vasile Molan, Bucureşti, 1975; Duhul băilor, Bucureşti, 1976; Din pragul marii treceri, îngr. G. Pienescu, pref. Ion Simuţ, Cluj-Napoca, 1978; Povestiri, îngr. şi postfaţă Aurel Sasu, Bucureşti, 1979; Fefeleaga şi alte povestiri, îngr. şi postfaţă Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, 1981; Nuvele şi povestiri,
I—II, îngr. G. Pienescu şi Mihail Dascal, Bucureşti, 1982; Nuvele, postfaţă C. Cubleşan, Bucureşti, 1985; Nuvele, îngr. şi postfaţă
G.	Pienescu, Bucureşti, 1986; Povestiri, îngr. G. Pienescu, Bucureşti, 1986; Fefeleaga, îngr. şi pref. Constantin Mohanu, Timişoara, 1987; Povestiri, îngr. şi pref. P. Androne, Bucureşti, 1989; O lacrimă fierbinte (Cuvinte către Oastea Ţării), postfaţă R. Creţu, Bucureşti, 1991; Fefeleaga, Bucureşti, 1992; Povestiri, îngr. şi pref. Constantin Mohanu, Galaţi, 1992; Fefeleaga, Bucureşti, 1994; Fefeleaga, Chişinău, 1997; Faraonii şi alte povestiri din viaţa ţiganilor, îngr. G. Pienescu, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: M. Dragomirescu, Revista critică, CVC, 1907,1, 1908, 19, 1909, 1; Izabela Sadoveanu, „în clasa cultă", VR, 1908, 8; Puşcariu, Cinci ani, 72-74; Chendi, Pagini, 435-444; Sadoveanu, Cărţi,
I,	87, 120-121; A. Naum, I. Agârbiceanu, „în întuneric", AAR, partea administrativă, 1910-1911; Radu Dragnea, Reflexiuni asupra unei părţi din opera lui Agârbiceanu, CZ, 1914,7; Octav Botez, Un roman din viaţa Ardealului, „însemnări literare", 1919,9; Aderca, Contribuţii, 1,411-412; Gala Galaction, Opinii literare, îngr. şi pref. Gh. Cunescu, Bucureşti, 1979, 9-13; S. Bomemisa, „Robirea sufletului" de I. Agârbiceanu, CZ, 1922; Botez, Pe marginea cărţilor, 115-121; Gh. Bogdan-Duică, „Două iubiri" de Ion Agârbiceanu, SDM, 1924, 12; Perpessicius, Opere, II,
Agenda
Dicţionarul general al literaturii române 60
255-257, IV, 159-163, V, 102-105, 116-120, X, 40-43, XII, 485-486; Lovinescu, Scrieri, I, 33-38, VI, 221-224; H. Sanielevici, Noi probleme literare, politice, sociale, Bucureşti, 1927,1-20; Constantinescu, Scrieri, I, 17-19; Constantinescu, Opere, 192-193; Dragomirescu, Sămănătorism, 83-89; Chinezu, Pagini, 92-94; Călinescu, Ist lit (1941), 564, Ist. lit. (1982), 636-637; Vianu, Arta, II, 183-184; Victor Papilian, Sensul mesianic al activităţii scriitorului Agârbiceanu, LU, 1942, 11; Breazu, Studii, II, 306-339; Mircea Zaciu, Ion Agârbiceanu, Bucureşti, 1955; ed., Bucureşti, 1964; I. Vlad, I. Agârbiceanu, „Schiţe şi povestiri", ST, 1955,2;
D.	Micu, Ion Agârbiceanu analist, GL, 1962, 38; Şerban Cioculescu, Marginalii la opera lui I. Agârbiceanu, VR, 1962,9; Sorin Alexandrescu,
I.	Agârbiceanu, LCF, 1963, 21; D. Micu, Istoria literaturii române, II, Bucureşti, 1965, 55-84; Cioculescu, Varietăţi, 367-379; Negoiţescu, Scriitori, 201-232; Baconsky, Marginalii, 43-53; Ciopraga, Lit rom., 485-500; Dimitrie Vatamaniuc, Ion Agârbiceanu, Bucureşti, 1970; Maria Rezlescu, Ion Agârbiceanu. Bibliografie, Iaşi, 1972; Cornel Regman, Agârbiceanu şi demonii, Bucureşti, 1973; ed. 2, Bucureşti, 2001;
D.	Vatamaniuc, Ion Agârbiceanu. Biobliografie, Bucureşti, 1974; Sasu, în căutarea, 42-54; Zaciu, Lancea, 291-295, 326-328; Mircea Zaciu, Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu, Cluj-Napoca, 1982; Mircea Popa, Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu, Bucureşti, 1982; Papahagi, Critica, 154-165; Teodor Vârgolici, Scriitorii clasici şi armata română, Bucureşti, 1986, 331-338; Dan Mănucă, Un roman târziu al lui Agârbiceanu, RL, 1989, 5; Ion Negoiţescu, Agârbiceanu văzut astăzi, F, 1990,11; Ion Vlad, Fascinaţia memoriei şi a realului, TR, 1990,50; Simion Bărbulescu, „...am aşezat ca piatră unghiulară «Evanghelia»", MS, 1991,
2-4; Negoiţescu, Ist. lit., 1,200-202; Dimitrie Vatamaniuc, Ion Agârbiceanu, publicist, L, 1992,40; Mircea Popa, Ion Agârbiceanu. Publicistica începuturilor sau Viaţa ca datorie, TR, 1992, 40; Mircea Zaciu, Ion Agârbiceanu. Dimensiunea creştină a operei, TR, 1993, 21; Mănucă, Analogii, 139-147; Z. Ornea, Un roman inedit al lui Ion Agârbiceanu, RL,
1997,	43; Dicţ. analitic, I, 54-57, 279-281, II, 58-60, 278-282; Perian, Pagini, 97-102; Z. Omea, Literatură şi morală, RL, 1999,26; Z. Ornea, Vrerea destinului, RL, 2000,48; Dicţ. esenţial, 9-12; Nicolae Manolescu, Dureri înăbuşite, RL, 2003, 23; Cornelia Ştefănescu, Ineditele Agârbiceanu, RL, 2003,48.	D. M.
AGENDA LITERARĂ, publicaţie editată la Bucureşti în 1985 de Uniunea Scriitorilor din România. Redactor responsabil pentru unicul volum apărut este Mircea Micu. Pot fi citite aici versuri inedite semnate de Nichita Stănescu, a cărui personalitate artistică stă în centrul articolelor semnate de Mihai Ungheanu, Nicolae Ciobanu, Ion Nicolescu, Ion Mircea şi Gh. Pituţ. Petru Vintilă publică şi comentează „specia tristă şi pioasă" a testamentelor literare. Volumul se deschide cu pagini inedite din jurnalul lui Octavian Goga. De Pavel Macedonski se ocupă Al. Raicu, despre dialogul epistolar al lui Liviu Rebreanu cu Caton Theodorian scrie Mircea Popa, iar Niculae Gheran publică din jurnalul romancierului relatările privind avatarurile primirii în Academia Română. Pot fi citite pagini din jurnalul lui Petru Comamescu şi, în traducere, din memoriile Sofiei Andreevna Tolstoi. Proză semnează Ecaterina Ţarălungă, Vasile Rebreanu, Francisc Păcurariu, Mircea Micu şi Artur Silvestri. Teodor Vârgolici scrie despre Călătoriile lui Dimitrie Bolintineanu, iar H. Zalis are în vedere continuarea direcţiei maioresciene după 1890, prin P. P. Negulescu,
D.	Evolceanu şi Mihail Dragomirescu. Traducerile aparţin lui Eugen B. Marian, Andrei Brezianu, Radu Lupan, Florian Potra şi Mihai Banciu. Alţi colaboratori: Rusalin Mureşanu, Maria Ana Tupan, Constantin Daniel.	D.B.
AGHIUŢĂ, revistă satirică şi literară care a apărut la Bucureşti, săptămânal, de la 3 noiembrie 1863 până la 17 mai 1864. Director, redactor şef şi, probabil, singurul colaborator era B. P. Hasdeu. Temperament de luptător şi, pe deasupra tuturor oscilaţiilor sale politice, om cu ferme convingeri progresiste, era firesc pentru Hasdeu, care încerca şi profunde sentimente de simpatie şi recunoştinţă pentru domnitorul Al. I. Cuza, să intre fără ezitare în aspra dispută publicistică pe care partizanii lui Cuza o purtau cu adversarii acestuia, combătând cu violente mijloace satirice „coaliţiunea" dintre partidele „anti-conservatoriu" şi anti-progresist". Spre deosebire de alte periodice satirice ale epocii, în A. satira şi literatura se împletesc reuşit. Hasdeu nu se mulţumeşte numai să ia în derâdere, ca N. T. Orăşanu, ci demontează cu iscusinţă mecanismul vieţii politice, punând în evidenţă demagogia şi exagerările unor oameni politici ai vremii (nu este cruţat C. A. Rosetti — zis Berlicoco), venalitatea şi lipsa de convingeri ale altora, indiferenţa în faţa adevăratelor nevoi ale poporului. El se situează astfel în linia unei tradiţii iniţiate de I. Heliade-Rădulescu şi pe care o vor ilustra, mai târziu, Mihai Eminescu şi I. L. Caragiale.	R.Z.
AGOPIAN, Ştefan (16.VI.1947, Bucureşti), prozator şi publicist. Fiu al Măriei (n. Secoşan) şi al lui Ştefan Agopian, meseriaş, A. îşi începe studiile la Facultatea de Chimie a Universităţii din Bucureşti (1965-1968), pe care nu o termină. Lucrează succesiv ca proiectant, secretar de redacţie la „România literară", redactor la revista „Luceafărul", la „Cotidianul" şi la „Academia Caţavencu", unde este, de asemenea, redactor. In 1994 a devenit director al Editurii Ararat.
Cu excepţia a*două volume de povestiri, Manualul întâmplărilor (1984) şi însemnări din Sodoma (Portret al artistului murind) (1994), producţiile sale rămân în sfera romanului (aparent) istoric: Ziua mâniei (1979), Tache de catifea (1981), Tobit (1983) şi Sara (1987). Citite în serie, cărţile sale trădează o amprentă stilistică unică şi o reţetă inconfundabilă. Aşa cum Mircea Nedelciu inventează reţeta unui roman „împotriva memoriei", A. brevetează formula „povestirii în pofida istoriei". Deşi pentru narator istoria există — şi există chiar şi o serie de istorisiri, fixate în scris, la care personajele nu contenesc să-şi raporteze existenţele —, autorul mizează pe posibilitatea unui „totuşi": al mişcării libere cu gândul, al închipuirii şi al visului. Tache de catifea, de pildă, e un roman ancorat solid de unele evenimente memorabile (mişcarea eteristă, răscoala lui Tudor, revoluţia de la 1848 în Principate etc.). Cu toate acestea, cartea e foarte greu, dacă nu imposibil de povestit. Trama ei epică poate fi rezumată în câteva vorbe. Tache Vlădescu (zis de Catifea), Boier Lăpai şi Piticul deambulează fără grabă, din popas în popas, sub pretext că vor să se înroleze în armata lui Tudor. Călătoria se dovedeşte însă o finalitate fără scop, ocazie de taifas nesfârşit şi de plutire în infinitul posibilului. Romanul consacră o tehnică epică ameninţată în scrierile ulterioare să alunece în manierism, transformând pe autor în propriul său epigon. Ea se bizuie pe un relief temporal accidental, care ar fi făcut deliciile unui stilist ca Tudor Vianu. Deschizând la întâmplare cartea, se poate întâlni oricând un dialog ca acesta: „ — Ştiu, spuse ea, că va veni o revoluţie.
61 Dicţionarul general al literaturii române
Agopian
Numai că eu nu sunt vreo Ana Ipătescu. — Cine este această Ana? întreabă Tache într-o doară. Că ea nu ştie cine este Ana, fiindcă revoluţia nu a venit." Şi în romanul de debut al autorului, timpul-cadru — ziua de 15 mai 1915 — e un prezent posterior, unde personajele descind dintr-un „mai târziu" care a reuşit să o ia înaintea lui „este": „Şi mai târziu, când mai târziu?, a da! atunci când se va fi terminat acest război..„îşi aminteşte" protagonista, Lucia Zămescu, „ce va fi cândva". Intr-un articol programatic publicat în 1988, în revista „Amfiteatru", A. pledează pentru o gramatică a imaginaţiei sui-generis: „Adevăratul mister al facerii textului
—	explică el — este refacerea existenţei înseşi, cu ajutorul unei gramatici eliberate de orice servitute." Odată cu Tobit, se inaugurează aşa-numitul ciclu biblic, continuat cu Sara, care nu face decât să reia şi să complice — cam forţat — formula. Scenografia istorică e prizată în continuare, cu un plus de emfază pozitivistă, jucată. O listă de referinţe documentare, în mare parte inventate şi atribuite cu aplomb lui N. Iorga, autentifică formal pretenţiile romancierului de a reconstitui cu mijloace epice un moment din efemera ocupaţie a Olteniei de către austrieci (în veacul al XVIII-lea). Istoria se năpusteşte, strivitoare şi perversă, asupra protagoniştilor: melancolicul Tobit (boiernaş autohton) şi scutierul său Heiler. Cu toate acestea, destinul personajelor rămâne neatins de presiunea conjuncturii, ascultând mai curând de o providenţă livrescă. Pe alocuri, ea se face simţită şi în Tache de catifea sau în miniaturile din Manualul întâmplărilor. Tandemul Tobit-Heiler trimite caricatural la cuplul Don Quijote-Sancho Panza. Potriviri străvezii simt aranjate între anii de învăţătură şi de peregrinări ăi lui Tobit şi cei ai lui Werther. Modelul livresc autoritar rămâne însă Biblia, unde povestea personajelor stă gata-scrisă.
O	astfel de determinare a cărţii spune mult la o examinare mai atentă. De fapt, mai toate potrivirile dintre viaţa personajelor şi modelele biblice sunt fabricate de tatăl lui Tobit — un vânător perseverent de aluzii, care să-i înalţe existenţa la o demnitate paradigmatică. Cartea biblică are în centru călătoria lui Tobie-fiul şi a lui Rafail îngerul, care o peţesc pe Sara, fiica lui Raguel din Acbatana. Manualul... consemnează scrupulos manevrele graţie cărora viaţa e manipulată în aşa fel încât să capete o respectabilă aparenţă livrescă. Atitudinea faţă de acest tip de modelare — pe care tot autorul o sugerează personajelor
—	rămâne ambiguă. Exhibată pe de o parte, este compromisă pe de alta. De undeva, din culise, autorul se amuză pe seama personajului său, care se chinuieşte cum poate ca totul să arate „ca la carte". Spre deosebire de romane, unde anumite certitudini ale realului sunt măcar invocate, chiar şi numai pentru a fi contrazise, în cele şase proze scurte incluse în Manualul întâmplărilor nu mai există decât luxurianţa posibilului. Dacă în romane modelul de construcţie este suita variaţiunilor imaginare pe o temă dată, în povestiri tema se pierde treptat; rămâne doar jocul derutant al variantelor. Dincolo de aspectul lor heteroclit, povestirile se înşiră ca mărgelele pe aţă, urmărind peripeţiile tandemului bizar alcătuit din Ioan Geograful şi Zadic Armeanul, într-o Valahie apocrifă (cum o numeşte inspirat Petru Creţia), plasată la începutul veacului al XlX-liea. Un fel de contra-lume, unde
„a face" e sinonim cu „a spune", fiindcă — se explică undeva — „statul şi aşteptatul şi vorbitul e tot ce se poate întâmpla". Există un motiv anume pentru care autorul Sarei şi al lui Tobit face o figură aparte în cadrul promoţiei sale. El nu pare a fi renunţat la ambiţia prozei de a închipui şi de a inventa — sau, cu un alt cuvânt, de „a fabula". în opera sa, epicul este extrem de viguros, iar răsucirea spre sine a literaturii nu-i secătuieşte izvoarele. Este aici un exemplu, rar îndeobşte, unde autocen-trarea şi vocaţia imaginativă se susţin reciproc. Libertatea de invenţie, apetitul fabulatoriu îl apropie de o linie consacrată a prozei de la noi: Mircea Eliade — Ştefan Bănulescu, cu precădere în Sara, unde elementele fantastice abundă. O Oltenie livrescă şi cvasimitică fiinţează în cărţile lui A., precum în Vladia lui Eugen Uricaru, cu precizarea că avem de-a face cu o lume care se trage din scris şi, în primul rând, din cărţi.
Destul de bine armonizate, [formulele narative din Sara] compun o mică piesă de virtuozitate, interesantă, dincolo de subiectul ei, prin scriitura rafinată, artistă, prin pitorescul imaginaţiei, care merge cu uşurinţă de la suav la grotesc, prin jocul unei inteligenţe literare ieşite din comun, dar şi cam narcisiace, abuzând, cu alte cuvinte, de uitatul în oglindă. Aceasta este, de altfel, intersecţia principală a calităţilor şi defectelor din scrisul lui Ştefan Agopian, prozator înzestrat cu darurile cele mai bogate, dar puţin înclinat spre pariurile cu miză mare şi fatalmente riscante.
Nicolae Manolescu
Agora
Dicţionarul general al literaturii române 62
SCRIERI: Ziua mâniei, Bucureşti, 1979; Tache de catifea, Bucureşti, 1981; ed. pref. Eugen Negriei, Bucureşti, 1999; Tobit, Bucureşti, 1983; Manualul întâmplărilor, Bucureşti, 1984; Sara, Bucureşti, 1987; însemnări din Sodoma (Portret al artistului murind), Bucureşti, 1994; Republica pe eşafod, Bucureşti, 2000; Fric, postfaţă Petru Creţia, Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: Titel, Cehov, 196-199; Manea, Contur, 221-228; Holban, Profiluri, 374-382; Monica Spiridon, O figură a discursului critic, textualismul, CRC, 1987, 41; Tuchilă, Privirea, 74-88; Radu G. Ţeposu, La Prose des annees '80, REVR, 1989,4; Spiridon, Melancolia, 300-319; Ulici, Prima verba, III, 21-22; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 11-14; Petraş, Lit. rom., 170-171; Ruxandra Cesereanu, Sodoma cea de toate zilele, ST, 1994,6; Tania Radu, Planeta Agopian, LAI, 1994,12; Radu Călin Cristea, Ştefan Agopian, „însemnări din Sodoma", JL, 1994, 29-32; Carmen Matei Muşat, Realismul fantastic ca „veghe a cărţii", LCF, 1995,39; Ioana Pârvulescu, Romane de catifea, RL, 1995,41; Lovinescu, Unde scurte, TV, 135-138; Cosma, Romanul, II, 108-110; Cărtărescu, Postmodernismul, 433-439; Dicţ. esenţial, 12-15; Ruxandra Ivăncescu, Ştefan Agopian, Braşov, 2000; Iulia Popovici, Un alt Agopian, RL, 2001, 15; Manolescu, Lista, II, 268-274; Popa, Ist. lit., II, 802-804; Negriei, Lit. rom., 348-366; Catrinel Popa, Cronica unui roman îndelung aşteptat, RL, 2003,36; Dicţ. analitic, IV, 76-78,238-240.	M.S.
AGORA, revistă literară plurilingvă, subintitulată „Colecţie internaţională de artă şi literatură", care a apărut la Bucureşti în mai 1947 (un volum), sub auspiciile Fundaţiei „Regele Mihai I" şi sub îngrijirea lui Ion Caraion şi Virgil Ierunca. Cuprinde texte în limbile română, germană, italiană, franceză şi rusă, edite şi inedite, traduceri în şi din aceste limbi. Republicări sunt versurile din ciclul După melci de Ion Barbu, cu ilustraţii şi portretul pictorului de G. Tomaziu, şi o selecţie de Aforisme de Lucian Blaga. Inedite par a fi eseul Existenţialism - umanism, semnat de Virgil Ierunca şi consacrat cărţii lui J.-P. Sartre L'existentialisme est un umanisme, monoactul cu antract Artistul şi moartea de Emil Ivănescu şi eseul Dezumanizarea poeziei. Observaţii asupra meritelor şi neajunsurilor poeziei contemporane de Petru Comamescu. Traducerile din limba română sunt realizate în principal din poezie: două sonete de Eminescu (Afară-i toamnă... şi Trecut-au anii..) sunt transpuse în germană de Lucian Blaga, în aceeaşi limbă Alfred Margul Sperber dă o versiune a Mioriţei, iar Franyo Zoltân una a poemelor Rugă de seară şi Duhovnicească de Tudor Arghezi, dar şi a altor poezii de Al. A. Philippide, Geo Bogza, Dimitrie Stelaru, Mihai Beniuc. Aici Dragoş Vrânceanu şi Giancarlo Vigorelli traduc în italiană De-a v-aţi ascuns... şi Duhovnicească de T. Arghezi, Victor Kembach transpune în ruseşte Pan şi Vară de Lucian Blaga. Anda Lascăr semnează versiunea românească pentru Ora de vizită de B. Fundoianu. Trei poeme de Esenin, Cântă, armonică, Nu mai fui aşa, Norii de pe şură, sunt traduse în româneşte de Ion Caraion şi Victor Kembach. împreună cu Saşa Wolkonski, Ion Caraion tălmăceşte şi un Sonet de Rainer Maria Rilke.
D.	Albulescu traduce din spaniolă Trei dizertaţii ale iscusitului cavaler Don Quijote de la Mancha, însoţite de ilustraţiile lui G. Tomaziu. George Dan traduce Folklor negru şi poeme de Cari Sandburg. Din poezia europeană sunt reproduse în original texte de Eugenio Montale, Salvatore Quasimodo, Umberto Saba, Paul Celan. Eseuri de Paolo Biffis, Charles
Sangevin, Robert Regnier sunt reproduse în italiană, respectiv în franceză. Dragoş Vrâncenu publică în italiană Considerazioni su Carlo Bo, iar Alfred Margul Sperber, în germană, reflecţii despre Ars poetica. Alţi colaboratori: Alexandru Vona, Despina Levent, T. Ştefănescu-Priboi, Ruxandra Oteteleşanu, Margareta Dorian.	I.H.
AGORA, revistă care apare la Philadelphia (Pennsylvania, SUA), la început de două ori pe an (1988-1990), apoi trimestrial, redactor-şef fiind Dorin Tudoran, redactor-şef adjunct — Mihai Botez, redactori - Paul Goma, Michael Radu, Vladimir Tismăneanu, secretar de redacţie — Gina Minda Grecescu. Colegiul de redacţie este alcătuit din numeroase personalităţi ale vieţii cultural-ştiinţifice din România şi din străinătate. Preşedinte de onoare: Eugen Ionescu. Până la volumul 4 (ianuarie-martie 1991), are subtitlul „Revistă alternativă de cultură". De o ţinută grafică ireproşabilă, revista publică luări de poziţie, analize, opinii, dezbateri, documente, cronici etc., nu doar pe probleme literar-artistice, dar şi social-politice. Rubrici: „Editorial", „Accente", „Poezie", „Proză", „Eseu", „Jurnal", „Reevaluări", „Interviu", „România: ieri, azi, mâine", „Cei care vin", „Vitralii". Poezie semnează Mariana Marin, Liviu Ioan Stoiciu, Dan Deşliu, Nicolae Prelipceanu, Matei Vişniec, Ilie Constantin, Paul Damian, Dan Cristea, Simona Popescu, Marcel Lucaciu, Valentin Constantin. Secţiunea prozei e bogat ilustrată prin numele lui Paul Goma, Ioan Petru Culianu, Dan Petrescu, Ion Manolescu, Alexandru Papilian, Bujor Nedelco-vici, Vlad Pavlovici, Constantin Eretescu, Alexandra Târziu ş.a. Publicistica este axată, în cea mai mare parte, pe chestiuni socio-politice, vizate fiind îndeosebi mutaţiile survenite în lumea românească după decembrie 1989. Sub genericul Anul revoluţionar 1989 şi Europa Centrală, semnează articole interesante Michael Radu, Vladimir Tismăneanu şi Dorin Tudoran. Virgil Nemoianu se ocupă de Clasicii normalităţii,
Redactor şef DORIN TUDORAN
Redactor şef adjunct MIHAI BOTEZ
Redactori PAUL GOMA
MICHAEL RADU VLADIMIR TISMĂNEANU
63 Dicţionarul general al literaturii române
Aichelburg
Dan Pavel asociază revoluţiei conceptul de kitsch, Dorin Tudoran analizează, sub titlul Eroarea lui Cioran, raţiunile opţiunii filosofului român pentru personalitatea lui Ion Iliescu. La rubrica „România: ieri, azi, mâine", Vladimir Tismăneanu îşi intitulează un articol Frici, fobii, frustrări, Stelian Tănase e interesat de fenomenul violenţei în societatea civilă românească, iar Ioan Petru Culianu pune un semn de întrebare culturii noastre (Cultură română ?). Sunt însă şi articole cu tematică mai generală, ca de exemplu acelea ale lui Boris Groys (Filosofia şi arta după sfârşitul adevărului), Hannes Bohringer (centrat tot pe relaţia artă/filosofie), Ion Negoiţescu (Unitatea personalităţii eminesciene), Ileana Vrancea (Mâna statului democrat-popular, secvenţe: 1958-1959,1968,1974), cuprinzând pagini restituite despre tulburea perioadă proletcultistă. Tot Ileana Vrancea recuperează din arhivele israeliene o parte a corespondenţei lui Ion Caraion cu istoricul Theodor Lavi. Vasile Gogea publică pagini de jurnal, Ana Blandiana, Ştefan Aug. Doinaş, Ileana Mălăncioiu, Ion Negoiţescu şi Dan Verona împărtăşesc cititorilor Amintiri despre cenzură. Şi fragmente din Jurnalul atopic al lui Dan Petrescu pot fi găsite aici. Sunt prezenţi cu documente similare Lucian Raicu (Jurnal de lectură) şi Bujor Nedelcovici (Jurnal infidel). Cu prilejul aniversării a optzeci de ani de la naşterea lui Eugen Ionescu scriu Matei Călinescu (Dimensiunea politică) şi Ioan Petru Culianu (Ionescu, Mântuitorul). Un portret al lui Nicolae Manolescu la a cincizecea aniversare este creionat de Virgil Nemoianu. Numărul 3/1991 e dedicat memoriei lui Rene Tavernier şi a lui Ioan Petru Culianu. Dens este compartimentul rezervat dialogurilor. Astfel, Dan Alexe publică, sub titlul Ce-ar mai fi de spus?, „convorbirile libere într-o ţară ocupată" dintre Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol, un text politic menit să umple un gol resimţit în cultura română. Dorin Tudoran se întreţine apoi cu Jean Frangois Revel pe marginea necesităţii de a accelera dispariţia comunismului. Despre revoluţie şi istorie este titlul convorbirii purtate de către Frangois Fejto cu Emil Cioran. Alte convorbiri: Liviu Ioan Stoiciu — Alexandru Pleşcan („Am crezut că putem sări peste umbra noastră"), Oana Orlea — Mariana Marin („la-ţi boarfele şi mişcă!"), Nicolae Prelipceanu — Comeliu Coposu, Comei Nistorescu — Claudiu Iordache şi Ion Vianu — Lidia Vianu (în mijlocul Europei). Sub genericul Est? Vest? Europa -continent al culturii, A. publică intervenţiile câtorva participanţi la colocviile de la Blois (noiembrie 1989), precum şi la simpozionul de la Atena cu tema Ţările Europei de Est: probleme şi perspective; sunt reţinute numele lui Claudio Magris, Lawrence Durrel, Mircea Dinescu (în căutarea timpului pierdut), Silviu Angelescu (Un nou model european), Maciej Ilowiecki şi Gâbor Csardâs. Există şi câteva materiale subsumabile cronicii literare. Ele aparţin lui Virgil Ierunca (poezia Marianei Marin, revoluţia generaţiei '80), lui Mircea Iorgulescu, care scrie despre I. Negoiţescu, Fevroniei Novac, care se ocupă de memoriile din copilărie (Din calidor) ale lui Paul Goma, lui Victor Ivanovici (despre Eduardo Mendoza) şi lui Marcel Corniş-Pop, care analizează romanul lui Constantin Eretescu, Noaptea, sondând apocalipsa „revoluţiei" socialiste. Traduceri semnează Gina Minda Grecescu, Andrei Brezianu, Radu
Tudor, Gabriela Melinescu (Strindberg, Jurnal ocult). Alţi colaboratori: Andrei Marga, Zoe Petre, Gabriel Andreescu, Adriana Babeţi.	A.S.
AGORA, revistă de cultură apărută la Slatina, lunar, în ianuarie şi februarie 1990, cu subtitlul „Literar-artistică". Redactor-şef: Constantin Dumitrache. împlinind o veche aspiraţie a locuitorilor Oltului de Jos şi considerându-se „o instituţie publică pentru minte şi inimă", revista se declară „deschisă tuturor valorilor". Rubrici: „Remember", „Cronica literară", „Mulţumesc, libertate!" Primul număr reia Doina lui Eminescu. Din „Revista Fundaţiilor Regale" simt extrase însemnările lui
D.	Caracostea despre Slatina şi ţinuturile Oltului. Aurel Buzincu oferă însemnări despre arta poetică eminesciană. La „Cronica literară", C. Dumitrache se ocupă de posteritatea lui D. Caracostea. La un veac şi jumătate de la naşterea lui T. Maiorescu, scrie tot C. Dumitrache, în vreme ce raporturile dintre mentorul junimist şi Eminescu sunt luate în discuţie de Viorel Dianu. Acelaşi C. Dumitrache cercetează contribuţia lui
D.	Popovjci pe tărâmul istoriografiei eminesciene. Nicolae Truţă scrie despre Comeliu Baba, N. Popescu-Optaşi despre Caragiale şi Slatina, iar Cornelia Niculescu se opreşte asupra personalităţii lui Eugen Ionescu, stabilind unele Repere bibliografice. Se reţin şi opiniile despre ortodoxie ale Mitropolitului Olteniei, Nestor Vornicescu, intervievat de Elena Cruceru şi
C.	Dumitrache. Andrei Caracostea semnează un medalion Eugen Ionescu. Traducerile aparţin lui Radu Vasile Moneta, Traian Nica, Marian Deaconu ş.a. Numărul al doilea cuprinde şi patru pagini de supliment SF. Alţi colaboratori: Horia Dulvac, Alina Durbaca, Luminiţa Tiţa.	D.B.
AGRICOLA, publicaţie apărută la Târgovişte, bilunar, între octombrie 1926 şi aprilie 1928, cu subtitlul „Ziar cultural, financiar, social". Director: Nic. Ariceşteanu. Finanţat de societatea română de asigurări generale „Agricola" din Bucureşti, ziarul doreşte să suplinească lipsa unei publicaţii complete în vechiul oraş al Târgoviştei. Pus sub deviza „Iubiţi-vă Şcoala, Armata şi Biserica!", A. oferă cititorilor versuri republicate din Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, dar şi originale, semnate de către Ion Sălişteanu, C. A. Aldea şi Radu Boureanu (Toamnă). Al. Cazaban scrie proză, Al. Mărăcinescu istorii moralizatoare, iar Marin C. Tudor amintiri de pe front. Există şi un fragment dramatic (Cântec de Vicleim). Articolele sunt rareori semnate. Se întâlnesc, totuşi, numele profesorilor universitari Emil Brancovici şi Ion Simionescu. Un material îl vizează pe Rene Descartes, iar altele se ocupă de propaganda în străinătate pentru ridicarea prestigiului ţării noastre, de ideea naţională a lui N. Iorga sau de „obârşia limbii şi a neamului românesc". Alţi colaboratori: M. Negru, M. Mora, Gh. Vrabie.	D.B.
AICHELBURG, Wolf von (3.1.1912, Pola, Croaţia - 24.VIII.1994, Mallorca, Spania), traducător. Fiu al unui baron austriac, ofiţer, stabilit după 1918 la Galaţi, A. a urmat Liceul „Brukenthal" din
Aichelburg
Dicţionarul general al literaturii române 64
Desen de Horst Zay
Sibiu, absolvit în 1929, studiind apoi germanistica şi romanistica la Dijon şi la Cluj, unde şi-a luat licenţa în 1934. După stagiul militar (1934-1935), călătoreşte prin câteva ţări europene, poposind vreme mai îndelungată în Germania (Berlin, 1935-1937), Franţa, Italia (1940-1941). între anii 1941 şi 1944 lucrează la Bucureşti ca translator la Direcţia Presei a Ministerului de Propagandă. Participă la viaţa culturală a capitalei, cunoscând mai îndeaproape pe oamenii de litere din jurul poetului Ion Pillat. Revenit la Sibiu, în toamna lui 1944, este atras de activitatea Cercului Literar, de poetul-filosof Lucian Blaga şi de discipolii săi, contactul cu ei rămânând şi mai târziu puntea sa spre spiritualitatea românească. în urma unei încercări nereuşite de trecere a frontierei, în decembrie 1948, A. este întemniţat la Aiud (1949-1951), trimis într-un lagăr de muncă la Canalul Dunăre-Marea Neagră (până în decembrie 1952) şi silit să stea până în 1956 într-o comună din Moldova. Reluându-şi, după punerea în libertate, activitatea publicistică şi cea didactică (relativ sporadică), este din nou arestat în mai 1959 şi condamnat, cu alţi patru scriitori germani din Transilvania, de un tribunal militar pentru pretinsa vină de agitaţie contra statului. După ani petrecuţi în închisoare (până în 1962) şi după domiciliul forţat într-o comună din Bărăgan, este amnistiat în 1964, iar în 1968 reabilitat. Devenit membru al Uniunii Scriitorilor, obţine în 1970 Premiul pentru traduceri cu volumul Magische Liebe [Iubire magică], cuprinzând nuvele şi povestiri ale lui V. Voiculescu. Emigrat în Germania, la finele anului 1980, se stabileşte în 1981 la Freiburg im Breisgau.
Preferând, în efortul de transpunere în limba sa maternă, creaţii ale contemporanilor, A. s-a aplecat totuşi şi asupra unor mărturii străvechi de poezie românească, oferind cititorului versuri populare în Bei Săcel den Berg hinan [La Săcel pe deal în sus] (1977), volum conceput pe baza Antologiei de poezie populară (1966) alcătuită de Lucian Blaga. Totodată şi-a concentrat atenţia asupra scrierilor eminesciene, încercând să contribuie la popularizarea lor în spaţiul lingvistic german. Dificultatea acestui demers rezultă, cum afirmă într-un eseu din 1989, în mod paradoxal, din faptul că Eminescu a receptat intens variate surse germane, din secolele XVIII şi XIX, iar versurile sale sugerează traducătorului neavizat să apeleze la uzanţe poeto-logice şi lingvistice desuete. Rezonanţa lui Eminescu în timpul nostru va fi mai puternică atunci când opera sa nu va fi raportată la modelele sale, producând impresia de inactualitate, ci supusă unui proces de înnoire a formei, prin apelul la un limbaj adecvat gustului cititorului de azi. Atât traducerile basmelor eminesciene, în proză şi versuri, cât şi poeziile traduse în germană stau mărturie pentru această strădanie stilistică. Cele din urmă, considerate „versuri foarte libere, foarte poetice" (Dieter Roth), au apărut şi la Madrid, în 1989, anul centenarului morţii lui Eminescu, într-un volum de întindere relativ redusă, îngrijit de A. După propria-i mărturisire, a încercat însă cele mai mari satisfacţii lucrând la traducerea în limba germană a poeziilor lui Lucian Blaga, poet al cărui univers spiritual îi era bine cunoscut. Având libertatea de a alcătui după preferinţele sale sumarul unei plachete de versuri transpuse, a dat o pondere mai mare stihurilor din ultimele volume ale poetului, simţindu-se atras de limpezimea lor structurală. Dispoziţia lui Blaga pentru organicitatea lumii, pentru fluidul vieţii, simţul său măsurat, apt întotdeauna de fine decantări, sunt doar câteva trăsături ale poetului, constatate în prefaţa ediţiei bilingve Poeme - Gedichte (1974). Confruntat, prin lectură, cu fizionomia artistică a lui G. Bacovia, A. încearcă, în traducere, să aplice poeziilor acestuia o manieră stilistică aparte. Ştefan Aug. Doinaş, în prefaţa cărţii bilingve Versuri -Gedichte (1972) din creaţia lui G. Bacovia, califică echivalenţele de aici drept traduceri autonome, spre deosebire de tălmăcirile fidele, considerând că s-a urmărit, „în limitele unei libertăţi riguros cântărite, o transpunere de adâncime, o reconstituire a universului interior al poeziei, un transfer de substanţă", demers temerar, plin de „fulgurante intuiţii verbale". Stimând pe Ion Pillat pentru cultura sa, pentru atitudinea sa mereu seniorială şi colegială, A. s-a simţit îndemnat a-i traduce o seamă de poezii (Gedichte, 1976), cu toate că versurile pillatiene nu au trezit întotdeauna în sufletul său o rezonanţă puternică. Lirica lui Pillat i s-a părut că trădează mai degrabă o tendinţă estetizantă, traducătorul văzându-se nevoit în multe cazuri să se ferească de a ceda farmecului limbajului frumos. Dintre poeţii unei generaţii mai tinere, A. s-a dedicat operei lui Radu Stanca, dând la iveală un volum bilingv de Poezii - Gedichte (1979) şi unul, de asemenea cu versuri în română şi germană, de Ştefan Aug. Doinaş, Cai în ploaie - Pferde im Regen (1974).
65 Dicţionarul general al literaturii române
Alăuta
Traduceri: Basil Munteanu, Geschichte der neueren rumănischen Literatur [Istoria literaturii române mai noi], Viena, 1943; Vasile Voiculescu, Magische Liebe [Iubire magică], Bucureşti, 1970, Das Traumrehlein [Căprioara de vis], Bucureşti, 1974; G. Bacovia, Versuri - Gedichte, ed. bilingvă, pref. Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1972; Mihai Eminescu, Mărchen [Basme], Bucureşti, 1972, DasMârchen vom Prinzen Trănenreich [Făt-Frumos din lacrimă], Bucureşti, 1975; Lucian Blaga, Poeme - Gedichte, ed. bilingvă, Bucureşti, 1974; Ştefan Aug. Doinaş, Cai în ploaie - Pferde im Regen, ed. bilingvă, Bucureşti, 1974, Die Geschichte von den zehn Brudern [Povestea celor zece fraţi], Bucureşti, 1979; Ion Pillat, Gedichte [Poezii],Bucureşti, 1976; Bei Săcel den Berg hinan [La Săcel pe deal în sus], Cluj-Napoca, 1977; Radu Stanca, Poezii - Gedichte, ed. bilingvă, pref. Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1979; Am Abgrund aller Femen. Sechs rumănische Lyriker des 20. Jahrhunderts [Prăbuşit în zare. Şase poeţi români ai secolului XX], Miinchen, 1995.
Repere bibliografice: Elisabeth Axmann, Kunstwerk gleichen Ranges. Zu Wolf Aichelburgs Voiculescu - Ubersetzungen, „Neuer Weg", 1970, 26 iunie; Walter Engel, Die Natur als Gleichnis. Gesprăch mit Wolf Aichelburg, „Hermannstădter Zeitung", 1971, 14 mai; Emmerich Reichrath, „Form ist das Humane an sich". Gesprăch mit Wolf Aichelburg, „Neuer Weg", 1971,15 mai; Veronica Porumbacu, Wolf Aichelburg. Lirică, dramă, proză, RL, 1972,17; Mircea Ivănescu, Wolf Aichelburg, T, 1974,6; Annemarie Schuller, Schdpferische Freude. Lin Gesprăch mit dem Dichter W. Aichelburg, iiber seine iibersetzerische Arbeit, „Neue Literatur", 1979,2; Dieter Roth, Mihai Eminescu deutsch. Kritischer Blick auf ein Jahrhundert iibersetzerischer Rezeption, „Siidostdeutsche Vierteljahresblătter", 1992,1; Worte als Gefahr Gefăhrdung. Fiinfdeutsche Schriftsteller vor Gericht, Miinchen, 1993; Nicu Caranica, Un Esculap al sufletului românesc, Bucureşti, 1997,199-208.	J.	W.
AIUDUL, publicaţie apărută la Aiud, săptămânal, cu subtitlul „Cultural, economic, social şi politic independent", din februarie până în decembrie 1937. Redactor: Octavian Lupeanu. Scopul publicaţiei este să ofere „modeste şi nepretenţioase îndemnuri, curate şi binevoitoare îndrumări", îndeosebi culturale. Rubrici: „Biblioteci", „Ştirile săptămânii", „Aiudul sportiv". De orientare moderat naţionalistă, publicaţia poate fi consultată cu profit pentru informaţiile privitoare la viaţa social-poli-tcă-economică şi culturală a Ardealului interbelic. Numărul 20-21/1937 are o pagină dedicată Blajului, tot aici, cu prilejul închiderii anului şcolar la Liceul „Titu Maiorescu" din localitate, în lista premianţilor „pentru progres şi purtare morală" la clasa a V-a figurând Ion Negoiţescu, acelaşi căruia în numărul 42/1937 i se va publica poezia Ardealul. în fine, cu prilejul altei aniversări, a martiriului lui Horea, Cloşca şi Crişan, numărul 34/1937 găzduieşte proza lui Liviu Rebreanu, Roata. Alţi colaboratori: Ovidiu Hulea, G. Vulcu, I. Bucur.	D.B.
AIUDUL LITERAR, publicaţie editată cu prilejul „Zilelor Rebreanu" la Aiud, începând din anul 1992. Revista închină, cum era firesc, cele mai multe materiale operei lui Liviu Rebreanu şi familiei sale. Astfel, Maria Gligor le evocă pe surorile Rebreanu, I. Buzaşi se opreşte asupra modului în care apare Eminescu în publicistica rebreniană, T. Tanco scrie despre Ovidiu Hulea, Mircea Cenuşă prezintă fragmente inedite din Jurnalul din teatru al lui Rebreanu, iar Mircea Popa
publică documente şi articole. Colaborează cu versuri Ion Mărgineanu, Maria D'Alba, Mircea Stâncel, Ion Hădărig, L. Buta, Eugenia Tiutiu. Apar de asemenea unele poezii ale membrilor cenaclului „Poesis", precum şi proză a laureaţilor la concursul de proză scurtă „Liviu Rebreanu": Dan Drăgan, Lucian Pop, Maria Morar, Radu Teampău, Ilie Muntean, Lăcrimioara Lupaşcu.	M.Pp.
ALARMA, gazetă politică şi literară care a apărut, săptămânal, la Craiova între 15 ianuarie şi 30 mai 1883, cu subtitlul „Ziar politic, literar, comercial, judiciar şi social". Redactorul periodicului a fot ziaristul craiovean Panache Niculescu. Aici debutează Traian Demetrescu: în numărul 12 din 4 aprilie 1883 publică primele versuri, Durerii şi Victoriei, după o săptămână melancolicele stihuri intitulate Plânsul, iar o lună mai târziu alte două poezii, Domnişoarei V.S., Poetul, şi un mic discurs funebru rostit la mormântul unui coleg de liceu. în A. mai apare o cuvântare electorală a lui B. P. Hasdeu, care, în aprilie 1883, candida la Craiova pentru Cameră la colegiul al treilea.	R.Z.
ALĂUTA ROMÂNEASCĂ, revistă literară apărută la Iaşi de la
14	martie 1837 până la 1 septembrie 1838, ca supliment al ziarului „Albina românească". Din prima serie, iniţiată de Gh. Asachi, după modelul „Curierului de ambe sexe" al lui I. Heliade-Rădulescu, sunt cunoscute opt numere, ieşite la intervale neregulate, ultimul purtând data de 3 februarie 1838. în cadrul celei de-a doua serii, începută la 1 iulie 1838, s-au editat, la 1 şi la 15 ale fiecărei luni, cinci numere, avându-1 ca redactor pe M. Kogălniceanu, revista rămânând sub patronajul administrativ al „Albinei româneşti". Cu toate că nu a apărut decât puţin timp, A.r. s-a impus datorită faptului că a strâns în jurul ei pe câţiva dintre cei mai de seamă literaţi moldoveni ai epocii. Sub conducerea lui Asachi s-au publicat mai mult scrieri ocazionale; Kogălniceanu însă a încercat să transforme revista într-un mijloc de informare a cititorilor asupra „producturilor duhului cele mai nouă şi mai interesante" din literatura europeană a vremii. Lirica publicată este, în general, de factură fie preromantică (C. Negruzzi, Al. Hriso-verghi şi Ionică Tăutu), fie anacreontică (Gh. Asachi, care semnează şi Alviru Dacianu, şi Manolachi Drăghici), fie
ALÂVTA ROMhwmSGă*
*•»»*«•«• r MttiBti
Alba-Iulia
Dicţionarul general al literaturii române 66
romantică (M. Cuciuran). Scrierile în proză sunt mult mai puţine: C. Negruzzi semnează note de călătorie, iar un A. D., probabil Al. Donici, o povestire cu subiect oriental. O scrisoare deschisă a lui Pavel Pruncu, adresată lui C. Negruzzi, abordează deosebirea dintre proză şi poezie. Negruzzi semnează un comentariu la traducerea lui C. Aristia a tragediei Saul de Alfieri şi un altul, despre Daniil Scavinschi. Deosebit de bogată este rubrica traducerilor. Dorind să câştige cât mai mulţi cititori, Kogălniceanu a tălmăcit, sub iniţialele Klmn. şi L. N., îndeosebi scrieri mondene, majoritatea luate din „Magazin fur die Literatur des Auslandes", revistă berlineză la care colaborase el însuşi, dar şi versuri din Biirger şi Schiller. Din Marţial a tradus Gh. Asachi. Lui Manolachi Mânu i se publică un fragment din traducerea Zairei lui Voltaire. Kogălniceanu a mai tradus şi Filosofia vistului a lui O. Senkowski. Socotind acest fapt drept un atentat la autoritatea consulului rus Karl von Kotzebue, mare amator de whist, domnitorul a dispus suspendarea revistei. Puţin numeroasele pagini de critică, datorate lui Kogălniceanu, premerg curentului „Daciei literare", afirmând importanţa istoriei naţionale pentru asimilarea, pe un solid fond autohton, a elementelor utile din civilizaţiile străine. Adresându-se, prin chiar titlul ei, românilor din toate provinciile, A.r. s-a străduit să le ţină trează conştiinţa naţională. Prima revistă din Moldova dedicată exclusiv literaturii a fost, cu deosebire prin cea de-a doua serie a ei, şi cea dintâi tentativă însemnată de afirmare a importanţei elementului autohton în literatură.	D.M.
ALBA-IULIA, revistă care a apărut la Alba Iulia, săptămânal, de la 1 decembrie 1918 până în iulie 1919 şi din 3 iulie 1921 până la 21 septembrie 1940, apoi între 30 august 1944 şi 25 februarie 1945. Primul editor şi redactor responsabil a fost Zaharie Munteanu, redactori responsabili fiind, apoi, Ioan Sima, Gr. Creţariu, I. Mărgineanu, Horia Teculescu, I. Puşcariu, Augustin B. Barna, Al. Crişan, Şt. Pop, Ion Ciugudean, Tit Liviu Matei, Emil Oţoiu, Antoniu Pop, Nicolae Vasiu, Ion Dumitrescu. înainte de apariţia primului număr s-a publicat un număr ocazional, iar la 3 decembrie 1918 o ediţie specială cuprinzând Moţiunea Unirii (votată la Adunarea Naţională de la Alba Iulia). în numerele următoare apar articole referitoare la Marea Adunare de la Alba Iulia de la
1	decembrie 1918, documente (Proclamaţia regelui Ferdinand), precum şi textul Tratatului secret al României din 4 august 1914. Periodic sunt reproduse versuri din creaţia lui M. Eminescu,
G.	Coşbuc şi O. Goga. Prezent în coloanele ziarului peste un deceniu, A. Cotruş publică sau i se reproduc poezii. Mai cola-
borează şi Bazil Gruia. La început „organ al proclamării unităţii naţionale", între 1926 şi 1945 A.-I. devine ziar politic, organ oficial al Partidului Naţional Ţărănesc din judeţul Alba. Sporadic se tipăreşte aici literatură populară din zona Albei. în 1934 redacţia salută apariţia volumului Pe Mureş şi pe Tâmave, doine şi strigături culese de Horia Teculescu. Din 1934 ziarul are un „Colţ literar", unde semnează, în genere, necunoscuţi. La moartea lui I. Slavici, O. Goga şi Al. Lupeanu-Melin sunt publicate necrologuri. în numărul 7/1937 Comeliu Coposu semnează articolul Sub valul de corupţie, iar în numărul 3/1944 apar declaraţiile făcute în Consiliul de Coroană din 29-30 august 1940, prin care Iuliu Maniu s-a opus cedărilor teritoriale.	I.M.
ALBALA, Radu (20.11.1924, Bucureşti - 10.V.1994, Bucureşti), prozator, istoric literar şi traducător. Este fiul Anei-Erna (n. Teodoru) şi al lui Iacob Albala, cerealist. Face liceul în Bucureşti şi este licenţiat al Facultăţii de Drept şi al Facultăţii de Litere, secţia filologie clasică a Universităţii din Bucureşti. A fost avocat până în 1948, când este eliminat din barou. Ca funcţionar la Biblioteca Academiei Române, este angajat iniţial pentru fondul de manuscrise latine. Redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, de unde a fost exclus în 1959, va fi, peste câtva timp, redactor la Editura Litera.
A debutat în 1936, ca licean, cu o traducere, în „Extemporal", revista Liceului „Mihai Eminescu" din Bucureşti. Colaborează la „Viaţa românească", „România literară", „Teatrul" ş.a. Ca istoric literar debutează cu volumul Antim Ivireanul şi vremea lui (1962) şi cu antologia Bucureştii în literatură (1962). Traducătorul se face şi el cunoscut prin versiunea românească a Vieţii lui Constantin Cantemir de Dimitrie Cantemir (1960) şi a textelor din volumul Proză istorică latină (1962), precum şi a unor scrieri de Paul Scarron (Romanţul comic) sau de Alfred de Vigny (Servitute şi grandoare de ostaş), pe care le şi prefaţează. Mai traduce, mai ales în colaborare, din Axionov, Ilya Ehrenburg, Casanova, Raymond Queneau, R. M. Rilke, Maxime Delamare, Roland Dorgeles. îngrijitor al unor ediţii din scrierile lui Anton Pann, G. Sion ş.a., A. este şi autor (în colaborare) al libretului pentru opereta Anton Pann sau Povestea vorbei (1963). Volumele de povestiri Desculţe (1984; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), Făpturile paradisului (Desculţe vechi şi noi) (1987) şi Femeia de la miezul nopţii şi alte povestiri desculţe (1994) au fost apreciate de critică în termeni elogioşi. Antim Ivireanul şi vremea lui e o viaţă romanţată în sensul bun al cuvântului. Documentele trec adesea în ficţiune şi personajele se află nu o dată în dialog. Autorul realizează bune evocări de oameni şi locuri din secolul al XVIII-lea. Cartea se resimte mult mai puţin de influenţa nefastă a dogmatismului decât antologia Bucureştii în literatură, cu deosebire în prefaţă. Prozatorul A. este un excelent povestitor. Personajelor lui le place să relateze întâmplări, unele de-a dreptul spectaculoase. în acelaşi timp, el se relevă ca un înzestrat portretist, mai ales în chipurile de femei, ştiind să descifreze fineţea şi expresivitatea trăsăturilor, frumuseţea sălbatică şi
Anul iii, fio, t	PREŢUI 1 LEU.	Duminecă, 3 Iulie, !92t
ALBA-IULIA
REDACŢIA Şl A&MimStltAţtA l „	'	„	,	,	î' Ăsona M z n t V u
STR. flMMKMMirrium tfo. I ApafC Săptămâna!	.w.-~1
mi&m ao	* r	.;*«■» v* .	...	as.-	i
67 Dicţionarul general al literaturii române
Albani
senzuală, coborâtă parcă din Cântarea Cântărilor, din care autorul şi citează. A. e un poet al iubirii cotropitoare, dezlănţuite, de care sunt animate unele personaje feminine enigmatice, ca Tuţa din povestirea omonimă. De aici, echivocul, îmbinarea realului cu fantasticul, ce aminteşte de Hanul lui Mânjoală a lui I. L. Caragiale, şi alternanţa spirit primitiv-rafinament. Picioarele „desculţe" constituie un simbol şi un laitmotiv al povestirilor, punând încă o dată în lumină opoziţia. Elogiul femeii fascinante, stăpânite de eros, ce deţine parcă o putere de seducţie vrăjitorească, este însuşi elogiul feminităţii. A. se înfăţişează, de asemeni, ca un excelent pictor de medii, al unei lumi crepusculare, ca şi Mateiu I. Caragiale, al cărui urmaş se dovedeşte a fi şi prin viziune, şi prin stil. Este un pictor al Bucureştiului, oraş pe care-1 iubeşte cu frenezie, al anotimpurilor şi topografiei urbei, marcată de somptuoase restaurante şi cârciumi sordide, unde eroul povestitor se „cufundă în lafuri şi palavre". E o lume de sibariţi, atinsă de o anume morbiditate, situată, ca şi la Mateiu I. Caragiale, între rafinamentul culturii occidentale şi farmecul frust răsăritean, în evocarea căruia se infiltrează pe alocuri elementul livresc, totdeauna plăcut, integrându-se perfect în substanţa naraţiunii. Autorul face şi el parte din povestire, conferindu-i, ca martor şi părtaş, o şi mai mare autenticitate, prin contopirea cu acea lume ce stă să apună. Sfârşitul „veacului cel din urmă al bunului plac şi al bunului gust" e imul tragic, simbolizat semnificativ în incendiul cârciumei din Femeia de la miezul nopţii. în subtextul povestirilor lui A., cuprinzând nu o dată întâmplări extraordinare, dominate de eternul eros şi de un fără istov spirit petrecăreţ, se desluşeşte şi o anume nostalgie pentru o lume ale cărei tipare îi conveneau de minune, ca om şi artist.
SCRIERI: Antim Ivireanul şi vremea lui, Bucureşti, 1962; Desculţe, Bucureşti, 1984; Făpturile paradisului (Desculţe vechi şi noi), Bucureşti, 1987; Femeia de la miezul nopţii şi alte povestiri desculţe, Bucureşti, 1994. Ediţii, antologii: G. Sion, Proză. Suvenire contimpurane, pref. edit., Bucureşti, 1956; Bucureştii în literatură, pref. edit., Bucureşti, 1962; Anton Pann, Scrieri literare, I-III, introd. Paul Comea, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu I. Fischer). Traduceri: Dimitrie Cantemir, Viaţa lui Constantin Cantemir, zis cel Bătrân, pref. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1960; Proză istorică latină. Caesar. Sallustius. Tituslivius. Tacitus. Suetoniu, Bucureşti, 1962; Alexandr Rekemciuk, Când eşti tânăr, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Eleonora Mircea); Paul Scarron, Romanţul comic, pref. trad., Bucureşti, 1967; Aleko Konstantinov, Panem et circenses, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Ion Preda); Dya Ehrenburg, Julio Jurenito, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Sara Buium); Proză latină, Bucureşti, [1968] (în colaborare cu Dumitru Crăciun); Vasili Axionov, La jumătatea drumului spre Lună, Bucureşti, 1967 (în colaborare), Portocale din Maroc, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Dumitru Dumitrescu); Giaccomo Giovanni Casanova, Memorii, pref. Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1970; Maxime Delamare, Triplu salt mortal, Bucureşti, [1970]; Rainer Maria Rilke, Auguste Rodin, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Emil Mânu); Raymond Queneau, Amicul meu Pierrot, pref. Val Panaitescu, Bucureşti, 1971; Vladimir Şefner, Fericitul ghinionist, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Gabriela Lebiti); Alfred de Vigny, Servitute şi grandoare de ostaş, pref. trad., Bucureşti, 1971; Roland Dorgeles, Cruci de lemn, pref. trad., Bucureşti, 1972; Karel Capek, Povestiri dintr-un buzunar şi povestiri din celălalt buzunar, Bucureşti, 1973 (în colaborare).
Repere bibliografice: Mihai Ungheanu, Radu Albala, „Desculţe", LCF, 1984, 37; Nicolae Manolescu, „Desculţe", RL, 1984, 38; Marian Papahagi, Radu Albala, „Desculţe", TR, 1985,3; Dumitru Micu, Farmecul discret al insolitului, CNT, 1985,4; Mirodan, Dicţionar, 1,38-39; Eugen Simion, Un „matein", RL, 1987,22; Mircea Mihăieş, Radu Albala, „Făpturile paradisului", 0,1987,25; Z. Omea, La despărţirea de Radu Albala, RL, 1994,19; Lovinescu, Unde scurte, IV, 287-291; Ioana Pârvulescu, Peceţi de taine mateine, RL, 1995, 9-10; Dicţ. esenţial, 15-16; Popa, Ist. lit, II, 833-834; Ioan Holban, Misterioasele tristeţi, RL, 2003,17.	Al.	S.
ALBANI, Tiron (2.III.1887, Gârbova de Sus, j. Alba - 12.IX.1976, Oradea), ziarist şi prozator. La şase ani, Chirion, cum figurează A. în actul de naştere, fiul lui Amos şi al Justinei Albani, ţărani cu stare, rămânea orfan. După trei clase elementare făcute în sat, un unchi îl înscrie la şcoala maghiară de stat din Vinţu de Jos. A. fuge însă peste munţi, la Caracal, unde e ucenic, apoi calfă în atelierul de tâmplărie al moşului său, Laurenţiu Albani. Ca muncitor tâmplar la Craiova, ia contact cu cercurile socialiste şi, sub influenţa lor, parcurge, cu înfrigurarea autodidactului, literatura care circula în aceste medii. In urma unei greve, este expulzat. După un scurt popas la Aiud, pleacă la Budapesta, în căutare de lucru. Integrat mişcării muncitoreşti de acolo, îşi completează pregătirea, urmând, după propria-i mărturie, „o clasă de liceu particular, două clase de gimnaziu muncitoresc şi Academia ziaristică, plus cursurile seminariale ale Universităţii libere". încă din 1909, A. publicase în ziarul craiovean „Cometa" o poezie şi un articol de critică socială. Perseverează în exerciţiul jurnalistic, trimiţând mici corespondenţe la „Foaia poporului" din Sibiu şi la „România muncitoare". In 1913, intră în redacţia săptămânalului „Adevărul", publicaţie a secţiei române a Partidului Social Demo-
Albatros
Dicţionarul general al literaturii române 68
crat din Ungaria. „Logodit cu pana", va suporta şi riscurile, fiind deţinut trei luni la Vâc pentru delict de presă. Membru în Comitetul Central al Partidului Social Democrat din Ungaria, mai târziu în Consiliul Naţional Român Central, alături de alţi fruntaşi socialişti (Iosif Jumanca, Ion Flueraş, Enea Grapini), A. a desfăşurat în anii războiului şi mai ales în preajma şi în timpul înfăptuirii Unirii, o intensă activitate printre muncitorii şi ostaşii români din Budapesta, apoi în toate centrele muncitoreşti din Ardeal. Ca deputat socialist în Marele Sfat Naţional, a susţinut realizarea programului adoptat la Alba Iulia. în focul evenimentelor, rememorate peste decenii, ziaristul se maturizase. Este editor şi redactor responsabil la „Adevărul" (Sibiu, 1918-1919), devenit, după mutarea de la Budapesta, organ al Partidului Social Democrat din Ardeal şi Banat, şi la periodicele care l-au continuat: „Tribuna socialistă" (Sibiu-Cluj, 1919-1921), „Dezrobirea", organ al Partidului Socialist din Transilvania (Cluj, 1921) şi „Dreptatea" (Braşov, 1921). A lucrat, de asemenea, între 1920 şi 1945, în redacţia publicaţiilor „Facla" (Cluj), „Aurora", revistă literară şi teatrală, „Tribuna", „Santinela (de la vest)", „Nădejdea poporului", toate din Oradea, „Ştirea", „Libertatea poporului", ambele din Arad, la unele dintre ele ocupând, în anumite perioade, şi funcţia de redactor-şef. A mai colaborat la alte numeroase gazete şi reviste, între care „Familia", „Gazeta de vest" şi „Noua gazetă de vest", „Cele trei Crişuri", „Neamul românesc". Publicistul, preocupat îndeosebi de realitatea socială şi politică, are uneori în vedere şi mişcarea culturală sau teatrală din Transilvania. A tradus din literatura maghiară un roman de Fekete Francisc şi proză de Jokai Mor, Moricz Zsigmond ş.a. în afara cărţilor apărute în deceniile patru şi cinci, definitivase o serie de manuscrise (romane, nuvele, teatru) din care n-a mai publicat decât, drastic epurat, volumul Memorii (1969). A fost membru al Sindicatului presei române din Ardeal şi Banat.
Activitatea literară a lui A. este o prelungire a celei de ziarist militant. Un acut sentiment al istoriei constituie suportul scrierilor sale. Pentru participantul la înfăptuirea actului de la 1 Decembrie 1918, calitatea de conştiinţă-martor devine imperativ etic. Din preocuparea de a oferi documentul istoric ca trăire nemijlocită au ieşit Leul de la Şişeşti (1936), Douăzeci de ani de la Unire (1938) şi Un petec de Asie în Europa (1941), lucrări situate la limita dintre proza literară, istorie şi reportaj. Prima evocă figura legendară a aprigului memorandist Vasile Lucaciu. Cea de-a doua, din care n-a apărut decât primul volum, Cum s-a făcut Unirea, adună studii şi mărturii provenind de la douăzeci de reprezentanţi ai generaţiei Unirii, între ei şi personalităţi ca N. Iorga, I. Lupaş, Eugeniu Sperantia. A. îşi rezervă regia textelor şi pasajele de legătură, folosind, în filmul evenimentelor, şi propriile amintiri. Scrierea din 1941 e o consemnare cu valoare de memento acuzator la adresa torţionarilor horthyşti. Premise etice şi pedagogice are şi literatura de ficţiune a scriitorului. Craiul munţilor (1934), dramă istorică, încearcă să revitalizeze cultul lui Avram Iancu. Piesa a fost jucată, ca şi un alt text dramatic, Kogălniceanu (rămas în manuscris), de studenţi prin diferite localităţi transilvănene. Aproape neobservat trece şi romanul Atlantida (1945), cu toate
că se raporta la cea mai strictă actualitate şi anticipa orientarea societăţii postbelice. Prezentului, care cumulase tarele unei istorii strâmbe şi virulente, A. îi opune imaginea unei lumi paralele, unde domnia raţiunii, curmând de timpuriu o evoluţie demonică şi alienantă, întemeiase paradisul terestru. Astfel recuperat, trecutul poate fi validat ca model al viitorului pentru o Europă aflată în impas. într-un moment în care literatura utopică era dominată de negaţie şi mizantropie, autorul reînnoadă firul tradiţiei clasice, care îi era familiară, după cum o dovedesc numeroasele similitudini cu scrierile lui Thomas Morus, Tommasso Campanella şi Francis Bacon. Interesul volumului Memorii este, în primul rând, documentar. Experienţa scriitoricească şi participarea directă la evenimente se fac simţite în dialoguri, în selecţia faptelor şi în coloratura afectivă a mărturiilor. Scriitor popular, cum singur se considera, A. a servit, prin toate manifestările sale, un crez.
SCRIERI: Craiul munţilor, Oradea, 1934; Leul de la Şişeşti, Oradea, 1936; Douăzeci de ani de la Unire, voi. I: Cum s-a făcut Unirea, Oradea, 1938; Un petec de Asie în Europa, Arad, 1941; Atlantida, Arad, [1945]; Memorii, pref. Miron Constantinescu, Bucureşti, 1969. Traduceri: Fekete Francisc, Se clădea un templu, pref. Eugen Relgis, Bucureşti, [1936].
Repere bibliografice: Const. Achimescu, „Atlantida" de Tiron Albani, „Aurora", 1946,93; G. Nistor, Tiron Albani, „Memorii", VR, 1969,409; [Tiron Albani], DCL, I, 410-411; Presa muncitorească şi socialistă din România, voi. III, partea I-II, Bucureşti, 1971-1973, passim, voi. IV, Bucureşti, 1978, passim; Rethy Andor, Vâczy Leona, Literatura maghiară în limba română. 1830-1970, Bucureşti, 1983,275, passim; Mircea Popa, Proiecte literare utopice, AST, 1988,8.	G.	H.-T.
ALBATROS, revistă apărută la Bucureşti de la 10 martie la 15 iunie 1941 (şapte numere). Publicaţia a fost iniţiată de un grup de tineri în frunte cu Geo Dumitrescu. Director era Râul Teodorescu, iar secretar general de redacţie, Al. Cerna-Rădulescu. într-un articol de bilanţ, după primele cinci numere, Râul Teodorescu aduce unele precizări în legătură cu orientarea revistei: „Nelegaţi de anumite formule şi dezbrăcaţi de orice tendinţe, suntem dornici de a spori forţele de colaborare a grupului cu aportul tuturor acelora care cred ca şi noi într-o artă ce-şi are domeniul ei exclusiv în afară de scopuri şi idealuri străine frumosului. [...] Frumosul şi arta îşi au nobleţea lor mai presus de orice." în ultimul număr, Geo Dumitrescu scrie, sub pseudonimul Felix Anadam, în articolul între poezie şi cuvinte încrucişate: „Cei ce se pregătesc să întreprindă sporirea faţadei templului literar cu o altă culoare, cei ce-şi imaginează că înfăşurând ciocolata poeziei naţionale într-o poleială de culoarea lanurilor sau a cerului ne vor mân-
Ia
> BILUNAR PENTRU UTERttTUBÂ mm 10-25 Hm ml
69 Dicţionarul general al literaturii române
Albina
tui literatura vor avea decepţia timpului pierdut..." Semnează versuri Dimitrie Stelaru, Geo Dumitrescu, Elena Diaconu, Mihnea Gheorghiu, Ben Corlaciu ş.a., iar proză, Dinu Pillat, Emil Ivănescu, N. Smeureanu; lui Marin Preda i se reţine o bucată după răspunsul la „Poşta redacţiei". Critică literară dau Marin Sârbulescu şi Tiberiu Tretinescu. „Cronica limbii" e ţinută de Ion Coteanu, „Cronica dramatică" de Al. Cema-Rădulescu, iar „Cronica măruntă" de Felix Anadam (Geo Dumitrescu). Rubrica „Insectar" cuprinde pamflete antifasciste, semnate cu pseudonimul Ion Călimară. Ultimul număr, al şaptelea, e consacrat lui G. Călinescu. Interzisă de cenzură, revista reapare într-un singur număr, la 1 noiembrie 1942, sub titulatura „Gândul nostru".	D.B.
ALBATROS, publicaţie apărută la Buzău, trimestrial, între octombrie 1991 şi ianuarie 1993. Reluând, după şase decenii, revista „Lectura şcolarului" (1931-1932), o iniţiativă a Bibliotecii pentru copii a Buzăului, A. îşi propune să-i familiarizeze pe micii cititori şi „creatori" cu literatura. Rubrici: „Cărţi noi", „Atelier", „Prietenii bibliotecii", „Şi ei au fost copii", „Remember", „Cronica cenaclului". Sunt prezente în paginile „foii" buzoiene, pe lângă copii şi profesori - cu versurile, prozele, însemnările lor — şi nume consacrate precum Passionaria Stoicescu, Marin Sorescu (cu două poezii inedite, Roiul şi Gura Teghiî), Alexandru Mitru, Ion Caraion (cu un interviu inedit consemnat de către Alexandru Oproescu la locuinţa scriitorului, joi, 29 ianuarie 1981, şi republicat după „Opinia" din 24 mai 1991). Există aici o interesantă informaţie despre debutul publicistic al poetului Ion Caraion într-o revistă şcolară condusă de Alexandru Mocanu, „Flori de primăvară", unde semna cu numele real, dar şi despre „premiera pseudonimului", consumată în „Acţiunea Buzăului" din
1940	(Scrisoare). Tot din paginile acestei reviste şcolare este de reţinut informaţia referitoare la existenţa, în 1933 şi 1934, a unui alt „Albatros", revistă a Asociaţiei studenţilor buzoieni «Alexandru Marghiloman», avându-1 ca prim-redactor pe George Gh. Pâslaru, publicaţie la care au colaborat V. Voiculescu, I. A. Rădulescu-Pogoneanu, Al. A. Philippide, V. Maximilian.	D.B.
ALBATROS, revistă care apare la Constanţa, semestrial, din
1992,	ca publicaţie a Societăţii de Haiku din localitate. Redactor este Ion Codrescu, secretar de redacţie — Mihaela Codrescu. Expresie a interesului crescând pentru cultura extrem-orien-tală, revista doreşte să contribuie la răspândirea şi cultivarea genurilor poeziei tradiţionale japoneze, bucurându-se de colaborarea unor cunoscători străini ai acestor genuri (numărul 1-2/1995 este dedicat Festivalului Internaţional de Haiku de la Constanţa). în A. se publică numeroase haikuuri, poeme renga, renku, tanka aparţinând unor autori niponi clasici (Matsuo Basho) sau contemporani (Koko Kato, Kayoko Hashimoto, Ikuyo Yoshimura, Tadao Araki), ca şi unor practicanţi din alte ţări ai acestor tipuri de poezie: SUA, Franţa, Marea Britanie, Canada, Germania, Croaţia şi, desigur, România.
Creaţia autohtonă este reprezentată de nume ca Aurel Rău, Mircea Petean, Constantin Abăluţă, Ion Codrescu, Titus Andronic, Radu Patrichi, Şerban Codrin, Clelia Ifrim, Valentin Busuioc, Manuela Miga ş.a. Deosebit de interesante sunt eseurile apărute în revistă, între care merită semnalate cele ale lui Alain Kerven, Patrick Blanche, H. F. Noyes, Horat Hammitzsh, William J. Higginson, ultimul, autor şi al unui util Dicţionar de haiku, publicat în mai multe numere. Toate textele apar în versiune română şi engleză. Alţi colaboratori: Livia Nica, Florina Dobrescu, Remus Bejan, Anca Tufiş, Olga Duţu.	I.	M.
ALBATROSUL, revistă a elevilor de la liceul din Brăneşti (judeţul Ilfov) apărută în 1968-1969 (trei numere), sub îndrumarea profesorilor Dumitru Ciovlica, Maria Nina Stănescu şi Nicolae Dumitrescu. Colectivul redacţional este alcătuit din elevi ai claselor terminale. Redactor-şef: Mircea Nedelciu. Secretar de redacţie: Vasile Mihai. Publicaţia îşi propune să încurajeze avântul creator al „albatroşilor, acestor temerari tineri scriitori". Rubrici: „Impresii de călătorie", „Traduceri", „Cronica cinematografică", „Culegere de folclor", „Pagină de ştiinţă", „Curiozităţi" etc. Cuprinzând versuri, proză, însemnări de drumeţie, traduceri (din Esenin, Prevert, Horatius), A. este în cea mai mare parte creaţia lui Mircea Nedelciu şi Vasile Mihai. Alţi colaboratori: Marian Cristea, Ionel Banu. D.B.
ALBINA, periodic politic şi literar care a apărut de două şi de trei ori pe săptămână la Viena şi apoi la Pesta, între 27 martie 1866 şi 31 decembrie 1876. Primul redactor responsabil a fost Georgiu Popa, profesor şi literat ardelean. Din anul 1870, el era înlocuit cu Vincenţiu Babeş, care va conduce gazeta până la începutul anului 1876. Pentru o scurtă perioadă (noiembrie 1871- martie 1872), răspunderea redacţiei îi revine poetului Iulian Grozescu. Temporar, au mai fost redactori I. Sepeţianu şi profesorul I. Ciocan. în primul număr se publica un articol de fond semnat de fraţii Mocsonyi, care sprijineau financiar periodicul. Dar programul, respectat în liniile lui mari de-a lungul celor unsprezece ani de apariţie, pare să fie redactat de Georgiu Popa. A. trebuia să devină o „foaie naţională generală", militând pentru interesele întregului popor şi adre-sându-se românilor de pretutindeni. în ceea ce priveşte orientarea politică, se preconizau realizarea unui „program naţional" şi respectarea deplină a obiectivitătii. Ţelul activităţii literare a gazetei era stabilirea unei comunicări între toţi românii. Mijloacele pentru înfăptuirea acestui ţel au fost publicarea literaturii originale şi critica ei, precum şi o susţinută informare a cititorilor. In primii cinci ani de apariţie, mai exact atâta vreme cât Georgiu Popa a răspuns de redactarea gazetei, s-a încercat menţinerea unui echilibru între rubricile politice şi cele literare; după 1870, literatura dispare aproape cu totul din coloanele A. în chestiunea culturii, pe atunci deosebit de importantă pentru românii din Transilvania, gazeta adoptă o poziţie naţională şi populară. Cultura unui popor, se afirma într-un articol nesemnat din numărul 3 al primului an, trebuie să fie predominant naţională. Aspectul naţional nu exclude însă
Albina
Dicţionarul general al literaturii române 70
comunicarea dintre culturi; un popor cu o bogată literatură naţională nu-şi poate pierde particularităţile etnice. O consecinţă a acestei concepţii este interesul pentru folclor, considerat cea dintâi şi cea mai directă formă de expresie a elementului naţional în literatură. A. este unul dintre primele periodice româneşti care tipăreşte cu consecvenţă literatură populară, culeasă din Transilvania şi Bucovina de At. M. Marienescu, S. FI. Marian, V. Bumbac, M. Pompiliu, I. Popp, P. Draga şi M. Besanu. în câteva contribuţii teoretice dedicate folclorului, At. M. Marienescu şi V. Bumbac discutau valoarea estetică a producţiilor literare populare şi posibilităţile de a extrage din mituri şi din balade informaţii istorice şi etnografice, care să le completeze pe cele atestate documentar. Influenţa pe care folclorul o exercita asupra literaturii culte, căreia îi transmite „caracteristica proprie", era, de asemenea, observată, precum şi roadele pozitive ale acestei înrâuriri la Gh. Asachi, I. Heliade-Rădulescu, V. Alecsandri. în mai multe rânduri, prin intermediul gazetei, intelectualii de la sate au fost îndemnaţi să culeagă literatură populară. în vederea unei culegeri corecte, eventualilor culegători li se ofereau şi sumare indicaţii de metodă. Literatura este privită în primul rând ca un mijloc de realizare a idealului naţional. Naţiunile mari, se spune aici, au progresat şi prin acţiunea socială a poeziei. Poetul are datoria de a prevesti evoluţia evenimentelor istorice, de a pregăti mişcările sociale, aşa cum făcuse Andrei Mureşanu la 1848. De aceea tendinţa poeţilor din generaţia anului 1860 de a neglija „aspiraţiile naţionale", de a se dedica exclusiv „liricii estetice" este combătută. Poetul, se arăta mai departe, trebuie să fie un agitator naţional şi social. Viaţa literară din Transilvania anilor 1865-1875 este oglindită adecvat în paginile gazetei, dar literatura publicată este totuşi insuficientă,, I. Grozescu, V. Bumbac şi At. M. Marienescu sunt, prin frecvenţa colaborării, poeţii cei mai legaţi de A. Şi-au publicat aici o bună parte din versuri şi I. Vulcan, I. S. Bădescu, J. Popfiu, I. Papiu, I. Pop-Florantin, D. Petrino, A. Densusianu, Miron Pompiliu (care semna şi Moise Popiliu), Victor Russu, Elia Trăilă, Z. Antinescu. Sub pseudonimul Cassiu se ascunde Al. Roman, un atent şi pătrunzător observator al moravurilor din mediile urbane ardeleneşti, comentate cu umor şi vioiciune. Redactorii s-au străduit să contribuie la realizarea unităţii culturale a românilor. în acest scop, activitatea Societăţii Academice Române şi evenimentele vieţii literare din Iaşi şi Bucureşti sunt urmărite atent. Se publicau informaţii diverse privitoare la cei mai cunoscuţi scriitori munteni şi moldoveni, precum şi la ziarele şi revistele mai răspândite. Preferinţele se îndreptau către I. Heliade-Rădulescu, D. Bolintineanu şi V. Alecsandri, ale căror versuri simt des reproduse. în articolul O scrisoare critică, publicat de Eminescu în martie 1870, în care se polemiza cu Junimea, poetul încearcă să răspundă la criticile aduse de T. Maiorescu şcolii pumniste. Mai ales în perioada în care a apărut la Viena, A. devenise una dintre cele mai răspândite gazete transilvănene, graţie orientării naţionale, efortului de a sprijini literatura originală, atenţiei acordate cultivării limbii române, precum şi datorită preocupării pentru calitatea articolelor publicate.	R.Z.
ALBINA, cotidian care apare la Bucureşti între 1921 şi 1924. Prim-redactor este C. Morandini. Ziarul îşi propune, pe lângă „ridicarea neamului", să apere şi „adevărata Biserică", prin care e desemnat ritul unitarian. Rubrici: „Buletin extern", „Informaţiuni", „Faptele zilei", „Artistice" şi „Convorbiri bibliografice". Rubrica din urmă, în destul de rarele ei apariţii, găzduieşte scurte recenzii ale unor cărţi nou apărute, cum este cazul Istoriei presei romaneşti de N. Iorga, lucrare ce se bucură de
o	prezentare nu prea elogioasă, din pricina poziţiei autorului, care omite — în mod voit, se crede — numeroase publicaţii importante. Bine primită este, însă, cartea lui Onisifor Ghibu, Catolicismul unguresc în Transilvania. Francisc Matas semnează versuri, Al. Ciura proză, iar B. Morariu scrie despre învierea lui Isus şi... Renan. I. Frollo e autorul articolului Religie şi naţionalism. Medalioane sunt dedicate lui Pascal, Byron, Avram Iancu, Gh. Lazăr. Alţi colaboratori: I. Marinescu, Octavian Popa, Francisc Hubic.	D.B.
ALBINA CARPAŢILOR, revistă care a apărut la Sibiu, săptămânal, între 18 august 1877 şi 30 septembrie 1880. Anunţată iniţial cu titlul „Albina Daciei", pe care autorităţile austro-ma-ghiare nu l-au admis, A.C., „foaie beletristică, ştiinţifică şi literară, cu ilustraţiuni", era editată de Visarion Roman, redactor pentru perioada de până la 8 decembrie 1877 fiind I. Al. Lapedatu. în primăvara anului următor, I. Al. Lapedatu moare şi, la 5 iunie, în numărul 40, se anunţă suspendarea publicaţiei până la angajarea unui redactor nou. Acesta va fi Iosif Popescu, sub a cărui conducere revista va reapărea de la
15	octombrie 1878. Alături de „Telegraful român", A.C. a contribuit la pătrunderea ideilor junimiste în Transilvania. I. Al. Lapedatu solicitase, de altfel, şi colaborarea lui T. Maiorescu, fără să o obţină însă, pentru că mentorul Junimii socotea revista lui V. Roman prea mult angajată în polemicile interne ale românilor transilvăneni. Au colaborat, în schimb, V. Alecsandri şi I. Slavici, primul cu versuri, proză şi teatru, iar cel de al doilea, ale cărui sfaturi au contribuit la stabilirea orientării publicaţiei, cu proză. Prin A.C. se încerca, astfel, într-un moment când importanţa „Familiei" scăzuse, iniţierea, în domeniul cultural şi literar, a unei orientări cu rădăcini mai adânci în viaţa politică din Transilvania şi totodată mai apropiată şi de cercurile politice şi culturale din România. La
A.C. au publicat versuri şi proză I. Al. Lapedatu, Theochar Alexi, I. Popescu, N. Baboean, Isaia Bosco (sub pseudonimul Iason Bianu), I. C. Panţu, T. Bota, I. S. Bădescu, S. FI. Marian, Al. I. Hodoş (I. Gorun), A. Bârseanu. S-au republicat şi scrieri de D. Bolintineanu, Maria Flechtenmacher, G. Creţeanu, T. T. Burada, Fr. Dame. Printre autorii străini din care s-a tradus se numără Schiller (traduceri de I. Al. Lapedatu),
0.	C. Waldau, Sacher Masoch, H. Heine, Balzac (traduceri de
1.	Popescu), A. de Musset, Al. Dumas, E. Quinet, G. Droz ş.a. Lui Al. Macedonski i s-a retipărit, sub titlul Baladă, o traducere după Lenore de Biirger. Revista a publicat şi literatură populară. S. FI. Marian trimitea doine şi descântece culese din Bucovina, iar I. Popescu şi O. Dlujanschi tipăreau articole
71 Dicţionarul general al literaturii române
Albina
despre jocurile populare şi, respectiv, despre tradiţiile poporului român. I. Al. Lapedatu este autorul unor reuşite articole biografice, cu o informaţie bogată, dar cuprinzând şi analize pertinente ale activităţii literare, dedicate lui C. Negri, I. Maiorescu, C. Stamati, C. Negruzzi, V. Alecsandri. R.Z.
ALBINA PINDULUI, revistă literară, bilunară în primii doi ani şi apoi cu o apariţie neregulată, editată între 15 iunie 1868 şi
1	aprilie 1870,1 şi 15 ianuarie 1871 şi de la 15 aprilie 1875 până în 1876, la Bucureşti şi Craiova. Gr. H. Grandea redacta revista, pe care o şi susţinea material din puţinele sale venituri de funcţionar al statului şi de profesor de liceu. A.P., al cărei subtitlu era „Litere, ştiinţe şi arte", este unul dintre cele dintâi periodice literare româneşti în adevăratul sens al cuvântului, care publică în primul rând literatură şi doar sporadic articole de altă natură. în alcătuirea ei, revista poartă pecetea romantismului înflăcărat, cam desuet, al lui Gr. H. Grandea, care îi imprimă, nu în folosul publicaţiei, trăsăturile personalităţii sale aproape extravagante, cu preocupări intelectuale exagerat de ramificate. Deşi declaraţiile de principiu nu lipsesc, o linie directoare nu se poate descoperi în amalgamul de versuri, proză şi pretenţioase studii de proporţii, cu subiecte dintre cele mai variate. Grandea aborda cu aceeaşi uşurinţă istoria şi teoria literaturii, estetica generală, istoria artelor şi filosofia, dar totul nu era decât o vastă compilaţie, care nu mai păstrează vreun interes ştiinţific sau literar. Acelaşi interes relativ îl au şi traducerile din M. Montegut, Ed. Schure, J. Andrieu ş.a. A.P. a fost, în primul rând, o revistă de poezie. Poet romantic el însuşi, redactorul s-a arătat generos cu colegii de generaţie şi, totodată, un constant preţuitor al liricii înaintaşilor. Versurile lui Iancu Văcărescu, V. Cârlova, I. Heliade-Rădulescu şi Gr. Alexandrescu erau reproduse alături de cele ale lui
D.	Bolintineanu, mentorul spiritual recunoscut al lui Grandea, V. Alecsandri, Gh. Sion, G. Creţeanu, N. Nicoleanu, N. Skelitti. Dintre poeţii mai tineri colaborau Miron Pompiliu, Th. Şerbă-nescu, I. Al. Lapedatu, D. Petrino, M. Gregoriady de Bonacchi,
C.	Cârlova, V. D. Păun (care debuta aici sub numele Basile Dimitrescu) şi mai puţin cunoscuţii G. Al. Zamphirolu,
G.	Ionescu-Munte, G. Mulţescu, P. Angelescu, N. Georgescu, L. Puşcariu. Poezii populare culese în Macedonia au tipărit I. Fotianu, I. Santo şi junimistul I. D. Caragiani. Lui D. Bolinti-
neanu i se publică Viaţa lui Cuza şi un fragment din Doritorii nebuni, iar lui V. Alecsandri — spiritualul Dicţionar grotesc, care a stârnit atâtea nemulţumiri, îndreptate în egală măsură împotriva autorului şi a revistei. Repertoriul bogat al autorilor străini traduşi şi, mai ales, calitatea operelor selectate arată că Grandea ambiţiona să alcătuiască o adevărată istorie exemplificată a literaturilor europene, în spiritul „Bibliotecii universale" iniţiate de Heliade. Chiar el a tradus din Teocrit, Apollonios din Rhodos, Lucian, Seneca, Horaţiu, Dante, Shakespeare, Herder, Biirger, Schiller, Goethe, Byron, Uhland, Lamartine, G.-M. Legouve, Saint-Marc Girardin, George Sand. Alte tălmăciri au dat I. Heliade-Rădulescu, D. Bolintineanu,
B.	V. Vermont, G. Baronzi, V. D. Păun, Miron Pompiliu ş.a. La A.P. au mai colaborat cu studii de istorie, pedagogie, lingvistică şi medicină Al. Zanne, V. A. Urechia, N. Densusianu, I. Al. Lapedatu şi I. C. Drăgescu.	R.Z.
ALBINA ROMÂNEASCĂ, gazetă politică şi literară apărută la Iaşi, de două ori pe săptămână, între 1 iunie 1829 şi 29 decembrie 1849. începând cu 9 ianuarie 1850, în locul A.r. se editează „Gazeta de Moldavia", până la 24 noiembrie 1858; „Patria", scoasă la Iaşi din 27 noiembrie 1858 şi până la
5	octombrie 1859, este, de asemenea, o continuare a A.r. în a doua jumătate a lunii februarie 1829, Gh. Asachi cerea administraţiei instaurate de trupele ruseşti de ocupaţie din Moldova aprobarea de a edita şi redacta o publicaţie periodică cu patru pagini, în care ar fi urmat să insereze ştiri culese din ziarele străine, buletine în legătură cu mersul operaţiunilor militare ale războiului ruso-turc şi să tipărească articole cuprinzând noţiuni instructive de istorie, geografie şi fizică, scrieri literare şi morale, noutăţi din întreaga lume şi informaţii comerciale. Două luni mai târziu, la 7 aprilie, autorităţile emit dispoziţia oficială prin care se aproba apariţia gazetei şi Asachi trimite, câteva zile după aceea, înştiinţări către eventualii prenume-ranţi. în lima mai 1829 el scoate trei foi volante, intitulate „Novitale de la armie", în care publică ştiri de pe front, preluate, cele mai multe, din ziarele ruseşti şi austriece. „Novita-lele" sunt urmate, la 1 iunie, de primul număr al noii publicaţii. Asachi va şti să restructureze treptat programul gazetei, făcând din A.r. ceea ce era în Muntenia „Curierul românesc", adică un organ de afirmare şi susţinere a intereselor naţionale. Gazeta va apărea regulat până la 8 ianuarie 1833. După o întrerupere, reapare la 7 decembrie 1833. Din 30 iunie 1835, survine o nouă întrerupere de 18 luni, până la 3 ianuarie 1837. Un timp, începând din anul 1831, pentru a face publicitate peste hotare chestiunilor politice care îi frământau pe patrioţii din Principate, dar şi pentru a-i atrage în cercul cititorilor pe acei boieri care nu citeau decât greceşte sau franţuzeşte, A.r. publică articolul editorial şi comentariile politice din prima pagină şi în limba franceză. La redactarea gazetei au colaborat V. Fabian-Bob, Gh. Săulescu şi T. Codrescu. Iniţiativele culturale ale lui Asachi, realizate în principal în paginile gazetei, vor găsi o ilustrare şi în suplimentele editate: „Alăuta românească" (14 martie 1837 — 1 septembrie 1838) şi „Arhiva
Albina
Dicţionarul general al literaturii române 72
Albinei pentru arheologie română şi industrie" (9 aprilie 1844 — 25 mai 1847). în 1839, Asachi mai tipărea şi „Foaia sătească a Prinţipatului Moldovii", distribuită gratuit ştiutorilor de carte de la ţară. Pe plan politic, Asachi este un adept al stărilor de lucruri stabile, al reformelor de sus în jos, al luminării poporului prin învăţătură şi culturalizare. El priveşte orice îndemn la schimbare cu reţinere, acţiunile sale sunt prudente. A.r. ilustrează, în bună măsură, această poziţie politică. Pe tărâmul culturii şi al literaturii, redactorul gazetei este un eclectic. Admirator al clasicismului, dar nu indiferent la armoniile romantice ale poeziei europene a epocii, cunoscător, cum singur mărturiseşte, al folclorului autohton, precum şi al legendelor şi tradiţiilor istorice naţionale, el îmbină în scrierile sale beletristice toate aceste direcţii, iar ideologia sa literară încearcă să le împace. Sub toate aspectele — jurnalism, teatru, literatură, dar şi în alte domenii, ca şi I. Heliade-Rădulescu, Asachi este un iniţiator. Până la 1840, viaţa intelectuală din Iaşi şi din întreaga Moldovă se desfăşoară, în bună măsură, sub îndrumarea sa şi prin intermediul A.r. După ce M. Kogălniceanu scoate seria a doua a „Alăutei româneşti" (1838), influenţa lui Asachi începe să scadă. Eforturile lui de a recâştiga terenul pierdut prin introducerea unui foileton literar permanent (începând din 1839) şi prin atenţia pe care o va acorda acestui foileton în deceniul următor nu au fost suficiente pentru a egala autoritatea „Daciei literare", a „Propăşirii" şi a celorlalte publicaţii periodice ale lui Kogălniceanu. Concepţia politică a lui Asachi, vederile sale în privinţa dezvoltării sociale, rădăcinile inspiraţiei sale poetice erau prea mult legate de realităţile primei jumătăţi a secolului al XlX-lea.
înainte cuvântarea scrisă de Asachi pentru întâiul număr nu oferea multe lămuriri în privinţa programului gazetei. O direcţie literară nu se indica, dar poate fi dedusă din studierea materialului beletristic şi a publicisticii apărute şi corespunde întru totul vederilor lui Asachi. A.r. a impulsionat şi a sprijinit creaţia literară a scriitorilor din Principate, încurajând, totodată, în etapa de după 1835, predilecţia unor autori tineri atunci (C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri) pentru o literatură preocupată de realităţile sociale, pentru critica unor stări de lucruri necorespunzătoare. Alături de poezia lui Asachi, al cărei registru include teme variate, specifice atât clasicismului, cât şi romantismului, s-a publicat o poezie cu un subliniat caracter educativ, moralizator, pe care o cultivau Gh. Săulescu, D. Guşti, Gh. Sion, şi, în spiritul epocii,
o bogată producţie de fabule compuse de Gh. Asachi, Alecu Donici, Gh. Sion ş.a. Nuvelistica de inspiraţie istorică şi teatrul îşi au, de asemenea, locul lor în coloanele gazetei. Prin subiectele tratate, alese din istoria Evului Mediu românesc, A.r. contribuie, alături de „Curierul românesc" şi, după 1838, de „Gazeta de Transilvania", la impunerea unui nou curent de opinie, la afirmarea ideii de unitate spirituală şi naţională. Asachi se desparte de Heliade sau de G. Bariţiu în felul de a susţine aceste idei şi în metodele pe care le recomandă şi le urmează. Publicistica lui politică şi culturală se menţine în limitele unei respectări necondiţionate a prescripţiilor cenzurii. Informaţiile şi ştirile politice se preiau din gazetele străine, ruseşti, austriece şi, mai rar, franceze sau engleze; se urmăreşte mersul de ansamblu al politicii europene, se comentează descoperirile ştiinţifice, se dau informaţii geografice sau istorice. Dacă încercarea de selecţie nu este întotdeauna evidentă, se observă în schimb preocuparea lui Asachi pentru stilul articolelor şi pentru formarea lexicului util comunicării noilor noţiuni sociale şi culturale la care acestea se referă. Contribuţia la formarea stilului publicistic este, astfel, unul dintre meritele însemnate ale A.r. Nici participarea la discuţiile privind limba literară nu sunt lipsite de interes, deşi, prin Gh. Săulescu, gazeta s-a situat pe o poziţie regionalistă, pe care, de altfel, a combătut-o, primul, cel mai statornic colaborator al gazetei,
C.	Negruzzi. Articolele şi cronicile dedicate teatrului, cu toată preţuirea pe care Asachi şi colaboratorii săi apropiaţi o arătau literaturii dramatice româneşti, se opresc mai ales asupra menirii educative, discuţiile neglijând latura criticii sociale şi pe aceea estetică. Reproşurile pe care D. Guşti le va face piesei Băcâlia ambiţioasă a lui Al. Russo au la bază tocmai aceste puncte de vedere. Este caracteristic pentru felul în care Asachi înţelegea rostul presei periodice faptul că răspunsul lui Russo apare tot în coloanele A.r., deşi articolul respectiv, Critica criticii, punea sub semnul întrebării, în primul rând, ideologia literară a redactorului gazetei. în acelaşi spirit, cu argumente care proveneau din estetica revolută a clasicismului, sunt cronicile şi recenziile literare scrise de Gh. Săulescu, T. Codrescu sau A. Gallice. La foiletonul literar au colaborat cu versuri şi proză lancu Văcărescu, C. Stamati, T. Stamati, C. Aristia, I. Heliade-Rădulescu, Al. Hrisoverghi, N. Dimachi, V. Pogor,
I.	Poni, M. Cuciuran, V. Drăghici, Gh. Nicoleanu, C. Caragiali, Al. Pelimon, Gr. Alexandrescu, C. Bolliac, D. Ralet, N. Istrati,
E.	Winterhalder, C. D. Aricescu ş.a. între 1838 şi 1840, M. Kogălniceanu publica cronici ale evenimentelor politice, note şi comentarii istorice etc., precum şi Soirees dansantes, în care sunt satirizate moravurile aristocraţiei moldoveneşti. V. Alecsandri tipăreşte aici, din 1841 până în 1843, unele dintre poeziile sale (Crai nou, Tatarul, Maiorul lancu Bran), proză (Pieirea iluziilor, fragment din Călătorie în Africa) ş.a. Cea mai importantă colaborare literară este însă aceea a lui
C.	Negruzzi, mai apropiat, poate, şi ideologic de Asachi. Prima scriere publicată, Despre ruinele şi ruinările Moldaviei, mai cunoscută sub titlul Scrisoarea III (Vandalism), datează din decembrie 1837 şi este semnată Un tânăr moldovan. I se adaugă apoi Riga Poloniei şi prinţul Moldaviei, Reţetă, Catacombele
jp i) lllillît!* £ 'JTX
rk%m'b ifavimmo*
JJAPTM I*
?»*S AA * HttltK irt.U ,W .v? i	m
73 Dicţionarul general al literaturii române
Alboiu
Monastirei Neamţului şi alte scrieri în proză. în 1839, lui Negruzzi îi apăreau paisprezece traduceri din baladele lui Victor Hugo, a cincisprezecea fiind publicată în 1841, apoi o scrisoare privitoare la discuţiile lingvistice din epocă, un articol despre comerţul din Principate (1840), alte note şi articole cu caracter polemic, referitoare mai ales la politică. în A.r. au apărut puţine traduceri (din Tasso, Hugo, Silvio Pellico ş.a.), Asachi arătându-se interesat, în primul rând, de publicarea literaturii scriitorilor autohtoni.
Ilustrând o perioadă de tranziţie caracterizată prin mari frământări sociale şi politice, gazeta lui Gh. Asachi a fost unul dintre cele mai importante elemente de activare a vieţii intelectuale româneşti.	R.Z.
ALBINE Şl VIESPI, revistă satirică apărută la Bucureşti, lunar, de la 1 mai 1893 până la 1 mai 1894. Actorul Ştefan Vellescu, autor şi de scrieri dramatice ocolite de succes, este director şi proprietar al acestui mensual, pe care l-a scos cu scopul de a face concurenţă revistei lui I.L.Caragiale, „Moftul român". Gazeta nu obţine însă audienţa scontată şi, după unsprezece numere, Vellescu renunţă la editarea ei. Un program vag, redactat în termeni ezitanţi, este propus prin articolul Albine şi viespi, tipărit în primul număr. Revista va întreprinde o selecţie a scrierilor unor „poeţi şi prozatori ce au trăit în veacul nostru" şi va încerca „să împrospăteze viitorimii fagurii din literatura epocii". Totodată, va evita „satira greoaie şi bădărănoasă", optând pentru o satiră şi o critică apropiate de artă. Chiar din acest articol-program răzbate antipatia redactorului faţă de Caragiale. Vellescu, actor care studiase arta dramatică la Paris cu Fr. Regnier, blamează ceea ce el numeşte „destrăbălarea autodidactică", ironizând deopotrivă şi pe analiştii pedanţi, „care te spânzură dacă o virgulă sau un punct a scăpat cumva din vederea zeţarului". De asemenea, la rubrica „Din zbor", care conţine şi multe justificate observaţii de natură morală ori mici portrete satirice schiţate cu iscusinţă, mai în fiecare număr simt prezente înţepături la adresa revistei concurente şi a directorului ei, considerat „un moftangiu". Apariţia în cotidianul „Vestea" a unui articol dedicat lui Caragiale provoacă din partea lui Vellescu o reacţie iritată (Biografia unui om maaarel?). Criticile sunt îndreptate şi spre literatura „directorului mofturilor bucureştene". Acesta, se spune cu ironie, ar pregăti o comedie nouă, intitulată Piper fără sare sau N° 13", care ar reprezenta „o săritură bunicică de la N° 9 la N° 13". Aluzia la comedia lui Caragiale O noapte furtunoasă sau N° 9 este pe cât de evidentă, pe atât de nedreaptă. în termeni apropiaţi, deşi nu fără o câtime de dreptate, este comentată şi prestaţia lui Caragiale la direcţia Teatrului Naţional. De altfel, activitatea teatrală este urmărită cu atenţie. în ipostază de cronicar dramatic, Ştefan Vellescu se arată avizat, iar remarcile sale, adesea critice, sunt, cele mai multe, îndreptăţite. La revistă au colaborat cu versuri Scarlat Orescu şi Traian Demetrescu, epigrame dau Sergiu Cujbă şi Giordano (B. Goldner), în vreme ce Bonifaciu Florescu traduce un rondel de Charles d'Orleans. Cu proză sunt prezenţi D. Rosetti-Max şi Smaranda Andro-
nescu-Gârbea, iar Ştefan Vellescu îşi publică aici încercările dramatice, nereuşite, o adaptare a comediei Le menteur veridicjue de E. Scribe şi mai multe nuvele.	R.Z.
ALBOIU, George (6.VII.1944, Roseţi, j. Ialomiţa), poet. Fiu al Floricăi (n. Dima) şi al lui Ion Alboiu, ţărani, A. urmează Liceul „Nicolae Bălcescu" din Călăraşi (absolvit în 1963) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1964-1969). între 1970 şi 1972 este redactor la „Almanahul literar" al Uniunii Scriitorilor din România, între 1972 şi 1990, redactor la „Almanahul literar" al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, iar între 1992 şi 1994, consilier în cadrul Consiliului Naţional al Audiovizualului. Colaborează la „Luceafărul", „România literară", „Viaţa românească", „Convorbiri literare", „Steaua", „Tribuna", „Amfiteatru", „România Mare" etc. A fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti
(1979)	pentru volumul Poemele câmpiei.
Debutează în „Luceafărul" (1964), iar editorial cu volumul Câmpia eternă (1968), unde se remarcă printr-un spirit vizionar, printr-un „ruralism dilatat până la dimensiuni universale" (Gh. Grigurcu) sau cosmice (Costin Tuchilă). Simbolul câmpiei revine şi în poemele altor volume, în jurul lui constituindu-se de la început o structură lirică originală, care rămâne constantă în multe din volumele următoare, nuanţându-se şi precizân-du-se însă (Drumul sufletului, 1970, Poemele câmpiei, 1978). Această mitologie e una sumbră, universul este unul tragic, în care nu transpare nici o rază de lumină, nu se întrevede nici un viitor, iar când acesta e pomenit, e văzut ca un „viitor dureros", plângând el însuşi: „De aceea ochiul meu aşteaptă pe câmpie / să vină o lacrimă din acel viitor dureros / care înainte de a fi poate plânge." Cântecul „curge prin pământ", celor care îl ascultă li se pare că vine „din cealaltă parte a pământului", oamenii merg cu privirile aplecate, „căutând prin noroaiele drumurilor / un bulgăre de aur pierdut de zeul morţii". „Oameni străvezii" caută noaptea, vor să coboare la „grânele de sub pământ"; în fine, ar trebui timp de un an să se facă „numai parastase", măcar o zi şi o noapte să fie „această neagră sărbătoare". Fluviile cară „pe sub pământ" scoici, sălcii, vulturi şi oameni, rudele îşi duc „morţii în spinare", fluviul e omofag şi parcă ar „curge în infern". Obosit în această zvârcolire telurică, omul se culcă pe o parte a câmpiei şi se înveleşte cu cealaltă parte a ei; întreaga câmpie „curge spre un asfinţit necunoscut". în volumul Stâlpi (1974) se întâlnesc versuri pe ritmuri populare mai jucăuşe, nici ele debordând de optimism. Altele, în stil pillatian, sunt mai degrabă nişte parodii: „Ieşiţi şi din metrouri, şi târlă şi din iurtă / în iarba cea mai verde ne tăvălim acum / Şi-aflăm în timp ce râdem ca-n alte ere cum / mesajele din cosmos ne gâdilă pe burtă." Tipică din nou pentru „câmpia eternă" este însă evoluţia, ascensiunea cârtiţei pe sub pământ, de unde iese la lumină „cu stânca-n dinţi". Ceea ce nu exclude frecventarea şi a altor simboluri, precum „edenul de piatră", „cumplita apoteoză", răsăritul, amurgurile, lacrima, stâlpul, şoimul, care dau şi titlul unora dintre volume: Edenul de piatră (1970), Gloria lacrimei (1971), Cumplita apoteoză (1973),
Albu
Dicţionarul general al literaturii române 74
Metoda şoimului (1981). Dar A. demonstrează noi disponibilităţi, de pildă, în Turnir (1987), unde se găseşte o poezie de mai mici dimensiuni, foarte concentrată, exprimând idei memorar bile sau impresii fugare, ca în ciclul intitulat Scurte, o formulă înrudită întâlnindu-se în aforismele din Roata lumii (1994). A. este şi autorul unor cărţi de critică, precum Un poet printre critici (1979), în care îşi expune opinia despre numeroşi autori, de la Geo Bogza, Ştefan Aug. Doinaş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu până la Mircea Dinescu, Adrian Popescu ş.a. Alcătuieşte o Antologie a poeţilor tineri (1982) şi este, la rândul său, prezent în mai multe antologii de poeţi români contemporani, tradus în limbile italiană, franceză, turcă, greacă.
SCRIERI: Câmpia eternă, Bucureşti, 1968; Cel pierdut, Bucureşti, 1969; Edenul de piatră, Bucureşti, 1970; Drumul sufletului, Bucureşti, 1970; Joc în patru, Bucureşti, 1970; Gloria lacrimei, Bucureşti, 1971; Cumplita apoteoză, Bucureşti, 1973; Stâlpi, Bucureşti, 1974; Poeme, Bucureşti, 1975; Cântarea României, Bucureşti, 1977; Poemele câmpiei, Bucureşti, 1978; Un poet printre critici, Bucureşti, 1979; Aventura continuă, Bucureşti, 1980; Metoda şoimului, Bucureşti, 1981; Câmpia eternă, postfaţă Costin Tuchilă, Bucureşti, 1984; Hora mică, Bucureşti, 1985; Turnir, Bucureşti, 1987; Roata lumii, Bucureşti, 1994; Câmpia eternă, pref. Valentin F. Mihăescu, Bucureşti, 2001. Antologii: Antologia poeţilor tineri, Bucureşti, 1982.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, George Alboiu, „Câmpia eternă", CNT, 1968, 26; Valeriu Cristea, G. Alboiu, „Câmpia eternă", AFT, 1968, 32; M. Ungheanu, G. Alboiu, „Cel pierdut", LCF, 1969,19; Nicolae Manolescu, George Alboiu, „Cel pierdut", CNT, 1969, 27; Magdalena Popescu, G. Alboiu, „Cel pierdut", RL, 1969, 50; Ilie
Constantin, George Alboiu, „Drumul sufletelor", RL, 1970, 29; Lucian Raicu, G. Alboiu, „Drumul sufletelor", RL, 1970,35; Nicolae Manolescu, G. Alboiu, „Drumul sufletelor", CNT, 1970, 38; Poantă, Radiografii, I, 227-230; Simion, Scriitori, 1,176-179; Ioan Buduca, „Capricii involuntare", AFT, 1979,12; Grigurcu, Poeţi, 325-328; Doina Uricariu, Un sofist printre critici, LCF, 1980,9; Ulici, Lit. rom., 1,169-172; Dicţ. scriit. rom., 1,30-31; Popa, Ist lit, II, 312-313.	'	M. Vs.
ALBU, Florenţa (1.XII.1934, Floroaica, j. Călăraşi - 3.II.2000, Bucureşti), poetă. Provine dintr-o familie de ţărani înstăriţi, Maria (n. Simion) şi Ion Albu. Tatăl a fost deţinut politic la Canal. A. este licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1957). După un şomaj de şase ani, funcţionează ca redactor la „Scânteia tineretului" (1963-1964), apoi la „Viaţa românească", până la pensionare (1995). A debutat cu versuri în „Tânărul scriitor" (1954), iar editorial - cu volumul Fără popas (1961). Primele volume — versificaţia de circumstanţă, sub imperativul „comenzii sociale" fiind repede abandonată — o impun ca poet al câmpiei şi satului ancestral. Idilismul este evitat structural. Imaginea Bărăganului sălbatic, scitic, bântuit de vârtejuri şi de secetă, nu exclude totuşi „melancolia serilor" şi poezia halucinantă stârnită de „fata morgana". La A., pastelul, alcătuit din notaţii eliptice şi sincopate, se interiorizează, iar poezia satului depăşeşte documentarul etnografic. Cu timpul, muncile aspre ale câmpiei sunt evocate ca acte rituale, esenţiale şi sacre. Tot progresiv, se conturează şi imaginea tragică a sfârşitului lumii rurale tradiţionale, cu gesturile ei simple, de rezonanţă cosmică. Austru (1971) marchează un punct de cotitură, în lirica poetei făcându-şi apariţia angoasa şi sentimentul singurătăţii; teroarea istoriei e trăită cu acuitate. Recitite azi, cărţile sale de după 1971, începând îndeosebi cu Umbră arsă (1980; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) şi Epitaf (1981), apar de-a dreptul curajoase prin subversivitatea lor: denunţări, uneori disimulate, alteori directe, de o incisivitate conţinută, dar sarcastică, ale unui ev inuman. Vechea temă a satului şi a familiei este, în Elegii (1973) şi Epitaf, un pretext pentru fixarea în efigie elegiacă a unui ceremonial dispărut, concomitent cu o rostire acuzatoare: „Tata a murit acum doi ani, într-un spital/ al ţăranilor fără pământ./ Suferea de frigul cel mai cumplit,/ boală socială — refuz organic/ de adaptare la frigul lumii." Versurile-comentariu vorbesc de o cumplită degradare umană, sub presiunea istoriei absurde. Culpabilizându-se de părăsirea obârşiei, A. trăieşte până la capăt drama rupturii, neîmpărtăşind iluziile şi refugiile compensatoare: „.. .adevărata mea fire era/ a dezrădăcinatului: rană eram,/ refuzul vindecării". Familia, neamurile, satul întreg au devenit o lume moartă, iar legatara şi cântăreaţa lor mărturiseşte inutilitatea verbului poetic, devenit „dodie" şi „vorbă". în frecventele „autoportrete" în faţa oglinzii „necruţătoare", poeta îşi apare drept o „mască a resemnării/ estetic făţuită". Antiromantismul ei temperamental, potenţat din ce în ce mai evident de brutalitatea vremurilor pe care le traversează, se asociază în chip firesc cu o poetică anticalofilă, a dizarmoniei, care o plasează pe A. în familia de spirite bacoviană: poemul său adună „toate stridenţele armoniei". O Artă poetică XX (din volumul Poem în
75 Dicţionarul general al literaturii române
Albu
Utopia) grăieşte definitoriu despre această poetică a discursului liric direct, grav şi agresiv-neliniştitor: „Cititori, voi cereţi/ rime rare, floricele de stil, reverii,/ dar ştiu, vouă vă trebuie/ precizia glonţului,/ vă trebuiesc trubadurii mitraliilor,/ trăirea totală, fără drept de apel". O asemenea artă poetică răspunde viziunii autoarei asupra existenţei absurde; pespectivă din care Utopia însăşi a regimului totalitar e răsturnată în opusul ei. Poem în Utopia (1983), Terase (1985), Efectul de seră (1987), Kilometrul unu în cer (1988) jalonează discursul liric relevând vacuitatea existenţei, depersonalizarea şi profanarea (raiul stă cu „porţile vraişte", „taina cunoaşterii s-a pierdut", „cunoştinţele se vând pe tarabe populare" etc.) şi, într-o ordine mai concretă, tabloul apocaliptic al spulberării trecutului în Bucureştii demolărilor. Viziunea este orwelliană — o distopie lirică având, pe teren românesc, afinităţi cu claustrul şi regresiunea bacoviană. „E frig la ultimul etaj,/ e frig în Utopia", ca şi în Oraşul Bacovia — titlu emblematic pentru această utopie negativă. „Bocet", „priveghi" (noţiuni resemantizate în spiritul noii viziuni), „noapte", „gheaţă", „Fundătura", „Frica" se instituie în vocabule-temă, după cum „insula", „laţul", „limitele", „păianjenul" ţesându-şi „plasa" peste rostire şi gând sunt figuri ale cântăreţului fie redus la tăcere, fie riscând să-şi vadă versurile „împuşcate". Poeta nutreşte, fără ieftin romantism, sentimentul însingurării şi claustrării, ale cărui metafore simt „efectul de seră" şi insula: „A fi. Sentimentul de insulă./ Eu — mie — insulă." însă din exilul ei continuă să facă incizii — sincopate, stridente, neiertătoare — în carnea realului, şi în propria-i biografie, şi să constate şi asume imposibilitatea evadării; sau să lanseze întrebări cu răspunsul inclus: „Unde ne-om fi ducând?" în acest coerent orizont al terorii şi infra-umanului, apare un hiatus: beatitudinea prilejuită de miracolul vieţii, al clipei germinale, când „Firea iese din sine". Pentru un moment, lirismul sumbru oracular cedează locul unor laude ale luminii, euritmiei şi exploziei vitale, când „dragostea/ e dreptul de veto al viului" (ciclurile Sărbătoarea solstiţiului din volumul Efectul de seră). Cu grupajul Denii... din volumul Kilometrul unu în cer revine lumea fabuloasă a ritualurilor folclorice şi religioase, cu semnificaţii potenţate de trecerea timpului. In 1991, A. şi-a publicat poemele de sertar (volumul Anno Domini). Temele anterioare apar aici cu un plus de adresă directă. Privită în întregul ei, poezia se dovedeşte expresia unei conştiinţe morale şi politice, din ce în ce mai inconcesivă cu anormalitatea şi nefirescul. Din notaţia abruptă şi sacadată, mizând pe reluarea obsedantă a unor sintagme, şi din comentariul sec, de o ironie severă împinsă Ia sarcasm, ca şi din luxurianţa austeră a versurilor vitaliste, ea şi-a creat un mod de a scrie recognoscibil în oricare dintre poeme. Cu fiecare carte, poeta şi-a adâncit adevărata vocaţie, obţinând treptat sufragiile celor mai autorizaţi şi exigenţi critici. în A. se poate recunoaşte azi un scriitor de prim-plan al generaţiei '60. A. este şi autoarea unor volume de memorialistică (impresii de călătorie în ţară şi străinătate, în care prevalează observaţia şi comentariul cultural). Notabil este Zidul martor. Pagini de jurnal. 1970-1990, volum din 1995, înscriindu-se între piesele de rezistenţă ale memorialiasticii de sertar apărute după decembrie 1989. Document autoscopic al unei personalităţi intransigente cu
sine şi cu ceilalţi, jurnal de creaţie, cartea este totodată o amplă „fişă de observaţie" a procesului de degradare a societăţii româneşti în totalitarism, oferind şi o neconcesivă imagine din interior a vieţii literare. A descoperit şi editat Cronica de la Arbore a lui Toader Hrib (1971,1972).
SCRIERI: Fără popas, pref. Maria Banuş, Bucureşti, 1961; Câmpia soarelui, Bucureşti, 1962; Constanţa, Bucureşti, 1964; Intrare în anotimp, Bucureşti, 1964; Fata morgana, Bucureşti, 1966; Măşti de priveghi, Bucureşti, 1968; Himera nisipurilor, Bucureşti, 1969; Poeme, Bucureşti, 1969; Arborele vieţii, Bucureşti, 1971; Austru, Bucureşti, 1971; Câmpia soarelui, Bucureşti, 1972; Elegii, Bucureşti, 1973; Petrecere pe iarbă, Bucureşti, 1973; Ave, noiemvrie, Bucureşti, 1975; întoarceri, Bucureşti, 1977; Roata lumii, Bucureşti, 1977; 65 poeme, Bucureşti, 1978; Umbră arsă, Bucureşti, 1980; Epitaf, Bucureşti, 1981; Poem în Utopia, Bucureşti, 1983; Afi-fire, Bucureşti, 1984; Banchet autumnal Impresii de călătorie, Bucureşti, 1984; Terase, Bucureşti, 1985; Efectul de seră, Bucureşti, 1987; Kilometrul unu în cer, Bucureşti, 1988; Anno Domini (inedite 1970-1989), Bucureşti, 1991; Copilărinda, Bucureşti, 1991; Efectul de seră, Bucureşti, 1991; Zidul martor. Pagini de jurnal 1970-1990, Bucureşti, 1995; Aurolac, Bucureşti, 1997; Petrecere, Bucureşti, 1998; Austru, postfaţa autoarei, Bucureşti, 1999; Scara ce nu duce nicăieri, Bucureşti, 2001. Ediţii: Toader Hrib, Cronica de la Arbore, Iaşi, 1971; ed. 2, Iaşi, 1972. Traduceri: Victor Sivetidis, Thalasse, Bucureşti, 1967 (în colaborare), Oracolul lui Oreste, Bucureşti, 1969 (în colaborare), Zbor ireversibil, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Aurelia Batali), Stalactite, Bucureşti, 1979.
Repere bibliografice: Martin, Poeţi, I, 177-178; Tudor, Pretexte, 243-248; Cristea, Un an, 134-138; Petroveanu, Traiectorii, 281-285; Piru, Poezia, II, 154-157; Raicu, Critica, 334-336; Poantă, Radiografii, I, 153-157; Sasu, în căutarea, 174-176; Steinhardt, Critică, 102-105;
Albulescu
Dicţionarul general al literaturii române 76
Simion, Scriitori, III, 256-259; Grigurcu, Existenţa, 153-157; Dimisianu, Subiecte, 151-158; Regman, De la imperfect, 224-229; Micu, Limbaje, 286-291; Nicolae Manolescu, Elegii, RL, 1989, 7; Fevronia Novac, O viziune expresionistă, RL, 1991,46; Irina Petraş, Timpul lumii sfârşite, TR, 1991,48; Maria-Ana Tupan, Timpul neretuşat al poeziei, VR, 1991, 11-12; Eugenia Tudor-Anton, Retrospectivă lirică, RL, 1992,10; Mircea Petean, între împotrivire şi disperare. „Anno Domini" de Florenţa Albu, F, 1992, 2; Lucian Raicu, Revelaţii dure, RL, 1993, 1; Petraş, Lit. rom., 124-126; Rodica Iulian, „Zidul martor", APF, 1995,11; Const. Cubleşan, „Zidul martor", ST, 1995,7-8; Dicţ. scriit. rom., 1,31-32; Virgil Ierunca, „Zidul martor", RL, 1996, 20; Pop, Pagini, 103-107; Ilie Constantin, Jurnale lirice şi simboluri existenţiale, RL, 1999,50; Dicţ. analitic, II, 10-12; Catrinel Popa, De-a fantomele, RL, 2000,10; Aurel Rău, „Austru", ST, 2000, 2-3; Dimisianu, Lumea, 265-268; Grigurcu, Poezie, I, 34-60; Popa, Ist. lit., II, 445-446; Georgeta Drăghici, Cochilia lui Pagurus, RL, 2002,45; Dan Bogdan Hanu, Ultima verba, CL, 2002,11.	N.	M.
ALBULESCU, Mircea (4.X .1934, Bucureşti), poet şi publicist. Fiu al Olgăi şi al lui Vasile Albulescu, A. (al cărui nume la naştere este Iorgu) va absolvi Şcoala Medie Tehnică de Arhitectură (1952) şi Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale" din Bucureşti (1956, clasa Aura Buzescu). Are o bogată activitate teatrală (începută în 1950) şi cinematografică (a jucat roluri principale sau secundare în peste şaptezeci de filme artistice), cu interpretări memorabile: rolul titular din Danton de Camil Petrescu, în piesele Profesionistul, Azilul de noapte ş.a., precum şi în filme ca Prea mic pentru un război atât de mare, Puterea şi adevărul, Actorul şi sălbaticii, Cursa, înghiţitorul de săbii ş.a. Este societar de onoare al Teatrului Naţional din Bucureşti, profesor la Universitatea de Teatru şi Film din Bucureşti (din 1985), doctor în arte (cu teza Teatrul radiofonic. Convertibilitatea mijloacelor de expresie actoricească în procesul creaţiei). între ianuarie 1993 şi martie 1994, a fost secretar de stat în cadrul Ministerului Culturii. Este membru al Uniunii Scriitorilor şi al Uniunii Ziariştilor. Publică versuri şi proze scurte şi susţine rubrici în revistele „Teatrul", „Cinema", „Contemporanul", „Libertatea", „Cronica română". Cea dintâi carte, Vizite, îi apare în 1985.
Actorul de mare suprafaţă, cu voce baritonală, puternică, plină, cu dicţie impecabilă, sever şi subtil ironic chiar şi atunci când interpretează roluri de comedie, profesează o poezie rafinată, cu asociaţii metaforice căutate, revendicându-se fie din folclor, fie din atenta cântărire a temelor şi procedeelor teatrale. Organizate în jurul marii treceri de dincolo de fiinţă, poemele exprimă o stare melancolică, discretă şi tihnită: „dulapurile se sufocă / de prea multe sertare / prea pline cu gol în cutii / foste ambalaje ale fostelor / amintiri / înghesuite în foste cârpe de praf". Publicistica, adunată îndeosebi în volumele Bilete de favoare (1996) şi Bazar sentimental (2000), este reflexivă, îndreptată spre lumea teatrului şi a filmului, cu vădită disponibilitate interogativă faţă de atitudini, opţiuni privind capacitatea de adaptare la provocările prezentului.
SCRIERI: Vizite, Bucureşti, 1985; Pajura singurătăţii, Bucureşti, 1994; Bilete de favoare, Bucureşti, 1996; Baraka, bunii mei, Bucureşti, 1998; Bazar sentimental, Bucureşti, 2000; Fluture în lesă de aur, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Napoleon Toma lancu, Dicţionarul actorilor de film, Bucureşti, 1977,11-12; Cristina Corciovescu, Bujor T. Râpeanu, 1234 cineaşti români, Bucureşti, 1996, 9-11; Cristea, Teleorman, 40-41; Liviu Grăsoiu, Vocile interioare ale actorilor, LCF, 2003,8.	N.I.
om* mtţ » '#<**&■	....	*»#»***!*	t
isFZFM şmiM 9 uram
tmw	*	»*	•*«* m V*Mmjnm*,	I*	M	t.
ALBUM ŞTIINŢIFIC Şl LITERAR, publicaţie periodică apărută în Bucureşti, la 9 şi 16 februarie 1847, sub redacţia juristului
C.N.	Brăiloiu. Scoasă sub patronajul Asociaţiei Literare a
României, revista nu reuşeşte să reziste decât două numere, cel de al doilea având şi un supliment. Intenţia redactorilor era, aşa cum se afirmă explicit, să continue tradiţia „Propăşirii", considerată „cel mai interesant jurnal ce am avut vreodată". Legătura de continuitate cu redacţia revistei pe care şi-o ia ca model se face şi prin I. Ghica, autor al unui articol despre mijloacele de comunicaţie, prin Gr. Alexandrescu, care publică aici două poezii, şi prin V. Alecsandri, colaborator cu poezia Sburătorul.	A.T.
ALBUMUL LITERAR, supliment al jurnalului „politic-comer-cial" „Timpul", apărut la Bucureşti, lunar, între decembrie 1856 şi iunie 1857, sub redacţia unionistului Gr. R. Bossueceanu. A.I. este o revistă literară redactată, pentru vremea aceea, într-o manieră modernă. în paginile ei apar multe dintre poeziile lui Cezar Bolliac, reproduse mai ales din volume. Dintre scriitorii cunoscuţi ai epocii colaborau cu versuri G. Creţeanu, C. D. Aricescu, Gr. Serrurie, C. Caragiali şi, alături de aceştia, Al. Lăzărescu, C. I. Roattă şi A. Popescu. Prin textele publicate aici, Gr. R. Bossueceanu se arată un prozator destul de înzestrat. Alertele Suvenire de călătorie, amintind de cele scrise de V. Alecsandri, dovedesc talent descriptiv, un spirit de observaţie ascuţit şi chiar subtilitate în alternarea descrierilor de natură cu notaţiile relative la mediul social şi la viaţa culturală. El dovedeşte şi intuiţie critică în analiza volumului Armonii intime al lui Al. Sihleanu. De literatura populară revista se ocupă într-o recenzie la culegerea de poezii populare româneşti alcătuită de D. H. Stanley şi publicată la Londra. în aprilie
1860	se anunţă reapariţia A.I., cu un program similar, de data aceasta ca supliment al ziarului „Secolul", redactat tot de Bossueceanu, dar proiectul nu s-a realizat.	R.Z.
ALBUMUL PELERINILOR ROMÂNI, publicaţie periodică literară apărută la Paris, o dată pe lună, între 15 aprilie şi 31 iunie 1851. Este de fapt o culegere de versuri ale poetului
D.	Bolintineanu. Apar aici, printre altele, în exil, dedicată
„celor ce suferă mai mult", La V. AL... PoetulMoldovii, LaC... N..., Marş de război, ca şi Sorin sau Tăierea boierilor la Târgovişte, dramă în versuri.	R.Z.
ALDULESCU, Radu (29.VI.1954, Bucureşti), prozator. Fiu al Silviei (n. Dumitriu) şi al lui Leon Aldulescu, muncitori, A. face studii liceale, terminate în 1973, la Bucureşti, după care
77 Dicţionarul general al literaturii române
Alecsandri
traversează diverse medii şi structuri profesionale. Fire boem-rebelă, nu îşi continuă studiile, lucrează chiar ca zilier şi încearcă fără succes să debuteze înainte de 1989. în 1993, va fi distins cu Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, Premiul Salonului de Carte de la Cluj-Napoca, iar în 1994, cu un premiu oferit de patronii editurilor din România.
A. a fost considerat nu de puţine voci ale criticii literare o apariţie puternică în proza românească de după 1989, fiind inseriat la noul „realism apocaliptic" sau la „proza de urât şi mizerie", alături de Daniel Bănulescu, Dan Stanca, Răzvan Popescu, Caius Dobrescu, Răzvan Petrescu ş.a. Sonata pentru acordeon (1993) şi îngerul încălecat (1994) dezvăluiau un prozator de tip american: dur, insurgent, coleric, autoetalându-şi fără scrupule şi fără pudoare experienţele de viaţă extrase din medii joase ori „subterane". Personajele şi viaţa lor conţin deopotrivă ceva din vechii tineri furioşi ai prozei anilor lui Osborne & co., trăgând după ei frondă, sărăcie, sexualitate şi alcool, dar şi ceva din rusul vagant, care, de la anarhişti şi până la Şukşin, bântuie stepa cu fantasmele lui cvasimesianice şi totodată mizere. Amantul colivăresei (1994) şi Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (1998) sunt romanele care impun fără putinţă de tăgadă numele unui prozator de forţă, cu un univers original şi închegat. Ambele simt construite pe acelaşi tipar: cuplul „picaresc" mânat, pe de o parte, de un dor de ducă irepresibil (omul lui A. suferă fermecător de pe urma unui nomadism fără saţiu) şi, pe de altă parte, de condiţia predestinat precară, corosivă, în chip natural ilegală şi care constrânge la violenţă şi fărădelege. în Amantul colivăresei, pe firile îngemănate ale lui Mite Cafanu şi Giani Banjorică se lipeau destine şi se determinau întâmplări invariabil macerante: iubirea Colivăresei, văduva de 36 de ani, cu băietanul de 12, apoi lesbiene, voyeuriste şi partide de sex în grup prin camere sordide de hotel, miliţieni agresivi şi „topiţi" în recitaluri de cruzime, copii care îşi surprind mama încuiată în casă cu meditatorul şi tatăl în tandreţe cu servitoarea, defilări de „dezmoşteniţi ai soartei", cluburi de box de la mahala, unde sângele face legea, angajarea la Porcărie sau la demolarea Aşezămintelor Brâncoveneşti, plus afluirea finală a tuturor întru dezagregarea Bucureştilor, totul punctat cu mătuşi cirozate, ziarişti cu statut de naşi mafiotici, maidane etc. Nu alta va fi existenţa eroilor „ţinutului de verdeaţă şi răcoare", recte România, văzută ca un cavou în care se fac nuntiri sângeroase. Aurel (Relu) Golea are 35 de ani şi locuieşte în Bucureştii lui 1989, într-un demisol din Bariera Vergului, unde face pe fochistul pentru a-şi putea scrie „romanele vieţii: vor fi cu totul treizeci şi şase de cărţi, conţinând fiecare între două sute cincizeci şi şase sute cincizeci de pagini." Andrei Ilieş fusese student la medicină, lucrase la I.M.G.B., iar acum era dascăl la biserică şi angajat la Unitatea de prefabricate şi confecţii metalice a cooperativei Glina. Sărăcie, muncă, beţii cu rom, Relu şi Andrei — crai ai curţii maidanelor şi înjurăturilor, alături de Laur, vărul lui Relu, fiul mătuşii Motănica şi al ţiganului Gilbert, un spurcat şi nărăvit la toate cele. Aproape dosto-ievskian, Andrei coace planul de a-1 fura pe moş Victor, patronul cooperativei, şi de a trece clandestin graniţa la sârbi.
Printr-un concurs de împrejurări, patronul este ucis de chiar fiul său, iar „eroii" ajung, după felurite peripeţii, la Timişoara, unde, în sordidul ţigănesc al unei mahalale, se încinge un amor nebun între Relu şi o ţigancă mută şi aproape nimfomană, în vreme ce călăuza menită a-i trece la sârbi lipseşte. Suferind de incontinenţă narativă, autorul dezlănţuie o sarabandă evenimenţială care omoară prin inflaţie de semnificaţii cruda frumuseţe din prima parte a romanului: Laur fuge cu banii şi cu ţiganca, începe revoluţia din decembrie 1989, Relu revine la Bucureşti, Andrei reuşeşte, în vălmăşagul revoluţiei, să treacă graniţa, Relu dă, pe baricade, de Ortansa, ziaristă la „Dreptatea", care cade însărcinată, Relu îşi vede publicate romanele, primeşte, ca şi A., un premiu al Uniunii Scriitorilor, după care evadează la Constanţa, unde-i află pe Laur cu ţiganca vânzând nămol pe plajă, şi altele încă. în exces, calităţile riscă serios să devină defecte, însă virtuozitatea narativă a lui A. este un câştig indiscutabil al prozei româneşti actuale.
SCRIERI: Sonata pentru acordeon, Bucureşti, 1993; îngerul încălecat, Bucureşti, 1994; Amantul colivăresei, Bucureşti, 1994; Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare, Bucureşti, 1998.
Repere bibliografice: Ioana Pârvulescu, Poveste cu cântec, RL, 1993, 51-52; Andreea Deciu, Din păcate, RL, 1994,37; Ioana Pârvulescu, Viaţa ca un dulce coşmar, RL, 1994,49-50; Dan Stanca, Acordeonul apolitic, VR, 1994, 11-12; Tania Radu, Romantismul dezabuzării, LAI, 1995, 13 februarie; Lena Ruşti, Căutând resemnarea, CC, 1995,1-2; Dan C. Mihăilescu, Proza de „urât şi mizerie", „22", 1998,22; Geo Filişanu, între Scylla şi Caribda vieţii noastre, VR, 2000,12.	D. C. M.
ALECSANDRI, Ioan [lancu] (30.XII.1826 - 15.V.1884, Paris), prozator şi traducător. Frate mai mic al lui Vasile Alecsandri, a fost elev al pensionului lui Victor Cuenim şi al Academiei
Alecsandri
Dicţionarul general al literaturii române 78
Mihăilene din Iaşi. Prieten cu N. Bălcescu şi C. Negri, a luat parte la revoluţia de la 1848, sprijinind apoi intens emigraţia română. Alături de fratele său mai mare, A. a fost imul dintre fruntaşii unioniştilor din Moldova. După înscăunarea lui Al. I. Cuza, a ajuns locotenent-colonel, aghiotant al domnitorului şi a îndeplinit, între 1860 şi 1866, funcţia de agent diplomatic al României la Paris şi Londra. în această calitate, a susţinut, cu o desăvârşită abilitate, politica lui Cuza, reuşind să păstreze, în cele mai dificile circumstanţe, o unanim recunoscută demnitate a comportării. Demisionat după lovitura de stat din februarie 1866, rămâne la Paris, unde îşi întemeiase o familie. Păstrând permanent legătura cu ţara, trimite la ziarul „Pressa", între 1879 şi 1881, numeroase corespondenţe pariziene, scrise într-un stil vioi şi elegant. Participant ocazional la şedinţele Junimii, A. a fost de faţă când Eminescu a citit poemul Calin (File din poveste), manifestându-şi entuziasmul şi într-o scrisoare adresată lui T. Maiorescu. Veritabil eseu, scrisoarea stabileşte o serie de înrudiri între Scrisoarea I a lui Eminescu şi un text caldeean, afirmând că, fie şi dacă poetul român ar fi cunoscut acel text, el a reuşit să ofere „cea mai bogată şi mai strălucitoare" cosmogonie poetică din câte se cunosc.
Apărută în „Convorbiri literare", nuvela Dor de morţi a. provocat reacţii favorabile, între care şi pe aceea a lui T. Maiorescu. Eroul însuşi povesteşte întâmplările, făcând o apologie a „dorului", în sensul romanticului Sehnsucht autohtonizat. Nuvela emană o puritate mistică, amintind pe alocuri de atmosfera sumbră a lui Dostoievski. Prelucrată după un autor francez, rămas încă necunoscut, Morunul este o comedie de situaţii, adaptată desăvârşit realităţilor sociale româneşti. A. a tradus din C. Flammarion, într-o limbă deosebit de îngrijită şi cu o frază curgătoare („Convorbiri literare", 1984). A tălmăcit, de asemenea, o lucrare a lui Montesquieu, sub titlul Considerări asupra cauzelor mârirei şi decăderei romanilor, a doua traducere în literatura română a acestei scrieri a gânditorului francez, rămasă însă în manuscris.
SCRIERI: Odă la Unirea românilor, „Concordia", Bucureşti, 1857, reed. în CL, 1885, 2; Dor de morţi, CL, 1883, 9; O scrisoare a lui lancu Alecsandri adresată domnului [T. Maiorescu], CL, 1884,4; Morunul, CL, 1885,6; Note zilnice, LAR, 1899,8-11.
Repere bibliografice: I. Carcalechi şi E. Ch. [Ilarie Chendi], lancu Alecsandri, fratele poetului, LU, 1905, 11; II. Chendi, lancu Alecsandri. Fratele poetului, VLT, 1906, 43; Sever Zotta, La centenarul lui Vasile Alecsandri, Iaşi, 1921,24,26-27,32-36, 73-84; G. Bogdan-Duică, Ioan Alecsandri, „Naţiunea", 1927,16-19; R. V. Bossy, Agenţia diplomatică a României la Paris, Bucureşti, 1931, passim; O. Boitoş, Două scrisori ale lui Ion Alecsandri, CL, 1931, iulie-august; Perpessicius, Ioan Alecsandri, RFR, 1943,2; I. E. Torouţiu, Descoperirea unei lucrări inedite a lui lancu Alecsandri, CL, 1943,2; Vasile Alecsandri, Corespondenţă, îngr. Marta Anineanu, Bucureşti, 1960, 3-17, 64, 189; Cornelia Bodea, Cu lancu Alecsandri în Anglia şi Scoţia la 1850, STD, 1971,2; Mănucă, Scriit. jun., 5-17; Dicţ. lit. 1900,15.	DM
ALECSANDRI, Vasile (14.VI.1818, Bacău - 22.VIII.1890, Mirceşti, j. Bacău), poet, prozator şi dramaturg. Părinţii lui A. sunt medelnicerul Vasile Alecsandri şi Elena (n. Cozoni), fiica unui grec românizat. Om cu stare şi deschis la minte, părintele
îi asigură, la fel ca şi celorlalţi copii (frumoasa Catinca, măritată cu paşoptistul C. Rolla, şi lancu, viitorul locotenent-colonel şi literat), o creştere aleasă. Asemenea lui Mihail Kogălniceanu, A. învaţă mai întâi cu dascălul maramureşean Gherman Vida (1827-1828), trecând apoi la pensionul lui Victor Cuenim (1828). Plecat, pentru studii, la Paris (1834), îşi ia acolo, în octombrie 1835, bacalaureatul în litere. Lipsindu-i orice înclinaţie pentru chimie şi medicină, care îl tentaseră la un moment dat, se înscrie în 1836 la Facultatea de Drept, pe care o părăseşte în anul următor. în 1838, îşi prepară bacalaureatul în ştiinţe, pe care însă nu-1 obţine. Nici medic, nici inginer, primise între timp, în ţară, rangul de comis. Dar cinurile (1841 — spătar;
1853	— postelnic; către 1859 — vornic) îl lasă destul de rece. E în firea tânărului o curioasă îngemănare de leneveală şi dor de ducă. în 1839, el întreprinde împreună cu C. Negri şi N. Docan un voiaj în Italia, care îi va lăsa amintiri deosebit de plăcute. Prin Viena, avea să se înapoieze în ţară, unde fusese numit de curând „şef de masă" la serviciul scutelnicilor şi al pensiilor din Departamentul Finanţelor; demisionează în 1846. In 1840, an foarte însemnat pentru A., este chemat la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, pe care o va gira împreună cu M. Kogălniceanu, C. Negruzzi şi profesorul P. M. Câmpeanu. Prin 1843, în urma unor excursii în munţii Moldovei, are revelaţia poeziei populare şi, din acest moment, destinul său scriitoricesc îşi găseşte un făgaş. în 1844 e redactor la revista „Propăşirea". în 1845 pleacă la Lemberg şi la Viena să-şi caute de sănătate, iar în 1846 se avântă într-o lungă călătorie (Constantinopol, Brusa, Atena, Insulele Ionice), făcând un popas mai îndelungat la Veneţia, unde îşi trăieşte idila cu Elena Negri; bolnavă fără scăpare, Nineta îşi dă sfârşitul peste puţină vreme, în drum spre ţară. La revoluţie, A. nu stă deoparte. Redactează un proiect de revendicări, compune poezii agitatorice, care au un viu răsunet. După înfrângerea mişcării, se refugiază, ca mulţi alţii, în Bucovina (unde un comitet al revoluţionarilor moldoveni îl desemnează secretar), apoi în Ardeal. La Braşov, aşterne pe hârtie un vehement memoriu, Protestaţie în numele Moldovei, a Omenirei şi a lui Dumnezeu, şi colaborează la alcătuirea unui program politic şi democratic, intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, care propovăduia „libertatea, egalitatea, frăţietatea", precum şi unirea celor două principate. Ajuns la Paris, nu are odihnă, îşi pune în joc tactul şi abilitatea, îşi face tot felul de relaţii utile, mizând pe farmecul lui de om de lume, şi nu pierde nici un prilej de a pleda cauza Principatelor Române. Exilaţii din Brusa îl aleg, în 1849, membru al Comitetului unic al emigraţiei din Moldova şi Muntenia. între anii 1850 şi 1853, diriguieşte Arhivele Statului din Iaşi. în 1852, imprimă primul număr al revistei „România literară", suspendată de cenzură mai înainte de a fi difuzată. Şi, din nou, călătorii. După un popas pe continentul african, se duce în Spania, iar de acolo pleacă la Paris, având drept tovarăş de voiaj pe Prosper Merimee, cu care se întreţine despre poezia noastră populară. în 1854 se află la Londra, apoi iarăşi în capitala Franţei, dar, murindu-i părintele, trebuie să se întoarcă în ţară. Acum săvârşeşte un gest de mare democrat, dezrobin-du-şi ţiganii de pe moşia de la Mirceşti. în 1855 apare, în fine, „România literară". încă un drum la Constantinopol şi de
79 Dicţionarul general al literaturii române
aici — spre Crimeea. Pe frontul de la Sevastopol îl înfioară priveliştea războiului. Pentru înfăptuirea Unirii, unul dintre visele sale din tinereţe, nu precupeţeşte nici un efort, fie în ţară, fie în capitala Franţei, dovedind de fiecare dată excelente virtuţi de diplomat. Face parte din grupul unionist, fiind cooptat în Comitetul central al Unirii. Scrie versuri înflăcărate (Hora Unirei), care se recită şi se cântă cu însufleţire. Deşi ales în Divanul ad-hoc al Moldovei, nu-şi exercită, fiind suferind, mandatul de deputat al Bacăului. Sub Căimăcămie, în 1858, e secretar de stat provizoriu la Postelnicie, în care calitate contribuie la adoptarea unor măsuri pentru asigurarea libertăţii presei. La un moment dat avea considerabile şanse de a fi ales domn. Renunţă însă în favoarea lui C. Negri, susţinând apoi, cu multă căldură, pe Al. I. Cuza. Devenit ministru al Afacerilor Străine în Moldova, are de îndeplinit, în 1859, ca trimis al domnitorului, o misiune delicată, de mare răspundere. Se achită cu brio, obţinând adeziunea şi sprijinul unor personalităţi politice apusene, precum Napoleon al III-lea, Victor Emanuel , al II-lea, Cavour şi alţii. Acasă, în guvernul prezidat de Ion Ghica, primeşte şi portofoliul de^ ministru de Externe al Munteniei. Brusc, A. ia hotărârea, neaşteptată, de a părăsi arena politică. Se va retrage, din 1863, la conacul său de la Mirceşti. Nu primeşte să fie senator, în schimb nu refuză alegerea sa ca membru al Societăţii Academice Române, unde se manifestă ca un partizan al principiului fonetic în ortografie, în urma unor divergenţe se retrage, fiind învestit ulterior cu titlul de membru onorific. La insistenţele lui M. Kogălniceanu, candidează ca deputat şi obţine bineînţeles numărul de voturi trebuitor. în 1878, juriul felibrilor, de la Montpellier, îi decer-nează, la propunerea poetului Frederic Mistral, un premiu pentru Cântecul gintei latine. Versurile, modeste, simt traduse în numeroase limbi, dar ecoul, pe plan european, va fi destul de slab. Acasă, în schimb, evenimentul declanşează un mare entuziasm, A. fiind copleşit de onoruri, ceea ce provoacă, firesc, invidii şi cârteli. Campania de denigrare şi chiar de contestare a poetului nu se lasă aşteptată. Iniţiată de Al. Macedonski, ea va fi continuată de B. Delavrancea, Al. Vlahuţă, Traian Demetrescu şi alţii. Foarte demn şi aulic faţă de detractori, A. nu ripostează, dar va răspunde, cu autoritatea cuvântului său, T. Maiorescu, luând apărarea celui pe care îl situase în fruntea „direcţiei noi" a literaturii noastre. Când, în 1883, Eminescu se îmbolnăveşte, A. conferenţiază la Ateneul Român în beneficiul nefericitului poet care, în Epigonii, îl numise „rege-al poeziei". în 1884 ajunge senator, iar în 1885, ministru plenipotenţiar la Paris. însă starea sănătăţii lui e din ce în ce mai rea. Bolnav de cancer, se va stinge în conacul de la Mirceşti.
A fost o zodie norocoasă aceea în care s-a născut scriitorul. Cu firea lui senină şi echilibrată, A. păşeşte prin viaţă lin, cu nonşalanţă, gata oricând să guste o plăcere, cu delicii de rafinat epicureu. E înclinat spre confort şi reverie, dar tânjeşte mereu să cutreiere prin ţinuturi cu un soare blând şi învăluitor. Dacă pare uneori infatuat şi distant, mai ales în raport cu tânăra generaţie, faţă de cei apropiaţi se arată mereu afectuos, cu duioşii neaşteptate. Uşurătatea celui pe care Eminescu l-a văzut „veşnic tânăr şi ferice" e contrazisă de gesturile lucide, dezinteresate, care denotă o disponibilitate pentru angajament
Alecsandri
în slujba unei cauze înalte. Nici un curent, dintre cele care străbat epoca, nu şi-l poate cu totul integra. A. şarjează ridicolele ce decurg din importul pripit de civilizaţie, dar ia în şfichi şi conservatorismul retrograd. în paşoptismul său se simte o inflexiune junimistă. Iar simţământul patriotic alunecă uneori, din păcate, în xenofobie. Scriitorul n-a fost un spirit teoretic, dar a simţit nevoia, totuşi, de a formula (în prefeţe, studii, articole) acele principii după care s-a călăuzit. El crede, romantic, în chemarea mesianică a omului de condei, cum şi în menirea socială â artei. Literatura, în convingerea lui, trebuie să educe şi să înrâurească, funcţia ei fiind una morală şi patriotică. Pentru a fi viabilă, ea se cuvine să fie naţională, inspirându-se din realitate, din actualitate, înţeleasă ca o expresie elocventă a vieţii unui neam. O chestiune importantă, care revine adesea în preocupările lui, este aceea a limbii. In 1863 el tipăreşte, la Paris, sub pseudonimul V. Mircesco, o Grammaire de la langue roumaine, alcătuită la îndemnul lui J. A. Vaillant, cu ajutorul lui A. Ubicini (care redactează şi o introducere) şi al lui Al. Papadopol-Calimah. A susţinut întotdeauna, în ortografie, principiul fonetic, combătând excesele şi derapajele latiniste, italieniste, puriste. A făcut, sporadic, şi critică literară (Stanţe epice de dl Aristia, Constantin Negruzzi), împărtăşind poziţia cumpănită a unui C. Negruzzi sau M. Kogălniceanu.
81 Dicţionarul general al literaturii române
Alecsandri
Regalitatea literară a lui A. se întemeiază îndeosebi pe faima de poet. El însuşi se socotea, de altfel, un bard al naţiunii. A colaborat (semnând, rar, şi cu pseudonime ca Vlad Moraru, Ştefan Moina, V. Cotnariu) la publicaţii ca „Albina românească", „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", „Dacia literară", „Bucovina", „Zimbrul", „Steaua Dunării", „Concordia", „Ilustraţiunea", „Revista română", „Convorbiri literare" (începând din 1867), „Foaia Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina", „Literatorul" ş.a. Poezia populară îl impresionează, smulgându-i exclamaţia, luată de mulţi în serios, că „românul e născut poet". în folclor, el vede o sursă a regenerării literaturii naţionale. Faţă de exaltările romantice din comentariile sale la culegerea Poezii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti) adunate şi îndreptate (1852-1853), în ediţia de Poezii populare ale românilor (1866), consideraţiile capătă un aspect mai metodic (se vorbeşte, de pildă, despre circulaţia internaţională a unor subiecte şi motive). Piesele simt recoltate din toate regiunile locuite de români, A. fiind cel dintâi care pune în evidenţă unitatea folclorului nostru. A încercat o clasificare pe specii: cântece bătrâneşti (balade), doine (cântece de dor), cântece haiduceşti (de codru), hore sau cântece de jale. El dă şi o versiune franceză a baladelor (1855), căreia Merimee îi consacră o recenzie, comentată de Sainte-Beuve. Vrând să restituie „giuvaierurilor" culese frumuseţea lor originară, găseşte de cuviinţă să intervină în texte: adaugă versuri sau chiar născoceşte „cântece" întregi; fireşte, gestul stârneşte iritarea unor comentatori mai vigilenţi (M. Schwartzfeld ş.a.). Dar e un merit care nu i se poate trece cu vederea acela de a fi reconstituit, din variante disparate, capodopere ca Mioriţa sau Toma Alimoş. După expresia lui D. Bolintineanu, odată cu publicarea acestor culegeri, poezia noastră „se români". Primele manifestări literare ale lui A. simt în limba franceză, unele — publicate în „Spicuitorul moldo-român" (traduse de I. Poni, D. Guşti, Gh. Asachi), altele — nepublicate. Sunt încercări romanţioase, cu o tentă exotică sau fantastică, îndatorate lui Lamartine şi Hugo. Contactul cu lirica populară va însemna o primenire a inspiraţiei. între anii 1840 şi 1862, poetul elaborează un ciclu de Doine (haiduceşti, ţărăneşti, ostăşeşti ori plecând de la diverse credinţe şi superstiţii). într-o atmosferă plină de prospeţime, împletire de real şi fabulos, se desfăşoară idile graţioase sau fremătând de un senzualism frust. Personajele descind din basme (strigoi, zburătorul, feţi-frumoşi), din mituri, din legende istorice, A. fiind unul dintre primii care prelucrează la noi asemenea motive. Vrăji şi descântece se torc, într-o ambianţă fantasmagorică, dar, pe neaşteptate, magicul se răsuceşte în grotesc. Ici şi colo, svâcneşte accentul social, vibrează coarda patriotică. Simplă, dinamică şi fluentă, expresia pierde atunci când poetul face uz de diminutive şi se răsfaţă în edulcorări. Unele doine (Sora şi hoţul Doina) îl vor înrâuri pe Eminescu (în Fât-Frumos din tei, Povestea teiului, De-aş avea...). Al doilea ciclu, Lăcrimioare (1845-1847), din volumul Doine şi lăcrimioare (1853), cântă amorul graţios, sprinţar pentru Elena Negri (Steluţa). Liricii de dragoste, plină de efuziuni şi alte lejere palpituri, nu-i lipseşte sinceritatea, ci fiorul. Ecouri din stihuirile anacreontice, din romanţe, din cântecul de lume sunt perceptibile. Melancoliile, uşoare, trec aproape fără să lase
urme. A. e, fără nici o adumbrire, o natură jubilantă, expansivă, gata să vestească tuturor bucuria dragostei împărtăşite. O dragoste tihnită, ocolită de nelinişti şi suferinţe, la care natura întreagă este chemată să ia parte. Veneţia însăşi, cu toată înfăţişarea ei cernită, protejează fericirea tânărului cuplu. Când iubita, „dulce înger", nu mai este, jalea celui rămas pare reală, dar, ca artă, ea sună ciudat de neconvingător. Poetul se mângâie lesne cu duioase suveniruri, se pierde, consolator, în blânde reverii, care îi poartă gândul spre ţinuturi de dincolo de zare. Acest ciclu, Suvenire, va fi continuat cu Mărgăritărele (1852-1862). Se ţes şi aici doruri gingaşe, pulsează acelaşi chef de hoinăreală. Dar trubadurul care îşi trăieşte euforiile sub bolta clară are câteodată clipe de îngândurare, care dau liricii lui un sunet elegiac. Izbucnirile de energie, alteori, îl propulsează în agora (Deşteptarea României, Hora Unirii). înfierbântat de idealul patriotic, el se sustrage atunci intimităţii confortabile, pentru a se adresa cu un discurs mobilizator mulţimii, care va vibra, fără doar şi poate, la rostirile poetu-lui-cetăţean. Ciclul Pasteluri, de fericită inspiraţie, a fost creat, în cea mai mare parte, între anii 1867 şi 1869. E o poezie a peisajului rustic, contemplat de un horaţian care degustă farmecul fiecărui anotimp, exultând la venirea primăverii, dar savurând şi pitorescul decorului hibernal. Totul respiră armonie, o împăcare senină cu rânduiala veşnică a firii. Un spirit, clasic, de ordine şi cumpătare domneşte pretutindeni, îmbătat de splendoarea peisajului scăldat în lumină sau înveşmântat în straie de iarnă, poetul, retras în casă, la gura sobei — el are teroare de intemperii —, se lasă împresurat de fantasme, desluşind în jocul limbilor de foc plăsmuiri nemaivăzute (Serile la Mir ceşti). Gerul, iama sunt personificate, ca în mitologia populară. Un imn e înălţat îndeletnicirilor agreste, săvârşite de ţărani radioşi. Exuberanţi, zburdalnici, ţăranul şi ţărăncuţa (Rodica) au un irezistibil tonus amoros, însă idila care îi aţâţă suferă de prea mult dichis, alintându-se în artificiozi-tăţi. Acest lirism descriptiv, bucolic etalează, în ornamentica lui, o notă parnasiană. Ca, de exemplu, înclinaţia către miniatură, în poezii ca Pastel chinez sau Mandarinul, care prefigurează rondelurile macedonskiene. Intenţia lui A. a fost, încă de la primele sale doine, aceea de a realiza o epopee naţională, având drept surse de inspiraţie istoria şi folclorul. Scrise între anii 1864 şi 1875, legendele sunt, s-ar putea spune, frânturi de epopee. Ciclul, nu tocmai omogen, înmănunchează romanţa şi oda, elegia şi istorisirea galantă, nutrindu-se din fabulosul poveştilor (Legenda rândunicăi, Legenda ciocârliei), cultivând naraţiunea vitejească (Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai) şi pe aceea plină de grozăvii, cu crime şi monştri (Grui-Sânger). Subiectele sunt desprinse dintr-un Ev Mediu de poveste, cu eroi supradimensionaţi, aşa cum apar ei în închipuirea rapsodului popular. Punerea în scenă e măreaţă, dicţiunea — grandilocventă. Un retorism solemn, dar monocord trădează lecturi hugoliene. Dar A. nu are, totuşi, vocaţia sublimului. Exotisme de Orient colorează legende cum sunt Hodja Murad Paşa şi Guarda Saraiului. Relevând însuşiri de picturalitate, Pohod na Sybir conturează un tablou sumbu, apăsător. Omagiind bravura soldaţilor români în Războiul pentru Independenţă, ciclul Ostaşii noştri (1878) evocă, pe un ton hâtru (care
Alecsandri
Dicţionarul general al literaturii române 82
anunţă maniera Ini G. Coşbuc) ori de înţelepciune gravă, bătrânească, o bătălie purtată parcă in şagă (Hora de la Plevna), cu tot dramatismul unor episoade (Peneş Curcanul). în simplitatea şi curăţenia lor sufletească, aceşti luptători plecaţi de la coamele plugului sunt nişte viteji (Sergentul) şi A. nu pregetă să le înalţe o odă (Odă ostaşilor români). Printre ultimele poezii, apărute postum, trebuie menţionate Plugul lolăstemat, care, cu surprinzătoare vehemenţă, osândeşte inechitatea socială, şi Unor critici, profesiune de credinţă, de o impresionantă modestie şi demnitate, a poetului în amurgul carierei.
Când A. ajungea, în1840, la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, dramaturgia autohtonă se afla, în pofida unor meritorii încercări, într-un stadiu de început. Constatând penuria de piese originale, el îşi pune în gând să creeze anume un repertoriu românesc. Demersul său e, mai întâi, de ordin cultural. Dramaturgul practică, mărturisit şi cu tot dinadinsul, o artă cu tendinţă morală, dar şi de imediată eficienţă politică, în forme lipsite de gravitate. Spiritual, cu o căutătură ageră şi mai degrabă indulgentă, A. îşi scrutează epoca, atât de plină de contraste, cu amuzament, dar şi cu luare-aminte. Se desfăşoară, în comediile lui, o panoramă diversă, moravuri şi năravuri fel de fel, cu apariţii de toată nostimada. Apar, astfel, işlicari ruginiţi şi filfizoni nu tocmai copţi la minte, cu ambetări cosmopolite (Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului), ciocoi (Lipicescu, din Boieri şi ciocoi), tombatere ostile oricăror înnoiri (Bârzoi, din Chiriţa în provincie), latinişti pedanţi (Galuscus, din Rusaliile în satul lui Cremine), postulanţi
(Millo-director sau Mania posturilor, Paraponisitul), băbătii fandosite, împopoţonate şi sulemenite, dominate de instinctul parvenirii (Gahiţa Rozmarinovici, din îorgu de la Sadagura, Cucoana Chiriţa). în culori trandafirii sunt proiectaţi boierii vechi de ţară (Boieri şi ciocoi), dar şi ţăranii, zglobii şi râzăreţi, cărora le cam arde de şotii, atunci când nu se iubesc suav, graţios, ca într-o pastorală. O înduioşătoare, ireală concordie îi ţine înfrăţiţi pe boieri şi pe săteni (Nunta ţărănească, Cinel-Cinel), toate relele fiind puse pe seama veneticilor, arendaşi şi cămătari. O piesă reprezentativă este Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului (1844). Este ilustrat aici un conflict între două generaţii arbitrat de un moderat, care nu-i altul decât purtătorul de voce al autorului. Indecis la început între a amenda inepţiile şi opacitatea conservatorismului ruginit sau a lua în râs ridicolele stridente ce decurg din imitarea cu orice preţ a manierelor occidentale, scriitorul optează până la urmă pentru bunul simţ şi înţelepciunea bătrânească, patriarhală, a boierului Enache Damian. Şi drama Boieri şi ciocoi, apărută în
1873,	idealizează vechea boierime de ţară. Decăderea boierimii şi ridicarea burgheziei constituie un proces sugerat în Ginerele lui Hagi Petcu. Debutând, ca autor dramatic, în 1840, cu Farmazonul din Hârlău, A. produce la început scrieri facile, cu o mişcare vodevilistică şi bufă, speculând, dar fără multă inventivitate, comicul de situaţii. Operetele (Crai nou, Scara mâţei, Harţă Răzăşul, Paracliserul sau Florin şi Florica) au, cele mai multe, muzică de Al. Flechtenmacher. în localizări, în care infuzează cu destulă fineţe realităţi autohtone, A. recurge la comediografi
Casa de la Mirceşti
83 Dicţionarul general al literaturii române
Alecsandri
precum Eugene Labiche, Eugene Scribe, Jean-Frangois Regnard, Emile Augier, Charles Bataille, A. Rolland, Jules Sandeau, Felix-August Duvert, Augustin-Theodore de Lauzanne, Fr. A. de Planard, Edouard Brisebarre şi Marc-Michel. în piesele consacrate faimoasei Chiriţa, cu multiplele ei înfăţişări (Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă, Chiriţa în provincie; Chiriţa în balon, Cucoana Chiriţa în voiagiu), simt asumate sugestii din La Comtesse d'Escarbagnas de Moliere, La Fausse Agnes de Destouches, Madame Angot ou La Poissarde parvenue de Maillot. Personajul rămâne, cu toate acestea, prin implantarea într-un mediu specific, o creaţie originală, plină de haz, sortită unei cariere triumfale, aceasta şi datorită unor interpreţi ca Matei Millosau, mai încoace, Miluţă Gheorghiu. în „cânticelele comice", A. configurează o „galerie de tipuri contimporane", unele imortalizând figuri pe cale să dispară (Surugiul Paraponisitul, Barbu Lăutarul), altele înfăţişând imperisabili marţafoi (Sandu Napoilă ultraretrogradul, Cleveticiultrademagogul). Satira e mai densă în „cânticele", siluetele sunt mai pregnante, în genere, decât în comedii, care, şi ele, se structurează în jurul câte unui tip fistichiu, ilariant ori cu hazoase monomanii. După
1874,	A. nu mai scrie piese vesele. în 1880, dă la iveală o încântătoare feerie, Sânziana şi Pepelea, de răsfrângeri folclorice, dar şi presărată cu tâlcuri şi aluzii politice transparente. Nici în drame, mai cu seamă în cele de până la 1878 (Lipitorile satelor ş.a.), comicul nu e absent, convertindu-se însă, printr-o lejeră alchimie, în grotesc. De prin 1878-1879, se petrece cu A. o metamorfoză. Un aer meditativ ia locul minei veşnic surâză-
toare. Ancorat într-un spaţiu al literaturii grave, dramaturgul îşi pune în gând să edifice o trilogie istorică având ca protagonişti pe Jolde, Lăpuşneanu şi Despot. Singurul proiect dus la îndeplinire este Despot- Vodă, dramă tutelată de Victor Hugo (Ruy Blas), dar asimilând şi o experienţă autohtonă (Râzvan şi Vidra de B. P. Hasdeu). Apreciată de Eminescu, piesa, care nu se ţine strict de adevărul istoric, are o desfăşurare spectaculoasă, apelând la efecte de melodramă, ca şi la alte procedee din panoplia romantică (travesti, situaţii-limită, lovituri de teatru, tirade — despre soartă, cu ale ei căderi şi înălţări, despre glorie şi deşertăciunea ei). Despot este văzut ca un aventurier îmboldit de ambiţia încoronării, care piere nu datorită unui destin potrivnic, ci fiindcă, în patima lui pentru putere, încalcă legile şi tradiţiile pământene, pierzându-şi încrederea celor din jur şi, îndeosebi, a norodului. O apariţie bizară, cu pigmentări burleşti, este aceea a nebunului Ciubăr vodă, surescitat de visuri de mărire, dar transformându-se, în ultimele scene, printr-o neverosimilă tumbă, într-un călugăr fanatic şi răzbunător. Ca să-şi mai alunge tristeţea care începuse a-i da târcoale în anii dinspre senectute, A. se cufundă în lectura unor clasici ai Antichităţii (Horaţiu, Ovidiu, Vergiliu), meditând - temă nouă în dramaturgia lui — cu un strop de amărăciune, dar şi cu înţelepţie, la condiţia poetului care, ajuns la o vârstă când se cade să renunţe la patimile lumeşti, îşi găseşte un aristocratic refugiu în studiu şi creaţie. Prin Horaţiu (din Fântâna Blan-duziei, 1884), ca şi prin Ovidiu (din drama cu acelaşi nume, 1885), el îşi mărturiseşte propriile frământări şi nelinişti. în
Teatrul Mare de la Copou, laşi
Alecsandri
Dicţionarul general al literaturii române 84
./&6 .
&& ** *&?■*' C* • *?<**•* & 'fr€* ?&+* fîi-nS<*.s t*ii- 4rrn ^	**	*£<■*■
y4«ot* <*.<eu£<«	*"*>*	*	***+	•
f - /
AT *&r ii' z<A~«,	**+-*»*>-Z*** • »
xA:	*£*.S, /t«£it■, «+'***6	Zc*^
f
■A’ *>	A
jl< cU*>t<*r£'	/ 0^**- j&4 -a S s
^1*	r.A	#	» *L <s«- p&t**- //t**t.9***,£*' f
"Ss-t, #*&£**; «t.	*	******
'/** <• * îp<*-**.>	<&- &’t't>x	'^^*	‘H'<^*1*<
’M.< <*. * trnev #/-**'v<+£/ e<x**•'■*+&*' (*&>'*/**'*■	^
/<i	/} 1^-Z.f«	/•	~A-<	#	-" %
Ovidiu - din care autorul trage şi un libret ce urma să fie pus pe muzică de Charles Gounod - viziunea exilatului muribund resuscită idealurile paşoptiste de odinioară. Pentru a explica relegarea poetului latin la Tomis, dramaturgul alege o versiune romanţioasă. A. a avut urmaşi nu doar în cuprinsul literaturii dramatice româneşti (Iosif Vulcan, V. A. Urechia, Gh. Bengescu-Dabija, 1.1. Roşea, I. N. Şoimescu), el exercitând o înrâurire şi asupra începuturilor teatrului bulgar (D. P. Voinikov, Civilizaţia rău înţeleasă, 1871). Apoi, Iaşii în carnaval anticipă D-ale carnavalului de I. L. Caragiale; un personaj cum este Clevetiri (din Sgârcitul risipitor) îi prevesteşte pe Caţavencu, Farfuridi sau Rică Venturiano. Rusaliile în satul lui Cremine prezintă asemănări cu O noapte furtunoasă de
I. L. Caragiale, dar şi cu Trei crai de la răsărit de B. P. Hasdeu.
Un romantism de împrumut fardează primele pagini de proză ale lui A. Inspirată probabil de La Bouquetiere des Champs Elysees de Paul de Kock şi Valory, Buchetiera de la Florenţa, prima lui scriere în proză, publicată în 1840 în „Dacia literară", e un „prinos Italiei şi romantismului". Personaje exaltate, prinse în vârtejul unor patimi devoratoare, se zbuciumă amarnic într-un cadru somptuos, dar şi lugubru. O atmosferă tenebroasă, cu fulgerări terifiante, împânzeşte Muntele de foc (din Călătorie în Africa). încercarea de roman Dridri, a cărei primă parte e întocmită în felul romanului lui Paul de Kock şi Alphonse Karr, şi romanul cu tentă autobiografică, neterminat,
Mărgărita au, la fel, o pulsaţie romanţioasă. Predominantă, în proza lui A., fie că e vorba de povestiri romantice, de tablouri de moravuri (Balta Albă, Borsec) ori de însemnări de călătorie, este evocarea, îndeosebi acel tip de evocare pe care îl pretind scrisorile. Scriitorul, al cărui atu nu e, în nici un caz, facultatea invenţiei, are o mlădioasă fibră de memorialist. E, în firea uşoară şi boemă a fericitului A., un duh al nestatorniciei, o înfrigurare, un neastâmpăr de a nu sta locului, sub irezistibilul apel al unor meleaguri cât mai îndepărtate, unde vrăjmăşia iernii nu-1 poate ajunge. Dar, oricât s-ar supune pornirilor lui de hoinar, peregrinul moldovean, cuprins de nostalgii, îşi întoarce mereu privirea spre zările de acasă. Aici, în liniştea conacului de la Mirceşti, va avea răgaz să depene, cât amin-tindu-şi, cât închipuindu-şi, „scene vesele din Franţia, scene politice din Italia, scene pitoreşti din Orient". Fondul naraţiunilor lui A. este, aşadar, autobiografic, naraţiunile îmbrăcând de-a dreptul forma relatării de călătorie. în 1847, el consemnase într-un Jurnal de călătorie în Italia idila cu Elena Negri. Prin
1862-1863, intenţiona să-şi înmănuncheze amintirile de călătorie într-un volum — Istoria călătoriilor mele. Pregătea, de asemenea, pentru o ediţie postumă, o carte care urma să se cheme Istoria misiilor mele diplomatice. O schiţă cum este Iaşii în 1844 e provocată de o „primblare pitorească" prin urbea care etalează atâtea frapante contraste: un „teatru curios, decorat cu palaturi şi bordeie lipite împreună". Alte contraste, insolit amalgam de Orient şi Occident, îl perplexează, la Balta Albă, pe vizitatorul neprevenit (un franţuz, în cazul de faţă), făcându-1 să aibă uimiri de călător ingenuu (Balta Albă). Cozeur fermecător,
A.	seduce prin umorul fin şi o bună dispoziţie plină de antren (Borsec ş.a.). Doar uneori, ca în Vasile Porojan, aducerile-aminte se aburesc de o uşoară duioşie, cu irizări de lirism. Altfel, în proza aceasta dezinvoltă, cu voluptuoase digresiuni, metaforele sunt rare, epitetul convenţional. Totul e sprintenă relatare şi dialog suculent (Istoria unui galbăn, nuvelă de tip picaresc). Dar naratorul are şi ochi de pictor, preocupat să surprindă variaţiile cromatice, modificările unor privelişti, din faptul zilei şi până la căderea nopţii, când contururile devin tremurătoare şi parcă ireale. El este un descriptiv, limpede şi luminos, de peisaje cu linii clare, un solar ahotnic de a se desfăta în splendoarea calmă a spaţiului în care spiritul său se regăseşte, cel mediteranean. Contemplaţia nu se fixează în reverie, beatitudinea se perturbă lesne, căci memorialistul, înclinat să vadă lucrurile mai mult sub latura lor amuzantă, nu se lasă în voia extazelor. Cu o vorbă de duh, cu o glumă, sublimul este iute readus la proporţiile normale. Ca şi la A. I. Odobescu, digresiunea e la loc de cinste într-o asemenea proză, iscată pentru plăcerea proprie, dar şi întru desfătarea unui presupus auditoriu. Altfel, A. e un bun observator, el schiţând, după o „răpide ochire", câte un pertinent tablou de epocă (Constantin Negruzzi). Rememorând întâmplările anului de graţie 1848, recurge şi la inflexiuni grave, pioase chiar, evocarea personalităţii lui N. Bălcescu (dar şi a lui A. Russo, C. Negruzzi,
D.	Rallet) fiind pentru el o „datorie sacră". Alertă, fluidă, delectantă, memorialistica sa a fost să fie de bun augur pentru proza artistică românească. A. este un epistolier de rasă, scrisorile lui surâzătoare, pline de duh (în româneşte şi franţu-
VIAŢA
OPERA
1818	iunie, 14 Se naşte la Bacău Vasile Alecsandri, fiul medel-
nicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei (n. Cozoni).
1827-1828	învaţă carte, acasă, cu un dascăl grec şi cu călugărul maramureşean Gherman Vida.
1828-1834	La pensionul francez al lui Victor Cuenim este coleg cu Matei Millo şi Mihail Kogălniceanu.
1834	august Obţine primul rang de boierie: comis. Pleacă la studii la Paris.
1835	octombrie îşi trece bacalaureatul în litere.
1836	Se pregăteşte pentru a intra la Medicină, dar se înscrie la	Drept.
1837-1838 Părăseşte Facultatea de Drept şi se pregăteşte	pentru	baca-
laureatul în ştiinţe; la examen este respins.
1839	Porneşte spre ţară, trecând prin Italia.
august Este numit „şef de masă“ la Serviciul scutelnicilor şi al pensiilor din Departamentul Finanţelor, funcţie din care demisionează în 1846.
1840
1840, mai-1842, februarie Este director ai Teatrului Naţional din laşi, alături de M. Kogălniceanu, C. Negruzzi şi P. M. Câmpeanu.
1841	iulie Este ridicat la rangul de spătar.
1844
1845	februarie-martie Pleacă, bolnav, la Lemberg şi Viena. Excursii în munţi; primul contact cu poezia populară, începutul idilei cu Elena Negri, pe care o întâlneşte în septembrie la Trieste.
1846	Pleacă într-o lungă călătorie: Constantinopol, Brusa, Atena, Insulele Ionice şi Veneţia, unde se stabileşte un timp împreună cu Elena Negri.
1847	ianuarie Boala Elenei Negri agravându-se, cei doi pleacă la Napoli, apoi, împreună cu N. Bălcescu, se stabilesc la Palermo. aprilie Porneşte spre ţară. Elena Negri moare pe vapor, în apropierea Constantinopolului.
1848	martie Are loc mişcarea revoluţionară din Moldova. După eşecul mişcării se refugiază la Braşov, unde redactează Protestaţie în numele Moldovei, a Omenirei şi a lui Dumnezeu şi Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei.
aprilie Este propus membru al Comitetului revoluţionar unic al emigraţiei din Moldova, iulie Pleacă la Paris.
octombrie Este admis membru în Societe Orientale de France, începe propaganda pentru cauza Principatelor, decembrie Revine în ţară.
Scrie prima poezie în limba franceză, La Jeune fille.
ianuarie împreună cu M. Kogălniceanu şi C. Negruzzi fondează revista „Dacia literară", unde publică prima lui scriere în proză, Buchetiera de la Florenţa.
Este reprezentată piesa Farmazonul din Hârlău.
Publică în „Le Glaneur moldo-valaque“ primele poezii în limba franceză: Le Cosaque, La Jeune fille. îi apar poezii în „Calendarul pentru poporul românesc" şi în „Albina românească".
Apare „Propăşire^*, redactată de V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, Panait Balş şi Ion Ghica, dar cu titlul impus de cenzură, „Foaie ştiinţifică şi literară".
Se joacă piesa lorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului.
septembrie Scrie seria poeziilor veneţiene.
Scrie Piatra din casă.
iulie-august Scrie Balta Albă.
februarie Se joacă piesa Nunţa ţărănească. martie Scrie poezia Deşteptarea României.
1850
1850-1853	Conduce Arhivele Statului din laşi.
1851	aprilie-mai Face o călătorie în Franţa, Germania şi Anglia.
1851-1852
1852	aprilie-decembrie Face un voiaj în Franţa, în Africa şi Spania. Petrece iarna la Paris.
1852-1853
1853
1854	iunie-iulie Călătoreşte în Anglia, Belgia, Germania, Franţa, septembrie După moartea tatălui său, se întoarce în ţară şi dezrobeşte ţiganii robi de pe moşia părintească de la Mirceşti.
1855	octombrie-decembrie Pleacă la Constantinopol şi, de acolo, în Crimeea.
1856-1857
1858	octombrie Este numit secretar de stat la Postelnicie, sub Căimăcămia de trei.
1859	ianuarie Candidat la domnie, renunţă în favoarea lui C. Negri, apoi a lui Al. I. Cuza.
mai Este numit ministru al Afacerilor Străine în Moldova, februarie-iunie Misiuni diplomatice pentru recunoaşterea Unirii, la împăratul Napoleon ai HMea, în Anglia şi în Italia.
1860	' ; :
1861	octombrie Devine ministru al Afacerilor Străine în Muntenia.
1861-1863
1863	vara Se stabileşte ia Mirceşti, împreună cu Paulina Lucasiewicz.
1863-1866
1864
1865-1869
1867	august Va fi ales membru al Societăţii Academice Române.
1868	ianuarie Ales deputat de Roman, refuză mandatul.
1869	martie Este ales din nou deputat.
1870-1874 Călătoreşte frecvent în Franţa, Elveţia etc.
1871
Publică piesa Nunta ţărănească, balade şi i se joacă piesa Chiriţa în iaşi.
Face prima încercare dea tipări revista „România literară".
Publică, în două volume, Poezii poporaie. Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate.
Scrie primele poezii din ciclul Mărgăritărele.
Publică la Paris volumul Doine şi lăcrimioare.
Scrie poezii exotice.
Ianuarie Scoate revista „România literară", unde publică versuri şi proză.
Apare la Paris traducerea în limba franceză a Baladelor..., făcută de poet, cu o prefaţă de A. Ubicini.
Scrie şi publică în „Steaua Dunării" poezia Hora Unirii.
Scrie pieseie Păcală şi Tândală, Cinel-Cinel.
Scrie piesele de teatru Lipitorile satului, Retrogradul, Satul lui Cremine.
Colaborează la „Revista română" a lui A. I. Odobescu.
Redactează Istoria misiilor mele politice.
Publică, la Paris, Grammaire de la langue roumaine, sub numele V. Mîrcesco, cu o prefaţă de A. Ubicini.
Apare, ta laşi, volumul Doine şi lăcrimioare, ediţia a doua, cuprinzând şi Mărgăritărele.
Scrie numeroase „cânticele comice", în special pentru Matei Millo: Surugiul, Barbu Lăutarul, Covrigarul.
începe să compună ciclul Legendelor.
Colaborează la „Foaia Soţietăţii pentru literatură şi cultură română în Bucovina".
Scrie comedii de moravuri.
septembrie. începe să publice în revista „Convorbiri literare".
august Participă la sărbătorirea de la Putna, pentru care scrie Imnul lui Ştefan cel Mare.
1874
1875-1876
1876	Se căsătoreşte cu Paulina Lucasiewicz.
1877
1878,	mai-iunie
1879,	septembrie 1880
1880-1881
1882	aprilie-iunie La invitaţia felibriior, face o călătorie în Provenţa.
1883	octombrie Ţine la Ateneul Român o conferinţă în beneficiul lui Eminescu.
1884	noiembrie Este ales senator,
1885-1890 Este numit ministru plenipotenţiar la Paris.
1886	Este atacat de critici. în apărarea poetului, Titu Maiorescu scrie articolul Poeţi şi critici.
1887	Apar primele simptome ale bolii care îi va provoca moartea.
1890	august, 22 Vasile Alecsandri moare, în vârstă de 69 de ani, de
cancer la plămâni şi ficat. Este înmormântat în parcul casei de la Mirceşti.
La laşi se joacă piesa Boieri şi ciocoi.
La Editura Socec apare seria de Opere complete, cuprinzând poezia şi teatrul.
august Compune poeziile din ciclul Ostaşii noştri, apărut în anul următor.
Participă şi este premiat la concursul Societăţii Limbilor Romanice de la Montpellier pentru poezia Cântecul gintei latine.
La Bucureşti se joacă piesa Despot-Vodă.
în „Convorbiri literare" debutează schimbul de scrisori cu Ion Ghica.
Scrie piesele de teatru Sânziana şi Pepelea şi Sfredelul dracului.
Este premiat la concursul literar de la Forcalquier.
martie La Teatrul Naţional din Bucureşti se joacă Fântâna
Blanduziei.
octombrie-decembrie Scrie şi i se reprezintă piesa Ovidiu.
zeşte), având o netăgăduită calitate literară. Destinate unor personalităţi ale epocii (Al. I. Cuza, M. Kogălniceanu), unor prieteni (I. Ghica şi N. Bălcescu), unor cunoscuţi sau unor membri ai familiei, aceste mesaje confidenţiale reconfirmă şi întregesc imaginea reconfortantă a unui privilegiat al sorţii. Literatura română modernă nu e de conceput în afara prezenţei sale carismatice.
Alecsandri a colectat, a editat şi înfrumuseţat poezia populară. A introdus genuri nouă în literatură şi a cultivat toate genurile literare şi aproape toate speciile acestor genuri, de la fabulă până la roman. [...] La orice răspântie a istoriei şi culturii române din o bună parte a veacului trecut, îl găseşti pe Alecsandri.
G.Ibrăileanu
Alecsandri nu este numai un deschizător de drumuri, ci primul nostru scriitor complet, cu operă demnă de a fi menţinută real şi nu doar ipotetic, în toate cele trei compartimente ale ei: poezie, teatru şi proză.
I. Negoiţescu
SCRIERI: Farmazonul din Hârlău, Iaşi, 1841; Modista şi cinovnicul, Iaşi, 1841; lorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului, Iaşi, 1844; Creditorii, Iaşi, 1845; Un rămăşag, Iaşi, 1846; Piatra din casă, Iaşi, 1847; Nunta ţărănească, Iaşi, 1850; Repertoriul dramatic a d-lui...,\, Iaşi, 1852; Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate, I-II, Iaşi, 1852-1853; Doine şi lăcrimioare, Paris, 1853; ed. 2, Iaşi, 1863; Potpuri literar (în colaborare cu Matei Millo), Iaşi, 1854; Ballades et chants populaires de la Roumanie (Principautes Danubiennes), pref. A. Ubicini,
Paris, 1855; Păcală şi Tândală, Iaşi, 1857; Cetatea Neamţului sau Sobieţki şi plăieşii români, ed. 2, Iaşi, 1857; Salba literară, Iaşi, 1857; Zgârcitul risipitor, Iaşi, 1863; Rusaliile în satul lui Cremine, Iaşi, 1863; Lipitorile satelor. Ultrademagogul şi ultraretrogradul, Iaşi, 1863; Poezii populare ale românilor, Bucureşti, 1866; Millo director sau Mania posturilor, Cernăuţi, 1867; Harţă răzăşul, Iaşi, 1871; Boieri şi ciocoi, Bucureşti, 1874; Opere complete, voi. I—III: Poezii, voi. I—IV: Teatru, Bucureşti, 1875-1876; Ostaşii noştri, Bucureşti, 1878; Despot-Vodă, Bucureşti, 1880; Les Bonnets de la comtesse, Bucureşti, 1882; Fântâna Blanduziei, Bucureşti, 1884; Ovidiu, Bucureşti, 1885; Opere complete. Poezii, I-II, pref. I. Bianu, Bucureşti, 1896; Poezii, pref. AL Vlahuţă, Bucureşti, 1901; Scrisori, îngr. Ilarie Chendi şi E. Carcalechi, Bucureşti, 1904; Proza, îngr. şi pref. Alexandru Marcu, Craiova, 1930; Poezii, I-II, îngr. şi introd. Elena Rădulescu-Pogoneanu, Craiova, 1940; Poezii populare, îngr. şi introd. G. Giuglea, Bucureşti, f.a.; Drame istorice, îngr. şi introd. George Baiculescu, Craiova, 1943; Poezii, îngr. şi introd. Gh. Adamescu, Bucureşti, 1946; Poezii, I-II, îngr. G. C. Nicolescu, introd. N. I. Popa, Bucureşti, 1954; Poezii, îngr. G. C. Nicolescu, C. Căplescu, Georgeta Rădulescu, introd. Cornel Regman, Bucureşti, 1957; Călătorie în Africa, îngr. G. C. Nicolescu, introd. Const. Ciopraga, Bucureşti, 1960; Corespondenţă, îngr. Marta Anineanu, pref. G.C. Nicolescu, Bucureşti, 1960; Poezii populare, îngr. şi pref. I. D. Bălan, Bucureşti, 1960; Teatru, I-II, îngr. G. Pienescu, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1961-1962; Scrisori. însemnări, îngr. Marta Anineanu, Bucureşti, 1964; Poezii populare ale românilor, I-II, îngr. şi introd. Gh. Vrabie, Bucureşti, 1965; Opere, voi. I-VII, îngr. G. C. Nicolescu şi Georgeta Rădulescu-Dulgheru, introd. G. C. Nicolescu, Bucureşti, 1966-1979, voi. VIII-X, îngr. Marta Anineanu, Bucureşti, 1981-1985; Proză, îngr. şi pref. G. C. Nicolescu, Bucureşti, 1967; Poezii, I-II, pref. Paul Cornea, Bucureşti, 1967; Teatru, îngr. G. Pienescu, pref. Const. Ciopraga, Bucureşti, 1968; Poezii populare ale românilor, îngr. şi
Alecu
Dicţionarul general al literaturii române 88
pref. D. Murăraşu, Bucureşti, 1971; Doine. Lăcrimioare. Suvenire. Mărgăritarele, Bucureşti, 1984; Pasteluri, Bucureşti, 1984; Proză, I—II, Bucureşti, 1984; Comedii şi drame, Cluj-Napoca, 1986; Poezii, îngr. şi pref. N. Manolescu, Bucureşti, 1993; Muntele de foc, Chişinău, 1996; Jurnalul unei iubiri, îngr. Valentina Pătruţ, pref. Paul Comea, Bucureşti, 1999; Istoria misiilor mele politice, îngr. şi postfaţă, Teodor Vârgolici, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: N. Petraşcu, Vasile Alecsandri, Bucureşti, 1894; Chendi, Scrieri, IV, 179-195, 225-228, 448-456; Ibrăileanu, Opere, I, 80-101, VIII, 15-148) Lovinescu, Scrieri, 1,77-78,103-104, IV, 130-133, IX, 9-92; Ch. Drouhet, Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi, Bucureşti, 1924; Vianu, Opere, II, 28-36, 623-626, V, 58-64; Iorga, Ist. Ut. XIX,'îl, 56-61,92-104,146-164, III, 103-106,140-181; G. Bogdan-Duică, Vasile Alecsandri. Povestea unei vieţi, Bucureşti, 1926; Constantinescu, Scrieri, I, 20-23; Elena Rădulescu-Pogoneanu, Viaţa lui Alecsandri, Craiova, [1940]; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 253-286, Ist. Ut. (1982), 281-319; Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist. Ut., 69-98; Perpessicius, Alte menţiuni, 1,56-82, II, 5-68, III, 219-257; Comea, Studii, 291-320; G. C. Nicolescu, Viaţa lui Vasile Alecsandri, Bucureşti, 1962; G. Călinescu, Vasile Alecsandri, Bucureşti, 1965; Brădăţeanu, Istoria, 1,137-147,229-274; Ist. lit, II, 451-488; Vrabie, Folcloristica, 63-104; Ivaşcu, Ist. Ut., 1,471-482; Manolescu, Teme, I, 84-86, V, 163-167; Mîndra, Incursiuni, 34-54, 235-251; Piru, Analize, 38-80; Ion Roman, Vasile Alecsandri Orizonturi şi repere, Bucureşti, 1973; Alexandru Ciorănescu, Vasile Alecsandri, tr. Maria Golescu, New York, 1973; Doina Curticăpeanu, Vasile Alecsandri -prozator (Profilul memorialistului), Bucureşti, 1977; Al. Piru, Introducere în opera lui Vasile Alecsandri, Bucureşti, 1978; Emil Ghiţulescu, Vasile Alecsandri, postfaţă Dim. Păcurariu, Bucureşti, 1979; Dicţ. Ut. 1900, 15-24; Maria Platon, Vasile Alecsandri, poeţii felibri şi „Cântecul gintei latine", Iaşi, 1980; Studii şi articole despre opera lui Vasile Alecsandri, îngr. şi pref. Constantin Ciuchindel, Bucureşti, 1980; Simion, Dimineaţa, 195-279; Mircea Ghiţulescu, Alecsandri şi dublul său, Bucureşti, 1980; Scarlat, Ist. poeziei, I, 348-359; Al. Piru, Surâzătorul Alecsandri, Bucureşti, 1991; Negoiţescu, Ist. Ut., 1,80-90; Faifer, Semnele, 158-161, 190,200-201,346-349; Micu, Scurtă ist., 1,194-201; Mănucă, Analogii, 37-46; Popa, Estuar, 12-20; Dumea, Orizonturi, 7-76; Dicţ. analitic, I, 150-153, 173-175, 264-265, 289-291, 293-294, 310-313, II, 51-53, 130-132,194-195, III, 93-95, 252-254, 280-282, 391-392, IV, 539-540; Manolescu, Poeţi, 135-174; Dicţ. esenţial, 16-20.	F.F.
ALECU, Viorel (14.X.1917, Iaşi — 27.V.2000, Bucureşti), istoric literar şi prozator. Provine dintr-o familie de profesori (tatăl preda istoria, iar mama limba şi literatura română). Primii ani ai vieţii îi petrece la Chişinău, după care se stabileşte cu părinţii la Bacău, unde a absolvit, în 1936, Liceul „Ferdinand I". Face studii filologice (1936-1940) la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Iaşi, în timpul cărora participă la înfiinţarea, de către G. Călinescu, a „Noii Junimi" şi publică în paginile „Jurnalului literar". Ulterior funcţionează ca profesor de limba şi literatura română la Iaşi, Câmpulung Muscel, Bacău şi Bucureşti. între 1967 şi 1982 (când se pensionează) este cercetător la Institutul de Cercetări Pedagogice din Bucureşti. A obţinut titlul de doctor în filologie cu teza Opera literară a lui G. Călinescu (susţinută în 1973). Colaborează la „Jurnalul literar", „Bacăul", „Moldova", „Ateneul cultural", „România literară", „Luceafărul", „Convorbiri literare", „Ramuri" ş.a.
Marcat de opera şi personalitatea lui G. Călinescu, de care s-a simţit profund atras în anii studenţiei, A. se dedică cercetării contribuţiei artistice şi jurnalistice a acestuia. Teza de
doctorat, publicată în 1974, raportează insistent manifestările literare ale lui Călinescu la viziunea criticului, încercând să descopere noi corelaţii între planul teoretic şi realizările artistice şi să releve structuri de profunzime, atât în cazul marilor creaţii, cât şi al celorlalte lucrări. Investigaţiile asupra operei călinesciene simt continuate în monografia G. Călinescu şi „Jurnalul literar" (1989), analiză temeinic documentată a direcţiilor literare schiţate de directorul revistei şi a noutăţii în epocă a principalului periodic iniţiat şi condus de critic. Nu lipsit de interes se relevă prozatorul în romanul împăcare (1985), continuat cu Ultimii ani (1999). G. Călinescu este prezent şi aici ca model venerat de personajul principal, Grigore Vântu, care îl evocă în ambianţa universitară ieşeană a anilor '30, într-un roman cu caracter cvasidocumentar, Manuscrisul profesorului Grigore Vântu. Romane de introspecţie, confesiv-lirice, clădite pe structura unor poveşti de dragoste, împăcare şi Ultimii ani atrag prin fluenţa şi, pe alocuri, chiar tensiunea naraţiunii, prin uşurinţa portretizărilor şi ţinuta discursului intelectual, dar ies din epocă datorită mai ales simplismului construcţiei şi multiplicării supărătoare a datelor caracterologico-biografice la câteva personaje de prim-plan. Un discret fior metafizic transpare din Ultimii ani: după împăcarea cu viaţa urmează liniştea împăcării cu firescul morţii.
SCRIERI: Curentele literare în literatura română, Bucureşti, 1971; Opera literară a lui G. Călinescu, Bucureşti, 1974; Studierea literaturii române în liceu, Bucureşti, 1977; împăcare, Iaşi, 1985; G. Călinescu şi „Jurnalul literar", Bucureşti, 1989; Ultimii ani, Bacău, 1999.
Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, G. Călinescu analizat didactic, RL, 1974,32; R. Şt. M., Viorel Alecu, „Opera literară a lui G. Călinescu", CRC, 1974,41; George Bădărău, Viorel Alecu, „împăcare", CL, 1986,4; Nicolae Manolescu, Călinesciana, RL, 1989,45.	I.	O.
ALEGĂTORUL LIBER, gazetă politică şi literară apărută la Bucureşti între 23 ianuarie 1875 şi 14 iulie 1876, mai întâi bisăptămânal, iar de la 15 martie 1875, de trei ori pe săptămână. Cu numărul 2, din 26 ianuarie, I. L. Caragiale figurează ca girant responsabil şi va păstra această însărcinare până la 12 ianuarie 1876. A.l. este editată în scopuri electorale de gruparea politică liberală rezultată în urma constituirii „coaliţiei de la Mazar-Paşa". Din comitetul de redacţie fac parte, între alţii, Ion C. Brătianu, Dimitrie Brătianu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Ghica, ultimii trei fiind şi autori de comentarii politice sau referitoare la actualitatea socială şi economică. Au mai colaborat la partea politică Mihail Kogălniceanu, Nicolae Fleva, Bonifaciu Florescu, Pantazi Ghica, N. T. Orăşanu, Ciru Oeconomu, Remus N. Opreanu, G. Sion, Gr. Serrurie (care era şi administratorul gazetei). Literatura ocupă un spaţiu relativ redus în paginile A.l. Lui V. Alecsandri i se republică poezia Răpirea Bucovinei (semnată Ştefan Moina), sunt, de asemenea, retipărite versuri şi articolul polemic Al doilea rămăşag de
B.	P. Hasdeu, îndreptat împotriva revistei „Convorbiri literare". între cei ce scriu în coloanele destinate literaturii se numără Pantazi Ghica, Ciru Oeconomu, G. Sion, Eniu D. Bălteanu şi Al. Lăzărescu-Laerţiu.
După cum îşi va aminti C. Bacalbaşa, tânărul I. L. Caragiale, aflat la începutul carierei, contribuia şi la activitatea de
89 Dicţionarul general al literaturii române
Alexandrescu
redactare a gazetei şi supraveghea, cu rigoarea ce îi va aduce un adevărat renume, corectura fiecărui rând imprimat. De altfel, el publică în A.I. numeroase scrieri proprii, conferind astfel rubricilor „Diverse" şi „Varietăţi", prin calităţile stilistice ale prozei lui, o culoare particulară. Sunt încercări ce anunţă schiţele şi „momentele" de mai târziu, dar ele conţin, de pe acum, eboşe ale viitoarelor personaje, replici, vorbe de duh, anecdote pe care scriitorul le va relua şi dezvolta.	R.Z.
ALERGĂTORUL DE LA MARATHON, revistă care a apărut din 1985 până în 1989, la Aarhus, în Danemarca, având format de carte, ca publicaţie a Editurii Nord. Redactor şi coordonator este Victor Frunză. Proiectată iniţial să apară într-un unic număr, în paginile căruia să vorbească cât mai mulţi dintre cititorii cărţilor editurii, prin extrase din scrisorile expediate către redacţie, cu alte cuvinte, concepută ca un mijloc de popularizare a producţiei editoriale, A. de la M. devine, cu al doilea număr (1986), o revistă propriu-zisă, circumscrisă în mare problematicii drepturilor omului în România, libertăţii de a scrie şi de a gândi, relevării adevărului istoric şi exprimării unor judecăţi obiective, neînrâurite de nici o conjunctură, asupra literaturii naţionale contemporane. Pornind de la sesizările corespondenţilor de pe toate meridianele lumii asupra nedreptăţilor îndurate în ţară sub dictatură şi de la dezvăluirile documentare cu valoare istorică, trimise redacţiei, se acordă un larg spaţiu reportajului politic, anchetei umanitare împotriva „terorismului de stat" şi contribuţiei la „istoria nefalsificată a mişcării socialiste româneşti". Concomitent, se publică texte literare interzise (Ion Caraion, Cuvintele în exil, Virgil Tănase,
O	istorie de Paşti), conferinţe cu subtext protestatar alegoric (George Bălan, Lupta cu balaurul, Un imn pentru România eternă), scrieri necenzurate (Victor Frunză, Marea gară nouă), lucrări în premieră (George Astaloş, Apoteoza vidului, Alexandru Lungu, Poeme) şi numeroase cronici, articole de atitudine, profesiuni de credinţă. De semnalat, un eseu al lui Ion Negoiţescu, Cariera literară a lui Marin Preda, ultimul articol al lui Mircea Şeptilici, Scrisoare către un actor român, şi prezentarea lui Al. Lungu în Cele trei nopţi ale poetului, de Horia Stamatu. Mai ales cu ultimul număr, al patrulea, A. de la M. devine o revistă literară de vie contribuţie la dezbaterea, aprecierea şi afirmarea fenomenului artistic românesc. Alţi colaboratori: Vasile Mănu-ceanu, Vasile Versavia, C. C. Popescu, K. Lutroian, I. M. Emes, Andrei Bărdescu, Constantin Dumitrescu, Steven Sampson, Costel Galalae, William Totok, Dumitru Ioniţă, Mihai Dumitrache, Vladimir D. Cantaragiu, Larry Watts, Dan-Titus Surulescu, Vasile C. Dumitrescu, Ingmar S6hrman, Monica Poghirc, Doina Tuţescu, Lucian Giurchescu, Ludwig Schwartz, Gheorghe Chişinevshi, Monica Săvulescu, Voica Piuaru, Dorin Tudoran, Jacob Popper, Sergiu Levin, Bucur Ştefan Uleia, Felicia Domenico, Ioan Zoica, Petru Istrate, Valentin Lustig, Petru Romoşan.	I.O.
ALEXANDRESCU, Grigore(22.n.l810,Târgovişte - 25.XI.1885, Bucureşti), poet. Provenea dintr-o familie de mici boieri
scăpătaţi: tatăl, Mihai Lixăndrescu, sameş şi vistier, mama, Maria (n. Fusea), cu înaintaşi pomeniţi în documentele vremii lui Constantin Brâncoveanu. A copilărit la Târgovişte; era un hoinar visător şi ruinele vechii curţi domneşti îi hrăneau himerele. La dascălul Rafail, împreună cu Vasile Cârlova, a învăţat greaca modernă, apoi „elinică", în şcoala lui Mitilineu. Având o memorie prodigioasă, putea reproduce scene din Sofocle şi Euripide, îl ştia pe de rost pe Anacreon. în 1827, orfan de ambii părinţi, vine la un unchi în Bucureşti; este elev în clasa de literatură de la şcoala franceză a lui J. A. Vaillant şi leagă acum o prietenie pe viaţă cu Ion Ghica. Citeşte pe Voltaire, Boileau, Montesquieu, Lamartine şi începe să scrie. în „Curierul românesc", la 6 martie 1832,1. Heliade-Rădulescu îi tipărea prima poezie, Miezul nopţii, prezentându-1 ca pe „un alt Young ieşit din ruinurile Târgoviştii", iar la sfârşitul anului, tot prin grija acestuia, îi apărea primul volum, Eliezer şi Neftali, cuprinzând traducerea poemului în proză cu acest titlu al lui Florian şi câteva poezii originale. în 1833, se numără printre membrii Societăţii Filarmonice, „soţietate literară pentru cultura limbii", dar având şi un program politic. Poetul era găzduit când de Tache Ghica, tatăl lui Ion Ghica, când de Heliade, când de I. Câmpineanu. Pentru a dobândi o situaţie mai sigură, intră în armata naţională cu gradul de cadet de cavalerie, apoi praporgic. O vreme va supraveghea, la Focşani, mişcarea vamală între cele două principate, Moldova şi Muntenia. Demisionează în 1837 şi se întoarce la Bucureşti, în casa prietenului său Ion Ghica. în 1838 îi apare un nou volum, Poezii
91 Dicţionarul general al literaturii române
Alexandrescu
ale d. Gr. Alecsandrescul. Poate îndrăznelile fabulistului, poate poemul Anul 1840 fac ca A., care nu participase la complotul, din octombrie 1840, împotriva domnitorului Alexandru D. Ghica, să fie închis pe trei luni. în arest lucrează la o versiune a tragediei Meropa a lui Voltaire (tipărită în 1847). Este eliberat datorită intervenţiei lui Ion Ghica. în 1842, cei doi vor vizita mănăstirile de pe valea Oltului. Roadele literare ale acestei călătorii vor fi cele mai bune poezii ale lui A. (Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunii. La Tismana, Mormintele.La Drăgăşani) şi un Memorial de călătorie, singura sa scriere în proză. La Iaşi, în 1842, vede lumina tiparului Poezii, ediţie completă, sub îngrijirea lui Alexandru Donici. Domnitorul Gheorghe Bibescu, care ţinea să treacă drept un mecena al artelor, oferă poetului protecţie. E numit şef la „masa a doua a jelbilor", la Postelnicie (Secretariatul Statului), apoi serdar şi, în 1846, paharnic. în tipografia lui C. A. Rosetti şi E. Winterhalder îi apare în 1847 volumul Suvenire şi impresii, epistole şi fabule. în 1848, era printre redactorii gazetei revoluţionarilor munteni, „Popolul suveran". Trezind suspiciuni, este scos din postul pe care îl ocupa la Secretariatul Statului. în 1850, Barbu D. Ştirbei, fratele lui Gheorghe Bibescu, îl numeşte director la Arhivele Statului. între 1852 şi 1857, lucrează în Comisia Documentală. E înălţat la rangul de clucer; devine în 1854 director al Eforiei Spitalelor Civile. La invitaţia lui Ion Ghica, porneşte într-o călătorie prin Siria şi Palestina. în 1859, domnitorul Al. I. Cuza îl desemnează director şi apoi ministru ad-interim la Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar în 1860, membru în Comisia Centrală de la Focşani. Se căsătoreşte aici cu Raluca, fiica spătarului Stamatin. în iunie 1860, poetul dă semne de alienaţie mintală. Boala îl va chinui, cu intermitenţe, până la sfârşitul vieţii. Ediţia definitivă, alcătuită de autor în 1863, Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule, cuprindea şi Memorial de călătorie. A. este obligat să se retragă din viaţa publică; îi apar sporadic producţii neconcludente. Pentru fiica sa, Angelina, a tradus din Ed. Laboulaye Poveşti albastre (1872). In 1882 „Cimpoiul" îi tipărea traducerea primelor trei cânturi din Ierusalimul eliberat de Torquato Tasso.
Primul poet român, precedând în aceasta pe Eminescu, la care actul de a scrie este resimţit ca vocaţie şi posibilă împlinire de sine, a fost A. Dacă, până la el, poezia era chemată să dea glas numai simţământului (erotismul, iubirea de patrie), acum devine vocea unei conştiinţe, iar poemul — un scenariu care pune în discuţie, uneori stângaci, cu patetism însă, valorile sub semnul cărora omul există. Confesiunea intimă (apetitul ei i-a fost deschis de lectura romanticilor: Lamartine, Byron) tinde spre adevărul trăirii, chiar dacă, uneori, fundalul nocturn, decorul ruinelor, gestul damnării sunt invocate convenţional (Miezul nopţii). Tristeţea în faţa nestatorniciei fericirii (motivul central al liricii lui A., nu străin de modelele de circulaţie în epocă, cel lamartinian în primul rând, însă susţinut de o înclinaţie temperamentală depresivă şi alimentat de circumstanţe ale vieţii ce nu au răspuns nevoii sale de ocrotire şi stabilitate) e dublată de o percepţie de ordinul generalului. A. încearcă acea amărăciune ce intră în condiţia umană supusă erodării în trecerea de neoprit şi este, înainte de Eminescu, un poet al
timpului şi al suferinţei de a fi: „Al meu suflet se-nalţă pe aripi d-un foc sfânt / în zboru-i se râdică la poarta de vecie / Căci nici o legătură nu are pe pământ". Totodată, confesiunea sa se deschide către marile porniri şi motivaţii altruiste existente în om, însoţindu-se de denunţarea falsului, în morală şi politică. Aşa se face că poetul e autor de solilocvii şi elegii, dar deopotrivă de satire şi fabule. Despărţită în registre antitetice, creaţia sa se dovedeşte, în fond, rodul aceleiaşi trăiri romantice, ce nu poate accepta lumea decât în formula idealităţii ei. Structurii lui A-, înclinat spre reflecţia gravă, îi răspunde formula lirică a meditaţiei, în tensiunile căreia îşi găsesc expresia neliniştile conştiinţei şi, dramatică, speranţa. Se simt aici necesitatea lăuntrică a unui reazem al certitudinilor, nostalgia unei coerenţe a valorilor morale (Candela: „Atunci creştinu-acela, cu fruntea în ţărână / Dar cu otrava-n buze, şi cu fierul în mână, / Umilit ca să-nşale şi blând ucigător, / Tronul dumnezeirei cum va putea să-l vază, / Când la un semn puternic se vor clăti cu groază / Cerurile-aşezate pe polurile lor?"). Pe străvechea temă ubi sunt, el depăşeşte obişnuitele glose în spiritul vanitas vanitatum prin naturaleţea cu care monologul interior lasă suspendate dilemele ivite din zigzagul interogaţiilor: iluzia şi speranţa alternează, fără tranziţie, cu certitudinile lucidităţii şi gândul morţii (Meditaţie, Cimitirul, Suferinţa: „La umbră,-n întuneric, gândirea-mi se arată / Ca tigrul în pustiuri, o jertfă aşteptând, / Şi prada îi e
numire cui imn
epistole on rum
m
.**# *	#	tm**rtt mi #«•***« A»*M-
ISI7
VIAŢA
OPERA
1810
1827
1831
1832
1833
1834
1835
1836
1837
1838
1840
1842
1844
1846
1847
1848
1850
1852
1853
1854
1855
februarie, 22 Se naşte la Târgovişte Grigore Alexandrescu, fiul Măriei (n. Fusea) şi al lui Mihai Lixăndrescu, sameş şi vistier, îi mor ambii părinţi. Pleacă la Bucureşti.
Se înscrie la şcoala franceză lui J. A. Vaillant. începuturile prieteniei cu Ion Ghica.
mai Devine elev al Colegiului „Sf. Sava“din Bucureşti.
Este membru al Societăţii Filarmonice.
Intră în armată cu gradul de cadet de cavalerie, în scurt timp fiind înaintat praporgic.
Izbucneşte polemica cu Ion Heliade-Rădulescu.
Demisionează din armată şi se întoarce la Bucureşti.
Deşi nu participase la complotul din octombrie împotriva domnitorului Alexandru D. Ghica, este arestat pentru trei luni.
iulie-august Vizitează mănăstirile din Moldova împreună cu Ion Ghica.
Este numit şef la „masa a doua a jelbilor“, la Postelnicie, unde
este coleg cu D. Bolintineanu.
decembrie Este înaintat la rangul militar de serdar.
Devine membru al Asociaţiei Literare, aprilie, 23 Este ridicat la rangul de paharnic.
După înăbuşirea revoluţiei este scos din postul de la Postelnicie. Poartă corespondenţă secretă cu revoluţionarii exilaţi.
Este numit director la Arhivele Statului. Primeşte funcţia de secretar la Senat.
Devine membru al Comisiei Documentate, care se ocupa de inventarierea averilor mănăstireşti; va funcţiona aici până în 1857.
ianuarie, 1 Asistă la inagurarea noului teatru din Bucureşti. Este ales membru în comitetul teatral.
I	se acordă rangul de clucer.
Este numit director al Eforiei Spitalelor Civile; va fi destituit în 1862.
martie, 6 Debutează, cu poezia Miezul nopţii, în ziarul „Curierul românesc", fiind prezentat de I. Heliade-Rădulescu ca „un alt Young ieşit din ruinurile Târgoviştii".
Apare primul său volum, Eliezer şi Neftali, cuprinzând poema tradusă din Florian, însoţită de versuri şi fabule originale.
Publică traducerea tragediei Alzira sau Americanii de Voltaire.
Apare volumul Poezii ale d. Gr. Alecsandrescul.
Publică poemul Anul 1840\n „Dacia literară".
îi apare, la laşi, al treilea volum, Poezii (ediţie completă).
Colaborează la,Album ştiinţific şi literar" cu Ucigaşul fără voieşi cu schiţa O nuntă.
Publică volumul Suvenire şi impresii, epistole şi fabule şi traducerea tragediei Meropa de Voltaire.
Face parte din comitetul de redacţie al ziarului revoluţiei, „Popolul suveran", alături de Nicolâe Bălcescu, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu ş.a.
Colaborează ia „România literară" (director: Vasile Alecsandri) cu satira Răzbunarea şoarecilor sau Moartea lui Sion şi fabula Iepurele, ogarul şi copoiul.
1857
1859
1860
1861
1863
1864
1872
1879
1882
1885
La invitaţia iui Ion Ghica face împreună cu acesta o călătorie în Siria şi Palestina.
martie, 31 Refuză postul de ministru de Finanţe, octombrie, 5 Este numit de Al. I. Cuza ministru ad-interim la Culte şi Instrucţiune Publică.
martie, 30 Este numit membru în Comisia Centrală de la Focşani, care avea ca misiune unificarea legislaţiei celor două Principate.
mai, 29 Se căsătoreşte cu Raluca Stamatin, fiica spătarului Gavril Stamatin.
iunie Apar primele semne ale bolii de nervi, august, 22 Se naşte fiica sa, Angelina.
februarie, 12 Poetul primeşte o rentă viageră, ca recompensă naţională.
ianuarie, 30 Moare soţia sa.
noiembrie, 25 Moare Grigore Alexandrescu. Va fi înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
Publică poezia Unirea Principatelor. Colaborează la „Concordia*.
Apare ediţia de autor Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule, care cuprinde şi Memorial de călătorie.
Publică volumul Poveşti albastre, cuprinzând traduceri din Ed. Laboulaye, dedicat fiicei sale.
în revista „Cimpoiul", publică fragmente (primele trei cânturi) din Ierusalimul liberat de Torquato Tasso.
'gata.... De fulger luminată, / Ca valea chinuirei se vede sângerând"). în „cursele vicleneşti" ale vieţii, dragostea nu aduce decât înseninări trecătoare (Eliza, Reveria, Aşteptarea). Le urmează curând tristeţea despărţirii şi accentuarea singurătăţii (Suferinţa). Inferioară altor orientări ale poeziei sale, erotica se menţine graţie unei anumite candori a mărturisirii, la care participă uneori şi stângăciile de expresie. O semnificaţie singulară are în contextul întregii creaţii a poetului Anul 1840, în care se pot descifra germenii caracterelor esenţiale ale poeziei lui: reflexivă, cetăţenească, satirică. în tonul ei se împletesc rezonanţele profetice şi de odă, vibrând de încredere, cu accentele patetice ale meditaţiei romantice sau cu desfăşurări vehemente, slujite de o ironie caustică şi amară. Confruntarea dintre nădejdea care renaşte mereu şi scepticismul niciodată pe de-a-ntregul dizolvat dă tensiune interioară poemului şi, în acelaşi timp, face din Anul 1840 o imagine a sufletului omenesc surprins în impulsurile sale contrarii. Dincolo de filosofia tonică, a încrederii în viitor, tabloul prezentului, dominat de degradare şi fals, prevesteşte prin virulenţă satirică Scrisorile eminesciene şi atinge, pe alocuri, chiar dezgustul obosit al Glossei. Ecourile îndoielilor şi temerilor „de-mbunătăţiri rele", proiectate asupra viitorului, dau o ardoare aparte dialogului (rămas deschis, suspendat) speranţă-scepticism: „Ce bine va aduce o astfel de schimbare? / Şi ce mai rău ar face o stea, un cornet mare, / Care să arză globul ş-ai lui locuitori! / Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită, / Să ştie de ce mână va fi măcelărită / Şi dacă are unul sau mulţi apăsători?" Când se întoarce spre trecut, poetul se opreşte asupra paginilor de istorie înnobilate de sângele eroilor căzuţi pentru libertate.
Virtuţile strămoşeşti acuză, prin contrast, prezentul degradat moraliceşte, meschin. Capodopera genului este Umbra lui Mircea. La Cozia, sinteză originală între lirismul de atmosferă şi cerebralitatea monologului interior. A. nu cultivă notaţia în sine, ci valorile ei de atmosferă. Ambianţa crepusculară, propice visării şi reflecţiei, alunecarea în fantastic, ritmica timpului simt sugerate prin sonoritate şi imagine. în Mircea cel Bătrân, poetul salută vitejia şi gloria străbună, dar raţiunea refuză exaltarea şi redimensionează conturul unei vârste a faptei războinice strălucite, prin comparaţie cu izbânzile progresului: arta, ştiinţele, vieţuirea înfrăţită a naţiilor în pace. Totuşi sugestia de impasibilă clepsidră cosmică, de mecanică oarbă a universului domină şi, prin ea, poemul vădeşte virtualităţi eminesciene. în ciuda înălţimii artistice atinse uneori în poemele meditative, A. este dezavantajat de inexperienţa poeziei româneşti în mânuirea unui limbaj metaforic pe măsura gândirii speculative. Efectul superior al poeziei vine nu din strălucirea concretului imagistic, cât din dramatismul discursului, rod al unei interiorităţi dilematice, tentată să complice, şi al unui spirit raţiocinant.
Intre patosul romantic al meditaţiei sau al elegiei şi permanenţele vieţii morale notate cu sobrietate clasică în fabule, epistolele şi satirele lui A. reunesc gustul reflecţiei şi verva ironică în monologul-autoportret al unui voltairian. Poetul este aici un lucid fără mizantropie, suflet animat de idealuri umanitare şi inteligenţă marcată de pasiunea ideilor, în asociere cu ironia caustică, un moştenitor spiritual al secolului luminilor, de la filosofia sa melioristă şi cultul raţiunii până la stilul reflecţiei, demitizant, iconoclast. Cele mai multe dintre epistole
Alexandrescu
Dicţionarul general al literaturii române 94
gravitează în jurul întrebărilor pe care poetul şi le pune cu privire la artă şi la condiţia de creator, la raporturile cu poezia şi cu lumea (Epistolă d. I. C., Epistolă către Voltaire). Satiră. Duhului meu se numără printre cele mai cunoscute creaţii ale lui A., expresie deplină a unei ironii superioare, desfăşurată cu vervă. Poetul oferă drept „model" imaginea vieţii mondene a timpului, însoţind-o însă de notaţia acută a ridicolului şi a falsităţii ei de esenţă. Geneza fabulelor (între ele câteva capodopere ale genului: Boul şi viţelul, Câinele şi căţelul, Toporul şi pădurea, Oglindele, Vulpea liberală) trebuie raportată, de asemenea, la racilele vieţii sociale şi, mai ales, politice ale vremii, devenite ţinte de atac pentru un observator, realist şi critic, al contemporaneităţii. Sub scutul limbajului esopic, sunt denunţate mereu parvenitismul, demagogia, trădarea, ipocrizia, semnalmente morale ale unei epoci şi societăţi caracterizate de cameleonismul politic şi de amestecul strident de tiranie şi aparentă libertate. Observator realist în punctul de plecare, fabulistul este în fond un moralist clasic. La fel ca la modelele sale (La Fontaine, Voltaire, Krâlov), nu se urmăreşte studiul unor caractere, ci o imagine-emblemă a defectului moral personificat de tipologia realizată printr-o convenţie animalieră. Efectele simt scoase din chiar investirea personajelor-animale cu atitudini umane adecvate. Fiecare personaj are fizionomia sa distinctă; felul de a vorbi, tonul, gestica sunt semnele categoriei morale, dialogurile sunt vii şi de mare verosimilitate şi nici un detaliu nu e întâmplător sau inutil.
Artist cu reuşite personale certe, A. deschide drum poeziei de mari tensiuni lăuntrice, pe linia liricii de interogaţie şi atmosferă meditativă, şi conturează un ton, un relief de accente propriu satirei, poetul numărându-se între precursorii direcţi ai lui M. Eminescu. în proză (Memorial de călătorie), deşi tonalitatea este naturală, dezinvoltă, autorul nu se ridică dincolo de observaţia directă şi însemnarea topografică, excepţie făcând paginile ce descriu un răsărit de lună la Tismana. Impregnat de melancolie şi de culoarea fantastică dată de fiorul magiei lunare, peisajul devine stare de suflet şi intră în literatură.
Pentru întâia oară un veritabil poet român pătrundea cu fantezia în spaţiul cosmic, îmbrăţişa cu gândul toate regnurile, punând întrebări asupra cauzelor, având fiorul imensităţii şi raţionalităţii universului.
G. Călinescu
SCRIERI: [Poezii], în Florian, Eliezer şi Neftali, Bucureşti, 1832; Poezii, Bucureşti, 1838; Poezii, Iaşi, 1842; Suvenire şi impresii, epistole şi fabule, Bucureşti, 1847; ed. îngr. I. Fischer, Bucureşti, 1969; Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule, Bucureşti, 1863; Scrieri în versuri şi proză, îngr. I. Bianu-Ghica, Bucureşti, 1893; Opere complete, îngr. şi pref. Em. Gârleanu, Bucureşti, 1907; Scrieri în versuri şi proză, pref. G. Coşbuc, Bucureşti, 1913; Poezii alese, îngr. şi pref. M. Dragomirescu, Bucureşti, 1921; Poezii. Memorial de călătorie, îngr. Gh. Adamescu, Bucureşti [1925]; Opere complete. Poezii şi proză, îngr. G. Baiculescu, Bucureşti [1940]; Fabule, îngr. şi pref. I. Pillat, Bucureşti, f.a.; Opere, îngr. I. Fischer, introd. Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1957; ed. Opere, I, îngr. I. Fischer, pref. I. Roman, Bucureşti, 1972; Poezii. Proză, îngr. I. Fischer şi Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1977; Poezii, îngr. Doina Comloşan, Timişoara, 1987; Elegii. Epistole şi satire. Fabule. Memorial de călătorie, îngr. Constantin Mohanu, Bucureşti, 1995; Fabule. Poezii. Proză, pref. Adrian
Ghencea, Bucureşti, 2002. Traduceri: Florian, Eliezer şi Neftali, Bucureşti, 1832; Voltaire, Alzira sau Americanii, Bucureşti, 1835, Meropa, Bucureşti, 1847; Ed. Laboulaye, Poveşti albastre, Bucureşti, 1972; [Beranger, Byron, Lamartine], în Scrieri în versuri şi proză, îngr.
I.	Bianu-Ghica, Bucureşti, 1893.
Repere bibliografice: Ion Ghica, Opere, îngr. şi introd. Ion Roman, Bucureşti, 1, 1967, 431-443; Iorga, Ist. Ut. XIX, I, 219-241, II, 61-67, 188-193; E. Lovinescu, Grigore Alexandrescu. Viaţa şi opera lui, Bucureşti, 1910; Vianu, Arta, 1,97-99; Călinescu, Ist. lit. (1941), 146-154, Ist. Ut. (1982), 152-161; Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist. lit., 41-48; Popovici, Romanţ, rom., 247-288; G. Călinescu, Gr. M. Alecsandrescu, Bucureşti, 1962; Silvian Iosifescu, Grigore Alexandrescu, Bucureşti, 1965; Comea, Alecsandrescu-Eminescu, 108-180; Mircea Anghelescu, Introducere în opera lui Grigore Alexandrescu, Bucureşti, 1973; Luisa Valmarin, Le favole di Grigore Alexandrescu fra tradizione classica e attualită storica, „Synthesis", 1979,71-83; Dicţ. Ut. 1900,24-28; Simion, Dimineaţa, 110-143; Horia Bădescu, Grigore Alexandrescu. Parada măştilor, Bucureşti, 1981; Piru, Ist. lit., 62-67; Scarlat, Ist. poeziei, I, 261-263, 307-330; P. Gh. Bârlea, Pe urmele lui Grigore Alexandrescu, Bucureşti, 1984; Negoiţescu, Ist. lit., I, 64-68; Micu, Scurtă ist, I, 150-153; N.A. Ursu, Contribuţii la istoria literaturii române, Iaşi, 1997, 449-450; Dicţ. analitic, II, 39-41, III, 42-45, IV, 84-86, 288-290; Manolescu, Poeţi, 76-100; Dicţ. esenţial, 21-24.	S.	C.
ALEXANDRESCU, Matei (30.IV.1906,Târgovişte - 5.XI.1979, Bucureşti), poet, prozator şi cronicar literar. Fiu al Măriei şi al lui Constantin Alexandrescu, şef de gară, A. a urmat şcoala la Câmpulung şi la Târgovişte, unde a absolvit în 1924 Liceul „Ienăchiţă Văcărescu". Ca student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, va frecventa şedinţele Institutului de Literatură şi cenaclul lui Mihail Dragomirescu. Profesorul l-a remarcat şi, după licenţă (1931), l-a inclus în suita sa de asistenţi onorifici. în 1935 îşi pregătea doctoratul cu o teză despre umorul lui I. L. Caragiale. Şef de cabinet la prefectura judeţului Dâmboviţa, va trece apoi la Prefectura Poliţiei Capitalei, urcând treptele ierarhice până la gradul de comisar şi şef al serviciului Controlul străinilor (1932-1942). Va funcţiona apoi la Ministerul Propagandei Naţionale. După epurarea din 1946, urmează pentru el o perioadă tulbure, de provizorat, când lucrează la Consiliul de Miniştri (1946-1947) şi la Adunarea Deputaţilor (1946-1947). Din 1950, reprofilat în contabil, se va pierde în reţeaua unor întreprinderi şi instituţii mărunte. Când revine în viaţa literară, după 1967, optimismul său e intact; frecventează cenaclul „G. Călinescu" al Academiei Române şi se relansează ca poet şi publicist. Bărbatul frumos şi plin de vigoare, oscilând între tentaţiile senzualismului frust şi seducţiile mondenităţii, va sfârşi, după nouă ani de ţintuire la pat, fără a apuca să-şi vadă reeditată opera.
A. încarnează, la dimensiuni medii, tipul de scriitor interbelic. Debutul poetic din 1926 îi este patronat de Perpessicius, la „Universul literar", al cărui colaborator intermitent rămâne până în 1946. Va publica în „Propilee literare", „Bilete de papagal", „Tribuna", „Vremea", „Azi", „Facla", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Revista Fundaţiilor Regale", „Societatea de mâine", „Pagini literare", „Gândirea", „Studio Teatrul Naţional", „Duminica", „Seara", „Fapta", „Săptămâna
C.F.R." ş.a., iar după 1967, în „Luceafărul", „Steaua", „Tomis",
95 Dicţionarul general al literaturii române
Alexandrescu
„Argeş", „Orizont" ş.a. Cu o regularitate bulversată de la o vreme de seismele istoriei, îşi alcătuieşte cărţile de poezie, publicând în insula unde-nfloreau coralii (1931), Leagăn de îngeri (1935), Jocul cuvintelor (1939), Vămile văzduhului (1942), Donna Sixtina (1970) şi volumul retrospectiv Catarg (1973). în 1944 face să apară antologia Ardealul cântat de poeţi. Mai puţin sistematic s-a manifestat vocaţia lui critică, al cărei resort l-a constituit uneori înclinaţia polemică. Recenzii şi notiţe critice n apăruseră în 1926 şi 1927 în „Propilee literare", apoi sporadic în publicaţiile târgoviştene „Lumea nouă", „Vremea nouă" şi „Avântul Dâmboviţei", dar profilul publicistului literar se defineşte abia la „Facla", aflată sub direcţia lui Ion Vinea, unde între 1932 şi 1934 e prezent cu recenzii şi cronici literare, note şi articole, interviuri. A mai colaborat la „Dreptatea", „Tribuna", „Clopotul", „Seara" (ziar în a cărui redacţie va intra în 1942), „Sfarmă-Piatră", „Convorbiri literare" ş.a. Revista „Litere", apărută din octombrie 1933 până în aprilie 1935, este prima lui tentativă de a se afirma independent şi, poate, de a se impune ca un lider al generaţiei sale, pentru ca în ianuarie-aprilie 1936 să scoată revista „îndreptar", o compensaţie la eşecul publicaţiei „Litere"; se încheie astfel scurta etapă „turbulentă" a lui A. în viaţa literară. Contribuţiile critice, semnate şi cu pseudonimul Ion al Popii, indică o poziţie antilovinesciană, cu evidente simpatii pentru „Gândirea". După două decenii de tăcere impusă, încearcă să se integreze într-un peisaj literar radical schimbat. La sugestia lui Şerban Cioculescu şi a lui Perpessicius, reia interviurile inaugurate în 1932, căutând să găsească punţi de legătură, să reconstituie atmosfera vieţii literare interbelice. Cele mai multe dintre aceste dialoguri au apărut în revista „Ramuri", fiind apoi adunate într-un volum de Confesiuni literare (1971). în ordinea preferinţelor lui A., critica se situa înaintea poeziei. Practicate cu pasiune, exerciţiile sale foiletonistice merg îndeobşte pe linia criticii estetice a lui M. Dragomirescu. Nu i-au lipsit comentatorului plăcerea întâlnirii cu textul de ţinută şi nici capacitatea de a i se devota. Informarea „elegantă, distinsă şi cuceritoare" ar epuiza rostul cronicii, ierarhizările şi judecăţile definitive revenind de drept criticii. S-a rostit cu veneraţie despre Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu, a respins impostura, experimentul şi modernismul strident. Remarca orientarea liricii europene spre „poezia de construcţie", cerebrală şi era contrariat de neglijarea „patosului", cheie de boltă a capodoperei. Mai târziu a văzut în poezia de la „Gândirea" un ideal, iar în ortodoxism, o şansă a literaturii române; o opţiune mai mult formală, tradiţionalismul său fiind, ca şi la alţi poeţi ai vremii, o formă de manierism, iar ortodoxismul, pur decorativ. Cea mai utilă contribuţie o constituie convorbirile purtate cu scriitori din toate generaţiile, de la Mihail Cruceanu şi Gib I. Mihăescu la Mircea Horia Simionescu, şi de cele mai diferite orientări, de la avangardiştii Saşa Pană şi
C.	Nisipeanu la George Talaz şi Eugen Boureanul. Refuzat marilor tensiuni existenţiale, A. este un poet laborios, cu debit molcom şi expresie supravegheată, care cultivă, mai mult intuitiv şi cu resurse imaginative obişnuite, o estetică a cuvântului în deplină autonomie faţă de celelalte valori. Placheta în insula unde-nfloreau coralii se constituie ca un ecou al lecturilor
modelatoare ale adolescenţei, trecute însă prin filtrul unor însuşiri care se vor dovedi constante: antiretorism, discreţie afectivă, atracţie pentru miniatural şi ingenuu. Variaţiuni pe motive simboliste (oraşul blestemat, ploile putrede, moartea, evadarea în spaţii exotice), versurile, descărnate şi voit prozaice, păstrează însă o paradoxală seninătate. Autorul nu construieşte de obicei eufonic, ci plastic, dramatizându-şi adesea viziunile: mecanica repetiţiei pare ostentativă până la ironie. în volumul Leagăn de îngeri, poemele refac, în maniera pictorilor populari, imaginea icoanelor tradiţionale, artificiosul fiind cultivat cu intenţie. Graţiosul miniatural alternează cu metafora rară şi asociaţiile surprinzătoare. Centrată pe cuvânt, poetica lui A. înclină spre o artă combinatorie; poezia nu e hazard şi gratuitate, ci relevare conştientă a virtuţilor magice ale cuvintelor. Ciclul Descântece, din volumul Jocul cuvintelor, valorifică specia folclorică doar pe latura grotescului şi a virtuozităţii verbale, prilej de combinaţii frapante şi de acumulări imagistice din sfera demonicului. Superioare acestor poezii, care, fatal, întâlnesc concurenţa prestigioasă a lui Tudor Arghezi şi Ion Barbu, sunt creaţiile cu aspect baladesc sau descriptiv. Cu Vămile văzduhului, dominanta manieristă se etalează deplin. Poezia stă acum sub semnul căutării cuvântului prin care himericul devine tangibil. Aluziv şi încifrat la suprafaţă, de ecou expresionist, distilat, discursul liric trezeşte, prin vibraţia lui de profunzime, rezonanţe grave. în Donna Sixtina, fidel propriei înzestrări, poetul îşi adună o parte din sonetele compuse în anii de după război, dând preocupărilor vechi un spor de rigoare formală. E un joc elegant prin labirintul arabescului de imagini, cu voluptăţi şi, frecvent, cu umor subţire.
Alexandrescu
Dicţionarul general al literaturii române 96
Remarcabile simt alte câteva sonete ce translează în „vers subţire laminat" cuvinte neculceene şi aroma graiului vechi. Pentru A., „jocul cuvintelor" a fost o tentaţie permanentă, în urzeala lui găsind sensul major al poeziei. Incert a rămas profilul prozatorului, pentru că din romanul Venim la putere şi din volumul de nuvele La iubirea patrupedă, pe care le anunţase încă din 1935, n-a publicat decât fragmente. Visa să atingă echilibrul clasic al lui Liviu Rebreanu, romanul urmând să fie o frescă realistă a provinciei, făcută din perspectiva unui tânăr intelectual.
SCRIERI: în insula unde-nfloreau coralii, Târgovişte, 1931; Leagăn de îngeri, Bucureşti, 1935; Jocul cuvintelor, Bucureşti, 1939;' Vămile văzduhului, Bucureşti, 1942; Donna Sixtina, Bucureşti, 1970; Confesiuni literare. Dialoguri, I, Bucureşti, 1971; Catarg, pref. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1973. Antologii: Ardealul cântat de poeţi, pref. edit., Bucureşti, 1944.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, V, 314-315, VII, 144-145, VIII, 210-212; Ionescu, Război, I, 186-187; Ovidiu Papadima, Matei Alexandrescu, „Leagăn de îngeri", G, 1935, 6; Octav Şuluţiu, Matei Alexandrescu, „Leagăn de îngeri", F, 1935,4; Constantinescu, Scrieri, VI, 103-104; G. Ivaşcu, Matei Alexandrescu, „Jocul cuvintelor", JL, 1939,12; Constantin Fântâneru, Matei Alexandrescu, „Jocul cuvintelor", UVR, 1939,20; Mihai Niculescu, Matei Alexandrescu, „ Vămile văzduhului", UVR, 1940, 40; Călinescu, Ist. lit. (1941), 858; Ilie Constantin, Matei Alexandrescu, „Donna Sixtina", RL, 1970,33; Piru, Poezia, 1,104-108; Popa, Dicţlit. (1977), 16; Lit. rom. cont., 1,115-116; Martinescu, Umbre, 166-189; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 52; Dicţ. scriit. rom., 1,43-44; Matei Alexandrescu, DCS, 73-75; Hrimiuc-Toporaş, Atelier, 217-228.	G.H.-T.
ALEXANDRESCU, Sică [Vasile] (15.IX.1896, Bucureşti -6.VIII.1973, Cannes), autor de localizări şi traducător. Este fiul Alexandrinei (n. Păltineanu), institutoare, şi al lui Vasile Alecsandrescu, actor şi publicist. Absolvind, nu fără peripeţii, cursurile Liceului „Sf. Sava" din Bucureşti (ultimele două clase, în particular), tânărul se înscrie la Facultatea de Litere şi Filo-sofie şi, cum morbul scenei nu-i dă pace, urmează totodată cursuri de actorie la Conservator. Va alege, cu sentimentul cert al vocaţiei, viaţa de „comediant". Având prilejul să asiste la repetiţiile conduse de Al. Davila sau de Paul Gusty, prinde gust pentru meşteşugul regiei. Ucenicia şi-o face ca regizor de culise, în trupa lui Stănescu-Cema şi în compania de operetă a lui G. Carussi. Tot cam pe atunci (1915-1916), se angajează, pe aceeaşi funcţie, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Elev, la Botoşani, al Şcolii de Ofiţeri de Rezervă (1916), va fi repartizat în aprilie 1917, cu gradul de sublocotenent, la o unitate de elită, Regimentul 2 Grăniceri. A luptat pe frontul din Moldova, fiind rănit. După încheierea păcii, în 1919, contactul cu teatrul se reia firesc şi A. participă la turneele prin ţară ale unor trupe conduse de Zaharia Bârsan şi de Ion Manolescu. Scurt timp, la Bucureşti, e din nou regizor de culise în compania Bulandra şi la Teatrul Excelsior. Din 1919 până în 1926 a făcut parte din colectivul Teatrului Naţional din Cluj, proaspăt înfiinţat; în
1925,	primeşte învestitura de director de scenă. în urma unor conflicte, va reveni în capitală, unde — exceptând stagiunea
1931-1933, când a fost regizor la Teatrul Naţional din Cernăuţi
—	întemeiază ori conduce, fie singur, fie cu Tudor Muşatescu, mai multe companii dramatice: Teatrul Popular, Teatrul Vesel, Teatrul Comedia, Teatrul Nostru, de care sunt legate câteva mari reuşite ale sale, Teatrul Mic, Alhambra, Regina Maria. în 1936 are iniţiativa întemeierii Asociaţiei Teatrelor Particulare, pentru ca din 1937 să fie director al unei Societăţi cooperative de întreprinderi teatrale şi artistice, care rezistă două stagiuni. Când, în 1947, Teatrul Naţional preia sala Comedia, A. devine prim-regizor al acestei instituţii. Avea să realizeze încă multe spectacole, din dramaturgia românească în special, făcându-şi un punct de onoare din reprezentarea comediilor lui I. L. Caragiale. în 1966, pe parcursul a două luni, predă la Viena un curs de artă scenică, la Seminarul „Max Reinhardt". A mai fost, în ultima parte a vieţii, director al Teatrului Dramatic din Braşov, care acum îi poartă numele. „Meşterul", „Patronul", „Stăpânul", „Decanul", cum i se spunea în lumea teatrului, a fost un animator de cursă lungă. A descoperit şi a lansat interpreţi (Gr. Vasiliu Birlic, Marcel Anghelescu, Radu Beligan ş.a.), a încurajat şi a promovat dramaturgi (Tudor Muşatescu, Mircea Ştefănescu, Mihail Sebastian, Nicolae Kiriţescu, Gh. Costăchescu, Nicuşor Constantinescu, Aurel Baranga ş.a.). îl preocupa, mai mult decât orice, succesul („primul paragraf din constituţia teatrului"), fireşte, cu deliciile lui pecuniare. în descendenţa lui Paul Gusty şi însu-şindu-şi metoda lui Stanislavski, A., spirit limpede, echilibrat, era adeptul unei regii de factură tradiţională, proclamând „primatul textului", în care, acceptând riscul de a părea demodat, refuza să caute ori să inventeze „valenţe modeme". Cu o gospodărească pricepere, a adus în lumina rampei zeci şi zeci de ieftine compuneri, dar şi piese de Shakespeare, Moliere, Goldoni, Gogol sau, din dramaturgia noastră, de B. Delavran-cea, Al. Davila, Camil Petrescu, Mihail Sebastian ş.a. însă autorul preferat al lui A. a fost, de departe, Caragiale, ale cărui comedii le-a transpus scenic — în elaborări rămase clasice —, cu pietate şi cu scrupulul nuanţei infinitezimale. împreună cu Victor Iliu, realizează, în 1953, o versiune cinematografică a piesei O scrisoare pierdută, cu o distribuţie de calibru. Ca regizor, A. — care montează capodopera caragialiană şi în Finlanda, Polonia, Belgia — s-a bucurat de o durabilă autoritate (reliefată şi de triumfurile repurtate în turneele efectuate la Paris, Veneţia, în fosta URSS, la Belgrad, Budapesta, Viena). Dar comentariile sale aşa-zicând teoretice (din „caietele de regie" redactate în 1953 şi 1956) dezamăgesc prin viziunea simplificatoare. Mai interesante sunt analizele privind biografia personajelor, fiecare cu „supratema" ce îl defineşte în raport cu ideea centrală a operei.
Cu toată insuficienţa scriitoricească pe care singur şi-o recunoaşte, A. iubea prea mult teatrul, pentru a nu cocheta cu dramaturgia. Textele pe care le-a semnat sunt, de fapt, montaje dramatice sau dramatizări (O seară la „Union", Altă seară la „Union", Momente, după schiţele lui Caragiale, Lenţa, după o nuvelă de Francisc Munteanu). I se datorează peste o sută de localizări (comedii, farse, vodeviluri, satire), cu precădere din dramaturgia franceză şi, mai rar, din aceea germană, cele mai
97 Dicţionarul general al literaturii române
multe făcute în asociere cu Tudor Muşatescu. Uşurătatea unor scrieri preluate din repertoriul bulevardier parizian este compensată, într-o măsură, de simţul teatral — strâns legat de acela comercial — al adaptatorilor. Părăsind „matca originală" şi introducând personaje din mediul autohton, ei căutau să aducă o „dezlegare nouă" ori chiar să propună o „invenţie proprie", în piese aparţinând lui P. Gavault, V. Sardou şi
E.	Moreau, Henri de Gorse şi Alfred Marson, E. Grenet-Dancourt, Julius Horst şi Wolfgang Pollaczek, A. Bisson, Nancy şi Paul Armont, Avery Hopwood, Andre Birabeau, Emilio Caglieri, Fodor Lâszlo, M. Hennequin, Alfred Gehry, Fr. Amold şi E. Bach (Birlic, un mare succes de public, în urma căruia comediantul Grigore Vasiliu se va numi şi Birlic), A. Solit, Impekowen şi Mathern, Robert de Flers şi E. Caillavet, P. Weber, Gregor Smith, Marcel Pagnol şi Paul Nivoix,
E.	Labiche, G. S. Kaufman, A. Vercors şi J. Bever, Carlo Rotti, Melchior Lengyel-Menihart, Jules Romains şi altora. Cu T. Muşatescu şi N. Kiriţescu, adaptează vodevilul Barca pe valuri de E. Bordee, făcând pereche cu Mircea Ştefănescu, traduce Regele Lear de Shakespeare, iar împreună cu Gabriela Leonte, Revizorul de Gogol şi, în colaborare cu Alf Adania, M-am născut ieri de Garson Kanin şi Viraj periculos de J. M. Priestley.
Un cuplu eficient formează la un moment dat cu Aurel Baranga,
i___________________
Alexandrescu
 „w J.	V--—;, r —	^	-~	 -- ---
franţuzească sau nemţească.
Deşi cu intermitenţă, a făcut şi publicistică (portrete de artişti, note de drum, polemici), ocupându-se aproape numai de teatru — în „Vremea", „Secolul", „Facla", „Rampa", „Arta nouă", „Caietele Teatrului Naţional", ca şi în „Viaţa românească", „Veac nou", „Steaua", „România liberă", „Astra", „Flacăra". O seamă de însemnări au fost reunite în Cu teatrul românesc peste hotare (1968) şi în volumul postum Un drum în teatru (1980). Amintiri despre teatrul interbelic i-au apărut în „Teatrul" (1959-1970). La vârsta memoriilor, A. a publicat câteva cărţi de schiţe şi povestiri, unde evocă mucalit, cu şi fără travestiul ficţiunii, scene din copilărie, impresii de călătorie, întâmplări care i se par bune de aşternut pe „răbojul micii istorii a teatrului": Un comediant şi o fată de familie (1967), General la patru ani (1969), Povestiri. Marea şi mica bătălie teatrală (1970), Tovarăşul meu de drum, tutunul (1973). Cu simţ al amănuntului comic şi pitoresc, memorialistul recompune în manieră anecdotică figuri şi scene cu haz, încercând, în tonuri surâzătoare, să reînvie o epocă pe care o cunoaşte bine. Târgurile de provincie, unde peregrinează trupe de actori, sunt cadrul predilect al evocării, ispitită, cu un pronunţat gust al picanteriei, să promoveze vorba de duh şi momentele de farsă. „Schiţele" şi „povestirile" acestea sunt, ca structură, mici scenete, dialogul fiind procedeul care îi stă lui A. cel mai la îndemână. A şi dramatizat, în 1952, Momente de Caragiale, autorul său preferat.
Costache Antoniu şi Elvira Godeanu în rolurile Cetăţeanul turmentat şi Zoe din O scrisoare pierdută de l.L. Caragiale, în regia lui Sică Alexandrescu
SCRIERI: Caragiale în timpul nostru, Bucureşti, 1962; Un comediant şi o fată de familie, Bucureşti, 1967; Cu teatrul românesc peste hotare, Bucureşti, 1968; General la patru ani, Bucureşti, 1969; Povestiri. Marea şi mica bătălie teatrală, Bucureşti, 1970; Tovarăşul meu de drum, tutunul, Bucureşti, 1973; Un drum în teatru, îngr. şi introd. Margareta Andreescu, Bucureşti, 1980. Traduceri: Valentin Kataev, O zi de odihnă, Bucureşti, 1948 (în colaborare cu Aurel Baranga); Lope de Vega, Cavalerul din Olmedo, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Aurel Baranga); N. V. Gogol, Revizorul, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Gabriela Leonte); Jean de Beer, Fiica omului, Bucureşti, 1958; Aleksis Kivi, Cei şapte fraţi, pref. Modest Morariu, Bucureşti, 1963.
Repere bibliografice: Gaby Michailescu, Culise şi reflectoare, Bucureşti, 1937,27-37; Aurel Baranga, Scriitorul şi regizorul, CNT, 1962, 5; Ist. teatr. Rom., III, 306-308, passim; Amza Săceanu, Faţa nevăzută a teatrului, Bucureşti, 1974,97-102; Mircea Grigorescu, Cheia succeselor lui Sică Alexandrescu, TTR, 1974, 9; Massof, Teatr. rom., VII, 247-249, 284-286, VII, passim; Ioan Massoff, între viaţă şi teatru, Bucureşti, 1985, 355-365; Florin Faifer, Patronul, CL, 1999,1.	F. F.
ALEXANDRESCU, Sorin (18.VIII.1937, Bucureşti), comparatist, eseist şi traducător. Este fiul lui Constantin Alexandrescu, magistrat, şi al Ilenei Alexandrescu (n. Eliade), soră a lui
Alexandrescu
Dicţionarul general al literaturii române 98
Mircea Eliade. A urmat Liceul „Mihai Viteazul" din Bucureşti (1944-1955), apoi Facultatea de Filologie (1955-1959). între 1959 şi 1962, lucrează ca bibliograf la Biblioteca Academiei Române, iar între 1963 şi 1966 e încadrat cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor. în 1962 funcţionează, ca asistent, la Catedra de literatură universală şi teorie literară de Ia Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, în 1966 fiind promovat lector. Din noiembrie 1969, predă ca lector la Universitatea din Amsterdam, Facultatea de Litere, departamentul de franceză şi română, ca şi la Universitatea din Groningen. In 1971 iniţiază la Amsterdam programul de studii româneşti, cu limba română ca specialitate principală. Editează reviste, organizează colocvii şi schimburi culturale. în 1976, înfiinţează revista „International Journal of Rumanian Studies", unde figurează şi ca redactor; seria nouă apare, la Editura Fundaţiei Culturale Române, din 1998 până în 2001. în 1980 este numit, prin decret regal, profesor titular de limba şi literatura română la Universitatea din Amsterdam. Fondator şi secretar al Cercului de stilistică şi poetică, la Bucureşti, în anii '60, A. manifestă de timpuriu o înclinaţie spre rigoarea formală şi devine unul dintre misionarii locali ai structuralismului, aflat atunci la apogeu. Este coorganizator al celui de-al patrulea Congres internaţional de studii româneşti (Paris, 1987). Ţine cursuri de istorie politică a României la Institutul de Studii Est-Europene al Universităţii din Amsterdam şi publică articole politice cu privire la România în revistele „Post Europa Verkennigen" şi „Internationale Spectator". în perioada postdecembristă, A. publică regulat în „22", „Dilema", „România liberă", „România literară", „Sud-Est", „Contrafort" ş.a. în 1992 este distins cu Premiul de onoare al Uniunii Scriitorilor din
România, pentru sprijinul moral şi intelectual oferit literaturii române în anii dictaturii.
Comparatistul A. este autorul unei monografii William Faulkner (1969). Autorul îşi propune să stabilizeze cota romancierului la bursa hermeneutică, reformând moneda critică şi controlându-i fluctuaţiile imprevizibile. Cartea îşi trădează apartenenţa la vârsta critică a pozitivismului formalist. Criticul explorează metodic universul fictiv al lui Faulkner, proiectân-du-i cu minuţie harta, identificând articulaţiile lumii sale sociale, inventariindu-i şi clasându-i tipologic personajele, definindu-i normele morale şi codurile de comportament. Studiul topologic este dublat de unul fenomenologic, interesat de cele trei tipuri de civilizaţie şi de mentalitate care interferează în lumea lui Faulkner. Valoarea demonstrativă a cărţii depăşeşte cu mult rentabilitatea sa hermeneutică, în momentul actual fiind metodologic datată şi rămânând ca un moment de referinţă în istoria criticii literare româneşti. în colaborare cu Dan Grigorescu, publică în aceşti ani un studiu despre Romanul realist în secolul al XlX-lea (1971), iar cu Mihai Nasta, Poetică şi stilistică (1972). Face traduceri din literatura anglo-saxonă (George Meredith, John Ruskin, Rene Wellek), scrie eseuri despre Shakespeare.
In Paradoxul român (1998), primul volum publicat în România după 1990, A. examinează decalajul perpetuu — reiterat în forme variabile în spaţiul românesc — între limbaj şi realitate, între evenimentul istoric şi naraţiunea istorică. Obiect constant de interes al cărţii sale, acest clivaj ar putea să fie denumit generic paradoxul inadecvării. Autorul insistă asupra rupturii existente în spaţiul cultural românesc între modernism^) şi modernitate. Pulverizat într-o galaxie de variante adeseori beligerante, modernismul a fost ofensiv, dinamic, reconfortant. Avangarda românească s-a aflat la un moment dat în avangarda modernismului european, reuşind să depăşească decalajele şi desincronizările naţionale cronicizate. Dincolo de ele însă, modernitatea (modernizarea) reală — culturală, socială, politică — a rămas epidermică. Românii au fost zgomotos şi emfatic modernişti, fără să fi devenit cu adevărat moderni. Statul român, structurile româneşti de mentalitate şi de civilizaţie n-au devenit decât parţial sau deloc modeme — ceea ce, în sistemul de referinţă al autorului, înseamnă adecvate exigenţelor istoriei modeme. Dacă în Paradoxul român A. expune o serie de concluzii privind incapacitatea societăţii şi a culturii române de a asimila şi de a consuma pe deplin modernitatea, volumul Privind înapoi, modernitatea (1999) se ocupă mai mult de premisele acestei situaţii de fapt. El se întoarce la câteva dintre momentele cruciale în care au fost proiectate, realizate sau ratate modernizarea şi respectiv modernitatea României. Mişcându-se â rebours spre mijlocul veacului trecut, A. se interesează de rădăcinile unor stări de fapt actuale — misiunea socială a intelectualului şi percepţiile publice asupra ei; canonizarea literară şi artistică; postmoder-nismul — atipic la noi; miturile romantice perpetuate peste frontiera secolului XX. Din această piruetă în timp se naşte — chiar în termenii autorului — o „saga a României moderne", ceea ce în discursul intelectual contemporan s-ar putea traduce prin suma marilor naraţiuni legitimante privind modernitatea
99 Dicţionarul general al literaturii romane
Alexandria
noastră. Această metanaraţiune explicativă acoperă în carte episoade-cheie (Războiul de Independenţă, momentul Junimea, romantismul, perioada interbelică). în contemporaneitatea imediată, episoadele acestei saga sunt încă active. Atâta timp cât mecanismele lor n-au fost etalate la vedere, ele sunt trăite şi azi în mod genuin, sunt vii. Pentru autorul cărţii, a priviînapoi înseamnă a revizita modernismul, pe care din motive contextuale românii nu l-au asimilat pe deplin niciodată, nu l-au epuizat nici azi când s-au sleit deja atracţiile postmoder-nismului, dar mai ales nu l-au pus cum se cuvine sub lupă.
SCRIERI: Analize literare şi stilistice (în colaborare cu Ion Rotaru), Bucureşti, 1967; William Faulkner, Bucureşti, 1969; Romanul realist în secolul al XlX-lea (în colaborare cu Dan Grigorescu), Bucureşti, 1971; Roemeehse Literatuur [Literatura română], în Modeme Encyclopedie der Wereldliteratuur, Haarlem (Olanda), 1980-1984; Paradoxul român, Bucureşti, 1998; La Modemite a 'VEst, Piteşti, 1999; Privind înapoi, modernitatea, tr. Mirela Adăscăliţei, Şerban Anghelescu, Mara Chiriţescu şi Ramona Jugureanu, Bucureşti, 1999; Identitate în ruptură. Mentalităţi româneşti postbelice, tr. autorului în colaborare cu Mirela Adăscăliţei şi Şerban Anghelescu, Bucureşti, 2000. Antologii: Poetică şi stilistică. Orientări modeme (în colaborare cu Mihai Nasta), Bucureşti, 1972; Dichters uit Roemenie [Poeţi din România], postfaţa edit., Amsterdam, 1976; Roemenie. Verhalen van deze tijd [România. Povestiri din vremea
noastră], tr. Jan Willem Bos, Amsterdam, 1988; Une anthologie de la poesie moldave - An Anthology ofMoldavian Poetry, Paris, 1996.
Repere bibliografice: Vlad, Convergenţe, 46-47; George, Sfârşitul, I, 56-60; mici, Prima verba, II, 200-201; Iorgulescu, Scriitori, 279-282; Grigurcu, între critici, 211-215; Sabina Fânaru, Paradoxul „paradoxului", RL, 1994,4; Ioana Pârvulescu, Sorin Alexandrescu. Dublu interviu pentru dublă identitate, RL, 1995, 24-25; Dicţ. scriit. rom., I, 44-46; Monica Spiridon, A îndura şi a (de)scrie istoria, RL, 1999,4; Cornel Ungureanu, Obsesia istoriei, 0,1999,7; Z. Omea, De la exegeza literară la cea istorio-grafică, RL, 1999,9; Dan Mănucă, Paradoxul român, CL, 1999,4; Glodeanu, Incursiuni, 359-365; Dan C. Mihăilescu, Paradoxul olandez, „22", 2000, 3; Nicolae Rotund, Un filosof al istoriei şi culturii române, TMS, 2000,3; C. Rogozanu, Identitate şi ruptură, RL, 2001,26; Manolescu, Lista, III, 215-217; Carmen Muşat, Pe muchia dintre două identităţi, OC, 2001,70; Ioana Bot, Paradoxurile istoriei, între politică şi literatură, ST, 2001,10-11; Cornel Moraru, Lărgirea canonului estetic, VTRA, 2002, 1-2; Ileana Marin, Planurile glisante ale discursului istoric la Sorin Alexandrescu, CL, 2002,8; Solomon Marcus, Sorin Alexandrescu în oglinda Occidentului, OC, 2002,126; Manolescu, Enciclopedia, 36-39.	M.S.
ALEXANDRIA, carte populară, compusă, probabil, în secolele al III-lea sau al II-lea î. Hr., în limba greacă, în Egipt, scrierea are la bază legendele despre Alexandru Macedon şi, se pare,
KM&â' Atmiuâ'
r-y-r, ■ x	t:r,	ţt,i
.«.r,	..
■
Alexandria
Dicţionarul general al literaturii române 100
o istorie a expediţiilor sale atribuită lui Callisthenes (c. 370-327 î. Hr.). Circulând în numeroase variante, la mai multe popoare, naraţiunea despre faptele războinice ale cuceritorului macedonean a primit elemente noi, în spiritul vremurilor şi după caracterul popoarelor la care a pătruns. Cele mai vechi texte simt atestate în Imperiul Bizantin. Dintre acestea, versiunea numită în literatura de specialitate Pseudo-Callisthenes a constituit sursa nenumăratelor prelucrări ivite în Evul Mediu. Din Imperiul Bizantin, povestirea a pătruns în Apus prin traduceri latine, dintre care cea a clericului Leon din secolul al X-lea, Historia Alexandri Magni regis Macedoniae de proeliis, a servit ca prototip versiunilor ulterioare. După un text latin s-a făcut în secolul al XlII-lea traducerea sârbo-croată, identificată ca izvor al primei transpuneri româneşti a Alexandriei, realizată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Cartea a cunoscut o rapidă răspândire, integrându-se fondului de cultură românească. Neagoe Basarab reproducea pasaje în „învăţăturile" sale; în 1562, mitropolitul Grigore al Sucevei punea să i se copieze la mănăstirea Neamţ versiunea sârbească a Alexandriei. Manuscrisul primei traduceri româneşti nu s-a păstrat. Prin miscelaneul Codex Neagoeanus (1620), datorat preotului Ion Românul din satul Sânpetru (Hunedoara), s-a transmis cea mai veche copie cunoscută (incompletă). Copiştii
din cele trei ţări româneşti, cei mai mulţi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, au contribuit la răspândirea Alexandriei, care a căpătat prin circulaţie culoare locală. în noile copii se introduceau episoade necunoscute versiunilor anterioare. Aşa se explică numeroasele variante, dintre care unele au rezultat din contaminarea cu cărţi populare înrudite (de exemplu, Istoria Troadei). După afirmaţia lui Antonio Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, în 1713 ar fi ieşit din tipografia lui Antim Ivireanul prima ediţie a cărţii, din care nu s-a păstrat nici un exemplar. în anul 1794, Dimitrie Iercovici o tipăreşte la Sibiu cu cheltuiala lui Simion Pantea din Sălciua de Sus. Doi ani mai târziu, cartea apare la Movilău în tipografia protopopului Mihail Strelbiţki. Din 1810, tipăriturile se succed la scurte intervale, astfel încât până în 1864 s-au scos unsprezece ediţii după textul din 1794. Alături de acestea, circulau şi multe copii manuscrise, de cele mai multe ori fragmentare.
Naraţiunea începe cu venirea în Macedonia a ultimului rege egiptean, Nehtinav, învins de Darie, împăratul perşilor. Aici, Nehtinav se îngrijeşte, împreună cu filosoful Aristotel, de educaţia lui Alexandru, moştenitorul regelui macedonean Filip. După moartea lui Filip, tânărul Alexandru urcă pe tron. în prima parte a cărţii sunt povestite expediţiile lui Alexandru, dornic să cucerească lumea, în Solun, Antina, Râm, Ţara
Ilustraţii de Năstase Negrule la Alexandria, B.A.R., ms. rom. 869
101 Dicţionarul general al literaturii române
Alexandru
Leşească, Eghipet, Persida şi India. Victoria asupra trufaşului Darie, cucerirea Persidei, războiul cu Por, împăratul Indiei, sunt cele mai însemnate isprăvi ale eroului. în partea a doua a naraţiunii, Alexandru apare ca un înţelept care vorbeşte în maxime. Unele variante cuprind şi câteva mici istorisiri satirice, cu intenţii moralizatoare. Condamnat la un sfârşit tragic, prevestit de prorocul Ieremia, împăratul moare otrăvit de unul dintre supuşi. Ducipal, calul său credincios, îl pedepseşte pe făptaş. Bocetului soţiei lui Alexandru, Ruxanda, prezent numai în versiunile balcanice, i s-au adăugat elemente folclorice româneşti. Alexandria a lăsat urme în literatura populară orală: în oraţii de nuntă, descântece, colinde, basme, zicători şi proverbe, legende. Ecouri din Alexandria, cea mai răspândită carte populară la români, se întâlnesc la cronicari, la scriitori de la începuturile literaturii noastre modeme, iar mai târziu la
D.	Bolintineanu, I. Creangă, P. Ispirescu, G. Coşbuc, O. Goga,
1.	Agârbiceanu, M. Sadoveanu.
Ediţii : Istoria a Alexandrului celui Mare din Machedonia şi a lui Darie din Persida împăraţilor, Sibiu, 1794; [Alexandria], în N. Cartojan, „ Alexandria" în literatura românească. Noi contribuţii, Bucureşti, 1922; Alexandria, ed.
2,	îngr. şi pref. Dan Simonescu, Bucureşti, 1958; Alexandria. Esopia, text revăzut de Mihail Sadoveanu, pref. I. C. Chiţimia, Bucureşti, 1966; Alexandria ilustrată de Năstase Negrule, îngr. Al. Duţu, Bucureşti, 1984; Alexandria, în Cărţi populare, îngr. Isai Câmu, Chişinău, 1998, 7-32.
Repere bibliografice: B.P. Hasdeu, Cuvente den bătrâni, II, Bucureşti,
1879,56-70; Gaster, Lit. pop., 7-32; N. Cartojan, „Alexandria" în literatura românească, Bucureşti, 1910; N. Cartojan, „Alexandria" în literatura românească. Noi contribuţii, Bucureşti, 1922; Cartojan, Cărţile pop., I, 223-232; Cartojan, Ist lit, 1,76-78; Gabriel Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti până la 1800,1, Bucureşti, 1959, passim; Ist lit., 1,482-488; Ţepelea, Studii, 111-125; Chiţimia, Probleme, 385-402; Moraru-Velculescu, Bibliografia, I, partea 1,55-116; Dicţ. lit 1900, 30; Dan Horia Mazilu, Traduceri în limba bulgară ale „Alexandriei" româneşti, RITL, 1989,3-4 -1990,1-3.	L.Bd.
ALEXANDRU, Doina (1946, Galaţi), poetă, şi jurnalistă. în 1970 a absolvit secţia engleză a Facultăţii de Limbi Străine din Universitatea Bucureşti. în anii studenţiei a debutat cu poezii în „Luceafărul" (1967). A colaborat, de asemenea, cu versuri la „Viaţa studenţească". S-a stabilit în Republica Federală Germania în 1975. Doi ani mai târziu (1977), devine redactor al departamentului românesc de la Miinchen al postului de radio Europa Liberă, unde activează în calitate de comentator politic specializat în problemele Estului european până în iunie
1995,	când părăseşte postul, odată cu mutarea lui la Praga. După 1990 colaborează cu poezii la unele publicaţii literare din ţară, precum „România literară" sau „Jurnalul literar". La Miinchen a frecventat cenaclul „Apoziţia" în perioada când acesta a fost condus de fondatorul său, George Ciorănescu, fără a publica însă în revista cenaclului, aşa cum nu a publicat nici în celelalte reviste ale exilului. Volumul de versuri Niciodată liniştea (1994), carte de întârziat debut editorial, cuprinde în cele şase cicluri lirice ale sale (Memoria, Sfârşit de veac, Icoana, Destin, Hidalgo, în larg) etape dintr-o posibilă evoluţie literară, sintetizând cronologic profilul ideatic al poetei, de la debut
până în prezent, dar şi semnificative experienţe existenţiale ale condiţiei exilului. Niciodată liniştea este astfel o carte a cărţilor de poezie pe care le-a vieţuit şi le-ar fi putut scrie A., o „supravieţuire" ce recuperează nostalgic conştiinţa identităţii, refăcând cadrul apuselor vârste ale copilăriei, una însă dominată de chinuitoarele imagini ale iadului comunist, din care poeta avea să încerce a evada („Scoateţi din poduri, dezgropaţi din grădini/ din jurnale intime, măştile funerare/ ale clipelor trăite de ei/ cei care au sfârşit la Canal/ în Zarea Aiudului, la Reduit/ ispăşind milenii de puşcărie/ şi Mări Negre de lacrimi// Scotociţi în lăzi ferecate, în amintiri/ oricât de senine/ certificatele noastre de existenţă furată"). Poezia de notaţie cultivată de A. e una extrem de austeră, deşi o sensibilitate uşor melodramatică transpare, nu de puţine ori, din scrisul ei. Există o vizibilă încercare de a ridica accidentalul spre dezbatere metafizică, ceea ce converteşte (adesea) şi chemarea erosului spre thanatic, spre profunzimile cosmice ale eternităţii („şi steaua mea în tine cade/ sau numai frunza de sipică/ albastru, poate, doar albastru/ ca untdelemnul se ridică"). A mai publicat Comeliu Coposu. Confesiuni (1996), carte de dialoguri şi mărturisiri.
SCRIERI: Niciodată liniştea, Cluj-Napoca, 1994; Comeliu Coposu. Confesiuni, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Al. Cistelecan, Nostalgie şi vitriol, LCF, 1995,19; Barbu Cioculescu, Doina Alexandru, „Niciodată liniştea", JL, 1995, 21-24.	N.Fl.
ALEXANDRU, loan (25.XII.1941, Topa Mică, j. Cluj -16.IX.2000, Bonn), poet, eseist şi traducător. Fiu al Valeriei (n. Cozar) şi al lui loan Şandor, ţărani, A. urmează primii patru ani de şcoală în satul natal. A absolvit Liceul „G. Bariţiu" din Cluj (1962); tot acolo a urmat, timp de doi ani, cursurile Facultăţii de Filologie (1962-1964). în 1964 se mută la Universitatea din Bucureşti, unde, în 1968, îşi ia licenţa şi devine asistent. Bursier Humboldt, urmează, între 1968 şi 1972, la Freiburg, Aachen şi Miinchen, studii de specializare în limbile greacă şi ebraică, precum şi în filosofie; face călătorii de studii în Franţa, Grecia (la Muntele Athos), Italia, Spania, Israel, URSS. în 1973 îşi ia doctoratul în filologie cu teza Patria la Pindar şi Eminescu. Devine profesor la Facultatea de Filologie din Bucureşti, unde ţine, în paralel cu seminariile de literatură comparată, un curs de limbă şi civilizaţie ebraică, strângând în jurul său studenţi şi participanţi din afara facultăţii, într-o perioadă în care dimensiunea religioasă a culturii era marginalizată cu obstinaţie de regimul comunist. în 1979 a fost ales membru al Uniunii internaţionale de scriitori „Die Kogge". Din decembrie 1989, devine membru al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat şi senator în Parlamentul României. A debutat în revista „Tribuna" din Cluj cu poezia Floarea mea (1960). în anii de studenţie bucureşteană a fost membru al redacţiei revistei „Amfiteatru". A colaborat la „Luceafărul", „România literară", „Viaţa românească", „Ramuri", „Steaua". Prima lui carte, Cum să vă spun, a apărut în 1964.
Alexandru
Dicţionarul general al literaturii române 102
Reprezentant al generaţiei '60 — alături de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Adrian Păunescu şi Ana Blan-diana —, A. a contribuit în mod esenţial la înnoirea poeziei româneşti postbelice, într-o perioadă în care climatul cultural era supus unor sufocante comandamente ideologice. Rezonanţele grave ale lirismului său sunt datorate îndeosebi revitalizării tradiţiei, în sensul asimilării, pe de o parte, a experienţelor poetice ale lui Eminescu şi Blaga, şi, pe de altă parte, al valorificării folclorului şi istoriei naţionale. Devenirea în sens tradiţionalist a poeziei se produce pe fondul aprofundării formaţiei de clasicist a autorului, a cărui apropiere spirituală de Pindar — materializată, printre altele, în prima tălmăcire românească integrală a operei poetului de la Delfi — conferă propriilor sale versuri un pronunţat caracter imnic, religios, de celebrare a divinităţii lumii printr-o rostire pe deplin conştientă de sine a logosului. Poetul se reîntoarce astfel la rădăcinile misiunii sale sacre, de mediator între cer şi pământ, înveşmân-tându-se în mantie sacerdotală şi redând cuvântului, după secole de uitare, funcţia sa primordială, întemeietoare. în eseul Spiritualitate antică şi spiritualitate bizantină în poezie, publicat în 1971 într-un volum colectiv ce cuprinde cuvântările mai multor poeţi europeni la un congres internaţional de poezie, A. îşi explicitează crezul poetic: „Poetul-omul-artist se regăseşte astfel slujitor al Cuvântului, şi în această vocaţie a lui a dat opere nepieritoare; el este scoica în care se aud vuietele cele mai de taină ale cosmosului, este transparenţă între vizibil şi cele nevăzute, punte-catapeteasmă ce tăinuie şi revelează între sacru şi profan, mijlocind ca diacon dialogul mereu triadic." Volumul de debut, Cum să vă spun, este dominat de o poezie vitalistă, frustă, ale cărei puternice accente expresioniste sunt
transpuse într-un limbaj direct, lipsit de subtilităţi stilistice. Universul liricii sale este acela al satului ardelean, simţit ca loc originar, în care gesturile cele mai mărunte capătă o rezonanţă cosmică, ritualică: „într-o poiană largă am înălţat un foc / Cum ştiu să-nalţe focuri ardelenii unii; / Pui vreascuri piramidă, frunzare la mijloc, / Te-aştemi apoi pe burtă şi îţi încerci plămânii. // Slănina încrestată, înfiptă în frigare, / Ce lacom o-nveşmântă al flăcărilor rit. / Şi pâinea este moale şi cornul e cu sare / Şi mama se-ngrijise de ceapă şi cuţit." Adept al unei viziuni animiste asupra lumii, A. organizează evenimentele zilnice într-o istorie sacră, ale cărei începuturi fabuloase sunt marcate de miracolul naşterii unui mânz pe câmp, sub ochii inocenţi ai copilului: „Se ridicase mânzul — întâi pe un genunchi, / Apoi pe celălalt, pe o copită. / Şi dintr-o dată lumea din haos se-nchega / Şi-şi părăsea pământul întâia lui clipită." Poetul transformă mirarea existenţială a adolescentului într-un prilej de rescriere a întrebărilor fundamentale privind sensurile ascunse ale lumii, întrezărite pentru o clipă în picăturile ploii, în curcubeul fântânii sau în gheaţa izvorului: „Acum a-ngheţat. / Peste ape / Un flux de lumini plângând l-a ţesut. / Dedesubt — izvorul ce face? / şi cum a fost la început?" Volumul următor, Viaţa deocamdată (1965; Premiul Uniunii Scriitorilor), continuă să contureze o mitologie lirică proprie, la fundamentul căreia sunt aşezate elemente din folclor şi din istoria naţională: „Eu cred - afirma autorul într-un interviu — în ceea ce au crezut păstorul din Mioriţa şi Manole, Dosoftei şi Eminescu, Coşbuc şi cronicarii. Cred în ceea ce crede crinul, care are curajul să scânteieze în mijlocul nopţii, deşi nu-1 vede nimeni, niciodată." Poemele celebrează lucrurile de zi cu zi; prins într-un delir vitalist, poetul, asemenea taurului sălbatic, cu privirea aţâţată şi nervii încordaţi, intră într-o luptă hotărâtoare cu viaţa: „într-o zi unul va fi doborât dintre noi, / Marea mi-e martor că n-am de gând, / Oricât m-aş strădui cu pieptul printre pietre antice, / Să-mi asigur victoria / Prin nici un fel de vicleşug." Gândul obsesiv al efemerităţii vieţii naşte năzuinţa unei trăiri frenetice, tumultuoase, chiar dacă minată de conştiinţa fragmentarului, în care doar arta pare a fi scut de apărare şi cale spre nemurire. Odată cu Infernul discutabil (1966), lirica lui A. dobândeşte semnele din ce în ce mai evidente ale unei nelinişti existenţiale fundamentale: evenimentele şi lucrurile, binevoitoare până atunci, îşi dezvăluie o altă faţă, întunecată şi fioroasă, pe care poetul o contemplă cu mirare şi spaimă. Unul dintre simbolurile esenţiale este seceta, ca în acest tablou antisămănătorist: „Pregătesc femeile mâncarea de amiază; / o fierb cu plămânii şi o-năcresc cu sudoare. / Zeama de cartofi cu zăr de oaie, / o bucă de porc cloco-teşte-ntr-o oală albastră. / Oasele scârţâie-holdă pe deal, / ulii pândesc puii de sub cloşte, / Caşii în plase de cânepă se coc pe-acoperişe, / Iulie, gol, puturos, se scaldă-n toate fântânile." La intrarea în acest infern al vieţii, avertismentul dantesc al lipsei de speranţă este înlocuit cu îndemnul de a fi credincios până la capăt unicităţii existenţei, de a înfrunta destinul: „Eu fac ceva ce mi se pare mai aproape de moarte decât de eroare, de viaţa omului decât de limbajul lui care poate fi uneori o trădare a faptelor." Omul trebuie să fie un Oedip etern, mistuit
103 Dicţionarul general al literaturii române
Alexandru
de patosul conştiinţei, orgolios în actul său până la hybris: „Vieţii îndemn de adio i-aş da / De-ar fi să îţi ucizi nu tatăl / ci propria ta ţeastă zdrobind-o zi cu zi / Sau fiicei tale-n pântec să-i otrăveşti odorul, / Tot să te naşti, pentru a fi, a fi. / Chiar dacă drumul duce nicăieri, / Chiar de nu-i drum ci numai o eroare. / Eroarea însăşi e un ce nebun / Cum vina mea mi-e stranie onoare." Cerbicia sa este înfrântă însă, ca în mitologia creştină, de blestemul neîndurător al muncii pe un pământ din ce în ce mai sterp: „Câte rânduri de viţă n-au îmbrăcat dealul / din miile de neamuri, / şi toate s-au uscat pe rând. / Pământul e cu râie-n rădăcină / şi vasele oricărei vieţi / ce-şi suge traiul din răceala lui / se-năduşă de la o vreme." Poetul simte acut povara insuportabilă a vinei originare, reluând episoade biblice şi elemente ale mitologiei greceşti într-un stil de o indiscutabilă maturitate stilistică. A. străbate astfel, într-o obsesie a originarului, o cale multimilenară a poeziei, până dincolo de cuvântul înşelător împerecheat în metafora care deformează realul, căutând viziunea, revelaţia profetică. Veşnica dubitaţie existenţială argheziană între credinţă şi tăgadă este reluată într-un mod precreştin, în sensul înţelegerii pastorale a cosmosului, prefigurând astfel o cale de ieşire din infern: „Iov trecea în lumea cealaltă fără pic de regret, / fără pic de ştiinţă, / aşa cum s-au născut şi au murit morţii / înainte de a se naşte Dumnezeu." Aparent paradoxal, în această dificultate de realizare a ceremoniei, a ritualului, pe care au acuzat-o unii comentatori, îşi află originalitatea poezia lui A., care reuşeşte altceva decât mesianismul politic al lui Goga ori căinarea
pesimistă a lui Arghezi ori chiar inadecvarea sistematică a lui Blaga. Nutrit cu expresia unor experienţe-limită, de la Pindar, Roman Melodul, San Juan de la Cruz, la Holderlin, Rilke, Eminescu, folclor ritualic şi texte ezoterice, poetul român năzuieşte cu obstinaţie spre ţelul său: „Nu se poate ca omul, spune el, aceste mâini, aceşti prieteni, aceşti poeţi, aceste clopote, acest neam, aceşti părinţi, aceste maici, aceste drumuri, aceste lumini să n-aibă o destinaţie. Nu se poate ca totul să fie
o	iluzie, iar dacă toate acestea sunt o iluzie, înseamnă că iluzia însăşi este calea şi adevărul." O temă iniţial obsedantă, cea a deşertăciunii — de sorginte biblică, dar şi cu imagini din eminescianul Memento mori -, este convertită cu timpul din apatie şi insensibilitate în exaltarea sublimului conştiinţei în sens pascalian — „trestie bătută de vânt"; poetul crede în iubirea care „apropie ceea ce spiritul nu cutează" şi, mai presus de orice, trudeşte răbdător şi tenace să încredinţeze că prin poezie cuvântul poate să-şi redobândească funcţia creatoare şi să redea demnitatea şi eliberarea. Volumul Vămile Pustiei (1969), dedicat lui Dumitru Stăniloae şi purtând drept moto un citat din Holderlin, reprezintă momentul cel mai însemnat al devenirii poetice a lui A.: întruchipare lirică a unui moment de profundă criză existenţială, culegerea figurează drumul mistic al sufletului de la rătăcire şi ignoranţă la cunoaşterea desăvârşită, de la întunericul existenţei comune la lumina harului, de la neştiinţă la revelaţie. Pentru a-1 străbate, poetul se îmbarcă ritualic pe o corabie simbolică, a cărei venire neaşteptată marchează începutul marii călătorii mistice a sufletului în
loan Alexandru împreună cu D.R. Popescu
Alexandru
Dicţionarul general al literaturii române 104
căutarea propriei identităţi: „Nu oricând se poate vorbi despre corăbii / Trebuie să te afli în faţa unei mari călătorii / De mult aşteptată, de mult pregătită cumva / O călătorie fără de care nu se mai poate, / Marea călătorie, marele tău drum. / De mic te aduni şi creşti pentru el / îţi aşezi toate obiectele şi nădejdile, / Toate dorurile şi puterile în acel drum / în acea corabie care iată că-ntr-o bună zi / Se-arată de neînchipuit în faţa ta." într-un limbaj în care „expresionismul ţărănesc" al poetului (Eugen Simion) dobândeşte accente profetice, rostirea tinzând spre uscăciunea tendenţioasă a formulării biblice, A. descrie ţinuturile străbătute ca pe nişte „vămi ale pustiei" („înaintez? Opritu-m-am? Simt singur absolut / începe-ascen-siunea mea prin vămile văzduhului"), pe care numai Poetul are tăria şi determinarea să le străbată, în virtutea unor afinităţi esenţiale: „Poetul şi Pustia, pururea fraţi / Porniţi în căutare prin Pustie / Maica lor e Pustia şi ei simt îmbarcaţi / Pe-o navă-mpotmolită în Pustie." Ţinut mistic în care începutul lumii coincide cu sfârşitul ei, Pustia este, în viziunea poetică a lui A., o heterotopie în care coexistă, în mod paradoxal, eternitatea şi devenirea, transcendenţa şi imanenţa, căderea şi împlinirea: „în Pustie totul stă, în pustie / Totul devine. Nu există început şi sfârşit. / Pustia e goală cum a fost începutul. [...] Cine are Pustia e mort, / Cine n-o are-i steril / Dumnezeule, Dumnezeule, de ce părăsit-ai / în deşert singurul tău copil?" Repere ale purificării prin suferinţă, vămile pustiei sunt pietrele de hotar ale ascensiunii pe via dolorosa — calea pe care Iisus şi-a purtat crucea. O dată depăşită însă, suferinţa supraomenească a vămilor pustiei lasă locul bucuriei mistice a împlinirii absolute: „De ce te iubesc într-atâta! De ce nu mai / Am pace decât în preajma ta! Faţa mea / E numai os şi lumină contemplându-ţi / Necuprinsurile. De ce n-ai fi-n mine, însumi / Clădit cu ce-aş tânji după tine? / Cu cât sunt mai singur cu-atât ţi-aud / Mai limpezi poruncile şi-alerg smintit / Să le împlinesc. M-am uscat ca pielea / întinsă la fum de când aştept să te înduri / Eşti întunecatul acela străin cu corăbii de foc / Pornit pe bietele mele pâraie. încăperea mea-i / Strâmbă, abia-i loc pentru un mormânt / şi tu ameninţi să primesc omenirea."
Adoptând imaginea poetului-profet în anii 70-'80, A. îşi face cunoscută prezenţa printr-un ciclu de poeme intitulate generic Imne: Imnele Transilvaniei (1976), îmnele Moldovei (1980), Imnele Ţării Româneşti (1981), Imnele Putnei (1985), Imnele Maramureşului (1988). Seria este deschisă însă de Imnele bucuriei (1973), unde variaţiunile pe teme biblice sunt integrate într-o viziune totală, cu originea în pastoralitate, iar universul poetic este lărgit până la semnificaţii istorico-naţionale şi mitice — mirii Maramureşului, Moldova liturgică, Argeşul Meşterului Manole, cortul divin al Carpaţilor. Un poem ca Imnul lui loan de lemn - „groparul / şi premergătorul cel mai vestit dintre / Profeţii locului" — purcede din tradiţia portretistică a lui Goga, dar tonul de romanţă desuetă este înălţat în albastrul cel mai pur şi amplificat polifonic într-o cutremurătoare elegie care se transformă pe nesimţite în grea lamentaţie şi celebrare metafizică: „Spânzurătoare de lemn, cumpănă cruce / Pe cerul fântânilor atârna el c-un braţ / Unul adus pe piept şi celălalt
şters, / Candelă luminând ceara mormintelor." Timpul s-a fixat într-un ciclu etern: „şi pruncii cresc / şi iarăşi este toamnă peste lume / şi unii sunt şi alţii au pierit / şi unii par vestiţi şi unii-s fără nume // Rusalii, Bobotează, ouatul către Paşti / şi Maica Domnului în plină vară / Holdele-s coapte, secerători puţini / Viaţa noastră, ţară milenară." Poetul a devenit aşadar „Marele Preot al sfintelor cuvinte", sorbind din „marile izvoare", întreţinând cultul graiului în „templul care se lărgeşte şi iată a cuprins / Pământ şi cer şi veac şi cimitire". Cântecul său este în acelaşi timp porunca vremii şi descântecul iniţiatic al reînvierii eterne: „Ceea ce ştim şi am văzut / Sunt strâns de gât de nu voi spune / şi mărturia mea va fi / Că cel ce este veşnic va rămâne. / Iată cum toate se-nnoiesc / Grai şi părinţi şi neam şi ţară / O holdă moartă pusă-ntr-un sicriu / Din piramidă-ncepe să răsară." Uneori, aceste lungi cicluri de poeme închinate Transilvaniei, Moldovei, Ţării Româneşti, Maramureşului, locurilor celebre şi eroilor naţionali, ca şi unor sate neştiute şi unor oameni anonimi, capătă un ton de predică, au un stil oral prolix şi o retorică tumultuoasă convenţională, sugerând un fel de „neosămănătorism antropologic şi etnografic" (I. Negoiţescu). Dar când, purificat în asceza gândului întors în sine, aprins de lumina adevărului transcendent, poetul indică drumul mântuirii eliberatoare de propria individualitate inconstantă şi efemeră, îndemnul său este profetic imperativ, de o adâncă semnificaţie existenţială, de o înţelepciune originară şi etern valabilă: „Eu sunt făcut numai din ochi / Io am Lumină, veşnică vedere. // Toate sunt strânse în acest vas de foc / şi toate au viaţă dintr-o dată / Cu veşnicia-s nevoit să văd / Fiece clipă blestemată."
loan Alexandru aplică un principiu, comun expresioniştilor, dedus din ideea că în spatele lucrurilor obscure se află o realitate mai adâncă a existenţei, că lumea vegetală are o fire a ei, la care poetul trebuie să ajungă. A descoperi sufletul universului mineral constituie actul poetic decisiv. De la expresionişti (prin Blaga) sau din animismul folcloric, loan Alexandru primeşte această idee şi o introduce într-o mitologie ce surprinde prin încercarea de a da elementelor mărunte dimensiuni cosmice. A cosmiciza este pentru poet însăşi esenţa liricii.
Eugen Simion
SCRIERI: Cum să vă spun, Bucureşti, 1964; Viaţa deocamdată, Bucureşti, 1965; Infernul discutabil, Bucureşti, 1966; Vină, Bucureşti, 1967; Vămile Pustiei, Bucureşti, 1969; Poeme, Bucureşti, 1970; Imnele bucuriei, Bucureşti, 1973; Imne (1964-1973), Bucureşti, 1975; Imnele Transilvaniei, Bucureşti, 1976; Iubirea de patrie. Jurnal de poet, I, Cluj-Napoca, 1978, II, Bucureşti, 1985; Imnele Moldovei, Bucureşti, 1980; Imnele Ţării Româneşti, Bucureşti, 1981; Poezii - Poesie, ed. bilingvă, tr. George Lăzărescu, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1981; Pământ transfigurat, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1982; Imnele iubirii, Bucureşti, 1983; Imnele Maramureşului, Bucureşti, 1988; Bat clopotele în Ardeal, Bucureşti, 1991; Căderea zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre Revoluţie, Vălenii de Munte, 1993. Traduceri: Pindar, Ode, I—III, îngr. şi introd. Mihail Nasta, Bucureşti, 1974-1977; Rainer Maria Rilke, Scrisori către un tânăr poet, postfaţă Andrei A. Lilin, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Ulvine Alexandru); Cântarea Cântărilor, introd. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1977.
105 Dicţionarul general al literaturii române
Alexandru
Repere bibliografice: Simion, Orientări, 189-195; Oarcăsu, Oglinzi, 160-165; Felea, Reflexii, 107-115; Regman, Cronicari, 66-74; Constantin, Despre poefi, 156-160; Niţescu, Scylla, 130-148; Felea, Poezie, 7-13; Bugariu, Incursiuni, 67-73; Grigurcu, Teritoriu, 158-169; Caraion, Duelul, 7-13; Stănescu, Poeţi şi critici, 22-31; Pop, Poezia, 189-221; Poantă, Modalităţi, 106-115; Streinu, Pagini, III, 49-51; Petroveanu, Traiectorii, 328-335; Tomuş, Istorie, 242-245; Felea, Secţiuni, 107-113; Cândroveanu, Alfabet, 14-25; Andriescu, Relief, 24-31; Barbu, O ist., 276-294; Taşcu, Incidenţe, 31-35; Piru, Poezia, II, 358-369; Laurenţiu, Eseuri, 11-19; Steinhardt, între viaţă, 131-134; Felea, Aspecte, 1,64-68, III, 98-106; Ştefănescu, Preludiu, 97-104; Alexiu, Ideografii, 40-49; Niţescu, Poeţi, 140-158; Iorgulescu, Scriitori, 18-23; Simion, Scriitori, I, 226-233; Poantă, Radiografii, I, 217-222, II, 12-16; Regman, Explorări, 133-147; Grigurcu, Poeţi, 177-187; Alboiu, Un poet, 26-32, 104-106; Cristea, Faptul, 128-131; Lit. rom. cont., I, 617-621; Gelu Ionescu, Orizontul traducerii, Bucureşti, 1981, 184-185; Martin, Paranteze, 107-113,140-142; Tomuş, Mişcarea, 143-145; Dobrescu, Foiletoane, II, 29-37; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 105-111; Iorgulescu, Ceara, 158-166; Stănescu, Jurnal, II, 79-85; Cândroveanu, Printre poeţi, 71-77; Ştefănescu, Dialog, 128-136; Negriei, Introducere, 64-76; Taşcu, Poezia, 9-17; Iorgulescu, Prezent, 184-188; Braga, Sensul, 144-148; Grigurcu, Existenţa, 242-249; Ştefănescu, Prim-plan, 291-301; Cistelecan, Poezie, 167-171; Tuchilă, Privirea, 143-151; Lovinescu, Unde scurte, 1,300-302; Emil Şimăndan, Dialoguri cu Ioan Alexandru, Arad, 1993; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 14-21; Constantin, Complicitatea, 173-177; Pop, Pagini, 97-102; Dan Mănucă, Apolog pentru generaţia şaizecistă, CL, 1998, 5; Dicţ. analitic, II, 153-155, 161-163, IV, 345-346, 379-381; In memoriam. Ioan Alexandru, RL, 2000,38, ALA, 2000,536; Dicţ. esenţial, 24-26; Manolescu, Lista, 1,244-262; Popa, Ist. lit., II, 823-328; Ion Bălu, Ioan Alexandru, Braşov, 2002.	L. H., M. Dţ.
ALEXANDRU, Oltea (pseudonim al Oltei Epureanu; 22. VI.1930, Cernăuţi — 28.VII.1991, Bucureşti), prozatoare. Este fiica avocatului Emil Epureanu, prieten cu Mihail Ralea şi Ionel Teodoreanu, şi a Ştefaniei Alexandru (n. Hotinceanu), învăţătoare. Urmeză cursurile primare, gimnaziale şi liceale la Bucureşti, în 1948 intrând la Facultatea de Filologie, pe care a absolvit-o în 1952. Debutează în presă cu un reportaj de la Bumbeşti-Livezeni, Bucuria muncii. A lucrat ca redactor la revistele „Femeia" şi „Căminul" (1948-1950), apoi, mai bine de două decenii, la „Săteanca". Prima ei carte, romanul Racul, apare târziu, în 1970.
Temele prozei semnate de A. — solitudinea, bătrâneţea, culpa morală, spaţiul închis, feminitatea ratată social, dar împlinită din unghiul unei trăiri meditative — conferă acestui univers, limitat în aparenţă, o anume profunzime a sondării psihologice. Componentele realului, fără să fie pretexte analitice, potenţează totuşi notaţia caracterologică pe linia detectării unui nucleu dilematic al fiinţei. Tehnica de creare a psiholo-giilor compozite, speculate lucid, fără tentaţia abisalului, dar convingător la nivelul ansamblului comportamental, suferă din pricina manierei monocorde. Strict vorbind, romanul Racul este urmărirea unui proces de conştiinţă: tatăl moare, fiul îi regândeşte existenţa, presupunând o crimă şi identificând ipotetic asasinul, rând pe rând, în douăsprezece personaje, toate cu o vină potenţială. Chiar dacă este sugerată ipoteza sinuciderii, misterul întreţine atmosfera de anchetă existen-
ţială. Firea slabă a eroului, complexul patern care îl face să complice până şi psihologiile lineare, lipsa unor coordonate care să ridice nivelul epicii la ideea majoră conţinută doar virtual de fapte simt elemente care, în ciuda reuşitei de atmosferă a cărţii, dizolvă în cele din urmă tensiunea analitică. Cu Veghea bătrânei doamne Gali (1973), raportul dintre tehnica psihologică (rememorarea, indefinitul reacţiilor, solitudinea chinuitoare şi, din nou, complexul vinei) şi cea narativă (cadru cu totul formal) se precizează în favoarea celei dintâi. Bătrâna eroină (realitate sau numai ficţiune) devine o prezenţă obsedantă pentru personajul narator. într-un proces desfăşurat cu hipnotică lentoare, se clarifică o existenţă vinovată. Casa Emilianei (1975), deşi operează cu aceleaşi motive, se construieşte nu monovalent, ca până acum, ci plurivalent, fiind, pe de
0	parte, o însumare de procese de conştiinţă şi, pe de alta, un cumul de singurătăţi fals comunitare. Personajele navighează în derivă unele pe lângă altele, unite doar sub fascinaţia unicului erou pur al cărţii (Maria) şi prin forţa de caracter a bătrânei Emiliana. Restrângând iarăşi cazuistica, „Niciodată toamna..." (1977), roman al unei bătrâne, Betina, dă seama de riscurile tehnicii narative a autoarei. Cu o mare doză de artificial, romanul e realizat mai mult la nivelul liric al motivului (solitudinea bătrâneţii). Simţind parcă pericolul autopastişei, A. inaugurează prin Sertarul cu medalii (1980) un roman de familie (cu note autobiografice), unde accentului psihologizant
1	se adaugă respiraţia epică a dimensiunii istorice. Este vorba de familia bucovineană de la finele veacului XIX şi începutul de secol XX. La un prim nivel de lectură, cartea este o nouă sumă de psihologii individuale, însă în profunzime ea este o reconstituire de destin colectiv.
SCRIERI: Racul, Bucureşti, 1970; Veghea bătrânei doamne Gali, Bucureşti, 1973; Casa Emilianei, Bucureşti, 1975; „Niciodată toamna...", Bucureşti, 1977; Sertarul cu medalii, Bucureşti, 1980; Cărarea îngustă, Bucureşti, 1983.
Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, Oltea Alexandru, „Racul", RL, 1970, 35; Dana Dumitriu, „Veghea bătrânei doamne Gali", ARG, 1973, 6; Cristea, Domeniul, 291-296; Silvia Urdea, Oltea Alexandru, „Casa Emilianei", VTRA, 1976, 6; Titel, Pasiunea, 133-135; Liviu Petrescu, între epos şi poveste, ST, 1979,10; Dana Dumitriu, Romanul de familie, RL, 1980, 12; Condurache, Portret, 146-148; Dana Dumitriu, întoarcerea fiicei risipitoare, RL, 1984,15; Cosma, Romanul, I, 234-235; Dicţ. scriit. rom., 1,51-53; Popa, Ist. lit., II, 865-866.	D.C.M.
ALEXANDRU, Radu F. (12.VII.1943, Bucureşti), dramaturg şi prozator. Este fiul Irenei (n. Grosfeld) şi al lui Isidor Feldman, prenumele lui la naştere fiind Radu Alexandru. Şi-a făcut studiile liceale în Bucureşti, la „Gh. Lazăr" şi „Dimitrie Cantemir" (1956-1960). Este absolvent al Facultăţii de Matematică (1965) şi al celei de Filosofie (1974) din cadrul Universităţii bucureştene. De asemenea, a urmat cursul postuniversitar de regie teatru al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale". Profesor de matematică (1965-1970), este apoi redactor la revista „Cutezătorii" şi la Animafilm. Din 1996 este senator liberal în Parlamentul
Alexe
Dicţionarul general al literaturii române 106
României. A debutat cu proză în 1967, la „Gazeta literară". în 1974 i s-a jucat prima piesă, Umbrele zilei, pe scena teatrului „Victor Ion Popa" din Bârlad. A colaborat la „Gazeta literară", „Luceafărul", „România literară", „Teatru", „Cinema" ş.a. A scris scenariile unor filme care s-au bucurat de un succes de stimă: La capătul liniei, Omul zilei.
Unicul volum de proză al autorului, Cu faţa spre ceilalţi (1971), cuprinde schiţe şi povestiri al căror stil alert şi nervos încearcă surprinderea amănuntului semnificativ în banalitatea situaţiilor cotidiene. Personajele simt creionate din câteva gesturi şi vorbe definitorii (precum beţivul din bucata Mozaic, care repetă obsedant aceeaşi propoziţie), într-o proză construită din fragmente de dialog juxtapuse aparent la întâmplare (Meandre), urmând capriciile unei inteligenţe ludice. Ca dramaturg, A. este interesat îndeosebi de situaţiile-limită: refăcând, din perspectivă morală, procesul celor care au intrat în puşcăriile comuniste fără a fi vinovaţi (Mansarda, 1980) sau prezentând drama unor tineri condamnaţi la moarte pentru sabotaj (O şansă pentru fiecare, 1980), autorul explorează cu fineţe psihologia unor personaje care acţionează în confruntări fără ieşire. Mlaştina (1992) abordează complexitatea condiţiei umane din perspectiva unui act care nu a încetat să fascineze, în ultimul veac şi mai bine, atât ştiinţa psihologiei, cât şi gândirea filosofică: sinuciderea. Deşi au nume, personajele apar în textul dramatic drept „El" şi „Ea", subliniind astfel caracterul generic al dezbaterii. Dialogul este permanent întrerupt de intervenţia unor „umbre" — în fapt, gânduri ale personajului care se confesează, prea tainice şi apăsătoare pentru a putea fi articulate. Piesa încearcă să surprindă, în
oglinzile paralele ale discursului „obiectiv" al medicului psihiatru şi al aceluia „subiectiv" al pacientului, stranietatea, caracterul de nepătruns din punct de vedere raţional al sinuciderii: internat într-un spital de boli nervoase în urma unei false tentative de a-şi curma viaţa — o farsă menită, în opinia sa, să-i acorde un răgaz de linişte după ani de muncă istovitoare într-o uzină —, inginerul Ducu Câmpeanu sfârşeşte prin a se sinucide cu adevărat. Remarcabilă este, din perspectiva construcţiei formale a operei, abilitatea dramaturgului de a sugera procesul prin care medicul ajunge să comunice cu vocile obscure din straturile profunde ale psihicului lui Ducu Câmpeanu (un alterego al autorului), prin trecerea gradată a amintirilor unui trecut obsedant (moartea soţiei inginerului, greva spontană a muncitorilor din subordinea sa) din memoria răvăşită a pacientului în discursul echilibrat al unei înţelegeri care vine însă prea târziu. Nimic despre Hamlet (1995; Premiul Uniunii Scriitorilor) aduce în scenă „realitatea lichidă" a perioadei de tranziţie de după 1989, în care democraţia şi libertatea individuală, lipsite de susţinerea unui sistem axiologic pe măsură, transformă societatea românească într-o pastă tulbure şi amorfă, ai cărei reprezentanţi — un grup de dramaturgi invitaţi să scrie un scenariu radiofonic la iniţiativa BBC-ului — ajung la conştiinţa dureroasă a propriei inutilităţi, sterilităţi şi incapacităţi de adaptare, proiectate, în varianta de scenariu propusă de Paul, unul dintre protagonişti, într-o profesiune de credinţă de-a dreptul nihilistă.
SCRIERI: Cu faţa spre ceilalţi, Bucureşti, 1971; Reîntâlnirea, Bucureşti, 1977; Ultima şansă, Bucureşti, 1979; O şansă pentru fiecare, Bucureşti, 1980; Buna zi de mâine, Bucureşti, 1980; La capătul liniei, Bucureşti, 1981; Magdaleno!... Magdaleno!!..., Bucureşti, 1982; Candidul, Bucureşti, 1983; Punct. Şi de la capăt, Bucureşti, 1986; „Cel care trebuie să vină" sau „Câţi bărbaţi încăpem în casa asta, Maria?", Bucureşti, 1986; Cei care plătesc cu viaţa, Bucureşti, 1987; Mlaştina, Bucureşti, 1992; Nimic despre Hamlet, Bucureşti, 1995; Gimnastica de dimineaţă, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Iorgulescu, Scriitori, 176; Mircea Iorgulescu, Viziune morală, RL, 1981, 3; Mirodan, Dicţionar, I, 39-40; Romaniţa Constantinescu, Presiunea şi reacţiunea, RL, 1992,36; Dicţ. scriit. rom., I, 53; Radu F. Alexandru, DRI, I, 7-15; Iulia Deleanu, „Nimic despre Hamlet". Cât mai multe despre noi, cei de azi, „Realitatea evreiască", 2000, 111; Ghiţulescu, Istoria, 403-405; Popa, Ist. lit., II, 959-960. L.H.
ALEXE, George (26.XI.1925, Smârdan, j. Buzău), poet şi jurnalist. Este fiul Viţei (n. Şerban) şi al lui Constantin Alexe, ţărani. A făcut studii teologice la Buzău şi Bucureşti. Debutează la revista „Muguri" din Buzău. Redactor al revistelor Patriarhiei Române, bibliotecar al Bibliotecii Sfântului Sinod între 1948 şi 1968, A. s-a stabilit în SUA în 1969, activând ca editor şi jurnalist în departamentul publicaţiilor de pe lângă Arhiepiscopia Ortodoxă Română din America şi Canada. In 1971 a înfiinţat Societatea corală şi culturală „România", în Detroit, unde încă din 1968 colaborează la publicaţia „Credinţa" cu recenzii, comentarii şi prezentări literare. Doi ani mai târziu (1973), în dorinţa expres afirmată în articolul-program, intitulat Adeverire, de a face cunoscute „creaţiile spirituale, culturale şi artistice nepieritoare ale neamului nostru de pe
107 Dicţionarul general al literaturii române
Alexi
întreaga lui vatră strămoşească, din Ţara Mamă şi de pretutin-denea, unde i-a fost dat de Dumnezeu să vadă lumina zilei şi să fiinţeze în lume", A. editează, tot la Detroit, „revista de cultură şi artă" „Comunitatea românească", în care îşi tipăreşte majoritatea articolelor culturale şi teologice, iar împreună cu Theodor Damian fondează publicaţia „Romanian Medievalia". Colaborează, de asemenea, atât la revistele exilului: „Unirea" (Viena), „Universul liber" (Hollywood), „Micro Magazin" (New York), „Lupta" (Providence), „Vestitorul român canadian", „Tricolorul" (Toronto), „Acţiunea românească" (New York), „Mioriţa noastră" (New York), „Lumea liberă", „Observator" (Miinchen), „Luceafărul românesc" (Montreal), cât şi la unele publicaţii din ţară: „Tribuna", „Ateneu", „Glasul Bisericii" ş.a. Se observă uşor „deschiderea" nediferenţiată a programului literar al lui A., căci un spirit minimal de selecţie ar fi impus o oarecare precauţie, cel puţin în ceea ce priveşte încredinţarea semnăturii propriilor pagini unor tipărituri cu statut politic incert din punctul de vedere al dezideratelor exilului, fie el şi numai unul strict cultural. Aceeaşi lipsă de selecţie — şi, de aici, nu puţine confuzii asupra valorilor — vădeşte şi sumarul volumului Diorame şi eseuri teologice şi literare, publicat în 1996, în limba română, la Editura Moonfall Press din Washington, volum în care articolele despre Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ştefan Baciu, Nicu Caranica, Vintilă Horia, Nichifor Crainic se învecinează cu cele despre Anca Balaci, Ion Bănuţă, Al. Căprariu, Gheorghe Anca, Gabriel Gafiţa, Gheorghe Istrate, Silvia Cinca sau Adela Popescu. Un merit al lui A. ar fi acela de a fi recenzat prompt aproape toate cărţile importante ale exilului în presa culturală românească din America şi Canada, de la L. M. Arcade şi Mihai Niculescu, până la Pamfil Şeicaru şi Ion Cârjă sau Dumitru Ichim, deşi notele sale de lectură nu depăşesc nivelul semnalării publicistice. Dar defectul esenţial al cărţii vine din viziunea de inventar pe care autorul o cultivă fără reţineri, în aşa fel încât Constantin Michael-Titus se interpune în paginile sale între Radu Gyr şi Dumitru Stăniloae spre exemplu, fără ca A. să amendeze măcar în comentariu o asemenea alăturare. Un aspect oarecum insolit în această activitate literară, intens desfăşurată şi în sfera studiilor teologice, îl oferă însă volumul de versuri Ţărmul dinspre cer (1991), cultivând o poezie în notă tradiţionalistă, sub vizibila influenţă a prelucrării motivului religios ortodox din universul liric al lui V. Voiculescu sau al lui Sandu Tudor, fără ca poetul să atingă, decât rareori, vibraţia autentică a trăirii mistice. Exploziv-decorative, versurile reflectă un gândirism târziu, epigonic.
SCRIERI: Ţărmul dinspre cer, Washington DC, 1991; The Image and Likeness of Fr. Stăniloae's Theology, Detroit, 1994; The Unknown Continent, Detroit, 1994; Diorame şi eseuri teologice şi literare, Washington DC, 1996; Suflet românesc peste ocean, Detroit, f.a.
Repere bibliografice: Păcurariu, Dicţ. teolog., 12-13; Fănuş Băileşteanu, Personalităţi culturale româneşti din străinătate, Bucureşti, 1999,15-17; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 12-16.	N.FI.
ALEXI, Theochar (1843, Braşov — 22.X.1907, Braşov), scriitor şi traducător. Având studii comerciale, A. a condus, până în
1868, tipografia J. Weiss din Bucureşti. A fost funcţionar la Institutul de credit şi economii „Albina" din Braşov, oraş unde devine, din 1882, proprietar de tipografie şi editură, proprietar şi redactor al publicaţiilor-magazin „Noua bibliotecă română" (1882-1883) şi „Poşta română" (1888-1889). Autor bilingv, a semnat şi cu pseudonimele Th. Diisterblick şi Stan Pârjol. Debutează în 1868 cu volumul de versuri Karpaten-Roschen, urmat de prelucrarea în limba germană a romanului Ciocoii vechi şi noi de N. Filimon (în „Bukarester Hauskalendar auf das Jahr 1868"), adaptare care nu făcea trimitere la opera folosită şi care va fi reluată ulterior în traducere românească şi apropriată integral de A. Poligraful, specializat în colportaj, prelucrări, compilaţie şi pastişă, a publicat poezii, povestiri, nuvele, amintiri de călătorie, romane, drame, comedii, vodeviluri, articole de popularizare a literaturii române şi străine, tălmăciri în şi din limba română. A colaborat la „Albina Carpaţilor", „Familia", „Amicul familiei", „România liberă", „Universul" şi, cu totul întâmplător, la „Convorbiri literare". Cu mediocritate pretenţioasă, versificatorul, prolific, imită şi amalgamează, în Ciarda alhă (1879) şi în Harpă şi caval (1880), orientări şi motive diverse, curente în epocă. Acelaşi mixtum compositum şi în romanele cu intrigă foiletonistică: Viaţa lui Onufriu, Ai carte, ai parte (1878), Babeta (1883), Bei, Vodă, Domn ş.a. Lucrările dramatice, foarte numeroase, apărute într-un ritm alert, fuseseră contractate, prin intermediul Societăţii pentru fond de teatru român, cu Editura Ciurcu din Braşov şi reprezintă, poate, segmentul cel mai util al activităţii lui A. Ţesând pe subiecte locale ori prelucrând texte străine (Zăpăciţii, după Aug. von Kotzebue, Casierul, după A. Gill şi G. Richard ş.a.m.d.), piesele, schematice, mereu cu finalitate educativă, au intrat în repertoriul de comedii şi vodeviluri al trupelor de diletanţi din Transilvania. Transpuneri în limba germană (Iacob Negruzzi, Miron und Florika, 1878; Rumănische Kunst-Dichtungen, 1880), traduceri în limba română (din J. Swift, H. Chr. Andersen, P. Merimee ş.a.), multe rămase în paginile foilor editate de el, antologii de versuri (Bliitenlese deutscher Lyrik aus Siebenbiirgen, 1877, Pamasul român, 1892) accentuează caracterul industrios al scrisului lui A.
SCRIERI: Karpaten-Roschen, Bucureşti, 1868; Ai carte, ai parte, Sibiu, 1878; Ciarda albă, Bucureşti, 1879; Harpă şi caval, Braşov, 1880; Moartea lui Mihai Viteazul, Braşov, 1881; Babeta, Braşov, 1883; Sus pe Tâmpa, Braşov, f.a; Domnul de Ghiavahazi Măria Sa, Braşov, 1888; Bei, Vodă, Domn, Braşov, f.a.; ]unii, Braşov, 1889; Unul scapă, altul piere, Braşov, [1891]; Strada Carmen Sylva, Braşov, 1891; Notarul şi banditul, Braşov, 1894; Cu voia dumisale, Braşov, f.a.; Curca, Braşov, f.a.; Noaptea de St. George, Braşov, 1897; Lăcustele, Braşov, 1897; Casierul, Braşov, 1897; Plevna, Braşov, 1902; Viţelul de aur, Braşov, 1903; Vistavoiul Marcu, Braşov, 1903; Nici minte, nici noroc, Braşov, 1903; Pur şi simplu, Braşov, 1903; Bicicleta la mahala, Braşov, 1903; Săricică, Braşov, 1903; împleteşte-despleteşte, Braşov, 1903; Slavă Domnului, masa e pusă, Braşov, 1903; Apă rece, Braşov, 1903; Tot găina cântă, Braşov, 1903; Otilia sa, Braşov, 1903; Ah, sărmana vreme veche, Braşov, 1904; în preajma expoziţiii. Amintiri reîmprospătate. Domnul Tudor - Cuza Vodă, Braşov, 1906; Cartea veteranului Stan Pârjol, Braşov, 1906. Antologii: Pamasul român, Braşov, 1892.
Alexianu
Dicţionarul general al literaturii române 108
Repere bibliografice: Mărcuş, Thalia, 124-126, 229-236; Cărturari braşoveni 17; Dicţ lit. 1900, 31-32; Marian Barbu, Romanul de mistere în literatura română, Craiova, 1981, 107-109; Faifer, Semnele, 256, 299-301.	G.D.
ALEXIANU, Al.[exandru] (21.111.1914, Bucureşti - 29.X.1974, Bucureşti), istoric literar şi publicist. După clasele gimnaziale, când l-a avut profesor pe matematicianul şi poetul Ion Barbu, şi cele liceale la Liceul „D. Cantemir" din Bucureşti, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. în anii 1945-1946 a lucrat la Enciclopedia României, în colectivul condus de Dan Botta. Din 1956 a fost bibliotecar la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti. A debutat în anul 1932 în „Universul copiilor". A mai colaborat la „Buna Vestire", „Seara" (aici a fost, în perioada iulie-ianuarie 1943-1944, redactor al paginii de cultură), „Revista Fundaţiilor Regale", „Iconar", „Gândirea", „Biserica Ortodoxă Română", „Ateneu", „Glasul bisericii", „Magazin istoric", „Amfiteatru", „Argeş", „Tomis", „Colocvii", „Revista muzeelor", „Călăuza bibliotecarului", „Gazeta învăţământului", „Cutezătorii", „Ramuri", „Adolescenţa".
Deşi a publicat, în timpul vieţii, cărţi precum Mode şi veşminte din trecut (1971) şi Acest Ev Mediu românesc (1973), cea dintâi reprezentând prima istorie a costumului de Curte din Ţările Române, iar a doua fiind o prezentare a operelor de artă medievale, deopotrivă bisericeşti şi laice, A. avea să se releve, postum, în adevărata sa postură, de istoric literar, prin masiva scriere Istoria poeziei culte româneşti (1570-1830) (I-IV, 1993-2001), cercetare enciclopedică ce vrea să demonstreze că înaintea
literaturii române modeme s-a scris la noi, timp de câteva secole, un fel de „rudiment" de poezie, o literatură „naivă, anacronică", crescută într-un climat specific, producţie care trebuie apreciată în ambientul cultural propriu, aşadar cu alte criterii decât acelea aplicate scrisului de după 1830. Este vorba de „un vast repertoriu al vechilor compuneri în versuri româneşti", de o preistorie a poeziei româneşti, multă vreme rămasă anonimă, care, într-o primă componentă, religioasă şi cultică, s-a manifestat în variate forme: poezie de inscripţie („simplu ornament în arhitectonica dificilă a tipăriturii"), poezie sacră religioasă (versuri cu conţinut moral şi religios, rugăciuni, cântări biblice, teatru religios); poezie ecleziastică, sacerdotală; poezie hieratică voievodală; poezie de inscripţie heraldică; poezie de prezentare a tipăriturilor; poezie de inscripţie murală; poezie parenetică sacrală. O a doua componentă, profană, a îmbrăţişat forma poeziei de meditaţie, parenetică, în fine epică. Poezia profană premodernă a avut un ciclu didactic, a cuprins polemici în versuri, satire portretistice, manifeste în versuri, ca şi poezie de amor. Docte capitole examinează concepţia şi viziunea acestor compuneri sporadice ale începuturilor, tatonări ce trebuie apreciate strict istoric, pentru că rolul lor a fost unul precumpănitor didactic, o perspectivă critică asupra poeziei apărând abia în primele decenii ale secolului al XlX-lea. A. urmăreşte periplul poeziei începuturilor, de la „poezia-trudă" la „poezia-divertisment", de la „poezia-ade-văr" la „poezia-ficţiune". S-a dat, afirmă autorul, până la 1830, o adevărată luptă pentru expresie, pentru debarasarea de formele rigide, greoaie, confuze, arhaice, ermetice, de nebulozitatea multor versuri, o bătălie pentru câştigarea clarităţii, simultană cu conturarea conştiinţei că literatura trebuie să fie înţeleasă de publicul ei (Simion Ştefan, Radu Greceanu, Dimitrie Cantemir, Vasile Aaron, Vasile Vâmav), idee apărută atunci când intelectualii epocii s-au întors către obârşiile latine, spre Apus. Cu timpul, a început să se vădească şi preocuparea pentru terminologia poetică, pentru definirea unor termeni ca „stih", „vers", „comparaţie", „alegorie", „onomatopee", „pro-sopopee". Procesul acesta, foarte lent, de cunoaştere şi înţelegere a rostului creaţiei şi de deprindere cu mânuirea vehicolelor ei, a fost însoţit de studierea poeticilor clasice (Horaţiu). Prin Gheorghe Asachi, a pătruns la noi ştiinţa poetică italiană, iar pe la începutul secolului al XlX-lea s-au făcut, prin I. Heliade-Rădulescu, încercări de „încetăţenire" a poeticii lui Boileau. Volumele al treilea şi al patrulea ale lucrării conţin o antologie de texte, aşezate nu pe şcoli şi curente, ci pe ani şi autori. Cartea lui A. a fost recunoscută ca „un tezaur inestimabil de literatură românească" (I. C. Chiţimia), ca o „inestimabilă sursă de documentare" (Dumitru Micu).
SCRIERI: Mode şi veşminte din trecut, I—II, Bucureşti, 1971; Acest Ev Mediu românesc, Bucureşti, 1973; Un bucureştean de altădată - risipitorul logofăt Dudescu, Milano, 1978; Stihuri pentru Draga, Bucureşti, 2000; Istoria poeziei culte româneşti (1570-1830), I-IV, îngr. Dumitru-Mircea Coloşenco, cu un Cuvânt de preţuire de I.C. Chiţimia, Bucureşti, 1993-2001. Traduceri: întâmplările şi faptele de pomină ale năzdrăvanului Til Buhoglindă, Bucureşti, 1971; Cervantes, Don Quijote (repovestire
109 Dicţionarul general al literaturii române
Alexiu
pentru copii), Bucureşti, 1975; Din stihurile jupanului Frangois Villon, postfaţă Romulus Vulpescu, Bucureşti, 1979.
Repere bibliografice: Popa, Ist. lit., II, 1098; Dumitru Micu, De la Coresi la Iancu Vâcărescu, ALA, 2002,600; Florin Mihăilescu, Farmecul erudiţiei, VR, 2002,3-4.	I. D.
ALEXICI, Gheorghe (14.DC1864, Arad - 7.II.1936), filolog şi folclorist. Face primele clase la Arad, apoi urmează liceul şi Facultatea de Litere la Budapesta. îşi începe cariera didactică în orăşelele Szolnok şi Kassa (astăzi Kosice, Cehia), iar în 1891 revine în Budapesta, ca profesor de limba română. Din 1897 intră în învăţământul universitar, la Catedra de limba română a Universităţii din Budapesta. în 1922 este pensionat, de fapt înlăturat din învăţământ, pentru convingerile sale social-demo-crate. Filolog de formaţie, A. a studiat elementele maghiare din limba română, precum şi originea limbii române, alcătuind dicţionare şi gramatici. A semnat şi Popa Coresi. O istorie a literaturii române, scrisă în limba germană şi apărută la Leipzig (Geschichte der rumănischen Literatur, 1906), a fost aspru criticată în ţară, mai ales pentru tendinţa de a exagera contribuţia transilvănenilor, în defavoarea scriitorilor din celelalte provincii româneşti. Tot pentru afirmarea literaturii române în străinătate, A. a tradus în limba maghiară, publicându-le în reviste din Budapesta, unele dintre scrierile lui V. Alecsandri, M. Eminescu, I. L. Caragiale, I. Slavici, B. Delavrancea ş.a. A colaborat la revistele „Alfold", „Budapesti Szemle", „Nyelvor", „Ethnographia", precum şi la „Luceafărul" şi „Convorbiri literare". A redactat el însuşi „Poporul" (26 decembrie 1893 — 4 februarie 1894), foaie de răspândire a cunoştinţelor practice pentru ţărani, în care textele folclorice ocupau un loc de seamă. în 1887, din însărcinarea societăţii „Kisfaludy", A. întreprinde o anchetă folclorică în Banat, Hunedoara şi Bihor, după care scrie Călătoria mea printre români (Utazâsom as olâhok kozott), în care expune şi câteva principii şi concluzii privind munca de culegere a folclorului; remarcabilă este aici insistenţa de a nu se interveni în text. Ideea este reluată şi în prefaţa primului volum de Texte din literatura poporană română (1899), culegere ce include un mare număr de specii folclorice (balade, cântece, colinde, descântece, ghicitori, frământări de limbă, jocuri de copii, poveşti, legende, snoave ş.a.). Al doilea volum, rămas în manuscris, a apărut postum, după 67 de ani, şi cuprinde texte lirice culese în aceeaşi perioadă. A mai publicat o monografie a comitatului Timiş (Temes vârmegye, 1912), poveşti româneşti traduse în limba maghiară (Român nepmesek, Budapesta, f.a.) şi articolul Din trecutul poeziei poporane române („Luceafărul", 1903), în care cercetează influenţele folclorului românesc asupra celui maghiar, depistate în texte, melodii, ritmuri, dansuri, sesizând sincretismul creaţiilor populare. Concepţia lui A. despre folclor, aşa cum reiese din lucrările sale, se dovedeşte una dintre cele mai modeme din epocă. Temeinic informat, la curent cu mişcarea folcloristică din ţară şi cu cea europeană, el este un precursor al orientării filologice în folclorul românesc, prin redarea fidelă a textelor şi mai ales prin transcrierea lor
după un sistem intermediar între ortografia curentă şi transcrierea fonetică. Observaţii judicioase a făcut cu privire la evoluţia genurilor şi speciilor folclorice şi la asemănarea dintre eposul românesc şi al altor popoare, în special sud-slave. în legătură cu procesul de creaţie şi circulaţie în folclor, A. ia în discuţie necesitatea studierii variantelor. Prin colecţia sa, a contribuit la cunoaşterea folclorului unor zone puţin investigate până la el (Banat, Hunedoara şi, mai ales, Bihor).
SCRIERI: Geschichte der rumănischen Literatur, Leipzig, 1906; Elevilor mei. Discurs de deschidere ţinut la Universitatea din Budapesta, Sibiu, 1910. Culegeri: Texte din literatura poporană română, 1.1: Poezia tradiţională, Budapesta, 1899, t. II, îngr. şi introd. Ion Muşlea, Bucureşti, 1966;
Repere bibliografice: Petre V. Haneş, Studii de literatură română, Bucureşti, 1910,1-21; Ion Muşlea, Studiu introductiv la Gheorghe Alexici, Texte din literatura poporană română, t. II, Bucureşti, 1966; Vrabie, Folcloristica, 283-284; Bârlea, Ist.folc., 279-285; Dicţ. lit. 1900,32; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,41-42.	L.Cş.
ALEXIU, Lucian (pseudonim al lui Lucian Blaga; 2.II.1950, Timişoara), poet, critic literar şi traducător. Este fiu al Elenei (n. Gărău) şi al lui Gheorghe Blaga, muncitori. A urmat şcoala primară la Timişoara, apoi, tot aici, Liceul „Eftimie Murgu" (1965-1969) şi Facultatea de Filologie, absolvită în 1974. A fost redactor la Editura Facla din Timişoara (1977-1978), referent literar la Filiala timişoreană a Uniunii Scriitorilor (1980-1983), secretar literar (1983-1989), apoi redactor (din 1990) la revista „Orizont". în prezent este preşedinte director general al editurilor Hestia (fondată în 1991) şi Anthropos (fondată în 1995). Colaborează la revistele „Orizont", „România literară", „Luceafărul", „Tribuna", „Contemporanul", „Steaua", „Familia", „Amfiteatru", „Lumina". Mai semnează şi cu pseudonimele Andrei Băleanu, Lucian Albu, Ovidiu Constantinescu, Al. Lucian.
Debutează cu versuri în „Orizont" (1969), iar prima lui carte, Ideografii lirice contemporane, îi apare în 1977 (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor). Acest volum cuprinde comentarii critice asupra poeziei actuale, prelungind, în mare parte, un tip de scriitură proprie foiletonistului. Textele îi grupează pe autori în opt clase tipologice, potrivit criteriului estetic şi contextului tematic şi stilistic. Judecata axiologică este implicită, criticul arătându-se capabil de aprecieri tranşant formulate. încadrările, fără a fi perfecte, simt soluţii eficiente de lucru, constituindu-se într-o analiză pertinentă a poeziei româneşti. Târziu, în 1997, A. publică patru volume de versuri, egale ca valoare a substanţei poetice; pentru acestea a fost distins cu Premiul pentru poezie al Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor. Ecorşeu este un fel de antologie, o selecţie de autor, o recuperare a literaturii de sertar, poemele fiind meticulos datate, alcătuind, parcă, o autobiografie poetică. A. scrie poezii scurte sau ultrascurte, bazate pe mici combinaţii oximoronice. în îndreptar de navigaţie pentru uzul somonului albinos, mesajul lapidar este abandonat în favoarea unui amplu poem secvenţial ce reface un drum iniţiatic: călătoria spre izvoare se înfăţişează ca o paradigmă a valorizării etice a
Alexiu
Dicţionarul general al literaturii române 110
destinului uman. Istoria naturală şi alte poeme propune o contemplare activă a lumii; ludicul îşi face simţită prezenţa, fără a se renunţa însă la notarea exactă a stărilor complexe, la taină şi mister. A patra carte de poezie din 1997, Grup nominal, este gândită ca o revoltă împotriva dominaţiei verbelor („7 formule de exorcizare a verbului", sună subtitlul), poetul căutând toposul mântuitor, în spirit de haiku. Mitologia e deplin stăpână în Cornetul cu îngheţată al lui Polifem (1999), dar referinţa e mai mult ironică, fiind mereu induse trimiteri la cotidian. Versurile lui A. prezintă un poet la care melancolia trecerii insidioase a timpului, interiorizarea prin contemplare, pătrunderea tainelor şi căutarea lor definesc o voce lirică aparte, în care discursul e mereu bine controlat. Traducerile, cu precădere din limba sârbă şi germană, îi vizează mai ales pe scriitorii bănăţeni contemporani.
SCRIERI: Ideografii lirice contemporane, Timişoara, 1977; Ecorşeu, Timişoara, 1997; îndreptar de navigaţie pentru uzul somonului albinos, Timişoara, 1997; Istoria naturală şi alte poeme, Timişoara, 1997; Grup nominal (7formule de exorcizare a verbului), Timişoara, 1997; Cornetul cu îngheţată al lui Polifem, Timişoara, 1999; Eseu asupra colinei cu ulmi, Timişoara, 1999; Pretendenţii la coroană. Poeţi români contemporani, Timişoara, 1999; L'Art de la seduction, tr. Maria Ţenchea, pref. Ion Pop, Timişoara, 2002; Legăturile primejdioase, postfaţă Ion Pop, Bucureşti, 2003. Ediţii: Romulus Fabian, Răsucirea, Timişoara, 1985; Octavian Doclin, Ceasul de apă, postfaţa edit., Timişoara, 1991; Casa Faunului - The Faun's House - La Maison du Faune - Haus des Faunus. 40 de poeţi contemporani, Timişoara, 1995 (în colaborare cu Carmen Blaga, Ada D. Cruceanu şi Erika Feimer). Traduceri: Svetomir Raicov, Dincolo de râu, Timişoara, 1984; Slavomir Gvozdenovici, Dezlegarea senină a pietrei, Bucureşti, 1985, Cercul soarelui alb, Timişoara, 1989; Srba Ignatovici, Cronicar, insurgent, alchimist. Lumea faptelor, a exoticului şi a ezotericului în poezia lui Ioan Flora, Pancevo, 1991; Cedomir Milenovici, 7 incantanţii pentru femeie, piatră şi vânt, Timişoara, 1992 (în colaborare cu Carmen Blaga); Vlada Barzin, Atlantida, Timişoara, 1992 (în colaborare cu Carmen Blaga); lise Hehn, Maimuţele din Nikko, Timişoara, 1993 (în colaborare cu Constantin Gurău); Zivka Komlenac, Când se pornesc zidurile, Timişoara, 1995 (în colaborare cu Slavomir Gvozdenovici); Marchizul de Sade, Filosofia în budoar, Timişoara, 1996; Zinaida Hippius, Jurnal petersburghez, Timişoara, 1996 (în colaborare cu Paul Ivanov); Nikola Koljevici, Temele patriei. Politică şi literatură, Timişoara, 1997; Goran Djordjevici, Pământ risipit, Timişoara, 1998 (în colaborare cu Slavomir Gvozdenovici); Porumbelul de argilă, Bucureşti, 1998 (în colaborare cu Slavomir Gvozdenovici, Carmen Blaga, Ivo Muncian); Redzep Drasko, Nordul sârbesc. Poeţi sârbi din secolul XX, Timişoara, 1999; Katarina Kostici, Ucigaşii de cuvinte, Timişoara, 2000 (în colaborare cu Slavomir Gvozdenovici).
Repere bibliografice: Radu Săplăcan, Lucian Alexiu, „Ideografii lirice contemporane", TR, 1978,15; M.N. Rusu, Lucian Alexiu, „Ideografii lirice contemporane", AFT, 1978,4; Nicolae Manolescu, Analize şi sinteze, RL, 1978,28; Nicolae Ciobanu, Dincolo de himera sintezei critice, LCF, 1978, 32; Serafim Duicu, Din nou tentaţia sintezei, VTRA, 1978, 9; Cornel Ungureanu, Lucian Alexiu, „Ideografii lirice contemporane", O,1978,10; Moraru, Semnele, 20-21; Piru, Debuturi, 71-74; Grigurcu, între critici, 314-321; Ulici, Prima verba, III, 233-234; Ţeposu, Istoria, 197-198; Gheorghe Mocuţa, Contemplarea activă, PSS, 1998, 1-2; Cornel Ungureanu, După 30 de ani, O,1998,6; Carmelia Leonte, îndrăzneală şi ambiguitate, CL, 1998,10; Ioan Moldovan, Un debut întârziat, F, 1998,12;
Lucian Suciu, Două cărţi de Lucian Alexiu, „Arca", 1999,1-3; Ada D. Cruceanu, La modul impersonal, CL, 2000,2; Radu Săplăcan, Un estet al existenţei interioare, CL, 2000,5.	A.	Ct.
ALEXIU, Mircea (1898 — ?), prozator şi publicist. Intrat voluntar în armată în timpul primului război mondial, A. devine ofiţer de carieră. A debutat cu o povestire în revista şcolară „Omnia" (Bucureşti, 1914), al cărei „director" era. După alte colaborări, ziarul „Steagul" îi premiază şi publică în broşură „novela istorică" Din împărăţia durerii (1915). Stabilit mai târziu la Sibiu, A. face parte din Gruparea Intelectuală „Thesis" şi semnează (folosind şi pseudonimul Angel Casianu) proză, cronici teatrale, plastice, muzicale, articole literare în periodicele locale „Sibiul literar", „Provincia literară", „Acţiunea", „România viitoare" (al cărei redactor responsabil a fost în 1946-1947) — sau în periodice din Bucureşti: „Universul literar", „România literară" ş.a. în general, este vorba despre note de cititor entuziast şi bine intenţionat. în „România viitoare" susţinea rubrica „Medalion", în care schiţa caracterizări globale ale unor scriitori (M. Sadoveanu, V. I. Popa, Ilarie Voronca, Puşkin, Maxim Gorki, Maiakovski, Walt Whitman, G. B. Shaw, Paul Eluard ş.a.).
Volumul Băjenie... (1935) conţine „creionările unui ostaş" din timpul primei conflagraţii mondiale, autentice, după cum precizează A., dar cu un aer neverosimil din cauza efortului de literaturizare. Proză de ficţiune, alături de câteva amintiri, include culegerea învinşii (1939). Fie că e vorba de tristeţea unei „paiaţe" pensionate, de disperarea unei femei „învinse" sau a unei fete cu iluziile consumate „într-o gară mică", fie că se urmăreşte evoluţia spre psihoză a unei mame ce şi-a pierdut copilul, textele suferă de o oarecare inconsistenţă. Vag, rămâne totuşi impresia de dispersare a vieţii din cauza neîmplinirilor, într-o atmoferă ceţoasă, ce învăluie existenţe dezarticulate. Dacă traducerile (din Alphonse Daudet, Paul Heyse) au fost doar o preocupare de tinereţe, comentariul de artă plastică este o constantă a activităţii lui A. în afara cronicilor de expoziţie din periodice, în bibliografia sa figurează titlurile unor studii mai ample: Un pictor modernist (1924, semnat D. Teodorescu), Influenţe străine în sculptura lui Rodin, Luchian, pictorul florilor.
SCRIERI: Din împărăţia durerii, Bucureşti, 1915; Băjenie..., Sibiu, 1935; învinşii, Sibiu, 1939. Traduceri: Alphonse Daudet, Stegarul, Bârlad, 1917, Asediul Berlinului, Bârlad, 1918, Ultima lecţie..., Bucureşti, 1924; Paul Heyse, Clipe de iubire..., Bârlad, 1919.
Repere bibliografice: Romulus Demetrescu, Mircea Alexiu, „Băjenie", PLI, 1935, 8-9; P. D. [P. Drăghici], Mircea Alexiu, „Băjenie", „Viaţa ilustrată" (Cluj), 1936,5; Costin I. Murgescu, Mircea Alexiu, „învinşii", PE, 1939,5; Romulus Demetrescu, Mircea Alexiu, „învinşii", PLI, 1939, 3-5.	'	C.T.
ALEXIU, Ştefan (7.IX.1900, Ploieşti - 4.II.1969, Ploieşti), poet şi prozator. Fiu al Măriei şi al lui Nicolae Alexiu, dascăl în satul prahovean Lunca Mare, A. a slujit cu modestie un crez, tradiţia. A scris poezie, file de jurnal, proză scurtă, romane, recenzii literare, articole despre limba şi cântecul popular în
111 Dicţionarul general al literaturii române
Alfabetele
„Săptămâna", „înfrăţirea", „Mioriţa", „Strada", „Orientări", „Prahova", „Gazeta cărţilor", „Ecoul Prahovei", „Flacăra", „Cruciada românismului", „Şcoala şi viaţa", „Slova noastră", „Opinia liberă", semnând şi D'Artagnan, D'Art, Şt. Al. Luca. A fost redactor la „Gazeta învăţătorilor prahoveni" şi la „Prahova noastră". A scos, împreună cu F. Voican, revista „Crainicul" (1928-1929), apoi „Muguri" (1932,1935) şi „Veac nou" (1934).
A.	reeditează, ca poet, experienţa sămănătoristă: idilă naturistă, amintiri patriarhale, chipuri voievodale (Cântecele trecutului, 1925, Icoane, 1938). Litania mioritică unită cu o neaşteptată vizualitate, de vigoare aproape argheziană, dă un timbru aparte poemelor din Puiul de rouă (1941), scrise la moartea copilului său. La polul opus poeziei, proza reprezintă scena de desfăşurare a unei realităţi dure. Necazuri, Răfuieli mărunte, Notele unui om necăjit cresc din amărăciuni şi ostilităţi, A. rămânând adesea la relatarea faptului brut, primitiv. O privire trist-resemnată, pătrunsă de compasiune, prinde scene din viaţa micilor slujbaşi, luminând fie amarul singurătăţii, ca în romanul Oraşul âărâmaţilor (rămas în pagini de revistă), fie vreun suflet candid rănit de brutalitatea existenţei (Fals mandat de aducere, 1931), fie o figură de apostol jertfit „faptei bune" (Florin a popii). Basmele în versuri, povestirile pentru copii (unele, rod al colaborării cu F. Voican) au avut o oarecare popularitate.
SCRIERI: Cântecele trecutului, pref. Paul I. Papadopol, Câmpina, 1925; Povestirile unchiului Stancu, 1929; Fals mandat de aducere, Ploieşti, 1931; Taina împăratului (în colaborare cu F. Voican), Bucureşti, 1933; Creionări, Ploieşti, 1934; Banul de aur, Ploieşti, 1935; La noi, la şezătoare, Ploieşti, 1936; Misiunea învăţătorului, Ploieşti, 1937; Povestea lupului singuratic şi alte povestiri, Ploieşti, 1938; Icoane, Ploieşti, 1938; Puiul de rouă, 1941; Un om al dracului, Ploieşti, 1943.
Repere bibliografice: Antologia învăţătorilor în literatură, îngr. B. Jordan, Bucureşti, 1939,283.	S.	C.
ALFA, revistă apărută la Iaşi, lunar, din octombrie până în decembrie 1933 (trei numere). Este o publicaţie de factură tradiţionalistă, permeabilă totuşi la experienţele novatoare. Colegiul redacţional era alcătuit din Ghedeon Coca, Victor Măgură, George Moroşanu. Revista îşi propune să fie „începutul unei tinere mişcări literare moldave". Rubrici: „Cărţi-reviste", „Colţul artistic". Semnează versuri Mircea Grunichevici, George Moroşanu, Vera Marian, Virgil Carianopol (Viaţa şi opera mea, Poemă), proză — Vasile Ciobârcă, Eugenia Mihuţă, Horia Fulger. în articolul Pentru o independenţă literară, Victor Măgură are o percepţie oarecum justă a talentelor literare ale vremii; o „stimă nepreţuită" mărturiseşte pentru Mircea Eliade, iar Pompiliu Constantinescu îi apare „incontestabil cel mai valoros critic al nostru de azi". Publicistică semnează şi Dan Petraşincu (Jurnal fără date).	D.B.
ALFABETELE LITERATURII ROMÂNE. în cultura română s-a scris în trei alfabete: chirilic, de tranziţie (chirilico-latin) şi latin. Alfabetul chirilic (creat la sfârşitul secolului al IX-lea,
după modelul literelor majuscule din alfabetul grecesc, de către ucenici ai lui Constantin-Chiril şi Metodie, primii cărturari ai slavilor) a fost folosit pentru redactarea textelor slavo-române, adică texte în slavonă (limbă de cultură, folosită mai întâi în biserica ortodoxă românească, începând cu secolul al X-lea, apoi şi în mediul laic, în cancelariile voievodale, din secolul al XlV-lea), copii sau originale, mai întâi manuscrise, apoi tipărite (din 1508). Din rândul textelor literare originale scrise în slavonă şi, implicit, în alfabet chirilic, se detaşează, ca operă fundamentală a literaturii române vechi, învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie (1517-1521). Puternica tradiţie a scrisului slavon cu alfabet chirilic la popoarele slave ortodoxe (bulgari, sârbi, ruşi, ucraineni) s-a făcut simţită şi în cultura română, fiind continuată şi după trecerea de la literatura în limba slavonă la literatura în limba română (după 1521, data Scrisorii lui Neacşu, cel mai vechi text românesc păstrat). La cele 42 de grafeme chirilice, s-au adăugat, la noi, încă două, — u —pentru a marca dz (în cuvinte ca geamăn, paragină ş. a.) şi -f — pentru înazal (în poziţie iniţială), atestate pentru prima dată în glose româneşti din texte slavone în 1454 şi, respectiv, 1499. împreună cu aceste inovaţii româneşti, alfabetul chirilic a continuat să fie folosit în texte scrise în limba română până în prima jumătate a secolului al XlX-lea. în acest alfabet s-au păstrat din secolul al XVI-lea 60 de texte, manuscrise şi tipărite, dintre care 41 unilingve (în româneşte) şi 19 bilingve (în slavonă şi română), marea majoritate aparţinând literaturii religioase, câteva laice (Floarea darurilor ş.a.). Textele bilingve slavo-române sunt de trei categorii: 1) text slavon cu glose româneşti (Glosele Bogdan); 2) text slavon şi text românesc pe două coloane verticale, alăturate (Tetraevangheli-arul de la Sibiu); 3) text slavon cu traducere românească integrală (Psaltirea voroneţeană, Pravila ritorului Lucaci ş.a., toate manuscrise; dintre tipărituri, Psaltirea lui Coresi, 1577). Aserţiunea lui D. Cantemir (Descrierea Moldovei), conform căreia românii au scris la început în alfabet latin, iar alfabetul chirilic ar fi fost introdus abia pe vremea lui Alexandru cel Bun (după Conciliul din Florenţa, 1410), nu corespunde realităţii. în secolele al XVI-lea — al XVIII-lea au existat încercări de introducere a alfabetului latin pentru scrierea limbii române, dar acestea au fost sporadice: semnături ale unor persoane pe documente de cancelarie în limba slavonă, texte româneşti cu alfabet latin, dar în ortografie maghiară (Cartea de cântece, Cluj, 1571-1575), polonă (Tatăl nostru, în transcrierea latină poloni-zantă a lui Luca Stroici, 1594), italiană sau germană. De asemenea, în zona Banat-Hunedoara, s-au redactat în secolul al XVIII-lea mai multe texte religioase şi lexicografice în limba română cu alfabet latin, manuscrise sau tipărite (aşa-numitul Catechism catolic al lui P. Canisius, tradus de Gheorghe Buitul, apărut la Cluj, în 1703; cele două dicţionare bănăţene, Anony-mus Caransebesiensis şi Lexicon Masilianum, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea etc.). Practic însă literatura în limba română a secolelor al XVI-lea - al XVIII-lea, cuprinzând traducerile Bibliei (Palia de la Orăştie, 1582, Noul Testament de la Bălgrad, 1648, Biblia de la Bucureşti, 1688), scrierile lui Dosoftei (Psaltirea în versuri, Vieţile sfinţilor ş.a.), ale cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce ş.a., o parte
Alfabetele
Dicţionarul general al literaturii române 112
Tetravanghel, 1686, B.A.R., ms. rom. 1527
din opera lui Dimitrie Cantemir, istoriile lui Gh. Şincai şi Petru Maior, Ţiganiada lui I. Budai-Deleanu, au fost scrise cu alfabetul chirilic. Acesta a făcut obiectul unor expuneri teoretice în gramatici şi dicţionare slavone (Mardarie Cozianul, 1649; Staicu, grămăticul din Târgovişte, 1660-1670; gramatica slavonă a lui Meletie Smotriţki, cunoscută la noi şi în ediţia lui Antim Ivireanul, Snagov, 1697) şi româneşti (Bucoavna de la Alba Iulia, 1699; Bucoavna pentru învăţătură pruncilor, Râmnic, 1749; Bucvar sau începere de învăţătură celor ce vor să înveţe carte cu slove sloveneşti, Iaşi, 1755; Dimitrie Eustatievici, Gramatica rumă-nească, 1757; Ienăchiţă Văcărescu, Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orănduelelor gramaticii rumăneşti, Râmnic, 1787). Anul 1779 marchează începutul folosirii alfabetului latin în lucrări româneşti prin Carte de rogacioni pentru evlavia hornului chrestin a lui Samuil Micu (apărută la Viena), care cuprinde şi prima explicare a ortografiei etimologice, propusă de autor pentru scrierea limbii române cu caractere latine. Expunerea teoretică a ortografiei româneşti cu litere latine este cuprinsă şi în Elementa linguae daco-romanae sive valachicae a lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai (Viena, 1780). Şi ceilalţi corifei ai Şcolii Ardelene au postulat ortografii asemănătoare: Petru Maior (Dialog pentru începutul limbii române între nepot şi unchi, 1819), Ioan Budai-Deleanu (Scrisoarea către P. Maior, post 1815, Temeiurile gramaticii româneşti, ante 1820). Abia Gramatica lui
Ion Heliade-Rădulescu, apărută în 1828, pune bazele aşa-numi-tului alfabet de tranziţie, care va funcţiona în cultura română până la 1860, fiind folosit şi în Moldova (Gh. Asachi, C. Negruzzi, V. Alecsandri ş.a.), şi în Muntenia (V. Cârlova, Gr. Alexandrescu, C. Bolliac, D. Bolintineanu, N. Filimon ş.a.), dar şi în Transilvania (Gh. Bariţiu ş.a.). Este, de fapt, alfabetul chirilic, în care unele litere sunt înlocuite cu cele din alfabetul latin (d, e, i, n, t, z, ş. a.). în acest alfabet au fost publicate şi unele periodice literare de mare circulaţie în epocă („Curierul românesc" şi „Albina românească", apărute în 1829, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", 1838, „Dacia literară", 1840, „Propăşirea", 1844 ş. a.), fapt care a contribuit la pregătirea opiniei publice pentru primirea şi adoptarea alfabetului latin. în această perioadă, s-au manifestat şi poziţii extreme în ambele sensuri: păstrarea alfabetului chirilic (Naum Râmniceanu), latinizarea excesivă (Aron Pumnul, A. T. Laurian, Ioan Massim). După mai multe reformări ale alfabetului de tranziţie (1836,1844, 1848, 1850-1851, 1856-1857), la 23 octombrie 1858, Eforia Instrucţiunii Publice tipăreşte proiectul unui alfabet cu „litere strămoşeşti", care va intra oficial în vigoare prin „ordinul de zi" al lui Ion Ghica, din 8 februarie 1860; în biserică, alfabetul latin va fi introdus printr-o hotărâre din 1881 a Sinodului.
Atât ortografia din 1860, cât şi alte două care i-au urmat (1867,1869) au fost etimologice. în 1881, ca urmare a funda-
113 Dicţionarul general al literaturii române
Alfabetele
mentării teoretice a lui Titu Maiorescu, realizată practic în „Convorbiri literare", Academia Română a stabilit o nouă ortografie a limbii române, dând prioritate principiului fonetic. Modificările ulterioare (printre care cele mai importante au fost cele introduse în 1904 şi 1932) au avut în vedere generalizarea semnelor diacritice pentru literele corespunzătoare unor foneme specifice ale limbii române (ă, z, ş, ţ), reducerea numărului de litere pentru acelaşi sunet (de exemplu, e, 6, u, a pentru z) ş.a. în ultima jumătate de secol, cele mai importante au fost reformele ortografice din 1953 (cu generalizarea unui singur grafem î, inclusiv pentru român, România), din 1965 şi 1993, acestea cu concesii făcute etimologismului (România, iar din 1993 şi formele sunt; suntem); tot acum se generalizează â în interiorul cuvântului, cu excepţia cuvintelor compuse, şi î la început şi sfârşit de cuvânt.
Notabilă pentru istoria literaturii române este prezenţa alfabetului chirilic ca „erou literar", în opere ale unor scriitori români (în proză sau în versuri), ca urmare a faptului că, mai ales la răscrucea secolelor al XVIII-lea şi al XlX-lea, litera
chirilică era resimţită tot mai mult ca „străină" spiritului limbii române, în condiţiile orientării moderne tot mai accentuate spre „reromanizare". Printre operele în care litera chirilică („buchea") a ajuns chiar obiect de satiră pot fi amintite Prefaţa la Gramatica românească a lui Heliade-Rădulescu (1828), fabula Buchea şi litera de Iraclie Porumbescu (1850), schiţa Cum am învăţat româneşte de C. Negruzzi (1857), satira Slovele chiri-liene de D. Bolintineanu (1858), nuvela Budulea Taichii a lui Ioan Slavici (1880), Şcoala acum 50 de ani de Ion Ghica (1880), Amintiri din copilărie de Ion Creangă (1881) ş.a.
O problemă de constant interes pentru istoria literaturii române este editarea textelor vechi româneşti în alfabet chirilic.
O	ediţie modernă, ştiinţifică, a oricărui text de acest fel, trebuie să cuprindă, în afară de facsimilul integral al operei, şi transcrierea sau transliterarea în alfabet latin, la care se adaugă, evident, un studiu filologic, un studiu lingvistic, glosare, bibliografie, într-un cuvânt, un întreg aparat critic, conform exigenţelor actuale. Primul care şi-a pus problema editării ştiinţifice a textelor vechi româneşti în alfabet chirilic, adoptând un sistem
Tetravanghelul de la Căldăruşani, B.A.R., ms. slav 13
pfrnA. cyjuu xârAinm»luîumfx
♦	irS'nnl’ infinit * firdi«Hits» fî'nfXMA y • -: • - -p ţ.,1E. îcrn&Ji Hn^MU01LM\ffiraW
fir f (Atiu * ttuoAtym&bMtwy tAf'nxpt «
UH * HIUMH/WUH>4©rH6ro »
rAMint* i	ikmjifîhU
*	mtoijkfamAimm
0/FvllţfoUf IU©THGTO^ jjtlTBOp eron^	•ntţrhdfRMi^hfţ
zfiii (LÎTAOiacirj(L - Hiut/uero B’UowierorytA • nmt&tâ&ÎKOKJiWKlMtl BiToi
ţ>/ ~	%/	<7/	}	O	*	-m
Miraittu;» nMMTftELnţmAAmiiy Tinmatht^TAhni^k * ironjuwy msnxAÎi nr uVtt^ ujflHAtw&MjM ir iha • îtimMiifiyrk* HH'rtnmrf am	•
nrimAnu^ i^eifoniuwscir
TerilTH h W&ţj^A&MiU&firAA eţjLW* rtiuH^c •
>J7fJ MţiAM *b•
r itnmid fi«H -o^niroţMUfii
<r-* /	„ ■■	/	„	/	f	*xr/
mmn lonr» mxmm,m[rwrm •
mfMOCAtTk (KiŢXAUtlWAY iyift'wo nt crMMTH hmmw imin^FiÎTHWCTAjlfiii • Mf/
•	Âmrmnm
TTH	HlKLCJf pH/KTH •KC
fAMWpnma,,. nxv^nmprRTM^
wtmt	tlÂtpl
Tll
om*
Alge
Dicţionarul general al literaturii române 114
t* -	K\
V^if U1*»»* •. h%TN3htm<r~'
'.^u^CT4fv41* fim CTru) Tl^Oin^'ţ!, '-V'^ h\ «uha** m ni i ii rraa
; vîtrii'u' ,«i $Vjiii>Mlt*i
nimtxrh junmtmXsmtm ,
nit iipnntouvm MOMtnoţ *hsm\\
umţjp.
Slujebnicul arhieresc al mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei (sec. XVII), B.A.R., ms. rom. 1790.
Din biblioteca Seminarului Central din Bucureşti
propriu de transliterare, a fost B. P. Hasdeu (Arhiva istorică a României, 1862-1865; Cuvente den bătrâni, 1878). Transliterarea are în vedere simpla înlocuire a grafemului chirilic cu cel latin, cu adăugarea unor semne diacritice acolo unde este cazul. Principiile de transliterare au fost elaborate în 1878 de Comisia Lexicografică a Academiei Române şi potrivit lor au apărut în epocă trei lucrări: Catehismul calvinesc din 1656 (în 1879), Psaltirea lui Coresi din 1577 (ediţia B. P. Hasdeu, 1881) şi Pravila de la Govora din 1640 (ediţia A. I. Odobescu, 1884). Problematica transcrierii a rămas însă o chestiune controversată pentru că această metodă nu redă exact particularităţile limbii române vorbite a timpului, dificultate sesizată încă de
B.	P. Hasdeu (Cuvente den bătrâni). Această problemă a fost discutată pe larg şi la congresele filologilor români din 1925 şi
1926,	fără a se ajunge la un rezultat concret. De aceea, ediţiile care au urmat, întrebare creştinească şi Lucrul Sfinţilor Apostoli, tipărite de Coresi în 1560 şi 1566 şi editate acum de Ion Bianu, iar a doua oară de Dan Simonescu, au renunţat la transcriere, pentru evitarea controverselor, limitându-se la reproducerea fotografică. Transcrierea interpretativă nu este o simplă înlocuire de grafeme (cele chirilice cu cele latine), ci o transliterare modificată de la caz la caz, în funcţie de rostirea respectivelor sunete în limba română a timpului. Această metodă de editare a fost considerată „prematură" (a spus-o AL Rosetti în 1927), pentru că nu se putea şti cu precizie, în toate cazurile, valoarea fonetică a fiecărei litere chirilice pentru limba vorbită românească (fie că existau mai multe semne grafice pentru aceeaşi valoare fonetică, fie că existau mai multe valori fonetice pentru
acelaşi grafem). Transcrierea interpretativă, stabilită în linii generale de Asociaţia pentru editarea textelor vechi (înfiinţată în 1929), a început să fie aplicată tot mai mult de editori şi filologi, dar cu multă prudenţă şi moderaţie, în funcţie de stadiul de dezvoltare al cercetărilor în domeniul foneticii istorice a limbii române. Astăzi, după precizările teoretice ale unor cercetători (Al. Rosetti, Andrei Avram, Ion Gheţie, Al. Mareş), s-a putut ajunge la aplicarea generalizată a acestei metode, cu limitarea intervenţiilor la acele litere chirilice care au avut o utilizare tradiţională, dar care erau dublete ale altora ori erau lipsite de valoare fonetică. Câteva exemple: Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, text stabilit şi indice de Gh. Chivu ş.a. (1979), Codicele Voroneţean, ediţie critică, studiu filologic şi lingvistic de Mariana Costinescu (1981), Texte româneşti din secolul al XVI-lea, coordonator Ion Gheţie (1982), Mihail Moxa, Cronica universală, ediţie critică şi studiu introductiv de G. Mihăilă (1989).
Repere bibliografice: I. Bogdan, De la cine au împrumutat românii alfabetul chirilic, în Lui Titu Maiorescu. Omagiu, Bucureşti, 1900, 585-594; Ilie Bărbulescu, Fonetica alfabetului chirilic în textele române din veacul XVI şi XVII, în legătură cu monumentele paleo-sârbo-bulgaro-ruso şi româno-slave, Bucureşti, 1904; Ilie Bărbulescu, Curentele literare la români în epoca slavonismului cultural, Bucureşti, 1928; Sextil Puşcariu, Limba română, voi. I: Privire generală, ed. 2, Bucureşti, 1976, 94-96; Andrei Avram, Contribuţii la interpretarea grafiei chirilice a primelor texte româneşti, Bucureşti, 1964; Emil Vârtosu, Paleografia româno-chirilică, Bucureşti, 1968; Al. Rosetti, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1968, 437-446; Cornelia Bodea, Mihai Mitu, Ioan Budai-Deleanu, „Scrisoare către Petru Maior", MS, 1972,1; Slava veche şi slavona românească, coordonator Pândele Olteanu, Bucureşti, 1975,18-28; Damian P. Bogdan, Paleografia româno-slavă, Bucureşti, 1978, 131-256; G. Mihăilă, Ecouri ale alfabetului chirilic în literatura română din secolul al XÎX-lea şi de la începutul secolului nostru, LR, 1997, 1-3; Enciclopedia limbii române, coordonator Marius Sala, Bucureşti, 2001,98,99,308,309,588; Ion Gheţie, Al. Mareş, De când se scrie româneşte?, Bucureşti, 2001, 16-34; Mihai Mitu, Slavona românească, Bucureşti, 2002.	A.	M.
ALGE, revistă care a apărut la Bucureşti, lunar, din septembrie
1930	până în iulie 1931 (şapte numere), având ca director pe Aurel Baranga. Promovând suprarealismul cu tonalităţi provocatoare, violent contestatare, valorificând, prin dicteul automat, delirul verbal sau „grafismele subconştientului", publicaţia, subintitulată „Revistă de artă modernă", nu are un articol-program explicit. Totuşi, poate fi citită următoarea Prefaţă: „Subliniaţi subiectul cu o linie şi predicatul cu două", ceea ce ar putea constitui o sui-generis declaraţie de intenţii. Ei
i	s-ar putea alătura, în aceeaşi direcţie programatică, şi „gândurile" adresate Aceluia care poartă 35 la inimă. Semnează versuri Gherasim Luca, Gh. Crişan, Aurel Baranga (Femur sintetic, Solstiţiu echivoc). Poezia Gând are drept semnătură doar o amprentă. Publică proză Mihai Hubert, Sesto Pals, Gherasim Luca, Gh. Crişan, Aurel Baranga (Divagaţii în gol) ş.a. E foarte greu de reţinut vreun text ilustrativ în această joacă voit nonconf or-mistă, iconoclastă şi absurdă pe care o reprezintă A. în dome-
115 Dicţionarul general al literaturii române
Al-George
dova veche" (Botoşani), „Sburătorul", „Eroii", „Săgetătorul" poezii ocazionale, precum şi două piese „de tranşee", Fugarul şi Sângele neamului (scrise în colaborare cu Ştefan Tătărescu şi tipărite, după ce prima se reprezentase pe front, în 1919). După război, conduce revistele populare „Apărătorii patriei" şi „Eroii". Reia colaborarea la „Flacăra" şi „Convorbiri literare", aici îndeplinind şi sarcini redacţionale. Semnează, de asemenea, în „Gândirea", „Propilee literare", „Munca literară", „Muzică şi poezie", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „România literară" ş.a. E vorba însă de texte mai vechi, reluate, unele sub alt titlu. Dintr-o seamă de proiecte, între care şi o culegere de tălmăciri din Pindar şi Anacreon, încerca să valorifice în 1953 manuscrisele a două importante traduceri,
_ ii.	.	.	ii	Istoria	romană	de	Th. Mommsen şi opera lui Sofocle. Amestec
niul literaturii. Sectorul cel mai amuzant îl constituie acela al ^ romantism, parnasianism si simbolism, poezia lui tinde pseudopansexirilor, anunţurilor şi jocurilor de cuvinte. La ru-	modelul dask/ ale cămi' semne exterioare le pune în
brica„Informaţium , se poate ati. „Dacă nu se duce Mahomed	evjcjenţg cu 0 anume ostentaţie. Antichitatea romană este
la munte, se duce la mare. Pe coperta unui număr apare.	j^ecca juj a tărâmul spre care îl poartă destinul si imaginaţia
„Splendid colorat. Splendid ilustrat. Colaboratorii cei mai foto-	(viz;um antice) Este tărâmul iei/ intrezârit, la modul
genici. Creştem pitpalaci. Şi nu apărem. Concluzia - daca	simbolist/ într.un absorbant „dincolo de orizont". Instalat
există vreuna - poate fi rezumată de cuvintele lui Sesto Pals,	într.0 Romă imaginarâ, poetul face, epicureic, elogiul vieţii
din tableta Urmuz: „Totul e un acces de nebunie de care a fost	{Pdronius către E ■), închină ode principiilor vitale (Isis,
cuprinsă o limbă şi puroiul se revarsă pe noi, m noi, ne diseca,	amestecând vis si realitate sau plasticizând
ne dizolvă, ne mănâncă Alţi colaboratori: Mattis-Teutsch, iog {Carmmay Recea detaSare parnasiană, „teoretizată" Perahim, Costea Sar, Fredy Goldstein.	D.B.	într'.0	arg	^	li este Nota elegiacă, mai plină în volumul
v% nm xntX »««»«•»*
Ckî*!NMr*î8ri: Mit tis Ţintii, %. PsrMm, P»l$, Bkmmlm
l »•* mmi w
Craşm, Awr» 8» 8*r«ag», 0. Âmprmt
fel*
AL-GEORGE, Ion (27.111.1891, Sângeorz-Băi - 9.1.1957,	Desen	de	Marcel	lancu
Bucureşti), poet. Este fiul Măriei şi al lui Leon Al-George, agricultori, de etnie romă. După şcoala elementară, făcută în satul natal, şi cinci clase (1902-1907) urmate la Liceul Grăniceresc din Năsăud, A., trecut în România, figura în 1912 alături de Maria Giurgea şi Elvira Popescu printre absolvenţii clasei de dramă şi comedie a Conservatorului de Muzică şi Declamaţie din Bucureşti. Ecourile unei existenţe de boem se răsfrâng în Fragment dintr-un roman (1922). A. nu va fi totuşi actor, ci bibliotecar la Fundaţia Universităţii, unde va funcţiona din 1913 până la pensionare. Ultimii ani de viaţă adaugă, la durerea pierderii în război a unicului său fiu, indigenţă şi boala. Este frate cu poetul Vasile Al-George şi unchi al orientalistului Sergiu Al-George.
în 1909, A. publică în „ Convorbiri literare" traducerea unei poezii de Carmen Sylva, în 1910 — versuri şi proză în ziarul „Epoca" şi mai multe articole în „Ordinea". Până la primul război mondial, va colabora asiduu la „Arta" (unde semna şi cu pseudonimele Terentius, Varro, Vilica, Ion Vilica), la „Convorbiri literare", „Cosinzeana", „Cuvântul nostru", „Gazeta Transilvaniei", „Rampa", „Ilustraţiunea neamului nostru"
(aici şi cu pseudonimele Ion Al. Francesco şi Ion Al. Cozia) ş.a.
Volumele Aquile (1913; Premiul Academiei Române, raportor Duiliu Zamfirescu) şi Domus taciturna (1916) adună poeme din aceste publicaţii. In 1915, îi mai apăruse comedia Sapho. Era membru al Societăţii Scriitorilor Români (1915). La Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Botoşani sau în tranşeele războiului, continuă să scrie, fixând momentul istoric, şi trimite la „Mol-
Al-George
Dicţionarul general al literaturii române 116
Domus taciturna, mişcă desenul şi îi imprimă rezonanţele caducităţii. Elementele simboliste (parcul, grădina, parfumuri, mirajul depărtării, cântecul şi plânsul fântânilor) tulbură „helenicul vis" al poetului. Totuşi, atmosfera de intimitate senină şi de împăcare finală rămâne dominantă. în pofida stereotipiei imagistice, a travestiului clasicizant, renunţarea la emfaza retorică şi tendinţa de interiorizare a expresiei sunt ceea ce interesează în lirica lui. A tradus (incluzând câteva versiuni în volumul Domus taciturna) din bucolicii siracuzani Bion şi Moschos, din Cleanthes, Pindar, din sonetele lui Michelangelo şi, fragmentar, din Dante (Infernul, cânturile I şi II). In comedia Sapho (1915), iluzia vieţii antice e convingătoare, dar modelul comediei burgheze de salon oferă, inadecvat, majoritatea soluţiilor dramatice.
SCRIERI: Aquile, Câmpina, 1913; Sapho, Bucureşti, 1915; Domus taciturna, Bucureşti, 1916.
Repere bibliografice: Duiliu Zamfirescu, Ion Al-George, „Aquile", AAR, partea administrativă, t.XXXVI, 1913-1914; N. Bănescu, Ion Al-George, „Domus taciturna", CL, 1916,7-8; Lovinescu, Scrieri, VI, 78; Călinescu, Ist lit. (1941), 581; Ciopraga, Lit. rom., 252-253; Scarlat, Ist. poeziei, II, 189; Dicţ. scriit. rom., I, 54-55; Hrimiuc-Toporaş, Atelier, 211-216.	'	G.H.-T.
AL-GEORGE, Sergiu (13.X.1922, Târgu Mureş - 9.XI.1981, Bucureşti), orientalist, eseist şi traducător. Fiu al lui Vasile Al-George, funcţionar, absolvent al Conservatorului de Artă Dramatică şi al Facultăţii de Drept, de asemenea poet şi publicist de oarecare notorietate, şi al Antoniei Al-George, funcţionară, A. urmează cursul primar şi primele clase de liceu în localitatea natală, continuând la Liceul „Matei Basarab" din
Bucureşti, unde îşi susţine şi examenul de bacalaureat (1941). La Bucureşti urmează în continuare Facultatea de Medicină (1941-1949, inclusiv stagiile de extern şi intern). Lucrează ca medic în Bucureşti, din mai 1950 până la pensionare (survenită timpuriu, în 1978, în urma unui infarct), în diferite unităţi de asistenţă medicală (la Clinica universitară ORL, ca preparator, apoi asistent universitar, la diferite policlinici, între care, în 1952-1958, policlinica Teatrului de Operă şi Balet). Personalitate cu totul remarcabilă, înclinat spre cercetare şi demersul speculativ, A. a adăugat, prin studiu propriu, competenţei sale de medic pe cea a indianistului de aleasă ţinută. Interesul lui pentru gândirea şi civilizaţia indiană s-a cristalizat încă de pe la vârsta de 15 ani (când, fiind elev, a fost cu deosebire impresionat de felul în care Augustin Z. N. Pop, profesor de română, a prezentat valenţele „indice" ale operei lui Eminescu) şi s-a dezvoltat şi aprofundat în urma unor lecturi asidue, mai ales din Mircea Eliade, pe care şi l-a ales drept model şi mentor şi de la care, trimiţându-i în 1947 întâiul său articol publicat, a obţinut o primă recunoaştere: „încă un indianist român!". Debutul publicistic în domeniul indianisticii a avut loc în 1947 (Les Mythes de Vatman et la genese de l'absolu dans la pensee indienne, în „Revue des etudes indo-europeennes"). Ca medic, specialist în otorinolaringologie, a desfăşurat cercetări de foniatrie, depunând o muncă de pionierat în problema explorării prin mijloace optice a corzilor vocale. Redactase — şi predase, în 1958, Editurii Medicale — un tratat de foniatrie care nu a mai putut apărea, autorul fiind arestat şi trimis în judecată, acuzat - împreună cu Al. Paleologu, C. Noica, N. Steinhardt — de complot împotriva ordinii de stat. Condamnat la şapte ani de închisoare, a fost pus în libertate în aprilie 1964, în baza decretului de graţiere referitor la deţinuţii politici. După anii de detenţie, şi-a reluat activitatea de medic, însă cercetările de indianistică, reprezentând pentru el o pasiune puternică, i-au ocupat treptat prim-planul activităţii intelectuale.
Fără să aibă studii universitare în materie, A. a devenit o personalitate recunoscută ca atare în România şi în străinătate, inclusiv în India, în mediile universitare şi în cercurile savanţilor preocupaţi de acelaşi domeniu — studiile de indianistică (sanscritologie, miturile şi credinţele indiene, filosofia, cultura tradiţională indiană în general), cu deschidere pertinentă către domenii de mai mare generalitate (filosofia limbajului, culturologie, reflecţia asupra filosofiei culturii). A publicat studii în periodice de specialitate — între altele: Puma ghata et le symbolisme du vase dans Vinde, în „Arts asiatiques", 1957 (în colaborare cu A. Roşu); Indriya et le sacrifice des prana, în „Mitteilungen des Instituts fur Orientforschung", 1957 (în colaborare cu A. Roşu); The Semiosis of Zero According to Panini, L'Inde antique et les origines du structuralisme, în Xth International Congress of Linguists; The Extralinguistic Origin of Panini's Syntactic Categories and Their LinguisticAccuracy, în „Journal of Oriental Institute"; Are Panini's Sutras Descriptive or Perceptive Sentencesl, în „Annals of the Bhandarkar Oriental Research Institute", 1977-1978; La resonnance de la pensee indienne dans la culture roumaine, în Fourth World Sanskrit Conference ofIASS. A participat la colocvii şi congrese ştiinţifice internaţionale, a
117 Dicţionarul general al literaturii române
Al-George
făcut o călătorie de studii în India (vizitând centrele importante de sanscritologie). A avut contribuţii notabile de iatroistorio-grafie, redactând, pentru tratatul de Istoria meâicinei universale (1970), capitolele Medicina indiana şi Medicina tibetană. în 1971-1974 a predat un curs liber de cultură şi civilizaţie indiană la Universitatea din Bucureşti, unde, în 1980, invitat de profesoara Amita Bhose din India, care preda disciplinele de indianistică, a coordonat cu pasiune cenaclul de studii indiene organizat — neoficial — în rândul studenţilor. A prefaţat, tradus şi adnotat importante texte ale culturii indiene în volumul Filosofia indiană în texte (1971), cu versiuni din Bhagavad-gita, Shamkhya-karika, Tarka-sangraha, traduse din limba sanscrită. A fost prezent cu un text ('Temps, histoire, destin) în numărul 33, din 1977, al publicaţiei franceze „Cahiers de l'Herne", dedicat lui Mircea Eliade. Debutează editorial cu Limbă şi gândire în cultura indiană (1976). Volumul de eseuri culturologice care interesează un public mult mai larg decât cel al specialiştilor ori pasionaţilor de indianistică este Arhaic şi universal India în conştiinţa culturală românească (1981). Dacă în Limbă şi gândire în cultura indiană A. depăşea fruntariile stricte ale demersului lingvistic şi filologic, dezvoltând consideraţii filosofice, prin volumul de eseuri Arhaic şi universal — considerat capodopera sa — practic transcende domeniul strict al indianisticii, oferind o reflecţie, profundă şi fundamentală, în marginea fenomenului cultural. Cartea a îmbogăţit în chip oportun bibliografia privitoare la literatura — şi, în general, la cultura
—	română, reprezentând o contribuţie notabilă în domeniul culturologiei, şi anume într-un câmp problematic fecund, cel al revalorizării gândirii tradiţionale. Volumul grupează patru eseuri consacrate temei enunţate în subtitlu, cu referire precisă la Constantin Brâncuşi (Comentarii indiene la Brâncuşi), Mircea Eliade (India în destinul cultural al lui Mircea Eliade), Lucian Blaga (Structurile antinomice la Lucian Blaga şi accepţia indiană a metaforicului) şi Mihai Eminescu (Eminescu - Arhetipul). A. abordează subiectele alese prevalându-se de dubla lui competenţă de cunoscător al gândirii indiene şi al culturii occidentale. Procedează la un demers hermeneutic comparativ, menit să pună în lumină nu deosebirile, ci convergenţele, coincidenţele, omologiile, similitudinile (tematice, de simboluri, de poziţie ontică). Redescoperirea arhaicului — în arta, în cultura modernă — echivalează cu o fericită regăsire a unei universalităţi perene şi fundamentale. Acreditând o metodă personală, comparativ-hermeneutică, ilustrată convingător, A. a dat, prin Arhaic şi universal, o lucrare importantă, pe care Mircea Eliade a apreciat-o elogios, afirmând (într-o scrisoare către Mircea Handoca): „în fond, Sergiu Al-George a reuşit să ilustreze, în mod exemplar, ceea ce am putea numi o nouă metodă comparativă pentru cercetarea şi înţelegerea civilizaţiilor tradiţionale."
SCRIERI: Limbă şi gândire în cultura indiană, Bucureşti, 1976; Arhaic şi universal India în conştiinţa culturală românească, Bucureşti, 1981. Traduceri: Filosofia indiană în texte, introd. trad., Bucureşti, 1971.
Repere bibliografice: AL Paleologu, Prietenul, gânditorul, savantul, RL, 1981,47; Mircea Handoca, Vocaţia autenticităţii (interviu cu Sergiu Al-George), RL, 1981, 48; Cezar Baltag, Sensul universal al arhaicului,
VR, 1982,12; Mircea Eliade, [Scrisoare către Mircea Handoca], RL, 1984, 30; Mircea Handoca, Sergiu Al-George, RL, 1984,30; Dorina Al-George, Şocul amintirilor, Bucureşti, 1994; Dicţ. scriit. rom., I. 55-56; [Sergiu Al-George], CC, 2000, 4-8 (semnează Eugen Simion, Gheorghe Brătescu, Al. Paleologu, Amita Bhose, Caius Traian Dragomir, George Al-George, Mircea Itu, Jeana Morărescu, Mihai Gânj); Sergiu Al-George, Autobiografie, CC, 2000, 4-8; Simion, Fragmente, IV, 394-403.	N.Br.
AL-GEORGE, Vasile (24.11.1895, Sângeorz-Băi - 18.111.1960, Bucureşti), poet, traducător şi publicist. Prin el şi prin fratele său, Ion Al-George, o modestă familie de agricultori ţigani (tatăl - Leon Al-George, mama — Maria) va ieşi din anonimat, după cum, la rându-i, poetului A. îi va fi dat să-şi lege numele de cel al fiului său, orientalistul Sergiu Al-George. După studiile liceale la Năsăud şi Blaj, A. se stabileşte, în 1912, la Bucureşti, unde urmează cursurile Conservatorului de Muzică şi Declamaţie, luându-şi totodată licenţa în drept. Participă la luptele de la Mărăşeşti, unde este rănit. între 1914 şi 1940, funcţionează, cu intermitenţe, ca angajat la Ministerul Instrucţiunii şi la Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale. După primul război mondial, poetul se întoarce în Ardeal, im-plicându-se în viaţa literară clujeană, mai întâi ca redactor-şef al gazetei „Glasul libertăţii" şi apoi ca simplu redactor la ziarul „Voinţa". în 1921 este numit director al Casei cercuale a asigurărilor sociale din Târgu Mureş, unde editează ziarul „Mureşul", iar între 1927 şi 1928 conduce săptămânalul „ Astra". Primele versuri îi apar în 1910, în „Musa someşană" şi „Foaia interesantă" din Orăştie. Colaborează la „Cosinzeana", „Luceafărul" (Budapesta), „Flacăra", „Arta", „Ţara noastră", „Societatea de mâine", „Cele trei Crişuri", „Gândirea", „Ramuri", „Familia", „Evoluţia" etc. încearcă să şi traducă, fără a reuşi, însă, mai mult decât echivalenţe cuminţi din Longfellow şi D. Merejkovski ori din creaţiile unor scriitori maghiari, precum Petofi Săndor, Ady Endre, Babits Mihâly, Szep Emo sau Jokai Mor. Selectate şi prin prisma unor afinităţi, doar câteva dintre tălmăciri vor fi incluse în sumarul singurului volum de versuri ale lui A., Pământ (1922). Lirica din această carte depăşeşte neosămănătorismul ardelenesc al momentului, chiar dacă, prin titlu şi prin unele elemente de cadru, poate sugera apropierea de o poetică retardat tradiţionalistă. Celebrând soarele, marea, pământul, focul, versul se lasă mişcat de sensibilitatea unui spirit modern, trecut prin filieră romantică şi simbolistă. Poetul va ţine, de altfel, să-şi sublinieze, şi încă apăsat, condiţia de solitar elegiac, atins de răul lumii şi al veacului, şi atunci gesticulaţia sa lirică o aminteşte pe cea bacoviană. Acest romantic întârziat nu-şi găseşte, însă, decât rareori, şi doar fragmentar, expresia pe măsură. Prea mult subminate de un verbiaj abstract, versurile lui riscă să cadă, nu o dată, în platitudini confortabile, clamate, însă, cu sentimentul descoperirii cine ştie cărei adânci filosofii.
SCRIERI: Pământ, Cluj, 1922; Traduceri: Jokai Mor, îngerul vărsării de sânge, Bucureşti, 1916.
Repere bibliografice: Iosif Eugen Naghiu, Un poet grănicer. Vasile Al-George, VTRA, 1935,3-4; Teodor Tanco, Virtus Romana Rediviva, IV, Bistriţa, 1981,276-278; Dicţ. scriit. rom., 1,56-57.	T.	T.
Alimăneştianu
Dicţionarul general al literaturii române 118
ALIMĂNEŞTIANU, Pia (23.VI.1872, Florica, azi Ştefăneşti, j. Argeş — 14.X.1962, Bucureşti), prozatoare. Este fiica lui Ion
C.	Brătianu şi soră cu Ion I. C. Brătianu. Mezina „marelui partid" de acasă al lui Ion C. Brătianu, A. moşteneşte numele mamei, Pia (de la Caliopia, în acte însă Caterina, n. Pleşoianu). Instrucţia tinde a fi solidă şi completă. Asemenea fraţilor săi mai mari, învaţă în particular, cu dascăli renumiţi din Bucureştii de odinioară (între care Spiru Haret şi Ion Bianu), trecându-şi bacalaureatul, în 1899, la Colegiul „Sfântul Sava". în circumstanţele dramatice ale întâiei conflagraţii mondiale, rămasă lângă mama vârstnică în capitala invadată de inamic, după retragerea armatei şi a guvernului 1.1. C. Brătianu în Moldova, întâmpină evenimentele cu stoicism - alături de surorile Sabina (Cantacuzino) şi Mariuţa (Pillat), îngrijeşte răniţi la spitalul „din şoseaua Filantropia", susţine alte iniţiative ale Crucii Roşii care vizează asistenţa populaţiei civile. Ca şi Sabina Cantacuzino, îşi face consemnări într-un caiet — pe care îl adăposteşte cu prudenţă, de teama „percheziţiilor, rechiziţiilor, inchiziţiilor" de tot felul —, încercând a surprinde dinamica, penibilă adesea şi dificil de stăpânit, a stărilor de spirit. Apreciate de istorici, mai târziu, ca un izvor de primă mână relativ la regimul militar de ocupaţie, descoperind secvenţe inedite din „rezistenţa" capitalei, notele situau, nu mai puţin tranşant, oameni şi atitudini progermane, chiar dacă A. tinde să judece cu o anume detaşare: dezavuând „nesăbuinţa" unor „rătăciţi" ori categorisind la rece tipuri de colaboraţionişti. Uneori critica poate fi şi acerbă (ca în cazul lui Constantin Stere, căruia sub pseudonime ca O femeie din popor şi Dama voalată îi reproşase şi în presa vremii „orbirea" şi ambiţiile de „european germanizat" şi compromisul gazetarului de la „Lumina"). Reţine mai ales francheţea acestor mărturii, lăsând să treacă, nu o dată, în prim-plan scene teribile sau exemplare: stareţa de la Pasărea jelind raptul barbar comis de nemţi asupra mănăstirii, într-un aprilie apocaliptic al anului 1917, când se ordonă despuierea vechilor odoare şi doborârea clopotelor de argint, pentru a fi trimise la topit; lecţia din urmă a lui Titu Maiorescu, bătrânul mentor al Junimii, retras din viaţa publică şi părăsit într-o uitare cvasigenerală, dar demn, neconcesiv şi refuzând până la capăt contactele cu ocupanţii. Abia la un deceniu după scrierea jurnalului, A. (între timp căsătorită cu Al. Alimăneştianu) edita însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918) (închinând cartea, în 1929, memoriei lui Ionel I.C. Brătianu, fratele şi ilustrul om politic nu de multă vreme dispărut). în anii interbelici, continuă a îndruma proiecte culturale, educative, caritabile, prezidând, între altele, fondarea unor asociaţii, aşezăminte şcolare sau de binefacere: Liga Naţională a Femeilor Române, Universitatea Liberă, Şcoala de educatoare de puericultură din Bucureşti, Casa Copilului. E tot mai mult şi o prezenţă publicistică, mai tipărind, până în pragul celui de-al doilea război, câteva merituoase scrieri literare.
Culegeri ca Dobrogea (1936), Plaiuri olteneşti (1938), Prin cetatea lui Bucur sau Trecutul viu (ambele din 1940) adună pagini memorialistice, „file trăite", evocări, mărturisiri, reînviind portrete şi peisaje, într-un gen de tabletă sau crochiu cu prea puţine variaţiuni de la un text la altul. Detaliul etnografic,
mai mult sau mai puţin uitat, cutuma şi reflexul ei social sunt teme de incursiune într-o lume a sfârşitului de veac, cu tipuri hieratice, crepusculare, desprinse dintr-un Bucureşti de stampă: ţigăncile florărese, argintarul de lângă Curtea Veche, flaşnetarul Giuseppe, cântăreaţa Gherghina, iconarul de la schitul Darvari. Armonizând cu indulgenţă naţiile, perpetuând candide ori surprinzătoare meserii (Rustem Bostangiul, Aii din Balcic), tradiţia istorisirii fabuloase, marcate de tabuuri lângă enigmatice fatalităţi (Hoţi de cai, Arămarul din Kustenge, Pata hogei). Dobrogea, în schimb, mai picturală, va inspira, în rama pitorescului decor, ceva mai multă libertate epică. Drumurile pleacă din şi se întorc — aici — la Hasiduluc. Pulsul domestic al culei strămutate, cu dichis, din Oltenia protejează, ca într-un insolit falanster, mâna de colonişti aşezaţi în provincia de la marginea mării, ispitiţi de schimbare, pe când ferma cea mai nouă confruntă Orientul din preajmă cu un model al rigorii. Cărţi de pioasă evocare sunt Plaiuri olteneşti, Trecutul viu, amintind de ţinuturi şi oameni de care ascendenţa şi întâmplările vieţii o leagă pe autoare intim. Prevenitoare, iscodind discret, A. e un interlocutor atent, dispus, apoi, să comenteze de toate: arhitectură, stare socială, gospodărie şi port, snoave sau pilde morale. E, alteori, cronicar de fapte diverse. Nu lipsesc nici portretele de familie, cu un ce didactic, cărturăresc, vag desuet (Maica Maximila — stareţa de la Ostrov, „sora tatii", Din tinereţea lui Sandu Cintianu ş.a.). Trecutul viu instituie corespondenţe cu ciclul pillatian, intitulat tot astfel în volumul Pe Argeş în sus (1923). Poetului (nepot după soră), A. îi dedică, de altfel, acum, suita unor Scrisori din Florica. Via şi Argeşul, „casa din deal" (fostă „lin" pentru struguri), „castanul cel mare", parcul Goleştilor — azi „în paragini", ori tocălia, ce bate „în deşert", rămân şi pentru A. reperele copilăriei.
SCRIERI: însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918), Bucureşti, 1929, republ. fragm. în Marea Unire a românilor în izvoare narative, îngr. şi introd. Stelian Neagoe, Bucureşti, 1984, 31-32, 99-118, 699-704; Dobrogea. File trăite, Craiova, 1936; Plaiuri olteneşti, Craiova, 1938; Prin cetatea lui Bucur, Bucureşti, 1940; Trecutul viu, Bucureşti, 1940.
Repere bibliografice: „însemnări din timpul ocupaţiei germane", U,
1929,	121; Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu (1821-1891), Bucureşti, 1933; Din corespondenţa familiei Ion C. Brătianu, I-V, pref. I. Nistor, Bucureşti, 1933-1935; Constantin-Stelian, „Dobrogea", CL, 1936,8-10; Aida Vrioni, „Dobrogea", RVS, 1936,10-11; N. Mihăescu, Oameni şi idei, Bucureşti, 1937,105-110; C.D. Fortunescu, „Dobrogea", AO, 1937,81-91; C. D. Fortunescu, „Plaiuri olteneşti", AO, 1938,97-100; Perpessicius, Opere, VIII, 174,176-177,328; Aida Vrioni, „Plaiuri olteneşti", RVS, 1939,3-4; P. V. Haneş, „Plaiuri olteneşti", PL, 1939,3; P. V. Haneş, „Prin cetatea lui Bucur", PL, 1941,3; Tatiana Slama, „Prin cetatea lui Bucur", VRA, 1941,599; C. D. Fortunescu, „Prin cetatea lui Bucur", AO, 1941,113-118; C. D. Fortunescu, „Trecutul viu", AO, 1942,119-124; Constantin-Stelian, „Trecutul viu", F, 1942,7-8; Şerban Cioculescu, Izvoare narative, RL, 1985,7; [Pia Alimăneştianu], ADLTR, D-66; Cornelia Pillat, Eterna întoarcere, pref. Doina Uricariu, Bucureşti,
1996,85,91,146-147,156-157,196,253.	R.Ş.
AL LUPULUI, Nicolae (pseudonim al lui Nicolae I. Popescu;
2.X.1881, Brădiceni, j. Gorj — 13.VII.1963, Craiova), prozator. Părinţii lui A., Maria şi Ion Popescu, păstrau tradiţia unei
119 Dicţionarul general al literaturii romane
Alma Mater
boierii mărunte, care în linie paternă urca până la postelnicul Lupu Stolojanu din vremea domnitorului Gheorghe Bibescu. A. urmează şcoala primară la Brădiceni, gimnaziul „Tudor Vladimirescu" din Târgu Jiu şi o şcoală tehnică din Bucureşti. Va încerca diverse profesii: învăţător suplinitor, zugrav de biserici şi ceramist, sufleor la teatru şi ziarist. După o specializare în medicina socială, devine funcţionar în Ministerul Sănătăţii, apoi director al şcolii sanitare din Craiova.
Descoperit de Charles Laugier, A. a debutat, în 1927, în „Arhivele Olteniei". Ajunge a fi cunoscut de scriitorii craio-veni C. D. Fortunescu, C. Şaban-Făgeţel, Eugen Constant,
C.	S. Nicolăescu-Plopşor, care îl vor publica în revistele conduse de ei: „Ramuri", „Condeiul", „Gând şi slovă oltenească". Pagini numeroase risipeşte în publicaţiile provinciei sale: „Datina" (Tumu Severin), „Vatra", „Conştiinţa naţională", „Renaşterea", „Tribuna Olteniei", şi în câteva din capitală: „Adevărul literar şi artistic", „Universul literar", „Revista Fundaţiilor Regale" ş.a. Studiile etno-folclorice ale lui A., grupate în seria Cunoaşterea satului, au în vedere nunta, moartea, sărbătoarea Paştilor, dar şi a goviilor şi nedeielor, portul popular şi locuinţa gorjeană, meşteşugurile din zonă. Literatura cu pronunţat specific oltenesc a lui A. este cuprinsă în volumele Posada Gurenilor. Povestiri din alte vremi (1929), în parte memorialistic, şi Povestiri olteneşti. Locuri şi oameni din alte vremi (1946). Bogăţia datelor etno-folclorice, istorice şi toponimice, conţinute de povestirile scrise în savurosul grai gorjean (autorul adăuga şi un „vocabular" dialectal explicativ), oferă în subsidiar o posibilă monografie a zonei dintre Jiu şi Cema. Onomastica bogată, cu accent individualizator, persiflant, colorează naraţiunea. Mama este, ca şi la Ion Creangă, adepta tradiţiilor, a „rânduielilor" rurale. Pe alocuri, istoria familiei pare a se îmbina cu istoria provinciei şi a ţării. Povestitorul laudă calităţile consătenilor săi: mândria şi vitejia ca daturi ancestrale, rigoarea morală a caracterelor. Personajele — tatăl, naşul Grigore Cartianu, moş Ghinea, morarul, bătrânul Zamora Mehedinţeanu — devin, adesea, naratori, folosind ritualul obişnuit pentru a amâna povestirea şi a capta, astfel, interesul. O tipică povestire în povestire este Nunta cucoanei Lenuţa, în care cei tineri primesc sfaturi dintr-o verificată pedagogie erotică. O povestire mai amplă, Pământul cere sânge sau Posada Gurenilor, juxtapune mai multe secvenţe narative pentru a ajunge de la datini şi toponimie la istorie. Povestirea O judecată pe munte a fost apreciată de Şerban Cioculescu ca un „epos pastoral de o grandioasă primitivitate". Departe de justiţia arbitrară ce acţionează „jos", în lume, „judecata muntelui" îi apare lui A. veşnic valabilă. în Minunea de la Tismana se reface, după tradiţia monastică, viaţa sfântului Nicodim, întemeietorul lăcaşului. Divagaţia istorică romanţioasă reliefează figura excesivă, sadică a lui Jicmond (împăratul Sigis-mund), care îl supune pe Nicodim la încercări consacrate de hagiografie. Minunile religioase, ca şi datinile populare, sunt frecvente în textele lui A. Zilele de hram, încheiate cu ospeţe rafinate de o gastronomie fabuloasă, sunt însoţite de numeroase scene de aglomerare umană. Când schimbă mediul rural de inspiraţie, autorul se pierde în snoave echivoce, cantonate în anecdotic.
SCRIERI: Posada Gurenilor. Povestiri din alte vremi, pref. C. D. Fortunescu, Craiova, [1929]; Pământul cere sânge, Craiova, 1934; Povestea sfântului Ilie. Din popor, Craiova, 1944; Minunea de la Tismana, Craiova, 1946; Povestiri olteneşti. Locuri şi oameni din alte vremi, Bucureşti, [1946].
Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, Un salut lui Nicolae Al Lupului, „Lumea românească", 1938, 437; Metzulescu, Literile, I, 178-180; Eugen Constant, Evocări, Craiova, 1980, 66-69; Firan, Profiluri, 439-440.	A.Sm.
ALMA MATER, revistă apărută la Iaşi, în intenţie lunar, în realitate, neregulat, din aprilie 1969 până în ianuarie 1974; continuă cu titlul „Dialog" între februarie 1974 şi iunie 1990. Colegiul de redacţie iniţial: Ion Constantinescu, Vasile Constan-tinescu (redactor-şef adjunct), Al. Dobrescu (redactor-şef), Mihai Drăgan, Petru Ioan (şef secţie ştiinţifică), Maria Platon, Dumitru Simionescu (secretar general de redacţie), Mihai Tatulici (şef secţie literară), Jack Weinstein. Oglindind succesiunea generaţiilor de studenţi care o editează, publicaţia îşi modifică în mod repetat atât aspectul tipografic şi grafic, cât şi caseta redacţională, colaboratorii etc. Revistă de cultură a studenţilor din Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi, de la numărul 3/1969 A.M. are drept subtitlu: „Organ al Consiliului UAS din Universitatea «Al. I. Cuza» Iaşi". Modificări intervenite în colegiul redacţional: de la numărul 2/1969, numele lui Vasile Constantinescu dispare din casetă; numărul 3/1969 apare sub următoarea redacţie: Mihai Tatulici (redactor-şef), Dumitru Constantin (redactor-şef adjunct), Nicolae Manea (şef secţie literară), George Mocanu (şef secţie ştiinţifică) ş.a. Cu începere de la numărul 8/1970, Constantin Pricop devine redactor-şef adjunct, alături de Dumitru Constantin. In 20 ianuarie 1971, formula redacţională arată astfel: redactor-şef — Constantin Pricop; redactori-şefi adjuncţi - Dumitru Constantin şi Emil Nicolae. Acestora li se adaugă apoi Nicolae Manea şi D.N. Zaharia ca secretar de redacţie. Odată cu numărul 3/1972, funcţia de redactor-şef este preluată de Al. Călinescu (care va rămâne în fruntea revistei, ca redactor-şef sau ca preşedinte al Consiliului de conducere, până în 1982), secondat de Liviu Papuc (redactor-şef adjunct) şi Nicolae Manea (secretar general de redacţie), cărora li se adaugă Val Condurache, pe post de redactor-şef adjunct. De la numărul 2-3/1973, Liviu Papuc este înlocuit în funcţie de Andrei Corbea. Numărul 9-10/1973 aduce o nouă modificare în componenţa colectivului de conducere, alcătuit acum din Andrei Corbea, Paul Balahur (redactori-şefi adjuncţi), Mihai Dinu Gheorghiu (secretar general de redacţie), Dan Butnaru, Crenguţa Diaco-nescu, Alina Iacobitz (tehnoredactor), Cornelia Mânicuţă, Vasile Mihăescu, Comeliu Ostahie-Cosmin, Mihai Onucu (secretar de redacţie), Vasile Răşcanu, Alfred Emmanuel Winkler. începând cu numărul 2-3/1974, formula redacţională se restrânge la primele trei nume din lista de mai sus. De la numărul 8/1974, în locul lui Andrei Corbea trece Mihai Dinu Gheorghiu, secretar general de redacţie devenind Vasile Răşcanu, înlocuit, la rândul său, în 1975, de Gh. Gh. Chipail. în anii următori, funcţia de redactor-şef a fost deţinută de Sorin Pârvu, Camil Cezar Coţovanu, Dorin Popa, Sorin Antohi,
Almanah
Dicţionarul general al literaturii române 120
Radu Andriescu, Marius Cristian. în numărul special tipărit în decembrie 1989, caseta redacţională îi cuprinde pe Andrei Corbea, Florin Cântec, Laurenţiu Constantin, Irina Andone, Radu Andriescu, Sorin Antohi, Bogdan Călinescu, Simona Ciubotaru, Irina Constantin, Mihai Grădinara, Carmen Jgheban, Adrian Tarcan, Mihai Răzvan Ungureanu.
în Cuvântul-progmm al redacţiei din primul număr, se specifică: „Revista va fi o imagine fidelă a ceea ce înseamnă azi tineretul universitar, cu multitudinea preocupărilor sale [...], va cultiva spiritul critic şi schimbul elevat de idei". într-adevăr, alături de „Echinox", publicaţia va fi atât o tribună de dezbatere (uneori, din păcate, formală) a problemelor specific studenţeşti — sesiunea, cercurile ştiinţifice etc. (rubrica „Agenda vieţii universitare"), cât şi o modalitate de exprimare literar-cul-turală a câtorva generaţii de tineri — marcată, desigur, de fluxul sau refluxul „politizării", în ciuda eforturilor de eludare a ideologicului. Poezie semnează alături de nume consacrate, numeroşi tineri debutanţi sau începători: Mihai Tatulici, Nicolae Manea, Tit Liviu Pop, Marcel Marinescu, Nicolae Grigore Mărăşanu, Dinu Flămând, Nicolae Prelipceanu, Nicolae Manea, Emil Nicolae, Miron Blaga, Aura Muşat, Lucian Avramescu, Dan Mutaşcu, Mihai Ursachi, Cătălin Bordeianu, Ioanid Romanescu, Corneliu Popel, Daniela Caurea, Mircea Florin Şandru, Corneliu Ostahie-Cosmin, Mihai Dinu Gheorghiu, Nicolae Turtureanu, Paul Balahur, Liviu Antonesei, Vasile Mihăescu, Nichita Danilov, Irina Andone, Radu Andriescu, Marius Oprea, Horia Gârbea, Bogdan Ghiu ş.a. Paginile de proză sunt semnate, între alţii, de Ilie Hristea, C. Parascan, Constantin Nicoară, Cicerone Sbanţu, Ion Gheorghe Pricop, Mihai Tatulici, Alfred Emmanuel Winkler, Val Condurache, Corina Cristea, Constantin Stan. Teatru publică Aurel Brumă, Cicerone Sbanţu, Matei Vişniec (Apa de Havel, 4-5/1983; Dinţii, 107-108/1985). Critica literară este bine reprezentată, printre semnatari numărându-se autori consacraţi, dar şi tineri în formare. De problemele literaturii române se ocupă Adrian Rezuş, I. D. Lăudat (Dimitrie Cantemir în contemporaneitate), Constantin Pricop, Al. George, Al. Duţu, Mircea Scarlat (Prima încercare de epopee românească, 8-9/1974), Ioan Holban, Al. Călinescu, Mircea Iorgulescu ş.a. Cronica literară e susţinută iniţial de Al. Dobrescu şi Constantin Pricop, pentru ca de la numărul 3/1972 rubrica să fie preluată de către Val Condurache, secondat de Mihai Dinu Gheorghiu, Mircea Doru Lesovici şi Dan Petrescu. Semnatarii de recenzii sunt foarte numeroşi. Printre ei, pot fi semnalaţi Florin Faifer, Ioan Buduca, Magda Ciopraga. Lui Liviu Antonesei îi revine rubrica „Prima carte, a doua carte", unde se ocupă de tinerii Nichita Danilov, Virgil Mihaiu, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei. Andrei Corbea alcătuieşte „Fişele «Almei Mater»", cuprinzând scrierile unora dintre colaboratorii marcanţi ai revistei. Al. Călinescu dezbate chestiuni de teorie literară, în special prin rubrica intitulată „Confruntări", inaugurată în 1972. Remarcabile eseuri publică Liviu Antonesei, Luca Piţu, Mihai Dinu Gheorghiu, Radu Petrescu (din Ocheanul întors), Sorin Antohi, Radu G. Ţeposu, Gabriel Liiceanu (Utopia intelectualului şi utopia filosofiei, 115-116/1986), Mihai Sora, N. Steinhardt. Interesante
simt interviurile publicate în paginile revistei, mai ales în cadrul rubricii „Promenada". Printre intervievaţi: Zaharia Stancu, Constantin Ciopraga, Horia Zilieru, Mihai Ursachi, Ion Pop, Dinu Flămând, D.I. Suchianu, Mircea Iorgulescu, Al. Zub, Şt. Aug. Doinaş, Laurenţiu Ulici. Printre intervievatori: Mihai Tatulici, Andrei Corbea, Val Condurache. Alte rubrici: cronica filosofică (susţinută în special de N.D. Zaharia, Corneliu Ostache-Cosmin, Valeriu Gherghel); cronica teatrală (printre semnatari, Cornelia Mânicuţă, Alina Iacobitz, Mona Paiu, Algeria Simota); cronica plastică (Adriana Răileanu, Sasca Nistor, Cătălin Bordeianu, Vasile Răşcanu); cronica muzicală (Liviu Papuc, Virgil Mihaiu); cronica cinematografică (Gh. Gh. Chipail, Valeriu Gherghel). Un interesant Epistolar Petru Comarnescu alcătuieşte Nichita Filip. Apar tălmăciri din literatura modernă şi contemporană (Herman Hesse, Curzio Malaparte, Dylan Thomas, Paul Celan ş.a.). Se traduc eseuri (din Roland Barthes, Andre Gide, Maurice Blanchot, Max Bense, Hans Robert Jauss, Michel Zeraffa). După 1989, atât numele din caseta redacţională, cât şi lista colaboratorilor fluctuează de la un număr la altul. Astfel, în numărul 135/1990, colectivul de redacţie este alcătuit din Andrei Corbea, Florin Cântec, Laurenţiu Constantin, Michael Astner, Radu Andriescu, Dumitru Buzatu, Bogdan Călinescu, Irina Constantin, Codrin Liviu Cuţitaru, Mihai Grădinaru, Adrian Tarcan, Mihai Răzvan Ungureanu, Marius Cristian. După alte modificări, colectivul de redacţie este pus, în numărul 139/1990, sub patronajul unui comitet director alcătuit din Al. Călinescu, Andrei Corbea şi Mihai Dinu Gheorghiu. Titlurile rubricilor („Abecedarul democraţiei", „Tribuna liberă") şi ale unor articole (Fiziologia oportunistului ceauşist, Despre democraţie şi alte necunoscute, Ce e pluralismul?, Ieşirea la libertate) vorbesc singure despre schimbarea profilului ideologic al revistei. Publică poezie Liviu Antonesei, Mihai Grădinaru, Liviu Ioan Stoiciu, Irina Andone, Liviu Cangeopol, Nichita Danilov, Mihai Ursachi, Mircea Dinescu (tradus în limba franceză de Thomas Bazin - numărul 138), Nicolae Ionel. Paginile de critică poartă semnătura unor Gheorghe Crăciun, Ovidiu Nimigean, Codrin Liviu Cuţitaru, Sebastian Drăgulănescu, Bogdan Călinescu. Se remarcă, de asemenea, câteva interviuri interesante: Bogdan Călinescu cu Anna Lietti, redactor la săptămânalul elveţian „L'Hebdo" (136/1990); Mihai Răzvan Ungureanu cu Ladis Kristof, profesor la Universitatea Portland-Oregon (137/1990); Laurenţiu Constantin cu Agata Kuperman, ataşat cultural la Ambasada SUA din Bucureşti (138/1990).	7	M.V.
ALMANAH, publicaţie care apare la Budapesta, din 1983. Colectivul redacţional, compus din Lucia Borza, Anna Borbely şi Maria Berenyi, realizează o publicaţie bilingvă, informativă şi de valorificare a unor texte literare sau culturale, elaborate de membrii Societăţii culturale a românilor din Budapesta, printre care se numără Maria Berenyi, Emil Bodorca, Lucia Borza, Elena Kiss Fotos, Grosz Gyorgy, Kalugyer Demeterne, Groza Virâg, Ştefan Mureşan, Cornelia Tirnovan Nemeş, Petru
121 Dicţionarul general al literaturii române
Almanah
Popuţa ş.a. Sunt publicate o serie de date statistice despre românii din Ungaria, sunt menţionate legăturile tradiţionale cu retoromanii din Elveţia (Ştefan Frătean). Despre trecutul cultural al românilor din Ungaria scrie Maria Berenyi (Rolul Budapestei în istoria culturii române), care se mai ocupă de profesorii români la Facultatea de Medicină din Budapesta în secolul al XlX-lea sau de intenţia lui I.L. Caragiale de a scoate o revistă literară la Budapesta. Articole în limba maghiară pe teme culturale sunt publicate de Borsa J6zsef, Nemeş Lâszlo, Octavian Olteanu, Maria Berenyi, Anna Borbelyi, iar Eva Kozma Frătean îşi prezintă volumul Cântece populare româneşti din Ungaria, reproducând o parte din aceste texte. Se mai pot citi texte din Eminescu şi din Vlahuţă şi sunt inserate versuri originale de Maria Berenyi, Lucia Borza, Ştefan Mureşan, precum şi proză de Petru Popuţa şi Lucia Borza. Nu este neglijat nici folclorul local, prin colindele, strigăturile şi chiuiturile din Apateu, Chitighaz, Vărsând, Jula. Se dau de asemenea informaţii despre activitatea Societăţii culturale a românilor din Budapesta. Lucia Borza traduce din Goga, iar Marosân Istvân din Eminescu.	M.	Pp.
ALMANAH „ANTICIPAŢIA", publicaţie literară realizată de revista „Ştiinţă şi tehnică", apărută la Bucureşti între 1983 şi 1993. Redactor-şef este Ioan Albescu, redactor coordonator — Alexandru Mironov, redactor-şef adjunct - Gh. Badea. Rubrici: „Ştiinţa la frontierele cunoaşterii", „Galaxia SF", „Retro SF". Versuri semnează Lucian Merişca şi Alexandru Pecican (Poem SF despre dragoste), proză — Gh. Săsărman, Alexandru Ungureanu, Vladimir Colin, Tudor Negoiţă, Mircea Nedelciu, Ion Lilă, Cristian Tudor Popescu, iar publicistică — Alex. Ungureanu, Ovidiu Râureanu, Cornel Robu. Anul 1983 consemnează şi publicarea unui fragment dramatic aparţinând lui Romulus Bărbulescu şi George Anania, piesa SF într-un act Fântânile. Alexandru Mironov, Sorin Antohi, Victor Bârlă-deanu şi Adrian Rogoz sunt criticii literari ai publicaţiei. Sub titlul Despre individualitate şi nemurire, Dan Ursuleanu descoperă o colaborare a lui H. G. Wells la „Viaţa românească" din
1930.	Traducerile sunt făcute de Petru Iamandi şi Cristian Tamaş. Alţi colaboratori: Eduard Jurist, Ioan Popa, Horia Aramă, Doru Brana, Ov. S. Crohmălniceanu, Ioan Bogdan Lefter.	D.B.
ALMANAH „ARGUS“, publicaţie apărută la Bucureşti între 1923 şi 1931. Deşi axată îndeosebi pe probleme economi-co-juridice, cuprinde şi materiale de interes cultural-artistic. Astfel, în numărul din 1923 figurează o istorie a „vechilor noastre calendare". în 1924, sub genericul Pagini dezgropate, poate fi citit un articol al lui G. Coşbuc având ca temă Simbolurile erotice în poezia populară. Volumul din 1927 conţine tălmăciri din notele de călătorie în Canada ale lui Chateaubriand, iar în 1930, Constant Tonegaru semnează proza O înmormântare la bord. Interesul major îl reprezintă însă analizele de bilanţ anual al vieţii dramatice (artişti, spectacole, rezonanţe în presă)
întreprinse de George Horia. Alţi colaboratori: Grigore Trancu-Iaşi.	D.B.
ALMANAH „CONVORBIRI LITERARE“, publicaţie apărută la Iaşi din 1979 până în 1990. Iniţial redactor-şef este Comeliu Sturzu, iar redactor responsabil — Constantin Pricop, secretar de redacţie — Georgeta Iacobitz. Prima echipă de realizatori este formată din Emil Brumaru, Nichita Danilov, Daniel Dimitriu, Al. Dobrescu, Lucian Dumbravă, Grigore Ilisei, Horia Zilieru, Eugenia Coleman, Ana Vâlcu şi Jack Mathyas. Almanahul a reapărut în 2002, redactor-şef fiind Cassian Maria Spiridon şi redactor-şef adjunct Dan Mănucă. Rubrici: „Pagini de istorie", „Istorii literare", „Semne bune anul are", „Ţara la ea acasă", „Privelişti româneşti", „Meridiane", „Literatura de pretutindeni", „Poezie", „Literatura SF", „Hobby almanah", „Aventuri... aventuri", „Film", „Umor", „Acasă la..." „Eutherpe", „Plastica", „Enigmistica", „Din lumea ştiinţei", „Ochiul călătorului", „Reportaje", „De prin literaturi adunate", „Memorii şi memorialişti". Semnează versuri Emil Brumaru, Ovidiu Genaru, Haralambie Ţugui, Horia Zilieru, Liviu Antonesei, Nichita Danilov, Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu, Lucian Valea, Mihai Ursachi, Nicolae Ţaţomir ş.a. Proză publică Mircea Opriţă, Alina Nour, Anton Cosma, Ovidiu Genaru, Ion Arhip, Ion Cristoiu, Adrian Cornescu, V. V. Mihăilescu, Valentin Silvestru ş.a. Ada Teodorescu şi Alecu Popovici scriu teatru pentru copii. Compartimentul cel mai bine ilustrat este acela istorico-literar, cu materiale interesante, dense în informaţii, purtând semnătura lui Demostene Botez, George Lesnea sau a unor cercetători ca Dan Mănucă,
D.	Ivănescu, D. Florea-Rarişte, Ovidiu Papadima. în volumul din 1985, Al. Zub glosează cu referire la domeniul istoric (Cum se scrie istoria), iar mai apoi despre Macedonski şi Kogălniceanu. Ştefan S. Gorovei scrie despre Logofătul Tăutu, Haralambie Ţugui despre „Duduia Otilia" (scrisori de la Otilia Cazimir), Ovid Densusianu-fiul evocă întâlnirile cu Mihai Codreanu etc. Câteva „viziuni italiene" ale lui N. Iorga sunt puse în lumină de către Florin Faifer. Volumul din 1986 aduce noi investigaţii istorico-literare, îndeosebi pentru zona dramaturgiei, prin mărturiile lui E. Lovinescu, Victor Ion Popa, ale Hortensiei Papadat-Bengescu, G. Ciprian, Mihail Sorbul, N. Barbu ş.a. Pot fi citite aici şi Impresiile din Paris ale Matildei Cugler-Poni. Ştefan S. Gorovei scoate la lumină un eseu inedit de Vasile Lovinescu. în anul următor, pot fi citite o „confesiune" a lui Emil Cioran ori medalioane Constantin Hurmuzachi şi Petru Poni, propuse de Liviu Papuc şi Rodica Anghel. Elisabeta Isanos evocă figura Magdei Isanos. Din volumul anului 1988 sunt de reţinut contribuţiile lui Aurel Leon, Constantin Ciopraga, Adrian Cocârţă, Cristian Arhip, Constantin Călin, Titus Vâjeu. în numărul pe 1989 sunt publicate Alte amintiri de la „Convorbiri literare" din ultima perioadă bucureşteană. Victor Bârlădeanu continuă seria întâlnirilor memorabile (de data aceasta, cu M. Sadoveanu). Foarte interesante sunt ineditele provenite din fondul Leca Morariu şi semnate de I. Agârbi-ceanu, Vasile Bogrea, Jean Boutiere, Th. Capidan, N. Cartojan
Almanah
Dicţionarul general al literaturii române 122
şi Traian Chelariu. Şi sumarul istorico-literar al anului 1990 este relativ bogat. Al. Zub scrie studiul Eminescu: o viziune organică, I. Galan aduce Mărturii documentare de la V. Alecsandri,
D.	Ivănescu se opreşte asupra corespondenţei maioresciene, Aurel Leon se ocupă de „clanul" Teodorenilor etc. Pot fi citite şi fragmente din Jurnalul de adolescent al lui Cezar Petrescu, precum şi Maxime ale lui Marin Preda. Dan Mănucă analizează corespondenţa lui Traian Bratu cu germanistul Th. Frings. La rubrica „Memorii şi memorialişti" sunt de înregistrat numele lui N. Iorga, Ionel Teodoreanu, Al. A. Philippide, G. M. Vlădescu, Mircea Eliade, Mihail Sorbul, Al. Cazaban, Pompiliu Constantinescu, Raymond Queneau, Amiel, Anais Nin, Clara Malraux.	D.B.
ALMANAH „CURENTUL", publicaţie apărută la Bucureşti în 1941 şi 1942. Alcătuit „pentru copii şi tineret", almanahul inserează versuri de T. Arghezi, Radu Gyr, Aurel Tita, proză de Sidonia Drăguşanu, Dinu Moroianu şi Ion Dongorozi. Aurel Tita traduce din Alphonse Daudet. Alţi colaboratori: Lucia Djuvara, Lorin Popescu, George Florescu, Victor Adrian.	D. B.
ALMANAH ENCICLOPEDIC „REALITATEA ILUSTRATĂ",
publicaţie editată de revista „Contemporanul", apărută la Bucureşti între 1985 şi 1988. Dar mai înainte, în 1983, sub titulatura „Almanah «Contemporanul»", se oferea cititorilor un număr de excepţie, realizat cu concursul secţiei de traduceri a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, abordând istoricul laureaţilor premiului Nobel pentru literatură. Lucrare „singulară pe plan mondial", aceasta cuprinde date biografice şi bibliografice ale celor care au primit de la începutul veacului al XX-lea şi până în 1982 prestigiosul premiu, fiecare nume în parte fiind ilustrat cu câte un fragment reprezentativ din operă. In almanahul editat după doi ani, literatura ocupă cele mai multe pagini. La rubrica „Pentru albumul dumneavoastră", sub genericul O enciclopedie a poeziei de dragoste, sunt reunite texte din 30 de poeţi ai lumii, de la Lucreţiu şi Ovidiu până la Nichita Stănescu şi Evgheni Evtuşenko, traducerile fiind semnate de nume de rezonanţă: Lucian Blaga, Maria Banuş, Ştefan Aug. Doinaş, Virgil Teodorescu, Petre Stati. în numărul pe 1985, lui Marin Preda i se publică fragmentul inedit Povestea unui comandant de tun. Corneliu Leu propune o Addenda la „Romanul unei zile mari" şi prezintă biografia ultimului împărat al Chinei. Ediţia almanahului apărută în iama 1986-1987 oferă o scurtă istorie a filmului de animaţie. Colaborează Gr. Traian Pop şi Dana Duma. Numărul pe 1987-1988 (iama-primăvara) e dedicat filmului pentru copii în general.	D.B.
ALMANAH LITERAR, publicaţie editată în anul 1903, sub egida întrunirii Academice Române „Bucovina"; apare la Cernăuţi, un singur număr. Intenţia programatică a editorilor este ca „de la un suflet la altul, de la o idee la alta să ducă pe aripile însufleţirii naţionale acele simţăminte frumoase şi acele
întrunirea academica romană „Bucovina",
PLMRMRCIi LITERRR
PE ANUL 1903.
CFRNĂIIT 1003.
SOCIETATEA T	COVINEANÂ
inspiraţiuni nobile, care sunt în stare a produce progresul literar în cultura unui popor". Sunt inserate versuri de Petru Dulfu şi Filimon Taniac. Proză semnează Adrian Forgaci, S. FI. Marian şi N. Cărăuş. Elenei Niculiţă-Voronca i se republică aici studiul etnopsihologic Ziua şi noaptea la popor. Filimon Taniac prezintă conţinutul a două epistole eminesciene din 1872-1873. Amintiri despre Eminescu este titlul intervenţiei lui Radu I. Sbierea.	D. B.
ALMANAH „LUCEAFĂRUL", publicaţie apărută la Bucureşti între 1982 şi 1988. Semnează versuri Grigore Hagiu, Adrian Păunescu, Cezar Ivănescu, Grigore Vieru, Nicolae Dan Fruntelată. în volumul pe 1982 figurează un Nicolae Labiş inedit (Seara, după ploaie, între munţi), la fel şi T. Arghezi, în vreme ce Nichita Stănescu publică O respirare. Se publică proză de
D.	R. Popescu, Fănuş Neagu, Gheorghe Schwartz, Eugen Barbu (Epilog la „Incognito"). Compartimentul publicisticii este mai bogat: Mircea Micu, Dan Smântânescu, Ion Rotaru, Stancu Ilin. în 1984, Ion Coja schiţează portretul „Mitropolitului de la Păltiniş", Constantin Noica, la aniversarea a 75 de ani de viaţă. Variată şi incitantă este şi secţiunea rezervată istoriei literare.
123 Dicţionarul general al literaturii române
Almanahul
Se pot afla câteva păreri ale lui V. Voiculescu despre poezie, dintr-o scrisoare a acestuia către Ion Pillat. Inedite: Ştefan Roii, Tudor Muşatescu, Simion Stolnicu. în 1983 Stancu Ilin publică un text inedit al lui Liviu Rebreanu (un discurs ţinut în 1941 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, în care e omagiată personalitatea lui O. Goga) sau reproduce câteva dintre opiniile lui Marin Preda despre „obsedantul deceniu". E de reţinut tot aici şi ancheta Există o generaţie Labiş? Marcel Pop-Comiş tălmăceşte din romanul lui Ken Kessey, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Maria Ivănescu din Moarte pe credit a lui Celine, Modest Morariu din Cioran, Ioan Alexandru din „poetul" Heidegger. Alţi colaboratori: Traian Herseni, A. I. Zăinescu, Ion Hobana, Hristu Cândroveanu.	D.	B.
ALMANAH „ROMÂNIA LITERARĂ", publicaţie apărută la Bucureşti între 1984 şi 1990. Primul volum — sub genericul Aventuri ale memoriei şi fanteziei — cuprinde o antologie de povestiri „cu un caracter mai puţin obişnuit", în majoritate texte inedite pentru cititorul român, traduse din autori străini, completate, însă, cu alte şase povestiri originale din literatura noastră, scrise anume pentru acest almanah de Haralamb Zincă, Ioan Suciu, Eugen Teodoru, Petre Vârlan, Ion Ochinciuc şi Pan Izverna. Cele mai multe tălmăciri aparţin lui Nicolae Nicoară, căruia i se alătură Horia Matei şi Andrei Bantaş. Ediţia din anul următor reproduce, în secţiunea iniţială, „o serie de percutante anchete apărute în publicaţii româneşti dintre 1890 şi 1935, care au solicitat sau implicat oameni de cultură reprezentativi, de la I. L. Caragiale la Tudor Arghezi", partea a doua reunind traduceri din literatura universală, semnate de Ion Hobana, Paul B. Marian, Florian Potra şi Andrei Bantaş. Numărul din anul 1987, pus sub genericul Realitate -fantastic - utopie, cuprinde „o posibilă sinteză a ipostazelor imaginarului de-a lungul timpului". Textele cu caracter eseistic alternează cu prozele scurte, inedite. Traduc acum Rodica Lascu-Pop, Doina Opriţă, Doru Brana şi colaborează, printre alţii, Nicolae Iliescu, Lucian Hanu, Alin Teodorescu, Geo Bogza şi Radu Prodan. în anul 1988 este abordată problema modei, văzută ca o oglindă a istoriei civilizaţiei. Comentariile, purtând semnăturile lui Mircea Maliţa, Andi Bălu, Vasile Andru, Radu Cosaşu, Gh. Păun ş.a., au rostul de a sugera semnificaţiile subtile ale unui fenomen asociat nu de puţine ori frivolităţii. Aventura cunoaşterii e intitulat numărul din 1989, aici fiind prezente multe texte de Mircea Eliade, Gaston Bachelard, Mozart, Einstein, Cocteau, toate, mărturii despre creaţie. O proză a lui Bedros Horasangian se intitulează Prin Bucureşti fără baston. în măsura în care literatura reprezintă un tip special de călătorie, volumul anului 1990 e consacrat nu „literaturii de călătorie", ci literaturii şi călătoriei. Sunt reunite, din nou, nume celebre ale litefaturii universale: Chateaubriand, Goethe, Rimbaud, Giinther Grass. Dintre autorii români, de menţionat Mircea Maliţa, Bedros Horasangian şi Romulus Rusan. La rubrica „Voiaj interior" pot fi citite proze de Mircea Horia Simionescu, Adriana Bittel, Cristian Teodorescu, Horia Bădescu, Mircea Diaconu, Nicolae Prelipceanu ş.a. Răzvan
Theodorescu oferă O „imagine a celuilalt" prin călători: cazul românesc, iar Adrian Silvan Ionescu se ocupă de artiştii călători prin ţările române în veacul al XlX-lea.	D. B.
ALMANAH „TRIBUNA", publicaţie editată de redacţia revistei „Tribuna", apărută la Cluj între 1976 şi 1986. Până în 1982, redactor-şef este Dumitru Radu Popescu, apoi Vasile Sălăjan. Redactorii responsabili se schimbă anual. Nu există rubrici fixe, volumele fiind constituite, uneori, tematic. Sunt reunite aici versuri de Radu Stanca, Mihai Beniuc, Maria Banuş, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Horia Bădescu, Nichita Stănescu ş.a., proză de Vasile Rebreanu, Tudor Dumitru Savu, Tudor Vlad, Leonida Neamţu, Norman Manea, Gh. Schwartz, Ştefan Damian, Olga Caba. Teatrul este reprezentat de Const. Cubleşan, Const. Zărnescu, Mircea Vaida, Ştefan Damian, Paul Ioachim, Vasile Sălăjan, Matei Vişniec. Ca de obicei, foarte bogat este sectorul consacrat publicisticii, istoriei şi criticii literare. Volumul din 1980 are ca temă Literatura română de la cronicari până azi, iar volumul anului 1981 reuneşte în prima sa parte mărturisirile a şaizeci de scriitori din provincie, referitoare la statutul artistului ce nu aparţine „centrului". După un sfert de secol (1957-1982) este genericul almanahului din anul 1982. Volumele anilor 1984 şi
1986,	organizate sub titulatura Spectacol, vizează aproape în exclusivitate problemele dramaturgiei.	D. B.
ALMANAHUL ALMANAHURILOR Şl CALENDARELOR ROMÂNEŞTI, publicaţie apărută la Bucureşti în 1991. Antologia, realizată de Fănuş Neagu şi Octavian Stoica, fără a fi un superalmanah, reprezintă o selecţie atentă a celor mai importante aspecte existente în publicaţiile de acest gen din România, în intervalul dintre începutul secolului şi finele deceniului cinci. Materialele nu sunt reproduse — de aceea nu există nici o semnătură —, conţinutul lor fiind rezumat de către antologatori.	D.B.
ALMANAHUL „ARTA“ , publicaţie apărută la Bucureşti în 1990, editată de Uniunea Artiştilor Plastici şi revista „Arta". Redactor-şef este Dan Grigorescu, redactor responsabil de ediţie — Ioan Groşan. Publică versuri Octav Grigorescu, Margareta Sterian, Magda Cârneci, Daniela Crăsnaru. Cititorii pot păşi pe urmele lui Mateiu I. Caragiale într-un Bucureşti al amintirii. Sub genericul Portrete în peniţă, câţiva scriitori evocă chipurile unor prieteni pictori. Sunt publicate traduceri de Eta Boeriu şi Frangois Pamfil şi fragmente, traduse, din jurnalul Sofiei Tolstoi.	D.B.
ALMANAHUL ASOCIAŢIEI SCRIITORILOR DIN CLUJ,
publicaţie apărută în anul 1985. Colectivul de redacţie este alcătuit din Petre Bucşa, Al. Căprariu, Nicolae Prelipceanu, Eugen Uricaru. Semnează versuri Horia Bădescu, Adrian Popescu, Victor Felea, N. Prelipceanu, Dan Damaschin, Virgil
Almanahul
Dicţionarul general al literaturii române 124
Mihaiu, Virgil Bulat, Aurel Gurghianu, Aurel Rău, Ştefan Aug. Doinaş ş.a. Prozatorii prezenţi aici sunt Grigore Zanc, Mircea Ghiţulescu, Leonida Neamţu, Teohar Mihadaş, Horia Stanca, Viorel Cacoveanu ş.a. Mircea Opriţă oferă un fragment dramatic. Cel mai bine ilustrat este compartimentul traducerilor, unde simt de semnalat nume multe şi autori foarte diferiţi valoric. Rodica Lascu Pop se ocupă de autori belgieni, Alma Maria Moldovanu traduce din Julio Cortâzar, Lucia Papahagi din Arthur Conan Doyle, Ioan Muşlea din Rolf Bossert şi William Totok, Dumitru Radulian din Quevedo, Mircea Opriţă din Du Fu, Marian Papahagi din Eugenio Montale. Ioana Părău propune o versiune românească a unei proze de mai mari dimensiuni, aparţinând lui Edgar Wallace, Enigma cheii de argint, titlu care devine şi genericul almanahului. Pot fi, de asemenea, citite notele de călătorie în Turcia ale lui Petre Bucşa, aforisme celebre culese de Ştefan Blăjan şi epigrame de Vasile Langa.	D.B.
ALMANAHUL „ATENEU", publicaţie apărută la Bacău, anual, între 1986 şi 1989, editată de revista „Ateneu". Rubrici: „Caleidoscop", „Valori româneşti", „Ştiinţa şi viaţa", „Misterele istoriei", „Critici, prozatori", „Memorialistică, interviuri", „Dialoguri". Semnează proză Livius Ciocârlie, Val Condurache, Ov. S. Crohmălniceanu, Nicolae Manolescu şi Constantin Pricop, iar publicistică, Mircea Coloşenco, Victor Nadolski, Corneliu Albu. Compartimentul istorico-literar, cuprinzând evocări, documente inedite, memorialistică, interviuri, este foarte bine reprezentat. Astfel, Marius Mircu evocă personalităţile fondatoare ale revistei „Ateneu" — G. Bacovia şi Grigore A. Tăbăcaru (Amintiri de la „Ateneu"), C. Isac se opreşte asupra dramaturgului Ion Luca, C. D. Zeletin scrie despre doctorul Alexandru Brăescu, tenorul Nicolae Brăescu şi filosoful Ştefan Zeletin, Ion Mitrea îl are în atenţie pe Vasile Pârvan, iar Ştefan S. Gorovei publică, din arhiva lui P. P. Panaitescu, un text inedit despre Lucreţiu Pătrăşcanu. Un alt material inedit, aparţinând lui Constantin Rădulescu-Motru (Sufletul satului românesc), e propus de către Octavian Voicu. Sub îngrijirea lui Mircea Filip pot fi citite fragmente din jurnalul lui Petru Comarnescu. La rubrica „Memorialistică, interviuri" sunt evocate personalitatea lui Bacovia, a Otiliei Cazimir, Luciei Sturdza-Bulandra, Magdei Isanos şi cea a lui G. T. Kirileanu, iar George Pruteanu dialoghează cu Romulus Vulpescu şi Adrian Marino. Numeroase sunt şi mărturiile epistolare: corespondenţa lui Gh. I. Brătianu, a lui Ion Barbu, schimburile de misive dintre Iorgu Iordan şi Ion Petrovici, Tudor Muşatescu şi George Topîrceanu, Perpessicius şi
G.	T. Kirileanu, E. Boutroux şi B. P. Hasdeu. în numărul pe
1987,	la rubrica „Ancheta noastră cu scriitorii" răspund Ştefan Aug. Doinaş, Radu Cârneci şi Eugen Simion. în acelaşi număr teatrul e adus în atenţie sub genericul Despre actorii care «mor pe scenă». Paul B. Marian tălmăceşte din jurnalul lui Anais Nin, Roxana Marfievici din cartea despre Celine a lui F. Vitroux, Sorina Maria Ştef din G. A. Borgese, Iacob Florea din Elias Canetti, iar George Pruteanu din Fiodor Abramov. în numărul
din 1987 apar câteva Silogisme ale lui Emil Cioran. Publicaţia cuprinde şi rebus, modă, umor, sport. Alţi colaboratori:
H.	Zalis, Tereza Petrescu, Irina Petraş.	D.B.
ALMANAHUL BANATULUI, publicaţie apărută la Timişoara între 1929 şi 1931 (trei volume), sub redacţia lui Romulus S. Molin. Revista se doreşte un compendiu al vieţii culturale bănăţene. Are, în afara unui calendar anual, o substanţială parte literară şi este structurată, de fiecare dată, în câteva compartimente: „Generalităţi despre Banat" (consemnări istorice şi culturale), „Sate bănăţene" (micromonografii, atestări istorice), „Banatul artistic" (partea literară propriu-zisă), „Figuri bănăţene" (evocări). Colaborează cu versuri Aron Cotruş, Petru Oance (Tata Oancea); sunt reproduse poezii populare bănăţene din colecţia lui George Cătană. Studii literare şi culturale semnează Lucian Costin (Balada populară bănăţeană), Vasile Goldiş, Emanoil Bucuţa. Rubrica de evocări e susţinută de Ioachim Miloia, Aurel E. Peteanu, Mihail Gaşpar. Revista publică scrisori inedite ale unor personalităţi din Banat (Vincenţiu Babeş, Eftimie Murgu ş.a.).	L. P. B.
ALMANAHUL COPIILOR, publicaţie apărută la Bucureşti în 1977, ca supliment al „Almanahului literar", redactor fiind Mircea Micu. Versuri publică A. I. Zăinescu, Dan Mutaşcu, Tiberiu Utan, Nicolae Nasta, Rusalin Mureşanu, un text inedit aparţinându-i lui Simion Stolnicu. Secţiunea de proză este acoperită de Fănuş Neagu (Covorul violet), Leonida Teodo-rescu, Mircea Sântimbreanu, Emil Mânu, Gh. Pituţ, Adrian Rogoz ş.a. Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei propun o interesantă Carte de citire, carte de iubire. Traducerile aparţin Denisei Comănescu. Alţi colaboratori: Iuliu Raţiu, Lucia Olteanu, Ioana Munteanu.	D.B.
ALMANAHUL „CORESI", publicaţie editată de Asociaţia Scriitorilor din Braşov, apărută între 1983 şi 1986. Almanahul este alcătuit de un colectiv format din Dan Tărchilă, V. Copilu-Cheatră, M. N. Rusu şi Nicolae Stoe. Semnează versuri V. Spiridonică, Ştefan Stătescu, V. Copilu-Cheatră, Traian Iancu, Octav Sargeţiu, Nichita Stănescu (Doină, 1984) ş.a. Proză scriu Ion Topolog, Mihail Joldea, Daniel Drăgan, Eduard Huidan, Bedros Horasangian; publicistică, Ion Itu, A. I. Brumaru, Dan C. Mihăilescu, Mircea Gherman, Doru Munteanu, Radu Niţu, Eduard Eisenburger. încercări dramatice publică Darie Magheru şi Ion Olteanu. în secţiunea rezervată istoriei literare apar, în 1982, două poezii inedite ale lui Aron Cotruş (Vai! Abisul, tradusă din spaniolă de Gabriela Necheş, şi îngheaţă cenuşa) şi un alt text inedit, aparţinând lui Nicolae Titulescu, sub îngrijirea lui Adrian Hamzea. în numărul din 1986, M. N. Rusu îşi intitulează însemnările Viaţa secretă a lui Mateiu I. Caragiale şi comentează corespondenţa dintre Septimiu Albini şi G. Bogdan-Duică. Dintre traducători, sunt de reţinut Grigore Tănăsescu (cu două poeme de Goethe), Angela Ioan, care tălmăceşte două schiţe din Achile Campa-
125 Dicţionarul general al literaturii române
Almanahul
nile, şi Anatol Ghermanschi. Alţi colaboratori: Petre Popovici, Nicolae Onuc, Mirtina Runcan, Luana Pop.	D. B.
ALMANAHUL EVREIESC ILUSTRAT PENTRU ROMÂNIA,
publicaţie apărută la Bucureşti între 1932 şi 1940; din 1935, titlul se restrânge la „Almanahul evreiesc". Este editat în limbile maghiară, germană, franceză şi română. Din cuvântul introductiv pot fi aflate intenţiile redactorilor, care vor să fie „cronicari fideli şi observatori nepărtinitori ai desfăşurării vieţii fără deosebire". Versuri publică A. Axelrad şi A. Toma, iar publicistică semnează Carol Drimer, Miron Grindea, Adalbert Kun, W. Filderman, George Stroe, Nicolae Ivan, I. Niemirower şi Ladislau Kardos, care scrie articolul Un pionier al apropierii româno-evreieşti: dr. Moise Gaster. Medalioane sunt dedicate lui M. Gaster, I. Negreanu şi lui Enric Furtună (cu un fragment din romanul, în curs de apariţie la acea dată, Meletie Jidovul). Natan Bistritzki propune un fragment dramatic. Camil Baltazar traduce din Sonetele veneţiene ale Clarei Blum.	D.	B.
ALMANAHUL „ÎNFRĂŢIREA", publicaţie apărută la Cluj în 1921. Prima secţiune prezintă, la „Cronica anului", pe luni şi pe
zile, filmul evenimentelor social-politice, economice şi culturale petrecute în 1921. Partea a doua a publicaţiei e intitulată „Ardealul cultural". Cel dintâi material cuprinde raportul lui Sextil Puşcariu, în calitate de rector al Universităţii clujene, citit cu prilejul deschiderii cursurilor din anul 1921. După un scurt medalion consacrat Bibliotecii Universităţii, urmează „fişele" biografice ale câtorva dintre personalităţile învăţământului superior clujean. Articole interesante vizează activitatea Teatrului Naţional, a Operei şi a Societăţii „Cultura poporului". Ultima secţiune, „Partea literară", cuprinde versuri de D. Nanu, Mircea Rădulescu, George Gregorian, o amplă descriere a mişcării artistice din 1920 şi un „raport" asupra activităţii teatrului românesc în acelaşi an, semnat de Liviu Rebreanu. I. Paul semnează proză. George N. Leon analizează socialismul lui Marx, punându-i în lumină erorile de concepţie. Mihail Sorbul publică un substanţial fragment din comedia tragică A doua tinereţe.	D. B.
ALMANAHUL ÎNVĂŢĂTORULUI ROMÂN, publicaţie editată la Sibiu în 1899 şi 1900, întocmită de Iosif Velcean. Almanahul se vrea „un loc de întâlnire comună", unde toţi dascălii români „să-şi poată da mâna, spre a se ajutora", înfrăţiţi în greaua luptă „ce duc pentru luminarea poporului român" (Prefaţă). Rubrici: „Notiţe din tipic", „Cronologie pe anul 1900", „Date genealogice", „Reuniuni învăţătoreşti", „Pro domo", „Şcoala confesională", „Literatura noastră şcolară", „Cartea experienţelor", „Anunţuri". Secţiunea intitulată „Partea literară" cuprinde o Odă la dezvelirea bustului poetului Ienăchiţă Văcărescu, „scrisă şi declamată în grădina palatului «Ateneului Român» din Bucureşti, de preotul Alex. Muntean al lui Vasile"; o prezentare a vieţii şi activităţii lui Daniil P. Barcianu, redactorul „Foii pedagogice" din Sibiu; un grupaj de Sentenţe pedagogice, urmat de articolul lui George Cătană despre personalitatea lui Ioan Pop-Reteganul; un alt articol, semnat de Iosif Velcean (Şcoala şi Biserica), opt cugetări de Ioan Scurtu, câteva însemnări memorialistice ale preotului Alex. Muntean al lui Vasile şi un fragment extras din piesa-revistă 100 de ani de I. L. Caragiale, prezentată pe scena Naţionalului bucureştean în februarie 1899. Alţi colaboratori: C. Teodoru, Adrian Ungurian.	D.B.
ALMANAHUL LITERAR, revistă lunară de cultură care a apărut la Cluj din decembrie 1949 până în ianuarie 1954, sub conducerea unui comitet de redacţie, continuând sub numele „Steaua". într-un Cuvânt înainte se poate citi: „Părăsind vechea formulă a volumului antologic, filiala din Cluj a Uniunii Scriitorilor a hotărât editarea unei reviste lunare ale cărei pagini să fie deschise tuturor celor ce au simţit nevoia unei publicaţii literare în Ardeal." Orientarea publicaţiei este manifest proletcultistă. Rubrici: „Poezie", „Proză", „Critică", „Cronică", „Recenzii", „Probleme şi eseuri", „Revista revistelor", „Note şi comentarii", „Jurnal de lectură", „Prezentări", „Orizont", „Baricada", „Carnet sovietic", „Viaţa cuvintelor", „Studii" şi, din 1953, „Cronica literară". Numărul celor care semnează versuri este foarte mare: A. E. Baconsky, Victor
Almanahul
Dicţionarul general al literaturii române 126
LHANAHYL LITERAR
CUPRINDE
Scrisoare către Stniin de Emil Isac. Şl iatS, reni ecaMii... de Miron Paraschivescu. Marele piictcn, lin dans a! omnlui descătuşat. Cântec de Imcurie de ■yirfoi Felea. Corâbicvnl \iUoruiui d<> Ioan Biad. Despre pace» Poezie de dragoste de A. E. Baconsky. Printre cioplitorii dc platJă, Popas intr’an oraş de mante de losif Moriran. îţi aminteşti... de Cornel Bozbiri. Soaţa morii de foaniciiic Olteanu. Rulada însă»iâiiţăvi*or dc toamnX, de Ioan Horea. Balada eu chiaburoi şi piiiiilarul de Aurel Hău.
IN MEMORIAM Emiiifscu după 60 de ani dc Radu Trifan. PROZA
BiSfiifell (frapinent de roman) de Dumitru Mircea.
PROBLEME ŞI ESEURI Arma atomicii, arinii apăeiîde Pavel Apostol. Despre uimmiMuuI sovietic de Miron R. Paiaşchivescu. CRITICA.
Naţionalism şl cosmopolitism în cultura românii do Cornel Rcgn-.an. Literatura maghiară în li. 1’. lî. de Maiosi Pe Ier.
sian: Sufletul pORtru; Dan Doştiu : (■«stimele Inimii (Taţi cr Crişan) Mihai! Gavril: Dimineaţa po schele; i’oenie pentru 7 Nocmbrie Pavai fttroia). Victor Ion Popa: Sfiirionză eu fofeay-2 (H. Giă-jucscu).
CRONICĂ Jurnal do lectură	<
de Dumitrii	(
RECENZII	(
Petru Dumitru: Bi>	1
Juterii de familie	i
(Petre Hos>uS. Matin	1
Preda: Ana lîoşculeţ	(
(R.Trifatt.j îvitia Cas-
ÂL UNIUNII SCRIITORILOR. DIN R.PH
FILIALA CLUJ
Felea, Ion Horea, Aurel Rău, Ion Brad, Dumitru Micu, Aurel Gurghianu, Alexandru Andriţoiu, Radu Cârneci, Demostene Botez, Veronica Porumbacu, Cicerone Theodorescu, Ion Oarcăsu ş.a. Despre tematica predilectă a poeziilor publicate, cel mai bine vorbesc titlurile. Aşa, spre exemplu, Ion Horea compune Balada însămânţârilor de toamnă, Aurel Rău — Balada cu chiaburul şi pândarul, în vreme ce A. E. Baconsky scrie Poezie de dragoste la mutarea în locuinţă nouă. Aceeaşi este, în general, şi orientarea fragmentelor de proză aparţinând lui Mircea Zaciu, Dumitru Micu, Aurel Martin, Francisc Munteanu, Titus Popovici, Kovâcs Bălint, Nagy Istvăn, Geo Bogza (Aşa bat clopotele în tumul Spaschi), Mihail Sadoveanu (Slujitori boiereşti, fragment din romanul Lisaveta), Emil Isac, Ion Brad ş.a. Şi în sectorul publicistic, foarte bogat, câteva nume şi titluri strnt ilustrative: Miron Radu Paraschivescu, Despre umanismul sovietic, Cornel Regman, Naţionalism şi cosmopolitism în cultura română, Pavel Apostol, Lenin şi problemele literaturii ruse, Dumitru
C.	Micu, Poezia lui 1 Mai, Aurel Martin, Poezia lui 23 August. Despre unele lipsuri ale criticii noastre se intitulează, conformist, însemnările lui George Munteanu. La fel arată tonalitatea şi coloratura rubricii rezervate aniversărilor şi comemorărilor. Numărul 2-3/1950 e parţial consacrat centenarului Eminescu, cea de a doua secţiune fiind rezervată altei „aniversări": 26 de ani de la moartea lui Lenin. Despre Eminescu scriu Ion Brad,
Emil Isac, Miron Radu Paraschivescu, Aurel Rău, T. Mocanu, Cornel Regman şi Aurel Martin. Primul număr din 1952 e consacrat în întregime centenarului naşterii lui I. L. Caragiale. Emil Petrovici scrie cu prilejul centenarului morţii lui Gogol, Henri Jacquier la aniversarea unui veac şi jumătate de la naşterea lui Victor Hugo. Numărul al treilea din 1953 apare cu portretul îndoliat al lui Stalin. O „cohortă" de condeie este mobilizată spre aducerea unui ultim omagiu: Aurel Rău (cu două poeme), Ion Horea, Ion Brad, Victor Tulbure, Ion Oarcăsu ş.aî. „Cronica" este printre puţinele rubrici în care literatura se află la ea acasă: Miron Radu Paraschivescu scrie despre actualitatea lui Maiakovski, losif Pervain discută ediţia Opere alese din Bolliac şi Soarta unei cărţi ruseşti din 1767, în Moldova şi Ţara Românească, Ion Breazu intervine cu prilejul reeditării lui Nicolae Filimon, iar Dumitru Micu semnează articolul Succese în poezia lui Eugen Jebeleanu. Cu prilejul unei noi ediţii a „Ţiganiadei" lui I. Budai-Deleanu se intitulează o serie de consideraţii ale profesorului D. Popovici. Despre prezenţa pieselor lui I. L. Caragiale în Uniunea Sovietică scrie Tiberiu Utan, iar D. Drumaru se ocupă de Teoria literară şi părerile despre limbă ale lui Caragiale. Ion Vlad comentează un roman al lui Zaharia Stancu, Dulăii, George Munteanu discută proiectul unei noi ortografii a limbii române, abordând şi relaţia publicistică - critică literară ş.a.m.d. Cele mai multe traduceri se fac din limba rusă şi din maghiară. Cu prilejul vizitei în România a prozatorului danez Martin Andersen Nexo, revista publică un interviu realizat de Dominique Desanti, precum şi un fragment din proza oaspetelui. La „Cronica dramatică" semnează Radu Miron, Dina Codreş, Radu Roman, T. Krausz, Florian Potra, Ion Brad ş.a., iar „Cronica muzicală" este ţinută de I. Văleanu şi I. Balea. în fine, un regim aparte e rezervat rubricii „Baricada", profilată pe intervenţii pamfletar-polemice îndreptate contra duşmanului de moarte al „noii" orânduiri — capitalismul. Alţi colaboratori: Liviu Onu, Mircea Mancaş, Romulus Todoran, Elena Dragoş, Teodor Coriban. D.B.
ALMANAHUL LITERAR, publicaţie apărută la Bucureşti între 1969 şi 1990, editată de revista „România literară". Primul număr îl are ca redactor-şef pe Ben Corlaciu. Din 1970 este editat de Uniunea Scriitorilor din RSR, păstrând, până în 1972, acelaşi redactor-şef. Pentru 1973 caseta redacţională menţionează doar redactorii responsabili: Matei Gavril şi George Alboiu. Din 1975 este editat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, fără alte precizări redacţionale. Cu volumul din 1979 apare ca redactor responsabil Mircea Micu. Publicaţia reia vechea tradiţie a Almanahului Societăţii Scriitorilor Români. Rubrici: „Interviu", „Salba salbelor", „Evocări... corespondenţe", istorie şi critică literară, teatru, cinema, plastică, umor, varia, jocuri, femina, sport, automobilism etc. Pe lângă substanţialul supliment „Poesis", se întâlnesc nume prestigioase ale liricii româneşti: Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Eugen Jebeleanu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, cărora li se alătură Vladimir Streinu, Geo Bogza, Demostene Botez, Ion Horea, Mircea Dinescu, Ştefan Aug. Doinaş ş.a. Sectorul prozei este acoperit îndeosebi de numele contemporanilor, ca, de altfel, şi
12 7 Dicţionarul general al literaturii române
Almanahul
acela al literaturii dramatice ori al publicisticii. Foarte bogat ilustrată este secţiunea rezervată criticii şi istoriei literare, unde, din nou, predomină numele contemporanilor. Numărul din 1980 este în întregime axat pe literatura documentară, răspunzând, astfel, preocupărilor sporite ale cititorilor pentru „implicaţiile literare ale unor texte nefictive". Numărul din 1987 grupează materialele sub genericul Microdicţionar de presă literară. Publicaţia oferă cititorilor săi şi numeroase interviuri, confesiuni, amintiri, reflecţii şi fragmente de jurnal. Astfel, în numărul din 1969 sunt publicate fragmente din Jurnalul lui Eugen Ionescu şi din Amintirile lui Mircea Eliade. O anchetă literară pe tema Perspectivele prozei româneşti contemporane e găzduită de numărul din 1971. Bogat ilustrat este şi compartimentul rezervat traducerilor.	D.B.
ALMANAHUL LITERATURII UNIVERSALE, publicaţie apărută la Bucureşti în anul 1928, scoasă de Editura Ancora S. Benvenisti & Comp. Primele douăsprezece pagini cuprind calendarul sărbătorilor religioase ale anului în curs. La subsol apar anunţuri editoriale însoţite de scurte caracterizări ale autorilor şi operelor. Sunt semnalate volume ale lui Gh. Brăescu (Cum sunt ei, Doi vulpoi, Un scos din pepeni şi Moş Belea), Faust de Goethe în tălmăcirea lui I. U. Soricu, ediţia a doua a Vieţii lui Iisus de Emest Renan, Istoria civilizaţiei române moderne şi Istoria literaturii române contemporane, cărţile „rodnicului îndrumător şi cercetător" E. Lovinescu, la toate acestea adăugân-du-se alte titluri din literatura universală, publicate de Editura
ALMANAHUL
UTliâftSil
UHIV81t3AI>K
PE A MUL BISECT
EDITURA „ANCORA"
S. fi ti N V ti tt ! S -l. '	&	Comp,
?:ni KMHHî.vm.M.	kkşti
Ancora. După o scurtă cronică a evenimentelor anului 1927 şi după o retrospectivă a vieţii şi operei principelui Ferdinand I, reprodusă după „Le Matin", A.l.u. inserează în cadrul unicei rubrici existente, „Citiţi-mă", versuri semnate de Ion Minu-lescu (Nocturnă), proze de Gala Galaction (Moşneagul cu ochi albaştri), Al. Cazaban, V. Demetrius, N. Davidescu şi Vasile Savel. Un fragment dramatic poartă semnătura Claudiei Millian, iar la secţiunea rezervată traducerilor apar numele lui Ion Minulescu, care tălmăceşte din H. de Regnier, şi al lui Liviu Rebreanu, cu versiunea românească a unei naraţiuni de Knut Hamsum, Moartea lui Glahn. Interesante sunt şi materialele consacrate unor aniversări şi comemorări: un secol, respectiv 110 ani de la naşterea lui L. N. Tolstoi şi F. M. Dostoievski, douăzeci de ani de la moartea lui B. P. Hasdeu. Ultima pagină consemnează un eveniment de marcă al vieţii culturale bucureştene — Congresul anual al presei latine.	D.B.
ALMANAHUL NAŢIONAL, publicaţie apărută la Timişoara în 1934 şi 1935, apoi între 1938 şi 1942, girată fiind de Romulus Golopenţia. Almanahul îşi propune să înfăţişeze „roadele activităţii Banatului pe tărâm industrial, comercial şi cultural", devenind din 1938 „un magazin literar în mic". Versuri publică Gr. Popiţi, C. Miu-Lerca, Iustin Ilieşiu. Nicolae Tomiciu semnează o lungă nuvelă istorică. Sectorul publicisticii este mai bogat. Dimitrie Guşti oferă câteva Reguli călăuzitoare pentru viaţa şi pentru ceasul de azi al României. Alţi colaboratori: Aurel Bugariu, Dan Smântânescu, Ionel Negru, Octavian Neamţu, Grosz Desideriu, Cornel Grofşoreanu.	D. B.
ALMANAHUL PRESEI ROMÂNE, publicaţie apărută la Cluj în 1926 şi 1928, editată de Sindicatul Presei Române din Ardeal şi Banat. Iniţiatorii doresc să ofere „o carte de reculegere şi de întărire sufletească", îndeosebi pentru ziarişti, dar şi pentru „marele public românesc de aici şi de pretutindeni". Semnează versuri Teodor Murăşanu, Ecaterina Pitiş, Iustin Ilieşiu, Emil Isac şi Aron Cotruş, iar proză Ion Agârbiceanu. Sectorul publicisticii este bine ilustrat de Cezar Petrescu, Victor Branişte, Ion Agârbiceanu, Nicolae Iorga, Petru Groza. Dens este şi compartimentul memorialisticii, al evocărilor şi amintirilor. Astfel, Alexandru Vaida-Voevod prezintă activitatea redacţională de la gazeta timişoreană „Dreptatea", precum şi procesul intentat de autorităţile maghiare lui V. Branişte. George Bota evocă figura lui Iosif Vulcan, AL Ciura pe aceea a lui George Bariţiu, I. U. Soricu dă amintiri despre St. O. Iosif, Onisifor Ghibu despre Casian R. Munteanu, iar Leonard Paukerow relatează încercarea lui I. L. Caragiale de a scoate o revistă literară la Budapesta. Câteva date despre „Gazeta Transilvaniei" simt furnizate într-un articol nesemnat, în timp ce I. Bârlea scrie despre ziaristica română în Maramureş. Sub pseudonimul N. D. Scifrabil, Mihail M. Procopiu semnează epigrame. Alţi colaboratori: V.
C.	Osvadă, Gh. Tulbure, P. Nemoianu, Val. Puşcariu, D. I. Cucu.	D.B.
ALMANAHUL PRIBEGILOR ROMÂNI, publicaţie apărută la Paris între 1952 şi 1966, fiind alcătuită, după cum se menţio-
Almanahul
Dicţionarul general al literaturii române 128
nează, de „ziariştii pribegi Pompiliu Păltânea şi Constantin Arsenie". A fost editat între 1952 şi 1958 în colecţia „Grai şi suflet românesc", iar din 1959, după moartea lui Pompiliu Păltânea, Constantin Arsenie îl tipăreşte la Editura „Curierul românesc" din Paris. Periodic de dimensiuni considerabile (350 pagini, format IV), primul şi unicul de acest tip, editat de şi în folosul emigraţiei româneşti, A.p.r. îşi propune să cuprindă în sumar: un calendar cu tabloul anotimpurilor, sărbătorilor şi comemorărilor, o antologie de poezie şi proză, „constituind o adevărată istorie a literaturii şi culturii naţionale pe baza textelor însoţite de note lămuritoare şi documentare", o revistă a principalelor evenimente din ultimii ani „alcătuind o mică istorie contemporană a României", o colecţie de zicători şi proverbe, un repertoriu de adrese şi informaţii privind „îndeletnicirile ideale şi practice, nevoile şi nădejdile pribegilor români de pretutindeni". Chiar dacă structurarea materiei nu este întotdeauna delimitată strict în rubricile respective, iar ponderea textelor literare variază de la un număr la altul, ţelurile propuse iniţial sunt atinse. în primul volum (1952) antologia de proză şi poezie, ce stă sub semnul „înstrăinării" şi a cauzelor ei (Antologia pribegiei), cuprinde, în cele peste 250 de pagini, texte de la Dosoftei (Din Psaltirea în versuri a Mitropolitului pribeag Dosoftei), Ion Neculce şi Miron Costin, trecând prin N. Bălcescu, A. I. Odobescu, Ion Ghica (Ruşii ţaru-şi schimbă, dar năravul ba), Alecu Russo, Mihai Eminescu (cu multe pagini din publicistica poetului, selectate predilect dintre cele cu reverberaţie în contemporaneitate: Fantasmagoria imperială rusă, Strein în ţara lui, Primejdia rusă şi biruinţa dreptăţii româneşti, Ideile naţiunii trebuie să conducă etc.) şi I. L. Caragiale (Exilul voluntar al lui I. L. Caragiale) până în actualitate, cu paginile lui Pamfil Şeicaru (Pricinile actualei pribegii) şi Pompiliu Păltânea (Pohod na Sybir), alăturând texte literare propriu-zise şi comentarii în marginea lor. Altă dată „antologia" este dedicată exclusiv poeziei ultimului exil. O mică antologie a poeziei româneşti în exil (1959), de exemplu, veritabil aport la popularizarea liricii româneşti contemporane, reuneşte versurile celor mai reprezentativi creatori din afara ţării: Şt. Baciu, Victor Buescu, Al. Busuioceanu, Aron Cotruş, I. G. Dimitriu, B. I. Gâdea, N. S. Govora, Al. Gregorian, Vintilă Horia, Nicolae Novac, Vasile Posteucă, Ion Sân-Giorgiu, Al. Petru Silistreanu, Ion Ţolescu. Alte numere publică fragmente de proză contemporană, semnate de Şt. Georgescu Olenin, J. N. Manzatti,
D.	Dumbravă, N. Novac, Ion Simionescu, portrete literare şi comentarii critice de Pamfil Şeicaru. Grupajele tematice (Geneza unei gazete, 1959) şi calendarul cultural (Unirea Principatelor, 1959, 120 de ani de la naşterea lui Titu Maiorescu, 1961) pun în circulaţie adeseori autori şi texte interzise în ţară, unde — după expresia lui Pamfil Şeicaru — „în cuprinsul cazarmei ideologice (colonia sovietică România), orice înmugurire a spiritului critic înseamnă un pericol de moarte pentru regim [...] şi chiar numai amintirea lui Titu Maiorescu reîmprospătată ar putea crea ispita spiritului critic, cu toate gravele consecinţe «deviaţioniste»". Antologia critică dedicată lui Titu Maiorescu, alcătuită şi prefaţată de Pamfil Şeicaru, cuprinde, alături de texte cunoscute (E. Lovinescu, C. Rădulescu-Motru), şi noi contribuţii la bibliografia maioresciană prin
articolul lui C. Xeni, unul dintre ultimii auditori ai cursului de logică ţinut de mentorul Junimii, sau „articolul sinteză" de Ion Petrovici (Titu Maiorescu) în care autorul lui, „izbutind să păstreze o perfectă obiectivitate", „a realizat cea mai frumoasă formă de a omagia pe profesor, dovedind că se identificase cu spiritul lui" (Pamfil Şeicaru, Notă introductivă). Secvenţele dedicate istoriei contemporane a României includ, alături de comentariile consacrate celor mai acute probleme româneşti actuale (Războiul României pentru eliberarea din nou a Basarabiei, După abdicarea regală, Universitatea în exil a Europei Libere, 1952; Pamfil Şeicaru, Este posibil un partid creştin în România, 1960), şi memorandumuri, luări de poziţie, întâmpinări către forurile occidentale, mărturii ale atitudinii ferme a intelectualităţii din exil pentru a determina luarea unei poziţii juste a Occidentului faţă de România. în această suită se înscrie Memorandumul adresat reprezentanţilor Statelor Unite, Marei Britanii şi Franţei, redactat de căpitanul în rezervă Pamfil Şeicaru, publicat în 1952: „Cine poartă răspunderea schingiuirilor la care a fost supus poporul român din ziua de 23 august 1944 şi până azi? Ignorând voit teroarea infernală, Marile Puteri democratice nu riscă să fie învinuite mâine de complicitate prin pasivitatea păstrată azi faţă de toate crimele săvârşite în România de trupele de ocupaţie sovietice, fie direct, fie prin mijlocirea unui guvern de abjecte instrumente? Există oare o limită geografică dincolo de care drepturile omului îşi pierd valabilitatea, sau există o ierarhie a popoarelor, unele fiind condamnate să rămână în afară de drepturile omului? Tribunalele continuă să condamne indivizi care s-au făcut vinovaţi de crime contra umanităţii, cu intenţia ca aceste condamnări să intimideze în viitor exaltarea instinctelor bestiale; dar ce valoare mai poate avea toată această severă sancţionare a crimelor contra umanităţii, când în România vânătoarea de oameni formează sinistra delectare a unui regim asasin?" în fine, Micul anuar al pribegiei semnalează sistematic publicaţiile periodice ale exilului, cărţile româneşti, colecţiile, ştirile, adresele şi informaţiile de tot felul ce interesează pe românii de pretutindeni, răspunzând şi în felul acesta cerinţelor unui foarte bun şi util almanah.	M.P.-C.
ALMANAHUL „RAMPA“, publicaţie care apare la Bucureşti, într-un singur număr, pentru anii 1924-1925, editată de ziarul „Rampa nouă ilustrată". Versuri dau B. Nemţeanu, Const. Argeşeanu, Radu Gyr (Sonetul unui basm medieval). Proză semnează Victor Eftimiu, Const. Argeşanu (sub pseudonimul Ion Brambură) şi Sergiu Milorian, teatru — Victor Rodan. La compartimentul traducerilor se reţin un fragment din romanul lui Dostoievski, Amintiri din casa morţilor, o scenetă de Arthur Schnitzler, un eseu al lui E. G. Craig, amintiri despre Anatole France, consemnate într-un volum de un prieten al scriitorului, Paul Gsell. Sub genericul Cum au debutat. Câteva contribuţii la istoria teatrului românesc, sunt inserate mărturisirile câtorva personalităţi marcante ale scenei româneşti. Maxime şi cugetări din Rabindranath Tagore sunt grupate sub titlul Păsări rătăcite.	D.B.
129 Dicţionarul general al literaturii române
Almanahul
ALMANAHUL REVISTEI „APĂRAREA4*, publicaţie care apare la Bucureşti în 1947 şi 1948. în primul an, în locul casetei cu echipa redacţională se află precizarea: „Cu colaborarea fruntaşilor scrisului românesc". Versurile poartă semnăturile lui Victor Eftimiu, Magdei Isanos, Al. Antoniu. Secţiunea de proză este acoperită de Eusebiu Camilar, Maria Arsene, Dan Petraşincu şi G. Călinescu (Definiţii pentru o nuvelă). Publicistică dau Dumitru Hâncu, Mircea Mancaş, Aurel Baranga, G. Călinescu. De consemnat şi amintirile lui Zaharia Stancu (Din vremurile de altădată - însemnările unui ziarist), precum şi reportajul lui F. Brunea-Fox (Un boem al ideilor generoase) despre socialistul Panait Moşoiu. Câteva traduceri din Maiakovski şi Nazim Hikmet apar nesemnate, în vreme ce V. Cristian tălmăceşte din Jules Supervielle, iar Gh. Dinu din poezia bulgară. Silvian Iosifescu şi Octav Şuluţiu fac bilanţul mişcării literare, iar F. Aderca şi Dan Petraşincu au în vedere spectacolul de teatru. Alţi colaboratori: Al. Leon, Eduard Mezincescu, Petre Moscu, Ion Biberi.	D.	B.
ALMANAHUL SCRIITORILOR DE LA NOI, publicaţie apărută la Orăştie în anul 1912, redactor fiind Sebastian Bomemisa. Almanahul îşi propune să înfăţişeze „publicului românesc de pretutindeni mănunchiul scriitorilor români în viaţă din Transilvania, Ungaria şi Banat, sau cel puţin originari de aici", precum şi să scoată la iveală scriitori „poate puţin cunoscuţi ori chiar necunoscuţi". Publicaţia, veritabil ghid biobibliografic al literaturii transilvănene de până atunci, este concepută în două părţi: personalităţi şi publicaţii periodice. Articolele despre poeţi, prozatori, critici literari sau publicişti, însoţite de succinte portrete, oferă informaţii biografice şi bibliografice la zi cu privire la lucrările publicate în ţară şi străinătate, precum şi reproducerea integrală sau fragmentară a unei lucrări a scriitorului respectiv. Dintre poeţi simt prezentaţi Andrei Bârseanu, G. Coşbuc, O. Goga, Ecaterina Pitiş, P. Dulfu, Ioan Puşcariu, L U. Soricu, I. Borcia, Ermil Borcia, A. Pop, Aron Cotruş,
A.	Emil Chiffa, Elena din Ardeal, V. Stoica, St. O. losif; dintre prozatori, I. C. Panţu, I. Agârbiceanu, Al. Ciura, Silvestru Moldovan, Liviu Rebreanu. Redactorul almanahului consemnează activitatea criticilor literari Ilarie Chendi şi Ion Scurtu, evidenţiază preocupările privind istoria ziaristicii româneşti
ALMANAHUL
SCRIITORILOR DELA NOI
ANUL I
1912.
transilvănene ale istoricului Ioan Lupaş, trece în revistă lucrările lui Onisifor Ghibu, subliniază meritele lui Silvestru Moldovan sau ale lui T. V. Păcăţian în apariţia unor gazete transilvănene. Schiţa biobibliografică întocmită istoricului Ion Sârbu (premiat de Academia Română în 1905) este însoţită de articolul acestuia Ce este istoria?, încercare filosofică de a defini această ştiinţă. Nu sunt omişi nici autorii scrierilor cu caracter economic (Traian V. Ţăranu, I. C. Panţu, I. Lapedatu). Partea a doua, dedicată presei transilvănene de până la 1911, completează almanahul, ziarele, revistele, foile prezentate fiind „tot atâtea manifestări ale sufletelor celor mai militante de scriitori de la noi". Clasificate după criteriul periodicităţii, publicaţiile sunt încadrate în rubrici distincte: cotidiene („Gazeta Transilvaniei", „Tribuna", „Românul"), periodice care apar de trei ori pe săptămână („Telegraful român", „Unirea", „Drapelul"), săptămânale („Foaia poporului", „Libertatea" etc.), gazete politice şi literare („Revista politică şi literară" de la Blaj, „Naţiunea" de la Budapesta), reviste literare („Luceafărul", „Cosinzeana"), gazete social-culturale („Transilvania", „Deşteptarea" de la Braşov şi altele). Pentru fiecare publicaţie se oferă informaţii despre directorii fondatori, redactori şi colaboratori, tiraje. Sebastian Bomemisa, socotindu-se prea modest să aprecieze şi să ierarhizeze în vreun fel această materie, a reuşit să reunească într-un volum de peste 200 de pagini informaţii de valoare documentară certă pentru istoria presei şi literaturii transilvănene.	A.Gţ.
ALMANAHUL SOCIETĂŢII ACADEMICE SOCIAL-LITE-RARE „ROMÂNIA JUNĂ“, periodic literar scos la Viena, în anii 1883 şi 1888, de Societatea studenţilor români din capitala Imperiului Austro-Ungar. Editarea unui periodic literar a constituit unul dintre ţelurile acestei asociaţii încă de la întemeiere. Un eficient sprijin a primit „România jună" din partea membrilor societăţii Junimea, în special de la T. Maiorescu şi I. Negruzzi, care au şi participat efectiv la selectarea lucrărilor intrate în sumar. Cele două volume cuprind câteva opere reprezentative ale literaturii române din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea. Dintre acestea se detaşează Luceafărul, tipărit în volumul din 1883 — prima apariţie a capodoperei lui M. Eminescu. Faptul avea să confere mai târziu prestigiu atât publicaţiei, cât şi Societăţii „România jună", al cărei membru poetul fusese cu un deceniu mai înainte. în cel de al doilea volum, lui Eminescu i se tipăresc poeziile De ce nu-mi vii... şi Kamadeva. V. Alecsandri trimite două pasteluri (Iama vine şi Izvorul), precum şi actul întâi al dramei în versuri Ovidiu. Alături de versurile lui Iacob Negruzzi (Epistola V. Către A. Naum), ale lui I. S. Neniţescu (Blestemul meu, Cântecul dorobanţului etc.), ale Matildei Cugler-Poni (Visurile), ale lui losif Vulcan, se remarcă una dintre cele mai reuşite scrieri ale lui A. Naum — Dona Serafim, precum şi poezia lui Duiliu Zamfirescu, Liniştea. Nu la acelaşi nivel se prezintă scrierile în proză. I. Creangă trimite doar o Anecdotă, I. Slavici — povestirea Bobocel, I. Negruzzi, o „copie de pe natură" (Un drum la Cahul), iar
D.	Zamfirescu nuvela Frica. în traducerea lui Maiorescu, se publică două povestiri de Carmen Sylva. Cât priveşte articolele
Almanahul
Dicţionarul general al literaturii române 130
AL1ANACHUL0
SOCIETĂŢII ACADEMICE SOCtAI-CUTKIl.UlK
„ROMÂNIA JUNÂ"
fU*4.
mmmsk nociftrâţtt «JtottAjtiA jt**,
§§%*
iw. r-^f»......
de critică literară şi eseurile, periodicul inserează două importante texte trimise de Maiorescu: Despre progresul adevărului în judecarea operelor literare (1883) şi Din experienţă (1888). Dintre cele două articole a lui A. D. Xenopol, iese în relief cel intitulat Realism şi idealism (1883). Mai apar studii de psihologie şi pedagogie, semnate de I. Popescu, fost membru al „României june", eseuri ale lui I. G. Sbiera despre limba română şi despre unitatea intereselor naţionale, precum şi un studiu de estetică al lui St. Velovan. Marcând pătrunderea definitivă a junimismului în Transilvania, almanahul editat de Societatea „România jună" reprezintă un moment important în evoluţia periodicelor literare româneşti, oferind un model de selecţie severă, călăuzită de un gust artistic superior.	D. M.
ALMANAHUL SOCIETĂŢII DE LECTURĂ „PETRU MAIOR",
publicaţie apărută la Budapesta între 1901 şi 1918, şi la Cluj din 1919 până în 1929, în subtitlu precizându-se că periodicul este „al societăţilor pe facultăţi şi al cercurilor studenţeşti regionale din Cluj". După Unire, vechea societate de lectură a studenţilor români de la Budapesta devine „Centrul «Petru Maior»", iar
almanahul reuneşte strădaniile tinerilor cărturari pentru ridicarea culturală a neamului. în anul inaugural, într-o Prefaţă semnată de „comisiunea literară", se afirmă că ideea editării acestei publicaţii datează încă din 1885, la 25 de ani de la înfiinţarea Societăţii, când scriitorii români intenţionaseră să-şi dea concursul în vederea scoaterii la lumină, din cinci în cinci ani, a unui almanah care să facă „cinste societăţii şi neamului". Primul număr, apărut abia în 1901, primeşte aviz favorabil din partea membrilor grupului academic, pentru publicarea istoricului societăţii. Partea literară cuprinde versuri de Zaharia Bârsan, Teodor Murăşanu ş.a., proză de I. Agârbiceanu (în sat), Liviu Rebreanu (învăţătorul), publicistică semnată de Al. Mocsonyi, At. M. Marienescu, Ioan Slavici (Creşterea raţională — un eseu despre om văzut prin prisma filosofiei lui Schopenhauer, dar şi despre statutul românilor în Imperiul Austro-Ungar), studentul în filosofie Victor Păcală (un amplu articol, Principalii reprezentanţi ai materialismului şi influenţa practică a vederilor lor), un alt student, Dionisie Stoica, care abordează problema „literaturii noastre populare nescrise", iar după 1918, Nicolae Iorga (Datoria studenţimii ardelene), Iuliu Maniu (Către studenţimea clujeană), Emil Haţieganu, Nicolae Ivan, Octavian Goga (De la Petru Maior de demult...), Onisifor Ghibu ş.a. Cea de-a doua parte a publicaţiei prezintă societăţile studenţeşti pe facultăţi şi academii. Alţi colaboratori: Sebastian Stanca, I. Lupaş, Vasile Goldiş, Ion I. Moţa, Emil Ţeposu, Valeriu Moldovan, Elie Dăianu, I. C. Cătuneanu.	D.B.
ALMANAHUL SOCIETĂŢII PENTRU CULTURA ROMĂ-NEASCĂ „MIHAI EMINESCU“ DIN CERNĂUŢI, publicaţie editată la Bucureşti sub egida Fundaţiei Culturale Române, din 1992. Coordonatori: Grigore C. Bostan, Alexandrina Cemov, Ilie Luceac, Vasile Tărâţeanu, Ilie T. Zegrea. Din compartimentul de istorie şi critică literară reţin atenţia prin informaţii inedite articolele Date noi despre aflarea lui Eminescu la Cernăuţi de G. Haficiuc şi Schiţe pentru o istorie a literaturii române din nordul Bucovinei de Lora Bostan. Grupaje de versuri publică poeţi din nordul Bucovinei — Grigore C. Bostan, Ştefan Hostiuc, Mircea Lutic, Vasile Tărâţeanu, Ilie T. Zegrea, precum şi bucovineni din Basarabia - Vasile Leviţchi şi Arcadie Suceveanu. Alte rubrici: „Pagini din creaţia populară bucovineană", „Poeţi populari", „Personalităţi istorice bucovinene".	G.B.
ALMANAHUL SOCIETĂŢII SCRIITORILOR ROMÂNI, publicaţie apărută la Bucureşti în 1912 şi 1913, patronată de Societatea Scriitorilor Români. O Precuvântare nesemnată anunţă intenţia de a întări „dragostea pentru literatura naţională". Se publică poezii, proză, dramaturgie originală, dar şi traduceri din literatura universală. Textele sunt de obicei însoţite de note biografice şi de fotografii ale autorilor. Volumul din 1913 este ilustrat cu scene din războiul balcanic. Poeţii incluşi în almanah sunt George Coşbuc, Octavian Goga, St. O. Iosif, Ion Minulescu, Elena Farago, Victor Eftimiu, Zaharia Bârsan, Cincinat Pavelescu, Comeliu Moldovanu, Mihail Săulescu, Carmen Sylva, iar prozatorii — Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, E. Lovinescu, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu,
131 Dicţionarul general al literaturii române
Almanahul
D.	Anghel, N. Davidescu. Se traduce din Petofi (Octavian Goga), Elizabeth Barett Browning (Margareta Miller-Verghi), William Shakespeare (D. Nanu). Alţi colaboratori: N. N. Beldiceanu, Ilarie Chendi, Constanţa Hodoş, Natalia Negru, Al. T. Stamatiad.	1.1.
ALMANAHUL ŞCOLARILOR, publicaţie apărută la Bucureşti între 1924 şi 1938. Fondator şi redactor este, mai întâi, Teodor Castrişanu, din 1926 almanahul fiind alcătuit de N. Batzaria, iar din 1937 de C. Băleanu. Scopul anunţat este de „a contribui la ridicarea tineretului", completând educaţia din familie şi şcoală. Versuri semnează Elena Farago, Al. Lascarov-Moldo-vanu, A. de Herz, Victor Eftimiu ş.a.; proză, Radu Boureanu, Alice Gabrielescu, Const. Kiriţescu. încercări dramatice dau Teodor Castrişanu, Minerva Alexandrescu şi Geo Pavel, în timp ce Paul I. Papadopol traduce din literatura italiană, iar L. Leu din Edgar Allan Poe. La rubrica „Din marii scriitori pentru tineret" sunt inserate numeroase adaptări din clasicii literaturii universale. Alţi colaboratori: Zoe Bulandra, Anişoara Odeanu, Alexandru Bilciurescu.	D.B.
ALMANAHUL ŞCOLARILOR, publicaţie apărută la Bucureşti în 1947. Editat de Ministerul Educaţiei Naţionale (ministru fiind Ştefan Voitec), volumul îşi propune să adune un material cât mai diversificat, menit „să descreţească frunţile ostenite de studiu" ale tinerilor (Cuvânt înainte). Proză semnează Ionel Teodoreanu (Lucrare scrisă la limba română). La compartimentul rezervat publicisticii, Pericle Martinescu se ocupă de ediţiile poeziei lui Eminescu, începând cu aceea a lui Titu Maiorescu şi încheind cu ediţia lui G. Ibrăileanu. Un foarte întins articol, semnat George Constant, e intitulat Şcoli şi curente în literatura română, cu subtitlul: Curente determinate de influenţa estului şi sud-estului european. Curentul slavon. N. Argintescu-Amza oferă o versiune românească de excepţie a poeziei lui Mallarme, Apparition. Sub genericul De la Caragiale citire..., simt reunite câteva anecdote ce îl au drept protagonist pe marele dramaturg. Emoţionante sunt şi fragmentele memorialistice ale lui Gala Galaction, care evocă atmosfera din Liceul „Sf. Sava".	D.B.
ALMANAHUL TEATRULUI ROMÂNESC, periodic literar şi artistic, apărut la Bucureşti în 1943 şi 1944, iniţiat de Liviu Rebreanu, în calitate de director general al Teatrului Naţional din Bucureşti. Odată cu volumul din 1944, îşi schimbă titlul în „Spectator. Almanahul teatrelor". Redactor este C. Panaitescu. Liviu Rebreanu afirmă în articolul Un început şi o ofrandă: „Un almanah adevărat ar putea să fie o oglindă a mişcării
ALMANAHUL
TEATRULUI R OMANE S 0
Almanahul
Dicţionarul general al literaturii române 132
teatrale din cursul unei stagiuni, o colecţie de urme ale zbuciu-mărilor multiple din care răsar puţinele momente de artă dramatică adevărată." Partea de început cuprinde obişnuitul calendar, ilustrat cu medalioane evocând marii actori români; cea de a doua este dedicată fenomenului teatral curent, istoriei teatrului, evocărilor şi mărturiilor, începând cu Regulamentul teatrului în 1832 (reprodus din „Albina românească"). Problemelor generale ale dramaturgiei şi artei dramatice le dedică eseuri Ion Petrovici (Teatrul şi războiul), Petru Comamescu (Evoluţia teatrului românesc), E. Lovinescu (De ce n-am scris cronică dramatică), Hortensia Papadat-Bengescu (Despre teatru), Victor Ion Popa (Izvor de teatru românesc) ş.a. Teodor Scarlat se interesează de Eugene O'Neill, iar Margareta Miller-Verghy de avatarurile literaturii dramatice feminine. Cu poezii sunt prezenţi Mihai Codreanu, V. Voiculescu, Emil Botta, Coca Farago, Alţi colaboratori: Anişoara Odeanu, Ion Aurel Manolescu, George Dinu, Dimitrie Stelaru, Aurel Chirescu, Vlaicu Bârna, Mircea Ştefănescu.	I.I.
ALMANAHUL VIEŢII IEŞENE, publicaţie apărută la Iaşi între
1931	şi 1933. Redactor: H. Burileanu-Grancea, căruia în 1932, tot în calitate de redactor, i se alătură şi I. Belfert. în 1933, almanahul apare cu titlul „Calendarul laşului" şi cu subtitlul „Lectură pentru toţi", redactor fiind doar H. Burileanu-Grancea. Programul, aşa cum reiese din Avertismentul primului număr, ţinteşte redarea unei imagini globale a mişcării culturale din capitala Moldovei. Pot fi citite versuri de George Lesnea, G. Topîrceanu, Al. O. Teodoreanu, Demostene Botez, Enric Furtună. Proză semnează Ionel Teodoreanu, Adrian Pascu, Sandu Teleajen, iar teatru, Adrian Pascu. Domeniul publicisticii este ilustrat de Gh. Chiriţescu, Alexandru Pogonat, Mihail Sadoveanu fiind prezent cu o Scrisoare lui Eugen Herovanu. în fiecare număr partea finală este dedicată vieţii sociale, economice şi politice a oraşului. Alţi colaboratori:
C.	Săteanu, I. Berg.	1.1.
ALMANAHUL „VREMEA", publicaţie apărută la Bucureşti în 1942, editată de săptămânalul cu acelaşi titlu. Almanahul iese „sub îngrijirea domnului Pavel Ştefan, cu preţiosul concurs al domnului Vasile Netea". Prima parte cuprinde date calendaristice, zodiac, istoria almanahului, România în cifre şi imagini, biografii (O. Goga, M. Kogălniceanu, G. Coşbuc, N. Iorga, G. Enescu), articole despre Academia Română, configuraţia teatrului în 1941, presa de-a lungul veacurilor, cronică. Sunt inserate versuri de Otilia Cazimir, Demostene Botez, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Octavian Goga (Noaptea), Lucian Blaga (Ura), V. Voiculescu, Ion Pillat, Ion Minulescu, Al. A. Philippide; proză şi articole semnează V. Netea, Dan Simonescu, G. Ivaşcu, T. Arghezi, Pompiliu Constantinescu (Erau odată şi ani literari), Ion Pas (Presa de-a lungul veacurilor). Alţi colaboratori: Al. Bârlădeanu, George D. Dumitrescu, Ion Frunzetti,
E.	Lovinescu, Costin Murgescu, C. Noica, Perpessicius, V. I. Popa, Barbu Theodorescu, Mircea Ştefănescu, Horia Ursu, Tudor Vianu, I. Simionescu.	I.H.
ALMANAHUL ZIARELOR „ADEVĂRUL" Şl „DIMINEAŢA",
publicaţie apărută la Bucureşti între 1909 şi 1916, apoi în intervalul 1924-1937 şi în 1947. E cum nu se poate mai firesc ca „Adevărul" şi „Dimineaţa", două cotidiene cu o apariţie atât de îndelungată să propună, şi în zona divertismentului reprezentat de almanahuri, un foarte bogat material literar-cultural. în compartimentul poeziei, nume de rezonanţă alternează cu acelea ale unor versificatori mai modeşti şi chiar obscuri. Astfel, apar Elena Farago, Elena Văcărescu, Otilia Cazimir, Tudor Arghezi, St. O. losif, G. Topîrceanu, Ion Minulescu, V. Voiculescu, Ion Pillat; lui N. Ţimiraş, Corneliu Moldovanu, Maria Baiulescu, Ludovic Dauş ş.a. li se alătură Ion Pribeagu, Horia Furtună. Nu cu mult diferă lucrurile în secţiunea rezervată prozei, unde simt publicate pagini de Victor Eftimiu, Al. Cazaban, Maria Pamfile, Gala Galaction, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Jean Bart, Sărmanul Klopstock, Damian Stănoiu, Gh. Brăescu, Gib I. Mihăescu ş.a. Numeroşi sunt şi publiciştii: Const. Miile, losif Nădejde, Z. C. Arbore, Panait Muşoiu, M. Sevastos, Paul Zarifopol,
C.	Rădulescu-Motru, Cezar Petrescu, Silvian Iosifescu ş.a. Fragmentele dramatice poartă semnătura lui Emil Nicolau,
133 Dicţionarul general al literaturii române
Almanahul
B.	Luca, N. Kiriţescu, George Mihail Zamfirescu. Şi compartimentul traducerilor este dens. Astfel, Al. T. Stamatiad tălmăceşte din Baudelaire, iar mai târziu se opreşte asupra lui Horaţiu. în 1926, H. Blazian traduce din H. G. Wells, Stejar Ionescu propune o piesă a lui G. B. Shaw, A. Toma tălmăceşte Războiul de Victor Hugo, iar F. Aderca transpune câteva pagini din Franz Wedekind. în 1934, Comeliu Moldovanu oferă un remarcabil fragment tălmăcit din Cântarea Cântărilor. Doi ani mai târziu, G. Lesnea se va opri asupra lui Esenin. Eugen Jebeleanu traduce din R. M. Rilke. în almanah sunt incluse, cel mai adesea ocazional, medalioane, scurte prezentări, precum cele despre Jean Moreas, Badea Cârţan, Lev Tolstoi, Alfred de Musset, I. L. Caragiale (cu prilejul celei de-a 60-a aniversări), J.-J. Rousseau (două secole de la naştere). Volumul din 1913 reproduce după „Moftul român" schiţa, „prea puţin cunoscută" la acea dată, Naţiunea română de I. L. Caragiale. Victor Ion Popa ţine rubrica „Pictură-sculptură" în 1924, Octav Botez face bilanţul anului literar 1926-1927, Alice Gabrielescu se ocupă de „Cronica modei", Tudor Arghezi îşi intitulează un eseu Sportul unanim, Al. Davila glosează despre Visul unui popor, în vreme ce Adrian Maniu oferă poemul dramatic înmormântarea feciorului de domn. Reportajul e, şi aici, specialitatea lui
F.	Brunea-Fox. Scarlat Callimachi comentează în 1934 câteva manuscrise ale lui Apollinaire „rătăcite" prin Moldova şi tot acum sunt extrase două fragmente din Adela, recent apărutul roman al lui Ibrăileanu. De anul cinematografic 1937 se ocupă Ştefan Roll. în ultimul an de apariţie, 1947, pe lângă numele lui Tudor Arghezi, pot fi întâlnite acelea ale lui Ionel Teodoreanu şi G. Călinescu. Alţi colaboratori: C. G. Costa-Foru, I. C. Vissarion, Eugen Relgis, Sanda Movilă.	D. B.
ALMANAHUL ZIARULUI „ARDEALUL", publicaţie editată la Braşov în 1940. într-o prefaţă semnată de Gh. I. Gologan, este exprimată dorinţa editorilor braşoveni de „a expune într-un volum problemele cu caracter moral, economic şi social, legate de oraşul Braşov", de a trata pe larg „problemele ce interesează propăşirea culturală şi economică a neamului nostru". Elisabeta Henţiu semnează două poeme în proză. Publicistică dă Sterie Stinghe, care scrie despre Junii Braşovului şi originea lor, în vreme ce Sebastian Gologan face o scurtă prezentare a presei braşovene. Poate fi citit şi un articol despre trecutul Asociaţiunii „Avram Iancu". V. Spiridonică se ocupă de Braşovul literar. Alţi colaboratori: Dem Rădulescu, Mardare I. Mateescu, Maria Baiulescu.	D.B.
ALMANAHUL ZIARULUI „CURENTUL", publicaţie apărută la Bucureşti în 1931 şi între 1939 şi 1944. Almanahul cuprinde, alături de informaţii literare, o prezentare succintă a evenimentelor sociale şi politice ale vremii, văzute din perspectiva ideologiei oficiale. Numărul din 1931 este ilustrat, sub aspect poetic, de nume prestigioase: Ion Minulescu (Păpuşa automată), V. Voiculescu (Primăvara în cimitir, Pescuitorul de gânduri), Adrian Maniu (Stea de iarnă, în adâncuri), Nichifor Crainic (Cântec de pescar) ş.a. în volumele următoare semnează G. Voevidca,
D.	Iov, Teodor Scarlat, G. Tutoveanu, C. Costandache, Ion Sân-Giorgiu (1939), până în 1944 adăugându-se puţine nume noi (Mihai Beniuc, E slobod să mai cânt?). Proză publică, în 1931, Cezar Petrescu (primul capitol din Comoara regelui Dromichet), acelaşi autor reapărând, în 1944, cu un fragment din Carlton. Sunt prezenţi şi alţi prozatori, precum Romulus Dianu, Ioachim Botez, Alexandru Hodoş, dar şi E. Lovinescu, Ion Agârbiceanu. Publicistică semnează Pamfil Şeicaru (Proza contimporană şi comunicarea cu cititorii, Trei morţi, întoarcerea), Tudor Arghezi (Ologii literaturii). Teatru publică Victor Ion Popa, Mircea Ştefănescu. Nu sunt evitate jurnalele de călătorie: Campo Santo de Nichifor Crainic, Ierichonul de Gala Galaction, Pe Dunăre cu vaporul de Ion Minulescu etc., amintirile: Pe drumul amintirilor de Pamfil Şeicaru, Şcolarii din strada Semicercului de Gala Galaction, Junii bucureşteni de Ion Minulescu, evocările: Moartea Cassandrei de Ion Vinea, Hoţul din Odesa de Ioachim Botez. Sunt traduse poeme din Omar Khayyam, proză de Arthur Conan Doyle şi de Ardengo Soffici, versuri de Stephane Mallarme, Albert Samain, Paul Valery.	1.1.
ALMANAHUL ZIARULUI „DACIA", publicaţie apărută la Bucureşti în 1922. Se inserează versuri de Lucian Blaga, St. O. Iosif, Panait Cerna, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic. Proză semnează N. Pora, Haralamb Ionescu şi Mihail Sadoveanu. Compartimentul publicisticii este acoperit de Alexandru Zagoritz, Ion C. Petrescu-Pion ş.a. Interesant este eseul tânărului doctor în filosofie Mircea Florian, Filosofia şi viaţa. Cu prilejul centenarului mişcării lui Tudor Vladimirescu,
I.	Al. Brătescu-Voineşti face un portret al eroului oltean. Alţi colaboratori: M. Mihăileanu, C. Erbiceanu.	D.B.
ALMANAHUL ZIARULUI „JURNALUL DE DIMINEAŢĂ",
publicaţie apărută la Bucureşti în 1946. Cuprinde o parte calendaristică, cu horoscop şi sfaturi practice, urmată de o parte cultural-literară. Publică aici poezie Tudor Arghezi (Zăpadă) şi H. Negrin (Schiţă), iar proză, Mihail Sadoveanu (Slujitori boiereşti, fragment din volumul Oameni vechi, conţinând „privelişti şi scene din viaţa rurală de acum 60 de ani") şi Titus Nicolau (într-un ajun, acolo!...). De reţinut simt amintirile lui B. Brănişteanu despre Nicolae Titulescu (Titulescu orator), cele ale lui I. Massoff despre Calea Victoriei (Calea Victoriei acum nouăzeci de ani), evocarea prieteniei dintre Romain Rolland şi Panait Istrati, semnată Alexandru Talex. Publicistică face Tudor Teodorescu-Branişte, în vreme ce Liviu Roda comentează teatrul lui Mihail Sebastian. Al. T. Stamatiad traduce din Edgar Allan Poe. Alţi colaboratori: Eugen Relgis, Petre V. Haneş.	/./.
ALMANAHUL ZIARULUI „TIMPUL", publicaţie apărută la Bucureşti în 1939 şi 1940, sub îngrijirea lui Grigore Gafencu, în editura cotidianului „Timpul". Alături de partea de calendar, conţinând şi un istoric al editării calendarelor în Europa şi în România, interesantă este secţiunea literară. Colaborează, cu
Almanah
Dicţionarul general al literaturii române 134
versuri, Ion Pillat (împliniri) şi Horia Roman (încătuşare), iar proză publică Liviu Rebreanu (Alibi) şi Ionel Teodoreanu (Hans Miiler a plecat). Teatrul este reprezentat de o piesă în trei scene, localizată de un G. D., O canalie mică. în publicistică se remarcă medalioanele lui Grigore Gafencu (Regina Maria) şi P. G. Papa-costea (Mareşalul Averescu), articolele de bilanţ 1938 în literatură (semnat de M. R. P.) şi Anul literar 1939 (semnat Petre Manoliu), în domeniul muzicii bilanţul fiind semnat de Mihail Jora. Apar şi câteva articole comemorative nesemnate, Cincizeci de ani de la moartea lui Mihail Eminescu şi 300 de ani de la moartea luiRacine.	1.1.
ALMANAH „VIAŢA ROMÂNEASCĂ", publicaţie editată la Bucureşti între 1983 şi 1988. Redactor responsabil: Gheorghe Pituţ. Dacă dintre cei cărora li se publică versuri se reţine îndeosebi numele lui Nichita Stănescu, prozatorii simt mult mai numeroşi: Fănuş Neagu, Vasile Andru, Ileana Mălăncioiu, Petre Anghel, Maria-Luiza Cristescu, Marin Sorescu ş.a. Teatru publică Nicolae Breban şi Paşcu Balaci. Bogat şi de substanţă este sectorul publicisticii. în 1984, Mircea Handoca publică fragmente din dialogurile cu Mircea Eliade, în timp ce Mihai Ungheanu se ocupă de Vieţi paralele, oprindu-se la M. Sadoveanu şi E. Lovinescu, pentru ca un an mai târziu, Petre Boteanu să evoce O întâlnire cu Brâncuşi. Interesante sunt şi eseurile semnate de C. Noica, Ion Hobana, Alexandru Surdu. Dragostea şi universul este genericul volumului din 1987, conţinând integral traduceri din literatura universală. Secţiunea rezervată traducerilor este, de altfel, cea mai bine reprezentată. Alice Georgescu tălmăceşte o secvenţă dramatică din Dino Buzzati, Sanda Chiose Crişan traduce din Histoires malicieuses des grands hommes, oprindu-se la „Straniile metode de lucru ale lui Zola", Cezar Baltag optează pentru C. G. Jung (Despre relaţia psihologiei analitice cu poezia), Dana Balteşiu pentru Michel Toumier, iar Iosefina Simionescu pentru Guy de Maupasant. Al. Andriţoiu şi Mihai Giugariu publică însemnări de călătorie. Cei interesaţi de sport şi cinematografie găsesc numeroase materiale, după cum nu lipsesc nici epigramele şi curiozităţile de tot felul. Alţi colaboratori: Horia Stanca, Gh. Tomozei, Nicolae Nicoară.	D.B.
ALMAR, revistă apărută la Sighetu Marmaţiei, lunar, între decembrie 1994 şi februarie 1995, purtând subtitlul „Arta şi literatura Maramureşului". Colectivul redacţional este alcătuit din Achim Vancea, redactor responsabil, Vasile Muşte, I. Ardeleanu, Marin Slujeru, Alexandru Dohi (Suedia) şi Viorel Igna. Drept Argument, revista reproduce, după „Contemporanul" din 4 martie 1977, articolul Puterea scriitorului de Alexandru Ivasiuc, pledoarie pentru curaj, autenticitate, vizionarism, libertate şi adevăr în artă şi literatură. Sunt publicate versuri de Nichita Stănescu, Ion Iuga, Cristian Popescu, Gheorghe Chivu, Vasile Muşte, Marin Slujeru, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Pârja, Alexandru Dohi, V. R. Ghenceanu; proză semnează Valeriu Sabău, Gavril Ciuban, iar eseu, Nicolae Iuga, I. Ardeleanu şi Ieremie Lenghel.
Cronici literare dau Achim Vancea şi Dan Elian, la volume de Alexandru Dohi (Cartea definiţiilor), Ioan Es. Pop {feudul fără ieşire), Lidia Blidariu (Poeme prin delegaţie), Alexandru Cristian Milos (Stele amintite), Ioan Lascu (Marea întârziere) şi de Mihai Eminescu (editat şi comentat de Petru Creţia). în traducerea lui Nicolae Iuga, începând cu numărul 3/1995, se publică în serial textul integral al lucrării Le Maramureş de Al. Filipaşcu (Sibiu, 1944), scrisă în limba franceză în vederea Conferinţei de Pace de la Paris. Alţi colaboratori: Aurel Ion Brumaru, Lăslo Csiszâr şi Sândor Fabri (autorul unei prezentări a. Antologiei poeţilor şi prozatorilor sigheteni de limbă maghiară, 1944).	AS.
ALMAŞ, Dumitru (pseudonim al lui Dumitru Ailincăi; 19.X.1908,Negreşti-Dobreni,j. Neamţ — 12.111.1995, Bucureşti), prozator. Era fiul Măriei (n. Cojocariu) şi al lui Ion Ailincăi, ţărani. După şcoala primară în satul natal, urmează Liceul „Petru Rareş" din Piatra Neamţ (1921-1928) şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, specialitatea istorie-geografie (1928-1933). Face un stagiu de redactor la ziarele „Zorile" şi „Lumea românească", apoi este profesor la liceele din Siliştea şi Călăraşi (1938-1939), la Şcoala Normală şi Liceul „Petru Rareş" din Piatra Neamţ (1943-1949), conferenţiar (1949-1972) şi profesor (1972-1975) la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, la care rămâne profesor consultant după pensionare. Prorector al Universităţii Populare din Bucureşti (1985-1993), este profesor şi la Facultatea de Istorie a Universităţii „Spiru Haret" din acelaşi oraş (1990-1995). Membru în comitetul de conducere al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, iniţiază şi conduce, ca redactor-şef, revista „Magazin istoric" (1967-1969). Colaborează susţinut la reviste istorice şi literare, alcătuieşte manuale de istorie pentru diferite trepte de învăţământ.
Debutează în 1938, cu nuvela Moartea colecţionarului de fluturi, în „Azi", iar în 1939 publică o biografie romanţată, Miron Costin. Ambiţia scriitorului a fost să armonizeze rigoarea metodelor excursului istoric cu arta literară, lângă lucrările sale de istorie universală şi românească figurând o serie consistentă de biografii romanţate sau de romane pe teme mitico-eroice. Respectul pentru documentul istoric face ca viaţa cronicarului Miron Costin să fie descrisă şi cu intenţia de a explica o personalitate complexă, vag idealizată. Fără vreo impietate ficţională asupra veridicului, imaginaţia autorului caută să recreeze atmosfera epocii: de la anii de colegian la iezuiţi, în Polonia, unde viitorul dregător şi intelectual îşi pune în acord conştiinţa de sine cu ambiţiile politice şi virtutea, până la executarea sa din ordinul lui Constantin Cantemir. Acolo, în Filioara (1943) este romanul unei familii de ţărani, în anii primului război mondial; se remarcă tonul sobru al povestirii. Ne cheamă primăvara (1946) continuă povestea din romanul precedent, a lui Barbu Valeriu, angajat în „învăţătura fără sfârşit" şi reîntors în locurile natale. Romanul Neculai Milescu Spătarul (1954), mai degrabă o monografie istorică, reconstituie itinerariul chinezesc al personajului, urmărit cu acurateţe psihologică şi fără abateri documentare, autorul arătând virtuţi
135 Dicţionarul general al literaturii române
Almâjan
de povestitor căruia nu-i e străină o anume ingeniozitate epică. Sunt descrişi anii de şcoală din Iaşi şi Ţarigrad, în pagini care consemnează lecturi şi dialoguri ale Spătarului, portretizat ca un umanist cu sensibilitate pentru cei obidiţi (discursul, reţinut, nu are însă tezismul literaturii proletcultiste care se înfiripa pe atunci), călătoria în Transilvania, întâlnirile cu Dosoftei şi Miron Costin, marea expediţie în China şi întoarcerea la Moscova. Alei, codrule fârtate (1956), roman de factură romantică, povesteşte faptele eroice a doisprezece haiduci (Ciornei, Darie, Dobre, Balaur, Bănucu, Bucur, Trăsnea şi ceilalţi) cu al lor căpitan, care luptă în numele unui cod al onoarei, la început de secol XIX, împotriva boierilor şi a turcilor. Autorul se foloseşte cu fantezie narativă de lexicul epocii. Romanul Făclia s-a aprins (1957) înseamnă începutul unor concesii pe care autorul le face comandamentelor noului regim politic: acţiunea e plasată în mediu rural, personajele — unele, totuşi, abil conturate — conlucrând la alfabetizarea şi comunizarea celor mulţi (există aici şi pagini de un realism care ar putea rezista); poncif ele proletcultismului devin însă determinante. Sub semnul lui Homer, romanul Cetatea de pe stânca verde (1959) demonstrează abilitatea lui A. de a percepe simpatetic nelinişti şi pasiuni adolescentine, punând în scenă revelaţiile personajelor, studenţi care lucrează pe un şantier arheologic. în N. Bălcescu - revoluţionar (1959), lucrare de vulgarizare, respectul pentru adevărul istoric este în cele din urmă corupt de teza partinică. Căderea Bastiliei (1959) este o istorisire marxistă a Revoluţiei franceze de la 1789, în timp ce o ficţiune romantică, Trandafirul roşu (1963), îşi plasează povestea în acelaşi moment, urmărind tribulaţiile unui bastard de origine aristocratică şi ale unei fete, Rose-Marie, ce are un anumit rol în evenimente. Evocare istorică, sub semnul aceluiaşi „s-ar fi putut întâmpla", Fluieraşul şi alămâia (1962) narează întâmplările a doi băieţi în timpul răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan. în anii '60, A. scrie mult şi din ce în ce mai implicat în noua politică culturală, dar, ulterior, în vremea relativei relaxări ideologice, reuşeşte să publice cărţi care se pot circumscrie în paradigma pe care autorul şi-o propusese la începutul activităţii sale. Romanul Un om în furtună (1965) mizează pe o altă tehnică decât a biografiei romanţate, prin alternarea secţiunilor epice cu corespondenţa câtorva protagonişti paşoptişti, căutând impresia veridicului. Totuşi, portretele personalităţilor istorice, un Bălcescu care îşi joacă sacrificiul ca un actor prea conştient de rolul său, sau un Heliade-Rădulescu, neguros, furtunos şi şovăielnic, se constituie mai degrabă ca nişte relatări liricizate. Volumul de evocări şi portrete istorice Eroi au fost, eroi sunt încă (1968) exprimă credinţa, grandilocvent frazată, în patriotism, progres, luptă, cartea fiind o sumă de texte apologetice, cu tendinţă politizantă, de înscriere în noul tezism naţionalist prin care debuta regimul ceauşist. Povestea Fata de la Cozia (1966), plasată în anii de după moartea lui Vlad Ţepeş, anticipează atmosfera romantică a ciclului epopeic Fraţii Buzeşti (Pahar de cale albă, 1971, Luceafărul de răsărit, 1975, Zborul a rămas, 1977), trilogie marcat apologetică, cu intenţie educativă în spiritul vremii. De la 1570 până la 1602, istorisirea urmăreşte relaţiile feudalilor cu ţărănimea, interesele negusto-
rimii şi ale bisericii în Moldova, Ţara Românească şi Ardeal, venirea lui Mihai Viteazul pe tron, relaţiile politice cu Habsbur-gii şi otomanii, voinţa de unire a domnitorului român, fresca având, în pofida tendenţiozităţii, o bogată paletă a culorii de epocă. A. a mai ilustrat romanul istoric cu fapte de arme petrecute la Castelul Cnejilor de pe Valea Bistriţei moldave, la sfârşitul secolului al XVII-lea (Diamantul negru, 1971), prin viaţa lui Constantin Brâncoveanu şi a familiei sale (Comoara Brâncovenilor, 1977), prin descrierea vieţii lui Dimitrie Cantemir (Inorogul cel înţelept, 1981) sau a voievodului Radu de la Afumaţi (Voievodul fără teamă şi fără prihană, 1984), dar şi prin evocarea episoadelor legate de zugrăvirea Mănăstirii Suceviţa (Necunoscuta de la Suceviţa, 1982).
SCRIERI: Miron Costin, I—II, Bucureşti, 1939; Meşterul Manole, Bucureşti, 1940; Acolo, în Filioara, Bucureşti, 1943; Ne cheamă primăvara, Bucureşti, 1946; Neculai Milescu Spătarul, Bucureşti, 1954; Alei, codrule fârtate, Bucureşti, 1956; Făclia s-a aprins, Bucureşti, 1957; Freamătul luminii (în colaborare cu Mihai Mancaş), Bucureşti, 1958; Căderea Bastiliei, pref. Mihai Ralea, Bucureşti, 1959; Cetatea de pe stânca verde, Bucureşti, 1959; N. Bălcescu-revoluţionar, Bucureşti, 1959; Fluieraşul şi alămâia, Bucureşti, 1962; Trandafirul roşu, Bucureşti, 1963; Vânătoarea lui Dragoş, Bucureşti, 1963; Vestea cea mare, Bucureşti, 1964; Nord contra Sud, Bucureşti, 1965; Un om în furtună, Bucureşti, 1965; Fata de la Cozia, Bucureşti, 1966; Arcaşul Măriei sale, Bucureşti, 1968; Eroi au fost, eroi sunt încă, Bucureşti, 1968; Viaţa-i frumoasă, băieţi, Bucureşti, 1968; Petru Voievod Rareş, Bucureşti, 1970; Diamantul negru, Bucureşti, 1971; Fraţii Buzeşti, I-III, Bucureşti, 1971-1977; Decebal, eroul strămoşilor, strămoşul eroilor, Bucureşti, 1972; Curtea Veche din Bucureşti (în colaborare), Bucureşti, 1974; Ana Ipătescu, Bucureşti, 1975; Scântei de peste veacuri, Bucureşti, 1976; Cheia inimii, Bucureşti, 1977; Comoara Brâncovenilor, Bucureşti, 1977; 1 Decembrie 1918. Alba lulia, Bucureşti, 1978; Drum de luptă şi glorie, Bucureşti, 1978; Doi strămoşi iluştri - Decebal şi Traian, Bucureşti, 1980; Popasuri la vetrele istoriei româneşti, Bucureşti, 1981; Inorogul cel înţelept, Bucureşti, 1981; Povestiri istorice pentru copii şi şcolari, I-III, Bucureşti, 1981-1984; Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1981; Necunoscuta de la Suceviţa, Bucureşti, 1982; Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii, Bucureşti, 1983; Voievodul fără teamă şi fără prihană, 1984; Oana, Bucureşti, 1986; Român Grue Grozovanul, Bucureşti, 1987; Vetre de istorie românească, Bucureşti, 1988; Povestiri istorice, Bucureşti, 1994; Cântarea nevăzutelor privighetori, Bucureşti,1995.
Repere bibliografice: Cioculescu, Aspecte, 398-411; L. V., Un roman al creaţiei, VRA, 1942,633; Octav Şuluţiu, Pe margini de cărţi, RFR, 1944,1; [Dumitru Almaş], RRI, I, partea II, 54-60; Valeriu Râpeanu, Câteva întrebări pe marginea unei cărţi de evocare istorică, GL, 1957,10; T. Vârgolici, D. Almaş, „Un om în furtună", GL, 1965, 16; Magdalena Popescu, „Viaţa-i frumoasă", GL, 1968, 27; Costin Tuchilă, Dumitru Almaş, „Oana", „Viaţa militară", 1987,3; Gh. Bulgăr, Romanul istoric de azi, RL, 1987, 25; Aurel Leon, între presupunere şi certitudine, CRC, 1988, 11; Cândroveanu, Lit. rom., 49-53; Dicţ. scriit. rom., 1,57-59; Mihai Mancaş, Amicus Plato..., „Asachi" (Piatra Neamţ), 2000,133; Popa, Ist. lit., I, passim, II, 683; Constantin Pangrati, Actualitatea legendei istorice, „13 Plus", 2000,12.	EM
ALMĂJ AN, Ion Marin (pseudonim al lui Ion Marin; 16.XI.1940, Dalboşeţ, j. Caraş-Severin), prozator. Este fiul lui Petru Lala, miner, şi al Ioanei Almăjan (n. Marin), muncitoare. A absolvit Colegiul „C. Diaconovici-Loga" şi Facultatea de Filologie a
Almăjan
Dicţionarul general al literaturii române 136
Universităţii din Timişoara (1965), devenind redactor la ziarul „Drapelul roşu" (1966-1979), directorul Editurii Facla (1979-1989), bibliotecar (1989-1991) şi şef al departamentului cultural al ziarului „Renaşterea bănăţeană" (din 1991). A primit Premiul pentru excelenţă pe anul 1995 al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara. A colaborat la cele mai importante publicaţii din ţară şi la unele din străinătate. A debutat în „Scrisul bănăţean" (1962) cu o schiţă, şi editorial cu volumul de povestiri Sunt dator cu o durere (1970).
Acţiunea prozei lui A. este plasată în două zone predilecte: satul de munte al copilăriei, văzut ca un inepuizabil rezervor de energii umane, dirijate de o străveche şi, deci, verificată tradiţie, şi oraşul de câmpie al maturităţii, în care cenzura morală este, de cele mai multe ori, suspendată şi unde, prin urmare, orice este posibil. Când nu sunt lichele de rând, personajele par dintr-o bucată, de neclintit în decizii, nu lipsite însă de lirism şi, câteodată, de ironie. A. ştie să extragă semnificaţii grave din evenimente banale. Limbajul este de obicei frust, contribuind la obţinerea culorii locale prin lexicul specific zonei. Tehnica narativă mizează pe alternanţa planurilor şi pe schimbarea neaşteptată a vocilor. Dintre romane sunt de menţionat în special Tornada (1980), frescă plină de dramatism a Timişoarei interbelice, şi în afara gloriei (1994), primul volum al unei calde şi ample evocări a lui Eftimie Murgu şi a timpului său. Deşi privesc epoci diferite, romanele au în comun dorinţa autorului de a reînvia specificul unor vremuri apuse, convocând mijloace variate, de la documentul inedit până la fantezia aprinsă. Dacă primul roman are în centru un erou colectiv (urbea), proiectat în destine individuale, cel de-al doilea este epopeea unui erou care îşi asumă destinul comunităţii. Se conturează astfel intenţia autorului de a articula, cu mijloace literare, o istorie sui-generis a Banatului din ultimele două secole. Pamfletele scrise în anii tranziţiei de după 1989 au fost adunate în volumul Vremea hahalerelor (1998).
SCRIERI: Sunt dator cu o durere, Bucureşti, 1970; Spune-mi unde duce acest drum?, Bucureşti, 1972; Neîmpăcaţi în mânie, Bucureşti, 1974; Sentimentul puterii, Bucureşti, 1976; Tornada, Bucureşti, 1980; întoarcerea spre asfinţituri, Bucureşti, 1985; în afara gloriei, Timişoara, 1994; Vremea hahalerelor, postfaţă Mircea Mihăieş, Timişoara, 1998; Mătuşa mea Maria Theresia, Timişoara, 2003. Ediţii: Ţara Almăjului. Cercetări monografice, Timişoara, 2003.
Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, Ion Marin Almăjan, „Sunt dator cu o durere", RL, 1970,35; Cornel Ungureanu, Prozatori timişoreni,
O,1970, 9; Dana Dumitriu, „Spune-mi unde duce acest drum?", ARG, 1973,3; Eugen Dorcescu, Ion Marin Almăjan, „Neîmpăcaţi în mânie", O, 1974, 48; Marcel Comiş-Pop, între documentar şi ficţiunea istoriei, O, 1980, 34; Eugen Dorcescu, Un moment de referinţă, O, 1980, 34; Ungureanu, Imediata, 1,217-225; Radu Enescu, Virtuţile prozei scurte, F, 1985, 3; Mihai Ungheanu, Ion Marin Almăjan, „întoarcerea spre asfinţituri", LCF, 1985,32; Eugen Dorcescu, Măiestria artistică, O,1985, 7; Alexandru Ruja, Vocea istoriei, 0,1986,18; Artur Silvestri, Un posibil ciclu romanesc, LCF, 1989, 13; Olimpia Berea, Ion Marin Almăjan. O frescă a Banatului tradiţional şi modern, O, 1989, 36; Adrian Dinu Rachieru, Ion Marin Almăjan, „în afara gloriei", „Banatul", 1994, 5; Cornel Ungureanu, Generali şi soldaţi, 0,1995,1; H. Zalis, Ion Marin
Almăjan, „în afara gloriei", FLC, 1995, 3-4; Dicţ. scriit. rom., I, 59-60; Cosma, Romanul, II, 147.	C.D.
ALMĂJAN, Slavco (10.111.1940, Oreşaţ, Serbia), poet, prozator, dramaturg, eseist şi traducător. După absolvirea liceului la Vârşeţ, urmează cursurile Facultăţii de Filosofie din Novi Sad, oraş unde se stabileşte şi unde îşi va desfăşura activitatea. A fost redactor la Radioul şi la Televiziunea din Novi Sad, redactor-şef şi responsabil al revistei „Lumina" (1976-1981), redactor-şef şi responsabil al Editurii Libertatea (1988-1992), preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Voivodina (1988), membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din Iugoslavia, preşedintele Societăţii de Limbă Română din Voivodina (1990) etc. Colaborează la mai toate revistele româneşti şi iugoslave. A obţinut numeroase premii literare: Premiul „Lumina" pentru poezie (1969) şi pentru roman (1970), Marele Premiu pentru Poezie la Festivalul Internaţional de Poezie, Cluj-Napoca (1996) ş.a.
A debutat cu poezii în revista „Lumina" (1957) şi editorial cu un volum de versuri, Pantomimâ pentru o după-amiază de duminică, tradus în limba sârbă (1968). Ceea ce a urmat pune în lumină vocaţia de scriitor total a lui A. Poezia, cea mai întinsă parte a operei sale, relevă o nelimitată predispoziţie de metamorfoză lirică, cu precizarea că toate înnoirile se produc în limitele propriei personalităţi, pe care, departe de a o trăda, o mărturisesc. Aşezat în linia marilor tradiţii moderniste (simbolism, expresionism, suprarealism), poetul nu se poate sustrage chemării timpului său, lăsându-se profund marcat de ceea ce se va numi postmodernism. Dacă se adaugă la toate acestea prezenţa unei subtile, însă tenace influenţe folclorice (de sorginte bănăţeană), rezultă o poetică originală, alimentată din surse diverse. De altfel, A. cultivă cu stăruinţă o stilistică a paradoxului, a ezitării între afirmaţie şi negaţie, întemeiată pe strategia absorbirii eterogenului în omogen (un ciclu se intitulează chiar Zona contrariilor). Meditaţia gravă coexistă cu tandreţea, viziunea ironică apare alături de senzorialitate, luciditatea merge împreună cu savoarea concretului şi gustul pentru abstracţiuni („Cade ilogicul din anotimp/ şi dintr-un somn alb/ Se deschide o poartă albă"). Poezia se hrăneşte din câteva teme dominante: criza de comunicare în lumea de astăzi, sentimentul neantului, incapacitatea de adaptare, pierderea candorii, apoi singurătatea, spaima, durerea, misterul („Omul va părăsi cuvântul/ Infecţia lirică îşi va coase limba/ Trecătorul demn de sensurile noi şi posibile/ Va pune în mişcare semnificaţia oglinzilor neparalele") etc. Important este că toate aceste traiectorii tematice converg spre dilema fundamentală a limbajului, de unde consecinţa că lirica lui A. este un permanent dialog al propriului limbaj cu limbajul aflat în proprietate comună. Limbajul neutru este chemat la expresivitate, tot astfel cum elementele cotidianului se convertesc în imagini elocvente, iar intelectualismul apare într-o postură vădit afectuoasă. Simbolurile aparţin teritoriilor din care poezia a preluat dintotdeauna: zoologicul (melcul, oul, pasărea, peştele, scoica, şarpele), vegetalul (arborele, frunza, iarba,
137 Dicţionarul general al literaturii române
Almosnino
sămânţa), mineralul (nisipul, piatra) şi culturalul (labirintul, uşa). îndeosebi labirintul, în diversele lui ipostaze (inclusiv cele textuale), marchează un spaţiu al alegerilor neîncetate, care pregătesc sentimentul oboselii de a trăi într-o lume imprevizibilă. Versurile libere şi absenţa punctuaţiei (surse ale unei ambiguităţi de bună calitate) întăresc impresia de nonconformism stilistic, lăsată de imagistica vulcanică, vădind un netăgăduit rafinament estetic. Noaptea de hârtie (1971) este primul antiroman prin care se întrerupe tradiţionalismul epic din literatura română a Voivodinei. A. recurge aici la o deliberată şi inteligent condusă subminare a structurilor şi procedeelor consfinţite. Cele şase părţi, oricât de diferite între ele, încheagă o atmosferă de tragism existenţial, perceput deopotrivă senzorial şi intelectual, tragism ascuns precar în disperare şi dezgust. Personajele au comportamente bizare şi sunt purtate de un violent erotism pe cărările neverosimile ale cotidianului şi ale banalului cel mai concret. Lirismul supravegheat şi tehnica dicteului îl trădează fără încetare pe poet, deconspirare accentuată în prozele din Pianul cu păianjeni
(1991), întemeiate pe aliajul dintre percepţia realistă a universului rural, în care se consumă copilăria eroilor, şi modalitatea rafinată de transcriere a acestor percepţii. Teatrul (radiofonic) oscilează între suprarealism şi absurd, sfidând conflictul în absenţa căruia personajele rămân enigmatice şi evanescente. Poeziile pentru copii (ironice şi graţioase) şi eseurile (dominate de un raţionalism sumbru) completează şi desăvârşesc imaginea unui autor care, sprijinit pe multitudinea predispoziţiilor native şi solicitat de circumstanţe, a trebuit să-şi asume roluri de pionierat.
SCRIERI: Pantomima za nedeljno poludne [Pantomimă pentru o după-amiază de duminică], Novi Sad, 1968; Bărbatul în stare lichidă, Pancevo, 1970; Rus [Ruine], Novi Sad, 1970; Casa deşertului, Pancevo, 1971; Noaptea de hârtie, Pancevo, 1971; Vara cailor, Pancevo, 1974; Liman trei, Pancevo, 1978; Labirintul rotativ, Pancevo, 1983; Mutaţia punctului, Pancevo, 1986; Piticii au uitat să crească, Pancevo, 1987; Poeme, pref. Mihai Ungheanu, Craiova, 1988; Efectul contrastelor, Novi Sad, 1989; Pianul cu păianjeni, Novi Sad, 1991; Călăreţul din Babilon, Timişoara, 1996; Antistress show, Novi Sad, 1996; Metagalaxia minoritară. Cartea stărilor spectrale, Novi Sad, 1996; Post-restant în arhipelag, Pancevo, 1999; Dresura stelei de mare. Noaptea de hârtie, Belgrad, 2000; Ieşirea din clepsidră, îngr. şi pref. Nicu Ciobanu, Belgrad, 2000; Deliciosul destin minoritar, Timişoara, 2002; Spirala de piatră, îngr. Ion Deaconescu, Craiova, 2003. Antologii: Versiunea posibilă. Antologia poeziei româneşti din Iugoslavia, introd. edit., Pancevo, 1987. Traduceri: Din lirica iugoslavă, pref. Mircea Tomuş, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Anghel Dumbrăveanu).
Repere bibliografice: Flora, Lit. rom. Voivodina, 94-97; Virgil Vintilescu, Poezia lui Slavco Almăjan, „Analele Societăţii de Limba Română", 1971,2; Petre Stoica, Creion, ST, 1978,2-3; Dorin Tudoran, Slavco Almăjan, O, 1978, 28; Gheorghe Pituţ, Un poet român din Iugoslavia, LCF, 1979,3; Ion Deaconescu, Slavco Almăjan, „Liman trei", R, 1979, 8; Cristea, Faptul, 193-197; Paul Miclău, Poezia limbajului la Slavco Almăjan, 0,1980, 47; Gabriel Stănescu, Poezia ca „traducere a lumii", VR, 1985,5; Radu Flora, în spiritul a două lumi, „Lumina" (Novi Sad), 1985,6; Eugen Dorcescu, „Mitul personal" al poetului, R, 1986,12;
C.	Constant, în lumea cuvintelor, LCF, 1989,14; Codrin Liviu Cuţitaru,
Consecinţa contrariilor, CL, 1989,31; Laurenţiu Ulici, Cuvintele poetului, RL, 1989,32; Roşu, Dicţ. lit. Iugoslavia, 16-20; Ungureanu, Imediata, II, 345-352; Marian Odangiu, Alternativa labirintului. Repere pentru un dialog deschis cu poezia lui Slavco Almăjan, Pancevo, 1990; Cornel Ungureanu, Dl. Slavko şi noi, 0,1990, 47; Popa, Lit. rom. Voivodina, 151-187; Adrian Dinu Rachieru, Despre minoritarită, CL, 2003,2. C.D.
ALMOSNINO, George (17.VII.1936, Bucureşti - 24.XI.1994, Bucureşti), poet. Este fiul Lucreţiei (n. Stoenescu) şi al lui Leon Almosnino, director la Societatea Română de Telefoane. A urmat Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, absolvită în 1959. A lucrat ca muncitor zilier pe diferite şantiere arheologice, ca fierar betonist, apoi, din 1960, ca librar la Centrul de librării şi difuzare a cărţii, din 1980 devenind scriitor liber profesionist. A fost soţul poetei Nora Iuga. Debutează în „Povestea vorbei", supliment literar al revistei „Ramuri", în 1966, sub pseudonimul George Aliman, şi editorial în 1971, cu volumul Laguna. A colaborat la reviste literare din ţară şi din străinătate („Podium", „Pannonia", „Log" din Viena, „Cahiers luxembourgeois", „Drehpunkt" din Basel).
Poemele din Laguna, conforme esteticii poetice din anii '60-70, propun peisaje „absurde", pseudoalegorice, precum pictura unor Magritte sau Dali. Metaforele, numeroase, se succed fără a se articula în edificii semnificante la nivelul ansamblului. în placheta următoare, Nisipuri mişcătoare (1979), solilocviul liric înregistrează un spor de autenticitate şi legitimitate artistică, captând vibraţiile afective în contextul unei domesticităţi blânde. Nostalgia copilăriei, melancolia îmbătrânirii, crepusculul simt evocate prin metafore în mare
Alpha
Dicţionarul general al literaturii române 138
parte tributare manierismului epocii, uneori preţioase, însă adesea nu lipsite de forţă. Multe dintre piesele volumului sunt de fapt poeme de dragoste, tentative de a comunica sentimentul prin notarea câte unei stări lăuntrice căreia iubirea îi este asociată, stare resuscitată prin recuzita citată aluziv şi adecvată plastic. Imaginile uşor „suprarealiste", voit bizare, ivite dintr-un mod intelectual şi descriptiv de a reconstitui sentimentul, rămân uneori obscure. Aceeaşi contemplare a domesticităţii prin recuzita („scara", „boxa de la subsol", „fereastra") şi anecdotica oferite ca suport al meditaţiei lirice („Adu-mi aminte/ curăţăm cartofi amândoi în bucătăria strâmtă/ mirosea a gaz şi a ziar încins/ când becurile se ardeau lorca intra în granada" etc.), definind un „foarte înzestrat reprezentant al poeziei cotidianului" (Florin Mugur), se regăsesc în Omul de la fereastră (1982). Monotonia, carenţa de coerenţă metaforică simt compensate de calitatea universului sufletesc sugerat. în mod reţinut, nepatetic, neconvenţional şi antifilistin, transpare aici, cu o salutară ironie, o Weltanschauung clădită pe bunătate şi omenie. Concizia şi ironia sunt în şi mai mare măsură însuşirile volumului următor (Poeme din fotoliul verde, 1984), care propune un „album de familie", alcătuit din crochiuri delicate, „cărţi poştale", gravuri sau acuarele nostalgice ale amintirilor din copilărie sau mai târzii. Uneori, mici scene evocate fragmentar se grupează ca elemente ale unei mitologii personale, schiţate în limitele productive ale sugestiei. Un volum postum, Marea linişte (1995), confirmând profilul liric deja afirmat al autorului, vădeşte totodată evoluţia spre maxima concentrare, până la „poemul-propoziţie" (Roxana Sorescu), apropiat de formula haiku-ului. Volumul cuprinde patru cicluri, intitulate Arhiva actelor uitate, „aşezate fiecare sub semnul unui poem-manifest discursiv care orientează receptarea spre descifrarea sensului de bază: trecerea timpului, numărătoarea inversă, lumea răsturnată cu josul în sus" (Roxana Sorescu).
SCRIERI: Laguna, Bucureşti, 1971; Nisipuri mişcătoare, Bucureşti, 1979; Omul de la fereastră, Bucureşti, 1982; Poeme din fotoliul verde, Bucureşti, 1984; Marea linişte, Bucureşti, 1995; Marea linişte, postfaţă Gheorghe Grigurcu, Bucureşti, 1999. Traduceri: Knut Hamsun, Ultimul capitol, Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Nora Iuga); Barbara Bronnen, Povara, Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Nora Iuga); Dieter Wellershoff, Câştigătorul ia tot, Bucureşti, 1995 (în colaborare cu Nora Iuga).
Repere bibliografice: Dan Cristea, George Almosnino, „Laguna", RL, 1971,44; Dinu Flămând, „Laguna", LCF, 1971,50; Constantin Abăluţă, George Almosnino, „Nisipuri mişcătoare", CNT, 1980,26; Florin Mugur, George Almosnino, ST, 1980, 9; Liviu Antonesei, George Almosnino, „Omul de la fereastră", CL, 1982,9; Gheorghe Grigurcu, Poezia ca spaţiu ocrotitor: George Almosnino, VR, 1984,5; Grigurcu, Existenţa, 381-383; Florin Mugur, Schiţe despre fericire, Bucureşti, 1987,278-280; Roxana Sorescu, între mărturisire şi tăcere, LCF, 1995, 38; Dicţ. scriit. rom., I, 60-61; Constantin Abăluţă, George Almosnino: baroc şi singurătate, CNT, 1997, 36, 37; Aurelian Titu Dumitrescu, Viaţă şi seducţie, CNP, 2000, 1-2; Mariana Marin, Un senior al discreţiei, CNP, 2000,1-2; Octavian Soviany, Vis cu domnul Nino, CNP, 2000, 1-2; Zona Almosnino [Convorbire între Nora Iuga, Valeriu Mircea Popa, Constantin Abăluţă], CNP, 2000, 1-2; Octavian Soviany, George Almosnino, „Poeme din
fotoliul verde", CNT, 2000,22; Grigurcu, Poezie, 1,61-67; Dicţ. analitic, III, 34-36; Popa, Ist. Ut., II, 640; Octavian Soviany, Poetul de la fereastră, CNT, 2002,23.	N.Br.
ALPHA, revistă care a apărut la Târgu Mureş între 9 februarie şi decembrie 1990, director fiind Nicolae Băciuţ, iar redactor-şef, Eugeniu Nistor. De la numărul 5, subtitlul iniţial, „Revistă pentru tineret editată de Societatea culturală «Romulus Guga»", este înlocuit cu „Revistă independentă social-culturală"; tot de la acest număr figurează ca director de onoare Cornel Moraru, iar Eugeniu Nistor ca director. De la numărul 8 se revine la formula colectivului redacţional existent la cea dintâi apariţie. Articolul-program, intitulat Avertisment, apărut în primul număr, informează că cenaclul „Romulus Guga" a fost fondat în 1984 şi şi-a propus „descoperirea, formarea şi susţinerea tinerelor talente din judeţ". Ca organ de presă al unei societăţi culturale formate imediat după evenimentele din decembrie 1989, publicaţia îşi deschide paginile în primul rând tinerilor poeţi, a căror creaţie este pusă sub semnul continuităţii şi al dialogului cu generaţiile deja afirmate. Simt publicate poeme de Ştefan Aug. Doinaş, Mircea Dinescu, Romulus Guga, Ana Blandiana, Mircea Rădulescu, Ion Horea. Rubrica „Tineri poeţi" nu reuşeşte să impună vreun nume. Evenimentele de la Târgu Mureş, din martie 1990, declanşate, conform revistei, de interzicerea frecventării de către români a unei farmacii, prilejuiesc redactorilor reportaje fulminante, cum sunt cele din numărul 4, grupate sub genericul România plânge, Mureşu-i în sânge, ori articolul de fond al numărului următor, Să ne închinăm la crucea de foc a adevărului, în care evenimentele sunt privite dintr-o perspectivă la fel de implicată. Al. Cistelecan redactează, la rubrica „Ce se aude, ce se vede, ce se citeşte", o cronică a vieţii culturale; sunt luate interviuri Doinei Comea şi Ioanei Em. Petrescu. în mai multe numere succesive, T. A. Enăchescu publică Amintirile unui refugiat, în care este evocată cedarea Basarabiei în 1940. După un lung sejur american, Nicolae Băciuţ publică interviuri cu personalităţi ale vieţii politice de dincolo de ocean (Chuck Mc Cullagh şi George De Vault). Alţi colaboratori: D. Vatamaniuc, Ion Ţighiliu.	/./.
ALTERESCU, Simion (3.V.1921, Constanţa - 1995, Israel), teatrolog. Este fiul Clarei şi al lui Aron Ierusalim, mic comerciant. Studiile liceale le începe, în 1932, în oraşul natal şi le termină, în 1940, la Bucureşti, unde urmează, până în 1945, cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie. încă înainte de absolvirea facultăţii va lucra, mai întâi, ca redactor la „România liberă" (1944-1946), apoi va fi secretar de redacţie la revista „Lumea" (1945-1946) şi la Radio România Liberă (1946-1947), redactor responsabil al revistei „Rampa" (1946-1948). Va fi inspector general în Ministerul Artelor, la Direcţia Generală a Teatrelor (1948-1951), prim-redactor la „Contemporanul" (1948-1952), profesor şi şef de catedră la Institutul de Teatru „I. L. Caragiale" (1949-1964), iar din 1951, cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei. îşi ia doctoratul
139 Dicţionarul general al literaturii romane
Alui Gheorghe
în istoria artei în 1971, cu o teză despre Arta actorului în teatrul românesc din epoca modernă. Debutează cu pagini de critică teatrală în 1944, în revista „Orizont", al cărei redactor-şef era Saşa Pană, prefigurând, într-un fel, o activitate ce va fi pusă, cu pasiune şi competenţă, aproape în întregime, în slujba teatrului. în 1952, cu prilejul sărbătoririi centenarului primei scene a ţării, scrie (în colaborare cu Florin Tomea) o instructivă monografie despre Teatrul Naţional „I. L. Caragiale", apărută abia în 1955. Se numără printre cei care redactează lucrarea Teatrul în România după 23 August 1944 (1959). Contribuie, ca redactor responsabil, la elaborarea tratatului Istoria teatrului în România (I-III, 1965-1973). în colaborare cu Ion Zamfirescu, a coordonat volumul Teatrul românesc contemporan. 1944-1974 (1975), pentru care a fost distins cu Premiul „I. L. Caragiale" al Academiei Române. Din 1987 s-a stabilit în Israel. Semnătura lui A. a putut fi întâlnită de-a lungul anilor în „România literară", „Contemporanul". „Scânteia", „Studii şi cercetări de istoria artei" ş.a., în paginile cărora, criticul a susţinut cronica dramatică, arătându-se preocupat mai cu seamă de coloratura ideologică a textului, dar şi de valorile artistice intrinseci spectacolului de teatru. Rezultate notabile va înregistra, însă, ca istoric şi teoretician al teatrului. Cunoaşterea din interior a fenomenului îi va da, de altfel, prilejul de a-şi etala calităţile de cercetător excelent informat, indiferent dacă îşi propune să recompună „biografia" unei instituţii reprezentative cum e Teatrul Naţional „I. L. Caragiale" sau dacă are în vedere, colaborând la tratate academice, anumite momente şi personalităţi semnificative pentru istoria artei noastre scenice. Preocupat de mutaţiile survenite în teatrul şi cultura românească, se va opri asupra unor noi dimensiuni ale spectacolului, într-un studiu eliberat de rigidităţile dogmatice ale începutului, intitulat Modalităţi de expresie în arta actorului contemporan. Lucrarea care îl defineşte, până la urmă, cel mai bine ca teatrolog se înscrie în prelungirea unor atari preocupări: Actorul şi vârstele teatrului românesc (1980). Ea îşi propune să fie „o sinteză" a principalelor momente din istoria spectacolului de teatru, privite din perspectiva „evoluţiei artei actoriceşti". Accentul cade nu atât pe ilustrarea unor generaţii de actori, cât, mai ales, pe tipologia unor modalităţi artistice interpretative, cu propensiune spre modernitate.
SCRIERI: Teatrul Naţional „I. L. Caragiale" 1852-1952 (în colaborare cu Florin Tomea), pref. G. Oprescu, Bucureşti, 1955; Teatrul românesc contemporan. 1944-1974 (coordonator în colaborare cu Ion Zamfirescu), Bucureşti, 1975; Actorul şi vârstele teatrului românesc, Bucureşti, 1980; An Abridged History ofRomanian Theatre (în colaborare cu I. Cazaban, Anca Costa-Foru ş.a.), Bucureşti, 1983. Ediţii: I. L. Caragiale, Despre teatru, pref. edit., Bucureşti, 1957; Al. Kiriţescu, Teatru, introd. edit., Bucureşti, 1970. Traduceri: Anatoli Surov, Cale liberă, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu M. Lazăr); T. Trifonova, I. Ehrenburg, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Petre Solomon); D. Bednâi, Fetele, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu T. Ţopa).
Repere bibliografice: C. Isac, Simion Alterescu - actorii şi vârstele teatrului românesc, TTR, 1980,11; Ileana Berlogea, Simion Alterescu, „ Actorul şi vârstele teatrului românesc", 0,1980,46; Mirodan, Dicţionar, 1,42; Dicţ.
scriit. rom., 1,61-62; Popa, Ist. lit., I, 740, passim; Teodor Tihan, Simion Alterescu, ST, 2001,2; Manolescu, Enciclopedia, 41-42.	*	* *
ALTIŢE Şl BIBILURI, revistă literară apărută lunar la Bucureşti din ianuarie 1893 până în martie 1894. Scriitoarea Smaranda Andronescu-Gârbea (Smara), cunoscută pentru ideile ei feministe, a redactat această publicaţie de „litere, ştiinţe, arte", la care au colaborat cu versuri Cornelia din Moldova, Elena Hiibsch, Ana Ciupagea, Constanţa D. Barzon, Ecaterina V. Eleuterescu, precum şi Al. Candiano-Popescu şi Al. Obedenaru. Câteva nuvele şi schiţe dădeau Elena Hiibsch, autoare şi a unor „cugetări", şi Paulina Genuneanu. M. Polizu-Micşuneşti publică fragmente din piesa Lăcrămioare, iar Maria D. Ghika, traduceri în limba franceză din poeziile lui V. Alecsandri.	R.Z.
ALUI GHEORGHE, Adrian (6.VII.1958, Topoliţa, j. Neamţ), poet. Este fiul Măriei (n. Silea) şi al lui Constantin Alui Gheorghe, funcţionar agricol. După studiile de la Liceul „Calistrat Hogaş" din Piatra Neamţ, a urmat Facultatea de Filologie (secţia limba română-limbi clasice) a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, între 1983 şi 1987. A fost între timp operator chimist, miner în Valea Jiului, profesor, apoi ziarist (1990), consilier cultural în cadrul Inspectoratului pentru Cultură şi Patrimoniu al judeţului Neamţ (1996-2000). A debutat cu un grupaj de poeme în revista „Cronica" (1974), prima apariţie editorială constituind-o volumul Ceremonii insidioase (1985).
Departe de a fi un combatant, A. e un melancolic care îşi trăieşte mai curând impasul fantasmatic decât angoasa imediată. Substanţa lirismului său degajă un sentiment vaporos de ironie înţelegătoare faţă de formele grotescului, văzute totuşi, câteodată, printr-o lentilă care sporeşte frica. Versurile din Poeme în alb-negru (1987) şi Intimitatea absenţei (1992) conectează fiinţa, ameninţată de alienare prin absenţă şi vid exis-
Amaru
Dicţionarul general al literaturii române 140
tenţial, la sursele viziunii pure. Efortul de trecere a demarcaţiei dintre imanent şi transcendent revine în Cântece de îngropat pe cei vii (1993), unde, deşi nu se abandonează metafizicii, poezia îşi asumă comunicarea cu celestul, pentru că imagistica ascensiunii poate funcţiona ca terapie a stărilor depresive. Dar versurile din Complicitate (1998) relevă că întreţinerea unor relaţii paradisiace cu lumea este iluzorie, întrucât ea a căzut din starea edenică într-o stare de egolatrie unde nu se mai află nici judecată, nici pedeapsă. Orice întâlnire esenţială se vede amânată: naşterea — vinovată — a omului are loc sub semnul propriei absenţe, iar eul poetic ajunge să trăiască din povestirea întâmplărilor altuia, cum se întrevedea încă din Fratele meu, străinul (1995). Călător fără prihană, situat între divinitate şi demonic, îngerul-poet cu sânge albastru în vene e destul de marcat de cotidian pentru a nu-1 căuta şi prea iconoclast pentru a nu avea puseuri de răzvrătire faustică (îngerul căzut, 2001; Premiul Uniunii Scriitorilor). Şi nu întâmplător aspectul tematic preferat de scriitorul de atitudine civică A. (Titanic şvaiţer,
1997,	România pe înţelesul tuturor, 2003) şi în desfăşurarea insolită a naraţiunilor din volumele Goliath (1999) şi Bătrânul şi Marta (2002) este sesizarea conflictului dintre realitate şi iluzie. Memoria timpului individual şi istoric trebuie să cedeze progresiv utopiei: tot ce aparţine trecutului este considerat patologic şi, paradoxal, scrisul devine o îndeletnicire letală, iar nu una anamnetică, a conservării memoriei colective.
SCRIERI: Ceremonii insidioase, Iaşi, 1985; Poeme în alb-negru, Iaşi, 1987; Intimitatea absenţei, Piatra Neamţ, 1992; Cântece de îngropat pe cei vii, Piatra Neamţ, 1993; Fratele meu, străinul, Iaşi, 1995; Titanic şvaiţer, Iaşi, 1997; Supravieţuitorul şi altepoeme, Botoşani, 1997; Complicitate, Bucureşti, 1998; Goliath, Bucureşti, 1999; îngerul căzut, Iaşi, 2001; Autoexecuţia, Iaşi, 2002; Bătrânul şi Marta, Iaşi, 2002; România pe înţelesul tuturor, Piatra Neamţ, 2003; Gloria milei, Bucureşti, 2003. Ediţii: Aurel Dumitraşcu, Carnete maro, I—II, pref. edit., Iaşi, 2001-2003.
Repere bibliografice: Constanţa Buzea, Ceremonii lirice, AFT, 1986,7; Ioana Bot, Poezia şi textul, TR, 1988,7; Ţeposu, Istoria, 93; L. Ulici, Segmentul „decadent", RL, 1993,9; Andreea Deciu, Un autoportret foarte sincer, RL, 1994,5; Nicolae Coande, Călătoria poetului, R, 1996,4-6; Ioan Romeo Roşianu, Poezia unei revelaţii, TR, 1997,10; Horia Gârbea, Să ceri părerea cititorului, CRC, 1998,4; Petru Scutelnicu, „Complicitate", ATN, 1999,4; Mircea A. Diaconu, Un tratat despre scepticism, CL, 1999, 6; Bucur Demetrian, Poezia, un tărâm al „complicităţii" sau Despre poet şi lumea sa, R, 1999,7-8; Grigurcu, Poezie, 1,500-503; Vasile Spiridon, între două utopii, PSS, 2000,8-9; Ion Arieşanu, Miniaturi critice, 0,2000,11; Rotaru, O ist., V, 502-503; Roxana Racaru, Gustul dulce-amar al realităţii (şi al iluziilor), RL, 2001, 37; Manolescu, Lista, I, 413-415; Marin Mincu, Tranşarea îngerilor, LCF, 2002,5; Vasile, Poezia, 196-199; Al. Cistelecan, Căderea şi decăderea ultimului înger, „ Cuvântul", 2002,10.	V. S.
AMARU, Bogdan (pseudonim al lui Alexandru Pârâianu; 6.IV.1907, Budele, j. Vâlcea — 27.X. 1936, Bucureşti), poet, prozator şi publicist. Este fiul Anei şi al lui Nicolae Pârâianu, ţărani. Urmează clasele primare la Nenciuleşti — Vâlcea, apoi Liceul „Al. Lahovary" din Râmnicu-Vâlcea, Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1928, întreruptă în 1930), Conservatorul din Bucureşti, secţia de artă dramatică
(1930-1933). A fost funcţionar la Episcopia Râmnicului şi a Noului Severin (ca elev), impiegat la Ministerul Cultelor (ca student). Debutează cu proză la „Calendarul" (1932). A colaborat la „Adevărul", „Cadran", „Cuvântul liber", „Facla", „Dimineaţa", „Iot", „Rampa", „Viaţa literară", „Vremea", „Reporter". Frecventează cenaclul Sburătorul, fiind remarcat nu doar de E. Lovinescu, dar şi de G. M. Zamfirescu, M. Sadoveanu, G. Ibrăileanu, G. Topîrceanu, Mircea Eliade, Eugen Jebeleanu. Abia în 1973 Mircea Handoca îi editează un volum de schiţe şi nuvele, Goana după fluturi.
Scrisul lui A., răspândit prin diverse publicaţii, poartă pecetea sorţii sale de tânăr sărac, care făcuse o tentativă de sinucidere (va muri, de altfel, prematur) şi se instalase pe o poziţie acuzat de stânga. Personajele prozelor sale aparţin lumii rurale (schiţele Mizeria satelor provinciale, Moş Crăciun pe uliţele satului) sau periferiei bucureştene (Capitala la periferie, Bal şi amor la mahala, Iarna la periferie), prezentând „oameni veşnic flămânzi după o bucată de pâine, după dreptate, după o lingură de sare sau de mângâiere. Şi când praful se alege de toate visele lor se logodesc cu moartea." Este autorul unui
141 Dicţionarul general al literaturii române
Amăriuţei
roman pierdut, Amor vagabond (1934), cu privire la care Mircea Eliade afirmă că „era plin de umor, plin de vervă, plin de fantezie. Invenţie verbală, comparaţii, lirică, paradox, metafizică" . Piesa Goana după fluturi (1933) este o farsă tragică.
SCRIERI: Goana după fluturi, îngr. Mircea Handoca, pref. George Gibescu, Bucureşti, 1973.
Repere bibliografice: Mircea Eliade, Soarta scriitorului tânăr, VRA,
1936,	459; Eugen Jebeleanu, Pe drumurile infernale din Vâlcea, ADV, 1936,16192; E. Lovinescu, Memorii, III, Bucureşti, 1937,108-118; G. M. Zamfirescu, Mărturii în contemporaneitate, Bucureşti, 1938, 206-216; Ilea, Mărturisirile, 42-46; Brădăţeanu, Istoria, II, 364-365; Firan, Profiluri, 14-18; Dicţ. scriit. rom., 1,62-63; Lovinescu, Sburătorul, III, 190, 217,44, passim, V, 9,12,16, VI, 129,305,573-575.	T.N.
AMĂRIUŢEI, Constantin (20.X .1912, Focşani), eseist, poet şi prozator. După ce şi-a luat licenţa la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1943), A., fiul Elenei şi al lui Vasile Amăriuţei, a fost, pentru scurt timp, asistent al profesorului Mircea Florian la Catedra de istoria filosofiei modeme. în 1946, ca membru al Partidului Social Democrat, devine şef de cabinet al lui Lothar Rădăceanu în Ministerul Muncii şi Prevederilor Sociale. Obţinând o bursă de studii a statului francez, se stabileşte în toamna anului 1947 la Paris, cu intenţia de a pregăti un doctorat în filosofie, susţinut strălucit la Sorbona abia în anii '80, cu o teză în metafizică. Cunoaşte pe Albert Camus, care îi va gira intelectual primul roman, scris în limba franceză, Le Paresseux (1955; Prix Rivarol), apărut sub pseudonimul Constantin Amariu, folosit de autor pentru toate textele sale în franceză. Concomitent cu prezenţa literară şi publicistică în spaţiul cultural din Franţa — unde mai tipăreşte romanele La Fiancee du silence (1957; Prix de la Fondation del Duca) şi Le Pauvre d'esprit (1958), precum şi o serie de demersuri eseistice, dintre care sunt de amintit L'Eglise au service de la liberte (1960), Verite chretienne et erreur spirituelle (1961), Les Sept peches capitaux (1964), L'CE w/(1970) şi, nu în ultimul rând, studiul monografic consacrat lui Nostradamus (1989) —, a desfăşurat o intensă activitate jurnalistică şi literară în presa politică şi culturală românească din exil, colaborând cu consecvenţă la publicaţii ca „Anotimpuri", „înşir-te mărgărite", „Fiinţa românească", „România" şi, îndeosebi, la „Revista scriitorilor români". în 1951 iniţiază, împreună cu Virgil Ierunca, periodicul de „metafizică şi poezie" „Caete de dor", iar din 1959 susţine cronica literară în „La Nation roumaine", preluând mai apoi conducerea efectivă a gazetei, până în 1973, când aceasta îşi încetează apariţia. Tot în 1951 îl vizitează la Freiburg pe Martin Heidegger, căruia îi traduce în limba română o plachetă, sub titlul Drumul de ţară. Alături de N. Neculce, Mihai Cismărescu, M. Korne, G. Filiti, D. Damian şi
D.	C. Amzăr, participă cu un studiu substanţial, Starea d-întâi (introducere la o schiţă de tipologie metafizică a poporului român), la realizarea volumului colectiv Rânduiala. Perspective româneşti, publicat de Editura Ioan Cuşa la Paris, în 1973. Acest studiu deschide probabil cea mai importantă contribuţie eseistică românească a lui A., căci „prolegomenelor" din Perspec-
Desen de Eugen Drăguţescu
tive româneşti le-au urmat în timp Metafizica creaţiei lumii, Metafizica „Stării pe loc", Lucian Blaga metafizician al sacrului românesc, Starea de urât etc., toate fiind publicate în „Revista scriitorilor români" şi reprezentând capitole ale unui posibil Letopiseţ metafizic al Ţării Româneşti. „Prolegomenele" simt concepute ca un „discurs filosofic" adresat naţiunii la redobândirea conştiinţei de sine. Procesul fenomenologic este urmărit şi descifrat pe un parcurs spiritual ce evoluează „de la etnic la cultural", iar mai apoi „de la cultural la ethos", descriind tipurile de conştiinţă naţională — istorică, organică, socială, spirituală (axiologică) şi ontologică — în raport cu motivul originii, al statului şi al destinului românesc. Exemplificarea şi analiza aserţiunilor teoretice se modulează, ca şi la Blaga, pe trunchiul creaţiei folclorice şi al tradiţiei anonime, tinzând să sistematizeze „letopiseţul metafizic" în trei cronici — cea a Firii, a Cugetului şi a Exilului; în conformitate cu ele, „povestind în-fiinţarea omului ursit la gospodăria sa, recitând legenda întemeierii ţării sau a descălecării în istorie a neamului", demersul ajunge la „modelul etic românesc de a fi în lume". Odată cu problema intrării în universal a conştiinţei româneşti, A. lărgeşte considerabil unghiul de cuprindere analitică. Capitolele dezvoltă „prolegomenele", discută specializat receptarea „perspectivelor" metafizice la Eminescu, Blaga sau Arghezi, cu atât mai mult cu cât „valoarea practică" a demonstraţiei aspiră să fie aceea „de a relua ceea ce a fost uitat, de a reînnoi ceea ce pare învechit şi de a reîncepe ceea ce pare dispărut, pentru ca România de mâine să fie şi Firea şi Ţara dintotdeauna". Schiţa de tipologie metafizică a poporului
America
Dicţionarul general al literaturii române 142
român este o ipoteză de lucru originală. De altfel, romancierul s-a impus atenţiei comentatorilor şi recenzenţilor săi din presa franceză de specialitate tocmai prin interpretarea originală a unor motive şi teme ce valorificau fondul ideatic al folclorului românesc. La Fiancee du silence [Logodnica tăcerii] reia, bunăoară, pe un plan mereu productiv în mentalitatea noastră specifică, mitul mioritic, păstrând tonalităţile simbolic-poematice iniţiale. Le Pauvre d'esprit [Săracul cu duhul] exploatează, într-o viziune alegorică modernă, parabola lui Păcală, punând accentul pe resursele creatoare ale naivităţii de obârşie ancestrală, într-o lume impură şi pervertită de demonizarea perisabilului. Le Paresseux [Leneşul] reactualizează în schimb, meditaţia existenţială în jurul unei atitudini de „sabotare a istoriei", reflectată epic cam în acelaşi mod în care a evidenţiat-o narativ şi Blaga în Luntrea lui Charon, dar nuanţând mai exact sugestiile şi aluziile simbolice din cunoscuta poveste cu iz didactic a lui Creangă. Tot un substrat parabolic şi un recurs poematic la semnificaţiile satului arhaic românesc se străvăd în „povestea cu inorog" Cercul de lumină, singura scrisă şi publicată până acum în limba română, ca şi în suita de poeme, tipărite la mari intervale în revistele româneşti din exil, unde discursul liric remodelează cunoscute metafore şi teme folclorice. Mai clar încă se precizează asemenea coordonate, dovedind o închegată concepţie teoretică, în comentariile critice şi în cronicile literare semnate în „La Nation roumaine". Sunt de subliniat în primul rând vigoarea selecţiei critice pe care o propune A. în demersul său analitic, ca şi subtilitatea şi fineţea disocierilor, susţinute de un acid şi decomplexat spirit polemic. Limpezimea criteriilor axiologice recomandă o singură scară de valori estetice, validată integral de timp. De la Amintirile lui Mircea Eliade până la proza lui Vintilă Horia, de la romanul lui Theodor Cazaban până la dramaturgia parabolică a lui Eugen Ionescu, de la Scrisoarea (deschisă) către Constantin Noica, amendând puncte de vedere discutabile în manifestările publicistice din anii '70 ale filosofului, până la poezia lui Marin Sorescu, acreditat drept singurul poet metafizic afirmat în literatura din ţară, în ultimele generaţii scriitoriceşti, A. se dovedeşte nu o dată preocupat de surprinderea unei condiţii existenţiale româneşti, oglindită în opera literară. Ca gânditor şi critic, ca eseist, romancier şi poet, A. caută, cu febrilitate s-ar spune, să scoată în evidenţă modul specific de existenţă românesc, înscriindu-se pe linia teoretică trasată de la Lucian Blaga şi C. Rădulescu-Motru până la Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica.
SCRIERI: Le Paresseux, Paris, 1955; La Fiancee du silence, Paris, 1957; Le Pauvre d'esprit, Paris, 1958; L'Eglise au service de la liberte, Paris, 1960; Verite chretienne et erreur spirituelle, Paris, 1961; Les Septpeches capitaux, Paris, 1964; L'Oeuf, Paris, 1970; Rânduiala. Perspective româneşti (în colaborare), Paris, 1973; Les Propheties de Van 2000, Paris, 1983; Eminescu sau Lumea ca substanţă poetică, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Ov. S. Crohmălniceanu, Dl. Amăriuţei, Kaţka şi Rivarol, CNT, 1955, 19; Nicu Caranica, Recjuiem pentru un „filosof", „Destin" (Madrid), 1971,21-23; Nicolae Florescu, întoarcerea proscrişilor, Bucureşti, 1998,188-192; Virgil Ierunca, Trecut-au anii..., Bucureşti, 2000, passim; Theodor Cazaban, Eseuri şi cronici literare, Bucureşti, 2002,
105-109; Ileana Corbea, Nicolae Florescu, Resemnarea Cavalerilor, Bucureşti, 2002,9-32; Manolescu, Enciclopedia, 42-43.	N. FI.
AMERICA, publicaţie care a apărut la Cleveland (Ohio, SUA), săptămânal, între 1 septembrie 1906 şi 31 decembrie 1941, în 1957, între 1964 şi 1965,1978 şi 1980. Proprietar şi redactor-şef a fost Moise Balea (1907), editor manager, Iulius E. V. Ioanovici (1907-1919), C. R. Pascu (1919-1922), iar editori, Ioan Jivi-Bănăţeanu (1918-1921), George Stănculescu (1922), I. N. Barbu (1925), Andrei Popovici (1921-1924). Purtând iniţial subtitlul „Organ al românilor din Statele Unite şi în special al bisericilor gr. orientale", de la 10 noiembrie 1907, apare cu subtitlul „Organul tuturor Societăţilor Române din America", de la 19 iunie 1910, cu subtitlul „Foaia Societăţilor din America", iar de la 12 februarie 1924, subtitlul devine „Organul Societăţilor Române de Ajutor şi Cultură din America. Singurul ziar românesc semisăptămânal din Statele Unite". De la 19 aprilie
1919,	editează un supliment literar, cu paginaţie separată; la 4 septembrie 1923 şi 29 august 1924 apar numere festive, suplimentul numindu-se „America literară".	I. H.
AMFILOHIE HOTINIUL (c. 1730 - c. 1800, Zagavia, j. Iaşi), cărturar, autor didactic. Născut în nordul Bucovinei sau, poate, dincolo de Prut, A.H. s-a format în şcoala de la Putna (conform unei mai vechi păreri a lui N. Iorga); învaţă mai apoi, cum s-a presupus, teologia la Kiev. Surse de dată mai recentă susţin, în schimb, afinitatea sa cu centrele monastice din Neamţ: şi-ar fi luat metania la mănăstirea Secu şi s-ar fi îndreptat ulterior spre Occident. E sigur că a petrecut o vreme în Italia (temeiul pentru care va călători rămâne o enigmă biografică), a străbătut Veneţia, Toscana, Roma, Statul Papal, Napoli şi Sicilia, îi sunt familiare însă şi ţinuturi din Rusia şi Ucraina (într-o epistolă ce-i aparţine revin detalii despre Lavra Pecerska din Kiev). înscăunat episcop de Hotin în 1767, ierarhul se confruntă dur cu sărăcia „puţinei" sale eparhii, într-o cetate „roabă", condiţii agravate odată redeschis conflictul ruso-turc; nu peste mult, oraşul e asediat de artileria rusească, iar eparhia, efemer reactivată, dispare în 1770 (în fapt, A.H. continuând a păstori aici un an sau doi). Neaşteptat, în primăvara (vara) lui 1772 mai vizita Italia o dată, prilej cu care cumpăra la Roma cărţi. Se stabileşte la Zagavia, schit în apropiere de Hârlău, spre a se ilustra de-aici încolo pe tărâmul şcolii.
Lângă mitropolitul luminat Iacov Stamati, A.H. sprijină, către sfârşitul veacului al XVIII-lea, reformele ce tind să reaşeze învăţământul — bisericesc şi laic — din Moldova pe temelii moderne. Deloc străin de enciclopedism şi de vederile iluministe ce domină epoca, ierarhul pune preţ, ca pedagog, pe separarea disciplinelor, pe sistematizare şi pe logica predării, principii ce revin, în următorul secol, la corifei ai şcolii româneşti, ca Gh. Asachi sau Gh. Lazăr. Efortul susţinut al cărturarului lasă, în plan ştiinţific şi didactic, urme de durată. Cu darul formulărilor exacte şi cu miez şi cu o manifestă disponibilitate pentru nou, A.H. îşi câştigă merite de precursor,
143 Dicţionarul general al literaturii române
Amfiteatru
nt m	ut	^	m
SM <*>GIp F6«?rM4»ie B
06 vlHMO M0AA0MHA0K1	j£
GkoWa Afnf rwrfi<j>ii a£h	♦	A&ra
H WŞ*H$'dÂAA K4ft ÂK%Mh MAH fljK «yjMfc f4# 4- ^ lil^4*Tfc 4 AKA^fMU tfAA flApjH •	fc#
IHfr
U A	»	*	V	t	Îl	f
^	âîCdMii j^r&H irvmpHVfc : 4\3*AfAf	fc*
H	Ifyf A^MKHA’T^H» UIH ITpi 4H*Alj4*rtfA#H	U*
HcWjtf $A@ăi!H£f ft	g#
îeDâHfc KJUHmM ES^L »	**
^	«W
** „> , , f f, ** JHi.ft* I[A4rolA06£HÎA , U1H K5 *rC**r3 tfrA*r&A-$*
A4 fl^f^HqfW^A^tt MK^fOnOAftvrfc AW04~
tî MoA^iruA ♦ Rvpu K*f* : MKOIh •	$*
*jj -JVjtf. 4	f4A! Tvnorp4<j>îf *
^ ^OiiTvA JilHn'IOIKOAlV t ^fililh*
*a	*	m
uU	ui^
«g	Am	:	Ilps • î*r&* 5 %%
#S
G*tf wn^fînrk îjo^t.'KOHh r^ifHMfc ;	$$
^ IXfH AS nififAJ» IWfOfili »TVnorf4<ţ»î •	|§
'*?%* *$M m*M f S*¥f¥ Ş* fii* S
De obşte gheografie, laşi, 1795
îndeosebi cu cele trei manuale scoase de sub tipar la Iaşi, în 1795 (vehiculate larg în şcolile din ţară, au circulat, până să fie publicate, şi în manuscris). întâia tălmăcire, pusă de A.H. la îndemâna clerului şi, deopotrivă, a elevilor din Academia Domnească de la Iaşi e, previzibil, catehismul sau Gramatica teologhicească, redând (după o versiune în latină) Teologia (Bogoslovia) arhiepiscopului Platon Levşin, mitropolit al Moscovei, ilustru clasicist, o personalitate carismatică a lumii culturale ortodoxe, dar şi, nu mai puţin adevărat, ireductibil adversar, critic acerb al Revoluţiei franceze şi al influenţelor carteziene. Contextul pune în valoare, prin contrast, discernământul, moderaţia cu care procedează la emanciparea şcolii ierarhii moldoveni, admiratori mărturisiţi ai „adâncului Montesquieu", mai toleranţi şi receptivi în faţa unor „bune" modele apusene. Urmează, nu întâmplători, în ordinea priorităţilor lui A.H., o prelucrare a geografiei lui Claude Buffier (Geographie universelle), text completat cu date inedite referitoare la Ţările Române şi nu numai, cu o cronologie a domnilor Moldovei (din care se va inspira Samuil Micu în Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor pre scurt) sau cu extrase dintr-un mai obscur tratat, scris, la 1704, de Fr. Schmideg etc. O calitate a discursului lui A.H. rămâne expresivitatea limbii, îndeosebi în De obşte gheografie; expunerea se colorează pe alocuri afectiv,
împrumutând aspectul unor note de călătorie (ca în secvenţele ce se referă la Italia, de pildă). în fine, cucerit de valoarea didactică a cărţii, A.H. „tâlcuieşte" Aritmetica lui Alessandro Conţi (din 1730), în Elementi aritmetice arătate fireşti, cu stăruinţa de-a o adapta cerinţelor şcolare de la noi. Nu pregetă a se documenta din varii surse pentru a introduce noţiuni de geometrie cu caracter aplicativ, e ispitit a reflecta la ştiinţa numerelor şi raportează la tradiţia romană „al nostru obicei de numărare" şi unităţile autohtone de măsură. I se atribuie, argumentat, şi o Gramatică de la învăţătura fizicii (1796), grupând, în câteva capitole distincte, termeni şi cunoştinţe de ştiinţele naturii în sens larg: „somaloghie" (anatomie), „cosmologhie" (astronomie), „aerologhie" (meteorologie) ş.a. (tradusă tot după izvor italian, s-a difuzat, la vreme, doar în manuscris). O menţiune merită prefaţa ce aborda, în spirit luminist, aspecte privitoare la constituirea limbajului ştiinţific.
Traduceri: Platon Levşin, Gramatica teologhicească, Iaşi, 1795; Alessandro Conţi, Elementi aritmetice arătate fireşti, Iaşi, 1795; Claude Buffier, De obşte gheografie, Iaşi, 1795; [Autor neidentificat], Gramatica de la învăţătura fizicii, îngr. şi introd. A. I. Babii, Şt. Lupan, Chişinău, 1990.
Repere bibliografice: P. V. Haneş, Scriitorii basarabeni, Bucureşti,
1920,58-93; Iustin Şt. Frăţiman, Studiu contributiv la istoricul mitropoliei Proilavia (Brăila), Chişinău, 1923,68-91; Şt. Berechet, Episcopia Hotinu-lui. Activitatea literară a episcopului de Hotin Amfilohie, BOR, 1924,12, 1925,1; Iorga, Ist. lit. XVIII, II, 157,314-316; D. Axinte, Amfilohie Hoti-niul. Mormântul de la Zagavia, „Revista critică", 1930, 3-4; Claudio Isopescu, II Vescovo Amfilohie Hotiniul e LTtalia, „L'Europa orientale", Paris, 1933, fasc. IX-X; Claudio Isopescu, Saggi romeno-italo-ispanici, Roma, 1943,27-56; Aurel Vasiliu, Românii în două „Geografii", Cernăuţi, 1943; Istoria gândirii sociale şi filosofice în România, Bucureşti, 1964, 129-131; George Şt. Andonie, Istoria matematicii în România, I, Bucureşti, 1965, 73-75; Lăudat, Ist. lit., III, 124-127; N. A. Ursu, Crearea stilului ştiinţific, SILL, 1,128-156; Ist. lit., 1,659-661; Piru, Ist. lit., II, 160; Rosetti-Cazacu-Onu, Ist. Ib. lit., 442; Dicţ. lit. 1900,33-34; Ciobanu, Ist. lit. (1989), 422-424,449; Păcurariu, Ist Bis., 1,12-13, II, 452,475-478,592,597-600, 638; Horia Nestorescu-Bălceşti, Ordinul masonic român, Bucureşti, 1993, 201-204,211,601; Păcurariu, Dicţ. teolog., 14-15.	R.Ş.
AMFITEATRU, revistă care apare lunar, la Bucureşti, în două serii: de la 1 ianuarie 1966 până în decembrie 1989 şi apoi din ianuarie 1990. Purtând iniţial menţiunea „Revistă literară şi artistică editată de Uniunea Asociaţiilor Studenţeşti din Republica Socialistă România", de la numărul 1/1974 devine „Revistă literară şi artistică editată de Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România". Seria a doua debutează cu subtitlul „Revistă de cultură independentă", transformat de la numărul 2/1990, în „Revistă de cultură". Prima serie, a cărei apariţie a fost decisă în urma unei consfătuiri a cenaclurilor literare, ţinută în septembrie 1965, la Sinaia, are o existenţă îndelungată, profilul său modificându-se, mai mult sau mai puţin evident, în funcţie de colegiile de redacţie succesive acceptate sau numite de conducerea comunistă. Astfel, prima fază a celei dintâi serii corespunde intervalului în care redactor-şef a fost Ion Băieşu, schimbat de Gabriel Dimisianu, şi se încheie în decembrie 1968. Din colegiul redacţional făceau parte Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu,
Amfiteatru
Dicţionarul general al literaturii române 144
Adrian Păunescu, Al. Piru, Andrei Şerban, Mircea Zaciu. Din ianuarie 1969, redactor-şef este Gheorghe Achiţei, iar prezentarea grafică e asigurată acum de Petre Mihai Băcanu. De la numărul 4/1970, în colegiu sunt cooptaţi Dumitru Radu Popa, Eugen Uricaru, Adrian Popescu, Mihai Tatulici, care părăsesc însă colegiul in corpore, la numărul 9/1971. De la numărul 10/1971, apar Adrian Dohotaru, ca redactor-şef adjunct, şi Coman Şova, ca secretar general de redacţie. Fiecare schimbare a redactorului-şef corespunde cu o schimbare de format. Cea de-a treia, petrecută odată cu numărul 5/1974, însoţeşte venirea în funcţia de redactor-şef a lui Nicolae Dan Fruntelată, alături de Ion Cristoiu (redactor-şef adjunct) şi de Mihai Tatulici (secretar general de redacţie), colegiul de redacţie fiind format de figuranţi proveniţi din fuziunea unei părţi a vechiului colegiu de redacţie cu acela al „Vieţii studenţeşti". De la numărul 2/1976, fără alte schimbări, la conducerea revistei vine Stelian Moţiu, urmat de un nou colegiu. Din 1988, redactor-şef este Dinu Marin. Cel dintâi redactor-şef al noii serii, apărută după evenimentele din decembrie 1989, este Radu G. Ţeposu. Devenit director al publicaţiei odată cu numărul 3/1990, acesta va numi un nou redactor-şef în persoana lui Radu Călin Cristea, secretar general de redacţie fiind George Ţâra.
Seria apărută în timpul dictaturii comuniste se împarte în mai multe perioade, corespunzând profilului impus publicaţiei de-a lungul vremii. în genere se observă însă o accentuare progresivă a politizării actului de cultură, prin aservirea sa intereselor de partid. Cea mai fertilă perioadă de apariţie, prin care revista îşi câştigă locul binemeritat în evoluţia presei literare româneşti postbelice, rămâne aceea cuprinsă între anii 1966 şi 1968, când la conducere se afla Ion Băieşu. Evident, articolul-program, nesemnat, din numărul inaugural nu putea evita limbajul şablon al ideologiei de partid, alături de afirmaţia „Aprindem astăzi o nouă făclie în concertul de lumini al culturii româneşti", în text făcându-şi loc şi fraza: „Prin tot ce va întreprinde, «Amfiteatru» îşi propune ca sarcină de onoare să reflecte profilul tânărului intelectual din epoca noastră, devotat trup şi suflet poporului său şi la care setea de cultură, aspiraţia spre frumos, combustia spirituală bogată au ca unică linie de perspectivă servirea cauzei Partidului Comunist Român." Prin structura rubricilor şi prin valorile promovate revista se dovedeşte însă surprinzător de puţin aservită ideologiei, adesea chiar de o acută modernitate. La „Cronica literară", ţinută în tot acest interval de Mircea Martin, sunt prezentate plachete de versuri de Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Gheorghe Pituţ, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Gabriela Melinescu, Cezar Baltag, Constanţa
Buzea. La „Constelaţia lirei" sunt antologate cele mai noi voci lirice: Gheorghe Istrate, Nicolae Prelipceanu (prezentat de Ana Blandiana), Marius Robescu, Damian Ureche, George Alboiu, Florica Mitroi, Ion Vidrighin, Nicolae Dan Fruntelată ş.a. încă din primul număr publică poezie Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Grigore Hagiu, alături de mai tinerii Horia Bădescu, Dinu Flămând, Matei Gavril. în numărul 3/1966 Adrian Păunescu îl prezintă pe Petru Popescu, autor, pe atunci, al unui volum nepublicat de versuri, Zeu printre blocuri, care, după apariţie, va fi comentat, la „Cronica literară", de Mircea Martin. Din primele numere, Ioan Alexandru începe publicarea unui Jurnal de poet. Se creează astfel o stare de emulaţie, tinerii scriind cu generozitate despre cei mai tineri decât ei, criticii în formare despre poeţi pe care încearcă să-i impună. Mişcarea prozei este urmărită cu aceeaşi generozitate. Din primul număr publică Fănuş Neagu. Apariţia volumului al doilea din Moromeţii este consemnată cu promptitudine de G. Dimisianu. La întrebările Măriei Luiza Cristescu, în cadrul rubricii „Simultan literar", răspund, alături de criticii — pe atunci în formare — Nicolae Manolescu, Matei Călinescu ori de poeţi ca Nichita Stănescu, Geo Dumitrescu, Ana Blandiana, şi prozatori cum sunt Marin Preda, Eugen Barbu, Teodor Mazilu, Nicolae Breban, Dumitru Radu Popescu. Odată cu venirea la cârmă a lui Gheorghe Achiţei, de la primul număr pe 1969, atmosfera de insurgenţă emulativă se estompează treptat, conform avertismentului dat de noul redactor-şef, în articolul-program Opţiunile noastre fundamentale: A. „îşi propune să devină, mai mult decât până acum, o revistă de atitudine marxistă în problemele de cultură din ţara noastră". Strângerea şurubului se poate observa şi în reorganizarea colegiului de redacţie, unde este adus un grup compact de necunoscuţi, între care abia pot fi identificaţi câţiva viitori scriitori: Marin Tarangul, Cornel Udrea, Mihai Bărbulescu. în locul lui Mircea Martin, la „Cronica literară" vin Dan Cristea, Paul Georgescu, Dan Grigo-rescu, o rubrică permanentă fiind oferită lui Vladimir Streinu. Ana Blandiana publică, aproape număr de număr, câte o tabletă literară. Totuşi, în ciuda spargerii unităţii de viziune a „Cronicii literare", scrisă, de acum încolo, de mai mulţi autori, şi a atenuării relativei libertăţi de opinie, prin impunerea unor noi voci critice, mai mult sau mai puţin autorizate, în epocă se înregistrează numeroase debuturi. Este vorba de poeţi ca Dinu Flămând, Nicolae Diaconu, Vasile Sav, Ştefan Damian, Dan Ciachir, Corneliu Vădim Tudor, alături de care apare o generaţie şi mai tânără (Mihai Dragolea, Domniţa Petri ş.a.). Dintre prozatori, încep să publice în A. Grigore Zanc, Vasile Sălăjan, Elena Nestor, Mihai Tatulici, Eugen Uricaru, Marcel Constantin Runcanu. La o „masă rotundă" pe tema Critică şi promptitudine răspund foarte tinerii Marian Papahagi, Cornel Udrea, Petru Poantă, Eugen Uricaru, Vasile Sav şi Marcel Constantin Runcanu. Ion Cristoiu debutează tot acum cu proză de evocare (Spectacol cu ursitoare). „Post-restant", rubrica de poşta redacţiei iniţiată de Gh. Tomozei, Fănuş Neagu şi Ştefan Bănulescu, continuă să apară, alături de rubrici noi: „Forumul cărţilor", „Comentarii la...", „Arte", „Reflex" (scrisă de studenţi), adăpostind noi condeieri: Marian Popa, Grigore
145 Dicţionarul general al literaturii române
Amicul
Arbore, Marcel Pop-Comiş. La „Convorbiri colegiale", Tudor Octavian se ocupă de proză; la rubrica „Portrete din viitor" scrie Laurenţiu Ulici. Constanţa Buzea continuă să se ocupe de debutanţi. „Cronica literară" începe să fie semnată de M. N. Rusu, alţi tineri critici fiind Mihai Dinu Gheorghiu (autorul unei prezentări a romanelor lui Petru Popescu), Lucian Alexiu, Costin Tuchilă. Debutează cu versuri Dan Damaschin, Olimpiu Nuşfelean, Domniţa Petri, Elena Ştefoi, Magdalena Ghica, alături de prozatori ca Ştefan Damian sau Radu Ţuculescu. Impresia de magazin social-politic cu un caracter aplicat (literatura) se conturează mai clar după venirea la conducerea revistei a lui Stelian Moţiu în 1976, când structura rubricilor se definitivează. Alături de „Cronica literară", apar „Opinia literară", „Jurnal de cărţi" (cu trei secţiuni: „Poezie", „Proză", „Critică"), „Antologia «Amfiteatru»", „Amfiteatrul artelor", „Liceu", „Dialectica ideilor", „Evenimond". De exemplu, într-un singur număr (6/1975), cărţile tinerilor simt recenzate de Florin Tudose, Mircea Scarlat, Constantin Hârlav, M. N. Rusu, Lucian Alexiu, Constantin Tudose, alte nume care se impun acum aparţinând lui Mircea Florin Şandru, Nicolae Scurtu, Andrei Corbea, Octavian Ştireanu, Ion Simuţ, Ion Buduca. Din 1978 Ion Cristoiu începe publicarea lucrării Propunere pentru o posibila „Istorie a literaturii contemporane", dedicată proletcultismului, din care, în 1979, vor apărea Cazul Arghezi şi Biografia unui succes literar: „Mitrea Cocor", continuând, în 1980, cu capitolul despre A. Toma. în 1980 Mircea Iorgulescu îşi iniţiază rubrica „Reveniri", cu texte despre Gheorghe Grigurcu şi Dorin Tudoran. într-o formulă editorială în cele din urmă fixată, rezultând din compromisul tot mai vădit cu linia propagandist-ideologică impusă vieţii literare în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste, A. continuă să apară an de an, cu Dinu Flămând şi M. N. Rusu la „Cronica literară" şi Constanţa Buzea la „Convorbiri colegiale" şi la „Cartea de debut". Seria postrevoluţionară a A. încearcă, în sfârşit, o situare corectă în peisajul cultural autohton. Colaboratorii sunt, în mare măsură, preluaţi dintre cei vechi. Numai că, în ciuda aerului nou care pătrunde şi în cotloanele cele mai prăfuite ale acestei vechi reviste pentru şi despre tinerii scriitori, impresia generală este deprimantă, sugerând încheierea unui ciclu. Alţi colaboratori: George Coandă, Cleopatra Lorinţiu, Gabriela Dragnea, Gabriel Iliescu, Liviu Popescu, Petre Braşoveanu, Şt. Dumitrescu, Dorin Sălăjan, Matei Vişniec, Petru Romoşan, Mihail Iordache.	I. I.
fost reprezentanţi ai tuturor artelor: Nicolae Grigorescu, Ion Mirea, George Stephănescu, George Enescu, Ion Mincu, Ion Georgescu ş.a. Asociaţia a acordat o atenţie deosebită literaturii, reuşind să întrunească adeziunea celor mai mulţi dintre scriitorii epocii. Printre membrii ei, permanenţi sau ocazionali, s-au numărat I. L. Caragiale, B. P. Hasdeu, G. Coşbuc, B. Dela-vrancea, Duiliu Zamfirescu, N. Iorga, Anghel Demetriescu, G. Dem. Teodorescu, H. G. Lecca. Statutul societăţii prevedea citirea şi discutarea operelor scriitorilor români contemporani, popularizarea celor mai valoroase lucrări din literatura română, răspândirea a cât mai numeroase cunoştinţe despre istoria culturii naţionale, cultivarea memoriei marilor scriitori. Majoritatea membrilor, preţuind aproape ostentativ trecutul, se revendicau din tradiţia mişcării de la 1848 şi au întreţinut un veritabil cult pentru I. Heliade-Rădulescu, C. A. Rosetti şi N. Bălcescu. Deşi a căutat să-şi definească programul prin opoziţie cu junimismul, pe care îl acuza de cosmopolitism şi spirit distructiv, societatea a păstrat totuşi ideea maioresciană a necesităţii de a revizui formele civilizaţiei româneşti spre a le adapta realităţilor naţionale. A acordat o atenţie deosebită reorganizării instituţiilor artistice, precum teatrul şi conservatorul, susţinând aproape fără rezerve reformele lui Spiru Haret. Membrii societăţii s-au străduit să impună şi în literatură spiritul autohton, considerat dintr-o perspectivă idilică. Anticipând sămănătorismul, teoreticienii societăţii introduceau între „fond" şi „formă", ca element de legătură, „simţirea", socotită expresie a spiritualităţii unui popor. Drept urmare, aprecierea unei opere era tributară unui sentimentalism de nuanţă naţionalistă, datorită căruia la concursurile literare anuale erau premiate, în general, lucrări minore, dar conforme acestui punct de vedere, precum Moartea lui Mihai Viteazul de FI. I. Becescu. Membrii societăţii se întruneau bilunar, fie la sediul revistei „Literatură şi artă română", fie, mai frecvent, la unii dintre ei. în anul 1899, şedinţele s-au ţinut la redacţia ziarului „LTndependence roumaine". Spre deosebire de Junimea, societatea nu a fost refractară noilor tendinţe literare, acceptându-i ca membri pe Şt. Petică, N. D. Cocea, Gala Ga-laction, D. Anghel. în ansamblu, alături de alte grupări literare, această societate a contribuit la apariţia sămănătorismului şi a poporanismului. Cum reuniunile ei au fost frecventate de mai toţi scriitorii vremii, A.I. şi a.r. a ajutat la formarea spiritului de breaslă în rândurile scriitorilor şi artiştilor români de la sfârşitul secolului al XlX-lea.	D.M.
AMICII LITERATURII Şl ARTEI ROMÂNE, societate literară şi artistică înfiinţată la Bucureşti în anul 1895; şi-a încetat activitatea în preajma anului 1905. Organul ei oficial a fost revista „Literatură şi artă română". Atraşi de determinismul lui H. Taine, Fr. de Sanctis, F. Brunetiere sau al lui C. Dobro-geanu-Gherea, mulţi dintre cei care au părăsit Junimea, între care N. Petraşcu, Th. Şerbănescu, A. D. Xenopol, Gh. Bengescu-Dabija, au format o nouă societate, al cărei preşedinte a fost ales D. C. Ollănescu-Ascanio, vechi colaborator al „Convorbirilor literare". Scopul declarat al noii societăţi era cultivarea şi răspândirea artei autohtone. Membri ori simpatizanţi ai ei au
AMICUL COPIILOR, revistă pentru copii, cu un pronunţat caracter literar, care apare la Bucureşti, mai întâi bilunar şi apoi lunar, între 1 aprilie 1891 şi 1 martie 1895. Proprietari, directori şi redactori au fost scriitorii Zamfir C. Arbore şi Şt. Bassara-beanu (Victor Crăsescu), cunoscuţi şi pentru convingerile lor socialiste. Ecaterina Arbore (fiica lui Z. C. Arbore) şi Sergiu Cujbă (fiul lui Victor Crăsescu) au colaborat cu regularitate, din aprilie 1893 devenind şi redactori. Din cel de al doilea an, revista apărea sub „preşedinţia" lui B. P. Hasdeu. în realitate, nu era vorba decât de un omagiu adus savantului, care publică totuşi câteva poezii (Din iarnă, Bradul, Mater dolorosa). O bună
Amicul
Dicţionarul general al literaturii române 146
parte din scrierile Miei Hasdeu, în limba franceză sau traduse în româneşte de tatăl ei şi de Th. D. Speranţia, se tipăresc, de asemenea, în A.c. Preocuparea de a se face bună educaţie literară cititorilor reiese limpede din lista autorilor români publicaţi: Gh. Asachi, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Donici, V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă, P. Ispirescu, iar dintre cei în viaţă, I. L. Caragiale, B. Delavrancea, I. Slavici, G. Coşbuc, N. Beldiceanu, D. Stăncescu. Mai sunt tipărite şi versuri de Gh. Sion, N. Skelitti, I. S. Neniţescu, D. Teleor, Th. D. Speranţia, D. N. Saphir. Cea mai mare parte din revistă este rezervată literaturii pentru copii, scrisă special de redactori (schiţe uşoare şi atractive, cu un accentuat caracter moralizator, romane de călătorie şi de aventuri) sau adaptată din diverse literaturi: după Cervantes (Don Quijote de la Mancha), fraţii Grimm (basmul Cei doisprezece fraţi), Goethe (Craiul codrului), Krâlov (fabulele Sticletele şi porumbelul, Vrăjmaşul), V. M. Garşin (Cruciada capiilor), Elisee Reclus (Spania şi spaniolii), L. Brehm (numeroase fragmente din Lumea animalelor), A. Daudet (Tartarin din Tarascon), H. Sienkiewicz (Ianko muzicantul). A.c. izbutise să-şi asigure opt sute de abonaţi şi se difuza şi în Transilvania.	R.Z.
AMICUL FAMILIEI, revistă literară şi pedagogică apărută la Bucureşti în două serii: bilunar de la 15 martie 1863 la 31 octombrie 1865 şi lunar din ianuarie până în mai 1868. Scriitoarea Constanţa Dunca-Schiau, întoarsă de curând din Franţa, unde se făcuse cunoscută ca prozatoare sub pseudonimul Camille d'Alb, conduce publicaţia (al cărei subtitlu era „Litere-ştiinţe-arte-pedagogie-industrie"), iar secretar de redacţie este Gr. H. Grandea. Revista susţine egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, Constanţa Dunca-Schiau fiind, din acest punct de vedere, o precursoare în România. Şi în chestiunile pedagogice A.f. are o atitudine înnoitoare, deoarece militează pentru un învăţământ modem şi pentru înfiinţarea de şcoli normale. Revista tipăreşte mai ales scrierile originale şi traducerile directoarei, care era şi o activă publicistă politică. Nuvelele şi romanele ei sunt, în schimb, fără valoare literară.
AMICUL FAM1LL1EI
urmm •• mnmm ~	- mivtmm
1***1 nrţ \ nu*fţf .'Kt km %
P*>SST\X'm f>E W Ni‘A
Ca traducătoare, dovedea un gust literar sigur (Malherbe, Hugo şi Puşkin). în rubrica „Revista dramatică", redactată tot de ea, se discută dramaturgia lui V. Alecsandri şi se recomandă, din repertoriul universal, pentru a fi jucate la Teatrul Naţional, piese cu un conţinut moral-educativ. La A.f. au mai colaborat I. Heliade-Rădulescu, V. Alecsandri, N. Nicoleanu, Gr. H. Grandea, Justin Popfiu, N. D. Popescu. Este remarcabilă strădania revistei de a reflecta viaţa literară a timpului. în acest scop se publicau articole, bine informate, despre Iancu Văcărescu, I. Câmpineanu, A. Mureşanu şi N. Filimon, se comentau semnificaţiile acordării unei pensii fabulistului Al. Donici, se înregistra debutul literar al lui Mihail Zamphirescu.	R.Z.
AMICUL FAMILIEI, revistă literară, bilunară, apărută la Gherla şi Cluj între 1 august 1878 şi 1 noiembrie 1890. Revista, purtând subtitlul „Foaie pentru toate trebuinţele vieţii sociale. Instrucţiune. Distracţiune", avea ca moto versurile lui Gh. Sion: „Vorbiţi, scrieţi româneşte/ Pentru Dumnezeu". Proprietar, editor şi redactor era N. Negruţiu-Fekete, iar profesorul clujean Gr. Silaşi este acela care a încercat, fără să izbutească, să impună publicaţiei o orientare distinctă. într-o notă-program din primul număr, redacţia îşi arăta intenţiile de a publica articole cu caracter social, literar şi ştiinţific, versuri, nuvele, romane şi amintiri de călătorie, care să intereseze, prin conţinutul lor, pe românii de pretutindeni. Rubricile sunt numeroase („Studii sociale", „Din viaţa naţională şi literară", „Idei şi principii", „Scânteiuţe", „Diverse", „Jocuri distractive" ş.a.), tematica variată, predominând divertismentul. Lista colaboratorilor este foarte mare, cu mai multă regularitate scriind la A.f. Gr. Silaşi (studii literare şi articole despre limba română), P. Dulfu (versuri, proză, traduceri), I. S. Bădescu (versuri), V. Ranta-Buticescu (versuri şi proză), Al. Onaciu, C. Morariu, Pamfile Grapini (traduceri), I. Pop-Reteganul, Emilia Lungu, Aron Densuşianu. De peste Carpaţi sunt tipărite opere de V. Alecsandri, B. P. Hasdeu, I. Negruzzi, G. Creţeanu, Gr. H. Grandea, D. C. Ollănescu-Ascanio, Gr. N. Lazu. Un bogat material folcloric au publicat S. FI. Marian (titularul rubricii „Datine şi credinţe populare") şi T. V. Păcăţian. S-au tradus aici numeroşi scriitori străini. P. Dulfu transpune fragmente din Euripide (Ifigenia în Aulida), I. N. Şuluţiu din Aug. von Kotzebue, iar I. Buda din Sacher-Masoch. Mai simt tălmăciţi J. H. Temme, H. Haggendorf, Marie-Sophie Schwartz, J. Frankenstein şi Ponson du Terrail. O noutate este faptul că redacţia plătea drepturi de autor colaboratorilor.	R.Z.
AMICUL LIBERTĂŢII, gazetă politică şi literară săptămânală care a apărut la Craiova între 16 şi 30 decembrie 1887. Traian Demetrescu pare să fie nu numai prim-redactor, aşa cum specifica frontispiciul întâiului număr, ci şi unicul redactor al periodicului. El îşi semna editorialele, reportajele, proza şi versurile cu numele întreg sau cu pseudonimele Drac, Longin, Mi-op, Pârjol, Vedeaude. Gazeta apărea, potrivit afirmaţiei redactorului, pentru a permite „talentelor născânde" să se exprime. A.l. critică Partidul Liberal, combătând totodată
147 Dicţionarul general al literaturii române
Amiras
demagogia, abuzurile, nerespectarea libertăţilor cetăţeneşti etc. în ceea ce priveşte partea literară, se subliniază din primul număr intenţia redacţiei de a contribui la formarea unui „mijloc", adică a unui mediu propice dezvoltării unei activităţi culturale şi, mai ales, literare la Craiova, şi de a lupta cu o anume inerţie intelectuală specifică provinciei. Traducerile din X. Marmier (Soarta unei rândunele. Poveste suedeză) şi Victor Hugo (Cea din urmă zi a unui condamnat, Prima sărutare) aparţin, de asemenea, lui Traian Demetrescu.	R.Z.
AMICUL POPORULUI, publicaţie apărută la Sibiu între 1861 şi 1941. „Călindariul", editat de Visarion Roman până în 1883, este întocmit din acest an până în 1890 de Grigore Sima al lui Ion, din 1899 de I. Popovici, apoi tot de I. Popovici, în colaborare cu G. Navrea. Ulterior, trece în îngrijirea lui N. Petra-Petrescu şi a lui Horia Petra-Petrescu. Până în 1862 e tipărit cu litere chirilice, în 1863 redacţionalul Cătră cetitoriu e scris cu litere latine, ca din 1866 să se adopte integral alfabetul latin, A.p. fiind primul calendar din Ardeal care optează pentru noul alfabet; din 1878 se trece şi la ortografia fonetică. Scopul publicaţiei este de „a răspândi cunoştinţe privitoare la toate relăciunile vieţii poporului nostru" şi „a lăţi gustul cetitului", prin reproduceri din clasici şi din literatura populară. Ca atare, în domeniul poeziei, sumarele conţin pagini din Miron Costin (Viaţa lumii), Ienăchiţă Văcărescu (Turturica), V. Cârlova (Păstorul întristat), I. Heliade-Rădulescu, Gh. Asachi, D. Bolintineanu, V. Alecsandri (inclusiv poezii din culegerea sa de balade populare), M. Eminescu. Nu lipsesc nici Andrei Mureşanu, Gr. Alexandrescu, Anton Pann, Al. Donici, G. Coşbuc (în 1919 i se reproduce Nunta Zamfirei), A. Vlahuţă, St. O. Iosif (La arme), Octavian Goga, Panait Cerna, G. Topîr-ceanu, I. Pillat. Proza e reprezentată prin C. Negruzzi (Sfaturi bătrâneşti), I. Slavici (Scormon), I. Creangă (şi cu un fragment din Amintiri din copilărie), I. L. Caragiale (Cănuţă om sucit), P. Ispirescu, B. Delavrancea (Hagi Tudose), I. Agârbiceanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Emil Gârleanu, M. Sadoveanu ş.a. Simt publicate articole despre P. Maior, C. Negruzzi, V. Alecsandri, M. Eminescu, T. Maiorescu, I. L. Caragiale, I. Creangă, G. Coşbuc, B. Delavrancea, Al. Vlahuţă, St. O. Iosif, flarie Chendi, M. Sadoveanu. Se oferă şi traduceri din Boccaccio, Schiller, Antioh Cantemir, V. Hugo, Mark Twain, Turgheniev, L. Tolstoi, Giovanni Pascoli (în tălmăcirea lui Giuseppe Cif arelli, 1938) ş.a.	E. O.
AMICUL POPORULUI, gazetă săptămânală care a apărut la Budapesta între 17 februarie 1867 şi 13 mai 1868. Sigismund Victor Pop, redactorul responsabil, era în acelaşi timp proprietarul şi editorul gazetei, destinată, în primul rând, cititorilor de la sate. Foaia îşi asumă misiunea de a sădi în sufletele acestora „încrederea în soarta şi viitorul naţiunii române". Cultura, se afirmă, trebuie răspândită în popor prin orice mijloace. Redacţia este preocupată mai întâi de accesibilitatea materialelor (literare, istorice sau de informaţie ştiinţifică) şi apoi de calitatea lor. Pe un plan mai larg, atmosfera de la A.p. ar prefigura
pe aceea de la „Sămănătorul" şi, mai ales, de la micile publicaţii sămănătoriste din provincie. Se tipăreau şi mai cu seamă se retipăreau povestiri cu o pronunţată tendinţă moralizatoare, poezii patriotice şi foarte multă lirică populară. V. Alecsandri (Cântic ostăşesc, Hora Unirei, Sentinela română ş.a.), D. Bolintineanu, A. Mureşanu, Iosif Vulcan, N. Negruţiu-Fekete, Gr. H. Grandea, Miron Pompiliu, G. Baronzi, I. C. Drăgescu, M. Strajanu sunt autorii la ale căror scrieri se apelează cu predilecţie. S. FI. Marian şi, mai rar, Paul N. Oltenescu publică literatură populară. Dorinţa de a ridica masele ţărăneşti prin cultură, precum şi preocuparea pentru dezvoltarea sentimentelor de solidaritate naţională ale românilor din Transilvania au constituit principalele preocupări ale gazetei. R.Z.
AMICUL ŞCOALEI, revistă care a apărut la Sibiu trimestrial (ianuarie-decembrie 1860), apoi săptămânal (7 ianuarie 1861-10 ianuarie 1864) şi bilunar (11 ianuarie 1864-31 decembrie 1865), sub redacţia lui Visarion Roman. Adresându-se către „toţi bărbaţii de şcoală", A.Ş., subintitulată „scriptură pedagogică" este unul dintre primele periodice pedagogice româneşti. Colaboratorii erau profesori şi studenţi. Pavel Vasici, Visarion Roman şi Aron Densuşianu au publicat aici articole privind situaţia şcolii din Transilvania. în toate aceste contribuţii prezida ideea consolidării şi desăvârşirii şcolii naţionale. La partea literară a periodicului au colaborat cu versuri A. Densuşianu, Justin Popfiu, G. Marchiş, At. M. Marienescu, V. Bumbac şi I. Papiu. S-a republicat şi poezie a scriitorilor din Principate, mai ales din scrierile lui I. Heliade-Rădulescu şi Gr. Alexandrescu, apoi alte versuri, de C. Bălăcescu, C. Bolliac, Al. Donici, G. Creţeanu şi G. G. Meitani.	R.Z.
AMIRAS, Alexandru (sfârşitul sec. XVII — c. 1740), istoric şi traducător. Originar din Smirna (Izmir), poliglot (cunoştea limbile greacă şi latină, turcă şi tătară, polonă şi italiană), A. a fost timp de cinci ani (1709-1714) secretar de cancelarie şi interpret al regelui Suediei Carol al XH-lea, aflat, după înfrângerea de la Poltava, în refugiu basarabean, în satul Varniţa, lângă Tighina. Relaţiile sale la Poartă şi serviciile aduse suedezilor nu-i impun scrupule de fidelitate, căci întreţinea relaţii epistolare şi cu hanul tătarilor, duşmanul regelui. Ulterior, calităţile sale diplomatice sunt bine apreciate la Curtea Moldovei, unde dobândeşte şi ranguri: mare „uşeriu", căminar, mare sluger. Mihai Racoviţă, ajuns la a treia domnie (1716-1726), îi încredinţează misiuni dificile: tratative privind retragerea tătarilor din ţinuturile Moldovei (în 1717) sau aplanarea conflictelor dintre populaţie şi soldaţii unguri ai lui Esterhâzy, ce iernaseră la Iaşi. Mehmendar (însoţitor) abil, A. învinge susceptibilităţile solilor poloni Bekerski şi J. P. Popiei, în trecere prin Moldova spre Constantinopol. Va servi ca traducător şi în timpul lui Grigore II Ghica, în relaţiile domniei cu Poarta şi cu tătarii nogai, dar, mai ales, pentru popularizarea, în limba greacă, a istoriografiei româneşti de cancelarie.
Numele lui este legat în istoria literaturii române vechi de Cronica anonimă a Moldovei (1661-1729), text cunoscut şi sub
Amvonul
Dicţionarul general al literaturii române 148
titlul de Pseudo-Amiras, considerat — de I. G. Sbiera, N. Iorga,
C.	A. Stoide şi, cu noi argumente filologice, de N. A. Ursu — a fi redactat de cărturarul grec. Mai sigură şi general admisă — de la M. Kogălniceanu la Al. Piru, Ariadna Camariano-Cioran sau Dan Simonescu — este doar calitatea de traducător al lui A-, ce termina în februarie 1729, la Iaşi, tălmăcirea în greceşte a cronicii oficiale a lui Grigore Ghica, de unde şi denumirea de Cronica anonimă ghiculească. A. furnizase autorului anonim unele documente turceşti şi tătăreşti, traduse de el în română, limbă pe care nu o stăpânea deplin. Textul grecesc al cronicii — transpus şi în franceză, în 1741, de Nicolas Genier — a fost donat, în 1752, Bibliotecii Naţionale din Paris de Ch. Peysonnel, care l-a folosit ca sursă în lucrările sale despre Ţările Române. A. este şi autorul unei istorii despre viaţa în exil a lui Carol al XH-lea, scrisă în greceşte, pe la 1739. Lucrarea se păstrează la Biblioteca Arhivelor din Viena, într-o traducere italiană, Autentica storia di Carlo XII, publicată de N. Iorga în 1905. Din italiană, A. traduce, în 1737, Vita di Pietro il Grande de A. Catiforo.
SCRIERI: Cronica şederii în Bender a lui Carol al XÎI-lea, regele Suediei, SDIR, IX, 43-124. '
Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. XVIII, 1,381-383; Piru, Ist. lit., I, 370-371; Dan Simonescu, Studiu introductiv la Cronica anonimă a Moldovei. 1661-1729, Bucureşti, 1975; Dicţ. lit. 1900,36-37; Dicţ. scriit. rom., I, 63-64; N. A. Ursu, Contribuţii la istoria literaturii române, Iaşi, 1997,160-181.	A.Sm.
AMVONUL, revistă teologică şi literară, bilunară, editată la Pesta şi Oradea între 1 ianuarie şi 31 decembrie 1868, în 1871 (patru numere) şi între 1 ianuarie şi 15 aprilie 1881. Această „foaie bisericească pentru elaborate din sfera elocinţei sacre" era scoasă de teologul, poetul şi publicistul Justin Popfiu, pentru a înlocui alte două periodice, „Sionul românesc", publicaţie redactată la Viena de Gr. Silaşi, şi „Foaia administrativă arhidiecezană", care apărea la Blaj în redacţia lui I. Bob. A. se adresa, folosind o ortografie etimologică, clerului din Transilvania, dar multe articole şi, îndeosebi, literatura tipărită au un interes mai general. Apăreau studii de teologie, predici, se discutau noţiuni de retorică, se publica o rubrică miscelanee dedicată problemelor de cult, o alta de noutăţi culturale, o pagină de literatură propriu-zisă şi o poştă a redacţiei. Alături de J. Popfiu, versuri dau Iulian Grozescu şi Elie Trăilă, iar lui I. C. Fundescu i se reproduc poeziile apărute în ziarul „Românul" din Bucureşti. în răspunsurile adresate prin poşta redacţiei şi în comentariile care însoţeau versurile colaboratorilor, J. Popfiu afirmă că poezia are menirea de a cultiva frumosul, sentimentele „fragede şi nobile" şi, în primul rând, iubirea de ţară. La rubrica de ştiri se comentează apariţia unei ediţii noi din fabulele lui Al. Donici. Elia Trăilă traduce din Lamartine, Lavieville şi din scriitorul german M. Berend.	R.Z.
AMZĂR, D.[imitrie] C. (15.X.1906, Suseni, j. Argeş -10.111.1999, Sigmaringen, Germania), etnolog şi eseist. Este fiul Ioanei şi al lui Christian Amzăr. Elev al lui Nae Ionescu, este şi primul
editor al cursurilor universitare ale acestuia, încă din perioada studenţiei (1926-1929). în 1929 şi 1930 participă la două dintre campaniile sociologice ale lui D. Guşti. Face o călătorie de studii în Germania (ianuarie 1931 — august 1932), iar din august 1937 se stabileşte, pentru o etapă mai lungă de specializare, la Berlin. în 1935, împreună cu Ernest Bemea, Ion I. Ionică şi Ion Samarineanu lansează revista „Rânduiala", „arhivă de gând şi faptă românească". în „colecţia mică" a „Rânduielii", colecţie editorială, A. tipăreşte în 1936 primele sale broşuri, Naţionalismul tineretului şi Naţionalismul partidelor, de aceeaşi orientare declarat legionară ca şi revista care le găzduia. O altă broşură, anunţată în 1936, Orizontul unei revoluţii, a rămas, probabil, doar un proiect. Studiile sale din „Rânduiala", cele din primul an de apariţie mai ales, au un caracter cultural şi filosofic preponderent şi evidenţiază un spirit reflexiv, înclinat spre privirea de sinteză (Gând şi cuvânt, Despre înţelesul şi condiţiile unei filosofii româneşti). La fel, majoritatea colaborărilor sale la „Gândirea", „Convorbiri literare", „Ideea românească". în 1942 este numit secretar de presă al Legaţiei Române la Berlin, iar în 1944, tot acolo, secretar de legaţie. După război, rămâne în Germania şi, stabilit mai întâi la Wiesbaden, iar mai apoi, ca profesor, la Heidelberg, publică sporadic în presa românească din exil. îi poate fi întâlnită semnătura în „Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg i. Br.", sub câteva studii de sinteză (Sf. Petru în tradiţiile poporului român), punând în valoare cercetări de folclor comparat sau evidenţiind relaţii ale culturii române cu cea germană (Elegia română - o poezie necunoscută de la 1840), dar şi în „Cuvântul în exil", „Destin", „Ethos", „Patria", „România" (New York), „Prodromos". în martie 1954, sub patronajul Episcopiei Ortodoxe Române din America, lansează revista românească de cultură „Frăţia ortodoxă", intervenind capital în conflictul dintre biserica ortodoxă şi cea greco-cato-lică. Revista apare la Wiesbaden şi, cu mici excepţii, toate cele zece numere câte înregistrează până la sfârşitul anului 1954 sunt scrise în întregime de A. între ceilalţi sporadici colaboratori este de amintit Al. Gregorian (cu versuri). în 1973, A. participă cu un remarcabil studiu de etnologie, bazat de asemenea pe cercetări de folclor comparat, Rânduiala la români, la volumul colectiv, Rânduiala. Perspective româneşti, tipărit, în 1973, de Editura Ioan Cuşa, la Paris. Ceilalţi colaboratori ai volumului sunt C. Amăriuţei, N. Neculce, M. Cismărescu, M. Kome, G. Filiti şi D. Damian. în colecţia editorială a „Frăţiei ortodoxe", publică — prefaţându-le cu interesante eseuri — două excelente antologii: Nae Ionescu, îndreptar ortodox (1957) şi Lucian Blaga, Spiritualităţi creştine (1959); ultima e o selecţie operată tematic, pe ideea valorilor ortodoxe în stabilirea unei specificităţi româneşti, din Spaţiul mioritic, carte pe care A. a comentat-o printre primii extrem de elogios în chiar primul număr al revistei „Rânduiala".
SCRIERI: Rânduiala. Perspective româneşti (în colaborare), Paris, 1973; Gând, cuvânt şi faptă românească, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: D.C Amzăr, DCS, 185-186; Datcu, Dicţ. etnolog
III,	14-15; Iordan Datcu, D.C. Amzăr în scrisori către Grigore Nandriş,
149 Dicţionarul general al literaturii române
Amzulescu
ALA, 2001,556; Popa, Ist. lit, 1,778; Jean Dumitraşcu, „Gând, cuvânt şi faptă românească", ARG, 2002,7.	N. FI.
AMZULESCU, Alexandru I. (4.XII.1921, Valea Standului, j. Dolj), folclorist. Este fiul Măriei (n. Dobrotescu) şi al lui Ion Amzulescu, ţărani. Face studii secundare la Craiova (1930-1938) şi studii universitare la Facultatea de Litere din Bucureşti (1938-1942), devenind doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti (1968) cu teza Balada populară din Muscel Mai întâi profesor secundar în Bucureşti (1948-1951), funcţionează apoi, până la pensionare, în calitate de cercetător, în Institutul de Etnografie şi Folclor din Bucureşti, unde este o vreme şi secretar ştiinţific (1958-1970) sau şef al sectorului de literatură populară şi al sectorului de folclor (1971-1983). A fost redactor-şef al „Revistei de etnografie şi folclor" (1980-1985) şi membru în colegiul de redacţie al revistei „Datini". Colaborează şi la „Demos" (Berlin), „Limbă şi literatură", „Memoriile Comisiei de folclor".
în generaţia sa de folclorişti, A. se distinge prin volumul şi calitatea lucrărilor, ilustrându-se atât în cercetările de teren şi textologie, cât şi în studiile monografice şi în propunerile de sinteză novatoare (teoretică şi practică). Primul său exerciţiu folcloristic, izvorât din cercetarea pasionată de arhivă şi de teren, s-a concentrat în studiul Ion ăl Mare (1963). Cercetările lui
A.	privind cântecul bătrânesc se divid în două etape. Celei dintâi, cuprinsă între anii 1950 şi 1964, îi corespund primele cercetări de teren, studiul amintit, culegerea Vechi cântece de viteji (1956) şi Balade populare româneşti (I-III, 1964; Premiul „B. P. Hasdeu" al Academiei Române). în cursul acestei etape,
A.	a cules în toate judeţele câmpiei dunărene şi a înregistrat pe bandă peste 600 de balade. Descoperirea unora dintre cei mai buni deţinători ai tradiţiei vii de cântece epice, observarea directă, imprimarea selectivă pe bandă de magnetofon a repertoriului acestora, odată cu notarea a numeroase informaţii, mărturii şi observaţii concrete şi amănunţite asupra personalităţii, repertoriului şi stilurilor, asupra evoluţiei gustului şi a procesului de creaţie, ca şi asupra circulaţiei variantelor în oralitatea vie, au dus la constituirea unei remarcabile surse de informaţie; valoarea ei va creşte pe măsura trecerii anilor, odată cu accentuarea dispariţiei cântecelor bătrâneşti din tradiţia folclorică nemijlocită. în acelaşi interval, A. a elaborat şi o metodologie a culegerii şi transcrierii, adecvată relevării specificului genului şi stilului cântecelor epice versificate. în cea de a doua etapă a activităţii sale (1965-1985), aceea a maturităţii ştiinţifice şi a sintezei, A. procedează la transcrierea susţinută, metodică a celor mai valoroase texte poetice. O parte dintre acestea au alcătuit florilegiul Cântece bătrâneşti (1974), care cuprinde 107 variante reprezentând 71 tipuri de cântece fantastice, vitejeşti şi despre Curtea feudală. Volumul reţine atenţia deopotrivă prin orientările moderne propuse de studiul introductiv şi prin noul sistem de transcriere şi editare a baladelor. Adept al punctului de vedere sincretic, A. ia în considerare ambii factori (poetic şi muzical), care simt inseparabili şi se înrâuresc reciproc. Lucrarea aduce o contribuţie
majoră la cunoaşterea legilor oralităţii cântecului bătrânesc, a „procesului firesc de alcătuire şi desfăşurare a baladei". Printr-un sistem ingenios, A. evidenţiază o serie de caracteristici intime ale cântecului bătrânesc, care se manifestă în timpul executării acestuia de către performer. Este propusă astfel o nouă înţelegere a mişcării cântecului bătrânesc, a alcătuirii sale, a manierelor stilistice ale unor interpreţi de talent (prezentaţi în capitolul Biografii şi repertorii de informatori principali). Cartea stă sub un bine marcat semn al înnoirii în studierea baladei. Cântecul epic eroic. Tipologie şi corpus de texte poetice (1981; Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române) se autoreco-mandă cu obiectivitate ca fiind „fără îndoială cea mai amplă însumare de izvoare ale cântecului epic". Deşi este păstrată structura antologiei precedente, se fac corectivele impuse de câştigurile aduse de cercetările ulterioare. Astfel, celor 352 tipuri de cântece epice cunoscute până atunci li se adaugă acum alte 49 de tipuri şi două subtipuri. La acelaşi nivel ştiinţific se ridică volumul următor, Balada familială. Tipologie şi corpus de texte poetice (1983). Volumele Cântecul nostru bătrânesc (1986) şi Repere şi popasuri în cercetarea poeziei populare (1989) relevă în A. un teoretician deschis unei palete foarte largi de probleme.
Al. I. Amzulescu a desfăşurat o activitate folclorică completă, executând absolut toate operaţiile pe care le pretinde stadiul actual al dezvoltării disciplinei ştiinţifice căreia i s-a dedicat, putându-se spune, fără reticenţe, că este, în acest moment, cel mai bun specialist pe care îl avem pentru domeniul în cauză. Şi mergând mai departe, se
Analele
Dicţionarul general al literaturii române 150
poate chiar afirma ca Al. I. Amzulescu este cel mai hun specialist al problemelor pe care le pune studiul cântecului nostru epic ce l-am avut vreodată.
Adrian Fochi
SCRIERI: Cântecul epic eroic. Tipologie şi corpus de texte poetice, Bucureşti, 1981; Balada familială. Tipologie şi corpus de texte poetice, Bucureşti, 1983; Cântecul nostru bătrânesc, pref. Iordan Datcu, Bucureşti, 1986; Repere şi popasuri în cercetarea poeziei populare, postfaţă Iordan Datcu, Bucureşti, 1989; Cântecul popular din Muscel, MCF, t. IV, 1990, partea II; Valori de patrimoniu ale cântecului bătrânesc din Oltenia, Bucureşti, 2000; Mioriţa şi alte studii şi note de folclor românesc alese din anii 1975-2000, Bucureşti, 2001; Despre obârşii... et quibusdam aliis, Craiova, 2003. Culegeri, antologii: Ion ăl Mare, Bucureşti, 1963; Balade populare româneşti, I—HI, introd. edit., Bucureşti, 1964; Vechi cântece de viteji, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Gheorghe Ciobanu); Cântece şi jocuri din Muscel, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Paula Carp); Toma Alimoş. Balade populare româneşti, I—II, Bucureşti, 1967; Cântece bătrâneşti, Bucureşti, 1974; Capodopere ale literaturii populare româneşti, îngr. şi pref. Florea Firan, Craiova, 2003.
Repere bibliografice: Emilia Comişel, Al. Amzulescu şi Gh. Ciobanu. „ Vechi cântece de viteji", REF, 1957,1-2; Ioan Şerb, „Balade populare româneşti", GL, 1965,12; Al. Dobre, „Baladepopulare româneşti", REF, 1967, 2; Şerban Cioculescu, „Cântece bătrâneşti", RL, 1976,23; Streinu, Pagini, V, 420-422; N. Constantinescu, Al. I. Amzulescu, „Cântecul epic eroic. Tipologie şi corpus de texte", „Etimologica", 1982,160-162; Adrian Fochi, Al. I. Amzulescu, „Cântecul epic eroic", AAF, 1983,353-356; Mihai Coman, Sinteză şi tipologie, VR, 1983,11; Ion Şeuleanu, Al. I. Amzulescu, „Balada familială", AAF, 1987,453-454; Sabina Ispas, Al. I. Amzulescu, „ Cântecul popular din Muscel", REF, 1996,1-2; Datcu, Repere, 324-326. I.D.
ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE, publicaţie care apare la Bucureşti, în serii, din 1868, iar începând cu anul 1879 pe secţiuni („Memoriile Secţiunii literare", „Memoriile Secţiunii istorice"), cu separarea „Părţii administrative şi dezbaterilor" pe de o parte, şi a „Discursurilor de recepţie", pe de altă parte. In intervalul 1868-1878 titlul publicaţiei este „Analele Societăţii Academice Române", din anul 1879 acesta devine „Analele Academiei Române"; între anii 1949 şi 1965 se intitulează „Analele Republicii Populare Române", iar în perioada 1966-1989 titlul va fi „Analele Academiei Republicii Socialiste România"; din 1990 periodicul revine la titulatura „Analele Academiei Române". Tomul inaugural cuprinde, conform referatului lui C.A. Rosetti şi al lui V. A. Urechia, actele de înfiinţare a Societăţii Literare Române (devenită ulterior Societatea Academică Română), regulamentul de organizare şi decretul de numire a membrilor, printre primii numărându-se Timotei Cipariu, V. Alecsandri, Constantin Negruzzi, I. Heliade-Rădulescu, C. A. Rosetti, August Treboniu Laurian. Tot aici se publică lucrările primei sesiuni (august-septembrie 1867): discursuri, protocoale şi hotărârea de intrare în vigoare a proiectului de ortografie etimologică propus de T. Cipariu, revizuit în sesiunile din anii 1879-1880, conform raportului aparţinând lui Titu Maiorescu, membrii comisiei fiind
B.	P. Hasdeu, V. Alecsandri, G. Bariţiu, A. I. Odobescu. Versiuni prescurtate, în limba franceză, ale lucrărilor pe secţiuni apar începând cu anul 1879: „Bulletin de la Section scienti-
fique" (condus de Ştefan Hepites, Grigore Antipa, Traian Săvulescu), „Bulletin de la Section historique" (Nicolae Iorga) şi „Langue et litterature" (Theodor Capidan şi Dimitrie Cara-costea). în intervalul 1948-1977, „Memoriile" dispar, înlocuite fiind de reviste de specialitate aparţinând institutelor academice. După 1977, ele vor apărea cu titlul „Memoriile Secţiei de ştiinţe filologice, literatură şi arte". în prima serie simt publicate discursurile de recepţie rostite de Petrache Poenaru (Georgiu Lazăr şi şcoala română, cu un răspuns de G. Sion, 1871), Simion Florea Marian (Cromatica poporului român, cu un răspuns de
B.	P. Hasdeu, 1882) ş.a. Seria a doua a „Memoriilor" oglindeşte în aceeaşi măsură evoluţia culturii române, ilustrative fiind discursurile şi studiile de lingvistică, folcloristică şi istorie literară, cu un pregnant accent de pionierat. Domeniul lingvistic deţine prioritatea, dacă s-ar aminti doar temeinicele cercetări ale lui B. P. Hasdeu: „Sunt zece ani de când eu începusem a studia şi nu încetez de a tot urmări marea problemă a genealogiei popoarelor balcanice"(Cine sunt albanezii?, t. XXIII, 1901) sau ale lui Pericle N. Papahagi (Megleno-românii, t. XXV, 1902-1903), Ovid Densusianu (Din istoria amuţirii lui „u" final în limba română, t. XXVII, 1904-1905). O menţiune aparte i se cuvine studiului lui Ioan Slavici, membru corespondent (Aşezarea vorbelor în româneşte, t. XXVII, 1904-1905), studiu ce atestă preocuparea deosebită a prozatorului în ce priveşte utilizarea eficientă a limbii, acesta elaborând chiar o teorie „avant la lettre" a receptării: „Atunci dar când, scriind, ne adresăm la toată lumea, şi la cei prezenţi, şi la cei viitori, avem să facem nu numai alegerea şi întrebuinţarea, ci totodată şi aşezarea vorbelor potrivit cu deprinderea obştească", pentru că „multe din cele mai preţioase scrieri ale noastre sunt lipsite de claritate şi de cuvenita preciziune". Folosindu-se de exemple din Coresi, D. Cantemir, Dosoftei, Nicolae Costin sau A. Beldiman, el îşi propune să stabilească „câteva reguli generale în ceea ce priveşte aşezarea vorbelor în limba românească". înscriindu-se în acelaşi impuls de recuperare, studiile lui N. Iorga (Câteva documente de cea mai veche limbă românească, Contribuţii la istoria literaturii române în veacul al XVIII-lea şi al XlX-lea, t. XXVIII, 1905-1906), Sextil Puşcariu (în colaborare cu M. Bartoli, A. Belulovici, A. Bihan, Studii istro-române, t. XXVIII), Tudor Pamfile (Jocuri de copii. Adunate din satul Ţepu (judeţul Tecuciu), t. XXVIII), I. Bianu (însemnări autografe scrise într-o carte veche de Dosofteiu Mitropolitul Moldovei (1663-1686), t. XXXVI, 1913-1914), Onisifor Ghibu (Din istoria literaturii didactice româneşti, t. XXXVIII, 1915-1916) aduc contribuţii importante la configurarea în mers a filologiei româneşti. O contribuţie documentară deosebită o reprezintă materialul publicat de Iacob C. Negruzzi, începuturile literare ale lui Constantin Negruzzi (t. XXXII, 1909-1910), în care simt dezvăluite amănunte privind încercările literare ale tatălui său, aproximate să fi început la vârsta de „13, 14, până la 15 ani". Aceste recuperări documentare oferă indicii valoroase în privinţa parcimoniei cu care îşi administra celebrul scriitor patrimoniul literar juvenil, cât şi asupra rădăcinilor tematice ale operei sale. Un episod insolit în viaţa A.A.R. este reprezentat de versurile publicate în paginile ei de Duiliu Zamfirescu (Miriţă. Poem eroic, partea întâi, Oltul,
151 Dicţionarul general al literaturii române
Analele
t. XXXII, 1909-1910), lucru neobişnuit în cuprinsul unui periodic academic. Cu tot conservatorismul liric pe care îl manifestă, autorul dovedeşte intuiţii semnificative în direcţia instituirii unui limbaj poetic viabil, ca în studiul Câteva cuvinte critice (t. XXXVIII, 1915-1916). Cantonat în teritoriul liric marcat de Alecsandri şi Eminescu, Duiliu Zamfirescu se arată excesiv de opac la rezonanţele modeme ale poeziei, etichetând voci mai temerare, precum cele ale lui Ion Minulescu, Luca Ion Caragiale sau Adrian Maniu, ca aparţinând unor poeţi „extravaganţi". Printre cele mai importante discursuri de recepţie publicate în această perioadă pot fi amintite cele ale lui A. D. Xenopol (Mihail Kogălniceanu), cu un răspuns de D. A. Sturdza (1895); Duiliu Zamfirescu (Poporanismul în literatură), cu un răspuns de Titu Maiorescu (1909); Nicolae Iorga (Două concepţii istorice), cu un răspuns de A. D. Xenopol (1911); B. Delavrancea (Din estetica poeziei populare), cu un răspuns de Iacob Negruzzi (1913); Sextil Puşcariu (Locul limbii române între limbile romanice), cu un răspuns de Ion Bianu (1920); Octavian Goga (Coşbuc), cu un răspuns de G. Bogdan-Duică (1923): Mihail Sadoveanu (Poezia populară), cu un răspuns de G. Bogdan-Duică (1923). Seria a treia a „Memoriilor" debutează în anul 1924 şi aduce nume noi şi o mai mare deschidere spre universalitate. Se observă efortul de lărgire a interesului ştiinţific, îndreptat acum şi asupra metodologiei comparatiste şi o atenuare a etnocentrismului cultural. Apar studii în limbi străine: Ramiro Ortiz (Leopardi e la Spagna, 1.1,1924; Goldoni e la Francia, t. III, 1927; Per la fortuna del Petrarca in Romania (1783-1928), t. V, 1930-1931), Dragoş Protopopescu (Unknown Congreve, a Sheaf of Poetica! Scraps, 1.1,1924). I. C. Negruzzi îşi continuă demersul publicând „un şir de scrisori ale unor autori de foarte mare valoare, care au încetat din viaţă în timpurile cele mai recente": Ioan Bogdan, Alexandru Xenopol, Alexandru Vlahuţă (t. I, 1924). Acelaşi lucru îl face şi Emil Vârtosu publicând Scrisori inedite ale lui I. Heliade - Rădulescu către preotul Cosma Moşescu din Brăila între anii 1857-1872. Demn de remarcat, în ce priveşte pulsul literaturii în epocă, este studiul lui I. A. Bassarabescu intitulat Două epoci în literatura română, studiu ce se vrea echilibrat în aprecierea tendinţelor literare, dar care rămâne tributar aceluiaşi tradiţionalism al generaţiei. Pledând în favoarea artei autentice, Bassarabescu constată cu luciditate că „de câte ori dl Sadoveanu a realizat ceva consistent, fără voia sa depăşeşte graniţele înguste ale curentului în care era înglobat". Ceva mai târziu, Mihail Dragomirescu va aplica o schemă oarecum rigid-reductivă în aprecierea „universalităţii" scriitorilor români, din obsesiva tendinţă de surmontare a complexului de cultură mică. El va supune scrisul unor autori fundamental diferiţi (Eminescu, Caragiale, Alecsandri) procustianei ecuaţii „fond-formă-armonie", în studiile Eminescu - poet universal, Caragiale în poezia lumii şi Vasile Alecsandri în poezia universală. O contribuţie importantă o aduce C. Rădulescu-Motru prin revizuirea şi completarea lucrării sale din 1927 privind „personalismul energetic": Morala personalismului energetic (t. XIV-XV, 1944-1946) şi Materialismul şi personalismul în filosofie (t. XVI-XVII, 1946-1948). Alte studii: Alexandru Marcu, Romanticii italieni şi
ANALELE
ACADEMIEI ROMANE
SERIA II. — TOMOLfl XIV. Î891-I892
PARTEA ADMINISTRATIVĂ ŞI DESBATERÎLE
BUCURESCI LITO-TlPOGRAFfA CAROL GOBL, STRADA hi \M\l l 'f
1 8 9 3.
români (t. II, 1925), Vasile Alecsandri şi Italia (t. III, 1927); Nicolae Cartojan, Legendele Troadei în literatura veche românească (t. III, 1927), „Fiore di virtu" în literatura românească (t. IV, 1928-1929), Poema cretană „Erotocrit" în literatura românească şi izvorul ei necunoscut (t. VII, 1934-1936), Mihail Kogălniceanu-activitatea literară (t. XI, 1942); Pericle Papahagi, Numiri etnice la aromâni (t. III, 1927), G. Popa-Lisseanu, Un manuscris al Gramaticei lui Eliade Rădulescu (t. III, 1927); Sextil Puşcariu, Dicţionarul Academiei (t. III, 1927), B. P. Hasdeu ca lingvist (t. VI, 1932-1934); Tudor Vianu, Influenţa lui Hegel în cultura românească (t. VI, 1932-1934), Patru decenii de la publicarea primei opere a domnului Mihail Sadoveanu (t. XIV-XV, 1944-1946), Al. Ciorănescu, Alexandru Depărăţeanu (t. VII, 1934-1936), Th. Capidan, Originea macedoromânilor. Răspuns D-lui Keramopulos de la Academia Greacă din Atena, referitor la originea greacă a macedoromânilor (t. IX, 1939);
D.	Caracostea, Simbolurile lui Eminescu (t. IX, 1939); M. Sadoveanu, Cincizeci de ani de la moartea lui Ion Creangă (t. IX, 1939), I. Petrovici, La centenarul lui Titu Maiorescu (t. IX, 1939), G. Oprescu, Probleme româneşti de artă ţărănească (t. IX, 1939); Nichifor Crainic, „Anul 1840". 100 de ani de când apărea în „Dacia Literară" poezia lui Grigore Alexandrescu (t. X, 1941); C. Tagliavini, O psaltire românească necunoscută din 1748 (t. XI,
Analele
Dicţionarul general al literaturii române 152
1942); Iorgu Iordan, O disciplină lingvistică nouă: fonologia (t. XI, 1942) etc. Discursurile de recepţie publicate în acest interval acoperă un perimetru larg de preocupări: George Enescu, Despre Iacob Negruzzi şi despre intrarea muzicii la Academia Română, cu un răspuns de G. Ţiţeica (1933); Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, cu un răspuns de I. Petrovici; Liviu Rebreanu, Lauda ţăranului român, cu un răspuns de I. Petrovici (1940); Şerban Cioculescu, Viaţa şi opera lui Teodor Vâmav, cu un răspuns de Al. A. Philippide. Noua serie, iniţiată ca urmare a schimbării regimului politic şi instaurării comandamentelor comuniste, începe în anul 1949. Virajul neaşteptat se oglindeşte abrupt în conţinutul şi retorica publicaţiei, devenită brusc obedientă noii conduceri. Centrul de greutate al preocupărilor academice se mută pe evenimente ocazionale, pe fondul unei priviri orientate nesmintit spre Răsărit. Câteva titluri de studii sunt suficient de edificatoare: Puşkin, făclie peste vremuri (A. Toma), Perspective deschise creaţiei literare de planul stalinist de transformare a naturii (Geo Bogza), Influenţe ruseşti asupra limbii române (Iorgu Iordan), Despre clasificarea ştiinţelor (B. M. Kedrov). Limbajul academic e infestat de expresii aparţinând limbajului de lemn al propagandei staliniste: „duşman de clasă", „luptă de clasă", „gloriosul popor rus", „omul sovietic" ş.a.m.d. A.A.R. se transformă spectaculos într-un organ al propagandei comuniste a cărui unică preocupare, în afara „politicii de partid", o reprezintă comemorările şi aniversările riguros controlate. Dispar nume semnificative pe măsură ce apar altele noi, caracterul ştiinţific al studiilor publicate se estompează până la insignifianţă, făcând loc unei „implicări" utopice în realitate, construită doar pe o schelărie lexicală ce aparţine exclusiv ideologicului. Comunicarea lui Geo Bogza, Perspective..., prezentată în şedinţa plenară din 25 februarie 1949, este simptomatică. Pornind de la derizoriul propagandistic al unui eveniment minor, scriitorul construieşte, obedient, o utopie radical ruptă de literatură, a cărei inconsistenţă nu poate fi camuflată de nici un arabesc stilistic. Dincolo de „pitorescul" situaţiei, relieful conturat de o asemenea retorică astupă orice libertate stilistică, impunând o poetică emfatică a triumfalis-mului şi entuziasmului deontologizat, ce va marca literatura noastră până la popasul vremelnic al „dezgheţului" ideologic situat între instaurarea „regimului Ceauşescu" şi „revoluţia culturală" de inspiraţie asiatică. Timid, în conţinutul publicaţiei se mai strecoară, în dosul perdelelor de ideologie, studii a căror rezistenţă este una tăcută, tocmai prin tematica evazivă pe care o profesează. Pot fi amintite între 1956 şi 1960: Andersen povestitorul (Al. A. Philippide), Henrik Ibsen (G. Călinescu), Risorgimentul şi Unirea Principatelor (Andrei Oţetea), Gh. Bariţ. Cuvânt comemorativ la 150 de ani de la naşterea sa (David Prodan) ş.a. Volumul XII, din 1962, reproduce discursurile rostite cu ocazia primirii în Academie a scriitorului guatemalez Miguel Angel Asturias (cuvânt introductiv de Iorgu Iordan). Opera scriitorului este prezentată de Zaharia Stancu şi Eugen Jebeleanu, iar cuvântul de răspuns al acestuia este completat de o comunicare privind contribuţia pe care romanul o aduce sociologiei. Volumul XVI, din 1966, este unul aniversar (centenarul Academiei), însoţit de o anexă ce cuprinde sesiunea
solemnă din 26 septembrie 1966, consacrată acestui eveniment. Din păcate, atât A.A.R., cât şi „Memoriile" (ce reapar în 1977), puternic politizate, cuprind chiar şi telegrame adresate familiei Ceauşescu, totul culminând cu discursurile prilejuite de alegerea preşedintelui statului ca membru titular şi preşedinte de onoare al Academiei RSR. Seria a patra a „Memoriilor Secţiei de ştiinţe filologice, literatură şi arte" conţine o casetă redacţională: Al. Graur (redactor responsabil), Jean Livescu (redactor responsabil adjunct), Şerban Cioculescu, Virgil Vătăşianu, Al. Balaci, Boris Cazacu, G. Ivănescu, H. Mihăescu, Matei Socor (membri), Al. Ionaşcu (secretar ştiinţific). în Cuvânt înainte, Al. Graur dezvăluie preocupările care intră în profilul Secţiei în seria reluată „după o foarte lungă întrerupere". Preocuparea prioritară a publicaţiei este „elaborarea tratatului de Istoria limbii româneLa secţiunea de lingvistică publică Ion Coteanu, Alexandru Niculescu, Al. Graur, Mioara Avram, Valeria Guţu Romalo, Tatiana Slama-Cazacu ş.a. Studii de folcloristică semnează Adrian Fochi, Iordan Datcu, iar de literatură, Şerban Cioculescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Mircea Anghelescu, D. Vatamaniuc. Un eveniment notabil în direcţia efortului de emancipare de sub tutela ideologiei şi de orientare a cercetării pe un teritoriu al profesionalismului îl reprezintă simpozionul Limbajul criticii literare, organizat de Comisia pentru cultivarea limbii române a Academiei RSR în colaborare cu Secţia de ştiinţe filologice, literatură şi arte, la 11 mai 1983. Lucrările acestuia sunt cuprinse în paginile tomului V, 1983-1984: Limbajul critic la o răscruce (Şerban Cioculescu), Tentaţia paradoxului în limbajul critic literar (Carmen Vlad), Clişeul în limbajul criticii literare (Doina Bogdan-Dascălu), Limbajul critic-limbaj artistic (Mircea Martin). Seria a patra a „Memoriilor Secţiei de ştiinţe filologice, literatură şi arte" mai cuprinde conferinţe, mese rotunde, dezbateri, comunicări omagiale. Odată cu anul 1990 se produce o cotitură majoră în biografia publicaţiilor Academiei Române, ducând la depoliti-zarea, detensionarea ideologică a acestora. Alături de A.A.R. apare un nou periodic, „Academica", ce tipăreşte contribuţiile cele mai recente din domeniul ştiinţei, culturii şi artei.	N. S.
ANALELE BANATULUI, publicaţie apărută la Timişoara, bianual, apoi trimestrial, între 1928 şi 1931, în format de carte, sub direcţia lui Ioachim Miloia. Revista, buletin al Muzeului din Timişoara, publică o sumă de studii de istorie, istoria artelor, literatură, mai ales privind cultura din aria Banatului, studii ce reprezintă prelucrări ştiinţifice foarte documentate ale arhivei şi colecţiilor Muzeului din Timişoara, dar şi ale unor arhive personale, colecţii de folclor şi artă bisericească din Banat. In acest sens, A.B. este prima revistă care lansează şi circumscrie aria unui nou domeniu de cercetare, anume „bana-tica", însumând istoriografie, documentaristică, arheologie şi monumente istorice, cultură, literatură şi artă din această zonă. Cele mai multe studii, mai ales în primii doi ani, sunt semnate de Ioachim Miloia, care a scris, practic, singur revista (Românii bănăţeni în 1820, Biserica românească din Lipova, Relaţii între arta populară la români şi lituanieni, Emanuil Ungureanu, Tablouri din
153 Dicţionarul general al literaturii române
Analele
colecţiile particulare ş.a.). în paginile revistei semnează cei mai prestigioşi intelectuali timişoreni ai vremii: Petru Nemoianu, Aurel Cosma jr., Constantin Daicoviciu, Ion Gropşianu, Simion Cioflec, Victor Bugarin, Aurel Cucu ş.a. Alte rubrici cuprindeau recenzii de cărţi, prezentări de expoziţii, cronica vieţii culturale. Literatură nu se publică, profilul revistei fiind unul ştiinţific, în schimb apar o serie de studii de istorie literară (Gh. Postelnicu, Dinicu Golescu în Banat ş.a.)	M.F.
ANALELE BUCOVINEI, publicaţie a Centrului de Studii „Bucovina" al Academiei Române, editată la Bucureşti, de două ori pe lună, cu începere din iunie 1994. Redactor responsabil este D. Vatamaniuc, secretar redacţie — Vasile I. Schipor. Se ocupă de problemele Bucovinei şi are rubrici permanente pentru toate domeniile de cercetare: viaţă politică, culturală, literară şi artistică, istorie, demografie, toponimie, onomastică, statistică, folclor, etnografie, ştiinţe naturale, ecologie. Publică în fiecare număr documente, evocări de personalităţi şi prezentări de cărţi şi reviste consacrate Bucovinei. Colaborează academicienii Radu Grigorovici, Liviu Ionesi, Gheorghe Platon, Ştefan Ştefănescu, Vladimir Trebici şi un mare număr de cercetători, unii colaboratori permanenţi: Ovidiu Bâtă, Elena Cristus, Dragoş Cusiac, Rodica Iaţencu, Georgeta Istrătoaie, Marian Olaru, Sorin Trelea, Mihaela Ungureanu ş.a. Publicaţia a dobândit şi o largă difuzare în străinătate.	I. D.
m Dl* LVBtţiE, i85*
ANALELE LITERARE
JReVIST Â l-UNARÂ
AXI L t X T Â I C
I.
klOACTiAit Af>MiN!»TftATIA mmărn	Sr	t
Mîcnît’Bd
mwmm& Mwmm mmkm a.mmknmn mmA%h
U** M ^«*4»	K»	M
t
ANALELE DOBROGEI, revistă care a apărut la Constanţa, trimestrial, în 1920, apoi la Cernăuţi, anual, între 1924 şi 1938. Director este Constantin Brătescu. Programul anunţat era „promovarea studiului ştiinţific al trecutului şi prezentului Dobrogei", A.D. publicând, pe lângă studii şi articole de istorie, geografie, etnografie şi folclor, literatură originală, traduceri, studii de istorie literară, recenzii şi note de cărţi. Colaborează cu versuri Ion Bentoiu, Gr. Sălceanu (debut în 1921), Al. Gherghel, N. Ţimiraş, cu proză - S. Mehedinţi (descrieri geografice), C. Brătescu, Valeriu I. Grecu, iar cu studii de istorie literară — I. Georgescu, Noi documente privitoare la familia Hasdeu, (1920), Lucian Predescu, Marea Neagră în poezia noastră populară, (1929), M. Dragomirescu, Viaţa şi opera lui P. Cerna (1932), în privinţa lui Cerna (1933). în 1928, M. Pricopie tipăreşte o versiune prescurtată a Ţiganiadei lui Ion Budai-Deleanu. Revista publică folclor dobrogean şi studii despre poetul latin Ovidiu, exilat la Tomis: Carol Blum, Cauzele relegării poetului P. Ovidius Naso la Tomis (1928), Şt. Bezdechi, Din elegiile lui P. Ovidiu Naso (Epitaful lui Ovidiu, Dor de ţară, Originea numelui Tomis, Iarna la Tomis, Atacurile barbarilor ş.a. (1924-1928). M. Pricopie traduce din Horaţiu, Hugo şi Eichen-dorff, Gr. Sălceanu din Baudelaire (Omul şi moartea, 1924), din Verlaine şi din Hugo (1924). Recenziile la cărţi şi reviste sunt semnate de R. Vulpe şi D. Iliescu. Două necrologuri — Vasile Pârvan (1927) şi Ioan N. Roman (1931) — apar nesemnate. Alţi colaboratori: I. Cornea, I. Dumitrescu-Frasin, O. Tafrali. I.H.
ANALELE LITERARE, revistă literară apărută la Bucureşti, lunar, din 15 decembrie 1885 până în mai 1886 şi la 15 ianuarie 1888. Comitetul de redacţie era alcătuit dintr-un grup numeros de scriitori şi publicişti, printre care Bonifaciu Florescu, Anghel Demetriescu, C. Georgian, D. Stăncescu, D. Teleor, G. Dem. Teodorescu, Şt. Vellescu, M. Gaster, Traian Demetrescu şi Mircea Demetriade. Ambiţia lor, nerealizată, era aceea de a combate, prin revistă şi prin cercul literar care trebuia să se constituie în jurul ei, influenţa „Convorbirilor literare". P. Ispirescu, O. Lugosianu, F. Simionescu şi D. Stăncescu au publicat literatură populară. O comedie, în noaptea nunţii, fragmente din romanul între crimă şi moarte şi versuri dădea Mircea Demetriade, alături de care colaborau N. Carageally-Costache, N. G. Rădulescu-Niger, Gh. Bengescu-Dabija — cu câteva scene din Pygmalion -, C. M. Nicolaescu, Th. Dumbră-veanu ş.a. Traian Demetrescu îşi tipărea în A.I. poeziile Lumea şi Două stanţe, Bonifaciu Florescu, mai multe versificări pe teme istorice, precum şi articole, fragmente din cursul de literatură, recenzii. Cu articole de critică literară este prezent Anghel Demetriescu, iar alte recenzii, cronici dramatice şi note bibliografice aparţin lui L. Şăineanu şi C. Drăgulinescu. Poeziile La visul profan şi Suo tempore de Al. Macedonski apar mai întâi aici.	R.Z.
ANALELE LITERARE, POLITICE, publicaţie apărută la Bucureşti la 1 septembrie 1921, într-un singur număr. Sunt
Analele
Dicţionarul general al literaturii române 154
inserate pagini de proză, portrete şi dialoguri literare de I. Peltz şi două poeme de Al. Macedonski, Rondelul ctitorilor şi Rondelul cascadelor. Alţi colaboratori: D. Karnabatt, Ionel Pavelescu, H. Blazian.	I.H.
De neamul moldovenilor de Miron Costin şi semnează articolul Un prieten romaşcan al poetului Cema. „Cronica", rubrică de informaţii, este semnată de G. Voevidca. Revista, una efemeră, nu şi-a transpus în fapt generosul program.	I.	D.
ANALELE LITERARE, POLITICE, ŞTIINŢIFICE, revistă lunară apărută la Bucureşti din ianuarie 1904 până în aprilie 1905, sub redacţia unui comitet. Publicaţia se află în descendenţa „Literatorului", dar e apropiată, prin program, şi de mişcarea sămănătoristă. De la numărul 3-4/1904, se află sub direcţia lui Th. D. Speranţia (partea literară), N. Cosăcescu (partea politică) şi G. T. Buzoianu (partea ştiinţifică). Conform articolului-program Prima vorbă, „numai o literatură naţională ne poate asigura o individualitate etnică", în interiorul unui proces de „reformă în toate direcţiile", vizând „redeşteptarea geniului latin al neamului". Poeţii, prozatorii şi criticii revistei sunt, însă, în mare majoritate, modernişti sau susţinători ai curentelor moderniste în literatură. Publică, astfel, poezie: G. Bacovia (Balet, Serenadă), Al. T. Stamatiad, Alice Călugăru, Eugeniu Speranţia, Donar Munteanu, N. G. Rădulescu-Niger, Mircea Demetriade, Mia Frollo (care debutează aici semnând Maria Buzoianu), printre prozatori numărându-se C. Nottara, Th. D. Speranţia. în ce priveşte teatrul, revista face faţă tipăririi unor texte chiar şi de mari dimensiuni. Astfel, odată cu numărul 1/1904, începe publicarea basmului dramatic, cu un prolog şi 10 „icoane", Dafin Făt-Frumos şi frumoasa Ileana, în versuri şi proză, semnat de Mircea Demetriade, tot lui aparţinându-i şi „melopeea în trei acte" Renegatul. Numărul triplu 6-8/1904 reproduce „drama în cinci acte şi în versuri" Grigore Vodă, domnul Moldovei de Alexandru Depărăţeanu, precedată de un studiu de C. S. Dissescu dedicat vieţii şi operei autorului piesei, întregul număr fiind închinat personalităţii scriitorului. în ce priveşte istoria literară, se publică studii masive, cum este cel al lui M. Străjanu despre viaţa şi opera lui Ion Heliade-Rădulescu. De reţinut simt şi rubricile „Cronica literară" sau „Biografii", unde se comentează colecţia de poezii populare despre Ştefan cel Mare, adunate de S. Teodorescu Kirileanu ori sunt semnalate monografii cum este cea a lui P. V. Haneş despre Alecu Russo. Alţi colaboratori: Radu Rosetti, I. Peretz, H. G. Lecca.	I.H.
ANALELE ROMANULUI, revistă literară, ştiinţifică şi economică, care apare la Roman, bilunar, între 20 mai şi 25 decembrie 1932 (şapte numere). Este scoasă, declară articolul-program redacţional, în „vremuri cenuşii", caracterizate de „nevoi şi necazuri multe şi grele", aspiraţia ei fiind „oglinda năzuinţelor de mai bine, înfăptuire a gândului dârz şi a visului aripat". Publică poezii V. Eftimiu, G. Voevidca (sufletul publicaţiei), G. Ranetti, N. Tcaciuc-Albu, Dragoş Vitencu. Proza, cu excepţia tabletei Tocilarul de T. Arghezi, tradusă şi în franceză, este puţină şi nesemnificativă. Se dau câteva traduceri din odele lui Horaţiu, din poezia lui Ch. Baudelaire şi a lui Jules Lemaître. Se reproduc proverbe sanscrite traduse de G. Coşbuc şi proverbe franceze traduse de N. Iorga. Al. Epure editează pagini din
ANALELE SOCIETĂŢII DE LIMBA ROMÂNĂ, publicaţie periodică anuală a Societăţii de Limba Română din Iugoslavia. Primul număr apare în anul 1970, ultimul în 1983, la Zrenjanin. Redactor-şef este Radu Flora, din comitetul de redacţie fac parte Ion Bălan, Emil Filip, Miodrag Milos, Gligor Popi, Iulian Rista Bugariu, Cornel Bălică, Gheorghe Bosioc, Panta Cebzan, Traian Doban, Ileana Dorina Bulic, Lia Magdu şi Trăilă Spăriosu. Articolele publicate adună rezultatele unor cercetări generale şi speciale cu privire la probleme de limbă şi literatură română, cultură de expresie românească, la diferite aspecte ale istoriei şi, nu în ultimul rând, la evoluţia învăţământului în limba română din spaţiul iugoslav. Principalii colaboratori sunt Radu Flora, Momcilo Savici, Gligor Popi, Trăilă Spăriosu, Milan Vancu, Emil Filip, Iulian Rista Bugariu, Ileana Dorina Bulic, Miodrag Milos. Alături de ei, publică studii depre limba, literatura, cultura şi civilizaţia română Gheorghe Bulgăr, I. C. Chiţimia, Mircea Anghelescu, Nicolae Bot, Virgil Vintilescu, Cezar Apreotesei, Victor Vescu, Ileana Vescu, Sorina Bercescu, Octav Păun. O atenţie deosebită se acordă cercetării relaţiilor sârbo-române şi româno-sârbe, în studii semnate de Nikola Gavrilovici, Dorin Gămulescu, Victoria Frâncu, Mirko Jivkovici, Nikola Rodiei, Mircea Popa. I.Mn.
ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII „AL. I. CUZA“ DIN IAŞI. Lingvistică. Literatură, publicaţie care apare la Iaşi din 1955, cu subtitlurile „Istorie. Filologie" (1955-1966), „Limbă. Literatură" (1967-1968) şi „Lingvistică. Literatură"
(1969). Este o publicaţie universitară de cercetări filologice, lingvistice şi de istorie şi critică literară a secţiunii a IlI-a, Ştiinţe sociale. Comitetul de redacţie era alcătuit în 1962 din Const. Ciopraga, G. Istrate, I. D. Lăudat, N. I. Popa, Valeriu Stoleriu, Ariton Vraciu. Rubrici: „Studii, contribuţii, interpretări", „Evocări", „Comentarii", „Comemorări", „Interferenţe", „Poetică şi limbaj", „Puncte de vedere", „Perspective istorico-literare", „Perspective de cercetare literară", „Recenzii", „Note". Conţine articole de lingvistică generală şi comparată, de istorie a limbii române, de lingvistică romanică, germanică, slavistică, de stilistică şi poetică, folcloristică, istoria literaturii române şi universale, de literatură comparată (receptare literară şi influenţe), de critică literară. Volumul din 1972 este consacrat centenarului G. Ibrăileanu, cu studii semnate de Al. Dima, I. D. Lăudat, Const. Ciopraga, Mircea Popa, Aurel Sasu, Valentin Taşcu, Noemi Bomher, Gr. Ţugui, Petru Ursache, I. Apetroaie, I. C. Chiţimia, Maria Platon. în volumul din 1968, care marchează împlinirea a două decenii de la moartea lui Sextil Puşcariu, articolele şi studiile sunt semnate, printre alţii, de G. Istrate, V. Arvinte, Ilie Dan, D. Irimia, Magdalena Vulpe. Tema volumului din 1978, Perspective în cercetarea literară, cuprinde articole despre principalele direcţii ale criticii literare,
155 Dicţionarul general al literaturii române
Analele
semnate de Ştefan Avădanei, Petru Ursache, Constantin Pavel, Petruţa Puşcaşu (Spânu), Mariana Ionescu. Colaborează cu studii de lingvistică G. Ivănescu, Iorgu Iordan, G. Gafiţeanu, M. Zdrenghea, Leon Leviţchi, Al. Andriescu, G. Istrate, V. Arvinte; cu articole de istorie, critică şi teorie literară — Al. Dima, Const. Ciopraga, Th. Simensky, DanHăulică, Valeriu Stoleriu, Elvira Sorohan, Antoaneta Macovei, Maria Platon,
I.	D. Lăudat, Maria Frunză, Ion Tiba, I. Sârbu, V. Adăscăliţei; cu studii de poetică şi semiotică — AL Husar, Adrian Poruciuc, Noemi Bomher, Silvia Buţureanu, Adela Holban; cu studii de literatură comparată şi receptare literară — Horia Hulban, Grigore Vereş, Ştefan Avădanei, Mihaela Costache, Gertrude Sauer. Alţi colaboratori: Traian Diaconescu, Hertha Perez,
C.	Cihodaru, Petru Zugun, Adrian Voica, Anca Sârbu, Dana Diaconu, Livia Cotorcea, Mihaela Mârţu.	C.A.
ANALELE UNIVERSITĂŢII BUCUREŞTI. Seria Limba şi literatura română, publicaţie care apare la Bucureşti din 1956, continuând „Revista Universităţii «C. I. Parhon» şi a Politehnicii din Bucureşti. Seria «Ştiinţe sociale»", editată în intervalul 1952-1955. în afară de seria „Limba şi literatura română", A.U.B. mai cuprind serii dedicate studiilor filologice, ca de pildă: „Literatură universală şi comparată", „Limbi şi literaturi străine", „Limbi romanice", „Limbi germanice" „Limbi slave". Comitetul de redacţie era alcătuit în 1956 din Jean Livescu (redactor responsabil), Paul Popescu-Neveanu, Sandu Vianu (redactori responsabili adjuncţi), Andrei Oţetea, Al. Rosetti, N. Melinescu, M. Novicov, I. Oancea, L. Tismăneanu, Costin Murgescu; în 1978, din I. Coteanu, Paul Cornea, Em. Vasiliu (redactori responsabili), D. Micu, Matilda Caragiu Marioţeanu, Dan Grigorescu, Eugen Simion, Mircea Martin, Silviu Angelescu, Antoaneta Tănăsescu; în 1994, Paul Comea este numit redactor-şef şi Dan Horia Mazilu redactor-şef adjunct. Din 1995, Dan Horia Mazilu este redactor-şef. Au mai făcut parte din colectivele de redacţie Al. Graur, Athanase Joja, Tudor Vianu, Al. Balaci, D. Păcurariu, Boris Cazacu, Şerban Cioculescu, Al. Piru, Silvian Iosifescu, Valeria Guţu Romalo, D. Macrea, Cv. S. Crohmălniceanu, George Munteanu, Mircea Martin, Valentin Lipatti, Leon Leviţchi, Victor Hanea, Ana Cartianu, G. Ivaşcu, Al. Dima. Revista conţine studii, articole, recenzii, cronici în domeniul lingvisticii, folcloristicii, al istoriei, criticii, teoriei literare şi literaturii comparate. Are rubricile „Literatură română", „Lingvistică", „Teorie literară", „Folclor", „Istoria literaturii române", „Studii şi documente", „Limbă şi literatură română", „Limbi şi literaturi străine", „Literatură universală", „Recenzii", „Cronică". La numărul 1-2 din 1972, conţinând comunicările susţinute la sesiunea ştiinţifică cu tema Metodologia cercetării limbii şi literaturii, colaborează Al. Dima (Problematica şi metodologia modernă a literaturii comparate), Paul Cornea (Contribuţii la o teorie sociologică a „succesului" literar), Liviu Onu (Despre oportunitatea unor metode riguroase în editarea textelor româneşti vechi), Mihai Zamfir (Metodologia monografiilor privind literatura română modernă - secolul al XlX-lea), Boris
Cazacu, Dan Simonescu, I. Coteanu. Volumul din 1978 este consacrat lucrărilor prezentate la Colocviul româno-german pentru studierea lexicului social-politic din epoca de la 1848, participând, între alţii, Ion Coteanu, Mircea Seche, Narcisa Forăscu, Rodica Bogza-Irimie, Angela Bidu-Vrânceanu. Numărul 2 din 1973 este dedicat aniversării a 300 de ani de la naşterea lui Dimitrie Cantemir, iar articolele simt semnate de
D.	Păcurariu (Dimitrie Cantemir - Precursorul), Dan Simonescu („Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea"), Ion Rotaru (Dimitrie Cantemir - Stilul baroc), Al. Cizek (Valori clasice şi umaniste în „Istoria ieroglifică"), Dan C. Mihăilescu („ Ţiganiada" şi „Istoria ieroglifică"), Marian Popescu (Măştile în „Istoria ieroglifică"). în cadrul rubricilor „Studii şi documente", „Discuţii despre curente în literatura română din secolul XX", semnează articole despre sămănătorism, poporanism şi avangardism Al. Piru, Pompiliu Mareea, G. Ivaşcu, I. Rotaru ş.a. (1968), iar despre personalităţi ale istoriei şi criticii literare (E. Lovinescu, G. Călinescu, D. Popovici), Eugen Simion, Romul Munteanu şi Ov. S. Crohmălniceanu (1969). Mai contribuie cu articole de istorie, teorie şi critică literară D. Micu, Zoe Dumi-trescu-Buşulenga, Mihai Novicov, I. C. Chiţimia, Virgil Nemoianu, Şt. Cazimir, Al. Tudorică, Mihai Apostolescu, Aurel Petrescu, M. I. Dragomirescu, Al. Sincu, Mircea Martin, Silvian Iosifescu, Octav Păun, Jean Livescu, Mircea Anghelescu, Gh. Bulgăr, N. Constantinescu, I. V. Şerban, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Nicolae Manolescu, Dan Grigorescu, Dan Horia Mazilu, Florin Manolescu, Elena Bortă, Ileana Mihăilă, Laurenţiu Avram, Silvia Marin, Raluca Dună, Mihail Nanu, Maria Brăescu, Alexandra Cuniţă, I. V. Şerban; cu articole de literatură comparată şi universală — Nina Fagon, Al. Balaci, Ion Brăescu, Valentin Lipatti, Vera Călin, Leon Leviţchi, Victor Hanea, T. Vianu (O problemă a periodizării Renaşterii, 1959), Ana Cartianu, Valeria Alcalay, Eugen Cizek; cu studii de lingvistică, poetică şi stilistică — Gr. Brâncuş, Valeria Guţu Romalo, N. Condeescu, Al. Graur, Pândele Olteanu, Lucia Wald, Iorgu Iordan, Edith Iarovici, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Liviu Papadima, Rodica Zafiu, Gabriela Pană-Dindelegan, Melania Florea, N. Constantinescu.	C.A.
ANALELE UNIVERSITĂŢII DIN CRAIOVA, publicaţie care apare la Craiova, pe serii, din 1972. între anii 1972 şi 1975, seria de filologie iese împreună cu seriile de istorie şi geografie; din 1976 seria de filologie apare separat. Primul colegiu de redacţie este format din Pavel Ţugui (redactor responsabil), George Sorescu (secretar de redacţie), Eugen Negriei, Dorin Teodorescu, Ioana Murar, Mimoza Iancovici, Marin Ohotă, Rodica Iordache. Din 1973, din colegiul de redacţie mai fac parte Al. Piru, Flora Şuteu, Ion Pătraşcu, redactor responsabil fiind Pavel Ţugui. în 1975, redactor responsabil este Ion Trăistaru (pentru toate secţiunile). Din 1976, acesta apare alături de Flora Şuteu, Ion Pătraşcu, Marin Petrişor, George Sorescu, Pavel Ţugui, Dorin Teodorescu. între 1977 şi 1982, secretar de redacţie este Pavel Ţugui. Volumul din 1982 este îngrijit de Gh. Bolocan. în 1986, colegiul de redacţie are componenţa:
Analele
Dicţionarul general al literaturii române 156
Eugen Negriei, Marin Beşteliu, Gh. Bolocan (secretar de redacţie), Ion Pătraşcu, Radu Sp. Popescu, Constantin Popescu, George Sorescu, Ion Trăistaru. Din 1978, textele sunt grupate în rubrici cvasipermanente ca: „Studii şi documente", „Note şi recenzii", „Cronică". Comentatorii poeziei româneşti se interesează de autori şi de teme majore, începând cu Eminescu (Pavel Ţugui şi C. D. Papastate). Arghezi intră în aria de preocupări a lui Titus Bălaşa, Marin Beşteliu, Florea Firan, volumul din 1979 cuprinzând o secţiune dedicată centenarului naşterii poetului, cu materiale semnate de Eugen Negriei, Dorin Teodorescu, Ion Pătraşcu şi Emilia Parpală. Dorin Teodorescu se ocupă de Ion Barbu, George Sorescu de Vasile Alecsandri, Emilia Parpală de Ion Budai-Deleanu şi de Adrian Maniu, Toma Grigorie de Mihail Celarianu, Emil Dumitraşcu de mai puţin cunoscutul N. I. Herescu. Proza românească preocupă pe colaboratorii revistei începând cu literatura veche. Eugen Negriei se arată interesat de cronicile brâncoveneşti (Observaţii stilistice asupra cronicii anonime brâncoveneşti), Ion Trăistaru de arta literară a lui Miron Costin, Ion Nijloveanu de opera lui Dimitrie Cantemir, Tudor Nedelcea de cronicarii munteni. De literatura românească premodernă şi modernă se ocupă Marian Barbu (Marginalii la o proză mai puţin cercetată - romanul de mistere, Dislocarea compoziţiei în proza românească actuală, în „Galeria cu viţă sălbatică"), Pavel Ţugui, Cornelia Diaconu, Dorin Teodorescu, Toma Grigorie, Titus Bălaşa, Sonia Cuciu-reanu, Maria Magdalena Simion. Volumul din 1980 conţine o secţiune dedicată centenarului naşterii lui Mihail Sadoveanu (corespondenţă, studii de Pavel Ţugui şi Ion Pătraşcu ş.a.). Dramaturgia, care ocupă un loc mult mai modest în preocupările cercetătorilor, nu scapă totuşi atenţiei Şinei Dănciu-lescu-Leonte, Corneliei Cârstea şi Rodicăi Iordache. Fără a fi o publicaţie destinată studierii literaturii universale, revista conţine numeroase cercetări dedicate poeziei scrise în alte limbi, cu precădere în cele romanice. Primul loc pare să fie ocupat de lirica franceză, căreia îi dedică mai multe studii Constantin Popescu şi Sonia Cuciureanu. A doua, în ordinea importanţei, pare a fi poezia italiană, despre care scriu Ion Pătraşcu ori Romeo Magherescu. Nu sunt uitate literaturile clasice, cu precădere cea latină, şi lirica unor popoare romanice (Romeo Magherescu). Cât priveşte proza, pare să intereseze, iarăşi, în primul rând, cea franceză, începând cu marea literatură a secolului al XlX-lea (Lelia Trocan), pentru ca, trecând prin Emile Zola (C. D. Papastate) şi Raymond Radiguet (Sonia Cuciureanu), să se ajungă la marea literatură a secolului alXX-lea, cu Frangois Mauriac (Sonia Cuciureanu), Jean Giraudoux (Elena Răducanu) sau cu Noul Roman (Lelia Trocan). Volumul din 1980 are o secţiune dedicată personalităţii lui Honore de Balzac, intitulată Evocarea lui Balzac, cuprinzând studii şi note de Elena Răducanu, Sonia Cuciureanu, Lelia Trocan, Ion Pătraşcu. Alte domenii atacate în aria epicului merg de la proza latină clasică până la literaturile anglo-saxone. în domeniul dramaturgiei străine, interesul colaboratorilor publicaţiei se dovedeşte la fel de variat, ca modalităţi de abordare tematică, şi la fel de modern, sub aspect metodologic, ca şi celelalte, deşi aria de interes se limitează
aproape exclusiv la domeniul dramaturgiei şi spectacolului teatral francez. I. Schinteie analizează, din această perspectivă, modernitatea teatrului scris de Alfred de Musset, dar şi repertoriul Teatrului Naţional din Craiova în secolul al XX-lea, în vreme ce Elena Răducanu, specializată în opera dramatică a lui Henry de Montherlant, abordează estetica spectacolului dramatic, pentru care apelează la perspective metodologice de o strictă modernitate (Approche semiotique du theâtre). Multe astfel de cercetări, probabil referate sau părţi din versiunea definitivă a unor teze de doctorat ce nu şi-au găsit cu uşurinţă locul de publicare, au un aparat critic dezvoltat, dovedind informarea autorilor, precum şi o tratare îndrăzneaţă a temelor. Alţi colaboratori: C. Popescu, Ion Calotă, Doina Negomireanu.	/./.
ANALELE UNIVERSITĂŢII DIN TIMIŞOARA. Seria ştiinţe filologice, publicaţie care apare la Timişoara din 1956. Redactori responsabili sunt, pe rând, Victor Iancu (1969-1973), Ştefan Munteanu (1974-1977), Vasile Şerban, Simion Mioc, G. Ivănescu. Secretar de redacţie: G.L Tohăneanu (1963-1969). Din 1965 redactor responsabil adjunct este Eugen Todoran. Publicaţia cuprinde secţiuni privitoare la istoria limbii şi literaturii, gramatica şi teoria limbii, la care se adaugă dialectologia, stilistica, folclorul şi, după 1995, semiotica. Mai apar rubricile de „note şi discuţii", referate, recenzii, interviuri. Sumarul este însoţit de traduceri în limbile rusă, franceză, apoi, în germană şi engleză. între colaboratorii la secţiunea de istoria literaturii se înscriu, pentru literatura română, Eugen Todoran, Simion Mioc, losif Cheie-Pantea, Ramona Boca-Bordei, Virgil Vintilescu; despre probleme de istorie literară franceză scriu Livius Ciocârlie, Margareta Gyurcsik, Rodica Tohăneanu; de literatura engleză se ocupă Marcel Corniş-Pop, Pia Teodo-rescu-Brînzeu, Constantin Chevereşan, Ilie Gyurcsik; Alfred Heirrich abordează probleme legate de istoria literaturii ruse. Articole de literatură comparată semnează Clio Mănescu, Corneliu Nistor, Traian Liviu Birăescu. în domeniul lingvistic se remarcă cercetări de lexicologie (Marin Bucă, Ivan Evseev, Richard Sârbu, Maria Sârbu), de stilistică, istoria stilisticii (G. Ivănescu, Ileana Oancea, Şt. Munteanu, Felicia Giurgiu), istoria limbii (Doina David), dialectologie (Ionel Stan, Vasile Frăţilă), morfologie (Rodica Popescu, I. Muţiu). Articole aplicate limbilor franceză, engleză şi germană semnează Maria Ţenchea, Hortensia Pârlog, Aurelia Turcu, Yvonne Lucuţa. După 1990 secţiunile şi colaboratorii se diversifică. Semnează cercetători din Italia şi Franţa (Alexandru Niculescu, Giuseppe Picillo, Teresa Ferro, Nelly Flaux, Walter de Mulder). Creşte interesul pentru domeniile modeme ale lingvisticii (lingvistica contrastivă) şi pentru cele inter disciplinare (semiotica). Apar nume noi: Claudiu Arieşan, Ioan N. Bâtea, Carmen Blaga, Sorin Ciutacu, Laura Cheie, Otilia Hedeşan, Marianne Marki, Adrian Mioc, Dumitru Vlăduţ. Multe dintre articolele publicate aici au constituit nucleul unor cărţi de autor. S. I. -J.
157 Dicţionarul general al literaturii române
Anania
ANANIA, Valeriu (18.111.1921, Glăvile, j. Vâlcea) poet, dramaturg, prozator, memorialist şi traducător. Este fiul ardeleanului Vasile Anania, mic negustor de ţară, apoi muncitor în Bucureşti, şi al Anei (n. Mărgăritărescu), fiica unui preot din Vâlcea. Urmează primele cinci clase în comuna natală, apoi cursurile Seminarului Central din Bucureşti (1933-1941), unde îi are profesori pe Anton Holban şi Petru Caraman; îşi ia bacalaureatul la Liceul „Mihai Viteazul". Urmează între 1941 şi 1948 cursuri de teologie la Bucureşti, Cluj, Sibiu şi cursuri de medicină şi muzică instrumentală la Cluj (1945-1946). Intră în monahism cu numele Bartolomeu şi vieţuieşte o vreme la mănăstirea Antim din Bucureşti. în 1958 e condamnat politic la douăzeci de ani de muncă silnică. Trece prin penitenciarele Jilava, Piteşti, Aiud, unde îi cunoaşte pe Petre Ţuţea şi pe Petre Pandrea; în „academia" subterană de la Jilava se nasc povestirile din Amintirile peregrinului apter, la Aiud concepe mental poemele dramatice Steaua Zimbrului şi Meşterul Manole. Este eliberat în 1964, prin decret general de graţiere. în 1965 pleacă din ţară, la Detroit, ca preot al Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America. La întoarcere, în 1976, este numit director al Institutului Biblic din Bucureşti. în 1992 a fost înscăunat arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului. Debutează în dramaturgie la 17 ani, cu scenariul radiofonic în versuri Jocul fulgilor. în 1939, cu sprijinul lui N. Iorga, i se joacă piesa Lafurcărie pe scena Teatrului Ligii Culturale, iar în 1940,
pe scena Teatrului Naţional Studio, poemul dramatic Dochia. In stagiunea 1967-1968, i se pune în scenă la Teatrul „Barbu Delavrancea" din Bucureşti piesa Mioriţa, care, publicată în 1966, constituie şi debutul său editorial. Debutase ca poet în 1935, în revista „Ortodoxia", cu poezia Pământ şi cer. A colaborat la „Vremea", „Gândirea", „Dacia rediviva" (cofondator), „Convorbiri literare", „Gazeta literară", „Credinţa" (Detroit), „Noi" (Detroit), „Destin" (Madrid), „Tribuna", „Amfiteatru", „Ateneu", „Albina", „Luceafărul", „Telegraful român" (Sibiu), „Magazin istoric" etc.
Poezia lui A. este dificil de încadrat într-o formulă de istorie literară ori în contextul poeziei actuale. în primul rând pentru că el aparţine „promoţiei amânate" (cum a numit-o Laurenţiu Ulici), acea generaţie a războiului, de poeţi născuţi prin anii '20, cu debuturi târzii şi evoluţii sinuoase, fără conştiinţa apartenenţei la vreun grup ori mişcare literară. în al doilea rând, pentru că poezia unui poet-călugăr nu poate fi înţeleasă fără o cultură şi o trăire religioasă profundă. Se poate afirma că A. continuă „linia" ortodoxismului, dar nu într-o manieră tocmai „ortodoxistă": pe lângă influenţe gândiriste, apar inflexiuni argheziene, alteori voiculesciene ori barbiene. Modalitatea în care interpretează — într-un excepţional articol inserat în volumul Din spumele mării, 1995 — Sonetele lui V. Voiculescu poate oferi cheia de lectură pe care autorul a hărăzit-o propriilor texte: Sonetele sunt rodul experienţelor spirituale de
Valeriu Anania şi Marin Sorescu
Anania
Dicţionarul general al literaturii române 158
tip isihast, senzualismul nu este decât o chestiune de limbaj poetic, cu alte cuvinte erosul se converteşte în agape (ca substanţă), iar agape se exprimă prin eros (ca limbaj). Primul volum de poezie, Geneze (1971), propune „scenarii" poetice care deghizează în metafore un scenariu liturgic: ambigua persoană a doua a poemului ascunde o persoană sacră, după cum, alteori, persoana întâi îşi asumă ipostaze divine, dinamica relaţiei eu poetic — „celălalt" (există în fiecare poem un „tu", fie masculin, fie feminin, amintind de sonetele lui Voiculescu) semnificând misterul „comunicării" religioase, care este comuniune, trăire prin identificare. Următorul volum, File de acatist (1976), conţine poezie religioasă: două acatiste, imul dedicat Sfântului Mucenic Ioan Valahul, celălalt Sfântului Calinic de la Cernica. Acatistele, păstrând tonalitatea tradiţională şi prozodia imnului bizantin, surprind prin poeticitatea lor: „Vezi toamna cum se-mbracă în trup pogorâtor/ Acoperindu-şi moartea ca iarba-n rădăcină./ La râul Babei plânsem. Din floarea ce se-nchină/ Acestei triste pravili mai stăruie un dor/ Horit în neodihna miresmelor: lumină./ Ucenicindu-i nopţii şi bând-o prin tăgadă,/ Lucoare nouă, sfântă, ne-mbată şi ne pradă./ Aliluia!" (Acatistul Sf Ioan Valahul, Starea a treia). Volumele următoare, Istorii agrippine (1976), Anamneze (1984) şi Imn Eminescului, în nouăsprezece cânturi (1992) se circumscriu, în general, aceluiaşi univers poetic. Dramaturgia lui A., reunită în două volume publicate în 1982 sub titlul Greul Pământului. O pentalogie a mitului românesc (Premiul Uniunii Scriitorilor), oferă o fascinantă experienţă de întoarcere a mitului, înţeleasă ca retrăire-reinventare a acestuia. Cinci poeme dramatice, Mioriţa, Du-te vreme, vino vreme, Meşterul Manole, Greul Pământului şi Steaua Zimbrului, delimitează simbolic o vatră a spiritualităţii româneşti, un spaţiu al „genezelor", alcătuind un sistem poetico-filosofic articulat, ale cărui axe de referinţă sunt folclorul şi istoria. în articolul Mitologia românească, inclus în volumul Din spumele mării. A. subscrie la interpretarea pe care Mircea Eliade o dă Mioriţei, în care se regăseşte „cheia" propriului poem dramatic: „Este vorba de o nouă creaţie religioasă, proprie sud-estului european, pe care noi am numit-o «creştinism cosmic» pentru că, pe de o parte, ea proiectează misterul cristologic asupra naturii întregi, iar, pe de altă parte, neglijează elementele istorice ale creştinismului, insistând, dimpotrivă, asupra dimensiunii liturgice a existenţei omului în lume." Această interpretare a baladei populare, în spiritul unui creştinism cosmic, este „reprezentată" în Mioriţa lui A. prin intermediul unor personaje, care nu simt decât „măşti" ale unor principii ori forţe cosmice. Dacă Mioriţa se caracterizează prin lirism şi concentrare metaforică, poemul Meşterul Manole (1968) pare mai apropiat de specia dramatică, prin existenţa unor forţe antagonice care susţin acţiunea (D. Micu). Aparenţă dramatică şi miez tragic, căci, în esenţă, conflictul purcede dintr-o fatalitate ontologică: omul este disputat concomitent de „cer" şi de „pământ", de Biserică şi de Femeie, de dragostea spirituală şi de dragostea trupească. Alegerea, absolut necesară unei iubiri-creaţii autentice, aparţine omului şi ea determină destinul tragic: voinţa de creaţie coincide cu asceza, cu jertfirea „izvodului'Va materiei, în „rodul" spiritului. Ultima piesă
publicată, Hoţul de mărgăritare (întoarcerea fiului risipitor) (1993), scrisă în 1952, urmăreşte semnificaţiile parabolei biblice a fiului risipitor, tema salvării, a împăcării cu Tatăl şi a sacrificiului regenerator. Romanul exotic Străinii din Kipukua (1979) şi volumul de nuvele Amintirile peregrinului apter (1990), ce împrumută aparenţa unui roman memorialistic, aparţin fără îndoială tradiţiei prozei fantastice româneşti. Concepţia asupra fantasticului s-ar distinge, în cazul lui A., prin imaginarea unui univers dublu articulat ori cu două feţe: „realul" şi „miraculosul", trecutul şi prezentul, mitul — basmul hawaiian ori legenda românească — şi istoria nu se neagă, nu se opun, nu se întretaie, ci sunt concomitente, amestecate, identice în substanţa lor. „Invenţia" care face posibilă nararea unei asemenea lumi duble este crearea unui personaj fantastic cu totul special: un eu naratorial cu o dublă ipostază, una istorică, reală şi una mitică, fantastică. Eul-narator este în acelaşi timp un om obişnuit, „istoric", dar şi un contemporan al tuturor timpurilor, al zeilor hawaiieni ori al voievozilor şi vechilor călugări din mănăstirile româneşti. El trăieşte simultan în basm, în mit şi în realitate, asemenea lui Făt-Frumos din poemul dramatic, cu o vagă înţelegere a statutului său de „ne-muritor" ori de „înviat". Străinii din Kipukua se plasează într-un spaţiu exotic: insulele hawaiiene, cu mirajul unei culturi arhaice, care încă îşi trăieşte poveştile despre zei (moolelo). Personajele centrale: domnul Martin, matematician ratat, şi soţia lui, Diana Kovalski, fosta elevă a naratorului, profesor în America într-o „primă" existenţă, prietenul profesorului, primarul oraşului Kipukua, David Stevenson, şi fetele sale, Kaena şi Unauna, prinţul Lohiau sunt „nemuritori" ori „înviaţi", nemaiştiind cine ori ce sunt şi descoperindu-se treptat. „Străini" de propria viaţă şi de sine, de orice „casă", călători prin timp şi spaţii, „înviaţii", dar şi „nemuritorii" nu au identitate, nume, obârşii, pentru că au murit o dată şi, înviind, şi-au pierdut identitatea primă, înstrăinarea de tot îi transformă în veşnici peregrini. Rotonda plopilor aprinşi (1983), una dintre cele mai frumoase cărţi de memorialistică din literatura română, cuprinde o galerie de opt portrete (începând cu Tudor Arghezi, mentor literar şi prieten, apoi Gala Galaction, Anton Holban, Victor Papilian, Lucian Blaga, Ion Luca, Marin Preda şi V. Voiculescu, maestru spiritual) ce străjuiesc singuraticul „luminiş" sufletesc al autorului. Amintirile — „aproximative" în literă, autentice ca semnificaţie — sunt rodul unei căutări, a comuniunii ca împărtăşire spirituală, într-un heideggerian loc al deschiderii întru Fiinţă. Sensul acestei cărţi, scrisă cu remarcabil talent literar, cu sensibilitate intelectuală şi gingăşie sufletească, rezidă în adevărurile ei interioare, în încercarea de a recupera nu un trecut, cu personajele sale „principale", ci povestea întâlnirilor mirabile, împletirea în rotund a biografiilor cu autobiografia, adică destinul Rotondei sufleteşti.
După ce a tradus Noul Testament şi unele părţi din Vechiul Testament (Psaltirea, Pentateuhul, Cântarea Cântărilor, Cartea Psalmilor etc.), A. izbuteşte să ducă la bun sfârşit versiunea românească integrală a Bibliei (2001), însoţind textul cu comentarii de o remarcabilă valoare, prin densitatea şi erudiţia informaţiei, acurateţea şi, adesea, poezia interpretării. Tradii-
159 Dicţionarul general al literaturii române
Anca
cerea sa constituie un moment important în cultura română, deopotrivă laică şi religioasă, prin prospeţimea şi naturaleţea limbii şi prin restituirea unor sensuri pierdute ori răstălmăcite în traducerile anterioare.
SCRIERI: Mioriţa, cu o Predoslovie de Tudor Arghezi, Bucureşti, 1966; ed. pref. Liviu Petrescu, Cluj-Napoca, 1999; Meşterul Manole, Bucureşti, 1968; Du-te vreme, vino vremel, Bucureşti, 1969; Păhărelul cu nectar, Bucureşti, 1969; Geneze, Bucureşti, 1971; Steaua Zimbrului, Bucureşti, 1971; Poeme cu măşti. Du-te vreme, vino vreme! Mioriţa. Steaua Zimbrului. Meşterul Manole, Bucureşti, 1972; File de acatist, Detroit, 1976; Istorii agrippine, Bucureşti, 1976; Străinii din Kipukua, Bucureşti, 1979; Greul pământului. O pentalogie a mitului românesc, I—II, Bucureşti, 1982; Rotonda plopilor aprinşi, Bucureşti, 1983; Anamneze, Bucureşti, 1984; Amintirile peregrinului apter, Bucureşti, 1990; Cerurile Oltului, Râmnicu Vâlcea, 1990; Imn Eminescului, în nouăsprezece cânturi, Bucureşti, 1992; Pro memoria. Acţiunea catolicismului în România interbelică, Bucureşti, 1992; Hoţul de mărgăritare (întoarcerea fiului risipitor), Cluj-Napoca, 1993; Pledoarie pentru biserica neamului, Craiova, 1995; Din spumele mării, îngr. şi postfaţă Sandu Frunză, Cluj-Napoca, 1995; Poeme alese, pref. Liviu Petrescu, Cluj-Napoca, 1998; De dincolo de ape, îngr. şi postfaţă Ioan-Nicu Turcon, Cluj-Napoca, 2000; Du-te vreme, vino vreme!, îngr. Gabriel Enache, Ioan Şt. Lazări şi Nicolae State-Burluşi, Râmnicu Vâlcea, 2001. Traduceri: Noul Testament, Bucureşti, 1993; Cartea lui Iov, Bucureşti, 1996; Pentateuhul sau Cele cinci cărţi ale lui Moise, Bucureşti, 1997; Cântarea Cântărilor, Bucureşti, 1998; Cartea Psalmilor sau Psaltirea profetului David, Cluj-Napoca, 1998; Cartea profetului Ieremia, Bucureşti, 1999; Cartea profetului Iezechiel, Bucureşti, 2000; Poezia Vechiului Testament, Bucureşti, 2000; Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Negoiţescu, însemnări, 215-217; N. Carandino, Autori, piese şi spectacole, Bucureşti, 1973, 73-77; I. Zamfirescu, Drama istorică universală şi naţională, Bucureşti, 1976, 292; V. Brădăţeanu, Viziune şi univers în noua dramaturgie românească, Bucureşti, 1977, 278-283; Mancaş, Teatrul, 196-197; Ciompec, Motivul, 232-234; Sultana Craia, Visul germinai, LCF, 1979, 32; Sorin Titel, O lume imaginară şi exotică, RL, 1980,7; D. Micu, Valenţe ale fantasticului, LCF, 1980,10,11; Aurel Sasu, „Te iată iarăş singur", ST, 1980,5; D. Micu, La „rădăcini", RL, 1981,14; G. Muntean, Valorificarea modernă a etnosului, RL, 1982, 22; Paleologu, Alchimia, 112-120; Diaconescu, Dramaturgi, 1983,251-256; Mihai Ungheanu, Valeriu Anania, „Rotonda plopilor aprinşi", LCF, 1983, 30; Şerban Cioculescu, „Ş-altul e vâlcean...", R, 1983, 8; Firan, Profiluri, 22-26; Măciucă, Motive, 77-81; Laurenţiu Ulici, Singurătatea ca destin, RL, 1988,16; Dan Stanca, Preot şi înger, VR, 1990,12; Fevronia Novac, Suferinţele peregrinului apter, RL, 1991, 12; Adriana Zeck, Reintegrarea sacrului în cultură, RL, 1992,4; Liviu Grăsoiu, Bart. şi Val sub oglinda cerului nostru duhovnicesc, VR, 1992,5; Ioana Bot, Poetul, ca şi preotul, TR, 1993,17; Doina Curticăpeanu, Biblia comentată, ST, 1994,
4-5; Valeriu Anania, DRI, 1,16-25; Păcurariu, Dicţ. teolog., 15-16; Micu, Scurtă ist., II, 360, IV, 34-37; Nicolae Oancea, Parabola lucanică în „Hoţul de mărgăritare", TR, 1997,24; Ghiţulescu, Istoria, 128-132; Dicţ. esenţial, 26-28; Popa, Ist. lit., II, 954-955; Opriţă, Anticipaţia, 149-159. R. D.
ANCA, Gheorghe (12.IV.1944, Ruda-Budeşti, j. Vâlcea), poet, prozator, dramaturg şi traducător. Este fiul Elisabetei (n. Grigorescu) şi al lui Ion Anca, funcţionari. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1966). A fost, pe rând, redactor la Radiodifuziunea Română, redactor la revista „Colocvii", metodist şi inspector în Ministerul
învăţământului, lector la Facultatea de Ziaristică din Bucureşti, visiting professor la Universitatea din New Delhi (1977-1979, 1981-1984), director al Bibliotecii Institutului Politehnic din Bucureşti (1984-1987) şi director al Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu" (din 1988). A debutat ca poet în „Luceafărul" (1961). A folosit, în publicistică, pseudonimele Gh. Miloşeşti şi Gh. Grigorescu, iar în India, Horace Gage. Şi-a luat doctoratul în filologie în 1974, cu teza Baudelaire şi poeţii români. Corespondenţe ale spiritului poetic. Este membru în Authors Guild of India (din 1978), preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene (din 1992), vicepeşedinte al Societăţii Române de Etnologie, membru în International Association of Educators for World Peace şi în International Union of Anthropological and Ethnological Sciences. A organizat Academia Internaţională „Mihai Eminescu" în New Delhi (1981) şi Grupul Român pentru Pugwash. A editat cărţi şi reviste în România şi India, precum şi cursuri universitare.
Scrisă în patru limbi (română, engleză, hindi, sanscrită), opera literară (şi general-culturală) a lui A. se remarcă printr-o neobişnuită diversitate tematică şi stilistică, în care se experimentează formule („viziuni") şi limbaje menite să surprindă cu orice preţ. Privită în ansamblu, ea ţinteşte întrucâtva modelul Mircea Eliade. Poezia sa este, la începuturi, ermetică, de un pronunţat onirism, încifrându-se în „dodii" (concept liric care va evolua până la stadiul de „doine în dodii", trecând prin „indodii"). Ea se dezvoltă însă într-o poetică proprie, originală, româno-indoeuropeană, cu note suprarealiste, interiorizân-du-şi, prin transcenderea sunetelor „dhvani", exprimări supralingvistice, mantrice sau nirvanice şi echivalând nu o dată sunete sanscrite cu înţelesuri româneşti. în cele mai realizate poeme, de la prima carte, Invocaţii (1968), până la ultima, versul se pune în mişcare ca după un sunet universal, semnalizat mereu prin rimă: „Războiu-i foarte animal/ Mai cade unul de pe cal/ Cade pământul de pe cal/ Pocnesc potcoave de metal" (Cadenţă) sau: „De la Cozia la Vaţa/ Nimic nu costă viaţa/ nici eroul nici paiaţa/ nici stejarii dimineaţa" (Doină cu variaţiuni). în căutarea propriului sine, A. a mai experimentat „poezia-concret-antropologică", publicând auto-referenţiale „sonete thailandeze", „orientopoetică", „balada Calcuttei", „mamma Trinidad": „Kabir în Caraibbi/ Dante în mantre/ Eminescu în Yemen" (Pregăteşte-te să trăieşti în Trinidad). Romanele lui A. urmează o poetică serialistă, Parinior (1982) şi Upansonhind continuând, şi ca etos, esotericul Eres
(1970), iar tetralogia Apokalipsa indiană (Maica Medeea la Paris, Buddha şi Colonelul, Furnici albe, Frica de Orient), din care au apărut diferite fragmente, epicizează autobiografic personaje şi drame „indo-europene". în eseu, A. insistă asupra propriului concept de „indo-eminescologie" şi practică, printre altele, ficţiunea critică.
SCRIERI: Invocaţii, Bucureşti, 1968; Eres, Bucureşti, 1970; Poemele părinţilor, Bucureşti, 1976; De rerum Aryae, Delhi, 1982; Mantre, Delhi, 1982; Pancinci, Delhi, 1982; Parinior, Delhi, 1982; Sonet, Delhi, 1984; 50 doine lui Ilie Ilaşcu, Bucureşti, 1994; Haos, temniţă şi exil, Bucureşti, 1995; Doină cu variaţiuni, Bucureşti, 1995; Sub clopot, Bucureşti, 1997; Decasilab, Bucureşti, 1999; Orientopoetică, Bucureşti, 2000; Balada
Ancheta
Dicţionarul general al literaturii române 160
Calcuttei, Bucureşti, 2000; Sonete thailandeze, Bucureşti, 2000; Mamma Trinidad, Bucureşti, 2001; La Gioia. Apokalipsa indiană VI, Bucureşti, 2002. Traduceri: Gianni Rodari, Gramatica fanteziei, Bucureşti, 1980.
Repere bibliografice: D. Micu, Gheorghe Anca, „Invocaţii", GL, 1968, 33; Nicolae Baltag, Gheorghe Anca, „Invocaţii", CNT, 1968,41; Sergiu Adam, Gheorghe Anca, „Invocaţii", ATN, 1968,10; Dana Dumitriu, Gheorghe Anca, „Poemele părinţilor", RL, 1976,25; Petru Romoşan, Gheorghe Anca, „Poemele părinţilor", TR, 1976,41; Lit. rom. cont., I, Bucureşti, 710; Ioan Mihuţ, Memoria timpului, Bucureşti, 2000,156-160.	A. N.
ANCHETA, revistă care a apărut la Bucureşti, lunar, între 10 noiembrie 1924 şi octombrie 1926, director fiind Nicolae Pienaru. Revista, subintitulată „Caiet al figurilor contemporane", îşi propune „a sprijini pe acei ridicaţi prin merite adevărate" şi oferă câteva portrete: Corneliu Moldovanu, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, Ion Minulescu, directorul general al Artelor, Isaiia Răcăciuni, E. Lovinescu, un descoperitor de talente, Mihail Dragomirescu, Ion Sân-Giorgiu, V. Al. Jean, Eugen Botez, Octavian Goga, A. L. Zissu. Revista mai publică Pilde şi proverbe de Artur Enăşescu, versuri de Constantin Argeşanu şi o cronică la piesa Apostolii de Liviu Rebreanu.	M.Pp.
ANCU, Grigore (pseudonim al lui Alexandru Grigore Stoicescu; 26.V.1907, Bucureşti — 14.VIII.1936, Bucureşti), poet. Fiu al unui mic funcţionar, A. urmează şcoala medie comercială. După absolvire, bolnav deja, se dedică activităţii literare. Debutează, în 1929, cu o tabletă lirică, în „Duminica ortodoxă". în acelaşi an scoate revista de poezie „Notiţe" (trei numere), scrisă împreună cu Virgil Treboniu. Colaborează cu versuri şi proză la „Universul literar" şi este redactor la ziarul „Epoca". Sporadic, numele îi mai apare în „Aur" şi „Ogorul", împreună cu Virgil Treboniu, semnează eseul Legea poeziei pure (1930) şi cinci poeme: Amorul în noapte (1930), Esodul (1931), Anathemă (1931), Poem simfonic (1931), Ars poetica (1931). După moartea lui A., grupul „Adonis", printre fondatorii căruia s-a numărat, îi dedică un adevărat cult, tipărindu-i broşura Poezii postume (1939), precum şi „caietul omagial" Poezii lui Grigore Ancu (1941).
Eseul semnat de A. împreună cu Virgil Treboniu se voia o deducţie matematică a legii poeziei pure şi, totodată, un manifest liric „al generaţiei de la 1930", însă ideile iau o turnură aberantă, pe care lexicul, excesiv de preţios, nu o poate acoperi. Cele cinci poeme amalgamează maniere diverse, incompatibile adesea, verbozitatea strivind şi cele câteva sclipiri de sensibilitate lirică. Versurile lui A. din Poezii postume, eliberate de povara unui modernism căutat, izbutesc mai mult să dea expresie dramei personale. Proza, tratând liric teme ca dezrădăcinarea ori viaţa „otrepelor sociale", a „oropsiţilor", e vădit anacronică. Renumele lui A. în anumite cercuri nu se justifică decât într-o mică măsură prin creaţia sa.
SCRIERI: Legea poeziei pure (în colaborare cu Virgil Treboniu), Bucureşti, 1930; Amorul în noapte (în colaborare cu Virgil Treboniu), Bucureşti, 1930; Esodul (în colaborare cu Virgil Treboniu), Bucureşti, 1931; Anathemă (în colaborare cu Virgil Treboniu), Bucureşti, 1931;
Poem simfonic (în colaborare cu Virgil Treboniu), Bucureşti [1931]; Ars poetica (în colaborare cu Virgil Treboniu), Bucureşti, 1931; Poezii postume, Bucureşti, 1939.
Repere bibliografice: Paul I. Papadopol, Cărţi cu versuri, „Linia nouă", 1934, 10; Virgil Treboniu, Grigore Ancu, RAZ, 1936, 35; Predescu, Encicl, 31; Lovinescu, Sburătorul, III, 97,104,105,198,401. V.D.
ANDERCO, Cicio Simion (4.VIII.1915, Ilba, j. Maramureş — 22.XI.1975, Satu Mare), poet. Absolvent al Liceului „Dragoş Vodă" din Sighet şi al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj, A. debutează în „Crizantema" (1929) şi colaborează cu poezie, proză, articole şi cronici la ziare şi reviste transilvănene („Societatea de mâine", „Hyperion", „Braşovul literar", „Graiul Maramureşului", „Claviaturi" ş.a.), la unele fiind membru fondator („Symposion") sau, temporar, secretar de redacţie („Naţiunea română, 1935-1938, „Tribuna", 1938-1944). A semnat, în mare parte, cu iniţiale (C.S.A.) sau cu pseudonime (Gh. Barciu, Ciocio, Sergiu, Emilian, Leviatan), contribuind, cu un condei energic şi incisiv, la impulsionarea vieţii literare din Ardeal şi, îndeosebi, la stimularea tinerelor talente. După un sfert de veac de tăcere, poetul revine la creaţie în 1968, dar se manifestă sporadic şi fără prea multă vigoare.
A. se numără printre poeţii transilvăneni notabili din perioada 1930-1937. A pregătit pentru tipar un volum de versuri, Hotare pentru vis, care, deşi anunţat de mai multe ori înainte de război, va apărea doar postum (1998). Lirica sa, de o mare bogăţie imagistică, dezvăluie o sensibilitate înclinată spre reflexie şi visare. Poemele din cuprinsul volumului transpun, într-o ambianţă feerică, elanurile unui suflet însetat de lumină şi puritate (Apropiere, Peste lut, Domniţa apelor). Accentele religioase, convertite pe alocuri în exaltări panteiste, amintesc de Arghezi şi Blaga. Crezul artistic capătă o nuanţă mesianică, poeţilor atribuindu-li-se cea mai nobilă menire (Biserica versului, Poeţilor). Excesul imagistic pare uneori obositor. în genere, însă, poezia lui A. a fost apreciată în epocă.
SCRIERI: Hotare pentru vis, pref. George Vulturescu, Satu Mare, 1998.
Repere bibliografice: Aurel Marin, „Hotare pentru vis", 1942,35; Nae Antonescu, C. S. Anderco, în Afirmarea. Pagini literare sătmărene, Satu Mare, 1978, 365-369; George Vulturescu, C. S. Anderco, PSS, 1991,3; Vulturescu, Cultură, 20-21.	C. Bz.
ANDERCO, Ioan Artemie (16.11.1853, Borşa - 1877, Borşa), memorialist. Era cel mai mare dintre cei nouă copii ai preotului Petru Anderco, protopopul Vişeului de Sus şi parohul Borşei. Tatăl său, figură luminoasă de cărturar ardelean, stăpânit de o curiozitate ştiinţifică neobosită şi îndrăgostit de carte, nu a fost un om avut. A. învaţă la şcoala germană din Vişeul de Sus şi la colegiul maghiar reformat din Sighet, apoi la liceul piariştilor din Cluj şi la cel din Sighet. Remarcat de societatea culturală „Transilvania", primeşte o bursă şi pleacă, în anul 1871, la Torino, pentru a studia medicina. Moare, răpus de ftizie, cu câteva zile înainte de a primi atestatul de terminare a studiilor, lăsându-şi cărţile, printr-un impresionant testament, Societăţii
161 Dicţionarul general al literaturii române
Andone
de lectură a românilor din Maramureş, iar manuscrisele literare, familiei.
Primele încercări, versuri, descrieri de călătorie, însemnări zilnice şi o autobiografie, A. le-a scris pe vremea liceului, în limba maghiară. După plecarea la Torino, nu va mai scrie decât româneşte. Deşi studia medicina, se arată interesat în egală măsură de filologie şi istorie. Originea poporului român şi a limbii române îi trezesc interesul şi, hotărât să contribuie la cercetarea problemei, învaţă, pe lângă germană, maghiară şi italiană, franceza, spaniola şi latina. în acelaşi scop şi-a alcătuit o bibliotecă de specialitate, a redactat un dicţionar român-italian (rămas în manuscris), un repertoriu care însuma aproape tot ce se scrisese despre români şi numeroase note istorice asupra originii românilor. Adevărata vocaţie a lui A. este însă aceea de memorialist. Din cele două caiete de însemnări care au rămas de la el, N. Iorga l-a editat pe cel din anul 1876. Un altul era, la începutul secolului al XX-lea, în posesia literatului ardelean Elie Dăianu. Atras de amănuntul geologic, geografic sau de elementele arhitectonice, A. se dovedeşte, la fel cu I. Codru-Drăguşanu sau N. Filimon, şi un atent observator al tipurilor umane, al realităţilor sociale. Călătoria la Bucureşti i-a oferit prilejul de a descoperi distanţa care separa clasa avută de cea lipsită de mijloace. Străbătând întreaga Europă, studentul maramureşean confruntă stările de lucruri întâlnite cu situaţia de acasă. Varietatea priveliştilor şi bogăţia muzeelor îl atrag şi-l entuziasmează pretutindeni, la Roma, la Florenţa, Paris, Bruxelles. Atmosfera unei aglomerări umane, trăsăturile caracteristice ale marilor oraşe sau ale rusticelor localităţi italiene sunt sesizate şi schiţate cu un deosebit simţ al veridicului. Similitudinile de moravuri, de comportament, de îmbrăcăminte, dintre ţăranii italieni şi cei din Maramureş îl entuziasmează. Mândria de a fi român, pe care o încearcă în faţa vestigiilor romane, este emoţionantă. Mai mult decât un memorial de călătorie, A. compune un jurnal al împlinirii sale intelectuale, scris cu o cuceritoare sinceritate, cu o neobişnuită putere de autosupraveghere. Textul are, fireşte, şi scăderi. Lexicul este încărcat de provincialisme, stilul nu e nici pe departe format, fiind serios afectat de febrilitatea cu care au fost scrise însemnările. Uneori expresia devine comună, alteori amănuntele se aglomerează şi fraza pierde nuanţele. A. nu a avut şansa unei împliniri literare şi nici pe aceea a unei descoperiri postume integrale.
SCRIERI: Un student în străinătate acum o jumătate de veac, maramură-şanul Artemie Anderco. jurnalul său, îngr. şi introd. N. Iorga, Vălenii de Munte, 1934; Jurnal (1876), îngr. şi pref. Liviu Papuc, Iaşi, 2001.
Repere bibliografice: I. G., Amintiri de la serata Reuniunii femeilor din Cluj, F, 1904, 50; Elie Dăianu, Ioan Artemie Anderco, LU, 1905, 2;
D.	D. Panaitescu, Carnet inactual, Bucureşti, 1970,132-140; M. Ursuţiu, Arhiva Anderco deHomorod, Cluj, 1972; Dicţ. lit. 1900,37-38; Dicţ. scriit. rom., I> 66-67; Simion, Ficţiunea, III, 55-59; Faifer, Pluta, 132-135. R.Z.
ANDONE, Irina-Adriana (10.1.1968, Iaşi - 30.IX. 1998, Iaşi), poetă şi eseistă. Fiică a Măriei şi a lui Ioan Andone, A. a copilărit şi s-a format în oraşul natal. învaţă mai întâi la Liceul
„Dimitrie Cantemir", după care urmează cursurile Liceului de Informatică şi pe cele ale Facultăţii de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza" (1986-1990). în chiar anul absolvirii beneficiază de o bursă de studii în Marea Britanie, la Universitatea Edinburgh. Ulterior ocupă un post de preparator la Catedra „M. Eminescu" a Universităţii ieşene. Atrasă de romantismul englez, obţine o altă bursă, la Colegiul „St. Hilda" al Universităţii Oxford (1993-1994). în acest răstimp are o bogată activitate didactică şi la Academia de Arte „G. Enescu". Concomitent, începând cu anul 1994, este cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide" din Iaşi. A colaborat cu studii şi articole, recenzii şi cronici teatrale la „Cronica", unde, în 1984 a debutat ca poetă, „Convorbiri literare", „România literară", „Luceafărul", „Dialog", „Timpul", „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza»", „Teatrul azi", „Anuar de lingvistică şi istorie literară", „Revista română". Debutul editorial se produce târziu, după un deceniu de experienţă poetică, prin volumul de versuri Mângâios (1996; Premiul pentru debut al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi). A tradus în limba engleză poeme aparţinând lui Mihai Eminescu şi Matildei Cugler-Poni, dar şi creaţii proprii. Din literatura engleză a tălmăcit poezii de Katherine Mansfield.
Ca poetă, A. este dificil de alăturat unei grupări sau unei generaţii, mai apropiată fiind de poezia anilor '70. Textele cuprinse în volumul Mângâios aparţin unei tentative de recuperare a lirismului şi, prin experimentarea unor formule poetice variate, exprimă o continuă căutare. Versul alb alternează cu cel rimat, rezonanţe incantatorii, de descântec, se alătură formei şlefuite, amintind poezia lui Ion Barbu; frazarea naivă e în dispută cu o sintaxă şarjată savant, adesea lacunară, cuvântul rar, vocabula arhaică se integrează expresiei cotidiene, într-un efort de construcţie originală. Lirică fundamental ambiguă, versurile la A., polarizate în structuri oximoronice, creează o tensiune semantică între conţinut şi expresie, cu efecte ironice izvorâte din voita inadecvare. Experienţa intimă e proiectată pe un fundal livresc, de simboluri cunoscute, re-interpretate şi devenite repere ale unui univers insolit. Câteva teme şi obsesii se lasă lesne descoperite, asigurând coerenţa întregului: feminitatea, în varii ipostaze — fecioara inocentă, dar întunecat voluptuoasă, mama cu pruncul, femeia blestemată (nefecundă), o mitică Mumă sau Crăiasă —, fiecare întruchipând o fantasmă a dorinţei de împlinire. Sentimentul dominant amalgamează religiozitate, spaimă metafizică şi elan spre nefiinţă. Spaţiul alcovului este înecat, eminescian, de paingi, dar ei ţes veşminte funebre, senzualitatea se stinge într-un fior macabru, alcovul devine casă a spaimei. Somnul e asimilat morţii, inerţiei, opririi sterpe a vieţii. Erosul e guvernat de un cer în care poeta proiectează o mitologie personală, fastuoasă şi neliniştitoare, într-o lumină hiperlucidă. „Farmec dureros". Poetica eminesciană a contrariilor (2002), la origine teză de doctorat, reprezintă însumarea unei îndelungate preocupări pentru opera lui Mihai Eminescu. Autoarea porneşte de la intuiţia tendinţei de „restrângere" a mijloacelor expresive, în sensul esenţializării şi subsumării procedeelor
Andrâs
Dicţionarul general al literaturii române 162
unuia singur, supraordonat, închizând în el secretul unei creaţii — poetica, definitorie finalmente, pentru autorul în cauză. De la analize stilistice, de mare rigoare teoretică, asupra unor texte reprezentative din poezie, proză, teatru, autoarea tinde către înţelegerea operei poetice ca o unitară constelaţie de idei şi reprezentări în continuă dispută şi tensiune, urmărind cristalizarea unor paradigme ale contrariilor, care nu sunt altceva decât expresia ultimă a chipului interior al autorului. A. valorifică, în sensul continuării sau, dimpotrivă, polemic, o întreagă tradiţie exegetică, dovedindu-se un critic şi un interpret înzestrat.
SCRIERI: Mângâios, Iaşi, 1996; „Farmec dureros". Poetica eminesciană a contrariilor, îngr. şi pref. Florin Faifer, postfaţă Dumitru Irimia, Iaşi, 2002.
Repere bibliografice: Nicolae Turtureanu, Poeţi amânaţi, CRC, 1997, 3-4; Gabriela Gavril, „Tristeţea aceasta trupească a mea", „Timpul", 1997, 4; Gellu Dorian, Irina Andone, CL, 1998,6; Valeriu Stancu, Mistuitoarea patimă a scrisului şi judecata posterităţii, CRC, 1998,10; Gabi Haja, „Nu e păcat ca să se lepede clipa cea repede...", RR, 1998,4; Nicolae Panaite, Un fel de durere de secoli, CL, 1999,1; Maftei, Personalităţi, VIII, 30-32; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 32-32; Sebastian Drăgulănescu, Irina Andone, poetă şi eseistă, CRC, 2003,1; Constantin Cubleşan, O poetă a contrariilor: Irina Andone, CRC, 2003,6.	S.	D.
ANDRÂS Jânos (5.IV.1926, Viştea, j. Cluj), traducător şi editor. Face liceul la Cluj, apoi studii superioare la Cluj şi Bucureşti. Primele sale scrieri publicistice apar în ziarul clujean „Vilâgossâg" (1946). Este redactor la revistele „Muvelodesi Utmutato", „Taniigyi Ujsâg", „îndrumătorul cultural", ulterior lector la Editura pentru Literatură din Bucureşti (1952-1968), redactor-şef al revistei „Miivelodes", iar din 1975, redactor lâ Editura Kriterion, de unde se şi pensionează. A. este unul dintre cei mai zeloşi traducători din proza românească. A transpus mai întâi în limba maghiară trei volume din nuvelele lui Liviu Rebreanu (1956,1958,1985). Tot în versiunea sa au apărut în maghiară o serie de nuvele şi romane din secolul al XX-lea (unele în mai multe ediţii), printre care îndrăzneala de Marin Preda (1960), Vinul de viaţă lungă de N. D. Cocea (1961), Jocul cu moartea (1964), Pădurea nebună (1968) şi fragmente din Rădăcinile sunt amare (1961) de Zaharia Stancu, Divanul persian de M. Sadoveanu (1980). De numele lui A. se leagă traducerea integrală a cărţii lui N. Bălcescu, Românii supt Mihai Voievod Viteazul (1963). A mai transpus, pentru reviste, ziare şi antologii, din prozatori români ai secolului al XX-lea (Mihu Dragomir, Titus Popovici, Costache Anton, Aurel Leon, Aurel Mihale, Al. Sahia). A participat ca traducător la realizarea antologiei literaturii române A român irodalom kis tukre, crestomaţie redactată şi îngrijită de A. împreună cu Mihai Gafiţa (1962-1964). Prin prezentările succinte ale scriitorilor şi prin selectarea competentă a celor mai semnificative texte din literatura română, această antologie reprezintă până astăzi cea mai bine realizată lucrare de acest fel în limba maghiară. A mai colaborat la îngrijirea şi redactarea câtorva volume de traduceri din literatura română, apărute la Editura Europa din
Budapesta. împreună cu Jekely Zoltân, traducătorul a îngrijit tipărirea unei ediţii selective din opera lui G. Coşbuc (1958). A alcătuit, în colaborare cu Domokos Jânos, o antologie de balade şi cântece populare româneşti (1961) şi o ediţie de scrieri din opera lui M. Sadoveanu (1966).
Traduceri: G. Coşbuc, A pâsztorlâny [Balade şi idile], Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Jekely Zoltân); Marin Preda, Mereszseg [îndrăzneala], Bucureşti, 1960; N. D. Cocea, Hosszu elet bora [Vinul de viaţă lungă], Bucureşti, 1961; Zaharia Stancu, Zivatar, Bucureşti, 1961, Jâtek a halâllal [Jocul cu moartea], Bucureşti, 1964, Bolond erdo [Pădurea nebună], Bucureşti, 1968; Român nepballadâk es nepdalok [Balade şi cântece populare româneşti], Bucureşti, 1961; A român irodalom kis tukre [Antologia literaturii române], I-IV, Bucureşti, 1962-1964 (în colaborare cu Mihai Gafiţa); N. Bălcescu, A românok Vitez Mihâly Vajda idejeben [Românii supt Mihai Voievod Viteazul], Bucureşti, 1963; M. Sadoveanu, Perzsa divan [Divanul persian], Bucureşti, 1980.
Repere bibliografice: Bekesi Âgnes, A muforditâsrâl-nehâny mu kapcsân [Despre traduceri - cu prilejul unor opere traduse], KOR, 1965, 1606-1610; Rom. magy. ir. lex., 1,59-60.	O. K.
ANDREESCU, Ioana (24.L 1934, Stoina, j. Gorj), prozatoare şi etnolog. Face liceul la Craiova, luându-şi bacalaureatul în anul 1953 şi urmează Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1953-1958), după care este angajată redactor la Editura pentru Literatură (1958-1972). în 1972 se stabileşte în Franţa, unde face studii de sociologie şi antropologie la Sorbona şi se specializează în sociologie la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (1976-1980). îşi dă doctoratul de al treilea ciclu în antropologie socială, cu teza La Sorcellerie au vingtieme siecle: pratiques magiques en Petite Valachie, conducător ştiinţific fiindu-i Paul Henri Stahl. Face parte din colegiul de redacţie al revistei „Cahiers de litterature orale". în România a colaborat, între 1966 şi 1970, la revistele literare, cu nuvele şi fragmente de roman, debutând editorial cu volumul Soare sec (1968). în Franţa alternează proza propriu-zisă cu tipărirea de studii de antropologie socială şi istorică, între cele două paliere existând numeroase transferuri. Romanul Discours sentimental (1984; Prix de la Societe des Gens de Lettres) narează drama unei tinere dintr-o ţară din est, câştigată, o vreme, de sloganuri comuniste şi de teze precum aceea a luptei de clasă ca motor al progresului. Cum tatăl tinerei fete refuză să se înscrie în gospodăria colectivă, eroina însăşi, care devenise între timp propagandistă, este socotită reacţionară şi are de suportat consecinţele. Textul romanului se transformă însă până la urmă într-o canava pe care se brodează tabloul tradiţiilor satului românesc. Comentatorii francezi ai cărţii au semnalat frumuseţea scriiturii şi au considerat romanul o „mină de cultură tradiţională, ţărănească literalmente pasionantă", subliniind importanţa paginilor despre etosul satului românesc tradiţional. în replică la discursul oficial din România anilor '80, care socotea dispărute vechile practici magico-religioase, A. constată în studiul Mourir ă Vombre des Carpathes, scris împreună cu Mihaela Bacou (1986), că, dimpotrivă, riturile funerare cunosc „o amplificare şi o inflaţie", în sensul unui „pragmatism uluitor", moartea trecând printr-un proces de desacralizare, iar vecinătatea ei
163 Dicţionarul general al literaturii române
Andreită
devenind „prea familiară". în acest sens merge comentariul celor două autoare. La înmormântări se respectă, odată cu ceremonia religioasă, multe obiceiuri şi superstiţii. Moartea se arată a fi în lumea satelor o prezenţă familiară, sentimentul separării dintre cei vii şi cei morţi este „mai puţin intens", iar legătura cu lumea de dincolo — una firească. A devenit concomitent tot mai marcată preocuparea de „gestionare" a morţii; o serie de slujbe contra plată, cerute preotului, şirul de pomeni făcute de cei vii pentru liniştea sufletului lor şi pentru asigurarea unei vieţi fără lipsuri dincolo, pregătirea unui „lăcaş" în lumea de apoi sunt practici obişnuite. Se înmulţesc şi se diversifică ofrandele mortuare, iar funeraliile capătă proporţiile unei „apoteoze sociale". Mircea Eliade nota, în urma relatărilor făcute de A., a cărei carte istoricul religiilor dorea s-o prefaţeze, că în satele româneşti din zona Olteniei s-a articulat „o nouă mitologie a morţii şi un nou sistem al riturilor funerare, greu de închipuit cu o jumătate de secol în urmă", ceea ce reprezintă „o nouă creaţie spirituală a poporului".
SCRIERI: Soare sec, Bucureşti, 1968, ed. (Soleil aride), tr. Claude B. Levenson, Paris, 1972; Discours sentimental, Paris, 1984; Mourir â l'ombre des Carpathes (în colaborare cu Mihaela Bacou), Paris, 1986; Ou sontpasses Ies vampires?, Paris, 1997.
Repere bibliografice: Frangoise Xenakis, Le Discours sentimental, loanna Andreesco, „Le Matin", 1984,6 noiembrie; E. R., Staline au Pays des merveilles, „Le Monde", 1984,7 decembrie; Michel Bemstein, loanna Andreesco. Claudine chez Ies soviets, „Liberation", 1984,20 decembrie; Edgar Reichmann, Quand VOlimpe ressemble ă un kolkhoze, „Le Monde", 1986,26 decembrie; Micheline Lebardier, loanna Andreesco et Mihaela Bacou, „Mourir â l'ombre des Carpathes", „Cahiers de litterature orale", 1987, 22; Michel Grodent, Le Charme discret d'un rituel roumain, „Le Soir" (Bruxelles), 1987,5 februarie; Louis-Vincent Thomas, La Mort qui passe et qui revient, „Bulletin de la Societe de Thanatologie" (Paris), 1989,77-78; Mircea Eliade, Jurnal, I, îngr. Mircea Handoca, Bucureşti, 1993, 466-467; Datcu, Dicţ. etnolog., I, 46-47; Popa, Ist. lit., II, 829; Manolescu, Enciclopedia, 48-49.	I.D.
ANDREI, Gheorghe (24.X.1937, Sângeru, j. Prahova), poet şi publicist. A absolvit Liceul „I.L. Caragiale" din Ploieşti (1951-1955) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1959-1963). A fost profesor la şcolile din Salcia şi Podgoria, în judeţul Prahova, la liceul din Pogoanele, unde a editat revista „Aurora", apoi, din 1971, instructor-metodist la Casa Corpului Didactic din Buzău, unde a îngrijit apariţia revistei „Şcoala buzoiană" şi unde, după 1989, a fost director. A debutat în revista „Luceafărul", în 1959, colaborând apoi cu poezie, epigrame, fabule, proză, publicistică, folclor, recenzii la „laşul literar", „Viaţa studenţească", „Scânteia pionierului", „Convorbiri literare", „Ramuri", „Orizont", „România literară", „Flacăra", „Argeş", „îndrumătorul literar", „Tribuna şcolii", „Viaţa Buzăului". Prima lui carte, Greieruş poznaş, scrisă pentru copii, apare în 1974.
După ce publică versuri cu tematică diversă în reviste şi în antologii literare, A. reînvie pastelul, despre care, recomandând volumul Zăpezile fierbinţi (1976), criticul Eugen Simion scrie că ar fi „forma în care sensibilitatea lui de om al colinelor,
discret şi melancolic, se exprimă mai bine". Acelaşi timbru, aceeaşi tonalitate elegiacă se întâlnesc în Copac solitar (1981), unde reflexivitatea însoţeşte reveriile, iar simbolistica tinde să dea un înţeles mai adânc imaginaţiei plastice. Când şi când autorul intră şi în tărâmul legendei sau în cel al istoriei, dar fără să depăşească un convenţional şi simplificator mod de abordare. Unda nostalgică urmăreşte şi învăluie, în cele din urmă, şi reportajele ori însemnările autobiografice din Ţinutul Sânzienelor (1984) sau paginile din microromanul Ani de studenţie (1989).
SCRIERI: Greieraş poznaş, Bucureşti, 1974; Zăpezile fierbinţi, Bucureşti, 1976; Copac solitar, Bucureşti, 1981; Pentru pământul natal, Buzău, 1982; Ţinutul Sânzienelor, Bucureşti, 1984; Ani de studenţie, Bucureşti, 1989; Blitz în eternitate, Râmnicu Sărat, 2002.
Repere bibliografice: Alex. Oproescu, Scriitori buzoieni, Buzău, 1980, 116-117; Nicolae Ciobanu, Reverie poetică, LCF, 1982, 1-2; Marin Ifrim, Gheorghe Andrei şi Ţinutul Sânzienelor, „Muntenia literară", 2001, 141; Marian Chirulescu, Paul D. Popescu, Gabriel Stoian, Personalităţi prahovene, Ploieşti, 2002,18-19.	T.N.
ANDREIŢĂ, Ion (11.VI.1939, Perieţi, j. Olt), poet, prozator, publicist şi traducător. Fiu al lui Marin Andreiţă, notar, şi al Floricăi Andreiţă (n. Preoteasa), A. urmează Liceul „Radu Greceanu" din Slatina, apoi frecventează cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1958-1963). Activează ca ziarist la „Scânteia tineretului" (1963-1983) şi „România liberă" (1983-1997). între 1996 şi 2000 îşi însoţeşte soţia, diplomată, la Paris, din 2003 — la Roma. Debutează la „Luceafărul" (1960). Alte colaborări, la „Viaţa studenţească", „Argeşul", „România literară", „Literatorul". Unele articole simt semnate cu pseudonimele Raveda şi Ioniţă Călmăţui.
Placheta de versuri Minunea de a trăi (1970) şi, mai târziu volumul Măsurând cu lacrima fiinţa ta (1993) relevă un poet de inspiraţie htonic-folclorică, cu reminiscenţe şi rezonanţe, pe alocuri, din Lucian Blaga, vădit îndatorat unor tendinţe din lirica modernă şi chiar modernistă. Notabile sunt versurile de evocare a atmosferei sumbre de secetă şi război, precum şi meditaţiile pe tema scurgerii neîndurătoare a timpului. Reportajele publicate de-a lungul anilor — adunate doar parţial în volume (Colegi de generaţie, 1979, Drumuri esenţiale, 1982, Natură vie cu baracă, 1983, Vârsta care nu cunoaşte eclipsa, 1984, Secante la omenie, 1985, Cum se vede ţara la români, 1986) — prefigurează, prin ce au mai bun, proza artistică pe care o va scrie A. Pătrunse de fiorul liric al comuniunii cu oamenii întâlniţi (ţărani mai ales), încercând să le descifreze taina comportamentului în împrejurări insolite, căutând cu dinadinsul faptul ieşit din comun, reportajele se constituie în adevărate nuclee narative, pe care stilul alert, limbajul colorat, gradarea subtilă şi mai ales predilecţia spre caracterologie le apropie de proza propriu-zisă. Deşi independente, povestirile din volumul O zi de toamnă
(1997)	se circumscriu aceluiaşi univers cunoscut îndeaproape de autor, satului său natal din zona Slatinei. în câteva, personajele revin cu atributele lor definitorii, sugerând aparte-
Andriescu
Dicţionarul general al literaturii române 164
nenţa la un întreg ce depăşeşte cadrul volumului. Lirismul intrinsec al acestor pagini preferă vârstele de hotar — în special copilăria şi bătrâneţea —, cu linii caracterologice incerte şi cu posibile alunecări în vis, superstiţie, fabulos şi mister. Bine surprinsă e psihologia omului aflat în pragul marii treceri, de nelinişte existenţială şi de împăcare cu destinul. în memorialul de călătorie Misterul Fluviului Galben. China în 15 cărţi poştale
(1993), realităţile chinezeşti, descoperite de autor în cursul unei neaşteptate vizite în Extremul Orient, sunt luate drept puncte de reper pentru a evidenţia elementele definitorii, comparabile sau contrastante cu cele de acasă.
SCRIERI: Minunea de a trăi, Bucureşti, 1970; Colegi de generaţie, Bucureşti, 1979; Drumuri esenţiale, Bucureşti, 1982; Natură vie cu baracă. Scrisori de la Canalul Dunărea-Marea Neagră, Bucureşti, 1983; Vârsta care nu cunoaşte eclipsa, Bucureşti, 1984; Secante la omenie, pref. Mihai Coman, Bucureşti, 1985; Cum se vede ţara la români, Iaşi, 1986; Praguri de bronz (în colaborare cu Lia-Maria Andreiţă), Bucureşti, 1987; Măsurând cu lacrima fiinţa ta, Bucureşti, 1993; Misterul Fluviului Galben. China în 15 cărţi poştale, Bucureşti, 1993; O zi de toamnă, Bucureşti, 1997; Dimineţile albe - Les Matins blancs, ed. bilingvă, tr. Ileana Mihăilă, Christiane Portois, Victor Voinicescu-Sotski şi Nicolae Luca, Bucureşti, 1999; Scrisori pariziene, Râmnicu Vâlcea, 2000; între două bătăi de aripă, Bucureşti, 2003. Traduceri: Supă de ginseng. Povestiri umoristice chineze, pref. trad., Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Xu Wende şi Lia-Maria Andreiţă).
Repere bibliografice: Ilie Constantin, Ion Andreiţă, „Minunea de a trăi", RL, 1970,43; Nicolae Baltag, Ion Andreiţă, „Minunea de a trăi", „Scânteia tineretului",1970,6659; Mihai Coman, Navigator în orizontul patriei, prefaţă la Ion Andreiţă, Secante la omenie, Bucureşti, 1985; Popa, Ist. lit., II, 99,1032-1033.	'	'	I.O.
ANDRIESCU, Alexandru (12.1.1926, Gâşteşti, j. Iaşi), critic şi istoric literar, stilistician. Este fiul lui Vasile Andriescu şi al Măriei Andriescu (n. Samson), învăţători. A absolvit Liceul „Ştefan cel Mare" din Suceava (1947) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Iaşi (1951). Funcţionează ca profesor la aceeaşi facultate, al cărei decan a şi fost între anii 1985 şi 1990, deţinând, concomitent, funcţia de director al Centrului de Lingvistică, Istorie Literară şi Folclor din Iaşi. Un timp a funcţionat ca lector al Universităţii din Dijon (1968-1971). A colaborat la „Cronica" (din a cărei redacţie a făcut parte între 1966 şi 1988), „Revista de istorie şi teorie literară", „Jahrbuch fur ostiche Latinităt", „Convorbiri literare", „Limba română", „Luceafărul", „Manuscriptum", „România literară" „Timpul" (membru în colegiul de redacţie) etc. A debutat în 1950 în „laşul nou" cu o recenzie şi în revista „Cum vorbim" cu un articol de filologie.
Pe lângă numeroase ediţii de opere, studii introductive sau postfeţe, A. a publicat cinci volume de studii ce vizează probleme de filologie, stilistică, stil şi istorie literară, rodul unei cercetări minuţioase şi de durată ce s-a soldat, nu o dată, mai întâi cu articole în presa de specialitate. Acesta este motivul pentru care câteva dintre articolele sale pe teme stilistice au fost incluse în bibliografia franceză Essai de bibliographie critique de stylistique frangaise et romane (1955-1960), alcătuită, în 1961,
de Helmut Hatzfeld şi Yves le Hir. Volumul Disocieri (1973; Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor) cuprinde trei secţiuni, scrise cu limpezime şi sobrietate, trăsături de altfel apreciate de A. la T. Vianu, în capitolul intitulat Pudoarea confesiunii. Studiile cuprinse în secţiunea de poezie (despre autori consacraţi, precum Ion Barbu, Ion Vinea, Nicolae Labiş, dar şi tineri poeţi, precum Adrian Păunescu, Nina Cassian, Horia Zilieru, N. Ţaţomir) se concentrează pe urmărirea fenomenului de modificare a limbajului poetic de la o generaţie la alta; cele cuprinse în secţiunea de proză (despre Gib I. Mihăescu, Ion Vinea, Eugen Barbu, Marin Preda, M. Sadoveanu, Corneliu Ştefanache ş.a.) urmăresc la rândul lor tot o evoluţie, de data aceasta a personajului, care suferă numeroase prefaceri de la Istoria ieroglifică încoace, devenind „mai complex şi mai uman". Comentariul pe text este însă domeniul în care excelează autorul. Abilitat deopotrivă în critică şi stilistică, pentru A. obiectivitatea, exactitatea şi moderaţia reprezintă principiile fundamentale ale elaborării unui studiu de specialitate. Relief contemporan (1974) nu diferă mult ca structură şi intenţii şi chiar ca autori comentaţi faţă de cel precedent, reluând, cu rigoare şi fineţe, demersul lecturii în grilă modernă nu numai a autorilor contemporani, ci şi a celor clasici şi „clasaţi" deja de istoriile literare. In ciuda aspectului aparent fragmentar al acestor volume, la care se adaugă şi următoarele — chiar dacă mai specializate în domeniul stilului şi al limbajului —, însumate, ele aspiră să devină o succintă istorie a limbii române literare, care să concilieze studiul filologic cu istoria şi critica literară. Studiile cele mai substanţiale rămân cele consacrate romanelor lui Gib I. Mihăescu, în care A. practică „o critică de interpretare, constructivă, nespectaculoasă, ce se impune prin rigoare şi echilibru, limpezime şi receptivitate" (G. Dimisianu), dovedind o admiraţie reţinută, ce va conduce la editarea, în cinci volume, a operei complete a acestui autor (1976-1995). A. este
165 Dicţionarul general al literaturii române
Andriescu
de asemenea coeditor al lucrării Monumenta Linguae Dacoro-manorum. Biblia 1688 (volumul Geneza, apărut în 1988, a fost distins cu premiul „Bogdan Petriceicu Hasdeu" al Academiei Române). In studiul introductiv al ediţiei, A., aducând date biografice noi, reconsideră rolul lui Nicolae Milescu Spătarul în cultura română, socotindu-1 cel dintâi traducător al textului integral al Vechiului Testament. într-un alt studiu introductiv, la ediţia Dosoftei, Opere (1978), A. reconsideră locul unei alte figuri proeminente a culturii române vechi, aceea a mitropolitului Dosoftei, subliniind valoarea poetică a psalmilor versificaţi de acesta. Cele două texte, aduse la zi, au fost republicate în volumul Studii de filologie şi istorie literară (1997), în care, ca şi altundeva, autorul demonstrează că „cele trei puncte de vedere, filologic, istoric şi critic, nu se exclud în abordarea literaturii vechi, ci se întregesc reciproc".
SCRIERI: Disocieri, Iaşi, 1973; Relief contemporan, Iaşi, 1974; Stil şi limbaj, Iaşi, 1977; Limba presei româneşti în secolul al XlX-lea, Iaşi, 1979; Limba română literară în texte fundamentale din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Iaşi, 1987; Studii de filologie şi istorie literară, Iaşi, 1997; Psalmii în literatura română, în Monumenta Linguae Dacoromanorum. Biblia 1688, pars XI, Liber Psalmorum, Iaşi, 2003,5-144. Ediţii: G. Ivănescu, Studii de istoria limbii române literare, Iaşi, 1989; Gib I. Mihăescu, Opere, I-V, introd. edit., Bucureşti, 1976-1995; Monumenta Linguae Dacoromanorum. Biblia 1688,I-II, Iaşi, 1988-1991, IV-V, Iaşi, 1994-1997, XI, Iaşi, 2003 (în colaborare).
Repere bibliografice: Liviu Leonte, Al. Andriescu, „Disocieri", CRC, 1973,14; Ion Vlad, Critică literară, TR, 1975,11; G. Dimisianu, Critică de interpretare, RL, 1975,12; Ulici, Prima verba, 1,228-230; Liviu Leonte, Al. Andriescu, „Stil şi limbaj", CRC, 1977, 20; D. Irimia, Al. Andriescu „Stil şi limbaj", CL, 1977,6; Elvira Sorohan, O restituire culturală: reeditarea Bibliei, „Ethos", 1990,2; „în plină epocă modernă, noi am trăit după legi specifice comunei primitive" (interviu de Dorin Popa), CRC, 1991,9; Dicţ. scriit. rom., 1,68-69; Z. Omea, O reeditare, RL, 1996,14. C.Br.
ANDRIESCU, Mihail (pseudonim al lui Mihai Viştac; 31.X.1898, Zberoaia, j. Ungheni — 23.IX.1934, Saki, Ucraina), poet şi prozator. A fost argat şi miner, apoi a luptat în războiul civil din Rusia (1918-1920). A absolvit, în 1930, Academia Agricolă „K. A. Timireazev", din Moscova. A fondat organizaţia „Răsăritul" (1928) a scriitorilor din RASS Moldovenească. Literatura scrisă de A. este rudimentară, îndatorată propagandei bolşevice. A tipărit două volume intitulate Poezii (1929,1931) şi o antologie, Versuri alese (1932). A tradus din literaturile franceză (Paul Beranger) şi maghiară (A. Hiday).
SCRIERI: Poezii, Balta, 1929; Poezii, Tiraspol, 1931; Cum a fost treaba, Tiraspol, 1931; Versuri alese, Tiraspol, 1932; Grigore Malinin, Tiraspol, 1932; Opere alese, Chişinău, 1954.
Repere bibliografice: I. Grecul, Din iureşul vieţii, Chişinău, 1981, 70-86; Istoria literaturii moldoveneşti, III, Chişinău, 1989,52-77; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 162.	M.Dg.
ANDRIESCU, Radu (9.VI.1962, Iaşi), poet şi eseist. Este fiul Corneliei-Ana Andriescu, germanistă, şi al lui Alexandru Andriescu, critic şi istoric literar. Urmează cursurile liceelor
„C. Negruzzi" şi „M. Eminescu", după care devine student al Facultăţii de Filologie, secţia limba şi literatura engleză — limba şi literatura franceză, a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi. în perioada studenţiei (1982-1986) a fost, timp de doi ani, redactor-şef al revistei „Dialog". După terminarea studiilor universitare, va fi profesor de limbi modeme la Paşcani, şapte ani mai târziu devenind asistent la Catedra de limbă şi literatură engleză de la Facultatea de Litere din Iaşi. în anul 1977, debutează cu versuri în revista „Convorbiri literare", publicaţie la care va fi redactor între 1990 şi 1993. Oglinda la zid (1992), prima carte de poezie a autorului, este precedată de apariţia volumului colectiv Solstiţii (1985), în care A. semnează poemul în proză întinderi. Colaborează cu poeme şi articole la revistele „Convorbiri literare", „România literară", „Luceafărul", „Cronica", „Poesis", „Contrafort", „Timpul", „Interval", „Dacia literară", „Art Panorama", „Dilema", „Echinox", „Hyperion", „Amphytrion", „Fracturi" ş.a. De asemenea, publică poezie în câteva reviste din Statele Unite ale Americii („Cider Press Review", „Exquisite Corpse / Cyber Corpse", „Hunger Magazine", „International Notebook of Poetry", „Quarter after Eight", „Metamorphoses" ş.a.), din Franţa („Poesie 2003") şi Austria („Wienzeile"). Este prezent în mai multe antologii de poezie românească publicate în ţară şi în străinătate, printre care: Streiflicht. EineAuswahl zeitgenossischer rumănischer Lyrik (1994), A Mini-Anthology of Postmodern Romanian Poetry, Romania and Western Civilisation (1997), City of Dreams and Whispers (1998), Harmony (2001), Club 8 - Poetry (2001), Speaking the Silence (2001), Ozone Friendly (2002). în anul 1998 a fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi.
Volumele de poeme ale lui A., Oglinda la zid, Uşa din spate
(1994), Sfârşitul drumului, începutul călătoriei (1998), Eu şi câţiva prieteni (2000), decurg parcă unele din altele. Există o anumită rigoare ce contrastează cu discursivismul văzut ca stare a desfăşurării lucrurilor. Autorul creează sincope, spaţii de decantare a materiei poetice; operează contrageri, ruperi de ritm, pliază versul pe diferite formule, ca mai apoi să-l îndepărteze de o eventuală dicţie previzibilă. Inserţia biograficului, aluziile textuale, dizolvarea, pe alocuri, a lirismului şi alunecarea spre proză, ironia, autoironia, definirea toposului „oraşul meu colinar" încă din primul volum şi păstrarea, augmentarea acestuia în cărţile ulterioare, totul prins într-o ecuaţie complexă, simt elemente care, într-un dialog neinhibat cu postmodemis-mul, impun rostirea sigură a lui A., greu de încadrat într-o poetică anume.
SCRIERI: Solstiţii (în colaborare), Iaşi, 1985; Oglinda la zid, Iaşi, 1992; Uşa din spate, Iaşi, 1994; Sfârşitul drumului, începutul călătoriei, Iaşi, 1998; Eu şi câţiva prieteni, Timişoara, 2000.
Repere critice: Iolanda Vasiliu, Portret al poetului ultragiat la tinereţe, DL, 1993,2; Alexandru Surugiu, Ieşirea din labirint, „Timpul", 1993,2; Ioan Holban, „Slash", adică rană, lovitură, a răni, a lovi, a biciui, CRC, 1993, 41; O. Nimigean, Bosch c'est moche?!, CL, 1993, 14; Gabriela Gavril, „ Uşa din spate", CL, 1994,4; George Vulturescu, „ Uşa din spate", PSS, 1994,3-5; Busuioc, Scriitori ieşeni (1997), 38-39; Antonio Patraş, „Sfârşitul drumului, începutul călătoriei", CRC, 1998, 8; Gheorghe
Andrieş
Dicţionarul general al literaturii române 166
Grigurcu, Hiperbolă şi litotă, RL, 1999,12; Lefter, Scriit. rom. '80-90,1, 17-19; Andrei Bodiu, Efecte simultane, OC, 2001,52.	Ş.A.
ANDRIEŞ, Andl (3.VI.1934, Iaşi), dramaturg şi publicist. Este fiul lui Nicolae Andrieş, profesor de limba română, şi al Luizei Andrieş (n. Lelescu), profesoară de limba franceză. A absolvit Facultatea de Filologie din Iaşi în 1955. încă din timpul studenţiei, a lucrat ca redactor la „laşul literar" (1954-1971), devenind redactor-şef adjunct al săptămânalului „Cronica" între 1971 şi 1979. A fost preşedinte al Comitetului pentru Cultură şi Educaţie Socialistă din Iaşi (1979-1981), director al Editurii Junimea din Iaşi (1981-1990, 1993-1997), director al Teatrului Naţional din Iaşi (1994-1996). în 1993 a iniţiat şi condus, în calitate de director, apariţia unei noi serii a revistei „însemnări ieşene". A colaborat la revistele „laşul literar", „Contemporanul", „Tânărul scriitor", „Tribuna", „Teatrul", „Cronica", „Convorbiri literare", „Viaţa românească", „Steaua", „Luceafărul", „Ateneu", „însemnări ieşene", „Literatura şi arta" etc.
A debutat în 1948 cu versuri în ziarul „Clopotul" din Botoşani şi, editorial, cu volumul de poezie Urcuş (1959). Anii '60 îl impun însă ca dramaturg. întâia sa piesă, Postul de radio de pe strada Rareş (1959), este distinsă cu Premiul „Vasile Alecsandri" al Ministerului învăţământului şi Culturii şi va fi reprezentată în anul următor la televiziune. Debutul pe o scenă profesionistă îl constituie comedia lirică Grădina cu trandafiri (1963). Metaforă a fericirii colective, această piesă, deşi cunoaşte un mare succes, fiind jucată pe numeroase scene din ţară şi străinătate, nu impune personaje memorabile, majoritatea fiind construite schematic, pe o singură trăsătură de caracter, după canonul ideologic al timpului. Dedicându-se genului dramatic, A. scrie într-un interval scurt mai multe piese într-un act (Verbul galben, Duet, Interludiu, Vârsta zero, Destinul, vioara a doua), pe care le reuneşte în volumul Interludiu (1973; Premiul pentru dramaturgie al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi). Piesele atestă calităţi incontestabile (talentul de a surprinde tipuri umane pertinent diverse, umorul de calitate, tonul jovial cu care este atacată mediocritatea), dar şi lipsuri (rezolvările uneori prea teziste ale conflictelor propuse). Autor cu reale aptitudini de construcţie, A. rămâne valabil ca dramaturg nu atât prin piesele cu subiecte — astăzi vetuste — centrate pe tema educaţiei morale a tineretului din „era socialistă", cât prin câteva piese mici din planul al doilea al creaţiei sale (Verbul galben, Vârsta zero). Una dintre lucrările sale de rezistenţă, comedia Duet, în treisprezece capitole, probează vocaţia comică a dramaturgului care, observator fin, persiflează cu vervă tot ce este fals, mediocru, limitat. în 1974, a publicat impresii de călătorie în volumul Ochii şi lumea, aici dezvăluindu-se două faţete inedite ale dramaturgului, acelea de grafician şi de om de artă pasionat.
SCRIERI: Urcuş, Bucureşti, 1959; Postul de radio de pe strada Rareş, 1959; Vecinii soarelui, 1960; Mâna de oţel, Bucureşti, 1961; Oaspetele fără nume, 1963; Instanţa de duminică, 1965; în apropierea momentului, 1966; Interludiu, Bucureşti, 1973; Ochii şi lumea, Iaşi, 1974; Neştiuta strălucire, Iaşi, f.a.
Repere bibliografice: Virgil Brădăţeanu, Viziune şi univers în noua dramaturgie românească, Bucureşti, 1977,354; Adriana Popescu, Dramaturgi români contemporani, TTR, 1983,3; Constantin Ciopraga, Moment, CRC, 1984,23; Horia Zilieru, Andi Andrieş sau Poeticul comediei realiste, CL, 1984,6; Florin Faifer, Alb, galben, violet, „Viaţa", 1993,1; Dicţ. scriit. rom., 1,69-70; Andi Andrieş, DRI, 1,26-31; Popa, Ist. lit., II, 963; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 37-38.	C.Br.
ANDRIŢOIU, Alexandru (8.X.1929, Vaşcău - 1.X.1996, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Ştefaniei (n. Todan) şi al lui Nicolae Andriţoiu, mic meseriaş. După şcoala primară urmată la Vaşcău şi Liceul „Samuil Vulcan" de la Beiuş, absolvit în 1948, se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj, pe care o părăseşte după doi ani (în 1951), fiind trimis la Şcoala de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti. După absolvirea acesteia, lucrează în redacţia revistei „Contemporanul", apoi „se perindă" (după propria-i mărturisire) prin redacţiile altor publicaţii: „Gazeta literară", „Luceafărul", „Viaţa militară", „Cravata roşie", pentru ca, începând din anul 1965 până în 1990, să fie redactorul-şef al revistei „Familia" din Oradea. A debutat publicistic în 1949, în ziarul „Lupta Ardealului" din Cluj. Editorial, debutează cu volumul de versuri în Ţara Moţilor se face ziuă, apărut în 1953.
Versurile debutantului sunt subordonate cerinţelor „realismului socialist". Asprimea, îndârjirea rece, inflexibilitatea (notele ardeleneşti ale temperamentului său liric) apar distorsionate de versificaţia triumfalistă, sunând impropriu, artificial. Posturile acestea continuă în Porţile de aur şi Deceniul primăverii (ambele din 1958), din care, ca şi din cartea de debut, poetul nu va reţine nimic în severele lui selecţii de mai târziu. Totuşi, cel ce ulterior va slăvi lumina, culorile calde şi melosul e anunţat, fie cât de firav, în unele versuri, precum cele din Prinos de cântec, după cum lirismul imnic, de slăvire a înaintaşilor prin acest „prinos", nu e fără legătură cu lirica viitoare a poetului scufundat în voluptatea evocării unor dulci timpuri şi figuri. Imaginea adevăratului A. începe să se limpezească odată cu volumul Cartea de lângă inimă (1959), urmat de Constelaţia lirei (1963), unde versificaţia militantului e tot mai clar „subminată" de arta poetică a estetului, iar mult solicitata implicare în real se vede concurată până la eliminare de asumarea exclusivă a imaginarului, într-o profesiune de credinţă, ecou al celei barbiene din Joc secund (fără însă adâncimea şi abstruzităţile aceleia). Valorizată azi, noua lui estetică apare, în contextul acelei epoci, cu totul meritorie. Frecvent citata Artă poetică marchează trecerea la un lirism de sublimare şi interiorizare a realului prin oglindire în suprafeţe translucide şi, mental, în meandrele epurate de accidente şi iregularităţi ale memoriei, adică în esenţial: „Cea mai frumoasă lună e în lac, / cel mai frumos luceafăr e în mare, / şi cântă cel mai sincer pitpalac / nu-n pomi, ci-n amintiri şi în uitare. / Cea mai frumoasă lună e în lac." Astfel înţeleasă, oglindirea creează un univers mirific: „Culori şi mirodenii cercuri fac / în jurul meu. Argila mea tresare / şi cu cămaşa cerului mă-mbrac / Şi iată-mă-s, deodată, cer şi zare." Se identifică aici liricul sedus de ascensional şi transfigurat, macedonskian, de beatitudini
167 Dicţionarul general al literaturii române
celeste. De acum înainte se defineşte progresiv şi fizionomia lui ca poet de descendenţă clasică, uneori în variantă parnasiană, animat de idealul limpidităţii, al artei epurate de lestul materiei brute şi neinformate estetic, artă al cărei arhetip este spiritul meridional: „O! pantă clasică din miază-zi / Ivită ca-ntr-un vers de Valery, / de zei bătrâni purtată între mâini / te urci sub turme şi sub bot de câini / până la stelele de sus ce nu-s / decât un joc secund în mări apus." Rigoarea şi cizelura formei devin pandantul obligatoriu al unui cosmos armonic, ale cărui principii sunt lumina (solară) şi muzica, euritmia. „Panta clasică din miazăzi" coexistă cu melosul şi plasticitatea divină a „viorii din Cremona", cântată într-o îndrăgită poemă, lucrată cu scrupul prozodic: „ Vioara-i ca din lemn de trandafiri / şi are umăr suplu ca Madona. // Cioplindu-şi-o cu mâinile subţiri, / neîntrecutul meşter din Cremona, / încă-nainte de-a o isprăvi, / i-a ascultat în vise melodia. / Cu dălţi subţiri a rotunjit-o şi / cu-amurguri dulci i-a poleit cutia." Tentaţia zborului în azur (cu sugestii din simbolişti) se înscrie de data aceasta într-o viziune clasică a lumii, ca încercare de cucerire şi instituire a armoniei, fie pur estetice, fie moral-filosofice — timp de întoarcere acasă, de rechemare a principiului identităţii. Puritatea e răsplata suferinţei cathartice şi a durerii îndurate stoic: „Spălat de lacrimi ca o piatră de pe-un mormânt, revin acum / în mine, pur ca după o moarte posibilă. Şi-a prins să-mi placă / acest eu însumi fără pată, suav şi curăţat de fum." Bucuria extatică a poetului care „bea din cer ca după / Sim-posionul greu, filosofal" consemnează gestul suprem de oprire a devenirii-degradare şi de cucerire a existenţei esenţiale, adevărate. Universul însuşi suferă o sedimentare a materiei ponderabile şi efemere, lucrurile se smulg gravitaţiei şi pornesc în levitaţie, lumina a devenit principiul lumii: „Azi soarele-i alt soare... / Şi ca destinul, se întâmplă-n toate. / [...] Materiile scad pulverizate /[...] Poţi trece, ca prin spirit, prin copaci / şi ziduri, spirit însuţi..." Dematerializarea şi purgarea de accidental au cuprins întregul cosmos, terestru şi astral: „Erau copacii scheme şi aştrii cerc virgin, / în loc de păsări linii pluteau, pe ceruri line, / Zăpezi curgeau cu-arome, ca din potir de crin." Când victoria asupra devenirii nu poate fi obţinută prin această esenţializare şi abstractizare, pierderea eului în substanţa anonimă e preferată trecerii individuale, căci această transmutare în ordinea imanentului e percepută ca stare potenţială de înveşnicire prin reîntrupare în sevele vegetale sau în lanţul infinit al speţei: „Ard vitele, sub aburi, sosite de la muncă / cu iarba-n pântec. Mama aşteaptă-mpărtăşanii / de lapte, prin strămoşii ce se re-ntorc în prunci. // Leuconoe, iată cât de fecunzi trec anii." Sublimarea materiei şi jubilaţia suverană din volumele citate şi, cu atât mai marcată, din Vârful cu dor (1964), Versuri (1968), Simetrii (1970), Euritmii (1972), Aur şi Pe drumul meu (1974) e rezumată în cadenţele grave ale unei replici la Oda eminesciană, revelator intitulată Euritmie: „E-nlăuntrul meu înzestrat cu luxuri / selenar de clar şi chenar mişcării. / Luminez grădini şi agit în fluxuri / apele mării. // M-am mutat mai sus. Şi mirat, Selene-şi / pune zborul meu încrustat cununii. / Aş putea s-ating cu un deget leneş / cearcănul lunii." în câteva rânduri, A. face profesiune de credinţă
Andriţoiu
parnasiană. Aceasta se verifică mai ales sub aspectul grijii extreme pentru formă. Altminteri, nimic din răceala / impersonalitatea parnasienilor, la care cultivarea formei e doar un pretext de sugrumare a expresiei eului. Or, particularitatea e tocmai exprimarea liberă a afectivităţii; poetul e un epicureu, un hedonist chiar, care glosează pe tema odei horaţiene către Taliarh, încearcă să fixeze clipa în anluminura versului, elogiază fericirile periplului mundan: „Citeşte-mi din Horaţiu iar şi iarăşi / poemul despre Taliarh, cu sobe / în care plâng păduri — cu vinuri vechi / ajunse ca oleiul, în cecuburi. / Şi-am să te-ascult încet, nespus de-ncet / când timpul vine calm şi trece peste." Iubitorul de clasicităţi se dezvăluie ca un sentimental, un trubadur autohton, boem balcanic al unui Levant mirific, de „amiezi valahe cu fluturi şi fântâni". Adesea evocarea foloseşte sugestia livrescă, uzează de intertext, găseşte prototipul frumosului natural în artă („Te-aştept să vii şi tu, ca dintr-o stampă / sau ca din vechi lecturi"). Livrescul nu e însă prilej de paradă a unei erudiţii reci, ci trăire de voluptăţi estete. Formula definitivă e revelată de pendularea între „panta clasică din miazăzi" şi ojouissance de vivre cu ceţuri de burg medieval transilvan şi ingrediente de oţiu oriental: „Mi-e groază de sofismul sintetic şi cu vogă / şi care moleşeala din sânge mi-o abrogă, / cum şi de postulatul lansat de Euclid / pe-un crug lucid" — stare tradusă în seducţia baladescului (pândit însă de diluţie). Ultimele volume (Poeme noi, 1984, Versuri, 1987) sunt vizitate de sentimentul elegiac al celui ce-şi contemplă trecerea („Şi uite, astfel ni se face iarnă, / şi iar ne ninge timpul pe meninge"). O elegie totuşi boem-voioasă, (auto)ironică, haz de necaz. Limbajul pierde din preţiozitatea
Andronache
Dicţionarul general al literaturii române 168
lexicală şi prozodică, devine simplu, confesiv, se eliberează de convenţii. Poetul atenuează jocurile boemei, în care odinioară îşi camufla tristeţile, preferând acum tonuri mai grave şi nedisimulate, stârnite de sentimentul curgerii inexorabile. Referinţa livrescă rămâne modică în aceste volume, iar atunci când apare e integrată în chip mai firesc: „Prin jungla nuferilor barca pluteşte fără nici o ţintă / iar noi în barcă, trişti şi palizi ca-ntr-un poem de Lamartine. / La margine de baltă raţe sălbatice, ţipând, colindă, — / dorm armele-n banduliere, căci vânătorii zac de spleen". în rezumat: „Risipitor de imagini şi risipit uneori în poezia ocazională, Andriţoiu este în creaţia lui mai pură un poet de vocaţie, elegiac şi livresc. Cultivă filonul clasic şi reactualizează speciile uitate ale poeziei sentimentale printr-o fantezie inteligentă" (Eugen Simion). Poetul a tradus (singur sau în colaborare) din lirica elină, latină, canadiană (de limbă franceză), vietnameză, precum şi din Rilke (Poemele franceze), N. Zidarov, I. Utkin şi Horvăth Imre. A mai publicat o carte de călătorii prin ţară (Curcubeu peste Carpaţi, 1987), iar în 1989, Prin Ţara dimineţilor liniştite — o laudatio a Coreii lui Kim Ir Sen. A scris scenariile filmelor Şah la rege, Cineva deschide uşa şi Elixirul tinereţii
SCRIERI: în ţara moţilor se face ziua, Bucureşti, 1953; Dragoste şi ură, Bucureşti, 1957; Porţile de aur, Bucureşti, 1958; Deceniul primăverii, Bucureşti, 1958; Cartea de lângă inimă, Bucureşti, 1959; File de cronică, Bucureşti, 1962; Constelaţia lirei, Bucureşti, 1963; Mărţişor, Bucureşti, 1964; Vârful cu dor, Bucureşti, 1964; Versuri, Bucureşti, 1968; Simetrii, Bucureşti, 1970; Euritmii, Bucureşti, 1972; Aur, Bucureşti, 1974; Pe drumul meu, Bucureşti, 1974; Poeme noi, Bucureşti, 1984; Constelaţia lirei, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1985; Curcubeu peste Carpaţi, Bucureşti, 1987; Versuri, Bucureşti, 1987; Două flori, două surori, Bucureşti, 1988; Prin ţara dimineţilor liniştite, Bucureşti, 1989. Traduceri: losif Utkin, Versuri, pref. trad., Bucureşti, 1959; Din lirica latină, pref. trad., Bucureşti, 1964; A. S. Puşkin, Versuri, ed. bilingvă, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Maria Banuş ş.a.); Antologia literaturii maghiare, I-II, Bucureşti, 1965-1966 (în colaborare); Din lirica elină, pref. Edgar Papu, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Dimos Rendis); N. Zidarov, Versuri, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu I. Brad şi I. Horea); Dang Trân-Con, Doan Thi-Diem, Plângerea femeii după bărbatul ei plecat la război, Bucureşti, 1974; Antologie de poezie canadiană de limbă franceză, pref. trad., Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Ursula Şchiopu); Antologie de poezie vietnameză clasică şi contemporană, pref. trad., Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Liliana Blajovici-Liciu); R. M. Rilke, Poemele franceze, pref. trad., Timişoara, 1984; To Hun, Poeme, Bucureşti, 1987; Horvâth Imre, Noi doi în oglindă, pref. trad., Bucureşti, 1988; Antologie de poezie chineză modernă şi contemporană, pref. Zou Difan, Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Ioan Budura).
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Lirica şi speciile minore, GL, 1963, 52; Al. Călinescu, Al. Andriţoiu, „Constelaţia lirei", IL, 1964, 1; Simion, Orientări, 136-143; Constantin, Despre poeţi, 75-82; Popa, Dicţ. lit. (1971), 24-25; Martin, Poeţi, II, 160-166; Grigurcu, Teritoriu, 210-213; Andriescu, Disocieri, 152-156; Poantă, Modalităţi, 63-66; Felea, Secţiuni, 55-60; Negoiţescu, Engrame, 83-86; Barbu, O ist, 341-344; Piru, Poezia,
II,	36-43; Alexiu, Ideografii, 167-169; Grigurcu, Poeţi, 95-100; Lit. rom. cont., 1,424-428; Taşcu, Poezia, 18-22; Ştefănescu, Prim-plan, 145-149; Cistelecan, Poezie, 206-211; Micu, Limbaje, 261-276; Simion, Scriitori,
IV,	95-104; Dicţ scriit rom., I, 70-72; Micu, Ist. lit, 394-395; Alex. Ştefănescu, Alexandru Andriţoiu, RL, 2002,32,2003,25.	N. M.
ANDRONACHE, Vasile (10.X.1936, Sineşti, j. Vâlcea), poet. Fiu al Măriei (n. Popescu) şi al lui Ion Andronache, A. urmează cursurile Facultăţii de Chimie Industrială (1968-1971), practicând diverse meserii pentru a se întreţine. Din 1971, se consacră în exclusivitate poeziei. în 1993 se stabileşte cu întreaga familie în comuna natală. Debutează cu poezie în „Luceafărul" (1963) şi editorial cu volumul Ochi neînnoptat (1971).
Pentru A., într-o formă clasicizantă — sub semnul vag al lui Lucian Blaga şi al lui Nichita Stănescu —, iscarea vocii poetice în universul său este o trudă analogă răsturnării brazdelor de pământ: „Pentru învechirea neantului / Timpul meu intră în munci, / Năduşind de cântec / între brazdele pământului." Dar comuniunile ei lirice sunt în plan astral („minerale glasuri, din luceferi"), iar extragerea metaforei din o „fântână de cuvânt" este exprimarea fiinţei resorbită în propria gândire: „Trupul ca o ţiteră / Pe-o fântână de cuvânt, / Doarme într-o literă / Cuibărită chiar în gând." în zone eterate, trupurile însele sunt construite doar din sunete sau din esenţe („talangă de văzduh") ce se întrepătrund fără amestec în nuntirea lor. Poet meditativ, A. încearcă circumscrierea şi transfigurarea lirică a unor idei epistemologice în Stelâria (1981) şi Stelâria II
(1986). Teritoriul său liric, de astă dată, este unul material — delimitat de neant şi stând sub puterea neantului —, din care poetul extrage idei esenţiale, înfăţişate ca trepte ale devenirii sale. Acelaşi limbaj şi aceeaşi modalitate metaforică, conferind în simplitatea lor o oarecare onestitate poeziei lui A., sunt transferate în volumul de poezii patriotice Metafora umană (1982), ce conţine o serie de encomioane dedicate „gândirii ceauşine", „strategului stelar" descins din „clocotul sângelui dac". Antologia Stelâria (1997) îi cuprinde majoritatea versurilor, la care poetul adaugă producţii de după 1989.
SCRIERI: Ochi neînnoptat, Bucureşti, 1971; Texte de fiinţă, Bucureşti, 1974; Poeme, Bucureşti, 1978; Stelăria, I—II, Bucureşti, 1981-1986; Metafora umană, Bucureşti, 1982; Stalactitele dorului, Bucureşti, 1983; Poezii, Bucureşti, 1989; Stelăria, Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Dan Cristea, Vasile Andronache, „Ochi neînnoptat", RL, 1971, 34; George Alboiu, Trei poeţi. Opinii, LCF, 1976, 24; Aureliu Goci, Vasile Andronache, „Poeme", RL, 1979, 30; Constant Călinescu, „Metafora umană", LCF, 1983, 6; Dicţ. scriit. rom., I, 72-73; Popa, Ist lit, II, 646.	E.M.
ANDRONESCU, Madeleine (13.XI.1915, Craiova - 1.VI.1995, Bucureşti), poetă. Fiică a Elenei şi a lui Eugen Andronescu, medic, A. a fost atrasă timpuriu de teatru (mama a jucat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, sub numele Elena Cruceanu). A urmat şcoala primară şi gimnaziul la Institutul Moteanu din Bucureşti, apoi Liceul „Fenelon" din Paris (1929-1930), Institutul „Ronsard" din Bucureşti (1930-1931) şi din nou, în capitala Franţei, Liceul „Victor Duruy" (1931-1932). între 1935 şi 1938, a frecventat cursurile de actorie ale Conservatorului de Artă Dramatică din Bucureşti. După absolvire a fost angajată la Teatrul din Sărindar, la Comedia şi Municipal, la Teatrul Poporului, precum şi la Teatrul Naţional, până în
169 Dicţionarul general al literaturii române
Andronic
MADELEINE ANDRONESCU
ZILELE BABII
TREI DESENE DE MILIŢA PETRAŞCU
*
^ BUCUREŞTI 1942 EDITURA LIBRĂRIEI PAVEL SURIT
1953,	fiind transferată apoi la Teatrul Tineretului (unde a rămas până în 1965).
A. este autoarea unui singur volum de poeme, Zilele bobii (1942), apărute aproape toate, mai întâi, în „Meşterul Manole", „Claviaturi", „Universul literar", „Curentul". Lirismul se remarcă aici printr-o ambiguitate aproape ostentativă, în orice caz declamatorie şi respectând convenienţele boemiei „anilor nebuni" de dinaintea începerii războiului. Anotimpul preferat este acela, instabil, al primăverii incerte, al paradoxurilor şocante, descoperite şi expuse nu fără emfază, divulgând o obsesie a trecerii timpului şi acceptarea prezentului echivoc: „Tare mi-s dragi zilele babii / Ninsori cu soare pe din două / Sclipiri de ger, obraz de rouă / Văzduh cu mâncărimi de scabii. // S-a zăpăcit în spaţiu timpul / Din clipă-n clipă altfel pică / Când uliu şi când rândunică / Nu-şi ştie ceasul anotimpul." Schiţată în linii mari, copilăria abia trecută este rechemată uneori patetic, cu vagi urme din imagistica tradiţionalistă, copleşite însă de savoarea încrâncenată a clipei, înrudită cu maniera lui Tudor Arghezi (poet preţuit, de altfel, de A.). Predominantă este trăirea condiţiei contradictorii, considerată esenţă a feminităţii. Totul este însă spus parcă în glumă, cu un aer de frondă juvenilă, destinată să oprească alunecarea în melancolie. Versurile mărturisesc o egolatrie nestăvilită şi mult prea făţiş afirmată pentru a fi cu totul autentică. îndărătul ei se află bucuria prezentului, susţinută de gratuitatea sentimentelor cuprinse într-un joc detaşat. Umorul şi ironia răstălmăcind clişeele culturale premerg uneori gesticulaţia lirică din poezia lui Marin Sorescu. Pentru A., poezia reprezenta o detaşare explozivă, înrudită cu patosul pe care l-a avut „unul Serghei Esenin" — ideal de gratuitate irumptivă provocată de umorile adolescenţei, ce nu pot fi înţelese şi apreciate decât prin delimitare de lasciva interiorizare a versurilor Măriei Banuş.
SCRIERI: Zilele babii, cu desene de Milita Petraşcu, Bucureşti, 1942.
Repere bibliografice: C. V. [Constantin Virgil Gheorghiu], „Pisici contradictorii", „Timpul", 1940, 1204; Gherghinescu Vania, „Zilele babii", TIA, 1942,281; Petru Comamescu, Maâeleine Andronescu, RFR, 1942, 7; Perpessicius, Opere, IX, 322-324; Pillat, Mozaic, 190-191; Călinescu, Ist. lit. (1982), 1016.	DM
ANDRONIC, Titus (17.IX.1934, Marginea, j. Bihor - 7.1.2000, Mediaş), poet. După ce a absolvit Şcoala medie tehnică de comerţ din Oradea, a funcţionat ca revizor contabil la Mediaş, unde s-a stabilit. A lucrat ca redactor la ziarul orădean „Crişana", la „Vocea Mediaşului" şi la „Transilvania". A înfiinţat, la Mediaş, cenaclurile „Octavian Goga" (1960) şi „ Aron Cotruş". A debutat cu un grupaj de poezii în „Familia" (1967), apoi, în volum, cu Memoria toamnei (1973).
Pe o latură a poeziei sale, A. este un peisagist interiorizat şi discret, al cărui simbol tutelar e lumina estivală şi autumnală aureolând registrul terestru. Acuarelele lui învăluie materialitatea grea şi opacă, în secvenţe plastice, ca şi impresioniste, vibrante de luminescenţă şi miresme, fluidităţi şi bateri imponderabile de aripi, omături astrale şi flăcări pure (definitorii sunt sintagmele titulare Orele albe, Poem în alb, Despre soare şi pietre,
Andru
Dicţionarul general al literaturii române 170
Steaua de cuarţ, Peste lumina lucrurilor; Vară pură). Realitatea e la fel de specifică interiorităţii poetului: „Cu astre ninge seara ochiul meu", „Fântână sunt cu murmure stelare/ Eu niciodată graniţi n-am să-ţi pun/ Fântână, stea şi rug. Şi soare." Căci, pe o altă latură, poetul comunică organic, natural, cu acel spaţiu al irizărilor şi al efluviilor, a cărui parte constitutivă el se şi declară: „Ce limpezime verde împrejur,/ că-mi aud braţele zvâcnind în păsări" etc. O a treia temă, confluentă cu primele, este copilăria şi satul magic şi mirific, resuscitate nostalgic, dar sobru, prin secvenţe semnificative de tablou sau prin frânturi de irepetabile trăiri. în fine, solitudinea, în care poetul se claustrează de fapt spre a-şi putea rumina amintirile suav-melan-colizante. în toate cazurile, expresia e concentrată, tinzând nu întâmplător spre forma extremă şi insolită a haikuului.
SCRIERI: Memoria toamnei, Cluj, 1973; Dimineţi rituale, Cluj-Napoca, 1980; Liniştea golfului, Cluj-Napoca, 1988; Soarele din turn, Sibiu, 1994; Ninsorile de aproape, Sibiu, 1998; Vocea liniştii, Sibiu, 1998; Lacul de jad -The Lake Carued in Jade, ed. bilingvă, tr. Mircea Ivănescu, Sibiu, 1999.
Repere bibliografice: Mircea Ivănescu, Titus Andronic, T, 1974,2; Titu Popescu, Titus Andronic, „Dimineţile rituale", F, 1980, 9; Ioan Mariş, Titus Andronic, poetul suavităţilor naturale, „Tribuna" (Sibiu), 1994, 7 octombrie; Ion Cristofor, Poezia ca asceză, TR, 1995,9; Daniel Deleanu, Titus Andronic, „Ninsorile de aproape", „Rostirea românească", 1997,
5-7; Al. Florin Ţene, Titus Andronic, „ Vocea liniştii", CRC, 1998,9; Radu Patrichi, în căutarea liniştii, TMS, 1998, 5; Al. Sfârlea, Titus Andronic, „Lacul de jad", „Al cincilea anotimp", 1999,3.	N.M.
ANDRU, Vasile (pseudonim al lui Vasile Andrucovici; 22.V.1942, Bahrineşti-Cemăuţi), prozator, eseist şi jurnalist. Este fiul Ecaterinei (n. Păun) şi al lui Teodor Andrucovici, ţărani. în 1944, după ocupaţia sovietică, familia Andrucovici trece clandestin frontiera, stabilindu-se în satul Muşeniţa, judeţul Suceava. A. face şcoala primară la Muşeniţa (1949-1955), gimnaziul la Baineţ (1955-1956). Liceul, început în oraşul Şiret, este continuat la „Eudoxiu Hurmuzachi" din Rădăuţi (1958-1960). Absolvent al Universităţii „AL I. Cuza" din Iaşi, Facultatea de Filologie, secţia franceză (1960-1965), A. lucrează ca profesor de limba franceză la Liceul „Ştefan cel Mare" din Suceava (1965-1967), asistent universitar la Institutul Pedagogic din Suceava (1967-1973) şi ulterior la Universitatea din Craiova (1973-1975). Din 1978, este redactor la revista „Viaţa românească". Membru al Uniunii Scriitorilor din 1975, în 1990 este ales şef al Secţiei de proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, iar între 1995 şi 1999 este membru al Consiliului Uniunii. Participă la numeroase schimburi şi manifestări internaţionale scriitoriceşti, la Budapesta, Berlin, Roma. în 1989 este beneficiarul unei burse de documentare la Biblioteca Vaticanului şi căderea comunismului îl surprinde în Italia. Din 1975, paralel cu activitatea literară, îşi începe iniţierea în practicile sapienţiale, devenind membru al grupului de practicanţi Yoga, interzis în 1982. în 1987, inaugurează seria conferinţelor-atelier de practică isihastă şi de optimizare umană, înfiinţând ulterior cenacluri şi participând activ la întemeierea Centrului Naţional de Practică Isihastă (1994). în
1990 fondează Grupul de optimizare umană. Expunerile din cadrul acestui grup vor constitui substanţa volumului Terapia destinului (1994). Devine un adept al pelerinajelor iniţiatice, convertindu-şi experienţele în pagini de jurnal. După 1990, întreprinde, ca bursier, două lungi călătorii de studii în India (1992,1996). Primeşte titlul de maşter (acharya) în filosofia şi în practica Vedanta. începând din 1998, când călătoreşte pentru prima oară în Noua Zeelandă, interesul său cultural se re-orientează către Antipozi. Se interesează de tradiţia iniţiatică maori şi de practicile terapeutice polineziene. Fără a se rupe de matca spirituală românească, în 1999 se stabileşte la Wellington şi primeşte rezidenţă permanentă în Noua Zeelandă.
Debutează literar în 1967, cu schiţa Colindul dificil, în suplimentul literar „Suceava", continuând cu publicarea unor proze scurte în „România literară", unde este remarcat de S. Damian. Primul său volum, lutlanda posibilă (1970), inaugurează o serie masivă de cărţi — proză scurtă, romane, eseuri teoretico-programatice sau sapienţiale, memoriale ale unor voiaje reale sau spirituale. A. este un autor inclasabil, rezistând tipologizării sau operaţiilor de afiliere comparativă la formule, generaţii sau coterii literare. Cu toate acestea, scriitorul n-a fost niciodată perceput ca un „caz", un deviant sau un ostracizat, ci, în mod paradoxal, a beneficiat de simpatia celor mai eterogene, dacă nu de-a dreptul incompatibile condeie critice. O lectură globală a scrierilor sale lasă impresia de stabilitate neliniştită, întemeiată pe un dinamism subteran. Deşi o bună parte dintre comentatori au identificat în el un autor egal cu
171 Dicţionarul general al literaturii române
Anestin
sine încă de la debut, cariera literară a lui A. are turnante evidente şi, în anumite privinţe, surprinzătoare. Prozatorul debutează odată cu autorii-jalon din anii 70, motiv pentru care Laurenţiu Ulici îl anexează integral promoţiei. La o lectură atentă, volumele din decada a opta — în special Iutlanda posibilă, Mireasa vine cu seara (1973), Mirele (1975), Arheologia dorinţelor (1977) — lasă totuşi la vedere diferenţe palpabile faţă de comilitonii cronologici. în prozele lui A. — eclectice ca gen, ca formulă epică şi ca topografie imaginară — poate fi detectată o rezistenţă subterană tenace faţă de reţetele în uz ale scrisului. Lumea sa fictivă se naşte din asaltul meticulos, pe alocuri desfăşurat emfatic, asupra conjuncturalului etalat de literatura curentă. Se adaugă glisajele ghidate, adeseori obositoare, către cosmic şi către arhetipal, ca şi substanţa pur nominală şi inconsistenţa halucinantă a aşa-numitelor sale personaje. în planul strict formal, corporalitatea şi lucrătura strânsă a scrisului lui A. — consecinţe ale unei elaborări meticuloase, programate la rece — se întrevăd cu ochiul liber, de la debut. Autorul va admite ulterior că prozele din această perioadă au fost lucrate migălos, urmând un canon muzical anumit (cântul gregorian), în care monodia alternează calculat cu contrapunctul. In această primă vârstă a scrisului său, prozatorul consacră o formulă şi totodată o epuizează prin iteraţie manieristă. O turnantă vizibilă marchează O zi spre sfârşitul secolului (1983), volum de proze scurte, urmat de două romane — Turnul (1985), Progresia Diana (1987) — şi de volumul programatic de eseuri Viaţă şi semn (1989). în percepţia publică, virajul survenit la începutul decadei a noua, cu precădere apetitul pentru elaborările teoretice pe marginea producţiei de text îl plasează rapid pe A. în sfera de gravitaţie a promoţiei optzeciste, deşi, practic, nici una dintre părţile interesate nu face avansuri în direcţia afilierii. în sfera teoreticului, A. se declară fascinat de avangarde (în fapt, de neomodernismele postbelice), mai exact de potenţialul lor de a deruta cenzura prin experimental, atipic, inclasabil. îndeosebi insistenţa scriitorului asupra interferenţei dintre proză şi „ştiinţele optimizării umane" (formulă care îi aparţine) deschide o etapă nouă pentru literatura sa. Foarte succint, un tip particular de viziune, care poate fi numită generic operaţională, prezentă în mod curent în sfera vieţii, este transferată demonstrativ asupra literaturii. De aici şi o serie de concepte-cheie ale programului - „optimizare, inginerie psiho-somatică" — atât în sensul de practici terapeutice, cât şi în accepţia de atribute ale creaţiei. Pasajele revelatoare sunt etalate în volumul Viaţă şi semn: „Spuneam: o inginerie psiho-somatică prin cuvânt. [...] în ce mod versetul nostru, enunţul nostru poate lovi tăcerea genetică, poate coborî până la acel nivel de profunzime de unde vin exigenţele ereditare? Iată întrebările acestei întretăieri între literatură şi practicile optimizării, între care, repetăm, relaţia este bilaterală, influenţa reciprocă." După 1990, trecute prin filtrul noilor experienţe iniţiatice, contondenţele tehnice ale decadei precedente — nu şi memoria lor — se atenuează. în romanele Muntele Calvarului (1991) şi Păsările cerului (1999) — cea mai bine articulată carte a etapei — sau în volumele de proză scurtă Un univers cu o singură ieşire (1997) şi Cel mai îndepărtat paradis
(2001), explorarea structurilor mentalului colectiv devine prioritară, iar dimensiunea antropogenetică a literaturii trece în prim-plan. Ca şi mai înainte, această vârstă a scrisului lui A. este escortată de un volum programatic, Memoria textului
(1992), pledând pentru echivalarea creaţiei cu producţia unor „reacţii necesar-modelatoare" ale speţei. Avându-şi punctul de sprijin în psihocibemetică, noua orientare îi va da sugestii autorului pentru repertoriul său de sintagme cu ecou abisal, între care un rol important îl deţine „iluminarea". Tot în ultima decadă a secolului, A. publică mai multe volume de eseuri sapienţiale — Terapia destinului (1994), Misticii din Carpaţi
(1998), Psihoterapie isihastă (2000), Istorie şi taină la Sf Munte Athos (2001), Yaatra. Jurnal în India (2002) — definite de autor drept „o formă de eseu, articulat la o practică a înţelepciunii".
SCRIERI: Iutlanda posibilă, Bucureşti, 1970; Mireasa vine cu seara, Bucureşti, 1973; Mirele, Bucureşti, 1975; Arheologia dorinţelor, Bucureşti, 1977; Noaptea împăratului, Bucureşti, 1979; O zi spre sfârşitul secolului, Bucureşti, 1983; Turnul, Bucureşti, 1985; Progresia Diana, Bucureşti, 1987; Viaţă şi semn, Bucureşti, 1989; Muntele Calvarului, Bucureşti, 1991; Memoria textului, Bucureşti, 1992; Terapia destinului, Iaşi, 1994; India văzută şi nevăzută, Bucureşti, 1995; Proză, eseuri, interviuri, îngr. şi introd. Constantin Blănaru, Chişinău, 1995; Un univers cu o singură ieşire, Bucureşti, 1997; Misticii din Carpaţi, Chişinău, 1998; Păsările cerului, Bucureşti, 1999; Psihoterapie isihastă, Chişinău, 2000; Istorie şi taină la Sf. Munte Athos, Bucureşti, 2001; Cel mai îndepărtat paradis, Cluj-Napoca, 2001; Yaatra. Jurnal în India, Bucureşti, 2002; Operaţie pe creier sau Eros şi Thanatos, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: S. Damian, Fals tratat despre psihologia succesului, Bucureşti, 1972,74-81; Voicu Bugariu, Hiperluciditate, LCF, 1975,36; Valeriu Cristea, Realism şi viziune, RL, 1975,46; Liviu Leonte; Proză analitică şi sentimenatlă, CRC, 1975,46; Titel, Pasiunea, 156-157; Popa, Dicţ. lit. (1977), 24; Radu G. Ţeposu, „Noaptea împăratului", RL, 1979, 30; Sultana Craia, Eseu romanesc despre răscrucile puterii, LCF, 1979,11; Al. Protopopescu, împăratul... „d est moi", VR, 1979, 8-9; Ştefănescu, Jurnal, 16; Dana Dumitriu,„Ozi spre sfârşitul secolului", RL, 1983, 52; Marian Papahagi, Tehnica abruptului epic, TR, 1985, 41; Valeriu Cristea, „Cartea mică a clipei" şi „marele tunet", RL, 1986, 14; Holban, Profiluri, 322-327; Cristea, Fereastra, 265-272; H. Zalis, Prozele lui Vasile Andru, CL, 1984,4; Christian Crăciun, Reverii antropologice, T, 1990,2; Mihaela Ursa, Viaţa ca semn, TR, 1991,47; Maria Genescu, Viaţa ca „un cumul de soartă bună", RL, 1994,2; Ion Apetroaie, Vasile Andru -textualist moderat, în Şiretul, vatră de istorie şi cultură românească, îngr. Ion Popescu-Sireteanu, Iaşi, 1994, 429-435; Papahagi, Interpretări, 133-135; Ulici, Lit. rom., 1,360-364; Dicţ. scriit. rom., I, 73-74; Cosma, Romanul, 1,265-266; Gheorghe Crăciun, în căutarea referinţei, Bucureşti,
1998,35-36; Popa, Ist. lit., II, 830; Christine Leşcu, Mistica românească şi marea temă a salvării, CL, 2003,5; Dicţ. analitic., IV, 611-613. M.S.
ANESTIN, Ion (24.XII.1900, Bucureşti - 5.XII.1963, Bucureşti), cronicar teatral, dramaturg şi prozator. Bunicul, Ion Anestin, se numărase printre ctitorii Teatrului Naţional craiovean, iar unchii, Victor şi Alexandru Anestin, se făcuseră cunoscuţi ca publicişti şi literaţi. Şi Theodor Anestin, tatăl lui A., desenator la Primăria Capitalei, avusese în tinereţe unele preocupări literare. A. învaţă la Şcoala Visarion, apoi la Colegiul „Sf. Sava", unde este coleg cu Vladimir Donescu. împreună scot
Anestin
Dicţionarul general al literaturii române 172
„Revista Carol I", ce va fi continuată de „Foaia tinerimei". La ocuparea Bucureştiului, A., fiind premilitar, trebuie să se refugieze în Moldova. Reîntors acasă în 1918, fără să-şi termine liceul, se înscrie la Academia de Belle Arte, apoi la Academia liberă a lui N. Verona. Din 1921, se dedică activităţii plastice şi publicisticii. Redactor la „Epoca", el semnează grafică satirică, cronici, medalioane, tablete, note. în 1927, e alături de Mircea Eliade şi Radu Capriel la revista „Est-Vest", iar în 1928 răspunde chemării lui Vladimir Donescu, care înfiinţează săptămânalul „Vremea". Aici, A. girează între 1931 şi 1938 pagina teatrală, asigură grafica, inserând şi articole diverse. Concomitent, mai colaborează la „Duminica Universului", „Bluze albastre", „Cuvântul liber", „Ordinea nouă", „Gazeta", „Adevărul literar şi artistic", „Timpul" (susţinând între 1937 şi 1941 cronica teatrală), „Jurnalul", „Viaţa" ş.a. Scoate, de asemenea, trei reviste umoristice — „La zid!" (1932-1933, 1935-1936), „Recreaţia" (1940) şi „Gluma" (1940-1943) - şi una de teatru — „Spectacolul" (1939-1940). Ca artist plastic, are expoziţii personale (1922,1929,1937), ilustrează numeroase cărţi, semnează scenografia unor montări pe scene bucureştene, tipăreşte un album de gravuri, Casa cu perdelele lăsate (1929), şi altul de caricaturi, Cobai şi felceri (1932). Publică, totodată, „romanul" De necredzuta viaţă a dumnealui Ioniţă căpitan de oaste, scrisă de dumnealui Iancu Zogravul (1934), urmat de biografia romanţată Cetăţeana Tallien (1938) şi de Schiţă pentru istoria teatrului românesc (1938). în 1939, i se reprezintă piesa într-un act Dragodana (tipărită în volum în 1940), o alta, Falimentul zeilor, intrând în repetiţii. în manuscris a mai rămas şi comedia Napoleon & co. în 1944, A. este suspendat pe cinci ani din activitatea ziaristică şi, se pare, închis pentru caricaturile lui antisovietice. între 1949 şi 1954, e scenograf şi director, artistic la Teatrul de Păpuşi din Piteşti.
Spirit critic ascuţit, fire lesne inflamabilă, prompt în replică şi gest, A. este un umorist înnăscut. Grafica lui satirică e realizată cu mijloacele artei, efectul mizând îndeobşte pe sugestie, prezentă atât în compoziţie, cât şi în jocul dintre desen şi text. Ciclul consacrat lui Ion Ion e un adevărat „roman" al cetăţeanului simplu, supus veşnic experimentelor politice. Un analogon al acestei grafici e în bună parte publicistica lui A. Umorul său prodigios se manifestă şi mai limpede în mulţimea de snoave, „legende fără ilustrăţii", „panseuri", parodii, schiţe risipite în paginile „Vremii" ori ale „Glumei". Romanul sui-generis De necredzuta viaţă... sfidează pudibonderia mic-bugheză, ca şi albumul Casa cu perdelele lăsate. Autorul alege un subiect „scandalos", o suită de întâmplări decamero-neşti, având în centru un neobişnuit de viril căpitan Ioniţă. Licenţiozitatea e atenuată prin proiectarea pe un fundal narativ „în stil de hronic", după modelul lui Al. O. Teodoreanu. Umorismul se valorifică şi în biografiile romanţate, îndeosebi în Cetăţeana Tallien, precum şi în reportaje şi note de drum. Un capitol aparte îl formează scrierile dedicate scenei. Disociind între cronica dramatică şi critica teatrală, A. optează pentru cea dintâi, preocupat în primul rând să-şi informeze cititorul. Sutele de cronici, scrise în peste zece ani de activitate, rezumă rapid subiectul pieselor, le relevă calităţile şi defectele,
apreciază regia şi interpretarea, rareori cedând complezenţei. Pe lângă cronici, A. iscăleşte şi numeroase articole în care îşi exprimă opiniile despre problemele teatrului în epocă. Provenit dintr-o familie de împătimiţi ai Thaliei, se încumetă în Schiţă pentru istoria teatrului românesc să încerce o prezentare succintă a evoluţiei artei scenice la noi, pe durata unui secol. Deficitară în latura documentară, lucrarea conţine bune pagini evocatoare, împletind nostalgia lumii vechi cu ironia bonomă. O surpriză a fost prima piesă a lui A., Dragodana. De dimensiuni reduse, drama are în centru conflictul dintre onoare, ce nu se poate păstra decât cu preţul vieţii, şi datoria perpetuării neamului. Prin dramatismul său, piesa aminteşte Săptămâna luminată a lui M. Săulescu. Instinctul de umorist irumpe, în schimb, în Falimentul zeilor, o parodie brodând cu mare libertate pe motivul Amfitrion. Olimpul ia uneori chipul mahalalei bucureştene, alteori pare consiliul de administraţie al unei firme modeme. Teza antirăzboinică e estompată de acţiunea plină de antren şi de vervă debordantă a dialogurilor, nu lipsite, totuşi, de unele trivialităţi. O demitizare se încerca şi în comedia Napoleon & co., însă aici şarja e excesivă, iar comicul de limbaj se limitează la efecte facile.
SCRIERI: De necredzuta viaţă a dumnealui Ioniţă căpitan de oaste, scrisă de dumnealui Iancu Zogravul, Bucureşti, 1934; Cetăţeana Tallien, Bucureşti, 1938; Schiţăpentru istoria teatrului românesc, Bucureşti, 1938; Dragodana, Bucureşti, 1940; Scrieri despre teatru, îngr. şi pref. Victor Dumea, Bucureşti, 1989.
Repere bibliografice: Mircea Vulcănescu, însemnări pe marginea volumului „Cobai şi felceri", CU, 1932, 2583, 2584; Octav Şuluţiu, I. Anestin, „De necredzuta viaţă a dumnealui Ioniţă căpitan de oaste...", „Reporter", 1934,18; Pompiliu Constantinescu, „De necredzuta viaţă a dumnealui Ioniţă căpitan de oaste...", VRA, 1934, 338; Perpessicius, Opere, VII, 34-40; N. Carandino, O schiţă pentru istoria teatrului românesc, „România", 1938,150; N. Carandino, Teatrul aşa cum l-am văzut, Bucureşti, 1986,96-98; D. Căpitanu, Teatrul „Alexandru Davila" [Piteşti], 1969, 30, passim; Brădăţeanu, Comedia, 30T, Massoff, Teatr. rom., VI-VIII, passim; Mircea Ştefănescu, Un dramaturg îşi aminteşte, I, Bucureşti, 1980, 105, 137-140, passim; Martinescu, Umbre, 111-125; Dumea, Orizonturi, 124-169.	V.D.
ANESTIN, Victor (18.IX.1875, Bacău - 5.XI.1918, Bucureşti), prozator şi publicist. Al doilea dintre cei cinci copii ai actorilor Ion şi Maria Anestin, A. îşi petrece copilăria printre oamenii scenei, de care îşi va aminti ulterior cu pietate. Urmează ciclul secundar la Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti, apoi la Liceul „Carol I" din Craiova. Adolescentul descoperă lucrările lui Humboldt şi, mai ales, ale lui Flammarion, căruia, mai târziu, în 1901, îi va dedica un studiu. Debutează în 1892, la „Revista ilustrată", cu traduceri, în anul următor publicând alte tălmăciri în „Curierul Olteniei". înfiinţează o societate literar-ştiin-ţifică şi scoate în 1895 revista şcolară „Freamătul". Absolvind liceul în 1896, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, pe care nu o termină. Continuă să se instruiască, formându-şi o cultură enciclopedică, chiar dacă, din 1898, este înrobit de gazetărie; până la sfârşitul vieţii va lucra la mai multe periodice concomitent. Este secretar de redacţie la
173 Dicţionarul general al literaturii române
Anestin
„Foaia populară", „Apărarea naţională", „Tribuna familiei", „Patriotul", „Ţara", „Vremea", apoi redactor la „Adevărul" şi „Dimineaţa", la „Minerva", „Universul" şi „Universul literar", la „Tribuna", „Veselia" şi prim-redactor la „Ziarul călătoriilor şi al ştiinţelor populare". Tuturor acestora le furnizează, sub semnătura sa ori sub pseudonime ca Andrei, Eugen, Hilarius, Lică, Lylo, Sirius, Stin, Syr, Tin, V'an, Victan, Victorian, Victor Eugen, Wega ş.a., poezii şi proze scurte, cronici literare şi dramatice, note, studii biografice, mii de articole pe teme ştiinţifice, precum şi nenumărate traduceri. Cu articole de ştiinţă popularizată colaborează la alte numeroase publicaţii: „Tribuna", „Epoca", „România ilustrată", „Revista idealistă", „Sămănătorul", „Noua revistă română", „Flacăra", „Gazeta Câmpinei", „Gazeta politică şi literară" ş.a. A. scoate, între 1907 şi 1912, revista de astronomie „Orion" şi, între 1914 şi 1916, „Bibliografia română". Până la război, tipăreşte, de asemenea, zeci de broşuri şi volume, cea mai mare parte constitu-ind-o lucrări de popularizare a ştiinţei, traduse şi originale. Pionier al romanului românesc de anticipaţie, el publică In anul 4000 sau o călătorie la Venus (1899), O tragedie cerească (1917) şi Puterea ştiinţei. Cum a fost „omorât" războiul mondial (1916). Mărturie a interesului său pentru teatru simt studiul Haralamb Lecca, autor dramatic (1902), precum şi traducerile din W. Shakespeare, Hamlet şi Othello (1908), poate şi Regele Lear şi Macbeth, anunţate în 1909. Mai tălmăceşte cartea Clarei Tschudi Tinereţea Măriei Antoaneta, Carol I de Paul Lindenberg şi Frederic cel Mare de Lord Macaulay. Totodată, A. conferenţiază la Universitatea Populară şi la Societatea „Prietenii ştiinţei", la a căror înfiinţare are un rol de seamă. Războiul întrerupe efervescenta sa activitate. în anii 1917 şi 1918, colaborează la „Gazeta Bucureştilor", „Scena" — la aceasta din urmă cu o suită de articole despre actorii cunoscuţi în copilărie, strânse în volumaşul Amintiri din teatru (1918) —, „Biblioteca copiilor şi a tinerimei" şi la „Renaşterea".
Câştigat de orientarea scientistă, A. a propovăduit-o la noi cu pasiune şi abnegaţie. Conştient de la început că un popularizator al ştiinţei trebuie „să fie dublat de un literat", el a căutat să dea expunerii limpezime şi a preferat să integreze explicaţia tehnică într-o naraţiune — Romanul cerului (1912), Povestea ştiinţei (1916) — sau într-o biografie — Giordano Bruno (1911), Newton şi atracţia universală (1911), Viaţa anecdotică a învăţaţilor iluştri, Viaţa şi invenţiunile lui Edison (1915), Eroii ştiinţei (1916) etc. Depăşite, firesc, ca informaţie, aceste lucrări pot oferi încă o lectură agreabilă. Deşi a subscris la teoria care susţinea apropiata moarte a artei, A. a avut şi preocupări pur literare. Cronicar la reviste populare sau la cotidiene de prestigiu, cum erau „Vremea" ori „Adevărul", el recenzează cărţile noi, dând în genere aprecieri juste, iar în disputele vremii exprimă opinii de bun-simţ. Servitutile gazetăriei apasă vădit asupra scrierilor sale literare. Mai toate cronicile rimate din „Ţara" şi din „Patriotul" sunt facile, însă A. dispunea de ynele resurse poetice. Balada Don Zaneto şi poemul Balul stelelor relevă un umor de calitate, iar Sonet, o sensibilitate elegiacă, modelată de poezia lui Traian Demetrescu. Şi în proză se vădesc aceleaşi dominante. Autorul se opreşte frec-
vent asupra dramelor trăite de cei umili, dar, treptat, alunecă spre literatura de magazin, accentuând melodramaticul şi senzaţionalul. O oarecare originalitate este atinsă atunci când recurge la propria experienţă de viaţă, precum în nuveletele Fericirea, Prietenul meu, Succesul meu, Revederea. Merite de înainte-mergător, ce-i vor fi recunoscute târziu, are în domeniul literaturii ştiinţifico-fantastice. Prin articolul Romanul ştiinţific (1898) şi prin altele, ulterioare, el este primul teoretician al genului, iar cele trei „romane", în anul 4000 sau O călătorie la Venus, O tragedie cerească şi Puterea ştiinţei, îl aşază printre cei mai importanţi autori români de anticipaţie din prima jumătate a secolului al XX-lea. Cel dintâi «roman» imaginează, plecând de la ipoteze mai vechi, o „lume locuită", alta decât Pământul. Intriga este simplă, lăsând în umbră psihologia eroilor, dar coerenţa tabloului schiţat, precum şi atingerea unei probleme grave — alienarea omului prin tehnica omniprezentă — reţin atenţia. „Povestea astronomică" O tragedie cerească închipuie distrugerea Pământului şi a planetei Marte de către o stea stinsă, accentul căzând nu atât pe aspectul de anticipaţie, cât pe progresia spaimei şi pe modalităţile diferite de trăire a catastrofei: resemnat, filosofic, pe „planeta roşie"; convulsiv, apocaliptic, pe cea „albastră". Ultima „poveste fantastică" se arată anecdotică, excesiv demonstrativă. Ca traducător, A. se conformează gustului cititorilor şi spiritului publicaţiilor adresate acestora, oprindu-se la nuvele şi romane submediocre. Alături de acestea, apar însă şi texte ale unor scriitori precum A. Daudet,
Angelescu
Dicţionarul general al literaturii române 174
Guy de Maupassant, E. A. Poe, H. W. Longfellow, Mark Twain, H. G. Wells ş.a. Traducerile din Shakespeare, în proză, sunt modeste, cu multe deficienţe. Tipărite în colecţia „Biblioteca pentru toţi", ele au contribuit într-o măsură la pătrunderea marelui dramaturg englez la noi.
SCRIERI: în anul 4000 sau O călătorie la Venus, Bucureşti, 1899; ed. îngr. şi pref. Cornel Robu, Cluj-Napoca, 1986; Camille Flammarion, -Bucureşti, 1901; Haralamb Lecca, autor dramatic, Bucureşti, 1902; Giordano Bruno. Viaţa şi opera lui, Bucureşti, 1911; Povestea cerului, Bucureşti, 1912; Romanul cerului, Bucureşti, [1912]; O tragedie cerească, Bucureşti, 1914; Ce trebuie să citim, Bucureşti, 1915; Căpitanul Scott la Polul Sud, Bucureşti, 1915; Eroii ştiinţei, Câmpina [1916]; Povestea ştiinţei, Bucureşti, 1915; Puterea ştiinţei. Cum a fost „omorât" războiul european, Câmpina, 1916; Amintiri din teatru, Bucureşti, 1918; Viaţa şi opera celebrilor exploratori, Bucureşti, 1921. Traduceri: W. Shakespeare, Hamlet, Bucureşti, [1908], Othello, Bucureşti, [1908]; Paul Lindenberg, Carol I, Bucureşti, 1915; Clara Tschudi, Tinereţea Măriei Antoaneta, Bucureşti, 1916; Lord Macaulay, Frederic cel Mare, Bucureşti, [1918].
Repere bibliografice: Simplex [T. Arghezi], Victor Anestin, „Renaşterea", 1918,134,136; L. Florin, Un apostol al ştiinţei: Victor Anestin, pref. C. Parhon, Iaşi, 1921; I. M. Ştefan, V. Ionescu-Vlăsceanu, Momente şi figuri din istoria astronomiei româneşti, Bucureşti, 1968,70-74; Ion Hobana, Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti, Bucureşti, 1980, passim; Manolescu, Literatura SF, 219-221; Ion Hobana, Science Fiction. Autori, cărţi, idei, II, Bucureşti, 1986, passim; Dicţ. scriit. rom., I, 74-77; Dicţ. analitic, IV, 636-641; Opriţă, Anticipaţia, 35-40,464-465, passim.	V.D.
ANGELESCU, Silviu (24.1.1945, Bucureşti), teoretician literar, etnolog şi prozator. Este fiul Elenei (n. Popescu) şi al lui Paraschiv Angelescu, preot şi profesor. Absolvent al liceului din Răcari (1963) şi al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1972), lucrează între timp ca profesor suplinitor de limba română la Crevedia Mare şi Găiseni, iar din 1972 ca asistent, lector şi conferenţiar la Catedra de etnologie şi folclor a Universităţii din Bucureşti. Obţine titlul de doctor în filologie cu teza Tipare portretistice în epica orală şi cultă. După 1989, este director adjunct al Direcţiei Relaţii Internaţionale din Ministerul învăţământului şi Ştiinţei (1990), vicepreşedinte executiv al Fundaţiei Culturale Române (1990-1992), director al Institutului de Istoria Artei. Debutează în „Analele Universităţii din Bucureşti" (1977). Colaborează la „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Contemporanul", „Limba şi literatura română pentru elevi", „Limbă şi literatură" ş.a.
Alcătuieşte în colaborare cu Octav Păun culegerile Folclor din Dâmboviţa (1981), Legende populare româneşti (1983) şi Basme, cântece bătrâneşti şi doine (1989). în volumul Portretul literar
(1985), care porneşte de la teza de doctorat şi a fost distins cu Premiul „G. Călinescu" al criticii, A. abordează o temă tratată doar sporadic de cercetătorii români dinaintea sa. Pornind de la definirea portretului ca imagine trecută prin filtrul unei convenţii, A. analizează dubla determinare a acestuia în funcţie de constrângerile textului şi de modelele culturale ale epocii. Asociind perspectiva structural semiotică şi cercetarea diacronică, lucrarea trasează structura internă a portretului şi-i schiţează devenirea istorică prin raportare la coduri culturale
^■
diferite, fără a neglija rolul formei de comunicare, orală sau scrisă. Remarcabil prin performanţele de sinteză şi teoretizare, volumul se distinge şi prin plasticitatea exemplelor ce ilustrează discursul teoretic. Ca şi Umberto Eco, A. abandonează studiul teoretic erudit în favoarea romanului pseudoistoric. Calpuzanii (1987; Premiul „Ion Creangă" al Academiei Române), foloseşte trucul romantic al manuscrisului găsit din întâmplare, pentru a înfăţişa o cronică a domniei lui Mavrogheni, fanariotul smintit de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Datele reale, preluate din scrieri de epocă sau din studii istorice moderne, se împletesc cu cele fanteziste, romanul interesând mai mult prin calitatea stilistică a evocării decât prin linia epică, simplă în sine — un grup de boieri şi cărturari încearcă răsturnarea domnului prin falsificarea banilor destinaţi tributului către Poartă — sau prin psihologia personajelor, înfăţişate de altfel cu o admirabilă ştiinţă de portretist. Livresc fără a fi manierist, el foloseşte tehnica naivă a primelor romane româneşti — ce operează prin opunerea maniheistă a personajelor sau prin exhibarea unei morale evidente — şi, totodată, reconstituie o savuroasă şi plauzibilă limbă arhaizantă. Parodiind romanul picaresc şi comic prin afişarea ironică a convenţiilor, Calpuzanii poate fi citit şi ca un roman cu cifru, o sugestie în acest sens fiind oferită de prefaţă, care, dincolo de fantazările erudite pe teme lingvistico-mitologice, conţine şi un avertisment către cititor. După mai bine de un deceniu de la publicarea studiului Poetica legendei ca postfaţă la culegerea de Legende populare româneşti (1983), A. reia, în volumul Legenda (1995), preocuparea de a defini această categorie a literaturii populare şi de a o situa cât mai exact prin raportare la legendele altor popoare, la alte forme ale literaturii
175 Dicţionarul general al literaturii române
Anghel
orale, la legendele culte (Varlaam, Dosoftei, Neculce, Cantemir, Asachi, Alecu Russo, Negruzzi, Alecsandri), la antilegende (Negruzzi, Pentru ce ţiganii nu sunt români, şi I. L. Caragiale, Magnum Mophtologicum). Raportul dintre folclor şi literatura de autor este studiat şi în volumul Mitul şi literatura (1999), unde sunt urmărite transferul de substanţă şi evoluţia formală de la creaţiile populare la dubletele lor culte şi totodată se reliefează, cu aplicare la opere ale lui Heliade-Rădulescu, Rebreanu sau Sadoveanu, rolul mitului în strucura tipologiilor literare.
SCRIERI: Portretul literar, Bucureşti, 1985; Calpuzanii, Bucureşti, 1987; ed. 2, Bucureşti, 1999; Legenda, Bucureşti, 1995; Mitul şi literatura, Bucureşti, 1999. Culegeri: Folclor din Dâmboviţa, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Octav Păun); Legende populare româneşti, postfaţa edit., Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Octav Păun); Basme, cântece bătrâneşti şi doine, Bucureşti, 1989 (în colaborare cu Octav Păun).
Repere bibliografice: AL Călinescu, Un studiu despre portretul literar, CRC, 1985, 32; Adrian Marino, Portret şi autoportret, TR, 1986, 48; Eugen Simion, „Portretul literar", RL, 1986,39; Roxana Sorescu, Silviu Angelescu, „Portretul literar", LL, 1986,1; Marian Papahagi, Din vremea lui Mavrogheni, TR, 1988, 7; Nicolae Manolescu, Parodia burlescâ, RL, 1988,9; Şerban Foarţă, Hronică literariceascâ, O,1988,10; Al. Călinescu, Fireşte, un manuscris..., CRC, 1988,16; Mircea Mihăieş, Reconstituiri, O, 1988,19; Traian Ungureanu, Modernitatea bucoavnelor, AFT, 1988, 5; Gabriela Gavril, Istorie ieroglifică, „Dialog", 1988,126; Val Condurache, Poveşti trecute, poveşti viitoare, CL, 1988,7; Doru Mareş, Cronici-cronice, VR, 1989,4; Piru, Critici, 299-301; Gabriela Omăt, „Eroi-comico-satiric" contra „delectatio morosa",.RL, 1990, 28; Tatiana Mihuţ, „Calpuzanii", ATN, 1990,8; Munteanu, Jurnal, V, 272-275; Dicţ scriit. rom., 1,77-78; Lovinescu, Unde scurte, V, 60-65; Datcu, Dicţ. etnolog., I, 47-48; Luminiţa Marcu, „Mitul şi literatura", RL, 1999,18; Dicţ. analitic, IV, 465-466.	A.C.
ANGHEL, Dimitrie (16.VII.1872, Corneşti, j. Iaşi - 13.XI.1914, Iaşi), poet şi prozator. Tatăl lui A., Dimitrie Anghel, comerciant şi moşier, descindea din aromâni refugiaţi din părţile Ianinei, iar mama, Erifilia (n. Leatris), era grecoaică din insula Antigoni. Familia izbutise să intre în protipendada ieşeană, însă cunoaşte curând declinul. După ce Erifilia se stinge prematur, în 1879, tatăl lui A., angajat în câteva întreprinderi hazardate, dă faliment, ceea ce îi provoacă şi moartea, în 1888. Cei patru copii vor avea totuşi condiţii pentru a-şi desăvârşi instrucţia. Insă Mitif, cum e alintat cel de-al treilea, lipsit de afecţiunea maternă, cu complexe adânc înrădăcinate, refractar autoritarismului patern, dar acuzând şi absenţa unei îndrumări, este un elev mediocru. în 1890, el abandonează, în pragul absolvirii, Gimnaziul „Alexandru cel Bun", unde ajunsese după ce trecuse pe la Institutele Unite şi pe la Şcoala de Belle Arte. Hotărâtoare în luarea deciziei au fost, se pare, descoperirea vocaţiei poetice şi apropierea de cercul socialist, unde e introdus de fraţii mai mari, Constantin D. Anghel, viitor membru în conducerea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, şi Paul Anghel. în octombrie 1890, primele lui versuri, purtând o tiranică influenţă eminesciană, vedeau lumina zilei în „Contemporanul". Tânărul frecventa în acelaşi
timp şi casa lui N. Beldiceanu, unde se citea poezie simbolistă şi se făceau experienţe de „audiţie colorată". în 1893, întreprinde o călătorie în Italia împreună cu I. Păun-Pincio, apoi merge singur la Paris, unde se aflau la studii fraţii săi, care încearcă zadarnic să-l înscrie la o şcoală superioară. Partea lui de moştenire îi îngăduie să trăiască aproape zece ani în preajma boemei artistice, să viziteze Spania, Elveţia şi din nou Italia. Pătruns de spiritul literaturii noi, fiind concomitent în contact cu tineri artişti şi scriitori români aflaţi la Paris, el îşi limpezeşte vocea lirică. între 1893 şi 1901, în ţară, îi apar traduceri şi creaţii proprii, semnate şi Mitif, în „Adevărul literar", „Lumea nouă ştiinţifică şi literară", „Vieaţa", „Povestea vorbei", „Evenimentul", „Literatură şi artă română", „Pagini literare", „Convorbiri literare", „Curierul literar" ş.a. în vara anului 1902, se afla la Dumbrăveni, unde, împreună cu St. O. Iosif, pe care îl cunoscuse la Paris, traduce poezii de Paul Verlaine, ce vor fi strânse în volum în 1903. Din toamnă, cei doi se implică în reapariţia revistei „Sămănătorul", la care A. colaborează cu traduceri, unele făcute cu St. O. Iosif, cu poezii şi proză, semnând şi cu pseudonimele Măghiran, Rozmarin, Florin, Teofil Jianu, V. Ieronim şi Ion Fulga. Cu totul rar mai publică în „Convorbiri literare", „Literatură şi artă română", „Luceafărul", „Făt-Frumos". La începutul anului 1905 apare în grădină, prima lui carte de versuri. Numit inspector domenial în Dobrogea, la Constanţa, face traduceri cu Ion Minulescu din Victor Hugo, Albert Samain, Charles Guerin, Henri de Regnier, care, semnate Gabriel Sutzu, apar în „Sămănătorul", „Viaţa literară şi artistică" şi „Revista celorlalţi", toate fiind reunite în volum abia în 1935. Din noiembrie 1906, este redactor la „Sămănătorul", unde va rămâne până în 1908. Semnând A. Mirea, A. şi St. O. Iosif încep să publice aici, apoi şi în „Viaţa românească", „Reforma", „Viitorul", „Ordinea", „Minerva", „Minerva literară ilustrată", „Cumpăna" (1909-1910, scoasă de cei doi împreună cu M. Sadoveanu şi II. Chendi), un material bogat şi extrem de variat. Volumele lor se succedă cu repeziciune: Legenda funigeilor (1907), Cometa (1908), Caleidoscopul lui A. Mirea (1908 şi 1910), Carmen saeculare (1909), Cireşul lui Lucullus şi Portrete (1910), precum şi mai multe traduceri. Primele trei cărţi au fost premiate în 1909 de Academia Română, în această perioadă, A. publică singur un al doilea volum de versuri, Fantazii (1909), şi traducerea piesei Amorul veghează de Robert de Flers şi G. A. de Caillavet (1909). Participă la şezători literare în Bucovina (1908, 1910), este membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români, fiind ales vicepreşedinte în primele trei comitete. Prietenia cu Iosif se destramă în anul 1910, întrucât A. nu poate să reziste pasiunii pentru soţia acestuia, scriitoarea Natalia Negru, cu care mai târziu se va căsători. în faţa reproşului tăcut ori a ostracizării făţişe, accentuate după moartea lui Iosif, scriitorul, fire orgolioasă, bravează, caută să se impună publicând frenetic. Numit, în 1911, inspector în Ministerul Cultelor şi Artelor, are de suportat alte atacuri în presă. Extenuat psihic, cu o viaţă conjugală furtunoasă, lucrează foarte puţin. Câteva proze şi poezii, unele semnate Ola (Olla) Canta (pseudonim folosit în colaborare cu Leon Feraru), ce apar în „Flacăra" şi în „înfrăţirea", sunt
Anghel
Dicţionarul general al literaturii române 176
ultimele scrieri. La 27 octombrie 1914, în cursul unei dispute violente cu soţia sa, recurge la revolver. Glontele, destinat doar să o sperie pe Natalia Negru, o răneşte uşor prin ricoşeu şi poetul, panicat, se împuşcă. Rănit grav, va mai trăi două săptămâni de chinuri.
Mărturisirile lui A., diseminate în operă, revelează un spirit lucid şi anxios, chinuit de un rău interior, pe care încearcă să-l domine recurgând la remedii precum prietenia, iubirea, acţiunea socială, strategia lui cârpe diem, pietatea, trăirea frumosului, creaţia, remedii care, toate, rând pe rând, par a-1 fi decepţionat. Astfel, mişcarea socialistă, îmbrăţişată o vreme pentru idealul ei umanitarist, i se dezvăluie contradictorie, inconsistentă (Povestea unui muşuroi). Nici sentimentul acut al vocaţiei, nici voinţa irepresibilă de artă nu-1 scutesc de îndoială. Conştient de talentul său nativ, dar şi de un anume deficit de forţă creatoare, şi-l asumă pe acesta din urmă lucid, modelându-se ca poeta artifex. Văzând creaţia ca o aventură personală, petrecută în solitudine, el nu se va recunoaşte nici sămănătorist, nici simbolist, cu toată predilecţia mărturisită pentru simbol. Curând după debut, se sustrage influenţei eminesciene, cristalizarea unei expresii proprii începând încă din 1894, când publică poezia In grădină, pentru a se desăvârşi în volumul cu acelaşi titlu, structurat riguros, ca un poem. Subiectivitatea poetului este preponderent modernă, recuzând în acelaşi timp demisia parnasiană şi egolatria romantică. înainte de toate, el este un senzitiv, cu o acuitate extraordinară a simţurilor, mai ales a celui olfactiv. Mobilitatea percepţiilor imprimă discursului un caracter difluent, accentuat de înclinaţia către inefabil şi mister. Climatul este cel de morbidezza, întrucât trecerea inexorabilă, moartea nu determină la el revoltă luciferică ori invocaţie extatică, ci un frison epidermic, stări de evanescenţă şi alienare, pentru a căror exprimare universul floral se oferă în chip firesc,
un impuls venind însă şi de la simboliştii francezi. Grădina lui A. este grădina primordială, paradisiacă, în care jubilaţiei simţurilor (culminând în „beţie", „vrajă", „toropeală dulce") i se asociază o stare de confort intelectual („gânduri blânde", „iertătoare" şi „bune"), dar şi locul extincţiei, al „agoniei neîntrerupte". în acest univers fragil şi îndurerat, spiritul e cuprins de impulsuri contradictorii, năzuind spre creaţie („cântec"), dar şi spre dezagregare, spre stingerea în „liniştea măreaţă". Dacă ambianţa grădinii e de natură simbolistă, în linia lui Albert Samain, simbolul aproape că lipseşte; în schimb, paralelismele, asimilările între regnuri, corespondenţele apar frecvent. Nu simt rare însă nici personificările facile, alegoriile sau infiltraţiile minor romantice, iar metaforele, puţine, utilizează un material sămănătorist. Totuşi, poetul reuşeşte imagini surprinzătoare, prevestindu-i pe Tudor Arghezi şi Lucian Blaga. Deşi tind la rigoarea prozodiei clasice, versurile, prin muzicalitatea lor monotonă, învăluitoare, reuşesc să sugereze stări de suflet difuze, specific simboliste. Volumul Pantazii dezvăluie o capacitate deosebită de înnoire. Teama „de lume, de moarte şi uitare", distilată acum în retorte mai complicate, se transformă în elegie pură, în reveria unui altundeva şi în fantezie graţioasă. Conştient de magia „împărecherilor de slove", dar şi de istoria depusă în ele, A. este recunoscător cuvintelor pentru „credinţă", pentru puterea lor de evocare, pentru virtualităţile lor poetice, cauţiune a propriei dăinuiri (Imn). Motivul creaţiei revine, când direct, confesiv, când aluziv ori încifrat în simbol (Darul valurilor; Visătorul, Metamorfoza). Comoara de sub Rin, din Visul unui Nibelung, constituie un simbol al operei dorite şi visate, dobândită printr-un pact faustic, căci este „aurul care omoară". Simbolul este reluat, sub altă figuraţie, de basm popular, în Himera, poem neinclus în volum. Bine reprezentat este şi motivul marin. Oceanul este un simbol al spiritului uman insaţiabil (Nemulţumitul); în întuneric, farul pare „un Crist umblând pe ape" (în port), iar marea, iubita ce se pregăteşte de culcare (Nocturnă). Reţin atât impresia directă, cât şi jubilaţia gravă în faţa forţei originare. Evaziunea din real se face pe calea reveriei, indusă de un exces senzorial — parfumul crinilor, o melodie nordică, aroma ceaiului —, într-un decor polar sau exotic (Metamorfoză, Reverie, Paharul fermecat). Erosul e dominant în „fantazii", precum Moartea Narcisului, o capodoperă a lui A., Scrisoare şi Ex-voto... Câteva poezii (Pastel, Fantazie), şi ironice, şi elegiace, prefigurează maniera lui A. Mirea sau lirica plictisului provincial. In Fantazii, versificaţia devine mai suplă, apar distihul, trioletul, cvintetul şi octava şi chiar o formă astrofică, iar lexicul cunoaşte o infuzie de neologisme. Un capitol important al activităţii lui literare îl constituie colaborarea cu alţi scriitori, ce reprezenta o soluţie la inhibiţiile proprii, provocate şi de aspiraţia spre desăvârşire. în cele mai multe cazuri, rolul colaboratorului, fie el V. Savel, I. Minulescu, Leon Feraru sau V. Eftimiu, era acela de a transcrie textul. Doar conlucrarea cu St. O. Iosif, bazată pe o prietenie îndelungată, determinată de afinităţi, dar şi de contraste puternice, putea fi una reală. încercările contemporanilor de a evalua aportul unuia sau al altuia la realizarea operei comune s-au izbit de rezerva ironică a autorilor. Posteritatea a înclinat
177 Dicţionarul general al literaturii române
Anghel
spre a-i recunoaşte însă lui A. o contribuţie mai însemnată. Cele două volume din Caleidoscopul lui A. Mirea reunesc cronici rimate, specie care, plecând de la un material perisabil, actualitatea, mizează pe divertisment, chiar cu riscul facilităţii, şi pe efectul polemic, adesea cu preţul trivializării. Uneori şi în Caleidoscop... se recurge la invectivă, la ridiculizarea oponenţilor pe baza defectelor lor fizice, într-o viziune grotescă (Ciofle-carii şi hilariante), dar predominantă e zeflemeaua subţire, condescendentă şi totuşi incisivă. O emfază subtil autoironică dă farmec posturii de toreador ori de duelgiu impenitent (Corrida, Racheta, Mânuşă). Treptat, pornirile polemice se calmează, făcând loc unui discurs confesiv, liric, în care fantezia, nonşalanţa şi umorul polizează asperităţile sincerităţii. Veritabilul roman autobiografic în versuri are, în chip vădit, ca erou pe A. Relativ puţine, unele însă antologice, sunt cronicile brodate în jurul unui eveniment, al unor figuri politice ori ţinând de faptul divers (Five o'clock, O lacrimă la dosar sau Tribulaţiile unei petiţii, Un fost ministru - Un portret, Scrisoarea deschisă a unui melc). Multitudinea de asociaţii surprinzătoare, fantezia nesecată, verva explozivă, ironia fină şi sarcasmul vitriolant, măiestria versificării şi rimele „bufe", funambuleşti au contribuit, de asemenea, la înnobilarea speciei, la întemeierea unei tradiţii, în care se va înscrie apoi un G. Topîrceanu. Familiarizarea lui St. O. losif cu literatura germană a făcut să i se atribuie lui ideea poemului dramatic în trei acte Legenda funigeilor. însă modelarea intrigii, plasată într-un nebulos Ev Mediu gotic, lumea poemului, care e plină de semne fatidice, „de-nştiinţări secrete" prea lesne descifrabile totuşi, în care viaţa e condusă de o ursită, în care iubirea e o forţă imposibil de oprit, iar puterea de seducţie a eroului este irezistibilă, toate poartă mai degrabă amprenta lui A. Maniera lui losif se recunoaşte abia în partitura cantabilă, poate şi în versificaţia poliritmică. Frământările intime ale lui A. se relevă şi mai clar în comedia în versuri Cometa, ce îşi ia drept etalon performanţa lui Edmond Rostand, „miliardarul de rime", încercând osmoza între lirism şi verva spumoasă. Protagonistul acestei poveşti de dragoste, Titi Roznov, este, într-o măsură, un alter ego al autorului Fantaziilor.
Probând încă o dată putinţa metamorfozării, A. abordează şi domeniul prozei, experimentând diverse formule. Primele două volume, Cireşul lui Lucullus şi Portrete, sunt semnate împreună cu St. O. losif, dar stilul şi materialul de viaţă îi aparţin în mare măsură. Cel dintâi conţine proză scurtă, variată ca structură şi atmosferă. Personajele şi conflictele din nuvelele Cireşul lui Lucullus, Răsplata lui Criton, Răzbunarea lui Arghir şi Ochiul diavolului ilustrează epic o idee, totuşi scriitura îngrijită, fineţea privirii, prospeţimea descripţiei le detaşează de proza vremii. Reţin atenţia Umbra casei şi Scrisoare veche, în care ficţiunea abia dacă modifică pasta autobiografică, şi Spovedanii, unde, în forma jurnalului intim, se detaliază un proces reflexiv subtil, caracterizând un personaj straniu, dezabuzat, estet. Al doilea colonizator al Daciei, Bullier, Idolul şi mai ales Povestea unei console marchează trecerea la ipostaza de memorialist, predominantă în Portrete, galerie a celor care i-au fost apropiaţi: N. Beldiceanu, I. Păun-Pincio, Artur Stavri,
Gheorghe din Moldova, Eduard Gruber, Vasile Cosmovici ş.a. Exagerarea pioasă a meritelor lasă loc, totuşi, spiritului de observaţie şi capacităţii de a sesiza esenţialul, ce contribuie la conturarea şi a unui profil de moralist. Memorialistul e prezent şi în Fantome (1911), unde evocă oameni şi locuri ce au dispărut, dar acum el e mânat de „dorul de propria-i viaţă", o viaţă compusă din „bucăţi", comparabile unor reîntrupări metempsihotice, întrucât fiecăreia îi corespunde un eu diferit. Dificila recompunere, cu ajutorul memoriei involuntare ori dirijate, are ca miză ultimă găsirea eului profund, primordial. Rareori subiectul momentului rememorat este însuşi autorul, însă implicarea lui, fie elegiacă, fie reflexivă, este întotdeauna evidentă. Reminiscenţe autobiografice sunt doar Revista nocturnă şi Fata din dafin. Apropiate de acestea, Mama, Ex-voto, Tata, Mihail Kogălniceanu şi A. D. Holban evocă persoane din cercul familial. Deşi sunt proiectate adesea în fantastic, deşi includ ceva din mirajul trecutului resuscitat, portretele au totuşi şi o valoare documentară. A. este şi un martor fascinat de ceremonialul somptuos (Garda imperială) sau de pitorescul Iaşilor de la sfârşitul secolului al XlX-lea. Totul arată un pictor versat, stăpân pe tehnici variate, de la acuarela pastelată la desenul în cărbune. în filigran, se discerne profilul meditativului şi al moralistului, cu obsesiile sale cele mai adânci. Carte de poezie fulgurantă, de descripţie şi de reflexivitate vie, purtând însemnele unei artisticităţi baroce, având un rol important în cultivarea poemului în proză şi a pamfletului, Fantome marchează o dată în evoluţia prozei româneşti. Acest „carnet al unui ieşean" e completat de „carnetul unui fost parizian", inclus în volumul Povestea celor necăjiţi. Evocarea unor personalităţi (Oscar Wilde, Jean Moreas), schiţarea unor figuri enigmatice, povestirea unor întâmplări insolite iau câteodată turnura unui adevărat eseu socio-psihologic şi relevă atitudini contradictorii. Nostalgia idealizatoare este limitată de o viziune lucidă a Parisului, Babilon modern, care înstrăinează şi, mai mult, degradează social şi psihic. Dacă un spirit fantezist cutreieră unele proze anterioare, „fantezia" sau „fantazia" se impune ca specie epică autonomă abia în volumul Oglinda fermecată (1912). Un rost al acesteia, pentru A., este acela de a izbăvi lumea de urât, de plictis, şi de a o transpune într-un vis feeric. In acest univers virgin, adamic, au loc erupţii intermitente ale unei infrarealităţi: întâmplări stranii, coincidenţe misterioase, manifestări ale unor forţe oculte. O atmosferă înfiorată de nelinişti uşor mistice se conturează din predilecţia pentru vise premonitorii, halucinaţii provocate de stupefiante, manii blânde, morbide sau extravagante viziuni colorate. Prin fastuoasele descrieri, prin psihologiile complicate, prin sugerarea unei alte realităţi şi prin utilizarea alegoriei şi a simbolului, Oglinda fermecată se apropie de canoanele prozei poetice simboliste. Ultimele două cărţi, Triumful vieţii (1912) şi Steluţa (1913), cuprind de asemenea „fantazii" şi portrete, unele remarcabile ca putere de pătrundere şi de plasticizare. A. a tradus multă poezie, criteriul fiind, în ciuda aparenţelor, al afinităţii. Heine, Lenau, Friedrich Ruckert stau alături de Goethe, Andre Chenier, Hugo, Theophile Gautier şi Leconte de Lisle sau de Jean Moreas, Verhaeren, Francis
Anghel
Dicţionarul general al literaturii române 178
Jammes ş.a., de lirica de dragoste din folclorul spaniol, italian şi grecesc.
Simbolist; în fond, D. Anghel este mai autentic decât alţii, cu toate acele contrasturi şi amestecuri ce constituie o personalitate [...]. Pentru că Anghel şi-a intitulat o culegere de versuri Fantazii, a rămas un fel de clişeu critic că poetul e fantezist. [...] „Fantezia" lui Anghel e fabulosul alegoric, însă din ea a derivat şi un imagism [...]. Puţină, impopulară, proza lui D. Anghel este excepţională şi revoluţionară. Fără ea nu s-ar înţelege proza de mai târziu a lui Arghezi, care perfecţionează şi sistematizează maniera angheliană.
G. Călinescu
SCRIERI: în grădină, Bucureşti, 1905; Legenda funigeilor (în colaborare cu St. O. Iosif), Iaşi, 1907; Cometa (în colaborare cu St. O. Iosif), Bucureşti, 1908; Caleidoscopul lui A. Mirea (în colaborare cu St. O. Iosif), I-II, Bucureşti, 1908-1910; Carmen saeculare (în colaborare cu St. O. Iosif), Bucureşti, 1909; Fantazii, Bucureşti, 1909; Cireşul lui Lucullus (în colaborare cu St. O. Iosif), Bucureşti, 1910; Portrete (în colaborare cu St. O. Iosif), Bucureşti [1910]; Povestea celor necăjiţi, Bucureşti [1911]; Fantome, Bucureşti, 1911; Oglinda fermecată, Bucureşti, [1912]; Triumful vieţii, Bucureşti, [1912]; Steluţa, Bucureşti, [1913]; Războiul (în colaborare cu Victor Eftimiu), Bucureşti, [1913]; Opere complete. Poezii, Bucureşti, [1922]; Opere complecte. Proză, Bucureşti, 1924; Poezii, îngr. şi pref. D. Murăraşu, Bucureşti, 1946; Poezii şi proză, îngr. M. I. Dragomirescu, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1957; Poezii. Originale, traduceri şi opere în colaborare [...], îngr. şi pref. M. I. Dragomirescu, Bucureşti, 1968; Proză, îngr. şi pref. M.I. Dragomirescu, Bucureşti, 1975; D. Anghel şi St. O. Iosif, Scrieri, îngr. şi pref. Ion Roman, I—II, Bucureşti, 1982. Traduceri: Paul Verlaine, Traduceri din ..., Bucureşti, [1903] (în colaborare cu St. O. Iosif); Henric Ibsen, Poezii, Bucureşti, 1906 (în colaborare cu St. O. Iosif); Robert de Flers şi G. A. Caillavet, Amorul veghează, Bucureşti, 1909; Al. Dumas-tatăl, Strigoiu Carpaţilor, Bucureşti, 1909 (în colaborare cu St. O. Iosif); Fr. Halm, Camoens, Bucureşti, 1909 (în colaborare cu St. O. Iosif); Theodore de Banville, Gringoire, Bucureşti, 1910 (în colaborare cu St. O. Iosif); Oscar Wilde, Pescarul şi sufletul său, pref. C. Stere, Bucureşti, [1911]; La Fontaine, Fabule, Bucureşti [1923] (în colaborare cu St. O. Iosif); Victor Hugo, Albert Samain, Charles Guerin, Henri Bataille, Henri de Regnier, tălmăciţi în limba românească, Bucureşti [1935] (în colaborare cu Ion Minulescu).
Repere bibliografice: Izabela Sadoveanu-Evan, Impresii literare, Bucureşti, 1908, 151-163; Ibrăileanu, Opere, I, 321-326, III, 352-355, 375-379; Lovinescu, Scrieri, 1,68-75, II, 128-132, IV, 531-539, V, 157-159; N. Iorga, Studii literare, I, Bucureşti, 1969,263-265; Sadoveanu, Opere, XVI, 577-579, XIX, 62-66, 105-108, passim; Chendi, Pagini, 445-448; Comeliu Moldovanu, Autori şi actori..., Bucureşti, 1944, 167-181, 217-219; Arghezi, Scrieri, XXIII, 187-217, XXVII, 119-125; P. Locusteanu, Cincizeci figuri contemporane, Bucureşti, 1912, XC; Iorga, Oameni, II, 19-21; Eftimiu, Portrete, 511-517; Trivale, Cronici, 337-342; G. Topîr-ceanu, Scrieri alese, II, Bucureşti, 1955, 175-178; Vasile Sa vel, Contimporanii, Arad, 1920,73-94; Fundoianu, Imagini, 228-231; Natalia Negru, Helianta. Două vieţi stinse, Bucureşti, 1921; Davidescu, Aspecte, 227-230; Silvia T. Balan, Opera literară a poetului Dimitrie Anghel, Bucureşti, 1925; Clamet, Mitif, poetul florilor, Bucureşti, 1929; Iorga, Ist. lit. cont., II, 112-113, 133, 235-238, 244; Călinescu, Ist. lit. (1982), 687-691; Predescu, EncicL, 35; Vianu, Opere, V, 212-218; Ciorănescu, Teatr. rom., 170-174, 191-195; Constantinescu, Scrieri, VI, 24-37;
Şerban Cioculescu, Dimitrie Anghel. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1945; Râpeanu, Noi, 42-84; Teodor Vârgolici, Dimitrie Anghel, Bucureşti, 1966; Ciopraga, Portrete, 69-76; Ardeleanu, Proza, 127-190; Vlad, Convergenţe, 179-202; Georgeta Horodincă, D. Anghel. Portret în evantai, Bucureşti, 1972; Brădăţeanu, Istoria, II, 77-78; Modola, Dramaturgia, 310-316; Scarlat, Ist. poeziei, II, 291-296; M. I. Dragomirescu, D. Anghel, Bucureşti, 1988; Negoiţescu, Ist. lit., 1,160-162; Dicţ. analitic, 1,116-118, II, 41-44,233-236, III, 202-206; Dumea, Orizonturi, 77-123; Vârgolici, Portrete, 195-204; Dicţ. esenţial, 28-31.	V.D.
ANGHEL, Paul (18.ffl.1931, Răcătău, j. Bacău - 4.X.1995, Bucureşti), prozator, eseist, publicist şi dramaturg. Fiu al lui Vasile şi al Anei Anghel, învăţători, A. urmează liceul la Bacău (absolvent în 1950), apoi Şcoala de literatură „M. Eminescu". A fost redactor la „Contemporanul", apoi redactor-şef la „Tribuna României" (1972-1974). Debutează cu un vast poem în „România liberă", în 1947 (în acelaşi an, cu puţin înainte, mai publicase versuri în „Sportul popular"). Debutul editorial îl constituie volumul de proză Şapte inşi într-o căruţă (1961). Debutează ca dramaturg în 1968, când i se reprezintă la Cluj drama istorică Săptămâna patimilor, publicată apoi, în 1972, împreună cu drama Viteazul, în volumul Teatru (Premiul „I. L. Caragiale" al Academiei Române). A desfăşurat o vastă — şi foarte remarcată, în epocă, în contextul confruntării unor poziţii diferite în materie de ideologie culturală — activitate publicistică (la „Scânteia", „Contemporanul", „Luceafărul", „România literară", „Steaua" şi alte publicaţii).
După prăbuşirea regimului ceauşist, receptarea „senină", cât de cât obiectivă a personalităţii şi operei lui A. este, şi va rămâne, probabil, pentru o vreme, dificilă, dacă nu imposibilă. „Campion", în publicistică, al protocronismului, el e identificat — şi nu numai de adversarii lui ideologici direcţi — cu dezavantajoasa figură de propagandist al unui regim opresiv, deci de condeier aservit, lipsit de vreun merit real şi durabil. Postura aceasta viciase, de altfel, receptarea critică a operei lui şi înainte de decembrie 1989, dar, atunci, în sens invers: scriitorul, supraevaluat, oferit ca exemplu, a fost chiar comparat cu Tolstoi etc. Toate acestea explică, desigur, ostilitatea ori ignorarea cu care a fost tratat în anii '90, când şi-a pierdut calitatea de autor agreat — şi „protejat" — de oficialitate. Este neîndoios că scriitorul nu a fost un „propagandist" oarecare, de duzină, cu limbaj grosier şi cu ideaţie vulgară sau nulă, adoptând docil o doctrină oficială. Dimpotrivă, a fost un om de idei — şi de condei —, care a împărtăşit, poate în deplină sinceritate, o anumită ideologie. Care ideologie s-a întâmplat să coincidă cu cea oficială, şi se poate spune chiar că a alimentat-o. Supraevaluat cândva, ignorat ulterior, A. este o personalitate controversată. Om cultivat, inteligent, nu lipsit de rafinament, de talent literar şi, mai ales, de talent publicistic, cu uşurinţa formulării pregnante, cu o scriitură deseori atractivă sau antrenantă, frizând pe alocuri kitschul, dar vădind întotdeauna resurse să-l evite de fapt, a manifestat o deosebită disponibilitate de a practica, cu dezinvoltură, diferite genuri (poezie, reportaj, eseu, proză, teatru). Un artizan al scrisului, mai degrabă decât un scriitor preocupat de viziunea artistică
179 Dicţionarul general al literaturii române
Anghel
(literarul e, la el, întotdeauna subordonat ideologicului), dar un artizan înzestrat, plin de vervă şi spirit.
Volumul de debut, Şapte inşi într-o căruţă, e unul de proză cu tematică rurală, în maniera realismului socialist, dar cu abilitatea construirii dialogului şi fără grosolănia rizibilă a altor scrieri teziste din epocă (a putut fi apropiat, astfel, de Desfăşurarea lui Marin Preda). Reportajele literare din volumele Victoria de la Oltina (1961) şi Arpegii la Şiret (1964) sunt, bineînţeles, tributare servitutilor epocii: autorul sesizează şi prezintă, prin prisma ideologiei comuniste, transformările prin care trec diverse medii sociale în condiţiile „construirii socialismului". Informaţia e amănunţită, trimiterile la istorie permanent prezente, ispita enciclopedică emană din fiecare reportaj. Scriitorul înregistrează cu atenţie şi se exprimă cu îngrijire, chiar dacă uneori pactizează — conform uzanţelor epocii şi „cerinţelor" genului — cu grandilocvenţa şi cu lirismul triumfalist. Darul observaţiei, capacitatea de a stabili asociaţii şi conexiuni revelatoare fac din A. un bun reporter şi, în general, un autor de note de călătorie interesante, adevărate eseuri (O clipă în China, 1978). Vocaţia lui în publicistică pare să fi fost, însă, ilustrarea tematicii culturale, chiar şi în domeniul reportajului. O carte precum Convorbiri culturale (1972), de pildă, grupează „reportaje" literare (convorbirile la care face referire titlul fiind incluse în acestea), centrate, fiecare, pe câte un subiect (Brâncuşi, Picu Pătruţ, noua „lectură" britanică a lui Shakespeare), înfăţişând o publicistică de calitate. In continuarea directă a acesteia vin eseurile scriitorului, linia de demarcaţie fiind greu de trasat. în eseistică, el abordează cu aplomb chestiuni de antropologie culturală (etnologie, folclor, istoria religiilor, istoria mentalităţilor, filosofia culturii şi a istoriei), de istorie a culturii, meditează asupra „destinului" şi „sensului" culturilor, propune o ideologie culturală. Toate acestea le face fără pedanterie exagerat „ştiinţifică" (dar cu rigoare a informaţiei), într-o sinteză aflată în preajma diletantismului superior, dar şi — privind „favorabil" lucrurile — a tărâmului culturologiei de maximă generalitate. Demersul lui are un clar sens ideologic; respinge ierarhizarea culturilor în „centru" şi „periferii", afirmă legitimitatea, îndreptăţirea egală a tuturor culturilor de a ajunge la universal. Se opune sincronismului (lovinescian) în numele autohtonismului (conceput nu la modul păşunist-etnografic, ci într-un registru elevat, de ţinută intelectuală). A fost un susţinător al protocronismului şi, făcând aceasta, s-a aflat în mod obiectiv în slujba unui regim dictatorial, ceea ce, pentru posteritatea imediată, i-a compromis demersul. Textele lui eseistice (Arhivă sentimentală, 1968, Nouă arhivă sentimentală, 1975), bine scrise, vădesc informaţie amplă, capacitate persuasivă, eleganţă a formulării. A. nu este un gânditor original de calibru, un creator de viziuni, dar are abilitatea discursivizării atractive a unor conjugări plauzibile de idei şi, uneori, pe aceea de a avansa ipoteze şi concluzii îndrăzneţe, spectaculoase, greu „demonstrabile", deseori inflaţioniste. Ca ideolog al unui autohtonism modern, „intelec-tualist" cu „faţă mondială", ca polemist viguros şi susţinător al protocronismului în epoca ceauşistă, îşi va păstra un loc de cert relief în istoria ideologiilor culturale româneşti.
La sfârşitul anilor '70 şi în anii '80, A. s-a impus atenţiei printr-un vast ciclu romanesc, în care e propusă o frescă istorică amplă, cunoscut sub titlul generic Zăpezile de-acum un veac şi format din unsprezece volume, dar ordinea de apariţie a romanelor nu coincide cu ordonarea lor în cadrul ciclului: volumul I e Ieşirea din iarnă, 1981; volumul II — Fluviile, 1980; volumul III — Te Deum la Griviţa, 1978; volumul IV — Noroaiele, 1982; volumul V — Scrisoare de la Rahova, 1977; volumul VI — Noaptea otomană, 1979 etc. „Panoramic", „pano-ramare", „caleidoscop de secvenţe eteroclite", „policrome", „decupaj cinematografic" sunt câţiva dintre termenii ori formulele prin care exegeza a încercat să aproximeze caracteristicile unei alcătuiri romaneşti care a învederat incontestabila putere de construcţie a scriitorului în registrul epic. Cuprinderea temporală a ciclului e pe măsura amplorii sale, mergând de la epoca Unirii din 1859 până la începutul secolului al XX-lea. Sunt aduse alternativ în prim-plan cele mai diverse medii şi personaje, aria observată de prozator nelimitându-se la tabloul complex al componentelor socio-profesionale, culturale şi etnice ale societăţii româneşti din epocă, ci extinzân-du-se, geograficeşte, de la Europa Occidentală până la Extremul Orient. Sunt reconstituite plauzibil cele mai diferite sfere de vieţuire, de la cele mai modeste, ale plugarilor ori târgoveţilor de condiţie umilă, până la cele ale potentaţilor cărora le aparţine decizia în materie de politică internaţională. Alături de personaje ficţionale, imaginate de autor conform unei tipologii cuprinzătoare, în romanele ciclului se mişcă şi personalităţi istorice cu existenţă atestată (ca, de pildă, M. Kogălniceanu,
Anghel
Dicţionarul general al literaturii române 180
I. C. Brătianu, I. Ghica, T. Maiorescu, Carol I). Coerenţa policromului ansamblu romanesc e asigurată tematic, el fiind centrat pe Războiul de Independenţă al României (1877-1878), pe preparativele şi pe urmările acestuia. De fapt, obiectivul e dezbaterea chestiunii deplinei maturizări a conştiinţei naţionale româneşti în epoca modernă. Desfăşurarea epică „slujeşte", fără racilele tezismului grosier, ideea afirmării destinului naţional, nu prin simplă suscitare convenţională a vibraţiei emoţionale, ci cu recurs la o fundamentare filosofică şi istorică. Ciclul de romane e subîntins de o anumită filosofie a istoriei, care este a autorului şi e exprimată nu numai implicit, prin organizarea materialului epic, ci şi explicit, de unele personaje, în particular de Laurenţiu Parva. Ideea fundamentală ar fi că prin Războiul de Independenţă poporul român a ajuns pe deplin la conştiinţa de sine, momentul dobândirii independenţei naţionale fiind, în consecinţă, cheia de boltă a conştiinţei româneşti. Supraevaluată la vremea apariţiei, din motive extraliterare, de coechipierii ideologici ai autorului — şi contestată exagerat, în replică, de adversarii lor —, suita de romane a lui A. nu e lipsită de calităţi literare, de o sobrietate a expresiei în acord cu sensibilitatea cititorului modern. Scriitorul a preferat idealizării neplauzibile recursul la o anumită „răceală" epică (o impasibilitate „flaubertiană", cum a observat un critic), ştiind să exploateze cu pricepere tehnicile şi procedeele unui realism evoluat. Observând că „între dramatismul temei istorice şi modalitatea «rece» a tratării se păstrează o distanţă", criticul Constantin Stănescu opina că „din acest «decalaj» care favorizează realismul modern al privirii ies paginile cele mai bune".
In teatru, A. a dat „drame de idei", cu subiecte din istoria românilor, focalizate pe mari personalităţi politice (domnitorii Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul). Documentarea minuţioasă se îmbină cu înclinaţia, motivată ideologic, a scriitorului pentru raportarea trecutului la prezent (şi invers), spre a degaja permanenţe, cauzalităţi, repere valabile în contemporaneitate, pe plan moral şi civic. Edifiante patriotic, piesele lui A. nu sunt vulgar schematice ori convenţionale, fiind recunoscută capacitatea lui de a-şi materializa ideile (rolul conducătorului în istorie, chestiunile legate de exercitarea puterii, angajarea patriotică) în conflicte dramatice plauzibile şi în personaje viabile. Postum, în 2002, a apărut un volum care face parte dintr-un vast proiect în opt volume, iniţiat prin 1970 şi rămas pe şantier. Este O istorie posibilă a literaturii române. Modelul magic, lucrare teoretică, de erudiţie şi speculaţie culturologică, concepută într-o viziune spiritualistă şi noologică. O amplă introducere cuprinde o critică a modelelor utilizate tradiţional în istoria literară şi antropologia culturală, propune o metodă şi oferă — cumva pe urmele lui Blaga, dar în dezacord cu modelul din Trilogia culturii — o tipologie (după A., modelele culturale ar fi, în succesiunea lor, următoarele: „modelul magic", „modelul static-statuar", „modelul beativ-dogmatic", „modelul catastrofic", „modelul static-gregar", „modelul expansionist-dinamic", „modelul expresionist-rebel", „modelul fizic-descriptiv şi termodinamic"), iar partea cealaltă a volumului tratează despre „modelul magic" în cultura
română, cu consistente referiri la şi exemplificări din cultura tradiţională şi din corpusul folcloristic.
Faptul (semnalat de Paul Anghel) că „în cultura română până la ora actuală nu sunt asimilate date importante din propria ei istorie" ar trebui să dea de gândit oricărui intelectual român. Şi chiar dacă explicaţia la Paul Anghel este parţială şi partizană, invocarea, printre altele, a cazului Hasdeu este, nu încape îndoială, convingătoare.
Mircea Martin
SCRIERI: Şapte inşi într-o căruţă, Bucureşti, 1961; Victoria de la Oltina, Bucureşti, 1961; Arpegii la Şiret, Bucureşti, 1964; Arhivă sentimentală, Bucureşti, 1968; Sfaturile motanului Grigore, Bucureşti, 1969; Mor-mor şi fetiţa portocalie, Bucureşti, 1969; Alfabet sonor, Bucureşti, 1972; Efemeride, Bucureşti, 1972; Convorbiri culturale, Bucureşti, 1972; Recitind o ţară, Bucureşti, 1972; Teatru, Bucureşti, 1972; Nouă arhivă sentimentală, Bucureşti, 1975; Scrisoare de la Rahova, Bucureşti, 1977; O clipă în China, Bucureşti, 1978; Te Deum la Griviţa, Bucureşti, 1978; Noaptea otomană, Bucureşti, 1979; Săptămâna patimilor, Bucureşti, 1979; Popasuri între arme, Bucureşti, 1979; Fluviile, Bucureşti, 1980; Ieşirea din iarnă, Bucureşti, 1981; Noroaiele, Bucureşti, 1982; Zăpezile, Bucureşti, 1984; Cutremurul, Bucureşti, 1986; întoarcerea morţilor, Bucureşti, 1987; Ieşirea la mare, Bucureşti, 1988; Fascinaţia ierbii, Bucureşti, 1988; Zăpezile de-acum un veac, I—II, Bucureşti, 1996; O istorie posibilă a literaturii române. Modelul magic, pref. Ilie Bădescu, Timişoara, 2002; Obârşie şi perenitate, îngr. Nedic Lemnaru, Bucureşti-Chişinău, 2003. Traduceri: Hjalmar Bergman, Markurell din Waldkoping, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Valeriu Munteanu); Rafael Alberti, Crângul pierdut, I—II, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Dumitru Alistar).
Repere bibliografice: Micu-Manolescu, Literatura, 282; I. Lungu, Itinerar critic, Bucureşti, 1965, 163-168; Dimisianu, Schiţe, 46-50; Stănescu, Cronici, 239-243; Radu Popescu, Cronici dramatice, Bucureşti, 1972, 188-193; Nicolae Manolescu, Reportaj şi cultură, RL, 1972, 21; Ştefănescu, Preludiu, 116-117; Ştefănescu, Jurnal, 191-194; Mircea Muthu, La marginea geometriei, Bucureşti, 1979,34-35; Mihai Ungheanu, Paul Anghel, „Fluviile" LCF, 1980,43; Edgar Papu, „Fluviile", LCF, 1980,51; Hristu Cândroveanu, Proza ca filosofie a istoriei, LCF, 1980,51; Mihail Diaconescu, Rigoarea construcţiei, LCF, 1980, 51; Artur Silvestri, Un roman monumental, LCF, 1980, 51; Pompiliu Mareea, Vocaţia monumentalului, CNT, 1981, 21; Nicolae Manolescu, Istoria şi romanul, RL; 1981,44; Mihai Ungheanu, Paul Anghel, „Ieşirea din iarnă", LCF, 1982, 4; Val Condurache, Fantezii critice, Iaşi, 1983, 106-111; Diaconescu, Dramaturgi, 66-70; Faifer, Dramaturgia, 123-130; Mareea, Concordanţe, 236-246; Laurenţiu Ulici, Confort Procust, Bucureşti, 1983, 136-138; Odangiu, Romanul, 21-27; D. Bălăeţ, Regăsirea continuă, Craiova, 1986, 191, 202-204; Băileşteanu, Aorist, 140-151; Stănescu, Jurnal, III, 121-125,144-158; Cosma, Romanul, 1,98, II, 182-185; Cristea, A scrie, 248-261; Dicţ. scriit. rom., 1,83-85; Paul Anghel, DRI, 1,32-50; Micu, Ist lit., 499-500; Ghiţulescu, Istoria, 401-403; Popa, Ist lit., I, passim, II, 674-677; Mircea Martin, Literatura română între comunism şi naţionalism, (II), „22", 2002,44; Ilie Bădescu, Prefaţă la Paul Anghel, O istorie posibilă a literaturii române. Modelul magic, Timişoara, 2002,5-71; Negriei, Lit. rom., 319-320; Dan Mănucă, Literatura şi „modelul magic", CL, 2003,4; Zamfirescu, Istorie, 1,406-464.	N.Br.
ANGHEL, Petre (3.II.1944, Băileşti, j. Dolj), prozator, poet şi istoric literar. Fiu al Anicăi (n. Panea) şi al lui Ion Anghel, fabricant de mobilă, A. îşi face studiile şcolare în localitatea
181 Dicţionarul general al literaturii române
Anghel
natală (1951-1962), apoi urmează filologia la universităţile din Cluj (1964-1965) şi Bucureşti (1965-1969). îşi ia doctorarul cu teza Critica literară interbelică (1978). îndeplineşte, succesiv ori simultan, funcţii redacţionale — uneori de conducere — la „Flacăra", „Tribuna României", Radioteleviziunea Română, „Conspect", „Curierul naţional" ş.a. Debutul ca scriitor a avut loc în 1967, în revista „Amfiteatru", iar debutul editorial îl constituie volumul de versuri Duhul pământului, apărut în 1971. A publicat un studiu de istorie şi critică literară (Mihai Ralea, vocaţia eseului, 1973) un curs de teorie a literaturii (Cuvântul şi cuvintele, 1999), dar este consacrat ca romancier. A mai colaborat la „Contemporanul", „Convorbiri literare", „Cronica", „Luceafărul", „Steaua", „Ramuri" ş.a. A îngrijit ediţii şi a semnat prefeţe.
Volumul de versuri Duhul pământului, în care realitatea este convertită în metaforă de extracţie folclorică, dovedeşte vocaţia etică a scriitorului. Romanele lui A. au, de asemenea, un mesaj etic, iar moralitatea e tema lor centrală. Nu lipseşte umorul acid şi, uneori, ludic, dar nu fără tâlc (manifestat prin introducerea în partitura unor personaje a unor jocuri de cuvinte ori verbigeraţii hazliu versificate, cu înţeles ambiguu, dar, la o decriptare mai atentă, revelator, ca la bufonii lui Shakespeare). Ceea ce este însă în primul rând caracteristic pentru modul de a proceda al scriitorului este postura de observator. O serie de romane (Lupii la stână, 1978, Sita lui Mamona, 1980, întoarcerea fiilor risipitori, 1982, Oaspeţii bătrânului Catul, 1984, Moştenitorul, 1986, Dealul viilor, 1988) se articulează, dacă nu într-un ciclu propriu-zis, în orice caz într-o frescă urmărită de-a lungul mai multor decenii, cam de prin anii premergători primului război mondial şi până în prezentul scrierii romanelor, anii '70 şi '80 ai secolului al XX-lea. In romanele cu acţiune „de epocă", cum ar fi Dealul viilor, naraţiunea aminteşte — desigur, prin omologii tematice şi de tehnică narativă — de un filon romanesc tradiţionalist în literatura română. Şi sub raportul tipologiei proza lui A. se încadrează unei tradiţii, şi se poate spune astfel că, de pildă, un Vasile Becherescu, podgorean violent, viclean şi lacom (din Dealul viilor), se înseriază în galeria ariviştilor fără scrupule din plămada unor Dinu Păturică ori Tănase Scatiu. Uneori, într-ade-văr, după cum remarca criticul Valeriu Cristea, se percepe „un abur subţire de idilism, pe care însă nu prozatorul îl suflă asupra naraţiunii sale, ci se ridică din realitatea patriarhală", observată şi reconstituită literar. Se întâlnesc şi note de fantastic, de straniu ori fabulos, lăsate în ambiguitate, ca în proza aşa-zis „fantastică" a lui I. L. Caragiale ori ca la Pavel Dan, de pildă. Există fără îndoială o componentă „ardelenească" a acestui prozator „oltean"- prin origine şi tematică — ori, mai bine zis, după cum observa Valentin F. Mihăescu, scrierile lui se situează „la confluenţa între polemismul muntenesc şi moralismul grav ardelenesc".
SCRIERI: Duhul pământului, Bucureşti, 1971; Mihai Ralea, vocaţia eseului, Bucureşti, 1973; Fratele nostru Emanuel, Bucureşti, 1976; Lupii la stână, Bucureşti, 1978; Prindeţi vulpile, Bucureşti, 1978; Şcoala pedepselor, Iaşi, 1979; Sita lui Mamona, Bucureşti, 1980; Dincolo de iubire, Iaşi, 1982; întoarcerea fiilor risipitori, Bucureşti, 1982; Oaspeţii bătrânului Catul,
Bucureşti, 1984; Moştenitorul, Bucureşti, 1986; Dealul viilor, Bucureşti, 1988; Zodia vărsătorului deplumbi, Bucureşti, 1989; Cuvântul şi cuvintele, Bucureşti, 1999; Etic şi estetic, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Dumitru Micu, Debuturi în roman, CNT, 1976, 25; Vasile Chifor, Feţele adevărului şi sentimentul frustrării, T, 1976, 7; Mihai Dinu Gheorghiu, „Fratele nostru Emanuel", CL, 1976,12; Felea, Aspecte, l, 102-105; Anton Cosma, Un roman despre viaţa măruntă, VTRA, 1979,4; Valentin F. Mihăescu, Epica şi etica actuală, LCF, 1979, 14; Valeriu Cristea, Basm şi istorie, RL, 1979, 18; Cristea, Faptul, 288-294; Vasile Chifor, Spaţiile prozatorului, LCF, 1982, 1-2; Irina Petraş, Petre Anghel Fondul principal de cuvinte, ST, 1987, 2; Cornel Moraru, Petre Anghel, „Moştenitorul", VTRA, 1987,5; Eugen Simion, Istorie şi parabola istoriei, RL, 1989, 7; Paul Dugneanu, Forme literare, Bucureşti, 1993, 29-37; Dicţ. scriit. rom., I, 85-86; Micu, Ist. lit., 488; Popa, Ist. lit., II, 1082.	N.Br.
ANGHEL, Petre D. (27.VII.1940, Ciorogârla, j. Ilfov), editor şi critic literar. Este fiul lui Dumitru şi al Anghelinei Anghel, ţărani. Absolvent al Liceului „Spiru Haret" din Bucureşti (1958), a urmat apoi cursurile Facultăţii de Filologie ale Universităţii din Bucureşti (1958-1963). A devenit, în 1963, cadru didactic la Catedra de limbi moderne a Universităţii Politehnica din Bucureşti. Şi-a luat doctoratul în ştiinţe filologice în 1984, cu o teză despre publicaţiile conduse de G. Călinescu. A colaborat cu studii, articole, cronici şi recenzii la „Revista de istorie şi teorie literară", „Forum", „Limbă şi literatură", „Orizont", „Caiete critice", „Luceafărul", fiind preocupat îndeosebi să comunice informaţii noi şi texte inedite sau mai puţin cunoscute despre G. Călinescu, Tudor Arghezi, C. Noica şi să recenzeze cărţile unor critici şi istorici literari de prestigiu.
Volumul „Istoria literaturii române de la origini până în prezent" de G. Călinescu. Dosarul critic (1993), prefaţat de un amănunţit itinerar al receptării, antologhează documentele referitoare la etapele elaborării monumentalei opere călinesciene — desprinse din corespondenţa autor-editor — şi reface traseul spiritual al acesteia, de la explozia apariţiei, perplexitatea comilitonilor şi scandalul pro şi contra la interzicerea ei în perioada comunistă, bătălia reeditării şi triumful final. Preluând o ipoteză lansată de Al. Piru cu privire la intenţiile lui Eminescu de a scrie un roman cu tema bogăţie-putere-amor, A. a concretizat-o în ediţia Aur, mărire şi amor (1992), fragmentele eminesciene alcătuitoare, selectate din manuscrise, sugerând ideea unui fir epic romanesc. A mai restituit textul integral al primei ediţii din Hronicul măscăriciului Vălătuc de Al. O. Teodoreanu (1992), însoţit de un glosar şi o amplă postfaţă, în care sunt evidenţiate valoarea şi unicitatea scrierii în contextul literar interbelic. O antologie de texte din literatura română, de la C. Negruzzi la Marin Preda, având ca dominantă erotismul, este volumul Au mai păţit-o şi alţii (2001), conceput ca un „decameron românesc". Preocupările de cercetător ale lui A. sunt evidenţiate şi de editarea, în colaborare, a lucrării Basme române (1996) de G. Dem. Teodorescu, într-o lecţiune nouă a manuscrisului, însoţită de un glosar şi o amănunţită notă filologică.
Anghelescu
Dicţionarul general al literaturii române 182
SCRIERI: „Istoria literaturii române de la origini până în prezent" de G. Călinescu. Dosarul critic (în colaborare cu Rodica Pândele), Bucureşti, 1993; Şi Domnul a zis, Bucureşti, 2003. Ediţii: Al. O. Teodoreanu, Hronicul măscăriciului Vălătuc; postfaţa edit., Bucureşti, 1992, Un porc de câne, Bucureşti, 1992; M. Eminescu, Aur, mărire şi amor, Craiova, 1992; G. Dem. Teodorescu, Basme române, Bucureşti, 1996 (în colaborare). Antologii: Au mai păţit-o şi alţii, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Al. Piru, Un dosar critic, L, 1993, 11; Nicolae Manolescu, Habent sua fata..., RL, 1993,13; Claudiu Constantinescu, Ghid pentru retrăire, RL, 1993,14; Florin Mihăilescu, Enigma „Istoriei", ST, 1993,9; Simion, Fragmente, 1,132-136.	M.	I.
ANGHELESCU, Adrian (2.II.1940, Câmpulung), critic şi istoric literar. Este fiul Eugeniei (n. Suicescu) şi al lui Gheorghe Anghelescu, funcţionar. După absolvirea Liceului „Dinicu Golescu" din Câmpulung (1959), urmează Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (licenţiat în 1964). Funcţionează ca redactor pentru literatură la cotidianul „Scânteia" (1964-1972), apoi ca instructor al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (1972-1973) şi, în continuare, ca şef de secţie (1973-1976) şi redactor-şef al Editurii Eminescu (din 1976), redactor la Editura Fundaţiei Culturale Române.
Culegerea de studii şi eseuri Creaţie şi viaţă, cu care debutează A. în 1978, circumscrie în bună măsură aria de preocupări a istoricului şi criticului literar, aplecat asupra literaturii române moderne, şi ilustrează câteva teme şi strategii ce vor fi continuate şi amplificate în lucrările ulterioare. Se detaşează, prin masivitate şi noutatea punctului de vedere, studiul despre I. L. Caragiale, interpretarea urmând teoria bahtiniană a carnavalescului. Categoria aceasta, aplicată operei comice a scriitorului român, e însă preluată întrucâtva restrictiv, deoarece neglijează caracteristica de bază a râsului carnavalesc care, în accepţia lui Bahtin, se defineşte prin ambivalenţă (îl cuprinde şi pe cel care râde şi este interpretat ca regenerator), absentă la Caragiale. Aşa cum îl preia A., carnavalescul se reduce la grotesc şi caricatural. Mai pertinente se dovedesc celelalte interpretări: drumul iniţiatic în opera lui Mihail Sadoveanu, prin prisma căruia criticul reabilitează (ca scrieri importante) naraţiuni marginalizate de tradiţia exegetică (Strada Lăpuşneanu, Morminte şi Oameni din lună); „sublimul omenescului" la Tudor Arghezi într-un text de asemenea marginalizat după moartea poetului (Cântare omului). Pasiunea recuperatorie se materializează în chip definitoriu în tripticul de comentarii despre G. M. Cantacuzino, în restituirea căruia A. s-a manifestat şi ca editor. Tot ca investigaţie de recuperare, reţine atenţia articolul despre dramaturgia (operă postumă) lui Traian Chelariu. Volumul Vârstele lui Proteu (1984) tratează, cu intenţie monografică, despre baroc, urmărind devenirea acestuia de la formele de „proto-baroc" / „prebaroc" din antichitatea ebraică, în literatură, filosofie, sculptură, arhitectură, până la „splendorile aurifulgente" ale Bizanţului, la Michelangelo, Bernini, secolul al XVIII-lea francez, Spania lui El Greco şi a Escorialului, iar de aici, la prelungirile canonului baroc în secolul al XlX-lea (autorul operează fine analogii şi disocieri de romantism) şi zorii secolului al XX-lea (D'Annunzio). Cu
Vedere dinspre Eyub (1986), interesul istoricului literar se deplasează spre memorialistica de călătorie. Editorul lui Nicolae Iorga (cel din Istoria românilor prin călători) este el însuşi un împătimit al însemnărilor de voiaj şi al imagologiei, cercetând cu acribie arcanele frământatelor şi instabilelor secole al XVII-lea şi al XVIII-lea valahe şi moldave (domniile lui Brâncoveanu, Despot, Constantin Mavrocordat etc.), reconstituind scenarii şi mentalităţi sau, coborând mai aproape de noi, investigând memorialistica de călătorie a lui Gala Galaction spre a descifra în ea figura autorului (Eyubul din sintagma titulară a cărţii lui A. este evocat de scriitor într-una din însemnările sale). Aici, ca şi în lucrarea despre baroc, exegetul dovedeşte voluptăţi de erudit ce stăruie în atmosfera creată de bogata informaţie reconstitutivă, visând pe documente şi învestindu-le imaginativ, reuşind astfel să evite acumularea sufocantă prin exces terminologic şi sicitate. Cercetarea tipologiei barochiste se continuă, acum în chip aplicativ, în cartea Barocul în proza lui Arghezi (1988), alimentată, la palierul ei teoretic, de sintezele lui
E.	R. Curtius, G.-R. Hocke, E. d'Ors şi alţi autori, urmaţi şi în privinţa accepţiunii termenului „baroc". Aplicarea se dovedeşte pertinentă, întrucât se bazează pe funciara durabilitate a eului creator arghezian şi pe tensiunile niciodată stinse ale acesteia — deşi tinzând spre o concordia discors. Comentariul taxonomic al criticului recurge la tipologia carnavalescului uman, făpturile hibride, simbolistica măştilor, creaturi ca „junele decrepit", „prostul solemn", tehnica „desenului complex", a zoomorfismului şi reificării, poetica abstracţiunii etc., selectând din proza lui Arghezi tot ceea ce se raliază unui stil al exagerării, diformului, iregularului, grotescului, „absolutizării detaliului" etc. Achiziţiile cercetării rezervate prozei se extind, explicit şi mai ales implicit, şi asupra poeziei, aşa încât cartea defineşte lumea şi arta argheziană în ansamblul lor.
SCRIERI: Creaţie şi viaţă, Bucureşti, 1978; Vârstele lui Proteu, Bucureşti, 1984; Vedere dinspre Eyub, Bucureşti, 1986; Barocul în proza lui Arghezi, Bucureşti, 1988; Gânduri în asfinţit, Bucureşti, 1999. Ediţii: Traian Chelariu, Teatru, pref. edit., Bucureşti, 1976; G. M. Cantacuzino, Izvoare şi popasuri, introd. edit., Bucureşti, 1977; N. Iorga, Istoria românilor prin călători, introd. edit., Bucureşti, 1981; Mihail Fărcăşanu, Frunzele nu mai sunt aceleaşi, introd. edit., Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Zaciu, Lancea, 218-221; Adam, Planetariu, 252-255; Piru, Critici, 224-226; Dicţ. scriit. rom., 1,86-88.	N.M.
ANGHELESCU, Mircea (12.111.1941, Bucureşti), istoric literar. Este fiul lui Enache Anghelescu, medic, şi al Georgetei Anghelescu (n. Bogdan), profesoară de ştiinţe naturale. Absolvent al Liceului „I. L. Caragiale" şi al Facultăţii de Filologie a Universităţii Bucureşti, secţia arabă-română (1962), a susţinut doctoratul în filologie în 1970 cu teza Elemente preromantice în literatura română până la 1840 (publicată în 1971 cu titlul Preromantismul românesc); a făcut un stagiu de specializare în literatura comparată la Universitatea Indiana din Bloomington, SUA (1981). A lucrat la Biblioteca Centrală de Stat, la fondul de manuscrise, apoi a fost cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu", unde între 1990 şi 1994 a avut funcţia de direc-
183 Dicţionarul general al literaturii române
Anghelescu
tor cu delegaţie. Secretar al Societăţii de Ştiinţe Filologice (1961-1974), secretar general al Asociaţiei de Studii Orientale din România (1973-1980), membru în Comitetul Român de Literatură Comparată, vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale Române (1994-2003). Este cadru universitar (din 1992) la Facultatea de Litere din Bucureşti. Este căsătorit cu Nadia Anghelescu.
A debutat publicistic în 1961, la revista „Contemporanul". Colaborează la „Gazeta literară", „Limbă şi literatură" (secretar de redacţie între 1965 şi 1971), „Luceafărul", „România literară", „Revista de istorie şi teorie literară" (redactor-şef adjunct în 1974-1979), „Steaua", „Viaţa românească", „Transilvania" ş.a. Editor al culegerii „Romanoarabica" (I—II, 1974-1976), publică studii despre relaţiile româno-arabe în reviste din Siria, Tunisia etc. Colaborator la „Revue de litterature comparee", A. se impune ca un cercetător de valoare încă de la prima sa carte, Preromantismul românesc (1971). Spirit învăţat, stăpânind o bogată informaţie şi o remarcabilă pregătire teoretică, autorul trece aici, mai întâi, în revistă accepţiile pe care le-a avut preromantismul în literaturile occidentale, pentru a găsi o definiţie a conceptului aşa cum a fost vehiculat la noi. Făcând în permanenţă raportări comparatiste, A. constată că nu se poate vorbi în literatura română de un curent, de un univers preromantic şi cu atât mai puţin de o etapă preromantică. Ceea ce se observă sunt doar elemente, ce apar firesc la început sub forma sentimentalismului, coexistând cu un clasicism de structură (al folclorului, de exemplu) şi apoi, foarte curând, cu romantismul. După preambulul teoretic, prima parte a cărţii se constituie ca o privire de ansamblu asupra culturii şi literaturii române de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. în partea a doua, se efectuează o adevărată operaţie de depistare a particularităţilor preromantice ale poeziei româneşti de până la 1840, urmărindu-se cum a fost receptat modelul occidental. Sunt relevate câteva motive poetice tipice, recognoscibile şi în literatura română, care le preia, uneori însă convertindu-le, aşa cum se întâmplă cu poezia ruinelor, care în spaţiul nostru semnifică nu o dată patriotismul. Oricât de scrupulos şi de bun cunoscător al materiei, A. nu poate depăşi treapta identificării elementelor preromantice, recunoscând că întreprinde „mai mult un studiu de istorie a tipologiilor, a răspândirii şi accepţiilor acestora, decât o valorificare critică şi estetică a lor". O a doua cercetare de sinteză este Literatura română şi Orientul (sec. XVIÎ-XÎX) (1975), care-şi propune de astă dată un paralelism orientat spre alt punct cardinal şi etalat pe alte niveluri, încorporând mai mult decât literatura cultă. Valorile culturale ale Orientului au contribuit, se dovedeşte, într-o măsură însemnată la formarea unui mare spirit ca Dimitrie Cantemir, dar, în acelaşi timp, au transmis înţelepciunea cărţilor populare, s-au reflectat în interesante jurnale de călătorie şi au inspirat, cu istoria lor multimilenară, poezia română de la V. Alecsandri la Al. Macedonski. Totul este înfăţişat cu metodă şi cu o cunoaştere temeinică mai cu seamă a literaturii vechi şi premoderne, către care autorul se întoarce adesea, ca de exemplu, în volumul Scriitori şi curente (1982; Premiul Uniunii
Scriitorilor). După ce parcursese literatura română de până la 1840 sub raport istoric şi tipologic, A. avansează în timp, lărgindu-şi câmpul de cercetare cu Introducere în opera lui Grigore Alexandrescu (1973) şi mai ales cu monografia Ion Heliade-Rădulescu. O biografie a omului şi a operei (1986; Premiul Academiei Române). De la început se remarcă bogăţia informaţiei, spiritul sobru, echilibrat, refuzul oricărei literaturizări. Ca biograf, A. lasă documentele să vorbească, situându-se în tradiţia lui Şerban Cioculescu şi nu a lui G. Călinescu. Portretul se deduce din discursul biografic, în care viaţa se împleteşte foarte strâns cu opera. Sagacele cercetător umple mari lacune de istorie literară (ca de exemplu identificarea articolelor nesemnate ale lui Heliade), discută critic diversele ipoteze privind biografia, alcătuieşte o adevărată monografie a „Curierului românesc", cea mai importantă publicaţie condusă de „părintele literaturii române", aşa după cum rescrie şi istoria revoluţiei de la 1848, a exilului şi a anilor ce au urmat, mai puţin ştiuţi, din viaţa lui Heliade. Textul e punctat de largi analize critice, ca aceea despre Zburătorul sau despre disputele filologice. Din cartea lui A., prima lucrare amplă şi de substanţă consacrată lui Heliade, se conturează pregnant figura marelui gazetar şi polemist, a neobositului animator în diverse domenii, precum filologia, teatrul, traducerile, tiparul, a scriitorului profesionist, animat de proiecte titanice şi de idei utopice, care şi-a pus întreaga operă în slujba ideii naţionale. Ion Heliade-Rădulescu. O biografie a omului şi a operei se înscrie cert în istoria noastră literară ca o lucrare de referinţă. Nu lipsită de interes este şi Introducere în opera lui Petre Ispirescu
Anghelescu
Dicţionarul general al literaturii române 184
(1987), unde se argumentează pentru prima dată în mod convingător ideea că autorul lucrării Basmele românilor nu a fost un simplu colportor şi tipograf, ci un folclorist şi un scriitor, tălmăcind naraţiunile populare în limbajul său propriu şi lăsând posterităţii un semnificativ jurnal şi unele însemnări de călătorie. Lectura operei (1986) îl relevă pe A. ca pe un avizat cronicar al ediţiilor, unul dintre cei mai activi de la noi, iar Textul şi realitatea (1988), ca pe un consecvent comentator al epocii premoderne şi moderne a literaturii române, unde se simte în elementul său. Nu lipsesc nici unii autori din secolul al XX-lea. Menţionabilă de asemenea aici este încercarea de a teoretiza istoria literară într-o viziune modernă. A. a mai publicat bune ediţii critice din operele lui N. Filimon (1975-1978) şi Dinicu Golescu (1990), a alcătuit şi prefaţat antologia Călători români în Africa (1983) şi a îngrijit ediţia Literatura populară română de M. Gaster (1983). A scris prefeţe, uneori îngrijind şi textele unor ediţii din operele lui Grigore Alexandrescu, I. Heliade-Rădulescu, D. Ralet, Constantin Sion, Al. Macedonski,
G.	Bacovia, D. Caracostea, George Sand, Eugene Sue, Colette.
SCRIERI: Barbu Delavrancea. Catalogul corespondenţei, Bucureşti, 1967; Preromantismul românesc, Bucureşti, 1971; Introducere în opera lui Grigore Alexandrescu, Bucureşti, 1973; Literatura română şi Orientul, Bucureşti, 1975; Scriitori şi curente, Bucureşti, 1982; Ion Heliade-Rădulescu. O biografie a omului şi a operei, Bucureşti, 1986; ed. (Echilibrul între antiteze. Heliade - o biografie), Bucureşti, 2001; Lectura operei, Bucureşti, 1986; Introducere în opera lui Petre Ispirescu, Bucureşti, 1987; Textul şi realitatea, Bucureşti, 1988; Dicţionar de termeni literari (în colaborare), Bucureşti, 1995; Clasicii noştri, Bucureşti, 1996; Paris. Oameni şi locuri, Bucureşti, 1999; Cămaşa lui Nessus, Bucureşti, 2000; Literatura română. Dicţionar de opere (coordonator), Chişinău, 2003. Ediţii: N. Filimon, Opere, I—II, introd. edit., Bucureşti, 1975-1978; D. Ralet, Suvenire şi impresii de călătorie în România, Bulgaria, Constantinopole, Bucureşti, 1979; M. Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, 1983; Călători români în Africa, pref. edit., Bucureşti, 1983; D. Caracostea, Scrieri alese, I-III, pref. edit., Bucureşti, 1986-1992; Dinicu Golescu, Scrieri, introd. edit., Bucureşti, 1990; Radu Rosetti, Amintiri, I, Bucureşti, 1996; Ion Heliade-Rădulescu, Opere, I-II, introd. edit., Bucureşti, 2002. Traduceri: Abderrahman aş-Şaraqawi, Visuri de copil, Bucureşti, 1967.
Repere bibliografice: Piru, Varia I, 31-34; Al. Săndulescu, De la cronicari la simbolism, VR, 1983, 6; Ovidiu Papadima, O reeditare binevenită, LCF, 1987,11; Ioana Em. Petrescu, „Ion Heliade-Rădulescu", LL, I, 1988; Nicolae Manolescu, Istoria literară, RL, 1988, 45; Felix Karlinger, „Introducere în opera lui Petre Ispirescu", „Ostereichische Zeitschrift fur Volkskunde", 1988,42; Florin Faifer, Exactitatea lecturii, CRC, 1983, 3; Adrian Marino, Noua istorie literară, TR, 1989, 16; Comea, Semnele, 84-97; Ulici, Lit. rom., 501-503; Mihai Zamfir, Mereu alţi clasici, RL, 1997,14; Roxana Sorescu, Vitalitatea istoriei literare, LCF, 1997,28; AL Săndulescu, Un istoric literar de încredere, VR, 1997,11-12; Dicţ. esenţial, 31-32; Antonio Patraş, Literatură şi exil, RL, 2001,9; Manolescu, Lista, III, 310-314; Dan Mănucă, De la comparatism la istorie literară, CL, 2002,5.	Al.	S.
ANGHELESCU, Nadia (27.IV.1941, Hărţăgani-Brad, j. Hunedoara), arabistă. Este fiica lui Emanuil Pop, profesor, şi a Stanei Pop (n. Ilie), profesoară. Urmează liceul la Cărei (1954-1957) şi Facultatea de Filologie (secţia arabă-română) a Universităţii
din Bucureşti (1957-1961), după care este cadru universitar din 1961, apoi şef al Catedrei de limbi orientale de la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine şi, din 1994, directoare a Centrului de Studii Arabe al Universităţii din Bucureşti. îşi ia doctoratul, în 1971, cu o lucrare de lingvistică. în 1991 a ţinut cursuri de antropologie lingvistică arabă la Institutul Pontifical de Studii Arabe şi Islamice din Roma, iar în 1992 la College de France din Paris. Este căsătorită cu Mircea Anghelescu.
Debutează în 1966, în „Studii de literatură universală", cu lucrarea Un clasic al prozei arabe: Djahiz. A. se implică în promovarea culturii şi literaturii arabe în spaţiul cultural românesc, atât prin traduceri, transpunând, bunăoară, nuvele în Cele mai ieftine nopţi (1971), cât şi prin studii de lingvistică. Două dintre volumele sale interesează o sferă culturală mai largă. în Limbaj şi cultură în civilizaţia arabă (1986), autoarea aplică teoria generală a intercondiţionării limbă-cultură, evidenţiind modul în care limba arabă contribuie la conturarea unui model cultural. Pornind de la ideea că nu atât limba în sine, cât atitudinea vorbitorilor ei poate arunca o lumină semnificativă asupra mentalităţii şi culturii arabe, A. îşi propune să descifreze consecinţele acestui raport în literatură şi lingvistică. Analizele de strictă specialitate conduc spre un demers interpretativ care, depăşind aria lingvisticii, „se înscrie în linia deschizătoare de largi perspective cultural-comparatiste de studiere a problemelor de profunzime ale gândirii lingvistice şi relaţiei dintre gândire, semn şi limbaj, linie ilustrată la noi, între alţii, cu strălucire de un orientalist şi filosof de talia neuitatului Sergiu Al-George" (Cezar Baltag). Pentru valoarea ei incontestabilă, cartea a fost tradusă în italiană şi în franceză. Introducere în Islam (1993) este o lucrare concepută în scopul de a pune la îndemâna musulmanilor şi a nemusulmanilor, care nu au avut acces la izvoarele originale ale Islamului, o descriere clară, cuprinzătoare şi competentă a acestei religii. Structurată în opt capitole, lucrarea este o incursiune în domeniul religiei, politicii, moralei, ştiinţei, culturii, educaţiei islamice, constituin-du-se ca un dialog între religii şi atestând importanta pondere a civilizaţiei islamice în cadrul spiritualităţii contemporane.
SCRIERI: Limbaj şi cultură în civilizaţia arabă, Bucureşti, 1986; Introducere în Islam, Bucureşti, 1993. Traduceri: Cele mai ieftine nopţi, pref. Nicolae Dobrişan, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Ilie Bădicuţ); Yves Thoraval, Dicţionar de civilizaţie musulmană, Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Adrian Marino, Comparatism, arabism, exotism, T, 1986, 50; Cezar Baltag, Mit, gândire, limbaj, VR, 1987, 4; Maurice Borrmans, Linguagio, „Islamochristiana", 1993, 366; Cornelia Ştefănescu, Accente pentru cunoaşterea unor tradiţii seculare, JL, 1995, 9-12.	'	'	L.Bz.
ANI, revistă apărută la Bucureşti, trimestrial, din decembrie 1935 până în iunie 1938, purtând subtitlul „Revistă de cultură armeană"; a fost continuată de un „Anuar de cultură armeană", subintitulat „Ani" (1941-1943), sub direcţia lui
H.	Dj. Siruni. După cum se arată în articolul «Ani» - titlul revistei, apărut în numărul inaugural, numele publicaţiei vine de la Ani, capitală a regatului armean în timpul dinastiei Bagratizilor (861-1080). Articolul-program, Câteva cuvinte, este
185 Dicţionarul general al literaturii române
Anineanu
semnat de N. Iorga. încă din primul număr simt evidente eforturile de a aduce la cunoştinţa publicului românesc cât mai multe valori ale literaturii armene vechi, cu precădere de tip poetic. Vahan Ghemingian publică traducerea Rugăciunii la coborârea de pe cruce de Sahak, ca şi a poemului Mi-am irosit comoara neîntinată de Mesrob, autori de fundamentală importanţă pentru definirea specificului literaturii armene, dar şi a spiritualităţii creştine în general. H. Dj. Siruni face, în articolul Secolul de aur, o prezentare generală a dezvoltării culturii armene în prima jumătate a secolului al V-lea, decelând, ca momente hotărâtoare pentru constituirea unui climat de mare emulaţie artistică, anii 407, când au fost traduse în armeană proverbele din Solomon, şi 434, când s-a realizat traducerea integrală a Bibliei. Cr. Odabaşian tălmăceşte în cel dintâi anuar, din poetul Daniel Varujian (1915-1940), pe care îl prezintă acelaşi neobosit H. Dj. Siruni. De altfel, aria de preocupări privind poezia îmbrăţişează permanent spaţii culturale largi. Se publică scrisori redactate de Byron într-o mănăstire armenească de la Veneţia, este evidenţiată admiraţia lui Victor Hugo pentru armeni, se comentează traducerile din Eminescu în limba armeană, sunt publicate studii care stabilesc sorgintea armenească a unor teme poetice celebre, precum Tristan şi Isolda. Sunt de reţinut permanenta revalorizare a marelui act cultural reprezentat de traducerea Bibliei, dar şi publicitatea făcută unor prozatori moderni, cum ar fi Ruben Zartarian, reprezentant de frunte al generaţiei decimate în timpul genocidului din 1915. Teatrul, analizat de la formele antice de manifestare, este urmărit cu precădere sub aspectul circulaţiei temelor, ca în cazul profilului eroului piesei Polyeucte de Corneille (Vorcom Kuşaghian, Poliect şi originea sa armeană), în piesa lui Beaumont şi Fletcher A King and No King (Louis H. Gray, O dramă engleză de origine armeană) ori sub aspectul originii unor nuclee tematice (Frederic Mecler, „Parsifal" şi originea sa armeană). Alte intervenţii privesc contribuţiile armene la evoluţia artelor plastice româneşti (K. H. Zambaccian, Abgar Baltazar, pictor şi critic de artă), la dezvoltarea criticii literare (Gr. L. Trancu-Iaşi, Garabet Ibrăileanu), a liricii autohtone (Arşavir Acterian, Despre originea lui Mihail Eminescu) ori la dezvoltarea învăţământului (H. Dj. Siruni, Gheorghe Asachi şi armenii). Anuarul din 1941, dedicat operei lui N. Iorga, poate fi considerat exemplar pentru constanţa preocupărilor şi pentru toleranţa culturală pe care o ilustrează publicaţia.	1.1.
ANI DE UCENICIE, revistă a studenţilor Şcolii de Literatură şi Critică Literară „M. Eminescu", apoi a Institutului cu acelaşi nume, apărută la Bucureşti între 1951 şi 1955. Publicaţia era destinată promovării lucrărilor literar-artistice ale tinerilor cursanţi, concepute în baza „reţetei" realist-socialiste, într-o şcoală menită să producă, în serie, modelele de urmat ale unei noi perioade din literatura română, aservită total dogmatismului ideologic marxist-leninist. Apare multigrafiată, până în
1954,	numerele succesive fiind organizate pe promoţii, respectiv pe ani de studii. Colaborează cu poezii Nicolae Labiş (Lui Nicolae Bălcescu, Balada vânzătorului de mărunţiş), Florin Mugur (Cuvintele lui Stalin, La optsprezece ani), Ion Gheorghe (Balada lui
Ion şi-a lui Octombrie, Ţara mea, Pegasul meu), Ion Horea (Noi purtăm în suflet primăvara, Gânduri lângă un ban de aramă), Florenţa Albu (Roza, Anii de studenţie, Pe Ceahlău), Victor Tulbure, Ion Băieşu, Nicolae Stoian, Doina Ciurea, Ion Acsan, Daniel Drăgan, Horia Aramă. Proza este reprezentată prin fragmente de roman de Ion Grecea (Spionaj la graniţă) şi Remus Luca (Ana Nucului), prin schiţe şi povestiri de Vera Hudici (Referinţă), Radu Cosaşu (O ştire de câteva rânduri, Sunt de discutat probleme importante), Ştefan Luca (învăţătorul) ş.a. Teatru publică Ana Ioniţă, iar Paul Goma un scenariu de film (1500 m. plat). în critică se exersează Lucian Raicu (Cu privire la unele procedee literare din romanul „Nicoară Potcoavă", Moştenirea estetică a anului 1848), Sonia Larian (Cei trei revizori din „Revizorul"), dar şi Nicolae Stoian, Gheorghe Tomozei, Nicolae Labiş. Sunt traduse versuri din M. I. Lermontov, Victor Hugo, Nicolae Novalosov. Alţi colaboratori: Emilia Căldăraru, Rusalin Mureşan, Valeria Boiculesi, Nagy Istvăn, Aurel Martin, Gh. Achiţei, Aurel Covaci, Elena Dragoş, Irimie Străuţ. 1.1.
ANINEANU, Marta (5.III.1914, Bucureşti - 15.VII.2000, Bucureşti), bibliolog, editor şi istoric literar. Este fiica Elenei Andronescu, absolventă a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, şi a colonelului Gheorghe Andronescu, fratele scriitoarei Smara (Smaranda Gheorghiu). Urmează şcoala primară şi liceul la Târgovişte, iar din 1932, cursurile de istorie din cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, obţinând licenţa în 1937. în anul precedent absolvise cursurile înaltei Şcoli de Arhivistică şi Paleografie de pe lângă Arhivele Statului din Bucureşti, prezentând ca lucrare de diplomă un repertoriu al documentelor Ţării Româneşti, tipărit la scurtă vreme sub auspiciile aşezământului lui N. Iorga de la Vălenii de Munte. A semnat primele lucrări publicate cu numele Marta Andronescu. Din 1948 şi până la pensionare (1972), a lucrat la Biblioteca Academiei Române ca paleograf, cercetător, şef al serviciului de manuscrise şi carte rară. în 1983 i s-a decernat Premiul „Perpessicius" al revistei „Manuscriptum" pentru editarea corespondenţei lui V. Alecsandri. A publicat numeroase documente inedite privind literatura română din secolul al XlX-lea, colaborând cu articole de istorie, bibliologie şi istorie literară la revistele de specialitate („Studii şi cercetări de bibliologie", „Revista de istorie şi teorie literară", „Manuscriptum"), dar şi la „Luceafărul", „Secolul 20", „Buletinul UNESCO". Prin realizarea unor ediţii critice de referinţă ale operelor lui V. Alecsandri şi A. I. Odobescu, a adus o contribuţie însemnată la valorificarea patrimoniului istoriei literare româneşti.
SCRIERI: Repertoriul documentelor Ţării Româneşti publicate până azi. 1290-1508, Vălenii de Munte, 1938; Catalogul corespondenţei lui Vasile Alecsandri, Bucureşti, 1957. Ediţii: Vasile Alecsandri, Corespondenţă, Bucureşti, 1960, Opere, VIII-X, Bucureşti, 1981-1985; A.I. Odobescu, Opere, II, pref. Al. Dima, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Virgil Cândea).
Repere bibliografice: Perpessicius, Alte menţiuni, I, 56-61, 80-81, III ,235.	C.Pp.
Anonimul
ANONIMUL BRÂNCOVENESC, cronică a Ţării Româneşti, scrisă la începutul secolului al XVIII-lea. Aparţine unui apropiat al lui Constantin Brâncoveanu, care, într-un colorat stil memorialistic, expune principalele evenimente ale domniei acestuia; a fost numită de editorul Constantin Grecescu Istoria Ţârii Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717. Scrisă cu o vădită simpatie faţă de Brâncoveanu, fără a fi însă oficială, asemenea celei a lui Radu Greceanu, cum consideră unii cercetători, cronica este consacrată aproape în întregime — potrivit titlului primului capitol, cel mai amplu — Domniei lui Costandin voevod, leat 7197 [1688], oct. 30 dni. Capitolul următor, Domniia lui Ştefan Vodă Cantacuzino, meseţa martie 25, leat 7222 [1714], include şi tragedia morţii lui Brâncoveanu, a celor patru fii ai săi şi a lui Ianache Văcărescu, iar ultimele două capitole, despre Nicolae şi Ioan Mavrocordat, sunt extrem de succinte, oprindu-se la începutul domniei celui de-al doilea. într-o măsură mai accentuată decât în cazul altor cronici muntene — ai căror autori au fost identificaţi, uneori, după cercetări asidue —, această operă rămâne anonimă, deşi cel care scris-o, în două etape, mai întâi în anii de glorie ai sfertului de secol brân-covenesc, apoi prin 1716-1717, se arată a fi fost un apropiat al Curţii domneşti, uneori ca martor ocular, alteori relatând din spusele unora „carii sînt vrednici de crezut". Pe drept cuvânt a fost înlăturată ipoteza formulată de I. G. Sbiera, reluată de N. Iorga şi de alţi cercetători, potrivit căreia autorul ar fi fost Radu Popescu, ce cuprins „de remuşcări" ar fi dat o altă versiune părţilor finale a Istoriilor sale (N. Cartojan), ca şi cea neverosimilă care îl propunea pe ardeleanul Teodor Corbea (avansată de Scarlat Struţeanu). Chiar şi opiniile sugerate în anii din urmă (de Elvira Sorohan şi D. Velciu), referitoare la spătarul Preda Brâncoveanu (văr al domnului), respectiv
Anonimul brâncovenesc, B.A.R., ms. rom. 441
Dicţionarul general al literaturii române 186
postelnicul Constantin Strâmbeanu, nu au întrunit adeziunea istoricilor literari.
Textul, păstrat în cinci manuscrise (însă nu în toate integral), s-a bucurat în deceniile din urmă atât de o ediţie critică şi de unele retipăriri, cât şi de ample comentarii şi analize, ale căror concluzii îi subliniază deosebita valoare literară, ce-1 ridică pe autorul anonim deasupra tuturor cronicarilor munteni. Scrisă cu un deosebit talent al evocării, într-un limbaj de o remarcabilă naturaleţe, naraţiunea este împletită cu redarea veridică a unor dialoguri semnificative, atât în stilul direct, cât şi în cel indirect. „Capacitatea de a vedea scenic, de a transcrie nuanţele dialogului este afară din comun" (G. Călinescu). Asemenea unui tablou provenit dintr-o şcoală celebră, dar neatribuit încă unui anume pictor, această cronică — pandant literar la monumentele arhitecturale şi artistice ale „stilului brâncovenesc" — aşteaptă încă „întoarcerea autorului". „Multe şi vrednice de auzit istorii [...] faptele ce s-au întâmplat în zilele lui Costandin Vodă Brâncoveanu, care mă voi nevoi a le scrie cât voi putea" — îşi începe memorialistul istorisirea, manifestând un ataşament nedisimulat faţă de înţeleptul şi paşnicul domn. Lui i se datorează evocarea plină de semnificaţie a alegerii de către boieri, la moartea lui Şerban Cantacuzino — în locul fiului nevârstnic al acestuia —, a marelui logofăt Constantin Brâncoveanu, „neam de al lui Matei Vodă" Basarab, boierii adresându-i-se astfel: „Ne rugăm, nu lăsa ţara să între alţi oameni, sau răi, sau nebuni, să o strice, ci fii!" La care Brâncoveanu, subliniind că „dumneavoastră m-aţi pohtit şi fără voea mea m-aţi pus domn în vremi ca acestea turburate, încungiuraţi de oşti de vrăjmaşi" (aluzie la confruntările dintre cele trei mari imperii vecine), le cere în mod solemn: „Deaca pohtiţi toţi, mi-e voea şi mie să-mi daţi un jurământ înaintea lui Hristos precum veţi fi cu dreptate şi, de ar veni vreo primejdie domnii[i] mele despre vreo parte, să staţi cu mine toţi!" în această lumină se cuvine a fi privită reacţia severă a domnului atât faţă de abuzurile unora dintre slujitori, cât şi, mai ales, faţă de actele de „hiclenie" ale unor boieri, care l-au dus, în cele din urmă, la pieire. Iată, de pildă, cum se adresează el clucerului Constantin Ştirbei, cel „cam lung la unghii", care „au luat de la ţară câte ceva şi despre domnie au ascuns", de veneau la „divan, la domn, oameni de să jăluia de luările acelea": „Cluceriu, când te-am trimis în ţară cu slujbe, fiind cu boierie, dreptate am poruncit să faci au nedreptate şi jafuri?" La încercările de justificare ale acestuia, că „un covor şi nişte tipsii şi tingiri ce au fost luat mită, de au făcut nedreptate săracilor, zicea că le-au dăruit mănăstirii Strehaii", Brâncoveanu ripostează cu umor: „Auziţi, boieri, cu jafuri şi nedreptăţi face pomene!" Cu atât mai neaşteptată şi nedreaptă s-a dovedit a fi intriga lui Constantin Cantacuzino Stolnicul, unchiul lui Brâncoveanu, pe care acesta „îl numiea tată, că de multe ori şi noi am auzit pe Costandin Vodă zicând că «eu tată n-am pomenit, de vreme ce am rămas mic de tată, fără cât pe dumnealui tata Costandin l-am cunoscut părinte în locul tătâne-mieu», şi altele ca acestea zicea acel fericit om". Se găseşte aici, ca şi în alte pasaje similare, „cheia" cu ajutorul căreia cercetătorii se pot apropia de autorul ce a ştiut atât
t?'-	!/''v* i *«.-/c *
v* « a & 'v-,/ -	_ _.....f».
187 Dicţionarul general al literaturii române
Antemireanu
de bine să-şi ascundă identitatea — „splendid anonimat!" (G. Ivaşcu). Din scrisul său atât de natural, A. I. Odobescu ar fi putut scoate destulă materie pentru alte „scene istorice din cronicile româneşti", alături de Mihnea-Vodă cel Rău şi de Doamna Chiajna.
Ediţii: Istoria Ţării Româneşti de la anul 1689 încoace, continuată de un anonim, publ. A. Treboniu Laurian şi Nicolae Bălcescu, „Magazin istoric pentru Dacia", t. V, 1847,93-184, reed. fragm. în Nicolae Iorga, Continuarea memoriilor lui Radu Popescu şi întregirea lor de un anonim, SDIR, III, 22-29; Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717, îngr. şi introd. Constantin Grecescu, pref. Dan Simonescu, Bucureşti, 1959, reed. fragm. în Cronicari munteni, II, îngr. Mihail Gregorian, introd. Eugen Stănescu, Bucureşti, 1961,273-352, în Cronici brâncoveneşti, îngr. şi postfaţă Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1988, 238-307,351-377,401-404.
Repere bibliografice: I. G. Sbiera, Mişcă% culturale şi literare la românii din stânga Dunării în răstimpul de la 1504-1714, Cernăuţi, 1897,206-207; N. Iorga, Cronicele muntene, întâiul memoriu. Cronicele din secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1899, 59-75; N. Iorga, Despre cronici şi cronicari, îngr. Damaschin Mioc, Bucureşti, 1988, 51-63, 122-123, 138-139; Călinescu, Ist. lit. (1941), 35-36; Scarlat Struţeanu, Doi umanişti ardeleni la Curtea lui C. Brâncoveanu, R, 1941,1-2; Cartojan, Ist. lit., III, 254-260; Al. Piru, Literatura română veche, Bucureşti, 1961,316-317; Cioculescu, Varietăţi, 45-49; Elvira Sorohan, Cronica anonimă despre Constantin Brâncoveanu. Contribuţii cu privire la data scrierii şi autorului ei, AUI, limbă şi literatură, t. XII, 1966, fasc. 1; Ivaşcu, Ist. lit., 1,261-264, 566; Rodica Şuiu, Anonimul brâncovenesc, în Dicţ. lit. 1900, 39-41; Rotaru, Valori, II, 101-123; Dumitru Velciu, O ipoteză nouă cu privire la autorul „Cronicii anonime brâncoveneşti" LL, 1983, 3; Constantin Brâncoveanu, coordonatori Paul Cernovodeanu şi Florin Constantiniu, Bucureşti, 1989, passim; Manolescu, Istoria, 1,70-73; Sorohan, Introducere, 256-273; Mazilu, Noi, 221-223.	II. M.
ANOTIMPURI, cenaclu literar iniţiat şi coordonat la Paris, începând din ianuarie 1954, de Basil Munteanu, N. A. Gheorghiu şi Nicu Caranica; şi-a desfăşurat şedinţele bilunar, cu întreruperea activităţii doar în perioada de vară, până în aprilie 1958. Lecturile literare, urmate de discuţii libere, aveau loc în Avenue de Robinson, Chetenay-Malebry (Seine), printre participanţi, membri ai comunităţii româneşti din Franţa, numărându-se L.M. Arcade, Ioan Cuşa, George Ciorănescu, Remus Ţincoca. „O mână de oameni, scriitori, cărturari, mai tineri şi mai bătrâni, s-au prins că se vor întâlni periodic pentru a-şi împărtăşi unii altora propriile creaţiuni de literatură românească şi pentru a le judeca în comun, sincer şi făţiş", specifica Basil Munteanu în articolul Perspective („Anotimpuri", 1/1955). Şi tot el ţinea să precizeze în acea împrejurare: „Nu-i patronează, nu-i prezidează, nu-i subvenţionează nimeni. Asupra lor nu apasă influenţa dătătoare de «directive» a nici unui fel de corp constituit. N-au nici măcar nume: se vorbeşte uneori de «cenaclu» (fără majusculă), dar numai convenţional, pentru a şti despre ce este vorba. N-au nici statute - poate pentru a nu ispiti pe nimeni să nu le asculte. Nu s-au făcut solemne declaraţii de principii, nici vibrante discursuri inaugurale. S-a pornit nu voluntar, în virtutea vreunui punct de onoare, ci spontan, datorită unui impuls
colectiv, unui consens liber." Probabil că acelaşi „consens liber" a acţionat şi în cazul destrămării cenaclului. în al doilea an de activitate, A. a avut un organ de presă propriu, editând publicaţia trimestrială cu acelaşi nume. Dispariţia revistei, din motive de ordin financiar, a determinat, probabil, şi încetarea activităţii cenaclului.	N.FI.
ANOTIMPURI, revistă trimestrială de literatură, apărută la Paris, în anul 1955, în trei numere, de formatul „Gândirii" interbelice. Multiplicată prin metoda monotip, revista este editată ca organ de presă al cenaclului „Anotimpuri". Directorul publicaţiei este N. A. Gheorghiu, dar spiritul ce o dirijează şi o girează prin autoritatea sa academică este Basil Munteanu, de altfel şi semnatarul articolului-program cu care se deschide primul număr (ianuarie-martie 1955). Pentru toate cele trei numere, coperta revistei, de o extremă eleganţă, este executată de Horia Damian. De la început se poate remarca tendinţa de structurare a revistei pe anumite rubrici pemanente. Una dintre acestea, „Cărţi şi reviste", îşi propune să prezinte metodic producţia literară în limba română a exilului. Comentariile critice sunt asigurate, de obicei, de
C.	Amăriuţei, Mihai Niculescu, Eliza Cerbu, care semnează o cronică la romanul Foret interdite de Mircea Eliade, A. Burileanu, autor al unui eseu despre proza Hortensiei Papadat-Bengescu, Theodor Cazaban, cu un interesant comentariu despre eseistica franceză a lui Emil Cioran, precum şi de L. M. Arcade, Nicu Caranica. într-un Post-scriptum din primul număr, semnificativ pentru precizarea intenţiilor publicaţiei, se specifică: „Când atâtea reviste literare româneşti publicate în pribegie au încetat să mai apară şi când altele înfruntă greutăţi ce impun sacrificii liber consimţite, un grup de scriitori români cu orizonturi deosebite a izbutit să închege un nucleu coherent, datorită tocmai deosebirilor lor de formaţie şi de optică literară, numai pe temeiul unor nostalgii şi al aspiraţiei comune de a reda suflu de viaţă scrisului românesc pe tărâm străin. Faptul e simptomatic, plin de învăţăminte şi merită să fie relevat ca atare." Sunt invitaţi să colaboreze toţi cei „pe care îi interesează fenomenul literar românesc în exil", revista fiind deschisă şi „tuturor scriitorilor români aflaţi în alte ţări" decât Franţa. Publică versuri Nicu Caranica, George Ciorănescu, Ioan Cuşa, Ion Pârvulescu, N. A. Gheorghiu, C. Amăriuţei, L. M. Arcade, Vasile Ţâra, iar pagini de proză — Mihai Niculescu. De menţionat că în numărul 2-3/1955 apare povestirea Fata căpitanului de Mircea Eliade.	N. FI.
ANTEMIREANU, Alexandru (pseudonim al lui Alexandru Damian; 1.VIII.1877, Tomşani, j. Prahova — 29.VI.1910, Bucureşti), poet, prozator şi critic literar. A., fiu al preotului Antemir Damian, frecventează la Ploieşti cursurile Liceului „Sf. Petru şi Pavel", iar în 1895 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care nu o va termina. Debutul său publicistic, din 1895, în cotidianul „Ţara", este remarcat de liderul conservator N. Filipescu, care îl angajează în acelaşi an la „Epoca", unde rămâne ca redactor al rubricii „Tribuna literară" şi ca secretar de redacţie până la
Anticipaţia
Dicţionarul general al literaturii române 188
1903, cu o întrerupere de zece luni în 1900, când e trimis de patronul său politic la Paris şi Miinchen. Din 1905, este secretar de redacţie la „Conservatorul". A mai scris articole politice pentru „Românul", la „Timpul" şi „Apărarea naţională" a fost, pentru scurtă vreme, secretar de redacţie, iar la „Epoca literară", redactor. în 1898 şi 1899, împreună cu St. O. losif şi cu sprijinul bănesc al lui I. Constantinescu-Stans, scoate revista literară „Floare-albastră". în afara sutelor de articole politice sau literare (cronici, recenzii ş.a.), a mai colaborat cu versuri, schiţe, cronici literare şi dramatice, recenzii şi note la „Povestea vorbei", „Revista literară", „Convorbiri literare", „Secolul", „Litere-ştiinţe-arte", „Noua revistă română", „Pagini alese", „Ilustraţiunea română", „Revista poporului", „Revista idealistă", „România ilustrată". Va recurge şi la numeroase pseudonime (Alan, Damian, Demeter, Elvira Santorino, Emir, Hialmar şi Hyalmar, Lys, Lysandro, Pollux, Seraficus, Ulys, Vindex, Zara, Zaratustra). Adept al lui F. Brunetiere, A. îşi făcuse un crez din teoria „falimentului ştiinţei" şi a „noului idealism". După el, arta trebuie să se situeze în afara realităţii sociale, în zona „eternităţilor absolute şi transcendente", artistul având datoria de a cultiva „frumosul absolut", de a urmări un
„ideal". Viitorul ar aparţine romantismului idealist. în numele acestui viitor, A. contestă sub raport artistic scrierile naturaliste şi critică orientarea estetică de la „Contemporanul", mai ales pe C. Dobrogeanu-Gherea. Este şi imul dintre promotorii autohtonismului cultural şi artistic. în studiul încercări critice. Junimea şi roadele ei (1905), încearcă o judecată de ansamblu asupra rolului junimiştilor în evoluţia vieţii noastre intelectuale. Concluziile la care ajunge sunt negative. Deşi în câteva articole din „Floare-albastră" şi „Epoca" A. susţine că literatura noastră populară nu are valoare artistică, a arătat totuşi interes pentru folclor şi a cules basme populare, publicate în volumele postume Zâna de pe tărâmul florilor (1911) şi Păpuşicâ, păpuşică... (1927). Un fragment de roman, Pastele fără prihană, cu reminiscenţe autobiografice, şi, mai ales, romanul Din vremea lui Căpitan Costache, editat abia în 1937, îi certifică însuşiri de romancier pe care nu le-a exploatat. Versurile din revista „Floare-albastră" sunt un reflex al variatelor lecturi de poezie franceză. Poeţii săi preferaţi erau Th. Gautier şi Leconte de Lisle. A tradus, mediocru, din Leconte de Lisle şi J.-M. de Heredia, dar a dat şi versiuni menţionabile din Taras Bulba de Gogol şi Strigoii de Ibsen, doar ultima fiind publicată în volum.
SCRIERI: încercări critice. Junimea şi roadele ei, Bucureşti, 1905; Din vremea lui Căpitan Costache, îngr. şi pref. Apriliana Medianu, Bucureşti,
1937.	Culegeri: Zâna de pe tărâmul florilor, Bucureşti, 1911; Păpuşică, păpuşică..., Bucureşti, 1927. Traduceri: H. Ibsen, Strigoii, Iaşi, 1897.
Repere bibliografice: S. Sanielevici, D-l Antemireanu şi arta romantică, „Adevărul de joi", 1898,10; S. Sanielevici, Estetica d-lui Antemireanu, „Adevărul de joi", 1898,11; Al. Antemireanu, „Conservatorul", 1910, 143; Petre Vulcan, [Al. Antemireanu], „Ovidiu", 1910, 3; N. Davidescu, Al. Antemireanu, F, 1927,1-2; G. Tutoveanu, [Al. Antemireanu], „Scrisul nostru, 1929,1,3,11,1930,1-6, 9-10; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), II, 37; Perpessicius, Opere, VII, 375-376; Sadoveanu, Opere, XVI, 517-519; D. Karnabatt, Bohema de altădată, Bucureşti, 1944, 177-190; Dicţ. lit. 1900,41-42; Dicţ. scriit. rom., 1,89-91.	R.Z.
ANTICIPAŢIA, revistă care a apărut la Bucureşti între 1993 şi decembrie 1996, ca organ de presă al Societăţii „Ştiinţă şi tehnică", funcţionând sub egida Ministerului Cercetării şi Tehnologiei. Director onorific este Alexandru Mironov, redactor — Mihai Dan Pavelescu, secretar de redacţie — Constantin D. Pavel. Cum se arată în editorialul Ştiinţă şi imaginaţie, semnat de Alexandru Mironov, revista intenţiona să reînvie tradiţia colecţiei „Povestiri ştiinţifico-fantastice" (tipărită în anii '60 de publicaţia „Ştiinţă şi tehnică"), pe care o continuă în numerotare şi despre care se vorbeşte ca despre un punct de răscruce în dezvoltarea literaturii SF pe teren românesc: „M-am hotărât, împreună cu prietenii Ion Albulescu şi Dan Mihai Pavelescu, să înfiinţez ceea ce se numeşte un holding. Un holding SF - de ce nu? — care să împresoare cititorul-ascultător- telespectator şi să-l ţină mereu pe calea cea bună." Sunt promovaţi, în primul rând, autorii români: Liviu Radu, Geo Ovidiu Vitan, Camelia Onoiu, Bogdan-Tudor Bucheru, Marian Deaconu, Cristian şi Mihaela Ionescu, Traian Bădulescu, Vlad Romeo-Frânghiu, Emil Olteanu. Mai intens mediatizaţi sunt Mihai Grămescu, Marius H. Luca, Constantin
189 Dicţionarul general al literaturii române
Antim
D.	Pavel. în 1996, Voicu Bugariu publică o suită de articole dedicate tinerei literaturi SF autohtone, sub titlul generic Autori români Nu este uitată nici literatura SF străină. Cornel Robu tipăreşte cu intermitenţă un serial pe tema literaturii SF europene şi americane, intitulat Premii, topuri, clasamente. într-un singur număr (516/1994), publicaţia găzduieşte nu mai puţin de trei autori străini, cu proze reprezentative: Frederik Pohl, Mituri ale creaţiei la rasele dispărute (fără indicarea traducătorului), Brian W. Aldiss, Câmpia, nesfârşita câmpie (în tălmăcirea lui Victor Cociş), Bruce Sterling, Strigoiul (în româneşte de Florin Pâtea). De reţinut, alături de bogata iconografie, calitatea prezentării grafice, în efortul de a populariza acest tip de literatură cu precădere printre tineri. Alţi colaboratori: Eduard Pândele, Gabriela Buliga, Adina Chelcea, Cornel Daneliuc.	/./.
ANTIM, Corneliu (pseudonim al lui Corneliu Ţânţu; 4.IX.1942, Ploieşti), poet. Este fiul Elenei (n. Athanasiu) şi al lui Anton Ţânţu. Urmează Liceul „I. L. Caragiale" din Ploieşti, absolvit în 1960, şi cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, absolvite în 1965, precum şi curipri de politologie la Institutul de Perfecţionare şi Conducere (1972) şi de istoria şi teoria artei (1974). A fost metodist la Casa de Creaţie Prahova, culegător de folclor, realizator de spectacole folclorice, prezentate la festivaluri internaţionale, curator al unor saloane de artă şi programe expoziţionale internaţionale, editor de cataloage şi autorul unor studii de specialitate despre importanţi artişti plastici români. Din 1972, lucrează ca ziarist la „Romanian Review", „România liberă", „Curentul", „Realitatea românească", „Ziarul de Duminică". După 1990, participă la diverse expoziţii, ca artist plastic, cu creaţii proprii (sculptură, grafică, instalaţie). Este autorul unui film documentar despre opera lui D. Paciurea, premiat la Festivalul filmului de artă de la Berlin (1978). Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici (secţia critică) şi al Uniunii Ziariştilor Profesionişti. A debutat în 1963, în „Gazeta literară", şi editorial, în 1976, cu Corabia de celofan. Colaborează la „Viaţa românească", „Luceafărul", „Tribuna", „Tomis", „Ateneu", „Astra", „Calende", „Arca", „Ianus", „Arta" ş.a.
Poezia lui A., de la volumul de debut la Culorile rostirii
(1986)	şi Pământul într-o lacrimă. Recviem la evenimentele zilei
(1995), ultimul un jurnal liric-retoric postrevoluţionar, aparţine unui modernism întârziat: un lirism pur, concentrat, intens metaforic, vizionar-simbolic. Totuşi, acestei lumi de „semne" nu-i lipseşte o anumită materialitate, consistenţă, chiar dacă epurată de „contingent". A. este un poet orfic, care mizează pe efectul auditiv, pe sonoritatea ritualică a poemelor (se remarcă frecvenţa figurilor de sunet, în special a asonanţei). Temele poeziei sale sunt singurătatea, rostirea (Cuvântul), tăcerea, moartea, iubirea, înstrăinarea.
SCRIERI: Corabia de celofan, Bucureşti, 1976; Culorile rostirii, Bucureşti, 1986; Pământul într-o lacrimă. Recviem la evenimentele zilei, Bucureşti, 1995.
Repere bibliografice: Dan Stanca, Protecţia lacrimii, LCF, 1996,9; Dan C. Badea, Recviemul revoluţiei, CL, 1996,6.	R.D.
ANTIM IVIREANUL (c. 1660 - 3.IX.1716), cărturar şi orator religios. Originar din Iviria (veche denumire a Georgiei), a avut o tinereţe zbuciumată. Luat rob de turci, este dus la Constan-tinopol, unde avea să-şi dezvăluie înzestrarea pentru xilogravură, pictură şi broderie. învaţă acum limbile turcă, greacă (veche şi modernă), arabă. Venit la Bucureşti (în intervalul dintre 1688 şi 1690) ca tipograf, în urma unei solicitări a domnitorului Constantin Brâncoveanu, A.I. ajunge nu peste multă vreme în fruntea tipografiei domneşti. Călugărindu-se, îşi schimbă numele mirean, Andrei, chemându-se acum Antim. în 1691 scoate de sub teascuri prima sa tipăritură, învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon. Un an mai târziu, semnează pentru prima dată Antim Ivireanul. în 1694 apare Psaltirea, prima carte imprimată numai de el în româneşte. Egumen la mănăstirea Snagov, tipăreşte aici, până în 1701, paisprezece cărţi (în româneşte, greceşte, în arabă, în slavonă). In jurul lui A.I. se formează, treptat, o adevărată şcoală tipografică: Mihail Ştefan (sau Iştvanovici), Gheorghe Radovici, ieromonahul Dionisie Floru. Părăsind Snagovul, poate şi în urma unor intrigi, A.l. revine la Bucureşti, unde timp de patru ani, până în 1705, face să apară cincisprezece tipărituri, cele mai multe în greceşte. La 16 martie 1705 este ales episcop al Râmnicului, înfiinţând încă o tipografie. Prin lucrările editate, A.l. ripostează, în numele Bisericii Ortodoxe, tendinţelor de extindere ale catolicismului şi calvinismului, decis să apere puritatea doctrinei de imixtiunile heterodoxe. Convins că limba română este în stare să exprime conceptele teologice şi poate servi la oficierea serviciului divin, episcopul nu şovăie să o introducă în biserică, unde slavona începuse a-şi pierde supremaţia. La Râmnicu Vâlcea, ca şi la Târgovişte, publică, în româneşte, scrieri de bază pentru slujbele bisericeşti. Contribuţia sa ţine mai mult de prezentarea artistică (ilustrarea cu gravuri, realizarea unor frontispicii, de asemenea majusculele, vinietele, executate în xilogravură). în 1708, e înălţat la suprema demnitate ecleziastică a Ţării Româneşti. Dacă activitatea tipografică îi înlesnise ascensiunea, amestecul în politică îi va aduce sfârşitul. în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu este cât pe ce să-şi piardă scaunul mitropolitan. Iertat, păstoreşte în tihnă sub Ştefan Cantacuzino. Acum înalţă Mănăstirea Tuturor Sfinţilor (1713), astăzi Antim, unde ar fi dorit să fie înmormântat. Mai puţin iertător decât Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat îi obţine caterisirea. Acuzat de vrăjitorie şi de alte „meşteşuguri sataniceşti", dar şi de uneltire contra puterii otomane şi a domnitorului însuşi, imprudentul vlădică e condamnat la surghiun, în peninsula Sinai, la mănăstirea Sfânta Ecaterina. în drum spre locul exilului e măcelărit de cei din escortă, rămăşiţele fiindu-i azvârlite în Tundja, un afluent al Mariţei.
înzestrarea artistică a lui A.l. a fost bogată. Excela în xilogravură, dar era şi îndemânatic desenator şi un caligraf cu slovă măiastră. A fost editor şi tipograf, a tradus sau a
Antim
Dicţionarul general al literaturii române 190
compilat, a scris cărţi el însuşi. Dintre cele treizeci şi opt de cărţi tipărite de A.I., douăzeci şi patru au apărut în româneşte. Simt, în general, tipărituri religioase, dar şi texte cu caracter didactic şi moral sau chiar scrieri laice, precum Alexandria şi Floarea darurilor. Este autorul a patru lucrări, la alte zece scrie predosloviile sau închinăciunile, la cinci compune versurile omagiale şi la alte şase, „cuvântul de iertăciune" de la sfârşit. O remarcabilă valoare artistică are o prelucrare, fastuos ilustrată, a Bibliei, intitulată Chipurile Vechiului şi Noului Testament. Transpunând integral în româneşte principalele cărţi de cult, A.l. contribuie, în mare măsură, la naţionalizarea serviciului divin, fiind considerat un creator al limbii liturgice.
Scrierile ce îi încununează opera sunt predicile sau Didahiile, după denumirea lor grecească. Păstrate în manuscris, ele au avut o circulaţie redusă. Fie că e vorba de predica pro-priu-zisă sau sintetică, de omilie, pareneză sau panegiric, ceea ce frapează în aceste rostiri este că ele trec dincolo de cadrele înguste ale cazaniei, aşa cum poate fi întâlnită la Coresi sau la Varlaam, cu configuraţia ei stereotipă şi substanţa abstractă. Fireşte, A.l. nu improvizează, el urmează regulile omileticii, având în minte pilda oratoriei bizantine (şi îndeosebi pe Ioan Hrisostom şi pe Theofilact). Cuvântările lui, care conţin pasaje de fină exegeză teologică, nu sunt însă nicidecum o expunere seacă şi pedantă. Predica are viaţă, culoare şi, în mişcarea ei, când solemnă şi înfiorată de simţăminte sublime, când lirică şi unduioasă, când aspră şi poruncitoare, se simte freamătul personalităţii aprige a Ivireanului. Originalitatea didahiilor stă în modul în care mitropolitul ştie să cearnă şi să prelucreze ideile sau tezele din care s-a inspirat, dar mai ales în stilul lor cuceritor. El nu se urcă la amvon doar pentru a săvârşi un ritual. Vrea să instruiască, să educe, să deştepte conştiinţele somnolente. Cu indignare, vehemenţă sau cu mustrări părinteşti, denunţă păcatele obştei, îndeosebi ireligiozitatea şi nesupunerea în faţa cârmuitorului. în fond, A.l. e un moralist, auster, veghind cu ochi de Argus la păzirea bunelor moravuri şi irumpând tonitruant când i se pare că neregulile au întrecut măsura. O utopie creştină a perfecţiunii, în lumina supranaturală ce se revarsă din înalturi, se întrevede şi în didahiile acestui prelat cu un sentiment absolut al valorilor morale. Construcţia unei predici urmează un plan riguros. După introducerea în subiect sau textul şi formula de adresare (plină de smerenie şi umilinţă creştină), vine exordiul (având ca punct de pornire anumite imagini din realitatea înconjurătoare ori unele principii şi maxime evanghelice), tratarea (în care se face uneori loc tâlcuirii alegorice) şi, în fine, încheierea. Intre legendă şi istorie, între real şi ireal, didahiile, respirând aerul pur al „Cărţii cărţilor", pleacă de la litera ei, însă dezvoltă, se poate spune creator, premisele pe care străvechile istorii, ca nişte basme doldora de tâlcuri, le oferă. Accentuate cu mistică fervoare, unduindu-se ca sub line adieri sau înăsprindu-se şi congestionându-se în mânii viforoase, aceste cuvântări ar putea fi luate drept o emanaţie spontană a inspiraţiei unui arhiereu cu improvizaţia fecundă. Aproape nimic rigid şi trudnic în discursul viu, cu suavităţi curate şi descărcări fulminante, al lui A.l. în tipare care îi îngrădesc, dar
Frescă din mănăstirea Govora
nu-i reprimă imaginaţia, el toarnă o materie abundentă, pulsatilă, trasă apoi prin ţevăria fină a unui excurs teologic, cu o finalitate moralizatoare rareori disimulată. Retorica lui este hotărât tranzitivă, catharctică şi cu o dominantă psihagogică. „Doftor al sufletelor", precum Iisus, s-ar voi preotul acesta intolerant de felul său şi absolutist în viziunile terestre şi escatologice care îl posedă. îndemnând socratic la cunoaşterea de sine, el se osteneşte prin „lucrarea cuvântului" să salveze sufletul celui care, lipsit de „coiful mântuirii" şi de „pavăza
191 Dicţionarul general al literaturii române
Antim
Jnn](, Utuitm* rtttfrt’ Cimu{ ' Ai^inUfn.^
U 4	rp	*JJ	*	&	f	*	£	'T*
JLipfjti’	nx	acatrmmosn*	j&njKM*
ly T sr> j	f	t	*<	*,	'	~~7*v'«
mi utsnrrzi. Qî^m f*an Atmin> lr*n\*Xx»
gtn jlla&âiMM ' mrff t aa jf nf C7 . «,	-1>	sT~*	**
2L/*ih?$ * fttf Tntntn * il(L 73'4t v ^	^
j/nn7i*	H*jy* *
[7 «■*»» «	f ''*%* f **** â «- ».
■ J*H*	t Kami **n U€
„	'T'
.	Csmns	* .-»**
s/ ***■»	o*	O	1
U% hi hAmimjL tS% n — i/
. ^ V K'JKBA*
f -	■
ft*7**#”-*** trnfs jzm Wtm*^
v
*
A
yiZ£g3g2^£S3ZgZ%2g2Z23Z^33^
f^ajjLi^etu^mtţr^ m umt&^îu2j>ho* iLmwn mn /rmfiAtn mtrtnn d.nmnm/nt~
( J 'p *, I U<~yt *	3
H	■	mtnpn^ 'sifvnţftA't'
2l,
'? j ***» yM«t /nirntkJpitiuuintpn •
0^	*	f	<*	*	-y	?
&m HHfW	m%ttHtt (Lnmnrn^n %%&
? *>	? » t	«,f«rr
np>mk^mi eumzin d+meam* A*m>§ * **« ~
ăpfnmTn*inmaj>m£^i
Axtgi mn jţimzjn * j£<r	^
m~t mâfi'tin * icixt
tuna nn£rvLtmu(fd ntttmn	*	nnanMmtt
w #	/ v v f t «	<*%
uu nţtm ctttY0ntti priAnj^tmnitiwwAVnţjfiz.
taii? m*UttnTt^W4i
mn xm rtfT&tt'tnmisfn m/învi rtinuYA tsnnnSJt
{	„	^	^	</	y <ţ /	^	f
4tAtn HiteHiLt* Xftm a~zt&> aa €%4*&u
<r*	/ . c	„	/	<p	„	^
aiLin dtap^nAi^tH *tfAi ^nenmi* ajLL* n C«
^ fJf^	j f *	,	c	e
n&âi/mfmi “ti	cxm i ni un
f	f *	s,	't	*
JULtM CrAdiizz&tfMri * Mm /afmri; 4mmt
\u * ^	^	^ V *	ir-f'*8	/	~~
iitn*f£	j**niAijnn	rm
st mir*	^kpt ţ h*4 ntftî&K*'*» ax, soeji't
Didahii, B.A.R., ms rom. 3460
credinţei", poate ajunge „vrăjmaş luiş". Idealul său etic, dedus din experienţa mirobolantă a personajelor biblice, se aşază ca sub o „stea noao" sub raza unui umanism creştin, care este un sigiliu al epocii. Paradoxul ar fi că acest cărturar cu o imaginaţie spectaculoasă şi terifiantă a răului, care s-ar fi desfătat, desigur, citind terţinele Infernului lui Dante, are o statornică încredere în posibilitatea unei lumi mai bune. Meliorist, propunerile lui de combatere a strâmbătăţii şi a stricăciunii conţin însă şi o doză de himeric.
Mijesc în didahiile lui A.L şi muguri narativi, însă firul epic, subţiat şi lăsat în umbră de spectacolul ideii şi de mizanscena oratoriei, se fluidifică sub arcanele unui lirism alegoric, somptuos şi cu o vână de dramatism. Amprenta de naturaleţe, cu turnura oralităţii, dar şi un rafinament al simplităţii coexistă în perioadele încărcate cu tropi, amintind de arhitectonica arborescentă a barocului. Momentele de beatitudine a revelaţiei, de apoteoză mistică, ambitusul sublimităţii imnice şi sunetul elegiac, amplele interogaţii („întrebăciuni") retorice şi apostrofele învolburate se intercalează cu paragrafele analitice, cu buchetul lor de noime şi de învăţăminte. Dacă predicile, cu ţesătura lor înflorată, vădesc o predispoziţie de a plasticiza, fără ornamentaţie excesivă, ele se înfiripă şi în structuri muzicale, polifonice, într-o gradaţie când suitoare, când cobo-
râtoare, între care şerpuieşte în efluvii incantaţia. Comparaţiile, înavuţite cu pilde din „cărţile" Scripturii sau din Sfinţii Părinţi, metafora, cu falduri grele sau vaporoase, sunt „stâlpările" unei parabole pulsând de sensuri. Prin această artă a cuvântului, exprimând o întreagă gamă de stări sufleteşti, mitropolitul se comunică şi pe sine, cu spiritul său neliniştit, tumultuos, dar şi contemplativ, pătimaş şi duios, frământat şi capricios. A.I., cel mai de seamă orator bisericesc la noi, a dat prin suita de didahii străluciri literare elocvenţei sacre.
Spontaneitatea exordiilor, trecerea firească de la planul material la cel alegoric, reintrările familiare în chestiune, indignările, întristările, mustrările, interogaţiile retorice, curmate la timp înainte de a deveni bombastice, pasiunea ce echilibrează toată exacta maşinărie a cazaniei destăinuie un orator excelent şi un stilist desăvârşit. Didahiile rămân şi azi vii.
G. Călinescu
SCRIERI: Predice făcute pe la praznice mari, îngr. şi pref. I. Bianu, Bucureşti, 1886; Didahiile ţinute în Mitropolia din Bucureşti, îngr. şi pref. Constantin Erbiceanu, Bucureşti, 1888; Din Didahiile ţinute la Mitropolia din Bucureşti îngr, I. Comoi, Bucureşti, 1895; Predicile ţinute la Mitropolia din Bucureşti, pref. N. Iorga, Vălenii de Munte, 1911; Predici, pref. P. V. Haneş, Bucureşti, 1915; Predici, îngr. şi pref. Gabriel
Antohi
Dicţionarul general al literaturii române 192
Ştrempel, Bucureşti, 1962; Didahii, postfaţă Florin Faifer, Bucureşti, 1983; Opere, îngr. şi introd. Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Ştefan Dinulescu, Viaţa şi activitatea mitropolitului Ţârei Româneşti Antim Ivireanul, Cernăuţi, 1886; T. Bădulescu, Mitropolitul Ungro-Vlahiei Antim Ivireanul, Bucureşti, 1893; N. Dobrescu, Viaţa şi faptele lui Antim Ivireanul, Bucureşti, 1910; Iorga, Ist. lit. XVIII,
I,	336-347) Călinescu, Ist. lit. (1982), 11-14; Cartojan, Ist. lit. (1996), 358-371; Piru, Ist. lit., 1,266-279; Radu Albala, Antim Ivireanul şi vremea lui, Bucureşti, 1962; Ist. lit., I, 530-546; Mario Ruffini, II metropolita valacco Antim Ivireanul, Roma, 1966; Ivaşcu, Ist. lit., 1,230-233; Dicţ. lit. 1900, 42-44; Fanny Djindjihaşvili, Antim Ivireanul, cărturar-umanist, Iaşi, 1982; Mazilu, Proza, 177-208; Manolescu, Istoria, 1,53-59; Mazilu, Recitind, I, 429-433, II, 373-390; Păcurariu, Dicţ. teolog., 219-221; Eugen Negriei, Antim Ivireanul. Logos şi personalitate, Bucureşti, 1997; Florin Faifer, Cordonul de argint, pref. Liviu Leonte, Iaşi, 1997,10-42; Sorohan, Introducere, 1,121-137; Dicţ. analitic, I, 296-298; Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Bucureşti, 1999; Mazilu, Noi, 227-230; Dicţ. esenţial, 32-35.	F.F.
ANTOHI, Sorin (20.VIII.1957, Târgu Ocna), eseist şi traducător. Fiul al lui Nicolae Antohi şi al Anetei (n. Tătaru), învăţători. A absolvit Facultatea de Filologie (secţia engleză-franceză) a Universităţii „AL I. Cuza" din Iaşi (1981), după care a fost redactor la revista studenţească „Dialog", profesor la Liceul industrial Negreşti, judeţul Vaslui (1984-1988), filolog la Institutul de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol" din Iaşi (1988-1990), director general (1990), apoi consilier în Ministerul învăţământului (1991). Urmează studii de specializare în istorie la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (1990, 1992), predă ca visiting professor în SUA (Ann Arbor, Michigan), Germania (Universităt Bielefeld) şi Franţa (Universite „Paul Valery", Montpellier III) în diverse perioade cuprinse îm intervalul 1993-1999, iar între 1997 şi 2002 îndeplineşte funcţia de prorector la Central European University din Budapesta. Colaborează la „Echinox", „Viaţa românească", „Fahrenheit 451", „Revista de istorie şi teorie literară", „Contrapunct", „22" ş.a. A. a coordonat volume colective, a tradus cărţi de Alain Besangon, Pierre Manent şi Katherine Verdery, a colaborat la volume precum La Revolution frangaise et Ies Roumains (1989), Cultură şi societate (1991), Romania vs. Romania (1996) ş.a., a prefaţat volume de Michel Foucault, Ioan Petru Culianu ş.a.
Utopica. Studii asupra imaginarului social (1991) este o demonstraţie în linia lui Mircea Eliade, unde istoria întâlneşte psihanaliza, etnopsihologia încrucişează sociologia, antropologia şi istoria instituţiilor. Utopismul (utopologia), înţeles ca gen literar şi forma mentis colectivă, e discutat în relaţie cu mitologia şi fantasmele personale, cu tiparele ideologiilor şi fobiile milenarismului, fiind analizate raporturile nihilism/ propensiune afirmativă, statutul utopiei în diverse modele ontologice, ucronia şi acronia ş.a.m.d. Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română (1994) face pasul mai departe şi „aplică" tiparele cărţii precedente pe modelul românesc: utopism şi pragmatism în mentalităţile paşoptiste, utopie şi revoluţie, utopia eminesciană, constituirea limbajului social-politic modern în cultura română, Noica şi, mai ales, Cioran, cel din Schimbarea la faţă a României, totul axat pe complexele culturii
române, pe teoria stigmatului etnic raportată la ideologii, la pedagogia socială şi la jocul etnocraţie/sincronie, izolaţionism/ europenism ş.a.m.d. de-a lungul ultimelor două sute de ani în geografia socio-mentală românească. Subiectele delicate (paseismul reacţionar eminescian, adversităţile faţă de revoluţia de la 1848, extremismul interbelic, amestecul de naţionalism şi „haine de soi" din cărţile lui Cioran, organicismul şi utopia regresivă ce se regăsesc, de la Eminescu la puseurile antisincronizante de astăzi) sunt tratate contextualizat, cu circumstanţe atenuante, cu un real talent de arbitraj, A. fiind un moderator prin excelenţă. Omul conjuncţiei (şi nu al disjuncţi-ei) se vede şi în textul care încheie volumul Exerciţiul distanţei (Românii în anii '90: geografie simbolică şi identitate colectivă) (1997), unde se face radiografia antinomiei occidentalism/ autohtonism, fiecare cu argumentele şi contraargumentele lui, cu bovarismul, limitele şi deschiderile sale, totul conducând către ceea ce poate fi detectat ca fiind numitorul comun al scrierilor lui A., şi anume „a treia cale". Cele 18 studii strânse aici acoperă un deceniu din viaţa autorului (1985-1997): la un capăt, Sunetul Utopiei (1985) — eseu de erudiţie ironic-sub-versivă, „mic exerciţiu alexandrin" în linia stabilită de Luca Piţu. La celălalt capăt, ineditul excurs despre Adrian Marino şi comparatismul utopic sau notele despre gândirea lui Mihai Sora. Texte precum cele despre Frangois Furet, Pierre Manent, Frangoise Thom, Michel Foucault, Ioan Petru Culianu, despre menirea Bisericii şi ambiguităţile antroposofiei, despre „europenismul culturalist antimodern" şi capcanele post-modernităţii se situează „la răscrucea tuturor domeniilor şi metodelor", cum spune autorul: „exerciţiul distanţei este metafora atitudinii mele faţă de obiectele de studiu: o distanţă internă, care nu anulează empatia, ci o supune în permanenţă privirii critice. O formulă din etnologie spune toate acestea în două cuvinte: coldempathy...".
A. a mai publicat trei cărţi de convorbiri cu fiecare dintre mentorii săi: Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România (cu Adrian Marino, 2001); Mai avem un viitor? România la început de mileniu (cu Mihai Sora, 2001); Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie şi morală în România (cu Alexandru Zub, 2002). A coordonat volumele colective Dialog în libertate. Eseuri în onoarea lui Mihai Sora (în colaborare cu Aurelian Crăiuţu, 1997), Between Past and Future. The Revolutions of 1989 and Their Aftermath (în colaborare cu Vladimir Tismăneanu (2001), Religion, Fiction and History. Essays in Memory of Ioan Petru Culianu (I—II, 2001). A îngrijit (în colaborare cu Mona Antohi) antologia Ioan Petru Culianu, Jocurile minţii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie (2002).
SCRIERI: Utopica. Studii asupra imaginarului social, Bucureşti, 1991; Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Bucureşti, 1994; Exerciţiul distanţei. Discursuri, societăţi, metode, Bucureşti, 1997; Imaginaire culturel et realite politique dans la Roumanie moderne. Le Stigmate el l'utopie, Paris-Montreal, 1999; Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România (Adrian Marino în dialog cu Sorin Antohi), Iaşi, 2001; Mai avem un viitor? România la început de mileniu (în dialog cu Mihai Sora), Iaşi, 2001; Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie şi morală în România (în dialog cu Al. Zub), Iaşi, 2002; Efecte secundare, Istorie, cultură,
193 Dicţionarul general al literaturii române
politică, Iaşi, 2003. Antologii, ediţii: Dialog în libertate. Eseuri în onoarea lui Mihai Şora, Bucureşti, 1997 (în colaborare cu Aurelian Crăiuţu); Between Past and Future. The Revolutions of 1989 and Their Aftermath, Budapesta, 2000 (în colaborare cu Vladimir Tismăneanu); Religion, Fiction, and History. Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, I-II, Bucureşti, 2001; Ioan Petru Culianu, Jocurile minţii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, introd. edit., Iaşi, 2002 (în colaborare cu Mona Antohi); Ioan Petru Culianu. Omul şi opera, Iaşi, 2003. Traduceri: Pierre Manent, Istoria intelectuală a liberalismului, pref. trad., Bucureşi, 1992 (în colaborare cu Mona Antohi); Alain Besangon, Anatomia unui spectru, Bucureşti, 1992 (în colaborare cu Mona Antohi), Confuzia limbilor. Criza ideologică a Bisericii, Bucureşti, 1992 (în colaborare cu Mona Antohi), Dilemele mântuirii. Criza Bisericii Catolice, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Mona Antohi); Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu Mona Antohi); Mihai Şora, Despre dialogul interior, postfaţă Virgil Nemoianu, Bucureşti, 1995 (în colaborare cu Mona Antohi).
Repere bibliografice: Traian Maximin, între utopie şi science-fiction, TR, 1992,12; Adrian Marino, O nouă istorie a ideilor, LAI, 1995, 30 ianuarie; Dan C. Mihăilescu, Stigmatul românesc encore & again, „22", 1995, 4; Cristian Preda, Utopia între modele europene şi experienţe româneşti, „Sfera politicii", 1995, 33; Mircea Mihăieş, Empatia rece, „Cuvântul", 1997,9; Dan C. Mihăilescu, Antohi, meniu complet, „22", 1997, 41; Mircea Mihăieş, Dincolo de Scăieni, „Cuvântul", 1999, 4; Andrei Pippidi, The Practice of Remoteness, în East Central Europe-VEurope du Centre-Est. Eine wissenschaftliche Zeitschrift, XXVI, partea I, Budapesta, 1999,153-156; Oprită, Anticipaţia, 548-551.	D. C. M.
ANTON, Costache (27.VII.1930, Ungheni, j. Iaşi), prozator. Este fiul Măriei (n. Popa) şi al lui Grigore Costache, funcţionar. A urmat liceul la Iaşi (1941-1949) şi, timp de un an (1950-1951), tot aici, cursurile Facultăţii de Filologie, după care optează pentru un curs de scenarii la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Debutează în 1950, cu o povestire, în „laşul nou", şi în volum, cu Nelinişte în detaşament, în 1956. Devine redactor la Studioul de Filme Bucureşti (1951-1956), apoi la Editura Tineretului (1956), la Televiziune (1957-1960) şi la „Scânteia pionierului"; redactor-şef (1967-1980) şi redactor (1980-1990) la revista „Cutezătorii". Colaborează la „Gazeta literară", „Tribuna", „Tânărul scriitor", „Viaţa românească", „Luceafărul" ş.a. Adevăratul său debut editorial este însă romanul Seri albastre (1960; reeditat, adăugându-i-se un nou volum, în 1964 şi apoi în 1968,1985), marele său succes, tradus în maghiară, rusă (patru ediţii), slovacă, ucraineană şi germană, care îi asigură un renume statornic în deceniile al şaselea şi al şaptelea în rândurile celor mai tineri cititori, confirmat şi prin premiile Consiliului Naţional al Organizaţiei Pionierilor (1969, 1981), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatura pentru copii şi tineret (1972) şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1976).
Dacă în prima perioadă a activităţii literare prozatorul se arată preocupat de atmosfera satului românesc, între traumele războiului şi începutul colectivizării, cu problematica specifică momentului, reprezentate prin mijloace narative mai curând tradiţionale şi cu inerente concesii în plan ideologic, totuşi, fără mare succes, prozatorul se face remarcat prin proze scurte
Anton
precum cele reunite în volumele Lună beată (1962) şi prin romanul Liniştea (1965). Principalul său filon epic rămâne însă lumea riturilor de trecere de la copilărie la adolescenţă, pe care A. o reface în planul scriiturii cu o justeţe şi o delicateţe nu lipsite de accente de umor fin. Romanul Seri albastre are meritul de a nu se cantona în selectarea eroilor din medii „sănătoase" (iar dacă nu-i evită, în schimb îi prezintă verosimil şi nuanţat); eroina principală este Vica, fiică a unui arhitect ale cărui tribulaţii adultere zguduie iremediabil micul univers domestic al adolescentei. Pline de candoare sunt momentele descoperirii neştiutelor spaime ale dragostei dintre eroină şi Nunu, copilandrul timid cu accese bruşte de vitejie (fuge, pe urmele Vicăi, din tabăra şcolară pe care aceasta o părăsise în ascuns, de frica unei meritate pedepse: întârziaseră într-o dimineaţă la adunare, ameţiţi de frumuseţea unui câmp cu flori!). Cei doi se regăsesc, printr-un capriciu al destinului, în aceeaşi şcoală la începutul toamnei, pentru a fi definitiv despărţiţi printr-un transfer al tatălui lui Nunu. Şansa unei revederi, deşi minuţios pregătită şi aşteptată de fată, îi va fi negată din pricina unei reapariţii fugare şi inutile a tatălui rătăcitor. Mult mai mult spaţiu ocupă în economia romanului aventurile grupului „Vrăbioilor", copilandri fascinaţi de ritualurile unei „societăţi secrete" peste care domneşte necontestat Marele Vrăbioi, repetentul Rose, camaraderia dintre cei trei băieţi (Nunu, Ţâru şi Isoscel) şi dramele geloziilor reciproce ale celor trei fete (Vica, Sanda şi Ligia). Alte câteva volume rămân în aceeaşi sferă (Vica, 1972, Ochii aurii ai Roxanei, 1972, Neuitatele vacanţe, 1974). între 1973 şi 1985, prozatorul se con-
Anton
Dicţionarul general al literaturii române 194
centrează asupra unui nou roman de largă respiraţie epică şi de lungă gestaţie, Ţarcul, pe care e silit de tribulaţiile politice ale epocii să îl publice practic în trei variante: Dimineţile lungi (1976) selectează aproape exclusiv episoadele care se raportau la lumea adolescenţilor, întâlniri paralele (1986) recuperează în bună măsură dramele şi neliniştile unei lumi a adulţilor obligaţi la o adaptare considerată infamantă în ochii propriilor copii (omniprezenţi în roman în diverse straturi de generaţii şi din rândurile cărora se evidenţiază Tin, naratorul principal, în jurul căruia era centrată varianta precedentă a romanului) sau striviţi de un sistem care nu acceptă verticalitatea morală (cazul juristului Şerban Strava, neadaptatul a cărui distrugere psihică şi fizică constituie oglinda de umbră în care se adâncesc spaimele şi revoltele adolescentine). în sfârşit, varianta integrală, necenzurată, Ţarcul (2002), potenţează prin accente de profundă demascare a unui regim funciar odios trama narativă deja configurată.
SCRIERI: Nelinişte în detaşament, Bucureşti, 1956; Seri albastre, Bucureşti, 1960; Seri albastre, I-II, Bucureşti, 1964; Colegi de clasă, Bucureşti, 1961; Lună beată, Bucureşti, 1962; Liniştea, Bucureşti, 1965; Despărţirea de jocuri, Bucureşti, 1969; Vica, Bucureşti, 1972; Ochii aurii ai Roxanei, Bucureşti, 1972; Neuitatele vacanţe, Bucureşti, 1974; Dimineţile lungi, Bucureşti, 1976; în soare de april, Bucureşti, 1977; Vacanţa, Bucureşti, 1981; întâlniri paralele, Bucureşti, 1986; în lunga noapte, Bucureşti, 1990; Castelul din vis, Bucureşti, 1991; Ţarcul, Bucureşti, 2002. Traduceri: Petăr Neznakomov,Margaritka şi cu mine, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Valentin Deşliu); Frigyes Kârinthy, Moartea hipnotică, postfaţă Adrian Rogoz, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Eugen Hadai).
Repere bibliografice: Eugen Simion, Costache Anton, „Seri albastre", CNT, 1960,14; S. Damian, „Lună beată", GL, 1962,13; G. Dimisianu, Costache Anton, „Liniştea", „Scânteia", 1966, 6878; Cornel Regman, „Liniştea", LCF, 1966,6; Valeriu Cristea, Costache Anton, „Liniştea", GL, 1996,9; Eugen Luca, Tineri romancieri, VR, 1966; 1; D. Micu, Un roman psihologic, CNT, 1976, 22; Voicu Bugariu, Adolescenţi şi maturi, LCF, 1976,22; M. Niţescu, Text şi subtext, VR, 1976,8; Ardeleanu, Menţiuni, 146-150; Stănescu, Jurnal, 1,153-158; Rodica Florea, Gravitatea jocului, RL, 1982, 14; Eugen Simion, Temele romanului social, RL, 1986, 47; Nicolae Mecu, Vieţi paralele, VR, 1987, 6; Cristea, Fereastra, 236-243; Cândroveanu, Lit. rom., 109-113; G. Dimisianu, Roman de moravuri sociale, RL, 1991,19; N. Mecu, „în lunga noapte", VR, 1991,7; Dicţ. scriit. rom., 1,93-94; Cosma, Romanul, II, 192-193.	ll.M.
ANTON, Ion (3.XII.1950, Gelăuza, j. Chişinău), poet şi prozator. Este fiul lui Gheorghe şi al Elenei Anton. A absolvit secţia de ziaristică a Universităţii de Stat din Republica Moldova. A fost redactor la săptămânalul „Literatura şi arta", apoi la publicaţia pentru copii „Florile dalbe".
în volumul de debut, Vamă pentru speranţă (1983), poezia de conjunctură alternează cu bucăţi lirice în care predominante sunt motivele tradiţionale (copilăria, dorul, frunza, fântâna). Cu un instrumentar liric înnoit, de pastel şi rondel modernizat, cel de al doilea volum de versuri, Viitorul ca moştenire (1992), dă expresie „amintirilor istorice" (Rondelurile cetăţilor pentru suflet şi trup) şi „clipelor de-o viaţă", ce răsfrâng eternitatea ca „veşnic tablou al contradicţiilor". A mai publicat plachetele de
poezii pentru copii Bună dimineaţa, ziuă/ (1986), Garderoba veselă (1988) şi culegerea de nuvele cu tematică istorică Zodia Zimbrului (1991).
SCRIERI: Vamă pentru speranţă, pref. Gh. Vodă, Chişinău, 1983; Dincolo de formule, Chişinău, 1984; Bună dimineaţa, ziuă!, Chişinău, 1986; Garderoba veselă, Chişinău, 1988; Zodia Zimbrului, Chişinău, 1991; Viitorul ca moştenire, Chişinău, 1992; Rondelurile călătorului, Chişinău, 1997.
Repere bibliografice: Mihai Cimpoi, Timpul real şi cel probabil la debutanţi: Ion Anton, „ Vamă pentru speranţă", LA, 1983,15 decembrie; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 235.	M.	C.
ANTONESCU, Emanuel (20.11.1870, Piteşti - 1949, Bucureşti), dramaturg. Este fiul moşierului Nicolae Antonescu şi al Zoei Antonescu (n. Micescu), înrudită cu familia Brătianu. După primele clase gimnaziale de la Piteşti, trece la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti, tot aici urmând Facultatea de Drept. în 1897, îşi susţine doctoratul la Berlin. Profesor de drept civil la Iaşi, apoi la Bucureşti, unde, din 1936, va fi decanul Facultăţii de Drept, figură marcantă a Baroului de Ilfov şi deputat, din partea Partidului Conservator, al Colegiului de Argeş, A. s-a integrat mişcării pentru o Românie întregită. Pasionat de teatru, scrie mai ales piese istorice, unele cu subiecte celebre (Filip al II-lea), altele inspirate din perioada antică şi medievală. în 1929 devine membru în Societatea Autorilor Dramatici Români. Debutează cu o „tragedie romantică în versuri", în preajma tronului, jucată la Teatrul Naţional din Bucureşti, în 1894. Piesa, cu subiect „italian", miza pe efecte violent teatrale — intrigă complicată, situaţii false, replici artificiale, reminiscenţe ale spectacolului romantic. în 1916, tipăreşte Dochia şi Meşterul Manole, piese dintr-o proiectată trilogie în versuri. Cea dintâi, pusă în scenă de Paul Gusty, în 1928, la Teatrul Naţional din Bucureşti, marca cel mai împlinit moment al dramaturgului, într-un text cu o frazare când apodictică şi grandilocventă, când de o facilă sentimentalitate, filonul dramatic se pierde printre figuri istorice reale şi personaje legendare: Dochia şi Traian, Decebal şi Bicilis, dinastia Flaviilor, Iuvenalis ş.a. Epoca romană este reconstituită de A. cu detalii erudite: palate, temple, serbări cu aer triumfal şi orgiastic, mişcare continuă de patricieni, sclavi, războinici ş.a. Personaje mai conturate sunt Domiţian, figură de tiran decadent, crud şi extravagant, şi Dochia, al cărei fond demonic se va accentua în „fantezia dramatică" Meşterul Manole. Traducerea în limba germană a piesei a apărut la Leipzig, în 1923.0 versiune fragmentară, cu titlul Mănăstirea Argeşului, s-a publicat în 1933. Piesa împleteşte, cam nebulos şi fantasmagoric, legenda creaţiei cu mitul dacic. Lumea fantastică, supranaturală rămâne vizibilă doar pentru Manole. Feeria amestecă mitologia, fabulosul folcloric şi personajele alegorice. Dragoste nordică, o parafrază fadă după Ibsen, subintitulată O nouă Hedda Gabler, a fost scrisă în 1917, dar publicată abia în 1929, sub pseudonimul Modestinus. Condiţia artistului, lupta pentru o carieră universitară se împletesc cu motivul triunghiului pasional, preluat din teatrul bulevardier. Scenele tari, tipologia sumară, protagoniştii inadecvat conturaţi obnubilează teza piesei — emanciparea femeii.
195 Dicţionarul general al literaturii române
Antonescu
Fragmentul publicat din Ispita tratează, cu mijloacele melodramei, un malentendu.
SCRIERI: Dochia, Bucureşti, 1916; ed. Bucureşti, 1927; ed. Bucureşti, 1929; Meşterul Manole, Bucureşti, 1916; Dragoste nordică, Bucureşti, 1929.
Repere bibliografice: I. C. Bacalbaşa, „în preajma tronului", LUP, 1894, 2413; Victor Eftimiu, „Dochia", LUT, 1928, 1926; H. Blazian, „Dochia", DEP, 1928,159; Horia Furtună, Antonescu N. Emanoil, în Fr. Stanetti, Fresca justiţiei contemporane române, Bucureşti, [1935], 161-164; Alex. Velescu, Emanuel Antonescu, „Gazeta tribunalelor", 1937, 4; Massoff, Teatr. rom., III, 343; Ciompec, Motivul, 77-81; Emanuel Antonescu, DRI, 1,51-54.	A.	Sm.
ANTONESCU, George (11.VI.1908, Horecea Mănăstirii-Cernăuţi — 1.VI.1993, Câmpulung Moldovenesc), poet şi prozator. Părinţii săi, Neculai şi Zamfira Antonovici, erau ţărani. Numele originar al familiei, la care scriitorul revine în 1939, era Antonescu. A urmat şcoala primară în satul natal (1916-1917) şi la Cernăuţi (1918-1922), unde va frecventa şi Liceul „Aron Pumnul" (1922-1929), şi Facultatea de Teologie (1929-1933). A audiat şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie şi ale Seminarului Pedagogic Universitar (1933-1936). Corector şi încasator al ziarului „Glasul Bucovinei", preot apoi într-o comună cernăuţeană, va lucra din 1937 în cancelaria Mitropoliei Bucovinei. Pe lângă alte însărcinări, a avut şi răspunderea redacţională a publicaţiilor „Credinţa" (1937-1949), la care colabora, alături de alţi tineri poeţi, încă din 1935, şi „Foaia oficială" a Mitropoliei (1947, devenită „Cuvântul adevărului", 1948).
A. s-a format ca scriitor în ambianţa grupării „Iconar", fiind unul dintre fondatori. Debutase în revista „Junimea literară" (1931), în care va fi prezent, aproape număr de număr, până în 1935. A mai colaborat cu versuri, proză, publicistică literară şi culturală la „Glasul Bucovinei", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Ţara Şipeniţului", „Buna-Ves-tire", „Convorbiri literare", „Bucovina", „Revista Bucovinei", „Bucovina literară", „Universul literar". După al doilea război mondial, la Suceava, pune bazele grupării literare „Voievodul", împreună cu Dimitrie Loghin, Mihail Cazacu şi D. Florea-Rarişte şi reuşeşte chiar să publice o antologie a scrisului bucovinean (Floare de gând, 1947). în 1992 publică, sub titlul general Neuitatele plaiuri natale, un volum de poezie şi, împreună cu soţia sa, Silvia Antonescu, unul de proză. încă de la debut, scriitorul a încercat versul şi proza, cultivând apoi ambele genuri, dar cu rezultate diferite. Deşi firescul mişcării şi fluiditatea scriiturii sunt notabile, autorul, care insistă în direcţia realismului psihologic, nu are propriu-zis instinct epic. O proză cu tente poetice, umoristică şi fantezistă, ar fi convenit acestui scriitor cu înclinaţii calofile. Descriptivismul, uşor spiritualizat, domină începuturile poetului. Tematica tradiţională caută relieful expresivităţii moderne, care, în exces, impune versului o înfăţişare muncită, nefirească sau un fals prestigiu ermetic. Plaiul bucovinean cu ape, izvoare, codri şi ţărani, surprins într-o lumină egală, fără timp, reprezintă materia în care se încrustează simbolurile unor trăiri potolite. Cerul,
arcuit ocrotitor, şi apele răsfrâng imaginea frustă a unui eden rustic, apropiat şi prielnic omului, unde gesturile cele mai simple capătă o solemnitate ceremonioasă. Bucolică, fără a fi convenţională, lirica evoluează firesc de la expresionismul formal, vizibil în stilizarea peisajului şi extatica mişcării, la ortodoxismul imnic, celebrând „ploile şi bobul". Poezia lui A., elaborată, de o anume prospeţime a metaforei, tinde să se înscrie printre metamorfozele moderne ale tradiţiei.
SCRIERI: Neuitatele plaiuri natale, voi. I, pref. Constantin Blănaru, Suceava, 1992, voi. II (în colaborare cu Silvia Antonescu), Suceava, 1993. Antologii: Floare de gând, Suceava, 1947 (în colaborare cu Dimitrie Loghin).
Repere bibliografice: Mircea Streinul, Poeţi tineri bucovineni, Bucureşti, 1938,8,10,11,15,19; Perpessicius, Opere, VIII, 80; Predescu, Encicl, 41; Călinescu, Ist. lit. (1982), 907; Doina Cemica, „Neuitatele plaiuri natale", „Crai nou", 1993,813; Satco-Pânzar, Dicţionar, 11-12; Rachieru, Poeţi Bucovina, 31-32; [George Antonescu], „Iconar", 1997,6 (semnează Gheorghe Hrimiuc-Toporaş, George Bodea, Emil Satco, Liviu Papuc); Hrimiuc-Toporaş, Atelier, 163-176.	G.H.-T.
ANTONESCU, Georgeta (18.XII.1937, Cluj), istoric literar. Fiică a Floricăi (n. Mazilu) şi a lui Caius Antonescu, medici, A. frecventează şcoala la Sibiu (1944-1945), Lipova (1945-1949) şi Cluj (1949-1951), apoi, tot la Cluj, liceul, între anii 1951 şi
1954,	avându-1 între profesori pe I. D. Sârbu. Devine studentă a Facultăţii de Filologie-Istorie-Filosofie, secţia română, a Universităţii „Babeş-Bolyai" (1954-1958) şi se afirmă în cadrul cercurilor ştiinţifice studenţeşti. După obţinerea licenţei, îşi începe cariera didactică în învăţământul superior clujean.
Antonescu
Dicţionarul general al literaturii române 196
Doctor în filologie din 1971, ajunge profesor la Facultatea de Litere. A îndeplinit şi funcţiile de prodecan şi decan la aceeaşi facultate. Debutează cu articole de istorie literară în „Buletinul cercurilor ştiinţifice studenţeşti. Ştiinţe sociale" (Cluj, 1956-1957), iar editorial cu studiul monografic Aron Densuşianu (1974). Colaborează cu studii de istorie literară şi comentarii critice la revistele „Limbă şi literatură", „Manuscriptum", „Revista de istorie şi teorie literară", „Revista de pedagogie", „Pro didactica", „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»", „Acta Musei Devensis", „Sargetia", „Tribuna", „Steaua", „Vatra".
Anvergura reală a investigaţiilor de istorie literară, capacitatea de a discerne critic valorile sunt ilustrate de numeroase articole semnate de A., reprezentând contribuţia la Dicţionarul scriitorilor români (coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu) şi Dicţionarul analitic de opere literare româneşti (coordonat de Ion Pop). Simt comentarii pertinente la opere şi autori atât din perioadele mai vechi ale literaturii române (cronicarii, paşoptiştii ş.a.), cât şi din contemporaneitate (I. D. Sârbu ş.a.). Segmentul temporal cercetat cu predilecţie este secolul al XlX-lea. Bazându-se pe evaluări generale temeinic argumentate, stăpânind cu autoritate detaliile informaţiei, autoarea interpretează nuanţat şi din perspectivă modernă scriitori de nivel valoric variabil, respectiv pe Costache Bălă-cescu şi Costache Negruzzi, pe Costache Caragiali şi Vasile Alecsandri, pe George Creţeanu şi Ion Codru-Drăguşanu. Cele două cărţi — monografia Aron Densuşianu (1974) şi eseul Introducere în opera lui Ion Codru-Drăguşanu (1983) — şi ediţiile pe care le-a pregătit şi prefaţat — Amintiri din viaţa mea de Francisc Hossu-Longin (1975), Cercetări literare de Aron Densuşianu (1983) şi Negriada de acelaşi autor (1988) — atestă în autoarea lor „un cercetător ponderat, cu o judecată critică şi istorică echilibrată" (Al. Dobrescu). Scris sobru, exact, întemeindu-se pe o documentare abundentă şi o idee clară de investigare şi construcţie, studiul monografic Aron Densuşianu a fost bine primit de critică, fiind considerat „dosarul unei reabilitări". Concepută după modelul consacrat, lucrarea tratează distinct viaţa şi opera eruditului profesor ardelean. Reexaminarea contribuţiilor lui Aron Densuşianu în critica şi istoria literară are semnificaţia unui recurs şi a unei restituiri, căci corectează o imagine istoriografică în mare parte nedreaptă. A. constată, pe baza unei lecturi atente şi în contextul epocii, merite reale ale incomodului contemporan şi coleg de generaţie al lui Maiorescu, Hasdeu, Odobescu. Prin Istoria limbei şi literaturei române, „una dintre primele sinteze cu adevărat personale pe care le-a cunoscut cultura noastră", şi prin studiile din volumul Cercetări literare, Aron Densuşianu rămâne „unul dintre adevăraţii întemeietori ai istoriei noastre literare". Opera lui fiind, în timp, „mai mult contestată decât cunoscută", circumstanţele vieţii şi ale receptării scrisului său, traiectoria lor în posteritate fac din Aron Densuşianu nu „un necunoscut, ci, mai degrabă un «nerecunoscut»". în eseul consacrat operei lui Ion Codru-Drăguşanu, A. abordează cazul unui scriitor descoperit târziu. Deşi nu a fost un anonim în epoca sa, ci un personaj cu o biografie interesantă (revoluţionar, «aventurier», călător, funcţionar disciplinat), abia în secolul al XX-lea autorul
Peregrinului transilvan este valorizat ca scriitor, prin contribuţia editorială şi critică a lui N. Iorga şi a lui Şerban Cioculescu. Autoarea reia toate datele cazului şi, după un succint excurs biografic, procedează la o analiză sistematică a elocventului memorial al Drăguşanului, având în vedere tehnica narativă, structura compoziţională, semnificaţia „voiajului", aşa cum se desprinde din Peregrin, pusă în comparaţie cu semnificaţia voiajului la predecesorii şi contemporanii lui (Alecsandri, Bolintineanu, Filimon, mai vechiul Dinicu Golescu). Diferenţa specifică în cadrul genului, atunci în formare în literatura noastră, ar consta în faptul că această operă „transformă călătoria în «romanul» unei existenţe şi al unei aventuri". A. continuă şi ilustrează pertinent tradiţia şcolii clujene de critică şi istorie literară, atât sub raportul temelor, cât şi sub cel metodic, fapt evident şi în contribuţiile autoarei la volumele colective de studii, alcătuite în cadrul catedrei: Studii literare (Cluj-Napoca, 1987); Semiotica şi poetica. Contribuţii la studiul dialogului (Cluj-Napoca, 1984); Semiotica şi poetica. Textul şi coerenţa (Cluj-Napoca, 1985); Semiotica şi poetica. Textul şi intertextualitatea (Cluj-Napoca, 1987).
SCRIERI: Istoria literaturii române modeme (în colaborare cu Maria Protase şi Livia Grămadă), partea I, Cluj-Napoca, 1974; Aron Densuşianu, Cluj-Napoca, 1974; Istoria literaturii române. Epoca veche (în colaborare cu O. Schiau), Cluj-Napoca, 1975; Istoria literarurii române. Epoca premodernă (în colaborare cu O. Schiau), Cluj-Napoca, 1981; Introducere în opera lui Ion Codru-Drăguşanu, Bucureşti, 1983; „ Alexandru Lăpuşneanu" de Costache Negruzzi, Cluj-Napoca, 2001. Ediţii: Francisc Hossu-Longin, Amintiri din viaţa mea, introd. edit., Cluj-Napoca, 1975; Aron Densuşianu, Cercetări literare, introd. edit., Cluj-Napoca, 1983, Negriada, pref. edit., Bucureşti,1988. Antologii: Natura în poezia românească, pref. edit., Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Zaciu, Bivuac, 64-68; Mircea Popa, Georgeta Antonescu, „Aron Densuşianu", RITL, 1974, 4; Ioana Em. Petrescu, Georgeta Antonescu, „Aron Densuşianu", SUB, Philologia, t. XX, 1975; Ulici, Prima verba, I, 230-232; Dobrescu, Foiletoane, I, 175-180; Cioculescu, Itinerar, V, 121-126; Dicţ. scriit. rom., I, 94-95; Ion Vlad, Poezia naturii în antologie, TR, 1996, 27; Cornel Ungureanu, Şcoala Ardeleană - ultimele ştiri, O,2000,8.	C.H.
ANTONESCU, Nae (18.XII.1921, Terebeşti, j. Satu Mare), istoric literar. Este fiul lui Ioan Antonescu şi al Măriei (n. Suciu), prenumele la naştere fiind Ioan. A urmat Şcoala Normală la Oradea şi Bucureşti, Facultatea de Filosofie şi Litere a Univesităţii din Cluj, Academia de înalte Studii Economice din Bucureşti. A funcţionat ca profesor de limbă şi literatură română la Şcoala generală din Terebeşti, unde a fost şi director şi la Şcoala Tehnică CFR din Satu Mare. Debutează publicistic în „Ogorul sătmărean" (1940), iar editorial cu Scriitori uitaţi (1980). A colaborat la „Adevărul", „Luceafărul" (Sibiu), „Pagini literare", „Ardealul", „Tribuna", „Familia", „Transilvania", „Ateneu", „Convorbiri literare", „Steaua", „Limbă şi literatură", „Viaţa românească", „Poesis" ş.a. A mai semnat I. A. Terebeşti, Nae Tarabă, Silviu Alexe, Titus Clemente.
Spirit metodic şi riguros, cu un mare scrupul al exactităţii informaţiei şi valorizării, A. s-a consacrat istoriei literare de
197 Dicţionarul general al literaturii române
Antonesei
restituire, anume acelei direcţii destinate a (re)aduce în conştiinţa publică şi deopotrivă în cea critică figuri şi fapte literare pe nedrept ignorate sau marginalizate. Scriitori uitaţi este o culegere de studii micromonografice (biografie, descrierea şi evaluarea operei, portret sintetic, bibliografia operei şi a referinţelor critice) despre autori dispăruţi prematur, înainte de a-şi fi dat măsura întreagă a înzestrării (N. Milcu, Al. Călinescu, Al. Vianu, I. Şiugariu ş.a.) sau care au jucat un rol în epocă (I. Chinezu, O. Botez, Th. Murăşanu ş.a.). Comentariul îmbină demersul analitic şi critic cu evocarea, care însă nu obnubilează judecata de valoare, ci doar dă textului un fior de autenticitate şi de trăit. Cel mai amplu studiu, o „schiţă pentru o monografie", e consacrat lui Octav Şuluţiu, critic luat ca model, deoarece ar fi „cel mai cinstit comentator al fenomenului beletristic românesc interbelic". Cercetarea aplicată a lui A. vizează, în continuare, presa literară interbelică, din care izolează spre analiză revistele conduse de doi mari scriitori: Liviu Rebreanu şi G. Călinescu. Cartea despre publicaţiile celui dintâi, apărută în 1985, întregeşte imaginea scriitorului, directorul de reviste („Mişcarea literară", „Gazeta literară" şi „România literară") apărând istoricului literar drept un „militant însufleţit de idei măreţe şi sentimente elevate, în slujba obştei scriitorilor şi a progresului artistic al literaturii române". Cele trei studii monografice sunt urmate de bibliografia analitică a publicaţiilor. Apărută în 1999, cartea despre revista lui G. Călinescu „Jurnalul literar" reuneşte, pe lângă studiul propriu-zis şi bibliografia exhaustivă a periodicului, o selecţie de „texte programatice" şi o bibliografie a referinţelor critice. Autorul plasează „Jurnalul literar" în fruntea săptămânalelor literare interbelice, subliniindu-i „intenţia de a săvârşi o revoluţie în conştiinţa scriitorilor tineri, cei care ar putea inaugura mult visata epocă de clasicităţi". Cărţile lui A. oferă o informaţie amplă şi sigură şi o interpretare judicioasă, de istoric literar experimentat.
SCRIERI: Scriitori uitaţi, Cluj-Napoca, 1980; Reviste literare conduse de Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1985; Revista „Jurnalul literar", Iaşi, 1999; Reviste româneşti de cultură din Transilvania interbelică, Cluj-Napoca, 1999; Reviste literare interbelice, Cluj-Napoca, 2001; Reviste din Transilvania, Oradea, 2001; Scriitori şi reviste din perioada interbelică, Iaşi, 2002. Ediţii: George Boldea, Versuri, pref. Emil Giurgiuca, Bucureşti, 1973; Romulus Demetrescu, însemnări critice, Cluj-Napoca, 1979 (în colaborare cu Dimitrie Danciu); C. Noica, Poeme, Piatra Neamţ, 1995.
Repere bibliografice: Mircea Vaida, Provincia scriitorului, TR, 1981,5; Nicolae Manolescu, Scriitori (nu întotdeauna) uitaţi, RL, 1981, 13; Şerban Cioculescu, „Scriitori uitaţi", R, 1981,3; Mircea Zaciu, „Scriitori uitaţi", ST, 1981, 4; Mircea Popa, „Reviste literare conduse de Liviu Rebreanu", TR, 1985, 47; Dicţ. scriit. rom., I, 95-96; Ion Buzaşi, G. Călinescu la „Jurnalul literar", RL, 1999, 24; Emil Pintea, Grigore Scarlat, Cartea „Jurnalului literar", ST, 1999, 8-9; Cornel Munteanu, în zona publicisticii interbelice, JL, 1999, 15-16; Vulturescu, Cultură,
23-26; Ştefan Borbely, Cu mai puţină complezenţă, „Piaţa literară", 2002, 3; Ligia Pamfilie, Cartea revistelor..., VTRA, 2002,5-6.	N.M.
ANTONESCU, Venera (15.V.1926, Slatina), poetă, eseistă şi traducătoare. A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie din
Bucureşti, având ca disciplină de bază limba şi literatura franceză. A funcţionat la Catedra de literatură universală şi comparată a Universităţii din Bucureşti. Şi-a susţinut doctoratul în filologie în 1973 cu o teză intitulată Cuplul tragic îfigenia -Electra în teatrul francez şi german. A publicat în „România literară", „Luceafărul", „Ramuri", „ Astra" şi „Studii de literatură universală". A debutat în presă în 1942, cu două poeme în proză publicate în „Gazeta Oltului", un supliment literar al elevilor din şcolile secundare din Slatina. Editorial, a debutat în 1969 cu volumul de versuri Stelele lui Filoctet.
Cultura solidă pe care îşi construieşte studiile consacrate Antichităţii nu alterează poezia scrisă de A., în sensul unei supraaglomerări de simboluri livreşti. Dimpotrivă, poeziile din Stelele lui Filoctet (1969), Dincolo de coclauri (1979) şi Umblet subţire (1986), încântă prin simplitate — o simplitate savantă, ce e drept —, prin lirism şi candoare, prin abilitatea de a reda emoţia primară, neprelucrată, toate acestea prinse într-o expresie meşteşugită, „cu o meticuloasă grijă a construcţiei simţită în fiecare vers, chiar şi în cizelarea celor mai fugitive impresii" (Al. A. Philippide). Tema centrală a celor trei volume — ce pot fi considerate unul singur, dată fiind omogenitatea tematică — este „rotata,/ libera/ copilărie", „copilăria sfântă", „copilăria — culbec", pe care A. o invocă mereu cu nostalgia unui tărâm pierdut. Spaţiul şi timpul ocrotitor de odinioară, din care nu lipsesc prezenţe şi motive folclorice precum cel al ielelor, al paparudelor, al meşterului Manole, sunt inundate de „miresme puzderii şi seve florale", plante de toate soiurile, „gâze — în gri pastelat, albastru lăptos şi galben ca paiul" —, toate cufundate în abur, ceaţă, colb, rotocoale de fum, căci nu sunt altceva decât tablouri evanescente ale aducerii-aminte: „tot mai stins opal e/ albu-acelor vremi în spulber de petale". A tradus din Hugo von Hofmannsthal şi Henrik Ibsen; este coautor al volumelor Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi (1974-1976) şi Simbolismul european (1983).
SCRIERI: Figuri ale Antichităţii clasice în „Infernul" lui Dante, Bucureşti, 1966; Stelele lui Filoctet, Bucureşti, 1969; Antichitate orientală şi clasică (în colaborare cu Alexandru Cizek), Bucureşti, 1971; Esenţe antice în configuraţii modeme, Bucureşti, 1973; Dincolo de coclauri, Bucureşti, 1979; Umblet subţire, Bucureşti, 1986; Aud înfrunzite, Bucureşti, 1999; Descântec în brumă... şi depun mătasă, Iaşi, 2001; Zorilor zăbranic, Bucureşti, 2003. Traduceri: Henrik Ibsen, Teatru, pref. trad., Bucureşti, 1974, împărat şi galilean, pref. trad., Bucureşti, 1994; Hugo von Hofmannsthal, Poezii, pref. trad., Bucureşti, 1981; Jules Laforgue, 31 poezii, ed. bilingvă, postfaţa trad., Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Florin Manolescu, „Stelele lui Filoctet", RL, 1970, 24; Ilieş Câmpeanu, Venera Antonescu, „Dincolo de coclauri", CNT, 1980, 6; Dan C. Mihăilescu, „Dincolo de coclauri", LCF, 1980, 11; B. Grigorescu, „Umblet subţire", CL, 1988,8; Lit. rom. cont., 1,519; Geo Vasile, Venera Antonescu sau Memorialul rugului, VR, 1999,10-11; Geo Vasile, Venera Antonescu sau Elegiile unui cărturar singur, CL, 2002,7. C. Br.
ANTONESEI, Liviu (25.IV.1953, Vlădeni, j. Iaşi), poet şi eseist. Este fiul lui Dimitrie Antonesei, economist, şi al Anei Antonesei (n. Măriuţă), asistentă medicală. A absolvit Liceul Naţional din Iaşi (1972) şi Facultatea de Psihologie-Sociologie
Antoniade
Dicţionarul general al literaturii române 198
a Universităţii „Al. I. Cuza" din acelaşi oraş (1976). Lucrează ca psiholog terapeut la Centrul Logopedic Interşcolar din Iaşi, profesor de logică la Liceul Pedagogic din Iaşi (1976-1979), cercetător la Centrul de Studii Socio-Umane al Universităţii din Iaşi (1979-1989), cadru didactic la Catedra de ştiinţele educaţiei a Universităţii din Iaşi. în perioada studenţiei este redactor-şef adjunct la revista „Opinia studenţească", ulterior activează ca redactor-şef adjunct la revista „Convorbiri literare" şi director la revista „Timpul". A fost, până în 1998, preşedintele filialei judeţene Iaşi a Partidului Alianţei Civice. Debutează în revista „Dialog" (1974). Face parte, alături de Dan Petrescu, Mihai Dinu Gheorghiu şi Luca Piţu, din grupul Sigma. Colaborează la revistele „ Astra", „Contrapunct", „Convorbiri literare", „Dialog", „Familia", „Opinia studenţească", „Revista de filosofie", „Revue roumaine de sciences sociales", „România literară", „Timpul", „Transilvania", precum şi la volumele colective Culture and Society (1985), Lucian Blaga -cunoaştere şi creaţie (1987), Comportament şi civilizaţie (1987), Cunoaştere, eficienţă, acţiune (1988), Eminescu, sens, timp şi devenire istorică (1989). Semnează şi cu pseudonimele L. D. Anton, Dimitrie Anton.
Volumul de eseuri Semnele timpului Opinii, dialoguri (1988) este întâmpinat favorabil de critici, care îl intepretează însă în cheie diferită. Dacă Gh. Grigurcu identifică aici elemente de Lebensphilosophie, suflul unui vitalism antiintelectualist de sorginte trăiristă, N. Manolescu crede în schimb că eseurile sunt orientate decisiv spre spaţiul culturii şi că diversitatea punctelor de vedere critice răspunde, poate, într-un fel perspectivei postmoderne a autorului, ce înlătură barierele dintre real şi livresc, practic şi teoretic. Optând pentru libertatea de expresie oferită de o scriitură fragmentară şi voit nesistematică, A. abordează în chip personal o problematică familiară eseisticii noastre interbelice, fascinată de cultură, în pagini care evită ariditatea erudiţiei prin efervescenţă juvenilă. Vocaţia creatoare o împlineşte pe aceea de teoretician: A. include, în Semnele timpului, proze scurte în spiritul lui Borges sau Mircea Eliade, ce păcătuiesc uneori prin artificialitate abstractă, pentru a descoperi ulterior în poezie forma de expresie adecvată personalităţii sale. Volumul Pharmakon (1989), publicat în versiune integrală în 1990, sub titlul Căutarea căutării (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi), atrage atenţia prin substanţialitatea imaginarului, nealterată de numeroasele referinţe livreşti, de la Holderlin la Mallarme. în poezia lui A., în care obiectele proliferează refuzând ordinea, esenţială pare a fi dimensiunea organicului. După 1989 autorul publică un volum de interviuri, 1990. Vremea în schimbare (1993), o traducere din Lev Şestov şi propune un Jurnal din anii ciumei. 1987-1989 (1995), „încercări de sociologie spontană", care surprind ultimii ani ai comunismului românesc nu atât într-o analiză teoretică, cât într-o cronică cotidiană. Despre dragoste. Anatomia unui sentiment (2000) îmbină în formula eseului rigoarea investigaţiei culturale întemeiate pe numeroase precizări terminologice şi referiri la bibliografia de specialitate şi autenticitatea confesiunii directe. Autorul reia unele idei de mult vehiculate în scrierile despre dragoste, cum ar fi aceea a
distincţiei între sexualitate şi erotism, expresii ale fizicii, respectiv metafizicii iubirii, însă îşi înviorează reflecţiile, nu întotdeauna profunde sau originale, prin nota de prospeţime, ecou al trăirii personale nemijlocite.
SCRIERI: Semnele timpului. Opinii, dialoguri, Iaşi, 1988; Pharmakon, Bucureşti, 1989; ed. (Căutarea căutării), Iaşi, 1990; 1990. Vremea în schimbare, Iaşi, 1993; Jurnal din anii ciumei. 1987-1989. încercări de sociologie spontană, Iaşi, 1995; Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei, Iaşi, 1996; O prostie a lui Platon. Intelectualii şi politica, Iaşi, 1997; Nautilus. Structuri, momente şi modele în cultura interbelică, Iaşi, 1998; Apariţia Eonei şi celelalte poeme de dragoste culese din arborele Gnozei, Botoşani, 1999; Despre dragoste. Anatomia unui sentiment, Iaşi, 2000; Check Point Charlie. 7 povestiri fără a mai socoti şi prefaţa, Iaşi, 2002. Traduceri: Lev Şestov, Noaptea din grădina Ghetsimani, Iaşi, 1995 (în colaborare cu Gabriela Ga vrii-Antonesei).
Repere bibliografice: Gh. Grigurcu, Diversitatea semnelor timpului, ST, 1989,2; Nicolae Manolescu, Un tânăr eseist, RL, 1989,15; Constantin Pricop, Formele poetice, CL, 1989,9; Marian Papahagi, „ Semnele" eseului şi „farmecul" poeziei, TR, 1990,4; Gh. Perian, Restituirea unei cărţi cenzurate, TR, 1991,18; Nicolae Coande, „ Veni-vor timpuri mai puţin secetoase", R, 1991, 7-8; Nichita Danilov, Apocalipsa de carton, Iaşi, 1993,99-102; IoanHolban, Salonul refuzaţilor, Iaşi, 1995,199-201; Dicţ. scriit. rom., I, 96-97; Gh. Grigurcu, Culoarea dumei, RL, 1996,36; Bucur, Poeţi optzecişti,
25-27; Alex. Ştefănescu, Iubirea, bibelou de porţelan, RL, 2001,3; Codrin Liviu Cuţitaru, Furor eroticus, OC, 2001,48; Popa, Ist. lit., II, 627-628; Tudorel Urian, Bărbatul la cincizeci de ani, RL, 2003,19.	A.	C.
ANTONIADE, C.[onstantin] (16.VIIL1880, Bucureşti -19.VII.1954, Madrid), eseist. Al treilea dintre cei şase copii ai Alexandrinei (n. Capelleanu) şi ai lui Diamandi Antoniade, inspector financiar, A. şi-a făcut studiile medii la Liceul „Matei Basarab", după care a urmat dreptul şi filosofia la Universitatea din Bucureşti, obţinând ambele licenţe (1902, 1903). Intră în magistratură făcându-se repede remarcat, astfel că în 1914 era delegat ca secretar general în Ministerul de Justiţie. După război i se încredinţează importante misiuni diplomatice: secretar general al delegaţiei române la Conferinţa de pace (1919-1920) şi arbitru în Tribunalul mixt româno-ungar (1921-1927) la Paris, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Geneva, pe lângă Societatea Naţiunilor (1928-1936), şi la Berna (1936-1937). Revocat odată cu intrarea în dizgraţie a lui Nicolae Titulescu, al cărui prieten şi apropiat colaborator a fost, s-a retras la Paris, unde a trăit din avocatură. A fost membru fondator al Societăţii de Filosofie din România (1910), iar din 1929, membru al Academiei Diplomatice Internaţionale.
A.	s-a format într-un climat spiritual dominat de autoritatea modelului junimist. Personalitate complexă, s-a distins deopotrivă ca literat şi gânditor. întâietatea aparţine filosofului, afirmat exploziv cu o suită de lucrări în care abordează aspecte teoretice (Iluziunea realistă. încercare de critică filosofică — teză de doctorat, 1907, eseurile Nihil novi? şi Raţionalism şi pragmatism, ambele din 1913), de istorie a filosofiei (monografiile Thomas Carlyle, 1909, Filosofia lui Henri Bergson, 1910) şi de filosofie a culturii (Imperialismul culturii germane, 1915).
199 Dicţionarul general al literaturii române
Antoniu
Traducerile din Thomas Carlyle (Eroii Cultul eroilor şi eroicul în istorie, 1910, Muncă, sinceritate, tăcere, 1910) şi John Ruskin (Comori şi grădini, 1914) întregesc imaginea acestei perioade febrile, când era stimulat şi de perspectiva succesiunii la Catedra de istoria filosofiei, liberă prin pensionarea lui T. Maiorescu, obţinută însă în 1910 de P. P. Negulescu. A colaborat la „Convorbiri literare", „Noua revistă română", „Rampa" ş.a. Câteva articole de atitudine politică publică în ziarele „Capitala", „Izbânda" şi „Dacia", reluând într-o formă mai accesibilă idei din eseul polemic Imperialismul culturii germane. După un timp, revine în actualitatea literară cu scrieri consacrate Renaşterii italiene: Machiavelli Omul, timpurile, opera (I-II, 1933-1934), Trei figuri din cinciuecento: Pietro Aretino, Francesco Guicciardini, Benvenuto Cellini (1935; editată în 1937 şi în limba franceză) şi Figuri din cinquecento. Principese, curteni, curtezane (1939). Acest ciclu istorico-biografic se încheie cu volumul Les ambassadeurs de Venise au XVTeme siecle, lucrare redactată simultan în limbile română şi franceză, care va fi publicată (versiunea franceză, singura încheiată) postum la Madrid, în 1984, de fiul său George Antoniade. A. este şi autorul articolelor Machiavelli şi Guicciardini, din tomul al cincilea al unui Dictionnaire diplo-matique, editat de Academia Diplomatică Internaţională, în care el însuşi figurează. Se pare că s-au rătăcit memoriile şi corespondenţa purtată cu numeroşii săi prieteni şi cunoscuţi, între care mari nume ale culturii române şi universale.
Scrierile filosofice ale lui A., dincolo de noutatea repede remarcată a punctelor de vedere, atrag atenţia şi asupra unor însuşiri care prefigurează pe biograful personalităţilor Renaşterii italiene. Gânditor matur, familiarizat cu istoria doctrinelor filosofice şi a culturii europene, A. posedă capacitatea de a expune fidel, dar ataşant un sistem de cugetare. Studiile despre Thomas Carlyle şi Henri Bergson, mai curând modele de lectură comprehensivă decât exegeze critice, evidenţiază tendinţa autorului de a transgresa sfera ideilor, orientându-se către personalitatea filosofului, a cărui efigie spirituală încearcă să o fixeze portretistic. Puntea de legătură dintre scrierile filosofice şi cele închinate Renaşterii o constituie însă eseul Imperialismul culturii germane, revelator pentru afinitatea faţă de valorile clasicismului greco-latin. Departe de a fi o întoarcere la Antichitate, Renaşterea este văzută ca un moment nou în evoluţia neîntreruptă, uneori subterană, a concepţiei care face din om măsura tuturor lucrurilor. Ceea ce o distinge, cum afirmă eseistul, este modul contradictoriu în care omul Renaşterii şi-a reprezentat şi a trăit ideea de libertate individuală, cucerire care, transmisă şi omului modem, deschide nu numai perspectiva împlinirii, ci şi pe aceea a eşecului de sine. Nu doar studii de istorie a culturii sunt încercările sale, cât, mai ales, biografii exemplare. Convertind istoria în epică, biograful este dublat de un moralist superior, interesat de condiţia umană a individului surprins în tentativa de a-şi construi singur destinul. Machiavelli, Guicciardini, Pietro Aretino, Benvenuto Cellini, Baltasare Castiglione, Isabella d'Este sunt figuri reprezentative pentru tiposociologia Renaşterii. Contemporane, aceste „vieţi paralele" întreţin un dialog subtil, luminându-se reciproc. Se ilustrează astfel ipostaza individualismului impeni-
tent, infinit adaptabil şi indiferent la sensul transcendent al valorilor. Amoralitatea personajelor, deşi senină ca a zeilor, îi aliniază unui destin comun, epoca însăşi fiind astfel. Cu zâmbet detaşat, biograful îşi urmăreşte eroii, integrând acţiunile lor în mentalitatea timpului, pe pânza căruia, refăcută în detalii semnificative, le proiectează. Omul, opera şi epoca sunt reprezentate în interferenţele lor permanente, portretul final fiind o suprapunere de schiţe creionate succesiv. Abilitatea autorului de a scoate în relief resorturile psihice ale diferitelor atitudini şi reacţii, ca şi harul înscenării epice a unor fapte controlabile, desprinse dintr-o documentare amplă, conferă naraţiunilor o convingătoare veridicitate, încât până şi aspectele inevitabil aride capătă cursivitatea tensionată a trăitului. Biograf autentic, A. îşi domină subiectele de la înălţimea unei viziuni coerente despre om şi lume.
SCRIERI: Thomas Carlyle, Bucureşti, 1909; Filosofia lui Henri Bergson, Bucureşti, 1910; Imperialismul culturii germane, Bucureşti, 1915; Machiavelli. Omul, timpurile, opera, I—II, Bucureşti, 1933-1934; ed. 3, Timişoara, 1993; Trei figuri din cinquecento: Pietro Aretino, Francesco Guicciardini, Benvenuto Cellini, Bucureşti, 1935; Figuri din cinquecento. Principese, curteni şi curtezane, Bucureşti, 1939; Les ambassadeurs de Venise au XVLeme siecle, îngr. George Antoniade, Madrid, 1984; Opere, îngr. Ion Mihail Popescu, Bucureşti, 1985. Traduceri: Thomas Carlyle, Eroii. Cultul eroilor şi eroicul în istorie, Bucureşti, 1910, Muncă, sinceritate, tăcere, Bucureşti, 1910; John Ruskin, Comori şi grădini, Bucureşti, [1914].
Repere bibliografice: A. Vlahuţă, „Thomas Carlyle" de C. Antoniade, U, 1909, 113; Mihail Dragomirescu, „Thomas Carlyle" de C. Antoniade, CVC, 1910,10; Petre Pandrea, C. Antoniade, ADV, 1935,15913; Octav Şuluţiu, C. Antoniade, „Trei figuri din cinquecento", F, 1935, 9-10; Călinescu, Ist. lit. (1941), 832, Ist. lit. (1982), 916; Nicolae Bagdasar, Istoria filosofiei româneşti, ed. 2, Bucureşti, 1941, 245-246; Kalustian, Simple note, 1,179-183, II, passim, III, 156-160; Nicolae Iuga, Constantin Antoniade, „Opere", ST, 1985, 9; Gh. Vlăduţescu, Un filosof minor, „Revista de filosofie", 1986, 1; Ornea, Interpretări, 255-260; Ştefan Lemny, Carlyle şi propensiunea etică în cultura română, în Cultură şi societate, îngr. Al. Zub, Bucureşti, 1991, 271-285; Hrimiuc-Toporaş, Atelier, 229-236.	'	G.H.-T.
ANTONIU, Corneliu (31.X.1940, Craiova), poet şi publicist. Fiul al Veronicăi şi al lui Ioan Antoniu, comerciant, A. a absolvit liceul în 1965, apoi Şcoala tehnică de construcţii din Arad. Practică diverse meserii, între care şi aceea de marinar. Locuieşte la Galaţi, unde este director al revistei de cultură „Antares", înfiinţată prin străduinţele sale în 1998, sub egida Uniunii Scriitorilor. A debutat editorial cu volumul Ascunsa ninsoare, apărut în 1978. A mai publicat versuri în „Tomis", „Convorbiri literare", „Ateneu", „Dunărea literară".
A.	este un elegiac modern care consolidează generaţia şaptezecistă în dimensiunea ei reflexivă. De la primul volum, Ascunsa ninsoare, poetul îşi dezvăluie hotărât temele şi identitatea lirică, pe care le va confirma, cu nesemnificative inconsecvenţe, în alte cărţi de poezie publicate: Supunerile
(1982), Fluturele de diamant (1986), Amintiri din pădurile de miconiu (1991). Motivul principal al versurilor sale este acela al
Antoniu
Dicţionarul general al literaturii române 200
destructurării fiinţei, pe care un dat indicibil al lumii o despodobeşte, o lipseşte încetul cu încetul, dar irevocabil, de însemnele identităţii. Ideea ar fi că poetul a fost plămădit, prin naştere, ca sinteză deplină a elementelor de alcătuire şi de definiţie ale universului, constituindu-se ca o matcă în care timpul, „ceas ca de lemn putred", le face pe toate să curgă spre neştiut, măsurând neliniştitor destrămarea, ca la Lucian Blaga. Imagistica, de foarte multe ori inspirată şi firească, se hrăneşte cel mai des din semantica plecării, a ducerii, a părăsirii. Aerul „pleacă printre degete, cu casă cu tot"; „pe o apă o să plece chipul meu"; „Eu ştiu: anii, pădurea, toate / Cum înfrunzesc / Şi cum de mine se îndepărtează"; sau, obsesiv: „Din frunze pleacă, pleacă şi pleacă o dansatoare." Starea are profunzime, căci poetul o păstrează la distanţă egală şi de ispita intelectualismului greoi, şi de aceea a ludicului facil. A. convinge de autenticitatea ei în versuri cel mai adesea libere, de o fluenţă discret tânguitoare, care îi reuşesc bine. Poate cea mai izbutită poezie a primului volum, emblematică şi pentru următoarele, este însă Drumul miriapodului, care, în prozodie similibala-descă, vorbeşte despre aceeaşi dramă a dez-identificării: „Pluteam în vis, pluteam în nori / Din carnea mea plecau popoare / Şi un sânge negru sclipitor / Strălumina adânca mare...". E o ambiguitate aici, deliberat creată şi tot astfel întreţinută. Drumul miriapodului — şi al viziunii poetului — este fie al pieirii definitive, fie al dispersării modern-mioritice şi al realcătuirii fiinţei în jurul osaturii universale. O întrebare şi răspunsuri opţionale implicite, din care îşi nutresc tensiunea discretă cele mai bune piese ale celor patru volume de versuri. Cu Adio Kap Blanck (1997), A. îşi testează abilităţile jurnaliere. Rezultatul testului e pozitiv, mai cu seamă în linia tomnatic-iniţiatică, bine servită de o scriitură alertă şi de un fin spirit de observaţie.
SCRIERI: Ascunsa ninsoare, Bucureşti, 1978; Supunerile, Bucureşti, 1982; Fluturele de diamant, Bucureşti, 1986; Amintiri din pădurile de miconiu, Bucureşti, 1991; Adio Kap Blanck, Galaţi, 1997.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Poeţi, ARG, 1978,4; Constantin Călin, Corneliu Antoniu, „Ascunsa ninsoare", ATN, 1979, 8; Ciobanu, însemne, II, 246-249; Tatiana Mihuţ, Corneliu Antoniu „Supunerile", ATN, 1983,2;Virgil Mazilescu, „Supunerile", RL, 1983,21; Constantin Trandafir, Corneliu Antoniu, „Fluturele de diamant", ATN, 1987, 8; Victor Sterom, „Adio Kap Blanck", CRC, 1999,5; George Bădărău, „Adio Kap Blanck", CL, 1999,7; Liviu Ioan Stoiciu, O biografie neromanţată cu poetul aventurier Corneliu Antoniu, CL, 2001,6.	A.G.
ANTONIU, Ion (2.XII.1934, Sătmărel, j. Satu Mare), poet. Fiu al Iulianei şi al lui Dumitru Antoniu, ceasornicar, A. a absolvit liceul la Cluj. în 1953 se înscrie la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu" din Bucureşti şi îşi susţine licenţa la Cluj, în 1964. Profesor de liceu la Ploieşti şi la Cluj, asistent, apoi şef de lucrări la Secţia de arhitectură şi la Secţia electronică a Institutului Politehnic din Cluj-Napoca (1973-1985), expune totodată lucrări de pictură în numeroase expoziţii colective şi personale. Debutează cu versuri în revista „Steaua" (1963) şi editorial, cu volumul de versuri Chiron sau Răni permanente
(1997).
Pentru A., poezia este, înainte de orice, o polifonie armonică de cuvinte, neinteresându-1 altceva decât comunicarea în sine, sonoritatea verbului aşezat în structuri de rostire alambicate, după metoda suprarealistă. Discursul confesiv are tensiune vizionară, înscrisă în metaforismul baroc al angoasei dezintegrării în ordinea cosmică a firii: „Moarte putrezită va ieşi din mine acoperindu-mă ceţuri ruginii/ un port mi se va deschide în ochi corăbii în formă de paianjeni/ Vrăjitori de ierburi vor învenina-ntr-un craniu beţia soarelui" (Câte focuri de armă s-au tras pentru a ucide bunătatea din om ?). Nonconformist, poetul este un artizan de imagini şocante, insolite, viziuni plastice, într-un spectacol debordant al lirismului grotesc, rafinat totuşi, proiectat cosmic în detalii obsedante. Acorduri grave de confesiune esenţializată, într-un prezent maculat, acompaniază trăirile unui suflet pur într-o lume ce se deteriorează prin propria ei depersonalizare: „Ninge cu zăpadă criogenă peste liniştea circumterestră [...]. Atotetemul contabilizează pe ecrane de computer viaţa efemeridelor!" (Iarna absenţelor noastre).
SCRIERI: Chiron sau Răni permanente, Cluj-Napoca, 1997; Xinesis, Cluj-Napoca, 1997; Saxofon cu ape friguroase, Cluj-Napoca, 1998; Eonda fragilă sau Triumful lui Proteu, Cluj-Napoca, 1999.
Repere bibliografice: Constantin Cubleşan, Răni permanente, „Curierul" (Cluj-Napoca), 1998,159; Poantă, Dicţ. poeţi, 15-16.	Ct. C.
ANUAR DE ETNOLOGIE, ARTĂ, ISTORIE, LINGVISTICĂ,
publicaţie care a apărut între 1981 şi 1983, editată de Baza de Cercetări Ştiinţifice Timişoara a Academiei Republicii Socialiste România. Comitetul de redacţie al primului volum este format din Eugen Todoran, Deliu Petroiu, Viorel Ţigu, Aurel Turcuş, Sergiu Drincu. în comitetul de redacţie al volumului secund apare şi Victor Andrei, iar în cel de al treilea, Constantin Chevereşan. De la volumul al doilea publicaţia are şi un secretar de redacţie, în persoana Vioricăi Goicu. Volumul întâi se deschide cu un Cuvânt înainte, semnat de academicianul profesor Dan Mateescu, în care finalitatea apariţiei periodicului este bine precizată: „Baza de Cercetări Ştiinţifice a Academiei Republicii Socialiste România editează pentru prima oară un anuar al subcomisiilor de etnologie şi de cultivare a limbii, cuprinzând o parte din rezultatele activităţii de cercetare, documentare şi studiu în domeniile etnologiei, istoriei, artei şi lingvisticii." Apar, în conformitate cu profilul asumat, studii dedicate fenomenului poetic, semnate de Eugen Todoran (Mit, filosofie, mitosofie în opera lui Lucian Blaga), Dumitru Vlăduţ, G. I. Tohăneanu (Simboluri eminesciene: „lira" şi „dalta") ş.a. Simt cercetate literatura naivă a scriitorilor rurali (Aurel Turcuş, Aspecte privind condeierii ţărani din Banat) şi literatura religioasă, în sensul complex al permanenţelor ei ideatice, adesea cu un puternic ecou în iconografie (Ramona Boca Bordei, Cărturari ai Râmnicului în cultura românească a secolului al XVIII-lea, Viorel Ţigu, Ilustraţia în cărţile de Râmnic şi rolul ei în răspândirea ideilor artistice în secolul al XVIII-lea), o serie de studii interdisciplinare fiind dedicate folclorului (Aurel Turcuş, Numărătoarea mare şi Clasificarea creaţiei aforistice şi
201 Dicţionarul general al literaturii romane
Anuarul
enigmatice în folcloristica românească, Doina Comloşan, Pentru o tipologie a faptelor folclorice, Ioan P. Bogdan, Originea «trunchiului de arbore fermecat», Philipp Detlef Strunk, Accepţiunea timpului în folclorul bănăţean). în buna tradiţie a studiilor academice, cercetările simt însoţite de rezumate în limbi de circulaţie, cuprinsul fiecărui tom fiind de asemenea tradus în rusă, franceză, engleză şi germană.	/.	I.
ANUAR DE LINGVISTICĂ Şl ISTORIE LITERARĂ, publicaţie periodică a Institutului de Filologie Română „A. Philippide" al Filialei Iaşi a Academiei Române, apărut la Iaşi din anul 1965; continuă revistele „Studii şi cercetări ştiinţifice", seria Filologie (Iaşi, 1951-1963) şi „Anuar de filologie" (Iaşi, 1964). între anii 1981 şi 1995, a fost editat în două serii, A. Lingvistică şi B. Istorie literară. în 1965 şi 1966, Al. Dima, membru corespondent al Academiei Române, a condus revista în calitate de redactor responsabil; între 1967 şi 1975, această însărcinare i-a revenit lui N. I. Popa; din 1976, Vasile Arvinte a fost redactor responsabil, secondat pentru partea de istorie literară de Dan Mănucă (redactor responsabil adjunct); începând din 1988 şi până în 1995, Remus Zăstroiu este redactor responsabil al seriei
B.	Istorie literară. în anul 1996, cele două serii au fost reunite, prin reducerea spaţiului tipografic, într-un singur volum, Stelian Dumistrăcel devenind redactor responsabil, iar Remus Zăstroiu, redactor responsabil adjunct pentru partea de istorie literară. în rubricile permanente ale revistei, „Studii" şi „Note şi documente", se publică, în primul rând, rezultate ale cercetărilor legate de proiectele departamentelor de istorie literară şi de folclor ale institutului: Istoria criticii literare din secolul al XlX-lea, Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Dicţionarul general al literaturii române, Arhiva de folclor a Moldovei şi Bucovinei, Monografii folclorice. Au contribuţii cu studii şi articole din această categorie, alături de altele de teorie a literaturii, comparatistică etc., Al. Dima, N. I. Popa, Al. Teodorescu, I. Lăzărescu, Dimitrie Costea, Dan Mănucă, Remus Zăstroiu, Leon Volovici, Horst Fassel, Gabriela Drăgoi, Stănuţa Creţu, Florin Faifer, Lucia Berdan, Lucia Cireş, I. H. Ciubotaru, Algeria Simota, Rodica Şuiu, Silvia Ciubotaru, Gh. Hrimiuc-Toporaş, Victor Durnea, Andrei Corbea, Ioan Holban, Ofelia Ichim ş.a. Cu studii privind literatura română sau diverse literaturi străine, istoria culturii, istoria mentalităţilor, cu cercetări de imagologie, genealogie, naratologie ş.a. au colaborat Gavril Istrate, Traian Cantemir, Const. Ciopraga, Eugeniu Speranţia, Theofil Simenschy, Maria Platon, Maria Carpov, Adrian Marino, Al. Husar, Natalia Cantemir, Al. Zub, Liviu Leonte, I. D. Lăudat, N. Creţu, Iulian Popescu, Leonida Maniu, Ion Pop, Mircea Popa, Adrian Voica, Dan C. Mihăilescu, Şt. Cuciureanu, Ion Constantinescu, Mihai Drăgan, I. Apetroaie, Rodica Ciocan-Ivănescu, Traian Diaconescu, Gr. Marcu, Noemi Bomher, Sorina Bălănescu, Liviu Cotorcea, Anca Sârbu, Adela Hagiu, Astrid Agache, Doru Scărlătescu, I. Popescu-Sireteanu, Magda Jeanrenaud ş.a. în paginile revistei, Petru Caraman, Ovidiu Bârlea, Ion Taloş, Vasile Adăscăliţei, Petru Ursachi, Florin Bucescu, Viorel Bârleanu sunt autori de studii
vizând domeniile etnologiei, etnografiei, ale folclorului literar sau muzical. între colaboratori se numără şi mulţi specialişti de renume din străinătate: Hans-Robert Jauss, Michael Kapellen, Horst Schuller-Anger, Ştefan Hof, Anton Schwob, Michael Soukop, Burkhart Steinwach, Till R. Kuhnle (toţi din spaţiul cultural germanic), Odille Serre (Franţa), Eric Freedman (Franţa), William Kluback (SUA), Maria Bak (Polonia), Michael Finkenthal (Israel), Zhang Yushu (China) ş.a. La rubrica „Note şi documente" s-au tipărit, pe lângă articolele membrilor institutului, şi altele provenind de la reputaţi cercetători ai unor domenii complementare: C. C. Angelescu, Gh. Buzatu, Ştefan Sorin Gorovei, Mihai Timofte (istorie),
C.	Turcu, Rodica Eugenia Anghel (arhivistică), Gh. Sibechi (genealogie), Sergiu Pavlicencu (literatură spaniolă) ş.a. Revista a aniversat, totodată, prin studii sau articole de înalt nivel ştiinţific, personalităţi ale învăţământului universitar şi ale cercetării ştiinţifice ieşene, precum Iorgu Iordan, Petru Caraman, Al. Dima, N. I. Popa, V. Harea, a publicat numere omagiale, închinate centenarelor Lucian Blaga, Ion Barbu, N. I. Popa sau sărbătoririi profesorului Const. Ciopraga, şi numere tematice dedicate comparatismului românesc ori dicţionarelor literare. Un caracter special au tomurile XXXII (Centenar Eminescu - Creangă), XXXIII (materialele Simpozionului german-român organizat de Institutul „A. Philippide" în anul 1992) şi XXXIV (materialele Simpozionului internaţional
B.	Fundoianu-B. Fondane, organizat în anul 1994). Rubrica „Critică şi bibliografie" comentează lucrări de specialitate şi periodicele sau cărţile primite în cadrul schimbului internaţional de publicaţii întreţinut de redacţia revistei cu peste 60 de institute de cercetare, instituţii de învăţământ superior şi biblioteci din străinătate.	O. I.
ANUARUL ARHIVEI DE FOLCLOR, revistă care a apărut din 1932 la Cluj, apoi la Sibiu şi din nou la Cluj, până în 1945, fiind publicată de Ion Muşlea, ca organ al Arhivei de Folclor a Academiei Române (1930); reapare din 1980. Prin cele şapte volume tipărite în perioada interbelică, A. A. de F. avea să devină, ca preocupări, viziune şi metodologie a abordării, publicaţia-etalon în sfera ştiinţelor despre cultura populară. Anuarul reflectă cu fidelitate starea acestor ştiinţe în momentul respectiv, ca şi, mai ales, concepţia lui Ion Muşlea, întors de curând de la Ecole Roumaine en France (1923-1925). Considerat „realizarea cea mai apreciată" (Ion Taloş) a lui Muşlea, A. A. de F. şi-a adus o „contribuţie substanţială în folcloristica vremii în aproape toate sectoarele mari ale cercetării" (Ovidiu Bârlea). Editată de Academia Română, publicaţia venea să înlocuiască mai vechea colecţie „Din viaţa poporului român" a aceleiaşi instituţii şi avea menirea să instaureze spiritul ştiinţific în domeniile etnografiei şi folclorului şi să sincronizeze astfel cercetarea românească cu cea europeană şi universală. în scopul acesta, Ion Muşlea reuşeşte să atragă în paginile publicaţiei colaborarea „unora dintre cei mai de seamă specialişti în diferitele domenii ale folclorului românesc din acel timp" (Ion Taloş), fapt care asigură o remarcabilă
Anuarul
Dicţionarul general al literaturii române 202
ţinută ştiinţifică tuturor materialelor inserate. Se adaugă tineri cercetători (unii de la Muzeul Limbii Române sau de la Universitatea clujeană), „stipendiaţi" ai Arhivei de Folclor, bine antrenaţi ştiinţific, care vor realiza şi tipări câteva culegeri şi studii demne de tot interesul. Sumarul include monografii etnofolclorice zonale ori ale unor ţinuturi româneşti, studii de istoria folclorului şi a folcloristicii, contribuţii teoretice referitoare la categoriile literaturii orale (baladă, poezie lirică, teatru popular), abordări ale literaturii orale din perspectivă comparată, contribuţii notabile la cercetarea obiceiurilor ş.a.m.d. In sfârşit, la iniţiativa lăudabilă şi în realizarea lui Ion Muşlea (cu colaborarea parţială a lui Ion Mărcuş şi Laurenţiu F. Nemeş), se tipăreşte Bibliografia curentă a folclorului românesc. Alături de aceasta, în fiecare volum au mai fost publicate şi alte tipuri de bibliografii (a revistei „Muza", bibliografii regionale, bibliografia lucrărilor cu caracter folcloric şi etnografic apărute sub egida Academiei Române între anii 1877 şi 1929). Specialiştii socotesc că meritele cele mai însemnate şi le-ar fi câştigat
A.	A. de F. prin publicarea monografiilor etnografico-folclorice regionale. Modelul acestora l-a constituit, desigur, cea gândită de Ion Muşlea şi intitulată Cercetări folclorice în Ţara Oaşului (publicată în volumul I, din 1932), care se impune prin bogăţia, vechimea şi autenticitatea materialului, prin marcarea elementelor de specific zonal, prin tendinţa de exhaustivitate şi, mai cu seamă, prin metoda de cercetare, pertinentă, aflată în acord cu exigenţele ştiinţei folcloristicii de la acea dată. Vor mai publica asemenea monografii parţiale sau generale, la fel de solid alcătuite (semne diacritice, glosar, ilustraţii foto, hărţi etc.), P. V. Ştefănucă (Folclor din judeţul Lăpuşna, Cercetări folclorice în valea Nistrului de Jos), Emil Petrovici (Folclor din Valea Almăjului, Folclor de la moţii din Scărişoara), N. P. Smochină (Din literatura populară a românilor de peste Nistru), Vasile Scurtu (Cercetări folclorice în Ugocea românească), Ion Pătruţ (Folclor de la românii din Serbia), Gh. Pavelescu (Cercetări folclorice în sudul judeţului Bihor). Ele rezistă şi astăzi sub raport ştiinţific. Dintre studiile de teorie folclorică sunt de reţinut excelentele contribuţii ale lui Petru Caraman (Contribuţie la cronologizarea şi geneza baladei populare la români), Ion Diaconu (Psihologie şi creaţie populară) şi Gh. Pavelescu (Pasărea suflet), toate ilustrând aspecte ale reflecţiei contemporane în marginea fenomenelor ţinând de cultura populară. O notă aparte, ca profunzime şi subtilitate exegetică, aduc intervenţiile lui Vasile Bogrea. Interpretarea de ordin comparativ, încă la mare preţ în perioada respectivă (ca de altfel şi cea filologică), se regăseşte în încercările unor Silviu Dragomir şi Ion Muşlea (despre scriitorii raguzani şi refrenul colindelor româneşti, respectiv despre variantele româneşti ale snoavei referitoare la femeia necredincioasă). Istoria folclorului şi a folcloristicii a intrat, de asemenea, în atenţia colaboratorilor, aceştia abordând subiecte ca Academia Română şi folclorul, Ion Bianu şi folclorul nostru, Ovid Densusianu, folclorist (Ion Muşlea), istoricul revistei „Şezătoarea", activitatea lui M. Gaster (Artur Gorovei). în aceeaşi categorie ar intra şi studiile lui Valeriu Bologa, Gh. Bogdan-Duică şi Ion Breazu despre interesul unor învăţaţi străini arătat folclorului românesc, ca şi paginile lui David Prodan comentând câteva
versuri despre răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan ori cele ale lui Romulus Todoran privind poeziile populare dintr-un manuscris ardelean din 1831. Teatrul popular (D. St. Petruţiu, Elisabeta Nanu, Tatiana Găluşcă) şi obiceiurile (St. Pasca, N. Drăganu, T. Morariu, Traian Gherman) fac şi ele obiectul unor studii aplicate. Anuarul s-a bucurat de o foarte bună primire din partea specialiştilor. Ei au remarcat ţinuta ştiinţifică a publicaţiei (Ion Bianu, Jack Byck, H. H. Stahl, Ovidiu Bârlea), densitatea materialelor şi profesionalismul cercetătorilor (Mircea Eliade), autoritatea în materie a celor ce semnează articole.
După două încercări rămase fără rezultat datorită contextului cultural-politic, publicaţia, numită acum „Anuarul de Folclor", reapare în 1980, patronată de Sectorul de etnologie şi sociologie de pe lângă Centrul de Ştiinţe Sociale al Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca şi avându-1 ca redactor responsabil pe Ion Taloş. Din 1985, redactor responsabil este Ion Cuceu, iar din 1990 se revine la vechea denumire: „Anuarul Arhivei de Folclor". Noua publicaţie era închinată „împlinirii a 50 de ani de la întemeierea Arhivei de Folclor a Academiei Române" şi îşi propunea drept prim obiectiv să continue, pe linia lui Ion Muşlea, tradiţia cercetărilor folclorice din acest centru universitar. în al doilea rând, aşa cum procedase şi Ion Muşlea, se încerca să se concentreze „contribuţii ale unora dintre cei mai valoroşi cercetători din întreaga ţară" şi să se publice „studii referitoare la toate regiunile folclorice ale ţării", elaborate de specialişti din ţară sau de peste hotare. Astfel, în paginile lui pot fi întâlnite, în afară de semnăturile aparţinând clujenilor, şi numele lui Petru Caraman, Ovidiu Bârlea, Silvia Ciubotaru, Nicoleta Coatu, Mihai A. Canciovici, Tiberiu Alexandru, Corneliu Dan Georgescu, Iosif Herţea, Ion Chiş Ster ş.a., ca şi ale unor reputaţi etnologi şi antropologi străini, precum Marianne Mesnil, Cristina Papa sau Harry A. Senn. Rubricile sunt, de regulă, „Studii", „Note", „Recenzii", dar mai apar şi alte compartimentări ca, de exemplu, „Siste-matica-tipologica", „Arhiva", „Contribuţii de istoria folcloristicii şi a etnografiei", „Centenarul naşterii lui Bela Bartok" ş.a. Spre deosebire de vechiul anuar, în relaţie, iarăşi, cu specializarea cercetătorilor, sunt publicate contribuţii de etnomuzico-logie şi etnocoreologie, referitoare la folclorul maghiar şi la cel săsesc din Transilvania, ori (câteva) privind relaţiile cu folclorul românesc. Studiile şi notele, având un spectru tematic foarte larg, reflectă exact statutul folcloristicii româneşti actuale, ca şi tradiţia ei (inclusiv pe plan metodologic). Numele mai des întâlnite printre autorii studiilor sunt cele ale lui Traian Mârza, Dumitru Pop, Farago Jozsef, Ion Taloş, Istvân Almâsi, Gabriela Voo, Lucia Iştoc, Zamfir Dejeu, Maria Hlinca-Drăgan, Ilona Szenic, Hanni Markel, Istvân Păi Demeny, Ion Şeuleanu.	I.	Ş.
ANUARUL INSTITUTULUI DE CERCETĂRI SOCIO-UMANE SIBIU, publicaţie de cercetări arheologice şi de istorie, sociologie şi etnologie, de istorie literară şi culturală; apare la Sibiu, din 1994. Colegiul de redacţie este alcătuit din Eugen Onu
203 Dicţionarul general al literaturii române
Apărarea
(redactor-şef), V. Ciobanu (redactor-şef adjunct), Dorel Morân-dău (secretar de redacţie), Victor V. Grecu, Sigrid Haldenwang, N. Jurca, Ilie Moise, Thomas Năgler, Dorina N. Rusu. Periodicul publică studii şi articole semnate de cercetători şi universitari, note şi recenzii referitoare la lucrări de istorie, lingvistică, etnologie şi filologie. Numărul din 1995 marchează centenarul Lucian Blaga, iar cel din 1996 este consacrat aniversării a patru decenii de la înfiinţarea Institutului de Cercetări Socio-Umane din Sibiu. în paginile anuarului apar studii de Eugen Onu, Victor V. Grecu, Ilie Moise, Livia Dumitru, Anca Goţia, Joachim Wittstock, note şi recenzii scrise de Petre Beşliu, Lucian Giura, Sabin Luca, Victor Domşa şi Anca Goţia, care semnează în fiecare număr şi o cronică a activităţii ştiinţifice a institutului. Alţi colaboratori: Mircea Popa, George Nistor, Vasile Ciobanu, Mihai Sofronie, Liliana Popa, Dorin Goţia, Sorin Rusu.	I.Ms.
ANUARUL SOCIALIST, revistă care a apărut la Bucureşti în 1946, ca publicaţie a Partidului Social Democrat din România. Sunt inserate date biografice şi note bibliografice despre Ion Păun-Pincio, I. C. Frimu, Karl Marx, Anatole France, Jean Jaures, K. Kautsky. Colaborează cu versuri Ştefan Baciu, Ştefan Tita; cu proză — Ion Pas, I. Felea, Gala Galaction; cu articole politice — G. Spina, Eugen Relgis. Alţi colaboratori: N. Deleanu, Lothar Rădăceanu, Marin Iorda.	I. H.
ANUŢA, Cătălin (25.IX.1968, Iaşi - 20.V.1997, Iaşi), poet. Este fiul lui Ioan Anuţa, profesor, şi al Margaretei Anuţa, ingineră. A făcut studii primare, gimnaziale şi liceale în oraşul natal, încercând să le continue la Facultatea de Litere, secţia de jurnalistică. O boală necruţătoare l-a răpus însă timpuriu.
A debutat în 1986, la „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", publicând apoi în „Orizont", „Ramuri", „România literară", „Steaua", „Astra", „Amfiteatru" ş.a. Postum, i-au apărut volumele Ars longa, vita brevis (1997), Invazia vidului (1999), Robit eternităţii (1999), Sfinxul (2000), Fusese destul (2000), Pe valurile purgatoriului (2001), Cu barca pe Styx (2001), Curcubeul gândului (2002). înzestrat cu un acut simţ al tragicului mereu proiectat în orizont cosmic, A. este copleşit de un morb metafizic. împotriva catastrofei care se apropie, poetul încearcă să se apere printr-o irupţie viscerală, tradusă adesea într-un cromatism strident. Opunându-se artificiozităţii optzeciste, A. poseda aproape toate elementele pentru a restaura poezia unei exasperări curate.
SCRIERI: Ars longa, vita brevis, Iaşi, 1997; Invazia vidului, Iaşi, 1999; Robit eternităţii, pref. Liviu Leonte, Iaşi, 1999; Sfinxul, pref. Ioan Constantinescu, Iaşi, 2000; Fusese destul, postfaţă Corneliu Ştefanache, Iaşi, 2000; Pe valurile purgatoriului, Iaşi, 2001; Cu barca pe Styx, pref. AL Călinescu, Const. Ciopraga şi AL Husar, Iaşi, 2001 ; Curcubeul gândului, Iaşi, 2002.
Repere bibliografice: Dan Mănucă, Oală cu pământ de epocă, CL, 1998, 3; Stelian Baboi, Ferice de cel adormit de nuferii poeziei, CL, 2000, 12; Dan Bogdan Hanu, Ieşirea spre mare, CL, 2001,5.	D.M.
APĂRAREA, revistă care a apărut la Bucureşti, bilunar, între 5 aprilie 1946 şi 13 decembrie 1947, sub conducerea unui comitet de redacţie; de la numărul 10/1946 devine organ central al organizaţiei politice „Apărarea patriotică". Subtitlul „Pace, solidaritate, progres" apare de la numărul 2/1946, când publicaţia suferă o diminuare de format, valabilă până la numărul 41/1947, moment în care se revine la un format mărit, iar subtitlul este „Organ de luptă pentru pace, solidaritate şi progres". Articolul-program Sub semnul păcii, solidarităţii şi progresului declară intenţia revistei de a participa la efortul de „consolidare a regimului nostru democratic, pentru reconstrucţie, pentru vindecarea rănilor războiului". Revista, care era programată să promoveze acele „valori" care se opuneau trecutului impregnat de ideologia de dreapta, nu va fi, totuşi, integral acaparată de dogmatismul, incipient acum, ce va da nota caracteristică publicisticii — literare şi neliterare — de mai târziu. Ca atare, poezia publicată este puţină şi prevestitoare, sub aspect ideologic, prin poeme ca Octombrie 1917 şi Focul lui Prometeu de Victor Eftimiu ori scenariul liric Tipografii ucişi de Nina Cassian. Frecvente sunt însă prezentările de poeţi, medalioanele, evocările, seria încheindu-se cu recenzii la cărţile recent apărute, româneşti şi străine. Sunt redescoperiţi Cezar Bolliac (Corina Săndulescu, Un luptător pentru democraţie - Cezar Bolliac), dar şi Ilarie Voronca (V. Cristian, Ilarie Voronca) sau Tristan Tzara (V. Cristian, Tristan Tzara printre noi). Octav Şuluţiu, cronicarul oficial al revistei, comentează caietul de versuri al lui Aurel Baranga, Marea furtună, plachetele Cântarea munţilor şi Ţara luminii de Magda Isanos, volumele Un om aşteaptă răsăritul de Mihai Beniuc şi Cântece de galeră de Cicerone Theodorescu, Călătorii de Sanda Movilă ori Libertatea de a trage cu puşca de Geo Dumitrescu. Sunt prezentaţi în medalioane poeţi ca Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu sau Saşa Pană. V. Cristian scrie despre Louis Aragon, Micaela Catargi despre Elsa Triolet, Octav Şuluţiu despre volumul de Poeme tradus de Margareta Sterian din Walt Whitman. Cât priveşte proza, caracterul informativ al comentariilor vizând punerea în temă a cititorilor asupra apariţiei unor noi voci literare este la fel de evident ca şi în cazul poeziei. Octav Şuluţiu scrie la „Cronica literară" despre un roman al lui Sergiu Dan, Unde începe noaptea, despre Turmele lui Eusebiu Camilar, despre Fantezii răsăritene de Mihail Sadoveanu, despre opera Hortensiei Papadat-Bengescu (Marele Premiu Naţional de literatură), despre Revolte de F. Aderca, despre un volum de nuvele al Luciei Demetrius, Album de familie. Urmează, în serie, comentarii ale aceluiaşi cronicar dedicate romanelor Cişmigiu et Co. de Grigore Băjenaru, Soarele negru de Ticu Archip, Trubendal de Virgiliu Monda, Marele ospăţ de Sanda Movilă, O dragoste la Viena de Victor Eftimiu, Un om îşi.trăieşte viaţa de Ion Biberi, Singura cale de Dumitru Corbea, Timpuri împlinite de Dan Petraşincu, Tapirul de Cezar Petrescu, Oameni la pândă de Liviu Bratoloveanu. Tot Octav Şuluţiu comentează şi traducerile unor romane străine: Pogonul lui Dumnezeu de Erskine Caldwell, Pe Donul liniştit de Mihail Şolohov ori Tânăra gardă de A. Fadeev. Literatura originală este puţin prezentă în paginile revistei. Se publică un fragment dintr-o
Apărarea
Dicţionarul general al literaturii române 204
proză de Nicolae Ghiţă, Moş Câlinoiu din Cepari, un altul din romanul lui Mihail Florescu Pe Ebrul însângerat, povestirea lui Al. Antoniu O poveste pentru toată lumea, fragmentul de roman Cutremurul de A. G. Vaida. Reportajul, puţin comentat în alte publicaţii literare contemporane, atrage atenţia lui Octav Şuluţiu atunci când apare Ninge peste Ucraina de Aurel Baranga şi când se tipăreşte volumul Oameni şi cărbuni în Valea Jiului de Geo Bogza. Un interes real suscită cărţile de critică literară, a căror apariţie este consemnată permanent. Astfel, Octav Şuluţiu scrie despre G. Călinescu, Impresii asupra literaturii spaniole, despre Tudor Vianu, Figuri şi forme literare, despre Oameni şi cărţi de Silvian Iosifescu, Permanenţe franceze de Bazil Munteanu. Teatrul este şi el sistematic comentat. Al. Rosetti analizează opera lui Mihail Sebastian, Amelia Gherson scrie despre Cehov,
F.	Aderca face cronica la spectacolele cu Nana, dramatizare după Zola de N. Kiriţescu, jucată la Teatrul Ateneului, la dramatizarea lui I. Şahighian după Anna Karenina de Tolstoi, pusă în scenă la Teatrul Odeon, sau scrie despre spectacolele de la Naţionalul bucureştean cu Seringa lui Tudor Arghezi. Tot
F.	Aderca prezintă cititorului român piesa Maşina de scris de Jean Cocteau, în vreme de Octav Şuluţiu comentează farsa lui Federico Garda Lorca, Nemaipomenita pantofăreasă, tradusă de Lascăr Sebastian. Alţi colaboratori: K. H. Zambaccian, Dumitru Hâncu.	/./.
APĂRAREA NAŢIONALĂ, gazetă care a apărut la Bucureşti, zilnic, între 15 ianuarie 1900 şi 9 februarie 1903. Director:
B.	P. Hasdeu (2-12 ianuarie 1902). Ziarul îşi propune să apere elementul naţional, popoarele având datoria de a trăi şi a se dezvolta potrivit „firii şi geniului lor". în afară de rubricile „Buletinul politic" şi „Ultimele informaţii", A.n. conţine, sporadic, o „Cronică astronomică" de Victor Anestin, o „Cronică muzicală" de Juarez Movilă, o „Cronică literară" de N. I. Apostolescu, o „Cronică teatrală" (la Vlaicu Vodă de Al. Davila), „Note critice" de Al. Antemireanu şi „Foiletonul", în care apar amintiri de V. A. Urechia, intitulate Din tainele vieţii, însemnările Educaţia poporului român de Gr. V. Borgovan, fragmente din romanul Quo vadis? de H. Sienkiewicz, articolele Sfârşitul lumii de C. Flammarion şi Cine pleacă? de I. Slavici. Gazeta publică discursul lui N. S. Dumitrescu rostit la Societatea „Tinerimea Română", cu prilejul împlinirii unui sfert de veac de la înfiinţarea societăţii. Alţi colaboratori: Zamfir C. Arbore, C. Nutzescu, N. Pandelea, Th. Cornel, V. D. Păun.	I.H.
APETROAIE, Ion (11.1.1937, Lişna, j. Botoşani - 24.VIII.1997, Iaşi), critic şi istoric literar. Este fiul Măriei (n. Calistru) şi al lui Gheorghe Apetroaie, ţărani. A urmat Liceul „Grigore Ghica Voievod" din Dorohoi, pe care l-a absolvit în 1954, apoi Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (1955-1960). Face carieră didactică la Catedra de literatură română şi comparată a aceleiaşi facultăţi. între 1972 şi 1976 a funcţionat ca lector de limbă şi civilizaţie românească la Universitatea „Paul Valery" din Montpellier şi la Sorbona. Din
1977 a fost secretar de redacţie al revistei „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi". A debutat cu articole de critică literară în revista „laşul literar" (1960). A mai colaborat la „Ateneu", „Gazeta literară", „Convorbiri literare", „Cronica", „Steaua", „Tribuna", „Tomis", „Ramuri", „Orizont".
Volumul de debut al lui A., monografia critică V. Voiculescu
(1975), este primul studiu de amploare dedicat vieţii şi operei marelui scriitor. îmbinând cele mai importante elemente ale biografiei lui Voiculescu (cu excepţia episodului arestării şi condamnării sale de către autorităţile comuniste) cu etapele creşterii şi împlinirii sale ca artist, cartea este o analiză minuţioasă a universului imaginar voiculescian, abordat atât din perspectiva creaţiei lirice a scriitorului, cât şi din aceea a operei sale în proză. Tradiţionalismul lui Voiculescu, susţine criticul, rezultă dintr-o sinteză complexă a sămănătorismului şi poporanismului, înţelese însă la un mod superior, acela al importanţei cruciale a culturii populare în definirea spiritualităţii unui neam. Un accent disonant, în contextul unei opere echilibrate, îl reprezintă insistenţa de a face din autorul Poemelor cu îngeri, în acord cu ideologia oficială a vremii în care apare monografia şi împotriva evidenţei, un „ateu politicos", judecată care, dacă nu este evaziv-ironică, ar pune sub semnul întrebării întregul eşafodaj ideatic al demersului analitic. Orfeu şi Aristarc (1982) — culegere de studii şi articole despre unii dintre cei mai importanţi autori români de la începutul secolului alXX-lea (Bacovia, Sadoveanu, Hogaş, Galaction, Rebreanu) — conţine, în prefaţă, şi o profesiune de credinţă: critica literară, spune A. pe urmele lui Ibrăileanu şi Călinescu, este o formă de creaţie, iar adevăratul critic trebuie să aibă capacitatea de a pătrunde atât principiile întemeietoare ale macrouniversului (viziunea lui Orfeu), cât şi structura organizatoare a microuniversului reprezentat de opera literară (perspectiva lui Aristarc). A. a mai îngrijit sau prefaţat ediţii din
I.	Al. Brătescu-Voineşti, D. Caracostea, G. Bacovia, V. Voiculescu şi T. Arghezi.
SCRIERI: V. Voiculescu, Bucureşti, 1975; Literatura română a secolului alXX-lea, I, Iaşi, 1978 ; Orfeu şi Aristarc, Iaşi, 1982; Literatură şi reflexivitate, Iaşi, 1996; Portrete şi comentarii critice, Galaţi, 1997. Ediţii: I. Al. Brătescu-Voineşti, întuneric şi lumină, pref. edit., Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Andrei Rusu), Nuvele şi povestiri, Iaşi, 1985; Dimitrie Caracostea, Creativitatea eminesciană, introd. edit., Iaşi, 1987; Vasile Voiculescu, Poezii, pref. edit., Galaţi, 1995; T. Arghezi, Cuvinte potrivite, pref. edit., Iaşi, 1997.
Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, Ion Apetroaie, „V. Voiculescu", RL, 1975,37; Aurel Sasu, O monografie „Voiculescu", ST, 1975,11; Nae Antonescu, Ion Apetroaie, „ Vasile Voiculescu", RITL, 1975,4; Constantin Călin, Prima monografie „ Voiculescu", ATN, 1976,1; D. Micu, Ion Apetroaie, „ V. Voiculescu", CNT, 1976,32; Dan Mănucă, Bemolii lui Aristarc, CRC, 1982,17; C. Trandafir, Textul şi metoda, ATN, 1982, 2; Mircea Popa, „Orfeu şi Aristarc", ST, 1982, 5; Mihai Drăgan, „Orfeu şi Aristarc", CL, 1982,11; Gh. Bulgăr, „ Orfeu şi Aristarc", RL, 1983,1; Al. Săndulescu, între Orfeu şi Aristarc, VR, 1983,2; Dicţ. scriit. rom., 1,97-98; Const. Ciopraga, Rigoarea discursului/ timbru participativ, CRC, 1997, 1; Dan Mănucă, Meditaţii ale unui degustător de esenţe, CRC, 1997,1; Ştefan Avădanei, Destin uman, cărturăresc, academic, CRC, 1997,4; Dan Mănucă, A trăi în
205 Dicţionarul general al literaturii române
Apostol
timpul valorilor, CRC, 1997,4; Ioan Lazăr, Literatură şi reflexivitate, ATN, 1997,2; Dan Mănucă, Cuvântul şi tăcerea, CRC, 1998,1.	L.H.
APOLZAN, Mioara (12.V.1944, Stoeneşti, j. Vâlcea), istoric literar şi prozatoare. Este fiica Elvirei (n. Petrescu) şi a lui Vespasian Popescu, contabil. Petrece copilăria şi anii de şcoală primară şi secundară la Sibiu, absolvind Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj (1967). între 1967 şi 1986 a fost cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu" din Bucureşti. Obţine doctoratul în filologie în
1980,	cu o monografie despre „Revista Fundaţiilor Regale". Debutează în publicistică în 1967, cu articole de istorie literară şi recenzii apărute în „Revista de istorie şi teorie literară". Volumul de studii asupra modalităţilor prozei româneşti contemporane Casa ficţiunii (1979; Premiul pentru debut în critică al Uniunii Scriitorilor), abordează romane şi formule narative ale unor scriitori consacraţi ai deceniului al optulea (George Bălăiţă,Constantin Ţoiu, Augustin Buzura, D. R. Popescu, Al. Ivasiuc, Virgil Duda), din pespective teoretice practicate la data respectivă pe plan european; analiza fină şi riguroasă urmăreşte să traseze profiluri caracteristice şi să verifice intuiţiile cronicarilor literari asupra reprezentativităţii anumitor autori români contemporani.
A. a publicat studii substanţiale în domeniul metodologiei istoriei literare, rămase în paginile revistelor de specialitate, precum şi mai multe ediţii comentate din opera unor scriitori români. A colaborat, în calitate de coautor, la câteva volume apărute mai cu seamă înainte de 1984 (an în care sănătatea o sileşte să se îndepărteze de activitatea ştiinţifică). Printre aceste cărţi se numără un dicţionar de termeni literari (1976), o panoramă a poeziei contemporane româneşti (1980), un compendiu de istorie a literaturii române publicat, în limba germană, la Berlin (1983), un studiu asupra presei literare româneşti dintre cele două războaie (1984) şi o bibliografie, în două volume, a scrierilor lui I. L. Caragiale din periodice (1997). Sub un titlu destinat să înşele vigilenţa cenzurii, Aspecte de istorie literară
(1983), îi apare teza de doctorat, care reconstituie cu minuţiozitate şi spirit de sinteză, intuind cu fineţe nucleele ideologice, rolul grupării scriitoriceşti din jurul „Revistei Fundaţiilor Regale" în evoluţia literaturii române interbelice. Imobilizată din 1986, în urma unei intervenţii chirurgicale, va continua să publice sporadic, colaborând mai susţinut la suplimentul cultural al ziarului „Cotidianul" şi la emisiunile postului de radio Europa Liberă (1994-1995). în 1993 îşi face debutul ca prozatoare cu volumul Carte de identitate, bine primit de critică. Seria subintitulată „proze, mai mult sau mai puţin scurte, pe teme mai mult sau mai puţin închipuite", o incursiune în fantasticul existenţei cotidiene, este precedată de un „jurnal din memorie" al anilor 1986-1989, mărturie autobiografică de mare intensitate, dar şi meditaţie asupra felului în care textul literar înglobează şi ordonează semnele disparate ale unor experienţe de viaţă.
SCRIERI: Casa ficţiunii. Romane şi romancieri din deceniul 8, Cluj-Napoca, 1979; Aspecte de istorie literară, Bucureşti, 1983; Carte de identitate, Bucureşti,
1993. Ediţii: I.L. Caragiale, Teatru, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Al. Rosetti, Şerban Cioculescu şi Liviu Călin); H. Bonciu, Pensiunea doamnei Pipersberg, pref. edit., Cluj-Napoca, 1984. Traduceri: Maurice Denuziere, Louisiana, Bucureşti, 1995 (în colaborare cu Sorin Apolzan).
Repere bibliografice: Mihai Coman, Metodă şi sens configurator, LCF, 1979,32; Mircea Mihăieş, Romane şi romancieri în deceniul opt, 0,1979, 40; Nicolae Manolescu, „Casa ficţiunii" şi ferestrele ei, RL, 1979, 48; Al. Călinescu, „Casa ficţiunii", CRC, 1980,10; Mircea Scarlat, Mioara Apolzan, „Aspecte de istorie literară", CNT, 1983,18; AL Călinescu, Mioara Apolzan, „Aspecte de istorie literară", CL, 1983,8; Al. Săndulescu, Mioara Apolzan „Aspecte de istorie literară", RL, 1983, 34; Dan C. Mihăilescu, Medalion, LAI, 1993, 13; Ioana Pârvulescu, Dreptul la identitate, RL, 1993,30; Monica Spiridon, încercarea scriitorului, R, 1993, 10-11; Mircea Anghelescu, Construcţia şi reconstrucţia cotidianului, VR, 1994,2.	C.Pp.
APOSTOL, Constantin (21.XII.1904, Focşani - ?), prozator. Fiu al lui Vasile şi al Ecaterinei Apostol, podgoreni în Vrancea.
A.	a urmat cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti (1925-1928), perioadă în care frecventează cenaclul literar al lui M. Dragomirescu şi debutează cu proză în revista „Ritmul vremii" (1928), semnând Apostol Fulga (nume folosit apoi curent). A fost profesor, în principal la Focşani, iar după pensionare se stabileşte la Bucureşti. A colaborat la „Universul literar", „Vitrina literară", „Facla", „Azi", „Treisprezece" (Focşani), „Revista Fundaţiilor Regale", „Timpul", „Convorbiri literare".
Proza din periodice prefigurează, cu câteva excepţii, romanul Altceva (1936), în care A. intenţionează să ilustreze o anumită stare a tineretului din deceniul al patrulea, sesizabilă, de altfel, în scrierile vremii. Personajele sunt purtate de o nebuloasă aspiraţie spre afirmare socială, de o puternică dorinţă de a trăi intens. în fuga permanentă de monotonie şi plictis, de involuţie biologică şi de conştiinţa morţii, „sensul unic" al vieţii este satisfacerea instinctului vital, fără interogaţii şi angajări. însă această cale nu neutralizează obsesia unui „altceva" nedefinit. Autorul foloseşte o formulă epică modernă, structurându-şi cartea în trei părţi, cu trei naratori — Povesteşte ea..., Povesteşte el..., Şi acum autorul. Scris în alt registru, romanul Fericirea nu are istorie (1942) pare o replică la dezorientarea din Altceva — fericirea este posibilă urmând căile fireşti ale vieţii şi nu alergând după himere. Volumele Amarul sânge al strugurilor (1969) şi Război cu zurgălăi (1971) fac parte dintr-un ciclu ce se vrea o „cronică a epocii", cu centrul în Odobeşti. „însoţitor" şi grefier detaşat, implicit ironic, autorul reuşeşte să re-creeze o realitate proprie. Alte trei romane anunţate în presă nu au mai apărut. Fie ca traducător, fie doar ca girant al unor traducători interzişi în perioada 1937-1944 (Eugen Relgis, Eugen B. Marian, Paul B. Marian), A. a contribuit la editarea unor opere ale literaturii universale în versiune românească, între care Jane Eyre de Charlotte Bronte, Rebecca de Daphne du Maurier, Familia Malavoglia de Giovanni Verga.
SCRIERI: Altceva, Bucureşti, 1936; Fericirea nu are istorie, Bucureşti, 1942; Amarul sânge al strugurilor, Bucureşti, 1969; Război cu zurgălăi, Bucureşti, 1971.
Apostolescu
Dicţionarul general al literaturii române 206
Repere bibliografice: Mihail Şerban, Apostol Fulga, „Altceva", ADV, 1936, 16056; Ovidiu Papadima, „Altceva", F, 1936, 2; Radu Preajbă, Boris Buzilă, [Interviuri cu C. Apostol], RRI, I, partea 1,106-112; Dana Dumitriu, Constantin Apostol „Amarul sânge al strugurilor", RL, 1970, 10; D. Florea-Rarişte, „Amarul sânge al strugurilor", IL, 1970,4; Liviu Chiscop, „Amarul sânge al strugurilor",ATN, 1970, 7; Viola Vancea, „Război cu zurgălăi", RL, 1972,3; Popa, Ist. lit., II, 683.	C.	T.
APOSTOLESCU, N.[icolae] I. (3.V.1876, Alexandria -
2.XI.1918, Piteşti), istoric literar şi comparatist. înscris în 1883 la o şcoală primară din Alexandria, A. urmează, din 1888, Liceul „Gh. Lazăr" din Bucureşti, unde se mutaseră părinţii, Polixenia şi Iancu Apostolescu, negustor. După bacalaureat, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie. Luându-şi examenul de licenţă, funcţionează un timp la Liceul „Matei Basarab" din Bucureşti, apoi, din februarie 1899, este profesor la Liceul „I. C. Brătianu" din Piteşti. A predat aici, de-a lungul anilor, româna, franceza, elina, filosofia, printre elevii lui numă-rându-se G. Vâlsan, Gh. Ulieru, Ion Barbu, Istrate Micescu, Armând Călinescu, Ion Trivale, VI. Streinu, Ion Minulescu. în 1904 îi apare culegerea de „literatură, estetică, filologie" intitulată Studii, prefaţată de B. P. Hasdeu. Câştigând, în 1905, o bursă la Paris (pentru semantică şi literatură comparată), frecventează cursuri la Ecole de Hautes Etudes şi la Sorbona, obţinând în 1909 titlul de docteur es lettres. Tezele UInfluence des romanticjues frangais sur la poesie roumaine (1909) şi LAncienne versification roumaine (XVII-XVIII siecles) (1909) sunt susţinute în faţa unei comisii prezidate de Emile Faguet, din care făceau parte, printre alţii, Emile Picot şi Mario Roques. între 1908 şi 1909, ţinuse cursuri de limba şi literatura română la Ecole des Langues Orientales Vivantes. întors în ţară, devine un animator al vieţii culturale piteştene, graţie îndeosebi artei lui de conferenţiar. Societatea Scriitorilor Români îl primeşte în rândurile ei. O primă tentativă, din 1915, de a ajunge suplinitor la Catedra de istoria literaturii române şi estetică literară de la Facultatea de Litere, eşuează. Abia peste trei ani, în toamna lui 1918, facultatea ieşeană avea să-l prefere altor candidaţi, dar pentru A. răspunsul, favorabil, vine prea târziu, cu câteva ceasuri înainte de a muri (în urma unei pleurezii).
Semnătura lui A. poate fi întâlnită mai des în „Literatură şi artă română", „Conservatorul", „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie", unde a figurat şi în comitetul de redacţie, „Noua revistă română", „Steagul", dar şi în alte publicaţii, precum „Revista Societăţii Tinerimea română", „Adevărul", „Epoca", „Revista armatei", „Revue de Roumanie", „Flacăra", „Gazeta Transilvaniei", „Ţara nouă", „Doina", „La Politique", „Duminica poporului", „Glasul Argeşului", „Lumină nouă", „Convorbiri literare", „Revista cercului de studii al Partidului Conservator", „Cronicarul". îndeobşte, colaborările lui sunt însemnări literare, istorice, politice, dar şi pe alte teme. A scris versuri, cele mai multe rămânând în manuscris. Traducerile (semnate A. Nicoară) din Albert Samain, Sully Prudhomme, Henri de Regnier sunt publicate în „Literatură şi artă română". Cele două volume din Istoria literaturii române moderne (1913-1916) oferă o imagine sumară a literaturii noastre, de la
primele manifestări şi până la 1900. Având competenţa filologică şi libertatea de spirit care vin din şcoala dezinhibată a lui
B.	P. Hasdeu, A. suferă, însă, de un subiectivism care agravează insuficienţele gustului său literar. Erudiţia lui se lasă prea în voia reflexului comparatist, „izvoarele inspirărei" fiind căutate şi acolo unde ele nu există. Mai gravă este tăgăduirea absurdă a unor mari scriitori (I. Creangă, M. Eminescu,
O.	Goga), autori de talie modestă, pe de altă parte, fiind trataţi cu excesivă generozitate. Studiile lui A., în care istoricul literar se înfrăţeşte cu eseistul, vădesc o tendinţă spre teoretizări, amprenta hasdeiană putând fi uşor recunoscută. Preia multe dintre simpatiile şi, mai cu seamă, antipatiile maestrului, lansându-se în aprecieri bizare. Ca „poeţi naţionali români" el nu-i acceptă decât pe V. Alecsandri şi G. Coşbuc. In schimb, versurile lui Eminescu, în special postumele, nu ar fi având deloc o „înfăţişare naţională", pesimismul, ca şi medievalismul infuzând acestei lirici esenţe străine. în studiul Bălcescu şi „Cântarea României", A. atribuie istoricului muntean paternitatea misteriosului poem. A şi editat, de altfel, în 1914, lucrarea, sub numele lui N. Bălcescu, însoţind-o de un studiu introductiv. Alte încercări vizează fie folclorul, fie limbajul, privit în înfăţişările lui sociale ori sub aspect semantic, în timp ce Ritm şi măsură şi Versificaţie românească anunţă o cercetare de referinţă în poetica noastră, L'Ancienne versification roumaine (XVII-XVIII siecles) (1909). înainte de a aborda stihurile mai vechi, stilisticianul examinează structura şi valorile versului modern românesc, confruntat cu pulsaţiile versificaţiei franceze. Silabele tonice şi cele atone se înscriu, în limba română — potrivit lui A. —, într-o succesiune care face din ritmul
207 Dicţionarul general al literaturii române
Apostrof
accentuat componenta esenţială a versificaţiei, în aşa fel încât rima poate chiar să lipsească. Se certifică deci posibilitatea versului liber, cu cezura mobilă. Unele dintre ideile acestui studiu au fost reluate de M. Dragomirescu, VI. Streinu, Ladislau Gâldi, Mihai Bordeianu.
în postură de critic, A. este incitant, derutând însă nu o dată. El e tentat de a muta discuţia într-un plan al generalizărilor estetice (principiile operei de artă, mecanismul creaţiei, raportul dintre artist şi public). Se ocupă de personajul literar, compară drama cu poezia epică şi cu lirica, scrie despre opere aflate sub „domnia visului" ş.a.m.d. îl reţin chestiunile de versificaţie şi cele legate de dificultatea traducerilor de poezie. Interesul îi este captat în mod deosebit de problematica imitaţiei (pe care nu o deosebeşte de influenţă), pe acest teren, însă, inventivitatea exegetului căzând în extravaganţă. în polemici, ia partea lui Hasdeu şi sare ca ars când cineva îi contestă maestrului său vreo teorie. Pe M. Dragomirescu îl zeflemiseşte, şi tot aşa pe G. Bogdan-Duică şi N. Iorga. Pe cât de nedrept poate fi în persiflări, pe atât de cordial devine în portretele conturate lui B. P. Hasdeu, G. I. Ionnescu-Gion, Gr. Tocilescu sau Iuliei Hasdeu. Despre scriitorii francezi (Sully Prudhomme, Emile Gebhart, Maurice Barres ş.a.) şi nu numai (Emerson), întocmeşte mici monografii. Domeniul în care se ilustrează este acela al literaturii comparate. Ecouri multe şi favorabile au însoţit, în străinătate, teza lui de doctorat, L'Influence des romantiques frangais sur la poesie roumaine, despre care scriu Emile Faguet, Leon Seche, Hippolyte Buffenoir, Alfred Jeanroy, Jules Feller, Mario Roques, Alphonse Bayot, Marcel Montandon, Gustav Weigand ş.a. De formaţie sorbo-nardă, pozitivistă, istoristă, autorul îşi dezvoltă teoria privi-legiind instanţa emiţătoare — în acest caz, literatura franceză —, ceea ce face din romantismul românesc un fenomen de import. Cu excese şi erori, se urmăresc etapele influenţei franceze la noi, începând cu epoca fanariotă. Dacă eşafodajul teoretic nu e deloc ireproşabil, segmente ale cercetării se dovedesc, de multe ori, remarcabile. Destule identificări de izvoare simt contribuţii de fineţe, însă răsfăţul sursologic îneacă operele supuse discuţiei într-o ploaie de „reminiscenţe" (de pildă o reţea de trimiteri îl împăienjeneşte pe I. Heliade-Rădulescu: Lamartine, Chateaubriand, V. Hugo, dar şi Alphonse Esquiros, G. de Mancy, Paul Hedouin, Elsa Grant). Unele sugestii vor fi reluate, nuanţat, de D. Popovici. Oricum, contribuţia comparatistă pe tărâm literar a lui A., alături de aceea a lui Pompiliu Eliade sau Charles Drouhet, nu e de trecut cu vederea. De calitate sunt traducerile de poezie românească încorporate în L'Influence..., vădind un scriitor care se ignoră.
SCRIERI: Despre cuvânt, Bucureşti, 1900; Studii. Literatură, estetică, filologie, pref. B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1904; „Marin Gelea". Roman de N. Petraşcu, Bucureşti, 1906; L'Influence des romantiques frangais sur la poesie roumaine, pref. Emile Faguet, Paris, 1909; L'Ancienne versification roumaine (XVII-XVIII siecles), Paris, 1909; Cetăţuile lui Negru Vodă şi a lui Ţepeş, Bucureşti, 1910; Tocilescu, Bucureşti, 1912; Hasdeu şi Tocilescu, Bucureşti, 1913; Istoria literaturii române moderne, I—II, Bucureşti, 1913-1916; Lenea, Bucureşti, 1914; Poezia munţilor, Bucureşti, 1916; Studii şi portrete literare, îngr. şi pref. Ion M. Dinu, Cluj-Napoca, 1983.
Traduceri: Emile Gebhart, După ce Ulyse revăzu Itaca..., Bucureşti, 1912; Jean Richepin, Desfrânata, Bucureşti, 1914.
Repere bibliografice: Lovinescu, Scrieri, IV, 290-292; Ibrăileanu, Opere, III, 342-351; Streinu, Versificaţia, 117-118, 123, 135-136, 162; Bucur, Istoriografia, 139-143; Mihai Bordeianu, Versificaţia românească, Iaşi, 1974,24,39-40,53,61, 71-72,97,99; Vasile Voia, N. I. Apostolescu comparatist, SUB, Philologia, t. XXVIII, 1983; Cristea, Teleorman, 62-64; Ion M. Dinu, Nicolae I. Apostolescu. Omul şi opera, Craiova, 1983; Anghelescu, Lectura, 141-145; Dicţ. scriit. rom., 1,98-100.	F.F.
APOSTROF, revistă care apare la Cluj-Napoca, lunar, din ianuarie 1990, sub egida Uniunii Scriitorilor. Redactor-şef este Marta Petreu. Din colectivul redacţional fac parte Liviu Maliţa, Ioan Milea, Ovidiu Pecican, Mircea Ţicudean, Virgil Leon, Octavian Soviany, Ştefan Borbely, Ştefan Melancu, Horvăth Sandor, Claudiu Groza, Dora Pavel. Dorind să continue programul revistei „Echinox", A. se concentrează îndeosebi asupra fenomenului literar şi cultural actual, surprins în diversele lui ipostaze, dar şi într-o viziune integratoare. Rubrici: „Dosar", „Estuar", „Cronica literară", „Ospăţul filosofilor", „Vestiar", „Puncte de reper", „Eseu", „Cafe Apostrof", „Arhiva A", „Biblioteci în aer liber", „Colonia penitenciară". Revista publică versuri ale unor poeţi reprezentativi din diferite generaţii, de la perioada interbelică la cea contemporană: Lucian Blaga, Ion Barbu (inedite, 8-9/1994), Ion Pillat, V. Voiculescu, Nichifor Crainic, Radu Stanca (inedit, 5/2000), Radu Gyr, Adrian Maniu, Vintilă Horia, Ştefan Aug. Doinaş, Marin Sorescu (inedit, 5/1997), Mircea Cărtărescu, Mircea Ivănescu, Florenţa Albu, Ion Caraion, Ion Negoiţescu (inedit, 8-9/ 1994), Magda Cârneci, Augustin Pop, Judith Meszaros (debut), Alexandru Muşina, Dan Damaschin, Letiţia Ilea ş.a. Urmând să introducă în circuit valorile culturii şi literaturii române trecute sub tăcere în perioada comunistă, A. publică o serie de texte în proză, adesea cu caracter memorialistic, ale unor însemnaţi scriitori contemporani, iar din literatura interbelică reţine fragmente cu valoare îndeosebi documentară. Apar astfel texte din Camil Petrescu (fragmente din romanul Atomul, inedit, 1-2/1995), Lucian Blaga (începuturile şi cadrul unei prietenii, despre prietenia cu Nichifor Crainic, 5/1991), Cezar Petrescu (Pe când eram mai tineri, fragmente, 5/1991), Sextil Puşcariu (Călare pe două veacuri, pasaje cenzurate la apariţia volumului în 1968, şi Pagini de jurnal, 9/1993), Eugen Ionescu (Fragmente dintr-un jurnal intim, 6/1991), N. Steinhardt (un fragment din prima versiune a jurnalului fericirii, 1-2/1991), Paul Goma (fragmente din romanul Astra, 1/1990 ş.u.), Ion D. Sârbu (un fragment din Lupul şi catedrala, 3-4/1995, Fragmente de jurnal cu Blaga, 5-7/1995, şi fragmente din Jurnal clujean,
Apoziţia
Dicţionarul general al literaturii române 208
12/1996), Nicolae Balotă (fragmente din Caietul albastru, în 1995 şi 1996), Petru Comarnescu (Jurnal, inedit, 5/1993), Gabriela Melinescu (Jurnal suedez, în 1999-2001), Ion Negoi-ţescu, Adrian Marino, Mircea Zaciu, D. Ţepeneag, Norman Manea, Valentin Silvestru, Florenţa Albu ş.a. Teatru semnează Petru Dumitriu. Un interes deosebit îl prezintă rubricile „Dosar" (îngrijită de Ion Vartic) şi „Arhiva", unde sunt publicate texte mai puţin cunoscute sau inedite, dialoguri epistolare ale unor personalităţi ale literaturii române, frecvent însoţite de comentarii critice. Astfel apar scrisori semnate de Lucian Blaga, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, D. D. Roşea, Petre Ţuţea, Eugen Ionescu, Ştefan Baciu, Ion Caraion, G. Călinescu, Radu Petrescu, Norman Manea ş.a. în cadrul unor numere format carte, A. publică Scrisori către bunul Dumnezeu de Ion D. Sârbu, 12 scrisori de pe culmile disperării de Emil Cioran, însoţite şi de alte texte (12/1996), un „dosar" Eugen Ionescu (9/1998) etc. în domeniul studiilor literare, axate mai cu seamă asupra problematicii contemporane, revista atrage colaborarea unor critici şi istorici literari precum Ion Negoiţescu, Adrian Marino, Mircea Zaciu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Nicolae Balotă, Petru Poantă, Gheorghe Grigurcu, Mircea Popa, Ion Vartic, Mircea Muthu, Irina Petraş, Alex. Ştefănescu, Ion Vlad, iar cronica de carte este semnată de Liviu Maliţa, Ioan Milea, Mircea Ţicudean, Virgil Leon, Ovidiu Pecican, Octavian Soviany, Mircea Petean, Ion Bălu, Dumitru Chioara, Al. Cistelecan, Liviu Bleoca, Ştefan Borbely, Ruxandra Cesereanu, Laura Pavel ş.a. în mod deosebit se remarcă eseurile, în special literare şi filosofice, inserate la rubricile „Eseu" şi „Ospăţul filosofilor", semnate de Nichifor Crainic (Isus în ţara mea, 5/1991), Nae Ionescu, Anton Dumitriu, Petre Ţuţea, Emil Cioran, Arşavir Acterian, N. Steinhardţ, Nicolae Breban, Marta Petreu, Virgil Nemoianu, Ion Ianoşi, Matei Călinescu, Radu G. Ţeposu, Valentin Protopopescu, Alexandru Sever ş.a. Revista, bogată în traduceri, se axează îndeosebi pe fragmente din operele unor scriitori moderni şi contemporani, însoţite uneori de prezentări succinte. Sunt publicate poezii ale profesorului clujean Henri Jacquier, în versiunea românească a lui Lucian Blaga şi Ion Barbu (10/1995). Apar fragmente din Jurnalul ocult de August Strindberg, traduse de Gabriela Melinescu, din Căutarea intermitentă de Eugen Ionescu, în tălmăcirea Ancăi Măniuţiu, din jurnalele lui Lev Tolstoi (2/2001), Franz Kafka (4/2001) şi din alte scrieri aparţinând lui Emil Cioran, Petru Dumitriu, Paul Celan, Tristan Tzara ş.a. Revista iniţiază dezbateri şi anchete la care participă numeroşi scriitori, pe teme precum: criza culturii, revizionismul, statutul actual al scriitorului, naţionalism şi cultură, receptarea operei lui I. L. Caragiale. A. publică de asemenea un număr mare de interviuri cu scriitori şi oameni de cultură români şi străini: N. Steinhardt, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Cornel Regman, Alex. Ştefănescu, Andrei Pleşu, Ion Negoiţescu, Z. Ornea, Norman Manea, Matei Călinescu, Jean Starobinski, Jean Rousset, realizate de Marta Petreu, Ion Pop, Mihai Dragolea ş.a. în paginile revistei mai sunt incluse fişe biobibliografice ale unor scriitori din ţară sau din exil, documente din arhive personale, cronică teatrală,
plastică, muzicală, cugetări, aforisme (şapte aforisme inedite de Lucian Blaga, 3-4/1991), un „dicţionar de sinucideri", un „dicţionar de utopii şi antiutopii", un supliment începând din anul 1999. Alţi colaboratori: Victor Felea, Olga Caba, Ioan Muşlea, Victor Cubleşan, Ioan Groşan, Diana Adamek, Sanda Cordoş, Mircea Ghiţulescu, Ion Stratan, Maria Cornelia Oros, Andriana Fianu, Adriana Popescu, Virgil Mihaiu. M. W.
APOZIŢIA, cenaclu literar şi artistic înfiinţat la 23 martie 1969 la Miinchen, în Germania, din iniţiativa unui grup de intelectuali români stabiliţi în capitala Bavariei. „Fără preşedinţi, «Apoziţia» pare o nonexistenţă juridică, ce se vrea cultural productivă", va declara, într-un articol publicat în revista cu acelaşi nume (1/1973), poetul George Ciorănescu, conducătorul întrunirilor literare ce aveau loc în ultima vineri a fiecărei luni, la Haus der Begegnung, Rumfordstr. 12. G. Ciorănescu defineşte A. ca pe „o grupare" ce „nu şi-a impus obiectivul banal de a dinamita universul şi odată cu el lumea artelor, prin manifeste incendiare, care să producă o nouă revoluţie culturală galbenă, roşie ori policromă... Trăind din plin o epocă plină de ispite şi decepţii, ar trebui totuşi să ne ferim să devenim simpli prizonieri şi sclavi ai ei, practicând o artă a momentului, orientată după linia partidului la Est şi fluctuaţiile modei la Vest. Căci talentul nu trebuie sacrificat nici normativului estic, şi nici modelului artistic." La şedinţele A. au citit versuri AL Busuioceanu, Ion Anastasiu, George Ciorănescu, Mihai Cismărescu, Paul Celan, Horia Stamatu, Antoinette Bodisco, George Uscătescu, Doina Ienciu ş.a. Au avut loc dezbateri asupra unor traduceri din literatura universală datorate lui Al. Busuioceanu (San Juan de la Cruz), George Ciorănescu (Apollinaire, Nguyen Van Xiem, Miguel de Unamuno, Paul Gerhardt, T. S. Eliot ş.a.), Giuseppe Cifarelli (Dante Alighieri). Se traduce din literatura română în germană - M. Eminescu (Mathilde Kloss), Ion Barbu (Annelyi Gabany), în armeană — Lucian Blaga (Al. Apostu), în spaniolă — Ion Barbu (Al. Ciorănescu) ş.a. în cercurile de proză şi de dramaturgie au fost comentate lucrări de Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Mihai Niculescu, Virgil Marin Gherasim. Din 1973, lucrările citite în cenaclu au fost publicate în revista „Apoziţia". S-au organizat, de asemenea, seri muzicale şi conferinţe pe teme de artă plastică (Radu Maier), sărbătoriri ale evenimentelor istorice şi culturale. Din iniţiativa lui G. Ciorănescu, D. Ghermani şi M. Carp, au avut loc în 1986 „Zile de cultură românească" la Miinchen, iar în 1989, membri ai cenaclului au participat la comemorarea lui Mihai Eminescu la Paris. Colecţia „Apoziţia", iniţiată de cenaclu, a publicat următoarele volume: Aristide Burileanu, Carte de petece (1976), Mihaela Ghelmegeanu-Lausch, Versuri (1976), N. Novac, Tălmăciri din lirica americană (1977, 1979), George Ciorănescu, Morior ergo sum (1981), Mihaela Ghelmegeanu-Lausch, în spatele ecranului (1981), N. Novac, Sturm und Feuer (1982), George Ciorănescu, Mai aproape de îngeri (1986), Catrene definitorii diezate (1987), Metaerotism imaginar (1990) şi Spicuiri din lirica americană contemporană (1993). Considerând că „nimănui nu îi este îngăduit
209 Dicţionarul general al literaturii române
Arachelian
să asiste cu braţele încrucişate la transformarea unui neam mândru şi demn într-o armată de roboţi manipulaţi...", A. şi-a exprimat în anii '80 şi '90 solidaritatea cu grupările disidente sau protestatare din ţară prin apeluri, scrisori deschise, manifeste, transmise de cele mai multe ori, prin postul de radio Europa Liberă. După dispariţia, în 1993, a lui George Ciorănescu, conducerea cenaclului a revenit lui Vasile Iliescu, iar din 1996 lui Pavel Chihaia, Titu Popescu şi Radu Bărbulescu. M.P.-C.
APOZIŢIA, revistă a cenaclului literar şi artistic „Apoziţia" din Miinchen, apărută între 1973 şi 1994, anual în primii trei ani, ulterior — în numere duble acoperind perioade de 2-5 ani; în total nouă volume broşate, de 190-230 pagini. Mai multe modificări survenite în caseta redacţională vădesc caracterul oarecum spontan al apariţiei acestei reviste de cenaclu. Ion Dumitru, în a cărui editură muncheneză se tipăreşte A., este şi redactorul primului număr, cules pe gestetner; la numărul 6-7 (1980-1981) i se alătură, ca redactor, George Ciorănescu, conducătorul cercului literar, care până atunci figura ca lector şi corector; de la numărul 8-9 (1982-1985), G. Ciorănescu devine unic redactor, iar Ion Dumitru — editor. Grafica de bună calitate (portrete, desene, viniete) şi coperta sunt realizate de Radu Anton Maier; sporadic, reproduceri după St. Eleutheriades, desene de Şt. Munteanu, fotografii de Dan Eremia Grigorescu, Aurelia Leicard ş.a. îmbogăţesc ilustraţia revistei. Un articol inaugural, Ce este „Apoziţia", nesemnat, dar aparţinând, fără îndoială, lui George Ciorănescu, configurează profilul acestei publicaţii de cultură românească, care nu-şi propune un program sau o direcţie literară, nu-şi pune problema „opţiunii sau adeziunii la una sau alta din şcolile, tendinţele şi curentele existente" şi nu refuză nici o experienţă „în afara dogmatismului ultrasimplificator". Dincolo de refugiul artistic — „întâlnire în parte întâmplătoare de tineri cărunţi cu preocupări imaginar artistice, aparţinând la diferite familii spirituale" —, A. caută să împlinească imperative culturale majore, cărora intelectualii români din exil nu au încetat niciodată să le răspundă. „Căci — declară autorul articolului - astăzi cinstirea patriei prin cultură nu mai poate fi numai o afirmaţie, ci trebuie să fie o afirmare [...] a scrie româneşte la nivelul culturii occidentale este o operă la fel de folositoare cu a explica ethosul românesc şi specificitatea valahă într-o limbă străină." Revista fructifică, doar cu puţine excepţii, producţia literară a membrilor cenaclului, scriitori români şi germani, proveniţi din România şi stabiliţi în Germania. Rareori pot fi întâlnite semnăturile unor autori din afara graniţelor germane (Vintilă Horia, Mira Simian, Ştefan Baciu, V. Posteucă, Aron Cotruş, N. Novac, Ionel Jianu, Al. Busuioceanu; în numărul 10-11/ 1986-1988, se publică şi câteva poezii de Doina Cornea). Cei mai frecvenţi colaboratori strnt George Ciorănescu, Al. Ciorănescu, Aristide Burileanu, Anton Baraschi, Ion Anastasiu, Ion Dumitru, Mathilde Kloss, Mihaela Ghelmegeanu-Lausch, Annely Ute Gabanyi, Ion Cicală, Virgil Marin Gherasim, Emil Sigmeth, Dorina Ienciu, Iacob Popper. Primele numere simt consacrate, cu precădere, versurilor originale şi traducerilor
din poezia română în germană (Eminescu, tradus de Mathilde Kloss), ca şi traducerilor din literatura universală (semnate de Al. Busuioceanu, Al. Ciorănescu, G. Ciorănescu, N. Novac, Giuseppe Cifarelli). Scurte „note biobibliografice", conţinând preţioase date asupra scriitorilor din exil, prefaţează, începând de la numărul 3/1975, grupajele de versuri şi proză scurtă. Textele critice, cronici şi studii istorico-literare, adeseori contribuţii de excepţie la bibliografia operei, precum studiul lui Horia Stamatu Gr. Cugler - Apunake ori al lui G. Ciorănescu despre Ion Barbu. Poet de circumstanţă (2/1974), risipite iniţial în tot cuprinsul revistei, sunt ulterior grupate la rubrica „Semnalări" (uneori „Semnalări. Interpretări. Comentarii"), sub semnăturile lui Aristide Burileanu, Gh. Timofte, G. Ciorănescu, Pavel Chihaia, Gelu Ionescu, I. Negoiţescu, Adolf Armbruster, Virgil Nemoianu şi Matei Cazacu. Consemnările, ca şi comentariile critice au în vedere mai ales revistele şi cărţile exilului, dominate, în anii '80, de tematica dezvăluirilor din memoriile despre închisorile comuniste (G. Ciorănescu, Piteştii. Apogeul torturii totale, Testamentul din morgă al unui supravieţuitor al temniţelor comuniste; Doru Novacovici, Despre închisorile şi lagărele prin care am trecut; Cicerone Ioniţoiu, Morminte fără cruce). în A. se publică, deopotrivă, şi altfel de pagini memorialistice, între care şi Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, memorial al anilor petrecuţi în închisoare de C. Noica, citit în 1986, cu îngăduinţa autorului, în cercul „Apoziţia", în traducerea lui G. Ciorănescu, după originalul englez. Sub genericul „Literatura nouă şi istoria recentă", Aristide Burileanu trece în revistă cele mai importante romane româneşti contemporane (Delirul de Marin Preda, Feţele tăcerii de Augustin Buzura, Caloianul de I. Lăncrănjan). Sumarul ultimelor apariţii ale A. se îmbogăţeşte cu alte două rubrici: „Documente" — istorice şi literare (Iuliu Maniu, O scrisoare inedită despre încheierea şi aplicarea armistiţiului; Horst Fassel, Un document inedit din 1864 despre I. Creangă) şi „In memoriam", semnată de G. Ciorănescu (Brutus Coste, diplomatul ostaş în slujba ţării; Horia Roman: poet prin vocaţie, jurnalist prin profesie). Integral, numărul 12-13/ 1991 este dedicat lui Mihai Eminescu, iar ultimul număr (14-15/1992-1994, apărut după moartea lui G. Ciorănescu) este consacrat aproape în întregime memoriei celui care aproape un sfert de secol condusese cel mai important cerc literar românesc din Germania şi revista lui.	M.P.-C.
ARACHELIAN, Vartan (21.X.1936, Constanţa), prozator şi publicist. Este fiul lui Haciadur Arachelian, comerciant, şi al lui Supie (n. Ovanesian). După absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1965), îmbrăţişează cariera jurnalistică: redactor la „Scânteia tineretului" (1965-1970) apoi, până în 1999, cu două întreruperi, în 1983 şi 1991, când este îndepărtat temporar, redactor la Televiziunea Română. Din 1999, activează ca jurnalist independent. A debutat cu schiţe în ziarul „Dobrogea nouă" (1955), iar editorial cu volumul Aventurile „originalităţii" (1968). în 1996 a primit Premiul „Pamfil Şeicaru".
Araia
Dicţionarul general al literaturii române 210
Cartea de debut, dar şi următoarea (Cum învăţăm să trăim, 1977) recomandau un publicist cu aptitudini de reporter şi de eseist pe teme civice. Textele de aici simt montaje dinamice de reportaj, comentariu, interviu, anchetă, incursiune biografică, interferate ingenios. Ulterior, A. este atras de evocarea istorică amplă, minuţios documentată şi resuscitând, pe un schelet epic, personaje şi evenimente reale. Intervalul de timp subîntins de aceste documente cu tentă literară, situate la graniţa dintre reconstituirea istorică şi roman şi având ca liant tematic problema naţională, începe cu deceniile luptei de emancipare dinaintea primului război mondial (Sub blestemul imperiului, 2000), continuă cu anii 1914-1916 (Toamna pătimirii noastre, 1980) şi următorii, până la 1 Decembrie 1918 (Duminică, după infern, 1983) şi se încheie cu deceniul al patrulea al secolului, care face obiectul unui roman istoric, Ediţie specială (1990), reeditat în 1999 sub titlul originar, Noaptea bastarzilor. Este o frescă epică a vieţii politice româneşti (cu trimiteri substanţiale şi la contextul european), atinsă de „bizantinism" şi de agresiunea totalitară. Remarcabilă literar este radiografia contrastelor sociale ale unui Bucureşti policrom, a mediilor jurnalistice şi a unor figuri politice de prim-plan (I. G. Duca, Carol al II-lea, apoi „bastarzii" legionari ş.a.) Totul este evocat din perspectiva a doi ziarişti independenţi, însă documentul viu, personajele şi scenele istorice domină lumea romanului.
SCRIERI: Aventurile „originalităţii", Bucureşti, 1968; Cum învăţăm să trăim, Bucureşti, 1977; Vorbeşte-mi de dragoste, Bucureşti, 1978; Toamna pătimirii noastre, Bucureşti, 1980; Duminică, după infern, Bucureşti, 1983; Ediţie specială, Bucureşti, 1990; ed. (Noaptea bastarzilor), Bucureşti, 1999; Convorbiri cu Corneliu Coposu, Bucureşti, 1992; Cuvântul care zideşte, Bucureşti, 1993; Faţă în faţă cu Petre Roman, Bucureşti, 1996; în faţa dumneavoastră. Revoluţia şi personajele sale, pref. Florin Constantinul, Bucureşti, 1998; Sub blestemul imperiului, Bucureşti, 2000; Sub semnul Crucii, Bucureşti, 2001; Măştile puterii, Constanţa, 2002.
Repere bibliografice: Victor Felea, „Cum învăţăm să trăim", TR, 1978, 22; Sergiu Selian, Un moralist modern, TMS, 1978, 9; Victor Felea, Anchetele reporterului, TR, 1979, 7; Mihai Ungheanu, O evocare lucidă: „Toamna pătimirii noastre", LCF, 1980, 17; Mihai Stoian, Cultivarea faptului de viaţă, „Presa noastră", 1981,10; Mihai Ungheanu, Vartan Arachelian, „Duminică, după infern", LCF, 1984, 40; C. S.[tănescu], UItimul deceniu înainte de comunism, ADV, 1999,2973.	N.M.
ARAIA, Zicu A. (1.VIII.1877, Samarina, Grecia — 1945), poet. Neam de ţărani macedoneni, A. s-a născut în cea mai înaltă aşezare din Balcani. A deprins buchile în satul natal, frecventând apoi, până în 1894, Gimnaziul român din Ianina. După absolvire, se înscrie la Liceul român din Bitolia. în 1897, încheind anii de şcoală, vine la Bucureşti, pentru a urma, din 1898, Facultatea de Litere. însă, fire mai puţin răzbătătoare, e covârşit de dificultăţile materiale şi, nevoit să renunţe la studenţie, intră ca bursier (1898-1899) la Şcoala Superioară de Agricultură din Herăstrău. în 1900, se întoarce la ai săi, pe plaiurile Pindului, unde, valorificându-şi iscusinţa pedagogică, va fi ani de-a rândul institutor la Meţova şi la Pretori, institutor-director la şcoala din Samarina (în timpul verii) şi la cea din Vlahu-Iani. Din 1924 dispune de o catedră la Liceul
român din Grebena, liceu care tipărea şi o revistă, cu un titlu iubit de aromâni — „Lumina".
în „Lumina", „Calendarul aromânesc", „Lilicea Pindului", „Flambura", „Peninsula Balcanică", „Almanahul aromânesc «Frăţia»", „Revista aromânească", o altă „Lumină" (1936-1937), precum şi în „Dimândarea", „organ de luptă românească", A. îşi publică poemele evocatoare pentru existenţa zbuciumată, asediată de potrivnicii, a fraţilor săi „de ginte aromână". Această frântură de români trăind sub zări întunecate, căci „Ş'chirirea-aşteaptă un popor / când dulţea-l'i limbă cheare" (S-a dus bucuria de la noi...). în dispoziţie elegiacă, melancolia găsindu-şi un spaţiu de rezonanţă în decorul autumnal, samarineanul cântă de „dor şi jale", atent la ritmuri şi chiar la muzicalitatea rostirii. îşi împărtăşeşte mâhnirile, iar alteori revolta, în versuri ce mărturisesc hotărât influenţa lui
G.	Coşbuc, din a cărui lirică a şi încercat unele echivalenţe în aromână (Moartea lui Fulger, Nunta Zamfirei, El Zorab, Noi vrem pământ). în acelaşi grai, folosindu-se de o traducere a lui
H.	G. Lecca, a transpuns poemul Enoh Arden al lui Alfred Tennyson. Creionând, cu stângăcii şi asperităţi, pasteluri în care încearcă să dea contur unor crâmpeie senine, idilice din viaţa păstorească, punând, răzleţ, câte un accent satiric, A. nu uită nici o clipă că „armânescu sândzi strigî". Biruindu-şi deprimarea, el îşi aspreşte glasul, vrând să se exprime cât mai energic, mai răspicat. Numai că, temperamental, gesticulaţia combativă nu i se prea potriveşte. Samarineanul rămâne un poet strict dialectal.
SCRIERI: [Poezii], în Antologie aromânească, îngr. Tache Papahagi, Bucureşti, 1922,155-166,170-172, în Tache Papahagi, Poeţii Z. A. Araia şi T. Caciona, Bucureşti, 1932,2-97, în Antologie lirică aromână, îngr. şi pref. Hristu Cândroveanu, Bucureşti, 1975, 174-183, în UVPA, 178-188. Traduceri: Alfred Tennyson, Enoh Arden, Monastir, 1911, reed. fragm. în Antologie aromânească, îngr. Tache Papahagi, Bucureşti, 1922,167-169.
Repere bibliografice: Tache Papahagi, Zicu A. Araia, în Antologie aromânească, Bucureşti, 1922,154; Tache Papahagi, Versuri în dialect, „Peninsula Balcanică", 1924, 6; Scrima Ioan, Poetul Zicu Araia, „Lumina", 1936,1; N. Chiriac-Dimancea, Câţiva dintre scriitorii macedoneni. Contribuţia lor la literatura cultă românească, „Revista noastră" (Ploieşti), 1938, 49-50; Hristu Cândroveanu, Zicu A. Araia, în Antologie lirică aromână, Bucureşti, 1975, 173; Hristu Cândroveanu, Zicu A. Araia, UVPA, 176-177.'	F.F.
ARAMĂ, Horia (4 .XI.1930, Iaşi), poet, prozator şi eseist. Este fiul Roxanei (n. Goldu) şi al lui Iancu Aramă, funcţionari. Absolvent al Şcolii de Literatură „M. Eminescu" (1954), A. a făcut studii, neterminate, la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, fiind apoi redactor la Radio (1950-1952) şi la mai multe publicaţii pentru copii. Debutează în 1950 cu versuri pentru copii, pentru ca, în continuare, să publice într-un ritm susţinut volume de proză scurtă ştiinţifico-fantastică, nuvele fantastice, apoi romane. A colaborat frecvent, de-a lungul anilor, la revistele „Viaţa românească", „România literară", „Contemporanul", „Echinox" ş.a. A semnat, uneori în colaborare, traduceri din autori cehi, maghiari, polonezi.
211 Dicţionarul general al literaturii române
Arbore
Poezia pentru copii a lui A. reprezintă prelucrarea unui sentimentalism minor, derivabil din contextul ideologizant al deceniului şase. Trecerea autorului la genul literaturii fantastice şi ştiinţifico-fantastice va reflecta găsirea timbrului propriu, personalizat. O constantă a acestor scrieri, punct de plecare pentru problematizări topite în fluxul epic al textelor, o reprezintă frecventarea motivelor clasice ale „transferului de personalitate" şi „dedublării eului" (Cornel Robu); referinţele la care se poate face trimitere din această perspectivă simt abundente în spaţiile universal şi naţional ale genului (Robert L. Stevenson, Gustav Meyrink, Vladimir Colin), ceea ce poate însemna că originalitatea moderată a autorului român este într-o bună măsură efectul unei asumări voluntare. Un derivat este ideea, curentă în epocă, a alienării individului uman; punerea în scenă se realizează prin imaginarea — veridică în parametrii codului fantastic — a unor lumi posibile care să faciliteze contactul umanului cu non-umanul. în Verde Aixa
(1976), peisajul central al romanului este ocupat, după modelul lui Stanislaw Lem din Solaris, de o planetă vie care îi extermină pe rând pe membrii expediţiei colonizatoare, substituindu-i prin simulacre de natură vegetală ce păstrează aparenţa superficială a umanului. Romanul Ţărmul interzis (1972) rescrie (pe urmele unui Robert Silverberg) tema de largă răspândire a hoţilor de trupuri care preiau controlul asupra carcaselor biologice ale altora, parazitându-le conştiinţa şi emoţiile. Pe pretexte mai mult sau mai puţin similare contactului umanului cu non-umanul, cu efecte alienante pentru cel dintâi termen, sunt construite povestirile din Moartea păsării săgeată (1966) ori Cosmonautul cel trist (1967), reluate parţial în Pălăria de pai (1974); trama epică este adesea, în tradiţia literaturii ştiinţifico-fantastice scrise în România deceniilor şase şi şapte, „îmblânzită" prin introducerea în discurs a unui ton vag liric. Colecţionarul de insule (1981), Insulele fericite (1986) şi O insulă în spaţiu (1991) sunt eseuri pe tema utopiilor literare; cărţile valorificate aici compun o bibliografie nesistematică, dar diversă, în alcătuirea căreia intră şi exemplificări din spaţiul românesc.
SCRIERI: Păsări călătoare, Bucureşti, 1955; Fumul, ploaia, un ţânţar şi-o pereche de-ochelari, Bucureşti, 1957; De la om la om, Bucureşti, 1960; Omul care are timp, Bucureşti, 1964; Femeia cosmică, Bucureşti, 1965; Scări la stele, Bucureşti, 1965; Lumile stau de vorbă, Bucureşti, 1966; Moartea păsării-săgeată, Bucureşti, 1966; Cosmonautul cel trist, Bucureşti, 1967; Dumnezeu umbla desculţ, Bucureşti, 1968; Ţărmul interzis, Bucureşti, 1972; Pălăria de pai, Bucureşti, 1974; Jocuri de apă, Bucureşti, 1975; Verde Aixa, Bucureşti, 1976; Cetatea Soarelui, Bucureşti, 1978; Colecţionarul de insule, Bucureşti, 1981; Dincolo de paradis, Bucureşti, 1983; Insulele fericite. Călătorie în lumea utopiei, Bucureşti, 1986; O insulă în spaţiu, Bucureşti, 1991; Egocentrism, Bucureşti, 2000; Planeta celor doi sori, Bucureşti, 2003. Traduceri: Jiri V. Svoboda, Cântece din Praga, Bucureşti, 1958; Vasil Iv. Stoianov, Zumbai zum, Bucureşti, 1959; Szabo Magda, Spuneţi-i Zsofiei, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Eugen Haidai); Lucjan Wolanowski, Adio, bumerang. Australia ieri şi azi, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Teodor Holban); David Brin, Poştaşul vine după Apocalips, Bucureşti, 1993; Pierre Bellemare, Marile crime ale istoriei, Bucureşti, 1999.
Repere critice: Al. Sincu, „Scări la stele", GL, 1965,51; Marian Popa, Â propos de..., LCF, 1968,2; Ilie Constantin, „Cosmonautul cel trist", GL,
1968,3; Magdalena Popescu, „Dumnezeu umbla desculţ", GL, 1968,31; Magda Ursache, „Dumnezeu umbla desculţ", CRC, 1968, 51; Mircea Iorgulescu, „Ţărmul interzis", LCF, 1972, 45; Valeriu Cristea, Diversitatea stilurilor, RL, 1974,30; Adrian Rogoz, Pârghia viitorului, VR, 1974, 10; Constantin Cubleşan, „ Verde Aixa", RL, 1977, 13; Alex. Ştefănescu, Un zâmbet amar, VR, 1979,10; Al. Tănase, „Colecţionarul de insule", RL, 1983,39; Adrian Rogoz, „Dincolo de paradis", VR, 1985,3; Mirodan, Dicţionar, 1,66-68; Cornel Robu, Horia Aramă, în Timpul este umbra noastră, Cluj-Napoca, 1991,161-164; Dicţ. scriit. rom., 1,100-102; Cosma, Romanul, II, 229-230; Popa, Ist. lit., II, 1024; Dicţ. analitic, IV, 653-656; Opriţă, Anticipaţia, 194-203.	C.Pp.
ARARAT, revistă lunară apărută la Bucureşti din 1 iulie 1924 până în mai 1942, ca publicaţie a armenilor din România, sub direcţia lui A. Manissalian, preşedintele Orfelinatului Armean din România, apoi a lui V. Mestugean, scriitor. Revista este puternic ancorată în viaţa armenilor din ţară, despre care se dau tot felul de ştiri, dar şi în aceea a ţării de origine, al cărei trecut şi a cărei cultură sunt mereu readuse în atenţie, la fel ca şi viaţa comunităţilor armene din Serbia. Un loc important este acordat literaturii române, reproducându-se foarte des poezii de Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Macedonski, Goga, Petru Vulcan, Smara, Gr. V. Dimitriu, Mihail Cruceanu, N. Vulovici. Dintre prozatori sunt prezenţi cu texte D. D. Pătrăşcanu, Av. Aharonian, Gr. Zohrab, Grodian, Mikael Ohanesian, Raffi, Şirvarezade, V. Mestugean ş.a. Revista găzduieşte folclor, tradiţii şi obiceiuri armene şi numeroase articole despre viaţa şi trecutul armenilor, unele semnate de N. Iorga, H. Dj. Siruni, Ion Sângiorgiu, Fr. Macler, Jules Merza ş.a., N. Iorga primind la un moment dat Premiul Bremond sau „Armenia" pentru cercetările sale. Sunt prezentaţi apoi doi poeţi armeni, V. Cozmin şi Daniel Varujan, precum şi francezul Fr. Macler, pentru cercetările sale în domeniu. Se reproduc o schiţă de Panait Istrati şi altele de Pierre Loti şi Fr. Werfel şi se publică o variantă armeană a Meşterului Manole. Din câmpul literaturilor străine sunt evocaţi scriitori ca Lamartine, Hugo, Barbusse, D'Annunzio ş.a. Este salutată traducerea Bibliei de Gala Galaction, se deplânge moartea lui O. Goga şi a lui G. Ibrăileanu, iar lui Eminescu i se consacră mai multe articole.	M. Pp.
ARBORE, Grigore (pseudonim al lui Grigore Popescu;
11.VI.1943, Pietroşiţa, j. Dâmboviţa), poet şi traducător. Este fiul Măriei (n. Cârstoiu) şi al lui Grigore Popescu, ţărani. A urmat liceul la Târgovişte şi a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, secţia istorie veche şi arheologie (1965), precum şi Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu", secţia istoria şi teoria artei (1970). între 1973 şi 1975 face studii de specializare la Pisa, în Italia, unde îşi dă doctoratul în istoria artelor (1975), obţinând şi doctoratul în filologie la Bucureşti, în
1981.	Debutează cu versuri în „Luceafărul", în 1963; debutul editorial îl constituie volumul Exodul (1967). A fost redactor la „Scânteia" (1967-1968), „Luceafărul" (1968-1969), „Scânteia tineretului" (1969-1970), „Amfiteatru" (1971-1973,1975-1982), „Viaţa studenţească" (1975-1982). A publicat articole şi cronici de artă nu numai în periodicele la care a fost redactor, ci şi în
Arbore
Dicţionarul general al literaturii romane 212
„România literară", „Contemporanul" ş.a. în 1987 se stabileşte în Italia, unde lucrează la Consiglio Nazionale delle Ricerche.
Volumul de debut propune o formulă lirică de factură clasicizantă (în sensul clasicităţii greco-latine), un amestec de onirism şi expresionism (poate influenţat şi de modelul poeziei lui Ioan Alexandru), exterior, decorativ, a cărui artificialitate se complică până la ermetism şi manierism, tendinţă accentuată în volumele următoare. „Universul poetic", „imaginea" sunt construite, livreşti, circulare, închise. Ele comunică de fapt lipsa de comunicare, de fior liric, o absenţă. Ţipătul „expresionist" este mai mult tăcere, ecoul unui sunet, încremenire. Natura se denaturalizează, peisajul se construieşte din afară şi rămâne exterior, legătura cu eul liric se estompează, sub presiunea unei imperioase nevoi de obiectivare, de distanţare — un „exod" al eului din propriul act al exprimării sale. Revelării „eului" i se substituie un amplu scenariu imagistic, uneori fascinant, alteori straniu ori retoric-convenţional, în sensul convenţiei „clasice", astfel încât „absenţa" se înveşmântează într-un bogat decor, al cărui simbolism complicat camuflează vidul interior. Lipsa unei evoluţii stilistice, reluarea aceloraşi teme şi motive, de la un volum la altul, îşi pot găsi astfel o explicaţie. Călătoria („exodul"), corabia (luntrea), moartea şi reînvierea, umbra, devenirea (destinul), apa (fluviul, ploaia, marea), lumina (soarele, focul), fântâna, ochiul şi orbirea, cunoaşterea sunt polii simbolici ai acestui univers poetic. O poezie emblematică, Şi parcă totul?, indică sensul unui exod universal, dinspre Sudul solar (dominat de vegetaţie, de culoarea verde) către Nordul nocturn (alb, acoperit de zăpezi). A. valorifică formule lirice dintre cele mai diverse: teme antice, stil clasicizant (obsedantul mit al argonauţilor, titlurile latine ale unor poeme), ritmul şi universul folcloric (influenţe blagiene, argheziene), aluzii la poezii ori tendinţe, simboluri consacrat moderne (Corbul lui Poe, simbolismul francez, T. S. Eliot). Pax autumnalis, prin formula prozodică, este o replică la Oda lui Eminescu, iar Balada regelui Lys, prin tematică şi stil, trimite la Doinaş şi Macedonski. Se pot identifica alte afinităţi, cu obsesiile bacoviene, cu descriptivismul pillatian, cu ermetismul barbian ori cu onirismul lui Gellu Naum. Cărţile sale de versuri reiau aceleaşi teme şi motive, în acelaşi registru stilistic, al detaşării de sine echilibrate, decorative; pietrificarea emoţiei este dublată de conştiinţa propriei goliri interioare şi a neputinţei de exprimare poetică. Fără a se impune în contextul literar al anilor '70, poezia scrisă de A. reprezintă o voce cu o notă distinctă, caracterizată prin impersonalitatea rece, deghizată într-o imagistică livrescă, barochizantă.
SCRIERI: Exodul, Bucureşti, 1967; Cenuşa, Bucureşti, 1969; Auguralia, Bucureşti, 1972; Chagall, Bucureşti, 1972; Piero della Francesca, Bucureşti, 1974; Poeme, Bucureşti, 1974; Futurismul, Bucureşti, 1975; Averse, Bucureşti, 1976; Cetatea ideală în viziunea Renaşterii, Bucureşti, 1978; Bellini, Bucureşti, 1978; Stolul de argint, Bucureşti, 1979; Retrageri, postfaţă Paul Dugneanu, Bucureşti, 1982; Din toate părţile, Bucureşti, 1984; Forma ca viziune, Bucureşti, 1984; Paul Vasilescu, Bucureşti, 1987. Traduceri: J. Ph. Minguet, Estetica rococoului, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Smaranda Roşu); A. Tabucchi, Piaţa Italiei, Bucureşti, 1981; A. Chastel, Artă şi umanism la Florenţa pe vremea lui Lorenzo
Magnificul, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Smaranda Roşu); E. Garin, Umanismul italian, pref. edit., Bucureşti, 1982.
Repere bibliografice: Marin Mincu, Grigore Arbore, „Exodul", AFT, 1967,21; Ion Negoiţescu, Triptic poetic, F, 1967,11; Laurenţiu Ciobanu, „Exodul", CRC, 1967,49; Florin Mugur, „Exodul", VR, 1968,1; Valeriu Cristea, „Exodul", AFT, 1968, 2; Florin Manolescu, Grigore Arbore, „Cenuşa", RL, 1969, 48; Doinaş, Diogene, 143-144; Adrian Popescu, Grigore Arbore, „Auguralia", ST, 1973,1; Dinu Flămând, „Auguralia", ARG, 1973,2; Mircea Iorgulescu, Grigore Arbore, LCF, 1974,27; Mihai Ungheanu, Grigore Arbore, „Poeme", LCF, 1974, 37; Piru, Poezia, II, 409-413; Mincu, Poezie, 192-193; Barbu, O ist, 140-142; Iorgulescu, Scriitori, 24-25; Laurenţiu Ulici, Conştiinţă şi opţiune, CNT, 1979,8; Dan Alexandru Condeescu, Sensibilitate şi cultură, LCF, 1979,13; Mircea Iorgulescu, Un spirit reticent, RL, 1979,20; Alboiu, Un poet, 136-137; Laurenţiu Ulici, Grigore Arbore, „Retrageri", CNT, 1983,17; Grigurcu, Existenţa, 324-330; Dicţ. scriit rom., 1,102-103; Manolescu, Enciclopedia, 56-57.	R.D.
ARBORE, Zamfir C. (14.XI.1848, Cernăuţi - 2.IV.1933, Bucureşti), publicist şi memorialist. Descendent al unor vechi familii de boieri, fiu al secretarului gubernial Constantin Ralli, A. urmează liceul la Chişinău, Nikolaev şi Moscova, se înscrie în 1867 la Universitatea din Moscova, trecând apoi la Academia Militară de Medicină din Petersburg. Intră în cercurile narodnice studenţeşti, este arestat şi întemniţat, în cele din urmă, în fortăreaţa Petropavlovsk, de unde, după o detenţie de mai bine de doi ani, ia calea exilului şi ajunge în Elveţia. Activează în cercurile socialiste de aici, în care se aflau numeroşi emigranţi ruşi, redactează în limba rusă două gazete şi mai multe broşuri de propagandă, trecute apoi clandestin în Rusia. După 1876, se stabileşte în România, cetăţenia română fiindu-i recunoscută în 1881. Contribuie la organizarea unor cercuri socialiste şi la editarea unor periodice de aceeaşi orientare. Cu vremea, s-a îndepărtat de prietenii lui politici, rămânând legat doar de aspiraţiile umanitariste ale mişcării; era, ca şi alte vlăstare aristocrate, un utopic, teoretizând, printre altele, menirea intelectualului în viaţa unei societăţi, necesitatea unei reforme morale întru regenerarea umanităţii. Constant a rămas numai în fervenţa urii lui faţă de ţarism. La Bucureşti lucrează în redacţia ziarelor „Românul", „Telegraful", „Telegraful român", „Corespondenţa română" ş.a., este funcţionar la Arhivele Statului, conduce aproape trei decenii serviciul statistic al Primăriei, fiind, după 1900, şi profesor de limba rusă la Şcoala superioară de război.
Scriind în limba rusă şi în română, A. nu se mărgineşte la publicarea de propagandă narodnică. Colaborează la alcătuirea părţii privitoare la Rusia din La Geographie universelle a lui Elisee Reclus (geograf şi militant socialist care redacta împreună cu A. şi publicaţia „Le Travailleur"). Dar lucrarea sa de căpătâi este Basarabia în secolul XIX (1898), o monografie istorico-geografică a ţinutului, interesantă în special prin datele arheologice, etnografice şi folclorice. Autorul elaborează şi Dicţionarul geografic al Basarabiei (1904). Deşi nu s-a considerat un scriitor, a lăsat o serie de confesiuni, multe mărturii autobiografice dezvăluind cel puţin un condei atent. Memorialistica din Temniţă şi exil (1894), Nihiliştii (1895), în exil (1896), reluată fragmentar în volumul în temniţele ruseşti (1923), evocă
213 Dicţionarul general al literaturii române
Arc
tinereţea agitată a unei generaţii, destinul nu o dată tragic al unor militanţi. înaintea lui C. Stere, A. se referă la atmosfera terifiantă din Rusia ţaristă, la infernul închisorilor, elogiind elanurile generoase, sacrificiul luptătorilor antiţarişti, majoritatea oameni cu o tinereţe sfărâmată. Numeroase portrete de socialişti, cunoscuţi în Rusia, Elveţia şi România, sporesc, în pofida unor tuşe subiective, valoarea de document a scrierilor. Anterior, publicase în „Amicul copiilor", revistă scoasă, între 1891 şi 1894, împreună cu Şt. Basarabeanu (Victor Crăsescu), mai multe schiţe şi povestiri pătrunse de duioşie şi compasiune faţă de suferinţă, trecând cititorului chibzuite lecţii de morală. Apărute numai în presă, câteva texte, tatonări în literatura de aventuri, romane ori povestiri (Fraţii Lupu, Gambuzino sau Căutătorii de aur, Istoria unui român în America, Diamantul pierdut, Mercedes şi Dolores ş.a.), prelucrările după Cervantes, Daniel Defoe, Alphonse Daudet, H. Chr. Andersen, basmele şi legendele mitologice se adresau, la sfârşit de secol XIX, copiilor, vârstei lor.
SCRIERI: Temniţă şi exil, Râmnicu Sărat, 1894; Nihiliştii, Bucureşti, 1895; în exil, Craiova, 1896; în temniţă, Craiova, 1897; Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898; în temniţele ruseşti, Bucureşti, [1923]; în puşcăria Petro-Pavlovsk, Bucureşti, 1924; Opere alese, îngr. şi pref. A. Kidel, Chişinău, 1957.
Repere bibliografice: Iorga, Oameni, III, 361,372-373; Paul Zarifopol, Zamfir Arbore, ALA, 1933,644; Haneş, Scriitorii, 268-285; Dicţ. lit. 1900,
46-47.	G.D.
ARBOROASA, societate cultural-literară a studenţilor români de la Universitatea din Cernăuţi, care a funcţionat între 1875 şi 1877. în condiţiile dominaţiei austriece, şedinţa inaugurală a avut loc la 17 februarie 1876, din iniţiativa lui Teodor V. Ştefanelli şi a lui Ciprian Porumbescu. Cel dintâi a ţinut cu acest prilej un discurs intitulat Principiul naţionalităţilor în secolul al XlX-lea şi starea culturii românilor din Bucovina, prezentând totodată şi scopul societăţii: „perfecţionarea reciprocă a membrilor pe terenul naţional, literar şi social, prin prelegeri literare, îndeletnicirea în arta oratorică, susţinerea unui cabinet de lectură, a unei biblioteci, aranjări de petreceri, serate literar-declamatorice muzicale, sprijinirea membrilor sărmani şi căutarea lor gratuită în caz de boală". Şedinţele Societăţii erau fie administrative, fie social-literare. La aceste şedinţe se făcea muzică, se citeau producţii literare originale, se declamau poezii, se susţineau conferinţe literare sau ştiinţifice, însoţite de discuţii. Societatea avea şi un imn compus de Ciprian Porumbescu, pe versuri de T. V. Ştefanelli. în primul an, numărul membrilor a fost de 44, T. V. Ştefanelli şi Vasile Morariu fiind membri extraordinari. Primul ei preşedinte a fost Gherasim Buliga, student la litere, iar vicepreşedinte Ion Topală, student în teologie, pentru ca din februarie până în noiembrie 1877 preşedinte să fie Ciprian Porumbescu. Societatea a scos şi o serie de reviste umoristice, precum „Linguşitorul", „Leuşteanul" şi altele. în aprilie 1877, membrii A. au luat iniţiativa întocmirii unei statistici a studenţilor români care frecventau universităţile Imperiului şi a efectuării unui recensământ al studenţilor români. întrucât A. a primit unele ajutoare oferite de Ministerul Instrucţiunii din România şi l-a comemorat pe domnitorul Grigore Ghica, cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la cedarea Bucovinei către austrieci, societatea a fost târâtă într-un proces oneros, iar conducătorii ei arestaţi şi întemniţaţi. La 11 noiembrie 1877 s-a emis un ordin pentru desfiinţarea societăţii. Procesul a fost judecat în februarie 1878, iar împricinaţii eliberaţi.	I.Cr.
ARC, revistă care a apărut la Focşani, într-un singur număr, la 15 aprilie 1937, redactor fiind Pavel Nedelcu. Subtitlul publicaţiei este „Literatură şi pamflet", iar articolul-program, Precizări, nesemnat, pune problema raportului poet-critic în termeni ireconciliabili: „Tu nu numeri, de fapt, stelele în versurile tale [...] — ca un pezevenghiu cu ochelari să-ţi dea nota 5 în literatură, pentru că nota 10 o poate primi numai dânsul." Militând pentru o artă tânără, fără complexe, opusă anchilozării intelectuale şi rutinei, A. publică un credo liric semnat de Virgil Carianopol (Bilet tatii), texte poetice de E. Ar. Zaharia (Betelgeuse) şi Vasile Domeanu (Primăvară). Proza este reprezentată de N. Cantonieru, prin Şcoala primăvară nr. 2 (fragment din romanul în manuscris Amintirile unui copil de familie proastă). în ordine critică, de reţinut comentariul dialogat imaginat de poetul Mircea Streinul pe tema inefabilului poeziei în context naţional sau notele lui Ignat Buşilă pe marginea poemului Ţară de Aron Cotruş.	1.1.
ARC
Dicţionarul general al literaturii române 214
ARC, revistă de „litere, arte" care a apărut la Bucureşti din 1991 până în 1997, sub egida Fundaţiei Culturale Române, directorul instituţiei, Augustin Buzura, fiind preşedintele publicaţiei, iar redactor-şef, George Bălăiţă. Scopul A. ar fi „polarizarea valorilor"; „având «tăria opiniunilor» şi, păstrân-du-şi, pentru a rămâne în miezul grav al lucrurilor, simţul umorului", publicaţia mai afirmă: „Mica noastră performanţă ar putea ajunge până acolo încât tot ce este pretutindeni valoare românească să se cuprindă în paginile revistei" (1/1991). Şi mai târziu, se insistă asupra opţiunii iniţiale, privind „cititorul inteligent şi cu simţul umorului în stare să citească de dragul cititului" (2-4/1995). Cu o apariţie depatrunumere pe an, A. are un conţinut deosebit de divers, distribuit în câteva rubrici permanente şi în altele proprii doar unui anumit număr. Sub titlul generic Facsimil, se publică, aproape în fiecare număr, o serie de documente inedite ale istoriei literaturii române şi universale: secvenţe din corespondenţa lui Tudor Vianu cu Ion Petrovici (3/1992), a lui Jules Romains cu Ion Pillat (4/1993), a lui G. Oprescu cu Paul Morand (1-2/1994), a lui Andre Gide cu Elena Văcărescu (3-4/ 1994), a lui Henry Negrescu cu Mihail Kogălniceanu (1-2/1996), a lui Benedetto Croce cu Elena Bacaloglu (3-4/1996), dar şi fragmente inedite sau mai puţin cunoscute din creaţia lui Paul Valery (1/1991), Voltaire (2/1992), Bjornstjerne Bjornson (1-2/1993), Eugen Ionescu (1-2/1997) ş.a. O rubrică aproape permanentă — „Geografia cărţii", ulterior „Mapamond" — reuneşte informaţii şi fragmente literare din spaţiul cultural sârbo-croat
BIBLIOTECA
VLAOIMIR NABOKOV LENA CONSTANTE MARTHA BiBESCU JORGE LU!S BORGES GEORGES SiMENON iOANA ORLEA
DOCUMENT AL8ERT0 MORAViA
DOSARELE
SECOLULUI
ARTHUR KOESTLER
INTERVIU RADU TUDORAN
FUNDAŢIA CUITU9*' $ oqmÂNĂ
(4/1992), Spania (1-2/1993), Belgia, Germania, Italia, Franţa, Grecia, Luxemburg şi Olanda (4/1993, 3-4/1994), Japonia (1-2/1994), Suedia (2-4/1995), Austria (3-4/1996) etc. Urmărind să facă cunoscută cititorilor din străinătate creaţia literară românească, revista publică fragmente din operele unor scriitori români mai vechi sau aparţinând generaţiilor tinere, dar şi unele pagini inedite, precum şi articole referitoare la momente de seamă ale istoriei literaturii şi, în general, ale culturii româneşti. Sunt prezentate, în interviuri sau în articole comemorative, personalităţi ale culturii româneşti: Grigore Moisil, Octav Onicescu (1-2/1993), Geo Bogza (3/1993), Constantin Rădulescu-Motru (4/1993), Lucian Blaga (1/1995), Alexandru Rosetti (2-4/1995), D. D. Roşea, Mihai Ralea (1-2/ 1996) ş.a. A. oferă cititorilor români şi pagini din scriitori prestigioşi ai literaturii universale: Emest Hemingway (1/1991), Octavio Paz (2/1992), T. S. Eliot (3/1992), Thomas Mann (4/1993), Oscar Wilde (1/1995), Aleksandr Soljeniţân (3-4/1996) ş.a. Revistă cu o paletă foarte largă de abordare, A. reuneşte în paginile ei poezii, fragmente de romane sau de nuvele, eseuri, dar şi articole despre muzică, arte plastice, film. O rubrică interesantă este cea intitulată „Ieri" sau „Alaltăieri", în care sunt reproduse fragmente din presa secolului trecut (cu precădere din anii '30-'i0), texte „de o actualitate atât de stringentă încât, dacă n-ar fi fost semnate şi datate, oricare cititor ar fi putut jura că sunt scrise astăzi", restituite şi pentru „eleganţa stilului, percutanţa ideilor şi urbanitatea atitudinii autorilor", cu valoare de model (3/1993). Sub genericul „Lecturi", simt recenzate ultimele apariţii literare, iar „Calendarul" consemnează principalele manifestări organizate, în ţară sau în străinătate, de Fundaţia Culturală Română. Revista este bogat şi interesant ilustrată, pe lângă numeroase fotografii, fiind reproduse desene, viniete, gravuri şi picturi celebre. Sub raportul ilustraţiei, se disting numerele în care sunt reproduse numai lucrări de Paciurea (1/1995), schiţe de Preziosi din Bucureştii anului 1869 (1-2/1996) sau inedite preluate după carnetele de acuarele şi desene în tuş ale Magdalenei Rădu-lescu (3-4/1996). Un farmec aparte are ilustraţia sepia a unui întreg număr (1-2/1997), conţinând numeroase fotografii, afişe de teatru şi concert, facsimile etc. Pentru cititorii străini, A. publică, începând din 1994, şi un supliment în limbile engleză şi franceză, „The Golden Bough", „Le Rameau d'Or", în paginile căruia sunt reproduse pagini semnificative din literatura română: Mioriţa, versuri de George Bacovia, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, fragmente din proza lui Ion Creangă, Liviu Rebreanu, Urmuz, V. Voiculescu (1/1994), poeme de Virgil Mazilescu şi Leonid Dimov (1/1995), referiri la literatura de avangardă din România, ilustrată cu versuri de Alexandru Macedonski şi Tristan Tzara (2/1995). Un număr special (1/1997) al suplimentului este dedicat romanului românesc, ilustrat cu fragmente din opera lui Liviu Rebreanu, însoţite de consideraţii critice semnate de G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Mihai Ralea ş.a., iar un alt număr (4/1996) este consacrat ţăranului român, văzut prin intermediul lucrărilor lui Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu, Marin Preda, George Enescu, Constantin Brâncuşi. Şi supli-
215 Dicţionarul general al literaturii romane
Arcade
mentele revistei A. sunt deosebit de frumos ilustrate cu miniaturi de pe vechi cărţi româneşti existente în patrimoniul Bibliotecii Academiei Române, cu reproduceri după picturile lui Ion Gheorghiu, Victor Brauner sau cu imagini de la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti.	D.N.R.
ARCADE, supliment al ziarului „Tribuna Sibiului", apărut la Sibiu, cu o periodicitate neregulată, între 1969 şi 1971; nu conţine o casetă redacţională. Revista are un profil larg, abordând domenii diverse — istorie, învăţământ, psihologie, etnografie, artă plastică, muzică, teatru - şi informând asupra vieţii cultural-artistice sibiene. Locul cel mai important îl ocupă literatura, A. valorificând în cea mai mare parte potenţialul artistic local. Poezia — grupată uneori în rubrici de autor, alteori sub titlul „Lirice" — este ilustrată cu versuri de Victor Nistea, Mira Preda, Titus Andronic, George Popa, Gheorghe Grădinaru, Nicolae Petru, George Puşcariu ş.a.; un grupaj de epigrame apare sub semnăturile lui C. Micandru, Marin Niţă, Traian Suciu. Se publică şi din lirica poeţilor sibieni de limbă germană: Christian Maurer, Werner Bossert, Georg Scherg, Gerhard Eike, în traduceri realizate de Mircea Avram şi Corneliu Buchholzer. Este de remarcat publicarea tălmăcirilor lui Pimen Constantinescu din limba italiană (Dante, poezie friulană). Proză - schiţe, povestiri istorice - semnează Aurel Călinescu, Paul Constant, Rodica Braga, Ladmiss Andreescu, Ion Aronescu, iar dintre prozatorii de limbă germană, Anneliese Suchanek. Din literatura dramatică se publică primul act al ultimei piese scrise de Radu Stanca, legenda dramatică Povestea dulgherului şi a frumoasei sale soţii Literatura populară este şi ea prezentă în paginile revistei prin câteva balade voiniceşti culese din Mărginimea Sibiului. în cadrul rubricii „Prezenţe editoriale sibiene" simt recenzate volume de versuri de Mira Preda, Victor Nistea, Ecaterina Săndulescu, volume de povestiri şi nuvele ale lui Ladmiss Andreescu, romanul istoric Iancu Jianu de Paul Constant, volumul de Teatru al lui Radu Stanca. în acelaşi context, la rubrica „Şantier. Convorbiri", sub forma unor interviuri, se fac incursiuni în „atelierele de creaţie" — ultimele apariţii, creaţii în lucru, proiecte — ale scriitorilor sibieni. Sub titlul Amintiri despre Lucian Blaga, nepotul acestuia, Lionel L. Blaga, evocă perioada 1940-1943, petrecută de poet la Sibiu.	L.D.
ARCADE, L. M. (pseudonim al lui Leonid Mămăligă; 13. VD.1921, Vaslui - 4.XII.2001, Paris), prozator, poet, eseist şi dramaturg. Este fiu al Semproniei (n. Terfaloga) şi al lui Mina Mămăligă, ofiţer. îşi face clasele elementare şi liceale la Lugoj, localitate din care se trăgea familia mamei sale, şi Lipcani (Bucovina), luându-şi bacalaureatul în 1940, la Lugoj. Urmează Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti (licenţiat în 1944). Debutează încă din liceu, cu poezii, în revista „Iconar", dar adevărata afirmare publicistică o consideră a fi eseul Cele două Europe, publicat în 1943 în paginile revistei „Vremea". Colaborează de asemenea, în primii ani după război, cu articole politice la „Dreptatea". în 1946 obţine din partea guvernului
francez o bursă de studii la Paris, unde se stabileşte definitiv, întreprinzând cercetări paralele de economie politică în vederea trecerii unui doctorat, a cărui temă, Maximalismul, determină şi câteva eseuri publicate încă din 1951 în revista exilului românesc anticomunist de la Paris, „România viitoare". Face parte din grupul studenţilor refugiaţi, naţional-ţărănişti, sprijiniţi de Comitetul Naţional, sub aripa lui Constantin Vişoianu şi Alexandru Cretzeanu. în 1949 şi 1950 a fost director literar adjunct al Editurii Pavois; din 1951 până în 1976, director comercial şi apoi director al unei societăţi pe acţiuni. Publică, la mari intervale de timp şi cu destulă reţinere, în câteva dintre cele mai importante reviste culturale ale exilului, precum „Destin", „România", „Fiinţa românească", „Prodromos". Se numără printre membrii fondatori ai cenaclului „ Anotimpuri" şi ai revistei cu acelaşi titlu, iniţiată în 1955 de N. A. Gheorghiu. încercările literare ale lui A. abordează o paletă extrem de largă, de la poeme, eseuri şi povestiri, până la pagini de critică literară, recenzii de cărţi. Figurează, de altfel, în antologia Poezia românească nouă, alcătuită în 1956, în exil, de Vintilă Horia. în anii '60 creează Cenaclul de la Neuilly-sur-Seine, pe care îl găzduieşte în locuinţa sa de la Paris. Primele povestiri, datând din 1949, sunt însăilări satirice, plecând de la realităţile dramatice ale exilului parizian anticomunist românesc, tratate în tonalităţile caragialeşti deja manifeste în presa de coloratură naţional-ţărănistă, susţinută
Arcade
Dicţionarul general al literaturii române 216
de Constantin Vişoianu („Moftul român" ş.a.). în cenaclul său, A. citeşte, capitol după capitol, prima lui carte, Poveste cu ţigani, publicată în 1965 în seria editorială iniţiată sub titlul „Caietele Inorogului", în care a mai inclus cărţi de Mircea Eliade şi Horia Stamatu, instaurând un climat intelectual cultivat cu intenţia de a defini un adevărat grup literar. Din 1980, coordonează, împreună cu Aureliu Răuţă, cercul şi gruparea editorială „Hyperion". Poveste cu ţigani s-a bucurat de succes în toată publicistica literară a exilului, dar a rămas în perspectiva interpretativă a multora drept o carte stranie, greu definibilă şi extrem de dificil de înţeles. în revista „Prodromos" (6/1967), Andrei Scrima a încercat, de altfel, o decodificare a prozei lui A., apro-piindu-1 pe autor de registrul literaturii iniţiatice, de resursele oarecum „secrete" ale literaturii lui Mateiu I. Caragiale şi Ion Barbu. într-o dedicaţie care însoţeşte textul în ediţia a treia, din 1996, Scrima a legat numele prozatorului de iniţialele V. V. şi S.T. (adică V. Voiculescu şi Sandu Tudor), integrându-1 unei anume „Tagme de Taină". Prozatorul lucrează nu cu fapte şi întâmplări, ci cu pilde, ca în „cărţile de învăţătură" sau în „vieţile sfinţilor". Jocul artistic astfel dezvăluit implică o anume arhaizare a cuvântului şi o structură a frazei ce simulează şi sugerează totodată înţelepciunea, tâlcul. Este vorba aici de o ceremonie a limbajului; satul, decojit „ca un ou curăţat", se situează într-o zonă incertă, fiinţând între puritatea iniţială de dinainte de păcat, pe care aspiră să o atingă Cavalerii, şi păcatul ca atare, înfăţişat de reprezentanţii lui Nefârtate, lumea tuciurie a unei vieţi anistorice; pentru că ţiganii, în viziunea mitică a prozatorului, nu au intrat niciodată în cursul istoriei, au fost mereu deasupra sau în afara vârstelor civilizaţiei. Sensul dual al fenomenelor, pe care A. îl împinge până spre unele valori cu rezonanţe bogomilice (de unde şi echivalarea ţiganilor cu purtătorii de însemne satanice), derivă, în realitate, din alternarea perspectivei narative în funcţie de intuirea timpului povestirii. Poveste cu ţigani s-ar fi putut intitula, într-un înţeles mai perceptibil receptării critice, povestea păcatului şi a ispăşirii lui, ceea ce face din această naraţiune o retranscriere în esenţă a preocupărilor fundamentale din literatura de înţelepciune şi din cărţile populare de prevestire ale Evului de Mijloc. Sensul iniţiatic pe care-1 descifra Andrei Scrima în Poveste cu ţigani se pierde totuşi la A. sau se rezumă la o nuanţă contemplativ-constatativă. Lipseşte drumul, s-a anulat călătoria, după cum absentează şi „Rugul aprins", dar au trecut în prim-plan pilda istorisită, ridicarea spre sens biblic a universului individualizat. Satul din Poveste cu ţigani trăieşte şi respiră în raport cu valorile eternităţii, ca şi acela al lui Blaga din Arca lui Noe sau al lui Voiculescu din Povestiri şi din Zahei Orbul
Căderea în derizoriu, modificarea registrului tradiţional, prin alterarea înţelesurilor lumii odată cu desacralizarea istorică a cosmosului uman, se petrec la A. şi în cea de a doua carte a sa, Revoluţie culturală (1984), sau, şi mai pregnant, în piesa de teatru Umbra. Tema este din nou cea a Judecăţii de apoi, acum plasată în planul strict istoric. Procedeul artistic rămâne cel parabolic, totul concentrându-se într-o utopie, care acţionează cu personaje conceptuale, fără identitate particulară, fără
trăire psihologică. E aici o cădere în deriziune a înseşi istoriei, şi — cu toate că titlul trimite spre anumite fenomene contemporane dilatate sub comunism —, naratorul lărgeşte considerabil perspectiva dezbaterii ideilor, atemporalizându-şi mesajul. O revoltă a boemei (studenţii) se ridică împotriva terorii modificatoare de perspective, exercitată de un regim al modernizării exprese, ce desfiinţează valorile umane, tinzând să le anuleze. Lupta se dă într-un cimitir, pe care „temniţarii", excavatorul puterii, vor să-l demoleze, pentru a construi în loc o fabrică de săpun franţuzesc, iar insurgenţii îşi fac baricade din oseminte. Este mai puţin important cine învinge până la urmă în această „revoluţie culturală", căci înfruntarea reală are loc, în fond, în plan ideatic, din nou între marşul forţat al istoriei şi sensul etern al tradiţiei. Trimiterile de ordin parabolic abundă şi aici (cei doisprezece „studenţi" compun un fel de „Cină de taină"), dar tendinţa parodică duce mai evident lucrurile spre universul închis al comunismului („viitor de aur ţara noastră are şi prevăz prin SECU a lui înălţare"), ceea ce face astăzi din autorul ei un adevărat spirit premonitor. Tenta satirică, prezentă şi în antiutopiile din dramaturgia lui A., acel râsul/plânsul de care amintea I. D. Sârbu, semnifică, în realitate, înclinarea povestitorului de a afla în hazul de necaz echilibrul nu numai narativ, dar şi ideatic. Parodicul se impune în Scrisorile lui Condurică, „basm dramatic în IX tablouri", de fapt o reluare a Revoluţiei culturale. Spiritul parodic se manifestă şi în prima dintre piesele de teatru ale lui A., Ultima cauză a marelui Just (titlul versiunii româneşti realizată după textul redactat în franceză, La Crypte et la chevre). Deriziunea are, şi acum, trimiteri evidente la totalitarism şi la spectrul tra-gico-ridicol al comunismului; ceea ce a şi provocat comentarii nefavorabile în cronicile pariziene de spectacol ale piesei.
O	abordare a absurdului încercase scriitorul încă din Timbrele de altădată, unul din microromanele ce i-au pregătit debutul literar, publicat în „Jurnalul literar" (1998), după aproape o jumătate de veac de la scrierea lui, şi, mai pregnant, în nuvela Pe vremea şoferilor ruşi, text redactat în limba franceză, tipărit în revista „L'Authenticite" (7/1997) şi încredinţat ulterior, în versiunea românească a autorului, tot „Jurnalului literar" (1-2/ 2000). O familiarizare cu absurdul demonstrase A. într-un eseu consacrat lui Eugen Ionescu, eseu care, alături de acela consacrat lui Mircea Eliade — Marele Arhitect — şi de paginile dedicate lui Ştefan Lupaşcu, intitulate Afectivitatea şi cele trei materii, se numără printre paginile memorabile în cariera lui de comentator literar.
SCRIERI: Poveste cu ţigani, Paris, 1965; ed. (Despre ursită sau Poveste cu ţigani, Bucureşti,1996); Revoluţia culturală, Paris, 1984; ed. Bucureşti, 1996; Teatru, pref. Manuel de Dieguez, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Horia Stamatu, L. M. Arcade, în Românii, 13-15; Lovinescu, Unde scurte, IV, 85-89; Negoiţescu, Scriitori contemporani,
24-26; Dicţ. scriit. rom., I,103-104; Cornel Regman, L. M. Arcade, „Poveste cu ţigani", JL, 1996, 9-24; Cornel Regman, L. M. Arcade, „Revoluţie culturală", JL, 1996,39-46; Sanda Diaconescu, Dramaturgia - „ultima cauză", JL, 1996, 39-46; Regman, Dinspre Cercul Literar, 229-238; Cornelia Ştefănescu, Despre „vremea şoferilor ruşi...", JL, 1998, 1-2; Cosma, Romanul, II, 380-385; Ghiţulescu, Istoria, 406-407; Ungureanu,
217 Dicţionarul general al literaturii române
Archip
La vest, II, 29-43; Ileana Corbea, Nicolae Florescu, Resemnarea Cavalerilor, Bucureşti, 2002,147-155; Manolescu, Enciclopedia, 57-60; Nicolae Florescu, Memirea pribegilor, Bucureşti, 2003,125-137.	N.FI.
ARCAŞUL, revistă culturală care a apărut la Vatra Domei între 13 aprilie 1924 şi 14 august 1927, în proiect săptămânal, dar de fapt fără o regularitate deosebită. Director şi redactor este Valerian Dugan. De la numărul 15-16/1925, publicaţia îşi schimbă numele în „Santinela română", aşa cum explică editorialul Gazeta „Arcaşul" sub alt nume. De la numărul 1/1927 titlul publicaţiei devine „Luceafărul Carpaţilor". Ambele schimbări sunt însoţite de modificări de format. Conform articolului-pro-gram, intitulat Către cetitori şi semnat Redacţia, publicaţia este organul de presă al asociaţiei culturale cu acelaşi nume, înfiinţată, încă înainte de primul război mondial, de societatea studenţească „Dacia", pentru luminarea ţărănimii: „în această gazetă veţi găsi ştiri [...] de la societăţile culturale şi de la arcaşii din întreaga ţară, despre întâlnirile sărbătoreşti ale sătenilor de munte cu cei de la ţară, despre hotărârile şi faptele lor şi despre portul, graiul şi obiceiurile lor." Scopurile iniţial inocent-culturale se manifestă cu vremea tot mai estompat şi apare o tot mai acută implicare politică. în numărul 14/1925 se publică primul articol amplu, nesemnat, despre A. C. Cuza şi
C.	Stere, în perioada următoare comentariile despre conducătorii mişcării legionare devenind tot mai frecvente şi fiind însoţite de multă iconografie. Aproape număr de număr sunt publicate poezii populare culese din Bucovina, dar şi din alte părţi ale ţării. Sunt retipărite, pentru a sublinia legăturile cu tradiţiile literaturii de inspiraţie rurală, poeme de George Coşbuc (Spinul, Lupta vieţii), St. O losif (E mult de-atunci). Alături de o astfel de literatură, în periodic apar şi primele producţii aparţinând la ceea ce se va numi mai târziu literatura propriu-zis legionară. E vorba de poeme precum Merele de M. C. Popescu ori Arcaşii de Serghie Florescu.	1.1.
ARCHIP, Ticu [Sevastla] (4.L1891, Târgovişte - 31.111.1965, Bucureşti), autoare dramatică, prozatoare, traducătoare. Fiică a Elisei (n. Mainge) şi a lui Grigore Archip, ofiţer, A. a absolvit, în 1913, Facultatea de Matematică din Bucureşti şi a predat această disciplină la diferite şcoli, între 1923 şi 1927 funcţionând şi ca asistentă a profesorilor G. Ţiţeica şi D. Pompeiu la seminariile de geometrie analitică şi de mecanică ale Facultăţii de Matematică. Formaţia sa profesională se va reflecta în viitoarele scrieri epice şi, mai pregnant, în cele dramatice, prin rigoarea construcţiei, exactitatea relatării şi logica foarte personală conferită atât atitudinii comportamentale a personajelor, cât şi structurii conflictului.
Debutează cu piesa Inelul, reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti în 1921 şi publicată în anul următor. Din 1922 frecventează cenaclul Sburătorul, condus de E. Lovinescu, şi devine membră activă a acestei grupări literare în 1924, aderând, în creaţia sa, la instrumentarul promovat de modernismul psihologic. Semnează proză, fragmente din piese de teatru sau articole diverse în relativ numeroase reviste, printre
care „Sburătorul", „Viaţa literară", „Revista scriitoarei" (apoi „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români"), „Universul literar", „Gazeta literară", „Vremea". între 1926 şi 1938 face parte din comitetul Societăţii Scriitoarelor Române. încredinţată că în dramaturgie scriitorul are şansa unei plasări mai apropiate de adevărul care se cere comunicat, A. mai face câteva tentative de a se impune în lumea scenei. După Inelul, i se reprezintă, în 1928, piesa Luminiţa, urmată, în 1930, de Ecoul, jucată, dar rămasă în manuscris, pentru ca în 1935 să apară din nou pe afişul Teatrului Naţional din Bucureşti cu Gură de leu, piesă din care a fost publicat, în presă, doar un fragment. Nepublicată a rămas şi Maria Baskirtseff (prelucrare şi adaptare după Jurnalul scriitoarei care dă numele piesei), cu premiera în stagiunea 1938-1939, la Naţionalul din Bucureşti. Inelul, piesă în trei acte, urmăreşte caruselul unor iubiri necoincidente, apelând la situaţii şi stări melodramatice, cu efect garantat la o anumită categorie de public. în Luminiţa, text cu vagi rezonanţe ibseniene, A., fără să renunţe total la unele soluţii facile, procedează la radiografierea unei drame conjugale, abordând direct, uneori dur, adevăruri tipice căsătoriilor eşuate. Gură de leu este o dramă mai apropiată, ca atmosferă şi ca unghi de contemplare a personajelor, de nuvelistica scriitoarei; preocupată de dramele sufleteşti, investigate deseori prin întoarceri în timp, autoarea preferă ambianţele enigmatice, traversate de semne şi gesturi greu de explicat. Este înfăţişată viaţa unei femei care provoacă nenorociri celor din jur, ca urmare a unui dominant instinct distructiv. Toate aceste compuneri drama-
Archip
Dicţionarul general al literaturii române 218
tice s-au dovedit lipsite de posteritate, autoarea neizbutind să depăşească decât rareori limita locurilor comune cultivate, în epocă, de o întreagă cohortă de veleitari ai textului destinat scenei. Deşi considera că în teatru îşi elaborează mai precis personajele şi poate păstra, astfel, un echilibru convenabil între ideile-reper şi forma finală a scrierii, partea cea mai izbutită din literatura semnată de A. este reprezentată de proză, mai ales de nuvelistică. Scriitoarea şi-a adunat nuvelele în două volume, Colecţionarul de pietre preţioase (1926) şi Aventura (1929), impunându-se ca o prezenţă foarte personală în peisajul literar al deceniului al treilea. Spre deosebire de nota cvasidominantă a prozei feminine, A. ocoleşte apelul la atmosfera liric-duioasă şi la gingăşiile stilistice explicite. Atât nuvelele, cât şi, mai târziu, romanul Soarele negru (I-II, 1946-1949) relevă un acut spirit de observaţie, o decizie constantă în prezentarea şi comentarea detaşată a vieţii, o înţelegere artistică particulară a selectării şi filtrării informaţiei brute. Tributară „psihologiei abisale", nuvelistica sa cultivă trăirile consumate la palierele obscure ale conştiinţei, care izbucnesc la suprafaţa gestului perceptibil prin reacţii imprevizibile. Amănuntul, reţinut şi ordonat cu meticulozitate, tinde spre o uniformizare păstoasă a informaţiei, pe terenul căreia personajele construiesc realităţi iluzorii, configurate asimetric şi, de multe ori, ilogic. Atenţia scriitoarei este reţinută de cazuri speciale, contorsionate, uneori de-a dreptul clinice. Ambianţa evocată este incertă, ceţoasă, curiozitatea analitică preferând radiografierea stărilor emoţionale prin apelul la retrospecţie. Dragostea, motiv des întâlnit în proza scurtă scrisă de A., este considerată aproape exclusiv o participare concretă, imediată, instinctuală, partenerii păstrând o îndărătnică tăcere asupra eventualelor lor emoţii intime, secunde. Textul oferă informaţii directe doar despre întâmplarea erotică, fie că ea se consumă grăbit şi incomod (Aventura), fie că îmbracă forma unei răzbunări sadice (Dăscăliţa) sau a unui straniu impuls, generator de crimă (Un fapt divers). Crima poate fi şi rezultatul egoismului exacerbat, care alunecă spre demenţă (înainte de proces). în zona interferenţei dintre realitate şi delirul morbid se plasează şi Maria Boul, naraţiune dezvoltată într-o compoziţie de notabil rafinament al analizei psihologice; planurile întretăiate ţin aici de grotesc, înţeles ca amplificare necontrolată a sensibilităţii primare închise într-o existenţă tragică. în anii de după cel de al doilea război mondial, scriitoarea a lucrat la un roman proiectat în trei părţi, Soarele negru. Fragmente din roman fuseseră publicate cu 15 ani înaintea tipăririi primului volum, în „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români" (1931, 1932, 1943) şi în „Reporter" (1933). O primă parte, definitivă, din această construcţie epică, Oameni, apare în 1946. Al doilea volum, Zeul, este publicat în 1949. în prefaţa acestuia, A. afirmă că a treia parte a romanului, Viaţa, era deja scrisă, însă ea n-a mai apărut şi nici manuscrisul nu s-a găsit. Dacă, aşa cum se crede, povestea Patul fraţilor (1949) este un fragment din Viaţa, faza de elaborare a volumului pare să fi fost una embrionară. După Zeul, scriitoarea nu mai publică nici o lucrare originală, semnând doar traduceri din limbile engleză, franceză şi rusă. Soarele negru marchează o modificare în instrumentarul
artistic, prozatoarea renunţând la interferenţele dintre real şi oniric în favoarea observaţiei şi comentariului, distanţate, sarcastice uneori. Primul volum este populat de existenţe numeroase şi diverse, de la cea mai oropsită categorie socială, bătrânii abandonaţi şi uitaţi într-o periferie extremă a interesului public (temă abordată, în cheia absurdului tragic, încă din nuvela în azil), până la individualităţile active, dinamice şi, la nevoie, agresive, în stare să recurgă la combinaţii surprinzătoare pentru a se insinua şi a se fixa cât mai aproape de vârfurile eşafodajului social şi decizional. Reperul central în dezlănţuirea unor porniri psihice distructive este Olga, fire romantică, naivă, dar şi posesivă. Prim-planul acţiunii este ocupat de inginerul Ion Dragomir, proaspăt îmbogăţit, de soţia lui, Lili, fiinţă vicleană şi egoistă, şi de Cora, doctoriţa căsătorită cu un personaj cameleonic, Mihai Drăgescu. în volumul al doilea, distribuţia se îmbogăţeşte prin câteva personaje ce rezistă vitregiilor din acest microunivers dominat de ban. între ele se remarcă profesorul savant Dinu Haralamb, supranumit Zeul, caracter orgolios, exclusivist, autoritar, suferind de o gelozie patologică, şi nonconformista Frosa Paraschiv. Personajele centrale sunt bine argumentate caracterologic, acţionează distinct, cu întretăieri de traiectorii dispuse concentric, pe circumferinţe din ce în ce mai largi şi mai difuz desenate, păstrând mereu în centru destinul special al Olgăi. Fără a comunica emoţia estetică proaspătă şi neliniştitoare a nuvelelor, Soarele negru este un roman notabil prin echilibru compoziţional, vizualitate a descrierilor, expresivitate a replicilor şi fluenţă a povestirii.
SCRIERI: Inelul, Bucureşti, 1922; Colecţionarul de pietre preţioase, Bucureşti, 1926; Luminiţa, Bucureşti, 1928; Aventura, Bucureşti, 1929; ed. îngr. Maria S. Muthu, pref. Mircea Muthu, Cluj-Napoca, 1979; Soarele negru, voi. I: Oameni, voi. II: Zeul, Bucureşti, 1946-1949; ed. îngr. Constantin Mohanu, pref. Eugenia Tudor Anton, Bucureşti, 1983; Patul fraţilor, Bucureşti, 1949. Traduceri: Maxim Gorki, Mama, Bucureşti, 1952; L. N. Tolstoi, Opere, voi. I: Copilăria. Adolescenţa. Tinereţea, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Maria Vlad); Iuri Trifonov, Studenţii, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Ion Frunză); Nikolai Zadomov, Ţinutul îndepărtat, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Andrei Ivanovski), Spre ocean, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Andrei Ivanovski), Tătucul Amur, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Andrei Ivanovski); Al. Dumas, Cei trei muşchetari, I—II, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Milton Fanny Lehrer); Vilis Latis, Patria pierdută, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Igor Block); Jules Verne, Uimitoarele peripeţii ale domnului Antifer, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu Mimi Westfried); Oscar Wilde, Prinţul fericit şi alte povestiri, pref. Vladimir Colin, Bucureşti, 1960; Thomas Gwyn, Totul ţi-e potrivnic, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1962; Joseph Conrad, Lord Jim, pref. Mihail Bogdan, Bucureşti, 1964; Hans Scherfig, Primăveri irosite, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Valeriu Munteanu); Francis Bret Harţe, Surghiuniţii din Poker Fiat, pref. F. Brunea-Fox, Bucureşti, 1965.
Repere bibliografice: Aderca, Contribuţii, 1,10-18, II, 145-146-, Lovinescu, Scrieri, V, 212-217; Perpessicius, Opere, XI, 380-393; Cioculescu, Aspecte, 485-490; Streinu, Pagini, II, 249-252; Crohmălniceanu, Literatura, 1,465-466; Piru, Panorama, 279-281; Protopopescu, Volumul, 87-100; Protopopescu, Romanul, 266-269; Tia Şerbănescu, O prozatoare importantă, RL, 1985, 50; Cornel Munteanu, Proza fenomenologică şi simbolistă, TR, 1991,5; Negoiţescu, Ist. lit., 1,244-245; Cosma, Romanul,
219 Dicţionarul general al literaturii române
Archiv
I, 223-224; Dicţ. scriit. rom., I, 104-107; Ticu Archip, DRI, I, 55-73; Lovinescu, Sburătorul, I-VI, passim; Ticu Archip, DCS, 181. C.P.
ARCHIRIE Şl ANADAN, carte populară. Originară din Asiria şi datând din secolele al Vl-lea şi al V-lea î. Hr. (o variantă în limba arameică a fost descoperită în 1906-1907 lângă oraşul Elefantina, pe Nil), scrierea a avut o circulaţie intensă în Orient. în literatura română a pătruns în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea (cel mai vechi manuscris păstrat este cel al ieromonahului Vartolomei din satul maramureşean Budac, datând din 1708), prin filieră medio-bulgară, spaţiu unde ajunsese în secolele al Xl-lea şi al XH-lea. Mai înainte, copii ale cărţii au circulat în limbile siriacă, arabă, armeană. Nu există o variantă grecească; de asemenea, este singura carte populară orientală de mare circulaţie care nu a ajuns în vestul Europei. A fost tipărită prima dată în limba română de Anton Pann, în 1850 (înţeleptul Archir cu nepotul său Anaâam), cu intervenţii în text, purtând amprenta libertăţii caracteristice celui care mai degrabă prelucra versiunea-model.
*1 t
nz
2 /rij <py>/-CX hcx rrtt /h	‘ 2
' «’ , 1	î?
<*fil fYVKZ	£zTrt2jfy‘‘>
î
€2
/a năn:$ /m
«	4	y	*	f	J	Jt	J-
‘	e'
Povestirea se încadrează în seria romanelor de Curte (fidelitatea unui vasal) şi a cărţilor de înţelepciune, cu finalitate moralizatoare. Archirie, sfetnicul împăratului Sinagrip, ne-având copii, îl ia spre educare pe nepotul său, Anadan. Acesta, nerecunoscător şi vrând să grăbească moştenirea, ticluieşte o scrisoare către împărat în care îl arată pe Archirie ca trădător. Fără a sta pe gânduri, împăratul porunceşte uciderea acestuia, zădărnicită însă de călău, care îl ascunde pe Archirie. La puţin timp, faraonul Egiptului îi cere împăratului să-i dezlege câteva enigme sau să-i plătească tribut. Ieşit din ascunzătoare, Archirie rezolvă enigmele (o cetate în aer, o frânghie de nisip etc.), iar nerecunoscătorul Anadan îşi găseşte pieirea. Nota caracteristică este dată de maximele şi proverbele care ilustrează fiecare situaţie, alături de ghicitorile faraonului şi de fabulele pe care
i	le spune Archirie lui Anadan. Ca în cazul oricărei cărţi populare, structura este comună pe întreaga arie de răspândire, dar povestirea este modificată şi autohtonizată de fiecare dată. în versiunile numeroase care au circulat la noi, proverbele sunt româneşti (adăugate sau echivalente celor străine), Archirie învaţă Bucoavna, Ceaslovul şi Psaltirea, iar Anadan este mare logofăt şi petrece cu lăute şi cimpoaie.
Ediţii: înţeleptul Archir cu nepotul său Anadam (prelucrare de Anton Pann), Bucureşti, 1850; ed. 2, Bucureşti, 1854; Povestea lui Archirie, îngr. şi pref. Alexandru Lupeanu, Gherla, 1922; Povestea lui Archirie filosoful, când îl învaţă pe nepotul său Anadan carte, CPL, I, 309-319; Archirie şi Anadan, îngr. şi introd. Magdalena Georgescu, Bucureşti, 1997; ed., în Cărţi populare, îngr. Isai Câmu, Chişinău, 1998,135-155.
Repere bibliografice: Gaster, Lit. pop., 104-113; Fr. Nau, Histoire et sagesse dAhikar VAssyrien, Paris, 1909; N. Drăganu, Pagini de literatură veche (O colecţie de cărţi populare într-un manuscris din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea), DR, 1923,238-251; N. Iorga, Livres populaires dans le sud-est de VEurope et surtout chez les Roumains, „Bulletin de la Section historique de LAcademie Roumaine", t. XIV, 1928; Cartojan, Cărţile pop. (1929), 1,251-262, II, 252-253,257,259; Cartojan, Ist. lit. (1940), I, 80-81; Călinescu, Ist. lit. (1941), 51-52; Piru, Ist. lit, I, 437-440; Chiţimia, Probleme, 403-416; Lăudat, Ist. lit., II, 220-224; Ist. lit, I, 661-663; Mircea Anghelescu, Literatura română şi Orientul, Bucureşti, 1975,41, passim; Constantin Ciuchindel, „Povestea lui Archirie filosoful", carte populară românească din secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1976; Moraru-Velculescu, Bibliografia, voi. I, partea 1,121-166; Dicţ. lit. 1900,
47-48.	C.B.
ARCHIV PENTRU FILOLOGIE Şl ISTORIE, revistă istorică, filologică şi literară apărută la Blaj între 1 ianuarie 1867 şi 20 octombrie 1870, de zece ori pe an, şi, un ultim număr, la 25 noiembrie 1872. După cum indică şi titlul, editând acest periodic, pe care l-a redactat şi scris aproape singur, Timotei Cipariu nu intenţiona să publice literatură. Totuşi, în articolele lui, Cipariu îl numeşte deseori „organ literariu" sau „folia literaria". Revista continuă să urmărească ţelurile celor două periodice scoase de Cipariu în 1847 şi 1848, „Organul lumi-nărei" şi „Organul naţiunale". Elementul esenţial al programului editorial este acţiunea de unificare a limbii şi ortografiei. Se preconiza studierea istoriei limbii române, a ortografiei, gramaticii şi lexicologiei. De asemenea, ştiinţele înrudite cu
Ardealul
Dicţionarul general al literaturii române 220
AKCBIVH
pentru filologia »i istoria.
Kr, I*	I	Ni	*rt«	jttlî.
âk* «l&wiM*-- # îMmmr-k' mkn	~v 1
_	^	rMwmliL. <â$m. »4 la ♦*&** »%«* î*M'<ţr, ***>
rratTMR’a	w*	wfmmm	*%*«*»
t )NmIi 4» «ni	m	4.	tlMUMfk	mi m^ărn m» mm	m	l-s ^ *
inii, <h mă* %ăşa*m \t t 4m	si»	■»	»»»	**<	t-*	__________
filologia, mai ales istoria şi geografia, constituiau un obiectiv al preocupărilor ştiinţifice ale lui Cipariu. Literatură nu se tipăreşte, cu unele excepţii, precum poezia Imnul creaţiunii de I. Heliade-Rădulescu, apoi o adaptare în limba română a celebrei Stabat Mater, făcută de Samuil Micu, şi, ca un omagiu adus amintirii istoricului ardelean, Elegia a XXV-a de Gh. Şincai, în limba latină. Simt publicate articole privitoare la corifeii Şcolii Ardelene, Micu, Şincai şi Maior, sau la activitatea lui I. Budai-Deleanu, Ienăchiţă Văcărescu ş.a. Nu lipseşte interesul istoric şi critic pentru literatura originală românească. Astfel, într-un studiu amplu dedicat comparaţiei dintre stadiul de dezvoltare al limbii române la 1870 şi cel de la 1830, se analizează cu minuţiozitate poezia şi mai ales lexicul poetic al lui Ioan Prale. Curiozităţile lexicale care împovărau traducerea în versuri a Psaltirii sunt numite „strâmbăturile poeticeşti ale lui I. Pralea". Confruntarea cu traducerile mai vechi ale lui Dosoftei şi Teodor Corbea nu este favorabilă pentru versiunea lui Prale. Dicţionarul grotesc al lui V. Alecsandri, care ironiza şi exagerările lingvistice ale lui Timotei Cipariu, este, de asemenea, supus unei critici severe, negându-i-se calitatea umorului, dar se fac şi observaţii cu caracter mai general, şi anume se critică înclinarea spre facil, predilecţia poetului, din acea epocă, pentrti vodevil şi burlesc. Cât priveşte istoria folclorului românesc, este interesantă informaţia, extrasă din însemnările de călătorie ale unui sol suedez, că la Curtea domnească a Moldovei străinii erau întâmpinaţi, la 1632, cu „cântece naţionale", în sfârşit, revista adăposteşte în paginile sale replica dată criticilor maioresciene de I. Micu Moldovanu. Acesta admite necesitatea de a critica pentru a înrâuri pozitiv evoluţia culturii şi a literaturii, dar contestă poziţia criticului junimist, mai ales în legătură cu activitatea culturală a lui Gh. Şincai şi P. Maior. între octombrie 1870 şi noiembrie 1872, din motive personale, Timotei Cipariu întrerupe apariţia revistei. Epilogul publicat în 1872 conţine un bilanţ al realizărilor, unde se consideră că publicaţia a fost o „colecţie de materiale", dar nu a obţinut şi „prelucrarea ştiinţifică" dorită de învăţatul editor şi redactor.	R.Z.
ARDEALUL, revistă care a apărut la Braşov între 1912 şi 11-24 iulie 1914, săptămânal. Colegiul de redacţie nu este menţionat. Publicaţia îşi ilustrează profilul mărturisit în subtitlul „Foaie social-culturală", publicând poeme de St. O. losif (Imnul muncii, O clipa), V. Demetrius (Lângă mort), Ecaterina Pitiş. Aici P. Locusteanu tipăreşte Amintiri despre Cerna, surprinzătoare prin prospeţimea impresiei faptului de viaţă trăit; acelaşi
autor îşi publică observaţiile asupra personalităţii lui Ion Luca Caragiale: Caragiale la teatru, Caragiale despre presă. Cât priveşte proza, se tipăresc în foileton lucrarea lui George Coşbuc având ca temă participarea armatei române la războiul din 1877-1878, Războiul nostru pentru neatârnare, povestiri de I. Chiru-Nanov şi de I. Pop. Victor Anestin semnează bucata De vorbă cu o cometă, la rubrica „Foiletonul «Ardealului»". Numărul 35 din 6-19 septembrie 1913 este în întregime închinat tragicei morţi a lui Aurel Vlaicu. Este mereu transparentă dorinţa de a susţine, în primul rând prin apelul la literatură, sentimentul demnităţii naţionale, într-o vreme când constituirea statului naţional român era încă un deziderat. Aceloraşi scopuri le-a fost destinată şi publicarea de folclor. Societatea Scriitorilor Români beneficiază de o prezentare destul de amplă (11/1914). Ultimele numere din 1914 sunt ediţii speciale, care anunţă declanşarea războiului.	1.1.
ARDEALUL, publicaţie apărută la Bucureşti între 16 februarie 1941 şi 16 ianuarie 1946, la început săptămânal, din 4 februarie 1945, cotidian, directori fiind Anton Ionel Mureşeanu (16 februarie 1941-5 ianuarie 1942), apoi Constantin Hagea (21 februarie 1942-martie 1944) şi din nou Anton Ionel Mureşeanu. Subtitlul iniţial, „Organ liber de luptă şi afirmare românească al refugiaţilor şi expulzaţilor din Ardeal", devine, din 4 februarie 1945, „Cotidian independent de luptă cetăţenească". Articolul-program, apărut sub semnătura lui Anton Ionel Mureşeanu şi intitulat Ardealul nostru, mărturiseşte suferinţa adâncă produsă printre români de sfâşierea ţării prin Dictatul de la Viena, ca şi legământul de a menţine viu, prin cultură, sentimentul demnităţii naţionale: „Ardealule!!! îţi simţim durerea ta şi a fiilor tăi şi îţi vom tălmăci în scrisul nostru, încrestând în sânge, drepturile tale şi ale fiilor tăi la viaţă liberă şi românească." în primul număr este publicată Deşteaptă-te, române de Andrei Mureşanu, după care poeziile lui O. Goga alternează cu articole omagiale, cum este cel semnat de Corneliu Coposu, datat 8 mai 1938, deci scris la moartea marelui scriitor. Poetul primei generaţii de la A. se dovedeşte Iustin Ilieşiu care, alături de alţi refugiaţi, între care mulţi năsăudeni (Lucian Valea, Ion Th. Ilea), dă nota dominantă a liricii cultivate de revistă. în 1941, aici debutează „elevul" Dominic Stanca (cu Oameni). Pagina de poezie din august 1941, intitulată Generaţia care se ridică, antologhează poeme de Ştefan Baciu, Emil Isac, Vlaicu Bârna, Lucian Valea, Ion Th. Ilea, celor de la A. alătu-rându-li-se şi Aron Cotruş, cu poema Cuvinte către ţărani. între poeţii celui de al doilea val este de consemnat Petre Bucşa, care devine unul dintre colaboratorii statornici ai revistei. După ocuparea Bucureştiului de armatele sovietice, Mihai. Beniuc publică poema Mesaj garoafei roşii de la Cluj, iar în numărul 376/1945, Tudor Arghezi tipăreşte poezia Plugul. în ultima perioadă a revistei, apar şi alte nume: Verona Brateş, Vasile Copilu-Cheatră, Vasile Bucur. în genere, mai ales în perioada în care periodicul s-a transformat în cotidian, nivelul liricii publicate scade. Proza găzduită este modestă. Printre publiciştii revistei se numără Vasile Netea (Note pentru literatura
221 Dicţionarul general al literaturii române
Ardeleanu
bănăţeană), Raoul Şorban (Viaţă culturală românească în Ardealul de Nord), alături de Ion Groşanu, Ion N. Voiculescu, Livia Chiriacescu, Vasile Adam, Traian Stoica, Corneliu Albu, Gabriel Ţepelea. Alţi colaboratori: Liviu Rebreanu, Perpessicius, Gh. Moldovan, Ştefan Manciulea, Ion Berindei, I. A. Terebeşti (Nae Antonescu), Ion Şiugariu, V. Niţescu, Emil Petrovici, Constantin Mihail, Aurel Tita, Emil Precup, Emil Giurgiuca, Ovidiu Hulea, Constantin Cojan.	I.	I.
ARDEALUL TÂNĂR, revistă apărută la Cluj între 1 ianuarie 1930 şi ianuarie 1931, mai întâi bilunar, apoi, din 15 aprilie 1930, lunar, cu unele întreruperi. Director este V. V. Tilea, iar redactor responsabil — N. Buta. Articolul-program, Cuvânt înainte, semnat cu numele publicaţiei, al cărei subtitlu este „Revistă bilunară de ideologie democratică", afirmă drept finalitate „cultivarea conştientă a naţionalismului organic, singura îndreptăţită să disciplineze armonios toate eforturile, toate aspiraţiile noastre". De asemenea, „sugestiv şi elementar", periodicul „doreşte să fie organul de onestă, obiectivă şi mai ales curajoasă spovedanie bilunară a generaţiei tinere ardeleneşti". Ca atare, îmbinând finalitatea politică şi isto-rico-socială cu aceea literar-artistică, revista publică în mod consecvent lirică militantă. Lui Aron Cotruş, poet preferat, i se tipăresc aici: Horia, Am coborât muntele..., Cine n-are nădejde flămândă, Copil de moţ, Alba Iulia, Balta, Sângerări, Aeroplan, Ion, De sute de ori, Dobrogea. Alţi poeţi sunt Cornelia Buzdugan, Teofil Bugnariu, Traian Marcu. Prin comparaţie cu nivelul liricii, proza publicată în revistă este minoră. Relativ bine scrise sunt intervenţiile comunicând informaţii despre soarta literaturii româneşti în străinătate, cum ar fi cea aparţinând lui Nicolae Drumaru (Succesul cărţii româneşti în Italia, în care este comentată tălmăcirea realizată de Claudiu Isopescu din Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu) ori acelea semnate de Olimpiu Boitoş (Literatura română în Franţa) sau de Aurel Decei (Scriitori români în Italia, cu comentarii, iarăşi, despre versiunea italiană a unor romane precum Ciuleandra ori Pădurea spânzuraţilor). Cât priveşte teatrul, publicaţia nu propune texte şi creatori noi, mulţumindu-se cu comentarea unor evenimente de odinioară, cum ar fi spectacolele realizate între 1833 şi 1838 la Blaj (Septimiu Popa, Cea dintâi scenă românească din Ardeal). Sub pseudonim, apare o cronică dramatică dedicată primei montări, la Cluj, a piesei Meşterul Manole de Lucian Blaga, în regia lui Ştefan Braborescu, cu observaţii interesante asupra modernităţii europene a textului. De altfel, sub aspectul raporturilor culturale cu Occidentul, A. t. se detaşează prin caracterul său de revistă bine informată. Rubrica „Scrisori din Paris" conţine, de exemplu, materiale extrem de „la zi". Congresul internaţional al criticii în artă şi literatură, desfăşurat în septembrie 1929 la Bucureşti şi Sinaia, îi prilejuieşte lui Olimpiu Boitoş articolul Ecouri pariziene de la ultimul congres al criticei. Aceeaşi linie o ilustrează comentariul intitulat O sută de ani de viaţă franceză la „Revue des deux mondes" şi o intervenţie din 1930 despre Săptămâna teatrului românesc la Paris. Petre
Ţuţea, în această vreme student la Cluj, scrie eseul Despre canalie.	1.1.
ARDEALUL TEATRAL Şl ARTISTIC, revistă apărută la Cluj între octombrie 1927 şi ianuarie 1928, sub conducerea unui comitet. Articolul-program, Cuvânt înainte, semnat de Victor Eftimiu, noul director al Operei şi Teatrului Naţional din Cluj, afirmă: „Cu gând senin pornim la drum, cu dorul ca ai noştri să-şi cunoască luminătorii, iar cei de lângă noi, concetăţenii de altă limbă, să ne cunoască, să ne înţeleagă şi să ne iubească pentru sufletul şi arta noastră, luminoase şi prietenoase." în primul număr se publică poemul dramatic Rapsozii de Tiberiu Brediceanu. Alexandru Hodoş se dedică istoriei teatrului românesc din Transilvania (Teatrul românesc în Ardeal, Teatrul şi scena, Teatrul românesc pe scenele maghiare), de care se ocupă şi Jac Paleologu (Presa şi teatrul românesc în Ardeal), în timp ce N. Ghiulea abordează aspectele teoretice ale fenomenului artistic (Aspectul social al artei, Toleranţa în artă, Individualul şi socialul în artă, Arta naţională). Revista are în vedere şi literaturile străine. Astfel, se reproduce un text din Giovanni Papini, O tragedie infernală, tradus, iar Leonard Paukerow, în Ceva despre opera rusească „Evghenie Oneghin" şi autorul ei, încearcă o paralelă Puşkin—Ceaikovski. Fiecare număr cuprinde şi caietul de sală al unei montări scenice la teatru şi la operă.	1.1.
ARDELEANU, Aurel Gheorghe (26.IV.1936, Timişoara), dramaturg şi prozator. Este fiul Sofiei (n. Unc) şi al lui Gheorghe Ardeleanu, muncitor. După absolvirea Şcolii Medii Tehnice de Construcţii din oraşul natal (1954), urmează Facultatea de Arte Plastice din aceeaşi localitate (terminată în 1963) şi apoi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu" din Bucureşti, secţia muzeologie, până în 1981. Pentru scurt timp este profesor la Recaş (judeţul Timiş), apoi conservator la Centrul Judeţean al Creaţiei Populare, iar din 1993 lucrează la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Timiş. Colaborează la „Orizont", „Tribuna", „Familia", „Meridianul Timişoara", „România literară", „Steaua" ş.a.
Debutează în 1969 cu un scenariu radiofonic, gen cultivat şi în continuare. Debutul teatral are loc cu piesa Coroană pentru Doja (montată la Teatrul Naţional din Timişoara, stagiunea 1972-1973, şi la Televiziunea Română, 1972), urmat de reprezentarea şi a altor piese: Appassionata (Teatrul Naţional din Timişoara, stagiunea 1974-1975; Teatrul de Stat din Oradea, stagiunea 1975-1976), Tumul de cireş (Teatrul de Nord din Satu-Mare, stagiunea 1976-1977), Tentaţia (Teatrul Naţional din Timişoara, stagiunea 1983-1984; Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, stagiunea 1984-1985). în 1989, volumul Tentaţia. Coroană pentru Doja adună o bună parte din dramaturgia lui A., a cărei temă predilectă este raportul dintre călău şi victimă, identificabilă şi în scrierile sale epice. în teatru, autorul adoptă formula modernă, brechtiană, căreia îi alătură proiecţia realistă îmbinată cu o neîndoielnică vocaţie poematică. Coroană pentru Doja este un oratoriu cu tentă filosofică, ce uzează de procedeul verificat al teatrului în
Ardeleanu
Dicţionarul general al literaturii române 222
teatru. Proiectată în medievalitate, tragedia eroului nu exclude trimiterile la lumea de azi. Istorie a unei crime premeditate, Tentaţia este o acidă condamnare a alienării în societatea de consum. Piesa Napoleon, Soldatul şi Femeia sau îngerul călău (2000; Premiul pentru dramaturgie al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara) dezvoltă o „acţiune" care coboară din alegorie în istorie, organizată în jurul relaţiei dintre stăpân şi supus; eroul, un intelectual român predispus la compromisuri morale grave, eşuează lamentabil, pentru el momentul schimbării vremurilor nefăcând decât să menţină o realitate în care lui îi revine rolul de victimă perpetuă. In proză, A. evocă lumea măruntă, dar colorată a periferiei timişorene, dovedindu-se un bun cronicar al banalului, sub care înfloresc himere şi se consumă drame neştiute. Maniera este, de data aceasta, realismul magic, care face să coexiste nuditatea vieţii cu fabulosul, sentimentalismul cu grotescul. Romanul Ploaia de nisip (1982) a fost distins cu Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara.
SCRIERI: Ploaia de nisip, Timişora, 1982; Fiinţe de o zi, Timişoara, 1984; Tentaţia. Coroană pentru Doja, Bucureşti, 1989; Napoleon, Soldatul şi Femeia sau îngerul călău, postfaţă Corneliu Mircea, Timişoara, 2000.
Repere bibliografice: Cocora, Privitor, 203-204; D. R. Popescu, Virgule, Cluj-Napoca, 1978, 203; Cornel Ungureanu, „Ploaia de nisip", CNT, 1983,14; Laurenţiu Ulici, Poveste din cartierul de vest, RL, 1983,18; Irina Petraş, „Ploaia de nisip", TR, 1983,31; Florin Bănescu, „Ploaia de nisip",
F,	1983,7; Corneliu Mircea, Retorica unei fericiri iluzorii, 0,1984,9; Mira Iosif, „ Tentaţia", TTR, 1984,4; Constantin Cubleşan, „Fiinţe de o zi", TR, 1985,7; Olimpia Berea, Aurel Gheorghe Ardeleanu, 0,1989,18; Ion Cocora, Un dramaturg, TR, 1989,40; Ioan Cristescu, „Coroanăpentru Doja", RL, 1989,40; Mircea Ghiţulescu, „Coroană pentru Doja", ST, 1989,9; Adrian Dinu Rachieru, Aşteptând, „Meridianul Timişoara", 1990, 6; Aurel Gheorghe Ardeleanu, DRI, 1,74-77; Ghiţulescu, Istoria, 407.	D.B. -D.
ARDELEANU, Carol (18.111.1883, Bucureşti - 26.XI.1949, Bucureşti), prozator. Fiu al Terezei şi al lui Gheorghe Ardeleanu, lemnar din cartierul Antim, A. este după tată urmaşul unor ciobani din Sălişte. în familie se credea că mama lui era fiica naturală a poetului Iancu Văcărescu. Clasele primare le va fi făcut într-una din şcolile mahalalei, iar studiile secundare la Liceul „Gh. Lazăr". în 1904 se înscrie la Şcoala de Arte Frumoase, pe care o frecventează timp de patru ani. Pentru a-şi câştiga existenţa, lucrează ca „zugrav de biserici", apoi ocupă un post de funcţionar în Ministerul Comunicaţiilor, unde peste ani ajunge şeful secţiei de căi ferate particulare. O experienţă dură, în care însă A. va şti să afle nucleul epic al primelor sale cărţi, va fi aceea a întâiului război mondial. în preajma ocupării Bucureştilor, însoţit de familie, ia calea refugiului. De la Iaşi, poate cu însărcinări de serviciu, trece Prutul şi Nistrul, plecând la Aleşa, o suburbie a oraşului ucrainean Kerson. Aici îl vor prinde evenimentele din octombrie 1917. Revenit în ţară, probabil la începutul anului 1918, locuieşte scurt timp la Iaşi, apoi se întoarce la Bucureşti.
A. debutează relativ devreme, la şaptesprezece ani, în „Pagini literare". în aprilie 1899, aproape odată cu M. S. Cobuz (Mihail Sadoveanu) şi I. M. Nirvan (Ion Minulescu), trimitea
revistei încercări în versuri. La începutul anului 1906 publică din nou, de data aceasta versuri, în „Viaţa literară" şi „Sămănătorul". Colaborează cu poezii la „Viaţa literară şi artistică", „Revista noastră" şi „Luceafărul". Trece apoi la „Neamul românesc" şi „Neamul românesc literar". Până la război mai tipăreşte versuri şi cronici de artă plastică în „Arta română", „Flacăra", „Vremea". La cotidianul „România", în 1917, este autor de stihuri mobilizatoare, patriotice, iar la rubrica intitulată „Carnetul unui pribeag", folosind semnătura Ac., poate şi pseudonimul Idem, scrie note critice, uneori adevărate pamflete, precum şi articole izvorâte din obida şi suferinţele acelor zile de restrişte. Tot la Iaşi mai colaborează la „Unirea", apoi, după întoarcerea la Bucureşti, numele îi va apărea, în decursul următoarelor trei decenii, sub articole, nuvele, fragmente de roman sau de piese de teatru, în paginile unor reviste şi gazete ca „Ramuri", „Flacăra", „Sburătorul", „Luceafărul", „îndreptarea literară", „Dimineaţa", „Adevărul literar şi artistic", „Cugetul românesc", „Universul literar", „Ritmul vremii", „Viaţa literară", „Propilee literare", „Cuvântul liber", „Revista literară" ş.a. Evenimentele insolite ale refugiului în Ucraina vor fi evocate în prima lui carte, culegerea de nuvele Rusia revoluţionară (1918). Mai multe nuvele şi o piesă de teatru, rodul experienţelor din anii de război şi din cei care au urmat, sunt strânse în cărţile Pe străzile laşului (1920), Rochia albă (1921), în regatul nopţii (1923) şi Casa vechiturilor (1923), ultima fiind o dramă. Alte două drame, Un om din altă lume, inclusă în 1919 în repertoriul companiei Excelsior, şi Ultimul capitol, care figura în cel al Teatrului Naţional din Bucureşti în stagiunea 1926-1927, nu s-au jucat şi nici nu au fost tipărite. Romanul Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa (1926) îi aduce Premiul „I. AL Brătescu-Voineşti" al Societăţii Scriitorilor Români şi îl impune atenţiei criticii literare; în 1931 cartea va fi tradusă în limba cehă. Cu oarecare regularitate, A. îşi publică între anii 1929 şi 1943 romanele Am ucis pe Dumnezeu (1929), Casa cu fete (1931), Viermii pământului (1933), evocarea biografică Domnul Tudor (1934), Viaţă de câine (1937) şi O crimă. Toţi la fel şi nici unul ca altul (1943).
întâia carte, Rusia revoluţionară, evocă în notaţii sumare figuri caracteristice desprinse din masa de oameni purtată de valul revoluţiei, întâmplări neobişnuite, tratate într-un registru anecdotic. Elemente ale propriei biografii — peripeţii şi impresii din refugiu — constituie substanţa epică a scrierilor din volumul Pe străzile laşului. Schiţele şi nuvelele din culegerile următoare, Rochia albă, în regatul nopţii, par file desprinse dintr-un blocnotes al romancierului. Atenţia pentru exactitate şi veridic, prezentă în descrierea tăbăcăriei din Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa sau a minei din Viermii pământului, se află şi într-o nuvelă ca Uzina, unde intriga erotică este doar un pretext. Un personaj care stăruie în memorie, schiţat în linii subtile, cu profunzime şi înţelegere, este Nathan, croitorul aflat în pragul declasării, din nuvela cu acelaşi nume. Proza este una de sondaj psihologic şi de descriere a neobişnuitului. Ca şi în romane, dar cu un simţ al măsurii pe care mai târziu nu-1 va mai dovedi, scriitorul exploatează pitorescul, mai ales pe cel
223 Dicţionarul general al literaturii române
Ardeleanu
uman. Personajele, muncitori industriali, modeşti funcţionari, mici comercianţi, demimondene, scriitori aflaţi la apogeul carierei sau în declin, moşieri scăpătaţi ş.a. se regăsesc şi în dramele Casa vechiturilor şi Ultimul capitol Bătrânul Nathan din Casa vechiturilor, deşi autentic în unele scene, este totuşi doar o replică neizbutită la Manasse, eroul lui Ronetti-Roman. Trecând la roman, A. va fi atras de teme ambiţioase (artistul şi societatea, artistul şi divinitatea, creaţia, alienarea individului, destinul unor colectivităţi) ori de urmărirea unor cazuri patologice. Cărţile lui, în care este conturată o lume specifică, dominată de tragism, nu simt însă niciodată pe măsura temerităţii proiectelor. Spaţiul este mai întotdeauna unul închis — fabrica sau mahalaua, mina sau „coronul" (colonia minieră), târgul de pescari pierdut în Deltă, casa de toleranţă. Această condiţionare, apăsătoare, obsesivă, se dovedeşte hotărâtoare pentru soarta personajelor. Unii o acceptă şi vor fi cu încetul anulaţi ca individualităţi, chiar distruşi fizic, alţii caută o ieşire fie prin rezistenţă demnă şi revoltă, fie prin violenţă. întrebările grave, uneori legate de viaţă şi de moarte, îşi găsesc răspunsul, dar nu şi rezolvarea, în evenimente de ruptură. Fiecare roman devine, până la urmă, monografia unei obsesii, în Diplomatul, tâhăcarul şi actriţa, în O crimă... şi în Viaţă de câine sunt urmărite trei ipostaze ale ratării. Am ucis pe Dumnezeu e o încercare de a clarifica raporturile dintre individ şi dumnezeire. Nici Viermii pământului nu este doar romanul unui conflict de muncă, ci şi o incizie în intimitatea unei colectivităţi aflate într-o situaţie dramatică, tentativă refăcută şi în Pescarii. Romanul Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa, scrierea care i-a adus lui A. o relativă consacrare, urmăreşte destinele a trei personaje: „consulul" Barbu Sălceanu, fiica lui, Agata, şi cizmarul Alexandru Gangu. Cu Barbu Sălceanu, un posibil Sneghirev autohton, evident mai puţin complicat decât personajul lui Dostoievski, se inaugurează o galerie de învinşi, oameni pe care existenţa nu i-a cruţat. Eşuat sau refugiat în abjecţie, Sălceanu caută în alcool şi într-o negare disperată a convenţiilor propriei lumi să uite şi să plătească greşeli care i-au distrus nu numai cariera, ci şi echilibrul sufletesc, destrămân-du-i mecanismul demnităţii. Mahalaua în care sărăcia îl obligă să trăiască este doar semnul exterior al unei decăderi mult mai adânci. El încearcă o filosofie a ratării, pe care o aplică satisfăcut şi celor din jur. Personajele din planul secund, fiecare cu o biografie posibilă, se mişcă şi vorbesc cu naturaleţe. Excesele naturaliste din unele scene, care pot fi regăsite în mai toate romanele, nu se adună într-o caracteristică generală. Experienţa nuvelistului se simte şi chiar dăunează construcţiei, legătura dintre episoade lipseşte, lăsând o impresie de ne-împlinire, de nesiguranţă a montajului. Preferinţa pentru ciudăţenie caracterologică, grotesc, scene crude se manifestă mai pregnant în Viermii pământului. Scriitorul ezită între un roman al vieţii minerilor şi unul al psihologiei individului izolat, aflat în faţa unei situaţii-limită. Aglomerarea de „cazuri", conflicte parazitare, caractere neadâncite estompează însă observaţia. Adrian Vornicu din Am ucis pe Dumnezeu este, de asemenea, un ratat. Pictor de geniu, torturat de obsesia că trebuie să se elibereze de Dumnezeu, a cărui prezenţă îl împie-
dică nu doar să creeze, dar să şi existe, el dialoghează mereu cu Demian, alter ego diabolic, prezent doar în imaginaţia lui bolnavă, şi îşi închipuie că va afla salvarea în crimă, ca un nou Raskolnikov. încercându-se în scrutarea subconştientului, scriitorul rămâne la o retorică precară. Instinctul îl face totuşi să atribuie un loc însemnat visului, stărilor de spaimă, delirului, premoniţiilor care bântuie mintea personajelor. între descriere şi creaţie, A. se opreşte, aşa cum îi dictează înzestrarea, la cea dintâi.
SCRIERI: Rusia revoluţionară, Iaşi, 1918; Pe străzile laşului, Bucureşti, 1920; Rochia albă, Bucureşti, 1921; în regatul nopţii, Bucureşti, 1923; Casa vechiturilor, Bucureşti, 1923; Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa, Bucureşti, 1926; ed. îngr. şi pref. H. Zalis, Bucureşti, 1972; Am ucis pe Dumnezeu, Bucureşti, 1929; Casa cu fete, Bucureşti, 1931; ed. îngr. şi pref. Nicolae Rotund, Constanţa, 1999; Viermii pământului, Bucureşti, 1933; ed. 2, Bucureşti, 1948 ; Pescarii, Bucureşti, 1934; Domnul Tudor, Bucureşti, 1934; Viaţă de câine, Bucureşti, 1937; O crimă. Toţi la fel şi nici unul ca altul, Bucureşti, 1943.
Repere bibliografice: Al. Dan [G. Ibrăileanu], C. Ardeleanu, „Pe străzile laşului", VR, 1920,4; Perspessicius, Opere, II, 345-349, IV, 95-99, V,
26-30, 294-295, 373, 388, 418, XII, 486-541; Aderca, Contribuţii, I, 289-293; Camil Petrescu, Opinii şi atitudini, Bucureşti, 1962, 162;
Ardeleanu
Dicţionarul general al literaturii române 224
Călinescu, Cronici, I, 72-73, 213-214, II, 248-252, 368; Lovinescu, Scrieri, V, 179-183, VI, 230-231; Constantinescu, Scrieri, I, 38-55; Şerban Cioculescu, C. Ardeleanu, „Casa cu fete", ADV, 1931, 14475; Şerban Cioculescu, C. Ardeleanu, „Viermii pământului", ADV, 1933, 15174; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), II, 227,257,273,333; Călinescu, Ulysse, 228-233; Călinescu, Ist. lit. (1941), 690-691, Ist. lit. (1982), 774-776; Papadima, Scriitorii, 79-80; Crohmălniceanu, Literatura, I, 162-164, 181-182, 255, 299-302, 590-591; Zalis, Estetica, 47, 49, 53-54, 63, 100-105; Şerban, Ispita, 208-211; Ion Lungu, Carol Ardeleanu, ST, 1983, 3; Dicţ. scriit.rom., 1, 107-108; Violeta Ştefanian, „Casa cu fete", TMS, 1999,5; Carol Ardeleanu, DCS, 96,168.	R.Z.
ARDELEANU, Virgil (5.II.1932, Târgu Mureş), critic literar. Fiu al Măriei (n. Zamfir) şi al lui Gheorghe Ardelean, A. a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj, fiind apoi bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj (1956-1959) şi redactor (din 1959) la revista „Steaua". Cariera lui a cunoscut două „fracturi" considerabile, o dată la începutul anilor 70, a doua oară către sfârşitul anilor '80. Deşi indisociabil în ultimii douăzeci de ani de evoluţia revistei clujene „Steaua", unde a fost multă vreme „placa turnantă" a redacţiei, A. îşi leagă numele de câteva zone fierbinţi ale istoriei literare contemporane. Temperament coleric, tăios, laconic şi deloc ipocrit (profesional) în exprimare, el a stârnit multe reacţii vehemente, datorită poziţiei net favorabile literaturii (şi persoanei) lui Eugen Barbu şi, viceversa, nefavorabile (cu multe nuanţe, însă) literaturii lui Marin Preda de după volumul întâi al Moro-meţilor. După ce a debutat editorial cu o serie de însemnări despre proză (1966), volum continuat de Proza poeţilor (1969), tipăreşte o culegere de cronici literare, „A urî"... „A iubi". Puncte de reper în proza actuală (1971), în care desparte apele clar: al doilea volum din Moromeţii nu reprezintă decât o „pală continuare" a volumului anterior, în vreme ce Foamea de spaţiu de Eugen Barbu este operă de artist, de sociolog, americanolog, politolog sensibil etc. Considerată „scandaloasă", cronica la volumul al doilea din Moromeţii a făcut obiectul unei mese rotunde la „Gazeta literară", A. fiind acuzat că ar avea o reticenţă programatică faţă de Marin Preda. După Opinii. Prozatori şi critici (1975) şi Menţiuni (1978) — şi ele culegeri de cronici literare — aveau să treacă nu mai puţin de unsprezece ani până la următoarea carte a autorului: Jurnal (1989). Tipărit fragmentar în „Transilvania" (1988-1989), „jurnalul" este înţesat de observaţii amare şi tranşant formulate privind natura libertăţii scrisului, lupta cu opreliştile mentale şi administrative, obsesia adevărului şi a sincerităţii etc. La apariţia în volum, forţa de impact a textului a fost însă considerabil redusă de inexistenţa unor capitole confesive; singure, ideile, lipsite de suportul emoţional şi pur subiectiv, explodau cam fără ţintă. Expresie, oarecum, a unei înfrângeri triumfătoare (pentru că Jurnalul lui A. poartă, fără îndoială, masca eşecului), cartea din 1989 rămâne o pată de culoare în peisajul criticii literare din epocă.
SCRIERI: însemnări despre proză, Bucureşti, 1966; Proza poeţilor, Bucureşti, 1969; „A urî"... „A iubi". Puncte de reper în proza actuală, Cluj,
1971; Opinii. Prozatori şi critici, Cluj-Napoca, 1975; Menţiuni, Cluj-Napoca, 1978; Jurnal, Bucureşti, 1989.
Repere bibliografice: Adrian Marino, Virgil Ardeleanu, „însemnări despre proză", CRC, 1967,11; Felea, Reflexii, 187-190; Piru, Varia, 1,505-507; Tomuş, Răsfrângeri, 77-81; Felea, Secţiuni, 362-367; Zaciu, Lecturi, 180-184; Ion Vlad, Punctul de vedere al cronicarului, ST, 1976,1; Petru Poantă, Critica de caracter, ST, 1976,1; Culcer, Citind, 48-53; Regman, Colocvial, 170-172; Constantin Hârlav, Un critic al opţiunilor pătimaşe, VST, 1978,37; Popescu, Cărţi, 49-52; Tomuş, Mişcarea, 305-308; Florin Faifer, Criticul ca moralist, CRC, 1990, 3; Adrian Marino, Criticul moralist, TR, 1990,6; Dicţ. scriit. rom., 1,108-109; Popa, Ist. lit., II, 2136; Adrian Popescu, Criticul necesar, ST, 2002,2-3.	D.C.M.
ARENA, publicaţie de cultură a PEN-Centre, cu apariţie lunară, a cărei redacţie, de la Londra, este formată din reprezentanţi şi personalităţi intelectuale europene. De formatul unei cărţi de buzunar, A. tipăreşte texte cultural-literare în principalele limbi de circulaţie, îndeosebi engleza şi franceza. Interesul românesc pentru A. se concentrează asupra numărului 3-6 din ianuarie 1963, reprezentând anul XI de apariţie, număr consacrat aproape în întregime definirii literaturii exilului românesc, problemelor şi valorilor acestei literaturi. A. încheagă astfel o adevărată perspectivă istorică de prezentare a deschiderilor universale ale literaturii române, concepută ca o sinteză programatică şi ca un manifest cultural şi politic chiar de scriitorii români ai exilului. Sunt selectate din primii cincisprezece ani de presă românească a exilului texte reprezentative, de la eseurile lui Mircea Eliade (Două tradiţii spirituale în România) şi Alexandru Busuioceanu (Marsyas - un epilog) până la studiile lui Basil Munteanu (Introducere în cercetarea lirismului românesc) şi Constantin Amăriuţei (Exilul şi întoarcerea în patrie), de la versurile lui Aron Cotruş şi Vintilă Horia până la poemele lui Horia Stamatu, Yvonne Rossignon sau Ion Pârvulescu şi de la paginile de proză ale lui Silviu Crăciunaş până la un fragment dintr-o nuvelă despre exil a lui Vintilă Horia. însemnărilor lui Virgil Ierunca despre Lucian Blaga şi Alexandru Busuioceanu, Deux morts, un meme exil, li se adaugă cele ale lui C. L. Popovici, LArt abstrait roumain de Brancusi â nosjours. în versiune franceză este publicat şi poemul lui Radu Gyr, Astă-noapte, Isus, dar indicându-se drept autor Anonymous. Despre teatrul lui Eugen Ionescu scriu Peter Lennon (un interesant interviu cu dramaturgul, reprodus după „The Guardian") şi Marcel Brion, după cum despre eseistica lui Emil Cioran sunt reproduse din „Revue des etudes roumaines" notele lui Manuel de Dieguez (L'Heritage de Pascal dans l'ceuvre de Cioran). Un articol mai general, Culture de la liberte, semnat de Eugen Relgis, şi un altul, nesemnat, dar aparţinând lui Theodor Cazaban (PEN in Exile: Romanians) deschid orizontul problematicii acestui număr din A., alcătuit, se pare, de Theodor Cazaban. La celelalte rubrici se remarcă texte de Yasunari Kawabata şi Witold Gombrowicz. Numărul 3-6 din 1963 ilustrează o primă încercare de integrare a literaturii române în dialogul european al culturilor, realizată din perspectiva scriitorilor din exil.	N. FI.
225 Dicţionarul general al literaturii române
Argeş
ARENA LITERARĂ, publicaţie apărută la Brăila de la 1 decembrie 1927 până la 1 mai 1928. Directori simt George şi Kostya Galitza, prim-redactor — S. Semilian. Deşi dedicată, aşa cum spune articolul-program, debutanţilor, talentelor nedescoperite, revista publică, aproape exclusiv, producţii ale conducătorilor publicaţiei şi ale redactorilor săi. Astfel, în primul număr apar un „fragment de roman", întâlnirea, din Romanul unui singuratic de George Galitza, grupajul de amintiri Un flirt, semnat de S. Semilian, iar publicistică fac Kostya Galitza (Zangio) şi S. Semilian (Panait Istrati şi confraţii săi români). Acelaşi S. Semilian publică, în numărul 5, amintiri despre Camil Baltazar, din creaţia lirică a acestuia revista reproducând elegia Reculegeri în nemurirea ta. Dintre puţinii colaboratori, de reţinut: Şt. V. Ionescu, Sergiu Negură, Anton Gurgu.	/./.
ARGEŞ, revistă care apare la Piteşti din iunie 1966 până în decembrie 1990; până în 1975 apare lunar, iar între 1975 şi 1982 apare trimestrial; din 1991 reapare sub titlul „Calende". Redac-tori-şefi sunt, pe rând, Mihail Diaconescu (1966-1971), Gheorghe Tomozei (1971-1983), Sergiu Nicolaescu (1983-1990), Nicolae Oprea (din 1990). Comitetul de redacţie este alcătuit din Al. Cerna-Rădulescu, Şerban Cioculescu, Augustin Z. N. Pop, Gabriel Ţepelea, Ion Popovici, Corneliu Marcu, Ioana Girardi, Mihail Moşandrei. Periodic, revista editează şi un număr de suplimente, „Biblioteca Argeş", „Literatorul", „Almanah Argeş", „Poesis", „Anticipaţia", consacrate creaţiei literare, îndeosebi poeziei, dar şi scrierilor în proză. Revista îşi propune, cu formulări turnate în tiparul ideologic al momentului, să fie „locul de dezbatere amplă şi pasionată a tuturor realizărilor şi direcţiilor ce se manifestă în viaţa socială, ştiinţa, literatura şi arta românească", printr-o „reflectare artistică bogată" şi printr-o „mare varietate stilistică". O atenţie deosebită este acordată personalităţilor locale din domeniul ştiinţei şi culturii, integrării lor în „contextul general românesc", valorilor ce sunt continuatoare ale „tradiţiilor populare, istorice şi culturale ale regiunii" (început de drum). Revista se axează îndeosebi pe informaţii din actualitate, dar publică şi numeroase pagini de literatură, cronică, critică şi istorie literară, texte inedite de un vădit interes literar. Orientarea spre fenomenul cultural, în special spre cel literar, devine preponderentă în 1990. Rubrici: „Meşterul Manole", „Permanenţe", „Jurnal contemporan", „Cronica subiectivă", „Logos", „Pagini literare", „Caleidoscop", „Jurnalul artelor", „Confluenţe", „Restituiri", „Linotyp", „Ancheta Argeş", „Labirint", „Caligrame". A. publică scrieri ale unor autori de prestigiu, dar încurajează şi creaţia tinerilor poeţi, cărora le consacră un spaţiu relativ mare, îndeosebi în suplimentele revistei. Versurile poartă semnături precum Octavian Goga (cu inedite), Lucian Blaga, Tudor Arghezi (inedit), V. Voiculescu (inedit), Ion Pillat, Aron Cotruş, Veronica Micle, Victor Eftimiu, Nicolae Labiş, Geo Bogza, Ştefan Aug. Doinaş, Valeriu Anania, Aurel Rău, Gheorghe Tomozei, Leonid Dimov, B. Fundoianu (inedit), Ion Caraion, Vladimir Streinu (inedit), Nina Cassian, Gheorghe Pituţ,
Argeş
Florenţa Albu, Aurel Iordache, Florin Mugur, Otilia Nicolescu, Toma Biolan, Radu Cârneci, Elisabeta Niţă, Vera Lungu, Mihail Moşandrei, Ion Th. Ilea. în 1990, odată cu schimbarea de perspectivă a revistei, orientată de acum înspre literatură, colaborează cu versuri şi Mircea Dinescu, Mircea Cărtărescu, Dan Damaschin, Mircea Petean, Aurel Pantea. Scrierile în proză sunt semnate de Marin Preda (inedit, fragment din romanul Delirul şi povestirea Salcâmul în varianta originală), Tudor Muşatescu, Eugen Barbu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Radu Petrescu ş.a. Se publică, de asemenea, numeroase articole de critică şi istorie literară, cronică de carte şi recenzii, semnate de Nicolae Manolescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Nicolae Balotă, Ion Negoiţescu (fragmente din Istoria literaturii române), Constantin Ciopraga, Adrian Marino, Gheorghe Grigurcu, Gheorghe Tomozei, Sergiu Nicolaescu, Nicolae Oprea, Petru Poantă, Ion Rotaru, Mircea Iorgulescu, Mircea Martin, Şerban Cioculescu, Al. Cerna-Rădulescu, Augustin Z. N. Pop (Date noi asupra lui Eminescu), Florin Mugur, Victor Felea, Ion Cruceană, George Munteanu, Radu G. Ţeposu, Mihail Diaconescu, Gabriel Ţepelea, Dan Laurenţiu, Florin Mihăilescu. Revista conţine, de asemenea, eseuri importante sub raport literar şi documentar, cum sunt cele ce dezbat problema românismului: V. Voiculescu (inedit, Expresia sufletului nostru), Constantin Noica (Cuvinte împreună despre cultura românească). începând cu numărul 2/1966 până în 1967, Tudor Arghezi publică aici câteva „bilete de papagal", în cadrul unei rubrici ce poartă acelaşi titlu. A. cuprinde, de asemenea, traduceri din operele unor scriitori importanţi din literatura universală, având în vedere popularizarea unor nume mai puţin cunoscute marelui public. Sunt traduse pagini din scriitori ca Francesco Petrarca, Giordano Bruno, J. W. Goethe, Maxim Gorki, B. P. Shelley, Fr. Holderlin, Charles Baudelaire, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stephane Mallarme, Rainer Maria Rilke, A. J. Cronin, Jorge Luis Borges, Bertholt Brecht, Antoine de Saint-Exupery, Serghei Esenin, Louis Aragon, Fr. Nietzsche, Constantin Kavafis, dar şi din Emil Cioran, Paul Celan, Peter Neagoe. Revista se remarcă prin numeroase texte inedite, multe reprezentând un material documentar bogat pentru studiile de istorie literară. Dintre acestea sunt de menţionat: Liviu Rebreanu (pagini de jurnal), Tiberiu Rebreanu (Din viaţa fratelui meu), Liviu Rebreanu despre Emil Gârleanu, Mihail Sadoveanu la conducerea ziarului „România", Din mărturiile inedite ale poetului Ion Pillat, G. Topîrceanu (o poezie postumă şi o conferinţă rostită la Teatrul Naţional din Iaşi), Const. Calmuschi (mărturii inedite despre Eminescu), Titu Maiorescu văzut de Sextil Puşcariu, Camil Petrescu — Din versurile inedite ale lui Ladima, Vladimir Streinu (La Rochefoucauld, Etimologicale, Poezia şi
Argeşanu
Dicţionarul general al literaturii române 226
publicul), Petre Pandrea (despre Lucian Blaga). Corespondenţa inedită publicată în revistă este, de asemenea, importantă: Mihai Eminescu (către Veronica Micle), Veronica Micle, I. L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, A. I. Odobescu, Lucian Blaga şi Victor Ion Popa (către Ion Chinezu), Mateiu I. Caragiale (către N. Boicescu), E. Lovinescu, Anton Holban, Constantin Noica, Thomas Mann, Camil Baltazar, Alexandru Davila, Victor Eftimiu. A. inserează şi un număr mare de interviuri cu scriitori şi critici reprezentativi, pe teme de larg interes. Dintre aceştia simt de menţionat Horia Lovinescu, Marin Preda, Constantin Noica, Victor Eftimiu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Alexandru Piru, Nicolae Manolescu, Dumitru Micu, Fănuş Neagu, Ioan Alexandru, Roman Jakobson, Leon Leviţchi. în paginile revistei se mai găsesc articole memorialistice (N. Carandino, Amintiri despre Mihail Sebastian), comemorative (despre Tudor Arghezi), schiţe autobiografice (Ovid Densusianu), anchete în rândul scriitorilor, eseuri istorice, lingvistice, sociologice, etnografice, reportaje, informaţii din ştiinţă şi tehnică, numeroase articole politice, cronica ştiinţifică, cronica teatrală, cronica limbii, cronica muzicală, cronica filmului, cronica pedagogică, cronica măruntă, o rubrică sportivă, pagini de publicitate ş.a. Alţi colaboratori: Miron Cordun, Nicolae Baltag, Dan Cristea, Laurenţiu Ulici, Emil Brumaru, Paul Anghel, Gh. Catană, Ion Popa-Argeşanu, Ion Marin Iovescu, Petre Mihai Gorcea, George Sbârcea, Dan Verona, Horia Bădescu, Mircea Popa.	M.	W.
ARGEŞANU, Constantin (17.IX.1892, Târgu Dealului, azi Ştefăneşti, j. Argeş — 19.1.1964, Bucureşti), autor de versuri, prozator şi traducător. Fiu al Zafirei (n. Popescu) şi al lui Emanoil Argeşanu, A. a absolvit liceul la Piteşti, apoi a urmat cursurile unor institute militare la Bucureşti şi Potsdam, devenind ofiţer de geniu. Participă la primul război mondial, iar mai târziu (1926-1927) se reprofilează la şcoala de pilotaj din Tecuci. Ca ofiţer de aviaţie, primeşte posturi de comandă, mai întâi la Iaşi (1928-1937), apoi la Bucureşti, atingând apogeul carierei între 1944 şi 1947, când, general fiind, deţine funcţia de comandant al Aeronauticii Regale Române. Membru al Societăţii Scriitorilor Români, a avut şi după 1948 unele atribuţii în conducerea Uniunii Scriitorilor. începând din 1908, a colaborat intens la periodicele vremii, între care, în mod susţinut, la „Dumineca", „Universul literar", „Greierul" (Iaşi), „Adevărul literar şi artistic", „Rampa", „Opinia", „Tot", „Cadran" (Iaşi), unde a făcut parte din redacţie, „Aripi româneşti", „Poporul" (ca prim-redactor), „Papagalul", „Aripi noi" şi multe altele, cu versuri, proză, articole. Iniţial, a semnat Const. Em. Popescu-Piteşti, C. Em. P. Argeşan, apoi şi C. Arg.,
C.	P. Argeşel, Don Carlos, Ion Brambură, Nichifor Coţcariul. Publicistica sa cuprinde, cu puţine excepţii, articole despre teatru.
Debutul lui A., cu versuri în „Veselia" (1908), indică înclinaţia spre umor, gen potrivit atât temperamentului său, cât şi posibilităţilor de exprimare literară. Cronicile rimate, câteva seriale umoristice din reviste sunt, în general, spirituale,
spumoase, cu efect bine calculat. în paralel însă, A. publică şi versuri în care sentimentul singurătăţii, suferinţa vin din insatisfacţia faţă de întâmplările comune ale vieţii. Tristeţea fără nume, rău atribuit mai degrabă condiţiei umane, generează şi lirismul sumbru din prima lui carte de versuri, Cântecele tavernei (1922). Autorul îşi afirmă conştiinţa de poet damnat, care a scris într-o „carte blestemată" despre „adevărul vieţii", împreună cu Al. Bibescu, semnează şi o insignifiantă dramă în versuri, Ferdinand Catolicul (1929). Cea mai importantă faţetă a scrisului său — umorul — este ilustrată de proză, în mare parte apărută doar în periodice. Cu supratitlul Vacanţele unui trubadur sau separat, el a publicat schiţe care tratează, într-o manieră uşoară, glumeaţă, aspecte ale vieţii citadine, mondene. Scrierile adunate în volumul Drumuri albastre (1937) alcătuiesc o evocare nostalgică a începuturilor aviaţiei militare româneşti, într-o atmosferă uşor exaltată. Dar nonşalanţa ostentativă a aviatorilor, bravada, distanţa dintre gestul teribilist şi efectul rizibil, reacţiile spectaculos ilare ale camarazilor plasează totul în zona umorului. Câteva schiţe mai „terestre", în care apar stereotipii şi obtuzităţi militare, îl apropie de ironistul Gh. Brăescu. în Ţambalul lui Chiron (1949) şi în Pilot fără noroc (1958) apar şi câteva schiţe care demonstrează virtuţi în creionarea rapidă a unei scene, în desfăşurarea cu o naturaleţe concisă a dialogurilor, în formularea lapidară a poantei sau în „reconstituirea" suculentă a unor exprimări agramate sau argotice. Câteva dintre prozele lui A. au fost traduse în limba rusă. în colaborare sau singur, a realizat numeroase versiuni în română din literatura rusă şi sovietică (Puşkin, Cehov ş.a.).
SCRIERI: Cântecele tavernei, Bucureşti, 1922; Ferdinand Catolicul (în colaborare cu Al. Bibescu), Bucureşti, 1929; Drumuri albastre, Bucureşti, 1937; Ţambalul lui Chiran, Bucureşti, 1949; Pilot fără noroc, Bucureşti, 1958; Rasskazî [Povestiri], pref. Geo Dumitrescu, Bucureşti, 1961. Traduceri: A. P. Cehov, Nuvele, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Val. Cordun); Nikolai Virta, Bătălia Stalingradului, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Val. Cordun); Antologia poeţilor decembrişti. 1826-1951, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Claudia Millian şi Demostene Botez); V. Matev, în taigaua Narâmului, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu M. Zarie); E. Samuilenoc, Noroc vânâtoresc, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Silvian Iosifescu); K. Simonov, Suvorov, Bucureşti, 1955; S. N. Sergheev-Ţenski, Epopeea Sevastopolului, I -II, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu L. Pop); Alexander Iaşin, Aliona Fomina, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Mihu Dragomir).
Repere bibliografice: Scarlat Struţeanu, „ Cântecele tavernei" de Const. Argeşan, „Viitorul", 1922, 4269; Paul I. Papadopol, Din trecutul „Universului literar", UVR, 1927,12; Paul I. Papadopol, Const. Argeşanu şi Alexandru Bibescu, „Ferdinand Catolicul", UVR, 1930, 19; Mihail Sadoveanu, Aviatorii, DMN, 1937,10873; P. Gr. [Gr. T. Popa], Const. Argeşanu, „Drumuri albastre", IIŞ, 1937,8; Geo Dumitrescu, [Prefaţă] la Constantin Argeşanu, Rasskazî [Povestiri], Bucureşti, 1961; Dicţ. scriit. rom., 1,109-110.'	'	C.T.
ARGETOIANU, Constantin (3.III.1871, Craiova - 6.II.1955, Sighet), memorialist. Fiu al unui general şi om politic — Ion Argetoianu, absolvent al Şcolii de Aplicaţii de la Metz (Franţa) -, A. a primit educaţia cuvenită descendentului unei
227 Dicţionarul general al literaturii romane
Argetoianu
familii vechi şi bogate. A urmat primele clase la Craiova, oraş cu o viaţă culturală şi socială remarcabilă în acea vreme. S-a pregătit în particular pentru examene în primii ani de liceu, apoi a urmat ultimele clase la Liceul „Sf. Gheorghe" din Bucureşti. Ca mulţi tineri de condiţia lui, a fost trimis pentru studii universitare la Paris (1888-1896). Inteligent şi dotat, şi-a luat doctoratul în medicină şi licenţa în drept şi litere. întors în ţară, a fost numit în 1898 ataşat, apoi secretar şi consilier de legaţie la Constantinopol. Până în 1913, când s-a retras din diplomaţie, această carieră l-a purtat la Roma, Viena şi Paris. Atras de viaţa politică, s-a înscris în 1913 în Partidul Conservator şi a ajuns repede (1914) deputat, apoi senator. Ulterior s-a alăturat mareşalului Al. Averescu şi a contribuit la formarea Partidului Poporului, în 1920. La 37 de ani (în 1918) a fost pentru prima oară ministru, la Justiţie. în 1920 şi 1921 a deţinut portofolii la Ministerul Finanţelor, Ministerul Justiţiei şi Ministerul de Interne. A schimbat mai multe formaţiuni politice (Partidul Naţional Democrat, Partidul Naţional, Partidul Naţional Liberal), având o carieră politică agitată, cu numeroase ministeriate, inclusiv la Agricultură şi la Afacerile Străine. în 1932 a fondat Uniunea Agrară, transformată în 1936 în Partidul Agrar. A fost consilier regal în 1938, preşedintele Consiliului de Miniştri în 1939 şi titular al Ministerului Afacerilor Străine în 1940. A publicat scrieri, în majoritatea lor conferinţe, legate de activitatea lui politică şi administrativă. In 1938 i-a apărut un jurnal de călătorie, considerat de editorii de mai târziu drept o parte integrantă a memoriilor sale (Pe urmele trecutului. O călătorie în Egipt). între 1944 şi 1946 a stat în Elveţia, dar apoi s-a întors în ţară. Se vede că experienţa politică şi diplomatică nu l-a ajutat să înţeleagă încotro evoluau lucrurile. A creat un nou partid, Uniunea Naţională Muncă şi Refacere, cu existenţă efemeră, desfiinţat în 1948, iar în 1950 a fost arestat, ca mulţi alţi foşti fruntaşi politici şi diplomaţi, a cunoscut ororile închisorii şi a murit, după ani de suferinţă, la Sighet.
A. a lăsat o monumentală operă memorialistică în manuscris, editată postum, mai întâi în presă (în revista „Magazin istoric"), apoi în volum. Este vorba de un ciclu intitulat Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, care acoperă mai multe decenii, din 1871 până în 1934. Tot postum, în 1998, i s-a publicat volumul însemnări zilnice, o primă parte a notelor lui, anume cea referitoare la anii 1935-1936. Ca şi memoriile, însemnările cotidiene au caracter politic, iar manuscrisul, în curs de editare integrală, cuprinde mai multe mii de pagini, adică o serie de cel puţin zece volume. întreaga existenţă şi experienţă a memorialistului se reflectă în această reconstituire a unei vieţi şi a unei epoci. Scrierile rămase inedite atâta vreme au o dublă valoare. în primul rând una documentară, prezentând un interes deosebit în redescoperirea unor decenii de istorie cenzurată şi/sau contrafăcută, din perspectiva unui om politic şi diplomat aflat mereu în cercurile puterii, informat şi capabil de judecăţi avizate. în al doilea rând, valoarea memoriilor stă în calitatea scrisului şi în temperamentul de literat al autorului, instruit şi înzestrat cu simţul cuvântului, abil portretist şi înveninat cronicar, implicat afectiv. A rezultat din această sin-
teză o creaţie care nu interesează numai istoriografia (politică, a mentalităţilor, diplomatică), dar şi literatura. Acest descendent de boieri olteni duce până în prima jumătate a secolului al XX-lea spiritul cronicarilor munteni, maliţia lor pătimaşă, plăcerea de a observa fără cruţare, nu arareori deformând şi şarjând realitatea. Consumându-şi existenţa în medii elegante, într-o Europă care trăia în stil Belle Epoque şi apoi cu euforia „anilor nebuni", răsfăţat în confort, fineţuri, plăceri rafinate, sensibil la farmecul naturii, la flori şi lecturi de bun gust, la prezenţele feminine, memorialistul a fost şi un moralist foarte intransigent când era vorba despre interese, ale lui, ale altora sau chiar interesul general. El veştejeşte „mahalagismul", „mizeria morală" a mediilor politice, consemnează compromisuri, trădări, intrigi, descrie în chip foarte subiectiv, dar şi — prin aceasta chiar — savuros, o lume colcăind de interese, ambiţii, vanitate, rivalităţi, egoism şi pofte, foarte vie şi foarte impură, dar fără de care n-ar fi putut trăi. Evadează uneori în lecturi şi peisaje, căci are, după cum se vede în notaţiile din Egipt, simţ poetic şi plăcerea fanteziei, dar adevărata lui viaţă este cea mărunţită într-o agitaţie politică frenetică, încâlcită, contradictorie. Memoriile, mai mult decât însemnările, creează (sau recreează) din perspectivă proprie o lume al cărei stil de viaţă s-a demodat, dar ale cărei mobiluri şi moravuri renasc, surprinzător de neschimbate, în România de după 1990. Scrierile lui A. s-au editat redevenind actuale şi interesante prin arta de a sugera, de a impune o imagine, de a surprinde ori de a creiona un tip uman, o personalitate, o categorie morală.
SCRIERI: Pe urmele trecutului. O călătorie în Egipt, Bucureşti, 1938; Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, îngr. şi introd. Ion
Arghezi
Dicţionarul general al literaturii române 228
Ardeleanu, I—II, Bucureşti, 1991-1993; ed., I-XI, îngr. şi postfaţă Stelian Neagoe, Bucureşti, 1991-1998; însemnări zilnice, I-VII, îngr. Stelian Neagoe, Bucureşti, 1998-2003.
Repere bibliografice: Z. Omea, Memorialistica lui Argetoianu, RL, 1992,33; Z. Omea, încă un volum din memoriile lui Argetoianu, RL, 1996, 28; Alexandru George, Comparaţii semnificative, LCF,1996,32; Nicolae Manolescu, Politica şi literatura, „Dilema", 1998,267; Viorica Moisuc, Puncte de convergenţă: Constantin Argetoianu şi Louis Barthou, „Dilema", 1998,267; Z. Omea, Versatilul Constantin Argetoianu, „Dilema", 1998, 267; Mircea Mihăieş, „Memorii", „Cuvântul", 1998, 11; Z. Omea, Destăinuirile lui Argetoianu, RL, 1998,22-24; Săndulescu, Memorialişti, 128-136.	G.BI.
ARGHEZI, Tudor (21.V.1880, Bucureşti - 14.VII.1967, Bucureşti), poet, prozator şi gazetar. Era fiul lui Nicolae Theodorescu (iniţial Nicolae Tudor Cojocaru), cu obârşia în Cărbuneşti-Gorj, agricultor (arendaş la Martalogi şi Costeşti), funcţionar la banca din Piteşti. Identitatea mamei, cea impusă de actul de naştere dat publicităţii — în care A. apare ca fiu legitim al lui Nae Theodorescu şi al Măriei Iliescu —, este contrazisă de mărturii ale corespondenţei şi ale operei, de memoriile celor apropiaţi; conform lor, Rosalia Arghesi, de naţionalitate germană, venită din ţinuturile Braşovului în Bucureşti, ca menajeră, ce trecea drept „mamă de suflet", a fost adevărata sa mamă. Părinţii, necăsătoriţi, vor fi uniţi în semnătura scriitorului, legalizată ca nume oficial în 1956. „Puţini ştiu", dezvăluia un cunoscut în 1931, că Tudor Arghezi este „pseudonimul propriului său nume". Acest destin al „oamenilor fără ascendenţă" (Dintr-un foişor) l-a făcut pe A. fie să tacă, fie să dea alte versiuni asupra originii sale, amestec de adevăr şi ficţiune, dar l-a marcat definitiv. Literatura revoltei anarhice, sarcasmul şi dezgustul îşi au rădăcinile în realităţi dure, în confruntarea, la o vârstă crudă, a unei sensibilităţi acute cu „mocirla". Copilăria în casa lui Manole Pârvulescu, comerciant, bărbatul lângă care a trăit, în Bucureşti, Rosalia, este „cea mai amară" etapă a vieţii. Din suferinţa anilor dintâi dobândeşte dorinţa unei „ireductibile independenţe" şi voinţa de a se construi prin sine însuşi, împotriva împrejurărilor duşmănoase. După şcoala primară, la „Petrache Poenaru" (1887-1891), şi gimnaziul clasic, la „Cantemir Vodă" (1891-1896), va pregăti liceul în particular; în cadrul Institutului Clinciu şi Popa, în 1905, trece ultimele examene, pentru clasele a şasea şi a şaptea. Hotărâse să se întreţină singur: medita, la algebră, la doisprezece ani, a fost ucenic pe lângă un cioplitor de pietre funerare, custode al unei expoziţii de pictură a societăţii „Ileana" (cunoscând, astfel, pe I. L. Caragiale), laborant la fabrica de zahăr din Chitila (în 1897). Frecventa clubul socialist de la „Lumea nouă".
în ziarul „Liga ortodoxă", la 30 iulie 1896, Ion Theo (prescurtarea i-a fost sugerată de AL Macedonski) debutează în poezie, tăios, cu acuzatoarele strofe din Tatălui meu; le urmează compuneri când instrumentaliste, când parnasiene, când purtând amprenta elegiei eminesciene. Macedonski elogiază cutezanţa cu care tânărul „rupe" tehnica versificării, însă acesta nu suportă amestecul „peniţei" patronului său literar şi părăseşte cenaclul macedonskian. Colaborează totuşi la sateliţi ai
„Literatorului": „Revista modernă" (1897) şi „Viaţa nouă" (1898, semnând Ion Th. Arghezzi). Leagă prietenii trainice (nici ele scutite de încercări) cu Gala Galaction şi N. D. Cocea, cu V. Demetrius. Nevoia unui refugiu în faţa privaţiunilor cotidiene, aspiraţii spirituale şi artistice (să înveţe să scrie „pe dedesupt") îl fac să intre în cinul călugăresc (februarie 1900). După o ucenicie la mănăstirea Cernica, îmbracă haina monahală sub numele de Iosif. E hirotonisit diacon şi adus la Mitropolie ca secretar. Cu mitropolitul Iosif Gheorghian (acesta îl recomandase referent de conferenţiar pentru religiile comparate la Şcoala de ofiţeri), traduce lucrarea reverendului francez H.-G. Didon, Isus Hristos. Scoate în 1904, împreună cu V. Demetrius, revista „Linia dreaptă", unde publică o parte din ciclul, funebru şi baudelairian, Agate negre, nuvela Lotar, manifestul poetic Vers şi poezie. Semna Tudor Arghezi şi I. Gabriol. în 1905, A. îşi dă demisia din slujba de diacon. Ajutat de mitropolitul Iosif Gheorghian, pleacă, pentru studii teologice, în Elveţia, la Fribourg. Nu se simte bine în schitul Cordelierilor, unde fusese găzduit, şi, refuzând să se convertească la catolicism, îl părăseşte pentru o singurătate „activă". între 1906 şi 1910 trăieşte la Geneva. Audiază cursuri la Universitate, călătoreşte, în 1910 stând câteva luni la Paris. Ucenic al unei şcoli libere de meserii, lucra bijuterii ieftine, capace de ceasornice. în 1905, la Paris, din legătura cu profesoara Constanţa Zissu (se căsătoresc în 1912, divorţează în 1914), i se născuse un băiat, Eliazar-Lotar; crescut de părintele său, absolvind liceul, el se va stabili în Franţa (fotograf de artă, cineast, Elly Lothar a lucrat cu sculptorul Giacometti, cu regizorii Rene Claire şi Luis Bunuel). în ţară, N. D. Cocea deschide „Viaţa socială" cu incendiara Rugă de seară (1910) şi, dintr-un caiet lăsat acasă, transcrie câteva piese din Agate negre, prezentându-1 pe A. drept „poetul cel mai revoluţionar al vremii". Acesta îşi face o reintrare explozivă în jurnalistică, atacând în „Facla", din mai 1911, pe mitropolitul în scaun, Athanasie Mironescu. Fulminantele pamflete îl aduc pe fostul diacon, considerat încă în rândurile monahilor, în faţa Consistoriului, care îl exclude din cin. Viaţa şi-o câştigă de acum înainte cu condeiul. Compune un prolog în versuri pentru „Comoedia" (1911), colaborează la „Rampa" şi la revista „Teatru", îl ajută pe Th. Cornel la dicţionarul biografic Figuri contimporane din România (1911), traduce din Dostoievski. în 1913 este redactor-şef la cotidianul lui AL Bogdan-Piteşti, „Seara"; ţine rubrica polemică „Tabula rasa", având ca ţintă pe Take Ionescu, Ion I. C. Brătianu, O. Goga, pe socialişti, şi cronica teatrală şi artistică, cu pagini memorabile despre Constantin Brâncuşi, Şt. Luchian, Th. Pallady. Redactor la „Steagul" (1915-1916, 1918), director, împreună cu Gala Galaction, al săptămânalului „Cronica" (1915-1916), subvenţionat de Al. Bogdan-Piteşti, susţine ideea neutralităţii României. Rămas în capitala ocupată de armata germană, publică în oficiosul „Bukarester Tageblatt"-„Gazeta Bucureştilor" (1917-1918; articole politice, prezentări de spectacole, semnate T.A., A ori Sigma), în „Scena" (1918) şi „Renaşterea" (1918). Procesul intentat unui număr de 24 de ziarişti (între ei, I. Slavici) pentru colaboraţionism, în februarie 1919,
Arghezi
Dicţionarul general al literaturii române 230
duce la condamnarea lui A. la cinci ani de închisoare. Deţinut în penitenciarul Văcăreşti, va fi sprijinit moral de soţia sa (Paraschiva Burda, originară din Buneştii Bucovinei, din 1916 tovarăşa de o viaţă a scriitorului). Datorită intervenţiei lui N. Iorga, este graţiat la sfârşitul anului. Stihuri din viitoarele Flori de mucigai, fragmente din Poarta neagră se tipăresc în „Hiena" (1919-1920). Ion I. C. Brătianu, sfătuit de I. Pillat, îi încredinţează conducerea unei reviste care trebuia să contribuie la unificarea spirituală a neamului. în „Cugetul românesc" (1922-1924), alături de N. Iorga, Lucian Blaga, G. Bacovia, Camil Petrescu, V. Voiculescu, N. Crainic, Urmuz ş.a., A. este prezent cu Duhovnicească, întoarcere în ţărână, Psalmistul singuratic, cronici, pamfletul Cum se scrie româneşte, vizând stilul romancierului Liviu Rebreanu, şi „Literatura nouă", în care apără, contradictoriu, de loviturile lui N. Iorga, curentul de primenire din poezie. „Naţiunea", „foaia intelectualităţii", apărută în 1923 din iniţiativa lui I. G. Duca, este scrisă aproape în întregime de A. El rămăsese adeptul modelului cultural german şi biciuia haosul social de după război. Apar aici Belşug, Amintirile ierodiaconului Iosif. Varietatea publicisticii sale (în „Viaţa românească", „Rampa", „Făclia", „Gândirea", „Contimporanul", „Clipa", „Clopotul", „Lumea", „Integral",
„Ţara noastră", „Adevărul literar şi artistic", „Sinteza", „Viaţa literară", „Ramuri" ş.a.), neaderenţa la vreun program, agresivitatea polemicilor, forma lor artistică fac din A. un gazetar fără egal. Poetul, în schimb, era parţial cunoscut, cu precădere în rândurile boemei intelectuale. El nu are nici o carte. Dureros îndoit de sine şi orgolios, văzând în poezie o experienţă intimă, aproape o taină, aştepta urmărind „perfecţionarea izolată a individualităţii"; mitul lui era o unică, exclusivă, scriere. La 47 de ani, scoate Cuvinte potrivite (1927). Volumul, în intenţie reprezentativ, e o selecţie care va marca temele sale. Cele o sută de poeme, inegale, dar izbitoare prin originalitate, au împărţit critica între adeziune şi admiraţie (E. Lovinescu, F. Aderca, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu, Vladimir Streinu) şi contestarea totală (G. Bogdan-Duică, Ion Barbu). A. îşi continuă drumul într-o carieră literară fără precedent: cea mai mare parte a operei sale abia după 1927 va ieşi la lumină. Lansează „Bilete de papagal" (1928-1929,1930, 1937-1938, 1944-1945). „Minusculă" ca format, „Bilete de papagal" a fost o foarte bună revistă de literatură, deschisă tinerilor (Eugen Ionescu, M. Blecher, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu ş.a.). Contribuţia lui A. este masivă: poeme, tablete, diatribe împotriva lui M. Dragomirescu, N. Crainic, N. Iorga (la intervenţia acestuia, poliţia interzice în 1938 „Bilete de papagal"). Scriitorul, ajuns la o rodnică împlinire creatoare, încredinţează tiparului aproape an de an câte o carte, experimentează alte formule în lirică, dă romane (deşi era adversarul prozei lungi, îmbâcsite), într-un fel de efervescenţă a reînnoirii şi descoperirii de sine: Icoane de lemn. Din amintirile ierodiaconului Iosif (1929), Poarta neagră (1930), Flori de mucigai şi Cartea cu jucării (1931), Tablete din Ţara de Kuty (1933), Ochii Maicii Domnului (1934). Primeşte Premiul Naţional pentru poezie (1934, ex aequo cu G. Bacovia), în pofida faptului că Istoria literaturii contemporane a lui N. Iorga îl prezintă drept o emblemă a artei decadente şi pornografice. Retras în casa familiei, ridicată la Mărţişor între 1929 şi 1933, „ca un schit", cu grădină şi stupi în livadă, lângă copiii Domnica (Mitzura) şi Iosif (Baruţu), A. face să apară Cărticică de seară (1935), Cimitirul Buna-Vestire (1936), o ediţie definitivă la Versuri (1936; îmbogăţită în 1940 şi 1943), Ce-ai cu mine, vântule? (1937), Hore (1939), Lina (1942). N. Georgescu, din cercul lui N. Iorga, îl atacă în mai multe articole, reunite în volumul Literatura de scandal (1938), încercându-se aducerea lui în faţa justiţiei. Se constituie, pentru a-1 susţine, Gruparea criticilor literari români. A. publică în „Dreptatea", „Ramuri", „Adam", „Cuvântul", „Mişcarea", „Dimineaţa", „Săptămâna C.F.R.", „Progresul social", „Viaţa", „Vremea", „Realitatea ilustrată", „Revista Fundaţiilor Regale", „Revista română", „Informaţia zilei", „Torţa", „Jurnalul de dimineaţă" ş.a. Este închis trei luni (1943) pentru pamfletul Baroane, care lovea, abia voalat, în Manfred von Killinger, reprezentantul lui Hitler în Bucureşti. Distins, din nou, cu Premiul Naţional pentru poezie în 1945, tipăreşte volumele Bilete de papagal şi Manual de morală practică, în 1946, şi colaborează susţinut la „Adevărul" (1946-1947) cu Tablete; unele, ostile noului regim, pun în evidenţă criza culturii. Volumul Una sută una poeme, din 1947, este retras din
231 Dicţionarul general al literaturii române
Arghezi
librării. Eseul Artă şi libertate (despre Apostolul Pavel), oferit revistei „Agora", se pierde. împotriva lui A. se desfăşoară o campanie de denigrare în „Scânteia", susţinută de Miron Radu Paraschivescu (1947) şi de Sorin Toma, cu seria de articole Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei (1948). Baruţu este privat de libertate, A. e alungat din presă. Tăcerea în jurul numelui poetului va dura până în 1954. Face faţă dificultăţilor materiale traducând din literaturile rusă (în colaborare) şi franceză: I. A. K.wprm,Moloh (1951), I. A. Krâlov, Fabule (1952), M. E. Saltîkov-Scedrin, Povestiri (1952), N. V. Gogol, Suflete moarte (1954), Anatole France, In floarea vieţii (1953), La Fontaine, Fabule (1954). Reapare cu versurile „copilăreşti" din Prisaca în 1954. Anul 1955 aduce semnele acceptării scriitorului de către oficialităţi. Publică Pagini din trecut şi 1907 - Peizaje în
1955,	Cântare omului în 1956, Din drum... în 1957. Devine membru al Academiei Republicii Populare Române, e decorat cu Ordinul Muncii clasa I (1955). Face parte din delegaţia care preia de la Moscova o parte din tezaurul ţării (1956; Un vast univers, discursul său la Kremlin, neagă resentimente mai vechi şi mai sincere). Laureat al Premiului de Stat în 1957, va fi sărbătorit ca poet naţional în 1960. Apar hume veche, lume nouă (1958), Versuri (1959, 1960), Tablete de cronicar (1960), Frunze
(1961), Cu bastonul prin Bucureşti (1961), Răzleţe (1965). Din 1962 începe editarea integrală a operei sale, proiectată în 61 de volume. Universitatea din Viena îi acordă Premiul Herder în 1965. Este ales membru al Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Litere. Colaborează la „Contemporanul", „Gazeta literară", „Luceafărul", „Scrisul bănăţean", „Argeş". Plachetele Poeme noi (1963), Cadenţe (1964), Silabe (1965), Ritmuri (1966), Noaptea (1967) cuprind inedite, unele venind din alte etape de creaţie. La un an după moartea soţiei sale, poetul se stinge şi este înmormântat, după dorinţă, în grădina casei lor, la Mărţişor. I se fac funeralii naţionale. Postum, apar culegerile de versuri Frunzele tale (1968), Crengi şi XC (1970).
A. a fost un om de mari contraste, cu toxine şi excesiv în totul. Stăpân ca nici un alt scriitor român pe posibilităţile nelimitate ale limbii, şi-a creat, prin forţa cuvântului („figuri tari tăiate cu fierul", N. Iorga) şi puterea de şoc a împerecherilor antinomice, un stil, care a pus capăt epigonismului eminescian. Nu s-a afiliat nici unui curent, deşi într-o carieră literară de peste şapte decenii a fost contemporan cu numeroase orientări estetice. A avut o evoluţie singulară. A contrariat şi lucrul nu i-a displăcut. Aspirând la idealitate şi la împlinirea de sine, a făcut gesturi oportuniste, ce-i contraziceau credinţele. A mers contra tuturor, consecvent sieşi şi propriilor inconsecvenţe. A regretat „febrilitatea ondulărilor noastre" şi a răscumpărat-o cu „înţelegerea supremă" din poezie. A propus, ca unic adevăr asupra sa, opera. Proteică, imprevizibilă în gama larg deschisă a tonurilor şi în jocul atitudinilor lirice, nutrită de tensiuni, refractară de aceea formulei critice sintetizatoare, opera are, totuşi, coerenţa ei secretă. Aceasta e dată de amprenta sufletului arghezian, acelaşi, în profunzime, în toate manifestările lui, dar dezvăluin-du-se în diferenţierea şi scindarea dramatică a termenilor care îi proiectează gesturile, energiile, nostalgiile specifice. Căci
Desen cfe Theodor Pallady
A. refuza morala restrictivă şi exploata contradicţia, comple-mentarităţile, libertatea redefinirilor de sine. Nu numai dintr-un nonconformism funciar, ci şi datorită substratului idealist al poeticii sale. Binele şi Răul sunt ramificaţiile, egale, ale aceleiaşi rădăcini. Antinomiile prin care Unitatea divină există formează misterul ultim. Trăirea antinomiilor şi depăşirea lor în năzuinţa continuă către Unitate organizează imaginarul arghezian.
A. este un poet al omenescului, al destinului omului, perceput cu o acută şi obsesivă conştiinţă a limitei: materialitate, timp, trecere, Dumnezeu. Existenţa e, pentru el, pribegie ori ocol într-un spaţiu închis, zbatere în menghina condiţiei umane, o captivitate fără ieşire. Reacţionând ca un primitiv, uimit şi copleşit sub povara urgiilor iscate de potrivnicia naturii, a sorţii, de păcat şi de rău, reface experienţe originare: eros, moarte, individul înaintea divinităţii. Traseele căutării Fiinţei, percepute în adevărul şi intensitatea dramei personale, sunt, în esenţă, filosofice, fără ca expresia să fie cea a unei dezbateri intelectuale. A. proiectează „durerile de viaţă" în metafore şi simboluri nedespărţite de limbajul tainelor şi al legilor universale, ca în Biblie sau ca în poezia populară, şi vocabule cu însuşiri violent materiale, ţinând de sorgintea pământească, devin apte, într-un salt transfigurativ, să semnifice idealitatea. Alteori, se spovedeşte, dar la modul său, întortocheat, obscur-angoasat. „Radicalismul" nevoii de cunoaştere („gândirea, singura scuză şi ţintă a vieţii mele") arată
Arghezi
Dicţionarul general al literaturii române 232
un substrat nu atât intelectualist (Alexandru George), cât existenţial. Suferinţa cea mai adâncă e suferinţa închiderii („Sunt prins din patru laturi deodată"): ea corespunde te-restrităţii şi căderii în timp, moartea fiind centrul „marelui ocol". încercarea, eşuată, de a forţa datul, ca şi mortificarea de sine, cu dorinţa integrării fără iluzii în vecia ţărânii sunt forme de răscoală ale unei firi „fatal anarhice", împotriva asprei rânduieli (Restituiri). Dacă, pentru „copii", va ascunde sfârşitul absurd într-un, înşelător senin, joc de-a v-aţi ascunselea, dacă şi gândul propriei stingeri se alină, uneori, în „murmurul de epitafe" al trecutului lumii, orgoliul său e de a primi soarta cu ochii larg deschişi, stându-i în faţă drept, bărbăteşte. Crucea pe care e răstignit noul Crist, omul arghezian, e teroarea lăuntrică a golului în care se pulverizează implacabil tot ce trăieşte (Duhovnicească). Copleşitoare sunt la A. viziunile destrămării:
o	moarte grea macină lucruri, fiinţe. Vidul ascuns, lăuntric, duce la metamorfoze de coşmar ale degradării: „Urechea lui, închisă pentru graiuri,/ Cu scamă s-a umplut, de mucigaiuri./ Gingia moale, înţărcată, suge,/ Ochiul porneşte blând să se usuce."; „De ţâţele femeii, rămase fără lapte,/ Prunci orbi şi muţi, schelete şi sluţi ai spânzurat." Condiţia umană e pusă sub semnul apăsător al blestemelor, cu mari viziuni ale agoniei
universului („Usca-s-ar izvoarele toate şi marea,/ Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea./ Topească-se zarea ca scrumul") şi ale dezagregării monstruoase a materiei. în centrul liricii argheziene stă, însă, proiecţia unor nelinişti interioare de ordinul căutării morale (interogaţia conştiinţei etice, opţiunile ei) şi al cunoaşterii. Ceea ce refuză el e vieţuirea amorfă, anestezierea elanurilor într-un orizont meschin, incoerenţa sinelui: „Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte-n praf omida,/ Să rabd şi eu în mine, povară, două vieţi?" Pasivitatea, preţ al umilinţei şi ascezei, e detestată în numele puterii şi luptei (Nehotărâre).
O	dorită altitudine neatinsă de micime (Muntele Măslinilor) se uneşte cu percepţia dualităţii, „osânda" omului: „Făcuşi din tine două puteri adânci de ură." Sufletul său e multiplu, polimorf, rupt între solicitări divergente: „Sunt înger, simt şi diavol şi fiară şi alte-asemeni" (Portret). „Sfântul palid" şi „biciul ce-1 sângeră-n obraz", martirul şi călăul, Iisus şi caricatura lui Iisus simt, ca la Baudelaire, feţele alternante ale unei interiorităţi contradictorii, marcată de spaima în faţa forţei oarbe, ce „dă tiptil ocoale de dihor", dublul inform al eului (Triumful, Fiara mării, De când mă ştii, Strigoi pribeag). Negările, schimbările nedumeritoare, de perspectivă semnalizează sfâşieri şi, totodată, căutarea neostoită a credinţei, a statornicirii. Robie, bici, lanţ — imagini dominante - trimit la stratul prim, întunecat, din care, prin revoltă şi sete de absolut, se ridică omul (Testament). Extremele între care se zbate el sunt „bolnava şi palida maimuţă" şi Mântuitorul — prefigurarea şi transfigurarea omenescului (Cei doi orbi). Revolta ca prag al întemeierii („E-ndreptăţirea ramurei obscure/ Ieşită la lumină din pădure/ Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi,/ Rodul durerii de vecii întregi.") şi voinţa de a aprofunda „realitatea omului" prin asumarea contradicţiilor, a zbuciumului („Ca un norod de paşnici şi veseli asasini/ Ce pregătesc dreptatea luminii viitoare,/ Unii-nvârtesc săcurea, ceilalţi desfoaie crini,/ Cu sufletele-n beznă şi degetele-n soare.") — iată calea aleasă de A. în trăire, cunoaştere, poezie (Rugă de vecernie).
O	formă specială a situării între impulsuri opuse se manifestă în raporturile cu ceilalţi. A. e vădit de partea celor „căzniţi, urâţi şi goi", purtători neştiuţi — întrucât reprezintă natura elementară — ai germenului unei lumi superioare (Caligula); versantul opus solidarităţii cu mulţimea e izolarea individualistă, mizantropică (Prinţul, Vraciul). Dar în Testament el se vede pe sine ca un Ales, răzbunătorul, prin cuvânt, al „durerii de vecii întregi", acumulată de străbuni, robi, căci nu au putut ajunge la Logos. Hrisov postum al înaintaşilor petrecuţi în obscuritate şi dizgraţie, cartea poetului e rodul unei munci îndârjite cu verbul, a cărui forţă taumaturgică vine din transmutarea veninului şi a imundului în lumină spirituală: „Din bube, mucigaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi". Cuvinte potrivite a fost gândit ca un itinerar sacru: căutarea dumnezeirii, supremă împlinire pentru om.
Cu toate că şi alte teme (iubirea, trecutul) sunt implicate aventurii capitale, asumarea dramatică a identităţii, axa ei o constituie Psalmii. A. a fost un poet religios, de o religiozitate interiorizată, foarte pură, dar deloc previzibilă, deloc lineară în manifestările ei. Poetul respinge viziunea instituţionalizată,
233 Dicţionarul general al literaturii române
Arghezi
dogmatică, a unei divinităţi reprezentate convenţional, apariţie severă, instanţă punitivă — Tatăl. Ideea argheziană de Dumnezeu se apropie de teologia negativă: canoanele figurative simt simţite ca falsuri, principiul absolut fiind accesibil doar meditaţiei şi unei memorii adânci, arhetipale: „Eşti ca un gând, şi eşti, / şi nici nu eşti, / între putinţă şi-ntre amintire." Mai mult, în jurul acestei imagini centrale cresc iradierile unei semantici a aspiraţiilor spre o cunoaştere a esenţelor, adâncă, totalizatoare, echivalentă cu un maximum de existenţă: „Pentru ca mintea mea să poată să-nţeleagă/ Nengenuncheată firii de pământ." Nesiguranţa legată de instrumentul acestei cunoaşteri (mintea e „ca tuciul", cuvântul — gol ori prihănit, o prăpastie desparte ce e palpabil de înţelegerea spirituală), nesiguranţa — urmare a ascunderii, a lipsei de determinări pentru Unu („fără vârstă, fără ţărm, fără vamă"), nesiguranţa faţă cu sine însuşi a celui care nădăjduieşte la „o ivire din cristal" („nici omul meu nu-i, poate, omenesc"; desfacerea de lume a sfântului e o stare nenaturală şi o tortură) transformă poemele — ce ar fi trebuit să fie ofrandă şi laudă Dumneze-irii — în transcrieri vehemente ale suferinţei şi derelicţiunii: „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!" Aşteptarea răzvrătită, reproşul aduc Psalmii aproape de amarele tânguiri ale lui Iov. Specific argheziene sunt şi accentele de trufie provocatoare, rivalitatea cu Atotputernicul: „Cercasem eu, cu arcul meu,/ Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!" Totuşi, ieşirea din seria comună a ispitelor „uşoare şi blajine", spre încercarea ultimă, este aleasă pentru a da o forţă de şoc mai mare supunerii: „Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate." Atitudinile cele mai adverse sunt conţinute în „pânda" necontenită a lui Dumnezeu: „Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere." Exasperat de hieratismul lunecos al semnelor divinităţii, strigătul psalmistu-lui cerând evidenţa senzorială echivalează cu o revoltă ieşită tocmai din esenţialitatea setei lui de certitudini: „Vreau să te pipăi şi să urlu: «Este»!" între credinţă şi tăgadă, nici una biruitoare, încordarea către nemărginire („Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,/ în care paşte-un mânz"), „neliniştita patimă cerească" e chiar preţul râvnit: existenţa se substan-ţializează în patosul interogaţiei, zbaterilor, iar omenescul se dezvăluie eroic în neostenita sa sete de perfecţiune. Drama căutării de sine întru Dumnezeu revine ciclic în poezia lui A. Un rezumat al ei e alegoria din între două nopţi. între opacitatea destinului biologic (pământul), Deus absconditus şi detaşarea pe care o cere dobândirea cerului (muncă chinuitoare, ce „sapă", destramă insul), omul nu mai poate reitera mântuirea lui Crist. Simbolul cel mai adevărat al eului arghezian acesta este: omul îndumnezeit, Iisus. îndoindu-se şi fugind de pe cruce (Duhovnicească). Jertfit întru eternitate, „singur şi nemernic" (Psalm). Alături, disperarea muritorului de a nu afla aşezare şi odihnă: „Unde ne ducem? Cine ne primeşte? în poarta cui să cerem crezământ?/ Hai, calule, hai, câine, pământeşte,/ Să batem, frânţi, cu pumnii în pământ" (Două stepe). Demiurgic, A. poate afirma accesul la Spirit prin artă: „Port în mine semnul, ca o chezăşie,/ Că am leacul mare-al morţii tuturor." Odată cu astfel de acorduri titaniene, el are, însă, o dragoste şi o tandreţe franciscană pentru ceea ce, cu
simplitate, cu inocenţă, poartă semnul unei vitalităţi primordiale şi al temeiniciei (Plugule, Chemarea, Lumină lină). Sunt sentimente ce vor domina în Cărticică de seară, Mărţişoare, în ciclul Buruieni din Hore.
După Cuvinte potrivite, şi rupt de aspiraţia înaltului de care ele erau pătrunse, cu volumul Flori de mucigai, rod al închisorii, A. dă (într-o suită de portrete şi de scene de gen crude şi înşelătoare în realismul lor cu tentă burlescă ori grotescă) o imagine percutantă a golului din om: „îmi caut leacul/ Şi la Dumnezeu şi la Dracul." Ordine şi sens sunt suspendate. Candoarea e mincinoasă (Pui de găi..., Lache), jocul devine agresivitate paroxistică (Sici, hei, La popice), mizeria biologică e copleşitoare (Cina, Ion Ion). Sânge, foame, aţâţare (Streche, Rada, Tinca). Instinctele arată disperarea lipsei de fiinţă. Moartea, despuiată de suferinţă, de speranţa redempţiunii se reduce la recea numărătoare a cadavrelor (Dimineaţă, Morţii). închisoarea e „Golgotă şeasă, fără altare". Totuşi, o undă de lumină în ochii unui monstru (Sfântul), Ion Ion, fixat prin moarte în neprihănita copilărie, „fătălăul", cu suprafirescul genealogiei lui metaforice, de androgin („Cine ştie din ce zmârc,/ Morfolit de o copită/ De făptură negrăită/ Cu coarne de gheaţă,/ Cu coama de ceaţă,/ Cu uger de omăt — / Iese aşa fel de făt"), lasă să se întrevadă cum în această lume zace, ca în haosul începuturilor, întreagă, rădăcina miraculoasă a vieţii. Oralitatea tonului şi umorul transcriu minunarea poetului în faţa imprevizibilei naturi umane. Verva stilistică, truculenţa verbală, echilibrul aparte dintre compasiunea pentru omenirea căzută, spunerea fără patos, reportericească şi, prin ea, sugestia demonicului şi a damnării fac din al doilea volum al lui A. un moment unic în poezia românească. în Cărticică de seară, îmbolnăvirii de vreme, vulnerabilităţii, frământărilor abstracte şi sterile („Cântecul nu e bun,/ Cuvântul e oftat, / Braţul tărăgănat,/ Moleşită aripa./ Mă bate vremea, mă bate ziua, mă bate clipa" — Cântec din fluier) li se găseşte alinare în „experienţa naivităţii" (Emil Cioran) şi a imanenţei divinului. Iubirea şi nunta, universul gospodăriei, paradis terestru în mic, proliferarea de roade („Auzi?/ Cartofii sunt lehuzi./ Ascultă, harul a trecut prin ei/ Virginal, candid şi holtei./ Dumnezeieşte.") transcriu un rit al sacralizării existenţei: integrarea în ciclurile unei vitalităţi cosmice, fără moarte (înviere, Dragoste, Căsnicie; Har). Mesageri îi sunt buruienile „cu fir aprins", lăcusta, pământul, toate cele ce, fără glas, mărturisesc prezenţa lui Dumnezeu în creaţia sa (A venit, Denie, Urare). Simpatia argheziană pentru universul vegetal şi animal intră şi în jocul, cu sugestii satirice, în cheia căruia e scris ciclul Hore. Gluma poetului nu e niciodată nevinovată: lenea dospită a dovleacului, şcoala orătăniilor de curte au un ricoşeu semantic bătând înspre sensul ordinii sociale (Horă în grădină, Horă-n bătătură, Hora lui Esculap). Din perspectiva unui polemism moral şi politic, sub masca improvizaţiei fanteziste şi libere, a paradoxului, a predicaţiei ilogice, e abordată o lume pe dos. Ambivalenţa ironiei, care are o faţă critică şi una anarhică, răspunde întru totul intenţiilor autorului şi formulei ludice alese.
Arghezi
Dicţionarul general al literaturii române 234
Una sută una poeme, apărut în plină perioadă de instalare a proletcultismului şi împiedicat să ajungă la cititori, este marcat de amprenta timpului: războiul, seceta, confruntarea cu forme ale duşmăniei faţă de cultură. Atmosfera e dată de ameninţarea tulbure venind din partea unor „străini", a „furilor", a intruşilor, cu o voită confuzie între spaţiul ogrăzii şi cel al ţării. Imaginile declinului sunt amplificate simbolic. Cronica anului de secetă capătă, prin acumulări hiperbolice, o coloratură fantastică. Viziuni opresive, goyeşti, trădează angoasa deposedării de existenţă: „golul pătrat, numărul sterp şi sensul nul" (Păretele de var, S-a culcat o fiară, Bivolul de jar). Inversiunea tuturor semnelor arată un Dumnezeu crud, oglindă indiferentă, sau înşelător — „măscărici", „tertipar", „nebun". Poetul ar vrea să ştie dacă jertfa, dacă Iisus al lui şi-au păstrat adevărul. Parabole ale libertăţii ameninţate (Şoim şi fată, Flautul descântat), autoportrete (Sarcină sacră, De când mă ştii) sunt impregnate de o puternică tensiune interogativă. Concluzia pare să fie pierderea speranţei („O singură jivină, gogoloi/ Ca un arici, ca un peşte,/ Pitulată se rostogoleşte.// Şi un coşciug spânzură-n văzduh:/ Al Tatălui, Al Fiului şi-al Sfântului Duh" — Ogor pustiu). Accente nemijlocit legate de împrejurările silnice (pizma, răzbunarea) se amestecă şi ele în acest puternic, dar inegal volum. După mai puţin semnificativa Prisaca, 1907 - Peizaje, evocare a răscoalei şi adevărata revenire a lui A., exprimă un sentiment statornic, adeziunea la revolta dintotdeauna a celor oprimaţi, şi oferă ocazia exersării unei poeticităţi aspre. De o parte, încrâncenarea ţăranilor şi notarea brută a revărsării de mânie, de cruzime, de cealaltă, portretele „domnilor", inapţi a-i înţelege, tonul sarcastic şi deformarea caricaturală, grotescă. Sugestia unei orbiri şi iresponsabilităţi sociale şi politice ce anunţă un viitor de violente răsturnări, unită cu forţa artei de pamfletar a poetului susţin volumul. Cântare omului e sociogonie în imagini şi odă libertăţii. Secvenţele principale ale acestei alcătuiri simfonice relevă treptele cuceririi şi afirmării umanului din om: ridicarea din pulbere pe verticala demnităţii şi a cunoaşterii, botezul nemărginirii, bătălia minţii pentru adevăr, cutezanţa prometeică, inventivitatea, munca. Semnificativ, fiecare pas înseamnă ruperea unor împotriviri, rezistenţe, inerţii. Pentru A., omenescul se câştigă în lupta dusă cu limitele şi opreliştile: „Tu ţi-ai învins pământul, mormântul şi destinul." Odei i se alătură o complementară abordare problematizantă, în meditaţia asupra destinului omenirii. Devenit, din rob, propriul său stăpân, într-o lume care se deschide tot mai larg inteligenţei (Cel ce gândeşte singur), omul e apoteozat, nu însă fără un accent grav, dat de conştiinţa răspunderilor lui pentru soarta umanităţii şi a planetei. Cântare omului datorează momentele sale de împlinire artistică energiei expresive argheziene, capacităţii imaginilor de a da viaţă ideii, dincolo de schema compoziţional-progra-matică a ciclului, ce îi dă un aer ilustrativ, chiar tezist. Volumele Frunze, Poeme noi, Cadenţe, Silabe, Ritmuri şi Noaptea marchează întoarcerea la o poezie a eului, dominată de motivul timpului. în atmosfera crepusculară a senectuţii, teme vechi se reiau într-o adiere, atotcuprinzătoare, de tristeţe. Sub prăbuşirea „timpului întreg" se naşte un fior al vieţuirii
într-un limb al solitudinii totale, între viaţă şi neviaţă. Poezia de dragoste, acum poezie a regretului şi amintirii, e de o mare puritate. Se continuă „dialogul" cu divinitatea, rostirea întrebărilor fără răspuns asupra hotarelor de nedepăşit din condiţia umană. Acceptarea misterelor inaccesibile (Psalmul mut), afirmarea necesităţii interioare căreia îi răspunde „fantoma" divinităţii (Psalmistul) stau alături de răzvrătirile când vita-list-dionisiace (Marele Cioclu), când patetice în tragismul viziunii de chin absurd, sisific, prin care este interpretat destinul (Haruri), şi de certitudinea pribegiei şi a căutării. Morţii i se opune sacrificiul salvator, împlinit prin poezie (Poetului necunoscut).
Lăsate să plutească în muzicalitate şi imaginar, odată cu ieşirea de sub tensiunea concentrată a versului, sunt poemele în proză din Ce-ai cu mine, vântule?. Sufletul, confruntat cu înţelesul ascuns al existenţei, se mişcă între ecouri, reminiscenţe, oglinzi ale visului. Lumea e spaţiu al tainei. Prin urzeala văzutelor trece, neînţeleasă, „invizibila rezonanţă", „neauzita paliditate", ţinând de esenţele ultime (Sâmburii din miezuri). Setea de absolut şi jalea „ştirbirii de viaţă" a celui prins în labirintul căutării Spiritului sunt aduse la o limită a sfâşierii extreme, ce cheamă în minte ideea expresionistă de artă. Figurile fantasmatice, măştile alegorice, decorul straniu, metaforă a stărilor din afund, fac din poemele în proză un limbaj obsedant, cvasimagic (Omul sunător, Zburătorul, Marginea, Dansatorul, Rugul înalt). Povestirile boabei şi ale fărâmei (a doua parte a volumului Ce-ai cu mine, vântule?, reluată într-o formă mai cuprinzătoare în 1964, sub titlul Pe o palmă de ţărână) construiesc un vis al armoniei. între ierburi, vietăţi, păsări, sufletul copilărit, fermecat, cuprinde pământul într-o plasă de reverie, în care se străvăd raporturi secrete, dimensiunea cosmică a făpturilor mici. înţelesurile apar în lumină, se manifestă prin viaţă, „sfânta sfintelor". Petecul de grădină e cuib cald, răni vechi se închid şi, prinsă în legănarea generală, trecerea va fi lină, fără durere. Aceleiaşi perspective ada-mic-feerice îi aparţine şi Cartea cu jucării, suită de istorii având ca protagonişti pe cei doi ştrengari, Miţu şi Baruţu, la prima vedere, poem, în fond, al copilăriei, în dimensiunea ei de fabulos şi de inocenţă a instinctelor. Percepţia infantilă, fraged senzuală, trece la scriitor, iar vibraţia de culoare şi de sunet în descriere e urmarea acestei contopiri, în timp ce metafora e chemată să dea expresie minunii şi mirării de a fi. în starea de încântare, obiectele, creaturile, substanţele intră în neostenite jocuri, schimbându-şi firea şi rostul. Povestea şi mitul aureolează obişnuitul. Transcrierea genezei în limbajul gesturilor cotidiene devine savuroasa istorie despre „cum a făcut mama pe Miţu". Umorul tandru este ecoul fraternităţii universale. Pătrunderea „dincolo", prin firescul graţios al cotidianului, înnobilează „jucăriile".
Icoane de lemn şi Poarta neagră mărturisesc „dramatica unei întinări" (Eugen Ionescu). Şi în prima — subintitulată jurnal, cartea cuprinde schiţe, pamflete şi meditaţii ieşite din experienţa călugăriei —, şi în a doua — cartea temniţei —, realitatea socială e doar punctul de plecare, nu scopul: ea hrăneşte tabloul de coşmar şi determină simbolica anihilării individului
235 Dicţionarul general al literaturii române
Arghezi
într-un spaţiu al captivităţii fără ieşire. Cutremurul sufletului încercat de prăpastia dintre aspiraţia la viaţa „îngerească" şi josnicia mediului monahal, aneantizarea insului, provocată de cruda şi impersonala funcţionare a mecanismului punitiv, trec în prim-plan. Oroarea demolează mituri, rescrie portrete, creează atmosfera de dominare a unor forţe potrivnice omului. Scatologicul, care trădează întinarea, metamorfozele animaliere, dezvăluind răul adânc, transformarea credinţei în „comică şi spurcată tragedie titubantă", teroarea în faţa reducţiei umane duc scrierile când la un paroxism expresionist, când la intuiţia, aproape kafkiană, a unei „vini nedefinite, ca un păienjeniş".
Cele trei romane ale lui A., Ochii Maicii Domnului, Cimitirul Buna-Vestire, Una, formează, nemărturisit, un ciclu; obsesia permanentă a autorului, valorizarea existenţei sau învierea, este implicată unor destine paradigmatice, cu oprire asupra evenimentelor fundamentale ale vieţii: naşterea, nunta şi moartea. Romanele, denumite ulterior poeme, desfăşoară narativ, dar şi pe un principiu al asociaţiei de imagini, fantasme, evenimente cu tipare de mit, lăsând să se întrevadă natura miraculoasă a existenţei, întrepătrunderea dintre fantastic şi real. Obscur, pierdut în, nerecunoscute de ceilalţi, hierofanii, miracolul nu se refuză eroilor lui A. Cum realul e simplă faţadă, dincolo de care joacă altceva, cum observaţia fixează conţinuturi ce scapă conştiinţei (prin oniric, halucinaţii, nevroze), proza rupe cu tradiţia realistă, purtând, în chiar acest efort, însemnele modernităţii. Romanele sunt proiecţii ale unei ideale quete: emanciparea provizoriului către durabil şi etern. Visul pe care, în Ochii Maicii Domnului, Vintilă Voinea nu vrea să-l piardă şi în numele căruia va renunţa la legăturile mirene este amintirea paradisiacă. La origini (în copilărie), omul era întreg, iar dragostea mamă — fiu, parte în divin. După moartea Sabinei, având de ales între lumea celor efemere (traiul lui, aici, e inautentic, de strigoi) şi ţărmul unde „nimic nu cade", primeşte călugăria ca pe o încorporare în universul permanenţelor şi iubirii. Sabina îi va zâmbi, suprafiresc, din icoana Maicii Domnului. Lina, roman prolix, lăsând să precumpănească cronica existenţelor umile, cu întâmplări mai direct legate de biografia lui A., are în centru, prin Ion Trestie, crescut pe „mâini vitrege", ajuns laborant la o fabrică de zahăr, şi prin Lina, frumuseţea ivită din mocirlă, tot problema sufletului şi a „mântuirii care domină nenorocul". Trans-substanţierea, înălţarea din straturile obscure ale alcătuirii omeneşti la treapta inalterabilă a Spiritului, este figura care organizează destinul personajelor. Aventura simbolică a lui Trestie se luminează de sensul unui efort general: cel al materiei ţintind a se însufleţi şi a participa la Idee. Proces figurat în planul realist al cărţii (apt însă şi de o lectură alegorică) de sinteza cristalului pur, incoruptibil, din masa lâncedă, putridă, pieritoare, în fabrica de zahăr — teatru neaşteptat al clocotului morţii şi renaşterii. Gulică Unanian, personajul din Cimitirul Buna-Vestire, are o situaţie aparte, propria sa viziune ironico-grotescă subordonându-se celei auctoriale. Batjocorit de semeni pentru neîndemânarea (datorată curăţiei sale) cu care ratează în sfera relaţiilor sociale,
Gulică descoperă sistematic în „marea evidenţă" a prezentului istoric un tumult de forme caricate, degradări ale noimelor şi rosturilor firii. Pare un bufon, dar deţine, precum profeţii judecători ai vechimii, secretul întocmirii noului prin distracţie şi întinsul pamflet din primele cincizeci de capitole ale romanului e Apocalipsa lui. Mişcarea sarcastic panoramată se dezvoltă în dublu sens: augmentează, în portrete, monstruozitatea şi viciul, reducând apoi totul — când teribilul halucinează şi sparge limitele — la materia joasă, supusă distrugerii. Ipostazele proliferante ale stricăciunii, enormul lor compun carnavalescul spectacol al unei sacralităţi pierdute, trista ei parodie. Chemat de această infinită degradare, evenimentul salvator, învierea, irumpe, instaurând dimensiunea lui miraculoasă. Paradoxal, extraordinarul coexistă cu ironia. Judecata obştească nu reuşeşte să claseze noua natură (un viitor al fiinţelor purificate, „matematic uniforme", înfiorează imaginaţia, dând tablourilor coloratura unei utopii negative), iar ordinea publică, în faţa „revoluţiei" învierii, eşuează ridicol. Arestaţi sunt, pentru „port de nume ilicit", Kogălniceanu, Tudor Vladimirescu, Eminescu. Grotescul, comicul oribil, cu excrescenţe fantastice, sub semnul căruia stă romanul, are o motivaţie metafizică: arată vremuri de-a-ndoaselea, fără credinţă, agonice. Alianţa dintre clovnesc şi sacru, amestecul viaţă-moarte fac din Cimitirul Buna-Vestire o scriere provocatoare, în care insolitul dă o deschidere vizionară pamfletului.
VIAŢA
OPERA
1880
1887-1891
1891-1897
1896
1897-1898
1904
1900
1905
1906-1910
1910
1911
1911-1912
1912-1914 1913
1915-1916
1916
1917-1918
1919
1919-1920
1922
mai, 21 Se naşte în Bucureşti Ion N. Theodorescu, „fiu legitim al d-lui Nae Theodorescu, de ani treizeci şi unu, comersant, şi al d-nei Maria, de ani optsprezece".
Este elev al şcolii primare „Petrache Poenaru" din Bucureşti. Intră la gimnaziul clasic „Cantemir Vodă"; de Ia 11 ani, nevoit să se întreţină singur, dă meditaţii şi este, pe rând, ucenic la un atelier de cioplit pietre funerare, custode de expoziţie de pictură, laborant ai fabricii de zahăr din Chitila.
februarie Intră în viaţa monahală, la mănăstirea Cernica sub numele losif. După hirotonire, diaconul losif revine în Bucureşti, ca secretar ta Mitropolie.
Trece ultimele examene de liceu (pentru clasele a Vl-a şi a Vll-a), pregătite în particular. Renunţă la slujba de diacon. La Paris i se naşte un fiu (Eliazar-Lotar) din legătura cu Constanţa Zissu. Este trimis, pentru studii teologice în Elveţia, la Fribourg. Trăieşte la Geneva: audiază cursuri la Universitate, se întreţine ca meseriaş, călătoreşte.
Este căsătorit cu profesoara Constanţa Zissu.
Se căsătoreşte cu Paraschiva Burda.
Acuzat, alături de alţi 24 de ziarişti, că a colaborat cu ocupantul german, e condamnat şi închis la penitenciarul Văcăreşti; la intervenţia lui N. lorga, va fi graţiat înainte de sfârşitul anului.
iulie, 30 Debutează, cu poezia Tatălui meu, în ziarul „Liga ortodoxă" (director: Al. Maeedonski), semnând Ion Theo. Câteva luni frecventează cenaclul macedonskian.
Publică versuri în „Revista modernă* (1897) şi în „Viaţa nouă" (1898, sub semnătura Ion Th. Arghezzi). aprilie, 15 Apare primul număr al revistei „Linia dreaptă", scoasă împreună cu Vasile Demetrius.
îşi publică în paginile ei ciclul liric Agate negre, semnat Tudor Arghezi.
N. D. Cocea îi publică în primul număr al „Vieţii sociale" poemul Rugă de seară.
îi apare în „Facla*' o serie de pamflete îndreptate împotriva mitropolitului Athanasie Mironescu, ceea ce va determina excluderea din cinul monahal.
Colaborează la „Rampa", „Facla", „Teatru", „Viaţa românească". Traduce din Dostoievski.
E redactor-şef la ziarul „Seara" al lui Alexandru Bogdan-Piteşti. Va fi redactor la „Steagul" şi, alături de Gala Galaction, codirector al săptămânalului „Cronica"; susţine ideea neutralităţii României.
Sub ocupaţie germană, colaborează la oficiosul „Bukarester Tageblatt“-„Gazeta Bucureştilor", la „Scena" şi „Renaşterea".
Publică versuri şi proză în „Hiena".
Conduce nou apăruta revistă „Cugetul românesc".
Susţine, în polemică cu N. lorga, înnoirile în poezie, totodată respingând, eronat şi în ton excesiv, stilul romancierului Liviu Rebreanu.
1923
1924
1925 1927
Se naşte primul copil, Domnîca (Mitzura). Se naşte at doilea copil, Iosif (Baruţu).
1928
1929
1930
1931
1933
1934
1935
1936
1937 1939
1942
1943
Suportă o nouă detenţie, de trei luni, ca urmare a publicării pamfletului Baroane, care îl viza pe Manfred von Killinger, trimisul Germaniei naziste la Bucureşti.
1945
1946
1946-1947
1947-1948
1951-1954
1954
1955
1956
1957
1958
Devine membru al Academiei Republicii Populare Române şi este decorat cu Ordinul Muncii, clasa I.
Este laureat al Premiului de Stat.
1960
1961
1962
1963-1967
Este sărbătorit ca poet naţional.
1965	Universitatea din Viena îi acordă Premiul Herder şi este din nou
sărbătorit la scară naţională.
1967	iulie, 14 Moare la Bucureşti Tudor Arghezi. Va fi înmormântat la
Mărţişor, cu funeralii naţionale.
Este director al săptămânalului „Naţiunea".
Debutează editorial cu volumul de versuri Cuvinte potrivite, salutat de importante voci critice (E. Lovinescu, F. Aderca, Şerban Cioculescu, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Mihai Ralea) ca un adevărat eveniment literar. Scoate revista în format liliputan „Bilete de papagal", care va avea mai multe serii.
Publică volumul Icoane de lemn.
Apare Poarta neagră', colaborări ia „Adevărul literar şi artistic, „Tiparniţa literară" ş. a.
Publică Flori de mucigai (versuri) şi Cartea cu jucării (proză). Apare volumul Tablete din Ţara de Kuty.
Publică romanul Ochii Maicii Domnului.
I	se decernează (ex aequo cu G. Bacovia) Premiul Naţional pentru poezie.
I	se tipăreşte al treilea volum de versuri: Cărticică de seară. Apar romanul Cimitirul Buna-Vestire şi o „ediţie definitivă" de Versuri (amplificată în 1940 şi în 1943).
Publică volumul Ce-ai cu mine, vântule?
Este editat un nou volum de versuri: Hore.
Apare romanul Lina.
Este distins cu Premiul Naţional pentru poezie.
Apar volumele Bilete de papagal şi Manual de morală practică. în ziarul „Adevărul" publică texte anticomuniste, semnalând criza culturii.
Se dezlănţuie o violentă campanie de denigrare a poetului, instrumentată în ziarul „Scânteia".
Volumul Una sută una poeme este retras din librării.
Nu i se publică decât traduceri (din t.A. Kuprin, Krâlov, I. A. Salţâkov-Şcedrin, N.V. Gogol, Anatole France, La Fontaine). îi apare volumul de versuri „copilăreşti" Prisaca,
Publică volumele Pagini din trecut şi 1907 - Peizaje.
Apare volumul Cântare omului.
Publică volumele Stihuri pestriţe şi Din drum...
Sunt editate volumul de publicistică Lume veche, lume nouă şi un volum de versuri pentru copii, Cartea mea frumoasă.
Apare volumul Tablete de cronicar.
I	se publică volumele Frunze şi Cu bastonul prin Bucureşti. începe editarea integrală a operei sale, proiectată în 61 de volume, les de sub tipar mal multe cărţi: Poeme noi(1963), Cadenţe (1964), Răzleţe (1965), Silabe (1965), Ritmuri (1966), Noaptea (1967).
Arghezi
Dicţionarul general al literaturii române 240
cu ecouri în Poarta neagră şi Flori de mucigai. întâmplător, a tradus din Tristan Bernard (Cafeneaua cea mică, 1912) şi D. I. Fonvizin (Neisprăvitul).
A. este în aproape tot ce a scris o individualitate creatoare viguroasă, inconfundabilă, prin opţiuni, atitudini, stil. Unitatea amplei sale opere, de la poezia lirică la romane şi utopie, de la pamflet şi tablete la poemul în proză şi de la portrete la ideile despre scris, rămâne cea dată de un echilibru instabil de reacţii, dar tocmai de aceea mai adevărat, mai uman, şi de raportarea originală la tradiţie (pentru el, un „fond ancestral [...] mai profund decât formele, deci din afara tradiţiei" — I. Negoiţescu), ca şi la modernitate (ea nu se datorează opţiunilor formale, ci observării, adânci, neconvenţionale, a sufletului omenesc). Poezia îl situează între cei mai de seamă lirici ai secolului al XX-lea, prin patosul unei interogaţii moral-cognitive care uneşte altitudinea căutărilor cu limbajul violent şi cu simboluri de largă rezonanţă, integrând în curentul unui lirism organic şi al unei energii expresive cu nesfârşite resurse reacţia în faţa spectacolului omenescului, reflecţia asupra poeziei înseşi. Totul, cu o forţă a verbului la nivelul marii arte. Mai puţin cunoscută, proza este şi ea de o incontestabilă valoare, subliniată de orientările mai noi ale literaturii lumii, cu care coincide în sensul subiectivizării viziunii, al potenţării parabolei şi absurdului, în paralel cu slăbirea convenţiilor realismului. Din opera lui A., în selecţii reprezentative sau în publicaţii, au apărut traduceri pe toate meridianele şi scriitori renumiţi (Salvatore Quasimodo, Rafael Alberti, Pablo Neruda, Anna Ahmatova, Iannis Ritsos, Arne Hăggqvist, Jaroslaw Iwaszkiewicz, Eugen Ionescu ş.a.) i-au tălmăcit scrierile.
Când spunem că drama conştiinţei argheziene este exclusiv mistică, nu trebuie să dăm un conţinut limitat acestei expresii; mistica sa se creează dialectic, se configurează contradictoriu şi, dacă va ajunge la starea de beatitudine (treapta ultimă, purificatoare, a oricărei conştiinţe mistice), aceasta se va întâmpla numai după descoperirea vieţii înseşi ca formă manifestată a misterului...
POMPILIU CONSTANTINESCU
Universul său substanţial, sensul de exploraţie metafizică al viziunilor, intelectualitatea fără cadre raţionale ale acestei lirici, iată chestiunile adecvate. Rezultatul cercetării este zguduitor. Cine va asculta până la înfiorare solemnul Testament? [...] Al doilea aspect profund al poeziei lui Arghezi, în afara oricărei poziţii noţionale, este sentimentul de oscilare materială între două lumi cu densităţi deosebite, cerul şi pământul. E vorba, dar, nu de antiteza de concepte ideal - real, ci de un proces, văzut în planul poeziei, de metamorfoză, de osmoză între spiritual şi material, amândoi termenii luaţi ca momente îndepărtate ale aceleiaşi materii.
G. Călinescu
SCRIERI: Cuvinte potrivite, Bucureşti, 1927; Icoane de lemn. Din amintirile ierodiaconului losif, Bucureşti, 1929; Poarta neagră, Bucureşti, 1930; Flori de mucigai, Bucureşti, 1931; Cartea cu jucării, Bucureşti, 1931; Tablete din Ţara de Kuty, Bucureşti, 1933; Ochii Maicii Domnului,
Bucureşti, 1934; Cuvinte potrivite şi... încrucişate, Bucureşti, 1934; Cărticică de seară, Bucureşti, 1935; Cimitirul Buna-Vestire, Bucureşti, 1936; ed. Bucureşti, 1968; ed. Bucureşti, 1997; Versuri, Bucureşti, 1936; ed. 2, Bucureşti, 1940; ed. 3, Bucureşti, 1943; Ce-ai cu mine, vântule? Povestirile boabei şi ale fărâmei, Bucureşti, 1937; ed. (Ce-ai cu mine, vântule? Pe o palmă de ţărână), îngr. G. Pienescu, pref. Mircea Tomuş, Bucureşti, 1970; Hore, Bucureşti, 1939; Una, Bucureşti, 1942; ed. îngr. Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 1980; Eminescu, Bucureşti, 1943; Bilete de papagal, Bucureşti, 1946; Manual de morală practică, Iaşi, 1946; ed. îngr. Simona Cioculescu, Galaţi, 1993; Versuri alese, Bucureşti, 1946; Una sută una poeme, Bucureşti, 1947; Prisaca, Bucureşti, 1954; Pagini din trecut, Bucureşti, 1955; ed. îngr. G. Pienescu, pref. autorului, Bucureşti, 1956; 1907-Peizaje, Bucureşti, 1955; ed. pref. Constantin Cubleşan, Bucureşti, 1973; Cântare omului, Bucureşti, 1956; ed. postfaţă Adrian Anghelescu, Bucureşti, 1972; Stihuri pestriţe, Bucureşti, 1957; Din drum..., Bucureşti, 1957; Cartea mea frumoasă, Bucureşti, 1958; Versuri alese, Bucureşti, 1958; Lume veche, lume nouă, Bucureşti, 1958; Versuri, pref. Mihai Beniuc, Bucureşti, 1959; Versuri, pref. Mihai Ralea, Bucureşti, 1960; Versuri şi proze, pref. Paul Georgescu, Bucureşti, 1960; Tablete de cronicar, pref. D. Micu, Bucureşti, 1960; Versuri, Bucureşti, 1961; Frunze, Bucureşti, 1961; Cu bastonul prin Bucureşti, Bucureşti, 1961; Scrieri, voi. I-XXXlh, Bucureşti, 1962-1983, voi. XXXIV-XXXVIII, îngr. Mitzura Arghezi, Bucureşti, 1985-1988, voi. XXXIX-XLIV, îngr. Mitzura Arghezi şi Traian Radu, Bucureşti, 1994-2003; Poeme noi, Bucureşti, 1963; Cadenţe, Bucureşti, 1964; Răzleţe, Bucureşti, 1965; Silabe, Bucureşti, 1965; Animale mari şi mici, Bucureşti, 1965; Versuri lungi, pref. D. Micu, Bucureşti, 1965; Ritmuri, Bucureşti, 1966; Versuri, I-II, Bucureşti, 1966; Noaptea, Bucureşti, 1967; Litanii, Bucureşti, 1967; Teatru, Bucureşti, 1968; Frunzele tale, Bucureşti, 1968; Crengi, Bucureşti, 1970; Poezii, Bucureşti, 1970; XC. Poeme inedite, îngr. Mitzura şi Baruţu T. Arghezi, Bucureşti, 1970; Frânturi, Bucureşti, 1970; Poezii, îngr. şi postfaţă Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1971; Din pragul casei, Bucureşti, 1972; Poeme noi, pref. Al. Piru, Craiova, 1972; Versuri şi proze, pref. Graziella Ştefan, Bucureşti, 1973; Călătorie în vis, Bucureşti, 1973; Poemele ţărânii, îngr. şi pref. Mircea Iorgulescu, 1973; Pensula şi dalta, îngr. G. Pienescu, Bucureşti, 1973; Articole vorbite. Conferinţe radiofonice, îngr. Victor Crăciun, Bucureşti, 1974; Stihuri, îngr. şi pref. Al. Piru, Craiova, 1974; Povestirile boabei şi ale fărâmei, îngr. Mitzura şi Baruţu T. Arghezi, Cluj-Napoca, 1974; Ars poetica, îngr. Ilie Guţan, Cluj-Napoca, 1974; Caligula, postfaţă Z. Sângeorzan, Bucureşti, 1975; Poezia filosofică, îngr. şi pref. Elena Zaharia-Filipaş, Bucureşti, 1976; Zdreanţă, Craiova, 1977; Cuvinte potrivite, postfaţă Gh. Grigurcu, Bucureşti, 1977; Pamflete, îngr. şi pref. Mariana Ionescu, Bucureşti, 1979; Versuri, I-II, îngr. şi postfaţă G. Pienescu, pref. Ion Caraion, Bucureşti, 1980; ed. 2, I-II, îngr. şi postfaţă G. Pienescu, Bucureşti, 1985; Versuri, repere istorico-literare Mircea Scarlat, Bucureşti, 1980; Versuri, pref. Al. Piru, Craiova, 1980; Desluşiri, îngr. Mitzura Arghezi, Bucureşti, 1980; 50 de poeme -50poemes, ed. bilingvă, tr. Armie Bentoiu, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1981; Tudor Arghezi. Autoportret prin corespondenţă, îngr. şi pref. Barbu Cioculescu, Bucureşti, 1982; Poeme - Poems, ed. bilingvă, tr. Andrei Bantaş, pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1983; Poezii -Stihi, ed. bilingvă, tr. Larisa Manea şi Traian Radu, pref. Mihai Mangiulea, Bucureşti, 1985; Poeme în proză, îngr. Ilie Guţan, Bucureşti, 1985; Arte poetice, îngr. G. I. Tohăneanu şi Livius Petru Bercea, Bucureşti, 1987; Opere, I-IV, îngr. Mitzura Arghezi şi Traian Radu, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 2000-2003. Traduceri: F. Dostoievski, Amintiri din casa morţilor, Bucureşti, 1912; I. A. Kuprin, Moloh, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu R. Vasiliu); I. A. Krâlov Fabule, Bucureşti, 1952; M. Saltâkov-Scedrin, Povestiri, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu
O.	Panaitescu); Anatole France, în floarea vieţii, Bucureşti, 1953;
241 Dicţionarul general al literaturii române
Argintescu
N. V. Gogol, Suflete moarte, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu I. Ţăranu, N. D. Gane, R. Donici); La Fontaine, Fabule, Bucureşti, 1954; Bertolt Brecht, Ana Fierling şi copiii ei, Bucureşti, 1957; Moliere, Comedii. Mizantropul. George Dandin sau soţul păcălit. Avarul. Domnul de Pourceaugnac, Bucureşti, 1964, în Scrieri, XXXVI, Bucureşti, 1986; [Fr. Rabelais, Paul Verlaine, Rimbaud, Baudelaire, Teophrast, La Fontaine, I. A. Krâlov], în Scrieri, V, Bucureşti, 1964; [Walt Whitman,
I.	Ehrenburg, N. Mizin], în Frunzele tale, Bucureşti, 1968; [Anonim francez, D. I.Fonvizin, Tristan Bemard, Bertolt Brecht], în Teatru, Bucureşti, 1968.
Repere bibliografice: Fundoianu, Imagini, 205-215; Aderca, Contribuţii, 1,5-9,611-614, 784-791, II, 31-34,42-48,543-544,573-580; Şerban Cioculescu, Argheziana, Bucureşti, 1985; Lovinescu, Scrieri, I, 408-419, IV, 590-609, V, 159-164, VI, 150-158, 253-255; Davidescu, Aspecte, 237-241,442-449; Bogdan-Duică, Studii, 435-443; Mihai Ralea, Scrieri din trecut. în literatură,!, Bucureşti, 1957,9-33; Ion Barbu, Pagini de proză, Bucureşti, 1968, 63-74; Streinu, Pagini, 1, 11-23,130-135, II, 7-21,235-237, III, 7-27, IV, 7-18,100-101; Victor N. Popescu, Tragedia unui suflet: Tudor Arghezi, Bucureşti, 1930; Ionescu, Război, I, 21-24, 72-79,103-105,292-294, II, 130,270; Perpessicius, Opere, III, 214-226, IV, 115-120, 314-318, V, 67-72, 211-216, VI, 300-303, VII, 110-114, 142-145, 239-242, XI, 325-328, 359-363, XII, 330-331, 349-350, 373, 386-387; Eugen Ionescu, Nu, Bucureşti, 1934, 5-57; Petru Manoliu, Teologia lui Tudor Arghezi, CL, 1934,2; Iorga, Ist. lit. cont., II, 234-235, 241-244, 289, 291-292, 295-296, 323; Sebastian, Jurnal, 220-224, 243-250; D. Caracostea, Prolegomena argheziană, Bucureşti, 1937; Munteano, Panorama, 275-283; G. Călinescu, Tudor Arghezi, Iaşi, 1939; Pompiliu Constantinecu, Tudor Arghezi, Bucureşti, 1940; Călinescu, Ist lit (1941), 724-736, Ist lit (1982), 808-819; Vianu, Opere, III, 129-135, 475-503, V, 224-234, 543-548; Cioculescu, Aspecte, 59-92; Umberto Cianciolo, II simbolismo grotesco di Tudor Arghezi, SL, 1944,147-196; Şerban Cioculescu, Introducere în poezia lui Tudor Arghezi, Bucureşti, 1946; Ov. S. Crohmălniceanu, Tudor Arghezi, Bucureşti, 1960; Mihail Petroveanu, Tudor Arghezi. Poetul, Bucureşti, 1961; Tudor Vianu, Arghezi, poet al omului, Bucureşti, 1964; Tudor Vianu, Tudor Arghezi, Bucureşti, 1964; Dumitru Micu, Opera lui Tudor Arghezi Eseu despre vârstele interioare, Bucureşti, 1965; Sorin Alexandrescu, Simbol şi simbolizare, SPS, 318-369; Domiţian Cesereanu, Arghezi şi folclorul, Bucureşti, 1966; Cioculescu, Varietăţi, 415-456; Ivaşcu, Confruntări, 269-316; Baconsky, Marginalii, 22-42; Manolescu, Metamorfozele, 75-84; Alexandru George, Marele Alpha, Bucureşti, 1970; Negoiţescu, însemnări, 83-100; Crohmălniceanu, Lit. rom. expr., 206-215; Manolescu, Teme, 1,61-64,145-179; Dumitru Micu, Tudor Arghezi, Bucureşti, 1972; Al. Cema-Rădulescu, Arbori din ţara promisă, Bucureşti, 1972,181-243; Gala Galaction, Jurnal, I-III, Bucureşti, 1973, passim; Ciopraga, Personalitatea, 206-215; George, Sfârşitul, 1,113-124,209-232, II, 1978, 214-228, III, 113-142; Todoran, Secţiuni, 289-328; Oarcăsu, Destine, 84-95; Simion, Scriitori, I, 7-30, II, 28-110, 431-433; Negoiţescu, Engrame, 6-9; Piru, Poezia, 9-44; Dan, Proza, 252-257; Papahagi, Exerciţii, 24-47; AL Bojin, Fenomenul arghezian, Bucureşti, 1976; Vladimir Streinu, Eminescu - Arghezi, îngr. George Muntean, Bucureşti, 1976,163-231; Cristea, Alianţe, 127-211; Gorcea, Nesomnul, 110-174; Emil Mânu, Tudor Arghezi Cadenţe, Bucureşti, 1977; Mihail Chimoagă, Basoreliefuri, îngr. Gh. Perian, Cluj-Napoca, 1977,228-236, 250-256; Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Bucureşti, 1979; Ilie Guţan, Tudor Arghezi. Imaginarul erotic, Bucureşti, 1980; Doinaş, Lectura, 114-130; Marian Popa, Geschichte der rumănischen Literatur, Bucureşti, 1980, 178-182; Florea Firan, Pe urmele lui Tudor Arghezi, Bucureşti, 1981; Mariana Ionescu, Ochiul ciclopului Tudor Arghezi, prozatorul, Bucureşti, 1981; L-am cunoscut pe Tudor Arghezi, îngr.
Nicolae Dragoş, Bucureşti, 1981; Mihai Zamfir, Poemul românesc în proză, Bucureşti, 1981, 387-412; Tudor Arghezi. Autoportret prin corespondenţă, îngr. şi pref. Barbu Cioculescu, Bucureşti, 1982; Tudor Arghezi interpretat de..., îngr. şi pref. Alex. Ştefănescu, Bucureşti, 1982; Popa, Competenţă, 131-136; Simuţ, Diferenţa, 40-61; Alex. Ştefănescu, între da şi nu, Bucureşti, 1982, 23-28; Manolescu, Arca, III, 35-54; Dimisianu, Lecturi, 41-50; Valentin F. Mihăescu, Timp şi mod, Bucureşti, 1983,37-49; Sorescu, Liricul, 143-197; Zaciu, Viaticum, 259-305; Dorina Grăsoiu, „Bătălia" Arghezi, Cluj-Napoca, 1984; Emilia Parpală, Poetica lui Tudor Arghezi, Bucureşti, 1984; Pop, Jocul, 97-116; Scarlat, Ist poeziei,
III,	125-184, IV, 139-143; Adrian Anghelescu, Barocul în proza lui Arghezi, Bucureşti, 1988; Livius Petru Bercea, Lexicul poetic arghezian, Timişoara, 1988; Elvira Sorohan, Grotescul arghezian, RITL, 1988,1-2; Mihăilescu, întrebările, 124-143; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 71-101; Simion Mioc, Modalităţile lirice interbelice, I, Timişoara, 1989, 2-204; Comea, Aproapele, 385-397; Lovinescu, Unde scurte, 1,41-42; Negoiţescu, Ist lit, I, 271-274; Alex. Ştefănescu, Tudor Arghezi, RL, 1992, 34; Gheorghe Bulgăr, întâlnire cu Tudor Arghezi, Bucureşti, 1992; Zaciu, Clasici, 221-259; Ciopraga, Amfiteatru, 13-80; Marian Victor Buciu, Celălalt Arghezi, Craiova, 1995; Borbely, Grădina, 11-19; Micu, Scurtă ist., II, 49-57; Caraion, Tristeţe, 82-86; Ion Sârbu, Proza artistică a lui Tudor Arghezi, Iaşi, 1995; N. Rotund, Tudor Arghezi, prozatorul, Constanţa, 1996; Baruţu T. Arghezi, înaintea uitării, Oradea, 1996; Al. Cema-Rădulescu, Ultima invazie, Bucureşti, 1996,173-187, 202-214, 222-228; Theodor Codreanu, Provocarea valorilor, Galaţi, 1997,161-172; Pavel Ţugui, Amurgul demiurgilor, Bucureşti, 1998, 31-103; Nicolae Manolescu, Din nou despre „cazul" Arghezi, RL, 1998,10; Dicţ. analitic,
1,125-127,175-176,195-197,253-256, II, 80-83,132-133,149-151, III, 188-190, 352-353, 429-431, IV, 206-208, 225-226, 292-296, 473-477; Cornel Regman, întâlniri cu clasicii, Bucureşti, 1998,129-133; Nichifor Crainic, Spiritualitatea poeziei româneşti, Bucureşti, 1998, 121-148; Ion Caraion, Jurnal, II, Bucureşti, 1998, passim; Gheorghe Grigurcu, Psihologie argheziană, RL, 1999,7,8; Tudor Arghezi, DCS, 17-19,170,187, 199-200; Marian Beşteliu, Tudor Arghezi, poet religios, Bucureşti, 1999; Cărtărescu, Postmodemismul, 279-284, 296-298; Aurel Ciulei, Tudor Arghezi, romancierul, pref. Al. Balaci, Bucureşti, 1999; Cornel Munteanu, Pamfletul ca discurs literar, Bucureşti, 1999, passim; George, Reveniri, 134-136, 146-160, 339-340; Nicolae Manolescu, Inutile silogisme de morală practică, RL, 2000, 22; Dumitru Chioaru, Poetica temporalităţii, Cluj-Napoca, 2000, 108-136; Dicţ. esenţial, 35-41; Baruţu T. Arghezi, „Duhovnicească", „Psalmi", „Testament" de T. Arghezi, Cluj-Napoca, 2001; Ştefan Melancu, Apocalipsa cuvântului. Pamfletul arghezian, pref. Nicolae Balotă, Cluj-Napoca, 2001; Popa, Ist lit, 1,1122-1132, passim; Vârgolici, Portrete, 302-328; Alex. Ştefănescu, Tudor Arghezi, RL, 2003, 26; Ion Tudor Iovian, Gherla imaginarului arghezian, Bacău, 2003.	S. C.
ARGINTESCU-AMZA, N.[ico!ae] (22.IX.1904, Galaţi - 7.IX.1973, Bucureşti), eseist şi traducător. Este fiul lui Savel Argintescu, medic, şi al Elenei (n. Popescu), descendentă a unei familii de ardeleni. Pentru a atrage atenţia asupra originii sale pe linie maternă, criticul îşi va completa identitatea cu onomasticul Amza. Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, va activa, între 1930 şi 1932, ca profesor de filosofie, interesându-se, în paralel, şi de cercetarea sociologică. A colaborat astfel cu echipele conduse de D. Guşti la realizarea a două filme: Drăguş (1931) şi Probleme sociale (1932) şi şi-a sintetizat observaţiile culese pe teren în studiul Problema gustului popular (1932). Din 1932 până în 1939, va
Argonaut
Dicţionarul general al literaturii române 24l2
căuta să-şi desăvârşească instrucţia la Berlin, Dresda, Miinchen, Paris, Londra ori Amsterdam, prin specializări în istoria artelor şi muzeologie, în estetică şi psihologie. înainte de război colaborează la „Azi", „Revista Fundaţiilor Regale", „Viaţa românească", „Flacăra", „Lumină şi culoare", „Semnalul", iar mai târziu la „Gazeta literară", „Contemporanul", „Secolul 20" ş.a. A deţinut, ca titular, cronica de artă plastică în revistele „Bis" (1943-1944), „Democraţia" (1945-1946) şi „Veac nou" (1947-1949). Timp de doi ani (1943-1944) este consilier al „Revistei Fundaţiilor Regale". între 1955 şi 1958 susţine numeroase conferinţe, pe teme de artă plastică şi literatură. După 1965, criticul se întoarce la cronica de artă, prefaţează cataloage de expoziţii şi, mai ales, traduce din autori şi opere reprezentative ale literaturii universale, începând cu antichitatea latină (Horaţiu, Lucreţiu), trecând prin Shakespeare şi dramaturgia clasică germană, pentru a se opri la poezia europeană modernă — Rimbaud, Baudelaire, Ştefan George, ori la proza lui Cesare Pavese. Redusă ca întindere, creaţia sa originală vorbeşte despre „servitutile", dar şi despre „măreţia" unei inteligenţe ieşite din comun, dispusă să pună în joc atât atributele unei erudiţii lipsite de ostentaţie, cât şi rigoarea unui spirit critic în stare să întreţină viaţa operei şi să-i găsească accentul specific în câmpul valorilor. Pictura lui Theodor Pallady îşi va descoperi astfel neaşteptate puncte de contact cu opera unor Flaubert, Proust şi Bach, după cum sculptura lui Constantin Brâncuşi va tinde să resusciteze ceva din spiritul creaţiei lui Eminescu, Caragiale, Arghezi sau Enescu. Rod al unei inventivităţi asociate cu luciditatea şi măsura, interpretările criticului reuşesc să aducă opera în situaţia de a se deschide unor nebănuite orizonturi artistice.
SCRIERI: Problema gustului popular, Bucureşti, 1932; Vermeer. Un mare poet al realismului olandez, Bucureşti, 1967; Lucian Grigorescu, 1969; Expresivitate, valoare şi mesaj plastic, pref. Nicolae Balotă, Bucureşti, 1973. Traduceri: Fr. Schiller, Teatru, I-II, Bucureşti, 1955; Moliere, Opere, voi. I: Şcoala bărbaţilor, 1955; VI. Maiakovski, Teatru. Misterul Buf, Bucureşti, 1967; Poezia germană modernă. De la Ştefan George la Enzensberger, I-II, Bucureşti, 1967 (în colaborare); Arthur Rimbaud, Scrieri alese, îngr. Irina Bădescu, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Petre Solomon); Fr. Schiller, Teatru. Hoţii, Bucureşti, 1969; Cesare Pavese, Poeme, pref. trad., Bucureşti, 1971; Poeţi ai expresionismului, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Dan Constantinescu şi Petre Stoica).
Repere bibliografice: AdrianBeldeanu, Nicolae Argintescu-Amza, „Expresivitate, valoare şi mesaj plastic", SPM, 1973,143; Andrei Pleşu, Servitutile şi măreţia inteligenţei, CNT, 1973,32; Mircea Iorgulescu, N. Argintescu-Amza, „Expresivitate, valoare şi mesaj plastic", LCF, 1973, 35; Barbu Brezianu, N. Argintescu-Amza, LCF, 1973, 37; Gheorghe Grigurcu, N. Argintescu-Amza, F, 1973,9; Dicţ. scriit. rom., 1,120-122. T. T.
ARGONAUT, revistă care a apărut la Iaşi între 1983 şi 1985, cu o periodicitate oscilând între trimestrial şi lunar; este editată ca „supliment de literatură pentru tineret" de revista „Convorbiri literare". Redactor responsabil este Daniel Dimitriu. Fără un program explicit, publicaţia se arată interesată de tipărirea literaturii SF, fie aceasta originală sau tradusă. începând cu numărul 1/1983 se iniţiază publicarea romanului Patrula spaţială de Cicerone Sbanţu. O povestire mai amplă este cea semnată
de Vlad Fringhiu şi Dan Merişca, Echipajul Val-Vârtej se întoarce. Alţi autori de literatură SF publicaţi în A. simt Aurel Cărăşel, Lucian Merişca, George Ceauşu, Maria Nicolae-Dumitrescu, Victor Nănescu, Cătălin Ionescu, Alina Nour, Dumitru Vacariu. Din anul 1984, publicaţia începe să cuprindă şi traduceri din marea literatură SF a lumii. Sunt tălmăciţi Isaac Asimov, Ray Bradbury, Daniel F. Galonye, Frederic Brown, Brian W. Aldiss. Periodicul mai cuprinde fişe istorico-literare, articole de interes general, dar şi mărturisiri privind aspecte din experienţa literară a marilor scriitori de literatură SF sau poliţistă (Georges Simenon, Romancierul este un om care scrie romane; insist asupra pluralului).	1.1.
ARHIVA, revistă ştiinţifică şi literară care a apărut, mai întâi o dată la două luni, apoi lunar, în Iaşi, din iulie 1889; s-a editat şi după 1900, cu o întrerupere în intervalul 1916-1921, până în septembrie 1940. Publicaţie periodică a Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi, revista a avut, în primii ani, caracterul unui buletin, publicând, în principal, studii, note şi recenzii referitoare la rezultatele cercetărilor întreprinse de membrii societăţii. După ce A. D. Xenopol îşi asumă sarcina de director al publicaţiei (în ianuarie 1894), în A. încep să se tipărească şi scrieri literare. Un timp, partea literară a fost redactată de
H.	Tiktin. Printre colaboratorii rubricilor ştiinţifice s-au numărat Gr. Cobălcescu, A. D. Xenopol (cu studii de istorie şi istorie literară), Gr. Buţureanu, Gh. Ghibănescu, I. Tanoviceanu,
H.	Tiktin, N. Iorga, Gr. Goilav, G. Bogdan-Duică, I. Găvănescul, A. Philippide, Sextil Puşcariu, Iorgu Iordan, Augustin Scriban. Articole de critică literară au publicat A. D. Xenopol, N. Iorga, Gr. I. Alexandrescu, Ov. Densusianu, D. A. Teodoru, V. Hulubei şi Emil Gârleanu, iar N. Vaschide şi Şt. Popescu, mai multe cronici dedicate artelor plastice. Versuri au dat A. D. Xenopol (care folosea pseudonimele I. Laur şi Rama), N. Beldiceanu, S. Bodnărescu, Tr. Demetrescu, A. C. Cuza, Râul Stavri, J. B. Hetrat, Gr. N. Lazu, Cornelia din Moldova, D. Iamandi, Ana Conta Kernbach, Adela Xenopol, Spiru V. Hasnaş, A. Vojen, N. Muscă, G. Mumu, V. Lateş, Virginia Micle-Gruber, Emil Gârleanu, G. Bacovia, Demostene Botez ş.a. începând din 1893, C. Hogaş colaborează cu Amintiri din o călătorie. Alte scrieri în proză aparţin lui Gh. Ghibănescu, Gr. I. Alexandrescu, Al. Papadopol-Calimah, N. Bosnieff-Alexandrescu şi Emil Gârleanu. A. D. Xenopol este şi autorul unor impresii de călătorie (semnate, uneori, Vitold), iar Titus Dunka al dramei învingător şi învins. D. G. Iamandi traducea din lirica lui Goethe şi Schiller, St. O. losif din cea a Iui Petofi şi Heine, Ana Conta Kernbach şi Gr. N. Lazu, din Heine. Emil Gârleanu (sub pseudonimul Emilgar) tălmăcea, sub titlul Deznădejde, o poezie de Verlaine. Se publică şi o traducere a comediei Menehmii de J.-Fr. Regnard.	R.Z.
ARHIVA CFR, publicaţie care a apărut la Chişinău, bilunar, între 15 iunie 1922 şi decembrie 1925. Director: Ioan I. Apostolescu; redactor: N. Porfiri (pentru partea ştiinţifică), C. Ignătescu-Jap (pentru partea literară). Revista conţine, în partea literară, versuri, proză şi câteva traduceri din literatura
243 Dicţionarul general al literaturii române
Arhiva
universală. Semnează versuri C. Ignătescu, Liviu Marian, Sandu Teleajen, D. Teleor, Const. T. Stoika, iar proză — Al. Terziman, N. Dunăreanu, Jean Bart (Dincolo, peste Ocean, februarie 1923, republicare din „Viaţa Românească"), Gh. Brăescu (Primul pas, republicare din „Cugetul românesc"). Două traduceri în proză reţin atenţia: Acarul de Peter Rosegger, în tălmăcirea lui I. Tudescul, şi De plictiseală de Maxim Gorki, traducător fiind M. Sevastos. Sumarele anilor 1922-1925 grupează materia în „Profesionale", „Cronici statistice", „Vesele", „Juridice", „Interne" şi „Externe". Alţi colaboratori: Valeriu Mardare,
D.	Iov, Ludovic Dauş, Al. Bilciurescu.	I.H.
ARHIVA NOUĂ, revistă literară care a apărut în decembrie 1890 la Bucureşti. Prim-redactor era 1.1. Livescu, iar colaboratori, Lucreţia Suciu-Rudow, Eufrosina C. Homoriceanu-Stoenescu, V. Demetrescu, G. Mateescu şi I. C. Măldărescu. O nuvelă, De departe; îi aparţine lui D. Teleor. Două traduceri, din Elena Văcărescu (Luna lui mai - de 1.1. Livescu) şi Luiza Chronbach (Copiii - de I. S. Spartali) se adaugă beletristicii originale. Livescu mai scrie o cronică a spectacolelor Teatrului Naţional şi un articol de directivă, în care se afirmă necesitatea unei vieţi literare sănătoase.	R.Z.
ARHIVA ROMÂNEASCĂ, revistă de istorie editată, la Iaşi, de Mihail Kogălniceanu. Primul tom a apărut, într-o primă ediţie, în martie 1840, reluat cu mici modificări în 1841; tomul al doilea a apărut în 1845. în 1860 şi 1862 ambele tomuri au fost reeditate. Publicaţia, pe care Kogălniceanu o dorea trimestrială sau măcar anuală, trebuia să contribuie, alături de colecţiile de cronici româneşti tipărite tot de el, la adunarea şi publicarea documentelor din trecutul Ţărilor Române. O importantă Introducţie la primul tom, scrisă de M. Kogălniceanu, justifică obiectivele noii reviste, printr-un elogiu adus tradiţiilor naţionale, istoriei — „cartea de căpetenie", „paladiul naţionalităţii noastre". Studiul aprofundat al trecutului românilor devine o condiţie a păstrării fiinţei naţionale şi un mijloc de descifrare a căilor de evoluţie a ţării.
în cele două tomuri au apărut documente şi acte oficiale privitoare la istoria tuturor provinciilor româneşti, adunate din arhivele din ţară sau din străinătate, însemnări de călătorie ş.a. Kogălniceanu publică scurte articole despre epoca lui Ştefan cel Mare, biografia lui Gh. Şincai, recenzii la cărţi româneşti referitoare la istorie, note polemice ş.a. Din scrierile istorice mai vechi, revista publică întâmplările Cantacuzineştilor şi Brâncoveni-lor în Valahia de D. Cantemir, fragmente de cronici moldoveneşti din manuscrisele rămase de la Vartolomei Măzăreanu sau atribuite acestuia. Un panegiric, anonim, al lui Ştefan cel Mare, apărut pentru întâia dată aici, este reprezentativ pentru valoarea elocvenţei româneşti din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Odată cu apariţia celui de al doilea tom — ultimul, datorită plecării din ţară a redactorului -, Kogălniceanu anunţă că „Magazin istoric pentru Dacia" rămâne o „vrednică clironoamă" a revistei sale. A.r. are meritul însemnat de a fi scos la lumină documente şi vechi scrieri istorice româneşti şi de a fi sporit considerabil interesul pentru studierea istoriei naţionale.	L. V.
AjPXISA
POM % II BiCK 'B.
$0AIE
PETPOCIIKKTI 1IT* mi TP1MKCTFIA.V&.
ARHIVA ROMÂNEASCĂ, revistă care a apărut la Bucureşti între 1939 şi 1946 (zece volume), ca serie nouă a revistei cu acelaşi titlu (1840-1845), sub conducerea unui comitet alcătuit din Mihail Costăchescu, N. Georgescu-Tistu, Constantin Moisil, D. Panaitescu-Perpessicius, D. Popovici, Aurelian Sacerdoţeanu, Aurel V. Sava, Dan Simonescu, Emil Vârtosu şi G. Zâne; redactor: C. I. Andreescu; secretar de redacţie: Sanda Diaconescu. Revista, editată de Fundaţia culturală „M. Kogălniceanu", îşi propune să publice articole şi studii referitoare la activitatea lui M. Kogălniceanu şi a scriitorilor din generaţia „Daciei literare". Rubrici: „Articole", „Paleografie şi diplomatică", „Studii bibliografice", „Discuţii", „Note", „Recenzii". Semnează articole şi studii N. Cartojan (M. Kogălniceanu, Arhiva românească), Emil Vârtosu (Despre „Tragodia" vornicului Alecu Beldiman), G. Zâne (O scrisoare a lui N. Bălcescu), Artur Gorovei (Amintiri despre M. Kogălniceanu), Dan Simonescu (Realitatea literaturii române vechi), D. Popovici (Din legăturile lui M. Kogălniceanu cu Transilvania, Concepţia istorică a lui M. Kogălniceanu). Dintre documentele istorice prezentate merită a fi reţinute: Dan Berindei, O scrisoare a lui Gh. Asachi din 1856, N. Georgescu-Tistu, Originalul scrisorilor Ghica - Alecsandri, Sanda Diaconescu, Ecoul operelor lui V. Alecsandri în străinătate. Alţi colaboratori: G. T. Kirileanu, Ilie Corfus, C. Turcu, Gh. Brătianu, Al. Lapedatu.	I.H.
ARHIVA RURALĂ, periodic apărut la Bucureşti, saptămânal, între 16 aprilie şi 21 decembrie 1872 şi, cu intermitenţe, între 1 ianuarie 1873 şi august 1876. Una dintre primele publicaţii româneşti dedicate exclusiv mediului rural, A.r. avea un conţinut foarte variat. Scopul mărturisit de redactorul şi editorul Demetriu N. Preda într-un articol editorial intitulat Muncă şi lumină era acela de a difuza „luminile" culturii la ţară. Cele mai multe articole cuprindeau informaţii agrotehnice şi economice. Alături de acestea au apărut însă şi unele de interes mai general, cu subiecte istorice, scrise de D. Bolintineanu şi Gr. G. Tocilescu, sau consacrate literaturii, datinilor, moravurilor şi credinţelor populare, scrise de G. Dem. Teodorescu. Revista a publicat multă literatură, aleasă pentru a corespunde gustului cititorilor de la sate. Au fost reproduse câteva dintre poeziile şi traducerile lui I. Heliade-Rădulescu, începând cu
Arhiva
Dicţionarul general al literaturii române 244
Zburătorul Un alt poet consecvent republicat era paşoptistul I. Catina, căruia i se dedică şi o prezentare pertinentă, sublini-indu-se aspectul social al poeziilor lui. Au colaborat C. Bolliac,
D.	Bolintineanu, G. Creţeanu şi Şt. C. Michăilescu. Apar şi câteva traduceri din V. Hugo (de I. Catina) şi Ch.-H. Millevoye (de M. Cristescu), acestea din urmă însoţite de un articol în care era discutată influenţa poeziei elegiace a acestui precursor al romanticilor asupra lui Lamartine. Heliade murind la câteva zile după apariţia primului număr din A.r., în următoarele s-au publicat discursurile funebre rostite de B. P. Hasdeu, V. A. Urechia şi C. Esarcu, precum şi o emoţionantă şi documentată evocare. La fel s-a procedat şi la moartea lui D. Bolintineanu, survenită după câteva luni. Deşi nu este o revistă literară propriu-zisă, A.r. interesează datorită efortului de a impune atenţiei cititorului rural o literatură de calitate şi de a-i forma gustul literar.	R.Z.
ARHIVA SOMEŞANĂ, revistă apărută la Năsăud, neregulat, între 1924 şi 1940, în Editura Regiei „Regna", societate cooperativă pentru exploatarea pădurilor grănicereşti din judeţul Năsăud, sub îngrijirea unui comitet; între 1972 şi 1977, tot la Năsăud, apare o nouă serie, sub auspiciile Muzeului Năsăudean. Colegiul de redacţie al seriei noi este alcătuit iniţial din Alexandru Giurgiuca, Anton Coşbuc, Grigore Găzdac, Nicolae Istrate, Ion R. Nistor, Vasile Petrei, Septimiu Pop, Octavian Ruleanu, Ion Rusu Sărăţeanu; din 1974, în colegiul redacţional intră Pompei Ştefănescu; între 1975 şi 1977, în colegiu figurează Alexandru Giurgiuca, Vasile Petrei, Septimiu Pop, Octavian Ruleanu, Ion Rusu Sărăţeanu, Pompei Ştefănescu. în prima ei serie, conform articolului-program Cătrâ cetitori, nesemnaţ, A.s. îşi propune: „Vom publica în această revistă articole de tot felul: istorice, culturale, sociale, economice, lingvistice, cu un cuvânt, articole cari îmbrăţişează trecutul şi viaţa culturală a ţinutului nostru. Nu vrem să facem regionalism exclusivist, căci vor fi binevenite şi articole din alte părţi, dar un fel de patriotism local vom avea." Materialele publicate în ambele serii ale revistei simt cu precădere istorice, culturale, sociale şi lingvistice, inspirate din viaţa şcolilor năsăudene şi din tradiţiile ţinutului, în trecut regiune de graniţă, cu drepturi şi obligaţii specifice, diferite de acelea ale românilor din alte părţi ale Transilvaniei. Poezia românească originală preocupă totuşi pe mulţi dintre redactori şi colaboratori. Numărul 5/1926 este dedicat omagierii lui George Coşbuc, originar de pe aceste meleaguri. Nicolae Drăganu, în articolul Din cele dintâi încercări poetice ale lui George Coşbuc, analizează începuturile creaţiei lui lirice, publicând mai multe poeme de tinereţe, Iuliu Moisil studiază, la rândul său, aceeaşi lirică, reproducând tot texte din perioada începuturilor. Corespondenţă publică preotul Anton Coşbuc, de genealogia familiei se ocupă Virgil Şotropa, iar viaţa şi opera sunt abordate, pe rând, de Vasile Bichigean, Sandu Manoliu, Virgil Şotropa, Vasile Meruţiu, preocuparea pentru viaţa şi activitatea lui George Coşbuc rămânând constantă. Despre Andrei Mureşanu, autorul faimosului Un răsunet,
precum şi despre vărul său, Iacob Mureşianu, scriu losif Naghiu, Ion Cutova, Ilie Petrei, Grigore Găzdac. Dintre prozatori, Liviu Rebreanu este cu totul absent în preocupările celor care scriu în prima serie, fiind recuperat de colaboratorii celei noi. Teatrul, neatacat ca subiect în primele numere ale seriei dintâi, intră în zona de interes a redactorilor A.S. în deceniul al patrulea, atât sub aspectul analizei turneelor efectuate în zonă de trupele profesioniste, cât şi al spectacolelor de diletanţi. Creaţiile populare studenţeşti apărute în mediul vienez, cum simt Vechea noastră gardă, Viaţa de student, Papa şi sultanul, sunt recuperate din manuscrise şi reintroduse în circuitul cultural de Iuliu Moisil. Versul lui Bunăparte şi în spitalul ambulant din Verona, texte concepute în stil popular, al doilea tradus din limba germană, preocupă pe acelaşi Iuliu Moisil, o versiune din comuna Zagra a Versului... fiind publicată şi de Victor Corbul. Cât priveşte folclorul propriu-zis, acesta interesează pe Nicolae Drăganu, Ştefan Buzilă ş.a. Pentru secţiunea traducerilor, e de reţinut fragmentul din Poemation de secunde legione valachica sub Carola barone Enzenbergi de Antonio Cosimello (Antonius Cosimellus), tipărit de Iuliu Moisil (Extras din Poema ţinutului grăniţeresc al Năsăudului), care-i face autorului şi biografia. E vorba de un poem scris în limba latină, între 1764 şi 1767, la Năsăud şi tipărit în mai multe rânduri, între 1767 şi 1830, la Sibiu şi la Oradea, al cărui autor, un ofiţer din garnizoana regimentului grăniceresc Năsăud, face elogiul văii superioare a Someşului Mare şi al locuitorilor acesteia (cea dintâi prezentare a operei şi autorului aparţine lui Vasile Bichigean, în 1925). Altă traducere, de o valoare indiscutabilă, este cea aparţinând poetului Ion Cutova, din Vitejiile preapiosu-lui şi preaviteazului Mihai Voievod de Stavrinos. Alţi colaboratori: Sever Hurdea, Vladimir Macavei, Aurel A. Mureşianu, IoanVaida.	LI.
ARHIVELE OLTENIEI, revistă cu profil enciclopedic apărută la Craiova din ianuarie 1922 până în decembrie 1943, trimestrială în primii doi ani de apariţie, iar din ianuarie 1924 — de şase ori pe an. Directorii publicaţiei sunt Ch. Laugier (1922-1925), C. D. Fortunescu (1926-1943), cu un comitet de conducere fluctuant, din acesta făcând parte, în 1922, Şt. Ciuceanu, T. Bulat, Al. Bărcăcilă. Născută din activitatea filialei oltene, condusă de Ch. Laugier (preşedinte) şi de C. D. Fortunescu (secretar), a societăţii „Prietenii ştiinţei", înfiinţată de Gh. Ţiţeica şi Victor Anestin, A.O. îşi justifică apariţia, aşa cum se afirmă în articolul-program, prin aceea că va publica „tot ce interesează Oltenia", deoarece „suntem o părticică dintr-un tot, o regiune dintr-o ţară, toate progresele ştiinţei, toate mişcările şi manifestările sociale atrăgându-ne şi pe noi: regionalism nu înseamnă exclusivism". Ca urmare, „grila" rubricilor, îmbogăţită în 1926, de când la conducere rămâne C.
D.	Fortunescu, presupune abordarea unei tematici extrem de largi: „Studii şi cercetări", „Oltenia istorică", „Oltenia arheologică", „Oltenia folcloristică", „Oltenia naturalistă", „Oltenia culturală", „Oltenia literară", „Note şi comunicări",
245 Dicţionarul general al literaturii române
Aricescu
„Recenzii". Literatura nu reprezenta, deci, decât o latură a preocupărilor revistei, A.O. rămânând, şi din acest punct de vedere, ca program, în limitele unui provincialism „luminat", cu nostalgia marii culturi. Cel mai mediatizat poet este Radu Gyr, permanent recenzat, încă de la debut. Din creaţia sa poetică, puternic înrâurită de ideologia de dreapta, sunt selecţionate poeme ca: Odraslă sfântă, Baladă nordică, Ţară, Cântec de leagăn, Rugăciune, Noi nevrednicii..., Era o casă albă..., Basm. Din volumul Nu mi-am plecat genunchii de Elena Farago, publicat la Craiova, în 1926, este preluat poemul cu acelaşi titlu,
C.	D. Fortunescu scriind un articol, Opera poetei Elena Farago. Aici mai publică versuri Coca Farago, alături de ea apărând şi Eugen Constant, Const. Jaleş, Aurel Chirescu, Ada Umbră, Sabina Paulian, Lucian Costin, Mia Cema, Al. Negură, George Voevidca, Valentin Al. Georgescu, V. Ciocâlteu, Nicolae Segăr-ceanu, Aurel Tita, Alexandru Marius, George Fonea, Ion Mara, Doina Bucur, N. G. Nicolescu, Horia Petra-Petrescu, George Aria, Mihail Şt. Cioroiu. în ciuda numărului mare de texte, nivelul liricii publicate este scăzut. Relativ bine reprezentată este, pe tot parcursul apariţiei revistei, istoria literară. Prozatorii A.O. sunt Nicolae Al Lupului, C. S. Nicolăescu-Plopşor, Ion Dongorozi, Coca Farago, Ionel Rujeanu, Florica Eug. Ionescu, Marius Theodorian-Carada, Doina Bucur, M. A. Ioanid, Marta Pavelin. Sunt comentate romane de Gib I. Mihăescu, Victor Ion Popa, Horia Furtună, Al. Lascarov-Moldovanu, Ion Biberi, Antoaneta Iotta-Leonin, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, G. M. Zamfirescu, Ionel Teodoreanu, Emanoil Bucuţa. Alături de folclor, din prima serie mai este de reţinut capitolul de traduceri: cele efectuate de Pimen R. Constantinescu din Canti de Leopardi ori acelea realizate de Aurel Tita din Stephane Mallarme şi din Paul Valery. Seria a doua a revistei aspiră, cum se afirmă în articolul-program Gânduri de început, să urmărească „reliefarea celor mai autentice şi mai reprezentative valori ale creaţiei materiale şi spirituale, din Antichitate şi până astăzi", valori născute în această parte a ţării. Publicaţia încearcă astfel să se integreze tradiţiei din perioada interbelică.	/.	/.
ARHIVELE OLTENIEI, revistă apărută la Craiova în 1981, editată de Centrul de Ştiinţe Sociale din cadrul Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, cu o periodicitate de regulă anuală. Comitetul redacţional, condus de istoricul Ion Pătroiu, menţionează că revista reprezintă „un liant peste timp" propunându-şi să continue profilul enciclopedic stabilit de revista înfiinţată în 1922 de Ch. Laugier şi C. D. Fortunescu, prin publicarea unor materiale de istorie, arheologie, folcloristică, ştiinţele naturii, cultură. A.O. a fost apreciată ca „una din acele publicaţii fundamentale pentru emanciparea culturală a marilor regiuni istorice ale ţării" (Mihnea Gheorghiu), subliniindu-se mereu necesitatea şi rolul unei publicaţii ştiinţifice într-un peisaj dominat de reviste literare. într-adevăr, preocupările de arheologie şi de istorie (colaborează Marin Nica, Gh. Popilian, Şt. Ştefănescu) se îmbină cu cele de filologie (I. Coteanu,
Al. Graur, Gh. Bolocan), sociologie, filosofie, economie şi uneori cu cele literare. Cu studii şi articole de istorie literară sunt prezenţi Ovidiu Ghidirmic (despre G. Călinescu, Mateiu
I.	Caragiale, maiorescianism), M. Andreescu-Schenker (Poezia lui Mircea Dinescu), Const. M. Popa (despre Rebreanu, Sadoveanu), iar Marin Sorescu publică poemul Călătoarea (3/1984). După 1989, revista apare sub egida Institutului de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopşor" din cadrul Academiei Române. în numărul 7 din 1992, se precizează că revista „a ieşit din perimetrul unui regionalism cultural — altădată programatic afişat —, abordând nu numai probleme de interes local, specifice zonei, ci şi aspecte de o largă deschidere naţională şi universală". în colegiul redacţional figurează Gh. Popilian, Ovidiu Ghidirmic, Em. Bureţea, Gh. Iordache, revista fiind publicată de Editura Academiei Române şi beneficiind de apariţie anuală regulată. Se păstrează profilul enciclopedic, cu preponderenţă pentru disciplinele arheologie-istorie sau etnografie şi lingvistică. Deşi materialele de istorie şi critică literară sunt mai rare, se remarcă interesul crescând pentru studiile de stilistică (cu referiri la opera lui Tudor Vianu, Lucian Blaga, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Ştefan Bănulescu). M. Albu propune în articolul Negaţie şi metamorfoză conturul psihologiei artistice particulare a scriitorilor olteni. I. Militaru se preocupă de scrierile filosofice ale lui C. Noica, iar Marin Sorescu este comentat de M. Albu şi A. Berceanu-Vâlceanu. La rubrica recenziilor sunt prezentate traduceri sau lucrări de istorie literară recent apărute, cum ar fi primul volum din Literatura română contemporană de Laurenţiu Ulici (1995) sau Postmodernismul de J.-F. Lyotard (1999).	M. Ş.
ARICESCU, C.[onstantin] D. (18.111.1823, Câmpulung -18.11.1886, Bucureşti), poet, prozator, dramaturg şi publicist. Fiu al serdarului Dimitrie Aricescu şi al Elenei (n. Chiliaşu), A.învaţă mai întâi cu dascăli greci, apoi la şcoala românească din oraşul natal şi la Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti, unde, la secţia „umanioare", erau profesori şi Petrache Poenaru, Florian Aaron, C. Aristia. Scurt timp lucrează ca ajutor de inginer, dar se înapoiază la Câmpulung şi organizează o trupă de actori diletanţi. Colaborator, în 1848, la „Pruncul român", participant la manifestările revoluţionare din Câmpulung, arestat şi surghiunit în 1853 la Snagov, A. va fi şi un vajnic susţinător al Unirii, ales deputat în Divanul ad-hoc al Ţării Româneşti în 1857, dar şi mai târziu. A fost administrator la „Românul", „Buciumul", „Pressa", director al Arhivelor Statului, director al Domeniilor Statului, director la Imprimeria Statului, revizor şcolar. Duce o viaţă agitată — în 1862 este iar închis, pentru cinci luni, la Văcăreşti -, pe care o va povesti, cu aere de martir, în versuri şi proză.
Format în epoca pregătirii mişcării de la 1848, A. este unul dintre cei mai aprinşi publicişti ai vremii, colaborator la „Curierul românesc", „Pruncul român", „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", „România", „Steaua Dunării", „Secolul",
Aricescu
Dicţionarul general al literaturii române 246
„Dâmboviţa", „Naţionalul", „Reforma", „Concordia", „Trompeta Carpaţilor", „Opiniunea constituţională", „Poporul", „Columna lui Traian", „Naţiunea", „România liberă" şi, evident, la ziarele al căror administrator era. Publicistul îşi afirmă încrederea în progres, pledează pentru democratizare şi moralitate, apără drepturile ţăranilor, are opţiuni antimonarhice. Scrie Istoria Câmpulungului, prima residenţă a României (1855-1856), o monografie informată bogat dar inegal, publică o serie de documente privind mişcarea paşoptistă (Capii revo-luţiunii de la 1848 judecaţi prin propriile lor acte, 1866, Corespon-dinţa secreta şi acte inedite ale capilor revoluţiunii române de la 1848, 1873-1874), precum şi un studiu, de merituos pionierat, asupra evenimentelor din 1821 (Istoria revoluţiunii române de la 1821, două volume apărute în 1874, completate de opusul Acte justificative la „Istoria revoluţiunii române de la 1821"). Fără să fie unul dintre capii revoluţiei de la 1848, ci doar un căuzaş cu suflet vibrant, A. adaugă la cronica acelor zile mărturiile din Procesul şi esilul meu la Snagov (1859), din Procesul meu pentru „Oda la Grecia" (1863) sau din manuscrisul Memoriile mele, editat postum. Imaginea epocii se recompune destul de viu, impetuosul autor, extrem de inventiv şi locvace, fiind când patetic, grav, necruţător, când emfatic, naiv.
Literatura lui A., puţin ţinută în seamă de mulţi contemporani şi de posteritate, este a unui poligraf perseverent, încurajat de I. Heliade-Rădulescu, un mentor literar generos, el publică, în chiar anul debutului în presă, şi cel dintâi volum de versuri — Câteva ore de colegiu (1846). Se întâlnesc aici reflexe ale lecturilor din Byron, Lamartine, Musset, Hugo, fructificate
având în faţă şi modelul poeziei lui Heliade. Tânărul condeier versifică, într-o manieră pretenţioasă, cu o sentenţiozitate greoaie, multe dintre motivele romantice consacrate, cum va face şi în Arpa română (1852), Lyra (1858) ş.a. Poemul epitalamic Florica (1847), având ambiţia transpunerii unei iubiri ideale, este o superficială proză rimată. Prin temperament şi prin experienţă, A. este mai degrabă un adept al liricii militante, cu sursa în evenimentele timpului. Scrie Marşul libertăţii, Mircea, Hora Unirii, numeroase alegorii, fabule, satire, pamflete, balade istorice care, în lipsa unui sigiliu de originalitate, întreţineau doar un climat literar specific. Târziu, în 1884, mizând pe valoarea documentară a unor astfel de producţii, va publica într-o antologie, Satire politice care au circulat în public, manuscrise şi anonime, între anii 1840-1866, scrieri aparţinând mai multor autori. Nereuşite, prolixe sunt şi impresiile de călătorie, „epistole familiale" trimise în lume prin volumele Flori de la Tuşnad (1872), O preîmblare pe munţi sau Lumea reală şi lumea ideală (1872), O escursiune pe munţi (1878). Cu veleităţi de dramaturg, A. include în repertoriul teatrului pe care îl înfiinţase la Câmpulung şi comedii proprii: Coconul Panaiotache, Neaga rea sau Găina cântă, nu cocoşul, Boierul Vlăduţă sau ş-a spart dracul opincile, Peţitorul (Samsarii de căsătorii). I se mai reprezintă dialogul în versuri Trâmbiţa Unirii, publicat în 1860 împreună cu o altă piesă care preamărea Unirea. Implicaţii politice şi trimiteri autobiografice se află în piesa Carbonarii (1873). De altfel, în cronici dramatice, dar şi în prefeţele la două romane traduse în 1856 (Călătorie împregiurul camerei mele de Xavier de Maistre şi Octav de Alfred de Musset), sunt exprimate idei despre rostul educativ al literaturii şi despre misia de „luminători şi conducători de oameni" pe care o au scriitorii. în pofida intenţiilor ce îl animă, autorul nu-şi depăşeşte mediocritatea nici când scrie proză. Romanul Misterele căsătoriei, apărut în trei volume (1861-1886), împrumută idei şi aforisme din La Physiologie du mariage de Balzac, din Michelet, din J.-J. Rousseau şi mulţi alţii, clişee din romanele lui E. Sue şi Paul de Kock, într-o încercare, până la urmă ilară, de a alcătui un îndreptar şi de a găsi o cheie pentru bunul mers al căsniciei. Ca şi la alţi prozatori ai secolului, moravurile sociale sunt adesea surprinse adecvat. Pentru acest tip de observaţii, critica îndreptându-se de astă dată spre viaţa monahală, merită menţionată şi nuvela Sora Agapia sau Călugăria şi căsătoria, inspirată poate de nuvela Le Religieuse a lui Diderot sau mai curând de Soeur Anne a lui Paul de Kock.
SCRIERI: Câteva ore de colegiu, Bucureşti [1846]; Florica, Bucureşti, 1847; Arpa româna, Bucureşti, 1852; Istoria Câmpulungului, prima residenţă a României, I-II, Bucureşti, 1855-1856; Lyra, Bucureşti, 1858; Esplicarea alegoriilor din „Arpa română" cum şi pasagele şterse de cenzură din această operă, Bucureşti, 1859; Procesul şi esilul meu la Snagov, Bucureşti, 1859; Şoimul Carpaţilor, Bucureşti, 1860; Trâmbiţa Unirii şi Sărbătoarea naţională, Bucureşti, 1860; Misterele căsătoriei, I—III, Bucureşti, 1861-1886; Procesul meu pentru „Oda la Grecia", Bucureşti, 1863; Capii revoluţiunii române de la 1848 judecaţi prin propriile lor acte, I, Bucureşti, 1866; Sora Agapia sau Călugăria şi căsătoria, Bucureşti, 1871; Flori de la Tuşnad, Bucureşti, 1872; O preîmblare pe munţi sau Lumea reală şi lumea ideală, Bucureşti, 1872; Carbonarii, Bucureşti, 1873; Corespondinţa secretă şi acte
247 Dicţionarul general al literaturii române
Arion
inedite ale capilor revoluţiunii române de la 1848,1-DI, Bucureşti, 1873-1874; Istoria revoluţiunii române de la 1821, Craiova, 1874; ed. îngr. şi pref. VI. Osiac, Ion Pătroiu şi Dinica Ciobotea, Craiova, 1996; Acte justificative la Istoria revoluţiunii române de la 1821", Craiova, 1874; O escursiune pe 'munţi, Bucureşti, [1878]; Cântul lebedei, Bucureşti, 1884; Flori şi fluturi, Bucureşti, 1900; Strigoiul din Fanar, Bucureşti, f.a.; Scrieri alese, îngr. Dan Simonescu şi Petre Costinescu, pref. Şt. Cazimir, Bucureşti, 1982; Memoriile mele, îngr. şi pref. Liviu Petreanu, Bucureşti, 2002. Traduceri: Xavier de Maistre, Călătorie împregiurul camerei mele, Bucureşti, 1856; [Alfred de Musset], Octav, pref. trad., Bucureşti, 1856;
C.	Eglantier, Girosella, Bucureşti, 1876.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. XIX, II, 202-203, III, 111-112; Călinescu, Ist lit (1941), 249, Ist lit. (1982), 275-278; Vârgolici, începuturile, 98-104; M. N. Rusu, O nuvelă inedită şi un roman necunoscut de C. D. Aricescu, AFT, 1977,10; Dicţ. lit 1900, 51-52; Marian Barbu, Romanul de mistere în literatura română, Craiova, 1981,123-125; Scarlat, Ist poeziei, 1,343-344; „Girosella" sau Un roman cu cheie, ARG, 1986,2; Manolescu, Istoria, 1,252; Faifer, Semnele, 180, 208; Dicţ. scriit rom., I, 122-124.	G.D.
ARIEŞANU, Ion (8.IX.1930, Ocna Mureş), prozator. Este fiu al Elenei (n. Popa) şi al lui Iosif Arieşanu, lăcătuş mecanic. A absolvit Liceul „Mihai Viteazul" din Turda în 1951, apoi Facultatea de Filologie din Cluj (1955). După o scurtă carieră didactică universitară (1955-1957) în acelaşi oraş, se dedică activităţii în presă, fiind redactor la „Drapelul roşu", redactor-şef la revista „Orizont". Colaborează cu proză şi cu reportaje la „Orizont", „Steaua", „Familia", „Luceafărul", „România literară".
Debutează cu proză scurtă în „Făclia Ardealului" (1951), iar editorial cu volumul de schiţe şi povestiri Anii adolescenţei
(1962). într-o primă fază, proza sa descinde din tradiţia narativă a Ardealului (în special din Slavici), dar ulterior simplitatea construcţiei cedează locul unor amplificări care angrenează atât personajele, cât şi situaţiile. Proza scurtă şi primele romane au ca punct de plecare viaţa provinciei bănăţene şi ardelene, cu precădere ceea ce ţine de contemporaneitatea autorului. Uzând mai cu seamă de descripţii şi de notaţii rapide, prozatorul pare a prelua mijloacele artistice ale reportajului literar, accentuând însă asupra componentei psihologice a personajelor şi lăsând în plan secund prezenţa socialului din reportaj. Mediile preferate sunt cele muncitoreşti şi intelectuale, cele de nivel social mijlociu. Autorul pare a fi preocupat permanent de dramele unor cupluri care nu-şi mai pot regăsi echilibrul. Romanele din deceniul nouă, O pasăre în iarnă (1986) şi Lumina de la capătul nopţii (1987), pornesc de la personaje şi fapte cunoscute în mediile timişorene, cărora A. le urmăreşte evoluţiile cu minuţia unui chirurg fascinat de inter-condiţionările complicatului organism uman. Mina, ca mediu socio-uman, oferă autorului cadrul în care sunt plasate unele dintre destinele personajelor sale, atât în proza scurtă, cât şi în romanul O complicată stare de fericire (1967). A. rămâne în aria sentimentalului, fără a-şi implica personajele în vreo stare tensională motivată politic. Romanul Cei buni mor cei dintâi
(1998)	este o evocare de bun nivel artistic a revoluţiei din
decembrie 1989. în câteva reportaje A. elogiază omul simplu, faptele obişnuite, cotidiene, fără a cădea în banalitate.
SCRIERI: Anii adolescenţei, Bucureşti, 1962; Trenul albastru, Bucureşti, 1965; Vară târzie, Bucureşti, 1967; O complicată stare de fericire, Bucureşti, 1967; Vraja sau transformarea miraculoasă a lucrurilor, Bucureşti, 1971; Primiţi puţină duioşie?, Bucureşti, 1972; Amintiri de pe planeta Pământ, Bucureşti, 1973; Lumini peste Apuseni, Bucureşti, 1974; Prietenul pe care-l caut pretutindeni, Bucureşti, 1976; Respiraţie liberă, Timişoara, 1979; Lumină stranie, Timişoara, 1981; O pasăre în iarnă, Timişoara, 1986; Lumina de la capătul nopţii, Timişoara, 1987; Cei buni mor cei dintâi, Timişoara, 1998; Cruci de lemn, Timişoara, 2001. Traduceri: Nebojsa S. Popovici, Toamna, casa şi păunul, Timişoara, 1996.
Repere bibliografice: Mihai Botez, Temă actuală, LCF, 1962,7; Ov. S. Crohmălniceanu, „Anii adolescenţei", GL, 1962,28; Teodor Vârgolici, „Trenul albastru", GL, 1965, 24; Gh. Grigurcu, „O complicată stare de fericire", F, 1967,5; Constantin Cubleşan, Ion Arieşanu, „O complicată stare de fericire", TR, 1967,27; Şerban Foarţă, Ion Arieşanu, „ Vară târzie", O, 1967, 7; Ciobanu, Nuvela, 127; Dana Dumitriu, Ion Arieşanu, „ Vraja...", ARG, 1972,6; Sorin Titel, Ion Arieşanu, „ Vraja", RL, 1972,28; Teodor Tihan, Romanul unei noi posibile iubiri, ST, 1972, 8; Cornel Ungureanu, Ion Arieşanu, „Prietenul pe care-l caut pretutindeni", 0,1976, 1; Valeriu Cristea, Pragul expresiei, RL, 1976,6; Valentin Taşcu, O carte şi lumea ei, ST, 1976,2; Ardeleanu, Menţiuni, 142-145; Marian Odangiu, Biografia stării de fericire, RL, 1980,39; Cornel Ungureanu, Ion Arieşanu, „O pasăre în iarnă", O,1986,17; Adrian Dinu Rachieru, Un prozator „cald", AST, 1988,10; Eugen Dorcescu, „Lumina de la capătul nopţii" sau Despre sociofilie, 0,1988,5; Cosma, Romanul, 1,287-288; Cristea, A scrie, 262-265; Ruja, Parte, I, 93-102; Dicţ. scriit rom., I, 124-125; Eugen Dorcescu, Proză şi polemologie, 0,2002,4	L.P.B.
ARION, George (5.IV.1946, Tecuci), poet, prozator, gazetar şi eseist. Este fiul lui Gheorghe Arion, profesor, şi al Aglaiei Arion (n. Motaş), învăţătoare. Urmează liceul la Bucureşti, absolvindu-1 în 1964 şi apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din acelaşi oraş (1965-1970). Debutează cu versuri în revista „Contemporanul" (1966), prima lui carte, Copiii lăsaţi singuri, apărută în 1979, cuprinzând tot poezii. Colaborează la „România literară", „Contemporanul", „Vatra", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»". Din 1974 este redactor la revista „Flacăra", secţia cultură; în 1990 devine director al publicaţiilor „Flacăra".
Deşi a debutat ca poet — lirică de gesticulaţie adolescentină, salvând excesele de gravitate prin fibra autoironică —, A. reprezintă întâi de toate un câştig pentru publicistică: nu doar cei peste douăzeci de ani la „Flacăra", dar în special trei volume de Interviuri, apărute între 1979 şi 1987, modelul fiind Adrian Păunescu, l-au impus în lumea literară. Volumul dedicat poeziei lui Alexandru Philippide (1982) încearcă să asocieze stilul publicistic cu istoria literară. Linie curmată, din păcate. Se pare însă că adevărata vocaţie a lui A. este romanul poliţist. Aici lecţia unor Chase ori Chandler a însemnat foarte mult. Eroul este un amestec de Sam Spade şi Marlowe, superman flegmatic şi Don Juan pe cât de păgubos, pe atât de invincibil. Cu certe calităţi scenaristice (Atac în bibliotecă, 1983, a şi fost ecranizat după 1990), proza poliţistă a lui A. are toate ingredientele „meseriei", inclusiv doza de autopersiflare prin care faptele
Aristia
Dicţionarul general al literaturii române 248
cele mai dure devin un plăcut decor compensator pentru bovarismele lectorului român. Pitoresc, jocul ironiei cu autoironia dublează eficient natura ludică (şi uneori chiar parodică) a intrigii poliţiste. Contextele occidentale în care se plasează de regulă acţiunea, alura asumată de narator — un James Bond omnidotat — şi desele trimiteri subtextuale la vârfurile de ieri şi de azi ale genului, de la Agatha Christie la SAS-uri, simt calităţi care ar fi meritat mai multă „atenţie" din partea autorului. După 1990, de pildă, prozele reunite în Nesfârşita zi de ieri (1997) trag mai mult spre tradiţia gogoliană, către Ilf şi Petrov, cu angajaţi ai SRI, pretinse comploturi vizând asasinarea regelui Mihai ş.a.m.d., în bufonade spionistice şi pseudotensiuni carnavaleşti, nu fără puseuri către şarja politică şi satira socială la adresa tranziţiei postceauşiste a României. Dacă A. are dreptate când afirmă, în prefaţa antologiei lirice Traversarea (1997), că „paginile din această carte nu-mi aparţin. Ele au fost scrise de un tânăr student căruia îi plăcea să zăbovească prin biblioteci", nu este mai puţin adevărat că publicistica pe teme sociopolitice din Viaţa sub un preşedinte de regat (1997), dar mai ales excelenta idee de a-şi reuni sutele de interviuri cu personalităţi ale vieţii culturale, realizate între 1975 şi 1999, sub titlul O istorie a societăţii româneşti contemporane în interviuri, întregesc cu adevărat personalitatea autorului.
SCRIERI: Copiii lăsaţi singuri, Craiova, 1979; Interviuri, Bucureşti, I—III, 1979-1987; Amintiri din cetatea nimănui, Bucureşti, 1980; Alexandru Philippide sau Drama unicităţii. încercare de portret interior, Bucureşti, 1982; Atac în bibliotecă, Bucureşti 1983; Profesionistul. Ţintă în mişcare, Bucureşti, 1985; Trucaj, Bucureşti, 1986; Pe ce picior dansaţi?, Bucureşti, 1991; Misterul din fotografie, Bucureşti, 1991; Crimele din Barintown, Bucureşti, 1995; Pentru că în viaţa aceasta, Bucureşti, 1997; Traversarea, Bucureşti, 1997; Viaţa sub un preşedinte de regat, Bucureşti, 1997; Nesfârşita zi de ieri, Bucureşti, 1997; O istorie a societăţii româneşti contemporane în interviuri, I-II, Bucureşti, 1999; Cameleonul, Bucureşti, 2001; Detectiv fără voie, Bucureşti, 2001; Anchetele unui detectiv singur, Bucureşti, 2003; Spioni în arşiţă, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Ulici, Prima verba, II, 50-51; Şerban Cioculescu, „Medalion liric", RMB, 1979,19; Şerban Cioculescu, Scriitorul şi timpul său, RL, 1979,48; Ciobanu, Opera, 223-225; Stănescu, Jurnal, II, 95-97; Al. Dobrescu, Profesionistul... amator, CRC, 1985,34; Ioan T. Morar, Avem un Chandlerl, 0,1985,35; Nicolae Manolescu, Un roman (nu chiar) poliţist, RL, 1985,40; Eugen Simion, Romanul poliţist, ATN, 1986,3; Dana Dumitriu, Un detectiv bovaric, RL, 1987,3; Tudorel Urian, George Arion, „Trucaj", VST, 1987,4; Valentin Taşcu, Romanul „trucat", TR, 1987,14; Val Condurache, Optica-literară, CL, 1987,4; Gheorghe Glodeanu, Fascinaţia romanului de acţiune, F, 1987,10; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 176-180; Alex. Ştefănescu, Cinci romane în două cărţi, RL, 1991,7; Alex. Ştefănescu, O carte care poate intra în NATO, RL, 1995,40; Dicţ. scriit. rom., 1,125-126; Alex. Ştefănescu, George Arion la 50 de ani, RL, 1996,13; Cosma, Romanul, II, 207-208; Popa, Ist. lit., II, 1017-1018. D.C.M.
ARISTIA, Costache [Constantin] (1800, Bucureşti - 18.IV.1880, Bucureşti), scriitor şi traducător. Fiu al unui grec căzut în luptele de la Missolonghi, A. e încă un adolescent în momentul apropierii sale de mişcarea eteristă (1818). Studiile şi le face la Academia grecească din Bucureşti. Remarcat de domniţa Ralu Caragea cu prilejul reprezentaţiilor teatrale organizate cu
elevii şcolii, este trimis la Paris, pentru a studia acolo jocul celebrului actor Fr.-J. Talma. întors în ţară, el continuă să apară pe scenă, în teatrul de la Cişmeaua Roşie, impunându-se prin talentul său impetuos, prin jocul inspirat şi patetic, adeseori exagerat şi grandilocvent, în stilul vremii. în 1821 e „mavrofor" în „batalionul sacru" al lui Ipsilanti. Supravieţuind luptelor de la Drăgăşani împotriva turcilor, va trece graniţa, plecând în Austria, şi de acolo la Roma, de unde, în 1824, e trimis pentru studii la Academia ioniană din Corfu. Luîndu-şi diploma, A., după câteva popasuri la Roma şi Paris, se reîntoarce în Bucureşti, fiind numit profesor de limba greacă (1830) şi franceză (1831) la „Sf. Sava". De asemenea, i se încredinţează şi catedra de declamaţie de la şcoala Societăţii Filarmonice, societate la întemeierea căreia a luat parte. Primul nostru mare actor, cu studii în străinătate, el a creat o adevărată şcoală actoricească, având printre ucenici pe C. A. Rosetti, C. Caragiali, care îl va depăşi, pe Eufrosina Popescu şi C. Mihăileanu. La catedră pleda pentru o artă cu o ţiniită clasică şi o funcţie militantă şi patriotică. în anul 1835, intră în redacţia „Gazetei Teatrului Naţional". După dizolvarea Societăţii Filarmonice, pleacă la Atena, unde înfiinţează Asociaţia filodramatică. înapoiat în ţară, A., care aderase în 1843 la organizaţia politică „Frăţia", este, în timpul mişcării de la 1848, comandant al Gărzii naţionale. Arestat de turci, reuşeşte să evadeze şi emigrează la Paris. Refuzând cetăţenia greacă ce i se oferă la Atena, revine în Bucureşti, unde va lua parte, împreună cu
C.	Caragiali, la organizarea, în 1851, a spectacolului inaugural al Teatrului Naţional. Din 1860, funcţionează la catedra de limba greacă a gimnaziului „Gheorghe Lazăr", unde predă
249 Dicţionarul general al literaturii române
Aristide
până în 1865, când se retrage din viaţa publică. Moare în urma unui atac de apoplexie, opt ani după ce îşi pierduse vederea.
Până la 1828, înfocatul eterist de odinioară nu ştia încă să scrie româneşte. în 1827, el localizează, în limba greacă modernă, comedia lui Moliere George Dandin, vizând, prin personaje botezate ilar, unele moravuri ciocoieşti din opera aceluiaşi dramaturg, A. traduce mai târziu, în româneşte, Le Mariage force, devenită Silita căsătorie. După doi ani, la Paris, el publică, tot în greceşte, un Imn către Elada. Sporadic, va mai compune, în aceeaşi limbă, unele opere, precum tragedia în cinci acte Armodios şi Aristogiton sau Panathinea (Atena, 1840), care exaltă lupta împotriva tiraniei. Pedagogul, cu remarcabile însuşiri, este şi un harnic autor de manuale şcolare şi cărţi didactice (gramatici, abecedare franţuzeşti, o culegere de lecţii istorice, fizice şi morale). în „învăţătorul satului" apare, între 1843 şi 1847, un ciclu de articole cu o pronunţată tendinţă etică, adunate într-un volum (Săteanul creştin sau Partea morală din foaia satului 1853). Istorioare morale (Repezitatea vieţii) sunt tipărite şi în „Vestitorul românesc". într-un limbaj sfătos şi curgător, ele alcătuiesc, la un loc, un fel de tratat de morală, ale cărui precepte sunt ilustrate tot prin istorioare morale (Petre şi Cristina, Prinţul dezamăgit, Puterea religiei ş.a.). Printre alte povestiri, o meditaţie intitulată Gloria (Slava) omului este un soli-locviu, de tip preromantic, pe tema soartei omeneşti, privită sub spectrul deşertăciunii. A. a fost un traducător ambiţios şi nu lipsit de iscusinţă, ale cărui realizări au ca trăsătură comună o deosebită fidelitate faţă de original. Este, mai întâi, cazul versiunii româneşti a tragediei lui V. Alfieri, Saul, care a prilejuit şi o reprezentaţie teatrală de un răsunător succes în 1836. Apreciată, în cuvinte pline de căldură, de către C. Negruzzi, traducerea e apărată cu o amplă argumentaţie de I. Heliade-Rădulescu împotriva criticilor, nu cu totul injuste, însă excesiv de severe, ale lui Gh. Asachi. Polemica era purtată îndeosebi în jurul metrului folosit de autorul român, precum şi al respectării textului original. O altă operă a lui Alfieri, Virginia (1836), tălmăcită în proză ritmată, nu a avut un răsunet asemănător. Dar visul lui de traducător a fost Homer. Iliada l-a obsedat ani de-a rândul. I s-a părut prea simplă întâia versiune, aceea din 1837 (e vorba de primele şase cânturi, însoţite şi de o Disertaţie asupra naşterei şi vieţei lui Omer). După un travaliu copleşitor, care avea să-l coste vederea, realizează o a doua versiune, din care publică primul cânt în 1858, apoi în 1868, precedat de un pretenţios studiu introductiv (Disertatio despre hexametrul antic hellen şi modern românesc şi ceva despre limbă). Scrisă cu ortografia italienizantă a lui Heliade-Rădulescu, încercarea e săvârşită în versuri hexametrice frumos sunătoare, dar înţelesul este cel mai adesea compromis de o limbă bizară, cu silnice inversiuni şi cuvinte compuse („braţalba", „argintar-catul", „coifulgerosul" ş.a.), făurite chiar de către autorul român. Cu toată pledoaria lui Heliade, traducerea a părut multora, încă de pe atunci, ceva foarte asemănător cu o parodie. Nu cu prea mult timp înainte, în 1857, într-o „precuvântare" la Paralela sau Vieţele bărbaţilor iluştri, prima traducere în limba română a cărţii lui Plutarh, dovedise, totuşi, o anume circumspecţie şi o orientare justă, în genere, şi în chestiunile de
limbă, care l-au preocupat, firesc, multă vreme. Dintre alte tălmăciri ale lui A., notabilă, nu şi prin limba folosită, e Biblia sacră (1859), redată după o ediţie grecească.
A scris şi versuri originale, fără să fi avut o înzestrare deosebită pentru poezie. Inspirate de urcarea pe tron a lui Gheorghe Bibescu, „stanţele epice" din volumul Prinţul român (1843) sunt naive şi exaltate. Asemenea „stanţe" apar şi în „Foaiepentru minte, inimă şi literatură" şi în „Curierul românesc". In „învăţătorul satului", inserate în articolele moralizatoare din ciclul amintit, se găsesc câteva poezii simple, pe motive populare. Un volum de versuri nu a mai apucat să vadă lumina tiparului. Tot în manuscris a rămas şi o tragedie în versuri, losefcel lacom sau Păcatul osândit (1842), o traducere din franceză.
SCRIERI: Disertaţie asupra naşterei şi vieţei lui Omer, în Homer, Iliada, l, pref. trad., pref. I. Eliade, Bucureşti, 1837; Prinţul român, Bucureşti, 1843; Săteanul creştin sau Partea morală din foaia satului, Bucureşti, 1853; Disertaţio despre hexametrul antic hellen şi modern românesc şi ceva despre limbă, în Homer, Iliada, Bucureşti, 1868. Traduceri: Vittorio Alfieri, Din operile lui..., voi. I: Saul, pref. trad., Bucureşti, 1836, Virginia, Bucureşti, 1836; Homer, Iliada, I, pref. trad., pref. I. Eliade, Bucureşti, 1837; ed. Bucureşti, 1868; Plutarh, Paralela sau Vieţele bărbaţilor iluştri, pref. trad., Bucureşti, 1857; Biblia sacră, partea I-III, Bucureşti, 1859.
Repere bibliografice: J. A. Vaillant, La Roumanie, III, Paris, 1844, 216-218; C. Negruzzi, Păcatele tinereţilor şi alte scrieri, îngr. Liviu Leonte, pref. N. I. Popa, Bucureşti, 1959,255-257; Gh. Asachi, Scrieri literare, îngr. şi pref. N. A. Ursu, II, Bucureşti, 1957, 337-339; Ion Heliade-Rădulescu, Opere, II, îngr. şi introd. D. Popovici, Bucureşti, 1943, 94-104, 124-131; Vasile Alecsandri, Proză, îngr. şi introd. G. C. Nicolescu, Bucureşti, 1967,286-294; C. Aristia, [Scrisori], DML, I, 33-53; Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni, IV, partea II, publ. Aron Pumnul, Viena, 1865, 27; Iorga, Ist. Ut. XIX, 1,139-142; Ramiro Ortiz, Per la storia della cultura italiana in Rumania, Bucureşti, 1916, 276-278, 301-312, 324-343; Cezar Papacostea, Vechi traduceri din clasici. „Iliada" lui C. Aristia, RC, 1931,3-4; Popovici, Romanţ, rom., 364;
G.	Călinescu, I. Eliade Rădulescu şi şcoala sa, Bucureşti, 1966,107-115; Ana Maria Popescu, Al. Machedon, Constantin Aristia, Bucureşti, 1967; Comea, Originile, 595-596; Virgil Brădăţeanu, Profiluri. Mari actori români, I, Bucureşti, 1973,9-22; Dicţ. Ut. 1900,53-54; Dicţ. scriit. rom., I, 126-127.	'	'	F.F.
ARISTIDE, Mircea (pseudonim al lui Aristide Mircea Aime Kleckner; 31.V.1927, Bucureşti — 17.X.2002), poet şi prozator, învaţă la Bucureşti la liceele Schewitz-Thyerin, „Profesori Asociaţi" şi „Cultura", urmând apoi, fără să le absolvească, Facultatea de Filosofie şi Institutul de Construcţii. Mai face doi ani cursuri de regie de teatru la Universitatea Populară. Angajat la Radiodifuziunea Română, este, între 1974 şi 1985, secretar al studioului de umor. în 1987 emigrează în Israel. Colaborează la „Steaua" (cu un „dicţionar parodic"), la „Tribuna", „Tomis", „Urzica", „Orizont" ş.a., unde publică versuri, proză scurtă şi traduceri. Scrie, de asemenea, scenarii radiofonice şi texte pentru melodii de muzică uşoară. Prima lui carte, Am vrut să scriu, apare în 1960. După mai bine de două decenii, îi sunt editate, într-un ritm alert, numeroase volume, în limba română, dar şi în ebraică, printre care Kova tembel
Armeanu
Dicţionarul general al literaturii române 250
(1987), cu o prefaţă de Marin Sorescu, Râsete în Olimp (1989), Hotare (1992), Cer cuvântul la diverse (1996). Umoristul versifică dezinvolt, ingenios, produce sau doar transcrie „perle" şi „briliante", dă la iveală în cascadă „umor în pastile", truvaiuri sclipitoare, întotdeauna percutant actuale. Va obţine, de altfel, un premiu la Festivalul de Umor de la Vaslui (1995). Tot acum, publică romanul Scrisori neparfumate (1995), culegerile de nuvele Shifra Treger (1997), în numele dragostei (1999) ş.a., unde tonalitatea se modifică, prozatorul vorbind despre destinul generaţiei sale ori despre o lume a periferiei, dură, violentă şi pătimaşă.
SCRIERI: Am vrut să scriu, Iaşi, 1960; Pentru tine, draga mea, Bucureşti, 1985; Kova tembel, pref. Marin Sorescu, Tel Aviv, 1987; Râsete în Olimp, Tel Aviv, 1989; Fata primarului, Aarhus (Danemarca), 1990; Hotare, Rehovot, 1992; Zugrăveli, Tel Aviv, 1992; Legenda legendelor, Bucureşti, 1992; Scrisori neparfumate, Bucureşti, 1995; Cer cuvântul la diverse, Bucureşti, 1996; The Internationale, Bucureşti, 1995; De dragoste, de viaţă, de ţară, Tel Aviv, 1997; Shifra Treger, Tel Aviv, 1997; Jurnal de bord pe bicicletă, Haifa, 1997; în numele dragostei, Bucureşti, 1999; Poştalionul cu poveşti, Bucureşti, 2000; Pentru cine se nimereşte, Bucureşti, 2000; Povestea poveştilor, Bucureşti, 2000; Declaraţie, Bucureşti, 2000; Crede şi nu cerceta, Bucureşti, 2000; Panseurile domnului Gâgă, Bucureşti, 2000; Lăutăreşti şi ţigăneşti, Bucureşti, 2001.
Repere critice: Aczel, Scriitori rom. Israel, 21 -24.	E. -E. T.
ARMEANU, Valeriu (23.V.1946, Giroc, j.Timiş), poet. Fiu al lui Gavrilă Armeanu, militar, şi al Eugeniei (n. Cătălinoiu), cadru medical, A. a absolvit Liceul „Traian" din Drobeta-Turnu Severin (1968). A fost muncitor, apoi bibliotecar la Biblioteca Casei de Copii din Drobeta-Turnu Severin (1969-1989). începând din 1990 a editat, timp de doi ani, ziarul „Scorpion"., în 1994 a devenit instructor la Centrul Judeţean Drobeta-Turnu Severin al Creaţiei Populare. A debutat în 1963, cu versuri, în revista „Ramuri". A mai colaborat la „Tribuna", „Orizont", „Luceafărul", „România literară", „Contemporanul", „Vatra".
Placheta de debut a lui A., Să visăm (1970), însumează poeme în care eufoniile de sorginte folclorică şi reminiscenţele din Nichita Stănescu se combină cu formulări sentenţioase ori de o anumită preţiozitate. Ponderea cea mai însemnată în economia volumului o deţine lirica erotică: femeia e chemată într-un univers miraculos, încărcat de rezonanţe folclorice şi mitologice, în care iubirea se confundă cu libertatea de a visa: „Vino să ne iubim în Argia, / Acolo e patria mea, / şi liberi să fim ca fluturii, / Căci Argia nu e numai un pământ / Ca o durere albă, / E-o inimă, vai, / Crescută peste iarbă". Evoluţia scrisului lui A. se produce în sensul discursivizării lirismului, al transformării poemului în reportaj liric în care domină ironia, paradoxul şi asocierile şocante. Volumul cel mai reprezentativ în acest sens este Vanităţi (1980); aici baladele caligrafice ale începuturilor devin, sub presiunea formulelor poetice la modă, parabole cu rădăcini în epica vieţii cotidiene ori expresii şarjate ale unei viziuni poetice bonome, cu accente de parodie. Rama preponderent epică a tablourilor adună accente moraliste, vindicative, referinţe ironice ori apăsat sarcastice: „Un paj îşi tatuează strănutul / pe pereţi, / mai
suntem acolo, / mai stăm liniştiţi, / bem camfor / pentru orice eventualitate, / ne mustră conştiinţa / că n-am făcut pentru lume nimic."
SCRIERI: Să visăm, Bucureşti, 1970; Imn la Cetatea Luminii, Timişoara, 1974; Odihna lacrimii, Bucureşti, 1977; Lanul cu vedenii, Timişoara, 1978; Neguţătorii de triluri, Bucureşti, 1979; Vanităţi, Bucureşti, 1980; Azilul de cuvinte, Bucureşti, 1983; Poeme, Bucureşti, 1989; Repulsii, Drobeta-Turnu Severin, 1997; Trei basme pentru Măriuca, Drobeta-Turnu Severin, 1999; Lanul cu vedenii, Craiova, 2001.
Repere bibliografice: Ion Pop, Valeriu Armeanu, „Să visăm", ST, 1970, 11; Ilie Constantin, Valeriu Armeanu, „Să visăm", RL, 1970,50; Şerban Cioculescu, Experienţe lirice, FLC, 1977, 37; Alex. Ştefănescu, Valeriu Armeanu, „Odihna lacrimii", „Scânteia tineretului", 1977,8845; Virgil Mazilescu, „Neguţătorii de triluri", RL, 1979, 52; Dan Alexandru Condeescu, Valeriu Armeanu. Planeta amintirii, LCF, 1980,1; Constantin Crişan, Valeriu Armeanu, „Azilul de cuvinte", RL, 1984, 10; Lucian Alexiu, Valeriu Armeanu, 0,1990,30; Ulici, Lit. rom., 1,245-247; Maria Niţu, „Nu v-atingeţi de Socrate... ", „Orient latin", 1997,12; Popa, Ist. lit.,
11,554.	'	LA
ARMONIA, gazetă politică şi literară apărută la Târgovişte, săptămânal, între 24 mai 1881 şi decembrie 1883. în primele luni redactor a fost C. Alexandrescu, profesor de geografie şi autor de nuvele. Din 27 septembrie, conducerea periodicului este asigurată de un comitet din care făcea parte, alături de
C.	Alexandrescu, şi AL Vlahuţă, profesor, atunci, la gimnaziul din localitate. Vlahuţă a publicat în A. din primul număr, când îi apar articolele Banul şi Paralela. Tot aici, el tipăreşte poezii, proză satirică, articole politice şi câteva dintre poeziile care îi apăruseră mai înainte în „Convorbiri literare". Schiţa Un Fănuţă, portret realizat în trăsături realiste, ironice, îl face pe Vlahuţă eroul unui conflict de presă. Un an mai târziu, după apariţia poeziei Scrisoarea unui bătrân, un nou conflict izbucneşte. De data aceasta, cel vizat era unul dintre şefii politici locali şi tânărul poet va trebui să suporte consecinţele îndrăznelii sale, pierzându-şi postul de profesor. în A. s-au mai publicat versuri de I. Comşa şi N. V. Scurtescu. Nuvele şi însemnări de călătorie a dat C. Alessandrescu. Din Fenelon traduce Irina Beştelei. Mai apar maxime din scrierile unor autori străini şi articole despre menirea socială a şcolii.	R.Z.
ARTA, revistă care a apărut la Bucureşti, lunar, între 1 ianuarie şi decembrie 1912, sub conducerea unui comitet. Purtând subtitlul „Revistă literară, artistică, teatrală", A. îşi propune să cultive „simţul frumosului, simţul artei ce înalţă" şi să-i apropie „mai mult pe toţi cei ce doresc propăşirea artei la noi". Rubrici: „Versuri", „Proză", „Articolul nostru", „Notiţe artistice". Colaborează
ANUL I - N». I
I IANUARIE mt
m
BirVXSTÂ LITERARA
ARTISTICĂ
TEATRALA
251 Dicţionarul general al literaturii române
Asachi
cu versuri: Ion Al-George (Hyperion), Comeliu Moldovanu, Victor Eftimiu, C. Râuleţ, G. Gregorian, M. Demetriad, M. Săulescu, Oreste, C. Titus Stoika, Şerban Bascovici; cu proză — Nigrim, Liviu Rebreanu (Muşteriul); cu teatru — M. Sorbul (Poveste banală), Elena Văcărescu (Satana, în traducerea lui D. Nanu). Corneliu Moldovanu traduce un fragment din Polyeucte de Corneille. Versurile simt în general de factură modernistă. Semnează portrete literare Comeliu Moldovanu. Alţi colaboratori: Th. M. Stoenescu, Lia Hârsu, V. Demetrius,
I.	Chiru-Nanov, D. Kamabatt, D. Iacobescu.	I.H.
ARTA, revistă apărută la Braşov în mai 1938, cu subtitlul „Publicaţie de atitudine monarhică". Rubrici: „Literatură", „Plastică", „Muzică-Teatru". Colaborează cu versuri Ştefan Baciu, I. Anestin, Virgil Carianopol. Ştefan Stănescu traduce versurile Adormirea Maicii Domnului de Rainer Maria Rilke. N.N. Rădulescu comentează nuvela fantastică La hanul lui Mânjoală de I. L. Caragiale.	I.H.
ARTA, publicaţie de orientare democratică şi de informaţii artistice, care, purtând subtitlul „Teatru, cinema, literatură, muzică, plastică", apare la Bucureşti, săptămânal, între 21 mai şi 6 august 1941. Director: Vlaicu Bârna. A. îşi propune să fie un îndreptar al gustului public, prin introducerea criteriului obiectivitătii în aprecierea operelor de artă. în articolul Misiunea teatrului, Emil Giurgiuca subliniază importanţa numirii lui Liviu Rebreanu în funcţia de director al Teatrului Naţional. Cezar Petrescu răspunde la întrebările lui Vlaicu Bârna despre romanele întunecare şi Ochii strigoiului. Colaborează cu versuri Tudor Arghezi (Mâţa), Ion Pillat. Arghezi îşi republică aici comedia Neguţătorul de ochelari. „Cronica literară" şi „Cronica dramatică" sunt semnate de Vlaicu Bârna, „Cronica plastică" de Ion Vlasiu. Alţi colaboratori: Virgil Carianopol, N. Carandino.	I.H.
ARTÂ NOUĂ, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, din 12 aprilie 1942 până în 21 martie 1943, continuând programul revistei „Arta" (1941) şi purtând subtitlul „Teatru, cinema, literatură, muzică". Director: Vlaicu Bârna. A.n. se menţine pe poziţii democratice şi progresiste. Colaborează cu versuri I. Pogan,
D.	Karmbatt, V. Voiculescu, Emil Giurgiuca; cu proză —
I.	M. Sadoveanu, Tudor Muşatescu. în paginile revistei apar articole şi studii diverse. Camil Petrescu pledează pentru Teatrul substanţial, E. Lovinescu publică articolul Spre alt teatru, T. Arghezi, tableta Transcrieri. Alţi colaboratori: Horia Oprescu, Petru Manoliu, Ionel Neamtzu, George Sbârcea.	I. H.
ARTA ROMÂNEASCĂ, publicaţie care a apărut la Iaşi, lunar, între ianuarie-februarie 1908 şi aprilie-iunie 1912; subtitlul era „Revistă pentru pictură, sculptură, arhitectură, muzică, artă dramatică, literatură". Director: A.D. Atanasiu. De la numărul 3/1908 îşi modifică titlul în „Arta română", întrucât la Bucureşti exista Societatea „Arta românească" din 1906, sub
preşedinţia lui Radu Rosetti. în articolul Rostul mişcării artistice (1/1908), se preconiza ca arta „să străbată cât mai neîntârziat în conştiinţa poporului nostru". A.r. publică articole şi studii de artă, dări de seamă despre mişcarea artistică, reviste şi cărţi, precum şi versuri, cugetări de Titu Maiorescu (7/1908), Scrisori din corespondenţa lui Gh. Asachi către Gh. Panaitescu (1/1910 ş.u.). Colaborează cu versuri G. Tutoveanu, N. Rădulescu-Niger; cu articole, A.D. Atanasiu (despre Societatea Scriitorilor Români), Teodor T. Burada (despre învăţământul muzical), Eduard Caudella (despre primul concert al lui G. Enescu), N. Tonitza (scrisori din Paris). Alţi colaboratori: A.D. Xenopol, Mihail Strajanu.	I.H.
ARTA Şl OMUL, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, în iulie-august 1933, ianuarie 1936, martie 1937; subtitlul era „Revistă pentru răspândirea frumosului". Se publică articole însoţite de reproduceri după picturi de Ştefan Dimitrescu (un portret al lui M. Sadoveanu), N. Grigorescu, Iser, Marius Bunescu. N. Tonitza scrie despre Şt. Dimitrescu. Numărul din ianuarie 1936, la care colaborează Gala Galaction (Povestea vieţii mele) şi Olga Greceanu, este închinat reginei Maria. Alţi colaboratori: Dan Botta, Al. Busuioceanu, Eugen Ionescu.	I. H.
ASACHI, revistă ştiinţifică şi literară redactată şi editată la Piatra Neamţ, lunar, între 10 aprilie 1881 şi 10 februarie 1885; în aprilie şi decembrie 1882, aprilie şi iulie-octombrie 1883, octombrie — decembrie 1884 şi ianuarie 1885 nu a apărut. Societatea literară şi ştiinţifică „Asachi" şi, implicit, periodicul editat de ea au fost efectul unei lăudabile emulaţii care domnea printre membrii grupului de intelectuali format la Piatra Neamţ pe lal880, după modelul Junimii şi sub influenţa directă, mărturisită de altfel, a societăţii ieşene. Totuşi, programul revistei, care era şi al societăţii, nu este inspirat numai de cel al „Convorbirilor literare", deoarece insista, cu o nuanţă paşoptistă destul de clară în formulări, asupra scopurilor pe care le urmărea. Desele schimbări survenite în componenţa comitetului de redacţie, din care făcea parte, de la 10 mai 1881, şi Calistrat Hogaş, nu au modificat programul stabilit iniţial. Se prevedea o acţiune de răspândire a cunoştinţelor ştiinţifice în rândul tineretului. Se adaugă intenţia de a studia urmele arheologice şi istorice, monumentele de arhitectură, tradiţiile etnografice şi folclorice, bogăţiile naturale etc. Coloanele revistei ilustrează, în bună măsură, aceste variate preocupări, deşi, în puţinii ani de apariţie şi cu mijloacele ştiinţifice sau de informare existente atunci, nu s-au putut obţine decât rezultate sporadice. în jurul revistei se formase un mic grup de autori de versuri: Calistrat Hogaş, Gr. N. Lazu, G. I. Lazariu, I. P. Eşanu, Gh. Boteanu, T. I. Crivăţ, V. D. Costinescu şi A. Dimitrescu. Magistratul Gr. I. Alexandrescu, cel care mai târziu, împreună cu A. D. Xenopol şi Eduard Gruber, a editat scrierile lui Ion Creangă, este autorul unei modeste nuvele, inspirată din viaţa ţăranilor de pe Valea Bistriţei.
începuturile literare ale lui Calistrat Hogaş sunt legate de A. Deşi debutase cu poezii în ziarul „Corespondenţa provin-
Asachi
Dicţionarul general al literaturii române 252
cială", Hogaş se manifestă întâia oară ca personalitate literară prin colaborările (versuri, articole de critică şi însemnări de călătorie) publicate între mai 1881 şi februarie 1885 în paginile revistei nemţene. în două spirituale recenzii, îmbinând observaţia tăioasă cu ironia, el analizează volumele de versuri ale unor poeţi locali. Preferinţele sale poetice sunt exprimate cu claritate. Hogaş recomandă cititorilor lectura scrierilor lui V. Alecsandri, D. Bolintineanu, M. Eminescu şi chiar
D.	Petrino. în schimb, se arată rezervat faţă de Al. Macedonski. într-un articol intitulat Despre lectură, scriitorul comentează lecturile păturii culte şi răul provocat de traducerile neselective. Tânăra generaţie, scria Hogaş, va rămâne aproape necunoscută, deoarece A. nu s-a răspândit în afara cercului de cititori locali.	R.Z.
ASACHI, Ermiona (16.XII.1821, Viena - 9.XII.1900, Paris), traducătoare. Fiică a lui Gheorghe Asachi şi a Elenei (n. Tayber), A., căsătorită la optsprezece ani cu Alexandru Moruzi, se desparte la scurt timp de el şi pleacă în Franţa (1845). La Paris intră în cercul intelectualilor revoluţionari francezi, făcând o impresie deosebită prin cultura şi distincţia ei intelectuală. în 1852 se căsătoreşte cu Edgar Quinet, istoric şi scriitor francez, dedicându-se susţinerii activităţii soţului ei şi editării operelor acestuia. în afara unui volum de cronici muzicale, toate cărţile scrise de A. în franceză (semnate Hermione Quinet) cuprind memorii închinate vieţii lui Edgar Quinet (Memoires d'exil, 1868, Cinquante ans d'amitie. Michelet-Quinet ş.a.). Bogata ei corespondenţă dezvăluie preţuirea pe care i-au acordat-o Victor Hugo, Jules Michelet, Louis Blanc.
Până la plecarea din ţară, A. participase la acţiunile culturale ale tatălui ei. A realizat câteva traduceri de calitate din scrieri literare mediocre, cu accentuate intenţii educative. în 1839 traduce o nuvelă a lui Emile Deschamps, Rene-Paul şi Paul-Rene, şi poema biblică Rut de Karoline Pichler. Urmează, în 1840, Istoria sfântă pentru tinerimea moldo-română, prelucrare a unor povestiri biblice, şi, în 1843, scrierea filosofică moralizatoare a lui Silvio Pellico, Despre îndatoririle oamenilor, prima traducere românească din opera scriitorului italian. O nuvelă fără valoare, apărută în „Albina românească" (1839), şi fragmente din opera lui Benjamin Franklin, în „Spicuitorul moldo-român" (1841), semnate E. A., aparţin probabil, aceleiaşi traducătoare, de la care a mai rămas, în manuscris, începutul unei tălmăciri din Aug. von Kotzebue, Fiul pierdut.
Traduceri: Emile Deschamps, Rene-Paul şi Paul-Rene, Iaşi, 1839; Karoline Pichler, Rut, Iaşi, 1839; Istoria sfântăpentru tinerimea moldo-română, Iaşi, 1840; Silvio Pellico, Despre îndatoririle oamenilor, Iaşi, 1843.
Repere bibliografice: Călinescu, Ist. lit. (1941), 195; Elena Piru, Victor Hugo şi Hermiona Quinet Asachi, GL, 1967,48; Constantin Simionescu, Hermiona Asachi-Quinet, SPM, 1976,268; Dicţ. lit. 1900,55.	L V.
ASACHI, Gheorghe (1.III.1788, Herţa - 12.XI.1869, Iaşi), scriitor şi îndrumător cultural. A. este primul dintre cei patru copii ai preotului Lazăr (Leon) Asachi şi ai Elenei Asachi
(n. Ardeleanu), familia lui având, se pare, o ascendenţă transilvăneană. Tatăl a desfăşurat o bogată carieră ecleziastică, împletită cu misiuni culturale şi politice, la Herţa, apoi în ţinutul Hotinului şi la Lvov şi, după 1803, la Iaşi, unde în 1820 ajunge arhimandrit, în urma serviciilor aduse mitropolitului Veniamin Costache. Cleric iluminist, Lazăr Asachi îmbogăţeşte literatura română cu primele transpuneri din preromanticii Young şi Bemardin de Saint-Pierre. A. a urmat, la Lvov, colegiul clasic (1796-1803) şi, scurt timp (1803-1804), Facultatea de Filosofie, Litere şi Ştiinţe, cu o specializare în ingineria civilă şi arhitectură, aplicaţii atestate de planurile făcute unor construcţii din Lvov şi Iaşi. Pentru continuarea studiilor, pleacă în 1805 la Viena, capitala despotismului luminat, ocupată atunci de Napoleon. Beneficiază, între 1805 şi 1808, de prelegerile de matematică şi astronomie ale lui J. T. Burg, dar şi de o pregătire polivalentă, în spiritul enciclopedismului vremii, în artă, literatură şi limbi străine. Orientarea umanistă îi resuscită tradiţia latinistă şi nostalgia obârşiilor romane, făcându-1 să aleagă Italia drept patria desăvârşirii sale spirituale. Străbate oraşele lombarde, aflate sub stăpânire habsburgică, călătoreşte până la Neapole şi la ruinele Pompeiului şi face o temerară descindere, evocată memorabil, în craterul Vezuviului. La Roma aprofundează, între 1808 şi 1812, studiul Antichităţii şi al culturii neoclasice, cunoaşte arheologia, arhitectura şi istoria artelor, deprinde artele plastice în atelierele pictorului Michele Keck şi ale sculptorului Antonio Canova, cercetează arhive şi biblioteci (face excerpte la Vatican), se instruieşte în arta poetică, cu abatele Tarengi. Pătrunde în saloanele vremii, venind în contact cu diferite celebrităţi: Wilhelm von Humboldt, sculptorii A. Thorvaldsen, Chr. D. Rauch, poetul V. Monti (la Milano) ş.a. Climatul politic italian, în care se pregătea Risorgimento-ul, îi întăreşte propria conştiinţă naţională. La Roma, trăieşte o dragoste spiritualizată, în manieră petrarchizantă, prelungită în opera sa poetică, pentru Bianca Milesi, o milaneză cultivată, cu vederi liberale şi ataşamente carbonare, ce împărtăşea sentimentele „misogalliste" ale lui Vittorio Alfieri. Muza va fi numită, în spirit arcadizant, Leuca (Leufca, Lefca) şi Cinzia, în timp ce poetul lua pseudonimele Alvir, Alviro Corintio-Dacico, Alvir Dachienu (Alviru Dacianu). Prin poeziile de dragoste compuse în italiană şi sonetul ocazional, pe o temă la modă (zborul cu aerostatul), publicat în „Giomale del Campidoglio" (1811), obţine titlul, des invocat, de „mădular Academiei de Roma". La sosirea în ţară, în 1812, visul Daciei rediviva, legat de campania napoleoniană în Răsărit, împărtăşit de A., se va risipi în contact cu realitatea fanariotă. Cultul datoriei şi un dinamism pragmatic îl desemnează drept omul providenţial într-o perioadă de tranziţie spre modernizarea instituţiilor sociale şi culturale. Pregătirea polivalentă în ştiinţe, arte şi literatură, orizontul enciclopedic deschis spre varii domenii — filologie, istoriografie, arhivistică, iconografie, geodezie, economie, matematică ş.a. — îi confirmă capacitatea de a îndeplini imperativele de grabnică asimilare a noilor structuri europene, în trei decenii, până la 1840, A. pune bazele învăţământului naţional până la nivel superior, ale presei şi teatrului românesc, dezvoltă producţia editorială şi pe cea grafică. încă din 1813,
253 Dicţionarul general al literaturii române
este numit de domnitorul Scarlat Callimachi referendar la Departamentul Treburilor din Afară. în acelaşi an, sprijinit de Veniamin Costache, înfiinţează o clasă în limba română, pe lângă şcoala domnească grecizată, pentru pregătirea inginerilor hotărnici, cărora le-a predat, între 1813 şi 1818, matematica, geodezia şi arhitectura. Ca referendar al Epitropiei învăţăturilor Publice, a fost, în fapt, conducătorul învăţământului din Moldova, în perioada 1820-1849. în 1820, alături de Veniamin Costache, refăcea Seminarul de la Socola, aducând, din Ardeal, profesori de specialitate: I. Costea, I. Manfi, V. Fabian-Bob şi Vasilie Popp. A. este cel care organizează prima reprezentaţie teatrală în limba română, la 27 decembrie 1816, în casa hatmanului Constantin Ghica din Iaşi, cu pastorala Mirtil şi Hloe, prelucrare de Florian după S. Gessner. în timpul Eteriei, se refugiază în Bucovina şi Basarabia, întor-cându-se la Iaşi în 1822, când saluta „restatornicirea" domniilor pământene. Apreciat de Ioan Sandu Sturdza, este numit agent diplomatic la Viena (1822-1827). A fost căsătorit cu Elena Tayber, persoană instruită, cu pregătire muzicală. Dintre copiii lor, a ajuns la notorietate traducătoarea Ermiona Asachi (Quinet). Pentru activitatea sa culturală şi diplomatică a fost ridicat în rang, de la comis la vel agă, în 1827. Un moment de izbândă al lui A., sprijinit, în lupta contra tendinţelor elenizante din învăţământ, de Gh. Săulescu şi Vasile Fabian, este deschiderea, la 28 martie 1828, a şcolii Normale şi a Gimnaziului Vasilian, căruia i se adaugă, în 1832, un colegiu cu secţii pentru bursieri. A contribuit la redactarea Regulamentului Organic, fiind secretarul delegaţiei moldovene ce a susţinut proiectul, la Bucureşti şi la Petersburg (1830). Sub conducerea lui, se deschid şcoli „ţinutale", şcoli săteşti şi pentru minorităţi (armeni, evrei). în 1834, ia fiinţă primul institut de educaţie a fetelor din Moldova şi, în 1841, şcoala de arte şi meşteşuguri din Iaşi, completându-se, astfel, sistemul de instrucţie conceput de el întru „propăşirea" prin ştiinţă şi cultură. Eforturile referendarului se văd încununate la 16 iunie 1835 prin inaugurarea Academiei Mihăilene, instituţie de învăţământ superior după model european, ce funcţiona cu trei facultăţi (filosofie, drept, teologie) şi două cursuri „extraordinare". Prin clasele de pictură şi arhitectură, introduse la Academie, se anticipă crearea învăţământului artistic. La 15 noiembrie 1836, se înfiinţează Cbnservatorul filarmonic-dra-matic prin strădania lui Ştefan Catargiu, a spătarului Vasile Alecsandri, tatăl poetului, şi a lui A., ce va fi şi profesor de declamaţie. Conservatoriştii dau spectacole cu piese de Aug. von Kotzebue, prelucrate de A., sau din dramaturgia originală a acestuia. Tot ei susţin la Iaşi prima reprezentaţie lirică, în limba română, cu opera Norma de V. Bellini, la 20 februarie 1838. A. a fondat la Iaşi, în 1832, „Institutul Albinei" pentru imprimarea de cărţi şi litografii. în acelaşi scop, va deschide o fabrică de hârtie la Piatra Neamţ (Petrodava), în 1841. Tot în 1832, pune bazele Arhivelor Statului din Iaşi, instituţie nouă, preţioasă pentru istoria naţională, la direcţia căreia s-a aflat până în 1849 şi, scurt timp, în 1857 şi 1858. Presa, ca factor de culturalizare în spiritul unui program de sorginte iluministă, este îndatorată mult lui A., întemeietorul publicaţiilor
Asachi
periodice din Iaşi. La 1 iunie 1829, editează „Albina românească", prima gazetă politică şi literară din Moldova, ce sugera din titlu o deschidere spre ambele principate. Cu o apariţie întinsă pe două decenii, deşi cu întreruperi şi scăderi de formă şi, de la un timp, concurată de periodicele lui M. Kogălniceanu, gazeta a fost susţinută şi de suplimentele ei: „Foaia oficială" (1832), „Alăuta românească" (1837-1838) — de interes literar, „Foaia sătească a Principatului Moldovii" (1839-1840,1846-1851) şi „Arhiva Albinei pentru arheologie română şi industrie". Trăsăturile „Albinei româneşti" vor fi conservate, cu riscul unor defazări şi anacronisme în plan publicistic, de „Gazeta de Moldavia" (1850-1858) şi „Patria" (1858-1859). A. a mai condus magazinele ştiinţifico-literare „Spicuitorul moldo-român" (1841), în ediţie bilingvă pentru francofoni, şi „Icoana lumei" (1840-1841,1845-1846), titlu reluat şi de săptămânalul scos în 1865 şi 1866. A editat „Calendar pentru români" şi suplimentul literar „Almanah de învăţătură şi petrecere" (1847-1869), rămas important prin publicarea unei mari părţi din opera proprie.
Bogata colaborare la periodicele pe care le-a scos relevă preocupările multiple ale lui A. pentru arhivistică, arheologie şi istoriografie (în care face operă de popularizare, uneori de pionierat, fără o documentaţie riguroasă de specialitate), pentru literatură şi toate genurile ei. Numeroase articole, multe nesemnate, conţin cronici literare şi artistice (despre spectacole muzicale şi teatrale din capitala Moldovei) — printre primele, în epocă, cu valoare de document, intervenţii filologice în chestiuni controversate de limbă şi materiale pe teme politice. A. nu părăseşte, decât rar, tonul moderat, atitudinea conser-
Asachi
Dicţionarul general al literaturii române 254
vatoare, vag conciliantă, a unui oficial dispus doar la reforme, în spiritul mai vechii generaţii iluministe. Omul, prin excelenţă, al Regulamentului Organic şi devotatul domnitorului Mihail Sturdza, el face faţă mai multor schimbări de regim, de la fanarioţi la dinastia regală. Ca structură şi formaţie intelectuală, apare depăşit la momentul 1848, deşi, prin vastul său program de reforme cultural-patriotice, pregătise atmosfera favorabilă mişcării revoluţionare şi formării generaţiei paşoptiste. Aceasta, deşi îndatorată înfăptuirilor lui, nu ezită să-l critice. A. însuşi, într-un moment de luciditate premonitorie, recunoştea ruptura de timpul său şi izolarea ce va urma (Meditaţia unui îmbătrânit poet, 1839). Pensionat sub Grigore Ghica Vodă, primeşte, după 1850, doar funcţii onorifice: membru în comisia de pregătire a expoziţiilor de la Londra (1851) şi Paris (1855), cenzor (1851-1856) şi director la Departamentul Cultului şi învăţăturilor Publice (iulie 1856-ianuarie 1857). Momentul Unirii Principatelor îl găseşte în tabăra separatiştilor, contrazicând jparcă scrierile în care militase pentru idealul României unite. în izolarea orgolioasă, tot mai accentuată, a bătrâneţii, se va fi resimţit de o tristeţe frustrantă la omiterea sa din proaspăt înfiinţata Societate Literară Română (1866),
ulterior Academia Română. Spre sfârşitul vieţii, la 81 de ani, mai porneşte într-o călătorie, aproape simbolică, la Lvov, pentru recuperarea manuscriselor lui I. Budai-Deleanu.
O conştiinţă de ctitor animă opera scriitorului, deprins a cultiva şi inventaria prolific, şi uneori prolix, toate genurile şi speciile literare; cele poetice — oda, imnul, elegia, sonetul, meditaţia, legenda şi balada, satira şi fabula, alături de proză şi dramaturgie. O creaţie întinsă pe jumătate de veac îl face contemporan cu mai multe faze ale literaturii, de la „dimineaţa" anacreontică a poeziei române la lirismul clasicităţii — căruia A., prin formaţie, temperament şi concepţie, i-a fost un exponent paradigmatic -, de la explozia romantică, receptată de sensibilitatea sa artistică, la primele armonii preemi-nesciene. O ideologie literară explicată greoi, dar temeinic, în prefeţele volumelor tipărite, ca şi în risipa publicistică, trimite la ideea originală a lui Gianbattista Vico, teoretizată în romantism, privind întâietatea poeziei ca expresie spontană de „simţire", ca primă formă de creaţie a spiritului uman. Concepţia subsumează eticismul luminilor, cultivând „virtutea" ca ideal şi finalitate, crezului clasicist ce se revendică nu doar de la latinitatea horaţiană, ci, în mod declarat, de la „modelul" poetic italian, suprem reper estetic, „imitat" tematic şi prozodic. Marcând o diferenţiere faţă de gustul vremii ce frecventa spiritul francez, A. introduce modele culturale italiene, atât din marea literatură: Dante, Ariosto, Tasso şi, mai ales, Petrarca, dar şi minori din Settecento (V. da Filicaia, L. Savioli,
G.	Parini, B. Menzini, L. Pignotti, O. Minzoni, L. S. Fontana) sau mai iluştrii Metastasio, Ugo Foscolo, Vittorio Alfieri, V. Monti. Motive şi teme literare, simple influenţe sau îndepărtate localizări, prelucrări apropiate originalului sau traduceri propriu-zise dezvăluie surse şi filiere ale culturii scriitorului (completate de excerptele făcute de acesta şi de lista bibliotecii sale): Antichitatea greacă (Anacreon, Moschos din Siracuza, Bion din Smirna) şi latină (Horaţiu, Catul, Properţiu), Renaşterea italiană, clasicismul francez (Boileau, La Fontaine), preromantici (Ossian, Gray, Gessner, Florian), romantici (Goethe, Schiller, Byron, Lamartine, V. Hugo), scriitori din literatura slavă, apropiată formaţiei galiţiene a lui A. (A. Mickiewicz, J. Krasicki, V. Jukovski), sau corespunzători perioadei vieneze — Aug. von Kotzebue, H. Zschokke. Rezultă o operă literară în care intertextualitatea se insinuează permanent, dar originalitatea scriitorului se impune; el captează teme, idei, şabloane literare şi le topeşte formal, le „naţionalizează". Artizan trudnic al limbii române, pe care o mânuia cu dificultate, A. îşi proiecta singur instrumentarul poetic, lucrând, din 1813, la un Rimario moldavo, dicţionar de rime şi îndreptar de versificaţie. Obsesia limpezirii filologice îi însoţeşte opera, adunând într-un „vocabulari" — la finele primei ediţii de Poezii (1836) — arhaisme şi neologisme, nume proprii şi o importantă terminologie literară, cu definiţia speciilor poetice, vizând aceeaşi preocupare de a oferi reguli clasice de urmat.
începuturile poetice ale lui A. au fost „uitate" în manuscrise — cel mai compact fiind Alăuta a lui Alvir Dachienu (1819-1820) — de poetul-editor devenit un personaj oficial,
255 Dicţionarul general al literaturii române
Asachi
chiar aulic, incompatibil cu revărsarea sentimentală a „cântecelor" de tinereţe. Scrise sub influenţa literaturii anacreontice şi a curentului arcadic, idilele pastorale, inspirate de muze artificiale (Filide, Silvia, Tirsi), având o imagistică bucolică şi convenţională, se contaminează de lirismul autohton al cântecelor de lume, de „alăută". Nu lipsesc tânguirile la modă, suferinţele afectate, patimi exagerate („urgia" amorului), şantajul sentimental („dorita moarte"): Rugă câtră Amor, Cântec [O, suspine arzător], [Ah, viaţă plin de jele] ş.a. O surprinzătoare Meditaţie, din 1821, de fapt traducerea celebrei L'Isolement (1820) de A. de Lamartine, rămâne o mostră de sincronism asachian, fără ecou în plan literar. Piesele de rezistenţă ale liricii erotice ale lui A. stau sub semnul sonetului petrarchist ce inspiră/până la pastişă, ciclurile de poezii compuse la tinereţe, în italiană, La Leucaide şi Raccolta delle Poesie, asupra cărora poetul va reveni în variante româneşti, originale, mature. Iubirea, într-o viziune platonică, ia forma unei prietenii spirituale ce tinde spre eternizare. Sentimentul melancoliei, poetizat prima oară de Petrarca, se regăseşte în poezia lui A., ce avansează, câteodată, acorduri preeminesciene, în Dorul întâlnim sau Alvir cătră a sa miniatură („şi mie lin luceafărul / Din ceri va să-mi străluce, / Când dulce-a fi d-o patimă, / Aminte a-şi aduce"). Vechea Romă, dar şi splendorile Italiei moderne sunt beatificate poetic în compoziţii clasice: sonetul Cătră Tîbru sau oda La Italia. Adoraţia peisajului sudic se răsfrânge în contemplarea măreţiei romane, a vestigiilor arheologice, transcrise într-o succesiune toponimică sonoră: Columna lui Traian — memento al nobleţei originilor, Capitoliul ş.a. Lirica ocazională — ode, imnuri, unele sonete şi meditaţii — înregistrează evenimentul istoric şi cultural, reuşitele constructive şi civilizatorii. îndemnul programatic şi militant din Prolog. La Patrie (1836) propovăduieşte funcţia melioristă a artei şi a cunoaşterii în transformarea obştii. în ton oratoric sau encomiastic, sunt marcate etapele importante ale propăşirii naţionale: La moldoveni. La restatornicirea domnilor pământeni. 1822, La introducerea limbei naţionale în publica învăţătură, Restaurarea şcoalelor naţionale în Moldova, Paladiul moldovenilor (la inaugurarea Academiei Mihăilene). Poezia patriotică nu rămâne doar declamativă şi conjuncturală, ci resuscită, alteori, figuri alegorice, clasicizante: motivul „bărcii", „luntrea", „vasul patriei plutitor" — preluat din Horaţiu. Spiritul religios şi sentimentalismul preromantic se întâlnesc în meditaţia asupra morţii din poezia sepulcrală a lui A., în care conştiinţa deşertăciunilor lumii este îndreptată spre sensul faptelor şi virtuţilor ce se transmit urmaşilor, iar neliniştea extincţiei este atenuată de pietatea creştină: La moartea părintelui meu, Mormântul, Holera în Moldova. Alteori, adoptă modele celebre — Elegie scrisă pe ţinterimul unui sat (după Th. Gray, prin intermediarul francez al lui M.-J. Chenier), cu o apostrofă originală împotriva nobilimii. Durerea părintelui este proiectată în două „viziuni" consolatoare, în Fiicei mele Eufrosina (transpunere după Petrarca) şi Eufrosina. Viziune pe râpele Ozanei, cu ascendenţă literară în elegia lui Goethe, Euphrosyne, şi în versificaţia populară. Circulaţia motivelor romantice din literatura europeană şi „programele" naţionale, de la 1840, ce
promovează originalitatea, istorismul, tradiţia folclorică, impulsionează filonul epic al creaţiei lui A., în balade şi legende. Tema trecutului, a eroismului medieval şi a strămoşilor războinici este introdusă de un „cânt osianic" — Milian şi Dina. Balada Ştefan cel Mare înaintea cetăţei Neamţu amplifică retoric — într-un crescendo dramatic şi cu o „morală" patriotică — un episod preluat din D. Cantemir, consacrat ulterior de D. Bolintineanu. într-o epocă de mitizări romantice, A. tinde spre crearea unei mitologii naţionale (în registru poetic şi fantezist), unind zeităţi eline şi tradiţii populare româneşti. Mitul etnogenezei, al întemeierii neamului, din Dochia şi Traian (transpus destul de prozaic, dar cu euritmii populare), trimite la sacrificiul simbolic al fiicei lui Decebal pe muntele sacru Pion (Ceahlău). în Turnul lui But, una dintre cele mai valoroase balade ale lui A., sunt asimilate motive romantice europene — din Lenore a lui A. G. Blirger sau Fuga lui Mickiewicz — şi bogate elemente folclorice româneşti. O atmosferă fantastică învăluie cavalcada nocturnă, tenebros-macabră, a perechii fantomatice, Ana şi But, spre muntele Pion. Legendele Jijia şi Sirena lacului cultivă misterul şi toposul romantic al poeziei „lakiştilor". în Jijia se ascunde „schitul cufundat" (contaminare a motivului „cetăţii scufundate" sau Oraşul în mare, la E. A. Poe), în care s-au salvat de pângărire fecioarele-călugăriţe. Sirena lacului (variantă a Rusalkăi) mizează pe credinţe străvechi despre metamorfozele între regnuri — zâna apelor, peşte, sirenă —, dar şi pe ideea sancţiunii, aplicată bărbatului necredincios. în Moşii, mântuirea sufletelor dezlegate, într-o panoramă a fantasticului nocturn: ateistul, paricidul, sinucigaşul, „vânzătorul patriei sale", se face prin practici ritualice populare. Disciplina poetică şi virtuozitatea tehnică în prelucrarea motivelor universale ale romantismului îl apropie pe A. de capodoperă (Turnul lui But) şi suplineşte, alteori, vizionarismul său limitat şi imaginaţia cuminte. Motive universale cultivă şi poezia lui didactică, grupată în cicluri de fabule retipărite în mai multe ediţii (1836, 1844, 1862). Nu inventivitatea „fabulografului" (termenul îi aparţine) primează, ci apelul la modelele clasice ale genului, în special, La Fontaine, dar şi Fedru, L. Pignotti, Florian şi Krâlov, care servesc acţiunea moralistului. Sub vălul alegoriei, simt atacate vicii general-umane şi sociale, „străinomania" ce bântuie epoca. Pervertirea cosmopolită a educaţiei duce la inadaptare (Castorii), iar impostura provoacă răsturnarea valorilor (Momiţa la bal masche). Satirele, la rândul lor, sunt imitaţii: epigrama după Marţial, Satiră asupra omului, după Boileau, iar după I. Krasicki, Soţia de modă. Această satiră dezvoltă un scenariu dialogat, susţinut de tânărul conservator, repede depăşit de pretenţiile exorbitante ale capricioasei soţii şi de ritmul schimbărilor („Iaca-a doua zi începe cu reforma radicală"), impus la conacul de la ţară. în fabule şi satire, nu lipsesc expresivitatea formală şi pitorescul lingvistic.
A. intră în istoria teatrului românesc odată cu prima reprezentaţie scenică, în limba română, în 1816, a pastoralei Mirtil şi Hloe, dramatizare de Florian după S. Gessner. Reprezentaţia, cu o semnificaţie moral-educativă, s-a transformat într-un eveniment teatral şi patriotic de răsunet. Pentru
Asachi
Dicţionarul general al literaturii române 256
crearea unui repertoriu, el apelează la traduceri din Racine, Voltaire (.Alzira), Goldoni (Camarierul di doi stăpâni), V. Alfieri (Saul) sau din librete de operă (Norma, Attila). Prelucrările sale din Aug. von Kotzebue corespund gustului epocii pentru dramele larmoaiante, pentru comediile şi vodevilurile acestuia, jucate, în 1837, la Conservatorul ieşean: Lapeirus (melodramă, în decor exotic, despre căpitanul La Peyrouse), Fiul pierdut, Văduva vicleană sau Temperamentele, Contrabantul sau întunecimea de lună şi Sărăcie şi fudulie. Originalitatea, ce se observă în unele elemente de localizare a subiectelor, se afirmă, apoi, în prefeţe, prologuri, „cântecele" (pe muzica unor arii celebre) şi în comentarii publicistice despre rolul acestor spectacole în impunerea limbii române, în „declamaţie". A. debutează în literatura dramatică originală în 1834, cu scenete ocazionale, festiviste: Serbarea păstorilor moldoveni şi Dragoş, întâiul domn suveran al Moldovii. Valorifică filonul teatrului istoric într-o serie de piese, scrise cu o imaginaţie dramatică precară, dar cu mesaj patriotic: Petru Rareş, Voichiţa de Românie (1863) — un simbol „unionist" ce răzbate din vălmăşagul Evului Mediu, Elena Dragoş deMoldavia (1863) — o dramă a luptelor de succesiune la Curtea lui Ivan al III-lea, şi Petru I, ţarul Rusiei la Iaşi (1868) — un episod schematic, după D. Cantemir. Petru Rareş este subiectul a două drame istorice, una jucată în 1837, cealaltă tipărită în 1853 şi în 1863. Piesa reprezentată are o valoare documentară, ca prima dramă
Statuia din laşi a lui Gheorghe Asachi. Sculptură de Ion Georgescu
istorică românească, dar şi mai multă relevanţă dramatică. Ea este construită pe conflictul clasic dintre sentiment şi datorie, între dorinţa de răzbunare a bătrânului Căliman împotriva lui Petru Rareş şi ajutorul dat de oştean în luptă. O reuşită tipologică este Malaspina, intrigantul de speţă romantică. Tumul Butului (1863) este o dramă hibridă, ce amestecă medie-valităţi (lupta lui But la Marienburg, dispute cavalereşti) şi „tradiţii poporane", departe însă de valoarea artistică a baladei. Scenetele comice ocazionale, întumarea plăieşului din Anglia (1851), ce absoarbe textul idilei Piatra Teiului (în care jucase şi Matei Millo), şi Ţiganii (1856, la momentul dezrobirii lor), ce aduce un personaj insolit de ţigan bucătar, trecut prin civilizaţia Parisului, sunt menite a risipi prejudecăţi sociale. Preocupat de a servi un repertoriu naţional, A. compune, eclectic, pastorale idilice, cu aer desuet şi interstiţii de agrement, şi drame istorice, ce preiau elemente de recuzită romantică (efecte tari, deghizări), amestecă monologuri prea ample şi dialoguri fără savoare, declamate de personaje artificiale.
în contextul literaturii române, nuvelele lui A. par, la data apariţiei — 1859, ediţia în limba franceză, 1867, cea în limba română —, depăşite şi greu clasabile. Pentru prozatorul îmbătrânit, aceste scrieri ample sunt mărturia unei mutaţii estetice, contorsionate şi dificile, de adaptare la doctrina romantică. Dorind a da un „uric strălucit", desprins din „negura mitologiei şi a alegoriei", el urmăreşte istoria Moldovei în cronologia evenimentelor semnificative, centrate în jurul unor personaje cu încărcătură mitică — Dragoş, Alesandru cel Bun, Svidrighelo, Elena Moldovei, Valea Albă, Bogdan voievod, Petru Rareş, Mazepa în Moldova, Ruxanda Doamna ş.a. El inserează în prozele sale largi excursuri informative (în care erorile nu lipsesc), veritabile „fişe" enciclopedice, extrase din cronici şi istoriografia străină (polonă, rusă), ce instruiesc în istoria Moldovei şi a popoarelor vecine. Documentaţia ostentativă nu devine artă şi, în lungi pasaje, juxtapuse în ţesătura narativă, intenţia artistică pare absentă. Inventivitatea epică, redusă, reclamată de însuşi senzaţionalul subiectelor istorice, este stimulată de imaginarul legendar şi de poetica romantică. O Moldovă pastorală, a unui timp legendar, este „bruscată" de intervenţia arheologului A., ce caută urme antice şi sfârşeşte în elucubraţii etimologice (Prutul provine din Brutus, lacul Brateş din Brutis, movila Găiatei din Gaeta). Moldova arhetipală, a genezei naţionale prin exodul din Maramureş în „Dacia Transalpină", este figurată în nuvela Dragoş. Evul Mediu naţional, contaminat de trăsături occidentale: cavalerism, eros spiritualizat, frenezie religioasă, se împărtăşeşte de virtuţi eroice, transpuse în romantism în slujba ideii patriotice. Ştefan cel Mare sau Petru Rareş ţin discursuri pătrunsele mesianism romantic, presărate, însă, de sintagme paşoptiste („unirea compatrioţilor"). Petru Rareş, erou exponenţial şi cavaler fără prihană, este recunoscut, într-o scenă de suspans, semnalând justiţia imanentă a istoriei, drept „clironom" (moştenitor) al dinastiei „Dragoşizilor" (Muşatinii). Domni sceleraţi, ca Ştefăniţă Vodă, se folosesc de intriganţi criminali: Malaspina, Griti. Atinşi de demonism, eroi aventuroşi şi războinici bântuie prin Moldova până îşi vor împlini destinul: Svidrighelo sau
257 Dicţionarul general al literaturii române
Asiminei
Mazepa (subiect celebru prin Byron). Eroinele, Elena Moldovei (comparată cu Elena Lacedemona) şi Doamna Ruxanda, par proiectate în linii clasice, de n-ar fi semnul fatalităţii — frumuseţea ce atrage nenorociri. în nuvele, notabile simt pictura unor tablouri giganteşti („urgia" elementelor în furtună) sau fantezia detaliilor, descrise de un ochi rafinat (etalarea de daruri princiare, ceremonii nupţiale sau îndoliate, arsenalul crimei romantice). Nuvelele istorice ale lui A., amestec nediferenţiat de erudiţie, elemente legendare cu ţinte mitice şi romanesc senzaţional, sunt relatate linear, într-o compoziţie minimală, de un narator unic, surprins de pusee jurnalistice (vorbind, anacronic, de „republici", „deputaţi", „vot", „guvern naţional" ş.a.).
Deşi valenţele artistice ale limbii scriitorului au fost totdeauna discutabile, A. apare bine orientat teoretic în dezbaterile filologice. într-un Referat asupra „Gramaticii" lui Gh Sâulescu (1833), considera limba un bun comun al societăţii. Pentru îmbogăţirea ei, recomandă împrumuturi din limbile romanice şi resuscitarea arhaismelor, din fondul autohton al limbii vechi. Şi textele bisericeşti, unitare prin norma lor, pot fi valorificate de limba literară (Omul literat). Soluţiile propuse ar asigura unitatea etnică prin cea lingvistică, limitându-se ereziile filologice. Articolul Câteva observaţii filologice (1861) aducea argumente pentru folosirea unei ortografii bazate pe principiul fonetic, având ca model limba italiană. Dar limba operei sale prezintă multe inconsecvenţe ortografice şi un vocabular, parţial rebarbativ, încărcat de cuvinte arhaice şi moldovenisme, grecisme şi bizare calcuri italo-latineşti. Pasionat de istorie şi de disciplinele auxiliare: epigrafia, genealogia, arheologia, A. a publicat numeroase broşuri despre figuri istorice româneşti, biografii ale unor cronicari şi un studiu cronologic, dintr-o proiectată istorie a Moldovei (1865), după ce, mai devreme (1832-1833), tradusese Istoria imperiii rosiene delvan Kaidanov.
în balade şi în legende, Asachi s-a străduit să înjghebeze o mitologie literară română bizuindu-se pe tradiţia populară. Asta va fi şi preocuparea lui Alecsandri. însă viziunea lui Asachi e, intenţional, mai grandioasă şi în termeni clasici. El urmăreşte să determine punctele mitice din teritoriul moldav şi să facă lista divinităţilor, spre a putea transporta în Dacia sistemul mitologic elin.
G. Călinescu
SCRIERI: Poezii, Iaşi, 1836; ed. 2 (Culegere de poezii), Iaşi, 1854; ed. 3 (Culegere de poezii), Iaşi, 1863; ed. îngr. şi pref. N. Iorga, Vălenii de Munte, 1908; ed. îngr. D. Murăraşu, Bucureşti, 1945; Fabule alese, Iaşi, 1836; ed. 3 (Fabule versuite), Iaşi, 1844; ed. 4 (Fabule... adăogită cu viaţa lui Esop), Iaşi, 1862; Dochia şi Traian dupre zicerile populare a românilor cu itinerarul muntelui Pionu, Iaşi, 1840; Petru Rareş, I-II, Iaşi, 1853-1863; Ţiganii, Iaşi, 1856; Nouvelles historicfues de laMoldo-Roumanie, Iaşi, 1859; Notiţie biografică, Iaşi, 1863; Elena Dragoş deMoldavia, Iaşi, 1863; Tumul Butului, Iaşi, 1863; Voichiţa de Românie, Iaşi, 1863; Nuvele istorice a României, I, ed. 3, Iaşi, 1867; Culegere de fabule, Bucureşti, 1895; ed. 2, Bucureşti, 1905; Fabule, I-II, Iaşi, 1896; Nuvele istorice, îngr. şi pref. P. V. Haneş, Bucureşti, 1915; Dragoş, Bucureşti, 1926; Mazepa în Moldova, îngr. P. V. Haneş, Bucureşti, 1926; Alexandru cel Bun, îngr. P. V. Haneş, Bucureşti, 1928; Ruxanda Doamna, îngr. P. V. Haneş,
Bucureşti, 1928; Svidrighelo, îngr. P. V. Haneş, Bucureşti, 1928; Valea Albă, îngr. P. V. Haneş, Bucureşti, f.a.; Bogdan Voievod, îngr. P. V. Haneş, Bucureşti, f.a.; Scrieri literare, I-II, îngr. şi pref. N. A. Ursu, Bucureşti, 1957; Scrieri alese, Chişinău, 1968; Petru Rareş, îngr. şi pref. Emil Mânu, Bucureşti, 1970; Opere, I-II, îngr. şi introd. N. A. Ursu, Bucureşti, 1973-1981; Alăuta lui Alviru Dachienu, DCM, I, 29-68; Leucaida lui Alviro Corintio-Dacico, tr., îngr. şi introd. George Sorescu, Bucureşti, 1974; ed. Bucureşti, 1991; Opere, I-II, îngr. şi pref. F. Levit, Chişinău, 1991; Ruxanda Doamna, postfaţă Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1992. Traduceri: Ivan Kaidanov, Istoria imperiii rosiene, I-II, Iaşi, 1832-1833;
F.	Romani, Norma, Iaşi, 1838; August von Kotzebue, Fiul pierdut, Iaşi, 1839, Pedagogul, Iaşi,1839; Florian, Mirtil şi Hloe, Iaşi, 1850.
Repere bibliografice: Ioan Negre, Gheorghe Asachi. Viaţa, lucrările, scrierile sale şi epoca în care a trăit. 1788-1869, Piatra Neamţ, 1882; C. Calmuschi, Gheorghe Asachi. Viaţa şi activitatea lui, Bârlad, 1887; V. A. Urechia, George Asaki, Bucureşti, 1890; Iorga, Ist. lit. XIX, I, 14-17,
45-47, 106-110, 178-187, 190-196, 276-282, II, 212-214, III, 120-125; Ibrăileanu, Opere, 1,34-43, VII, 305-311; C. I. Istrati, Din trecutul nostru. Una sută de ani de când Asachi s-a dus la Roma, Bucureşti, 1909; Chendi, Pagini, 341-345; Elena Bacaloglu, Bianca Milesi e Giorgio Asaky, Roma, 1912; Helene Bacaloglu, Preuves d'amour, Bucureşti, 1914, 1-52; Burada, Ist. teatr., 1,99-103,166-172,184, II, 11,39,49,135; Densusianu, Opere, IV, 383-399; Lovinescu, Opere, III, 307-466; P.V. Haneş, Studii literare, Bucureşti, 1925,183-225; D. Caracostea, Izvoarele lui G. Asachi, Bucureşti, 1928; Claudio Isopescu, II poeta Giorgio Asachi in Italia, Livomo, 1930; Ramiro Ortiz, Gheorghe Asachi e il petrarchismo rumeno, în Varia romanica, Firenze, 1932; Zarifopol, Pentru arta lit, II, 78-88; D. Caracostea, Le preromantisme de G. Asaky, Bucureşti, 1940; Călinescu, Ist. lit., (1941), 96-111, Ist. lit. (1982), 94-110; Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist. lit, 18-28; Popovici, Studii, II, 125-144,153-156; H. Blazian, Gh. Asachi, Bucureşti, 1958; Massoff, Teatr. rom., 1,68-77,218, 219, 222-227, 229-231, 514; Cornea-Păcurariu, Ist. lit., 141-165; N. C. Enescu, Gheorghe Asachi, organizatorul şcolilor naţionale din Moldova, Bucureşti, 1962; Ist. teatr. Rom., I, 169-173; Brădăţeanu, Istoria, 1,66-70,89-93,220-222; F. D. Levit, Gheorghe Asachi, Chişinău, 1966; E. Pahonţu, începuturile vieţii artistice moderne în Moldova. Gh. Asachi şi Gh. Panaiteanu, Bucureşti, 1967; Ist. lit., II, 354-372; Gh. Ungureanu, Figuri de arhivişti români: Gheorghe Asachi (1788-1869), Bucureşti, 1969; George Sorescu, Gh. Asachi, Bucureşti, 1970; Anghelescu, Preromant. rom., 143-144,155,189,200,210-211,214-215,219-220,222, 257; Păcurafiu, Clas. rom., 59-63; Zamfir, Proza poetică, 102-103, 126-127; Comea, Originile, 320-343; Piru, Varia, 1,52-60; [Acte, documente), DCM, I, 68-82; Al. Bistriţeanu, Teorie şi inspiraţie folclorică la predecesorii lui V. Alecsandri, Bucureşti, 1977,107-153; Marin Beşteliu, Imaginaţia scriitorilor romantici, Craiova, 1978, 29-34; Dicţ. lit. 1900, 55-60; Al. Zub, A scrie şi a face istorie, Iaşi, 1981, passim; Scarlat, Ist. poeziei, 1,223-234,244, passim; Tacciu, Romani rom., I-D3, passim; Zaciu, Viaticum, 11-28; Roxana Sorescu, Gh. Asachi şi mitul etnogenezei, LL, 1984; Marin Sorescu, Versurile „versuite" ale lui Gheorghe Asachi, RITL, 1986,4; Mihai Zamfir, Gheorghe Asachi sau „Cerul înstelat deasupra noastră", VR, 1988, 3; Al. Zub, între două lumi, RL, 1988,11; Nicolae Manolescu, Gh. Asachi în limburile noii poezii, RL, 1990, 27; Negoiţescu, Ist. lit., I, 23-27; Gheorghe Asachi. Studii, Bucureşti, 1992; Gheorghe Asachi. 1788-1869. Biobibliografie, Iaşi, 1993; Faifer, Semnele, 90-94; Manolescu, Poeţi, 7-22; Dicţ. esenţial, 41-43; Vârgolici, Portrete, 5-9.	A. Sm.
ASIMINEI, Constantin (20.VII.1894, Epureni, j. Vaslui — 31.1.1947, Galaţi), poet. Fiu al unei familii de ţărani săraci, A. urmează cursurile primare în satul natal, gimnaziul la
Aslan
Dicţionarul general al literaturii române 258
Huşi, iar liceul la Bârlad, terminându-1 în 1916. După ce a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene (1923), funcţionează ca profesor de filosofie şi pedagogie la Huşi şi Galaţi, apoi ca inspector general al şcolilor. Publică versuri, proză, cronici şi articole (semnându-le uneori şi C.A., Const. As., C. A. Siminei) în „Drum drept", „Neamul românesc", „Luceafărul", „Gazeta Transilvaniei", „Gazeta ţăranilor" (unde a fost şi secretar de redacţie), „Adevărul literar şi artistic", „Cuget clar" ş.a. A tipărit trei volume de poezii: Visuri şi dureri (1919), Volbura (1921) şi Luminişurile anilor mei (1937). Dintr-un amplu poem istoric (de fapt o încercare de epopee), intitulat iniţial Apa trece, pietrele rămân, apoi Daciada sau Cântarea neamului românesc, la care lucrase unsprezece ani, nu i-au apărut, din cauza morţii premature, decât unele fragmente, în periodice. Lirica lui A. atestă, prin diversitatea ei (elegii, ode, poeme, cântece în stil popular, pasteluri cu tentă sămănătoristă), un poet prolific, exersat în arta versificaţiei, dar fără un timbru propriu, dominat de surse livreşti. A lăsat, în presă, şi câteva traduceri din Hugo, Verlaine şi Tagore.
SCRIERI: Visuri şi dureri, Huşi, 1919; Volbura, Bucureşti, 1921; Luminişurile anilor mei, Bucureşti, 1937.
Repere bibliografice: Cezar Papacostea, Const. Asiminei, „Volbura", CL, 1921,10-11; Lovinescu, Scrieri, IV, 412-413, VI, 80; [Constantin Asiminei], ADLTR, Ş - 6, Ş - 24.	C.Bz.
ASLAN, Edgar Theodor (3.II.1863, Iaşi - 2.XII.1908, Bucureşti), prozator, dramaturg şi traducător. A urmat liceul la Bucureşti, unde a absolvit şi Facultatea de Drept. A publicat schiţe, nuvele, prelucrări şi traduceri în „Convorbiri literare", „Peleşul", „Ateneul român", „România liberă", „Epoca", „Revista idealistă" ş.a. A. e un analist, prozele lui din volumele Foc de paie (1896) şi Marieta şi alte nuvele (1912) vădind o nuanţată pătrundere psihologică. El are, de pildă, o bună intuiţie a sufletului infantil. Umorul, în aceste povestiri, e mai mult subînţeles, impulsurile satirice fiind dozate cu oarecare subtilitate. Fiica lui Radu cel Frumos (1905) este un roman de aventuri, plasat într-un cadru istoric real, populat de personaje care, cele mai multe, au existat aievea. Fără să manifeste o deosebită inventivitate, A. este totuşi un bun povestitor. Stilul are o patină de vechime, iar limba, îngrijită, plăcută, vădeşte cultură.
Tragedia Femanda („Peleşul", 1887-1888), cu o versificaţie destul de sigură, dar cu o intrigă ciudată, pare o traducere. Ca traducător, A. nu e preocupat de calitatea literară a textelor, versiunile româneşti pe care le realizează fiind destinate scenei. A tălmăcit din Sofocle (prin Jules Lacroix), Euripide (prin Emest Legouve), Shakespeare (tot după un intermediar francez), Racine, Moliere, precum şi din Frangois Coppee, Jules Lemaître, Jean-Franţois Regnard, Armând Silvestre şi Eugene Morand, Georges Feydeau şi Maurice Desvallieres, M-me Emile de Girardin, Eugene Scribe ş.a. în proză, A. a tradus un volum de poveşti şi legende al lui Washington Irving.
SCRIERI: Ielele, Bucureşti, 1892; Foc de paie, Bucureşti, 1896; Fiica lui Radu cel Frumos, Bucureşti, 1905; Marieta şi alte nuvele, Bucureşti [1912].
Traduceri: P.-J. Bărbier, Vinceneta, Bucureşti, 1888; Sofocle, Oedip Rege, Bucureşti, [1894] (în colaborare); Racine, împricinaţii, Bucureşti, 1901; Euripide, Medeea, Bucureşti, 1907; Washington Irving, Poveşti şi legende, Bucureşti, 1909.
Repere bibliografice: V.A. Urechia, Sofocle, „Oedip Rege", AAR, partea administrativă, t. XVIII, 1894-1895; Predescu, Encicl., 55; Nicolae Şerban, Racine en Roumanie, Bucureşti, 1940,126-131; Dicţ. lit. 1900,60-61.	'	F.F.
ASLAN, Isaia C. (14.111.1888, Focşani - 15.X.1965, Bucureşti), dramaturg şi publicist. Fiul Dinuţei şi al lui Chircor Aslan, comerciant, după absolvirea Liceului „Unirea" din Focşani, face studii juridice, devenind avocat în Bucureşti. în timpul refugiului la Iaşi, scrie, în 1917 şi 1918, piesa Odinioară, urmată de comedii şi texte de revistă. Din 1923, este membru al Societăţii Autorilor Dramatici Români, iar din 1941, al Societăţii Scriitorilor Români. A. publică versuri în revistele „Duminica", unde, elev fiind, a debutat în 1905, apoi în „Revista idealistă", „Viaţa literară", „Convorbiri critice", „Timpul", „Universul literar", „Teatrul de mâine" (Iaşi), „Adevărul literar şi artistic", „Lupta", „Gazeta femeilor". A fost redactor şi cronicar teatral la revista „Rampa" (1911-1912), unde semna şi Conu Leonida. Poeziile lui, fluente în versificaţie, conţin accente moraliste şi notaţii sentimentale. în publicistica teatrală, în cronici şi în interviuri, pledează pentru un repertoriu naţional, nuanţează condiţia criticului dramatic şi reţine înnoirile aduse de teatrul modern. Un eveniment teatral ca spectacolul Hamlet cu Tony Bulandra concentrează virtuţile cronicarului. Reflectând la arta actorului, A. conturează portretele unor mari artişti ai epocii: Marioara Voiculescu, Maria Filotti, Const. Nottara, Gh. Ciprian ş.a.
Poemul dramatic Odinioară (1919) descinde din tradiţia literară a basmelor versificate şi îmbină elemente de feerie cu cele ale teatrului istoric. încetinită de numeroase tirade, eroice sau sentimentale, acţiunea dramatică se precipită spre final, cumulând răpiri, travestiuri, lovituri de teatru. Unele contradicţii tipologice nu ocolesc figurile principale, altminteri bine individualizate: blândeţea împăratului se transformă în megalomanie sangvinară, sfetnici frivoli şi verbioşi se comportă eroic ş.a. Piesa, pusă în scenă de Const. Nottara în stagiunea 1920-1921 la Teatrul Naţional din Bucureşti, s-a jucat şi la Craiova. Cea mai cunoscută comedie a lui A., şi singura tipărită, în 1938, rămâne Glumele destinului, montată la Studioul Teatrului Naţional din capitală de Ion Şahighian, reprezentată la Cluj, Iaşi şi Timişoara, dar şi în Germania. Folosind pigmentul de autenticitate al unui fapt divers, autorul combină elemente ale comediei de situaţie şi de moravuri cu cele de farsă bufă şi vodevil pentru a satiriza pe cei ce vor să provoace destinul în mod artificial. Fără semnificaţie dramatică deosebită, cele patru „tablouri" impun o tipologie de pitoresc provincial, într-o desfăşurare scenică alertă. Calităţi de come-diograf vădesc şi revistele lui A.: Ţara lui Hubsch, jucată în 1919, Carul statului (1923), Gura lumii ş.a. Ironia, gluma şfichiuitoare din cuplete ţinteau realităţile zilei: demagogia politicienilor, lăcomia îmbogăţiţilor de război ş.a. A. a dat bune traduceri din
259 Dicţionarul general al literaturii române
Asociaţia
teatrul lui Edmond Rostand, respectând spiritul galic şi metaforismul avântat al originalului. Un fragment din Cyrano de Bergerac s-a publicat în 1916, iar L'Aiglon (Puiul de vultur), tradus în 1921, a fost reprezentat în 1923 de Compania Bulandra.
SCRIERI: Odinioară, Bucureşti, 1919; Cuplete din revista „Ţara lui Hiibsch", Bucureşti, 1919; Glumele destinului, pref. Teodor Scarlat, Bucureşti, 1938.
Repere bibliografice: A. B. [Al. Busuioceanu], I. C. Aslan, „Odinioară", „Dacia", 1919,281; F. A. [F. Aderca], Cronica dramatică, CN, 1923,29; Paul I. Prodan, Teatrul românesc contemporan, Bucureşti, 1927,13-16; I. Anestin, „Glumele destinului", TIL, 1938, 1023; Dem. Theodorescu, „Glumele destinului", CU, 1938, 3167; Romicus [Romulus Seişanu], „Glumele destinului", U, 1938, 70; Ion I. Cantacuzino, „Glumele destinului", BVS, 1938,313; Călinescu, Ist. lit. (1941), 641; Massoff, Teatr. rom., VIII, 276,194,214.	A.Sm.
ASLAN, Theodor (c. 1836 — 13.1.1900, Bucureşti), traducător. De profesie avocat, A. făcuse studii universitare la Paris. în ţară, a fost aghiotant al domnitorului Al. I. Cuza. între anii 1871 şi 1876 i se încredinţează conducerea Teatrului Naţional din Iaşi şi, chiar dacă nu găseşte întotdeauna cele mai bune soluţii, se dovedeşte un director întreprinzător: decide împrospătarea trupei, inaugurează o stagiune de operetă cu care repurtează un mare succes de public, aduce maşinişti şi decoratori din străinătate, dar angajează şi o trupă franceză, ceea ce stârneşte nemulţumirea unor actori, şi aşa afectaţi de situaţia materială precară. Căsătorit cu Cleopatra Russo, sora scriitorului Alecu Russo, A. era unchiul actorului Petre Sturdza.
Teatrul, pentru A., reprezintă o „oglindă fidelă" a realităţii, un mijloc eficient şi agreabil de a înrâuri moravurile şi „a iscusi mintea". în ce priveşte interpretarea scenică, el se declară împotriva oricăror excese, cerând actorilor un spor de naturaleţe. Susţinător al traducerilor, menite să compenseze lacunele din repertoriul original, A. înţelege să-şi pună teoria în practică. Astfel, transpune în româneşte piese de Victor Hugo, A. D'Ennery, Victorien Sardou, Henri Monnier, Edouard Pailleron, Philippe Dumanoir, Eugene Scribe şi Melesville, Theodor Barriere şi Leon Beauvallet, dar în special vodeviluri de Eugene Labiche, Delacour, Frangois-Antoine Jolly, Paul-Bemard Rosier, Paul Siraudin, Gustave Vaez, Varin ş.a. A mai transpus libretele unor opere şi operete.
Traduceri: [Autor neidentificat], Coaliţia, Iaşi, 1860; A. Ghislanzoni, Celesta, Bucureşti, 1891.
Repere bibliografice: Massoff, Teatr. rom., II, 352-358,364-368; Dicţ. lit. 1900,61-62.	F.F.
ASMODEU, revistă umoristică săptămânală care a apărut între 14 şi 30 septembrie 1871 şi între 24 martie şi 2 iunie 1874 la Bucureşti. Deşi nu există indicaţii precise asupra redactorului sau redactorilor, revista pare să facă parte din seria publicaţiilor satirice ale lui N. T. Orăşanu, semnatar al majorităţii colaborărilor, mai ales cu pseudonimul Nicor. Datoria unui
jurnal umoristic, se arată în Profesiunea de credinţă, este de a sancţiona viciile şi ridicolul cu ajutorul râsului. Săgeţile satirice sunt îndreptate împotriva Palatului şi a reacţiunii politice, ţintele obişnuite ale lui N. T. Orăşanu. Politicienii junimişti (P. P. Carp, Titu Maiorescu) şi liberalii (I. Ghica) sunt criticaţi deopotrivă. Junimismul („noua direcţie negruţiană în literatură") este, de asemenea, atacat. Revista are şi o rubrică intitulată „Mofturi politice, sociale şi de tot felul", la care, probabil, a colaborat I. L. Caragiale, ca şi la rubricile „Asmodii" şi „Cronica".	R.Z.
ASOCIAŢIA CULTURALĂ INTERNAŢIONALĂ A ETNIEI ROMÂNE (ACIER), societate înfiinţată la Viena, în 6 septembrie 1983, cu prilejul reuniunii intelectualilor români de peste hotare la simpozionul internaţional multidisciplinar „Românii — apărătorii Europei". Preşedinte este Mihail Steriade, iar copreşedinte, Augustin Orajensek (preşedintele comunităţii românilor din Austria). După cum se afirmă în Mesajul şi în statutul noului for, Asociaţia, neangajată politic, „a fost înfiinţată în scopul păstrării, afirmării şi răspândirii valorilor spirituale şi naţionale create de români de-a lungul timpului, apărării acestora faţă de oricare încercare de a le falsifica sau interpreta în mod denaturat, menţinerii specificului românesc în rândul originarilor din România, sprijinirii comunităţilor laice şi religioase". Se are în vedere realizarea „unor activităţi demne de renumele înaintaşilor", „de prestigiul şi capacitatea creatoare a intelectualităţii româneşti". Printre punctele esenţiale din programul pe anii 1983-1984 figurează, de pildă, sărbătorirea a 65 de ani de la realizarea Marii Uniri şi a 125 de ani de la Unirea din 1859, comemorarea a cincizeci de ani de la moartea lui Vasile Goldiş şi a două sute de ani de la răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, ridicarea unui monument dedicat lui Dinu Lipatti la Geneva, organizarea unui simpozion, la Toronto, cu tema Contribuţia etniei româneşti la dezvoltarea culturii canadiene, în sfârşit editarea, sub egida Asociaţiei, a unor lucrări ştiinţifice destinate afirmării pe plan internaţional a istoriei, culturii şi spiritualităţii româneşti. Atenţia se îndreaptă îndeosebi către activarea şi susţinerea românilor din diaspora şi mai puţin spre sprijinirea românilor din ţară. între cărţile publicate poate fi citată o lucrare a lui Nicholas Bucur (membru în comitetul de conducere), Adevărul despre Transilvania. Cu prilejul şedinţei de analiză a activităţii în perioada 1983-1984, se organizează la Viena, în iunie 1984, simpozionul internaţional „Ştefan cel Mare" şi se hotărăşte sărbătorirea centenarului naşterii scriitorilor V. Voiculescu şi Panait Istrati, precum şi a o sută de ani de la apariţia revistei „Tribuna". Suspiciunea faţă de conlucrarea conducerii Asociaţiei cu oficialităţile române, pe de o parte, dar mai ales animozităţile create de dorinţa acesteia de a-şi subordona toate nucleele române din străinătate, pe de altă parte, au condus la izolarea ei treptată şi, în cele din urmă, la autodizolvare.	I.	O.
ASOCIAŢIA CULTURALĂ ROMÂNĂ, societate creată în 1957, dintr-un număr de 19 emigranţi români, la Hamilton-Ontario,
Asociaţia
Dicţionarul general al literaturii române 260
în Canada. Ea a început prin cumpărarea unui teren (de 45 pogoane), denumit Câmpul Românesc, pe care s-a ridicat în 1970 un pavilion cultural unde au fost organizate şezători, sărbătorite zilele naţionale ale vechii Românii, prezentate conferinţe şi desfăşurate concerte. în 1987 s-a inaugurat un nou centru cultural, care din 1990, în urma sărbătoririi centenarului naşterii şi a comemorării unei jumătăţi de secol de la moartea Nae Ionescu, a fost desemnat drept Centrul Cultural Românesc „Nae Ionescu". în actul de înfiinţare se stipulează faptul că acesta este menit a cultiva „dragostea de ţară şi de a ajuta la închegarea unităţii româneşti, aici, în străinătate, precum şi de a promova cultura neamului românesc". Sunt, de altfel, deziderate esenţiale ale asociaţiei, la care s-ar mai putea adăuga „păstrarea legăturilor dintre români şi dezvoltarea sentimentului de ajutor reciproc", principiu înscris în statut. Asociaţia acţionează prin trei secţii: culturală, artistică şi sportivă, organizate încă de la prima adunare generală, din 17 februarie 1957. Cea mai importantă realizare rămâne însă periodicul „Cuvântul românesc", una dintre cele mai bune gazete ale exilului. De fapt, întreaga activitate a Asociaţiei este coordonată în jurul acestei publicaţii. Preşedinte este George Bălaşu, desemnat în ianuarie 1991.
Repere bibliografice: Eugen Popescu, Asociaţia Culturală Română, în Antologia asociaţiilor şi personalităţilor culturale româneşti din exil, ed. 2, San Diego, 1991,103-104.	N.FI.
ASOCIAŢIA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ, organizaţie culturală înfiinţată în 1957 la Madrid, din iniţiativa unui grup de scriitori şi intelectuali români din exil: Ion Protopopescu, George Uscătescu, Vasile Iasinschi, Vladimir Petrovici, Aureliu Răuţă, Mihai Florin Enescu, Vintilă Horia şi Horia Stamatu. Adunarea constitutivă din 15 aprilie 1957 a alcătuit statutul şi a ales comitetul de conducere, din care, iniţial, au făcut parte, între alţii, scriitorii Vintilă Horia, Horia Stamatu, G. Uscătescu şi Aureliu Răuţă. Activitatea este prioritar culturală, dar nu lipseşte din preocupările sale nici interesul pentru situaţia generală a României. în adunarea constitutivă s-au stabilit atribuţiile principale ale Asociaţiei, menite să contribuie la continuitatea şi dezvoltarea culturii româneşti în lume şi la menţinerea şi strângerea relaţiilor tradiţionale dintre cultura română şi cultura lumii libere. Totodată, societatea îşi propunea să coopereze la acţiunea de valorizare a poziţiei româneşti prin demersuri destinate opiniei publice internaţionale şi forurilor competente, în care să se insiste asupra importanţei deosebite pe care o reprezintă libertatea şi suveranitatea României pentru Europa, în primul rând să cerceteze schimbările de structură din sistemul comunist din România, în fine, să-şi aducă propria contribuţie la eforturile de unificare spirituală a românilor, deziderat important pentru membrii Asociaţiei: „Scopul nostru nu este de a realiza o himerică unire între toţi românii din exil, nici acela de a ascunde sub o formă spirituală, macroscopice intenţii politice şi nici acela de a servi drept trambulină ambiţiilor personale ale unuia sau altuia [...]. Singurul gând care ne animă e acela de a aduce o fărâmă de
lumină şi de origine românească în întunericul de tentaţii şi de îndoieli care ne înconjoară [...]. Apele se vor linişti mai curând sau mai târziu, însă din marele cataclism vor supravieţui numai valorile care vor fi ştiut să reprezinte esenţa permanentă a neamurilor. Aceasta e de ordin cultural şi nu politic." Prin statut s-a stabilit înfiinţarea unui Cerc de studii şi cercetări, având obligaţia să elaboreze programul de activitate, să organizeze o arhivă documentară şi să editeze „Buletinul Asociaţiei Culturale Româneşti", al cărui prim număr a apărut în 1957. Prima acţiune de răsunet a fost „Săptămâna românească" desfăşurată înte 10 şi 17 mai 1957 la Madrid, la care au participat prinţul Nicolae şi principesa Ileana. Mese rotunde, conferinţe pe diverse teme, concerte au constituit programul „săptămânii" care, de asemenea, a cooptat dintre personalităţile prezente şi alţi membri (Mircea Popescu, St. Teodorescu, Gh. Racoveanu, Virgil Mihăilescu, D.C. Amzăr ş. a.).	M.P.-C.
ASOCIAŢIA FRANŢA-ROMÂNIA, organizaţie înfiinţată la Paris la 10 mai 1945, ca o instituţie de prietenie şi solidaritate pentru susţinerea şi promovarea culturii celor două ţări. Iniţiatorii aparţin unui cerc de personalităţi franceze şi de intelectuali români stabiliţi în Franţa. în principal, activitatea A.F.-R. consta în organizarea de conferinţe şi spectacole şi avea drept scop final — cum se specifica în statutul ei — susţinerea unui complex program editorial din care, bineînţeles, nu lipsea nici publicarea de reviste culturale. Preşedintele asociaţiei a fost ales M. J. Paul-Boncour, iar printre vicepreşedinţi se număra şi Elena Văcărescu, secretar general fiind M. Darras. Dintre membrii Comitetului de conducere făceau parte C. Levaditti, Traian Vuia, Francisc Jourdain şi Mario Roques. A.F.-R. dispunea de patru secţii, structurate în conformitate cu specialitatea membrilor săi fondatori: grupul politic, grupul universitar, grupul scriitorilor şi artiştilor, grupul oamenilor de presă, toate antrenate în stabilirea de relaţii culturale cu România. De o largă audienţă s-a bucurat ciclul de conferinţe şi prelegeri cu privire la literatura română susţinut de Mario Roques, în cadrul celei de a doua secţiuni a asociaţiei, la sediul acesteia din rue Vezely 16 Paris. Un alt ciclu de prelegeri a fost consacrat problemei Transilvaniei, istoricului şi specificităţii sale esenţial româneşti, concomitent cu discuţiile purtate în jurul Păcii de la Paris după cel de-al doilea război mondial. Pe parcursul activităţii sale, din 1946 până în toamna lui 1947, A.F.-R. a publicat „Cahiers France-Roumanie", de fapt un buletin informativ, dar şi un mijloc de reproducere fragmentară sau abreviată a celor mai semnificative conferinţe sau prelegeri ce s-au ţinut în cadrul manifestărilor asociaţiei. Inge Katharina Bider apreciază că publicaţia „Cahiers France-Roumanie" a avut „o înaltă ţinută şi un înalt nivel în tot cursul existenţei lor" (Exilul ca experienţă culturala. Asociaţii şi instituţii româneşti în Apus. 1945-1989, Miinster, 1993). Â.F.-R. îşi încetează practic activitatea în anul 1949, odată cu apariţia Centrului Român de Cercetări de la Paris, instituţie culturală mult mai complexă, ce i-a preluat în bună măsură şi la un nivel superior dezideratele.	N.FI.
261 Dicţionarul general al literaturii române
Astaloş
ASOCIAŢIA LITERARĂ A ROMÂNIEI, societate literară înfiinţată la Bucureşti în 1845, în scopul încurajării literaturii naţionale. Procesul verbal de constituire, datat 14 februarie şi alcătuit de N. Bălcescu, a fost iscălit de I. Ghica, D. Brătianu, C.A. Rosetti, D. Bolintineanu, I. Em. Florescu, C. Bolliac, Şt. Golescu, C. G. Filipescu, I. Voinescu II, Al. G. Golescu, A. T. Laurian, care pot fi consideraţi membri întemeietori. Societatea a luat naştere din iniţiativa cercurilor revoluţionare muntene. Se pare că la adăpostul ei activa şi asociaţia politică secretă „Frăţia". Organizarea a fost pregătită îndelung, atât prin încercarea de constituire a unei Societăţi literare în 1836, cu aproape aceiaşi membri, cât şi prin întruniri sporadice anterioare anului 1845. în asociaţie nu a fost acceptat, deşi se pare că la unele lucrări pregătitoare a participat, I. Heliade-Rădulescu. Din Moldova au fost invitaţi să participe
G.	Negruzzi, V. Alecsandri, C. Negri şi Gh. Asachi, iar din Transilvania - G. Bariţiu, T. Cipariu şi P. Vasici. în 1846, sunt cooptaţi ca membri Iancu Văcărescu, R. Rosetti, C. N. Brăiloiu, I. Voinescu I., Gr. Alexandrescu, iar în 1847, Florian Aaron, I. D. Negulici, P. Poenaru, C. Moroiu, Şt. Ferechide, I. A. Filipescu. în 1847, asociaţia şi-a reorganizat structura şi, probabil, pentru a se pune la adăpost de suspiciuni, a acceptat patronajul domnitorului Gheorghe Bibescu. Un obiectiv important a fost să înlesnească tipărirea de cărţi în limba română, încurajând astfel activitatea autorilor originali şi a traducătorilor. S-a cumpărat şi o tipografie, vândută apoi lui C. A. Rosetti şi E. Winterhalder, care au imprimat unele dintre tipăriturile societăţii. Au apărut, astfel, cu sprijinul societăţii, volume de poezii de D. Bolintineanu şi I. Văcărescu, Meropa de Voltaire în traducerea lui Gr. Alexandrescu, un manual şcolar (Prietenul tinerimii) tradus de C. A. Rosetti şi E. Winterhalder. Se plănuia tălmăcirea unor scrieri de A. G. Baumgarten, C. Beccaria, S. Pellico. Au fost sprijiniţi băneşte, pentru a putea traduce, R. Rosetti, I. Brezoianu, N. D. Racoviţă şi, pentru scrieri originale, N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, I. Ghica, Şt. Golescu, C. Bălcescu. Asociaţia a făcut cea dintâi încercare, la noi, de organizare a retribuirii scriitorilor şi traducătorilor, pas important pe calea profesionalizării acestor două îndeletniciri. In întrunirile asociaţiei s-a discutat problema înlocuirii alfabetului chirilic cu alfabetul latin, unii membri scriind numai cu litere latine. în 1847, sub patronajul asociaţiei, în mod deosebit al lui I. Ghica, apare publicaţia „Album ştiinţific şi literar", concepută ca o continuare a „Propăşirii". Cunoscută uneori şi sub denumirea Asociaţia pentru înaintarea literaturii, A.l.a R. a fost un însemnat mijloc de creare a unui spirit literar unitar în Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, contribuind totodată şi la pregătirea atmosferei revoluţionare dinainte de 1848.
Repere bibliografice: Statutele Asociaţiei literare a României, în Anul 1848 în Principatele Române, I, Bucureşti, 1902,44-61; Dicţ. lit. 1900, 62; Cornelia Bodea, 1848 la români, I, Bucureşti, 1998,285-286. D. M.
ASOCIAŢIA SCRIITORILOR PROFESIONIŞTI DIN ROMANIA (ASPRO), organizaţie profesională scriitoricească
înfiinţată la 11 iulie 1994. Dintre membrii fondatori, majoritatea aparţin generaţiilor '80 şi '90 — de la Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun şi Mircea Cărtărescu la Ştefan Borbely, Viorel Marineasa, Magda Câmeci şi Liviu Antonesei -, dar sunt şi nume consacrate în deceniile anterioare, precum Paul Cornea, Radu Cosaşu, Adrian Marino, Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu ş.a. Asociaţia numără circa 150 de membri şi este coordonată de un consiliu format din unsprezece membri aleşi, condus de un preşedinte şi un vicepreşedinte. Preşedinte de la fondare: Ion Bogdan Lefter; vicepreşedinţi, de-a lungul anilor: Gheorghe Crăciun, Dan Alexandru Condeeescu, Călin Vlasie. înfiinţată, în intenţia fondatorilor săi, ca o alternativă la structurile organizatorice scriitoriceşti anterioare, asociaţia îşi propune, în câteva articole şi declaraţii-program, să dinamizeze viaţa culturală şi literară de după 1989 printr-o abordare mai flexibilă şi, în acelaşi timp, mai incisivă (în sens polemic) a problemelor de fond ale istoriei spirituale şi ale vieţii literare de la noi. în viziunea preşedintelui asociaţiei, expusă într-un catalog de prezentare pentru Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt din 1997, aceasta este „prima formă de reacţie instituţionalizată a autorilor români la provocările noii pieţe editoriale şi culturale în general. Intenţia noastră a fost aceea de a lansa proiecte care să promoveze imaginea scriitorului în România de astăzi: festivaluri, premii, dezbateri publice şi aşa mai departe. Am considerat că într-un mediu concurenţial trebuie să fii dinamic, inventiv, pragmatic." Asociaţia acordă din 1996 premii anuale - cu intenţia sesizabilă de a compensa eventualele injustiţii ale nominalizărilor la distincţiile Uniunii Scriitorilor -, premii grupate în trei categorii şi care îşi propun să acopere cele două nivele ale consumului cultural: cel elitar şi cel larg, „de masă". Astfel, au apărut Premiul ASPRO pentru cea mai bună carte a anului, Premiul ASPRO pentru experiment şi Premiul ASPRO pentru cea mai populară carte a anului. Laurii Marelui Premiu ASPRO au revenit, în ordine cronologică, următorilor scriitori: Andrei Cornea (1995), Vladimir Tismăneanu (1996), Lucian Boia şi Liviu Ioan Stoiciu (1997), Dorin Tudoran (1998), Monica Lovinescu (1999), Adrian Marino (2000), Matei Călinescu şi Andrei Oişteanu (2001), Gabriel Liiceanu (2002). în ceea ce priveşte proiectele de anvergură, asociaţia organizează un festival naţional de poezie la Sighişoara; de asemenea, desfăşoară o serie de proiecte şi programe culturale modelate după cerinţele pieţei culturale, printre care, în calitate de coorganizator (alături de ARTEXPO), Târgul Internaţional de Carte de la Bucureşti.	L.	H.
ASTALOŞ, George (4.X.1933, Bucureşti), poet, dramaturg, eseist şi traducător. „Bucureştean de origine pură germană",
A.	s-a născut în cartierul Hala Traian, „cote jardin", cum îi place să precizeze. Tatăl poetului, Gustav Astalosch, etnic german din Vatra Domei, a fost deportat, în 1945, la minele din Donbass, împreună cu alţi membri ai familiei. Mama, Marioara (n. Tănăsescu), a lucrat în redacţia ziarului „Ardealul", cotidian al Partidului Naţional Ţărănesc, a cărui membră era. A. face
Astaloş
Dicţionarul general al literaturii române 262
Desen de C. Piliuţă
Liceul Catolic „Sf. Andrei" din Bucureşti, luându-şi bacalaureatul în 1951, şi, în acelaşi an, intră la Şcoala Militară de Topografie din Bucureşti. Absolvent în 1953, ajunge la gradul de căpitan în 1964, când demisionează definitiv din armată, reţinând din cariera armelor doar „suflul comportamental al militarului activ" şi respectul pentru valorile fundamentale ale profesiei, între care, nu în ultimul rând, „dimensiunea riscului". Debutează în 1948 cu versuri publicate în revista şcolară „Falanga" a Liceului „Mihai Viteazul". Tot atunci, un Imn sportiv, scris la cerere şi în a cărui substanţă lexicală „mocneşte seismica protestatară" a poemelor de mai târziu, îl consacră ca „poet preferat al cartierului", după propria expresie. Adevăratul debut îl constituie piesa Vin soldaţii, pusă în scenă la Teatrul Casandra (stagiunea 1968-1969) şi publicată în volumul din 1970, Vin soldaţii şi alte piese, pentru care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Tot în 1970 îi apare şi primul volum de poezii, Şodron, apreciat de prefaţatorul său, Eugen Schileru, pentru luciditatea cu care poetul descoperă „imperfecţiunile vieţii", dar şi pentru „prospeţimea" şi „cuceritoarea puritate" a versurilor. Relevabile simt, încă de la acest volum, umorul şi autoironia care caracterizează întreaga operă a lui A., capacitatea de a se distanţa de sine însuşi, „niciodată concesiv". Reprezentative pentru spiritul protestatar al poetului sunt Poemele retorice, datând dintr-o etapă anterioară (1958-1968, cum se menţionează în volumul publi-
cat în România abia în 1991), şi cele din ciclul Blue Jeans, poeme cu mare priză la studenţi, dar cunoscute, la timpul respectiv, numai de publicul oarecum restrâns al recitalurilor de poezie, pe cale orală, aşadar, ori transcrise în copii manuscris. în aceeaşi perioadă, alcătuieşte un dicţionar de argou român modem care, la prima încercare de a fi publicat sub formă de „fişe pentru un dicţionar posibil", în revista „Săptămâna", nu depăşeşte cenzura secţiei de literatură a Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Este una dintre „utopiile" lui A., ce datează, ca şi toate celelalte, dintr-o perioadă anterioară debutului efectiv. în 1971 participă la Congresul PEN-Club International ţinut la Piron, în Slovenia, unde cunoştinţa cu Pierre Emmanuel, de la Academia Franceză, îi aduce o bursă la Paris. în acelaşi an, A. se stabileşte definitiv în Franţa. Convingerea lui că, dacă scriitorul ia calea exilului, „bunul simţ îl obligă să scrie în limba ţării de adopţiune" şi că „ieşirea din cercul de cretă al originilor lui nu creează un spaţiu conflictual particular, ci degajă o mai mare forţă de creaţie, a cărei energie e profitabilă tuturor" (Fie pâinea cât de rea tot mai bine-i la Paris), îi determină opţiunea pentru limba franceză. în 1972 participă la Bienala Internaţională de Poezie din Belgia. Leopold Sedar Senghor îi propune funcţia de redactor-şef al revistei pluri-lingve de artă, litere şi ştiinţă „Nouvelle Europe", unde va ţine şi rubrica de critică literară. Articolele, studiile şi eseurile publicate aici, începând din 1972, vor constitui „clasele primare" ale limbii franceze pentru A., care va acorda în revistă un spaţiu publicistic considerabil literaturii române, fie cu texte propriu-zise ale scriitorilor din ţară şi din exil, fie cu studii consacrate lor. Un grupaj de versuri (din Poeme retorice, volum predat în 1971, la Cartea Românească, „dintr-o pornire perversă spre actul gratuit" — va declara autorul douăzeci de ani mai târziu) îi apare în „II Giomale dei poeţi" din Roma, alte poeme din acelaşi ciclu fiind difuzate pe postul Radio France International şi la Televiziunea belgiană. Prima carte publicată în Occident este eseul Teatrul floral-spaţial (1972), urmată de două volume de poeme: La lingua del canario, ediţie bilingvă italiano-română, prefaţată de Pasquale Morabito (1974), şi Bordel a merde (1975), ambele cuprinzând versuri din suita Retoricelor. Poeziile îi sunt difuzate, de asemenea, pe canale de radio şi de televiziune din Franţa, Italia, Belgia, Germania, Marea Britanie, Canada, SUA ş.a., iar premiul italian Silarius pentru poezie străină îi încununează în Occident începuturile literare.
Protestatară în esenţa sa, adică „nihilistă, ironică, directă şi universal valabilă" şi nu aluziv parabolică, vizând o anume ordine socială, poezia lui era aptă a fi receptată pe orice meridian. Discursul liric — expresie a stilului său comportamental nonconformist şi rebel, în perpetuă opoziţie, ţinteşte să „recupereze" libertăţile pierdute şi chiar erorile creatorului în efortul său „de a-şi computeriza destinul" sau „fantasmul". A. respinge, aşadar, sistematic eternele interdicţii „nu e bine" sau „nu se poate" (Prima recuperare, A doua recuperare, în Poeme retorice interzise), chiar dacă uneori, depăşit de oprelişti, constată tocmai amarnica „inutilitate a efortului": „Totul este inutil, iubito/ Citim în soarele care ne sâcâie,/ în lumina
263 Dicţionarul general al literaturii române
Astaloş
răsturnată a zăpezii/ în gerul care ne înţeapă buza..." (Inutil iubito). Convins că „în poezie nu există inspiraţie, ci doar căutare", la a doua întâlnire cu poezia, în Franţa, găseşte în Isidore Isou un model cu care propria-i atitudine se poate identifica. Filiaţia recunoscută cu părintele lettrismului constituie imboldul spre continuitate. Giancarlo Vigorelli, prefaţatorul celei de a doua ediţii italiene de poezie, apărută în 1983, a observat că scriind în franceză precum Tristan Tzara,
B.	Fundoianu ori Gherasim Luca, A. nu-şi „francizează" poezia, „păstrându-i intacte rădăcinile româneşti". Demersurile dramaturgice ale scriitorului sunt şi ele determinate de vocaţia poetică, relaţia dintre poezie şi teatru fiind „ombilicală" în cazul poetului ce debutase editorial cu un volum de teatru. Dar caracterul „eminamente poetic", relevat de Mircea Iorgulescu în piesele de mare succes ale debutului dramaturgie al lui A., este subminat chiar din pornire de tentaţia confruntării dintre grupurile de personaje antagoniste: în Vin soldaţii, grupul militarilor, dominaţi de spirit războinic (Generalul căruia i s-a prezis o carieră strălucită, Comandantul de geniu, Generalul care şi-a pierdut un ochi pe câmpul de luptă), în opoziţie cu aspiraţiile îndrăgostiţilor — Annabella şi Tânărul cu pantaloni albaştri. Teatrul revolver (unsprezece piese ilustrate de Florin Pâcă şi prezentate de Laurenţiu Ulici în „Almanahul literar", 1970) a fost creat spre a ridiculiza ideea „vetustă", după autor, a conflictului dramatic. Temele istorice — Eşafodul, Robespierre, Napoleon — din suita provocată de aniversarea bicentenarului Revoluţiei Franceze (piese cu amplă documentare), ca şi Moartea lui Dracula sau Procesul nu a avut loc - sunt elaborate şi ele spre „renovarea" genului prea „declamativ", „retoric", „reacţionar" şi repunerea lui într-o altă formulă scenică, cea numită de comentatori şi teoreticieni (Angelo Aybar, Pino Mariano) „teatrul intruziunii". Expresiv ilustrată şi în Ceaiul nostru cel de toate zilele (intrusul este aici ochiul puterii) sau în O rugăciune de prisos, intruziunea ajunge la desăvârşire în Robespierre. „Adevărata libertate a omului e dreptul la delaţiune" este sloganul sub care se petrece acţiunea acestei tragicomedii istorice, cu patru personaje şi un papagal vorbitor şi desfăşurată de-a lungul a două zile din viaţa lui Robespierre. Un capitol important în dramaturgia lui A. îl reprezintă teatrul politic, inaugurat în 1967 cu Song pentru Anamaria. Acţiunea piesei, transpusă ulterior în Ce ne facem fără Willi, din volumul de „teatru politic" Politikon, apărut la Editura Cartea Românească în 1996, se desfăşoară într-un lagăr de concentrare. Parafrazând o formulă devenită clasică, cititorul este însă avertizat că „Orice asemănare cu vreun fapt petrecut aiurea sau cu persoane aflate încă în viaţă nu este întâmplătoare". Nu întâmplătoare sunt şi replicile: „Păzeşte cineva. întotdeauna păzeşte cineva" sau „Unde e un civil, trebuie să fie şi un soldat. Civilul şi soldatul. Civilul şi soldatul. Civilul şi soldatul." Transparentă în piesa scrisă şi publicată înainte de plecarea din ţară, polemica este ulterior directă şi necruţătoare. A. tratează fără menajamente fapte şi evenimente politice de notorietate, dezvăluind, sub bunele intenţii ce le animă, contradicţiile, până la paradox, care le subminează. în Domnişoara Helsinka, aparenţa de onorabilitate a „pensiunii de familie" pariziene, unde „nimeni nu deranjează pe nimeni şi toată lumea
încurcă pe toată lumea", ascunde intoleranţă şi xenofobie. Plină de atenţii faţă de Domnişoara Helsinka, „orfelina de drepturile omului" care va sucomba melodramatic, „patroana" ignoră la nesfârşit prezenţa „clientului" nedorit, venit de undeva din Est, acuzându-1 în cele din urmă de moartea Domnişoarei. Tripticul dramatic Amprenta exilului (Sarea exilului, Caviar, vodkă şi bye bye, întoarcerea la matcă), scris la Paris în 1995 şi tradus în limba română de autor, este o temă cu variaţiuni, construită pe eşafodajul dezbaterii asupra condiţiei exilatului. Traversând epoci şi spaţii diferite, personajele trăiesc aceeaşi dramă a dezrădăcinării, perspectiva fiind numai aparent schimbată. Când întoarcerea este posibilă, unii o acceptă necondiţionat, precum „Marchiza", alungată de Revoluţia Franceză în Germania (Sarea exilului), ori „exilatul" (întoarcerea la matcă), care sfârşeşte tragic după prima noapte petrecută în ţară, alţii însă nu se lasă înşelaţi de aparenţe. Replica „savantului" din Sarea exilului pare a fi un motiv suficient: „Nu vă faceţi iluzii, doamnă. Şefii de azi simt privilegiaţii de ieri... Pentru ei nu sunteţi decât un transfug, printre mulţi alţii, care vă întoarceţi în ţară ca să-i dislocaţi pe ei şi ai lor din bunurile pe care şi le-au însuşit cu japca. L-au asasinat [pe tiran] ca să se caţere ei în capul mesei!" In ciuda subtitlurilor atribuite („parabolă", „farsă", „divertisment") şi a replicilor savuroase, adeseori de teatru bulevardier, piesele lui A. relevă adevăruri grave, uneori incomode, curajos şi lucid evaluate. Reprezentate pe scenele europene şi americane (Paris, Londra, Copenhaga, Ankara, Dortmund, Edmonton, Ottawa, New York, Washington etc.) au fost puse în scenă, din nou, şi în ţară după 1989 şi, de asemenea, incluse în repertoriul teatrului la microfon. Concomitent cu poezia şi dramaturgia, A. abordează şi teoretic preocupările sale fundamentale, pasiunea pentru studiul argoului alăturându-se poeziei şi dramaturgiei, iar eseurile sale pe aceste teme sunt publicate în mai multe ediţii succesive. Reunite într-un volum publicat în 1997, la Bucureşti, Utopii, eseurile sunt însoţite de fragmente autobiografice, remarcabile pentru verva ce le animă, capacitatea evocatoare şi talentul memorialistic al autorului. Greu încadrabilă într-un gen, această carte — amestec insolit de teorii, anecdote, amintiri, jocuri de cuvinte şi de idei care ţâşnesc de sub condei — relevă, în persoana scriitorului stabilit la Paris, în primul rând poetul ce-şi etalează, cu sau fără voie, originea danubiano-pontică.
SCRIERI: Vin soldaţii şi alte piese, pref. Al. Paleologu, Bucureşti, 1970; Şodron, pref. Eugen Schileru, Bucureşti, 1970; Teatrul floral-spaţial, Luxemburg, 1972; La Pluridimensionalii du theâtre, Bruxelles, 1973; La lingua del canario, pref. Pasquale Morabito, Reggio Calabria, 1974; ed. 2, pref. Giancarlo Vigorelli, Reggio Calabria, 1983; Bordel â merde, Paris, 1975; Global Vision of the Art, Strasbourg, 1976; Theâtre-art referentiel, Strasbourg, 1976; Aqua Mater, ed. bilingvă, pref. Mario Luzi, Calabria, 1984; Symetries, pref. Jean-Claude Renard, Luxemburg, 1986; ed. (Simetrii, Constanţa, 1991); Poeme retorice interzise. 1958-1968, Bucureşti, 1991; Contestatory Visions, pref. Ronald Bogue, Atlanta, 1991; Robespierre, Turnu Severin, 1991; Magma, ed. bilingvă, italiano-engleză, Erreci, 1992; Chants de revolte, Paris, 1992; Musique de parole, Paris, 1993; O rugăciune de prisos - Une priere de trop, ed. bilingvă, Craiova, 1994; Mirosul banilor, Bucureşti, 1995; Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-i la Paris, I, Bucureşti, 1996, II, Iaşi, 1998; Ecuaţia
Astra
Dicţionarul general al literaturii române 264
tăcerii, Bucureşti, 1996; Ethique et esthetique, Paris, 1996; Politikon, Bucureşti, 1996; Parcurs, Bucureşti, 1997; Utopii, Bucureşti, 1997; Poeme-Poemes, ed. bilingvă, Bucureşti, 1997; Pe muche de şuriu. Cânturi de ocnă, cu microglosare argotice şi cu desene de Constantin Piliuţă, Bucureşti, 1999; De Var got, Marsilia, 2000; Ceainăria de argint, Bucureşti, 2001; Exil 1. Memoriile unei memorii, Bucureşti, 2003. Traduceri: Ethique et esthetique. Anthologie de poesie roumaine, Pas-de-Calais, 1996; Voix de la Roumanie, Marsilia, 1997; Spectre lyrique, introd. trad., Bucureşti, 1999; Versant lyrique. Selection anthologique de la poesie bessarabienne contemporaine, Bucureşti, 2000; Heritage lyrique. Selection anthologique de la poesie israelienne d'expression roumaine, pref. trad., Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Al. Paleologu, Cuvânt înainte la George Astaloş, Vin soldaţii şi alte piese, Bucureşti, 1970; Constantin, Despre poeţi, 225-226; Ciobanu, Panoramic, 255-257; Dumitru Ichim, „La lingua del canario", „Cuvântul românesc", 1983, 82; M. Kapetanovich, Portret literar. Georges Astaloş sau Aventura lucidă a creaţiei, „Cuvântul românesc", 1984, 102; Georgeta Postulea, George Astaloş. La confluenţa generaţiilor, „Universul liber", 1988, 74; Andriana Fianu, Cu George Astaloş despre „Teatrul intruziunii", RL, 1990, 25; Alex. Ştefănescu, După douăzeci de ani, RL, 1991, 35; Claudiu Constantinescu, Astaloş, Talos şi Thales, RL, 1992, 21; Românii, 17-18; Marina Constantinescu, Numai constrângerea eliberează, RL, 1995,1; Anca-Maria Rusu, George Astaloş la „Pluriel", CRC, 1995,4; Valeriu Stancu, [Interviuri cu George Astaloş], CRC, 1995,20-23,1997,7; Mircea Iorgulescu, George Astaloş, în Dicţ. scriit. rom., 1,131-133; Grete Tartler, Astaloş (dar nu Măgureanu), RL, 1996,31; Ioan Holban, Omul hamletian şi cel donquijotist, CL, 1996, 11; Gheorghe Grigurcu, Lirism neptunic, RL, 1997, 2; Ioan Ţepelea, Cartografierea valorilor şi impunerea locului propriu, TR, 1997,12; Mircea
A.	Diaconu, George Astaloş sau Ecuaţia tăcerii, CL, 1997, 4; Ionel Savitescu, [George Astaloş], CRC, 1999, 4, 9, 2000, 2; Ionel Savitescu, Utopii, ATN, 1999,1; Dana Puiu, Exilul ca parodie a decolării, TMS, 2000, 4; Ion Roşioru, Cânturi de ocnă, CL, 2000,8; Ghiţulescu, Istoria, 286-290; Popa, Ist. lit., II, 966-969; Manolescu, Enciclopedia, 60-63; George Astaloş - 70. Poetul, dramaturgul, omul, Bucureşti, 2003.	M.P.-C.
ASTRA (ASOCIAŢIUNEA TRANSILVANĂ PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ Şl CULTURA POPORULUI ROMÂN),
instituţie culturală întemeiată la Sibiu în 1861 şi desfiinţată în
1950.	Ideea unei forme de manifestare organizată a vieţii culturale din Transilvania, înscrisă în spiritul Şcolii Ardelene, dar şi în programul revoluţiei de la 1848, duce la constituirea A., societate care, printr-un program larg, mobil, de preocupări şi înfăptuiri culturale, sociale şi economice, s-a orientat către afirmarea individualităţii naţionale şi întărirea solidarităţii românilor din Transilvania şi din alte ţinuturi. La elaborarea statutelor au participat George Bariţiu, Ioan Puşcariu, Timotei Cipariu şi Andrei Şaguna, constituirea asociaţiei având loc la Sibiu, în zilele de 23-26 octombrie 1861. Primul preşedinte al ei a fost Andrei Şaguna, vicepreşedinte — Timotei Cipariu, iar secretar - George Bariţiu. De-a lungul anilor, au mai fost desemnaţi preşedinţi Vasile Ladislau Pop, Iacob Bologa, Timotei Cipariu, George Bariţiu, Ioan Micu Moldovanu, Alexandru Mocsonyi, losif Sterca Şuluţiu, Andrei Bârseanu, Vasile Goldiş, Iuliu Moldovanu şi Nicolae Popoviciu. Asociaţia a primit între membrii ei, alături de românii transilvăneni, organizaţi în 1869 pe „despărţăminte", şi
reprezentanţi ai culturii din Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina. Din 1925 s-a pregătit înfiinţarea unei regionale în Basarabia (comisar general — Onisifor Ghibu), iar în 1927 a luat fiinţă o regională în Dobrogea. Ca membri onorifici au fost desemnaţi, încă din primii ani, dar şi mai târziu, numeroşi cărturari de peste munţi (C. Hurmuzachi, A. I. Odobescu, M. Kogălniceanu, G. Sion, Titu Maiorescu, B. P. Hasdeu, V. Alecsandri, N. Iorga ş. a.), la adunările generale participând, de asemenea, invitaţi din toate ţinuturile locuite de români. între membrii de onoare figurează şi personalităţi precum J. Urban Jamik, Gustav Weigand, Elena Văcărescu, Mario Roques, Em. de Martonne, W. Meyer-Ltibke. Activitatea A. a fost structurată iniţial în trei secţii, propuse în 1864 şi activate în 1877 (filologică, istorică, de ştiinţe fizico-naturale), cărora li s-au adăugat în 1900 secţiile şcolară şi economică, pentru ca ulterior numărul lor să crească (au apărut secţiile medicală, de ştiinţe sociale, tehnică-industrială, artistică, etnografică-geografică), după Unirea din 1918 producându-se şi alte modificări. Programul asociaţiei, o chemare la demnitate şi unitate, stipula „înaintarea" prin intermediul culturii, progresul prin elaborarea şi editarea unor studii diverse — lucrări istorice, etnografice, folclorice, ştiinţifice etc. —, prin instituirea de premii şi stipendii pentru astfel de studii. între deziderate, formulate încă în 1862, se aflau: stabilirea unei ortografii unitare, adoptarea alfabetului latin, unificarea limbii şi editarea unui dicţionar (idei preluate de Societatea Literară Română, viitoarea Academie Română, la a cărei fondare cărturarii ardeleni au un rol însemnat), înfiinţarea unei biblioteci de carte veche românească (T. Cipariu), crearea unei catedre pentru cultivarea artelor plastice (G. Bariţiu), elaborarea unui studiu despre familiile nobile româneşti din Transilvania (Ioan Puşcariu, care, de altfel, va împlini această idee ca autor al lucrării în două volume Date istorice privitoare la familiile nobile române, 1892-1895). Asociaţia a optat însă treptat pentru o activitate cu caracter de „luminare", susţinând adecvat un anume tip de acţiuni: organizarea de conferinţe, prelegeri populare, serbări, reuniuni, expoziţii etnografice, industriale şi agricole, înfiinţarea unei biblioteci centrale la Sibiu, a unor biblioteci şi cămine culturale la sate, întemeierea de şcoli (între care şcoala civilă de fete, deschisă la Sibiu în 1886, precum şi un număr important de şcoli ţărăneşti), universităţi populare, editarea de manuale, iniţierea unor cursuri de alfabetizare, de educaţie practică, economică ş.a.m.d. în 1905, a fost inaugurat Muzeul istoric şi etnografic de la Sibiu, în cadrul Palatului Asociaţiunii, care mai cuprindea biblioteca, birourile editurii, săli de conferinţe. Sub auspiciile A. au funcţionat două conservatoare de muzică, la Braşov (1928-1940, condus de Tiberiu Brediceanu) şi la Sighet (1936-1940). Din fondurile asociaţiei au primit burse generaţii de elevi şi studenţi, printre ei numărându-se Andrei Bârseanu, G. Bogdan-Duică, Victor Babeş, Ioan Lupaş, O. Goga, I. U. Soricu, Aron Cotruş, Iuliu Haţieganu, Vasile Bologa ş.a. Societatea a dispus de reviste proprii — „Transilvania" (1868-1945), „Ţara noastră" (scoasă în 1907 de O. Goga), „Revue de Transylvanie" (editată în 1934 şi condusă de Silviu Dragomir şi D. D. Roşea), „Foaia
265 Dicţionarul general al literaturii române
poporului" (1943-1947), analele A. fiind editate din 1880, iniţial separat şi apoi incluse în „Transilvania". A patronat de asemenea o editură unde, în colecţii precum „Biblioteca poporală a Asociaţiunii" sau „Biblioteca tineretului", au apărut mai cu seamă scrieri literare destinate cititorilor de la sate (V. Alecsandri, P. Ispirescu, I. Creangă, I. Pop-Reteganul, P. Dulfu, G. Coşbuc, I. Slavici, O. Goga, I. Agârbiceanu), biografii pilduitoare, monografii istorice, broşuri de îndrumare practică, almanahuri, calendare, în timp ce în „Biblioteca Astra" intrau lucrări de specialitate, destinate intelectualilor. Cu fondurile şi sub egida asociaţiei s-a elaborat Enciclopedia româna, coordonată de Corneliu Diaconovici şi structurată în trei volume, apărute la Sibiu, în 1898-1904. Instituţie reprezentativă a culturii româneşti, A. a avut rolul ei, însemnat, în menţinerea unităţii naţionale, dincolo de diferenţele confesionale ori de stratificarea socială, şi a pregătit sistematic, perseverent emanciparea politică şi Unirea din 1918, participând, în etapa următoare, la consolidarea acestor realizări.
Repere bibliografice: Eugen Hulea, Astra, Sibiu, 1944; Vasile Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească pentru Unirea din 1918, Bucureşti, 1968, 59-139; Dicţ. lit. 1900, 62-64; Pamfil Matei, Astra, Cluj-Napoca, 1986; Astra. 1861-1950, Sibiu, 1987; Dorin Almăşan, Semicentenarul Astrei, TR, 1991,4; Astra. 1861-1991, Sibiu, 1992; Mihai Sofronie, Asociaţiunea Transilvană (ASTRA), model de organizare culturală până la 1918, Sibiu, 1996; Mihai Sofronie, Aspecte ale activităţii Asociaţiunii Transilvane (ASTRA) până la 1918, Sibiu, 1996; Ştefan Manciulea, Timotei Cipariu şi Astra, Blaj, 2001; Mihai Sofronie, Mitropolitul Andrei Şaguna şi Asociaţiunea Transilvană (ASTRA), Constanţa, 2001.	'	'	G.D.
ASTRA, revistă de popularizare a literaturii universale apărută la Bucureşti, bilunar, în 1915,1916 şi 1918 sub redacţia lui Ion Gorun; în 1918 îşi modifică titlul, devenind „Astra ilustrată". Publică nuvele, schiţe, dări de seamă, articole de popularizare a ştiinţei, anecdote, maxime şi cugetări, în marea lor majoritate traduceri sau localizări după autori străini: Mark Twain, A. Daudet, Guy de Maupassant, Conan Doyle, Paul Heyse, Maxim Gorki, D. Grandville, Jules Lemaître,
H.	G. Wells, Emile Zola. Traducerile, nesemnate, aparţin, în marea lor majoritate, lui Ion Gorun.	I.	H.
ASTRA, revistă care a apărut la Braşov, lunar, între iunie 1966 şi aprilie 1974, apoi trimestrial, între mai 1974 şi decembrie 1989; reapare, într-o serie nouă, din ianuarie 1990. între anii 1966 şi 1974, are subtitlul „Lunar politic-social, cultural". Redactor-şef: Ion Lupu (1966-1972), Dan Tărchilă (1972-1973), Mihai Nadin (1974), Ion Ciutacu (1975-1980), N. Stoie ş.a. Colegiul de redacţie era alcătuit în 1982 din Daniel Drăgan (redactor-şef), Constantin Catina, Ion Itu, Eftimie Modâlcă, Dumitru E. Popescu (secretar de redacţie), Dan Tărchilă. Apărând cu titlul simbolic al societăţii înfiinţate în 1861, la Sibiu, de Andrei Şaguna, Timotei Cipariu şi George Bariţiu, A. îşi propune să stimuleze „activitatea culturală şi publicistică originală", să participe activ „la schimbul de opinii şi la
Astra
confruntarea de idei în problemele ştiinţei, artei şi culturii româneşti". Apariţia revistei este salutată de Tudor Arghezi (O bună dimineaţă pe viaţa întreagă), de Ion Pas, Zaharia Stancu şi Eugen Jebeleanu. A. publică versuri şi proză, cronici literare şi artistice, eseuri, texte inedite, traduceri, reportaje, anchete, dezbateri pe teme politice, sociale, de istorie naţională, mese rotunde, ştiri culturale. Consemnează manifestări artistice (festivaluri muzicale, concursuri de interpretare, recitaluri), organizate în cadrul unor serii tradiţionale ale vechii societăţi Astra. între anii 1966 şi 1973, literatura beneficiază de un spaţiu mai întins. Colaborează cu versuri Tiberiu Utan, Ana Blan-diana, Aurel Baranga, Gherghinescu Vania, V. Eftimiu, Ştefan Aug. Doinaş, Rusalin Mureşan, Ion Stanciu, H. Ţugui, G. Boitor, Adrian Munţiu; cu proză — Eugen Barbu, Paul Constant, M. Joldea, Dan Tărchilă, Radu Theodoru; cu articole de istorie şi critică literară — Edgar Papu, Al. A. Philippide, N. Carandino, Voicu Bugariu, Platon Pardău, M. Nadin. Se publică texte inedite de Sextil Puşcariu, Radu Stanca, Cincinat Pavelescu (1968), A. Vlahuţă (1970); convorbiri cu istorici, scriitori şi oameni de ştiinţă (C. Daicoviciu, G. Dimisianu, Şt. Aug. Doinaş, N. Manolescu, Valeriu Râpeanu, Radu Tudoran, M. Beniuc, Gr. Moisil), mese rotunde ca, de exemplu, M. Eminescu şi conştiinţa românească, la care participă Şerban Cioculescu, Al. Dima, C. Noica, Sergiu Al-George, Al. Piru, Ion Biberi, sau Blaga filosof, cu participarea lui Al. Tănase şi A. Boboc. Sumarele revistei pe anii 1968 — 1982 au o tematică variată, începând cu literatura română — poezie, proză, teorie, critică şi istorie literară, etnografie şi folclor, continuând cu traduceri din literatura universală, până la probleme de cultură generală, istorie şi arheologie, şcoală, învăţământ ş.a. Critica literară este reprezentată de Adrian Marino, Nicolae Manolescu, Emil Mânu, Mihai Neagu Basarab, A. I. Brumaru. O rubrică interesantă este cea intitulată „Genul proxim", în care Aurel Tănăsescu, Ion Hobana şi Tudor Popescu discută problemele literaturii de anticipaţie şi de aventuri. A. repune în circulaţie numele unor scriitori care au debutat înaintea celui de-al doilea război mondial (V. Copilu-Cheatră, Testamentul lui Horia, 3/1980), publică texte inedite (O scrisoare a lui Liviu Rebreanu, 1/1982), organizează Serile „Astrei", în care se discută despre Noua calitate în gândirea artistică (1/1980) sau despre Romanul uzinei şi uzina subiect de roman, la care îşi spun cuvântul
A.	I. Brumaru, Ion Itu, M.N. Rusu şi Mihai Ungheanu (2/1980). M. N. Rusu publică fragmente din Dicţionarul scriitorilor braşoveni, Ion Itu, articolul George Bariţiu, patriot, istoric şi publicist,
m acesi număr:
acad, ZAHARIA STANCU - ION PAS EUGEN JEBELEANU - TUDOR OORTEA acad. EMIL POP
inedit:
LUCIAN BLAGA SEXTIL PUŞCARIU
Astra
Dicţionarul general al literaturii române 266
Adolf Menschend(5rfer, versuri inedite traduse de Adrian Hamzea. Alţi colaboratori: Dumitru Borţun, Anatol Ghermanski, Ion Frunzetti, Dan Grigorescu, Viorel Cosma, Vasile Oltean, Adrian Păunescu, Ovidiu Moceanu, Florin Şindrilaru, Marius Pop, Ion Ungureanu, Dan Orghidan.	I.	H.
ASTRA MARAMUREŞULUI, organ săptămânal al despărţământului Maramureş al Astrei apărut la Sighet, în două serii, din 4 februarie 1927 până la 25 decembrie 1937. Redactori la cea dintâi serie sunt V. Ilea şi V. Bergheanu; seria a doua apare (bilunar şi lunar) sub conducerea unui comitet, de la 1 ianuarie 1933, doar cu titlul „Astra" şi cu subtitlul „Organ al despărţământului Maramureş". Revista este un fel de arhivă spirituală a Maramureşului, publicând în mod sistematic documente şi incursiuni istorice despre istoria ţinutului (Din vechile diplome maramureşene de Ion Bilţu-Dăncuş; Maramureşul de Ov. V. Mihăilescu, Oameni din Maramureş, Scriitori maramureşeni: Artemiu Homorodeanu, publicate de V. Bergheanu; Doina Maramureşului, Legenda Rozavlei, Muzeul etnografic al Maramureşului de Emil Al. Micle etc.). Articole pe teme asemănătoare semnează şi Mihai Bologa, V. Lazăr, Toma Murgoi-Jiboteanu, Andrei Radu, M. Iosivaş, C. Ionescu-Olt ş.a. Literatura este foarte bine reprezentată, fie printr- un adevărat contingent de scriitori locali, fie prin atragerea unor colaboratori valoroşi. Dintre scriitorii locali sunt de amintit Mircea Bosânceanu,
C.	Ionescu-Olt, Toma Murgoi-Jiboteanu, Emil Al. Micle, V. I. Bergheanu, G. Grecea, M. Iosivaş, Gh. Şt. Cazacu, I. Gr. Slujeru, I. Berinde, care semnează atât poezie, cât şi proză şi comentarii critice. Astfel, V. Bergheanu scrie despre Alecsandri şi Coşbuc, C. Ionescu-Olt despre I. Al. Brătescu-Voineşti şi N. Bălcescu, M. Frunză despre Al. Macedonski şi Pavel Al. Macedonski, Dragomir Zavostin despre Eminescu, M. Iosivaş comentează Răscoala lui Liviu Rebreanu, Priveliştile româneşti ale lui Al. Bădăuţă, Lupii lui Dinu Nicodin, Ion Ion volumul de poezii Sincere de T. Murgoi-Jiboteanu, ca şi romanul lui G. M. Zamfirescu Maidanul cu dragoste sau nuvelistica lui Ioan Slavici. De mare valoare pentru cititorii revistei era rubrica „Antologie", unde sunt reproduse poezii de Barbu Nemţeanu, Ion Minulescu, Camil Baltazar, Oreste, Artur Enăchescu, A. Toma, Alfred Moşoiu, Demostene Botez, Al. O. Teodoreanu, V. Russu-Şirianu, Al. Mateevici. Se mai publică versuri de Nichifor Crainic (Amintirile, în taină), Ion Pillat (Moş Gheorghe jitarul, Ştrul Leiba, Ilinca lui Ion, Anisia, Părintele Niculai, Vlad plugarul), G. Topîrceanu (Balada Popii din Rudeni), Otilia Cazimir (Lumini şi umbre), Mihai Codreanu (Nemurirea, Poveste veche), Ada Umbră (Voi plopi înalţi..., Noapte de vară, Strofe mici din vremuri mari ş.a.), Pavel Al. Macedonski (Singurătate), dar şi reproduceri din Eminescu (Cu mâne zilele-ţi adaugi...), Coşbuc (Pe deal, Cântecul junelui), Al. Macedonski (Pădurea), I. Al. Brătescu-Voineşti (schiţa Rătăcire) ş.a. Sunt reluate în A. şi articole de Ion Lupaş, G. Bogdan-Duică, Ion Breazu şi chiar articole de avangardă, precum Arta modernă şi publicul: cubismul şi expresionismul de Tasso Marchini. Revista îşi atinge apogeul în 1933 şi îşi pierde
importanţa prin 1937, devenind tot mai mult un oficiu de publicare a comunicatelor Astrei.	M.	Pp.
ASTRA NOUĂ, revistă apărută la Bucureşti, bilunar, între 1922 şi 1933 (19 numere). Redactată de Ion Gorun şi continuând revista „Astra" (1915, 1916, 1918), A.n. este destinată unui public larg, principalul ei scop constituindu-1 popularizarea literaturii universale. Numai că schiţele, povestirile şi nuvelele simt selectate, în general, nu după criteriul valorii, ci după acela al accesibilităţii. Apar, în traduceri mediocre, nesemnate, puţini autori celebri (Cehov, Jokai Mor, Gorki, Maupassant), cele mai multe texte fiind adaptări după scriitori obscuri sau pur şi simplu proze anonime cu titluri precum Căutaţi femeia!, Dragoste pe nevăzute, Coconiţa schiloadă etc. Pe lângă acestea, revista mai publică articole despre viaţa unor personalităţi, maxime, anecdote, sfaturi medicale şi gospodăreşti. I.M.
ATANASIU, D. I. (8.IX.1888, Burdujeni-Suceava - ?), prozator şi gazetar. Fiu al unui institutor din Dorohoi, A. a absolvit liceul, apoi a avut o perioadă de peregrinări, cu slujbe temporare, prin ţară, când, din 1906, a şi colaborat la câteva periodice. Din 1919, devine ziarist profesionist, odată cu numirea sa ca redactor la ziarul „Unirea" (Bălţi), apoi la „Gazeta Bălţilor" (1920). La Craiova, este director la „Vremea nouă" (1921-1924,1927), redactor şi director-proprietar (împreună cu Al. Iacobescu) la „Dreptatea" (1925). Stabilit în Bucureşti, va fi redactor la „Curentul" (1928-1929), „Izbânda" (1934-1935), „Ordinea" (1936-1944, unde a fost şi prim-redactor), „Tribuna românească" (1946-1947). A mai colaborat şi la „Slove", „Lectura", „Rampa", „Ramuri". „Frontul Mărăşeşti ilustrat" ş.a. Semnând şi A., At, D. A., Dan, D.I.A., D.I. Amian, Nyusu, el a scris mii de articole pe cele mai diferite teme, de la faptul divers la comentarii culturale şi artistice. Pentru A., gazetăria era expresia imediată a reacţiei emotive la contactul cu evenimentele vieţii, a nevoii de sinceritate şi a dorinţei de ameliorare a existenţei sociale.
Proza lui A. este în bună măsură, prin teme şi interpretare, o continuitate a scrisului jurnalier. Eroul din Nyusu (1937) este un ziarist, a cărui biografie (asemănătoare cu a autorului) ilustrează ideea centrală a romanului — viaţa omului este supusă fatalităţii. Alternarea relatării naratorului cu confesiunile personajului principal, tonul general, ritmul precipitat dau un oarecare dramatism textului epic. Interesant este şi profilul personajului-narator, purtătorul de mesaj în privinţa sensului şi eficienţei literaturii. Femeiea, eterna poveste... (1945) este o încercare nereuşită de a demonstra cum, din uşurinţă şi inconştienţă, o femeie poate provoca ratarea şi moartea unui bărbat. Alte texte din periodice au un caracter de proză memorialistică — întâmplări din vacanţă, Generalul Stan Poetaş — sau sunt mici „fantezii"-, crochiuri, portrete lirice, pamflete. Povestea unei vieţi nefericite era şi subiectul „dramei în 4 acte" Străinul, jucată la Calafat, în 1923. A. a publicat şi câteva broşuri — Puncte de întuneric şi lumină în trecutul neamului românesc (1919), Amillcar Săndulescu, fiul eroului necunoscut
267 Dicţionarul general al literaturii române
Ateneu
(1924), Cei trei muşchetari (1938) -, care se înscriu în abundenta sa producţie gazetărească.
SCRIERI: Nyusu, Bucureşti, 1937; Femeia, eterna poveste..., Bucureşti, 1945.
Repere bibliografice: Geo A. Borzea, „Nyusu", roman de D. I. Atanasiu, „Mişcarea", 1937,1830; Al. Iacobescu, D. I. Atanasiu, „Nyusu", CTC, 1937,7-8.	C.T.
ATANASIU, Gheorghe (14.VIII.1902, Făurei, j. Vrancea -19.VII.1974, Timişoara), prozator. Fiu al lui Iftimie Atanasiu, notar, şi al Anetei Atanasiu, „maestră de lucru de mână", A. a urmat şcoala primară în satul natal, apoi Şcoala Normală la Bârlad/iar în continuare, până în 1927, cursul medico-peda-gogic la Universitatea din Cluj. Concomitent, a funcţionat ca învăţător suplinitor în comuna putneană Soveja, ca învăţător în comuna natală, apoi în comuna Răpsig (din judeţul Arad), până în 1927. Timp de trei decenii (până în 1967) a fost profesor, director şi director de studii la Aşezământul pentru ocrotirea surdo-muţilor (şcoala profesională specială de surdo-muţi) din Timişoara. Ca profesor în domeniul medico-pedagogic, a publicat numeroase manuale şcolare, studii şi articole în toate revistele de specialitate, până în 1968. A fost membru fondator şi secretar general al Asociaţiei Scriitorilor Români din Banat „Altarul cărţii".
Activitatea literară a însemnat, pentru A., o prelungire a celei didactice, atât în ce priveşte scopul, cât şi, uneori, mijloacele. Participant la anchete sociologice în sate bănăţene, a cunoscut îndeaproape realităţile sociale, etnice şi folclorice ale împrejurimilor Timişoarei, pe care le-a făcut apoi cunoscute în numeroase articole publicate. De altfel, satul românesc (bănăţean, în speţă) i-a îndemnat în mod obişnuit condeiul când a fost vorba să se încerce şi în literatură. Debutând în 1925, în „Tribuna nouă", cu o schiţă din viaţa învăţătorilor de la ţară,
A.	va continua să publice, constant, până după 1945, în „Ţara", „Vestul", „Progres şi cultură", „Graniţa", „Banatul literar", „Ştirea", „Luceafărul", „Colţ de ţară", „Biruinţa", „România de Vest", „Fruncea", „Provincia", „Banatul" ş.a. în genere, optica schiţelor şi povestirilor este a intelectualului sătesc îndatorat unui sămănătorism întârziat. Greu desprinse de lecţia de morală sunt şi romanele lui A. Adelina (1934), roman confesiv, intenţiona să fie o replică la Adela lui G. Ibrăileanu, prin acreditarea ideii că iubirea trupească nu este un „păcat". Amazoană fără gingăşie, Adelina rămâne un personaj confuz într-un roman minor. Nici Dezmoşteniţii (1935) nu are alt merit decât acela al priorităţii tematicii (lumea infirmilor). Predilecţia pentru situaţii-limită ajunge aici la paroxism şi generează pagini tipice de melodramă. Moara Roşie (1939) este o frescă a satului bănăţean dinainte şi de după Unirea din 1918. Paginile despre revolta locuitorilor din Moara Roşie şi înăbuşirea ei, precum şi acelea despre maşinaţiunile politicienilor după Unire au rigoarea documentului şi deseori concizie sugestivă şi convingătoare. A. este şi autorul piesei S-a spovedit un om, reprezentată în 1943 de Teatrul Naţional din Cluj. Recenzent sârguincios, A. a colaborat la mai toate periodicele bănăţene
dintre 1930 şi 1965, dovedind, dacă nu un gust deosebit, cel puţin profesarea unor principii etice ireproşabile. A fost îngăduitor cu scriitorii locali (Dridri Goroniţă, Al. Ţinţăriu, Dorian Grozdan, Ilie Enea ş.a.), prezentaţi fără discernământ critic. Sensibil totuşi la literatura de valoare, a consacrat cronici de bună calitate unor scrieri ale lui T. Arghezi, L. Rebreanu, M. Sadoveanu G. Ibrăileanu. Deşi a colaborat şi la periodice din Bucureşti sau din alte oraşe, A. rămâne un autor strict provincial.
SCRIERI: Adelina, Timişoara, 1934; Dezmoşteniţii, Timişoara, 1935; Moara Roşie, Bucureşti, 1938; S-a spovedit un om, Timişoara, 1943.
Repere bibliografice: Romulus Demetrescu, „Dezmoşteniţii", PLI,
1936,3-4; Paul I. Papadopol, Un nou romancier: Gh. Atanasiu, „Cuget clar", 1937,597-598; G. M. Ivanov, Simfonie literară în Banat, RML, 1940, 39; Ţirioi, Premise, 46-56; Gr. Popiţi, Pe cărările tinereţii, Timişoara, 1979,
46-56; Ungureanu, Imediata, 1,181-186; Dan Mănucă, Johann Muller als Sprachrohr seines Autors Gheorghe Atanasiu, „Beitrăge zur deutschen Kultur" (Freiburg), 1986,4; Mănucă, Analogii, 250-260.	D. M.
ATENEU, revistă de cultură care apare la Bacău, lunar, din august 1964 până în ianuarie 1975, apoi trimestrial, din februarie 1975 până în mai 1982 şi din nou lunar din iunie 1982. Primul redactor-şef este Radu Cârneci, iar secretar general de redacţie, Stelian Nanianu; prezentare grafică: Cicerone Cerne-gura. Comitetul de redacţie este alcătuit din Iulian Antonescu, George Bălăiţă, Victor Enăşoaie, Iulia Hălăucescu, Olimpia Hrişcă, Victor Kernbach, Alexandru Radian. Redactori-şefi au mai fost, succesiv, Constantin Călin (1973-1974), Dumitru Mitulescu (1974-1979), Petru Filioreanu (1979-1982), George Genoiu (1982-1989), Sergiu Adam (din 1990). Din colegiul de redacţie au mai făcut parte, de-a lungul vremii, Mihai Sabin, Vasile Sporici, Ovidiu Genaru, Ioanid Romanescu, Gheorghe Popovici, Horia Gane, Eugen Uricaru, Calistrat Costin, Vlad Sorianu, Eugen Verman, Carmen Mihalache-Popa, Victor Mitocaru ş.a. Amintind tradiţia interbelică a revistei, de la numărul 1/1972, respectiv 6/1983, sunt menţionaţi pe frontispiciu fondatorii seriei 1925-1927 („Ateneul cultural"), George Bacovia şi Grigore Tăbăcaru. De la numărul 1/1974, subtitlul „Revistă de cultură" devine „Revistă social-cultu-rală". în articolul-program din primul număr, intitulat Cu sentimentul demnităţii, se arată că A. îşi propune să fie o revistă „cu un profil multilateral, oglindind creaţii literar-artistice şi ştiinţifice, precum şi aspecte ale culturii de masă". Recunoscân-
Ateneu
Dicţionarul general al literaturii române 268
du-se drept „rod al revoluţiei culturale", noua publicaţie promite că va fi „o tribună de afirmare a noii vieţi spirituale". Mai accentuat după 1974, servilismul ideologic al revistei nu va afecta totuşi prea mult partea ei propriu-zis literară, alături de nenumăratele editoriale şi reportaje cu caracter propagandistic continuând să se publice o literatură de bună calitate şi extrem de variată. îmbrăţişând domenii variate şi beneficiind de aportul unor colaboratori valoroşi, A. a încercat să fie o revistă echilibrată, în care să-şi găsească locul atât tradiţia, cât şi actualitatea şi în care să poată fi citiţi autori din toate generaţiile şi texte de toate genurile. Această opţiune pentru echilibru şi diversitate este evidentă, de pildă, în cazul poeziei apărute aici de-a lungul anilor. Pot fi întâlnite creaţii inedite ale unor importanţi poeţi interbelici: Vasile Voiculescu (Epidaur, Maturitate, 10/1965; Palatul de marmură neagră, Aur, Gheţarul Chiparosul din Lido, Deznădâjduirea Oceanului, 9/1970), Ion Vinea (Ispită, Retorsus, 10/1965) ş.a. Apar grupaje lirice, uneori ample, ale unor poeţi de seamă din aşa-zisa „generaţie a războiului", precum Ion Caraion, Ştefan Aug. Doinaş, Virgil Teodorescu, şi, mai ales, poeme ale unor autori aflaţi în plină afirmare în anii '60 şi '70: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Marius Robescu, Mircea Ciobanu, Petre Stoica, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Mihai Ursachi, Constanţa Buzea, Gheorghe Tomozei, Radu Cârneci. Nu lipsesc însă nici optzecişii Mircea Cărtărescu, Ion Stratan, Gellu Dorian, Dorin Popa, Magda Cârneci. De observat că, deşi evită în genere regionalismul cultural şi literar, A. rezervă un loc aparte unor remarcabili poeţi originari din Moldova, între aceştia aflân-du-se şi Ovidiu Genaru, Ioanid Romanescu, Mihai Sabin, iar la rubrica „Lyceum" apar versuri ale unor tinere talente locale. La fel de variată şi adesea de bun nivel este proza publicată în revista băcăuană. Cu schiţe, povestiri sau scurte nuvele colaborează, între alţii, Sorin Titel, Dumitru Ţepeneag, Gabriela Adameşteanu, Mircea Nedelciu, Cristian Teodorescu, Petru Cimpoeşu, iar cu fragmente de roman Eugen Barbu (Princepele), Eugen Uricaru (Vladia), care de altfel a debutat în A. (1/1966), Dana Dumitriu (Prinţul Ghica), Bedros Horasangian (Sala de aşteptare), Petru Popescu, Norman Manea, Bujor Nedelcovici, Corneliu Ştefanache. Nu este neglijată nici proza nonficţională, ilustrată cu succes de Petru Comarnescu (Jurnal de călătorie, 6/1965) sau de George Bălăiţă, ale cărui tablete epico-eseistice au apărut constant, începând cu 1974, la rubrica „Rondul de noapte". Cu toate că spaţiul ce i se acordă este mai redus, dramaturgia este prezentă în sumarul revistei prin câteva titluri demne de reţinut: drama istorică Dimitrie Cantemir de Eusebiu Camilar (inedită, 11/1973), poemul dramatic Steaua Zimbrului de Valeriu Anania şi în special o serie de fragmente din piesele lui George Genoiu (în colivie, Casa noastră, Conversaţie în oglindă). Un loc privilegiat în economia publicaţiei îl deţin critica şi istoria literară, interesul îndreptându-se, pe de o parte, spre o permanentă punere în discuţie şi evaluare a literaturii contemporane, pe de alta, spre o continuă recuperare şi valorificare a tradiţiei. Cea dintâi preocupare e vădită nu numai de tematica anchetelor lansate periodic (Poezia tinerilor în reviste, Ce e nou în poezia românească?, Condiţia criticului tânăr, Situaţia „prozei
scurte" etc.), ci şi de abundenţa şi calitatea criticii practicate aici, fie că e vorba de „cronica literară" ţinută, în decursul anilor, de Constantin Călin, Vlad Sorianu, Al. Protopopescu, Ion Pop, Emil Nicolae, Vasile Spiridon, fie că e vorba de articolele semnate de Gheorghe Grigurcu şi Cristian Livescu (la rubrica „Varietăţi critice"), de Nicolae Manolescu (titular, între 1984 şi
1990,	al unei excelente rubrici, „Aperto libro") sau de Eugen Simion, care comentează, de exemplu, poezia lui Gellu Naum (8,9/1983) şi a lui Mircea Dinescu (1,2/1984). Cealaltă intenţie a revistei, de reactualizare critică a moştenirii literare, este demonstrată de numerele omagiale consacrate clasicilor, de evocarea sistematică a unor scriitori din prima jumătate a veacului al XX-lea şi de restituirea unor texte inedite ale acestora. Contribuţiile istorico-literare şi exegetice nu sunt deloc puţine şi între ele se numără cele ale lui Vladimir Streinu (Sadoveanu, 7/1966), Al. Piru (Viaţa lui Vasile Alecsandri), Mihai Drăgan (Programul critic al lui Ibrăileanu), I. Constantinescu (comentarii eminesciene la rubrica „Confluenţe"), Ion Rotaru (fragmente din O istorie a literaturii române). Tot o expresie a ataşamentului faţă de valorile trecutului este adevăratul cult al lui Bacovia, pe care revista îl întreţine, încă de la apariţia ei, prin diferite mijloace: numere dedicate parţial sau integral marelui poet (10/1966, 9/1973, 3/1975, 3/1977, 9/1991, 10/1992), publicarea unor postume inedite (între care Divagări utile, 10/1966), a unor poeme închinate lui de poeţi contemporani şi a unor traduceri din opera sa (de pildă cele în franceză, aparţinând lui Romulus Vulpescu şi lui Emanoil Marcu), înfiinţarea unor rubrici speciale („Bacoviana", „Bacovia după Bacovia", „Teme bacoviene"), unde sunt găzduite aproape număr de număr comentarii ce abordează din multiple unghiuri creaţia scriitorului. Căutând să fie o publicaţie cât mai completă, A. dă o mare atenţie nu doar literaturii autohtone, ci şi celei universale, aşa cum o atestă numeroasele rubrici de recenzii şi comentarii critice („Cronica traducerilor" de Laurenţiu Ulici, „Scriitori străini contemporani" de Leonard Gavriliu, „Permanenţe" de Al. Husar) sau de traduceri („Orfeu", „Accente", „Meridiane literar-artistice", „Din poezia lumii", unul dintre colaboratorii consecvenţi fiind Ştefan Aug. Doinaş). în ce priveşte traducerile, acestea sunt de găsit şi în afara rubricilor menţionate şi reprezintă cele mai diverse literaturi, epoci şi genuri. Din lungul lor şir se pot reţine scrieri celebre precum Cântarea Cântărilor (versiunea lui Radu Cârneci), Imnurile orfice (Ion Acsan), versuri de Petrarca, Omar Khayyam, Holderlin, Keats, Trakl, Rilke, Lorca, proze ale unor autori moderni, ca James Joyce, Hermann Broch, Kafka, Elias Canetti, Faulkner, Beckett, Camus, Umberto Eco, sau fragmente din opera unor scriitori români din exil: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran. în plus, la capitolul traduceri se cuvin semnalate cele câteva încercări de transpunere în limbi străine a Luceafărului lui Eminescu (în franceză: George Pruteanu, 6/1970, şi Emil Vasiliad, 6/1971; în engleză: Ştefan Avădanei şi Al. Pascu, 6/1971). Alţi colaboratori: Romulus Vulpescu, Valentin Silvestru, D. Vatamaniuc, Constantin Cubleşan, Al. Săndulescu, Mircea Popa, Mircea Tomuş, Nae Antonescu, H. Zalis, Florin Mihăilescu, C. D. Zeletin, Florian Potra, M. R. Iacoban,
269 Dicţionarul general al literaturii române
Ateneul
Florin Mugur, Ion Apetroaie, Saşa Pană, Mihail Grădinaru, Dan Mănucă, George Munteanu, Ion Biberi, Constantin Ciopraga, Matei Călinescu, I. D. Lăudat, Adrian Marino, Liviu Petrescu, Emil Mânu, Liviu Leonte, C. Trandafir, Al. Zub, Elena Piru, Elvira Sorohan, Mihai Cimpoi, Z. Ornea. I.M.
ATENEUL CULTURAL, revistă care a apărut la Bacău, lunar, între 1925 şi 1927, sub îngrijirea lui Grigore Tăbăcaru şi George Bacovia, având subtitlul „Literatură, artă, ştiinţă"; de la numărul 4 îşi schimbă titlul în „Ateneul literar", numărul 10 poartă titlul „Ateneul", iar la numărul 13 se revine la titlul iniţial. Deşi marcată de un oarecare provincialism, datorat în primul rând lipsei unor colaboratori de prestigiu, revista se distinge totuşi prin amprenta inconfundabilă lăsată asupra ei de poetul George Bacovia. Acesta, împreună cu celălalt redactor, Gr. Tăbăcaru, i-a imprimat un caracter modem, definit de opţiunea limpede pentru estetica simbolistă. Asumarea acesteia transpare fără echivoc atât din câteva texte critice semnate de Gr. Tăbăcaru (articolele Asupra originii simbolismului şi Despre Bacovia), cât şi, mai ales, din literatura publicată de revistă. Se disting, înainte de toate, o seamă dintre poemele lui Bacovia însuşi. între altele: Note de primăvară, Singur, Scântei galbene, Umbra, Amurg, Toamnă, Nocturnă, Plumb de iarnă, Fanfară. în A.c. sunt tipărite apoi câteva poezii inedite ale lui Ştefan Petică, privit ca an însemnat reprezentant al simbolismului românesc, din nefericire dispărut prematur (Cântece de seară, între luptă şi vis), şi, de asemenea, versurile unor poeţi minori, dar având toţi, mai mult sau mai puţin, afinităţi cu orientarea simbolist-modernistă: Ion Amaru, N. Ţintă, Agatha Grigorescu, G.D. Apostol, Mihail D. Stamate, I. Negură, Gh. Ionescu, Eugeniu Ştefănescu-Est, Ed. Sbiera. Deşi privilegiază lirica, revista acordă suficient spaţiu şi prozei. în paginile ei apar pentru prima oară principalele scrieri în acest gen ale lui Bacovia: Nuvelă din trecut, Când cad frunzele, Târziu, în cafeu, în zadar, Dintr-un text comun, Ninsoare, Cântec târziu. Tot cu mici proze mai colaborează George Burcel, Alex. Şendrea (schiţa „rurală" intitulată Două suflete), Agatha Grigorescu (scrierile sentimental-fantastice Viziuni şi Macul roşu), N. Anghel (Locul de întâlnire). între preocupările publicaţiei se numără şi aceea a unor restituiri istorico-literare. în mai multe numere, Gr. Tăbăcaru dă la iveală (sub titlul Amănunte necunoscute din viaţa şi opera poetului) fragmente inedite din manuscrisele lui Ştefan Petică. Din sumar nu lipsesc nici traducerile, şi selecţia acestora oglindind predilecţia redactorilor pentru curentul simbolist (versiuni româneşti ale unor texte de Jean Moreas, Remy de Gourmont, Paul Verlaine ş.a.).	I.M.
ATENEUL ROMÂN, revistă literară şi ştiinţifică apărută la Iaşi de la 15 septembrie 1860 până în decembrie 1861, săptămânal şi lunar. Va publica — anunţa A.r. în programul său — „tratate" de ştiinţă, contribuţii la istoria literaturii, un „curier" ştiinţific, unul artistic şi literar, acte oficiale ale şcolii române, beletristică. Cercul redactorilor, mai toţi profesori (G. Mârzescu, I. Strat, I. Missail, Z. Columb), era dominat de V. Alexandrescu
(V. A. Urechia). De la 20 februarie 1861, el va fi singurul redactor al revistei, devenită acum organul unei societăţi lite-rar-artistice şi ştiinţifice. V. A. Urechia tipăreşte aici, sub titlul Poezia, fragmente din cursul său, Schiţări de literatură română. Sprijinindu-se pe bogate citate (din Aristotel, Tacit, Platon, Sofocle, Bossuet, Lamartine), cu trimiteri comparatiste, autorul încerca să definească specificul poeziei în raport cu filosofia, istoria şi ştiinţele şi să comenteze caracterele generale ale liricii româneşti. Spirit pedant, dominat de ambiţia unei precizii cvasiştiinţifice, Urechia nu ajunge decât la o caracterizare didactică şi discutabilă a etapelor de evoluţie ale acesteia în spaţiul naţional. O cercetare a fabulei (Fabulişti români), o lucrare intitulată Pasiunile şi simţimintele la românii vechi şi moderni, o alta consacrată teatrului popular (Irozii) îi aparţin tot lui V. A. Urechia, care a susţinut, de asemenea, „Curierul literar" (recenzii la V. Alecsandri, Al. Pelimon, A. T. Laurian, I. Missail) şi rubrica „Bele-arte", unde apar comentarii legate de primele manifestări ale picturii la noi. Cronica ştiinţifică aducea informaţii din epocă. Mai solide, prin colaborările lui
B.	P. Hasdeu, simt preocupările de istorie ale revistei. Hasdeu a dat portretele unor scriitori ce au lăsat observaţii asupra vieţii românilor în trecut (Ştefan Raicevich, bulgarul Spiridon Palauzov), o disertaţie despre Luca Stroici, un Chronicon Putnense, documente privind autonomia politică a României. AI. Papadopol-Calimah se ocupa de Originile censului şi legile agrare la români, I. Missail, de Unirea Principatelor. Revista a publicat descrieri ale unor cărţi rare (Critil şi Andronius sau Prologul tuturor sânţilor de mitropolitul Dosoftei), acte oficiale. Literatura beletristică era reprezentată de scrierile minore ale lui Romulus Scriban, încă elev, apoi student la Torino, debutant în A.r., de I. Ianov, D. Ralet, Gh. Tăutu, Gh. Sion, cu producţii ce se înscriu în sfera poeziei patriotice, de versurile lui B. P. Hasdeu, Th. Şerbănescu, I. V. Adrian şi Gh. Nichitachi, fabulist, imitator al lui AI. Donici. Aici V. Pogor traducea din Anacreon, P.-J. Cantel, P. Dupont, V. A. Urechia din satirele lui Juvenal şi, din Lucreţiu, De rerum natura.	S. C.
ATENEUL ROMAN, revistă culturală şi literară, cu apariţie lunară, editată la Bucureşti de la 15 ianuarie 1894 până la 15 decembrie 1895. A.r. continua, sub direcţia lui T. G. Djuvara, la un interval de 25 de ani, periodicul „Atheneul român" (1866-1869). în articolul-program intitulat Ateneul român. Precuvântare, C. Esarcu reamintea cititorilor revista predecesoare şi realizările ei, subliniind faptul că noua publicaţie ţinea, de asemenea, „să instruiască şi să moralizeze poporul", pentru „a crea în ţară un curent educativ", iar în al doilea rând, să ofere publicului operele originale şi „transcendente", intenţionând să publice, în acest scop, scriitori cunoscuţi, dar şi debutanţi. Programul schiţat conţine, comparat cu acela din 1866, şi câteva elemente noi. Mai întâi, o pronunţată nuanţă naţională. „Piatra angulară" trebuia să fie „amorul naţionalităţii române", „infiltrarea lui în toate fibrele româneşti". Apoi, se arăta interes pentru emanciparea femeii şi, în sfârşit, se dă o mare atenţie laturii estetice a educaţiei şi culturii.
Atheneul
Dicţionarul general al literaturii române 270
A.	r. nu a reuşit să joace, în câmpul literaturii române, un rol pe măsura ambiţiilor redactorilor. în acelaşi timp, ideile şi intenţiile literare nu erau formulate clar, într-o epocă de serioase frământări şi polemici ideologice sau estetice, în care orice scriitor se vedea obligat să adopte o poziţie estetică, să se alăture unei reviste sau unui cerc literar. Cu versuri au colaborat Th. Şerbănescu, Al. Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu, Th. M. Stoenescu, D. C. Ollănescu-Ascanio, H. G. Leca şi T. G. Djuvara (sub pseudonimul T. Ezneanu). Aici Şerbănescu traducea poezii din H. Heine şi Ada Negri, Duiliu Zamfirescu, din Leopardi şi Carducci, T. G. Djuvara, din Heine. Ciru Oeco-nomu publica romanul istoric, cu subiect din vremea Imperiului bizantin, Răzbunarea lui Anastase, iar Duiliu Zamfirescu, însemnări de călătorie străbătute de o subtilă ironie. Cu un vodevil intitulat în pragul scenei colabora I. D. Malla. Scarlat I. Ghica traduce şi publică în A.r. tragedia Iuliu Cezar a lui Shakespeare. Un fragment din studiul monografic despre V. Alecsandri de N. Petraşcu apărea la rubrica „Litere", alături de articole scrise de L. Bachelin (despre literatura populară),
A.	Demetriescu, T. G. Djuvara, profesorul botoşăneanN. Răutu (Satira literară la români), L. Şăineanu (Din basmele românilor), Gh. Adamescu (Viaţa militară în poezia poporului român). N. Ionescu, V. A. Urechia, N. Kretzulescu şi G. I. Ionnescu-Gion participau cu lucrări dedicate unor probleme de istorie. Lui N. Bălcescu i se publică testamentul, inedit până atunci, iar lui M. Kogălniceanu o scrisoare, de asemenea inedită, adresată în 1837 lui Gh. Asachi. Atenţia dată folclorului este, de asemenea, remarcabilă. Se publică şi câteva recenzii, printre altele la Poezii populare din Transilvania (1893), culegerea lui I. G. Bibicescu şi Alte basme culese din gura poporului (1893), volumul lui D. Stăncescu.	R.Z.
ATHENEUL, revistă culturală şi literară din care au apărut treizeci de numere, la Galaţi, între 1 ianuarie şi 31 iulie 1884. Iniţiatorul şi redactorul publicaţiei, învăţătorul Gr. Petrovanu, nu urmărea să facă din A. un difuzor de literatură originală, ci să trezească interesul tineretului pentru lecturile bune, instructive. Semnalând, în articolul Câteva cuvinte, predilecţia pentru scrierile frivole, în limbi străine sau traduse într-o „limbă plină de barbarisme", care „strică limba şi lăţesc cangrena morală a societăţii noastre", Gr. Petrovanu îşi propunea să activeze pentru îmbunătăţirea moravurilor şi a obiceiurilor politice, pentru cultivarea limbii şi pentru a atrage cititorii către o literatură corespunzătoare sub raport etic şi estetic. S-au publicat şi multe încercări literare ale poeţilor gălăţeni. Lista versificatorilor care au colaborat la A. cuprinde pe A. Antoniady,
C.	Camiliu, C. Constantinescu, A. Ionescu, N. B. Muntenescu, G. Rarincescu şi G. Veveriţă. C. Constantinescu şi A. Antoniady erau şi autorii unor naive poeme în proză, iar ultimul mai tipăreşte o nuvelă pesimistă, sumbră. Dintre scriitorii consacraţi, cel mai frecvent publicat era V. Alecsandri. De o popularitate aproape egală se bucura D. Petrino, ale cărui versuri erau reproduse, probabil, din volumul Lumini şi umbre (1870). Gr. Petrovanu şi C. Camiliu aveau şi veleităţi de critici literari.
Primul, într-un studiu cam didactic, dar deosebit de informat, consacrat fabulei, urmărea istoria speciei în Antichitate şi în clasicismul francez. Articolul Fabula „Curcile" de V. Alecsandri, al celui de-al doilea, pleca de la analiza fabulei cu acest titlu pentru a încerca să stabilească locul pe care poetul îl ocupă în literatura română. Trăsătura dominantă a poeziei lui Alecsandri ar fi fost duioşia; simţul naturii şi observaţia socială erau celelalte elemente principale care îi caracterizau literatura. S-au făcut traduceri din Istoria naturală a lui Buffon, din Voltaire (Istoria lui Carol al XH-lea), din scrierile lui Fenelon şi Marmontel, din versurile lui Lamartine. Lui Goethe i se dă o atenţie deosebită, iar traducătorul său, A. Antoniady, dovedeşte posibilităţi mult mai mari decât în încercările sale literare originale. S-au mai tradus o parte din fabulele lui Esop şi câteva fragmente din scrierile ştiinţifice ale lui L. Biichner. R.Z.
ATHENEUL ROMÂN, revistă culturală şi literară care a apărut la Bucureşti între 1 iunie 1866 şi august 1869, la început o dată pe lună, apoi neregulat. A fost organul Societăţii pentru construirea Ateneului Român, condusă de C. Esarcu. Din comitetul de redacţie făceau parte V. A. Urechia şi C. I. Stăncescu. Rubricile erau intitulate „Programul conferinţelor Ateneului", „Cronica Ateneului", „Educaţiune-instrucţiune", „Belle-arte" şi „Maxime". Se publicau şi lucrări literare originale sau traduceri. Scopul revistei, enunţat în mai multe articole editoriale, era de a participa la instruirea poporului şi la îmbunătăţirea moravurilor, prin publicistică şi conferinţe care să difuzeze cunoştinţe ştiinţifice şi filosofice.
Spre deosebire de alte reviste ale timpului, care tipăreau, de cele mai multe ori, reproduceri din literatura scriitorilor consacraţi şi rar scrieri inedite, A.r. a obţinut versuri noi de la poeţi ca D. Bolintineanu, G. Creţeanu, N. Nicoleanu şi Gh. Sion. Lui C. Stamati i s-au reprodus poezii din volumul Muza românească (1868), iar I. Heliade-Rădulescu şi-a republicat aici multe dintre versurile şi articolele critice mai vechi. Revista obişnuia să colaboreze direct cu autorii, încercând să-i grupeze în jurul ei, după modelul „Convorbirilor literare". Această iniţiativă nu a avut însă rezultatul aşteptat.
B.	P. Hasdeu şi-a tipărit în A.r. câteva studii istorice, iar G. Missail un amplu articol despre datini, moravuri şi despre literatura folclorică, precum şi un altul în care analiza muzica populară. în afară de cronici plastice, C. Esarcu a mai scris şi comentarii la spectacolele Teatrului Naţional din Bucureşti, prilej de a discuta menirea primei instituţii scenice româneşti şi structura repertoriului dramatic. Tot de situaţia teatrului românesc se ocupă şi Şt. Vellescu, într-o conferinţă ţinută la Ateneul Român şi publicată, după aceea, în revistă. Şt. Vellescu semnalează, printre primii, influenţa negativă pe care „drama de bulevard" o are asupra moravurilor. în acelaşi timp, remarcă situaţia dramaturgiei autohtone, obligată să abandoneze subiectele naţionale şi să imite modelele străine pentru a rezista concurenţei. Teatrul românesc, scria Vellescu, trebuie să devină un instrument de cultură şi educaţie, care să se adreseze tuturor claselor sociale şi să trezească în conştiinţele
2 71 Dicţionarul general al literaturii române
Aurora
spectatorilor cele mai frumoase sentimente patriotice, precum şi iubirea de libertate. Alte articole de critică literară au publicat V. A. Urechia şi C. Aristia. Tot în A.r., Aristia a tipărit mai multe fragmente din traducerea îliadei de Homer.	R.Z.
ATHENEUM, publicaţie care a apărut la Iaşi şi la Bucureşti, de şase ori pe an, din februarie 1935 până în ianuarie 1940, cu subtitlul „Revistă de ideologie şi ştiinţă a liceelor militare". Directorii publicaţiei erau general Dumitru Marţian şi colonel Ion S. Dumitrescu; redactor-şef: Mihai Uţă; secretar de redacţie — D. Popovici. De la numărul 2 din 1935 director este şi colonel Ion Stănescu. Din 1937 publicaţia se mută la Bucureşti, apare trimestrial şi se subintitulează „Revista învăţământului liceelor militare", fiind condusă de un comitet format din Ion Ionescu Bujor, N. Pandelea, P. Marinescu, M. Moldovan. Urmărind programatic să facă din şcoală „un factor de cultură cu o rază de acţiune mai cuprinzătoare", A. acordă o atenţie specială mişcării ideologice, literare şi ştiinţifice din ţară şi din străinătate. Dacă nu publică deloc literatură propriu-zisă, în schimb studiile de pedagogie, filosofie, estetică, istorie şi istorie literară sunt bine reprezentate şi au adesea o remarcabilă ţinută academică. Printre colaboratorii revistei s-au numărat câţiva autori de prestigiu, ca Ion Pillat (Tradiţie şi modernism, Specificul românesc în lirica noastră modernă, Poezia pură la Eminescu), Tudor Vianu (eseul Artă şi natură), istoricul literar
D.	Popovici şi clasicistul D. M. Pippidi. Alţi colaboratori: Ovidiu Papadima, Mircea Mancaş, Aug. Z. N. Pop, G. Ivaşcu, Gonstantin-Stelian, M. Botez, M. Chirnoagă, Dionisie Petrovan.	I.M.
AURORA, calendar literar, ilustrat, apărut în anul 1881 la Bucureşti. Era editat de librarul şi poetul G. O. Gârbea, care avea intenţia să inaugureze, cu acest volum, o serie de calendare literare anuale. Editorul şi-a asigurat colaborarea poeţilor
1.1.	Roşea şi I. N. Polychroniade. Tot ca autor de versuri participa la alcătuirea acestui calendar şi B. Delavrancea, care republica poezia Plecăm, extrasă din ciclul Poiana Lungă -Amintiri, apărut în anul 1878. P. Ispirescu dădea trei frumoase prelucrări de basme populare, iar A. Lupu- Antonescu, schiţe cu caracter social. Erau republicate şi câteva dintre poeziile lui Al. Depărăţeanu şi G. Mulţescu, precum şi o serie de proverbe turceşti din colecţiile lui Anton Pann. G. O. Gârbea îşi tipărea în calendar şi versurile proprii, fără valoare literară, alături de un şir de portrete biografice, bine scrise, ale lui C. Bălăcescu, Gh. Magheru ş.a.	R.Z.
AURORA, publicaţie care a apărut la Craiova, bilunar, între 20 mai 1903 şi 29 martie 1904, cu subtitlul „Revistă pentru literatură, ştiinţă şi artă". Interesantă prin varietatea textelor,
A.	conţine o legendă indiană, un fragment din lucrarea Zeii cetăţii de Fustei de Coulanges, un fragment din piesa luliu Cezar de Shakespeare, un articol detaliat despre Expoziţia internaţională de belle-arte de la Veneţia, numeroase versuri semnate de
N. Burlănescu-Alin, poezii populare culese de Şt. St. Tuţescu, cronici dramatice, rubricile „Hazuri", „Reclame", „Poşta redacţiei", „Ştiri"şi „Cugetări".	I.H.
AURORA, publicaţie care a apărut la Bucureşti, de trei ori pe lună, între 30 ianuarie şi 1 iulie 1906, cu subtitlul „Revistă literară şi istorică". Cu profil de cultură armeană, A. conţine traduceri din literatura armeană veche şi nouă, note biografice, articole despre tradiţii şi obiceiuri ale armenilor din ţară şi din străinătate. Rubrici: „Din istoria Armeniei", „Armenii în Franţa", „Cronică teatrală", „Aurora în provincie", „Ecouri". Colaborează cu versuri Petru Vulcan, Gr. Yamgaci, iar cu proză, Gr. Goilav, Gr. Zarban. Textele literare ale scriitorilor armeni sunt însoţite de scurte biografii. Se republică un text din
B.	P. Hasdeu, despre Mănăstirea Argeş.	I.H.
AURORA, publicaţie care a apărut la Bucureşti, zilnic, între 23 octombrie 1921 şi TI noiembrie 1937. Director: N. Lupu (1921-1924); de la 24 iunie 1924, devine „organ al Partidului Naţional Ţărănesc". A. îşi propune să răspândească cultura şi învăţătura în rândul ţăranilor. Rubrici: „Chestiunea zilei", „Ştirile zilei", „Revista revistelor", „Ultima oră". La suplimentul apărut în corpul ziarului la 7 ianuarie 1924, intitulat „Aurora literară, artistică, socială", colaborează N. Davidescu, George Silviu. Sporadic, apar cronici dramatice semnate de N. Davidescu, cronici plastice aparţinând lui D. Caselli, dar şi cronici literare scrise de Andrei Branişte. Numărul 751/1924 conţine o pagină închinată lui Anatole France. începând cu primul număr din 1921, apare, în foileton, traducerea romanului Zeilor li-e sete de Anatole France. Alţi colaboratori: V. V. Haneş, C. Stere, Eugen Crăciun, G.M. Vlădescu, T. Teo-dorescu-Branişte, Marcu Beza.	I.H.
AURORA, revistă care a apărut la Oradea, săptămânal, din 24 decembrie 1922 până în 15 iunie 1923, sub direcţia lui G. Bacaloglu. Redactori sunt George A. Petre, Kereszturi Sândor, Salamon Lâszlo. Subtitlul publicaţiei este „Literară, artistică, teatrală, socială. Irodalom, miiveszet, szinhâz, tărsadalom". în articolul Programul nostru, redacţia revistei îşi anunţa clar intenţiile: în noua situaţie istorică generată de Unirea din 1918, urma să contribuie la mai buna cunoaştere a celor două principale etnii care convieţuiesc în Transilvania. Ideea reconcilierii româno-maghiare e repetată în articolul Noi orizonturi, tot din primul număr, şi reluată apoi, sub diverse forme, în multe editoriale. De pildă, în cel intitulat Am sosit prea devreme, în care, răspunzând unor obiecţii aduse publicaţiei, potrivit cărora timpul reconcilierii n-ar fi sosit, redacţia afirmă: „...noi am început munca fiindcă apropierea între români şi maghiari ne apare ca o necesitate istorică şi, în vârtejul urii, noi vom fi puntea pe care ei se vor îmbrăţişa pentru a şterge păcatele veacurilor trecute." Necesitatea unei îmbunătăţiri a relaţiilor dintre naţionalităţi e subliniată, de asemenea, în scrisorile deschise publicate sub titlul Păreri despre apropiere şi
Aurora
Dicţionarul general al literaturii române 2 72
semnate de scriitori precum Cezar Petrescu, Emil Isac, Franyo Zoltân şi Benedek Elek. Toate aceste texte, ca şi notele şi articolele culturale găzduite de rubricile dedicate teatrului, cinematografiei şi artei, apar în A. atât în română cât şi în maghiară, bilingvismul oglindind el însuşi dorinţa revistei de a fi o punte de comunicare între români şi maghiari. O expresie a acestei aspiraţii, şi cea mai importantă, o reprezintă numeroasele traduceri din cele două literaturi. Din literatura română sunt publicate în versiune maghiară poezii de Eminescu (Venere şi Madonă, Sonete, Melancolie, Glossa), Blaga, Goga, Pillat, Adrian Maniu, Coşbuc, Vlahuţă, Panait Cema, Victor Eftimiu şi proze de Caragiale, Rebreanu, Slavici, Sadoveanu, Agârbiceanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Corneliu Moldovanu, Eugeniu Sperantia, Constanţa Hodoş. Din maghiară în română sunt transpuse poezii de Petofi, Arany Jânos, Kiss Jozsef, Szep Erno, Gyoni Geza, Gyarmati Ferenc, Bartalis Jânos, Âprily Lajos, Victoria Keresztury-Diamandi şi proze de Ady Endre, Ligeti Erno, Jokai Mor, Moricz Zsigmond, Fr. Karinthy. Tot în traducere românească apare, în mai multe numere succesive, piesa într-un act Marioara de Korda Bela.	I.M.
AURORA, revistă de literatură care apare la Oradea, semestrial, din martie 1993, fiind editată de Societatea Oamenilor de Ştiinţă şi a Scriitorilor din Bihor. Colectivul redacţional este alcătuit din Ioan Derşidan, Ioan Ţepelea, Ion Simuţ. Reluând tradiţia începută în perioada interbelică de revista orădeană omonimă (1922-1923), noua A. doreşte să contribuie la stabilirea unui autentic dialog intercultural româno-maghiar şi, mai mult, la extinderea acestui dialog la întreg spaţiul central-euro-pean. Aşa cum arată Ion Simuţ în articolul Aurora - încotro? (3/1994), publicaţia îşi propune „o cunoaştere sistematică a identităţii culturale a Europei Centrale", pentru a fi „o sinteză inedită de provincialism şi europenism", care „să aducă în conştiinţa contemporanilor ideea acestei duble apartenenţe", astfel încât Bihorul să devină „un avanpost al integrării în Europa". Intenţia redacţiei s-a şi realizat, cel puţin în parte, prin deschiderea unor dezbateri sub titlul Ne putem înţelege noi şi ungurii? sau Dialogul româno-maghiar (1-2/1993), ca şi a unui „dosar" pe tema Identitatea Europei Centrale (2-3/1994), ultimul număr cuprinzând traduceri ale unor excelente analize de John Willet, Milan Kundera, Czeslaw Milosz, Vladimir Tismăneanu şi, de asemenea, eseuri de Radu Enescu şi Mircea Muthu, contribuţii istorico-literare de Mircea Popa. Mai puţin evidentă este tendinţa central-europeană în paginile consacrate literaturii propriu-zise, cele mai multe dintre textele de acest gen aparţinând unor autori autohtoni. Se publică versuri de Adrian Popescu, Teohar Mihadaş, Al. Andriţoiu, Ioan Moldovan, Ioan Ţepelea, Viorel Horj, proze scurte de Mircea Horia Simionescu, Bedros Horasangian, Florin Ardelean, Horia Alexandru Căbuţi, fragmente din jurnalele lui Paul Goma şi Victor Velea. Din sumarul revistei nu sunt absente nici teoria şi critica literară, ilustrate de Adrian Marino, printr-o secvenţă din Biografia ideii de literatură, de Nae Antonescu, care scrie despre mai multe periodice bihorene din trecut, de Valentin Chifor,
semnatar al unui mic studiu intitulat Felix Aderca şi receptarea criticii modeme, de Ioan Derşidan, cu un comentariu despre Craii de Curtea-Vecke. Alţi colaboratori: George Vulturescu, Haralamb Zincă, Grigore Scarlat, Stelian Vasilescu, P. Andrei, Liviu Podaru.	I.M.
AURORA ROMÂNĂ, revistă literară care a apărut la Pesta, bilunar, între 1 ianuarie 1863 şi 15 august 1865. Proprietar, editor şi redactor responsabil a fost preotul Ioanichie Miculescu, iar redactori, losif Vulcan, pentru primele opt numere (până la 22 aprilie 1863), şi M. Besanu. De fapt, lui Vulcan îi aparţin atât alegerea titlului, cât şi meritul de a fi organizat redacţia şi de a fi stabilit profilul periodicului. A.r., se specifică într-un „anunţ de prenumeraţie", va tipări, alături de contribuţii închinate vieţii sociale, istoriei naţionale şi limbii, literatură originală, traduceri, corespondenţe din toate părţile locuite de români, „într-un stil cât se poate de poporal". Angajamentele redacţiei acestei „foi beletristice", reluate în editorialul din primul număr şi în anunţurile următoare, vor fi în bună măsură respectate. După ce, în urma unui conflict cu Ioanichie Miculescu, Vulcan se retrage din redacţie, partea literară a revistei pierde din vioiciune şi diversitate, iar stilul devine greoi, limba încărcată de latinisme. Alături de losif Vulcan, versuri au publicat Justin Popfiu, Zaharia Boiu, I. Papiu, A. Densuşianu, V. Bumbac, Victor Rusu, At. M. Marienescu, Iulian Grozescu, Paul Dragu. Se republică poezii de Al. Pelimon şi
C.	D. Aricescu. Ca şi poezia (Cătră române de I. Vulcan, Adio Bucovinei de V. Bumbac, La România de I. Papiu ş.a.), proza este inspirată din istoria românilor sau din realităţile sociale transilvănene şi dă glas sentimentelor naţionale. Nuvelele şi schiţele aparţin lui I. Vulcan, Adelinei Olteanu, lui Pamfil Văleanu, I. S. Ventielu, M. Besanu, Iulian Grozescu. în afară de balade populare, At. M. Marienescu publică articole politice şi culturale. Din Boccaccio traduce A. Densuşianu; I. Vulcan şi I. Ioviţă transpun în româneşte, primul o nuvelă franceză, iar cel de al doilea o naraţiune germană; povestirea Fata boierului de Jokai M6r este tradusă de Paul Dragu. Articolul Cultura naţională, din 1863, semnat cu iniţiala N., pledează pentru o cultură şi o literatură bazate pe realitatea autohtonă. Doi ani mai târziu, când apare „Familia" lui Vulcan, publicaţia care răspundea mult mai hotărât necesităţilor culturale şi politice ale epocii, Ioanichie Miculescu hotărăşte să sisteze editarea revistei.	R.Z.
AURORA ROMANĂ, revistă care a apărut la Cernăuţi, lunar, între 1 august 1881 şi 15 decembrie 1882 şi între ianuarie şi august 1884, cu subtitlul „Organ beletristic-literar al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina". Redactor responsabil şi editor: Ion I. Bumbac. A.r. are un conţinut bogat: proză, cronici literare, literatură populară, istorie şi critică literară, cercetări filologice, bibliografii, ceea ce îl determină pe
I.I.	Bumbac să-i schimbe, în 1884, subtitlul în „Revistă ştiin-ţifică-literară". S. FI. Marian semnează articole despre obiceiuri, moravuri şi datini populare, I. Bumbac scrie despre manuscri-
273 Dicţionarul general al literaturii române
Avangardă
sele codicelui de la Voroneţ. în ultimul an de apariţie, pot fi citite studiul Din istoria limbii şi literaturii române, o critică la drama Despot- Vodă de V. Alecsandri, poezii din colecţia lui
D.	Petrino, urmate de alte studii de istorie şi filologie (nesemnate). Alţi colaboratori: T. V. Ştefanelli, Enea Hodoş, T. V. Păcăţian,
1.1.	Tuţescu, C. Morariu, Samson Bodnărescu.	I.H.
AUSONIA, publicaţie cu subtitlul „Caiete trimestriale de poezie italiană", apărută mai întâi la Focşani, în 1932-1933, iar apoi la Cluj, în 1934, seria cuprinzând în total cinci numere. Redactor şi traducător este Pimen Constantinescu. Destinate exclusiv publicării unor traduceri din lirica italiană, caietele conţin, fiecare în parte, o selecţie din creaţia câte unui autor italian. Preferinţele traducătorului se îndreaptă spre poeţii decadenţi şi sentimentali de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Astfel, se publică Poeme conviviale de Giovanni Pascoli, Patruzeci şi patru de sonete de Gabriele D'Annunzio, Cartea Marei de Ada Negri şi versuri ale unor autori minori precum Pietro Mignosi şi Gino Novelli. Transpunerile lui Pimen Constantinescu vădesc sensibilitate poetică, talent literar şi sunt însoţite de o introducere, de note şi de o bibliografie românească a poetului tradus.	/.M.
AUSONIA, publicaţie care a apărut la Bucureşti, de cinci ori pe an, din mai 1933 până în septembrie 1943, cu subtitlul „Revistă de cultură clasică pentru şcolari şi tineret". Editată de Institutul de Studii Latine sub conducerea lui N. I. Herescu, revista are un comitet de redacţie alcătuit din N. I. Barbu, V. Buescu, I. Maşala, M. Mihăileanu, P. Muşat, G. Nancescu, David Popescu. Acestora li se adaugă pe parcurs M. I. Gabrea, V. Teodoriu, N. Niculiţă, Maria Marinescu-Himu. De la numărul 3/1939, prim-redactor e M. Mihăileanu, iar de la numărul 3-5/1943, redactor responsabil devine N. I. Barbu. Scoasă sub îngrijirea unor clasicişti remarcabili, majoritatea dintre ei profesori de liceu sau universitari, A. îşi propune să menţină viu interesul tinerilor pentru cultura latină. într-un scurt articol din primul număr, intitulat în loc de cuvânt înainte, se reproduce un fragment din volumul Pentru clasicism (Fapte, idei, oameni) de N. I. Herescu, precizându-se că aici se exprimă motivul care a determinat editarea unei reviste adresate tineretului: „Clasicismul nu este o materie de predare oarecare, la liceu ca şi la universitate. El nu este cultivat numai pentru ceea ce reprezintă intrinsec, ca ştiinţă, ci şi pentru valoarea sa etică, estetică şi pedagogică." Aşadar, se subliniază rolul formativ, modelator al culturii clasice. A. va reuşi, într-adevăr, să fie la înălţimea acestui rol de-a lungul anilor de apariţie. Prin studiile, eseurile, dezbaterile, notele critice şi traducerile publicate la rubrici ca „Note şi informaţiuni", „Păreri şi discuţii", „Hac pagina latine loquimur", „Traduceri", „Pagina distractivă", se urmăreşte nu numai informarea tinerilor cititori, ci şi iniţierea lor într-un mod de gândire întemeiat pe valori clasice. Importante sunt în acest sens comentariile pe teme literare, istorice, lingvistice şi pedagogice semnate de excelenţi specialişti. I. Maşala scrie despre Viaţa şi moartea în
opera lui Lucreţiu, M. Mihăileanu despre Horatius şi clasele sociale, Horatius şi plebea romană, M. Popescu-Spineni despre România în lumina geografilor antici (Herodot), P. P. Ionescu despre Caracterele generale ale filosofiei latine şi despre Seneca şi timpul său, Lelia Teodosiu despre Andromaca la Homer, Virgiliu şi Racine şi despre Ovidiu la Tomis, Maria Marinescu-Himu despre Caracterele lui Teofrast şi Observaţiuni privind onomastica română, N. Creangă despre Construcţia gerundivală şi despre Fraza latină. Pe lângă acestea, e de consemnat şi o colaborare a lui Nicolae Iorga (cu articolul Clasicismul în şcoala de odinioară). Un loc esenţial îl ocupă traducerile din opera unor autori antici, precum Horaţiu, Plutarh, Ovidiu, Prudentius, Properţiu. I. Săvulescu traduce o serie de poeme din Antologia palatină. Revista lansează şi un concurs de traduceri pentru elevi, cele mai reuşite versiuni fiind publicate. Alţi colaboratori: P. Muşat, I. Levandovschi, Gino Lupi, D. N. Burileanu, C. Drăgulescu, Lucia Brătianu-Grigore, I. Iordănescu.	I.M.
AVANGARDĂ, nume generic dat unor orientări şi grupări literar-artistice moderniste apărute îndeosebi la începutul secolului al XX-lea. Dacă originile metaforei „avant-gardei" coboară, după cum argumentează Matei Călinescu, până la mijlocul secolului al XVI-lea, mişcările artistice grupate sub denumirea omonimă reprezintă un fenomen al secolului al XX-lea, puternic asociat conceptului de modernitate cu care, de cele mai multe ori, se şi confundă. Ca atitudine şi orientare, a. reia in extremis aceeaşi configuraţie temporală a modernismului (conform căreia trecutul este reductibil la o conştiinţă normativă osificată şi astfel sacrificat în numele ideii de progres şi viitor salvator): apologia nonconformismului pe fondul unui vizionarism militant, revoluţionar. Tendinţele estetice ale a. iau naştere şi se dezvoltă sub semnul unei negaţii radicale — refuzul categoric şi global al artei şi literaturii anterioare. Cu cât acestea sunt mai intensiv considerate „clasice", „academice", „oficiale", „consacrate", cu atât antagonismul -urmat de respingere — este mai agresiv şi mai violent. Acesta este sensul cel mai profund şi mai general al „activismului", al „luptei", „opoziţiei" şi „rupturii" pentru care pledează a.: o contestare absolută a tot ceea ce este „învechit", a „ponci-felor" de orice natură. Iar o asemenea negaţie se menţine arareori, poate niciodată, în sfera esteticului pur: este vorba întotdeauna de un refuz global, cu implicaţii mai mult sau mai puţin artistice, mai mult sau mai puţin teoretice. Pornit la vânătoarea formelor tradiţionale — indiferent de orientare —, cum ar fi ordinea, inteligibilitatea şi însăşi noţiunea de capodoperă, avangardistul sfârşeşte adesea prin a uita de viitor, pentru că futurismul teoretic al a. ajunge uneori un simplu pretext pentru utilizarea tehnicilor subversive şi subminatoare. Evoluând sub auspiciile refuzului categoric, ale unui „nu" autofondator, a. lansează pe piaţa culturală un nou produs: artistul-om, pentru care viaţa e spectacol, iar spectacolul e viaţă. O estetică sinucigaşă a „antiartei pentru antiartă".
Pe tărâm autohton, a. se supune celebrei ecuaţii conform căreia efectele contrastante sunt direct proporţionale cu dis-
1. Jules Perahim, Mitralieră;
2. Hans Mattis-Teutsch, Florile sufletului
tanţa faţă de centrul de iradiere. La începutul secolulului, semnele altei distanţări, faţă de tradiţie, sunt încă discrete. De orientare simbolistă, efemera revistă „Simbolul" (1912) îi are ca iniţiatori pe S. Samyro (viitorul Tristan Tzara) şi pe I. Iovanaki (viitorul Ion Vinea), iar drept colaboratori, printre alţii, pe Adrian Maniu şi, pentru partea grafică, pe Marcel Iancu, ulterior puternic implicat în mişcarea modernistă. De altfel, mulţi dintre viitorii avangardişti debutează sub auspiciile simbolismului. Mai mult decât în alte literaturi europene, în spaţiul românesc a existat, cu excepţia momentelor de radicali-tate doctrinară, o disponibilitate a a. pentru valorizarea literaturii în termenii modernismului. O atestă, bunăoară, preţuirea avangardiştilor faţă de Tudor Arghezi sau colaborarea permanentă cu B. Fundoianu. Concomitent s-au făcut eforturi de sincronizare cu mişcările avangardiste europene. în comparaţie cu romantismul şi simbolismul, perioade cu defazări mai spectaculoase, a. românească se racordează mai bine la tendinţele momentului, excepţie făcând futurismul şi dadaismul, receptate cu oarecare întârziere. în a. de la noi pot fi identificate mai multe „vârste" poetice, chiar dacă suprapunerile, interferenţele şi discontinuităţile nu ocolesc acest traseu: constructivismul, integralismul şi suprarealismul. Prima şi cea mai importantă tribună a constructivismului este „Contimporanul" (1922-1932), publicaţie condusă de Ion Vinea. Iniţial revista îşi propunea, urmând o sugestie a lui Marcel Iancu, să dea corp unui „dadaism constructiv", dar, în fapt, constructivismul, care promova rigoarea împinsă până la schematizare, cerebralitatea şi austeritatea expresiei, a influenţat mai mult poetica şi scriitura celor de aici. De altfel, pendularea continuă între modernism şi a. s-a metamorfozat, în cele din urmă, într-un eclectism pe care l-au sancţionat chiar avangardiştii. Alte două reviste, „75HP" (1924, număr unic) şi „Punct" (1924-1925), vădesc o atitudine mai radicală şi o mai limpede angajare în direcţia constructivismului. Ca lider se impune Ilarie Voronca, autor al manifestelor Aviogmma („75HP"), Gramatică, Arhitectura („Punct"), din care nu lipsesc accentele dadaiste şi futuriste, dar şi al unor texte izvorâte din voinţa de sincronizare: Hidrofil, Strofă I, Strofă II. Primii noştri avangardişti se arată deschişi la sugestii constructiviste venite din dadaism (negarea convenţiilor poetice, anularea subiectivităţii creatorului etc.), dar mai cu seamă din futurism (energetismul, scriitura „de aparat Morse", proprie unui „secol-viteză", dispreţul pentru metafizică ori pentru arta ca mimesis). Ilarie Voronca, St. Roii, Ion Vinea practică o poezie sincopată, din care lirismul este izgonit cu o brutalitate voioasă, cuvintele ajungând „în libertate" prin abolirea oricăror restricţii gramaticale şi a punctuaţiei. Cu „Integral" (1925-1928), radicalismul primei faze se domoleşte şi a. capătă o exprimare teoretică mai clară, ceea ce determină impunerea rapidă a revistei în peisajul literar al momentului. Interesul publicaţiei pentru mai toate domeniile artistice este notabil, ca şi voinţa de a ţine pasul cu mişcarea europeană, după cum atestă manifestul, fără titlu şi nesemnat, scris de Ion Călugăru. Din acest orgoliu al reprezen-tativităţii se naşte integralismul, variantă autohtonă a constructivismului. Poziţia specială a revistei „Integral" se explică şi
275 Dicţionarul general al literaturii române
Avangardă
prin relaţia cu suprarealismul: mai întâi dezavuată din cauza rămânerii ei în afara „ritmului epocei" (Ilarie Voronca, Supra-realism şi integralism), orientarea iniţiată de Andre Breton va fi acceptată şi asimilată drept componentă importantă a integra-lismului; un număr dublu (13-14/1927) consfinţeşte schimbarea atitudinii, alături de Ilarie Voronca, Mihai Cosma, Saşa Pană şi St. Roii aflându-se numele lui Tristan Tzara (convertit la suprarealism), Max Jacob, Pierre Reverdy, Blaise Cendrars sau G. Ribemont-Dessaignes. Oricum, creaţia poetică de aici o ia înaintea declaraţiilor de principiu. S-a vorbit mult despre particularitatea revistei „Integral" în peisajul artistic românesc prin distanţarea asumată faţă de modernism, prin disponibilitatea şi deschiderea faţă de orice experienţă poetică nouă. Aici apar primele imagini ale unui urbanism din ce în ce mai agresiv şi antimodem (cel puţin pentru modernismul artistic). Oraşul geometrizat, orizontul imagistic tehnologizat sfidează tradiţionalele reprezentări poetice, descinzând în şi dintr-o realitate nemediată, doar pentru a o media după alte formule, cele ale suprarealităţii. O revistă de a. este şi „unu" (1928-1932,1935), apărută prin eforturile lui Saşa Pană şi ale prietenului său Moldov. încă de la început caracterul ei este eclectic: futuristul F. T. Marinetti stă alături de Tristan Tzara, Andre Breton şi Louis Aragon, iar articolul Reabilitarea visului de Geo Bogza (34/1931) e urmat de manifestul Poezia agresivă sau despre poemul reportaj al lui Paul Sterian, care aminteşte de agresivitatea primelor texte constructiviste. Un concept central, suprarealitatea, preluat din Second manifeste du surrealisme al lui Breton, va fi comentat în numărul 28 din 1929. Dar formula poetică promovată la „unu" privilegiază simbioza unor orientări diferite într-un fenomen literar distinct. Din suprarealism sunt preluate sugestii care ţin mai ales de imagism, teoretizat în spaţiul francez de Pierre Reverdy: elemente cât mai disparate, pentru a spori capacitatea imaginaţiei de a se elibera de sub tutela gândirii logice. Principalele repere pe harta supra-realismului, visul, hazardul obiectiv, spontaneitatea actului creator, redimensionarea cotidianului prin miraculos, devin elemente esenţiale şi pentru poeţii de la „unu". Dacă iniţial revista intenţiona să publice scrierile unor autori consideraţi spirite tutelare - Urmuz şi Tzara -, la editura omonimă pe care o înfiinţează apar şi plachetele de versuri ale principalilor săi colaboratori: Ilarie Voronca, St. Roii, Geo Bogza, C. Nisipeanu, Saşa Pană. Aceeaşi atitudine de sinteză a tendinţelor importante din a. europeană — de la dadaism la suprarealism — se întâlneşte şi în constelaţia de reviste alcătuită din „Urmuz" (1928), „XX. Literatură contimporană" (1928-1929), „Alge" (1930-1931) şi „Meridian" (1934-1938,1941,1943-1946), la care se adaugă „Liceu" (1932) şi „Viaţa imediată" (1933). Aici vor fi prezenţi şi poeţi de la „unu", ceea ce va asigura continuitatea a. româneşti. Etapa suprarealistă se remarcă, înainte de toate, printr-un gust pronunţat pentru demersul teoretic şi printr-o conştiinţă de sine foarte accentuată, trăsături identificabile în numeroase texte, printre care lucrările Critica mizeriei (1945), semnată de Gellu Naum, Paul Păun şi Virgil Teodorescu, Dialectique de la dialecticjue. Message adresse au mouvement sur-realiste internaţional (1945) de Gherasim Luca şi D. Trost, Spectrul
tuia»
tr»f*
Divertisment pentru Coco, desen de Jonathan X Uranus (Mihail Avramescu)
	
	
5 Du» Kaar UXOGRAVORA {!«*!)	
1. Desen de B. Herold; 2. Desen de Dida Solomon Callimachi; 3. Ion Călugăru, Autoportret; 4. Desen de Marcel Iancu; 5. Linogravură de Dan Faur; 6. Desen de Taşcu Gheorghiu.
AUTOPORTRET
it K«ns(w DÎANl!
	?,deT*tic va cric©	stâal
	Ucis, 5>irbit«ştc	trist
	MERCL!	
	AţUpt	
Suni	f r v tr, os ca î«sî	: vie d c cu».
Ca or	ale, cî a«iat«riJe.	ca şarîwt
Orice	stingere scânteie	«lectric as?:
Ar.d 1	iciţlea.isteriei şi	viâol forme!-
Capul	sac» matinal, ts;	i, ce j a c ă r 1 i
THE EXCEPŢIONAL PETEP. PAN
Şîiu Să vorbesc despre «hire ji moarte îabeic ca ţi tise pioiU şinoaptea Aciiotest tuia reveiaţiet &ex«aî« Cu tiemurul (ic ii«ais «1 njasr.jiof Ansmesc spsînsu! fetelor pur nieaiista Mirosul c.sid si «cnj ie ş<rt jşpbtgrt Ac:in;esc vtKtete p«’un«: si acopăr;;nli; !n hiîwrîr îs este sn.i. ca aâsr.ctrtig
°lc- ^ Xi KS* &	1 VVJ||
	
5 *	uoflj ® Linoleum s VICTOR BRAUNER
1. Orele 9 seara, orele iubirii, desen de Miron Paraschivescu; 2. Autoportret de Romulus Dianu; 3. Femeia de aer, desen de Constantin Nisipeanu; 4. Victor Brauner şi Ilarie Voronca, Pictopoezia; 5. Desen de Suly; 6. Linogravură de Victor Brauner.
Avangardă
Dicţionarul general al literaturii române 278
longevităţii. 122 de cadavre (1946), aparţinând lui Gellu Naum şi Virgil Teodorescu. La aceşti poeţi, discursul teoretic nu se mai axează pe conceptul de dicteu, ci pe cel de suprarealitate, definită ca „punct al spiritului în care viaţa şi moartea, realul şi imaginarul, trecutul şi prezentul, comunicabilul şi incomuni-cabilul, ceea ce este sus şi ceea ce este jos încetează să mai fie percepute contradictoriu." Sunt puse în discuţie condiţia creatorului şi existenţa poeziei, se proclamă atotputernicia visului, virtuţile automatismului psihic pur, supremaţia hazardului obiectiv şi libertatea absolută a eului. Modul de cunoaştere a sinelui — în serviciul căruia scrierea de texte poetice echivalează cu un fel de terapie — evocă „metoda para-noic-critică" a lui Salvador Dalî. Literatura este respinsă ca instituţie culturală osificată, întemeiată pe convenţii şi coduri, în timp ce poezia (aşa cum o gândeau aceşti poeţi-teoreticieni) ar fi o formă ideală de exprimare a libertăţii imaginarului. De aici, caracterul deschis, nestructurat, al poeziei suprarealiste, mereu „pe cale de a se face", urmând traseele sinuoase ale unei cunoaşteri relativizate, explodate chiar, prin descentrarea viziunii antropomorfice. Prelungindu-se câţiva ani după cel de-al doilea război mondial, suprarealismul românesc înregistrează ca un seismograf de mare fineţe cataclismele istoriei noastre şi înfăptuieşte închiderea a. asupra ei înseşi.
Mişcările a. istorice nu vor fi reuşit, desigur, să distrugă arta ca instituţie, avertizând totuşi asupra pretenţiilor de validitate universală ale unei anumite scoli sau curent artistic.
Din această perspectivă, ruptura pe care mişcările de a. au produs-o în istoria artei semnifică în primul rând imposibilitatea postulării unor norme estetice ca universal valide. „Cultură a crizei", a. vede în artă o experienţă a falimentului şi a crizei. Dacă nu există sau a fost epuizată, criza trebuie inventată. De aici accentuarea declinului „natural" al formelor tradiţionale şi dramatizarea paroxistică a simptomelor decadenţei şi epuizării lor într-o lume mereu în schimbare şi tot de aici imposibilitatea stabilirii unui moment anume în timp pentru ceea ce a fost numit „moartea a.": momentul unei asemenea morţi este conţinut în însăşi naşterea sa. Atunci când inerţiile gustului simt înfrânte şi publicul reconvertit, când piaţa se lasă modelată şi creează o cerere de astfel de opere, când nu mai rămâne nimic de distrus tocmai datorită popularităţii cu care distrugerea a fost receptată, a. este silită de propriul ei simţ al consecvenţei să se sinucidă. Dacă piaţa românească a operei de a. a atins şi formule extreme, vizibile în eclectismul profesat în paginile revistelor, ea va manifesta în egală măsură anumite suspiciuni cu privire la un dadaism recunoscut în general drept cea mai provocatoare dintre orientări. în parte pentru că dadaismul fusese conceput să se plieze pe formulele amplu ierarhizate şi „birocratizate" ale marilor literaturi (o literatură tânără ca aceea română, marginalizată şi ignorată de fenomenul dada, ignoră la rândul ei), în parte pentru că radicalitatea negaţiei reprezintă o caracteristică a tuturor mişcărilor de a.
Saşa Pană, Ce frumoasă e viaţa de familie! Păcat că timpul zboară şi copiii cresc prea repede. Colaj, 1935
279 Dicţionarul general al literaturii române
Avădanei
din secolul nostru. Marin Mincu pledează chiar pentru caracterul „preponderent afirmativ" al avangardismului românesc, plecând de la distincţia lui Angelo Guglielmi între avangardism şi experientalism, între negaţie şi ruptură, pe de o parte, şi instituirea noului (chiar dacă insolit) la nivelul expresiei. Reprezentanţii români, consideră Mincu, preocupaţi mai întâi de toate de înnoirea posibilităţilor expresive, vor fi înclinat spre cel din urmă. Toate mişcările de a. ale secolului al XX-lea se vor supune complexităţii raporturilor dintre revoluţia social-poli-tică şi o revoluţie literară, articulând astfel, într-un dublu sens, programul lui M. A. Bakunin: „A distruge înseamnă a crea".
Repere bibliografice: Emilian I. Constantinescu, Anarhismul poetic, Bucureşti, 1932; Radu Gyr, Curente de avangardă în literatura română, „Revista dobrogeană", 1937, 7-9; Călinescu, Principii, 17-52; Saşa Pană, Antologia literaturii române de avangardă, pref. Matei Călinescu, Bucureşti, 1969; Ion Pop, Avangardismul poetic românesc, Bucureşti, 1969; Matei Călinescu, Eseuri despre literatura modernă, Bucureşti, 1970,93-111,174-186; Mario de Micheli, Avangarda artistică a secolului XX, tr. Ilie Constantin, Bucureşti, 1970; Crohmălniceanu, Lit. rom. expr., passim; Marino, Dicţionar, 1, 177-224; Saşa Pană, Născut în '02, Bucureşti, 1973; Ioan Mihuţ, Simbolism, modernism, avangardism, Bucureşti, 1976, 42-67, 88-89; Marco Cugno, Marin Mincu, Poesia romena d'avanguardia. Testi e manifesti da Urmuz a Ion Caraion, Milano, 1980; Dan Grigorescu, Istoria unei generaţii pierdute: expresioniştii, Bucureşti, 1980; Avangarda literară românească, îngr. şi introd. Marin Mincu, Bucureşti, 1983; Adrian Marino, Tendances esthetiques, în Les Avant-gardes litteraires du XXe siecle, II, Budapesta, 1984; Avangarda românească, MS, 1990, 3-4 (număr special); Ion Pop, Avangarda în literatura română, Bucureşti, 1990; L Avânt-garde roumaine et son contexte europeen, „Euresis" (CREL), 1994, 1-2 (număr special); Ovid. S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Bucureşti, 1994, 161-166; LAvant-garde roumaine, îngr. Petre Răileanu, „Le Rameau d'or", 1995, 2; Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii: modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, tr. Tatiana Pătrulescu şi Radu Ţurcanu, postfaţă Mircea Martin, Bucureşti, 1995; Gabriela Duda, Câteva „cuvinte pădureţe" despre avangarda literară, RITL, 1996, 1-4; Literatura românească de avangardă, îngr. şi pref. Gabriela Duda, Bucureşti, 1997; Ovid S. Crohmălniceanu, Evreii în mişcarea de avangardă românească, îngr. şi pref. Geo Şerban, Bucureşti, 2001; Dicţionar de avangardă literară românească. Scriitori, reviste, curente, coordonator Lucian Pricop, Bucureşti, 2001; Iulian Boldea, Simbolism, modernism, tradiţionalism, avangardă, Braşov, 186-205; Dan Grigorescu, Dicţionarul avangardelor, Bucureşti, 2003; Tristan Tzara. Omul care a pus la cale revoluţia Dada, Bucureşti, 2003.	C.	Tr.
AVĂDANEI, Ştefan (14 .XII.1946, Dumeşti, j. Iaşi), eseist, critic literar şi traducător. Este fiul lui Gheorghe şi al Anicăi Avădanei, ţărani. După absolvirea Liceului „C. Negruzzi" din Iaşi, urmează secţia engleză-română a Facultăţii de Filologie de la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi (1964-1969), unde ulterior îşi începe cariera universitară. Doctor al Universităţii din Cluj-Napoca (1976), A. este profesor la Catedra de engleză a Universităţii „Al. I. Cuza". între anii 1992 şi 1998, a fost decan al Facultăţii de Litere, apoi prorector al Universităţii din Iaşi. Este preşedinte al Societăţii române de studii angliste şi americaniste, filiala Iaşi, secretar de redacţie la „Analele Universităţii «Al. I. Cuza»", face parte din European Society
for the Study of English. De-a lungul anilor a participat la programe de schimburi culturale şi specializări în Anglia, Scoţia, Germania şi în Statele Unite ale Americii, a fost lector Fulbright la Cleveland State University (1984-1985) şi cercetător rezident la Yale University (1992-1993). A colaborat, din 1970, cu articole, eseuri, studii şi recenzii la „Convorbiri literare", „Cronica", „Ateneu", „Tribuna", „Luceafărul", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", precum şi la reviste din SUA („American Studies International", „The Unicorn", „The Comparatist"). A debutat, ca traducător, cu volumul G. G. Byron, Poeme (1972), continuând cu transpuneri atât din scriitori englezi şi americani, cât şi din autori români, ca, de exemplu, ediţia bilingvă Lucian Blaga, Poemele luminii -Poems ofLight (1981).
Studiul comparatist Eminescu şi literatura engleză (1982) examinează corelaţiile dintre Eminescu şi Shakespeare, dar şi dintre Eminescu şi poeţii romantici englezi, cu scopul de a reliefa deschiderea operei eminesciene prin alăturarea ei unor creaţii de primă valoare ale literaturii engleze. Opinând că o asemenea cercetare trebuie să focalizeze corespondenţe şi paralelisme de viziune ori de metodă, A., fidel ideii că opera literară este mereu citită prin straturile literare şi critice care i se suprapun în timp, propune citirea romanticilor englezi (a lui Byron, cu precădere) prin prisma lui Eminescu, un romantic târziu din alt spaţiu cultural. Pandant al acestui crez este abordarea operei eminesciene din perspectiva unor concepte critice elaborate de cercetătorii poeziei romantice engleze. Volumul La început a fost metafora (1994) abordează metafora ca formă fundamentală de manifestare a gândirii umane, detectabilă în toate domeniile ce îl relaţionează pe om cu universul şi urmărind descrierea unor concepte prin altele, în esenţă „asimilarea necunoscutului la ceva mai puţin necunoscut". Aşezând în relaţie gândirea, limbajul şi realitatea, metafora nu este doar o figură de discurs între altele, ci o modalitate izvorâtă din necesitatea reductiv-integratoare a minţii omeneşti de a percepe o situaţie, prin proiectarea de structuri dintr-un domeniu în altul. Drumul metaforei merge dinspre particular, cunoscut, vizibil, analizabil etc. către general, misterios, invizibil, inaccesibil etc., iar translaţiile realizate prin identificare, comparaţie şi juxtapunere subliniază, în mod paradoxal, conştiinţa deosebirilor, evidenţiază tocmai existenţa diferenţelor dintre termeni, introducând în spaţiul discursului şi o esenţială ambiguitate. în continuare, în diversificări pe domenii, autorul urmăreşte metafora atât ca strategie specifică/instrument ce contribuie la organizarea domeniului, cât şi ca rezultat al dezvoltării disciplinelor respective. în consecinţă, simt cercetate metaforele retorice, dar şi o retorică a metaforei, metaforele poetice şi o poetică a metaforei, metaforele filosofice şi filosofia metaforei ş.a.m.d. Discutând statutul şi funcţiile metaforei în diferite zone ale activităţii logico-lingvistice, A. dovedeşte asimilarea nuanţată a unei bogate lecturi teoretice, evitând impasurile unor controverse din critica actuală. Aşa, de pildă, premisa potrivit căreia metafora este principiul structurant al limbajului în general, nu doar în literatură, ridică problema conceptului de literaritate ca definitoriu pentru specificul lite-
Avânturi
Dicţionarul general al literaturii române 280
raturii, pe care autorul o soluţionează plasând literatura şi non-literarul într-o relaţie metaforică. Figură a retoricii ori a poeticii, metafora se manifestă şi este analizabilă în plan lingvistic, capitolul despre metafora lingvistică urmărind, în cadrul filo-sofiei limbii, intercondiţionările dintre limbă şi gândire. Metafora ca trecere din subconştient în conştiinţă şi limbă, caracterul analogic al activităţii psihice, lumea ca metaforă pentru viaţa psihică şi, mai ales, folosirea metaforei biologice pentru înţelegerea minţii sunt punctele de plecare în interpretarea metaforei psihologice. In continuare este evidenţiat rolul metaforei ca element structural al sistemelor metafizice de la Platon la Foucault, Ricoeur, Derrida. A. a publicat numeroase cursuri universitare de literatură engleză şi americană sau de poetică.
SCRIERI: Eminescu şi literatura engleză, Iaşi, 1982; Introduction to Poetics, I-II, Iaşi, 1983-1988; Teme şi imagini americane, Iaşi, 1990; North American Uterary History, Iaşi, 1993; La început a fost metafora, Iaşi, 1994; Dezvoltări complementare: poeţi - critici americani din secolul XX, Iaşi, 1994; Terminologie poetică şi retorică (în colaborare), Iaşi, 1994; Introduction to Poetics, I-II, Iaşi, 1996-2000; 66 de poeţi americani, Iaşi, 1997; Acolada Atlantica, Iaşi, 2001. Traduceri: G. G. Byron, Poeme, Iaşi, 1972; H.D. Thoreau, Walden, Iaşi, 1973; George Eliot, Felix Hoit, radicalul, Iaşi, 1973; Lucian Blaga, Poemele luminii - Poems of Light, ed. bilingvă, Bucureşti, 1981; Constantin Ciopraga, The Personality of Romanian Literature, Iaşi, 1981; George Steiner, După Babei, Bucureşti, 1983.
Repere bibliografice: Mihai Coman, Ştefan Avădanei, „Eminescu şi literatura engleză", CRC, 1983,2; Al. Ştefan, Poezie din Europa răsăriteană în limba engleză, CRC, 1983,49; AL Pascu în dialog cu Ştefan Avădanei, CRC, 1994,15; Laura Carmen Cuţitaru, Ştefan Avădanei, „In the Beginning Was the Metaphor", AUI, literatură, t. XLI, 1995; Irina Andone, „La început a fost metafora", AUI, lingvistică, t. XLI-XLII, 1995-1996; ' Micu, Ist. lit., 746; Codrin Liviu Cuţitaru, Un altfel de critică, OC, 2000, 7; Ionel Savitescu, Tentaţia atlantică, CRC, 2002,8.	II. C.
AVÂNTURI CULTURALE, revistă apărută la Bârlad, lunar, din ianuarie până în iunie şi din septembrie până în decembrie 1937, ultimul număr fiind dublu (9-10). Comitetul redacţional este format din V. Apostoleanu, D. Barbu, Stelian N. Cucu, N. Gaiu, Gh. V. Gâlcă, losif Maloman, P. Todicescu, Gh. Tomescu, Şt. Vancea. în articolul Către cititori, din primul număr, e exprimat cu modestie ţelul publicaţiei, care nu vrea să se înscrie pe nici o „axă ideologică", ci urmează doar „direcţia bunului simţ". Pornită la drum „cu gândul unei munci cinstite", ea va ilustra „o năzuinţă către frumos şi adevăr". Paginile revistei oglindesc această tendinţă culturalizantă, textele tipărite aparţinând mai ales redactorilor şi abordând teme generale din diverse domenii: istorie, religie, economie, ştiinţele naturii, pedagogie. Un loc important îl ocupă şi literatura. Astfel, G. Tutoveanu colaborează aproape număr de număr cu versuri de factură tradiţionalistă şi tot versuri publică, sporadic, V. Dornescu,
G.	Nedelca, G. Ursu. Proza e reprezentată de Aurel Lambrino, iar rubrica de critică literară îi revine lui Gh. Tomescu, autor al unor comentarii despre Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu şi Ion Dragoslav.	I.M.
AVRAM, Vasile (17.VI.1940, Lemniu, j. Sălaj - 12.XII.2002, Nicula, j. Cluj), eseist şi prozator. Fiu al Tereziei (n. Hossu) şi al lui Ioan Avram, ţărani, A. urmează Liceul Clasic din Cluj şi, între 1962 şi 1967, Facultatea de Filologie la Universitatea din Timişoara şi la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj. Este, succesiv, redactor, şef de secţie şi secretar de redacţie la ziarul „Informaţia Harghitei" (1968-1976), director la Centrul Judeţean Sibiu al Creaţiei Populare (1976-1987), redactor la revista „Transilvania" (1987-1990), redactor-şef al cotidianului „Dimineaţa" (ulterior numit „Radical") din Sibiu (1990), şef de secţie şi secretar de redacţie la revista „Continent" din Sibiu (până în 1992), muzeograf şi şef de secţie (1992-1994) la Muzeul Civilizaţiei Populare din Dumbrava Sibiului, redactor-şef al săptămânalului „Opinia" din Sibiu (1994-1996) şi, în acelaşi timp, cadru didactic asociat, iar din 1996, cadru didactic titular la Catedra de jurnalistică a Universităţii „Lucian Blaga" din Sibiu. Este doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti, cu teza Mit şi religie în tradiţia românească (1998).
Principala preocupare a lui A. în lucrarea Liturghia cosmică. Constelaţia magicului. O viziune românească asupra misterului existenţial (1994) este aceea de a găsi şi de a adopta calea cea mai propice înţelegerii şi prezentării magiei, adică o altă poziţie decât aceea a exegeţilor care au descris-o ca pe o pseudoştiinţă, o pseudoreligie, o pseudoartă, o gândire prelogică. Luând în considerare unele ştiinţe pozitive şi umaniste, ca fizica, astronomia, biologia şi psihologia, care oferă „o bună motivaţie ontologică şi gnoseologică gândirii magice tradiţionale", autorul are de examinat un fenomen vast, deloc uşor de definit şi interpretat, ale cărui limite „se pierd între faldurile înşelătoare ale unui cosmos necunoscut şi, deopotrivă, în adâncurile întunecoase ale eului". Cu o impresionantă bibliografie, străină şi românească, el realizează un studiu larg antropologic, preocupat să descopere mecanismul unor credinţe şi practici care scapă înţelegerii obişnuite, raţionale. O altă lucrare, Creştinismul cosmic - o paradigmă pierdută? (Mit şi ortodoxie în tradiţia românească) (1999), poate fi considerată o „extensie tematică" a studiului anterior de vreme ce propune o examinare a simbolurilor mito-religioase, elemente cu rost fundamental în viaţa satului tradiţional. Perspectiva cărţii este şi aici larg antropologică, studiul hermeneutic fiind unul pluridisciplinar. A. susţine că în spaţiul românesc este foarte viu un creştinism cosmic, care şi-a menţinut prezenţa în pofida unor potrivnicii ideologice. Norme, valenţe mitice bine articulate, chiar superstiţiile, definite ca „jaloane ale unui comportament ritmat după respiraţia cosmosului, după presentimentele lăuntrice, după experienţa dobândită de-a lungul a secole şi milenii de practică a vieţii", toate acestea sunt caracteristice creştinismului cosmic. Cartea nu rămâne o prezentare a creştinismului popular, ci încearcă şi câteva răspunsuri la dileme ale lumii contemporane.
SCRIERI: Spirala, Bucureşti, 1987; Zeul din labirint. Sibiu, decembrie 1989, Sibiu, 1992; Liturghia cosmică. Constelaţia magicului. O viziune românească asupra misterului existenţial, Năsăud, 1994; Cărţile eptimahice, Sibiu, 1996; Anima dr. Telea. Timp şi destin la noul român, Sibiu, 1996;
281 Dicţionarul general al literaturii române
Avramescu
Creştinismul cosmic - o paradigmă pierdută? (Mit şi ortodoxie în tradiţia românească), Sibiu, 1999.
Repere bibliografice: Valentin Chifor, Parabola spiralei, TR, 1987,38; In memoriam. Scriitorul, ziaristul şi profesorul Vasile Avram, TR, 2002,49; Augustin Cosmuţa, Despărţirea de un prieten, „Graiul Maramureşului", 2002,15 decembrie; Ioan Ciocean, Vasile Avram, „Graiul Sălajului", 2002,17 decembrie; Mircea Tomuş, Vasile Avram, T, 2002,6; Ion Mariş, Vasile Avram, T, 2003, V, Eugene Van Herbeek, Vasile Avram, T, 2003,1.
I.D.
AVRAMESCU, Lucian (14.VIII.1948, Sângeru, j. Prahova), poet şi ziarist. Fiu al Virginiei şi al lui Maximilian Avramescu,
A.	urmează cursurile Facultăţii de Horticultura a Universităţii din Craiova (absolvită în 1971), cu o licenţă în arhitectura peisageră, apoi cursurile Facultăţii de Jurnalism din cadrul Universităţii Bucureşti. Debutează, în 1967, cu poezie şi reportaje în „România literară" şi „Luceafărul". Conduce cenaclul Serbările „Scânteii tineretului" până în 1985. Ziarist la „Orizont" (Râmnicu Vâlcea, 1975), „Scânteia tineretului" (redactor-şef adjunct), „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»" (1986-1989) şi „Tineretul liber", ziar înfiinţat în 22 decembrie 1989, este fondatorul Agenţiei de ştiri „AM Press" (1991), prima agenţie de ştiri independentă din România.
într-o perioadă în care poezia românească era tentată de experiment, de modernitate asumată şi glorifica cuvântul în sine, A. se ataşează filonului tradiţionalist. Treptat, acest filon va fi tot mai apreciat de oficialitatea literară, pe măsura apropierii de sfârşitul anilor '80. Tradiţionalismul poetului se reliefează nu doar în preferinţele tematice (folclorism explicit, aluzii retorice cu trimiteri la dacism, rescrieri de balade — precum Legenda Mănăstirii Argeşului), cât mai ales în prozodie.
A.	cultivă versul şi strofa clasice, rima rară, combinaţiile lexicale inedite. De aici o serie de poezii cu pretexte „ancestrale", cu atmosferă vag folclorică. în cele mai bune exemple de acest fel răzbate câte un ecou din Ion Pillat. Poetul posedă o bună tehnică, se mişcă dezinvolt prin mai multe forme ritmice şi strofice, este uneori un adevărat maestru al prozodiei. Ceea ce face însă ca poezia să „rateze" în numeroase exemple este ţăcănitul ei de metronom, sonoritatea goală a versului fără substanţă. Primele volume, Poeme (1975), Stele pe dealuri (1976) şi Transplantul de albastru (1976), trădează o structură eminamente romantică, spontaneitate şi capacitate retorică. A. stăpâneşte verbul şi nu doar atât, îl domesticeşte şi îi insuflă o sensibilitate poetică şi un dramatism care se transmit uneori cititorului. Lirismul nu e confesiv, ci spectaculos, poemele (majoritatea de dragoste) au o armonie formală desăvârşită. Versificând cu uşurinţă, poetul adoptă poze şi se lasă deseori furat de inspiraţie. Abandonându-se unei atitudini grav sentimentale, el reface un univers tradiţionalist fixat în evenimentele vârstei. Dorul de spaţiul şi timpul copilăriei, transfigurat poetic, nu e, în poezia lui, poză intelectuală, ci expresia unei memorii dureroase, filtrată discret în mărturisirea lirică: „Din matca ta eu m-am născut sub stele / cu vinul roş arzând la sărbători / şi-n vis mi se arătau în joc de iele / sub scorburi de mesteceni ursitori / aici am fost la cimitir cu tata / de mână-ntâi
şi-apoi rămase el / sub bulgării-întorşi greu cu lopata / şi aruncaţi ca-n sângele de miel / aici mă-ntorc din când în când cu vină / şi vechi iubiri mă ceartă de la porţi / şi eu mai duc un cerc peste tulpină / şi greu mă recunosc întâii morţi." Un liber albatros (1978) aduce o schimbare a discursului poetic, dar adevărata schimbare e relevantă în trilogia Nu cer iertare (1981-1985). Discursul rafinat calofil din primele volume e înlocuit de cel al străzii, deseori de o expresivitate orală excesivă. Resortul dramatic dă semne de oboseală şi poetul sesizează riscul unei excesive folosiri. Nu cer iertare şi Bună seara, iubito (1989-2000) sunt cărţile unui ironist. Poetul ia o poză manieristă, dar efectele poetice sunt, şi aici, demne de remarcat: „Mă jur pe dumnezeul fricii / pe cel mai dur, pe cel mai rău / pungaş din cerurile sterpe / mă jur cu mâna pe călău / că n-am furat un O din Ou / mă jur pe liturghia ţuicii / din birtu-n care se făcu / câmpie sufletul meu seara / mă jur aşa cum juri şi tu / că n-am furat din oU un U / şi jur cu-ntreagă spaima vieţii / sub limpezimi de lună nouă / că n-am furat vocale rupte / ci ca un hoţ de cai când plouă / eu le-am furat pe amândouă." Fraza muzicală, prozodia impecabilă, rostirea declamativă, discursivitatea fac ca poemele lui A. să fie şi un perfect pretext textual pentru muzica uşoară românească.
SCRIERI: Poeme, Bucureşti, 1975; Stele pe dealuri, Craiova, 1976; Transplantul de albastru, Bucureşti, 1976; Un liber albatros, Bucureşti, 1978; Ei, aş, spunea poetul, Bucureşti, 1980; Nu cer iertare, I—III, Bucureşti, 1981-1985; Bună seara, iubito, I-II, Bucureşti, 1989-2000.
Repere bibliografice: AL Piru, Plus şi minus, LCF, 1976, 10; Dana Dumitriu, Lucian Avramescu, „Poeme", Rl, 1976,17; Dan Laurenţiu, Lucian Avramescu, „Stelepe dealuri", LCF, 1976,33; Ulici, Prima verba, II,
39-41; Iorgulescu, Scriitori, 26-27; Alex. Ştefănescu, Lucian Avramescu,
Avramescu
Dicţionarul general al literaturii române 282
„Nu cer iertare", RL, 1985,42; Munteanu, Jurnal, IV, 186-189; Poantă, Scriitori, 58-61; Ulici, Lit rom., 1,173; Popa, Ist. lit., II, 293.	Mr. F.
AVRAMESCU, Mihail (17.1.1909, Bucureşti - 30.VIII.1984, Bucureşti). A. provine dintr-o familie evreiască şi a primit la naştere prenumele Marcel-Mihail. Este licenţiat în filosofie al Universităţii din Bucureşti (1934) şi licenţiat al Institutului Teologic Bucureşti cu teza Qabbalah. Gnosa tradiţională a Legii Vechi După o tinereţe spectaculoasă, în care a fost magician, grafolog, astrolog, adept al lui Rene Guenon, cu care a şi corespondat, se converteşte la ortodoxie şi este hirotonisit preot în Bucureşti, unde slujeşte la Biserica Albă şi la Schitul Maicilor. După o perioadă de acută criză spirituală, se autoexilează în 1962 la biserica ortodoxă din Jimbolia, unde rămâne până la pensionare (1976).
A debutat cu schiţa Urangutanul în calorifer, semnată cu pseudonimul Mark Abrams. A publicat texte avangardiste, teribiliste, ludice ori absurde, unele în stilul lui Urmuz, în diferite reviste: „Bilete de papagal", „ Adam", „Zodiac", „Contimporanul", semnând cu pseudonimele Ionathan X Uranus, Uranus, I.X.U. A semnat Ştefan Adam o rubrică „Semne" în „Fapta" şi cu numele propriu unele colaborări ocazionale la „Cuvântul liber", „Radical" şi „Vremea". în 1935, a editat efemera revistă „Memra", consacrată ezoterismului, unde a semnat Yang, Memra, U. Debutul editorial, postum, îl constituie volumul Fragmente reziduale disparate din Calendarul incendiat al lui Ierusalim Unicornus (1999), jurnal travestit, mistic-alegoric, în care ortodoxismul, ocultismul, ermetismul, suprarealismul, ironia, umorul se îmbină într-o construcţie originală, profund paradoxală. De altfel, insolitul autor nu-şi recunoaşte nici un „confrate" spiritual ori literar, în afară de „mult chinuitul confrate pastor Kierkegaard". Travestiul, dedublarea şi autodemascarea revelatoare sunt figuri centrale ale Calendarului Pe de o parte, se manifestă dedublarea eului auctorial ce poartă măşti diferite: de la „solitarul Serafim (fost şi boxer) Uranus" şi Ionathan X. Uranus, pseudonime din tinereţea avangardistă a lui A., la Ierusalim Unicornus, „autorul ilizibil al acestui Calendar", nepotul lui Inorog Urzitorul, nume şi personaj ieroglific ce aminteşte de fascinantul Inorog din Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir. Pe de altă parte, e tatonată „Dumnezeirea travestită", misterul dedublat, dar şi „realitatea inexorabilă" a „autodemascării Absolutului". Şi, în fine, un ultim palier al acestei dedublări e alcătuirea proteică a acestui fals jurnal, care îşi răsfrânge şi multiplică trăirile în poveşti alegorice ori poeme (Copii inocenţi în cetatea ocrotită, poeziile lui Inorog Urzitorul), îşi travesteşte tragismul în parodie ori joc (simt pagini întregi unde toate cuvintele încep cu aceeaşi literă), iar misticismul în ironie lucidă (Despre virilitatea duhului şi contrariile ei). Calendarul cuprinde 39 de zile din perioada 21 iunie - 14 septembrie 1965, majoritatea dedicate sărbătorilor religioase (Noaptea de Sânziene, Sf. Ilie, Adormirea Maicii Domnului, Ziua Crucii), prilej pentru mai mult ori mai puţin „inocente paradoxii". „Humoristul liber din Ortodoxia neconformistă", cum se
autointitulează Părintele X. Uranus, se adresează, într-o ultimă predică, ascultătorilor creştini ca unor „amarnici şi precari vertebraţi verticali crucificaţi", sintagmă ce exprimă elocvent perspectiva detaşat ironică a autorului faţă de mizera condiţie umană. A. îşi provoacă întotdeauna cititorii, chiar şi pe cei mai puţin ortodocşi, uneori violent (Dintre criteriile generate de viruşii occidentali sârmoşi, ghimpaţi, empirici), alteori subtil metaforic, prin jocuri oximoronice şi alunecări dintr-un registru stilistic într-altul, producând o ficţiune imposibilă, pluristratificată, prolixă. „Această operă atât de ostentativă, gândită şi scrisă în piramidele helicoidale intersecţionate ale unui limbagiu excesiv, suprasaturat de calificative" (Mihail Constantineanu), poate constitui nu doar jurnalul unui „intelectual al Bisericii", ci şi o veritabilă ars poetica, care propune incendierea cuvântului, distrugerea obişnuinţelor lingvistice şi de gândire, pentru a elibera cuvântul-intelect din vremelnicie, transformându-1 în foc pur, adică în veşnicie, prin arderea şi comuniunea în „vâlvătaia sălbatică şi slobodă a Adevărului". Calendarul incendiat, prin stilul său luxuriant, prin amestecul de parodie intelectuală, poezie, ezoterism ortodox şi ostentaţie barocă, este una dintre cele mai originale şi excentrice scrieri din literatura „de sertar" a ultimelor decenii.
SCRIERI: Fragmente reziduale disparate din Calendarul incendiat al lui Ierusalim Unicornus, pref. Alexandru Paleologu, postfaţă Mihail Constantineanu, Bucureşti, 1999; Monolog nocturn despre Suverana Slobozenie a Singurătăţii, îngr. Mariana Macri, pref. Andrei Pleşu, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Şasa Pană, Născut în '02, Bucureşti, 1973, 362; IeronimŞerbu, Vitrina cu amintiri, Bucureşti, 1973,205-211; Ungureanu, Imediata, II, 109-125; N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca,
1991,111-115,146-147, passim; Alexandru George, Notă la o „evocare", RL, 1994, 28; Mihail Constantineanu, Marcel Avramescu şi împăcarea contradicţiilor, RL, 1994,28; Mihail Constantineanu, „Nu am venit să fac, ci sunt chemat să fiu", RL, 1994, 37; Ştefan Baciu, Praful de pe tobă, Bucureşti, 1995, 557-558; Ungureanu, La vest, II, 137-144; Nicolae Manolescu, Jonathan X Uranus, „humorist liber", RL, 2001,43; Mircea Platon, Eternitatea în travesti, CL, 2002, 2; Petru Comamescu, Jurnal 1923-1947, III, îngr. Traian Filip, Mircea Filip şi Adrian Munţiu, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 2003,34-35,41; Claudio Mutti, Guenon în România, Bucureşti, 2003,94-106,140-142, passim.	R.D.
AVRAMESCU, Tiberiu (16.111.1933, Timişoara), istoric literar şi editor. Familia sa, originară din Basarabia (Miclăuşeni-Lăpuşna), a cunoscut vitregia vremurilor, după o perioadă petrecută la Chişinău fiind nevoită, în 1940, să se refugieze în ţară şi să se stabilească în Bucureşti. Aici, A. a urmat Liceul „Cantemir Vodă" (1944-1951) şi Facultatea de Filologie (1951-1955). Repartizat la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, începe o îndelungată şi rodnică activitate editorială, desfăşurată apoi la Editura pentru Literatură şi la Editura Minerva; între anii 1974 şi 1990 a lucrat la Centrala Editorială. A fost după 1990, pentru scurt timp, director general în Ministerul Culturii, revenind la Editura Minerva ca redactor-şef. în perioada 1959-1974, ca şef al „Bibliotecii pentru toţi", A. a contribuit la asigurarea continuităţii şi obţinerii succeselor acestei prestigioase colecţii, care în 1995 a împlinit o sută de ani de existenţă neîntreruptă.
283 Dicţionarul general al literaturii române
Axa
A debutat în revista „Tânărul scriitor" (1955), cu un studiu de istorie literară despre o piesă de teatru necunoscută din perioada revoluţiei de la 1848. S-a consacrat apoi unei laborioase cercetări a presei democratice şi socialiste româneşti de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, cercetare concretizată în două substanţiale monografii, Constantin Miile. Tinereţea unui socialist (1973) şi „AdevărulMişcarea democratică şi socialistă. 1895-1920 (1982). Ambele lucrări, bazate pe o documentare exhaustivă, filtrând metodic şi scrupulos informaţia copleşitoare, au în centru personalitatea lui Constantin Miile, al cărui rol fundamental în crearea presei româneşti modeme şi democratice îl pun în evidenţă. Cunoscând în detaliu epoca primelor curente şi mişcări democratice din România, A. a alcătuit o interesantă culegere, Amintiri literare despre vechea mişcare socialistă (1870-1900) (1975), în care a inclus şi comentat mărturii provenind de la Gh. Nădejde, Zamfir C. Arbore, Sofia Nădejde, C. Miile, Constantin Bacalbaşa, Jean Bart, Gala Galaction, H. Sanielevici, Dimitrie Anghel, Ştefan Petică, Tudor Arghezi şi alţii. A. are de asemenea meritul de a fi readus în circulaţie memoriile lui Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată (1987-2000). Substanţialele note explicative, care urmează fiecărui capitol, verifică toate afirmaţiile lui Constantin Bacalbaşa, pe unele rectificându-le, pe cele mai multe completându-le cu numeroase şi interesante detalii, cu precizări şi analize ce aprofundează cunoaşterea societăţii româneşti din epoca evocată.
SCRIERI: Constantin Miile. Tinereţea unui socialist, Bucureşti, 1973; „Adevărul". Mişcarea democratică şi socialistă. 1895-1920, Bucureşti, 1982; Antologii: începuturile teatrului românesc, pref. edit., Bucureşti, 1963; Amintiri literare despre vechea mişcare socialistă (1870-1900), pref. edit., Bucureşti, 1975. Ediţii: Ion Teodorescu, Izabela Sadoveanu, Amintiri (Din lumea umbrelor. Sufletul altor generaţii), introd. edit., Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Aristiţa Avramescu); Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, Bucureşti, 1987-2000 (în colaborare cu Aristiţa Avramescu); Basarab. Scrisori din Basarabia, I-II, Chişinău, 1996-2001 (în colaborare cu Aristiţa Avramescu).
Repere bibliografice: Ion Ardeleanu, „Constantin Miile. Tinereţea unui socialist", RL, 1974,6; Valeriu Râpeanu, Tiberiu Avramescu, „Constantin Miile. Tinereţea unui socialist", CNT, 1974,8; Şerban Cioculescu, Memorialistică socialistă, RL, 1981,7; Z. Omea, O monografie despre „Adevărul", RL, 1983, 21; Z. Omea, „Bucureştii de altădată", RL, 1988,12; Şerban Cioculescu, Literatura în „Bucureştii de altădată", RL, 1988,14; Mircea Anghelescu, „Bucureştii de altădată", LCF, 1994,4,6; Teodor Vârgolici, „Bucureştii de altădată", ALA, 1994,205; Z. Omea, Corespondenţă din Basarabia înainte de 1900, RL, 1997, 13; Teodor Vârgolici, Epopeea pătimirii basarabene, ALA, 1997,364; Iordan Datcu, Sub semnul Minervei, Bucureşti, 2000,142-144; Z. Omea, Capitala de odinioară, RL, 2001,13; Teodor Vârgolici, „Bucureştii de altădată", ALA, 2001,595. T. V.
AXA, publicaţie care a apărut la Bucureşti, bilunar, de la 20 octombrie 1932 până la 25 decembrie 1933. Redactori sunt Mihail Polihroniade şi Ioan Victor Vojen. De la numărul 5, subtitlul „Publicaţie bilunară de artă, literatură, politică" devine „Publicaţie bilunară, politică, artistică, literară". O a doua serie, subintitulată „Ziar de luptă politică, doctrină legionară,
informaţie şi reportaj", apare la Bucureşti, cotidian, în 1940-1941, sub direcţia lui Pavel Costin Deleanu, prim-redactor fiind Crişu Axente. în primul număr din seria întâi este deja precizată ferm orientarea ideologică a publicaţiei. într-un editorial violent antidemocratic, Nichifor Crainic, vorbind în numele tinerei generaţii dezorientate şi nemulţumite, anunţă „falimentul statului, provocat de democraţia conducătoare". în acelaşi articol, intitulat Spre stânga sau spre dreapta?, sunt condamnate „nulitatea de creaţie şi fabuloasa capacitate de consumaţie parazitară" şi se propune, ca soluţie, doctrina aşa-zisului corporatism social, „întemeiat pe cultul competenţelor, pe concepţia morală a muncii, pe individualismul organizat în categorii sociale, pe dreapta autoritate". Tot aici, într-un articol programatic (Predoslovie), Ioan Victor Vojen subliniază şi el existenţa unei „crize de ideal" a tinerilor şi vorbeşte despre o „schimbare a vremurilor". Afirmând: „Concepem un stat nou etnic românesc clădit pe tradiţie", el lasă să se întrevadă de pe acum tradiţionalismul radical şi chiar extremist care va fi adoptat de mişcarea legionară. Dar, în ciuda acestei poziţii ideologice, care, între altele, respingea estetismul şi cosmopolitismul în artă, la început revista păstrează totuşi un anumit echilibru. Aşa se face că, cel puţin în numerele din 1932, printre colaboratori se află câţiva dintre scriitorii modernişti de seamă. Anton Holban publică aici o scurtă povestire intitulată Scatiul şi stăpânul său, iar Camil Petrescu un fragment din însemnările sale de călătorie (Rapid Constantinopol-Bioram. Dansul pântecului). Eugen Ionescu scrie, la cronica literară, despre lucrarea Eminescu de Lucian Boz, rubrica fiind preluată apoi de Arşavir Acterian (articole despre Homo americanus de Petru Comar-nescu, Răscoala de Liviu Rebreanu), după care titularul ei devine Octav Şuluţiu. Acesta comentează cu înţelegere şi simpatie autori diverşi, cu toate că unii dintre ei nu corespundeau exigenţelor ideologice ale revistei (articole despre Critice de Pompiliu Constantinescu, Camere mobilate de Damian Stănoiu, Maitreyi de Mircea Eliade, Fecior de slugă de N. D. Cocea, Menuetul de G. M. Vlădescu, Farmece de C. Gane, Cunoaşterea luciferică de Lucian Blaga, Firu-n patru de E. Lovinescu). în prima ei fază, când a avut un caracter cultural mai pronunţat, revista dispunea de rubrici variate. Pe lângă cronica literară, existau cronica plastică (semnată de George Zlotescu sau Gh. Labin), teatrală (Ioan Victor Vojen), muzicală (Luciliu Olteanu, Musicus), cinematografică (Ion I. Cantacuzino). Din 1933, A. capătă însă un profil tot mai accentuat politic, susţinând din ce în ce mai vehement idei antidemocratice şi şovine şi afişându-şi simpatia pentru nazismul care tocmai se instala în Germania. în urma acestei politizări, spaţiul dedicat culturii scade simţitor, iar textele despre literatură şi artă simt marcate şi ele adânc de radicalismul ideologiei legionare. De exemplu, la cronica literară apare un lung articol al lui Octav Şuluţiu (Pro domo, II), care, conformându-se extremismului practicat de revistă, scrie, între altele, despre o preconizată critică dogmatică, văzută ca „singura posibilitate de salvare din haosul spiritual". De altfel, în această fază revista nu se mai bucură de colaborarea unor autori importanţi. Cele două scurte eseuri ale lui Constantin Noica (Quia absurdum şi Să tăcem) şi un articol al
Axelrad
Dicţionarul general al literaturii române 284
lui Mircea Eliade (A nu mai fi român), publicate în 1933, sunt mai degrabă ocazionale şi nesemnificative. Foarte activi sunt însă publiciştii Ilie Imbrescu, Const. Popov, Andrei Valeriu, Virgil Rădulescu, Virgil Ionescu, Mihail Stelescu. în a doua serie, A. devine, explicit, organul de presă al mişcării legionare, manifestând aceeaşi atitudine totalitară vădită cu ani în urmă, la care se adaugă prohitlerismul şi cultul Căpitanului. Publiciştii politici ai ziarului sunt Pavel Costin Deleanu, Crişu Axente, Ion Botaş, Ana Maria Toader, Mircea Goruneanu. Ziarului nu-i lipsesc paginile culturale, foarte influenţate şi ele de doctrina legionară. Horia Stamatu publică un fragment din poemul Pan, iar cu versuri ocazionale colaborează Ştefan Ion Gheorghe (Balada a III-a). Proza este reprezentată de Anton Balotă, care semnează o povestire istorică (împărtăşania), iar cronica literară e susţinută, sporadic, de Horia Stamatu, care îşi exprimă în câteva articole propria concepţie despre poezie (Eliberarea poeziei, Poezia individualistă, Un veac de poezie românească). Notabile sunt, însă, textele cu subiecte teatrale ale lui Haig Acterian, eseul Naţiunea martiră al lui Dan Botta şi articolul Pentru arhitecţi, sculptori şi pictori al lui Nae Ionescu. Olga Caba traduce din poetul spaniol Jose Maria Peman (poemele Alcazarul şi Lupta Bestiei cu îngerul). La acestea se mai adaugă numeroasele contribuţii folcloristice ale lui Ilarion Cocişiu şi Pompiliu Preca, precum şi cronicile muzicale ale lui L. Popovici şi cele teatrale ale lui Liviu Bratoloveanu. I. M.
AXELRAD, A.[vram Adolf] (1879, Bârlad - 12.VIII.1963, Bucureşti), poet, gazetar şi traducător. A. face studii liceale la Bârlad. Elev, începe a colabora la gazetele locale („Paloda", 1896-1899, „Vocea Tutovei", 1898), folosind pseudonime ca Sorin, A. (şi Alecu) De la Tutova sau Delatutova. E printre cei5 ce redactau aici, în 1898, săptămânalul „Aurora zionistă". în preajma lui 1900, obţine atestatul de institutor de limba
Desen de Rosental
română pentru şcolile israelite; predă la Huşi, scurt timp, apoi în urbea de origine, spre a se stabili ulterior la Bucureşti. în capitală, a funcţionat la şcolile „Maria" şi „Ronetti-Roman" (unde a deţinut şi postul de director). Ca tânăr debutant în Bucureştii începutului de veac, A. trece prin redacţia unor gazete ca „Adevărul", „România", „Patria"; vreme de câteva decenii e de găsit semnând, deopotrivă ca poet şi publicist, în periodice precum „Evenimentul" (Iaşi), „Tribuna populară", „Arta", „Cronica israelită", „Mişcarea", „ Absolutio", „Umanitatea", „Puntea de fildeş", „Dimineaţa", „Adevărul literar şi artistic", „Curierul israelit", „Semnalul", „Gazeta evreiască" etc., în cea dintâi postură îndeobşte sub numele real, A. Axelrad, în timp ce gazetarul apelează la pseudonime ca A. Luca,
A.	A.-Luca (A. Luca-Axelrad) sau Roata, A. Roată, Moş Roată,
A.	Tutov(eanu).
Placheta de debut, Spre Răsărit (1900), trimite vag la ţara biblică, pierdută; într-o a doua, A. versifică poveţe pentru şcolarii săi (Copiii şi cartea, 1901). Discret, sentimental, poetul cântă, în manierea sfârşitului de veac, durerea neamului căruia îi aparţine (Lădiţa cu necazuri, 1919), învie scene din copilărie, drame mărunte, „murmurul ceainei", „salonul" — ambianţa declasaţilor şomeri. „Lădiţa", evocând bagajul ancestral de suferinţe şi năzuinţe spre emancipare, revine şi în titlul unei antologii masive din 1945. A. adoptă acum şi versul alb, de largă respiraţie, cursiv, în câteva grupaje inedite, cu suflu mesianic (La râul Babilonului ş.a.). Lecturile din Andre Spire şi Edmond Fleg îi sunt benefice. Din ambii autori transpune consecvent după 1920, la fel cum, tânăr, tălmăcise ataşat din Moriss Rosenfeld (pe care îl preia din idiş). Din Andre Spire a închegat, de altfel, un consistent volum de tălmăciri — Poeme evreieşti (1930), după Poemesjuifs şi Nouveauxpoemesjuifs. Biblia, Thora, textele talmudice, tradiţia rabinică, legendele hasidice îşi află, de asemenea, în A. un harnic colportor. Probabil stimulat de M. Dragomirescu, poetul încerca primele tălmăciri din Kohelet (Ecclesiast) în „Convorbiri critice" (1907). Psalmii, Proverbele, Ecclesiastul rămân ca sursă favorită de prelucrări, transpuneri, parafraze succesive. Modelul publicistului e cel întruchipat mai înainte de 1900 de cărturarul medic Iuliu Barasch, pe urma căruia A. a fondat, la rându-i, mai multe periodice cu caracter ştiinţific şi educativ sau cu aspect enciclopedic: „Progresele ştiinţei" (1904-1906), „Convorbiri ştiinţifice şi filosofice" (1912), „Orizontul" (a fost prezent în colectivul publicaţiei de la înfiinţare, în 1921, până în februarie 1924, când părăsea definitiv redacţia), „Revista ideilor" (1924-1925), „Minunile naturii" (1925). „Lunatic" şi „idealist", îşi investeşte bruma de agoniseală pentru a edita în timp câteva bune serii de popularizare: „Biblioteca Lumen" (înfiinţată în 1908), „Menorah", „Convorbiri ştiinţifice", „Oameni celebri", „Orizontul", „Probleme şi idei", „Noua colecţie Lumen" ş.a. A practicat şi publicistică de atitudine, cu note critice, mai rar acerbe (îndeosebi în perioada colaborărilor la „Facla", de sub conducerea lui N. D. Cocea), alături de tabletă sau foiletonul cultural.
285 Dicţionarul general al literaturii române
Axinte
SCRIERI: Spre Răsărit, pref. A. Steuerman, Bârlad, 1900; Copiii şi cartea, Bârlad, 1901; Edison şi invenţiunile sale, Bucureşti, 1911; Galileu, Bucureşti, 1911; Lâdiţa cu necazuri, Bucureşti, 1919; ed. Bucureşti, 1945; Patria şi dreptul meu, Bucureşti, 1937; La răul Babilonului, Bucureşti, 1945. Traduceri: Emile Zola, Sângele, Bucureşti, 1908; Max Nordau, Psihologia zeflemelei, Bucureşti, [1908], Psihologia dragostei, Bucureşti, [1909], Unde-i adevărul?, Bucureşti, [1910], Pesimism şi optimism, Bucureşti, [1911], Morala luxului, Bucureşti, [1921]; Maxim Gorki, Omul, Bucureşti, 1908, Iubita. Cântecul şoimului, Bucureşti, [1909], Revelionul unui vagabond. O noapte de toamnă, Bucureşti, [1910] (în colaborare cu A. Damianoff), în temniţă, Bucureşti, 1910; L. N. Tolstoi, Viaţa. Amorul. Fericirea, Bucureşti, [1908], Ştiinţa şi religia, Bucureşti,
[1909],	Testamentul meu, Bucureşti, [1909], Să nu ucizi!, Bucureşti,
[1910],	Există Dumnezeu?, Bucureşti, [1910], Adevărul şi minciuna, Bucureşti, 1910, Mici povestiri, Bucureşti, 1910, Rămas bun, Bucureşti,
[1910],	Civilizaţia, Bucureşti, [1911], în ce constă fericirea?, Bucureşti,
[1911],	Ţarul şi mujicul, Bucureşti, [1911], Războiul, Bucureşti, [1911]; Fr.Coppee, Copil de suflet, Bucureşti, [1908]; C. Delon, Gutenberg, Bucureşti, 1909; L. N. Andreev, Minciuna, Bucureşti, [1909]; C. Lombroso, Procesul Steinheil şi femeia criminală, Bucureşti, 1909; I. S. Turgheniev, Destul!, Bucureşti, [1909]; E. Haeckel, Originea omului, Bucureşti,
[1909],	Nemurirea sufletului, Bucureşti, 1924; E. A. Poe, Moartea roşie. Cei opt orangutani. Corbul, Bucureşti, [1909]; Voltaire, Sufletul, Bucureşti, 1909, Ce este omul?, Bucureşti, [1921]; [Voltaire, J.-J. Rousseau, D. Diderot], în Adevăr şi libertate, Bucureşti, f.a.; Ch. Baudelaire, Poeme în proză, Bucureşti, 1909; Ch. R. Darwin, Lupta pentru existenţă, Bucureşti, 1909; Cervantes, Câinii din Valladolid, Bucureşti, [1909];
1.1. Mecinikov, Câteva chestiuni ştiinţifice, Bucureşti, [1909]; G. Brandes, Leon Tolstoi, Bucureşti, 1910 (în colaborare cu S. Brădeanu); Buffon, Omul şi natura, Bucureşti, 1910; H. Bernheim, J.-M. Charcot, Hipnotismul, Bucureşti, 1910; J.-J. Rousseau, Pagini alese, Bucureşti, 1910, Despre originea inegalităţii dintre oameni, Bucureşti, [1912]; Platon, Ce-i amorul?, Bucureşti, 1910; K. Marx, Muncă, marfă, bani, Bucureşti,
[1910];	ed. Bucureşti, 1945; A. Schopenhauer, Durerile lumei, Bucureşti, 1910; P. Mantegazza, Arta de a iubi şi de a fi iubit, Bucureşti, [1910], Fiziologia amorului, Bucureşti, [1912]; D. Diderot, Credinţă şi ateism, Bucureşti, [1911]; Helvetius, Puterea pasiunilor, Bucureşti, 1911; A. Camegie, Arta de a face bani, Bucureşti, 1911; L. Biichner, Ce-i omul ?, Bucureşti, 1911; Fr. Nietzsche, Omul superior, Bucureşti, [1911]; J. Finot, Despre bogăţie şi sărăcie, Bucureşti, 1912; J.-H. Fabre, Din viaţa insectelor, Bucureşti, [1912]; G. Bonnier, Socialismul la albine, Bucureşti,
[1912];	W. Ostwald, Mişcarea perpetuă, Bucureşti, 1912; G. B. Gemenceau, Cele două drapele, Bucureşti, 1914; G. Herve, Ghilotina sau funia?, Bucureşti, 1914; J.-H. Poincare, Ştiinţa şi poezia, Bucureşti, 1919, Morala şi ştiinţa, Bucureşti, 1924; B. Spinoza, Despre Dumnezeu, natură şi om, Bucureşti, 1919; H. Bergson, Filosofia franceză, Bucureşti, [1923], Sufletul şi corpul, Bucureşti, 1924; E. Boutroux, Esenţa religiei, Bucureşti, 1924;
A.	France, Gânduri de lumină, Bucureşti, 1924, Spre timpuri mai bune, Bucureşti, 1948; J. Jaures, Pagini alese, Bucureşti, [1924]; O. Lourie, Sociologi ruşi, Bucureşti, 1924; E. Renan, Omul şi universul, Bucureşti, [1924]; Andre Spire, Poeme evreieşti, Bucureşti, 1930; [A. von Humboldt, J. Mace ş.a.], în Minunile naturii, Bucureşti, 1937; H. Heine, Viitorul Germaniei, Bucureşti, 1944; E. I. Doroş, Noul secretar, Bucureşti, 1951;
B.	B. Kudriavţev, M. V. Lomonosov, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu V. Blok).
Repere bibliografice: D. Nanu, „Lădiţa cu necazuri", SBR, 1919,16; Carol Drimer, A.A. Luca, „Telegraful", 1925, 514, 518, 523; A. P. Samson, „Poeme evreieşti", RP, 1930, 3612; S. Podoleanu, 60 scriitori, 23-26; [Camil Petrescu], La porţile împărăteşti, „Football", 1937, 1; I. Peltz, „Lădiţa cu necazuri", „Drapelul", 1945, 231; Ion Pas, Prezenţe,
Bucureşti, 1968,241-242; Streinu, Pagini, 1,357, II, 160, III, 86; Encycl. jud., V, 453-454, XIV, 420, 422, 425; Camil Baltazar, A. Axelrad-Luca, RCM, 1972,279; Straje, Dicţ. pseud., 37; Mirodan, Dicţionar, I, 81-84; Paul B. Marian, A. Luca. Poezii postume, RCM, 1986,613.	R. Ş.
AXINTE URICARIUL (c. 1670, Scânteia, j. Iaşi - c. 1733), cronicar. De condiţie socială modestă, la început vătaf de sat,
A.U. ajunge în 1702 pisar de cancelarie, iar în 1707, uricar la Logofeţie, primind după un an şi diferite însărcinări de hotărnicii. Şi-a spus Uricariul după funcţia pe care a îndeplinit-o. Cunoştea limbile slavonă, greacă, latină şi, probabil, turcă. Din 1710, la porunca domnitorului Nicolae Mavrocordat, A.U. transcrie letopiseţele lui Grigore Ureche, Miron Costin şi Nicolae Costin. In letopiseţul anonim dintre 1661 şi 1709, intervine cu modificări şi adăugări de pasaje. Se pare că mai târziu, în jurul anului 1730, va conlucra cu un copist muntean la o mare compilaţie de cronici muntene şi moldovene, cunoscută sub numele Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei. Gabriel Ştrempel, editorul cronicii, sprijină cu argumente demne de luat în seamă această atribuire (cu toate că nu este nici el ocolit de unele îndoieli). Important este că un autor, în veacul al XVIII-lea, a avut ideea alcătuirii acestui „corpus ciudat" şi unic, ca dimensiuni, între cronicile româneşti (Gabriel Ştrempel). Istorie „paralelă" în Letopiseţul Ţărâi Româneşti şi a Ţărâi Moldovei. De viaţa a prealuminaţilor domni ce-au stăpânit întru aceste 2 ţări şi ce s-au lucrat în dzilele lor, şi a părţilor streine, care să megieşesc cu aceste ţări, pre largu adunate den multe letopiseţe şi cu bună îndreptare alcătuit. Precum să vede înseamnă alternarea, la început, a unor secvenţe, mai lungi sau mai scurte (mai întâi referitoare la Ţara Românească, beneficiară a unui „descălecat" mai timpuriu), luate din cronici „consacrate", secvenţe în cuprinsul cărora autorul compilaţiei îşi îngăduie intervenţii, completări, parafrazări ori colaţionări între mai multe izvoare, iar apoi, aşezarea în succesiune a unor scrieri întregi, cu rare situaţii în care se mai pot constata amestecuri. După moartea lui N. Costin (1712) este desemnat de domnitor să redacteze cronica oficială a Moldovei — Dea doua domnia lui Nicolae Alexandru Vodă, văleat 7720. Izvoarele lui
A.U. au fost Letopiseţul anonim al Ţării Moldovei (1661-1709), letopiseţul lui N. Costin, însemnările şi corespondenţa domnitorului, mărturiile unor boieri, ştiri din actele oficiale, de prin „gazeturi" şi „avizii". Cronicarul se arată informat şi asupra mersului politicii europene. Cronica relatează sosirea lui Mavrocordat la Ţarigrad, intrigile boiereşti de la Poartă, fuga lui Dimitrie Cantemir şi înlocuirea acestuia, în scaunul Moldovei, cu Nicolae Mavrocordat. Mai departe, A.U. descrie situaţia din ţară, cu accente de durere pentru mizeria Moldovei, „căzută sub giugul robiei", nevoită să suporte invazia unor trupe străine. Pătruns de gândul că ordinea socială este rânduită de Dumnezeu, că monarhia este de drept divin, el îl prezintă pe Mavrocordat într-o lumină aparte, ca pe un om plin de smerenie, şi se ocupă pe larg de reformele şi prefacerile pe care domnitorul le încearcă. Mavrocordat apare, astfel, ca un binefăcător al ţării şi cronicarul, atunci când are de
Axioma
Dicţionarul general al literaturii române 286
judecat conflictul dintre marea boierime şi domn, se aşază, firesc, de partea cârmuitorului. Atât de adânc îi sunt înrădăcinate convingerile religioase, încât, de pildă, tragedia lui Constantin Brâncoveanu este explicată prin unele purtări „necreştineşti" ale acestuia. Generos şi cucernic, Nicolae Mavrocordat e înfăţişat ca un înţelept pentru care soarta ţării se află mai presus de orice interes sau ambiţii de ordin personal.
A.U. e un bun povestitor, sfătos şi molcom, înclinat mereu spre sentinţe şi moralizări, de obicei în spirit creştin. Unele descrieri sunt vii, respiră autenticitate, în vreme ce în notaţiile portretistice (Mavrocordat, Carol al XH-lea, patriarhul Ierusalimului Hrisant Notara, Brâncoveanu, hanul tătăresc) surprind nu atât trăsăturile fizice, cât cele morale. Letopiseţul e întocmit într-o limbă destul de fluentă, cu vădite reminiscenţe din textele biblice, cu care A.U. era familiarizat.
SCRIERI: A doua domnie a lui Neculai Alecsandru Mavrocordat V. V. în Moldova, în Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, II, publ. M. Kogălniceanu, Bucureşti, 1872,119-173; De a doua domnia lui Nicolae Alexandru Vodă, văleat 7720, în Ioan Şt. Petre, Axintie Uricariul, Bucureşti, 1944,77-179; Cronica paralelă a Ţârii Româneşti şi a Moldovei, I-II, îngr. şi introd. Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1993-1994.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit., XVIII, 1,110-120; Giorge Pascu, Istoria literaturii române din secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1927,57-62; Perpessicius, Opere, X, 147-149; Călinescu, Ist. lit., (1941), 30; Ioan Şt. Petre, Axinte Uricariul, Bucureşti, 1944; I. Lăzărescu, Valoarea literară a cronicii lui Axinte Uricariul, ALIL, t. X, 1959,1-2; Zamfirescu, Studii, 184-204; Lăudat, Ist. lit., III, 5-13; Dicţ. lit. 1900,66-67; Dan Zamfirescu, Contribuţii la istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1981,401-459; Andrei Pippidi, în jurul cronicarului Vasile Buhăescul, AIX, t. XXIII, 1986, 2; Ciprian Zaharia, losif I Muşat, întâiul mare ierarh român, Roman, 1987,232-233; Ştefan S. Gorovei, între Vasile Buhăescu şi Vasile Buzilă. O problemă de „paternitate" literară, AIX, t. XXV, 1988,1; Ştefan S. Gorovei, Spre unificarea istoriografiei naţionale: „Cronica paralelă" (Iaşi, 1733), AIX, t. XXV, 1988, 2; Alexandru V. Diţă, Despre un pretins cronicar: Axinte Uricariul, LCF, 1989,23; Ştefan S. Gorovei, Semnificaţia unor documente false din secolul XVIII, AIX, t. XXVI, 1989, 1; Andrei Pippidi, O cronică munteană şi un cronicar moldovean. O ipoteză, AIX, t. XXVI, 1989, 1; Gabriel Ştrempel, Introducere la Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Ţârii Româneşti şi a Moldovei, I, îngr. Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1993; Cătălina Velculescu, Din nou despre „Cronica paralelă" şi „ Letopiseţul cantacuzinesc", RITL, 1994,3.	I.L.
AXIOMA, revistă care apare lunar din aprilie 2000 la Ploieşti, purtând subtitlul „Literatură, ştiinţe, religie, arte". în primul număr este menţionată componenţa echipei redacţionale — director: Marian Ruscu, redactor-şef: Ieronim Tătaru, redactor-şef adjunct: Stelian Stan, redactor coordonator: Miron Oprea, secretar de redacţie: Bogdan Costin Georgescu —, completată de la numărul 2/2002 cu un grup de redactori (Gabriela Vasilescu, Beatrice Ruscu, Vasile Moga, Marian Chirulescu, Constantin Dobrescu). După reorganizări succesive, editorul fixează (10/2001) un colegiu redacţional format din cadre didactice universitare (Ion Bălu, Mihai Brescan, Sanda Hârlav Maistorovici, Miron Oprea, Ion Simaciu, Constantin Trandafir, Gabriela Vasilescu) şi îi indică drept redactori pe Ina Bercea, Marian Chirulescu, Christian Crăciun,
Gabriel Memelis, Loredana Netedu, Viorica Răduţă, Beatrice Ruscu, Ioana Scoruş, Nicolae Dorel Trifu. Revista are, de asemenea, corespondenţi în străinătate: Cristina Neesham (Austria), Theodor Vasilache (Germania), Ileana Cristina Botescu (Germania), Jacques Raunet (Franţa). în artico-lul-program De ce Axioma ?, semnat Redacţia, plecându-se de la înţelesurile termenului „axiomă", sunt expuse motivele opţiunii pentru acest nume dat publicaţiei: „Iniţiatorii acestei publicaţii de cultură şi-au propus drept obiectiv punerea în evidenţă a adevărurilor simple, clare şi utile omului în activitatea spirituală [...]. Publicaţia nu are însă numai scop formativ (idei noi, puncte de vedere noi asupra diverselor chestiuni etc.). în acest sens, vom căuta să reliefăm acele adevăruri simple, clare, precise (deci axiomatice) şi în articolele cu scop informativ. Printre altele, modelele noastre spirituale sunt două personalităţi prahovene, reprezentative în cultura română: I. L. Caragiale şi Nichita Stănescu, scriitori ce au dat multe «axiome» pentru creşterea limbii şi literaturii, pentru cultura românească..." Rubricile permanente principale ilustrează dezideratele programatice: „Cronică", „Eseu", „Calendar", în A. sunt publicate, cu precădere, scrierile membrilor grupării, în toate genurile, de la poezie, proză, la studiul de istorie şi istorie literară, eseul filosofic, teologic, studiul comparatist, cronica de actualitate (teatru, muzică, arte plastice), tălmăciri din literatura universală. Revista consacră pagini speciale (câteodată un întreg număr) unor personalităţi ale culturii, îndeosebi scriitorilor I. L. Caragiale, Nichita Stănescu, Zaharia Stancu, Şerban Cioculescu, Mihai Eminescu. O suită de editoriale atipice, întrucât sunt de fapt studii de istorie literară, marchează momente comemorative vizând personalităţi româneşti şi străine cu valoare de reper (Virginia Woolf, Gustave Flaubert, Stephane Mallarme, Nicolaus Lenau, Jose Ortega y Gasset ş.a.). De asemenea, A. consemnează, în „file de dicţionar", momentele aniversare ale unor personalităţi literare contemporane sau evenimente editoriale. Deşi colaborările vizează domenii variate, revista nu rămâne la stadiul de magazin ilustrat, iar scrierile şi documentele inedite (scrisori, jurnale, memorii, iconografie) nu vizează senzaţionalul, ci cunoaşterea aprofundată a personalităţilor de la care provin (I. L. Caragiale, Tudor Arghezi, B. Delavrancea, G. Călinescu, Paul Constantinescu, Grigore Ionescu, George Moroşanu, Horia Bodnărescu ş.a.). Rubricile girate de un singur autor („La colţ" - Ion Stratan; „Ei şi Prahova" - Paul D. Popescu) simt radiografii incitante şi abordează conexiuni cu artele, filosofia, religia. A. publică versuri de Ion Stratan, Simion Bărbulescu, Lazăr Avram, Viorica Răduţă, Ioana Scoruş, Nicolae Dorel Trifu, Ioan Vieru, Dumitru Pricop, Sterian Vicol, Beatrice Ruscu, Maria Nicolae, Al. Florin Ţene ş.a.; proză de Viorica Răduţă, Serghie Bucur, Ioana Scoruş, Marian Ruscu, Livia Dinulescu ş.a.; eseuri, cronici, studii şi comentarii de Ieronim Tătaru, Ion Bălu, Constantin Trandafir, Constantin Hârlav, Christian Crăciun, Gabriel Memelis, Bogdan Costin Georgescu, Miron Oprea, Simion Bărbulescu, Marian Chivulescu, Gabriela Vasilescu, Nicolae Dumitrescu, Sanda Hârlav Maistorovici, Viorica Răduţă, Diana Rânciog, Ion
287 Dicţionarul general al literaturii române
Azarie
Macri, Loredana Mihăilă, Miruna Negrea, Ina Bercea, Vasile Moga, Ion Roşioru, Arleen Ionescu, Mariana Gheorghe, Loredana Netedu ş.a.; studii de istorie semnate de Constantin Dobrescu, Gavriil Preda, Paul D. Popescu; memorialistică de Miron Oprea (despre Dan Barbilian — Ion Barbu); traduceri de Vasile Moga, Bogdan Stoicescu. Revista acordă rubrici speciale şahului, jazului, interviurilor cu personalităţi româneşti şi străine din diverse domenii.	C.H.
AZAP, Gheorghe (26. VII.1939, Ticvaniu Mic, j. Caraş-Severin), poet. Este fiul Elenei (n. Cătană) şi al lui Gheorghe Azap, tâmplar. Face studii gimnaziale la Ticvaniu Mic şi liceale la Oraviţa, Anina şi Timişoara. Este redactor la revista „Răzoare" (Oraviţa, 1996). Colaborează la „Caraş-Severinul literar şi artistic" (Reşiţa), „Flamura", „Timpul", „Luceafărul", „Orizont", „Drapelul roşu" (toate de la Timişoara), „România literară", „Steaua", „Transilvania", „Tribuna".
După debutul din „Scrisul bănăţean" (1958), a urmat o lungă aşteptare până la apariţia volumului colectiv Uneori zborul (1974). Prima carte, placheta de versuri Maria, îi apare în 1975. încă de la început, atât universul tematic (iubirea şi singurătatea), cât şi limbajul ca atare sunt deplin constituite. Volumele ce au urmat, Bocceluţa cu plăpânde (1977), Roxana, Roxana, Roxana (1978; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara), Eţetera (1979), Cântece ştrengăreşti (1981) etc., favorabil întâmpinate de critică, reiau, într-o perpetuă şi nu lipsită de riscuri autorecuperare, aceleaşi motive în formule poetice cvasiidentice: suferinţa erotică, disimulată şi intensificată prin persiflare, într-o haină ostentativ (şi aparent) facilă. Maniera stilistică, dominată de ludic, angrenează permanent jocuri de cuvinte, de sensuri şi de intertexte.
A.	ostentează meşteşugul poetic prin acrobaţii de versificare; poemele abundă în invenţii verbale, expresii argotice, chiar golăneşti, jonglând totodată cu miturile şi eroii sublimi ai literaturii. Grimasa ironică e îmblânzită de melancolie. Versurile de album, romanţa, cronica rimată, grandilocvenţa ori accentele pastorale sunt mimate ingenios. Poza bufă de Frangois Villon — epicureu, livresc şi boem, actualizat prin minulescianism şi modernism, reuşeşte să comunice plăcerea de a nu mai putea trăi decât făcând literatură, iar versurile celebrează indisociabil iubirea de viaţă şi iubirea de literatură: „La Iasnaia Poliana-i un spaţiu osebit / Pios ca o miroznă de-a lungul unui ev / Şi ierni împovărate de nopţi de antracit / Acolo zburdă Kitty în inima lui Lev". A. dă expresie literară unui proces banal ca un clişeu, pentru că-1 încearcă oricine, şi magic, pentru că reuşeşte puţinora, ca alchimia, comutarea vieţii sufleteşti în poem: „Iubitele, prădate, se-ntumă înapoi. / Şi remuşcarea oare cu ce să le-o ogoi? [...] Sfielnic se întumă iubitele şi eu / Nu mai posed misterul de fluier şi de zeu // Zadarnic câte un spectru suspină lângă geam / Căci ospitalitate nicicâtă nu mai am. [...] Vai! cătră ce tărâmuri de stupi să le îndemn / Acuma, când sunt ţeapăn ca un fetiş de lemn!?"
SCRIERI: Maria, Timişoara, 1975; Bocceluţa cu plăpânde, Bucureşti, 1977; Roxana, Roxana, Roxana, Bucureşti, 1978; Eţetera, Timişoara, 1979;
Cântece ştrengăreşti, Bucureşti, 1981; Cuibuşorul nostru de nicicând, Timişoara, 1982; Ultimul exemplar, Bucureşti, 1987; Tereremul ocărind, Timişoara, 1995; Vreo carte, Timişoara, 1995; Poeme de cinci stele, Cluj-Napoca, 2002.
Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, Amuzament şi gravitate, RL, 1977,42; Cornel Ungureanu, Gheorghe Azap şi plăcerile vieţii la ţară, O, 1979,29; Gabriela Omăt, Gheorghe Azap sau Despre iubirea de literatură, „Semenicul", 1980,10; Felea, Aspecte, II, 284-286; Simion, Scriitori, III, 393-398; Dicţ. scriit. rom., I, 134-135; Bitte-Chiş-Sârbu, Dicţ. scriit. Caraş-Severin, 1998,12-14; Popa, Ist. lit., II, 551-552.	O.B.
AZARIE (mijlocul sec. XVI), cronicar. Cu A. avea să se încheie, în Moldova, şirul de istoriografi-monahi ce izvodesc anale în slavonă. Uceniceşte la Roman şi Suceava până să ajungă la mănăstirea Golia din Iaşi, unde se poate să fi devenit egumen, îşi redactează cronica la cererea domnitorului Petru Şchiopul, recomandat acestuia, probabil, pentru instrucţia şi elocinţa sa aleasă, deopotrivă de mitropolitul Anastasie, ca şi de logofătul Ioan Golăi, ochii ce supraveghează apoi din umbră relatarea. A scris în continuarea versiunii integrale a textului „magistrului" Macarie; păstrând tipicul cronologizării stricte (nu fără a lăsa să-i scape însă şi destule „licenţe" sau erori) şi avansând în genere prudent în comentarii, deşi instinctul epic, graba de a reveni pe-alocuri cu detalii concură în a-i decupa ceva mai insistent statura şi umoarea, uneori, de martor-narator, cronica sa constituie pentru întregul interval restituit (1551-1574) rememorarea unor evenimente trăite, accesibile. Letopiseţul lui Eftimie, în schimb, faţă de care scara de valori acreditată e câteodată alta, îi va rămâne, s-ar părea, necunoscut. Preeminenţa „ideologiei" şi oportunităţile momentului înrâuresc, altminteri, şi la A., asupra judecăţii de durată; discernământul afişat (dar, ca şi la înaintaşi, adesea exprimat paradoxal şi pătimaş), dictează ca din culise, aprioric, valoarea „distribuţiei" ori consistenţa „rolului", intrările, ieşirile din cadru, notate pentru fiecare personaj protagonist pe scena, altfel dominată de imprevizibil, a istoriei. Discreta relevanţă epică (eventual şi dramatică) a textului ţine şi de incipienta „tehnică" a eclerajului, complementară la virtuţile limbajului, poetizant în maniera prerenascentistă. Orgoliu sau naivitate, încrederea primilor noştri cronicari în propria capacitate de a persuada un cititor ingenuu creează cel dintâi efect „artistic"; în timp ce informaţia e manevrată cu aparentă „inocenţă", contrastele şi „filtrele", cuta posomorâtă sau insinuantă funcţionează eficient, într-un discurs subînţeles pragmatic. Spre menajarea susceptibilităţii Porţii (comanditarul cronicii se bucură de trecere la Istanbul), A. îl tratează cu ambiguă îngăduinţă, la concurenţă — neştiută — cu Eftimie, ce motivase fără echivoc şi aprobase, în letopiseţul paralel, complotul ce-1 va suprima pe Ştefăniţă. Exagerarea dispoziţiei pioase şi dărniciei ctitorului Lăpuşneanu faţă cu propria zidire de la Slatina (e invocată şi faimoasa convertire ca Pahomie monah, răstălmăcită cinic, în alt veac, drept joc duplicitar, al histrionicului personaj, cu „masca" morţii în final) anticipă, retoric, nota subsecventă, în care A. dezavua pe Despot (Iacob Heraclid): un apostat, uzurpator, de extracţie incertă, persecu-
Azi
Dicţionarul general al literaturii române 288
tor, ca „luteran", al clerului şi boierimii indigene. Acumularea de „păcate" e stringentă, punând la încercare răbdarea cronicarului. Partizanatul va fi încă şi mai obstinat, „rechizitoriul" virulent, într-un portret — cheia secvenţei e apocaliptică — menit a submina imaginea lui Ioan Vodă (cel Cumplit); rival nemijlocit lui Petru Şchiopul şi victimă, într-un răsunător scenariu al „vânzării", în care Ganelon ia chipul Ieremiei Golia, fratele logofătului, cel care trage sforile letopiseţului. Ca şi antecesorii, A. (ce crede în valoarea scrisului, reiterând, în cronică, elogiul minţii şi lauda „alcătuirilor retoriceşti") recurge la modele bizantine; e preferat Manasses, cu Istoria sinoptică (extrem de receptat şi „productiv" în şcoala cronografică a locului), al cărui stil manierist convine vehemenţei de comandă ori exerciţiului encomiastic, disimulării sau eschivelor candide ale cronicarului.
Descoperit la Petersburg, într-un miscelaneu transcris, se pare, în Moldova pe la sfârşitul veacului al XVI-lea sau începutul celui următor, letopiseţul datorat lui A. e publicat de
A.	I. Iaţimirski, în 1908, şi peste doar un an, de I. Bogdan, la Bucureşti. Ar aparţine, de asemenea, cronicarului transcrierea în medio-bulgară a unei cărţi apreciate a intra în patrimoniul istoric şi hagiografic al „Bizanţului" balcanic, Vieţile regilor şi episcopilor sârbi, un monument, transmis din secolul al XlV-lea, al scrisului sud-dunărean.
SCRIERI: Letopiseţul lui Azarie, tr. şi publ. Ion Bogdan, AAR, memoriile secţiunii istorice, t. XXXI, 1908-1909; reed. în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, îngr. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, în LRV, 1,206-220.
Repere bibliografice: Bogdan, Scrieri, 416-463; Iorga, Ist. lit., I, 154-155; Minea, Letopiseţele, 98-140; Cartojan, Ist. lit. (1940), 1,34-35,
40-42; Călinescu, Ist. lit. (1941), 18-20,890-891; Ciobanu, Ist. lit. (1989), 20-21, 52-55, 58, 65, 67, 70-72, 167; Emile Turdeanu, La Litterature bulgare du XlV-e siecle et sa diffusion dans les Pays Roumains, Paris, 1947, 22-34, passim; Ion-Radu Mircea, „Les Vies des rois et archeveques serbes" et leur circulation en Moldavie, RSE, 1966,3-4; Ivaşcu, Ist. lit., I, 87-90; Piru, Ist. lit., I, 36-39; Ist lit., I, 261-264, 279; Mihăilă, Contribuţii, 104-163; Dicţ. lit. 1900, 67; G. Mihăilă, Cultură şi literatură română veche în context european, Bucureşti, 1979, 380-389; Mazilu, Lit. rom., 321-349,413-417; Velculescu, Scriere, 7-26; Păcurariu, Ist. Bis., 1,474, 486-487, 520, 529, 569; Mazilu, Recitind, I, 165-167; Sorohan, Introducere, 56-59.	R.Ş.
AZI, revistă lunară „de literatură, critică şi artă" apărută la Bucureşti, lunar, între martie 1932 şi august 1938, iar apoi săptămânal, între 9 februarie 1939 şi 8 septembrie 1940. Redactor este Zaharia Stancu, care de la numărul 3/1932 devine director; de la numărul 4/1934 până la numărul 1/1935, publicaţia apare sub conducerea unui comitet; de la numărul 1/1935 redactori sunt Zaharia Stancu şi Petru Manoliu; de la numărul 21/1936 e menţionat, din nou, ca redactor numai Zaharia Stancu, desemnat apoi încă o dată ca director de la numărul 30/1937. începând cu numărul 26/1937, subtitlul este „Revistă lunară literară, artistică, socială", iar din 1939, când apare într-o a doua serie, săptămânală, subtitlul e „Politic, social, literar", director şi proprietar fiind Zaharia
Stancu. Deşi lipsită iniţial de un program explicit, revista dovedeşte, prin conţinutul ei, că s-a dorit a fi un spaţiu de manifestare a tinerei generaţii intelectuale de la 1930. în paginile ei pot fi întâlnite, cel puţin în primii ani, numele cele mai proeminente ale acestei generaţii şi problematica ei, exprimată mai ales într-o febrilă şi densă eseistică pe teme filosofice, artistice, literare, sociale. Astfel, în numărul 1, în locul unui eventual articol-program sau al unui editorial, se publică eseul Crepuscul al lui Mircea Eliade, care va da tonul unei întregi dezbateri. Autorul constata aici „marea deplasare împlinită de Renaştere în raporturile omului cu lumea" şi deplângea faptul că s-a ajuns treptat la „incomprehensibilitatea simbolului": „Epoca modernă, prin excelenţă simbolică, refuză orice sens simbolic activităţilor sale, fie individuale, fie colective." Ideea este preluată în numărul următor de Mihail Sebastian, care deploră la rândul său „decadenţa modernistă", pentru a fi ulterior discutată din diferite unghiuri: Emil Cioran vorbeşte astfel despre „epuizarea instinctului creator" şi despre „atomizarea socială" din epoca modernă, Petru Comamescu subliniază „sărăcia sufletească" şi „conştiinţa aproape somnambulică" a omului contemporan, văzând cauza în naturalismul şi mecanicismul acestei perioade şi soluţia în revenirea la un „neoclasicism", la „armonizarea tuturor antinomiilor şi exceselor", Constantin Noica subliniază importanţa actuală a filosofiei şi a modelelor oferite de ea, Octav Şuluţiu pune problema valorilor în civilizaţie, iar Mircea Eliade intervine din nou în dezbatere printr-un eseu intitulat Căile spiritului, în care distinge două direcţii spirituale ce pot reprezenta încă repere în eclectica, dacă nu haotica lume modernă: soteria, calea mântuirii, şi simpatia, calea armoniei cu întreaga existenţă. Faptul că eseistica reprezintă punctul forte al revistei este dovedit şi de frecvenţa şi vigoarea ideatică a unor texte semnate fie de autorii amintiţi, fie de Vasile Lovinescu (Exerciţiile spirituale ale Sfântului Ignaţiu de Loyola), Eugen Ionescu (Critică şi scrupule sentimentale), Nicolae Roşu (Procesul ortodoxiei), Mihail Polihroniade (Gene-
m
MARTIE 1932
289 Dicţionarul general al literaturii române
Azi
ralia tânăra şi ritmul mondial), Petru Manoliu (Călătorie la capătul vieţii, Despre cineva: moartea, Geneza), Horia Groza (Literatul mistic şi tipurile colective, Critica poemului), M. Blecher (Exegeza câtorva teme comune), Anton Dumitriu (Supraoameni, De ce filosofam?, Despre explicaţia ştiinţifică, Monarhie şi ierarhie). Acordând întâietate eseului şi, în general, publicisticii culturale (în rubrici precum „Ieri, azi, mâine" sau „Cronica măruntă", în prima sa serie, şi „Viaţa culturală şi artistică de azi" ori „Azi punem lucrurile la punct", în cea de-a doua), revista nu neglijează nici beletristica propriu-zisă sau comentariile asupra acesteia. în A. se publică, de exemplu, destul de multă poezie de calitate, aparţinând unor autori deja consacraţi sau unor tineri care mai târziu vor confirma. E de reţinut în primul rând colaborarea lui Vasile Voiculescu (Bacantă dansând, Plecarea, Arta târzie, în peştera Nirvanei, Balada sfântului în câmp, Rămâi) şi a lui Victor Eftimiu (Nu ţi-am cerut, o, Doamne..., Să plâng şi să laud), iar dintre cei din noua generaţie se remarcă Saşa Pană, Ilarie Voronca, Emil Giurgiuca, Horia Stamatu, Ştefan Baciu, Radu Boureanu, Virgil Carianopol, Ion Th. Ilea, Petre Dinu, Geo Bogza, Maria Banuş, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu. De diverse orientări estetice, mergând de la modernismul debordant până la tradiţionalismul echilibrat, aceşti poeţi şi-au găsit cu toţii loc, fără vreo discriminare, în paginile revistei, ceea ce indică limpede caracterul ei nedogmatic, deschiderea spre toate valorile, de oriunde ar veni ele. Acelaşi lucru se poate observa şi în cazul prozei publicate aici, semnată de scriitori din generaţii diferite, cu viziuni şi stiluri diferite. Apar aici fragmente din romanele analitice ale Hortensiei Papadat-Bengescu, Anton Holban şi Gib I. Mihăescu, proză de observaţie realistă aparţinând lui Ion Călugăru, povestiri de Panait Istrati şi G. M. Zamfirescu, ca şi texte de Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Radu Boureanu, Romulus Dianu, Coca Farago, Geo Bogza ş.a. Dacă genul dramatic e mai puţin prezent, fiind de consemnat doar publicarea scenetei La pragul minunii de Vasile Voiculescu şi actul I din piesa Oameni feluriţi de Anton Holban, mult mai bogat se arată compartimentul critic al revistei, care cuprinde atât interpretări teoretice sau istorico-literare de anvergură, cât şi comentarii la zi despre cărţi, personalităţi şi probleme ale vieţii scriitoriceşti. Aici îşi publică Anton Holban un lung şi comprehensiv eseu despre
Marcel Proust (22-26/1936) şi celebra confesiune artistică intitulată Testament literar (27/1937). Pompiliu Constantinescu scrie despre Sensul creator al junimismului, N. Argintescu-Amza e autorul unor Glose pentru neoclasicism, Saşa Pană semnează un medalion despre Alfred Jarry, Victor Eftimiu analizează minuţios şi într-un spirit extrem de critic traducerea Iliadei făcută de George Murnu (O mistificare, 6-7, 9-12/1939),
D.	Trost abordează teme diverse: Drumurile poeziei, Estetica lui Zola, Revoluţia în literatură. în ce priveşte cronica literară, aceasta a avut un caracter nepermanent în prima serie a revistei, când a fost susţinută de diverşi autori (Octav Şuluţiu, Vasile Damaschin şi Constantin Micu), şi a fost mai constantă în a doua serie, unde titularul ei a fost Ieronim Şerbu, comentator fin şi exact al unor cărţi de Liviu Rebreanu, Al. A. Philippide, G. Călinescu, F. Aderca, Dan Petraşincu ş.a. Tot în a doua serie A. are şi o rubrică denumită „Cartea străină", în care Gheorghe Dinu urmăreşte cu atenţie şi consecvenţă noile apariţii din literatura universală. La acestea se adaugă o publicistică densă, cuprinzând recenzii, evocări, articole comemorative, note critice şi polemice, care, împreună, reuşesc să dea o imagine vie a fenomenului literar. Revista are excelente rubrici de „Cronică plastică", „Cronică muzicală", „Cronică teatrală", „Cronică cinematografică". Un spaţiu larg se acordă şi traducerilor, foarte variate în privinţa epocilor, literaturilor şi genurilor ilustrate: dialogul filosofic Hanurile de Erasm din Rotterdam, eseul Zeii în exil de Heine, aforisme de Jules Renard, proză de Cehov, Maupassant, Zola, Knut Hamsun, William Faulkner, teatru de Karel Capek, poeme de Carducci, Rilke, Maiakovski, Apollinaire ş.a. Mult mai angajată în bătălia ideologică a vremii în a doua perioadă, aşa cum o arată editorialele lui Zaharia Stancu şi mai ales vehementa campanie dusă de acesta împotriva lui Pamfil Şeicaru în 1939, A. a izbutit totuşi să evite extremele şi să devină una dintre publicaţiile cele mai valoroase din perioada interbelică. Printre colaboratori s-au mai numărat Traian Herseni, Henri
H.	Stahl, Vladimir Streinu, Ernest Bemea, Oscar Lemnaru, Mihail Celarianu, H. Bonciu, Al. Mironescu, G. Talaz, George Demetru-Pan, Emil Gulian, Ştefan Roii, Tudor Teodorescu-Branişte, N. Carandino, Eugen Relgis, Emil Huszar, Mircea Damianş.a.	I.M.
293 Dicţionarul general al literaturii române
Babeş
BABANSKI, Valeriu (6.XI.1945, Babele-Ismaii), prozator şi poet. Este fiul Anei (n. Toarcă) şi al lui Petru Babansky, intelectuali. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1972). A colaborat la „Basarabia", fiind apoi redactor-şef al revistelor „Quo vadis" şi „Columna". De coloratură romantică, volumul de nuvele Cântecul păsării măiestre (1983) este urmat de Duhul apelor (1988) şi Mielul de Paşti (1991). Proza lui B., oprindu-se asupra unor experienţe dure, alternează notaţia realistă cu umorul. Ca poet, a scris parodii de succes (Sarcofagul lui Tutankamon, 1986).
SCRIERI: Cântecul păsării măiestre, Chişinău, 1983; Sarcofagul lui Tutankamon, Chişinău, 1986; Duhul apelor, Chişinău, 1988; Mielul de Paşti, Chişinău, 1991.
Repere bibliografice: L. Tomşa, Valeriu Babanski, „Cântecul păsării măiestre", „Nistru", 1983,12; Ion Ciocanu, Dreptul la critică, Chişinău, 1990,210-214.	N.BI.
BABEŞ, Vincenţiu (21.1.1821, Hodoni, j. Timiş - 3.II.1907, Budapesta), publicist. A fost crescut de un unchi al său, Mitra Babeş, prieten al lui D. Ţichindeal. A urmat clasele gimnaziale la Timişoara, Seghedin şi Karlowitz, iar cele liceale la Seghedin. După studii teologice la Arad, pleacă la Pesta, unde urmează cursuri juridice la Universitate. întors la Arad în 1846, intră în magistratură, devenind, peste doi ani, avocat. în 1849 este numit, pentru scurt timp, director al şcolilor româneşti din trei districte bănăţene. Intrând în viaţa politică, a fost un foarte activ luptător pentru drepturile naţionale ale românilor. Trimis la Viena în 1849, ca unul dintre reprezentanţii politici ai românilor, el rămâne în capitala Imperiului şi ocupă diferite funcţii administrative şi judecătoreşti, ajungând, în 1860, secretar aulic. în 1862 este transferat, ca referent şi judecător, la Pesta. încă la Viena, publicase, în germană şi română, Cauza limbelor şi naţionalităţilor în Austria (1860), prin care se impune ca un apărător al egalităţii în drepturi a naţionalităţilor de pe teritoriul Imperiului habsburgic. Colabora cu articole politice la „Gazeta Transilvaniei", „Amicul poporului", „Telegraful român", „Luminătoriul". Numărându-se printre fondatorii Partidului Naţional al Românilor, B., om politic, deputat în Dietă, a militat pentru autonomia Transilvaniei, a participat decisiv la realizarea separării bisericii româneşti de cea sârbească şi la înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe din Sibiu
(1864). în ziarul „Albina" (1866-1876), pe care l-a condus de la apariţie (figurează însă ca editor şi redactor doar din 1869, iar ca redactor responsabil, din 1870), a scris numeroase articole politice. Membru în Dietă din 1860 până în 1890, preşedinte al Partidului Naţional al Românilor, din 1881 până în 1891, a fost imul dintre protagoniştii vieţii politice româneşti transilvănene. Devine, din 1866, membru al Societăţii Literare Române şi, din 1870, face parte din comitetul de conducere al Societăţii pentru fond de teatru român. Murind la Budapesta, a fost reînhumat, în 1936, în satul natal. Savantul Victor Babeş este fiul lui.
Activitatea literară restrânsă a lui B. este legată mai mult de anii de tinereţe. încă student, colabora din 1843 cu poezii şi epigrame la „Foaie pentru minte, inimă şi literatură". în 1848
publica în „Amicul poporului" modeste versuri de critică socială şi satire. Şi colaborările literare la „Muza română"
(1865)	aparţin tot anilor studenţiei. Primele sale încercări poetice au fost criticate cu asprime de Andrei Mureşanu, care, într-un articol din „Foaie pentru minte, inimă şi literatură" (1844), i-a reproşat licenţe şi stângăcii prozodice. Analiza severă a provocat replica bătăioasă a lui B. (Critică în reflexiile asupra poeziei noastre) şi din nou o punere la punct iritată din partea celui care era, de pe acum, un poet consacrat. Dacă apărarea valorii versurilor criticate era zadarnică, în schimb, principiile în numele cărora polemizează publicistul prezintă interes prin încercarea de a aduce în discuţie un punct de vedere înnoitor, de rezonanţă romantică, în aprecierea poeziei. Confruntarea dintre B. şi A. Mureşanu este una dintre primele polemici literare din presa românească din Transilvania şi dovedeşte creşterea interesului pentru problemele meşteşugului poetic, precum şi pătrunderea unor tendinţe estetice noi în judecarea poeziei.
SCRIERI: Cauza limbelor şi naţionalităţilor în Austria, Viena, 1860.
Babeţi
Dicţionarul general al literaturii române 294
Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 293; Iorga, Oameni, 1,250-251,
II,	422-423; Ilie Gropşianu, Vincenţiu Babeş, Timişoara, 1938; Vicenţiu Bugariu, Figuri bănăţene, Timişoara, 1942, 75-89; Mihai Zamfir, O polemică despre versificaţie la 1844, AUB, ştiinţe sociale - filologie, t. XII, 1963; Octavian Metea, Publicistica lui Vincenţiu Babeş, O,1970,11; Corespondenţa lui Vincenţiu Babeş (Scrisori primite), îngr. şi introd. Mihail P. Dan şi George Cipăianu, pref. Ştefan Pascu, Cluj-Napoca, 1976;Dicţ. Ut. 1900,68.	'	L.V.
BABEŢI, Adriana (12.XI .1949, Oradea), eseistă, prozatoare şi traducătoare. Este fiica Măriei (n. Jude), educatoare, şi a lui Alexandru Simlovici, ofiţer. B. a publicat până în 1975 sub numele Adriana Simlovici şi Adriana Brădeanu şi cu pseudonimul Iosana Pantea. Urmează la Timişoara şcoala generală şi liceul, apoi Facultatea de Filologie (1967-1972). A devenit din 1972 redactor la revista „Orizont" unde este, din 1989, secretar general de redacţie. Din 1990 predă literatura comparată la Universitatea de Vest din Timişoara. în 1997 îşi ia doctoratul în litere cu o teză despre Dimitrie Cantemir. împreună cu Cornel Ungureanu coordonează, începând din 1997, Centrul de studii comparate central-europene „A treia Europă". Colaborează la „Orizont", „Amfiteatru", „Secolul 20", „Viaţa românească", „România literară", „Contrapunct", „Echinox", „Familia", „Dialog", „Agora", „Cuvântul", „Meridian". Este vicepreşedinte al Asociaţiei Române de Literatură Comparată (din 1997).
A debutat cu proză în „Amfiteatru" (1969) şi editorial cu Femeia în roşu (1990), roman scris în colaborare cu Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş (Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor). Cartea adoptă formula romanului senzaţional, prelucrată în spirit parodic, ludic, prin activarea unui întreg arsenal de documente, scriituri, strategii textuale, referinţe livreşti, atitudini auctoriale. Un roman al scrierii romanului însoţeşte ca o umbră istorisirea propriu-zisă. între Banat şi Chicago sau Viena se ţese istoria Anei din Comloş, devenită Sage după emigrarea în SUA, unde, intrând în lumea interlopă a anilor '20-30, ajunge să-l predea FBI-ului pe celebrul „inamic public nr. 1 al Americii", gangsterul John Dillinger. Realizând o interferenţă ironică între realitatea istorică şi ficţiune, romanul este conceput într-un spirit tipic postmodern. Volumul Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir: Strategii de lectură (1998), la origine teza sa de doctorat, îşi propune o reabordare a unui autor considerat prioritar ca aparţinând perioadei „vechi" a literaturii române, Dimitrie Cantemir, dintr-o perspectivă modernă (teoria textului, pragmatica, estetica receptării). O lectură „nouă", care debutează prin a-şi preciza conceptele şi metodologia, pentru a efectua apoi o sistematizare a „modelului" cantemirian, demersuri necesare analizei de text propriu-zise, operată asupra Istoriei ieroglifice şi asupra Divanului. O altă carte, Dilemele Europei Centrale (1998) reuneşte trei ample studii consacrate spaţiului central-european, crizelor identităţii, precum şi relaţiei dintre istorie şi subiectivitatea unor mari scriitori central-europeni din secolul al XX-lea. B. a tradus din opera teoretică a membrilor grupului Tel Quel şi a lui Roland Barthes, a transpus scrieri ale lui Barbey d'Aurevilly şi Adam
Michnik şi a îngrijit ediţii din Platon, Marsilio Ficino şi Alexandru Paleologu.
SCRIERI: Femeia în roşu (în colaborare cu Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş), Bucureşti, 1990; Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir: Strategii de lectură, Timişoara, 1998; Dilemele Europei Centrale, Timişoara, 1998; Arahne şi pânza, Timişoara, 2002. Traduceri: Pentru o teorie a textului. Antologie „Tel Quel". 1960-1971, introd. trad., Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Delia Sepeţean Vasiliu); Roland Barthes, Romanul scriiturii, pref. trad., Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Delia Sepeţean Vasiliu); Barbey d'Aurevilly, Dandysmul, introd.trad., Iaşi, 1995; Adam Michnik, Scrisori din închisoare şi alte eseuri, introd. Vladimir Tismăneanu, Iaşi, 1997 (în colaborare cu Mircea Mihăieş).
Repere bibliografice: Livius Ciocârlie, Antologia „Tel Quel" sau Despre trecutul apropiat, 0,1981, 7; Vasile Popovici, Roland Barthes: „această blândă scriitură", 0,1987, 39; Nicolae Manolescu, Fragmente dintr-un discurs critic, CRC, 1987,48; Ov. S. Crohmălniceanu, Un roman popular rafinat, CNP, 1991,4; Ioan Bogdan Lefter, Frumoasa fără corp, CNP, 1991,4; Cornel Ungureanu, Cine l-a ucis pe Dillinger ?, 0,1991,5; Florin Manolescu, Ann from Loonga sau Romanul fără frontiere, LCF, 1991, 14; Ioana Bot, Prejudecăţile cititorului, TR, 1991, 22; Virgil Nemoianu, The Real Romanian Revolution. „Femeia în roşu" („The Woman in Red"), „The World & Review" (Washington), 1991, august; Constantin M. Popa, Dorinţa triunghiulară, R, 1991,7-8; Gabriela Omăt, A căzut, a căzut Babilonul cel Mare, VR, 1992, 6-7; Dan C. Mihăilescu, Călătorie cu biblioplanul, LAI, 1996,4; Cornel Ungureanu, între Babeţi şi Barbey, 0,1996, 4; Costică Brădăţan, Dandysmul între askesis şi vita diaboli, ALA, 1996, 4; Nicolae Manolescu, Scriitorii români şi Mitteleuropa, RL, 1997, 45; Ion Simuţ, E posibilă renaşterea Europei Centrale?, F, 1997,12; Liviu Antonesei, Inima tumultuoasă a Europei, „Monitorul", 1997; 5; Cornel Ungureanu, Strategiile seducţiei, 0,1998, 7; Vasile Popovici, Această exaltare a culturii, 0,1998,11; Luca Piţu, La cafeneaua hermeneutică, Bucureşti, 1998, 242-243; Sergiu Ailenei, Ultimul om universal, CL, 1998,8; Monica Spiridon, Modelul Cantemir, RL, 1999, 1; Cărtărescu, Postmodernismul, 444-456; Dicţ. analitic, II, 63-65; Petraş, Panorama, 108.	S.	V.
BABU, Ovidia (30.IX.1932, Silistra), poetă şi istoric literar. Este fiica Angelei (n. Cicani) şi a lui Nicolae Babu, inspector la Banca Naţională a României, scriitor în dialect aromân. După absolvirea Facultăţii de Limba şi Literatura Română din cadrul Universităţii Bucureşti (1955), a fost repartizată la Catedra de istoria literaturii române, unde a funcţionat ca asistent universitar până în 1978, când s-a pensionat medical. în acelaşi an a obţinut titlul de doctor în filologie, în urma susţinerii tezei Dacii în conştiinţa romanticilor noştri. A debutat în 1957 cu un articol de critică literară, Despre elementul folcloric în poezia lui Tudor Arghezi (în „Caiete critice"), iar prima poezie a publicat-o în 1967 în „Luceafărul". Debutează editorial în 1971, cu volumul Poeme, care va fi urmat de alte câteva cărţi de poezie. A colaborat la „Luceafărul", „Almanahul literar" al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, „Analele Universităţii Bucureşti".
Lirica este la B., de sorginte cerebrală. Aluziile livreşti — nu puţine — se încadrează firesc în fluxul discursului poetic, înfiorat de o acută senzaţie de nelinişte, de teamă, dar o teamă calmă, niciodată transformată în panică. Trăindu-şi cu luciditate destinul, ca pe un dat ce nu poate fi nicicum deturnat,
295 Dicţionarul general al literaturii române
Bacalbaşa
poeta, ca o altă Ană a lui Manole (simbol ce revine, de altfel, obsesiv în poezia sa), se lasă zidită de viaţă, de sentimente, de cuvinte, fără zbateri, fără regrete, ci doar cu o vagă nostalgie după ceea ce ar fi putut să fie şi nu a fost. Ca istoric şi critic literar, a dat, prin volumul Dacii în conştiinţa romanticilor noştri (1979), un foarte serios şi aprofundat studiu. Pe lângă originalitatea temei, impun bogăţia informaţiei, coerenţa construcţiei, rigoarea argumentaţiei şi, nu în ultimul rând, eleganţa şi percutanţa stilului. Dominându-şi subiectul, autoarea reuşeşte nu doar un excelent expozeu al evoluţiei ideii de dacism (de la primii cronicari, trecând prin Şcoala Ardeleană, până la Eminescu), ci şi o incitantă analiză a creaţiei câtorva dintre romanticii noştri preocupaţi de temă, fie în calitate de ideologi: Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Cezar Bolliac, B. P. Hasdeu, fie de artişti, prelucrători ai motivului: Gh. Asachi, Constantin Stamati, Al. Pelimon, Romulus Scriban, Fr. Dame, Dimitrie Bolintineanu şi, evident, Eminescu, căruia îi este acordată o treime din spaţiul cărţii.
SCRIERI: Poeme, Bucureşti, 1971; Dacii în conştiinţa romanticilor noştri, Bucureşti, 1979; Fără chip, Bucureşti, 1980; îmblânzirea miracolului, Bucureşti, 1983; Stup împietrit, Bucureşti, 1999; Ajunul tăcerii, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Dan Cristea, Ovidia Babu, „Poeme", RL, 1971,15; Mihai Coman, Istoria unei idei..., LCF, 1979,15; D. Păcurariu, „Dacii în conştiinţa romanticilor noştri", CRC, 1979, 34; G. Lange Kowal, „Die Daker im Bewustsein unserer Romantiker". Entwurfzu einer Geschichte des dakischen Substrats, „Beitrăge zur Siidosteuropa-Forschungen" (Miinchen), 1981; Marina Spalas, Salvarea prin cuvinte, LCF, 2000,14; Simion Bărbulescu, Gusturi şi scrieri, LCF, 2000,30.	D.	Gr.
BACALBAŞA, Anton (21.11.1865, Brăila - 1.X.1899, Bucureşti), scriitor şi gazetar. Tatăl lui se numise Costache Telescu, dar, înfiat de un unchi staroste de băcani sau bacalbaşă, i se schimbase numele. Căsătorit cu Aneta Bobescu, avusese mai mulţi copii, dintre care, în afară de B., vor ajunge oameni de condei Ion (Iancu) şi Constantin C. Bacalbaşa. Dat afară de la gimnaziu, B. se înrolează în armată; aici se îmbolnăveşte de tuberculoza care avea să îl răpună. Şocat de brutalitatea şi absurdul vieţii de cazarmă, părăseşte armata şi, cu temperamentul său entuziast, de agitator, se avântă în rândurile mişcării socialiste. Dobândind prestigiu, va fi cooptat în Consiliul General al Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, de unde însă demisionează în 1894. Intrat în Partidul Conservator, se vede ales deputat de Ilfov în colegiul al doilea (1899). A mai fost cenzor la Societatea Presei (1894) şi secretar în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. A scris enorm, aproape două mii de articole, schiţe şi pamflete. A colaborat la „Literatorul", unde a şi debutat, „Emanciparea", „Contemporanul", „Epoca", „Gazeta muncitorului", unde era redactor, „Dezrobirea", unde figurează în comitetul de redacţie, „Democraţia socială", unde e de asemenea redactor, „Lumea nouă" ş.a. împreună cu I. L. Caragiale, întemeiază revista umoristică şi literară „Moftul român" (1893). Din 1893 până în 1895 e director al „Adevărului literar". în anul 1895 scoate
„Moş Teacă", subintitulat „jurnal ţivil şi cazon". Cu o fantezie neastâmpărată, şi-a născocit o sumedenie de pseudonime, care de care mai năstruşnice (ca, de pildă, Kinderfus, Calyope Fourreau, Abayados de Calatrava y Rigolo Năbădayos).
Copil teribil al presei socialiste, iubitor de farse şi bufonerii,
B.	era, în campaniile pe care le susţinea, un gazetar de temut. Scria cu patimă, cu exaltări de vizionar, ştiind să fie dur, şfi-chiuitor, vindicativ. Virulenţa lui pamfletară — prevestindu-1 pe N. D. Cocea - nu cruţă deloc instituţiile timpului. Totul, sau aproape totul, i se pare o farsă sinistră, un spectacol de bâlci, penibil şi caraghios. Verva satirică a polemistului se proiectează în creionări acide, vizând diverse specimene din viaţa politică ori din presă. După modelul lui Caracudi al lui Caragiale, B. conturează tipul gazetarului fără principii şi fără scrupule. Părerile lui asupra artei preiau idei ale lui
C.	Dobrogeanu-Gherea (funcţia socială a artei, impactul mediului social asupra procesului de creaţie ş.a.m.d.). Exponent al şcolii critice a „Contemporanului", pledând pentru arta cu tendinţă, nu acceptă în nici un chip estetica junimistă. Cu o consecvenţă subminată uneori de o impetuoasă incompre-hensiune, lansează atac după atac împotriva literaturii decadente, a formalismului, a pesimismului. în argumentările pe care le dezvoltă, comentariului sociologic i se asociază din când în când criteriul estetic. Cu excese şi confuzii, B. poate fi socotit printre precursorii orientării marxiste în estetica românească. Fără interes sunt încercările de critică literară.
în literatură, B. rămâne, în fond, acelaşi publicist. A scris schiţe, nuvele, un început de „roman cazon". Poeziile de factură intimistă sunt naive, versificatorul simţindu-se mai în largul său în rostirea umoristică. Accentele sentimentale, romantice (în lirica erotică e un eminescianizant) lasă locul
Bacalbaşa
Dicţionarul general al literaturii române 296
treptat pornirilor de sarcasm şi vehemenţă. Cele câteva traduceri — din Maupassant, Turgheniev, Theodore Gheze, Jokai Mor, Hector France, E. I. Bedinghaus — sunt tipărite în „Democraţia" şi „Adevărul". O încercare dramatică, Virtute militară, ancorează în tematica predilectă a autorului, angrenat în campania antimilitaristă din epocă. Spiritual, caustic, cu un gust pronunţat pentru caricatură, B. este un Daumier al prozei satirice româneşti. Moş Teacă (1893) e o şarjă enormă a mentalităţii de tip cazon. Inspirându-se din creaţia lui Charles Leroy, Le Colonel Ramollot, scriitorul a fost acuzat că ar fi comis un plagiat. Moş Teacă apare însă ca un personaj de cea mai autohtonă provenienţă, ieşit dintr-o cazarmă românească. Pe cât de grotesc, pe atât de absurd, ridicol prin ignoranţă, îngâmfare, automatisme, de o agresivitate tâmpă şi grosolană, personajul şi-a câştigat îndată o faimă care s-a dovedit trainică. Intr-o manieră melodramatică sunt scrise schiţele din volumul Din viaţa militară (1895), unde se dezvăluie atrocităţile vieţii de cazarmă. Gazetar prolific şi scăpărător, B. nu a avut nici răgazul, nici răbdarea de a elabora o operă la care talentul său l-ar fi îndreptăţit.
SCRIERI: Moş Teacă, Bucureşti, 1893; Arta pentru artă, Bucureşti, 1894; Din viaţa militară, Bucureşti, 1895; Pardon! (în colaborare cu Constantin
C.	Bacalbaşa şi Ion C. Bacalbaşa), Bucureşti, 1899; Scrieri alese, I-II, îngr. şi introd. Virgiliu Ene, Bucureşti, 1965.
Repere bibliografice: Călinescu, Ist Ut. (1941), 498-499, Ist. Ut. (1982), 564-565; Barbu Lăzăreanu, Anton Bacalbaşa, Bucureşti, 1948; Ist. Ut, III, 581-583; Virgiliu Ene, Anton Bacalbaşa, Bucureşti, 1975; Dicţ. Ut 1900,68-70.	'	'	F.F.
BACALBAŞA, Constantin C. (21.VIII.1856, Bucureşti -5.11.1935, Bucureşti), ziarist şi memorialist. Provine dintr-o' familie stabilită la Brăila, unde tatăl său, Costache, originar, se pare, din Oltenia, a fost mulţi ani poliţist şi apoi şef al poliţiei locale. Căsătorit cu Aneta (n. Bobescu), acesta va avea mai mulţi copii, dintre care s-au mai ilustrat în lumea literelor Ion (Iancu) C. Bacalbaşa şi Anton Bacalbaşa. B. urmează cursurile şcolii elementare la Brăila şi, în continuare, pe cele ale gimnaziului din localitate; în vara anului 1871 vine la Bucureşti pentru a-şi continua studiile la Liceul „Sf. Sava". în 1876, după ce-şi obţine bacalaureatul, se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti (unde va fi coleg, printre alţii, cu Duiliu Zamfirescu), pe care însă nu o va absolvi vreodată. Este atras de lumea presei şi, totodată, de mişcarea social-democrată, în curs de înfiripare la noi, cu un mai larg ecou în medii şcolare şi universitare. Participă la activitatea primelor cercuri socialiste româneşti; în 1880, Constantin Dobrogeanu-Gherea îl însărcinează cu secretariatul revistei „România viitoare", din care ar fi apărut un singur număr, în decembrie acelaşi an. Adevăratul debut ziaristic şi-l face însă la „Telegraful" lui I. C. Fundescu, cotidian liberal de bună ţinută publicistică, în septembrie 1881, când inaugurează aici o rubrică săptămânală, „Cronica", semnată cu pseudonimul Bacon. A desfăşurat, în continuare, fără întrerupere, vreme de 54 de ani (un adevărat record în ziaristica românească), o foarte rodnică activitate gazetărească,
concretizată în mii de articole publicate succesiv în presa social-democrată, radicală, conservatoare sau în marile cotidiene populare, afirmându-se astfel ca unul dintre bunii condeieri din prima generaţie de ziarişti profesionişti de la noi, animat fiind de idei sincer democratice şi cumpănit patriotice. Se cuvine a fi reţinută îndeosebi activitatea sa la cotidianul „Drepturile omului", apărut în februarie 1885, la „Epoca" lui Nicolae Filipescu, lansată tot în 1885 (unde semnează „Cronica glumeaţă" cu pseudonimul, reluat şi în anii următori, Radu Ţandără), la „Lupta" lui George Panu, mutată de la Iaşi la Bucureşti în 1886, unde B. îşi desăvârşeşte formaţia gazetărească, ajungând redactor-şef, apoi director şi, în sfârşit, la „Adevărul", unde Constantin Miile îl cheamă la începutul anului 1895, oferindu-i postul de prim-redactor şi pe acela de coordonator, pentru puţină vreme, din ianuarie până în mai 1897, al suplimentului literar „Adevărul ilustrat". După 1900, părăsind „Adevărul", se va dedica activităţii în presa conservatoare, căpătând încrederea unor fruntaşi ai partidului, care îi susţin candidatura pentru a fi ales deputat de Ilfov în două legislaturi (1911 şi 1912). în aceşti ani va înfiinţa, cu sprijinul lui P. P. Carp, la 5/18 mai 1900, cotidianul „Patriotul" (la care va fi, o vreme, redactor-şef), trecând apoi, după 1907, la foile centrale ale Partidului Conservator, „Epoca" şi „Conservatorul" (la cea de a doua ajunge şi prim-redactor prin 1912); în noiembrie 1914 devine, pentru puţină vreme, director al noului oficios conservator „Steagul", de orientare marghilomanistă, unde va susţine, contrar liniei oficiale a gazetei, necesitatea realizării unităţii naţionale româneşti printr-o politică energică, în condiţiile favorabile oferite de prima conflagraţie mondială. După război, înfiinţează, la 2/15 decembrie 1918, cotidianul de dimineaţă „Românimea"; trece din nou la „Adevărul", reapărut în 1918, şi apoi, începând din 1925, la „Universul", celălalt cotidian de mare tiraj al vremii. Ca o recunoaştere a meritelor sale de ziarist profesionist, cu o activitate impresionantă, este ales în 1919 preşedinte al Sindicatului Ziariştilor din Bucureşti, calitate în care deschide în 1922 întâiul congres al asociaţiilor de jurnalişti din România şi prezintă un semnificativ raport asupra libertăţii presei. în 1935 era din nou deputat de Ilfov, ales pe lista liberală (fusese şi preşedinte de vârstă al Adunării Deputaţilor) şi unul dintre cei mai preţuiţi colaboratori ai cotidianului „Universul", a cărui linie agresiv-naţionalistă nu
o	susţinea totuşi, optând pentru o atitudine mai moderată.
B.	s-a manifestat în literatură — cu totul sporadic — de foarte tânăr; a debutat în „Femeia română", revista Măriei Flechtenmacher, în octombrie 1878, cu poezii sentimen-tal-declamatoare, lipsite de har, în stilul dulceag-lăcrimos al epocii. Ceva mai inspirat s-a dovedit a fi în publicistica umoristică, revista antibrătienistă „Ghiţă Berbecu" (1887-1889), la care a scris, nefiind lipsită de haz. I s-a jucat, la Teatrul Naţional din Bucureşti, la începutul anului 1889, „comedia originală în trei acte" Petecul lui Berechet. Dar B. rămâne în istoria literaturii („de frontieră") româneşti prin captivantele sale amintiri grupate sub titlul Bucureştii de altădată, apărute în patru volume între anii 1927-1933, însă publicate mai întâi în foiletonul de sâmbătă al ziarului „Adevărul", începând din
297 Dicţionarul general al literaturii române
Bacalbaşa
noiembrie 1921 şi continuate apoi, din martie 1926, în „Universul". Ele fuseseră precedate de o altă serie de amintiri, fără relevanţă, referitoare la viaţa cotidiană din Bucureştii anilor de război, Capitala sub ocupaţia duşmanului (1921), inserate iniţial tot în foileton, în cotidianul „Românimea", sub titlul Jurnalul meu sub ocupaţie (semnate cu pseudonimul Radu Ţandără). Bazându-se pe o foarte bună memorie, reîmprospătată şi prin foiletarea atentă a colecţiilor unor ziare din epocă („Românul", „Trompeta Carpaţilor", „lTndependance roumaine", „Adevărul" ş.a.), Bucureştii de altădată se constituie, pentru perioada 1871-1914, la care se referă în episoade dispuse cronologic, într-o cronică fremătând de viaţă, colorată şi densă, a unui oraş aflat în plin proces de trecere de la starea patriarhală, percepută duios — nostalgic, dar fără regrete, la aceea a unei capitale europene moderne. începându-şi naraţiunea cu o descriere detaliată a vechiului Bucureşti, aşa cum l-a cunoscut la sosirea sa aici, B. înregistrează principalele evenimente social-politice care au marcat perioada: guvernarea liberală din 1876-1888, în răstimpul căreia s-au pus bazele unor instituţii necesare modernizării ţării, proclamarea independenţei şi Războiul de Independenţă din 1877-1878, proclamarea regatului în 1881, viaţa parlamentară, cu luminile şi umbrele ei, alternanţa la putere a liberalilor şi conservatorilor, care a asigurat, până la primul război mondial, stabilitatea şi eficienţa regimului politic din România, interesul crescând, către 1900, pentru soarta românilor aflaţi în afara hotarelor ţării etc. Sunt amintite, totodată, principalele acţiuni edilitare care au schimbat în puţini ani aspectul oraşului, îndeosebi în „zona centrală" (rectificarea Dâmboviţei, marile bulevarde, instalarea telefonului etc.), precum şi principalele evenimente cultural-artistice (spectacole şi concerte, directoratul lui I.L. Caragiale la Teatrul Naţional, moartea lui Eminescu, apariţia unor publicaţii etc.). O atenţie marcată este acordată faptului divers din mai multe domenii, ceea ce face lectura mai atractivă pentru cititorul amator de evocări nostalgice: Târgul Moşilor, Apele de la Văcăreşti, Petreceri ale vechiului Bucureşti, Contrabandele bucureştene, Viaţa studenţească, Epoca lui Claymoor, Escrocheria cu „apa de aur", Primul şi singurul atentat împotriva regelui Carol (1888), Fioroasa crimă din Tabaci, Banda Zdrelea şi Mărunţelu, Rochia - pantalon la Bucureşti etc. Savuroasele amintiri ale lui B. se încheie cu moartea regelui Carol I, întâmplată în septembrie 1914, moment considerat că ar marca punctul final pentru „perioada istorică ce poate purta numele «Bucureştii de altădată»". Lipsite, totuşi, de virtuţi literare deosebite, scrise uneori destul de bolovănos, amintirile se impun prin valoarea documentară indiscutabilă, dar şi prin evocarea colorată a unui trecut revolut. Ele şi-au câştigat, mai ales odată cu trecerea vremii, un loc binemeritat în istoria memorialisticii româneşti, secondând prestigioase lucrări referitoare la aceeaşi perioadă din istoria României.
SCRIERI: Pardon! (în colaborare cu Anton Bacalbaşa şi Ion C. Bacalbaşa), Bucureşti, 1899; Capitala sub ocupaţia duşmanului 1916-1918, Brăila, [1921]; Raportul asupra libertăţei presei, [Bucureşti, 1922]; Bucureştii de altădată, I-IV, Bucureşti, 1927-1933; ed. 2, Bucureşti,
1935-1936; ed. 3,1—III, îngr. şi introd. Aristiţa şi Tiberiu Avramescu, Bucureşti, 1987-2000.
Repere bibliografice: [N. Iorga], Dări de seamă, RI, 1928,1-3; Encici istoriografiei rom., 43; Şerban Cioculescu, Literatura în „Bucureştii de altădată", RL, 1988,14; Omea, înţelesuri, 280-285; Tiberiu Avramescu, Constantin Bacalbaşa - o jumătate de veac în slujba presei româneşti, „Jurnalism & comunicare", 2003,3.	T.A.
BACALBAŞA, Gheorghe (29.111.1944, Bucureşti), prozator. Este fiul Veronicăi (n. Iarusievici) şi al lui Nicolae Bacalbaşa, profesor. între anii 1961 şi 1967 urmează cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti. în prezent, este medic primar, în specialitatea obstetrică-ginecologie, la Spitalul „Sf. Panteli-mon" din Bucureşti. Funcţionează, în acelaşi timp, ca şef de lucrări la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila". Doctor în ştiinţe medicale din 1994, este membru al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti.
Fără etape intermediare, B. debutează, în anul 1995, cu un roman de succes: Domiciliu obligatoriu. El a parcurs însă un drum ascuns în anii optzeci, scrisul devenind pentru autor o supapă de supravieţuire. Romanul este practic unul de sertar. Acţiunea cărţii se petrece în mediul cunoscut scriitorului, într-o clinică de chirurgie. Un profesor impostor, Zugrăvescu, ajuns prin fraudă şi compromisuri politice în fruntea instituţiei, dispune discreţionar de soarta subalternilor săi. Spitalul devine, prin extensie, simbol al sistemului totalitar. Nu trebuie căutate neapărat chei pentru lectura acestui roman, care se cere interpretat, mai degrabă, ca un „jurnal din anii ciumei", cum afirma autorul într-un interviu. Scriitorul nu disjunge maniheic între personaje negative şi pozitive, ci este interesat de involuţia în planul moral atât a directorului satrap, cât şi a altor individualităţi marcate şi alterate de sistem. Cu o acţiune captivantă, alternând observaţia romanescă şi notaţia de jurnal intim, cartea este o alegorie, un exerciţiu de exorcizare împotriva unor comportamente patologice. Scriitorul îşi continuă observaţiile „clinice" într-o nouă carte, cu un titlu simbolic, Căprioara de ghips (2001). Subiectul se desfăşoară pe două planuri: pe de o parte, iubirea dintre un tânăr doctor ginecolog şi frumoasa Maria, iar, pe de alta, eforturile neamţului Hans, specialist în utilajele de import, la un mare combinat siderurgic, care insistă, fără succes, pe la autorităţi, să scoată din ţară o fată dornică de amoruri, macaragista de la fier vechi. Personajele sunt schiţate din câteva tuşe, cu o incisivitate critică deosebită faţă de atmosfera de cazarmă dintr-o secţie de obstetrică-ginecologie a unui spital de provincie. O teamă difuză domină întreaga viaţă cenuşie a oamenilor, curgând monoton, sub ameninţarea „uriaşei ciuperci de fum", în cadrele trasate de omniprezenta Securitate.
SCRIERI: Domiciliu obligatoriu, Galaţi, 1995; Căprioara de ghips, Galaţi, 2001.
Repere bibliografice: DanGrigorescu, Gheorghe Bacalbaşa, „Domiciliu obligatoriu", L, 1995,33-34; Alex. Ştefănescu, Culisele vieţii de medic, RL, 1995, 34; Dan C. Mihăilescu, „Domiciliu obligatoriu", LAI, 1995, 34; Horia Stanca, „Domiciliu obligatoriu", JL, 1995,37-40.	S.I.
Bacalbaşa
Dicţionarul general al literaturii române 298
BACALBAŞA, Ion (lancu) C. (24.VII. 1863, Brăila - 10.VI.1918,
Bucureşti), ziarist, cronicar dramatic şi dramaturg. Este fiul Anetei (n. Bobescu) şi al lui Costache Telescu, gazetar şi poliţist, şef al poliţiei brăilene. După studii liceale făcute la Brăila şi Bucureşti, a urmat cursurile Facultăţii bucureştene de Litere. în anul 1886 a început activitatea jurnalistică la gazeta „Lupta" a lui G. Panu. A colaborat, deseori sub pseudonimele Memphis, Moşu, Tel, la diverse periodice politice şi literare dintre 1886 şi 1918, printre care „Lupta", „Epoca", „Ziua", „Cronica", „Adevărul", „Revista idealistă", „Minerva", „înainte". La unele a fost redactor, girant-responsabil, secretar de redacţie sau prim-redactor. Scria mult, cu relativă uşurinţă, urmărindu-şi ideile cu pasiune. Director general al teatrelor şi director la Teatrul Naţional din Bucureşti, în două rânduri, mai întâi în anul 1912 şi apoi, în timpul ocupaţiei germane din 1917, a încercat să reorganizeze prima instituţie dramatică a ţării. A fost preşedintele sindicatului ziariştilor. Anton şi Constantin
C.	Bacalbaşa sunt fraţii săi.
B.	a debutat ca dramaturg cu piesa De focu birului (1895), jucată sub titlul Mort fără lumânare. Cârciumarul Gheorghe îl ucide, cu complicitatea Joiţei, soţia sa, pe cămătarul chir Dumitru. Remuşcările sunt puternice şi Gheorghe va recunoaşte crima. Atmosfera şi situaţiile dramatice sunt asemănătoare cu acelea din Năpasta, drama lui I. L. Caragiale. Piesa a avut o frumoasă carieră scenică. Drama De la oaste (1904), jucată mai întâi la Iaşi în decembrie 1903 şi apoi la Bucureşti în ianuarie 1904, a fost motivul unei campanii de presă. Autorul a vrut să demonstreze că mediul urban corupe sufletul simplu şi curat al tinerilor de la ţară, dar demonstraţia este lipsită de cursivitate şi adevăr psihologic. Comedia Moşu şi drama Fraţii Assan (scrisă în colaborare cu Mircea Demetriade) sunt lipsite de interes. Cronicar dramatic cu o activitate îndelungată, B. este mai interesant în această ipostază decât în aceea de dramaturg. Situându-se pe o poziţie cu tradiţie în critica de la noi, el este preocupat de nivelul calitativ al repertoriului teatral şi de situaţia dramaturgiei originale. Există însă în cronicile sale şi alte idei demne de a fi semnalate. B. cere dramaturgilor texte scrise sub incitaţia evenimentelor contemporane. Totodată, el combate excesul de reprezentaţii cu piese străine, precum şi mania localizărilor. Cronicile sale îmbrăţişează spectacolul teatral în ansamblul său; s-a arătat, în egală măsură, preocupat de locul în societate al autorului dramatic profesionist şi al actorului de teatru.
SCRIERI: De focu birului sau Mort fără lumânare, Bucureşti, 1895; Pardon! (în colaborare cu Anton Bacalbaşa şi Constantin C. Bacalbaşa), Bucureşti, 1899; De la oaste, Bucureşti, 1904; Teatrul Naţional din Bucureşti, Bucureşti, 1912.
Repere bibliografice: Caragiale, Opere, IV, 251-255; Chendi, Foiletoane, 122-126; Anca Costa-Foru, Ion C. Bacalbaşa şi teatrul, SCIA,
1956,3-4; Dicţ. Ut. 1900, 70-71; Brădăţeanu, Istoria, II, 67-68; Modola, Dramaturgia, 263-264.	R.Z.
BACALOGLU, Elena (19. XII. 1878, Bucureşti - 25.XI.1947, Bucureşti), prozatoare şi publicistă. Sora mezină a lui George
Bacaloglu şi a lui Victor A. Bacaloglu, ofiţeri de carieră, cu preocupări publicistice şi literare, B. îşi face educaţia într-un pension şi, probabil, după ce se căsătoreşte cu Radu D. Rosetti, audiază cursuri de literatură, filosofie şi istoria artei la Bruxelles şi Paris. Divorţând, se va recăsători în 1902 cu Ovid Densusianu, de care se desparte curând. îşi va creşte singură copilul, viitorul scriitor Ovid Densusianu-fiul. O traducere din Carmen Sylva, Robia Peleşului (1897, semnată Elena Radu Rosetti), e urmată de un mic studiu, intitulat Despre simbolism şi Maeterlinck (1903). B. colaborează cu versuri, proze scurte şi „cozerii literare", iscălite şi Elena Densusianu sau Elena Bacaloglu-Densusianu, în „La Roumanie" şi „Ţara". Tipăreşte romanul în luptă (1,1906), continuat de Două forţe (II, 1908). Cel de-al treilea volum, Izbânda noastră, anunţat, n-a mai apărut. Ulterior, B. va locui, până în preajma celui de-al doilea război mondial, în Italia, unde face propagandă culturii române. în ţară trimite corespondenţe şi, mai rar, traduceri periodicelor „Ordinea", „Adevărul", „Dimineaţa", „Noua revistă română", „Universul" ş.a. O parte din articolele şi conferinţele ţinute în Italia e adunată în volumele Preuves d'amour (1914), Per la Grande Rumania (1915), Movimento nazionalefascista italo-rumeno (1923). Târziu, va publica în „Porunca vremii" o suită de amintiri despre fiica lui Dostoievski. Dacă studiul Despre simbolism şi Maeterlinck reţine atenţia ca atitudine în favoarea modernismului, „romanul psihologic" în luptă, grevat de un tezism feminist şi de subiectivitate şi scris într-un limbaj artificios, e un eşec. Mai interesante sunt prozele scurte, „cozeriile" şi „scrisorile" din Italia, unele — veritabile reportaje, altele — pagini de jurnal intim.
SCRIERI: Despre simbolism şi Maeterlinck, Bucureşti, 1903; în luptă, voi. I, Bucureşti, 1906, voi. II: Două forţe, Bucureşti, 1908; Naples et son plus grand poete, Neapole, 1911; Bianca Milesi e Giorgio Asachi, Roma, 1912; Preuves d'amour, pref. Helene Vacaresco, Bucureşti, 1914; Per la Grande Rumania, Bucureşti, 1915; Movimento nazionale fascista italo-rumeno, Milano, 1923. Traduceri: Carmen Sylva, Robia Peleşului, Bucureşti, 1897.
Repere bibliografice: P. N. [G. Ibrăileanu], Elena Bacaloglu, „în luptă", VR, 1906, 4; I. Bianu, „în luptă", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXIX, 1908-1909; M. D. [Mihail Dragomirescu], „Două forţe" de Elena Bacaloglu, CVC, 1908, 2; Predescu, Encicl., 65;
O.	Densusianu-fiul, O mare prietenie literară, SPM, 1982,619.	V. D.
BACALOGLU, Victor A. (13.XI. 1872, Bucureşti - 16.VII.1945, Bucureşti), dramaturg şi prozator. Provenit dintr-o familie ce dăduse câteva personalităţi culturale, B. urmează Gimnaziul „Gh. Lazăr" şi Liceul „Matei Basarab" şi se înscrie apoi la şcoala militară. Sublocotenent în 1893, la geniu, va fi avansat în
1917	colonel, grad cu care se va pensiona. Debutează în 1903, când drama sa Minorii este reprezentată la Teatrul Liric, apoi la Teatrul Naţional, textul fiind tipărit în 1909. în 1903-1904 i se joacă piesele Mama, Vijelie şi Jourfixe, iar în 1911, la Brăila, Iubire de mamă şi Acelaşi cântec. în manuscris a rămas drama Dezordine, cu o variantă intitulată Vârtejul. Preocupat de educaţia subordonaţilor săi, B. publică în 1906 volumul Teatru ostăşesc şi
299 Dicţionarul general al literaturii române
Baciu
sătesc. Mai târziu, colaborează cu articole, note şi impresii, schiţe şi povestiri la „Universul", „Ilustraţiunea naţională", „Dimineaţa", „Adevărul", „Ilustraţiunea", „Gazeta Capitalei", „Cele trei Crişuri" ş.a. O mare parte din aceste scrieri e adunată în volumele Din virtuţile neamului (1913), Sclipiri patriotice (1914) şi Spre lumină! (1939).
Piesele care se păstrează — Minorii şi Dezordine — se vor satirice, însă inabilitatea autorului e vădită: pe de o parte, se acumulează detalii naturaliste şi şarjări excesive, pe de altă parte, intriga alunecă în melodramă, sfârşitul fericit datorân-du-se unor intervenţii exterioare, neverosimile. Intenţia moralizatoare devine predică şi lecţie directă în „teatrul ostăşesc şi sătesc", dar şi în cele trei volume de proză. în acestea, totuşi, fac notă distinctă unele pagini de jurnal intim şi câteva tablete lirice, nu lipsite de o anume sensibilitate şi dovedind chiar un efort de stilizare, precum şi o serie de schiţe din mediul cazon.
SCRIERI: Teatru ostăşesc şi sătesc, pref. A. Saegiu, Bucureşti, 1906; Minorii, Bucureşti, [1909]; Din virtuţile neamului, Bucureşti, 1913; Sclipiri patriotice, Focşani, 1914; Spre lumină!, pref. D. V. Ţoni, Bucureşti, [1939].
Repere bibliografice: E.D.F. [Emil D. Fagure], „Minorii", piesă în 4 acte de d. Bacaloglu, ADV, 1903, 4863; V. Pârvan, Scrieri, îngr. şi pref. Al. Zub, Bucureşti, 1981,207-208.	V.D.
BACIU, Ştefan (29.X.1918, Braşov - 7.1.1993, Honolulu, SUA), poet, eseist, memorialist şi traducător. Este fiul Elisabetei (n. Sager) şi al lui Ioan Baciu, profesor de limba germană. Urmează, între 1929 şi 1937, Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov, unde îi are profesori pe tatăl său, pe Octav Şuluţiu şi pe Emil Cioran. A absolvit în 1941 Facultatea de Drept din Bucureşti. A fost redactor la „Universul literar" (1938-1943), secretar particular al ambasadorului Ion Lugosianu, director al ziarului „Universul" (1940-1944), secretar de redacţie la „Gândirea" (1941-1944); din august 1944, redactor la „Libertatea", gazetă condusă de Constantin Titel Petrescu; din 1946 până în 1949, este ataşat de presă la Berna. Pleacă la Rio de Janeiro, apoi la Seattle, unde e profesor de civilizaţie hispano-americană (1962-1964), ca şi la Honolulu, unde se stabileşte definitiv. A colaborat la „Braşovul literar", „Răboj", „Viaţa literară", „Abecedar", „Vremea", „Pagini literare", „Familia", „Gândirea", „Gând românesc", „Pământul", „Azi", „Universul literar", „Rampa", „Frize", „Claviaturi" „Meşterul Manole", „Cuvântul liber", „Manifest" etc. A publicat câteva mii de articole şi cronici în ziare şi reviste latino-americane. împreună cu Faust Brădescu şi I. G. Dimitriu înfiinţează în
1951,	la Rio de Janeiro, Cercul cultural „Andrei Mureşanu" şi revista „înşir'te mărgărite". Din 1965 până în noiembrie 1992, a editat la Honolulu, cu mijloace proprii, caietele internaţionale de poezie „Mele". A fost căsătorit cu scriitoarea Mira Simian.
A debutat în revista „Klingsor" (Braşov), în 1933 (cu un ciclu de poezii transpuse în germană de tatăl său), şi în volum cu Poemele poetului tânăr (1935), care primeşte Premiul Fun-
daţiilor Regale şi Premiul Societăţii Scriitorilor Români. Poemele poetului tânăr se remarcă prin ingenuitate şi prin prospeţimea plină de vitalitate a percepţiei. Poetul trăieşte miracolul unei existenţe plenare, cosmicizate prin intermediul scrisului. Transformat în zeu ce colindă, cu „flautul de azur pe umăr" (Relieful poetului), printr-un univers armonios, poetul se regăseşte şi se contopeşte cu acesta, într-un impuls demiurgic integrator: „Să dormi cu capul pe nadir, cu tălpile-n zenit/ Şi-apoi să-ţi scrii poemele ţâşnind din frunte" (Poemul poetului tânăr). Lirismul devine confesional, sentimental, uneori retoric, în poeziile de dragoste, iubita, natura şi poemul se identifică în celebrarea continuă a „cultului poemului" (G. Călinescu), astfel încât întreg volumul constituie o veritabilă „mistică a poetului şi a poeziei" (Pompiliu Constantinescu). Poeme de dragoste (1936) consacră dubla şi rodnica metamorfoză a poemului în iubită, a iubitei în poem. Ea este „soră, prietenă, iubită", „toamnelor logodnică", „cântec", „poemă lineară, perfectă şi-armonioasă" (îndoială). Erotismul ingenuu, adolescentin, uneori cu accente argheziene, capătă dimensiunile sacralităţii; apropierea „ne-carnală", de multe ori imaginară, se converteşte în pasionalitatea creaţiei: „Cu pasul tău de stea şi de vioară/ Te-aud trecând prin inimă şi vis, / Te prind atent, te răstignesc pe manuscris, / Soră de seară şi albă căprioară" (într-un pahar aş vrea). Placheta Micul dor (1937) cuprinde poezii de dragoste, unele, arte poetice de o ingenuitate mai jucăuşă, mai decorative şi mai artificiale. Drumeţ în anotimpuri (1939) dezvoltă linia pillatiană a poeziei tradiţionaliste, descriptiv-intimiste, cu influenţe vizibile din Fr. Jammes, în timp ce Căutătorul de comori (1939) reprezintă sinteza unor formule poetice diverse: de la poezia tradiţionalistă, bucolică, elegiacă ori confesivă, cu înclinaţie spre artificiu din ciclul Stele căzătoare şi arghezia-
Baciu
Dicţionarul general al literaturii române 300
nismul psalmilor din ciclul Pre Tine te lăudăm la melodicitatea, simplitatea şi puritatea poemelor de dragoste din ciclul Fata din ierburi. în câteva poeme, „duritatea viziunii", „asperităţile" limbajului, pe alocuri frust, violent, asociaţii insolite de cuvinte ori schimbări bruşte de registru stilistic, „semnul notaţiei proprii", în opinia lui P. Constantinescu, apropie lirica lui B. de expresionism ori de suprarealism. Cetatea lui Bucur (1940) combină elementul anecdotic cu tragicul, ironia cu parodia, retorica şi prozodia cântecului de lume cu imagini de factură expresionistă, în încercarea de a surprinde viaţa pestriţă a capitalei bucureştene, o cetate-bâlci pitorească şi plină de viaţă. Următoarele volume publicate în ţară, inconsistente valoric, nu anunţă evoluţia surprinzătoare a poeziei din exil.
Poemele poetului pribeag (1963) corespund unei alte vârste poetice, de această dată profund modernistă, şi unei experienţe traumatizante: „desţărarea", tema centrală, obsedantă a liricii lui B., generează viziuni coşmareşti, apocaliptice, în care singurătatea şi moartea covârşesc sufletul pribeag: „Aici cresc baobabi. Aici cresc şerpi./ Aici cresc ţipete care se-neacă-n tăcere, [...] Aici cresc liane peşti sicrie nevăzute / unghiile când trec peste harpă, cad..." (Coşmar). Poemele, elegiace sau senzuale, descriu cel mai adesea peisaje exotice (porturi, mări, ţărmuri, oraşe), iar România este prezentă ca peisaj interior, ţinut de taină care se suprapune dureros spaţiilor exterioare. Starea de dor este „radiografiată" tulburător, convingând prin simplitate şi naturaleţe: „tu vezi un bulgăr de humă / şi-n somn strângi în pumni Ţara Bârsei: / acesta e dorul" (Radiografia cuvântului dor). Sinceritatea patriotismului lui B. este dezarmantă în poeziile angajate politic, care-i exprimă încrederea într-o Românie mai presus de negurile istoriei: „Te simt în sânge şi-n vise / te port neîntrerupt / Românie / cu â din a /
... Pâine, mânie, osândă, cântec / totul deodată eşti, Românie / cu â din a./ Aşa cum ai fost vei rămâne: / norul nu schimbă cerul / şi nu te schimbă pe tine / Românie / cu â din i" (Apa trece). Volumul Ukulele (1967) propune o altă sintaxă poetică, simplificată, o linie melodică inspirată de ritmurile hawaiene, în poeme imagiste, concentrate, unele fals descriptive ori narative, de fapt deghizări ale sentimentului de melancolie, însingurare, neîmplinire, ceea ce îndreptăţeşte eticheta de „ima-gist sentimental" pe care i-a aplicat-o Dumitru Micu. Poemele poetului singur (1980), antologie a poemelor scrise în perioada
1970-1980, cuprinde poezii confesive, autobiografice; universul se transformă într-o lume interioară, profund personală şi mai ales românească, probabil leacul poetului „singur" împotriva alienării. Se configurează profilul paradoxal al unui poet pe cât de cosmopolit, pe atât de român (Autobiografie...), amestec de Don Quijote şi Ulise (Elegia sexagenarului adolescent), veşnic călător utopic. Elementul ludic, ironic şi autoironie reapare, constituind substanţa volumului îngerul malagambist în insula Oahu (1979), personaj donquijotesc şi alter ego tragicomic al poetului.
Memorialistica din Franctiror cu termen redus (1968), Sub Tâmpa în Honolulu (1973), Praful de pe tobă (1980), Microportrete (1984) ş.a. dezvăluie acelaşi sentimental cu nostalgia originii, evocând cu tandreţe locuri, oameni şi istorii trecute, cu o plăcere neistovită a detaliului pitoresc şi a pronunţării cuvân-
tului neaoş românesc. Trecutul, învăluit într-o aură mitică, este paradisul pierdut pe care încearcă să-l recupereze memoria afectivă, cu o sinceritate a mărturiei şi un farmec literar irezistibil.
SCRIERI: Poemele poetului tânăr, Bucureşti, 1935; Poeme de dragoste, Oradea, 1936; Micul dor, Braşov, 1937; Drumeţ în anotimpuri, Iaşi, 1939; Căutătorul de comori, Bucureşti, 1939; Cetatea lui Bucur, Bucureşti, 1940; Lanterna magică (în colaborare cu Traian Lalescu), Bucureşti, 1941; Muzica sferelor, Bucureşti, 1943; Cântecul mulţimii, pref. Ion Pas, Bucureşti, 1944; Caiet de vacanţă, Râmnicu Vâlcea, 1945; Analiza cuvântului dor, Sierras de Cordoba, 1951; Servindo â Poesia, Rio de Janeiro, 1953; Poesia, vida e morte de Azarias H. Pallais, Rio de Janeiro, 1956; Dois Guatemaltecos, Rio de Janeiro, 1957; Don Sal, Rio de Janeiro, 1960; Bucareste-Estagăo Norte, Rio de Janeiro, 1961; Cortina deferro sobre Cuba, pref. Salvador de Madariaga, Rio de Janeiro, 1961; Cesar Vallejo, Rio de Janeiro, 1962; Barraza, Mexico, 1963; Juan Bosch: del exilio a la presidencia, Buenos Aires, 1963; Poemele poetului pribeag, Mexico, 1963; Aron Cotruş. Omul şi poetul, Munchen, 1965; 168 horas de poesia, 7 dias en Nicaragua, Managua, 1965; Manuel Bandeira de corpo inteiro, Rio de Janeiro, 1966; Juan Bosch, un hombre solo, Madrid, 1967; Ukulele, Madrid, 1967; Franctiror cu termen redus, Honolulu, 1968; Sandino, Honolulu, 1968; Poemas Chapines, Honolulu, 1971; Poemele poetului Ştefan Baciu, pref. Lucian Boz, Madrid, 1972; Sub Tâmpa în Honolulu, Honolulu, 1973; Ein Rumdne aus Rio de Janeiro, Honolulu, 1974; Călătorii, Madrid, 1974; Costa Rica en seis espejos, San Jose, 1976; Şcoala primară „Andrei Mureşianu", Honolulu, 1976; Neîmpliniri, Honolulu, 1976; Urmuz, Mexico, 1978; El que pierde gana, Leon, 1978; Surrealismo Latinoamericano. Preguntas y resquestas, Valparaiso, 1979; îngerul malagambist în insula Oahu, Honolulu, 1979; Mira, Honolulu, 1979; ed. (Mira, „dublă autobiografie"), Bucureşti, 1998; Poemele poetului singur, Honolulu, 1980; Palmierii de pe Dealul Melcilor, Honolulu, 1980; Praful de pe tobă. Memorii. 1918-1946, Honolulu, 1980; ed. Bucureşti, 1995; Lavradio 98, Rio de Janeiro, 1982; Microportrete, Honolulu, 1984; Francisco Amighetti, Heredia, 1985; Centroamericanos, San Jose, 1986; Tristan Marof de cuerpo entero, La Paz, 1987; Singur în Singapur, Honolulu, 1988; Poemele poetului singur, Bucureşti, 1991; Peste o mie de catrene. Sub Tâmpa din... Honolulu, Braşov, 1994; Un braşovean în arhipelagul Sandwich Hawaii, Bucureşti, 1994; însemnările unui om fără cancelarie, Bucureşti, 1996; Radiografia cuvântului „dor", îngr. Ioana Baciu Mărgineanu, Braşov, 1998; [Scrisori], în Lucian Boz, Scrisori din exil, îngr. Mircea Popa, tr. Doru Burlacu, Călin Teutişan şi Rozalia Groza, Cluj-Napoca, 2001,6-70. Traduceri: Georg Trakl, 25 de poeme, Iaşi, 1938; Willy Ley, Călătoria în Univers, Bucureşti, 1942; Waldemar Bonsels, Albina Maia şi păţaniile ei, Bucureşti, 1943; Gummerus, Fortăreaţa, Bucureşti, 1943 (în colaborare cu Sergiu Dumitrescu); Poetas rumanos, Los Angeles, 1969; 11+11 poetas rumanos contempo-râneos, Leon, 1976; Lucian Blaga, Las poemas de la luz, Venezuela, 1985; Ledo Ivo, Las Pistas, 1986; Yvan Goli, El Canal de Panama, Panama, 1988.
Repere bibliografice: Ştefan Baciu văzut de critică, Bucureşti, 1940; Călinescu, Ist. Ut. (1982), 944; Constantinescu, Scrieri, 1,150-155; Gino Lupi, Novecento letterario romeno, Milano, 1965-1966,175-176; Manolescu, Metamorfozele, 118-121; Micu, „Gândirea", 623-628; Constantin Eretescu, De vorbă cu Ştefan Baciu. „Poezia în libertate", RL, 1990, 18; Nicolae Manolescu, Fişă pentru o biografie poetică, RL, 1990, 24, 25; Alexandru Ruja, Poezia lui Ştefan Baciu, JL, 1990, 27; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 76-80; Negoiţescu, Ist. Ut, 1,339-340; I. Cremer, Ştefan Baciu poet suprarealist, L, 1991,10; Const. Ciopraga, Memoriile „...septuagenarului tânăr", CRC, 1991,32; Aurel Rău, Ştefan Baciu, fără distanţe, ST, 1992,11-12; Ştefan Baciu. Biobibliografie, APF, 1992,2; Radu Aldulescu,
301 Dicţionarul general al literaturii române
Baconsky
O lume pierdută, RL, 1992, 7; Românii, 19-21; Arşavir Acterian, Ştefan Baciu şi revista „Mele", RL, 1993,3; Doina Uricariu, Triplu salt oceanic şi liric, RL, 1993,3; Ion Cristofor, Un poet al dorului: Ştefan Baciu, TR, 1993, 3; Ioana Pârvulescu, Braşovul din Pacific, RL, 1995, 3; Pericle Martinescu, Un „şagunist" în Hawaii, RL, 1995,14-15; Roxana Sorescu, România - spaţiu ftcţional, LCF, 1995, 27; Popa, Convergenţe, 12-11, 82-86; Ioana Pârvulescu, Mirabila Mira, RL, 1998,34; Popa, Reîntoarcerea, 213-225; Omea, Portrete, 290-294; Ştefan Baciu, DCS, 81; Dicţ. esenţial, 44-46; Ungureanu, La vest, II, 61-13; Emil Mânu, Poemele poetului Ştefan Baciu, ALA, 2001,557; Nae Antonescu, Scriitori şi reviste din perioada interbelică, Iaşi, 2001,169-181; Popa, Ist. lit., II, 461-464; Manolescu, Enciclopedia, 64-69; Dicţ. analitic, IV, 611-613. R.D.
BACONSKY, A.[natol] E.[milian] (16.VI.1925, Cofa-Hotin -4.III.1977, Bucureşti), poet, prozator, eseist şi traducător. Este fiul Liubei (n. Marian), învăţătoare, şi al lui Eftimie Baconsky, preot, amândoi descendenţi ai unor vechi familii de răzeşi moldoveni din ţinuturile Lăpuşnei şi ale Orheiului (patro-nimul Marian al familiei mamei este atestat încă din 1633). Este frate cu Leon Baconsky. Studiile liceale le face la Chişinău (1936-1944, Liceul „Alecu Russo") şi apoi la Râmnicu Vâlcea (1944-1945, Liceul „Al. Lahovary"). în 1945 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj; frecventează, de asemenea, cursurile de estetică şi filosofie ţinute de Lucian Blaga şi Eugeniu Sperantia. în acelaşi an debutează la ziarul „Tribuna nouă", cu articolul Socialul şi geneza artei. în 1948 pregăteşte un volum de poezii suprarealiste la Editura Fundaţiilor Regale, volum care, în urma desfiinţării editurii, nu va mai ajunge să vadă lumina tiparului. în 1950, după absolvirea facultăţii (1949), este angajat secretar de redacţie la „Almanahul literar", unde lucrează împreună cu Victor Felea, Dumitru Micu şi Aurel Rău. în 1952 este numit redactor-şef al aceleiaşi reviste, devenită, din 1954, ca urmare a propunerii membrilor redacţiei, „Steaua", funcţie pe care o va deţine până în 1959. Ca responsabil al revistei, militează, atât în articole teoretice, cât şi în selecţia scriitorilor români şi străini publicaţi, pentru legitimarea lirismului, într-o perioadă dominată, în literatura noastră, de clişeele tematice şi ideologice ale realismului socialist. Trebuie menţionată, în acelaşi sens, cuvântarea lui B. la primul Congres al Scriitorilor din România (1956), în care autorul îşi amendează şi chiar reneagă propria producţie proletcultistă din anii '50 şi denunţă amestecul nociv al dogmatismului ideologic în poezie prin obiecţiile aduse prezenţei excesive a „realismului în lirică". în 1959, B. se mută la Bucureşti, unde devine imul dintre principalii animatori ai vieţii literare din capitală. în 1962 iniţiază, în „Contemporanul", ciclul de eseuri Meridiane, care va apărea timp de trei ani şi unde simt comentate aspectele esenţiale ale mişcării literare universale din secolul al XX-lea. în prelungirea acestuia, între 1968 şi 1970 susţine o serie de emisiuni radiofonice săptămânale, intitulată Meridiane lirice, în cadrul căreia traducerile din operele unora dintre cei mai mari poeţi contemporani sunt însoţite de portrete-eseu; pe baza lor autorul va alcătui antologia Panorama poeziei universale contemporane (1972). între 1965 şi 1977, călătoreşte în Austria, Franţa, Italia, Iugoslavia, Germania, unde participă la manifestări şi
dezbateri culturale şi publică poezii şi eseuri în mai multe reviste literare. Moare, împreună cu soţia sa, în timpul cutremurului din 4 martie, sub dărâmăturile blocului „Continental". A mai colaborat la „Gazeta literară", „Viaţa românească", „Secolul 20", „Luceafărul", „Cronica", precum şi la „Literatur und Kritik", „Die Presse" (Austria), „Die Welt", „Ensemble" (Germania), „Cahiers de l'Herne" (Franţa).
Primele volume de versuri ale lui B., Poezii (1950) şi Cântece de zi şi noapte (1954, Premiul de Stat), stau sub semnul „literaturii noi", proletcultiste: în spiritul cerinţelor ideologice ale momentului, poeziile sale cântă pământul care „e al celor ce-1 muncesc", tractoarele, iama „când Lenin a murit", „lumina vremii noi" şi „partizanii patriei bulgare". Versificaţia abundentă şi facilă e de cele mai multe ori doar un pretext pentru lansarea lozincilor la modă: „Şi păsările-ntoarse parcă spun/ Că anul holdei noastre va fi bun/ şi izbucnind în flori candide merii/ Lansează iar lozinca primăverii:/ — Nici o parcelă neînsămânţată!" Poezia didacticistă, inspirată din evenimente istorice „purificate" ideologic şi transformate în anticipări ale „lumii noi", este de asemenea prezentă: sunt aduse astfel în scenă figurile lui Ştefan cel Mare, Gheorghe Doja, Horea, Cloşca şi Crişan, Bălcescu şi Avram Iancu. Scrisul lui B. continuă cu variaţiuni pe aceleaşi teme până în 1957, când, odată cu apariţia volumului Dincolo de iarnă, rezultat al revizuirii radicale a viziunii autorului faţă de lirism, se observă o adevărată metamorfoză: pastelurile sale, deşi mai păstrează urme ale vechii atitudini, aduc în lumină un lirism de tip confesiv, ale cărui note dominante sunt melancolia şi visarea: „Frunze metalice cad,/ Oglinda apei e spartă -/ Frunze metalice cad,/ Le-nvăluie apa, le poartă./ Dragostea ta m-a
Baconsky
Dicţionarul general al literaturii române 302
strigat?/ Vântul îmi bate în poartă." Cu Fluxul memoriei (1957), Imn către zorii de zi (1962) şi Fiul risipitor (1964), poezia baconskyană se situează definitiv în zona lirismului autentic, purtător al principalelor calităţi care l-au impus pe autor în conştiinţa literară a epocii. Poetul devine un „estet al melancoliei" (E. Simion), un cântăreţ al peisajelor toamnei, al luminii care se stinge în amurg şi al „somnului crizantemelor": „O, dalii, tufănici şi crizanteme, / Flori târzii, flori de toamnă — / De aramă, de purpură steme / Peste paloarea grădinilor brumate, / Un sentiment nelămurit mă tot îndeamnă / Să vă iubesc mai mult decât pe toate. // Corola rece o mângâi în palmă. / După-amiaza aceasta cât e de calmă! / Prin ceaţa toamnei pădurea se despoaie, / Departe se sting ecourile turmelor / Care coboară spre câmpie; / Cu fum împrăştiat prin iarbă / Ard frunze umede-n vie, / în zare cocorii se-neacă şi dispar / în mările cerului fără hotar — / Şi peste toate, ca o melodie, / Tulpinile se-nalţă, se mlădie, / în nesfârşirea toamnei, diademe, / Culori arzând de iubire târzie — / O, dalii, tufănici şi crizanteme." Conştiinţa dureroasă a trecerii ireversibile a timpului, profunda tristeţe ce însoţeşte schimbarea anotimpurilor structurează întreaga gamă de tonuri a poemelor, care cunosc o gradaţie ascendentă a sentimentului, de la emoţia banală ce însoţeşte imaginea „copiilor care cresc" (Vântul) până la viziunea cu accente tragice, amintind de lirismul blagian, din Divagaţie nocturnă: „Se apropie de mine
Desen de Eug. Mihăescu
tristeţea-ncet/ Cum vine-n codri ploaia de noiembrie;/ Nici dragostea, nici noaptea nu-mi alină/ Această umbră tragică a timpului/ Şi simt că undeva e-o rană,/ E-n mine-o rană care nu se-nchide./ E poate-altoiul nevăzut al morţii/ Ce-mi creşte undeva în trup şi-n suflet." Ajuns în amiaza vieţii, de unde nu mai poate urma decât coborârea ireversibilă (Anno aetatis suae XL), poetul nu pare a fi „nici tânăr, nici bătrân / nici rudă nimănui, şi nici strein/ nici bun, nici rău [...]/ nici sănătos şi falnic, nici bolnav", situându-se astfel în acea zonă nedeterminată, în acel spaţiu nespaţial care este limbul dantesc, grădină paradisiacă aşezată în primul cerc al Infernului, unde marii înţelepţi de dinaintea naşterii lui Iisus se plimbă cu paşi obosiţi şi rari, apăsaţi de tristeţea de a nu-1 fi cunoscut pe Mântuitor. Impresia profundă produsă de aceste volume, care marchează unul dintre cele mai importante momente ale istoriei poeziei româneşti postbelice, provine, în bună măsură, din suflul elegiac al viziunii lirice, în care neliniştea ontologică (Imn către nelinişte), filtrată de o conştiinţă bine cumpănită, îşi face din timp ecranul metafizic pe care sunt proiectate marile întrebări existenţiale. Timpul se constituie, de asemenea, în fundalul structurant al estetismului baconskyan, care invocă, din perspectiva unei culturi aflate în amurg, „primăvara florentină" a lui Dante şi Botticelli, ale căror umbre ilustre domină Piazza delia Signoria din Florenţa: „Târziu sună paşii celui din urmă./ Turnul şi steaua e tot ce-a rămas./ Printre statui întunericul/ naşte călugări cu glugi./ Luna coboară, luna duce-n exil/ spre apus, amintirea poetului;/ şi pe lespezi bătrâne cad/ nevăzute ghirlande." Poezia de dragoste, adunată în ciclul Seară erotică, dezvăluie un poet senzual, însă fără stridenţe, ale cărui „nuduri" se integrează atât de bine în cadrul natural, încât sfârşesc prin a nu mai putea fi deosebite de acesta, vântul trecându-le prin plete „ca prin ierburi cu arome amare". Ultimul moment important în devenirea lirică a lui B. este reprezentat de apariţia volumului Cadavre în vid (1969; Premiul Uniunii Scriitorilor), apreciat în mod unanim de critică drept una dintre cele mai valoroase opere ale literaturii contemporane. Schimbarea de viziune faţă de cărţile anterioare este aproape totală: dacă până acum sentimentele de frustrare şi nelinişte, generate de conştiinţa trecerii ireversibile a timpului, erau purificate estetic într-o melancolie senină, Cadavre în vid aduce cu sine împotrivirea şi revolta, concretizate într-o imagistică de-a dreptul apocaliptică. Spectacolul, pus în scenă de un regizor aflat într-o profundă criză existenţială şi morală, este acela al unei lumi în agonie, în care „cadavre neîngropate la timp", infestate de viermi hidoşi, stau alături de şerpi, „cameleoni anxioşi" şi hiene, alcătuind laolaltă un bestiar al spaimei şi coşmarului. O lume a „golului metafizic" şi a „eroilor apocrifi", nouă Sodomă în care domnesc dezolarea şi zădărnicia: „Aici e la fel de trist, de stupid, de zadarnic,/ nu mai ai nici pe cine ucide/ şi nici de cine să fii ucis" (Hamlet apocriful). Este locul în care viii nu se mai deosebesc de cei morţi, iar cadavrele „încep să-ntinerească", într-o parodie macabră a evoluţionismului, ale cărui legi răsturnate fac din boală, pestilenţă şi crimă emblemele unei realităţi întoarse, „paraistorice": „Noi n-am murit niciodată şi nu vom muri, / în complicitate cu viermii pământului zodia noastră/
303 Dicţionarul general al literaturii române
Baconsky
surâzătoare se-arată: un dans / ne salvează mereu, un dans mlădios, / o eschivă de membre, o eschivă de inimi, / o eschivă de capete, o eschivă de umbre de capete — o, / capetele tăiate, cele ce nu s-au plecat, / cele ce n-au purtat niciodată o mască, / încet în larmă apun - şi nu le mai deosebim / din piramida de cranii ce creşte mereu / printre volutele dansului nostru." Aflate sub semnul lui „nu", a negaţiei totale şi definitive, personajele acestei lumi aşteaptă venirea „zeului hienelor" — imaginea lugubră a speranţei eschatologice într-un univers otrăvit şi stigmatizat, unde, odată cu cărţile, „bisericile goale" şi bibliotecile, metafizica şi idealitatea eşuează în abisul fetid al descompunerii şi aneantizării. Viziunea cu accente morbide a autorului, născută dintr-un imaginar terorizat de apropierea morţii, trece şi asupra iubirii, ale cărei gesturi capătă înfăţişarea grotescă a dansurilor macabre medievale: ^Ultimul drum al tău trece prin nimfe/ scheletice, prin răvăşite membre/ de paradis bolnav" (Eros în amurg). Corabia lui Sebastian (1978), volum publicat postum, contopeşte jurnalul şi poezia într-un univers liric ce păstrează, în linii mari, caracteristicile definitorii ale cărţii anterioare: spaima şi sentimentul golului, al neantului, încercate pe o corabie aflată în derivă — imagine alegorică a societăţii de consum, în care, pe urmele gândirii lui Spengler, goana după bunăstare materială a Occidentului este echivalată cu amurgul culturii şi spiritualităţii: „Ce impecabilă maşină e această civilizaţie. De ce oare desăvârşirea dă un presentiment al morţii?"
Ca teoretician al literaturii, alături de contribuţia decisivă pe care şi-a adus-o la reinstaurarea lirismului în poezia românească de după 1947 — cea mai spectaculoasă atitudine fiind dezicerea, în 1956, de propria sa creaţie proletcultistă —,
B.	este autorul unei Schiţe de fenomenologie poetică, al cărei cel mai interesant capitol, intitulat Declinul metaforei, a stârnit vii dezbateri în epocă, prefigurând atitudini lirice ulterioare. „Intrată sub zodia facilităţii şi desuetudinii", spune autorul, metafora este un simplu „ornament", un „element al stilului", de care poezia poate să se lipsească fără pierderi majore. Coerenţa însăşi a poeziei fiind „de tip metaforic", efortul poetului trebuie îndreptat către asocierea contrastantă a cuvintelor, ale căror ciocniri „neaşteptate" pot duce la efecte literare spectaculoase. După cum s-a remarcat însă (Mircea Martin), creaţia lui poetică, chiar şi aceea ulterioară acestui studiu, este departe de a ilustra pledoaria teoretică a autorului.
B.	construieşte, în Echinoxul nebunilor şi alte povestiri (1967), un univers mitopoetic în care realul şi imaginarul, obiectele concrete şi fantasmele reveriei se împletesc într-o scriitură de mare densitate stilistică. înscrise de cei mai mulţi exegeţi în cadrul literaturii fantastice, prozele baconskyene posedă, dincolo de desfăşurarea narativă ce justifică încadrarea tipologică menţionată, un accentuat caracter parabolic; personajele, întotdeauna nenumite (cu excepţia straniului călugăr Apolinarie din Farul), sunt în fapt ipostaze existenţiale umane exemplare — paznicul, meşteşugarul, artistul, salvatorul —, încorporate vremelnic în trupuri şi figuri ceţoase, lipsite de orice concreteţe. Lumea acestor umbre umane este una enigmatică, confuză şi obscură, în care trăirile şi percepţiile „per-
sonajelor" sunt abulice, situate la graniţa dintre vis şi realitate, apropiind astfel scrisul lui B. de suprarealism — filon literar care, abandonat în mod public după eşecul publicării primului său volum în 1948, n-a încetat să bântuie imaginarul scriitorului. „întâmplările" narate poartă şi ele pecetea metamorfozelor ciudate şi miraculoase ale visului: în Farul, paznicul, împreună cu povestitorul, descoperă, ca urmare a ravagiilor unui incendiu, o casă ascunsă pe o insulă din mijlocul bălţilor Deltei, în interiorul căreia zac cadavrele a şase bătrâni cu bărbi lungi, posibilă imagine a „înţelepţilor lumii" (de altminteri, numărul acestora este acelaşi cu cel al poeţilor-înţelepţi din limbul dantesc); în Artiştii din insulă, naratorul este purtat pe mare de un sloi de gheaţă până la o insulă „înconjurată de stânci şi de valuri", specie de paradis terestru unde se spune că trăiau pictori şi sculptori, preocupaţi exclusiv de propria artă. Romantismul viziunii mitopoetice, recognoscibil în predilecţia autorului către visare, se conjugă însă cu tragismul şi absurdul caracteristice literaturii moderne, conferind prozei poematice baconskyene o individualitate şi o originalitate bine marcate în contextul literar contemporan. înscriindu-se în aceeaşi paradigmă stilistică, romanul alegoric Biserica Neagră (1990) este o meditaţie sumbră asupra destinului uman, văzut din perspectiva sfârşitului ineluctabil al oricărei existenţe individuale, şi, în acelaşi timp, o antiutopie, o critică virulentă a totalitarismului comunist, orientat către distrugerea personalităţii şi individualităţii umane. Locuitor al unui oraş asediat de o misterioasă „ligă a cerşetorilor" şi forţat să locuiască într-o biserică părăsită, personajul romanului trăieşte o experienţă stranie, în care absurdul se împleteşte cu grotescul şi viziunea terifiantă pentru a sugera o Judecată de apoi sui generis, marcată de o serie ilogică de ipostaze şi etape purificatoare. Ca şi în prozele scurte, personajele nu au nume, fiind nominalizate prin profesiile pe care le reprezintă şi ilustrând astfel depersonalizarea şi dezumanizarea impuse de ideologia comunistă. Omniprezenţa imaginilor şi sentimentelor apocaliptice, în care se regăsesc elemente amintind de peisajul liric bacovian, de lumea picturilor lui Bosch sau de atmosfera prozelor lui Kafka şi Orwell, reuşeşte să focalizeze într-o unică lentilă stilistică şi imaginară viziunea sumbră a „cadavrelor în vid" şi protestul la adresa absurdului totalitar, conferind astfel scrisului lui B. o dimensiune nebănuită în anii cincizeci.
Baconsky credea în superioritatea artei, poezia şi eseistica lui puţin scorţoasă, cultă în chip excesiv, însă profundă şi originală, apără totdeauna imaginea creatorului solemn, estetizant, senioral, pierdut în cerul marilor modele. El însuşi, ca om, trecea până de curând printre noi ca un prinţ exilat, abstras şi melancolic, de o melancolie puţin studiată, voievodală. Am avut sentimentul, citindu-l şi observându-l de la distanţă, că poetul îşi construise un stil al personalităţii şi se identificase, în cele din urmă, în viaţă şi poezie, cu el. A. E. Baconsky rămâne prin modul de a fi şi de a scrie una dintre figurile cele mai originale ale literaturii postbelice.
Eugen Simion
Baconsky
Dicţionarul general al literaturii române 304
SCRIERI: Poezii, Bucureşti, 1950; Copiii din Valea Arieşului, Bucureşti, 1951; Să dăm poporului muncitor produse de bună calitate (în colaborare cu I. Dragomirescu), Bucureşti, 1951; Constructorii vieţii noi (în colaborare cu M. Sadoveanu, Maria Banuş, E. Camilar ş.a.), Bucureşti, 1951; Cântece de zi şi noapte, Bucureşti, 1954; Itinerar bulgar, Bucureşti, 1954; Două poeme, Bucureşti, 1956; Colocviu critic, Bucureşti, 1957; Dincolo de iarnă, Bucureşti, 1957; Fluxul memoriei, Bucureşti, 1957; Călătorii în Europa şi Asia, Bucureşti, 1960; Versuri, Bucureşti, 1961; Imn către zorii de zi, Bucureşti, 1962; Poeţi şi poezie, Bucureşti, 1963; Clujul şi împrejurimile sale, Bucureşti, 1963; Versuri, pref. Mihail Petroveanu, Bucureşti, 1964; Fiul risipitor, Bucureşti, 1964; Meridiane, Bucureşti, 1965; Dumitru Ghiaţă, Bucureşti, 1966; Echinoxul nebunilor şi alte povestiri, Bucureşti, 1967; Remember, voi. I: Jurnal de călătorie, voi. II: Fals jurnal de călătorie, Bucureşti, 1968; ed. 2,1—II, Bucureşti, 1977; Cadavre în vid, Bucureşti, 1969; Meridiane, Bucureşti, 1969; Ion Ţuculescu, Bucureşti, 1972; Botticelli, Bucureşti, 1975; Botticelli. Divina Comedie, Bucureşti, 1977; Corabia lui Sebastian, Bucureşti, 1978; Fluxul memoriei, îngr. şi pref. Mircea Braga, Bucureşti, 1987; Itinerarii plastice, îngr. Şerban Stati, pref. Petre Stoica, Bucureşti, 1987; Scrieri, îngr. Pavel Ţugui, introd. Mircea Martin, I—II, Bucureşti, 1990; Biserica Neagră, ed. 2, îngr. Pavel Ţugui, Bucureşti, 1995; Poezii, Bucureşti, 1996; Biserica Neagră şi alte proze, Bucureşti-Chişinău, 1997; L'Eglise Noire, tr. Samuel Richard, pref. Al. Călinescu, Bucureşti-Paris, 1997. Traduceri: Poeţi clasici coreeni, Bucureşti, 1960; Salvatore Quasimodo, Versuri, pref. Tudor Arghezi, Bucureşti, 1961, Poezii, ed. bilingvă, Bucureşti, 1968; Artur Lundkvist, Versuri, Bucureşti, 1963; Mahabharata. Arderea zeilor, pref. trad., Bucureşti, 1964; Jorge Semprun, Marea călătorie, pref. trad., Bucureşti, 1964; Cari Sandburg, Versuri, pref. trad., Bucureşti, 1966; S. Kânyâdi, Cai verticali, Bucureşti, 1969; Panorama poeziei universale contemporane, introd. trad., Bucureşti, 1972; Frangoise Cachin, Gauguin, Bucureşti, 1977; Odysseas Elytis, Iar ca sentiment un cristal, îngr. şi pref. Iordan Chimet, Cluj-Napoca, 1980 (în colaborare). Repere bibliografice: Petroveanu, Pagini, 163-169; Felea, Reflexii, 57-66,138-147; Mincu, Critice, 1, 106-108; Regman, Cronicari, 19-28; Felea, Poezie, 20-26,167-177; Grigurcu, Teritoriu, 123-137; Ciobanu, Panoramic, 14-23, 127-131; Poantă, Modalităţi, 42-50; Petroveanu, Traiectorii, 193-207; Iorgulescu, Rondul, 44-55; Felea, Secţiuni, 16-23, 402-405; Piru, Poezia, I, 360-370; Ciobanu, Incursiuni, 67-78; Ungureanu, La umbra cărţilor, 160-163; Laurenţiu, Eseuri, 24-29; Felea, Aspecte, 1,106-108, II, 5-7,15-19; Martin, Identificări, 208-211; Ciobanu, însemne, I, 128-168; Ştefănescu, Preludiu, 36-39; Raicu, Practica scrisului, 281-284; Simion, Scriitori, 1,153-156, 634-638, III, 135-158; Alboiu, Un poet, 62-64; Popescu, Cărţi, 153-156; Doinaş, Lectura, 182-187; Tomuş, Mişcarea, 57-69, 90-93; Felea, Prezenţa, 197-200; Iorgulescu, Ceara, 129-134; Pop, Lecturi, 57-62; Mircea Martin, Poezia regăsită, RL, 1989,4; Gheorghiu, Reflexe, 67-71; Flămând, Intimitatea, 76-87; Grigurcu, Eminescu - Labiş, 408-433; Simion, Romanul parabolic, RL, 1990,23; Gabriela Omăt, Poetul îşi asumă răul din lume, RL, 1990,23; Nicolae Manolescu, Proza lui A. E. Baconsky, RL, 1990,40; Mircea Martin, A. E. Baconsky redivivus, JL, 1990,42; Ioan Holban, Vor apăra profeţii... înnoitorii... oamenii viitorului, CRC, 1990, 47; J. Popper, Un poet aristocrat: A. E. Baconsky, ST, 1993,6; Liviu Petrescu, A. E. Baconsky -între mit şi realitate, RL, 1994, 40; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 27-32; Constantin, Complicitatea, 99-105; Mircea Popa, Alegorie şi simbol la A. E. Baconsky, ST, 1994,4-5; Gh. Grigurcu, A. E. Baconsky între realitate şi mit, RL, 1995,5; Negoiţă Irimie, Când poezia era rege, ST, 1995, 6; Aurel Rău, într-o roză a cântecelor, ST, 1995, 6; Mănucă, Analogii, 221-228; Simion, Fragmente, II, 46-49; Dicţ. analitic, 1,95-98,109-110, 231-232, II, 9-10, 83-84; Glodeanu, Dimensiuni, 98-102; Manolescu, Litere, 81-91; Dicţ. esenţial, 46-49; Manolescu, Lista, 1,85-88, II, 106-110; Popa, Ist. Ut., 1,920-927, passim; Negriei, Lit. rom., 218-219,261-262; Ilie
Constantin, Naturi moarte, RL, 2003,24; Diana Câmpan, Gâtul de lebădă şi confesiunile mascate ale lui A. E. Baconsky, Cluj-Napoca, 2003. L.H.
BACONSKY, Leon (4.V.1928, Lencăuţi-Hotiri), critic şi istoric literar, traducător. Este fiul Liubei (n. Marian), învăţătoare, şi al lui Eftimie Baconsky, preot, şi frate al lui A. E. Baconsky.
B.	termină studiile liceale în 1951 la Râmnicu Vâlcea, apoi urmează Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj, unde profesorii D. Popovici şi Ion Breazu îi marchează formaţia prin rigoare şi onestitate ştiinţifică. Face carieră universitară la Facultatea de Filologie a Universităţii clujene (1955-1990), unde a predat literatura română contemporană, ca disciplină de bază, dar şi istoria ideilor estetice, introducere în literatură, teoria şi practica presei. Debutează în presă cu un articol despre Leonid Leonov, în „Steaua" (1954). Debutul editorial are loc în 1963 cu o traducere din Prosper Merimee, Cronica domniei lui Car ol al IX-lea. Colaborează sporadic la revistele „ Astra", „Contemporanul", „Luceafărul", „Secolul 20", „Steaua", „Tribuna", „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»", unde publică studii şi articole importante despre Gib I. Mihăescu, eseuri despre G. Coşbuc, iar la rubrica „Figurine" („Tribuna",
1971-1972) compune o galerie de portrete ale unor scriitori mai puţin cunoscuţi (I. I. Ciorănescu, Igena Floru ş.a.). Semnează uneori, în presă, C. Dornescu, Septimiu Turcu, Vlaicu Ţion, B. Prima lui carte, Marginalii critice şi istorico-literare (1968), conţine studii, articole, cronici despre poezia unor clasici români din secolul al XX-lea, ca şi despre autori din generaţiile mai recente. Spirit universitar, educat la şcoala filologică clujeană, B. are calităţi certe de critic şi cercetător literar. „Marginaliile" sunt studii profunde, bazate pe o serioasă muncă de informaţie. Capitolul Prospecţiuni în critica poeziei urmăreşte, de pildă, cum au fost recenzate versurile lui O. Goga, Emil Isac, Adrian Maniu. Observaţii fine şi precizări preţioase cuprind şi „omagiile" aduse lui I. M. Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, Vladimir Streinu. B. răsfoieşte publicaţii transilvănene uitate, are unele preferinţe regionale exprimate într-o serie de „profiluri clujene". Eseul Statutul epistemologic al liricului, apărut în volumul colectiv Literatura în actualitate (1971), prezintă concepţii modeme asupra actului poetic şi a finalităţii sale. Autorul respinge ca perimat conceptul de „redare" şi chiar de „reflectare", tinzând spre acceptarea unei „realităţi imaginate". Interpretările lui B. modifică substanţial optica înţelegerii şi valorificarea moştenirii poetice din trecut.
SCRIERI: Marginalii critice şi istorico-literare, Bucureşti, 1968. Ediţii: Stejar Ionescu, Domnul de la Murano, introd. edit., Bucureşti, introd. edit, Bucureşti, 1971; Gib I. Mihăescu, Teatru, postfaţa edit., Bucureşti, 1973. Traduceri: Prosper Merimee, Cronica domniei lui Carol al IX-lea, Bucureşti, 1963; Marcel Brion, Rembrandt, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Rodica Baconsky); Jean-Marie Casai, Civilizaţia Indusului şi enigmele sale, pref. Constantin Daniel, Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Rodica Baconsky); Maurice Rheims, Infernul curiozităţii, pref. trad., I—II, Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Rodica Baconsky).
Repere bibliografice: Mircea Muthu, Leon Baconsky, „Marginalii critice şi istorico-literare", „Făclia", 1969,6910; Const. Ciopraga, Critică şi istorie literară: Dinu Pillat, Leon Baconsky, CRC, 1969,35; Gh. Jurma,
305 Dicţionarul general al literaturii române
Bacovia
Trei cărţi de cercetare literară, 0,1969, 9; Viorica Guy Marica, Artă şi livresc; ST, 1989,9: Doina Uricariu, Erudiţie şi pasiune, VR, 1989,9; Popa, Ist lit., II, 1104.	'	M.Pp.
BACONSKY, Teodor (14. II. 1963, Bucureşti), eseist. Este fiu al Ioanei (n. Postică), profesoară, şi al scriitorului A. E. Baconsky. A absolvit Liceul de filologie-istorie „Zoia Kosmodemianskaia" din Bucureşti (1981), după care a urmat cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din acelaşi oraş (1982-1986). în 1994 a obţinut titlul de doctor în antropologie religioasă şi istoria comparată a religiilor la Universitatea Paris-Sorbonne. De asemenea, a făcut studii postdoctorale la New Europe College, Bucureşti (1997). între 1987 şi 1989 a fost redactor la Editura Institutului Biblic, apoi consilier în Ministerul Culturii (1990). După perioada de doctorat (1990-1994), în care a fost bursier al guvernului francez, a devenit director al Editurii Anastasia, lector la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1995-1996) şi redactor-şef al Departamentului „Viaţa spirituală" din TVR (1996-1997). între 1997 şi 2001 a fost ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun de la Vatican, în Republica San Marino şi la Ordinul Suveran Militar de Malta. Din anul 2001 este director general în Ministerul Afacerilor Externe. A colaborat la „Dilema", „Secolul 20", „Cuvântul", „22", „Martor", „Litere, arte, idei", „Orizont", „Vatra", „România literară", „Religioni e societâ" (Florenţa), „Social Compass" (Londra) ş.a.
Volumul de debut al lui B., Râsul patriarhilor (1996), re-trasează istoria spiritualităţii europene plecând de la un fenomen atât fiziologic, cât mai ales social şi cultural: râsul, act ale cărui semnificaţii, simple în aparenţă, dezvăluie la o analiză atentă o întreagă ţesătură de implicaţii simbolice şi determinări psiho-mentale, care, organizate într-o adevărată antropologie a derizoriului, funcţionează ca principiu de inserţie a fiinţei umane în ordinea socială şi cosmică. Sistematizând, într-un stil elevat şi echilibrat, principalele demersuri teoretice care au încercat circumscrierea aspectelor esenţiale ale râsului de-a lungul istoriei civilizaţiei — de la Platon şi Origen la psihanaliza freudiană şi „mecanica vie" a lui Bergson —, B. îşi focalizează instrumentarul analitic asupra scrierilor patristice răsăritene, reconstruind, pe fondul confluenţei spirituale dintre elenism şi tradiţia vetero- şi neotestamentară, atitudinile culturale şi mentale ale Bisericii Ortodoxe în privinţa deriziunii. Râsul are o funcţie fundamental religioasă, afirmă autorul: în economia raportului dintre sacru şi profan, hohotul de râs, indiferent că este vorba de parodie, imitaţie sau chiar blasfemie, denotă prezenţa presantă a sacrului, a cărui energie numinoasă, generatoare a unei tensiuni imposibil de suportat de fragila fiinţă umană, este disipată, „umanizată" printr-o explozie vocală reflexă. în această perspectivă, atitudinea reţinută a Mântuitorului (faptul că, aşa cum reiese din Evangheliile canonice, Iisus nu a râs niciodată) devine motivul central al unei dispute teologice şi culturale care nu a încetat să fascineze gândirea europeană, de la Părinţii Bisericii — dintre care Tertulian, Clement Alexandrinul şi Grigorie de Nyssa sunt doar câteva nume sonore dintr-o listă substanţială
propusă de B. — până la Umberto Eco. Dar dacă faptul că Iisus nu a râs, spune autorul, este absolut normal în perspectiva „afirmării treptate a deităţii sale", omul obişnuit este un zoon gelastikon, o fiinţă pentru care râsul face parte din esenţa sa, aşa cum au lăsat să se înţeleagă părinţii Bisericii Ortodoxe, atunci când au deosebit între „râsul virtuos", armă Heluptă pe care înţeleptul o foloseşte împotriva răului, şi „râsul primejdios", josnic sau trufaş — cel care, batjocorind cele sfinte, se transformă în instrument al diavolului. Volumul Iacob şi îngerul (1996) adună laolaltă, organizate în cinci secţiuni, eseurile pe care autorul le-a publicat în revistele „Dilema", „Transilvania", „Secolul 20" şi „Sfera politicii" în perioada 1994-1996. Impresionând în primul rând prin calitatea stilului, în care concizia şi acurateţea terminologică se combină în mod fericit cu paradoxul şi formularea fulgurantă, memorabilă, eseurile abordează principalele antinomii ale gândirii şi culturii europene: intelect activ/intelect contemplativ, tradiţie/modernitate, sacru/profan, Imperium/Sacerdotium şi, mai ales, binomul Orient/Occident, aşa cum apare acesta din perspectiva relaţiei dintre ortodoxie şi catolicism.
SCRIERI: Le Rire des Peres. Essai sur le rire dans la patristique grecque, pref. Michel Meslin, Paris, 1996; ed. (Râsul patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană), pref. Andrei Pleşu, Bucureşti, 1996; Iacob şi îngerul. 45 de ipostaze ale faptului religios, Bucureşti, 1996; Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credinţei, Bucureşti, 1999; Puterea schismei. Un portret al creştinismului răsăritean, Bucureşti, 2001; Roma caput mundi. Un ghid subiectiv al Cetăţii eterne (în colaborare cu Horia Bemea), Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Michel Meslin, Avant-propos la Teodor Baconsky, Le Rire des Peres, Paris, 1996; Andrei Pleşu, Cuvânt înainte la Teodor Baconsky, Râsul patriarhilor, Bucureşti, 1996; Anca Manolescu, Speranţă şi stil, „Dilema", 2000, 364; Robert Lazu, Dezamăgire şi speranţă, O,2000,11; Augustin Ioan, „Roma caput mundi", „Dilema", 2003,517,518.	L.H.
BACOVIA, George (4.IX.1881, Bacău - 22.V.1957, Bucureşti), poet. Este al patrulea dintre cei opt copii ai Zoiţei (n. Langa) şi ai lui Dimitrie Vasiliu, comerciant. Prin tată, B. se trăgea dintr-o veche familie boierească (Mustea), atestată pe vremea lui Ştefan cel Mare. Urmează primele patru clase gimnaziale la Şcoala Domnească din oraşul natal, apoi — începând din 1894 — este înscris la Gimnaziul „Principele Ferdinand". încheie studiile liceale în 1903, după ce trecuse prin Liceul Militar din Iaşi şi prin cel din Bacău. Are, printre profesori, pe G. Ibrăileanu (română, clasa a V-a), Dimitrie Nanu (română, clasa a Vl-a) şi D. D. Pătrăşcanu (istorie). Se distinge la desen şi muzică. în octombrie 1903 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti şi, după multe amânări, exmatriculări, reprimiri, reuşeşte să capete diploma de licenţă la Iaşi, în noiembrie 1911, în aceeaşi lună fiind admis în Colegiul de avocaţi din judeţul Bacău. Nu exercită însă profesiunea. în 1912 este suplinitor în şcoli din Bacău, apoi, în februarie 1913, capătă postul de copist la Prefectura din Bacău, după puţin timp devine ajutor de contabil la Prefectură; în iunie 1914 este internat la Sanatoriul de boli nervoase al
Bacovia
Dicţionarul general al literaturii române 306
doctorului Mărgăritescu din Bucureşti. în decembrie acelaşi an primeşte vizita lui Al. Macedonski la Bacău. Viaţa lui B. se împarte, în continuare, între slujbe efemere (copist la Direcţia învăţământului secundar şi superior a Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, şef de birou în Direcţia generală a asistenţei sociale din Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, profesor de desen şi caligrafie la Şcoala Normală de Băieţi din Bacău, bibliotecar la Ministerul Minelor ş.a.), perioade de internare în diverse clinici de boli nervoase, lungi convalescenţe şi, bineînţeles, literatură. în iunie 1928 se căsătoreşte cu Agatha Grigorescu, profesoară şi, ea însăşi, poetă. în noiembrie 1931 se naşte unicul fiu al poetului, Gabriel (decedat, la Bacău, la 24 ianuarie 1999). în 1933, familia B. se mută la Bucureşti, în 1934, B. primeşte, alături de Tudor Arghezi, Premiul Naţional de Poezie.
B.	debutează, la 20 martie 1899, în „Literatorul" cu poezia Şi toate, sub numele de V. George; în decembrie 1903 publică în „Viaţa nouă" (revistă al cărei redactor literar era Aristide Cantilli) Amurg, Lacustră şi Nevroză, apoi în „Arta" (Iaşi), în acelaşi an, îi apar poemele Toamnă şi Melancolie, semnate G. Bacovia. Numele de Bacovia l-a luat, mărturiseşte el într-o convorbire cu Vasile Netea (în „Vremea", 6 iunie 1947), din dicţionarul lui Hasdeu. Şi tot poetul mai indică o sursă: Baco e
o	prescurtare de la Bacchus, la care adaugă latinescul via („cale"), aşadar: Bacovia înseamnă şi „calea lui Bacchus". Frecventează cenaclul literar al lui Macedonski. Alte colaborări, la „Românul literar", „Liga conservatoare", „Revista idealistă". Cele mai multe (şi mai bune) poeme sunt scrise de
B.	în această perioadă (20-22 de ani). Numele lui este menţionat de M. Dragomirescu în „Convorbiri" (februarie 1907), iar I. M. Raşcu (Evandru) scrie despre el (Un cântăreţ al toamnei) în 1910. B. publică şi sub pseudonimul George Andoni în revista „Versuri şi proză" a lui I. M. Raşcu, alte publicaţii la care colaborează fiind „Insula", „Flacăra", „Seara", „Cronica Moldovei", „Noua revistă română", „Curierul Bacăului", „Gândirea", „Cugetul românesc". în mai 1915, B. editează la Bacău, împreună cu Ion Iordăchescu şi Şmil Kraus, „Orizonturi noi", publicaţie modernistă în care foloseşte şi pseudonimele Vag, Geo Vag. Macedonski îl recomandă în „Făclia" (ianuarie 1916) în aceşti termeni: „Bacovia. Acesta este pseudonimul unui tânăr din Bacău, d. Vasiliu, admirabil poet, dar a cărui modestie l-a ţinut în umbră cu tot nemărginitul lui talent. Era aproape un copil, când în 1902 a venit la mine într-o frumoasă zi de vară să-mi citească, sfios cum nu se poate mai mult, versuri de-ale sale. Marea sa originalitate m-a lăsat înmărmurit de uimire. Câtva timp l-am pierdut apoi din vedere. A încercat şi el, fireşte, să străbată. Cu Bucureştii însă nu s-a împăcat şi s-a întors în scumpul său Bacău, petec de rai pe care băcăuanii nu-1 preţuiesc destul sau deloc. Ca şi Iuliu Cezar Săvescu, ca şi Ştefan Petică, ca şi Alexandru Petroff şi alţii, el a izvorât din mişcarea culturală şi de simţiri a «Literatorului» şi este un premergător, iar nicidecum o coadă oarecare desprinsă din ea şi întrebuinţând fără nici un rost sonoritatea împerecherii literelor şi culoarea imaginilor. Venit în literatură după Ion Theo, azi Tudor Arghezi, cel care a îndrăznit pe această cale mult, pentru că înseamnă mult, şi după Alexandru Petroff al cărui grai e desprins din al poeţilor latini ori descendenţii ciclului alexandrin, Bacovia se înfăţişează cu toate acestea ca un strălucit poet de excepţie în literatura română. în Franţa, principii poeţilor simt proclamaţi de confraţii lor. La noi e mai bine. îi proclamă talentul lor, şi principe va rămâne Bacovia în toţi timpii, prin o însemnată parte a poeziilor lui. Unele dintre ele sunt mai pline de farmec decât ale lui Verlaine, iar altele sunt tot atât de ciudate ca ale lui Mallarme..." Sub îngrijirea lui Ion Pillat apare volumul Plumb, semnalat prompt de F. Aderca, mai târziu de B. Fundoianu, N. Davidescu, E. Lovinescu („Sburătorul literar", 1922) ş.a. în martie 1925, B. scoate împreună cu Grigore Tăbăcaru, la Bacău, „Ateneul literar", iar în 1926 editează volumul Scântei galbene. într-o convorbire, din aceşti ani, cu I. Valerian îşi justifică arta poetică simbolistă: „în poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau audiţie colorată, cum vrei s-o iei. îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţă colorantă, întâi am făcut muzică şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţă, până azi. Am făcut şi compoziţii pentru mine. Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu inteligenţă, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă, m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea ultimul volum poartă titlul Scântei galbene. Roşul e sângele, e viaţa zgomotoasă. Nu vreau să-ţi fac teorii. Urăsc definiţiile dascălilor pentru adormit copiii. Asta-i osân-
VIAŢA
1881	septembrie, 4 Se naşte ia Bacău Gheorghe Vasiliu, fiul Zoiţei
(n. Langa) şi al lui Dimitrie Vasiliu.
1889-1894	Elev la Şcoala Domnească din Bacău.
1894-1899	Elev la Gimnaziul „Principele Ferdinand" din Bacău.
1899	Participant şi premiant (premiul l) la concursul naţional de	desen
al Societăţii ştiinţifice şi literare „Tinerimea română".
1900	Se pregăteşte în particular pentru continuarea şcolii, fiind declarat repetent cu un an înainte, în clasa a V-a.
1903	După peregrinări, în 1901-1902, la Liceul Militar din laşi	şi	apoi
la Liceul „Principele Ferdinand” din Bacău, îşi susţine examenul de bacalaureat şi se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti.
îi întâlneşte pe Al. Macedonski, N. D. Cocea şi Al. Bogdan-Piteşti.
1904-1907
1905	Se retrage în ai doilea an de facultate, având dificultăţi	în
promovarea unor examene.
1907	Student al Facultăţii de Drept din laşi.
1911	Obţine diploma de licenţiat în drept şi se înscrie în Colegiul	de
avocaţi din Bacău, fără a profesa vreodată.
1912-1913 Suplinitor la o şcoală primară din Bacău şi în comuna Călugăra, apoi suplinitor pe un post de copist şi ajutor de contabil la Prefectura oraşului.
1913	Demisionează din motive medicale.
1914	Bolnav de nervi, este internat într-un sanatoriu bucureştean. Revine la Bacău, unde îl vizitează Al. Macedonski.
1915	O întâlneşte pe Agatha Grigorescu, viitoarea sa soţie.
1916	Copist clasa a lll-a la Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor.
1917-1918 Funcţionar în Bucureşti.
1918
1920.
1921
1922
1923
Şef de birou clasa a fll-a la Ministerul Muncit şi Ocrotirilor Sociale.
Demisionează din postul de şef birou clasa l.
Se întoarce la Bacău.
I	se acordă Premiul Ministerului Artelor, în valoare de 5000 de lei, pentru volumul Plumb.
OPERA
martie, 20. Debutează în „Literatorul1' cu poezia Şi toate, iscălită V. George
Scrie poezia Plumb.
Publică versuri în revistele „Viaţa nouă" din Bucureşti şi „Arta“ din laşi. Semnează pentru prima dată cu pseudonimul G. Bacovia.
Publică versuri în „Românul literar", „Liga conservatoare", Revista idealistă".
Publică, sub pseudonimul George Andoni, în revista „Versuri şi proză", condusă de I. M. Raşcu.
Publică poezii în revistele „Românul literar", „Flacăra", „lnsula“.
Publică poezii în ziare şi reviste: „Versuri şi proză", „Seara", „Noua revistă română", „Absolutio".
Primul volum, Plumb, se află sub tipar.
mai-iulie Publică, la Bacău, împreună cu Ion lordăchescu şi Şmil Kraus revista ^Orizonturi noi".
Apare, în luna ianuarie, la Bucureşti, volumul Plumb.
Publică în „Făclia", „Cronica Moldovei", „Noua revistă română", „Flacăra".
Publică un poem în proză şi poezia Nocturnă în „Literatorul".
Publică versuri în presa vremii.
îi apar cinci poezii în Antologia toamnei, realizată de Ion Pillat. Publică în revistele „Flacăra" şi „Gândirea".
1924	Suplinitor pentru desen şi caligrafie la Şcoala Comercială de băieţi din Bacău.
1925	Premiul pentru poezie al Societăţii Scriitorilor Români în valoare de 10 000 de iei.
1926
1927
1928
1929
Profesor de desen şi caligrafie la Şcoala Normală de băieţi din Bacău.
Se căsătoreşte cu Agatha Grigorescu şi se stabileşte la Bucureşti.
1930
1931
1932
1933
1934
Referent la Direcţia Culturii Poporului din Ministerul Artelor. Revine la Bacău.
Se naşte fiul său, Gabriel Bacovia.
Pensionar al Societăţii Scriitorilor Români.
Este distins cu „Meritul Cultural" pentru litere şi opere literare, clasa a li-a.
Se stabileşte definitiv la Bucureşti,
Primeşte Premiul National de Poezie, împreună cu Tudor Arghezi.
1935	I se conferă pentru a doua oară „Meritul Cultural" pentru litere şi
opere literare cavaler clasa a ll-a.
1935-1936
1936
1944
Este internat în Spitalul Central din Bucureşti, ca urmare a unei noi nevroze.
1945	Este angajat bibliotecar la Ministerul Minelor şi Petrolului.
1946	Este sărbătorit cu onoruri şi fast deosebit de Ministerul Artelor la împlinirea a 65 de ani de viaţă şi 50 de ani de activitate literară. Este numit consilier cultural la Departamentul Artelor (post suprimat în anul următor).
1948-1949 I se creează un post ta Teatrul Poporului din Bucureşti.
1955	Consiliul de Miniştri îi acordă o pensie de onoare,
1956	Este distins cu „Ordinul Muncii" clasa l, la împlinirea a 75 de ani.
Apare la Râmnicu Sărat ediţia a doua a volumului Plumb.
martie Editează la Bacău, împreună cu Grigore Tăbăcaru, primul număr ai revistei „Ateneul literar" (devenită „Ateneul cultural"), unde îşi va tipări numeroase versuri, în Antologia poeţilor de azi, alcătuită de Ion Pillat şi Perpessicius, îi sunt publicate zece poezii.
Apare, la Bacău, volumul Scântei galbene şi, la Bucureşti, volumul de poeme în proză, Bucăţi de noapte.
Apare, în „Viaţa literară", primul interviu despre viaţa şi opera sa, realizat de I. Valerian.
Publică la Bucureşti, împreună cu G. Şt. Cazacu, seria a doua a revistei „Orizonturi noi".
Apare, tot la Bucureşti, volumul Poezii.
Este tipărit al doilea interviu acordat lui I. Valerian pentru revista „Viaţa literară"; aici vor fi publicate câteva poezii.
Apare, la Bucureşti, volumul Cu voi...
Apare, la Bucureşti, sub egida Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II", volumul antologic Poeziif îngrijit şi prefaţat de Adrian Maniu.
Publică în „Revista Fundaţiilor Regale" şi, la solicitarea lui Adrian Maniu, în „Muzică şi poezie".
Apare volumul Comedii în fond.
în seria „Scriitori români contemporani" a Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, apare volumul Opere.
I	se publică volumul Stanţe burgheze,
Este editat volumul antologic Poezii, cu o prefaţă de Eugen Jebeleanu.
1957	mai, 22 Poetul se stinge din viaţă la Bucureşti, Va fi înhumat la
Cimitirul Bellu.
Bacovia
Dicţionarul general al literaturii române 310
da modernă. Unii ar spune: metafizica culorilor." Şi mai departe, despre modelele lui literare: „Cât priveşte despre mine, am fost , şi rămân un poet al decadenţii, fără a pierde nici grandoarea versurilor unui Vigny. Dintre confraţi, n-am înţeles nici poezia lui Minulescu, şi poate nici pe Stamatiad. Citesc din toţi, dar nu admit pe nimeni. Din tumultul de la polul artei, nu dezvelesc decât întârziate ţipete de cocori pe un cer înnoptat de iarnă. După mine se vor limpezi şi aceste lucruri. Mi-a plăcut în artă să urmăresc întotdeauna o problemă. Deşi am citit în tinereţe pe Rimbaud, Baudelaire, Laforgue şi alţii, n-am simţit sufletul românesc vibrând lângă ei. Alt neam, altă vârstă. Noi trebuie să ne străduim pentru originalitatea noastră. Să devenim o fiinţă organică, nu paraziţi şi maimuţe." B. publicase în reviste, înainte chiar de apariţia volumului Plumb, un număr de poeme în proză, note epice subiective, iar mai târziu (1929) începe un roman liric, Cântec târziu. Pe toate acestea le publică sub un titlu comun: Bucăţi de noapte (1926). în 1933 scoate al treilea volum de versuri, Cu voi..., apoi Comedii în fond (1936), Stanţe burgheze (1946), iar postum îi apare ciclul Stanţe şi versete (în „Viaţa românească", septembrie 1961). în 1934 Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II" îi publică volumul antologic Poezii cu o prefaţă de Adrian Maniu. Toate scrierile lui B. (inclusiv articolele, însemnările subiective, prozele lirice, interviurile) vor fi tipărite, într-o ediţie integrală, însoţită de desenele făcute de poet, în seria „Opere fundamentale" (2001), sub îngrijirea lui Mircea Coloşenco.
Critica literară nu şi-a dat seama de la început de dimensiunea reală a lirismului bacovian. E. Lovinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Perpessicius (acesta mai aproape de adevăr în judecata lui de valoare), Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu recunosc originalitatea poetului, dar drămuiesc bine propoziţiile când e vorba să dea o judecată de valoare globală. Impresia de monotonie, artificiu liric trece de la un comentariu la altul. Mai mult decât atât: luptând pentru impunerea poeziei lui Arghezi, critica estetică l-a uitat pe B. care, în jurul anului 1900, schimbase radical limbajul şi temele poeziei româneşti. A trebuit să apară o altă sensibilitate şi altă generaţie poetică pentru ca B. să fie recunoscut un mare poet. Acest lucru s-a întâmplat în anii '60, când modernitatea românească revine în actualitate. Poeţii şi criticii tineri de atunci îl descoperă şi îl impun. O alianţă spirituală care, ca şi în cazul întâlnirii cu Arghezi, Blaga şi Barbu, a funcţionat şi a dus, în cele din urmă, la renaşterea lirismului românesc după trauma realismului socialist. Temele poeziei lui B. sunt acelea ale simbolismului din ramura postbaudelairianului Rollinat, poetul Nevrozelor, pe care, de altfel, autorul român îl citează în mai multe rânduri. Un simbolism negru, decadent, prăbuşit într-o astenie generală, sensibil la aspectele macabre ale existenţei şi, în acelaşi timp, dornic să exprime sensul corespondenţelor dintre simţuri şi să realizeze o sinteză a artelor.
B.	preia, cum mărturiseşte, conceptul de audiţie colorată şi caută să sugereze în mici poeme muzicale, străbătute ca de un curent electric de o tristeţe agitată, cu toate rănile deschise,
311 Dicţionarul general al literaturii române
Bacovia
echivalenţa lirică a cenuşiului sau a violetului. Acestea, plus albul, galbenul, sunt culorile lui favorite. N-a scris un sonet al vocalelor, dar a încercat să introducă paleta pictorului în poem şi să asocieze ritmul versurilor cu sonurile unei muzici grave. Şi-a justificat, într-un interviu, preferinţele plastice: cenuşiul ar fi culoarea obişnuită a Bacăului şi, „existând în natură, s-a strecurat necalculat în versurile mele". Tot aşa violetul, observat, zice el, pe valea Bistriţei din zona Bacău. In fine, galbenul ar fi inspirat de priveliştile din grădina publică a oraşului. Explicaţii prea realiste. în fapt, toţi simboliştii, indiferent unde trăiesc, sunt preocupaţi de aceste corespondenţe şi caută să formuleze o estetică adecvată, pornind de la estetica lui Baudelaire. Macedonski şi elevii săi fac exerciţii în acest sens. Revenind la temele şi fantasmele poetului (obsesia derizoriului şi a macabrului, teroarea de universurile lichide, sensibilitatea la semnele funerarului din existenţă), se pune firesc întrebarea cât este sensibilitate reală în aceste poeme şi cât este poză literară. Răspunsul nu poate fi decât unul: lirismul lui B. este o împletire ingenioasă de poză şi trăire sfâşietoare, de „secreţie", cum zice Lovinescu, a unui spirit bolnav de tristeţile, melancoliile lumii. E greu de spus cine a imitat şi pe cine. Mistificaţia literară este atât de bine asimilată încât nu se mai simte în poem ce este expresie a existenţialului şi ce reprezintă clişee luate de la decadenţii francezi. Este ca un ser care, odată intrat în circulaţia sanguină a poeziei, nu mai poate fi identificat. în fond, ceea ce contează în procesul imitaţiei este rezultatul. Toţi imită mai mult sau mai puţin, observa T. S. Eliot, numai la poeţii proşti se vede ce-au luat şi de unde, poeţii autentici asimilează rapid şi bine modelele. B. trăieşte, aşa-zicând, într-un mod naiv şi cu o sinceritate totală modelele. Poza devine modul lui de a fi liric, în fine, el îşi desenează cu sânge închipuirile pe care le ia din cărţi. Aceasta este cel puţin impresia pe care o ai când îi citeşti poemele de o derutantă elementaritate, în care se plimbă fără aroganţă (fără acel defi întâlnit la mai toţi poeţii simbolişti din faza insurecţiei) fantasmele decadenţilor, tristeţile lor delirante, decorurile îndoliate. B. cultivă mica scenă livresc-existenţială în care există un unic simbol liric dezvoltat prin câteva detalii repetitive. Iată, Plumb, poemul liminar din volumul apărut în 1916: sicrie de plumb, cavou, veşminte funerare, coroane de plumb, aripi de plumb, flori de plumb şi, în acest decor, amorul de plumb pe care îl strigă, deznădăjduit, poetul copleşit de singurătatea lui. Totul se învârte în jurul acestei fantasme puse în scenă. Poetul romantic caută singurătatea într-un cadru cosmic, de regulă codrul sălbatic şi grandios, poetul simbolist transportă singurătatea în cavouri şi pune totul sub semnul unei culori unice care, în fapt, sugerează o dezolantă, apăsătoare culoare metalică (plumbul care nu are propriu-zis o culoare sau are una, indistinctă, negrul degradat spre cenuşiu). Care este simbolul memorabil, unde e marea poezie în aceste versuri care adună şi învârt asemenea detalii?: „Dormeau adânc sicriele de plumb / Şi flori de plumb şi funerar vestmânt — / Stam singur în cavou... şi era vânt... / Şi scârţâiau coroanele de plumb. // Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig — / Stam singur lângă mort... şi era frig... / Şi-i atârnau aripile de plumb." Simbolul se vede cu ochiul liber: singurătatea individului într-un univers închis,
redus la maxim, sufocant, iar lirismul iese din sugestia acestei stranii stări de izolare şi frig în vecinătatea cadavrelor. Sublimul romantic este astfel înlocuit de simbolişti prin valorificarea estetică a macabrului, a derizoriului din real. Arghezi, care începe prin a cultiva aceleaşi elemente, introduce şi o notă patetică şi conceptualizantă în poem, deschizând astfel simbolul spre alte universuri. B. execută operaţia inversă: închide simbolul liric, repetă amănuntele, pictează cu aceeaşi culoare, stinge tonurile. Pastel aduce în tablou corbii, ţârâitul ploii de toamnă, mugetul vitelor închise în ocol şi sunetul trist, dogit al tălăngilor. Poemul sugerează, admirabil, senzaţia de agonie a vegetaţiei, de târziu în lume şi de prăbuşire a universului într-o tristeţe grea, aceea a individului care contemplă această moarte fără glorie: „Şi tare-i târziu / Şi n-am mai murit". Din nou gândul merge spre agoniile fastuoase ale romanticilor şi, făcând comparaţia de rigoare, se observă puţinătatea elementelor cu care lucrează spiritul bacovian, absenţa ceremoniei, obstinaţia cultivării micilor simboluri ale derizoriului din sfera existenţei. Dar tocmai această lipsă de „măreţie de simbol", pentru a reproduce o formulă ironică, dă măreţie poemului bacovian, simplu şi cutremurător ca un bocet şoptit. Scenariile, modelele, în fine, pozele luate de la alţii şi care se văd, ca o cusătură cu aţă albă la un costum de gală, nu strică tonalitatea şi nu falsifică mesajul poemului. Un mesaj care
Desen de Florica Cordescu
Bacovia
Dicţionarul general al literaturii române 312
comunică, de cele mai multe ori, o sugestie despre tragicul existenţei mărunte, solitare, fără orizonturi. B. transmite de o sută de ori aceste semnale de urgenţă ale fiinţei instalate într-o solitudine grea. O singurătate, iarăşi, lipsită de orgoliul încercat de romantici, o singurătate care nu eliberează fiinţa de circumstanţele constrângătoare ale vieţii, ci o închide şi o descompune lent şi iremediabil. Mai mult, solitudinea bacoviană nu este niciodată singură, este înconjurată mai totdeauna de alte singurătăţi mai mari: parcul din mijlocul oraşului este solitar, pieţele sunt pustii, hanul, drumul, odaia în care poetul aşteaptă să se întâmple ceva şi nu se întâmplă, totul, pe scurt, este scufundat într-o singurătate minerală. Este, în chip surprinzător, spaţiul de teroare şi în acelaşi timp spaţiul de securitate al poetului. îl izolează de lume şi, totodată, îi sporeşte frica abisală — frica de lucruri şi frica de fantasmele pe care le fabrică imaginaţia. E greu de spus dacă există un spaţiu de securitate (în sensul pe care îl dau criticii tematişti de felul lui Jean-Pierre Richard) în care spiritul liric bacovian se simte ocrotit. La prima vedere, spaţiul de refugiu este spaţiul singurătăţii (camera în care se izolează şi unde ascultă tăcerile grele sau de unde vede prăpădul ninsorii, crâşma păcătoasă dintr-un târg blestemat, hanul de la marginea oraşului, vastul cavou în care se află cadavrul iubitei, din nou cârciuma în care cântă barbar o femeie etc.), un spaţiu care închide spiritul, nu-1 eliberează de fantasmele urâtului. Este, apoi, spaţiul din afară: parcul, târgul ca atare, marginile lui, care se deschid spre „zarea grea de plumb", mahalalele în care aşteaptă fecioarele ofticoase, zidurile umede ale caselor, pământul care pare un mormânt, liceul — cimitir al tinereţilor, apoi chiar cimitirul, care ocupă şi el un loc în acest tablou sumbru. Nici un semn, deci, de securitate din afară, nici un colţ în care spiritul să se simtă în siguranţă, doar cadavre care se descompun, păsări1 care cad, pieţe pustii, parcuri solitare, ploi putrede, zări de plumb, din nou parcuri devastate, toamne ude şi primăveri ftizice, tristeţi de piatră, zăpezi apăsătoare, imposibile, cavouri, pereţi umezi şi ceruri prăbuşite. Acesta este spaţiul fizic în care s-a fixat spaţiul interior, spaţiul de securitate al simbolistului B. O securitate fragilă a spiritului în insecuritatea maximă a spaţiului din afară. Există, totuşi, în poezia lui B. şi momente de calm, şi mici spaţii ocrotitoare. Vremelnic ocrotitoare, secu-rizante. De pildă, odaia încălzită în care iubita serveşte ceaiul, cântă la clavir sau citeşte „ceva de la poluri", ca în poemul Decembre. Instalat în fotoliu, lângă soba în care trosneşte focul, poetul contemplă prin geamuri peisajul polar de afară şi ascultă vijelia. Moment de linişte, de împăcare cu lumea din afară şi de calm interior. Chiar şi obiectele, până acum apăsătoare, doborâte de singurătatea lor, capătă o aură mistică: „Şi toate din casă mi-s sfinte". Zăpada (element, în genere, negativ, obstacol în calea spiritului şi sursă de nelinişte pentru psihicul poetului înspăimântat de lucruri) a creat un cadru favorabil. Poetul este, în camera străjuită de nămeţi, un prizonier bucuros. Frica de elemente — sentiment dominant în poemele bacoviene — este înlocuită aici cu o scurtă stare de tihnă şi desfătare: „Şi vino şi tu mai aproape; / Citeşte-mi ceva de la poluri, / Şi ningă... zăpada ne-ngroape. // Ce cald e aicea la tine. / Şi toate din casă mi-s sfinte; / Te uită cum ninge
Decembre... / Nu râde... citeşte-nainte. // E ziuă şi ce întuneric. .. / Mai spune s-aducă şi lampa — / Te uită, zăpada-i cât gardul, / Şi-a prins promoroacă şi clampa. // Eu nu mă mai duc azi acasă... / Potop e-napoi şi-nainte, / Te uită cum ninge Decembre, / Nu râde... citeşte 'nainte."
Mai sunt în acest spaţiu liric de securitate/ insecuritate, amurgurile violete, zăvoiul violet, copacii albi, copacii negri, foşnetul toamnei, din nou apusul de toamnă violet sau de humă etc., care ar putea da o altă idee despre relaţiile lui B. în plan senzorial cu lucrurile din afară. Acestea sugerează însă mai degrabă o tehnică poetică decât un mod de a primi elementele materiei. O tehnică învăţată de la simbolişti şi, totodată, o poză asumată şi transformată în cele din urmă într-un cadru de existenţă. El pune mai mult suflet şi mai puţină fantezie decât alţii în aceste teste de audiţie colorată şi parfumată. Rezultă un număr destul de mare de poeme în care sunetele şi parfumurile se cheamă şi se confundă într-o muzică
T. Maiorescu, C. Rădulescu-Motru şi G. Topîrceanu. Desene de G. Bacovia
313 Dicţionarul general al literaturii române
Bacovia
a suspinelor. Ambiţia poetului este de a realiza, cum spune în Nervi de primăvară, „o pictură parfumată cu vibrări de violet". Invocă, în acest scop, pe Venus care se iveşte dimineaţa dintr-o rouă de culori şi păşeşte apoi într-un univers de lucruri violete. Matinală, din care face parte această imagine, este un mic poem eminescian tradus în limbajul corespondenţelor simboliste: „Aurora violetă / Plouă rouă de culori — / Venus, plină de fiori, / Pare-o vie violetă. // Bat la geamul tău încet, / Bat cu-o roză sângeroasă — / Vino, floare somnoroasă, / Cât pe zări e violet. // Plâns de ape se repetă / încă totu-i adormit — / Ca în vise s-a pornit / Roata morii — violetă." B.este, probabil, primul care introduce la noi relaţia culturală în poem sau, mai corect spus, face din referinţa livrescă un element de reflecţie lirică. Este un mod de a indica modelele şi, totodată, de a gândi poezia ca artificiu, iar opera ca produsul unui poeta faber. Este, desigur, şi un joc, o trecere, sub ochii cititorului, de la poezia inimii la poezia poeziei. într-un poem se ivesc numele lui Poe, Baudelaire şi Rollinat, în alte versuri sunt invocaţi Eminescu, Heine şi Lenau sau, mai aproape de stilul lirismului bacovian, Verlaine. Prezenţa romanticilor nu arată o afinitate estetică, deşi există câteva accente eminesciene în poemele lui, ca, de pildă, în acest dialog cu umbra (o temă romantică răspândită): „Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii... / Se întindea noianul de unde nu mai vii; / O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa — / Vedeam ce nu se vede, vorbeam ce nu era." Sau în Poveste, unde apare „şoptirea singuraticei păduri" şi, în acest spaţiu tipic eminescian, se înfiripă şi femeia „ca o pală rătăcire coborând din alte zări". Erosul bacovian descoperă acum codrul mirific, tema depărtării, idila, „povestea cu dureri şi cu mistere", euforia sărutului, pe scurt, amorul în faza juvenil-pasională. Chiar ritmurile acestei frumoase poveşti de iubire amintesc de desfăşurarea lentă, mătăsoasă a versului eminescian: „îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă, / Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori / Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă / Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori..." S-a vorbit de monotonia poeziei lui B., de tematica ei redusă, în fine, de „manierismul insuportabil" (G. Călinescu). Faptul este de ordinul evidenţei, deşi trebuie recunoscut că tocmai această închidere a lirismului într-o problematică repetitivă dă o notă de originalitate şi profunzime poemelor sale. în fond, poezia lui are un unic motiv muzical, executat la un violoncel care, încet-încet, prin acumulare de tonuri joase, dă o impresie extraordinară de suferinţă şi de vibraţie aproape maladivă a spiritului. Dacă nevroza are un sunet şi are o culoare, ea are, în literatura română, culoarea şi sunetul poemului bacovian. Spre deosebire de Arghezi, care încearcă toate temele şi construieşte o vastă mitologie lirică în marginea lor, autorul Plumbului trasează în jurul lui un cerc de mici subiecte şi nu evadează aproape niciodată din acest spaţiu. Tot ceea ce se petrece se petrece aici. La urmă, se observă că la el cercul s-a umplut de fantasme şi că poemele ating temele grave ale existenţei. Poezia plictisului provincial, poezia târgului blestemat, copii după „pozele" decadenţilor, manierism patetic, teama de universurile umide, fragilitatea fiinţei în faţa elementelor, invenţie poetică limitată şi reluări obsesive într-o lirică
astenică, ingenuă în măsura în care ingenuitatea se înţelege cu imitaţia modelului — toate acestea sunt adevărate sau de multe ori adevărate, reale. Dar există ceva mai profund în această poezie a spaţiilor închise şi a singurătăţilor compacte, şi anume sentimentul de gol al existenţei şi de gol istoric, senzaţia de surpare a lumii şi, odată cu ea, de desfacere, surpare lentă a elementelor interioare ale fiinţei, în fine, amestecul de naivitate şi poză satanică într-o lirică muzicală care încearcă, din loc în loc, să strice regulile retoricii. G. Călinescu vorbeşte chiar de „o retorică întoarsă", însă retorica poetică nu-i răsturnată integral şi consecvent în lirica bacoviană. Poetul, fidel programului lui Verlaine, încearcă doar s-o sugrume din când în când, desfăcând versul, rupând fluiditatea discursului pentru a-1 recompune, apoi, în altă strofă. Multe versuri sunt emblematice tocmai prin prozaismul sau, mai bine spus, prin îndrăzneala de a defini o stare lirică nu prin mijloacele tradiţionale de seducţie, ci printr-o alianţă din care a fost eliminată tocmai „poezia" în veşmintele ei sărbătoreşti. Câteva dovezi: iată amurgul, universul ca un cavou, târgul ostil şi pustiul existenţei: „Trec corbii — ah, «Corbii» / Poetului Tradem — / Şi curg pe-nnoptat / Pe-un târg îngheţat // Se duc pe pustii", sugerate, toate, prin câteva referinţe cât se poate de banale şi un „ah" care ruşinează orice idee de solemnitate în poezie. Gravitatea, solemnitatea găsesc însă altă cale pentru a ajunge la suprafaţa versurilor: „Un gol istoric se întinde"; „E toamnă, e foşnet, e somn... / Copacii, pe stradă oftează; / E tuse, e plânset, e gol... / Şi-i frig, şi burează...";
Bacovia
Dicţionarul general al literaturii române 314
„Barbar cânta femeia-aceea"; „O poemă decadentă, cadaveric parfumată"; „Şi-n toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus / Când vântul va boci, din nou, la cei de jos, la cei de sus — / La geamul tău, în spaima nopţii, ca un prelung final, / Voi repeta că anii trec mereu mai greu şi mai brutal"; „Ninge secular, tăcere, pare a fi bine"; „Ninge grandios, în oraşul vast cum nu mai este"; „Sunt cel mai trist din acest oraş"; „Verde crud, verde crud; Te mai văd, te mai aud"; „La geamuri, toamna cântă funerar / Un vals îndoliat şi monoton"; „E numai vedere... nu mai pot să vorbesc"; „Şi plouă cu-o părere de rău"; „O, ţară tristă, plină de humor..."; „Liceu — cimitir / Al tinereţii mele — / Pedanţi profesori / Şi examene grele"; „Vorbeşte încet, păşeşte încet, / Că totul cade ca o jale nouă"; „E ora când cade gândul amar, / Tăcere... e ora laşităţii"; „Blestemată mai fie şi toamna / Şi frunza ce pică pe noi —; / Blestemat să mai fie şi târgul / Ursuz, şi cu veşnice ploi... / Cetate, — azilul ftiziei — / Nămeţi de la pol te cuprind... / Cetate, azi moare poetul / în braţele tale tuşind..." Nu se poate spune de unde vine farmecul bizar al acestor versuri care nu' formulează nici o comparaţie de preţ şi nici o metaforă care să ne fure ochii şi să încânte urechea. De ce rămân în minte, deşi nu au în ele nimic memorabil? Cum se face că aceste confesiuni, de o exasperantă banalitate, acaparează, „smintesc" fantezia noastră de lectori sceptici, în fine, cum de reuşeşte B., poet care voieşte să fie un anarhic în estetica poeziei, să simplifice atât de mult limbajul poeziei, dându-i, în acelaşi timp, atâta pregnanţă şi o aşa de mare putere emoţională? Secretele poeziei moderne care, cum se ştie, îşi caută sonuri şi „vederi" (o formulă bacoviană) în zonele de umbră ale existenţei. Rimbaud invita poetul modern să viziteze nevăzutul, neauzitul, nepipăitul şi nemirosibilul pentru a putea reinventa. poezia. B., pornind din alt punct, vizitează cămările realului derizoriu, ungherele plictisului existenţial, subteranele tristeţii şi ale eşecului, în fine, priveşte existenţa prin geamul afumat al unei delirante singurătăţi. Reuşeşte şi el, în cele din urmă, să reinventeze poezia silind-o să coboare în micul infern al existenţei curente.
Dintr-o minus-vitalitate notorie, universul liric bacovian se hrăneşte cu lăcomie; ca să zicem astfel, extrăgând una dintre cele mai tari arme poetice din câte cunosc în simbolismul nostru; aş spune chiar că filtrează esenţa cea mai concentrată, amestec de fetid şi mosc, de durere şi plăcere, indistinct îngemănate. Eul bacovian răsuceşte un tragic, un obsedant scâncet, suferinţa se clatină într-o semisomno-lenţă în care instinctul vital alterat posedă nu ştiu ce încordată luciditate; materia în dezagregare are un fel de conştiinţă de sine, vizibilă în însuşi propriul ei proces de dezatomizare; ea umple toată conştiinţa reflexivă a poetului, manifestată printr-o atentă notaţie. Oricâtă simplitate şi stângăcie verbală dovedeşte lirica bacoviană, acestea sunt şi semnele neîndoioase ale lucidităţii lui artistice; conştiinţa umană se prăbuşeşte în reacţii fiziologice, dizlocate, fără nici o putinţă de se ridica pe un plan egal sau analog, dar numai o inteligenţă artistică o poate surprinde în înseşi confuzele ei dezagregări.
Pompiliu Constantinescu
SCRIERI: Plumb, Bucureşti, 1916; ed. 2, Râmnicu Sărat, 1924; Scântei galbene, Bacău, 1926; Bucăţi de noapte, Bucureşti, 1926; Poezii, Bucureşti, 1929; Cu voi..., Bucureşti, 1930; Poezii, pref. Adrian Maniu, Bucureşti, 1934; Comedii în fond, Bucureşti, 1936; Opere, Bucureşti, 1944; Stanţe burgheze, Bucureşti, 1946; Poezii, pref. Eugen Jebeleanu, Bucureşti, 1956; Poezii, Bucureşti, 1957; Scrieri alese, pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1961; Plumb. Versuri şi proză, îngr. Ion Nistor, pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1965; Stanţe şi versete. Postume, Bucureşti, 1970; Opere, îngr. Mihail Petroveanu şi Cornelia Botez, pref. Mihail Petroveanu, Bucureşti, 1978; Plumb, îngr. Romulus Vulpescu, Bucureşti, 1983; Opere, pref. Ion Simuţ, Bucureşti, 1994; Poezii, îngr. Tudor Opriş şi Gabriel Bacovia, pref. Tudor Opriş, Bucureşti, 1996; Plumb - Plomb, ed. bilingvă, tr. Odile Serre, Piteşti, 1998; Plumb. Poezii. Proză, îngr. Ion Nistor, pref. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1998; Plumb - Plomb, ed. bilingvă, tr. Miron Kiropol, pref. Basarab Nicolescu, Iaşi, 2000; Opere (Poezii. Proză. Publicistică. Corespondenţă. Destăinuiri), îngr. Mircea Coloşenco, introd. Eugen Simion, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: I. Ludo, Un poet al toamnei, „Absolutio", 1913, 25 decembrie; Al. Macedonski, Bacovia, „Făclia", 1916, 7; Aderca, Contribuţii, I, 331-332, 442-444, II, 167-170; Fundoianu, Imagini, 133-136, 170-177, 224-228, 323-325; Davidescu, Aspecte, I, 25-26, 231-236; Lovinescu, Scrieri, 1,403-407, IV, 581-584; Lovinescu, Ist lit rom. cont., III, 1927,312-316; Camil Petrescu, G. Bacovia, RWR, 1922, 12,13; Cezar Petrescu, G. Bacovia, poet al deznădejdilor provinciale, G, 1923, 7; Adrian Maniu, G. Bacovia, „Mişcarea literară", 1925, 36-37; Perpessicius, Menţiuni, I, 227-230, 248-250, 341-343, II, 114-120, 238-246,416-422, V, 426-432; Mihail Sebastian, Bacovia, RVS, 1929,3;
I.	Valerian, „Scântei galbene", VLT, 1926, 5; I.Valerian [Interviu cu
G.	Bacovia], VLT, 1927,53; I. Valerian, „Cântec târziu". Romanul unui poet. De vorbă cu G. Bacovia, VLT, 1929,107; Camil Petrescu, Arghezi, Bacovia, RFR, 1934,6; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), II, 228-230; Cioculescu, Aspecte, 136-140; Biberi, Etudes, 60-61; Streinu, Pagini, I, 35-41; Călinescu, Ist lit. (1941), 627-630; Pillat, Tradiţie, 52-53; Constantinescu, Scrieri, I, 155-161; Tudor Vianu, Figuri şi forme literare, 1946, 132-133; A. E. Baconsky, Colocviu critic, Bucureşti, 1957, 45-98; Svetlana Matta, Existence poetique de Bacovia, Winterhur, 1958; Petroveanu, Pagini, 255-259; Agatha Grigorescu-Bacovia, Bacovia. Viaţa poetului, Bucureşti, 1962; Lovinescu, Unde scurte, I, 71-74; Călinescu, Aspecte, 7-23; Felea, Dialoguri, 37-44; Manolescu, Lecturi, 63-86; Bote, Simbolismul, 475-476; Negoiţescu, Scriitori, 137-153; Ciopraga, Portrete, 145-152; Raşcu, Amintiri, 7-101; Baconsky, Marginalii, 353-361; Tomuş, 15 poeţi, 112-126; Găldi Lâszlo, Fonosimbolismul rimelor în „Nocturnele" lui Bacovia, LR, 1969, 2; Mihail Petroveanu, Bacovia, Bucureşti, 1969; Liviu Chiscop, George Bacovia (1881-1957). Bibliografie, Bacău, 1970; Doinaş, Diogene, 42-52; Micu, început, 448-468; Popa, Modele, 120-132; Ulici, Recurs, 69-79; Mircea Anghelescu, Satanismul bacovian, RITL, 1972, 2; Barbu Cioculescu, Dualitatea râs-plâns în poezia lui George Bacovia, RITL, 1972, 2; Doinaş, Poezie,
71-73; Agatha Grigorescu-Bacovia, Bacovia. Poezie sau destin, Bucureşti, 1972; Emil Mânu, Introducere în cromatica lui Bacovia, RITL, 1972, 2; Mihai Vomicu, Masca poetică a lui George Bacovia, RITL, 1972,2; Piru, Varia, I, 350-361; Sasu, Progresii, 113-118; Tudor, Pretexte, 207-218; Balotă, Umanităţi, 362-367; George, Sfârşitul, I, 119-125, 343-346; Zaciu, Ordinea, 186-190; Gheorghe Grigurcu, Bacovia, un antisenti-mental, Bucureşti, 1974; Romul Munteanu, Une interpretation bache-lardienne de la poesie de George Bacovia, CREL, 1974,4; Paleologu, Simţul practic, 41-43; Piru, Reflexe, 199-207; Manolescu, Teme, II, 90-94, IV, 125-128; Popa, Forma, 57-69; Papahagi, Exerciţii, 93-97; Pop, Transcrieri, 33-41; Ion Caraion, Bacovia. Sfârşitul continuu, Bucureşti,
315 Dicţionarul general al literaturii române
Bacu
1977; Ciobanu, însemne, I, 5-29; Gheorghe Pătrar, Bacovia şi Bacăul, pref. George Bălăiţă, 1977; Apetroaie, Ut. rom., 187-213; Ciopraga, Ulysse, 82-95; Ungureanu, Contextul, 116-128; Cioculescu, Itinerar, III, 171-177, V, 395-400; Dinu Flămând, Introducere în opera lui G. Bacovia, Bucureşti, 1979; Cristea, Faptul, 34-37; Ştefănescu, Jurnal, 231-236; Bucur, Poezie, 60-80; Daniel Dimitriu, Bacovia, Bucureşti, 1981; Iorgulescu, Ceara, 83-86; Mânu, Sensuri, 64-69; Raicu, Calea de acces, 5-46; Săndulescu, Portrete, 198-203; Mareea, Concordanţe, 257-261; Valentin F. Mihăescu, Timp şi mod, Bucureşti, 1983, 22-36; Zaciu, Viaticum, 234-251; Ciopraga, Propilee, 54-66; Alexandra Indrieş, Alternative bacoviene, Bucureşti, 1984; Scarlat, Ist. poeziei, II, 303-334; Petru Comamescu, Kalokagathon, îngr. Dan Grigorescu şi Florin Toma, introd. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1985,268-269; Moraru, Ceremonia, 7-34; Pop, Jocul, 29-41; Sorescu, Uşor cu pianul, 361-362; Nicolae Manolescu, Despre poezie, Bucureşti, 1987, 204-206; Mircea Scarlat, Geoxge Bacovia. Nuanţări, Bucureşti, 1987; Ştefănescu, Prim-plan, 32-39; Mihăilescu, întrebările, 144-154; Simion Mioc, Anamorfoză şi poetică,
1988,30-39; Grigurcu, Eminescu - Labiş, 105-110; Solomon Marcus, Invenţie şi descoperire, Bucureşti, 1989,271-282; Mircea Muthu, Alchimia mileniului, 1989, 84-86; Fanache, Vârstele poeziei, 135-182; Radu Petrescu, G. Bacovia, VR, 1991, 9,10; Negoiţescu, Ist. Ut., I, 267-270; Cezar Baltag, Eseuri, Bucureşti, 1992, 78-81; Alexandru Muşina, Arcadia bacoviană: o contrautopie, RL, 1993, 6; Alexandru Buican, Posteritatea lui Bacovia şiIstoria" lui... G. Călinescu, Bucureşti, 1994; Gh. Crăciun, Bacovia - principiul tranzitiv al „Stanţelor", RL, 1994,34; V. Fanache, Bacovia. Ruptura de utopia romantică şi afirmarea spiritului modern, Cluj-Napoca, 1994; Micu, Scurtă ist., 1,367-369; Gh. Crăciun, Simbolismul bacovian de la conformism la erezie, ST, 1995, 3; Agatha Grigorescu-Bacovia, George Bacovia. Posteritatea poetului, Bucureşti, 1995; Ioan Milea, Lecturi bacoviene şi alte eseuri, Bucureşti, 1995, 7-87; Pop, Recapitulări, 12-21; Popa, Estuar, 64-71; Ion Deaconescu, George Bacovia sau Monologul pe mai multe voci, Iaşi, 1996; Lucian Tamaris, Plânsul lui Bacovia. O interpretare psihanalitică, Bucureşti, 1997; Daniel Dimitriu, Bacovia după Bacovia, Iaşi, 1998; Dicţ. analitic, I, 216-219, 256-259, II, 328-329, III, 350-352, IV, 14-15, 98-100, 150-153; Liviu Chiscop, Paharul cu otravă. Adevăr şi ficţiune despre destinul lui Bacovia, Bacău, 1999; Marian Papahagi, Sanda Cherata, Emma Tămâianu, Teodor Vuşcan, Concordanţa poeziilor lui George Bacovia, introd. Sanda Cherata, Cluj-Napoca, 1999; Radu Petrescu, G. Bacovia, Piteşti, 1999; Constantin Călin, Dosarul Bacovia, I, Bucureşti, 1999; Cărtărescu, Postmodernismul, 284-285; Dumitru Chioaru, Poetica temporalitâţii, Cluj-Napoca, 2000, 86-107; Dicţ. esenţial, 49-52; Gheorghe Grigurcu, [G. Bacovia], RL, 2000,30,43-44,2001,20; Eugen Simion, Introducere la George Bacovia, Opere, îngr. Mircea Coloşenco, Bucureşti, 2001; Marilena Donea, George Bacovia. Biobliografie, Bacău, 2001; Ion Bogdan Lefter, Bacovia - un model de tranziţie, 2001; Popa, Ist. Ut., 1,1133-1134; Constantin Trandafir, Poezia lui Bacovia, Bucureşti, 2001; Andrei Iustin Hossu, Cuvinte despre Bacovia sau Revelaţiile unui veac, SUA, 2001; Theodor Codreanu, Complexul bacovian, Iaşi, 2002; V. Fanache, Bacovia în 10 poeme, Cluj-Napoca, 2002.	E. S.
BACU, Dumitru (14.11.1923, Gramaticova-Vodena, Grecia — 15.X.1997, Paris), memorialist şi poet. Este fiul Hridei şi al lui Constantin Bacu, preot. învaţă carte în satul natal, apoi frecventează liceul românesc din Grebena şi şcoala comercială română din Salonic. Emigrează în România, unde îşi ia bacalaureatul la Liceul „Mircea cel Bătrân" din Constanţa. Se înscrie în Bucureşti la Politehnică, dar este arestat în 1949 ca „duşman al poporului muncitor" şi eliberat abia după ce face
ani grei de temniţă, petrecuţi în parte şi la Piteşti, experienţă din care a rezultat cartea Piteşti - Centru de reeducare studenţească, apărută mai întâi la Madrid, în 1963, în Canada, la Hamilton, în 1989, în SUA, la Englewood, în 1971, şi la Bucureşti, în 1991. La câţiva ani după „ispăşirea" din puşcăriile comuniste, în 1959, B. se expatriază, stabilindu-se mai întâi la Evry, apoi la Paris. A scris la revistele din exil „Caete de dor", „Vatra" şi „Cuvântul românesc", ca şi la „Deşteptarea" şi „Dimândarea" din Bucureşti (după 1990).
„Din granit dacă aţi fi — şi totuşi nu veţi putea să ţineţi până la capăt!" este motoul cărţii lui B., „deviza" torţionarilor de la „Şcoala de reeducare studenţească" din Piteşti. Carte-docu-ment, ea poartă un subtitlu ce rezumă de fapt „fenomenul Piteşti": La Buchenwald se murea mai uşor. Postul de radio Europa liberă a difuzat-o mai întâi pe calea undelor, apoi Virgil Ierunca a readus-o în conştiinţe prin lucrarea sa, Fenomenul Piteşti. Cartea trece însă dincolo de ceea ce s-a numit „fenomenul Piteşti", experienţa (in)umană trăită acolo de mii de tineri radiografiind întregul sistem concentraţionar comunist din România, ca şi din lagărul comunist în genere. Ea aduce totodată în prim-plan un element inedit, ce o singularizează între mărturiile despre gulag de pretutindeni: anume ruinarea sufletului deţinutului (nu neapărat nimicirea lui fizică), spre a putea fi folosit ca torţionar împotriva adversarilor sistemului opresiv. Sunt de subliniat şi fluenţa memoriilor lui, firescul rostirii, care le conferă nu doar emoţia unui tulburător document de suflet, ci şi calitatea de pagini de autentică literatură.
B.	a scris şi poezie, în limba română, ca şi în grai aromân. în mod deosebit este de menţionat culegerea Cântiţi tră niagărşiri [Cântece spre neuitare] (1996). Sorgintea celor mai multe dintre poeme sunt tot închisorile comuniste: „Majoritatea poeziilor [...] din această carte au fost scrise în temniţele comuniste", mai întâi în minte, „pe vremea când nu ni se permitea nici măcar umbră de creion sau hârtie. Descoperisem însă placa de ardezie, confecţionată din curea şi praf DTT, iar drept creion, o aşchie de scândură smulsă din prici sau un fir de sârmă ciupit din gardurile ce ne păzeau de furia poporului muncitor." Poemele de puşcărie sunt memorabile, nu în notă revendicativă, ci prin atitudinea creştină, care comentează suferinţa, în tonalitate uneori mioritică, precum în Cântic di moarti, unde poetul îşi invocă mama ca martoră a pătimirii fiului ei, suferind, în propria came, chinul lui: „.. .ş-tini aduchişi, dadă.../ tu inimă ţ-acriscură schini // şi-ţ trimbură mâna / când ti-aplicaşi ca s-tinclini // sâmţişi cum / sărâma din tini / schimură 'nă rugăciuni şi s-duţi? // dado, / laie dado.../ tu aistă noapţi, / ţerlu s-înavuţă cu 'nă noauă Cruţi." Acest lirism are şi o coardă erotică, răsunând chiar şi în elegia temniţei: „Nu-i vrearea biligiucă, ni ciupari, / S-li porţ pirifan, dzua, la videari;/ Niţi icoană di-aviu, la cari s-ti-nclini,/ Ca să-ţ-afirească inima di schini.// Nu i hrisafi, galbină flurie, / S-u coşi pi ciciroană, tră ciudie;/ Nu s-veadi. Nu s-acaţă. Nu-i mânar, / S-lu-angani cu zboară dulţ, di picurar./ / Ma iasti-un foc bătut di ploi, tu cheari, / Ţi ardi greu, ş-durut, ca 'nă-aştiptari./ Nu-1 agărşea. Aveagriu-1 cu sivdaie, / Ma vrei s-nu-1 afl'i astes, cinuşă laie."
B.	reuşeşte să salveze nu numai versurile proprii, ci şi unele
Badea
Dicţionarul general al literaturii române 316
compuse de alţi deţinuţi, ce vor alcătui antologia Ofrandă. Poezii din închisori (1963). De reţinut şi excelentele transpuneri în grai aromânesc după Eminescu, Arghezi, Ion Barbu, Dan Botta şi Emil Botta, ca şi din poeţi occidentali, între care Charles Baudelaire, Paul Verlaine, Rimbaud, Paul Claudel, Apollinaire, precum şi din autori chinezi.
SCRIERI: Aiud, Madrid, 1961; Piteşti - Centru de reeducare studenţească, Madrid, 1963; ed. Hamilton, 1989; ed. (The Anti-Humans. Student „Reeducation" in Romanian Prisons), Englewood, 1971; ed. Bucureşti, 1991; Acolo şezum şi plânsem, Madrid, 1964; Cântiţi tră niagărşiri, Bucureşti, 1996. Antologii: Ofrandă. Poezii din închisori, Madrid, 1963.
Repere bibliografice: Cândroveanu, Aromânii, 109-111; Hristu Cândroveanu, Dumitru Bacu, „Deşteptarea", 1996,7; Popa, Ist. lit., I, 961-962; Theodor Cazaban, Eseuri şi cronici literare, Bucureşti, 2002, 125-128; Manolescu, Enciclopedia, 69-71.	Hr. C.
BADEA, Mircea (4. VIII.1915, Bucureşti — 25.III.1977,Bucureşti), poet. Pe numele adevărat Mircea Bădulescu, licenţiat în litere şi filosofie, fost student al lui Tudor Vianu, B. ţâşneşte pe neaşteptate între poeţii vremii cu volumul de versuri Incantaţii, care primeşte în 1940 unul dintre premiile acordate scriitorilor tineri de Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II", fiind editat sub aceste auspicii în acelaşi an. După război, pecetluit de un destin ce a fost, într-un fel, al generaţiei din care făcea parte, B. — un timp redactor la Radiodifuziunea Română — părea a-şi fi rupt punţile ducând spre poezie. La o distanţă de peste trei decenii, o nouă carte, De dragoste.., (1971), depune însă mărturie pentru o continuă şi tainică trudă; o apariţie târzie, completând ori doar retuşând imaginea din tinereţe a poetului. „Incantaţiile" lui alcătuiesc în cele din urmă o singură poemă şi exaltă „lumina de aur a bucuriei" în amiaza unei iubiri împărtăşite. Aproape ritualizată, euforia erotică este transpusă în sonuri moi, de descântec, rezonând în cadenţele unui vers neobişnuit de amplu, iar în dialoguri, unde femeia şi bărbatul îşi răspund sub vraja adoraţiei, se distilează parcă arome orientale. Expansiunea, frenezia simţurilor, starea de beatitudine senzuală stau sub semnul panteismului şi simt exprimate într-o manieră francă, îndrăzneaţă. Câteodată, utilizând sugestii venite din basm ori dintr-o posibilă figuraţie medievală, poetul face ca aceste imnuri închinate iubirii să se deschidă către adâncurile sentimentului. B., care nu deţine mari resurse imaginative, exploatează în schimb o intuiţie fericită, ritmând debitul liric într-o mişcare muzicală nu o dată plină de rafinament.
SCRIERI: Incantaţii, Bucureşti, 1940; De dragoste..., postfaţă Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1971.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, IX, 40-42; Octav Şuluţiu, Mircea Badea, „Incantaţii", G, 1941,5; Călinescu, Ist lit. (1941), 859; Piru, Varia, II, 437-440; Nae Antonescu, „De dragoste...", ST, 1972, 14; Gabriela Melinescu, Cavaler al inimii, LCF, 1972,15; Scarlat, Ist. poeziei,
IV,	80-81.	G.D.
BADEA, Ştefan (30.XI.1951, Butoieşti, j. Mehedinţi), critic literar. Este fiul Elisabetei şi al lui Gheorghe Badea, economist. Student la Institutul Pedagogic de trei ani, se transferă la Facultatea de Filologie (secţia română-franceză) a Universităţii din Timişoara, unde îşi ia licenţa în 1974. Profesor de română şi franceză la şcoala din Măneciu-Pământeni (Prahova), iar din 1978, profesor de română la liceul din Măneciu-Ungureni. Debutează în presă cu studiul „Sara pe deal" - de la variante la forma definitivă (1975). Colaborează cu studii de lingvistică, stilistică, recenzii, eseuri şi articole de critică literară la „România literară", „Limbă şi literatură", „Orizont", „Studii şi cercetări de lingvistică", „Caietele «Mihai Eminescu»", „Buletirîul Filialei Ploieşti a Societăţii de Ştiinţe Filologice din România", „Revista nouă" (Ploieşti), „Al cincilea anotimp" (Oradea). Editorial, debutează cu o antologie comentată: M. Eminescu, Poezia de inspiraţie folclorică (1982).
B. practică un tip de cercetare situat la interferenţa dintre stilistica lingvistică, stilistica literară şi critica şi istoria literară, terenul său de aplicaţie predilect fiind opera literară eminesciană. într-o primă lucrare, antologia Poezia de inspiraţie folclorică, B. are în vedere, alături de textul eminescian publicat, analiza: cercetează principalele poeme de inspiraţie folclorică (basmele versificate), „precum şi acele poezii originale a căror legătură cu folclorul este vizibilă «cu ochiul liber»", şi „treptele asimilării folclorului", pus în raport cu marile teme eminesciene. Autorul crede că „asimilarea folclorului, în sens strict, nu trebuie căutată, nu poate fi urmărită, în postumele eminesciene", întrucât „în manuscrise nu putem descifra decât etape ale procesului - neîncheiat, în cazul postumelor". „Asimilarea folclorului" este urmărită „la două niveluri între care, fireşte, există numeroase punţi: în poemele originale de inspiraţie folclorică şi în opera lui Eminescu în general". Comentariile care însoţesc poemele antologate cumulează într-un glosar complex informaţii din domeniul folcloristicii, al istoriei, observaţii şi disocieri privind prozodia şi modul de a lucra al poetului, prezenţa şi răspândirea unor teme specifice, incursiuni în mitologia poetică eminesciană. B. şi-a extins investigaţiile, în lucrări speciale, la domeniul „numelor proprii eminesciene" (cele cu valoare simbolică) şi la raporturile nu doar cronologice între variantele diverselor poeme, vizând „biografia poeziei eminesciene", geneza şi metamorfozele ei. în Biografia poeziei eminesciene. Constituirea textului poetic (1997), B. urmează, parţial, modelul studiului lui Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziei lui Eminescu, şi încearcă să aproximeze o imagine a creativităţii eminesciene în dinamica ei specifică, individuală. Preocupat de studiul limbajului poetic, B. lucrarea Dicţionarul limbii poetice româneşti (I-II, 2000-2001).
SCRIERI: Semnificaţia numelor proprii eminesciene, Bucureşti, 1990; - Biografia poeziei eminesciene. Constituirea textului poetic, Bucureşti, [1997]; Dicţionarul limbii poetice româneşti, I-II, Bucureşti, 2000-2001. Ediţii: Mihai Eminescu, Poezia de inspiraţie folclorică, pref. edit., Bucureşti, 1982; Mihail Sadoveanu, Hanu-Ancuţei, pref. edit., Bucureşti, 1985.	«
Repere bibliografice: Petru Gheorghe Bârlea, Mihai Eminescu, „Poezia de inspiraţie folclorică", LL, 1983, 2; G. I. Tohăneanu, Un exemplu, O,
317 Dicţionarul general al literaturii române
Bahner
1983,13; Dumitru M. Ion, M. Eminescu, „Poezia de inspiraţie folclorică", RL, 1984, 2; Constantin Hârlav, Probitate intelectuală, CNT, 1985,42; Elena Ştefoi, „Semnificaţia numelor proprii eminesciene", LAI, 1991,15; Nicolae Manolescu, Numele proprii în opera lui Eminescu, RL, 1991,29; Al. Piru, Eminescu azi, Bucureşti, 1993, 85-88; Gheorghe Bulgăr, Momentul Eminescu, Bucureşti, 2000,152-154.	C. H.
BADIU, Vasile (26.IX.1933, Măgurele, j. Ungheni - 29.V.1994, Chişinău), critic şi istoric literar. Este fiul Sofiei (n. Coşciug) şi al lui Alexandru Badiu, ţărani. Absolvent al Universităţii de Stat din Chişinău (1959), va fi profesor de limba română la Borogani (Cahul), până în 1964, când devine cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova.
A debutat în 1956, cu un articol despre Ion Creangă, continuând apoi să fie prezent în periodice cu studii şi comentarii referitoare la Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Mihail Kogăl-niceanu, Mihai Eminescu, reunite în volumul Din perspectiva actualităţii (1975). După 1980, a iniţiat o intensă activitate de valorificare a literaturii române, editând scrieri de Iulia Hasdeu, Al. Mateevici, G. V. Madan, C. Stere, Magda Isanos ş.a.
SCRIERI: Din perspectiva actualităţii, Chişinău, 1975; Studii de teorie a literaturii (în colaborare), Chişinău, 1979; Creaţia scriitorilor moldoveni în şcoală: N. Costenco, A. Busuioc, V. Beşleagă, G. Malarciuc (în colaborare), Chişinău, 1990. Ediţii: George V. Madan, Văzute şi trăite, Chişinău, 1989; C. Stere, în preajma revoluţiei, I-IV, Chişinău, 1990-1991, în viaţă, în literatură, Chişinău, 1991; Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusească, Chişinău, 1992.
Repere bibliografice: Sergiu Moraru, Vocaţia criticului, LA, 1983, 22 septembrie; A. Burlacu, S. Pânzaru, Vasile Badiu. 60 de ani, RLSL, 1993,6; Lista bibliografică selectivă a publicaţiilor criticului şi istoricului literar V. Badiu, RLSL, 1993,6; Cimpoi, Ist. Ut. Basarabia, 273-274. N.BI.
BAGDAT, Toma Alexandru (1824-10.111.1887), traducător. A fost primarul oraşului Râmnicu Sărat (1874). în 1848, a publicat la Bucureşti traducerea „slobodă" a pieselor lui Shakespeare Romeo şi Julieta şi Othello, precedată de o biografie a autorului. Traducerea este făcută după versiunea franceză a lui Le Toumeur şi nu depăşeşte, în genere, nivelul mediocru al celorlalte traduceri din Shakespeare apărute până atunci în limba română. în „consecuenţele morale" aşezate după fiecare piesă, B. arată o înţelegere mărginită, excesiv moralizantă, a operei dramaturgului englez. Reprezentaţiile teatrale cu Othello şi cu Romeo şi Julieta ale trupei lui Matei Millo (1851) foloseau textul lui B.
Traduceri: W. Shakespeare, Romeo şi Julieta. Othello, pref. şi postfaţa trad., Bucureşti, 1848.
Repere bibliografice: Petre Grimm, Traduceri şi imitaţiuni româneşti după literatura engleză, DR, III, 1922-1923; Duţu, Explorări, 254-256; Dicţ. Ut. 1900, 71.	LV.
BAHNER, Werner (18.VI.1927, Neuwiese-Erzgebirge, Germania), romanist german. După examenul de bacalaureat, susţinut la Stollberg, în Saxonia (1946), B. frecventează cursurile
secţiilor de romanistică, anglistică şi filosofie ale Universităţii din Leipzig. în anul 1950 îşi încheie studiile prin trecerea examenului de stat (specializarea principală: limba şi literatura franceză, specializările secundare: spaniola şi engleza) şi obţine titlul de doctor, cu disertaţia Cercetări privind noţiunea de „popor" în literatura franceză (secolele XV-XVIII). Mereu preocupat de formaţia sa ca om de ştiinţă, parcurge stadiile ascensiunii universitare, fiind totodată dispus să-şi asume responsabilităţi organizatorice la nivelurile superioare. Devine doctor docent la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Leipzig cu teza Teorii despre originea limbii spaniole în Siglo de Oro (1955), iar în ierarhia universitară este promovat (1960) profesor de filologie romanică la Leipzig. între 1965 şi 1991, B. se află la conducerea unor institute de cercetare ale Academiei de Ştiinţe din partea răsăriteană a Berlinului (director al Institutului de Limbi Romanice, director adjunct şi şef de secţie la Institutul de Limbi Romanice, director adjunct şi şef de secţie la Institutul Central de Istorie Literară, director al Institutului Central de Lingvistică). în anul 1965, a fost ales membru al Academiei Saxone de Ştiinţă din Leipzig, al cărei preşedinte este în perioada 1980-1991; în 1966, şi Academia Germană de Ştiinţe din Berlin îl primeşte în rândurile sale, iar în 1987, devine doctor honoris causa al Universităţii din Leipzig. După o şedere îndelungată la Berlin, B. se stabileşte la Leipzig.
Pe cât de diverse simt domeniile de investigaţie ale cunoscătorului lumii romanice în vasta ei extensiune geografică, pe atât de strâns legate sunt aceste domenii între ele. Cercetător şi popularizator al fenomenelor românismului cultural, B. este preocupat mai ales de evoluţia limbii române populare şi literare, precum şi de istoriografia cercetărilor dedicate vorbirii şi scrierii româneşti. în conexiune cu aspectele lingvistice sunt cele privind geneza cultural-spirituală a românilor, dezvoltarea literaturii lor, în perioada primelor apariţii şi a avântului cărturăresc din timpul luminismului. Comentează astfel operele cronicarilor într-un studiu privind elementele naţionale în conştiinţa lingvistică şi istorică a cronicarilor români din secolul al XVII-lea, publicat în volum la Berlin, în 1977, şi tradus în româneşte în 1982: Forme, idei, evoluţii în literaturile popoarelor romanice. Revine mereu la Dimitrie Cantemir, acest reprezentant al ştiinţelor în pragul luminismului timpuriu, şi la concepţiile lui (de exemplu, acelea referitoare la istoria limbilor). Plasează într-un larg context european configuraţiile spirituale româneşti din epoca luminilor, în studiul Aspecte comune şi specifice ale iluminismului în ţările romanice. Manifestă preferinţă pentru corifeii Şcolii Ardelene, pentru reprezentantul „cel mai de seamă" din acea mişcare cultural-literară, Ion Budai-Deleanu. Mai sporadice simt reflecţiile lui B. asupra creaţiilor literare din vremurile mai noi: îngrijeşte, sub semnul „Luceafărului", un volum de versuri de Mihai Eminescu, Der Abendstem. Gedichte (1964); însoţeşte cu postfeţe volume de proză de Mihail Sadoveanu (Leipzig, 1957), Ioan Slavici (Leipzig, 1958) şi Liviu Rebreanu (Berlin, 1962).
SCRIERI: Das Sprach und Geschichtsbewufitsein in der rumănischen Literatur von 1780 bis 1880 [Conştiinţa lingvistică şi istorică în literatura română de la 1780 la 1880], Berlin, 1967; Ein bedeutender Gelehrter an der
Baican
Dicţionarul general al literaturii române 318
Schwelle zur Friihaufklărung: Dimitrie Cantemir (1673 bis 1723) [Un cărturar de seamă în pragul iluminismului: Dimitrie Cantemir (1673-1723)], în Dimitrie Cantemir, Berlin, 1974; Formen, Ideen, Prozesse in den Literaturen der romanischen Vdlker, I-II, Berlin, 1977; ed. (Forme, idei, evoluţii în literaturile popoarelor romanice), tr. Yvette Davidescu, Bucureşti, 1982; Zur Geschichte der Rumănistik von 1700 bis 1890 in den deutschsprachigen Lăndem [Despre istoria românisticii dintre 1700 şi 1890 în ţările germano-fone], în Beitrăge zur Geschichte der Sprachwissenschaft, VII, Miinster, 1997. Traduceri: Iorgu Iordan, Einfiihrung in die Geschichte und Methoden der romanischen Sprachwissenschaft, Berlin, 1962; Mihai Eminescu, Der Abendstem. Gedichte, Berlin, 1964.
Repere bibliografice: Comea, Semnele, 237-241; Kontinuităt und Innovation. Studien zur Geschichte der romanischen Sprachforschung vom 17. bis zum 19. Jahrhundert. Festschrift fiir Wemer Bahner zum 70. Geburstag, îngr. Gerda Hassler, Miinster, 1997.	J.	W.
BAICAN, Elie (1845, Crasna, j. Vaslui — 1912, Bucureşti), folclorist. După şcoala primară şi seminarul absolvit la Huşi, urmează Academia din Iaşi (fosta Academie Mihăileană), Şcoala Normală de la Trei Ierarhi, iar după 1875, Facultatea de Litere la Bucureşti. A fost institutor la Iaşi, timp în care i-a cunoscut pe Mihai Eminescu, Titu Maiorescu şi Ion Creangă, iar între 1892 şi 1895 a fost director la o şcoală primară din Focşani. A colaborat la „Timpul", „Epoca", „Columna lui Traian", „Convorbiri literare", „Sămănătorul", „Făt-Frumos". Prefaţându-i Literatura populară sau Palavre şi anecdote (1882), Eminescu nădăjduia că „autorul lor îşi va continua lucrarea, în care arată talent şi se va sili să dezgroape mai târziu poveştile lui Pepelea, cari sunt fără contestare mai vechi decât aceste ce scapără din contactul cu străinii". B. nu va urma însă sfatul marelui poet, ci va publica Obiceiuri la români (1884), Limba metaforică sau Graiul cărâitor la români (1892), Spânul şi omul cu barba roşie (1898). Snoavele publicate de el, fără precizarea numelor informatorilor, urmează tematica ştiută a faceţiilor ce circulau în epocă.
SCRIERI: Limba metaforică sau Graiul cârăitor la români, Focşani, 1892. Culegeri: Literatura populară sau Palavre şi anecdote, pref. M.E. [M. Eminescu], Bucureşti, 1882; Obiceiuri la români, Bucureşti, 1884; Spânul şi omul cu barba roşie, Bucureşti, 1898.
Repere bibliografice: Ov. Papadima, Folclorul în periodicele lui Hasdeu („Traian" şi „Columna lui Traian"), SIL, 332; Gh. Cardaş, E. Baican, DCL,
1,111-113; Dicţ. Ut. 1900, 71; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,52-53. I.D.
BAICULESCU, George (1.IV.1900, Rubla, j. Buzău - 6.DC.1972, Bucureşti), istoric literar, bibliograf şi editor. Este fiul Măriei şi al lui Pavel Băiculescu, învăţător. B. a urmat şcoala primară în cătunul natal şi apoi la Râmnicu Sărat, unde a făcut şi liceul, absolvit în 1921. în ultima clasă, răspundea de revista elevilor, „Zori de zi", şi era secretarul societăţii „Junimea culturală". în timpul primului război mondial a fost „cercetaş" şi administrator de spital. La Bucureşti, s-a înscris la Facultatea de Litere, pe care a terminat-o în 1925. Se angajase în 1922 la Biblioteca Academiei Române. Lucrând aici mai bine de patru decenii, a parcurs toate treptele ierarhice, de la bibliotecar la şef de sector, şef de secţie şi director (1941-1949), iar din 1965,
consultant ştiinţific. A debutat, ca autor de versuri, în „Liga Deşteptarea" (1916) şi a continuat să publice în „Universul literar", „Zori de zi" (Râmnicu Sărat), „Foaia Râmnicului", „România nouă", „îndrumarea" (Râmnicu Sărat), „Adevărul literar şi artistic", „Foaia tinerimii", „Ploieştii literari", „Cele trei Crişuri", „Convorbiri literare", „Gândirea", „Ramuri", „Năzuinţa" (Craiova) ş.a., până prin 1933 iscălind şi cu pseudonimele Radu Buzescu şi George Freamăt. Atras de timpuriu de literatură, face critică literară vreme îndelungată, fiind şi membru în redacţiile publicaţiilor „Adevărul literar şi artistic" (1923-1926), „Flamura" (1925-1926), „Viaţa literară" (1926) şi „Propilee literare" (1926-1929). A tradus din Marţial, La Rochefoucauld, Maeterlinck, Baudelaire, Alain.
Debutează în revista „Izvoraşul" (1919-1920) cu un articol despre folclor, domeniu care l-a atras în alte câteva rânduri, B. fiind şi editorul unui florilegiu din lirica populară, Cântece de dragoste din toate ţinuturile locuite de români, apărut în 1924. La „Cele trei Crişuri" a trimis (1930-1934) informaţii despre viaţa literară bucureşteană. în general, critica lui este una de recomandare. Aproape un deceniu, în „Adevărul literar şi artistic", a publicat numeroase recenzii la cărţi româneşti şi străine. Discuta despre Ibsen, Strindberg, Julien Benda, Paul Morand, Rabindranath Tagore ş.a., oferind informaţii conştiincioase, într-o manieră aproape impersonală scria despre Constantin Kiriţescu, Gh. Brăescu, George Mihail Zamfirescu, Ion Agârbiceanu, Perpessicius, Aron Cotruş; despre Tudor Muşa-tescu, A. Dominic, Mihail Drumeş, I. Gherghinescu-Vania, formula observaţii pertinente. Prefera proza şi, cu toate că pentru poezie avea o receptivitate îngustă, nu a ezitat să-şi spună părerile despre Tudor Arghezi („oribil"), Ion Barbu („halucinaţii") şi Lucian Blaga („absenţa fiorului poetic"). Cu timpul, renunţă la critică şi se îndreaptă către explorarea unor zone mai puţin studiate sau chiar necunoscute din istoria literaturii române, vădindu-şi formaţia pozitivistă şi înclinaţiile filologice. S-a încercat şi în investigaţii mai pretenţioase, care presupuneau disocieri subtile; astfel, Horaţiu în literatura română (1939) cercetează influenţele „de suprafaţă" şi cele „de adâncime" ale scriitorului latin asupra lui D. Bolintineanu,
A.	I. Odobescu şi V. Alecsandri. Portretele pe care le-a făcut unor autori români mai vechi (Dimitrie Cantemir) sau mai noi (Andrei Şaguna, St. O. losif, Pompiliu Eliade, Ana Conta-Kembach, Emil Gârleanu, Ioan Paul) au impresionat cu deosebire prin informaţia densă, ireproşabilă pentru vremea când au fost alcătuite. împreună cu I. Massoff a întocmit, în 1935, o istorie, sumară, a teatrului românesc. Descoperind colecţia „Epocii literare" din 1896, face cunoscută colaborarea, ignorată până atunci, a lui I. L. Caragiale şi îi înmănunchează apoi articolele într-un volum (Pagini de proză necunoscută, 1936). Contribuţii documentare a adus şi pentru Ion Ghica sau Petre Ispirescu. Cu totul deosebit este meritul lui în stabilirea textului romanului Ciocoii vechi şi noi, publicat în două ediţii (1931,1944), pentru ca în 1957 să editeze întreaga operă a lui Nicolae Filimon, retipărindu-i şi proza scurtă, jurnalul de călătorie, cronicile literare şi muzicale; ulterior a redactat notele şi variantele la primul volum (apărut în 1975) din seria
319 Dicţionarul general al literaturii române
Baiski
Opere. De altfel, B. a fost cel dintâi istoric literar care s-a ocupat îndeaproape şi de biografia scriitorului, documentaţia sa rămânând fundamentală. în ediţii de un bun nivel filologic, a îngrijit dramele istorice ale lui Alecsandri, opera lui Heliade-Rădulescu şi scrierile lui Grigore Alexandrescu. în colaborare, a publicat bibliografii referitoare la scrierile lui N. Bălcescu, V. Pârvan, A. P. Cehov sau la ecouri iberice şi hispano-ame-ricane în România, precum şi o culegere din glosele lui B. Lăzăreanu. Cea mai importantă contribuţie a lui B. este însă „descrierea bibliografică" a presei româneşti din perioada 1907-1918, cuprinsă în volumul al doilea din Publicaţiile periodice româneşti, elaborat în colaborare cu Georgeta Răduică şi Neonila Onofrei (1969). Este o lucrare indispensabilă cercetătorilor de istorie a culturii, aşezată în descendenţa studiilor bibliografice elaborate de I. Bianu.
SCRIERI: Teatrul românesc acum o sută de ani (în colaborare cu I. Massoff), pref. Paul I. Prodan, Bucureşti, 1935; Drama istorică în teatrul lui V. Alecsandri, Craiova, 1937; Ioan Eliade-Rădulescu. Omul şi opera, Bucureşti, 1939; Horaţiu în literatura română, Bucureşti, 1939; Nicolae Filimon, iniţiatorul romanului românesc, Bucureşti, 1940; Activitatea folcloristică a lui Nicolae Filimon, Bucureşti, 1941; Bibliografia scrierilor lui N. Bălcescu, în Articole şi referate despre N. Bălcescu, Bucureşti, 1953; Vasile Pârvan. Biobibliografie (în colaborare), Bucureşti, 1957; Echos ibericjues et hispano-americains en Roumanie (în colaborare), Bucureşti, 1959; Tchekhov en Roumanie (în colaborare), Bucureşti, 1960; Publicaţiile periodice româneşti, voi. II (în colaborare cu Georgeta Răduică şi Neonila Onofrei), Bucureşti, 1969. Culegeri: Cântece de dragoste din toate ţinuturile locuite de români, Cluj, 1924. Ediţii: N. Filimon, Ciocoii vechi şi noi, pref. edit., Craiova, 1931; ed. Bucureşti, 1944, Nenorocirile unui slujnicar, pref. edit., Bucureşti, 1933, Opere alese, pref. G. Ivaşcu, Bucureşti, 1957, Opere, I, introd. Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Mircea Anghelescu); I. L. Caragiale, Pagini de proză necunoscută, pref. edit., Bucureşti, 1936; V. Alecsandri, Drame istorice, introd. edit., Craiova, 1937; I. Heliade-Rădulescu, Scrieri literare, introd. edit., Craiova, 1939, Scrieri politice, sociale şi linguistice, Craiova, [1942]; Grigore Alexandrescu, Opere complete. Poezii şi proză, Bucureşti, 1940; Barbu Lăzăreanu, Glose şi comentarii de istoriografie literară, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Ion Crişan).
Repere bibliografice: Al. A. Philippide, N. Filimon, „Ciocoii vechi şi noi", ediţie îngrijită şi comentată de G. Baiculescu, ALA, 1931, 545; Perpessicius, Opere, V, 92-96, IX, 215-219; Dan Smântânescu, N. Filimon. „Ciocoii vechi şi noi", „Epoca", 1933,1399; Dan Smântânescu, „Teatrul românesc acum o sută de ani", RP, 1934, 5007; Gh. Vrabie, „Ion Eliade-Rădulescu", G, 1939, 7; Perpessicius, Lecturi, 302-308,406-414; George Muntean, George Baiculescu, RL, 1972,38; Bucur, Istoriografia, 256-257; Dicţ. scriit. rom., 1,150-151.	D.M.
BAIDAN, Boris (22.X.1912, Vulcăneşti-Cahul - 4.V.1984, Chişinău), poet. Născut într-o familie de învăţători, a urmat liceul la Ismail, apoi, între 1934 şi 1939, Facultatea de Litere din Iaşi. Aici, a făcut parte din cercul literar „Noua Junime", condus de G. Călinescu. Profesor la Tighina, Chişinău şi Jura (Râbniţa) până în 1944, a lucrat un timp la Universitatea din Cluj, unde a obţinut, în 1945, titlul de doctor în ştiinţe filologice. întors în Basarabia, în 1949 a fost deportat lungă vreme. Pensionat în 1982, s-a sinucis după doi ani. B. a debutat cu
versuri în 1932, la revista „Orientări" (Moineşti), continuând să colaboreze la „Viaţa Basarabiei", „Lumea", „Bugeacul", „însemnări" ş.a. în 1940, şi-a adunat poeziile în volumul Invitaţie la melancolie.
Un lirism individualist animă strofele lui B., înseninate numai de amintirea locurilor copilăriei, de „nălucirile visării", melancolia sa fiind uşor intelectualizată, provocată şi întreţinută de aluzii şi iluzii livreşti. „întoarcerea în amintire" este unicul mijloc rodnic de spiritualizare a unei poezii care nu a ajuns să se lămurească şi să se desprindă de abstracţiunile inculcate de bune lecturi. Anumite contribuţii de slavistică a adus B. prin punerea în circulaţie, la noi, a unor interpretări mai recente referitoare la Cuvânt despre oastea lui Igor.
SCRIERI: Al. Papadopol-Calimah şi „Cuvânt despre expediţia lui Igor", Iaşi, 1939; Invitaţie la melancolie, Chişinău, 1940.
Repere bibliografice: Dragomir Petrescu, Boris Baidan, „Invitaţie la melancolie", „Bugeacul", 1939,5-7; Cimpoi, Ist. Ut. Basarabia, 144-145; Mănucă, Perspective, 42-46.	D.M.
BAISKI, Duşan (11.111.1955, Sânnicolau Mare, j. Timiş), prozator, dramaturg şi publicist. Este fiul Elenei (n. Ieftici) şi al lui Ştefan Baiski, muncitori. B. frecventează cursurile Şcolii profesionale „Electromotor" (1973) şi ale Şcolii de arte-actorie şi regie teatru din Timişoara (1974); în 1979 a absolvit Liceul de Filologie-Istorie din acelaşi oraş. A făcut studii şi la Open University Bussines School din Marea Britanie (1998-1999). Lucrează la săptămânalul de informaţie şi divertisment „Agenda" din Timişoara, ca redactor-şef de secţie (social-eco-nomic). Este iniţiatorul şi totodată coordonatorul principal al revistei „Banat-Media". Colaborează la mai multe publicaţii din ţară şi străinătate: „Orizont", „Paradox", „Helikon", „Knjizevni zivot", „Ştiinţă şi tehnică", „Renaşterea bănăţeană", „Realitatea bănăţeană", „Banatske novine", „Forum studenţesc", „Tribuna tineretului" (Iugoslavia), „Stremljenja" (Iugoslavia) ş.a.
A debutat în presă cu proză SF în „Forum studenţesc" (Timişoara, 1977). Debutul editorial îl reprezintă volumul Averse izolate (1984). Diversitatea preocupărilor lui B. se manifestă şi în domeniul propriu-zis al literaturii. Autor al câtorva volume de proză, publică în 1990 o carte de poeme în limba sârbă, urmată de o piesă de teatru, care tratează, în registru parodic, problematica socială a tranziţiei postdecembriste. Abordează, cu egală disponibilitate, specia povestirii fantastice şi proza SF. De o factură specială, îmbinând parabolicul şi raportarea la circumstanţe controlabile, povestirile lui B. au un caracter destul de elaborat. Regimului aluziv al naraţiunii i se adaugă o reţea densă de simboluri, de gesturi şi apariţii premonitorii, care conferă volumelor autorului o coerenţă obişnuită mai curând în cazul unor construcţii romaneşti. Unitare prin atmosfera crepusculară pe care o evocă, textele parabolice din volumul Luna şi tramvaiul 5 (1994) pot fi citite ca o utopie negativă. Drumul personajelor spre un Enad încremenit într-un Ev Mediu decorativ este presărat de avertismente ce prefigurează sfârşitul unei civilizaţii, încheierea unui ciclu al
Baiulescu
Dicţionarul general al literaturii române 320
istoriei. O atmosferă ireală, neliniştitoare, un univers în care timpul se dilată ori este de-a dreptul abolit conservă cel mult o umanitate lipsită de liber arbitru, care asistă, impasibilă ori neputincioasă, la infinita repetare a aceloraşi evenimente şi întâmplări tragice. B. a tradus câţiva mari scriitori sârbi din acest secol (Milos Cmjanski, Vuk Draskovic), precum şi, prin intermediul unei versiuni în limba sârbă, poeţi chinezi contemporani.
SCRIERI: Averse izolate, Timişoara,1984; Radiografia unui caz banal, Timişoara, 1988; Luna şi tramvaiul 5, Timişoara, 1994; Piaţa cu paiaţe, Timişoara, 1994. Traduceri: Zang Xiangua, Radesco Pusic, Antologie de poezie chineză contemporană, Timişoara, 1996.
Repere bibliografice: Lucian Vasile Szabo, Radiografii literare, 0,1988, 52; Miomir Todorov, Duşan Baiski, „Radiografia unui caz banal", „Banatske novine", 1989, 1; Al. Ţion, Secvenţe critice, AST, 1989,3; Ioan Holban, Duşan Baiski, „Radiografia unui caz banal", CL, 1989,4; Mircea Iorgulescu, Existenţa şi procedeele, RL, 1989, 29; Gheorghe Secheşan, Biografii comune, O,1989,9; Ivo Muncian, Duşan Baiski. Dragoste între umbre, „Nasa reci", 1991, 59; Paul Eugen Banciu, Pariul autorului cu sine, „Orient latin", 1994, 3; Maria Genescu, Drumul spre Enad, RL, 1994,9; Octavian Soviany, Istorii insolite, CNT, 1994,41; I. J. Rovina, Scriitorul Duşan Baiski în trei ipostaze, „Renaşterea bănăţeană", 1994, 1358.	'	LA
BAIULESCU, Maria (21.VIII.1860, Braşov - 24.VI.1941, Braşov), poetă. Este fiica Elenei şi a lui Bartolomeiu Baiulescu, protopop. Face primele clase în urbea natală, la Şcoala română, la un liceu german, precum şi la Institutul francez de domnişoare, continuând să se pregătească în particular. Preşedintă, din 1906, a Reuniunii Femeilor Române din Braşov, B. — pe atunci directoare a Şcolii industriale — nu-şi cruţă eforturile pentru crearea Uniunii Femeilor Române din Ardeal, a cărei lideră este până în 1935, iar apoi, „prezidentă de onoare". Preşedintă a secţiei feminine a Astrei, B. vede în săteancă şi orăşeancă o chezăşie a renaşterii morale. A colaborat la „Tribuna", „Universul literar", „Vatra", „Dreptatea", „Epoca", „Familia", „Gazeta femeii" ş.a.
Ca scriitoare, profilul acestei feministe cu suflet caritabil rămâne indistinct. A debutat, sub pseudonimul gingaş Sulfina, în „Meseriaşul român", cu traduceri din literatura germană şi franceză. Scrierile literare, publicate mai întâi în reviste şi ziare, le va strânge în volumele Note şi impresiuni (1896) şi Extaz (1908), de ambiţioasă paletă (eglogă, doină „în formă poporană", sonet, nocturnă, pastorală, romanţă, aubadă, barcarolă, sonată, baladă, elegie). Deşi atentă la melodicitatea frazării, B. nu se prea întâlneşte, în stihurile ei, cu lirismul. E sinceră, dar fadă, sensibilă, cadenţându-şi însă extazele în debitări sălcii. Abia în „peisagii", unde figuraţia mitologică e conturată cu o anume graţie, şi în versurile de palpit amoros ea accede, ici-colo, la expresivitate. în proză, cultivă o manieră în care, printre „reflexiuni" poetice şi alte simţitoare „reverii", se înfiripă şi o simbolistică a anotimpurilor. însemnările de călătorie, presărate cu semne de exclamaţie, denotă curiozitate pentru latura etnografică a locurilor vizitate. Jucate de societăţile de diletanţi, în regia autoarei, aceste compuneri drama-
tice amalgamează însăilări proprii (printre care Vacanţii) şi localizări (după Juin şi Flerx, Marc Michel şi Labiche). Ca traducătoare, B. face o figură onorabilă. A tradus, nu fără iscusinţă, din Saltâkov-Şcedrin, Louis de Meurville, H. Bemstein, Ferdinand Freiligrath, Fr. Schiller, H. Sudermann, Shakespeare, Goethe, multe transpuneri rămânând în pagini de gazetă.
SCRIERI: Note şi impresiuni, Craiova, 1896; Vacanţii, Braşov, 1903; Extaz, Bucureşti, 1908. Traduceri: Marc Michel şi Eugene Labiche, Un om buclucaş, Braşov, 1898; Juin şi Flerx, Idil la ţară, Braşov, 1898; Goethe, Hermann şi Dorothea, Braşov, 1911.
Repere bibliografice: Cornel, Figuri, 1,149; Ion Gherghel, Goethe în literatura română, I, Bucureşti, 1931,43,79,117-119; Cărturari braşoveni, 22-23; Elena Dunăreanu, Personalităţi feminine, Sibiu, 1975, 11-13; Florin Faifer, Feminista, CL, 1998,1.	F.F.
BALABAN, Mircea E. (13.XII.1905, Bucureşti - 1.VIII.1971, Bucureşti), poet, prozator şi traducător. Dintre părinţi, inginerul Emil Balaban, director general al Poştelor şi director al Şcolii Politehnice, şi Virginia (n. Mănciulescu), mama lui B. manifestase înclinaţii artistice, fiind absolventă a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. După clasele primare, făcute acasă (cu examene la şcoala „Clemenţa"), el urmează clasa întâi de liceu la Iaşi, familia alegând, din cauza războiului, soluţia plecării în refugiu. La revenirea în Bucureşti, este înmatriculat la Liceul „Gh. Lazăr". încă elev, se înscrie la Conservator, la clasa Măriei Filotti. Odată cu încheierea anului întâi îşi ia bacalaureatul, iar la sfârşitul celui de-al doilea an obţine un angajament la Teatrul Mic. în 1927, punând punct uceniciei bucureştene, pleacă la Paris, unde va rămâne opt ani, răstimp în care obţine, în 1934, licenţa în litere şi filosofie la Sorbona. Viaţa lui de actor pare să înceapă sub bune auspicii. Este primit să studieze, fiind curând şi angajat la Theâtre de 1' Atelier al lui Charles Dullin, apoi la Theâtre Porte Saint Martin; a mai jucat mici roluri, sub direcţia lui Louis Jouvet, şi la Theâtre Maturins, în trupa lui Georges Pitoeff. Dar, ... întors în ţară, pe B. nu-1 aşteaptă decât o carieră mai curând modestă de interpret, îndeosebi în comedie, la Teatrul Naţional din Bucureşti, Teatrul Nostru, Teatrul Municipal, Teatrul de Comedie, Teatrul Modem, ca şi la teatrele naţionale din Craiova şi Cluj. A figurat, cu prezenţe episodice, în distribuţia unor filme.
Este, poate, şi o nevoie de compensaţie în râvna lui B. de a scrie versuri — dorinţa de a-şi pune în relief vocea lirică, alta decât aceea de pe scenă sau de la teatrul radiofonic. Meloman — compune poemul în proză Năluca ascultând un cvartet de Debussy —, el caută să imprime poemelor lui, lucrate într-o tehnică impresionistă, o anume muzicalitate. O calitate, inventivitatea imagistică, elaboraţie a unui diletant preţios, se transformă în contrariul ei, câtă vreme versul pletoric e pândit mereu de facilitate. în „Revue roumaine" (1964-1971), B. a publicat tălmăciri în franceză ale unor creaţii (în versuri sau în proză) aparţinând lui Al. Macedonski, Ion Pillat, Lucian Blaga,
V. Voiculescu, Mihai Codreanu, G. Călinescu, Eugen Jebe-leanu, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu ş.a. în 1970 şi 1971,
321 Dicţionarul general al literaturii române
Balaci
înregistrează versiunea proprie, în limba franceză, a douăzeci şi cinci de poeme (Poesie roumaine du XX-eme siecle — Tudor Arghezi, G. Topîrceanu, V. Voiculescu, Ion Pillat, Adrian Maniu) pe un disc, apărut în 1974. Aşa cum în 1947, pentru turneul Teatrului Alhambra în Liban şi Egipt, tradusese libretul operetei Ţara surâsului de Franz Lehâr, în 1965, cu prilejul deplasării Teatrului de Comedie în Franţa, face acelaşi lucru cu piesele Umbra de Evgheni Şvarţ şi Muşchetarii Măgăriei sale de Ion Lucian. Dramatizarea după Jules Veme, O iarnă printre gheţari, a fost transmisă la Radio Bucureşti. în manuscris, în afara unor tălmăciri de versuri, din româneşte în franţuzeşte (de la V. Alecsandri la Tiberiu Utan) şi din franţuzeşte în româneşte (de la Paul Verlaine la Paul Fort), i-au rămas mai multe texte dramatice, câteva dramatizări şi două piese scrise în limba franceză; de asemenea, un scenariu cinematografic. Memoriile lui, rămase în manuscris, poartă titlul 46 de ani de teatru.
Câteva poeme alcătuite în franceză susţin partea sentimentală a romanului Al treilea (1943). Un „debut remarcabil", potrivit aprecierii lui Pompiliu Constantinescu, impresiile lui Perpessicius fiind şi ele mai mult decât favorabile. Pe urzeala unei poveşti de dragoste (Irene şi Jacques visează o iubire care să poarte „accentul veşniciei"), B., ambiţios în intenţiile lui, urmăreşte să dezvolte tema destinului, eternul „al treilea", care sfărâmă iluziile şi proiectele a doi logodnici aflaţi în pragul vieţii. Jacques, student în sculptură şi arhitectură la Paris, este victima unei eredităţi încărcate, care nu va întârzia să răbufnească. Ciclotimic, trecând uşor de la veselie la tristeţe, el suferă de „excitaţie maniacă"; iar „deraierea" lui e prevestită de unele comportări ciudate. Va sfârşi ca un „strigoi", într-un ospiciu, modelând din zăpadă - simbol lejer — o statuie. Detaliile morbide abat romanul în sfera patologiei, speculată într-o anecdotică insistentă, ce dă în vileag lecturile predilecte ale prozatorului. Tentat de analiza psihologică, el nu-şi reprimă deloc, în pasajele descriptive, gustul pentru metafora susceptibilă să împânzească liric o naraţiune care, urmând acest făgaş, se diluează treptat.
SCRIERI: Al treilea, Bucureşti, [1943].
Repere bibliografice: Al. R. [Al. Raicu], Mircea E. Balaban, „Studio Teatrul Naţional", 1943-1944, februarie-martie; Pompiliu Constantinescu, „Al treilea", VRA, 1944,734; Perpessicius, Opere, XI, 33-35; Ion Biberi, Mircea E. Balaban, „Al treilea", „Democraţia", 1945,31; Camil Petrescu, Mircea Balaban, „Fapta", 1946, 642; Piru, Panorama, 370; Massoff, Teatr. rom., VII, passim, VIII, passim; Florin Faifer, Comediantul, CL, 2001,7.	F.F.
BALACI, Alexandru (12.VI. 1916, Aurora, j. Mehedinţi -5.III.2002, Bucureşti), istoric literar, eseist, traducător şi poet. Este fiul Măriei (n. Păvălan) şi al lui Constantin Balaci, subofiţer. B. termină liceul la Craiova, apoi urmează Facultatea de Litere la Universitatea din Bucureşti (1934-1938), speciali-zându-se în limba şi literatura italiană. în 1943 îşi susţine teza de doctorat, pentru ca, din 1946, să îmbrăţişeze cariera didactică. Ocupă funcţii pedagogice şi de conducere: profesor, şef al
Catedrei de lingvistică romanică la Institutul de Limbi şi Literaturi Străine, decan, prorector. întrerupte între 1969 şi
1973,	când funcţionează ca director al Bibliotecii Române de la Roma, îndatoririle sale universitare simt dublate de multiple activităţi ştiinţifice şi socio-culturale, precum: vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (1965-1969), preşedinte al Asociaţiei Române pentru Naţiunile Unite din
1974,	în acelaşi an intrând şi în componenţa Comitetului executiv al Federaţiei Mondiale pentru Naţiunile Unite. Participă la conducerea revistelor „Studii de literatură universală", „Secolul 20" etc. în 1965, este ales membru corespondent al Academiei Române, titularizat în 1994. Instituţii de cultură italiene îi acordă premiile Tor Margana (1971), Etna Taormina (1977) şi Circe Sabandia (1983). A fost, din 1993, preşedinte de onoare al Asociaţiei Culturale România-Italia.
Primele două monografii, Giovanni Pascoli în neoclasicismul italian (1944) şi Giosue Carducci (1947), prefigurau deja direcţia fundamentală a preocupărilor lui B. — istoria literaturii italiene. La intervale relativ scurte, publică apoi, între 1958 şi 1968, patru volume de Studii italiene. Problematica diversă şi personalităţile avute în vedere acoperă evoluţia literaturii italiene de la Dante până în vremea noastră, impunând un specialist de prestigiu. Pentru decriptarea sensurilor operei, B. foloseşte predilect demersul impresionist şi pe cel al criticii istoriste, la care se adaugă în formularea judecăţilor estetice, şi
Balaci
Dicţionarul general al literaturii române 322
Al. Balaci împreună cu Al. Rosetti
alte metode critice, cele sociopsiho-biografice, printre altele. Stilul nu evită metafora temperată, denotând implicarea uneori puternică, dominantă chiar a emoţionalităţii, turnată însă mai totdeauna în expresii calme. Căci poeziile din placheta Dolores (1941), juvenile notaţii sentimentale, ori impresiile de călătorie din Jurnal italian (1973) şi, mai apoi, din Itinerare paralele (1981), impregnate şi stilistic de măreţia copleşitoare a istoriei, culturii şi geologiei traseelor parcurse, indică înclinaţii complementare în ansamblul activităţii. Temperamental şi intelectual, B. înclină frecvent spre cuprinderea monografică, modalitate de studiu cu largi posibilităţi analitico-explicative, demonstrând preferinţa statornică pentru imaginea unei personalităţi reprezentative, şi numai implicit a unui aspect tematist, a unui curent sau a unei epoci. Sintezele globale însă îşi aşteaptă un timp al marilor retrospective. Monografiile punctează momente de rezonanţă universală în evoluţia literelor italiene. Precedate mai totdeauna de investigaţii parţiale, publicate în revistele de specialitate sau în Studii italiene, ele conţin împliniri nuanţate faţă de cercetările anterioare, exegetul străduindu-se de fiecare dată să pătrundă în esenţa operei pentru a-i desluşi sensurile durabile şi consonanţele contemporane specifice. Criteriile de apreciere se identifică aproape cu dezideratele exprimate de Dante în Divina Comedie: poetul a fost ales să spună adevărul în chip nonconformist, opera este reprezentarea integrală a vieţii, iar la făurirea ei
participă cerul şi pământul, altfel spus, realitatea şi fantezia poetică. Istoricul literar se îndreaptă spre creatorii de prim rang. Marilor precursori ai Renaşterii italiene li se consacră câte un volum: Dante Alighieri (1966), Francesco Petrarca (1968) şi Giovanni Boccaccio (1976), evidenţiind contribuţia fiecăruia la cultura umanităţii. Opera dantescă este plasată în contextul ascensiunii „stării a treia", Petrarca reprezintă prima conştiinţă de sine a lumii modeme, conştiinţă scindată între stereotipurile a două culturi, clericală şi laică, în vreme ce Boccaccio e socotit al doilea mare umanist italian. Urmează câteva monografii despre scriitorii renascentişti, mai întâi Niccolo Machiavelli, comentat pozitiv până şi în machiavelismul înţeles ca doctrină, şi apoi Lodovico Ariosto - o adevărată sinteză a Renaşterii literare. Lor li se va adăuga Torquato Tasso. Tinzând să acopere toate epocile şi curentele importante, interesul cercetătorului stăruie mai îndelung, după un scurt popas în secolul luminilor (Vittorio Alfieri), asupra romantismului, monografiile Giacomo Leopardi (1972) şi Alessandro Manzoni (1974) circumscriind două dintre personalităţile proeminente ale curentului. Spirit magnific, etern agitat, romantic lucid, Leopardi este întrecut — crede B. — de Manzoni prin experienţa trăirii pe întregul arc risorgimental şi printr-o concepţie constructivă a vieţii. Intelectual sensibil, de vastă cultură, exegetul îşi sprijină afirmaţiile pe apropieri comparative, fertile în sugestii, cu aria altor mari literaturi, operând argumentate diferenţieri
323 Dicţionarul general al literaturii române
Balaci
şi ierarhizări valorice în cazuri nu o dată complexe. Estetica dificilă a lui Ugo Foscolo, de pildă, este fixată dialectic între romantism şi neoclasicism, revigorarea poeticilor antice înglo-bându-i nuanţat şi pe Carducci şi Pascoli, cel din urmă decadentist prin excelenţă. Ordonate cronologic, exegezele monografice simt scrise într-un stil cu acuzate valenţe poematice, agreând frecvent paradoxul. Fibra lirică a autorului vibrează profund la stimulii operei, dar formaţia clasicistă temperează expresia verbală. Expunerea avansează calm pe spaţiul întins al analizelor, coagulându-se uneori în pledoarii strânse, dirijate lucid spre finalitatea demonstraţiei de idei. Rare interogaţii aparent patetice şi afirmaţii aproape sentenţioase indică un retorism strunit. Expunerea capătă culoare şi relief biografic, întreţesând biografia scriitorului analizat cu contextul istoric, ocazie de a reconstitui convingător împrejurări istorice, destinul unor idei şi al oamenilor cu reliefuri limpezi. Spaţiile dintre marile personalităţi, mai puţin ori deloc reprezentate, sunt investigate în Studii italiene. Aproape că nu există problemă, scriitor sau operă mai importantă care să nu fi intrat în câmpul atenţiei sale. De la şcoala siciliană la literatura Italiei contemporane, istoricul literar parcurge o arie întinsă şi diversificată, punctând contribuţiile de referinţă. Unele probleme vor fi reluate şi în Studii şi note literare (1979). B. reface astfel întreaga devenire a literaturii italiene, din perspectiva unei estetici constant realiste. Dispunerea acestui material polimorf într-o curgere temporal coerentă, în scopul elaborării unei istorii a literaturii italiene, este anunţată de cele două volume din Storia delia letteratura italiana (1962), mijlocită şi de Sinteze umaniste (1984). Traducerile (unele, în colaborare cu soţia sa, Anca Balaci) şi intervenţiile publicistice completează activitatea impunătoare a italienistului.
SCRIERI: Dolores, Bucureşti, 1941; Giovanni Pascoli în neoclasicismul italian, Bucureşti, 1944; Giosue Carducci, Bucureşti, 1947; Studii italiene, I-IV, Bucureşti, 1958-1968; Storia delia letteratura italiana, I-II, Bucureşti, 1962; Dante Alighieri, Bucureşti, 1966; ed. Bucureşti, 1995; Francesco Petrarca, Bucureşti, 1968; Niccold Machiavelli, Bucureşti, 1969; Giacomo Leopardi, Bucureşti, 1972; ed. Bucureşti, 1998; Jurnal italian, Bucureşti, 1973; Lodovico Ariosto, contemporanul nostru, Bucureşti, 1974; Alessandro Manzoni (Monografia unei vieţi şi a unei capodopere), Bucureşti, 1974; Giovanni Boccaccio, Bucureşti, 1976; Ugo Foscolo, Bucureşti, 1978; Studii şi note literare, Bucureşti, 1979; Andrea Mantegna, Bucureşti, 1980; Itinerare paralele, Bucureşti, 1981; Tiepolo, Bucureşti, 1982; Torquato Tasso, Bucureşti, 1982; Sinteze umaniste, Bucureşti, 1984; Luigi Piran-dello, Bucureşti, 1986; în fluxul spiritualităţii, Bucureşti, 1987; Vittorio Alfieri, Bucureşti, 1989. Traduceri: Silvio Micheli, Adevărul, Bucureşti, 1955; Vasco Pratolini, Metello, pref. trad., Bucureşti, 1957; Alessandro Manzoni, Logodnicii, Bucureşti, 1961; Giuseppe Ungaretti, Poezii, ed. bilingvă, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu M. R. Paraschivescu), Carnetul bătrânului, Bucureşti, 1981; Luigi Pirandello, Şalul negru, Bucureşti, 1966; Goffredo Parise, Crematoriul din Viena, Bucureşti, 1973; Alain, Studii şi eseuri, I—II, pref. Ion Pascadi, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu N. Steinhardt); Paolo Monelli, O aventură în secolul întâi, I—II, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Anca Balaci); Giulio Andreotti, Statele Unite ale Americii văzute de aproape, Bucureşti, 1991 (în colaborare cu Anca Balaci); Renato Pestriniero, Cuibul de dincolo de umbră, Bucureşti, 1993 (în colaborare cu Anca Balaci); Anna
Rinonapoli, Cavalerii lui Tau, Bucureşti, 1993 (în colaborare cu Anca Balaci).
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, IX, 301-303; Piru, Panorama, 530; Mincu, Critice, II, 259; Michaela Şchiopu, Alexandru Balaci, „Alessandro Manzoni", „Synthesis", 1974,1; Piru, Reflexe, 49-54; Andreia Roman, Afinităţile şi opţiunile unui italienist, SXX, 1977,6; Stan Velea, Al Balaci, LCF, 1980,19; Dan Grigorescu, Giuseppe Ungaretti, „Carnetul bătrânului", CNT, 1981, 29; Felea, Prezenţa, 145-149; Corbea-Florescu, Biografii, III, 9-23; Ierunca, Dimpotrivă, 177-181; Velea, Universalişti, 100-108; Dicţ. scriit. rom., 1,151-154; Popa, Ist. Ut.,
II,	1149-1150; Eugen Simion, Un boier al spiritului, AC, 2002,5; Mihai Zamfir, Balaci, RL, 2002,12.	St	V.
BALACI, Anca (14.11.1932, Bucureşti), prozatoare şi traducătoare. Este fiica Măriei (n. Paraipan) şi a lui Minodor Udişteanu, avocat. B. a absolvit Facultatea de Filologie, secţia limbi clasice, a Universităţii din Bucureşti (1954). A fost profesoară la Academia Militară (1954-1957), redactor şi şef de secţie la Editura Ştiinţifică (1954-1969), asistentă la Catedra de filologie clasică a Universităţii din Bucureşti (1965-1967). Este membră a Academiei Internaţionale de Propagandă Culturală de la Roma. A debutat în 1961 ca traducătoare, domeniu în care s-a afirmat de-a lungul anilor prin numeroase transpuneri din limbile franceză şi italiană, unele realizate în colaborare cu soţul său, Alexandru Balaci.
în 1965, publică Mic dicţionar de mitologie greacă şi latină, gândit ca lucrare de popularizare, cu informaţii concentrate. în acest scop, autoarea a efectuat o selecţie în multitudinea de variante ale unor legende şi mituri, prezentându-le pe cele mai
Balahur
Dicţionarul general al literaturii române 326
dezvolta în text conflicte sociale sau naţionale, în cântecele vitejeşti, haiduceşti sau istorice. Gândirea mitică odată depăşită, din primul strat au luat naştere b. nuvelistice, fie prin evoluţia de la fantastic spre real, fie prin înscrierea unor teme noi în tiparul arhaic. în clasificarea textelor, s-au avut în vedere imul sau mai multe criterii (tematica, determinarea istorică, tipul de relaţii sociale reflectate etc.), de unde şi varietatea categoriilor. G. Dem. Teodorescu, printre primii la noi, împărţindu-le în b. în: solare şi superstiţioase, istorice, haiduceşti, domestice. Clasificări mai recente disting b. legendare, vitejeşti (voiniceşti, haiduceşti), de conflict familial şi social şi istorice sau b. f antastice, vitejeşti (ciclul cotropitorilor turci, tătari, haiducii, hoţomanii), păstoreşti, despre Curtea feudală, familiale şi jurnale orale. După alte criterii, textele au fost grupate în b. legendare, păstoreşti, cântece istorice sau de Curte, antiotomane, antifeudale, familiale. în sfârşit, pornind de la cadrele structurale de gândire şi mentalitate, au fost împărţite în b. aparţinând gândirii şi mentalităţii mitice (sau magice), gândirii şi mentalităţii eroice, gândirii concrete şi comportamentului realist.
Surse: V. Alecsandri, Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate, I-II, Iaşi, 1852-1853; At. M. Marienescu, Poezia poporală. Balade culese şi corese, I, Pesta, 1859, II, Viena, 1867; S. FI. Marian, Poezii poporale din Bucovina, Botoşani, 1869; Miron Pompiliu, Balade populare române, Iaşi, 1870; N. A. Caranfil, Cântece populare de pre valea Prutului, Huşi, 1872; S. FI. Marian, Poezii poporale române, I, Cernăuţi, 1873; Teodor T. Burada, O călătorie în Dobrogea, Iaşi, 1880; I. Pop-Reteganul, Trandafiri şi viorele, Gherla, 1884; G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bucureşti, 1885; Elena D. O. Sevastos, Cântece moldoveneşti, Iaşi, 1888; I. G. Bibicescu, Poezii populare din Transilvania, Bucureşti, 1893; Gh. Cătană, Balade poporale din gura poporului bănăţean, Braşov, 1895;
C.	Rădulescu-Codin, Din Muscel, cântece poporane, I, Bucureşti, 1896/ G. Alexici, Texte din literatura poporană română, I, Budapesta, 1899; Avram Corcea, Balade poporale, Caransebeş, 1899; Gr. G. Tocilescu, Materialuri folcloristice, I, partea I-II, Bucureşti, 1900; Enea Hodoş, Poezii poporale din Bănat, voi. II: Balade, Sibiu, 1906; Tit Bud, Poezii populare din Maramureş, Bucureşti, 1908; C. N. Mateescu, Balade, pref. N. Iorga, Vălenii de Munte, 1909; losif Popovici, Poezii populare române, voi. I: Balade populare din Banat, Oraviţa, 1909; Al. Vasiliu, Cântece, urâturi şi bocete de-ale poporului, Bucureşti, 1909; N. Păsculescu, Literatura populară română, Bucureşti, 1910; Tudor Pamfile, Cântece de ţară, Bucureşti, 1913; I. Bârlea, Balade, colinde şi bocete din Maramureş, Bucureşti, 1924; Tudor Pamfile, Cântece bătrâneşti, doine, mustrări şi blesteme, Tecuci, 1926; D. Furtună, Cântece bătrâneşti din părţile Prutului, Bucureşti, 1927; N. Georgescu-Tistu, Folclor din judeţul Buzău, Bucureşti, 1928; I. Diaconu, Ţinutul Vrancei, Bucureşti, 1930; C. Rădulescu-Codin, Comorile poporului, Bucureşti, 1930; C. Brăiloiu, Cântece bătrâneşti din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Bucovina, Bucureşti, 1932; I. Diaconu, Folclor din Râmnicu Sărat, I-II, Focşani, 1933-1934; Folclor din Transilvania, Bucureşti, I-X, 1962-1990; Al. I. Amzulescu, Balade populare române, I—III, Bucureşti, 1964; Folclor din Oltenia şi Muntenia, I—XII, Bucureşti, 1967-1989; Cristea Sandu-Timoc, Cântece bătrâneşti şi doine, pref. T. Arghezi, Bucureşti, 1967; Folclor din Moldova, Bucureşti, I-V, 1969-1984; Al. I. Amzulescu, Cântece bătrâneşti, Bucureşti, 1974; Nic. Densuşianu, Vechi cântece şi tradiţii populare române. Texte poetice din răspunsurile la „ Chestionarul istoric" (1893-1897), îngr. şi introd. I. Oprişan, Bucureşti, 1975; Al. I. Amzulescu, Cântecul epic eroic. Tipologie şi corpus de texte poetice, Bucureşti, 1981; AL I. Amzulescu,
Balada familială. Tipologie şi corpus de texte poetice, Bucureşti, 1983; Petre Caraman, Literatură populară, îngr. şi introd. I. H. Ciubotaru, Iaşi, 1982; Lucia Berdan, Balade din Moldova, cu un capitol de etnomuzicologie de Viorel Bârleanu şi Florin Bucescu, Iaşi, 1986; O capodoperă a baladei româneşti: „ Toma Alimoş", îngr. şi introd. Iordan Datcu şi Viorica Săvu-lescu, Bucureşti, 1989; Al. I. Amzulescu, Cântecul popular din Muscel. MCF, 1990, partea II; Ion Căliman, Cornel Veselău, Poezii populare româneşti. Folclor din Banat, Bucureşti, 1996; Ion Filipciuc, Mioriţa străbate lumea, Câmpulung Moldovenesc, 2001.
Repere bibliografice: N. Iorga, Balada populară românească, Vălenii de Munte, 1910; Mircea Eliade, Comentarii la legenda Meşterului Manole, Bucureşti, 1943; Gh. Vrabie, Balada populară românească, Bucureşti, 1966; D. Caracostea, Poezia tradiţională românească, Bucureşti, îngr.
D.	Şandru, pref. Ov. Bârlea, I-II, Bucureşti, 1969; Gh. Vrabie, Folclorul. Obiect, principii, metodă, categorii, Bucureşti, 1970,300-324; Gh. Pave-lescu, Studii şi cercetări de folclor, Bucureşti, 1971, 218-282; I. C. Chiţimia, Folclorul românesc în perspectivă comparată, Bucureşti, 1971, 77-139; Ion Taloş, Meşterul Manole, I-II, Bucureşti, 1973-1997; Semiotica folclorului, îngr. Solomon Marcus, Bucureşti, 1975, 25-49; Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1976,
278-320; Dicţ. lit. 1900, 71-73; Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, tr. Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, 1980; Adrian Fochi, Estetica oralităţii, Bucureşti, 1980, passim; Adrian Fochi, Femeia lui Puthiphar (K2111), Bucureşti, 1982; Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, II, Bucureşti, 1983, 61-167; Adrian Fochi, Paralele folclorice. Coordonatele culturii carpatice, Bucureşti, 1984; Al. I. Amzulescu, Cântecul nostru bătrânesc, pref. Iordan Datcu, Bucureşti, 1986; Petru Caraman, Studii de folclor, îngr. Viorica Săvulescu, introd. Iordan Datcu, I-II, Bucureşti, 1987-1988, passim; Adrian Fochi, Valori ale culturii populare româneşti, I-II, îngr. Rodica Fochi, introd. Iordan Datcu, Bucureşti, 1987-1988; Nicolae Brânda, Mituri ale antropocentrismului românesc. Mioriţa, Bucureşti, 1991; IonŞeuleanu, Dincoace de sacru, dincolo de profan, Târgu Mureş, 1994, 31-55; Sabina Ispas, Cântecul epic-eroic românesc în context sud-est european. Cântecele peţirii, Bucureşti, 1995; Dumitru Pop, Studii de istoria folcloristicii româneşti, Baia Mare, 1997, passim; Mihai Pop, Folclor românesc, II, Bucureşti, 1998, 87-120,315-327; Iordan Datcu, Un mit: Toma Alimoş, Bucureşti, 1999; Alexandru Husar, Mioriţa, Iaşi, 1999; Al. I. Amzulescu, Valori de patrimoniu ale cântecului bătrânesc din Oltenia, Bucureşti, 2000; Al. I. Amzulescu, Mioriţa şi alte studii şi note de folclor românesc, Bucureşti, 2001; Ştefania Mincu, Mioriţa, o hermeneutică ontologică, Constanţa, 2002.	L.Cş.
BALAHUR, Paul (17.IV.1953, Timişoara), poet. Este fiul Alexandrinei (n. Popovici) şi al lui Petru Balahur. A absolvit la Iaşi Liceul „C. Negruzzi", apoi Facultatea de Filosofie (1976) şi Facultatea de Drept (1982). în timpul studenţiei a fost redactor-şef la „Alma Mater", lucrând apoi ca redactor la revista „Cronica". A debutat în aceeaşi revistă, în 1968, iar în volum, în 1974, cu Anotimpul corăbiilor. Publică mai cu seamă în revistele ieşene „Cronica" şi „Convorbiri literare", dar şi în „Amfiteatru", „Ateneu", „Luceafărul", „Tribuna", „Scânteia tineretului", uneori semnând cu pseudonimul Petru Bogdan.
B. scrie o poezie a seninătăţii aproape netulburate, iniţial articulată pe simbolurile convenţionale ale poeziei patriotice: ţara, „cariatide brazii", plaiul, fluierul. în Anotimpul corăbiilor, încrederea în Partid („Orice zidesc cu tâmpla şi împlinesc cu dorul / întemeind în lucruri un anotimp ales / Numai prin
327 Dicţionarul general al literaturii române
Balamaci
tine-şi află deplinul înţeles" - Partid) se alătură, într-o lirică hibridă, inegală, ecourilor blagiene abia disimulate („Stau şi ascult roata sevei / Şi seminţele încă plesnind"). In alte volume, Nopţile de zburător (1977) sau Ce oră bate în Univers? (1983), poetul caută perfecţiunea formală, paralel cu o anume adâncire a temelor iniţial abordate convenţional. Melancoliile vârstei se exprimă adesea în tonul baladesc păunescian: „Prea mult, iubito, ne-am jucat de-a umbra,/ Şi de a fi, şi de a nu mai fi", sau în sonore rostiri filosofarde: „O, fructul gol al cărui miez/ prin moarte eu am să devin". O etapă nouă începe odată cu volumul Mierle în poligon (1989), unde calofilia autoimpusă e fisurată de încrâncenări neaşteptate ale viziunii. Mai multe poeme se ocupă de locul poetului în lume, cu trimitere la condiţia creatorului în societatea românească a timpului: „Când istoria-n noi se sufocă/ e nevoie de aer curat". Poeţii sunt acum „singurii zei de serviciu" şi „cu visele lumii datori", „pentru cântecul lor vor da seamă/ ca şi mierlele din poligon".
SCRIERI: Anotimpul corăbiilor; laşi, 1974; Făt-Frumos din grai, Bucureşti, 1976; Nopţile de zburător, 1977; Călătorie cu dirijabilul, Iaşi, 1980; Ce oră bate în Univers ?, Bucureşti, 1983; O ploaie de aripi, Iaşi, 1985; Mierle în poligon, Iaşi, 1989.
Repere bibliografice: Lurenţiu Ulici, „Anotimpul corăbiilor", RL, 1974,40; Al. Andriescu, „Anotimpul corăbiilor", CRC, 1974,45; Lit. rom. cont., I,752-754; Liviu Leonte, „Ce oră bate în Univers?", CRC, 1984,6; Al. Călinescu, „ O ploaie de aripi", CRC, 1985,23; Ioan Holban, „ O ploaie de aripi", RL, 1986,34; Ioan Holban, Ochiul şi clepsidra, CRC, 1989,32; Alex. Ştefănescu, Prezenţe lirice, RL, 1989,45; Ulici, Lit. rom., 1,178-179; Dicţ. scriit. rom., 1,156; Popa, Ist. lit., II, 599.	T.R.
BALAJ, Veronica (7.X.1952, Târgu Mureş), prozatoare, poetă şi traducătoare. Este fiica Ancăi (n. Filimon) şi a lui Victor Ciobanu, inginer. Licenţiată a Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Timişoara (1975), funcţionează ca profesoară la Târgu Mureş (1975-1979), reporter la Studioul de Radio Târgu Mureş (1979-1981) şi la Studioul de Radio Timişoara (1981-1985), instructor la Centrul de îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă din judeţul Timiş (1985-1989), iar din 1989, este redactor la secţia culturală a Studioului de Radio Timişoara. Colaborează la revistele „Orizont", „Contemporanul", „Luceafărul", „Familia", „Steaua", „Cronica", „Vatra", „Orient latin", „Minerva", „Zburătorul" ş.a.
Debutează, în 1989, cu proză scurtă în „Orizont" şi în volumul colectiv în căutarea timpului prezent. Cu aplicaţii împărţite formal între mai multe genuri şi specii literare — reportaj, note de călătorie, memorialistică, proză scurtă, roman, versuri —, cărţile semnate de B. cumulează o cantitate apreciabilă de informaţie culturală şi de fapte „trăite". Frapează în scrierile în proză şi în culegerile de poeme preocuparea pentru latura formalizată a scrisului, după cum, în exerciţiul literar propriu-zis, se remarcă abandonarea oricăror preconcepţii şi norme teoretice, acesta fiind felul supus-nesu-pus în raport cu convenţiile literaturii. între confesiune şi rememorare, între consemnarea rapidă, reportericească şi
minuţia analizei, pregnanţă are regimul afectiv-tempera-mental al paginii: modul febril, precipitat al notaţiilor şi lirismul infuz al frazei. Scrise alert, cu preocupare pentru sondarea meandrelor şi zonelor obscure ale sufletului feminin, romanele Sărbători amânate (1993) şi Vara himerelor (1996) îşi trag tensiunile din situarea echidistantă între modurile narative tradiţionale şi experiment: trecere a nonficţionalului în ficţional, alternare a analizei psihologice şi consemnare realistă a faptelor, aducere la rampă a personajelor într-un fel de recitativ dominat de datul memorial, de evenimentele trăite nemijlocit.
SCRIERI: în căutarea timpului prezent (în colaborare), Timişoara, 1989; Valsul meduzelor, Timişoara, 1989; Jurnal de Timişoara, Herculane, 1991; Parisul fără mine, Timişoara, 1992; Sărbători amânate, Timişoara, 1993; Ploua la Troia, Timişoara, 1995; Vara himerelor, Timişoara, 1996; Andrada şi Prinţul Vis, Timişoara, 1996; Cu îngerul la arat - Ploughing with the Angel, ed. bilingvă, tr. Antuza Genescu, Timişoara, 1997; Legendă din Ţara Moţilor (în colaborare cu Stela Simon), Timişoara, 1997; Interviuri cu Florentin Smarandache, Târgovişte, 1998; Ritualuri de scrib - The Rituals of the Scribe, ed. bilingvă, tr. Antuza Genescu, Timişoara, 1999; Cafeneaua anticarului - Le Cafe du boucjuiniste, ed. bilingvă, tr. Claudiu Soare, Bucureşti, 1999; Zile de sticlă, Timişoara, 2000; Baltazara, Timişoara, 2001; Băutori de nepăsări - Sippers oflndolence - Buveurs de nonchalance, ed. plurilingvă, tr. Antuza Genescu, Rodica Opreanu, Ramona Gabriela Secoşan, Timişoara, 2002.
Repere bibliografice: Eugen Dorcescu, „Ploua la Troia", 0,1995,4; Eugen Dorcescu, Despre pulverizarea eului, 0,1996, 9; Iulian Ciocan, Ilisei şi Balaj versus Truman Capote şi John Barth, „Contrafort",1996,10; Cornel Munteanu, „Cu îngerul la arat", PSS, 1998,5-6; Teodor Damian, Roua lecturii. O hermeneutică teologică în context literar, New York, 1998, 151-153; Rodica Draghincescu, Felurite atitudini şi ţinute stilistice (De la parterul epic la etajul poetic), CL, 1998,2; Al. Florin Ţene, „Cu îngerul la arat", „Minerva", 1999,78-80; AL Pintescu, „Cu îngerul la arat", PSS,
1999,1-2; Ion Arieşanu, Miniaturi critice, 0,2000,5.	L.A.
BALAMACI, Elena (7.X.1918, Coriţa, Macedonia - 22.DC.1994, Bucureşti), poetă şi prozatoare. Urmează la Bucureşti Şcoala Centrală de Fete, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie. A publicat versuri în „România literară".
Volumul de debut, Casa dintâi (1972), dedicat Cellei Dela-vrancea, deşi prezentat elogios de Al. A. Philippide, a fost primit cu destulă rezervă de critică, autoarei reproşându-i-se descriptivismul, mimarea actului liric şi a unui soi de supra-realism desuet. Tema predilectă a versurilor e amintirea, B. făcând elogiul clipei efemere. Romanul Xena şi umbrele ei
(1981)	e analiza unei drame psihologice, văzută din perspectiva eroinei principale. Un soţ gelos, care a omorât un presupus amant, scăpând nepedepsit datorită falsei mărturii a soţiei sale, îi răpeşte acesteia copiii şi îi duce în străinătate, luând toate măsurile pentru a nu fi descoperiţi. De atunci, viaţa Xenei rămâne „înstrăinată" (cum sugerează şi numele ei), sub apăsarea aşteptării chinuitoare, dramatice, privită minuţios de autoare, ca prin microscop. Apropiată prin tendinţa de intelectualizare a emoţiei de Hortensia Papadat-Bengescu, Cella Delavrancea, Ioana Postelnicu şi Anişoara Odeanu, B. apare ca o prozatoare
Balan
Dicţionarul general al literaturii române 328
stăpână pe tehnicile modeme ale romanului, practicând discontinuitatea temporală, paralelismul planurilor şi decuparea lor într-o manieră asemănătoare procedeelor cinematografice. Scriitura este densă, fraza are o topică adesea neobişnuită, dar interesul cititorului e întreţinut cu abilitate prin câteva strategii de amânare a deznodământului.
Scrieri: Casa dintâi, Bucureşti, 1972; Xena şi umbrele ei, Bucureşti, 1981.
Repere bibliografice: Dumitru Stancu, Elena Balamaci, „Casa dintâi", RL, 1972, 20; D. Micu, Elena Balamaci, „Casa dintâi", VR, 1972, 7; Al. Lungu, Debut precoce sau tardiv?, VR, 1972, 9; Cella Delavrancea, Mozaic în timp, Bucureşti, 1973,181-190; Lit. rom. cont, I, 512-513; Edgar Papu, Elena Balamaci, „Xena şi umbrele ei", CNT, 1982,19; George Muntean, Elena Balamaci, „Xena şi umbrele ei", RL, 1982,23; N. Barbu, Un roman de dragoste, CRC, 1982,27.	S.	V.
BALAN, Dumitru (18.IX.1933, Burdujeni-Suceava), istoric literar şi traducător. Este fiul Măriei (n. Ciornei) şi al lui Ilie Balan, muncitor ceferist. Urmează Liceul „Ştefan cel Mare" din Suceava, apoi face studii la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1952-1953) şi la Facultatea de Filologie (secţia rusă) a Universităţii de Stat „M. Lomonosov" din Moscova (1954-1958), devenind cadru didactic la Institutul de Limbă şi Literatură Rusă „Maxim Gorki", apoi la Universitatea din Bucureşti. A colaborat la „România literară", „Luceafărul", „Contemporanul", „Convorbiri literare", „Cronica", „Tribuna", „Tomis", „Ramuri", „Suplimentul literar artistic al «Scânteii tineretului»", „Bucovina literară", „Steaua" etc., cu articole şi studii despre scriitori ca Lev Tolstoi, Cehov, Gorki, Evtuşenko, Voznesenski, Bela Ahmadulina, B. Okudjava, B. Pasternak, Osip Mandelstam, Vladimir Vâsoţki, Boris Pilniak. Editorial, debutează cu Maiakovski în România (1975), un studiu de literatură comparată, în care urmăreşte procesul receptării poetului rus în România, de la primele ecouri, în 1921, până în 1975. Se desprinde ideea că poetul rus, receptat şi înainte de război, a fost supralicitat după război prin traduceri şi comentarii, fiind considerat prin excelenţă poetul revoluţiei comuniste.
SCRIERI: Maiakovski în România, Bucureşti, 1975; Puşkin în context cultural românesc, Bucureşti, 1984 (în colaborare); Poezia rusă din secolul XX, Bucureşti, 1997. Antologii: Russkaia poezia konca XIX -nacela XX veka (1890-1917), Bucureşti, 1975 (în colaborare); Russkaia a sovetskaia poezia. Lirika, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Aneta Dobre). Traduceri: Bulat Okudjava, Cântecul esenţial, Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Passionaria Stoicescu); Arkadi şi Gheorghi Weiner, Leac contra fricii, Bucureşti, 1990; Bahtiar Vahabadze, Timp şi spaţiu, pref. Fănuş Neagu, postfaţă Cinghiz Aitmatov, Bucureşti, 2001 (în colaborare cu Simion Iurac); Mihail Arţâbaşev, Sanin, Bucureşti, 2002; Vladimir Bukovski, Şi se întoarce vântul, Bucureşti, 2002; Elcin, Teatru, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: I. C. Chiţimia, România şi „interminabilul" poet Puşkin, LCF, 1986, 22; N. Turtureanu, Fiul veacului, CRC, 1987, 45; Grete Tartler, „Cântecul esenţial", RL, 1988,1; I. Arieşanu, Lumină albă,
O,1988,6; Traian Nădăban, Probleme de filologie slavă, Timişoara, 1988, 182-184; Satco-Pânzar, Dicţionar, 15; Mircea Croitoru, Studii de limbă, literatură şi metodică, Cluj-Napoca, 2000,282-289.	M. Vs.
BALCANIA, revistă a Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice, apărută la Bucureşti, anual, între 1938 şi 1945. Director: Victor Papacostea; secretar de redacţie: Emil Condurachi. Revista îşi propune să promoveze studiile şi cercetările de tip comparatist privitoare la limba, literatura, istoria, cultura, folclorul şi etnografia popoarelor balcanice, insistând pe elementele moştenite din fondul traco-ilir sau din latină şi scoţând în evidenţă eventualele interferenţe şi similitudini, încă din primul număr, Th. Capidan scrie despre „romanitatea balcanică", Sever Pop despre lucrările la Atlasul Lingvistic, Emil Petrovici despre elementele slave de origine savantă' în română, Nicolae Drăganu despre toponimie şi onomastică, Nestor Camariano despre opera lui Rigas Velestinlis, iar Victor Papacostea despre legăturile dintre românii nord-dunăreni şi cei din Epir. Se publică şi note de călătorie (Chr. Geagea), studii despre cronici şi izvoare istorice, conţinând numeroase date şi informaţii privitoare la turci, armeni, albanezi, greci, sârbi, poloni şi unguri. Se remarcă studiul lui Nestor Camariano despre cel dintâi jurnal grecesc din Bucureşti (8/1945) şi prezentările de cărţi. Mai colaborează Andrei Oţetea, Mihai Berza, Aurelian Sacerdoţeanu, Const. Moisil, Ion Nistor, Ion Moga, Silviu Dragomir, Dan Simonescu, Nicolae Bănescu, Radu Vulpe, Ion Radu Mircea, Gr. Florescu, Şt. Ciobanu, Vasile Hristu, Al. Elian, I. D. Suciu, H. Dj. Siruni ş.a.	M.Pp.
BALCANISM. Ca orientare literar-artistică, b. se defineşte nu doar prin predilecţii şi opţiuni tematice („lumea" amestecată a Balcanilor, dar şi cea din spaţiile de iradiere a acestui spirit, moştenirea Bizanţului, istoria marcată de dominaţia otomană, ca şi urmele lăsate de un astfel de trecut), ci, înainte de toate, prin conştiinţa necesarei asumări a acestei „dimensiuni" în complexitatea identităţii româneşti (pe o scală de atitudini şi evaluări, corelate, de la totala adversitate — linia N. Filimon — Mateiu I. Caragiale — până la extrema simetrică, de „mai dreaptă cinstire a lumii lui Anton Pann" — I. Barbu). întreg câmpul manifestărilor în literatură şi artă stă sub semnul unui gust al pitorescului şi al etosului popular, sceptic-ironic, amar ludic, al orizontului estetic bogat în posibilităţi, propriu unei rafinate poetici a stilizării, a ambiguităţii şi a tensiunilor oxi-moronice fecunde. B. literar românesc este o realitate culturală complexă, de delimitat, înainte de toate, faţă de accepţia curentă, doar negativă, a vocabulei. Acest din urmă sens vizează mentalităţi considerate dominante în sud-estul Europei, mai cu seamă un comportament lipsit de principii morale ferme, corupt, pervertit, versatil şi tranzacţional, şi nu numai la nivel individual, interuman direct, ci şi instituţional-admi-nistrativ, social, politic. Raportarea b. literar la sensul larg, inevitabilă, se face — şi s-a făcut mereu — la modul repunerii în discuţie a legăturilor şi demarcaţiilor, al integrării celui de al doilea în sinteze superioare, de interogaţie şi joc estetic, cristalizate în opere importante aparţinând literaturii române. Premisele unui astfel de fenomen ţin de un context geopolitic, bine precizat, şi de un întreg proces istoric, din care au rezultat unele tendinţe caracteristice — convergente — ale mentali-
329 Dicţionarul general al literaturii române
Balcanism
Hanul lui Manuc
tăţilor din aria balcanică sau în atingere cu ea. Moştenirea Bizanţului şi a iradierilor spiritului lui şi după 1453, dominaţia otomană şi lupta împotriva ei, forme de convieţuire şi de cooperare, influenţe reciproce, legături culturale au creat o relativă comunitate în planul experienţelor, conducând la unele apropieri în sfera realităţilor sociale şi morale, care au marcat profilurile etnopsihologice, fără a le uniformiza însă. Din acest punct de vedere, tocmai situaţia aparte a românilor implică un paradox revelator de diferenţă esenţială, definitorie: nesituarea în Balcani, formula aparte a regimului oto-mano-fanariot, cu consecinţele lui, apartenenţa la latinitate şi orientarea modernă, spre Occident, i-au pus într-un raport singular cu balcanitatea — ca dat istoric şi, nu mai puţin, ca fenomen moral şi cultural —, modelând, în ultimă instanţă, o paradigmă inconfundabilă, de sentiment şi conştiinţă: b. românesc, categorie care, când folosită polemic, când înnobilată moral şi estetic, astfel repusă ciclic în discuţie, reinterpretată şi reevaluată, dovedeşte, prin chiar aceasta, că ea contează cu adevărat în existenţa noastră (istorică, dar şi în cea cotidiană) şi în devenirea culturii naţionale.
Nu fără unele prezenţe şi în folclor (Meşterul Manole, Chira Chimlina, tema haiduciei, paremiologie), balcanitatea post-bizantină îşi pune vizibil amprenta asupra unei capodopere a literaturii noastre medievale, învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, scrisă în slavonă, înainte de 1521.
Manual politic în primul rând, menit să formeze în arta de a conduce, de a purta războaie sau a primi soli etc., textul are şi o dimensiune lirică, meditativ-elegiacă, pe universale topoi: fortuna labilis, ubi sunt. Un adevăr omenesc mai adânc imprimă operei înfiorarea de timp şi de nimicnicia fiinţei („.. .că omul, în lumea aceasta, sade între viaţă şi moarte") şi accentele de conştiinţă tragică a limitărilor şi constrângerilor istorice, politice, resimţite de principele unei ţări mici. Parabolelor şi metaforelor biblice, ecourilor din opere ale Sfinţilor Părinţi ai ortodoxiei (Hrisostom) li se alătură simboluri (inorogul) şi mici ilustrări narativ-plastice ale „sfătuirilor", ca în cărţile populare, din care ele şi vin (Fiziologul, Alexandria, Varlaam şi Ioasaf), inserţii de imaginar oriental, recursul, de asemenea dătător de culoare, la un fond paremiologic al sud-estului, cu încă mai adânci, în timp, şi mai ramificate, în spaţiu, rădăcini răsăritene, începând cu ultimii ani ai veacului al XVII-lea, apar, în opera lui Dimitrie Cantemir, semnele unei prime forme de b. literar românesc. Cu deschiderea sa spre Apusul latin, dar şi cu o bună cunoaştere, la sursă, a Levantului, prinţul, format în spiritul unui umanism de sinteză europeană, privea mai detaşat şi lucid ceea ce era rigid şi în declin în ideologia şi ordinea politică a Răsăritului balcanic; şi, faţă de moralismul ascetic al lui Neagoe, venea cu o altfel de înţelegere a lumii, avea conştiinţa latinităţii noastre (Descriptio Moldaviae, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor) şi viziunea înălţării şi decăderii Porţii ca
Balcanism
Dicţionarul general al literaturii române 330
putere continentală (Istoria Imperiului Otoman). Şi, mai cu seamă, dădea în Istoria ieroglifică o imagine — în convenţia alegorică a măştilor zoomorfe — a relelor, păcatelor şi slăbiciunilor care trăgeau neamul în jos: intrigi politice, duplicitate şi trădare, spoliere. După mazilirea Vidrei (Constantin Duca), Corbul (Constantin Brâncoveanu) se amestecă în rivalităţile pentru tronul Moldovei, susţinându-şi protejatul, pe Mihai Racoviţă (Struţocămila), împotriva Inorogului (autorul) şi a Filului (Antioh Cantemir). Dependenţa de Cetatea Epithimiei (Con-stantinopolul, devenit Istanbulul turcesc, unde se află Curtea Sultanului), desfăşurările retorice din divanul „dobitoacelor" de la Arnăut-Chioi, revolta „muştelor" (a ţăranilor) împotriva jafului boieresc, luptele pentru putere compun tabloul sumbru, de „roman social-istoric", bântuit de un rău moral a cărui imagine se realizează în jocul estetic al glisării baroce între gustul grotescului şi al şarjei (Struţocămila, Hameleonul), efecte parodice (pe tipare de elocinţă bizantină), inserţii narative (anecdotă, legendă, snoavă), „citate" paremiologice, pe de o parte şi, de cealaltă, notele grave, de „eleghii căielnice şi trăghiceşti", pe teme ale soartei omeneşti/dar şi ale conştiinţei unui destin istoric. Dincolo de — şi chiar prin — ludicul literar al „spectacolului" de măşti alegorice (dobitoace, păsări, „himere" hibride, groteşti), se comunică o solitudine morală adâncă, a Inorogului, într-o lume şi o istorie văzute, „ieroglific", cu o luciditate amară, fără iluzii.
Peste mai bine de un veac după moartea învăţatului prinţ moldovean, tipograful şi scriitorul Anton Pann, născut la Sliven, în Bulgaria, se adresa unui public cumpărător („prenumeranţi" de calendare şi cărţi), târgoveţi şi mărunţi mahalagii, iubitori de cântece de lume, de poveşti şi „aneg-dote", de proverbe, de glume, de „istorioare". Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea ilustrează un soi de înţelepciune şi o „pedagogie" morală surâzătoare, un realism şi un bun-simţ popular al căror haz nu cade niciodată în pură bufonerie, fără miez. Hogea îşi îndeamnă „blana" să guste din bunătăţi, la nuntă, „coptorul" şi-l face „pe rotile" („la toţi să placă"), judecătorului corupt îi arată pietroiul „de dar", ascuns în sân, trufaşului paşă nu-i lasă batjocura fără replică etc. Ironie, umor, moralism tradiţional, simţ al măsurii, care nu iartă nici prostia umilă (săracul prea „cuminte", neştiutor de nici o bucurie şi de nici un păcat, bun să-i pui „căpăstru"). Adoptat, graţie lui Anton Pann, în spaţiul culturii româneşti, Nastratin Hogea, isteţ, pitoresc şi mucalit, sceptic, dar nu mizantrop şi departe de a fi el însuşi fără păcat, se întâlnea cu un „nastratinism" mai vechi, autohton, prezent de atâtea ori în folclorul nostru. La rândul ei, Povestea vorbii (mai originală decât Năzdrăvăniile..., împletire de traducere şi prelucrare) e un „dialog", în creştere arborescentă, între — pe de o parte — adevărate lanţuri de „pro-verburi" („vorba ăluia"), desfăşurate cu o neistovită vervă şi cu destule, imprevizibile, salturi, până la măsura unui adevărat spectacol verbal, şi, de cealaltă parte, „povestea" care ilustrează, plastic, narativ, în versuri, „vorba"; sunt naraţiuni pe tipare de fabulă, de basm, de snoavă, de alegorie amplificată uneori metaforic şi parodic (Povestea poamelor), care se umplu de mişcare şi relief comic, de efecte hiperbolice (leneşii, gata să
ardă în foc, miraţi de osteneala de a-i preveni de pericol), vorbire aparent absurdă etc. Sinteză, ca artă literară, de ludică paradă de „proverburi" şi vitalitate comică a povestiri-lor-ilustrări, de un aer naiv pe care li-1 subliniază forma versificată, Povestea vorbii reprezintă momentul unui b. literar definit ca întâlnire a spiritului popular autohton cu cel balcanic şi oriental în plăcerea povestirii, dispoziţie digresivă, pitoresc şi umor, bogăţie paremiologică, ironie, realism, morală echilibrată, măsură omenească, a bunului-simţ. Complementar rolului jucat de Anton Pann, b. literar românesc îşi descoperea prin Nicolae Filimon şi Ion Ghica faţa polemică, dezvăluitoare a unui rău moral-social cu explicaţii, cel puţin în parte, istorice. Ciocoii vechi şi noi (1863) este imaginea înălţării pe scara socială, folosind orice mijloace, a lui Dinu Păturică în, deloc întâmplător, perfectă simetrie cu vertiginoasa ruinare şi cădere a postelnicului Andronache Tuzluc. Boierul fanariot este el însuşi un parvenit, ridicat pe valul unei puteri fără rădăcini (domnitorul Caragea). Orbirea sa faţă de manevrele şi necinstea feciorului lui Ghinea Păturică este reversul unei ascensiuni sociale rapide, „norocoase", căreia moleşitul Tuzluc, imprudent, pasiv, vulnerabil, e pornit să-i guste satisfacţiile: bogăţie, putere, alcov. Slăbiciunile i le exploatează „ciocoiul fanarioticesc" Dinu Păturică; pe rând ciubucciu, „păzitor" al amantei stăpânului, administrator necinstit al averilor lui, trecând apoi de la masca supuşeniei umile la cinism: vânzător de slujbe, sameş hoţ, jefuitor feroce, trădător. Există o anumită ironie, amară, în viziunea acestei complementarităţi sau „însoţiri fără voie", monstruoasă, între două feţe ale aceluiaşi rău, una alogenă, cealaltă pământeană. Iar atmosfera de putreziciune, opulenţă şi senzualitate pervertitoare din, mai ales, descripţiile de interioare, costume, mese bogate nu e decât metafora unei lumi inconştient agonice, lăsând să se ghicească un aer de impostură, instinctualitate decadentă, pierdere în climatul moral al unui „triumf" precar şi narcotizant. E punctul cel mai înalt, în ordine estetică, atins de versiunea dominant polemică, a b. literar din Ciocoii vechi şi noi. La rându-i, Ion Ghica a dat în unele pagini din Convorbiri economice şi mai cu seamă în Scrisori către Vasile Alecsandri (din 1879 şi până spre sfârşitul vieţii), cu mobilitatea asociativă şi digresivă permisă de forma literară a „scrisorii", o caleidoscopică rotire de imagini, portrete, scene „de gen", descrieri, istorie trăită, destine. Peste toate domneşte un duh al evocării, dar memoria autorului nu e nostalgică şi sentimentală, ci poezia ei, reală, vine din imprevizibile volute şi salturi, într-o mişcare interioară firesc şi echilibrat subiectivă, capabilă să alăture, nesilnic, desenul precis şi culoarea, accentul ironic ori maliţios şi unda lucid lirică, nervul povestirii şi informaţia istorică, anecdota şi ideea. Reînvie sub pana lui Ion Ghica lumea unor timpuri apuse, mai îndepărtate sau mai apropiate de momentul scrierii, portrete de domni fanarioţi lacomi şi abuzivi, gata să vândă „slujbele şi caftanele" cui dă mai mult, „pe parale", şi porniţi să stoarcă „porcoi de mahmudele" de la negustori prinşi cu „ocaua mică" sau pungi de galberrj de la zarafi în care bagă spaima (Vodă Caragea, Mavrogheni), oameni-legendă (haiducii Tunsu şi Jianu, Teodoros, ajuns „negos" al Abisiniei)
331 Dicţionarul general al literaturii române
Balcanism
şi oameni-povestire (căpitanul Laurent, Gheorghe Şeriful), cămătari ca Băltăreţu, satrapi locali (Clucerul Alecu Gheorghescu), figuri ale boemei bucureştene (A. Pann, N. Filimon), Dascăli greci şi dascăli români, „nebuni" ca Manea, Sgabercea şi „prinţul" Zamfir, cu gâlceava lor bufonă (şi ironică), „cuconaşi" iuţi la mânie, „arţăgoşi şi tulburători", zavergii de la 1821. Tablouri de epocă: ciumă, tâlhării, „ziafeturi" şi ţara în jaf domnesc, fanariot (Din vremea lui Caragea), eşecul Eteriei şi uciderea ,>domnului Tudor" (Din timpul zaverei), trecerea din ghearele fanarioţilor „sub cizma moscalilor", „nacealnici şi pazarnici" (Bârzof), realităţi de altădată, cu culoarea lor (Bucureştiul vechi, Şcoala acum 50 de ani, Un bal la Curte în 1827, O călătorie de la Bucureşti la Iaşi înainte de 1848), destrămarea averii Dudescului,
oameni-idei (Teodor Diamant; Ion Câmpineanu, Nicu Bălcescu). Totul, văzut cu o privire trează, însă nu rece, care „înţelege", cu o uşoară detaşare şi umor, uneori ironie, că toţi aceştia sunt, într-o măsură, şi produsul trecutului lor, nu fără a crede însă în schimbare, în progresul economic şi social posibil şi în ridicarea prin cultură (rolul şcolii).
în special dinspre Ion Ghica vine, prelungindu-se până azi, acea linie din proza noastră care acordă o atenţie deosebită culorii, pitorescului cu accente orientale, balcanice, stilizării pe tipare când baladeşti, când fabuloase, de legendă sau basm. Cu o vizibilă plăcere a jocului estetic, intertextual, în Abu-Hassan sau în Kir lanulea, la I. L. Caragiale, dar şi cu o sugestie, puternică, de sterilitate şi marionetizare („trăiri", gesturi, vervă) a
Stradă din Bucureşti cu case de tip balcanic. Desen de Doussant (începutul sec. XIX)
Balcanism
Dicţionarul general al literaturii române 332
lumii lui „Mitică", din Momente şi schiţe sau D-ale carnavalului. Cu dezvoltări, la Gala Galaction, narativ-parabolice, într-un orizont de umanism şi etos popular, balcanic şi oriental (Papucii lui Mahmud) sau în visul lui Stoicea (Moara lui Călifar), cel pus la încercare de diavol, dar şi cu ecouri, tot la el, dintr-un fond folcloric şi legendar dunărean, adesea cu irizări de fantastic şi magie (în pădurea Cotoşmanei, Copca rădvanului) ori purtând urmele istoriei (Lângă apa Vodislavei) sau pe cele ale convieţuirii, ca dialog interetnic, de credinţe şi mentalităţi (De la noi la Cladova, Soleima, Papucii lui Mahmud). Mihail Sadoveanu vedea în ceea ce considera el „balcanic" mai curând o neaşezare, o precaritate morală, căreia îi opunea un fond al tradiţiei româneşti, ţărănească în esenţă, dar nu ignora afinităţile şi chiar înrudirile spiritului popular autohton cu cel oriental (Ostrovul lupilor). Dincolo însă de un astfel de umanism popular şi de stilizări în linia cărţilor populare (Divanul persian), opera sadoveniană nu se apropie de b. decât prin proiecţiile, diversificate, date în imaginar memoriei Bizanţului. In epopeea Fraţii Jderi simt încă vii ecourile anului tragic al căderii, 1453, dar şi amintirea strălucirii imperiale şi culturale, păstrată la Curtea marelui voievod Ştefan. Modelele climatului de nesiguranţă şi teroare întreţinut de Duca-Vodă şi oamenii săi sunt de căutat nu numai în Stambulul sultanilor, ci şi la Bizanţul acelor alte vremi, duse pentru totdeauna (Zodia cancerului). în Creanga de aur, trecerea viitorului „decheneu" Kesarion Breb prin cetatea imperială îl pune la încercare prin iubire şi este prilej totodată de a cunoaşte, de a vedea, cu ochii mai treji ai „străinului", amestecul de fast şi putreziciune, vălmăşagul de patimi, viclenii şi cruzimi, orgolii, ambiţii, ipocrizii, de intrigi şi lupte pentru putere, adevăratul chip a ceea ce se ascunde „sub strălucirea purpurei bizantine", acolo,, în jurul tronului împărătesc, a cărui fascinaţie orbeşte, distruge. La Emanoil Bucuţa, pretextul etnografic generează o poematizare fastuos calofilă (revărsare de detalii plastice, într-o cuprindere barocă, sinteză de reverie şi ceremonial) a „spaţiului" dobrogean (Fuga lui Şefki). E multă culoare şi atmosferă balcanică, dar şi, mai larg, orientală, în proza lui Panait Istrati: o mobilitate picarescă specifică, pe fondul unei chemări a spaţiilor deschise, tema haiduciei, preţuirea arătată unei umanităţi simple, fruste, văzută în asprimea ei deloc edulcorată, o, mai cu seamă, impresie de inepuizabilă disponibilitate narativă. Şi, rezultantă a viziunii scriitorului: sugestia puternică a unei vitalităţi elementare, care are poezia ei autentică, de la ipostaza unei senzualităţi inocente (Chira Chiralina) şi până la trăirile contradictorii, tensionate între „furia simţurilor" şi tot atât de pasionala condamnare a „plăcerilor deşarte" (Cosma, Moş Anghel). De notat, în fine, şi alte prezenţe semnificative, în paleta diversificată a b. literar interbelic: Stănică Raţiu, cu versatilitatea lui hiperbolică, în Enigma Otiliei, romanul lui G. Călinescu, umanitatea amestecată, de port dunărean (Jean Bart, Europolis), reabilitarea lui „Mitică", în replica dată, polemic, lui Caragiale de către Camil Petrescu (comedia Mitică Popescu), apropierile de o viziune a absurdului, în cheia unei poetici a grotescului şi a subminării parodice, de la Urmuz la Tudor Arghezi (Cimitirul Bunavestire). Dar capodopera rămâne
Craii de Curtea-Veche (1929), semnată Mateiu I. Caragiale. Precedată de „tâmpla de icoane" medievale din Pajere (poeme-portret care „rezumă" o lume dispărută, fanariotă, cu atmosfera ei de „trândavă-aromeală" şi lascivitate, dar şi cu o undă a nostalgiei nobiliare), cartea e o „trâmbă de vedenii", o operă inclasabilă, unică. „Hagialâcurile" în timp, în istorie (Paşadia), în spaţiu (Pantazi), dar şi în realul unei lumi infernale, putredă moral şi pervertitoare, către care „craii" sunt traşi, ispitiţi de Pirgu, bufon, însă şi „călăuză" malefică, apar în textul matein văzute din perspectiva unui al patrulea personaj, Povestitorul, amestec de admiraţie şi iubire pentru primii doi (reversul: dispreţ şi aversiune faţă de „soitariul" Pirgu) şi profundă contrariere la spectacolul degradării şi automaculării lor. Viziune ce implică şi degajă sugestii de ordinul unei conştiinţe tragice, a ratării existenţiale, a impregnării existenţei înseşi de moarte, proiectată într-o structură înainte de toate simbolică, susţinută şi de atmosfera, tonul, somptuozitatea, armonia, dar şi contrastele („culoarea" limbajului lui Pirgu faţă de cel hieratizant sau liric al „crailor") unor cadenţe verbale de mare rafinament stilistic, orchestrate calofil. Performanţa estetică, înaltă, a sublimării spectacolului unui adânc rău moral, fără a-i atenua, ci dimpotrivă, relieful şi „şocul", în frumuseţe, în artă, într-o nostalgie, totuşi, a luminii interioare face din opera mateină o scriere emblematică pentru implicaţiile complexe ale b. literar românesc.
Fără să lipsească, momentele raportabile la balcanitate şi b. au fost, cu siguranţă, mai puţine, mai rare în poezie. Costache Conachi şi Văcăreştii scriu o lirică neoanecrontică într-un context, nu numai cultural, în care legăturile cu Grecia erau puternice. Dimitrie Bolintineanu, mai târziu, cânta Florile Bosforului, cultivând o deschidere spre orizonturi exotice, deşi, geografic cel puţin, nu chiar aşa de îndepărtate de spaţiul românesc. Dobrogea „de foc şi var" îi inspira lui Ion Vinea „desene" de o delicată „caligrafie" modernă, ca în Tomis, Nox, Casă din Mangalia, iar Balcicul îi trezeşte lui Ion Pillat când reverii vag nostalgice, când fantasme urcând din memoria unui pământ bătrân. O cu totul altă perspectivă estetică, pe linia b., apărea în poezia lui Adrian Maniu, a cărei configuraţie internă, retorică şi stilistică, individualizată de mărci ale hieratismului, de voite disonanţe şi „stângăcii", tinde să creeze echivalenţe verbale, poetice ale artei religioase bizantine: poemul-„icoană", stilizare care îşi subliniază propria convenţie estetică (în special refuzul perspectivei: cale a spiritualizării şi a idealizării, la antipodul tratării realiste). Pitorescul galeriei de portrete ale deţinuţilor din arghezienele Flori de mucigai (1931), de la şarlatani şi escroci ca Lache sau cel din Candori la senzualele Rada şi Tinca, ori „Fătălăul", cu ambiguitatea lui anatomică, altfel, „tâlhar de drumul mare", sau revoltatul Ion Ion, mortul cu lumina satului în ochii deschişi, narativitatea mulată pe tipare folclorice (Pui de găi..., Ucigă-l toaca), sugestia de mişcare, oralitatea şi culoarea limbajului compun nu numai o imagine a închisorii ca „lume", cu atmosfera ei distinctă, ci şi un fel de mare metaforă, de ansamblu, a amestecului uman, a versatilităţii şi a travestirii menite să înşele pe naivi etc. Accente care trimit la pasionalitatea şi cromatica periferiei
333 Dicţionarul general al literaturii române
Bâlint
bucureştene depăşesc la Miron Radu Paraschivescu, în Cântice ţigăneşti, nivelul unei „localizări" a modelului străin (Garda Lorca, Romancero gitan), sugerând un etos balcanic, al ludicului cu fond grav, ca în antologica baladă Rică. După război, câţiva poeţi importanţi vor diversifica gama b.: fantezistul Leonid Dimov, Ioan Alexandru, cu Imnele sale, amintitoare, ca atmosferă stilistică, globală, de tradiţia bizantină şi ortodoxă a lăudării luminii lumii, divin miracol de toate zilele, precum şi Ion Gheorghe (Cavalerul trac), dar şi textualistul „prozaizant" Mircea Cărtărescu (Levantul), cultivator al unui umor implicat efectelor de intertextualitate, capabile astfel să împrospăteze vibraţia lirică, tonul rostirii poetice. însă, dintre poeţi, autorul esenţial pentru „vârsta" modernă a b. literar românesc rămâne Ion Barbu, creatorul ciclului îsarlâk din foc secund (1930), în ale cărui poeme se consumă, atingându-şi ţinta, o tentativă de adâncire şi nuanţare a înţelesurilor b., chiar de reabilitare a sensului lui moral: „Pentru mai dreapta cinstire a lumii lui Anton Pann". Pitorescul, cromatica şi viermuiala de bazar oriental nu lipsesc din viziunea poetică barbiană a acestui „Orient" imaginar, dar oricât ar fi ele de puternice, sensul unei astfel de reverii e dincolo de „descripţie" şi de valorile plastice: Selim (din afara ciclului, dar ţinând totuşi de atmosfera lui), vânzătorul de bragă şi „zaharicale", rămâne nu doar o „nălucă" venind dintr-un timp dus, al copilăriei, ci şi prilejul unei revărsări de materialitate, văzută cu o prospeţime şi o acuitate a notaţiei senzoriale care fac din relieful şi vibraţia picturală a detaliilor „metafora" unei bucurii a concretului, aşa cum se oferă ea unei inocenţe a simţurilor. Domnişoara Hus, ca o altă Pena Corcoduşa, din alt „veac", este, pe linii încercate până la un punct şi în Cântec de ruşine şi Răsturnica, o ipostază a omenescului căreia tocmai deformarea expresivă în sensul grotescului şi al hiperbolei îi subliniază un tâlc universal, legat de pasionalitate, timp şi moarte. Dar punctul cel mai înalt al „mai dreptei cinstiri" promise de autor „lumii lui Anton Pann" e de căutat în Nastratin Hogea la îsarlâk, în care, pe fundalul de „spornică mulţime" la fel de pestriţă („Veneau de toată mâna") ca şi pulpanele şi „cârpelile" de pe „ciudatul caic", se detaşează imaginea nu atât a insului Nastratin („înghemuit pe-o bârnă, / Un turc smolit de foame şi chin, cu faţa câmă, / Cu mâinile şi gura aduse la genunchi"), cât a autofagiei simbolice — răspuns dat chemării ademenitoare rostite de „dulceagul glas al paşii". Nu pitorescul, nici măcar înţelepciunea glumeaţă a legendarului personaj, ci o cu totul altă faţă a lui, gravă, poate chiar ascetică, preferă să vadă Ion Barbu: „Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el". „Alba, / Dreapta / îsarlâk" e mai mult „un târg temut hilar / şi balcan-peninsular": spaţiu în care „hazul Hogii Nastratin" are un revers tragic, complementaritate situată undeva „la mijloc de Rău şi Bun", la treapta unei „slave stătătoare". Trebuie să i se recunoască „momentului" Mateiu I. Caragiale — Ion Barbu atingerea unui nivel al sintezei superioare a b., de rafinament estetic şi complexitate semantică, cu nu puţine implicaţii polemice faţă de o înţelegere sumară şi vulgarizată a lucrurilor.
După al doilea război mondial, „paleta" perspectivelor şi a „formelor" literare care valorifică acelaşi filon continuă să dea
semne de vitalitate şi diversificare în proza românească, de la accentul pus de autori ca Zaharia Stancu sau Fănuş Neagu pe o pasionalitate ardentă şi frustă (Pădurea nebună) sau pe experienţe de aventură picarescă purtând urmele istoriei trăite (Jocul cu moartea, îngerul a strigat) la alegoria fals „istorică" realizată de Eugen Barbu în Princepele, ori de la parabola fantezistă din Cartea de la Metopolis a lui Ştefan Bănulescu, cu jocurile ei aluzive (în special din „feeria lumii bizantine", pusă sub semnul duplicităţii şi al suspiciunii cvasigeneralizate) şi până la pamfletul (în esenţă, politic) direct, sarcastic, la I. D. Sârbu, în Adio, Europa, sau într-un travesti pseudo-istoric care nu-i reduce, ci îi subliniază ironia, ca în Calpuzanii lui Silviu Angelescu.
Dar vârsta de aur a b. literar românesc rămâne cea ilustrată în perioada interbelică nu numai de mari scriitori ca Mateiu I. Caragiale şi Ion Barbu, ci şi de istorici, folclorişti, lingvişti, critici şi istorici literari (N. Iorga, D. Russo, Th. Capidan, Tache Papahagi, D. Caracostea), care participă, prin cercetările lor, la o reflecţie intrată în ultima vreme (ca în lucrările lui Mircea Muthu) într-o etapă a elaborărilor de sinteză, atât de necesare.
Repere bibliografice: N. Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Bucureşti, 1972; Ariadna Camariano, Influenţa poeziei lirice neogreceşti asupra celei româneşti, Bucureşti, 1935; D. Caracostea, Material sud-est european şi formă românească, RFR, 1942,12; Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, tr. Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, 1980, passim; Duţu, Cărţile, passim; Alexandru Duţu, Sinteză şi originalitate în cultura română (1650-1848), Bucureşti, 1972, passim; Vlad, Povestirea, passim; Ciopraga, Personalitatea, passim; Muthu, Lit. rom., passim; Mircea Muthu, Permanenţe literare româneşti din perspectivă comparată, Bucureşti, 1986, passim; Mircea Muthu, Dinspre Sud-Est, Bucureşti, 1999, passim; Maria Todorova, Balcanii şi balcanismul, tr. Mihaela Constantinescu şi Sofia Oprescu, Bucureşti, 2000; Mircea Muthu, Balcanismul literar românesc, I-III, Cluj-Napoca, 2002; Mircea Muthu, Balcanologie, Cluj-Napoca, 2002.	N.Cr.
BÂLINT Tibor (12.VI.1932, Cluj), prozator şi traducător. Copilăria grea, petrecută într-o mahala a Clujului, va fi determinantă pentru formarea viziunii sale literar-artistice. După studii medii absolvite la Cluj, devine redactor şi reporter, mai întâi în oraşul natal, la ziarul „Igazsâg" (era concomitent student la Facultatea de Filologie), apoi la Bucureşti, la „Falvak Nepe" şi „Ifjumunkăs". Se întoarce la Cluj, unde, din 1967, este redactorul revistei pentru copii „Napsugâr". Debutează în presă la revista „Utunk" şi editorial în 1963, cu o culegere de nuvele. în 1969 şi în 1979 este distins cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor.
B. este un traducător cu predilecţie al literaturii române din secolul al XX-lea. A transpus în limba maghiară mai ales acele romane care se apropiau de înclinaţiile sale de prozator: Maidanul cu dragoste de G. M. Zamfirescu (1964), Corigent la limba română de Ion Minulescu (1970), Facerea lumii (1973) şi Groapa (1978) de Eugen Barbu, Matei Iliescu de Radu Petrescu (1986). Traducerile sale aduc în orizontul cititorilor maghiari autori români a căror operă este mai puţin cunoscută sau doar parţial publicată în limba maghiară. Din creaţia originală a lui
Balmuş
Dicţionarul general al literaturii române 334
B. au apărut în româneşte mai multe romane şi volume de povestiri, în traduceri semnate de Gelu Păteanu, Veronica Bârlădeanu şi Paul Drumaru.
Traduceri: G.M. Zamfirescu, Vârosszeli szerelem [Maidanul cu dragoste], Bucureşti, 1964; Ion Minulescu, Român nyelvbol elegtelen [Corigent la limba română], Bucureşti, 1970; Eugen Barbu, Vilâgteremtes [Facerea lumii], Bucureşti, 1973, A godor [Groapa], Bucureşti, 1978; Radu Petrescu, Renâhagyâ szerelem [Matei Iliescu], Bucureşti, 1986.
Repere bibliografice: Bartis Ferenc, G. M. Zamfirescu, „Vârosszeli szerelem", IGZ, 1965, 9; Metz Katalin, Eugen Barbu, „Vilâgteremtes", IGZ, 1974,2; Elteto Jozsef, Eugen Barbu, „A godor", IGZ, 1978,5: Balotă, Scriitori maghiari, 393-401: Rom. magy. ir. lex., I, 129-131: Bartha Zoltân, Bdlint Tibor, Budapesta, 1990.	O.K.
BALMUŞ, Constantin I. (25.V.1898, Murgeni, j. Vaslui — 13.VII.1957, Geneva), clasicist. Fiu al unui institutor, B. începe şcoala la Iveşti, venind în 1909 la Liceul Internat din Iaşi, unde în acea vreme erau profesori G. Ibrăileanu, V. Bogrea, M. Carp, M. Jacotă, Calistrat Hogaş, Iorgu Iordan ş.a. Absolvind secţia clasică, după război se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din acelaşi oraş, iar în 1920 îşi ia licenţa în filologie clasică cu magna cum laude. După o scurtă perioadă de profesorat la Liceul Militar din Iaşi, urmează câteva stagii de specializare în străinătate, la Bonn şi Berlin (1922-1924), la Şcoala Română din Roma (1925-1926). îşi susţine doctoratul la Iaşi, în 1925, cu o lucrare despre tehnica povestirii la Plutarh în Vieţi paralele, iar pentru docenţă prezintă în 1931 Etude sur le style de Saint Augustin dans „Les Confessions" et „La Cite de Dieu", apărut cu un an înainte la Paris. După stagiul de la Roma, publicase cercetarea De Quintiliani fontibus graecis (1927). La Universitatea din Iaşi, asistent al lui I. M. Marinescu la Catedra de latină, avansat conferenţiar în 1932, devine profesor la Catedra de greacă în 1937 şi decan în 1945. Este transferat în 1948 la Universitatea din Bucureşti şi i se acordă acum mai multe demnităţi: membru al Academiei (1949), rector al Universităţii, director al Muzeului Naţional de Antichităţi, deputat în Marea Adunare Naţională ş.a. Moartea survine pe când se afla internat într-o clinică din Elveţia, unde a şi fost incinerat.
Clasicist cu o pregătire serioasă, de structură enciclopedică, spirit mobil, în perpetuă fervenţă, specialist cu privirea ageră, aţintită spre revigorarea disciplinei sale, dar şi literat cu bun gust şi înzestrare, B. s-a racordat fericit la orientările mai noi ale filologiei clasice europene. Considerând insuficientă erudiţia pozitivistă, el va fi preocupat îndeosebi de „formele de creaţie şi de expresie" la scriitorii greci şi latini, căile de acces fiind deopotrivă traducerea şi comentarea literaturii antice. Transpune, în 1922, romanul Daphnis şi Chloe de Longos, cea dintâi traducere integrală în limba română (reeditată repetat până astăzi), unde „infidelitatea" produce un text meritoriu stilistic. Comentariul din Tehnica povestirii la Plutarchos în „Bioi paralleloi" (1925) îşi găseşte modelul în analiza lui H. Taine asupra operei lui Titus Livius şi urmăreşte sistematic felul în care istoria se metamorfozează în literatură în Vieţile paralele, clasicistul tinzând să definească nu numai arta lui Plutarh, ci şi
arta din epoca helenistică. în Etude..., lucrare ce îşi are locul ei în bibliografia augustiniană, demonstraţia e mai spectaculoasă, mai dezinvoltă; B. verifică ideea că „arta este expresie", iar în literatură „expresia este stil", precum şi posibilitatea de a-1 compara pe scriitorul latin cu mai toate vârstele literaturii, până la contemporaneitate. Căci B. s-a îndreptat spre Antichitate ca un om al secolului al XX-lea, mişcându-se astfel într-un spaţiu a cărui extensie atingea epoca modernă. Interesat şi de evoluţia ideilor critice, estetice, este un specialist în artele poetice ale Antichităţii. Tălmăceşte Tratatul despre sublim (1935), Tratatul despre stil al lui Demetrios (1943), PoeticaTui Aristotel (1957). Transpunerile în româneşte, făcute cu ediţii critice de prestigiu în faţă, cu versiuni în franceză, italiană ori germană, antrenează interpretări moderne, nu o dată surprinzătoare. Performante simt şi tălmăcirile fragmentelor ilustrative incluse în cele trei tratate. A mai tradus din Carducci (La izvoarele Clitumnului, 1940), iar postum, în 1963, a apărut, publicată prima oară integral în limba română, scrierea Despre vieţile şi doctrinele filosofilor a lui Diogene Laerţiu. De o bună apreciere s-au bucurat cursurile universitare ale lui B. (la preluarea Catedrei de greacă de la Iaşi, lecţia inaugurală, ulterior editată, se intitula Fost-au grecii senini ? şi urma o idee nietzsche-iană), precum şi seria completă de manuale de limba latină pentru cursurile de gimnaziu şi liceu, publicate în colaborare cu Al. Graur, în 1935-1936. Dacă prezenţa în presa interbelică („Viaţa românească", „Adevărul literar şi artistic", „Favonius", „Revista Fundaţiilor Regale", „Jurnalul literar", „însemnări ieşene", „Ethos" ş.a.) prelungeşte preocupările clasicistului, intrarea pe făgaşul publicisticii politice — în 1945 B. acceptă să ia conducerea ziarului „Moldova liberă" —, ca şi alte câteva atitudini conjuncturale, excesive şi nedrepte faţă de confraţi, i-au pecetluit ultimul deceniu de viaţă. Vremea a vrut să selecteze şi să păstreze însă chipul cărturarului îndrăgostit de frumuseţea lumii antice.
SCRIERI: Tehnica povestirii la Plutarchos în „Bioi paralleloi", Chişinău, 1925; De Quintiliani fontibus graecis, Iaşi, 1927; Etude sur le style de Saint Augustin dans „Les Confessions" et „La Cite de Dieu", Paris, 1930; Fost-au grecii senini?, Bucureşti, 1938; Tucidide. Concepţia şi metoda sa istorică, Bucureşti, 1956. Traduceri: Longos, Daphnis şi Chloe, introd. trad., Bucureşti, 1922; Tratatul despre sublim, introd. trad., Bucureşti, 1935; Demetrios, Tratatul despre stil, introd. trad, Iaşi, 1943; Aristotel, Poetica, Bucureşti, 1957; Diogene Laerţiu, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, introd. Aram M. Frenkian, Bucureşti, 1963.
Repere bibliografice: Călinescu, Cronici, II, 83-86; Călinescu, Ulysse,
279-283; N. I. Popa, Constantin I. Balmuş, AUI, ştiinţe sociale, t. III, 1957;. In memoriam Constantini I. Balmuş, îngr. Cicerone Călinescu, Traian Diaconescu şi Constantin Botez, Iaşi, 1984; Gavril Istrate, Constantin Balmuş, CL, 2000,1.	G.D.
BALMUŞ, Pavel (18.VIII. 1944, Sărătenii Noi, j. Orhei), istoric literar şi editor. Este fiul Elisavetei (n. Pallady) şi al lui Timotei Balmuş, agricultori. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1966), devenind cercetător ştiinţific la Institutul de Literatură şi Folclor al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova şi preşedinte al Societăţii
335 Dicţionarul general al literaturii române
Balotă
Bibliofililor din Republica Moldova. Publică, din 1972, în revistele „Nistru", „Basarabia", „Literatură şi artă", „Caiete critice" etc., precum şi în culegeri colective, articole şi studii despre Dimitrie Cantemir, Al. Hâjdeu, M. Kogălniceanu, B. P. Hasdeu şi alţi scriitori. A îngrijit ediţii din scrierile lui B. P. Hasdeu, AL Hâjdeu, A. Donici, Dimitrie Cantemir, Antioh Cantemir, Miron Costin, Dosoftei ş.a., a alcătuit câteva antologii de poezie.
SCRIERI: Studii şi materiale despre Alexandru şi Boleslav Hâjdeu (în colaborare), Chişinău, 1984. Ediţii: B. P. Hasdeu, Principii de lingvistică, Chişinău, 1974; Alexandru Hâjdeu, Izbrannoe, Chişinău, 1986 (în colaborare); Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1988; Antioh Cantemir, Satire şi alte poetice compuneri, Chişinău, 1988; Alexandru Donici, Fabule, Chişinău, 1988; Miron Costin, Opere, pref. Vladimir Beşleagă, postfaţa edit., Chişinău, 1989; Dosoftei, Opere poetice, postfaţa edit., Chişinău, 1989; Aglaia. Roman anonim din secolul al XlX-lea, introd. Dan Mănucă, pref. Ion Varta, postfaţa edit., Chişinău, 1996. Antologii: Antologia poeziei vechi moldoveneşti, Chişinău, 1986; Antologia poeziei modeme moldoveneşti, Chişinău, 1988; Poeţi de pe vremea lui Eminescu, Chişinău, 1990; Un veac de aur în Moldova (1643-1743), coordonator Virgil Cândea, Chişinău-Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Cimpoi, Ist lit. Basarabia, 276.	VI.C.
BALOTĂ, Bianca (8.VIII.1936, Focşani), prozatoare. Este fiica Elisabetei (n. Stavăr) şi a lui Petre Marcu, ofiţer de carieră, şi soţia lui Nicolae Balotă. Din 1944 se stabileşte cu familia la Braşov, unde termină şcoala elementară şi liceul. Intre 1954 şi 1959 urmează la Bucureşti cursurile Facultăţii de Filologie, secţia literatură şi critică literară. în perioada 1959-1972, lucrează ca ziaristă şi ca redactor de carte la Editura pentru Literatură, secţia „Biblioteca pentru toţi". Din 1979 pleacă din ţară, întâi la Miinchen, apoi la Tours şi Paris, unde Nicolae Balotă este invitat ca profesor, stabilindu-se la Paris, în 1981; din 2001 îşi schimbă reşedinţa la Nisa. Debutează editorial cu volumul de nuvele Maşina de fugit în lume (1969). A colaborat cu articole, cronici literare, schiţe şi povestiri la „Astra", „Luceafărul", „România literară", „Apostrof", „Familia", „Steaua" ş.a.
Maşina de fugit în lume cuprinde şapte nuvele, ordonate în sensul unui roman de formare (probabil, cu implicaţii autobiografice), care urmăreşte trecerea de la vârsta copilăriei la cea a adolescenţei. întâmplările şi personajele acestei lumi, deşi mărunte, capătă importanţă prin relevanţa lor în plan psihologic, prin impactul asupra-eului (de multe ori, se narează la persoana întâi). Relaţia problematică a eului cu ceilalţi (părinţi, prieteni, iubit), cu lumea („realitatea" de ordin ontologic, istoric, social), cu sine constituie tema nuvelelor, dar şi a întregii creaţii a autoarei. Se confruntă, în acest volum, ca şi în următoarele, „perechi" antagonice de lumi: lumea copilăriei şi a adolescenţei cu lumea maturităţii, realitatea interioară cu realitatea exterioară, „lumea veche", de dinainte de război, cu lumea nouă (a „omului nou"). Se configurează un model, ideal şi iluzoriu, al autenticităţii, recuperabil doar prin intermediul memoriei sau al imaginaţiei, de unde evazionismul eului narativ şi cultul originilor (casa, oraşul bunicilor sau al părin-
ţilor ca spaţiu aproape mitic, copilăria ca timp paradisiac). Minunaţii cai verzi, ultima nuvelă a volumului şi cea mai valoroasă, prezintă întâlnirea feminităţii cu pasiunea, inaugurând tema cuplului, centrală în creaţia ulterioară. Firul epic este abil condus, psihologicul evoluând adesea spre oniric. Nuvela este un amalgam de fragmente de realitate interioară şi „exterioară", o succesiune de revelaţii şi întâmplări minore din biografia unui eu feminin deopotrivă intelectual şi stihial. Volumul Bal la regina Portugaliei (1979) conţine două romane, unul de mai mică întindere, Străbunica Hedviga, şi cel care dă titlul volumului. Ambele, construite pe principiul povestirii în povestire şi al ocolurilor narative, se circumscriu modelului romanului total al anilor '70, combinând analiza psihologică, epicul obiectiv, fresca socială şi cronica de familie. Străbunica Hedviga, mic roman de familie, e dominat de figura masivă a străbunicii, personaj înzestrat cu atributele unei făpturi mitice şi simbolice pentru lumea aşezată, solidă de dinainte de război, lumea din care provine „eroina" romanului. Bal la regina Portugaliei se desfăşoară pe două planuri narative, care se intersectează prin intermediul personajelor şi al acţiunii, dar mai ales prin problematică. Ene Şerban, personajul masculin, este prototipul cuceritorului, parvenitul anilor '50, şeful unei instituţii culturale, promovat încet dar sigur în funcţii de conducere. Raluca, personajul feminin central, provenind dintr-o familie „bună", interesează mai ales din punct de vedere al biografiei interioare: relaţia de cuplu, prietenele şi experienţa relaţiei cu un fascinant psihiatru, care improvizează, pentru grupul de prieteni, „balul la regina Portugaliei", un fel de petreceri-carnaval, spectacole care creează spaţii ale libertăţii şi imaginaţiei debordante. Totul nu este însă decât iluzie, simplu joc: doctorul va pleca în străinătate şi i se va pierde urma. Finalul romanului sugerează că şi Ene Şerban este „jucat", pentru că lumea e doar aparent îmblânzită. Evident, conotaţiile politice, deşi discrete, există: evenimente vag relatate (arestări, dispariţii, trafic de influenţă, protecţionisme) trimit la realităţile epocii. Romanul Zăpada de-altădată (1994), superior valoric, abandonează tematica de fond socială, con-centrându-se asupra intersecţiei, întâmplătoare, dintre două destine şi personaje: bărbatul şi femeia. Ritmul romanului este alert, notaţiile rapide, dense, epicul solid. Construcţia romanului este foarte interesantă: juxtapunerea de planuri şi perspective narative, corespunzând celor două personaje, „ea" şi „el", şi celor două timpuri ale romanului, prezentul (ajunul Revelionului) şi trecutul (fragmente din biografiile celor doi eroi, alternând cu fragmente din viaţa unor perso-naje-satelit). Istoria în paralel a întâlnirii celor doi se compune din mici povestiri, scrise la persoana întâi, din perspectiva celor doi protagonişti, complicate prin includerea în ramă a unor alte povestiri. Este de-a dreptul captivantă relatarea aceluiaşi episod — clasica ciocnire dintre un el grăbit şi cavaler şi o ea încărcată de pachete, la ieşirea dintr-un magazin — din două perspective opuse, cum sunt cea feminină şi cea masculină. Romanul are farmecul unei povestiri poliţiste bine scrise, dar şi al unui românce în cheie simbolică; reîntâlnirea din final a celor doi nu este un facil happy-end, ci regăsirea unei
Balotă
Dicţionarul general al literaturii române 336
stări de graţie care înseamnă puritate şi frumuseţe, recuperarea adevăratei zăpezi, a „zăpezii de-altădată" din oraşul copilăriei, a „zăpezilor mele", deci a unui „sine" autentic.
SCRIERI: Maşina de fugit în lume, Bucureşti, 1969; Bal la regina Portugaliei, Bucureşti, 1979; ed. Bucureşti, 2002; Zăpada de-altădată, Bucureşti, 1994; Micul palat baroc, Bucureşti, 1999; Străbunica Hedviga, Bucureşti, 2002. Traduceri: Ştefan Zweig, Maria Stuart, I-II, Bucureşti, 1974-1992 (în colaborare cu Nicolae Balotă).
Repere bibliografice: Platon Pardău, Patosul obiectiv, RL, 1979,18; Ion Maxim, „Bal la regina Portugaliei", 0,1979,21; Radu Mareş, Un nume nou: Bianca Balotă, TR, 1979, 39; Eufrosina Alboiu, Străbunicile sunt frumoase, RMB, 1979,10 759; Emil Mânu, Bianca Balotă, „Bal la regina Portugaliei", SPM, 1979, 446; Barbu Cioculescu, în căutarea timpului ascuns, LCF, 2000,4; Roxana Răcaru, Dantelărie de cristal, RL, 2000,14; Irina Petraş, Locurile memoriei, APF, 2000,5; Chris Nedelea, Mărirea şi decăderea palatului baroc, ST, 2000,5-6.	R.	D.
BALOTĂ, Nicolae (26.1 .1925, Cluj), critic literar, estetician şi eseist. Este fiul Adelinei (n. Dragoman), de origine armeană pe linie paternă, şi al lui Gheorghe Balotă, avocat. Urmează la Cluj clasele primare la şcoala „Avram Iancu" (1931-1935), Liceul „G. Bariţiu" (1935-1940). în urma Dictatului de la Viena, familia Balotă este obligată să părăsească Clujul. B. îşi continuă studiile la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare" din Blaj (din septembrie 1940). Face ultimele clase la Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu (1941-1943), înscriindu-se apoi la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, aflată în refugiu la Sibiu, unde îi are profesori pe Lucian Blaga, Florian Ştefănescu-Goangă, Yves Auger, D. D. Roşea, Liviu Rusu. Acum îi cunoaşte pe Radu Stanca, I. Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, I. D. Sârbu şi Cornel Regman, toţi membri ai Cercului Literar de la Sibiu. Devine redactor la cotidianul naţional-ţărănist „România nouă". îşi continuă, după război, studiile la Cluj (1945-1947). La 1 august 1946 este numit preparator la Institutul de Psihologie al Universităţii din acelaşi oraş. In 1947 îşi ia licenţa în filosofia culturii, psihologie, limba şi literatura franceză. Este arestat în octombrie 1948 şi condamnat pentru „deţinere şi răspândire de material subversiv", dar eliberat curând. Apoi, timp de cinci ani, este, pe rând, pedagog, cercetător la Institutul de Lingvistică din Cluj, bibliotecar. în ianuarie 1956, este din nou arestat şi anchetat vreme de nouă luni, judecat şi condamnat la şapte ani de închisoare, pentru „înaltă trădare", motivul real fiind un memoriu care, trimis peste hotare, ar fi avut menirea să arate lumii libere situaţia României. Este deţinut în închisorile de la Jilava, Făgăraş, Gherla, Piteşti, Dej. La 31 decembrie 1962, suferă o nouă condamnare de 24 de luni domiciliu forţat în satul Lăteşti din Bărăgan. Este eliberat în aprilie 1964 şi începe să publice îndeosebi în „Familia", dar şi la „Steaua", „Luceafărul", „Secolul 20", „Gazeta literară", „Contemporanul" etc. între 1969 şi 1971 ţine cursuri de literatură universală şi comparată la Universitatea din Bucureşti, ca suplinitor al lui Sorin Alexandrescu. în 1971, este angajat cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu". în 1977 este visitingprofessor la Siidosteuropagesellschaft din Miinchen
şi predă cursuri de literatură comparată şi de limbă şi literatură română la Universitatea din acelaşi oraş. Tot acum ţine conferinţe la universităţile din Basel, Heidelberg, Freiburg. în
1981	se stabileşte la Paris, iar din 1990 devine cetăţean francez. Funcţionează ca profesor la Universitatea „Frangois Rabelais" din Tours (până în 1990, când se pensionează). Funcţionase, în paralel, şi la Universitatea din Le Mans. A colaborat 15 ani la postul de radio Europa liberă. Din 1995, în calitate de profesor invitat de literatură comparată, ţine cursuri la universităţile din Cluj şi Bucureşti, Universitatea din Cluj numindu-1 profe-sor-asociat. B. a debutat publicistic în „Revista Cercului Literar" (1945). în anii '60, după perioada de recluziune şi interdicţie, revine în presa culturală cu articole, eseuri, studii foarte informate şi profunde pe teme variate de cultură. Prima carte a lui B., Euphorion apărută în 1969, este o culegere din textele publicate anterior în reviste. Unele dintre ele tind către verificarea unor interpretări teoretice (ca, de exemplu, Pledoarie pentru autonomia eseului, specie literară suspectată de non-conformism ideologic în deceniul anterior, Hermes sau Voinţa de obscuritate în poezie etc.). Altele sunt articolele de critică la zi, implicate în disputele literare curente, precum Direcţia nouă şi călinescianismul, Critica creatoare, critica normativă, critica fermen-tativă şi altele, într-un moment dominat în critică de exemplul călinescian, îndeosebi pe latura sa impresionistă. B. afirmă că modelul Călinescu nu mai este întru totul de urmat şi că o critică estetico-filosofică, fără a fi excesiv normativă, ar fi mai potrivită şi mai utilă noilor generaţii de literaţi. Se manifesta aici şi resurecţia unui mai vechi conflict din anii interbelici, între şcoala critică de la Bucureşti şi cea de la Cluj (Liviu Rusu,
D.	Popovici), dar şi, în genere, între critica estetică (M. Drago-mirescu, T. Vianu) şi cea impresionistă (G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu ş.a.), reflex al mai vechii dispute franceze dintre critica filosofică, sistematică (F. Brunetiere) şi cea impresionistă (Anatole France, J. Lemaître). Lui B. i s-a replicat, în momentul ce a urmat campaniei duse alături de I. Negoiţescu, Virgil Nemoianu ş.a., că, nefiind un observator la zi al producţiei literare, nu poate veni cu o „nouă direcţie" în critică. După încă un volum de eseuri (Labirint, 1970), B. publică monografia Urmuz (1970), bine ancorată în tendinţa de normalizare a judecăţilor de valoare: se impunea reabilitarea avangardei româneşti, iar Urmuz fusese considerat un precursor chiar de către suprarealiştii români interbelici, el dând şi numele unei reviste conduse de Geo Bogza (1928). B. dovedeşte că scrierile lui Urmuz nu sunt întâmplătoare şi diletante (cum fuseseră multă vreme considerate), că insolitul autor avea antene prin care recepta primele manifestări ale absurdului în literatura europeană. Urmează cartea cea mai coerentă ca viziune şi lectură hermeneutică a lui B., Lupta cu absurdul (1971). în primul capitol (Preliminarii. Absurdul, fenomen de criză), autorul demonstrează că motivul „absurdului" reprezintă elementul paradigmatic al unei perioade, când el se manifestă în toate domeniile: estetic, filosofic, moral, cotidian. Absurdul este un „fenomen de criză", aşa cum fusese melancolia în vremea romanticilor. Estetica speculează cu privire la absurd, teatrul absurdului a invadat scenele, opiniile
337 Dicţionarul general al literaturii române
Balotă
despre un univers absurd, despre un univers al absurdului, despre omul absurd au devenit curente în publicistica vremii noastre. Urmează un capitol despre Strămoşii literari ai absurdului şi un altul, Trei precursori, în care sunt trataţi micromonografie Lewis Carrol, Alfred Jarry, Christian Morgenstem. Vaste prezentări simt consacrate corifeilor literaturii absurdului: Kajka sau Universul absurd, Absurdul în aventura dadaistă, Albert Camus sau Absurdul şi revolta, Eugen Ionescu sau Absurditatea absurdului, Samuel Beckett sau Apocalipsa absurdului. Cultura clasică a autorului este pusă în lucru şi în studiul monografic Jakob Burâkhardt - un umanist modem (1974). O altă carte, De la Ion la îoanide (1974), al cărei subtitlu este Prozatori români ai secolului XX, ar fi o replică la Arta prozatorilor români a lui Tudor Vianu, referindu-se însă doar la scriitorii secolului al XX-lea, până la 1944: Rebreanu, Iorga - memorialistul> Vasile Pârvan, Ibrăileanu - romancier şi memorialist, Marcel Blecher şi realitatea mediată a creaţiei, Gib I. Mihăescu, Pavel Dan. într-un capitol, Introducere în proza transilvană, B. vorbeşte despre apologia vieţii rurale la scriitorii ardeleni şi despre critica oraşului (a civilizaţiei urbane), socotit „locul înstrăinării", cetatea în care domină străinul, decadenţa şi corupţia. Această atitudine ar fi specific ardelenească (deşi nu lipseşte nici la scriitori din alte regiuni româneşti): „Ceea ce în sensul cel mai larg putem numi umanismul transilvan îşi are originea în acest atlas al satului. Transilvania şi-a descoperit curând o vocaţie profetic-didascalică; ea a devenit o provincie pedagogică tocmai pentru că a păstrat o legătură recunoscută cu acea matcă a valorilor care este satul. Dascălul ardelean se trage de la ţară şi nu uită niciodată aceasta." Volumul Arte poetice ale secolului XX (1976) se compune din două părţi: în prima, având în vedere „ipostaze româneşti", autorul îşi propune să analizeze doctrina despre poezie a poeţilor şi criticilor români din secolul al XX-lea. Poeticile pe care le analizează aparţin unor scriitori ca Tudor Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Pillat, Al. A. Philippide, Ilarie Voronca, Dan Botta, Beniuc, Radu Stanca. Dintre critici sunt selectaţi Paul Zarifopol, Pius Servien, Vasile Pârvan, Tudor Vianu, G. Călinescu, Vladimir Streinu, Liviu Rusu, Edgar Papu, Ion Biberi. în partea a doua, ce se referă la „ipostaze străine", autorul îşi articulează comentariul după aceeaşi dispunere: pe de o parte poeticile vii, moderniste, ca futurismul, expresionismul, dadaismul, suprarealismul; pe de altă parte, teoreticieni, esteticieni, filosofi ai artei, ca Benedetto Croce, Paul Valery, H. Bremond, Paul Claudel, T. S. Eliot. Chiar dacă nu o afirmă expres, organizarea cărţii, ca şi textul propriu-zis dovedesc rezerva autorului faţă de demersul formalismului structuralist, atitudine confirmată de o întreagă orientare ulterioară, când structuralismul e supus unor atacuri şi dezavuări venite din diferite direcţii. Totuşi, într-o lucrare monografică, Opera lui Tudor Arghezi (1979), B. acceptă, în parte, unghiul formaliştilor, mai precis al predecesorilor acestui curent şi, mai clar, al lui Marcel Proust (din eseul în contra lui Sainte-Beuve), care spunea: „O carte este produsul unui alt eu decât cel pe care-1 manifestăm în obiceiurile noastre, în societate, în viciile noastre". Dar acest „alt eu", dacă nu e cel real, contingent, al scriitorului, este „un dublu mitic" al eului
i, care se desprinde din opera lui. Astfel, B. nu se ocupă de biografia lui Arghezi, ci de opera lui, iar în măsura în care se referă la date biografice, le evaluează din perspectiva creaţiei.
Caietul albastru (I—II, 1998) cuprinde jurnalul autorului din anii 1954-1955, însoţit de un Remember, un alt jurnal, în marginea celui dintâi: adnotări, rememorări şi reflecţii târzii, din anii 1991-1998. Jurnalul este o adevărată surpriză. Scriitor matur şi cărturar format încă de la 30 de ani, B. judecă lucid evenimentele sociale, politice, morale ale deceniului al şaselea şi taxează cu asprime tendinţele extremiste, fascismul şi comunismul (în care trăia), xenofobia, lipsa de libertate, presiunea ideologiei false. încă şi mai important, autorul se vădeşte un om fundamental religios, condiţie din perspectiva căreia îşi formulează ideile pe tema culturii şi a religiei. Astfel, un eseu inclus în jurnal se referă la problema libertăţii şi a individualismului contemporan, cărora autorul le preferă libertatea întru credinţă, căci în afara acesteia omul decade, se degradează. Jurnalul şi Rememberul însoţitor desenează şi un amplu tablou al lumii literare, cu personajele ei emblematice (Lucian Blaga, Tudor Vianu, Tudor Arghezi), dar şi cu altele, în devenire, cum sunt foştii membri ai Cercului Literar de la Sibiu (Dominic Stanca, Radu Stanca şi, mai ales, Ion Negoiţescu), pe
Balş
Dicţionarul general al literaturii române 338
care B. îi caracterizează cu o surprinzătoare şi complexă artă de prozator.
SCRIERI: Euphorion, Bucureşti, 1969; Labirint, Bucureşti, 1970; Urmuz, Cluj, 1970; Lupta cu absurdul, Bucureşti, 1971; ed. 2 (Literatura absurdului), Bucureşti, 2000; Despre pasiuni, Bucureşti, 1971; Umanităţi, Bucureşti, 1973; De la Ion la Ioanide, Bucureşti, 1974; Jakob Burckhardt -un umanist modem, Bucureşti, 1974; Introducere în opera lui AL Philippide, Bucureşti, 1974; Arte poetice ale secolului XX, Bucureşti, 1976; Universul prozei, Bucureşti, 1976; Arta lecturii, Bucureşti, 1978; Opera lui Tudor Arghezi, Bucureşti, 1979; ed. Bucureşti, 1997; Scriitori maghiari din România. 1920-1980, Bucureşti, 1981; Mapamond literar, Bucureşti, 1983; Les Minorites culturelles en Roumanie, Paris, 1984; Max Blecher, un Philoctete de la litterature, 1988; L'ange dans la poesie de Rilke, 1993; Parisul e o carte, Bucureşti, 1994; Calea, adevărul şi viaţa, Bucureşti, 1995; Caietul albastru, I-II, Bucureşti, 1998; Eminescu, poet al iniţierii în poezie, ed. plurilingvă, Bucureşti, 2000; Literatura franceză de la Villon la zilele noastre, Cluj-Napoca, 2001; Ortodoxia pentru postmodernişti (în colaborare), Timişoara, 2001. Traduceri: Jakob Burckhardt, Cultura Renaşterii în Italia, pref. trad., I-II, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Gheorghe I. Ciorogariu); Ştefan Zweig, Maria Stuart, I-II, Bucureşti, 1974-1992 (în colaborare cu Bianca Balotă).
Repere bibliografice: Bugariu, Incursiuni, 122-130; Stănescu, Poeţi şi critici, 177-181; Piru, Varia, I, 315-317; Vlad, Convergenţe, 123-130; Petrescu, Scriitori, 85-89; Tomuş, Răsfrângeri, 88-92; Constantin, Prozatori-critici, 35-39; Georgescu, Printre cărţi, 232-236; Paleologu, Simţul practic, 102-104; Dimisianu, Valori, 141-144; Niţescu, Repere,
72-84, 160, 161; Martin, Metonimii, 363-366; Ungureanu, La umbra cărţilor, 65-74; Bălan, Artă, 202-204; Ungheanu, Arhipelag, 370-375; Negoiţescu, Engrame, 161-173; Regman, Explorări, 148-158; Baltag, Polemos, 119-122; Dobrescu, Foiletoane, 1,124-128, II, 223-226; Popescu, Cărţi, 13-21; Grigurcu, Critici, 455-471; Martin, Paranteze, 149-151; Livescu, Scene, 219-222; Petru Poantă, Nicolae Balotă, „Mapamond literar", ST, 1983, 6; Sângeorzan, Anotimpurile, 145-158; Gheorghiu, Reflexe, 145-148; Grigurcu, între critici, 127-130; Titel, Cehov, 155-159; Petru Comamescu, Kalokagathon, îngr. Dan Grigorescu şi Florin Toma, introd. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1985,236; Lovinescu, Unde scurte, I, 398-399; Cristea, A scrie, 78-81; Grigurcu, Peisaj, I, 66-72; Adrian Popescu, Nicolae Balotă sau înţeleptul în labirint, ST, 1994, 9; Ierunca, Dimpotrivă, 243-246; Pavel Chihaia, Nicolae Balotă, „Parisul e o carte", JL, 1994,21-24; Gheorghe Grigurcu, Nicolae Balotă sau Teoria şi practica rostirii, VR, 1995,1-2; Gheorghe Grigurcu, Meditaţiile religioase ale lui Nicolae Balotă, RL, 1996,50; Alex. Ştefănescu, Un umanist îşi contemplă viaţa, RL, 1999, 4; Z. Omea, Un jurnal tulburător, RL, 1999, 18; Glo-deanu, Incursiuni, 251-269; Nicolae Balotă-75, APF, 2000,1-2 (semnează Ion Vartic, Petru Poantă, Ion Simuţ, Eugen Uricaru, Laurenţiu Ulici, Sanda Cordoş, Constantin Ţoiu, Ştefan Borbely, Mircea Popa, Michael Finkenthal, Irina Petraş); Michel Solomon, N. Steinhardt, Ioan Ploscaru, Mărturii despre Nicolae Balotă în închisoare, CL, 2000,3; Dicţ. esenţial, 52-53; Manolescu, Lista, III, 173-180; Pop, Viaţă, 56-62; Popa, Ist. lit., II, 1096-1097; Petraş, Panorama, 110-114; Ioan Adam, Georgeta Adam, Proba exilului, Bucureşti, 2002,203-207.	M.	Vs.
BALŞ, Teodor (pseudonim al lui Emil Bălăşescu; 9.II.1924, Bucureşti — 27. VII. 1983, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Măriei şi al lui Dumitru Bălăşescu, funcţionar. Urmează, la Bucureşti, Liceul „Mihai Viteazul", apoi Facultatea de Litere şi Filosofie. A fost şef al secţiei de poezie a Casei Centrale a Creaţiei Populare (1954-1956), redactor la „Luceafărul"
(1958-1962, 1972-1982), secretar de redacţie la „Gazeta literară" şi „România literară" (1962-1972). A mai colaborat la „Târgoviştea", „Ancheta" şi „Fapta". Debutează în „Mugurul", revistă a Liceului „Mihai Viteazul".
Primele volume, 1907 (1957), Poarta soarelui (1964), Poeme
(1965), stau sub semnul convenţiilor tematice şi stilistice ale epocii, evocând epic răscoalele ţărăneşti — figura lui Ştefan Furtună -, luptele greviste de la Griviţa (1933), războiul civil din Spania sau exaltând fapte în realitate obişnuite: lansarea la apă a unui cargou românesc, inaugurarea unei fabrici de conserve la Tecuci. Din această producţie de versificaţie se salvează doar câteva secvenţe de evocare nostalgică a vechiului Bucureşti sau a vestigiilor dacice şi unele strofe de pastel: „Şi linişti galactice-adie;/ sub albul lor cântec stelar / oraşul adoarme-n câmpie / cu lună în inelar" (Poarta soarelui). în continuare, B. se va îndruma spre descripţia sobră, cu notaţie eliptică şi delicată. Noaptea corridei (1976) reverberează o Spanie pitorească, patrie de elecţie a poetului, cu muntoase „spinări jupuite / de vânturi şi soare", reminiscenţe maure, toponime a căror simplă rostire induce atmosfera specifică. Cum s-a observat, volumul se resimte de contactul intim cu poezia lui Federico Garda Lorca. în genere, poemele lui B. din această etapă a creaţiei sunt structurate binar: după o primă secvenţă sumar descriptivă, urmează prelungirea ei ca un ecou (sau ca un contrapunct) în interioritatea eului liric: „Inima galbenă a lunii / arde pe vânturi şi lasă / vagi reverii de mă-tasă / cercului galben de astre /[...]/ Singură / Inima mea, / pendulând / între lună şi soare". A tradus, singur sau în colaborare, din Cervantes, Lope de Vega, Federico Garda Lorca, Miguel Hernăndez. Antologia de „folclor poetic contemporan" Pe-un picior de plai (1957) e lipsită de scrupulul fidelităţii şi autenticităţii.
SCRIERI: 1907, Bucureşti, 1957; Poarta soarelui, Bucureşti, 1964; Poeme, Bucureşti, 1965; Nord, Bucureşti, 1970; Pasărea de sunet, Bucureşti, 1975; Noaptea corridei, Bucureşti, 1976; ed. bilingvă (Noaptea corridei - The Night of the Corrida), tr. Mihaela Christi, Timişoara, 1997; Satul din pământ, Bucureşti, 1997. Traduceri: Federico Garda Lorca, Carte de poeme, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Victor Const. Bercescu), Nunta însângerată, în Garda Lorca, 4 piese de teatru, Bucureşti, 1958, Poeme -Poemas, ed. bilingvă, Bucureşti, 1968, Romancero ţigan şi alte poeme, pref. Vasile Nicolescu, Bucureşti, 1977; Lope de Vega, Mofturile Belissei şi Vitejiile Belissei, în Lope de Vega, Comedii, Bucureşti, 1962; Miguel Hernăndez, Poeme, pref. Andrei Ionescu, Bucureşti, 1968; Guillaume Apollinaire, [Versuri], în Guillaume Apollinaire, Scrieri alese, îngr. Virgil Teodorescu, pref. Vasile Nicolescu, Bucureşti, 1971; Miguel de Cervantes Saavedra, Asediul Numanciei, în Miguel de Cervantes Saavedra, Teatru, Bucureşti, 1971.
Repere bibliografice: Martin, Poeţi, I, 148-153; Al. Protopopescu, Teodor Balş, „Poarta soarelui", CRC, 1966,10; Dan Cristea, „Nord", RL, 1971,4; Valeriu Cristea, „Nord", CL, 1971,4; Piru, Poezia, I, 388-390; Alexiu, Ideografii, 151-152; Dimisianu, Opinii, 89-93; Felea, Aspecte, II, 137-141; Dicţ. scriit. rom., 1,160-161.	N.M.
BALTAG, Cezar (26.VII.1939, Mălineşti-Hotin - 26.V.1997, Bucureşti), poet, eseist şi traducător. Este fiul Margaretei
339 Dicţionarul general al literaturii române
Baltag
(n. Alexandrescu) şi al lui Porfirie Baltag, preot, frate cu criticul literar Nicolae Baltag şi soţ al poetei Ioana Bantaş. în 1944, familia se refugiază din Basarabia şi se stabileşte la Mereni, judeţul Vâlcea. B. urmează Liceul „Nicolae Bălcescu" (fost „I. C. Brătianu") de la Piteşti şi, din 1955, Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (secţia critică şi istorie literară), luându-şi licenţa în 1960. După trei ani de şomaj (din cauza „dosarului"), în 1963 e încadrat corector, apoi redactor la „Gazeta literară", unde este coleg cu Nichita Stănescu. între
1968	şi 1974, este redactor-şef adjunct la „Luceafărul"; din 1974, redactor, iar din 1990 până la moarte, redactor-şef la „Viaţa românească". în 1972, primeşte o bursă în SUA, prilej cu care, în aprilie 1973, îl vizitează la Chicago pe Mircea Eliade. întâlnirea cu istoricul religiilor o va considera „definitorie pentru cristalizarea demersurilor şi căutărilor [sale] intelectuale", fiind convins că „şi-a găsit cu adevărat «maestrul spiritual»". A debutat editorial în 1960, cu volumul de versuri Comuna de aur, în colecţia „Luceafărul" a Editurii pentru Literatură. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor (1966,1973,1985,1995), Premiul Academiei Române (1981) şi Premiul Naţional „Mihai Eminescu" pentru integrala operei poetice (Botoşani, 1993).
Primele două volume, Comuna de aur şi Vis planetar (1964) (repudiate mai târziu de autor, care va reţine foarte puţin din ele în culegerile retrospective), sunt marcate cvasiintegral de conjunctura politică din momentul apariţiei. Totuşi, fie şi distorsionat, ele lasă a se întrezări poezia care l-a consacrat pe B. în prezentarea cărţii Comuna de aur, Paul Georgescu prognoza un „poet al ideilor, [...] al meditaţiei filosofice", ilustrând „capacitatea alchimistului de a transpune conceptul în imagine poetică". S-ar mai putea adăuga înclinaţia către radiografia „dimineţii simţurilor", exaltare / exultare solară prin care „materia" e propulsată, modulată, în „azurul suplu" şi-n „căile stelare". Notabilă era şi setea de rostire: elan irepresibil de transferare în cuvânt a clocotului juvenil. „Cititorule, viaţa mea a trecut în cuvinte" — iată un vers aparent banal, care însă, la o lectură inversă, dinspre creaţia de maturitate spre începuturi, devine emblematic pentru întreaga evoluţie a liricii lui B. Răsfrângeri (1966) confirmă un poet care cu fiecare volum îşi va arăta o nouă faţetă a talentului, într-o îndelungată căutare de sine. Se impune acum, ca figură-cheie a imaginarului, metafora oglinzii / oglindirii, prelungire a poeticii barbiene („Din ceas, dedus..."), filtrare a senzorialului până la a-i conferi puritatea ideii. Răsfrântă în aventura existenţială a poetului (care e aventură a spiritului), lumea se esenţializează şi astfel se adevereşte, oglinda eului poetic „dizolvă" în ea chipul fenomenal şi-l transferă în numenal. Răsfrângerea înseamnă şi oglindire reciprocă a lucrurilor — mod de a induce rezonanţa universală şi euritmia. Jubilaţia ei apare însă contrapunctată de insistenta prezenţă a simbolului trecerii. Confesiunea lirică se drapează deocamdată într-o rostire aproape axiomatică, abstractă, ce răceşte fluidul vital şi impersonalizează experienţa care îi stă la bază: „Cel ce nu e a venit, / cel ce e s-a risipit, / eu însămânţez în lucruri / sufletul lui Heraclit". Lirismul abstract (suspectat chiar de preţiozitate şi artificiu) se prelungeşte şi se intensifică în Odihnă în ţipăt (1969), carte
saturată de interogaţii ontice şi de chestionări ale arheologiei Fiinţei, ale eului propriu şi ale devenirii-drum către moarte: „Şi rădăcinile rămân în nimic./ Şi ochiul cade strigând. / Ce vede, Doamne, un ochi ce cade / şi cât vede el / strigând, şi nemai-auzindu-se?" Nucleul ciclului îl formează poemele plecând de la basmul cel mai metafizic şi cel mai tragic al românilor, Tinereţe fără bătrâneţe. „Pattem-ul de basm" va reveni adesea în creaţia lui B., care explorează şi ca eseist depozitul de mituri, legende, descântece şi bocete. Componenta ermetică a cărţii apare astfel atenuată. Fără a îngheţa acest flux liric, Şah orb (1971) încearcă formule din vecinătatea poemului în proză şi a eseului liric, combinat cu evocarea autobiografică (interpretarea unor experienţe semnificative în ordinea formării poetice). Orientarea către ludic, amorsată în câteva poeme în versuri, explodează în volumul Madona din dud (1973) — revanşă aproape ostentativă pe care şi-o ia poetul ca replică la obiecţia de abstracţiune şi obscuritate: „Mă strigă umbra mereu:/ Cine iese-n locul meu?/ Azi o naştem pe Alcest, / testimonium luduş est / En, ten, tin, / o ce joc sublim!". Ciclul — pus pe muzică de Cornel Ţăranu — valorifică folclorul şi limba ţiganilor, ca şi pasionalitatea lor specifică. Limbajul argotic şi împestriţat cu idiotisme ţigăneşti, caracterul ritualic, incanta-toriu al versurilor fac din acest volum cea mai pitorească şi exotică scriere a lui B. în Unicorn în oglindă (1975), critica a
Baltag
Dicţionarul general al literaturii române 340
văzut o etapă în care poetul renunţă la pitoresc şi la muzicalitate şi esenţializează discursul liric, fără a abandona scheletul imageriei mitice. Acum se lasă mai bine percepută dimensiunea iniţiatică a poeziei. Două experienţe au stat la originea ei: întâlnirea cu Eliade şi dispariţia neaşteptată, prematură a fratelui poetului, în 1975. Pentru o vreme, lirismul îşi mai păstrează vocea impersonală, însă obsesia astralului, a albului (ca mărci ale unui spaţiu spiritual epurat de zgura mundană şi de rupturile existenţei empirice, şi congener, simbolul tutelar al unicornului) conferă, prin ele însele, o vibraţie înaltă poemelor. Dialog la mal (1985) este, dacă se poate spune aşa, cartea celei de-a doua consacrări a lui B., de data aceasta ca poet orfic. Apare consemnată aici o experienţă (iniţiatică) a „trecerii paradoxale", a „pragului", „malului", „uşilor" etc. dintre lumi: imanent-transcendent, temporal-atem-poral, profan-sacru. O combustie voltaică transsubstanţiază materia spre a o transporta în lumină — simbolul axial al volumului, ca şi al celor ulterioare. Poetul plonjează într-un lung „vis ontic", în care „obiectele sunt / O scară cu treptele ferme / o lume fără praf". Obsedanta temă a Timpului revine, însă aureolată de nobleţea traseului ezoteric, de al cărui instrument magic, cuvântul şi Cuvântul, poetul, ca şi eseistul, devine tot mai conştient. Odată cuvântul rostit, „Lumea poate începe". El este prima şi ultima treaptă a creaţiei / Creaţiei: „Iată, îţi dau un cuvânt / şi cu el îţi dau lumea/ şi nu-ţi cer nimic / numai să ţii minte Cuvântul". Rostirea poetică, spune şi eseistul, are o soartă vitregă în evul modern şi în cel postmodern, care tind către pierderea sensului. Dar tot ei îi revine misiunea de a-1 recupera şi reacredita, şi prin aceasta de a salva lumea (este ceea ce mărturiseşte B. răspunzând la întrebarea „De ce scrieţi?"). Rostirea poetică restituie sacrul şi-l conservă. Finalitatea soteriologică se conjugă în Euridice şi umbra (1988) şi în Chemarea numelui (1995) cu un aflux biografic (dispariţia prematură a soţiei poetului). Poezia de eteruri nelumeşti şi de metafore ale distanţării şi impersonalizării se individualizează în sensul cel mai propriu, fără a deveni în vreun fel anecdotică sau retorică, ci păstrându-şi altitudinea zborului. Elegii, bocete, ritualuri incantatorii ale trecerii, toate acestea filtrate prin drama personală, versurile din ultimele două volume alcătuiesc totodată o artă poetică: poezia ca mijloc al mântuirii. După ce a epurat lumea/existenţa de zgura materialităţii, poezia acestui mallarmean se autoclaustrează în „fiordul ei de lacrimi", ca „o lungă ezitare între sens/şi sunet", ca un joc de oglinzi paralele, luând „un chip al cuvântului/sau un chip de înger / sau amândouă la un loc". O suită de eseuri, apărute mai întâi în reviste, confirmă o dată mai mult identitatea lirică a lui B. drept imul dintre cei mai cultivaţi poeţi ai epocii. Eseurile dezbat teme capitale pentru înţelegerea operei sale: sacrul şi poezia, sau texte teoretice fundamentale referitoare la acestea, de la James Frazer, Rudolf Otto şi Lucian Blaga la Mircea Eliade, Martin Heidegger, Paul Ricoeur şi Sergiu Al-George. O temă reiterată este aceea a rigorii poetice faţă în faţă cu aleatoriul avangardiştilor. Câteva eseuri despre metaforă par începutul unei cercetări de anvergură. Preocupările traducătorului sunt convergente cu opera poetului şi eseistu-
lui. în condiţii potrivnice, a tradus şi publicat Istoria credinţelor şi ideilor religioase (I-III, 1981-1988), fundamentala sinteză a lui Mircea Eliade. A continuat cu Dicţionar al religiilor de Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu (1993) şi cu Nostalgia originilor de Mircea Eliade (1994).
Dacă în volumele anterioare (inclusiv în Madona din dud) tendinţa dominantă era una hermetică, demersul caracteristic acum [în volumul Euridice şi umbra] este unul orfic. Poezia speculativă (în toate sensurile) nu-l mai satisface pe autor. Cuvântul nu doar răsfrânge; el încearcă să întrupeze. Trecerea de la hermetism la orfism e trecerea de la iniţierea în ordinea lumii la încercarea de a o restabili, trecerea de la o hermeneutică a misterului la o soteriologie. Poetul nu mai iniţiază, ci speră să salveze. De fapt, el iniţiază acum într-o terapeutică a miracolului.
Mircea Martin
SCRIERI: Comuna de aur, pref. Paul Georgescu, Bucureşti, 1960; Vis planetar, Bucureşti, 1964; Răsfrângeri, Bucureşti, 1966; Monada, Bucureşti, 1968; Odihnă în ţipăt, Bucureşti, 1969; Şah orb, Bucureşti, 1971; Madona din dud, Bucureşti, 1973; Unicom în oglindă, Bucureşti, 1975; ed. (Unicom in the Looking Glass), tr. Stavros Deligiorgis, Iowa City (SUA), 1979; Poeme, Bucureşti, 1981; Dialog la mal, Bucureşti, 1985; Euridice şi umbra, Bucureşti, 1988; Eseuri, Galaţi, 1992; Chemarea numelui, Bucureşti, 1995; Ochii tăcerii, introd. Mircea Martin, Bucureşti, 1996; Paradoxul semnelor, Bucureşti, 1996; Chemarea numelui - Vappel du nom, ed. bilingvă, tr. Alain Păruit, Odile Serre, Ilie Constantin, Bucureşti-Paris, 1999. Traduceri: Stavros Deligiorgis, Arhitectura narativă în „Decameronul", Bucureşti, 1979; Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, I-III, Bucureşti, 1981-1988, Nostalgia originilor, Bucureşti, 1994; Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Dicţionar al religiilor, Bucureşti, 1993.
Repere bibliografice: Felea, Dialoguri, 263-264; Călinescu, Aspecte, 302-314; Simion, Orientări, 174-183; Martin, Poeţi, I, 212-222, II, 217-222; Regman, Cronicari, 193-203; Caraion, Duelul, 17-19; Raicu, Structuri, 317-322; Poantă, Modalităţi, 157-165; Pop, Poezia, 121-142; Andriescu, Relief, 51-57; Cristea, Un an, 150-153; Petroveanu, Traiectorii, 304-311; Cândroveanu, Alfabet, 26-41; Barbu, O ist., 271-276; Piru, Poezia, II, 137-146; Iorgulescu, Al doilea rond, 281-285; Laurenţiu, Eseuri, 30-43; Raicu, Critica, 39-43, 257-262; Alexiu, Ideografii, 69-73; Niţescu, Poeţi, 120-139; Simion, Scriitori, I, 211-215, III, 211-224; Iorgulescu, Scriitori, 29-32; Raicu, Practica scrisului, 330-333; Dorcescu, Embleme, 121-127; Grigurcu, Poeţi, 320-324; Alboiu, Un poet, 112-113; Ruja, Valori, 140-146; Tomuş, Mişcarea, 134-135; Steinhardt, Critică, 101-102; Carmen-Maria Roşea, Funcţia soteriologică a poeziei, RITL,
1986,1-3; Cristea, Fereastra, 173-178; Ştefănescu, Prim-plan, 270-278; Cistelecan, Poezie, 155-158; Nicolae Manolescu, „Elegie pentru floarea secerată", RL, 1988,50; Valeriu Cristea, „Lumeafără tine", RL, 1989,16; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 44-50; Tupan, Scenarii, 197-204; Mircea Martin, De la hermetism la orfism, RL, 1990,10; Cristea, A scrie, 156-159; Andreea Deciu, Dilemele lui Kir Grigorie, RL, 1993,14; Octavian Soviany, Eseurile lui Cezar Baltag, CNT, 1993,20; Mihai Gramatopol, Jocurile spiritului, CNT, 1993,23; Maria-Ana Tupan, De la hermeneutică la virtuozitatea... onomatopeii, VR, 1993,6-7; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 32-36; Constantin, Complicitatea, 138-143; Florin Mihăilescu, Ideograme de poet, ST, 1994, 4-5; Victoria Dimitriu, Cezar Baltag, „ Chemarea numelui", JL, 1995,21-24; Alex. Ştefănescu, Zăngănit de idei, RL, 1995,34; Dan Cristea, Melancoliile tăcerii şi ale cuvântului, LCF, 1996,
341 Dicţionarul general al literaturii române
Baltag
8; Alexandru Ruja, Jurnal de cărţi, 0,1997,1, 5; Cornel Ungureanu, Ochii tăcerii, 0,1997,6; Pop, Pagini, 84-88; Dicţ. analitic, 1,294-296, III, 198-201; Cistelecan, Top ten, 24-26; Mircea A. Diaconu, Cezar Baltag, Braşov, 2000; Dicţ. esenţial, 53-55; Grigurcu, Poezie, I, 72-83; Manolescu, Lista, l, 189-193; Popa, Ist. Ut., II, 427-429; Cristea-Enache, Concert, 22-25; Alex. Ştefănescu, Cezar Baltag, RL, 2002, 32; Ilie Constantin, Chemarea numelui, RL, 2003,47.	N.	M.
BALTAG, Nicolae (6.XII.1940,Dorohoi - 20.11.1975, Bucureşti), critic literar. Este fiul Margaretei (n. Alexandrescu) şi al lui Porfirie Baltag, preot; frate cu poetul Cezar Baltag. După studii liceale urmate la Piteşti, a absolvit, în 1966, Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, cu teza Concepţia despre poezie a lui Ion Barbu, publicată postum (1978) în volumul Polemos. între terminarea liceului şi admiterea la facultate a fost constrâns să exercite diverse profesii, inclusiv pe aceea de muncitor necalificat la fabrica „Iosif Rangheţ". A colaborat la revistele „Luceafărul", „Gazeta literară", „Contemporanul", „Argeş", „Radio-Teleşcoală", deţinând în „Scânteia tineretului" o rubrică permanentă intitulată „Cronica debuturilor". Dovedind un gust literar sigur, capabil să detecteze şi cele mai anemice filoane ale talentului, B. a reuşit în aceste articole (mare parte neadunate în volum) să ofere diagnostice corecte despre poeţi (pe atunci necunoscuţi), precum Gheorghe Istrate, Marin Mincu, Ion Drăgănoiu, Florica Mitroi, Titus Vâjeu, Marius Robescu, Dan Rotaru ş.a.
La scurt timp după moarte, în 1978, a apărut singurul său volum, Polemos, îngrijit de Gheorghe Istrate şi cu un Cuvânt înainte al lui Eugen Simion. Cele două studii de istorie literară cuprinse aici — despre ermetismul barbian şi despre momente polemice în literatura română — fac dovada unor calităţi mai puţin puse în valoare, şi anume: suflul amplu, capacitatea de a construi, de a se mişca dezinvolt nu doar în spaţiul restrâns al unei cronici, ci şi în lucrări de mai mare anvergură. Scriind cu precădere despre congeneri (Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu), B. nu a ezitat să-şi dea verdictul asupra operelor unor scriitori de mult intraţi în conştiinţa publică: G. Călinescu, Camil Petrescu, Emil Botta, M. R. Paraschivescu, Zaharia Stancu, vădind pretutindeni „nobleţea spiritului, voinţă de a ridica totul la măsura esteticului, un lirism concentrat, stăpânit în fraze articulate, cu oarecare nimb emblematic" (Eugen Simion).
SCRIERI: Polemos, îngr. Gheorghe Istrate, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1978.
Repere bibliografice: Piru, Debuturi, 62-65; Grigurcu, între critici, 354-359; Sângeorzan, Anotimpurile, 190-192; Dicţ. scriit. rom., I, 163-164.	D.Gr.
BALTAG, Radu (pseudonim al lui Rudolf Bernhardt; 1885-1938, Paris), prozator. Tatăl său, originar din Transilvania, era portar de noapte la un hotel din Bucureşti. B. îi are prieteni apropiaţi, la începuturile lui literare, pe Vasile Demetrius, Tudor Arghezi şi N. D. Cocea. Pseudonimul este ales de Gala Galaction în 1906, când tânărul îi este prezentat de
V. Demetrius. Debutează ca prozator în 1907, în revista „Literatură şi artă română", şi continuă să publice schiţe şi nuvele în „Convorbiri critice" (unde se bucură de preţuirea lui M. Dragomirescu), „Revista idealistă" ş.a. La cotidianul naţio-nal-liberal „Prezentul", care începuse să apară din martie 1905, este redactor şi secretar de redacţie. Aproape toate textele în proză ce i-au apărut în reviste simt cuprinse în volumul Feciorul şi alte nuvele (1910). De asemenea, B. traduce Carmen de Prosper Merimee (1908), Moş Goriot de Balzac (1909) şi Război şi pace de Lev Tolstoi (1911).
în 1910, imediat după ce se căsătoreşte, pleacă definitiv din ţară şi se stabileşte la Paris. Publică în reviste pariziene, semnând Claude-Rodolphe Bernhaut şi Adrien Le Corbeau. în revistele româneşti la care este corespondent semnează Adrian Corbul, mai rar A.C., C.R.B., Rudy, Rudolf. Aici publică mai multe articole, nu numai literare, menite să evoce atmosfera culturală şi politică a Franţei. Este destul de preţuit de cititorii din Ardeal, pentru care trimite corespondenţe la „Luceafărul", „Tribuna", „Societatea de mâine", „Românul", „Tribuna poporului", „Patria", „Cosinzeana" ş.a. Intrat funcţionar în serviciul de expediţie al editurii pariziene Fasquelle, B. îşi va duce traiul de pe o zi pe alta. Printre prietenii apropiaţi aflaţi la Paris, se numără, multă vreme, V. Eftimiu şi E. Lovinescu, iar
O.	Goga, Sever Bocu şi Sextil Puşcariu vor străbate adesea metropola graţie bunei îndrumări a lui B. Şlefuindu-şi stilul în contactele cu personalităţi ale culturii franceze (Anatole France, Octave Mirbeau, Edmond şi Jean Rostand), publică, la Editura Fasquelle, sub pseudonimul Adrien Le Corbeau, două romane care îi aduc un succes de stimă, intrând în discuţie cu ocazia decernării premiului Goncourt: Le Gigantesque. Roman d'un arbre (1922) şi L'Heure finale (Meditations) (1924). Câţiva critici îl consideră chiar un stilist strălucit. A murit bolnav şi sărac, aşa cum fusese întotdeauna, fiind înmormântat în cimitirul din Passy.
în volumul Feciorul şi alte nuvele, închegat stilistic, dar inegal ca valoare, mai evidente sunt atracţia pentru atmosferă şi simpatia aproape sămănătoristă faţă de năpăstuiţii sorţii. Lumea imaginată în nuvele este, totuşi, în esenţa ei, citadină. Teza oraşului nimicitor de vieţi este insuficientă, precară, scrierile lui B., întemeindu-se cel mai adesea pe opoziţia dintre favorizaţi şi defavorizaţi. Deşi frământările interioare sunt urmărite cu destulă pricepere în mai toate scrierile, analiza rămâne, totuşi, stângace, iar pasajele descriptive, cu tentă prea pronunţat poetică, se află într-o oarecare discrepanţă cu fluxul epic. într-o tehnică adecvată genului scurt, intrarea în naraţie se face abrupt, faptele se succed cronologic, iar relatarea (adesea confesiune) se încheie odată cu stingerea conflictului urmărit. în schiţa Pe scară şi în nuvela Din pricina dragostei, patima ajunsă la paroxism şi teama de demascare constituie cauze ale unor crime. Personajul Barbu Ogriziş din nuvela în urma banchetului, cuprins de o ură nestăpânită, îl pândeşte fără încetare pe vărul său înstărit, până când, umilit de mărinimia acestuia, se sinucide. Obsesia inculcată personajelor pare să alimenteze abundent inspiraţia lui B. Nuvela cea mai bine structurată este, poate, Sfârşitul dascălului Pavel, în care dascălul
Baltazar
Dicţionarul general al literaturii române 342
unei biserici de oraş, un om altminteri destul de onest, se simte ispitit să o prade în toiul nopţii. Totul se relevă aici la nivelul sugestiei, care orientează aproape toate imaginile. Atmosfera, susţinută de hiperbolă, misterul sublimat în jocul percepţiilor şi tribulaţiile născute din teama abia stăpânită a dascălului permit trecerea într-un fantastic apropiat de cel din nuvelele lui I. L. Caragiale. Ieşirea din mister se face însă discursiv, prin explicaţie logică. Priceput creator de atmosferă în registrul ficţional, B. îşi încearcă măiestria şi în evocarea atmosferei culturale a Parisului. Mai pătruns acum, poate, de rostul artei, el caută din ce în ce mai atent „adevărul etern, ideea, sentimentul profund uman".
SCRIERI: Feciorul şi alte nuvele, Bucureşti, 1910; Le Gigantesque. Roman d'un arbre, Paris, 1922; L'Heure finale (Meditations), Paris, 1924. Traduceri: Prosper Merimee, Carmen, Bucureşti, 1908; Balzac, Moş Goriot, Bucureşti, 1909; Lev Tolstoi, Război şi pace, I-II, Arad, 1911.
Repere bibliografice: Chendi, Schiţe, 170-172; Eftimiu, Portrete, 319-325,331; Gala Galaction, Jurnal, I, Bucureşti, 1973,531, passim; E. Lovinescu, Memorii, Bucureşti, 1976,100-101; Mirodan, Dicţionar, I, 380-382.	'	V.P.S.
BALTAZAR, Camil (pseudonim al lui Leibu Goldstein; 25.VIII.1902, Mera, j. Vrancea — 27.IN1977, Bucureşti), poet, publicist, memorialist şi traducător. Este fiul chiristigiului Herman Fischer Goldstein. Absolvent a patru clase de liceu în particular, probabil la Brăila şi Focşani, B. prestează diferite meserii pentru a-şi câştiga existenţa. Gazetăria îi oferă şansa de a-şi descoperi adevărata vocaţie. Debutează în 1921, la „Sburătorul", în a cărui redacţie va lucra un timp. împreună cu Petru Comarnescu scoate în octombrie 1928 revista „Tiparniţa literară", pe care în scurt timp o conduce singur, până în 1931. Va fi, de asemenea, secretar de redacţie sau redactor la mai multe periodice: „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice", suplimentul „Vremea literară" (1929-1930) al gazetei „Vremea", „România literară" (1932-1934), „Călăuza artelor", „Albina", „Reporter". Colaborează la „Rampa", „Flacăra", „Revista română", „Adevărul literar şi artistic", „Mişcarea literară", „Capricorn", „Familia", „Revista Fundaţiilor Regale", „Tribuna", „Luceafărul", „Viaţa românească" ş.a. Mai semnează cu pseudonimele C. Balt., Bal, B. Camil, Lacremony, Luca Luminiţă, Luca G. Luminiţă. A fost membru al Societăţii Scriitorilor Români, calitate ce i-a fost retrasă în 1940 din motive rasiale. După 1944 a funcţionat ca inspector general în Ministerul Artelor şi, din 1952, responsabil al Serviciului de Presă şi Propagandă din Ministerul Industriei Alimentare. în anii '60 era redactor la „Gazeta literară".
In 1923 lui B. îi apare prima carte de versuri, intitulată Vecernii. Atmosfera imaginată este aceea a unui târg prăfuit şi deprimant, cu bolnavi de ftizie, a căror suferinţă se află, de cele mai multe ori, în vecinătatea morţii. Oraşul este „o fată bolnavă în agonie", casele par „femei tăcute", poetul se închipuie într-un sanatoriu, unde moartea face parte din cotidian. Thanatos nu înspăimântă, ci izbăveşte de osânda suferinţei, prezenţa iubitei dispărute dăinuie, totul fiind transpus într-un
. - V*"î
;■ m...
smtmm
filigran de culoare şi sunet, în care nota simbolistă domină. Dimineaţa are aparenţa unei picturi „cu tonuri fragede şi crude", soarele transformă amintirile în „bănuţi strălucitori", parcă aşezaţi pe ochii fetei. Sunetele flaşnetei ritmează orchestraţia monotonă a târgului, iar liniştea nopţii se risipeşte în tânguirea clavirului. Imagini de o intensă candoare sugerează prezenţa diafană, imaterială a iubirii frânte demult: „Apa ochilor tăi s-a revărsat, albastră, în casă;/ tot ce-am simţit după aceea a fost numai lumină şi mătasă". Ceea ce s-ar fi vrut însă expresia unor trăiri profunde, hrănite de suferinţă şi dezolare, alunecă adesea în pastişă sau afectare, într-un retorism minat de numeroase stângăcii. Placheta de versuri Flaute de mătase, apărută tot în 1923, se înscrie în alt registru tematic, acela al iubirii pure, realizat însă prin exploatarea aceleiaşi recuzite simboliste. Ca într-o taină desprinsă de timp, pătrunsă doar de vise, decorul cu „îngeri" ai serii şi „melodii albe", în care „liniştea e de mătase brumată", şi evocarea iubitei moarte simbolizează suavitatea, evanescenţa trăirii. Intr-o viziune originală, uşor hiperbolizată metaforic, este figurată făptura celei care nu mai este: „Vine încet şi lin/ trupul tău: ninsoare", „Ţi-a rămas un fulg de nea necules / pe potecile gurii", „Sufletul tău, fluier de mătase". Aglomerarea jocurilor de lumină şi de culoare, nu o dată forţate, micşorează autenticitatea acestui cântec nostalgic al iubirii. Aceleiaşi
343 Dicţionarul general al literaturii române
Balţan
imagistici i se subsumează în placheta Reculegeri în nemurirea ta (1925) un discurs poetic eliberat de stângăcii, de unele preţiozităţi şi excese, ceea ce l-a făcut pe E. Lovinescu să-şi exprime fără rezerve aprecierea. Odată cu Biblice (1926) şi Strigări trupeşti lângă glezne (1926), din poezia erotică a lui B. dispar elementele diafane. Inflexiunile „blânde" fac loc unei expresivităţi care se vrea de tip arghezian, ca în Flori de mucigai Ebreea, Miryam, Ruth, Esthera, Sulamita, Tamar, Noemi sunt câteva dintre personajele ciclului sugestiv intitulat Biblice. Schimbarea de ton este evidentă: „Neagră simt şi pulpa mea de smoală, / şoldul, cald caval şi umerii lăute;/ m-aş da ţie toată goală, / fericită în simţirea coapselor durute." în volumul întoarcerea poetului la uneltele sale (1934), B. fie mimează dezinteresul faţă de inefabilul poeziei simboliste, fie chiar alunecă în prozaism: „Mă bântuie trepidaţia cotidiană", „Adun material de la colaboratori / Pentru «România literară», / Mai scriu un cursiv de circumstanţă" etc. Notaţiile de fals jurnal care acaparaseră interesul poetului păreau să se estompeze în Tărâm transcendent (1939), însă B. nu mai are forţa de a crea imagini originale şi recurge la clişee, la alăturări nefericite de vocabule: „mizeria cotidiană, suava mea brâncă", „dureroasa mea tribulaţie", „ineluctabila mea tristeţe", „gâl-gâitoare [...] vie", „să-mi redea elevaţia" etc. Acela în care mulţi critici literari vedeau o speranţă a poeziei vremii va scrie după 1947 versificări de circumstanţă închinate „clasei muncitoare" şi noii puteri politice ori îşi va reedita în antologii versurile din creaţia anterioară. Rămân documente pentru istoria literară volumele de amintiri Scriitor şi om (1946), Contemporan cu ei (1962), Evocări şi dialoguri literare (1974). Ca traducător, B. a desfăşurat o impresionantă activitate, ce dăinuie în timp prin reeditări (un exemplu este Vrăjitorul din Oz de F. L. Baum).
SCRIERI: Vecernii, Craiova, 1923; Flaute de mătase, Brăila, 1923; Reculegeri în nemurirea ta, Bucureşti, 1925; Biblice, Bucureşti, 1926; Strigări trupeşti lângă glezne, Bucureşti, 1926; Cina cea de taină, Bucureşti, 1929; Poeme vechi şi noi, Bucureşti, 1931; întoarcerea poetului la uneltele sale, Bucureşti, 1934; Tărâm transcendent, Bucureşti, 1939; Magda Isanos, poeta luptătoare, Bucureşti, [1946]; Scriitor şi om, Bucureşti, 1946; Poeme de zodie nouă, Bucureşti, 1947; Nespus mi-i dragă fiinţa omenească, Bucureşti, 1956; Versuri, Bucureşti, 1957; Contemporan cu ei, Bucureşti, 1962; Austria, Bucureşti, 1963; Soare pe zăpezi, Bucureşti, 1965; Soare pe culmi, pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1972; Violoncel solar, Bucureşti, 1972; Glorie iubirii, Bucureşti, 1973; Evocări şi dialoguri literare, Bucureşti, 1974; Ghirlanda iubirii, Bucureşti, 1975; Nobleţea plaiului natal, Bucureşti, 1976. Traduceri: Antologia prozatorilor ruşi contemporani, Bucureşti, [1930]; Th. Mann, Moartea la Veneţia, Bucureşti, 1930, Pătimirile şi măreţia maeştrilor, Bucureşti, 1946 (în colaborare cu Iozefina Baltazar); Jacob Wassermann, Cazul Maurizius, I-II, Bucureşti, 1930; Selma Lagerlof, Jerusalem, Bucureşti, [1931]; Ludwig Renn, Măcelul, Bucureşti, [1931]; Franz Werfel, Cazul judecătorului Sebastian, Bucureşti, [1931]; Else Jerusalem, Felinarul roşu. Cărăbuşul sfânt, I—II, Bucureşti, [1934]; D. H. Lawrence, Fii şi amanţi, Bucureşti, [1935]; H. Mann, Ura, Bucureşti, [1935], Vânătoarea dragostei, Bucureşti, 1935 (în colaborare cu Isaiia Răcăciuni); Alia Rachmanova, Fabrica de oameni noi, Bucureşti, [1936]; Pearl S. Buck, Mama, Bucureşti, [1937], Ultima datorie, Bucureşti, 1944; F. L. Baum,
Vrăjitorul din Oz, Bucureşti, 1940 (în colaborare cu Jozefina Baltazar); Fannie Hurst, în marginea vieţii, Bucureşti, 1940; E. M. Remarque, Iubeşte pe aproapele tău, Bucureşti, 1945; John Knittel, Via Mala, Bucureşti, 1946, Therese Etienne, Bucureşti, [1947]; Bemard Shaw, Cezar şi Cleopatra, Bucureşti, 1948 (în colaborare cu Mary Lăzărescu); Octave Aubry, Maria Walewska, Bucureşti, [f.a.]; V. Grossmann, Stepan Colciughin, I—III, Bucureşti, 1949-1950 (în colaborare cu Ştefania Brătulescu); A. Iacobson, O noapte hotărâtoare, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Victor Botvinic); Evgheni Permjak, Ultimele îngheţuri, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Lidia Bimbulov); Christa Wolf, Cerul dragostei, Bucureşti, 1965; Wolf Schneider, Omniprezentul Babilon, pref. Em. Condurachi, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Iozefina Baltazar).
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, II, 123-126, 161-163, 209-213, IV, 23-26, VII, 18-27, XI, 425-429; Sadoveanu, Cărţi, I, 255-257; Constantinescu, Scrieri, 1,162-172; Sebastian, Jurnal, 199-201; Lovinescu, Scrieri, IV, 657-663; Streinu, Pagini, II, 94-104; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 753-756; Scrisori către Camil Baltazar, Bucureşti, 1965; Crohmălniceanu, Literatura, II, 345-354; Piru, Ist. Ut., 345-346; Mirodan, Dicţionar, I, 90-98; Lovinescu, Unde scurte, I, 506-510; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 47-51,165-167; Negoiţescu, Ist. Ut., 1,310-312; Lovinescu, Sburătorul, I-VI, passim; Ierunca, Dimpotrivă, 189-193; Camil Baltazar, DCS, 45-46; Dicţ. esenţial, 55-57; Dicţ. analitic, IV, 352-354.	O.l.
BALŢAN, Iosif (25.XII.1923, Chişinău - 18.IX.1975, Chişinău), poet şi eseist. Absolvent al Cursurilor Superioare de Literatură (1956) şi al Institutului de Literatură „Maxim Gorki" (1958) de la Moscova, a fost redactor-şef adjunct al revistei „Nistru" şi al săptămânalului „Cultura Moldovei".
Debutează editorial cu placheta de versuri La straja vieţii (1949). Până în 1974, îi apar alte numeroase volume, precum Din iureşul anilor (1959), Patru sute de privighetori (1963), De vorbă cu dragostea (1965), Nopţi de veghe (1971) ş.a. Lirica lui B. este una care răspunde conjuncturii istorice, dominată de un retorism calculat şi de şabloane ideologice care susţin un soi de exaltare continuă, o atmosferă festivistă. Eseurile, adunate în volumele Zile şi drumuri (1961) şi Sălăşluinţele frumosului (1975), se referă la literatura europeană care nu prejudicia imaginea lumii comuniste, altfel spus, de coloratură prosovietică. A tradus din H. Fast, Walter Scott, Th. Dreiser, R. Kipling ş.a.
SCRIERI: La straja vieţii, Chişinău, 1949; Poezii, Chişinău, 1952; Din iureşul anilor, Chişinău, 1959; Zile şi drumuri, Chişinău, 1961; Patru sute de privighetori, Chişinău, 1963; De vorbă cu dragostea, Chişinău, 1965; Versuri, Chişinău, 1970; Nopţi de veghe, Chişinău, 1971; Feţele clipei, Chişinău, 1973; Cireşar, Chişinău, 1974; Sălăşluinţele frumosului, Chişinău, 1975; Lirică, pref. H. Corbu, Chişinău, 1980; Suprema dragoste, Chişinău, 1987. Traduceri: H. Fast, Ultima graniţă, Chişinău, 1959; Th. Dreiser, Tragedie americană, I—II, Chişinău, 1956; W. Scott, Aivengo, Chişinău, 1957; R. Kipling, Maugli, Chişinău, 1959; V. Sobko, Stadionul, Chişinău, 1961; Seton Thompson, Rolf şi Cuoneb, Chişinău, 1961; R. Rolland, Viaţa lui Tolstoi, Chişinău, 1966; N. Asaev, Strofe alese, Chişinău, 1970; V. Bronevski, Poezii şi poeme, Chişinău, 1971;
V.	Ketlinskaia, Bărbăţie, Chişinău, 1972.
Repere bibliografice: I. Ciocanu, Dialog continuu, Chişinău, 1977, 141-147; Alexandru Cosmescu, Ctitori de lumină, Chişinău, 1986, 27-31; I. C. Ciobanu, Modelări artistice, Chişinău, 1986, 128-162;
Banatul
Dicţionarul general al literaturii române 344
I. C. Ciobanu, losif Balţan, omul şi scriitorul, LA, 1993, 26 decembrie; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 189-190.	E.B.
BANATUL, revistă apărută, la Lugoj, săptămânal, între 2 iulie şi 11 decembrie 1905, având subtitlul „Foaie pentru poporul român". Director şi redactor este Valeriu Branişte. Revista este importantă în epocă deoarece continuă programul altei publicaţii culturale bănăţene, la care Valeriu Branişte fusese redactor responsabil, „Foaia de duminecă" (1894-1897), (supliment al ziarului „Dreptatea"), având un mai accentuat profil literar. Programul este tot unul cultural-educativ, cu scopul de „a răspândi lumina minţei şi căldura inimei", prin „învăţături şi sfaturi, pentru ca poporul nostru să aibă ce ceti şi anume să aibă lucruri bune şi folositoare". Sumarul revistei confirmă acest program, în paginile ei republicându-se literatura marilor scriitori români, de la Vasile Alecsandri, la St. O. losif şi George Coşbuc. Sunt reproduse, de asemenea, multe materiale folclorice, îndeosebi din aria Banatului şi Transilvaniei, din colecţia Jarmk-Bârseanu, dar şi din alte zone (balada Toma Alimoş, balada Mioriţa în varianta lui Alecsandri, basme de Petre Ispirescu). Suita Povestea neamului, nesemnată, face cunoscută cititorilor, într-o formă epică accesibilă, istoria românilor şi a figurilor ei celor mai de seamă. Revista se mai ocupă şi de educaţia practică, de informaţia economică, de ştirile culturale la ordinea zilei, căutând să-şi cultive cititorii în cele mai variate domenii.	M. F.
BANATUL, revistă apărută lunar la Timişoara, între ianuarie 1926 şi ianuarie 1930, subtitlul fiind „Revistă ilustrată, literară, artistică, socială". Director era C. Lahovary, editor-proprietar: Sim. S. Moldovan, redactor Grigore Ion. Revista are un comitet director onorific: Valeriu Branişte, Tiberiu Brediceanu, Sabin Drăgoi, consulii Franţei, Austriei şi Germaniei, din Timişoara, în 1927 şi 1928, director devine Aron Cotruş; între 1928 şi 1930, comitetul director este condus de Sever Bocu. Din 1927 îşi modifică subtitlul în „Revista culturală". Revista şi-a luat ca model publicaţia „Cultura" din Cluj, atât în privinţa alegerii în comitetul director a unor consuli străini, cât şi prin publicarea de articole, studii, literatură originală în limbile germană şi maghiară, pentru a reflecta complexitatea culturii din Banat, profilul ei plurietnic: „...vrem să zugrăvim fizionomia ciudată şi barocă [...] a unui colţ de ţară unde se ciocnesc atâtea soiuri şi se împletesc atâtea culturi" (1/1926). Ideea îi aparţine lui Lucian Blaga, care semnează, în primul număr, studiul Barocul etnografiei româneşti. Studiile şi articolele publicate de revistă urmăresc tocmai abordarea adecvată a culturii bănăţene, cu accent pe specificul românesc în contextul acestei interculturalităţi. Astfel, E. Lovinescu publică Tradiţionalismul, Lucian Blaga — Teatrul de vest, Filaret Barbu — Renaşterea folclorului, Sabin V. Drăgoi — Crăciunul la noi. Se tipăresc studii de istorie şi de filosofie a istoriei (semnate de Sever Bocu, P. Ciobanu, Fr. Blaskovics), de istoria artei (V. Bârlea, Ioachim Miloia), de muzicologie etc. Literatura originală este ilustrată mai ales prin poezii semnate de Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Aron Cotruş.
Proza este reprezentată de scriitori bănăţeni (dintre care se detaşează Mihail Gaşpar). Revista promovează traducerile din literatura română, remarcându-se versiunile în germană ale lui Franyo Zoltăn (din Ion Pillat, Ion Minulescu, Nichifor Crainic). Profilul periodicului este completat de recenziile şi cronicile literare, politice şi economice. Neutră în primii ani din punct de vedere politic, publicaţia evoluează, sub direcţia lui Aron Cotruş, spre o atitudine politică cu accente naţionaliste, mai ales privitoare la situaţia românilor din afara graniţelor ţării (numărul din
1930	este dedicat în întregime Congresului românilor din Iugoslavia, ţinut la Timişoara în iunie 1930).	M.F.
BANATUL, revistă culturală apărută la Timişoara în 1994. Redactor: Adrian Dinu Rachieru. Publicaţia reia programul revistei „Banatul" din 1926-1930, în sensul promovării tradiţiei culturale şi publicistice locale, dincolo, însă, de un provincialism îngust, tradiţie căreia caută să-i păstreze specificul. în acest sens, sunt publicate cele mai importante studii despre Banat şi mentalitatea bănăţeană apărute între cele două războaie mondiale în presa vremii, în special în revista omonimă: Lucian Blaga, Barocul etnografiei româneşti, G. Călinescu, Opinii fugare şi libere despre Banat sau Ţară, Camil Petrescu, Bocşa Montană. Semnează articole şi literatură originală Olga Neagu, Aurel Gh. Ardeleanu, Eugen Jurca, Vasile Barbu, Gh. I. Tohă-neanu, Dumitru Vlăduţ ş.a. Revista este compartimentată pe rubrici: „Cronica literară", „Viaţa literară", „Tradiţii", „Muzică", „Dicţionar", remarcându-se rubrica „Românii de pretutindeni", care promovează literatura şi cultura românilor din Banatul sârbesc, Basarabia şi Bucovina (se publică mai ales poezie), precum şi rubrica „Universalia", în care se înregistrează ecouri cultural-artistice româneşti peste hotare. M. F.
BANATUL LITERAR, revistă lunară care a apărut în mai multe etape, mai întâi la Timişoara, din septembrie 1934 până în iunie 1935, schimbându-şi apoi locul de apariţie şi trecând pe la Lugoj, Craiova, Bucureşti, Caransebeş, Craiova; îşi încetează apariţia în septembrie 1938. Deseori va fi editată trimestrial, cu numere compactate, din cauza frecventei schimbări de tipografie. Din 1935, subtitlul devine „Revistă literară". Director era Lucian Costin, redactori — Gh. Lica-Olt şi Grigore Bugarin. Revista are ecou în epocă datorită orientării ei, spiritul director fiind Lucian Costin, care s-a înscris în curentul tradiţionalist de sorginte „gândiristă", în ultimii ani aderând deschis la principiile „Gândirii". Se continuă şi se împlinesc mai vechile orientări ale presei culturale bănăţene, promovând păstrarea şi reînvierea valorilor spirituale şi artistice populare într-o revigorată expresie literară (L. Costin, Probleme de estetică în poezie şi Estetica constructivismului în limbă, Aurel E. Peteanu, Natura şi poezia). Consecventă acestui program, revista se îndreaptă, cu precădere, spre studiile de folcloristică, semnate tot de L. Costin (Geneza baladei bănăţene, Estetica artei populare, Novăceştii în balada bănăţeană). Sunt publicate bogate materiale folclorice (colecţia de balade a lui Gheorghe Cătană, colecţia de basme, povestiri şi snoave a lui Lucian Costin). Cât priveşte
345 Dicţionarul general al literaturii române
literatura propriu-zisă, sunt promovaţi mai ales tineri scriitori bănăţeni, în măsura în care aceştia îi ilustrează programul estetic (Constantin Miu-Lerca, Mia Cema, Grigore Bugarin, Gheorghe Atanasiu, Gheorghe Cătană, V. Flueraş). Mai colaborează cu versuri E. Camilar, N. Crainic, Al. Iacobescu, E. Ar. Zaharia ş.a. O rubrică specială, „Din viaţa scriitorilor", prezintă şi popularizează scriitori importanţi din restul ţării (M. Sadoveanu, O. Goga, L. Rebreanu ş.a»). O sumă de traduceri din literatura universală (Petrarca, Goethe, Rilke) apar însoţite de prezentări. Fiecare număr are cronici şi recenzii, precum şi informări privind conferinţele literare, activitatea cenaclurilor literare, expoziţiile de artă şi evenimentele culturale din Timişoara.	M. F.
BANCIU, Axente (10.VIII.1875, Sălişte, j. Sibiu - 13.VIII.1959, Sibiu), publicist. După studii liceale la Sibiu şi Braşov, a urmat literele la Budapesta, fiind, din 1898, profesor de limba şi literatura română şi de limba maghiară la gimnaziul român din Braşov. în 1916, în timpul refugiului, va funcţiona ca profesor la Liceul „Codreanu" din Bârlad, apoi la licee din Chişinău, revenind în 1918 la Braşov. Este cooptat membru în Marele Sfat al Ţării. A fost membru de onoare al Sindicatului Presei Române din Transilvania, iar între anii 1926 şi 1928, preşedintele despărţământului Braşov al Astrei, când s-a aflat printre iniţiatorii înfiinţării Bibliotecii „Dr. Alexandru Bogdan", devenită Biblioteca Municipală Braşov. în 1948 a fost ales membru al Academiei Române. A editat, între anii 1929 şi 1938, „Ţara Bârsei", revistă de cultură, şi a colaborat şi la „Transilvania", „Gazeta Transilvaniei", „Societatea de mâine", „Familia", „Tribuna" (Arad), „Dreptatea" (Braşov), „Românul" (Arad), „Gând românesc". A semnat şi cu pseudonimele S. Tamba şi N. Hurlup.
Două sunt în principal laturile scrisului lui B.: evocarea unor luptători pentru drepturile românilor transilvăneni — de la unii celebri, ca G. Bariţiu, G. Bogdan-Duică, V. Goldiş şi Al. Bogdan până la ţărani modeşti, ca Nicolae Oprea - şi cultivarea limbii în cadrul rubricii „Din dicţionarul greşelilor noastre de limbă şi ortografie", apărută în revista „Societatea de mâine". Portretele şi evocările au apărut în volumul Morţii vii (1938), nota comună surprinsă şi reliefată de B. în definirea celor despre care scrie fiind dârzenia în apărarea limbii, a tradiţiilor şi credinţei românilor. Cel mai amplu portret, o micromonografie, este conţinut de volumul Dr. Alexandru Bogdan (1926), consacrat unui strălucit intelectual transilvănean. în Dispreţuiţii „ciobani valahi" (1944), este evocat curajosul ţăran Nicolae Oprea, care, în timpul a trei călătorii întreprinse la Viena, a apărat, cum s-a priceput, ortodoxia în faţa oficialilor habsburgici. în descendenţa demersului lui Titu Maiorescu din Limba română în jurnalele din Austria, B., în Cum vorbim şi cum ar trebui să vorbim româneşte (Ardelenisme şi alte -isme) (1913), pune în discuţie numeroase cuvinte şi expresii nemţeşti şi ungureşti improprii limbii române, semnalând multe anomalii în fonetică, morfologie şi sintaxă, lexicologie şi locuţiuni.
Banciu
SCRIERI: Cum vorbim şi cum ar trebui să vorbim româneşte (Ardelenisme şi alte -isme), Braşov, 1913; Dr. Alexandru Bogdan, Braşov, 1926; Morţii vii, Braşov, 1938; Iluzie şi realitate, Braşov, 1940; Doctorul Nicolae Comşa, Braşov, 1944; Studenţii academici din Cluj de acum un veac, Sibiu, 1944; Dispreţuiţii „ciobani valahi", Sibiu, 1944.
Repere bibliografice: Cărturari braşoveni, 25-26.	I.D.
BANCIU, Paul Eugen (30.XI.1943, Botoşani), prozator. Este fiul Elenei (n. Bălan) şi al lui Paul Banciu, jurist. B. face studii liceale la Hunedoara şi este absolvent al Facultăţii de Desen a Universităţii din Timişoara (1964) şi al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Cluj (1974). Lucrează ca redactor la ziarul „Unirea" din Alba Iulia şi la revista „Orizont", iar din 1992 este director al Bibliotecii Judeţene Timiş. Debutează cu o schiţă în „Orizont", în 1972. Colaborează la „Contemporanul", „Luceafărul", „Orizont", „Tribuna". Scrie scenarii de film şi cronici radiofonice.
Romanul Casa Ursei Mari (1978; Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor) înfăţişează întâlnirea, văzută ca formă de adaptare, şi nu ca rezistenţă (cum remarca la apariţia cărţii Nicolae Manolescu), dintre comunitatea patriarhală a tăietorilor de lemne şi lumea dinamică a constructorilor de hidrocentrale. într-un timp mitic ce interferează cu cel cotidian, pe fundalul grupurilor constituite, evoluează un cuplu interesant nu atât psihologic, cât prin virtuţi reprezentative: Femeia întruchipează stabilitatea, Bărbatul — imboldul schimbării. Tot o comunitate închisă, autarhică este prezentă şi în Reciful (1979), construcţie epică sofisticată, montaj de fişe existenţiale, oglindind în însăşi structura sa lumea ca labirint, ipostaziată în cetatea Bumei. în Sărbătorile (1981; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara), autorul revine în spaţiul privilegiat al
Brandrabur
Dicţionarul general al literaturii române 346
muntelui, la Ciulpău, pentru a înfăţişa existenţa aflată sub semnul transhumanţei şi al datinilor: fondul ancestral este topit într-o poveste de început de secol XX, în care lumea oierilor încearcă să reziste invaziei modernităţii. Romanul parabolic Zigguratul (1982; Premiul Uniunii Scriitorilor) reflectă într-o structură terasată etapele iniţierii unui tânăr gazetar din Buma care descoperă, dincolo de faptul divers, realitatea semnificativă: simbolicul prevalează, iar epicul, diluat uneori de divagaţii teoretice, include tensiunea mitică. Roman cu tentă eseistică despre condiţia socială şi morală a scriitorului, Muflonul (I-II, 1986-1989) atinge, fără o suficientă dezvoltare epică, problematica raporturilor de putere dintre autor şi personaje, precum şi a determinărilor reciproce dintre viaţă şi literatură. Casa de pânză (1995) întrupează din unghi personal o temă specifică epocii postdecembriste: parcursul iniţiatic al personajelor vizează regăsirea identităţii pierdute în contactul pervertitor cu puterea sau în exil, iar experienţa individuală capătă semnificaţii de orizont existenţial. Lumea Burnei reapare în Demonul discret (1996), dar de data aceasta personajele evadează din spaţiul lor consacrat: naratorul Matei se află acum într-un turn de observaţie dintr-un oraş străin, de unde scrutează lumea cu o lunetă. Ca şi în romanele mai vechi, B. plasează criza individuală a omului modern, incapabil să-şi depăşească statutul de demon mărunt, pe fundalul crizei colective a lumii crepusculare postbelice, aflată în pierdere de identitate şi tradiţii. în Noaptea strigoilor (Martorul) (1996), cadrul este al unui oraş de provincie în care participanţii la un simpozion de istorie se trezesc izolaţi din pricina viscolului. Constrânşi la imobilitate, ei profită de acest răgaz pentru a petrece sau a reflecta asupra propriilor existenţe, iar agitaţia frenetică a acestor intelectuali trădează deruta lumii actuale care nu şi-a găsit încă reperele. Evenimentele din România postcomunistă îşi află ecou în cele mai recente lucrări ale lui B.: volumul de eseuri cu nuanţă filosofică Picătura de cucută (1997) şi romanul Remora (Jucătorul) (1998), care mizează parcă mai mult decât cele precedente pe notaţia realistă, fără a părăsi însă filonul meditativ. Autorul reconstituie minuţios lumea noilor arivişti, dominată de figura Magdalenei, aristocrată care intermediază căsătorii sau afaceri, din plăcerea de a dirija existenţele celor din jur. Ancorarea în real, realizată prin referirea constantă la evenimente nonfictive — revoluţie, mineri ade —, este dublată de evaziunea în lumea ideilor, exprimate, uneori inadecvat, de „eroi" ca şoferul preocupat de problema existenţialistă a libertăţii individuale. In proza lui B., atentă la concret, dar cu permanentă deschidere simbolică, se întâlnesc filiera epicii ardeleneşti tradiţionale cu tehnici narative moderne, mânuite cu îndemânare, chiar dacă uneori într-o manieră abuziv livrescă. Roman psihologic cu substrat filosofic, ancorat în actualitatea tranziţiei prelungite a anilor '90, Marii fericiţi (Prorocul) (2000) este animat — pe fundalul contrastelor dintre capitala levantină şi Timişoara cosmopolită, cu nostalgii central-europene — de tensiunea înfruntării unor personaje cu soluţii existenţiale diferite: tatăl, care a optat pentru retragerea din lume, contemplată cu detaşare, dar şi cu melancolie, şi fiul, mânat de dorinţa de putere, angajat în agresivul tumult cotidian.
SCRIERI: Casa Ursei Mari, Cluj-Napoca, 1978; Reciful, Timişoara, 1979; Sărbătorile; Bucureşti, 1981; Zigguratul, Bucureşti, 1982; Muflonul, I-II, Timişoara, 1986-1989; Casa de pânză, Timişoara, 1995; Demonul discret, Timişoara, 1996; Noaptea strigoilor (Martorul), Timişoara, 1996; Picătura de cucută, Iaşi, 1997; Remora (Jucătorul), Timişoara, 1998; O călătorie cu aeroplanul peste muntele erodat, Timişoara, 1999; Infinitul rău, Timişoara, 2000; Marii fericiţi (Prorocul), Bucureşti, 2000; Grădina lui Epicur, Timişoara, 2003.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Două debuturi, RL, 1979,27; Val Condurache, Paul Eugen Banciu, „Sărbătorile", CL, 1982, 3; Eugen Dorcescu, Proza lui Paul Eugen Banciu, 0,1982,38; Cornel Ungureanu, Realul şi posibilul, 0,1983,11; D. R. Popescu, Galaxia Grama, Bucureşti, 1984,334; Odangiu, Romanul, 153-156; Ioan Holban, Drama şi melodrama, CRC, 1986,45; Gh. Perian, „Muflonul", F, 1986,11; Ulici, Prima verba, III, 22-23; Ruja, Parte, 1,67-75; Radu Cemătescu, întoarcerea romanului risipitor, LCF, 1995,24; Dicţ. scriit. rom., 1,167-168; Cornel Ungureanu, Romanul alegoric şi personajele sale neascultătoare, O, 1996, 5; Cornel Ungureanu, Prozatorii Continuitate şi alternative, 0,1997,1; Perian, Pagini, 195-200; Dan Croitoru, Romanul.arivistului postdecembrist, RL, 1999,5; Gabriela Glăvan, Despre fericire şi demonii ei, 0,2001,2.	A. C.
BANDRABUR, Ionel (22.IV.1922, Panciu), poet şi prozator. Este fiul Anghelinei (n. Crăpuceanu) şi al lui Haralambie Bandrabur, ţăran. După ce a urmat Liceul „Unirea" din Focşani (1933-1941), devine student la Facultatea de Filosofie şi Litere din Cluj (în refugiu la Sibiu, 1941-1945), licenţa în domeniul filosofiei culturii pregătindu-şi-o cu Lucian Blaga. între anii 1945 şi 1948 este ziarist independent la „Tribuna nouă" din Cluj. Deţinut politic în 1949, la Cluj şi Arad, se vede după aceea constrâns să ducă o existenţă marginală, trecând de la o meserie la alta: om de serviciu, legător de cărţi, tipograf, electrician, contabil. între anii 1957 şi 1984 a fost profesor de limba franceză şi de limba română la Liceul „Ioan Slavici" din Panciu. A debutat în 1939, cu poemul Stepa, sub pseudonimul Ilariu Spulber, în „Jurnalul literar" al lui G. Călinescu, iar editorial, cu volumul de versuri Vrăjitorul de cuvinte (1940).
B. reapare în literatură în 1971 cu o carte de proză, Fântâna iadului, ajutat de Marin Preda, pe atunci director al Editurii Cartea Românească. Modalitatea predilectă de exprimare va fi de acum încolo romanul, dominat, în cele mai multe cazuri, de tehnicile şi ticurile povestirii. Experienţa de poet a lui B. se resimte stăruitor şi în opera prozatorului, influenţând particularităţile stilului, alegerea şi interpretarea temelor, structura intimă a personajelor. Elementul autobiografic este intercalat în expunerea epică, de unde, tonalitatea lirică a scrierilor, ezitările în efortul de obiectivare. Privilegiată rămâne evocarea, în majoritatea cazurilor personajele stabilindu-şi identitatea prin intervenţia memoriei autorului sau a unui interpus. Prozatorul utilizează procedeul povestirii „în ramă" (Fântâna iadului), maniera jurnalului literar (Un student de altădată, 1987) sau, în unele cazuri, reconstituirea istorică (Cândva de demult, 1991). Abordată în circumstanţe diverse, erotica ocupă în proza sa un spaţiu larg, insistenţa asupra unor detalii fiziologice şi mai puţin asupra psihologiei personajelor provocând din partea criticii literare unele obiecţii. în genere, însă, se poate spune că scriitorul este „bun povestitor cu resurse
347 Dicţionarul general al literaturii române
Bantaş
memorialistice, pictor al provinciei clasice, colorabile umoristic şi uneori prin ceea ce are licenţios" (Marian Popa).
SCRIERI: Vrăjitorul de cuvinte, Bolgrad, 1940; Fântâna iadului, Bucureşti, 1971; Fiul primarului, Bucureşti, 1976; Hanul trăsnit, Bucureşti, 1984; Un student de altădată, Iaşi, 1987; Cândva de demult, Galaţi, 1991; Mă numesc Eva, Bucureşti, 1996; Flămândul, Bucureşti, 1996; Ora astrală a României, Focşani, 1997; Banchetul dragostei, Focşani, 1998; Gloria, Focşani, 1999; Paradisul evident, Iaşi, 2002; Voluptatea de a scrie, Iaşi, 2002.
Repere bibliografice: Dana Dumitriu, „Fântâna iadului", ARG, 1972, 4; Octavian Voicu, „Fiul primarului", ATN, 1977,1; Sorin Titel, „Fiul primarului", RL, 1977, 3; Cristea, A scrie, 265-274; Alex. Ştefănescu, Literatură naivă, RL, 1996, 44; Muscalu, Dicţ. scriit. vrânceni, 17-19; Popa, Ist. Ut., II, 939.	AI.H.
BANEA, Gheorghe (14.11.1891, Măcin,j. Tulcea - 19.XII.1967, Bucureşti), prozator. Este fiul Aniţei şi al lui Sandu Banea, mocani stabiliţi în Dobrogea. B. rămâne devreme orfan de tată. Urmează, din 1904, ca bursier, Liceul „N. Bălcescu" din Brăila, printre colegii lui numărându-se viitorul critic Perpessicius. După ce-şi ia, în 1912, bacalaureatul, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, dar îşi întrerupe studiile fiind mobilizat. Sublocotenentul B. este rănit grav la cap şi luat prizonier la 30 august 1916. Timp de doi ani peregrinează prin spitalele de campanie şi lagărele bulgăreşti. în ţară, unde fusese declarat mort pe câmpul de luptă, se întoarce în vara anului 1918. Deşi e „mare mutilat de război", B. îşi ia licenţa în 1919 şi va fi profesor la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, apoi la Brăila, la liceul pe care îl absolvise, iar din 1936 până în 1952, când este pensionat, la câteva licee bucureştene. După ce alcătuieşte, în 1922, un mic Dicţionar român-italian, B. colaborează sporadic la ziarul „îndreptarea" şi la „Analele Brăilei". Mutat în capitală, publică în „Cuget clar" un fragment de roman, urmat de altele, în „Revista Fundaţiilor Regale". Valoarea lor impune, încât cartea vede lumina tiparului îndată, sub titlul Zile de lazaret. Jurnal de captivitate şi spital (1938). Tot în „Revista Fundaţiilor Regale", apoi în „Universul literar", B. dă la iveală alte texte, adunate ulterior în volumul Vin apele! (1940). în 1940, săptămânalul „Vremea" îi publica un amplu fragment de roman, integral fiind editat postum în volumul Muşchetarii în Balcani Vin apele! (1982), ce include şi o proză inedită, Oreia (Jurnalul actorului Alexandru Miereanu).
Apărut la două decenii după încheierea primului război mondial, Zile de lazaret înregistrează un mare succes de critică, despre carte scriind elogios G. Călinescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian ş.a. Greu încadrabilă într-o specie anume, creaţia lui B. a interesat şi interesează ca document al unei perioade istorice, dar şi al unei experienţe-limită. Relatarea nudă, lipsită de ornamente, e compensată de darul înnăscut al povestirii. Departe de a fi o acumulare de atrocităţi, naraţiunea impresionează prin calm, seninătate, împăcare cu viaţa şi, nu în ultimul rând, prin umor şi (auto)ironie. Precum la înaintaşi, concepţia etică se relevă şi în recursul nepremeditat la proverbul, zicala ori perifraza populară. Portretistul completează pe narator, astfel încât memorialul oglindeşte o lume diversă,
cu scăderile şi, mai rar, cu însuşirile ei. Vârtejul „lazaretului" sugerează, prin sine însuşi, un generos mesaj umanist. A doua carte, Vin apele!, are o compoziţie mai eterogenă, reunind amintiri din copilărie, unele structurate ca autentice nuvele, portrete şi peisaje, precum şi eseuri privitoare la istoria, geografia şi folclorul regiunii natale. Romanul postum Muşchetarii în Balcani stă mărturie pentru eforturile lui B. de a ieşi din spaţiul confesiunii. Subiectul şi personajele aparţin experienţelor din perioada captivităţii, însă autorul se şterge practic din naraţiune. Imaginea „lazaretului" e mai palidă (poate şi din cauza autocenzurii), în schimb naraţiunea e mai alertă, cu elemente picareşti. Romanul acesta, împreună cu Oreia (Jurnalul actorului Alexandru Miereanu), o poveste de dragoste, demonstrează că B. avea resurse de a depăşi statutul de autor al unei singure cărţi valoroase.
SCRIERI: Zile de lazaret. Jurnal de captivitate şi spital, Bucureşti, 1938; Vin apele!, Bucureşti, 1940; Muşchetarii în Balcani. Vin apele!, îngr. şi pref. Aurel Sasu, Bucureşti, 1982.
Repere bibliografice: G. Călinescu, G. Banea, „Zile de lazaret", ALA, 1938, 903; C. Fântâneru, G. Banea, „Zile de lazaret", UVR, 1938, 7; Ionescu, Război, II, 139-141; Constantinescu, Scrieri, I, 173-176; Papadima, Creatorii, 173-178; Camil Petrescu, Cărţile luptătorilor: „Fata moartă" de 1. Missir şi „Zile de lazaret" de G. Banea, RFR, 1938, 5; Perpessicius, Opere, IX, 35-39; Predescu, Encicl, 76; Şerban Cioculescu, G. Banea, „Vin apele!", VAA, 1941, 70; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 846; Aurel Sasu, Un destin tragic: George Banea, MS, 1989,3; Dicţ. scriit. rom., 1,169-170; Dumea, Orizonturi, 186-199.	V.D.
BANTAŞ, Andrei (30.XI.1930, Iaşi - 17.1.1997, Bucureşti), traducător. Este fiul Angelicăi (n. Constantinescu) şi al lui
Bantaş
Dicţionarul general al literaturii române 348
Mihail Bantaş, profesor, traducător al poeziei lui Eminescu. B. urmează cursurile Liceului Internat din oraşul natal şi ale Colegiului „Sf. Sava" din Bucureşti, absolvind în 1947, când devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1947-1951). Face carieră universitară în domeniul limbii şi literaturii engleze. Membru a şapte societăţi internaţionale de lingvistică şi al Academiei de Ştiinţe din New York, susţine conferinţe la universităţi din Londra, Viena, Milano.
Debutează în 1956 cu o traducere din James Greenwood, Povestea unui mic zdrenţăros, realizată în colaborare cu Virgil Teodorescu. Anglist de primă mărime, B. a publicat lucrări esenţiale atât în domeniul teoretic, cât şi în cel aplicat, elaborând un număr impresionant de instrumente de lucru pentru cei interesaţi de studiul limbii şi literaturii engleze: 42 de dicţionare anglo-române şi poliglote, generale şi specializate, 34 de tratate, manuale, lucrări didactice şi numeroase articole de gramatică engleză şi contrastivă, fonetică, lexicologie, semantică, stilistică, teoria traducerilor. Este autor, singur sau în colaborare, al celor mai ample dicţionare anglo-române: Dicţionar englez-român enciclopedic (1974) - 150 000 de cuvinte — şi English Romanian Dictionary (1972) — 70 000 de cuvinte -, cu Leon Leviţchi. Ducând mai departe activitatea lexicografică a mentorului său, Leon Leviţchi, publică Dicţionar român-englez (1994; 40 000 de cuvinte). Impresionante simt şi volumul şi sfera de cuprindere a traducerilor lui B. din şi în limba română. In tălmăcirea lui au intrat în circuitul cultural internaţional opere importante ale literaturii române, acoperind toate genurile literare — poezie, proză, dramaturgie, eseistică, critică şi
istorie literară. Impunându-şi un program ambiţios în ceea ce priveşte poezia, a publicat Balade populare româneşti - Romanian Popular Ballads (1980), ediţia bilingvă Tudor Arghezi, Poezii-Poems (1983), iar în colaborare cu Leon Leviţchi, Mihai Eminescu, Poezii-Poems (1978; Premiul Uniunii Scriitorilor). A alcătuit o antologie de poezie românească a secolului al XX-lea, pe care a tradus-o împreună cu Dan Duţescu şi Leon Leviţchi, Like Diamonds in Coal Asleep (1985). Urmărind să ofere o privire de ansamblu asupra variatului peisaj liric românesc, corelat cu majoritatea curentelor şi influenţelor din poezia europeană a secolului al XX-lea, selecţia cuprinde 70 de poeţi (de la Mihai Codreanu la Mircea Dinescu). în traducerea lui B. au apărut, în antologii sau în reviste din ţară şi străinătate, nuvele şi schiţe, fragmente literare din peste 50 de autori români, de la Neacşu din Câmpulung, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Antim Ivireanul, Dimitrie Cantemir la I. L. Caragiale, Ion Creangă sau la Mateiu I. Caragiale, I. Al. Brătescu-Voineşti, I. A. Bassarabescu, D. D. Pătrăşcanu şi până la scriitorii contemporani. A stilizat traducerile câtorva romane: Liviu Rebreanu, Ion (1968), Mihail Sadoveanu, Under the Sign of the Crab (Zodia Cancerului) (1967) şi Augustin Buzura, Refuges (Refugii) (1993). Pandant al acestei vaste activităţi este transpunerea în limba română a aproape o sută de piese de teatru, de la Shakespeare la Harold Pinter. Versiunea românească a comediei Femeia îndărătnică de Shakespeare a fost distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1988). De asemenea, a tradus o mare parte din proza lui William Somerset Maugham şi Conan Doyle, de multe ori însoţindu-şi traducerile de prefeţe şi studii introductive, unele foarte ample.
Traduceri: James Greenwood, Povestea unui mic zdrenţăros, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Virgil Teodorescu); Wilkie Collins, Piatra lunii, Bucureşti, 1962; A. J. Cronin, Sub stele, Bucureşti, 1965; Samuel Butler, Şi tu vei fi ţărâna, Bucureşti, 1967: Oscar Wilde, Teatru, Bucureşti, 1967; Peter Shaffer, In căutarea soarelui, în Teatrul englez contemporan, I, Bucureşti, 1968; Camil Petrescu, Venetian Act, Bucureşti, 1970; Lucian Blaga, Masterbuilder Manole, Bucureşti, 1971; G. Călinescu, Studies in Poetics, Bucureşti, 1971; Anne Bronte, Necunoscuta de la Wildfell Hali, Bucureşti, 1974; Nathaniel Hawthome, Diavolul din manuscris, Bucureşti, 1974; W. M. Thackeray, Virginienii, Bucureşti, 1976; J. B. Priestley, Prieteni de nădejde, Bucureşti, 1978; Romanian Essayists of Today, Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Anda Teodorescu); Mihai Eminescu, Poezii-Poems, ed. bilingvă, Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Leon Leviţchi); Marin Sorescu, The Matrix, Bucureşti, 1978; Christian Art in Romania, I-IV, Bucureşti, 1979-1989; Balade populare româneşti-Romanian Popular Ballads, ed. bilingvă, Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Leon Leviţchi); Ion Lăncrănjan, The Dog's Way, Bucureşti, 1982; Willa Cather, Casa profesorului, Bucureşti, 1982; Urmuz, Bizarre Pages, Bucureşti, 1983; Tudor Arghezi, Poezii - Poems, ed. bilingvă, Bucureşti, 1983; Thomas Hardy, Micile ironii ale vieţii, Bucureşti, 1984; Like Diamonds in Coal Asleep. Selections from 20th Century Romanian Poetry, Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Dan Duţescu şi Leon Leviţchi); Christopher Marlowe, Evreul din Malta şi Eduard II, în Christopher Marlowe, Teatru, Bucureşti, 1988 (în colaborare cu Florentin Toma); Van Vogt, Făuritorii de arme. Arsenalele din Isher, Bucureşti, 1992; Dan Grigorescu, Brâncuşi, Bucureşti, 1992; Isaac Asimov, Pulbere de stele, Bucureşti, 1993; W. Somerset Maugham, Bilet periculos, Braşov, 1995, Machiavelli şi mătrăguna, Bucureşti, 1995; Ioan Flora, Cincizeci de romane şi alte utopii, ed. bilingvă, pref. Cornel Ungureanu, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Richard Collins); Aldous Huxley, Minunata
349 Dicţionarul general al literaturii române
Banu
lume noua. Reîntoarcerea în minunata lume nouă, Bucureşti, 1997; Thomas Carlyle, Semnele timpului, Iaşi, 1998. Ediţii: Up to the Star. The Life and Work of the Romanian Poet Mihai Eminescu, ed. bilingvă, Cluj-Napoca, 2000 (în colaborare cu Mariana Neţ).
Repere bibliografice: Ioana Ieronim, Momente semnificative din opera de traducere a literaturii universale: Oscar Wilde, S XX, 1975,1-2; Mariana Neţ, Tudor Arghezi, „Poezii-Poems", CREL, 1984, V, Mariana Neţ, „Like Diamonds in Coal Asleep", CREL, 1986, 2; Ioan Pânzaru, Notes sur quelques traductions de la poesie d'Eminescu, CREL, 1989, 2; Eugenia Gavriliu, Cartea universitară, RL, 1994, 4; Laurenţia Dascălu Jinga, O tenacitate necesară, JL, 2003,1-6.	II. C.
SCRIERI: Memorie de iulie, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1966; Poarta spre vid, Bucureşti, 1969; Vertebra lui Yorick, Bucureşti, 1970; Scrisori către Orfeu, Bucureşti, 1972; Dimineaţa primigeniei, Bucureşti, 1980.
Repere bibliografice: Paul Georgescu, Două tinere condeie, RMB, 1966, 6774; Marin Mincu, Ioana Bantaş, „Memorie de iulie", AFT, 1966,7; Aurel Martin, Ioana Bantaş, „Memorie de iulie", GL, 1966,33; Dana Dumitriu, „Scrisori către Orfeu", RL, 1973, 23; Mircea Iorgulescu, Ioana Bantaş (Profil), LCF, 1974, 28; Alex. Ştefănescu, Feminitate, autenticitate, har, CNT, 1980,10; Dana Dumitriu, Două poete, RL, 1980,14; Ana-Maria Tupan, Ioana Bantaş, LCF, 1980,30; Lit. rom. cont., 1,588-590; Nicolae Mecu, Feminitate şi discreţie, VR, 1980,10.	N.M.
BANTAŞ, Ioana (10.XI.1937, Clocociov, j. Olt - 7.XII.1987, Bucureşti), poetă. Este fiica Măriei (n. Neaţă), muncitoare, şi a lui Ion Mustaţă, gestionar. După studiile liceale absolvite la Piteşti (1955), urmează Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1955-1960). A funcţionat ca învăţătoare şi profesoară de limba română în provincie, apoi în Bucureşti. A fost soţia poetului Cezar Baltag. Debutează în 1957, cu versuri, în „Tânărul scriitor". Debutul editorial are loc în 1966, cu volumul de versuri Memorie de iulie, prefaţat de Al. Piru.
în primele poeme a fost identificată influenţa lui Nichita Stănescu, cel din O viziune a sentimentelor, dar se poate susţine şi că acestea sunt rodul sensibilităţii proprii, exprimată ca uimire şi extaz juvenil în faţa miracolelor cosmosului şi ale vieţii. Simbolul cu cea mai mare pondere ce apare aici, soarele (cu o întreagă constelaţie izotopică: cerul, zborul, aripa, părul despletit în vânt), se încarcă de semnificaţii personale: „memoria de iulie" se va clarifica ulterior ca temă majoră a poeziei spaţiului ancestral al autoarei. Vertebra lui Yorick (1970) afirmă a doua temă structurantă a universului poeziei scrise de B., feminitatea, în ipostaza Penelopei şi a Euridicei, exercitând o funcţie apotropaică şi protectoare. Scrisori către Orfeu (1972) dezvoltă aceste ipostaze. Neputincioasă în faţa arcanelor făpturii lui Orfeu, Euridice asumă, magic, misiunea de a-1 apropria înglobându-1, „înfăşurat în hrana ochiului meu". Tot acum, capătă consistenţă cealaltă temă, a memoriei, în care subzistă universul fabulos, mitico-magic al copilăriei: bunica „trecea precum leoaica / bătrână în amurg, / cu un popor de zâne / şi iepuri după ea", Oltul — mag şi vrăjitor — „cu soare mă ungea, / cu şopârle mă lega" etc. Acest spaţiu-timp originar reapare în Dimineaţa primigeniei (1980), unde abundă evocările de ritualuri: „dimineţile" morţilor, făcutul pâinii sau, pur şi simplu, mersul copilei ţărănci spre câmp, purtând pe cap coşul cu demâncare („Treceam aşa pe dealuri legănând / soarele copt în baniţă"). Totul — fiinţe, obiecte, gesturi — este învăluit într-un aer magic, de incantaţie. Primigenia, o ipostază a poetei-copil, reactualizează spaţiul-timpul auroral: „Jos era cerul verde strălucitor / şi unde călcam se aprindeau / sori minusculi, unde dormeam / se deschideau izvoare". Din acelaşi fond mitico-magic arhetipal se nutresc şi cele câteva povestiri publicate între 1969 şi 1975 în „Luceafărul": Singură ploaia, Comana şi Duminică, Bunica. Aspiraţia către poezia meditaţiei abstracte (ciclul Cântece pentru numărul unu din Scrisori către Orfeu) este contrazisă de adevărata vocaţie a poetei, care rămâne lirica feminităţii (în ipostaza de iubită şi mamă) şi a copilăriei în decorul arhaic.
BANTOŞ, Ana (7.IV.1951, Chirianca, j. Chişinău), critic literar. Este fiica Efrosinei (n. Stoleru) şi a lui Anton Lisnic, agricultori. Absolventă, în 1973, a Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat de la Chişinău, este cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. Şi-a luat doctoratul în filologie la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi (1998). B. este autoarea volumelor Creaţie şi atitudine (1986) şi Dinamica sacrului în poezia română din Basarabia postbelică (2000). Vădind preferinţă pentru lirica modernă, o comentează inteligent, nuanţat, în formulă eseistică şi cu o terminologie discret universitară.
SCRIERI: Creaţie şi atitudine, Chişinău, 1986; Căutări şi realizări în poezia basarabeană contemporană, Iaşi, 1998; Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări (în colaborare), Chişinău, 1998; Dinamica sacrului în poezia română din Basarabia postbelică, pref. Constantin Ciopraga, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Dan Mănucă, în consonanţă cu normele literare româneşti actuale, „Limba română" (Chişinău), 1998, 3; Constantin Ciopraga, Prefaţă la Ana Bantoş, Dinamica sacrului în poezia română din Basarabia postbelică, Bucureşti, 2000.	M.	Dg.
BANU, Constantin (20.111.1873, Bucureşti - 8.IX.1940, Roman), autor de versuri şi proză, gazetar. Este fiul Smarandei şi al lui Gheorghe Banu. B. a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie (1895) şi Facultatea de Drept (1900), iar din 1898, a fost profesor la Liceul „Matei Basarab", apoi la Seminarul „Nifon" din Bucureşti. Articolele politice din „Secolul XX" (1899 ş.u.), precum şi talentul oratoric îl impun atenţiei Partidului Liberal, pe ale cărui liste va fi ales deputat, apoi senator. îndeplineşte funcţii importante în presa liberală — prim-redactor la „Voinţa naţională" (din 1903) şi director la „Viitorul" (din 1907). în 1918 face parte din delegaţia trimisă la Paris pentru a susţine interesele naţionale, în calitate de codirector al publicaţiei „La Roumanie". După ce, în 1922-1923, este ministru al Artelor şi Cultelor, urmează o relativă retragere din viaţa publică. Moare departe de Bucureşti (avea o proprietate la Hălăuceşti, lângă Roman), dar e înmormântat la cimitirul Bellu.
îndrumarea sau fondarea unor periodice culturale şi literare constituie aspectul cel mai important al activităţii lui B. Sub conducerea sa, „Voinţa naţională" devine un ziar în care literatura şi comentariile literare, teatrale, artele plastice aveau un loc permanent. B. însuşi, semnând Teofil, susţine rubrica „Una-alta", într-un stil cu valenţe literare, fie pe teme politice,
Banuş
Dicţionarul general al literaturii române 350
fie afirmându-şi credinţa în funcţia socială a artei. Tot aici începe o strânsă colaborare cu Petre Locusteanu, împreună cu care va înfiinţa revista „Flacăra", apărută, într-o primă etapă, din 1911 până în 1916. Criticată uneori pentru eclectism, pentru lipsa discernământului estetic, publicaţia a fost silită să susţină polemici, în special prin pana lui B. în această revistă îi apar cele mai multe scrieri: versuri, aforisme, articole literare, culturale şi politice, semnate şi cu pseudonimele Glaucon, Mefisto şi, uneori, Al. Şerban, Const. Paul, Cronicarul Dâm-boviţei (ultimele, folosite şi de P. Locusteanu). Unele texte pe teme sociale, concepute ca schiţe sau scenete, denunţă parazitismul, lipsa de patriotism, aroganţa, prostia agresivă. Simpatia, simţul datoriei faţă de clasele active constituie principalul sens al ideologiei sale. Obiectivitatea politică, sinceritatea caracterizează întreaga sa publicistică, inserată şi în „Viitorul", „Semnalul", „Adevărul", „Convorbiri literare", „Cele trei Crişuri" ş.a. Volumul Sub mască (1916, semnat Mefisto) conţine versuri apărute în „Flacăra", la rubrica „Gazeta rimată". Subiectele sunt tratate variat, în tonuri ce merg de la umor şi glumă la pamflet şi invectivă. Virulenţa critică şi intenţia moralizatoare sunt susţinute de o anume abilitate literară, subordonată finalităţii polemice. Grădina lui Glaucon sau Manualul bunului politician (1937) sintetizează experienţa politică şi artistică a lui B. înclinat să-şi analizeze semenii, el îşi afirmă în cele 757 de secvenţe ale cărţii — aforisme, sfaturi, schiţe de moravuri — luciditatea, cultura şi
propensiunea etică. Poate fi recunoscut aici un spirit ales, ironic şi sceptic, capabil să formuleze concis şi plastic judecăţi generale. Broşura Trăiască viaţa!... (1916) este o culegere de articole, unele cu un pronunţat caracter autobiografic.
SCRIERI: Sub masca, Bucureşti, 1916; Trăiască viaţa!..., Bucureşti, 1916; Grădina lui Glaucon sau Manualul bunului politician, Bucureşti, 1937.
Repere bibliografice: Massoff, Despre ei, 25-31; Călinescu, Ulysse, 367-369; Papadima, Scriitorii, 44-46; Eftimiu, Amintiri, 219-222; Ciopraga, Lit. rom., 183-184; Cioculescu, Aspecte, 533-535. C. T.
BANUŞ, Maria (10.IV.1914, Bucureşti - 14.VII.1999, Bucureşti), poetă, prozatoare şi traducătoare. Este fiica Anettei (n. Marcus) şi a lui Max Banuş, funcţionar. A absolvit, în 1931, Institutul „Pompilian", urmând apoi Facultatea de Drept şi Facultatea de Litere şi Filosof ie la Universitatea din Bucureşti (1934). Debutează în presă la vârsta de paisprezece ani, în „Bilete de papagal", cu o poezie intitulată chiar 14 ani. Editorial, debutează cu volumul de poezii Ţara fetelor (1937), care aduce o notă de prospeţime tinerească în lirica momentului şi, în acelaşi timp, accente caracteristice pentru filonul ulterior al poeziei feminine de la noi. Doi ani mai târziu, publică un volum de traduceri din Rilke (Poeme, 1939). Urmează un deceniu de implicare politică şi socială (B. a fost activistă în ilegalitate a PCR, militantismul său antifascist fiind evocat în paginile volumului Sub camuflaj, 1978). Face, în această perioadă, multă publicistică, scrie poezie şi proză, iar imediat după război numele său este prezent în paginile revistelor „Contemporanul", „Steaua", „Gazeta literară", „Viaţa românească" ş.a. B. a fost una dintre reprezentantele de seamă al realismului socialist, lucru acreditat şi de numeroasele distincţii oferite de regimul comunist (Premiul de Stat, 1949, 1951; Premiul „G. Coşbuc" al Academiei RPR, 1949). A primit, de asemenea, Premiul Uniunii Scriitorilor în 1986 şi Premiul Herder în 1989. Poezia scrisă de B. cunoaşte, după 1944, două etape distincte. Prima se caracterizează prin intensitatea angajării faţă de idealurile comuniste (Bucurie, 1949, Fiilor mei, 1949, Despre pământ, 1954, Ţie-ţi vorbesc, Americă!, 1955, Se-arată lumea, 1956, La porţile raiului, 1957, Poezii, 1958). După aceea, lirica sa cunoaşte o însemnată schimbare de traiectorie. Substanţa versurilor se epurează treptat de clişeele realismului socialist, evoluând spre un tip de reflexivitate care va atinge maturizarea în Portretul din Fayum (1970) şi va continua, egal, şi în volumele următoare.
Debutul poetei a fost întâmpinat cu reacţii critice de susţinere aproape unanime. Se recunoşteau în versurile din Ţara fetelor o reală elocvenţă poetică a senzualităţii juvenile, o forţă remarcabilă de transpunere în cuvânt a metamorfozei trupului la vârsta puberă. Verbul „atârnă" greu în această etapă, universul simţirii luptă cu densitatea substanţei vitale, aflată în ebuliţie cosmică. Primăvara e, de pildă, „grea ca un pântec de bivol"; „ceva [...]/ mare, unsuros [...] se prelinge în mine, greu, pe neaşteptate". După Ţara fetelor, scrisul poetei va părăsi acest filon, adoptând în mare măsură simplismul versificaţiilor proletcultiste, pe care le înnobilează uneori cu ta-
351 Dicţionarul general al literaturii române
Banuş
lentul personal. Alteori însă, zelul poetic decompensează măsura simţului artistic; rezultă versuri care vor face carieră în zona ridicolului: „Plugul, strungul şi condeiul / S-au pornit să chiuie" sau „La masa verde, faţă-n faţă / cer unii moarte, alţii viaţă" — o versiune simplificată a tranzacţiilor istoriei politice. Poemele versifică reportajele la modă ale primelor două decenii de după război. Dar, spre sfârşitul anilor '50, poeta găseşte şi exploatează un culoar mai decent. Universul domestic dislocă treptat discursivităţile heirupiste, aducând accente noi, precum cele din lirica erotică a acestei perioade mature (Metamorfoze, 1963, antologie a liricii sale de dragoste, începând cu volumul de debut). Modalitatea de trăire şi literaturizare expresionistă a fost, se dovedeşte acum, o caracteristică înnăscută, nu dobândită pe cale livrescă, a temperamentului poetei. Ea şi-a proiectat, de la adolescenţă la senectute, stările lirice în elemente cosmice, prin hipertrofierea eului până la recunoaşterea lui în toate detaliile lumii. Debutând sub semnul unei vulnerabilităţi emoţionale introvertite, în deceniile '50-60 B. şi-a extravertit trăirile, pentru a-şi regăsi, cu trecerea anilor, unitatea emoţională a personalităţii într-o nouă nelinişte, întemeiată pe fuga ireparabilă a timpului. Poeta a avut întotdeauna capacitatea de a crea tensiune lirică prin acumulare de impresii concrete şi prin enumerare de acţiuni. Există la ea şi talentul de a sugera intensitatea sentimentului fără a-1 numi, ci ascunzându-1 în spatele unei perdele de notaţii aproape exacte, selectate pentru concreteţea lor senzorială: „Ascultă. Mergeam. Deodată părul ciufulit îmi căzu pe faţă. Ţâşnise vântul, / Crengile arse* de praf se căutau între ele cu foşnet moale. Era un salcâm, era şi marea. / Ne-am oprit să-mi scutur nisipul strâns în sandale. Atâta tot. / încheieturile tale îmi erau mai dragi decât cerul şi decât pământul." Procedeul acumulării de percepţii, jocul subtil interioritate-exterioritate va rămâne constant. Se va schimba numai orientarea proiecţiei: în adolescenţă — neliniştea descoperirii carnalului; în perioada proletcultistă — neliniştea descoperirii morţii impuse prin război şi a tensiunilor sociale într-un univers văzut violent antagonic; la maturitate — neliniştea descoperirii ravagiilor impuse de trecerea timpului, dar şi de o existenţă inautentică, falsificată, mascată. Din nevoia de stabilitate într-o lume dorită obiectivă, însă de fiecare dată subiectivizată ca prin blestem, şi prin aceasta labilă şi de neînţeles, poeta recurge la maniera descriptivă. Exerciţiul supunerii la obiect este un mijloc terapeutic folosit din instinct ori de câte ori sensurile esenţiale încep să scape spiritului, niciodată echilibrat. Frecvenţa descrierii oraşului, a Bucureştilor de ieri şi de azi, aici îşi are sursa: oraşul apără, oferă certitudini, este un mediu familiar. Oraşul, ca şi peisajul construit de mâna omului, înseamnă un triumf al forţelor raţionale asupra neliniştilor obscure. Pentru B., forma violentă de concretizare a angoaselor existenţiale a reprezentat-o războiul. în literatura sa bazată pe teme compensatorii, panica reducerii la neant a fiinţei stârneşte nevoia de statornicie în timp, gândul că pieirea individului nu poate fi iremediabilă. Echilibrul regăsit în maternitate, vindecarea de teamă prin asumarea unei responsabilităţi dintre cele fundamentale devin cu vremea expresii patetice ale personalităţii
poetei. Când cele două mari obsesii, ameninţarea cu distrugerea şi supravieţuirea prin continuitate, se reunesc, rezultatele sunt remarcabile. Inclusiv în lirica de dragoste, acum cântare a solidarităţii şi a ocrotirii: „Ca sărutarea noastră să nu se termine / te chem de-atâtea ori noaptea cu buze arse de sete / din cortul bătut de vânturi. / Şi ziua merg mai departe. .." în anii '60, când B. reîncepe să se caute pe sine, ajunge şi la teme precum evadarea din timp prin trăirea intensă a clipei, asumarea întrebărilor grave ale existenţei, imposibilitatea de a dobândi certitudini dincolo de senzaţii: „Era foarte târziu când ne-am născut. / Totul fusese înainte. / Timpul se făcuse bătrân şi rău, / era un golem de lut, / enorm, fără minte, / înainte legănându-se, / şi sugruma tot ce era încă viu, / sugruma cu laba lui moale, mâloasă. / Ne aflam acolo, goi, dezveliţi, / ca nişte melci fără casă, / în calea sa. / Undeva, departe, aproape, / trebuia să existe alt spaţiu, / alt timp. / Trebuia să găsesc, trebuia..." Maniera poetică se revizuieşte radical, imagistica se modifică, reapar elementele vegetale (flori, arbori, iarbă, ferigi, fructe), iar metafora luminii îşi reintră în drepturi. Imaginea obsedantă este aceea a lui Ianus, cel cu două chipuri, unul autentic, altul — o mască, zeu la hotarul dintre ipostaza ardentă şi cea disciplinată a personalităţii, dintre dăruire şi ferecare în sine, dintre viaţă şi moarte. Placa turnantă a poeziei scrise de B. o reprezintă volumul Tocmai ieşeam din arena (1967). Premisele lui se puneau încă din 1957, când apăruse Torentul, volum marcat deja de semnele
Banuş
Dicţionarul general al literaturii române 352
„clarviziunii agonice". Tocmai ieşeam din arenă se întoarce cu fervoare asupra universului intim, pe care-1 consideră „ochi în ochi", într-o enormă dorinţă de autorecuperare: „Ce lacomă eram, / îţi ceream o volută, un salt, o disonanţă, / o cădere în gol, / o-nălţare la ceruri, / o străfulgerare albă şi neagră, / un dans complicat, violent al ideii. // Acum, îmi plimb mâinile ca o oarbă / pe conturul craniului tău / şi spun: un nas, o ureche, o gură [...]/ Doamne, sunt fericită." Lirismul rece-justificativ reconsideră vechile patetisme, evitând o poezie propriu-zisă a proceselor de conştiinţă, dar adăugând o anume gravitate, de esenţă morală, noii etape poetice: „Ei, da, nu-i uşor / să fii călăreţul şi calul şi spada / să fii şi satira, să fii şi balada /[...] Sub vreme să fii şi să-i fii ziditorul". Tema măştii se instalează solid şi va reapărea constant în culegerile următoare, la fel cea a trecerii implacabile a timpului. După parcurgerea câtorva spirale ale regăsirii de sine, creaţia poetei atinge zenitul în Portretul din Fayum, carte a disperării reţinute în faţa morţii, a bilanţului amar, a răscumpărării prin suferinţă. Această tonalitate va rezona în anii următori în mai toate versurile poetei, trecând în 1989, odată cu volumul Carusel, printr-o acalmie ceva mai înseninată, mai împăcată cu lipsa de şanse a luptei cu timpul. O ciudată voluptate a înfrângerii neagă înfrângerea însăşi (Artă, Placa, Am întors capul, Am refuzat sărăcia), aducând poezia la tensiunea unei surde lupte de gherilă: „în intimitatea odăii, cu televizor / aşa, pe neaşteptate, intră şacalii. / Vin, se-aşază roată / pe fundul lor slab, jigărit, / şi ne latră / în intimitatea cu televizor, a odăii." Cu Noiembrie inocentul (1981) poezia se instalează parcă în zona dintre gravitaţie şi lipsa de gravitaţie. Chipul din oglindă este perceput adesea ca oferin-du-se deja dincolo („Numele meu s-a dezlipit de mine / a trecut vadul, e dincolo / prin vântul toamnei, / prin gârla de frunze de-abia ne auzim"). Temele din volumele anterioare (trecerea, poezia vămilor, motivul „ubi simt", în forma nostalgiilor legate de vechiul Bucureşti, măştile eului ş.a.) dobândesc aici un halou meditativ, disimulând camalităţile de odinioară. Apar figurile neliniştitoare ale unei geografii thanatice: „toate se petrec după scenariul întrevăzut / surpriză e numai intensitatea vârtejului / găuri negre se mişcă rotund / îşi joacă sfârşitu-nţelesului / atunci când cobor după tine / când pipăi pereţii / şi-ncerc să mă agăţ / de lipicioasa mâzgă verzuie / hrube la succesive niveluri / ca-ntr-o baie comună de aburi / din ce în ce mai fierbinţi / insuportabili / pe treptele ultime". Elegiac, fără relaxări inutile, tensionat, dar fără crispare, Noiembrie inocentul înscria, fără îndoială, o „ajungere" în lirica autoarei. Portret în oglindă, ultimele ei cărţi de poezie cresc în adevărul acestor frumoase versuri dintr-o Elegie (din volumul Portretul din Fayum): „afară e înlăuntru / şi lăuntrul i-afară / şi până-nserează mai am câteva ceasuri / să-mi mestec fărâma de taină, / până la mohorâtul hotar / unde nu se zăreşte decât / şirul de simulacre / statui în giulgiu / A lângă A / necropola Identitate / profilată-n amurg".
B. a mai semnat eseuri, mici proze-portret, memorialistică (Sub camuflaj. Jurnal 1943-1944, 1978, Himera, 1980) şi teatru (Ziua cea mare, 1951, îndrăgostiţii, 1954, şi Oaspeţii de la mansardă, 1978, texte lipsite de valoare). A tradus mult din lirica uni-
versală: Shakespeare, Puşkin, Pablo Neruda, Robert Browning, Nazim Hikmet ş.a. A participat cu versiuni româneşti la alcătuirea unor antologii din lirica bulgară, germană, austriacă, latino-americană.
Maria Banuş cercetează, cu mai mare îndreptăţire, din interior, confuza fiziologie în erupţie a fetei ce iese din adolescenţă şi stă, nehotărâtă, temătoare, concupiscentă, la porţile altei vârste. Toate poemele, chiar şi cele mai bine plasate în mediul obiectiv, vor să prindă linia subţire, indecisă dintre bucurie şi frică, singurătate insuportabilă şi dorinţă aprigă de evaziune.
Eugen Simion
SCRIERI: Ţara fetelor, Bucureşti, 1937; Bucurie, Bucureşti, 1949; Fiilor mei, Bucureşti, 1949; Constructorii vieţii noi (în colaborare cu A. E. Baconsky, M. Sadoveanu, E. Camilar ş.a.), Bucureşti, 1951; Ziua cea mare, Bucureşti, 1951; Bucureşti, oraş iubit, Bucureşti, 1953; Versuri alese, Bucureşti, 1953; Despre pământ, Bucureşti, 1954; îndrăgostiţii, Bucureşti, 1954; Ţie-ţi vorbesc, Americă!, Bucureşti, 1955; Se-arată lumea!, Bucureşti, 1956; Torentul, Bucureşti, 1957; La porţile raiului, Bucureşti, 1957; Poezii, pref. Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1958; Poezii, pref. Tudor Vianu, Bucureşti, 1961; Prin oraşul cu minuni, Bucureşti, 1961; Magnet, Bucureşti, 1962; Metamorfoze, Bucureşti, 1963; Diamantul, Bucureşti, 1965; Tocmai ieşeam din arenă, Bucureşti, 1967; Portretul din Fayum, cu ilustraţii de Tudor Banuş, Bucureşti, 1970; Scrieri, I-III, Bucureşti, 1971-1978; Noru' visătoru' şi amicii săi, Bucureşti, 1971; Oricine şi ceva, Bucureşti, 1972; Sub camuflaj. Jurnal 1943-1944, Bucureşti, 1978; Himera, Bucureşti, 1980; Noiembrie inocentul, Bucureşti, 1981; Orologiu cu figuri, pref. Ovid S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1984; Carusel, pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1989; Fiesta, Bucureşti, 1990; Demon între paranteze-Demon in Brackets, ed. bilingvă, tr. Dan Duţescu, pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti- Londra-Boston, 1994. Traduceri: R. M. Rilke, Poeme, Bucureşti, 1939, Versuri, Bucureşti, 1966, Moşteneşti verdele, Timişoara, 1998, Părtaş cu cerul, Timişoara, 1998; W. Shakespeare, Hamlet, Bucureşti, 1948 (în colaborare cu Vera Călin); A. S. Puşkin, Poezii, Bucureşti, 1949, Versuri, ed. bilingvă, Bucureşti,
1964	(în colaborare cu Al. Andriţoiu); N. I. Vapţarov, Poeme, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Vlaicu Bârna şi Demostene Botez); Robert Browning, Cântăreţul vrăjitor, Bucureşti, 1953; Antologia poeziei sovietice, Bucureşti, 1955 (în colaborare); Pablo Neruda, Strugurii şi vântul, Bucureşti, 1956, Poeme noi, Bucureşti, 1963; Antologia poeziei bulgare, pref. Cicerone Theodorescu, Bucureşti, 1956 (în colaborare); Antologia poeziei latino-americane, Bucureşti, 1961 (în colaborare); J. W. Goethe, Poezii şi poeme, Bucureşti, 1964 (în colaborare), Opere. Poezia, Bucureşti,
1982	(în colaborare); Din poezia de dragoste a lumii, pref. trad., Bucureşti, 1964; ed., I-II, Bucureşti, 1974; Poezia germană modernă de la Ştefan George la Enzensberger, îngr. şi pref. Petre Stoica, I-II, Bucureşti, 1967 (în colaborare); Lirice, Bucureşti, 1967 (în colaborare); Poezia austriacă modernă de la Rainer Maria Rilke până în zilele noastre, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Petre Stoica); Andre Frenaud, Cu ură, dragostea mea, Bucureşti, 1970; Per Olof Ekstrom, N-a dansat decât o vară, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Petre Banuş); Lars Gustafsson, O dimineaţă în Suedia, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Petre Banuş); August Strindberg, Visul, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Petre Banuş); Selma Lagerlof, Charlotte Lovenskold, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Petre Banuş); Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până astăzi, I-III, îngr. Ion Caraion şi Ov. S. Crohmălniceanu, pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1974-1976 (în colaborare); Alain Bosquet, Note pentru o singurătate, pref. trad., Bucureşti, 1977, Zbuciu-
353 Dicţionarul general al literaturii române
Barac
mul lui Dumnezeu, Bucureşti, 1993, Mâine fără mine, Bucureşti, 1998; Duhuri peste ape. Tălmăciri din lirica universală, Bucureşti, 1981; Paul Verlaine, O sută de poeme-Cent poemes, Bucureşti, 1996 (în colaborare).
Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, 1,177-179; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 847; Dumitru Micu, Maria Banuş, Bucureşti, 1956; Petroveanu, Pagini, 23-32; Petroveanu, Profiluri, 93-112; Felea, Dialoguri, 97-101; Oarcăsu, Opinii, 27-49; Negoiţescu, Scriitori, 431-434; Oarcăsu, Oglinzi, 166-171; Piru, Panorama, 109-112; Felea, Poezie, 27-30; Grigurcu, Teritoriu, 108-112; Cioculescu, Aspecte, 214-220; Călinescu, Literatura, 148-155; Tudor, Pretexte, 219-232; Crohmălniceanu, Literatura, II, 578-582; Ciobanu, Critica, 35-46; Iorgulescu, Rondul, 23-32; Cristea, Un an, 29-36; Petroveanu, Traiectorii, 105-119; Felea, Secţiuni, 35-40,91-96,412-414; Barbu, O ist, 226-230; Piru, Poezia, I, 192-204; Zalis, Tensiuni, 94-101; Cristea, Domeniul 88-95; Laurenţiu, Eseuri, 44-48; Alexiu, Ideografii, 93-97; Felea, Aspecte, 1,235-238, III, 15-18; Grigurcu, Poeţi, 291-298; Lit. rom. cont, I, 163-169; Sângeorzan, Conversaţii, 28-35; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 377-381; Pop, Lecturi, 37-50; Mirodan, Dicţionar, I, 99-112; Cândroveanu, Printre poeţi, 27-33; Cubleşan, Civic-etic, 188-192; Raicu, Fragmente, 416-419; Simion, Scriitori, III, 66-87; Ştefănescu, Prim-plan, 78-85; Micu, Limbaje, 40-54; Cândroveanu, Lit. rom., 235-239; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 11-18; Nicolae Manolescu, De-a v-aţi ascuns, RL, 1990, 40; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 81-82; Negoiţescu, Ist Ut, 1,340-341; Valeriu Cristea, „încă mai ţine serbarea", CC, 1991,4-5; Constantin, Complicitatea, 78-81; Doina Uricariu, Decenii de poezie, RL, 1994,14; Micu, Scurtă ist., II, 93-94,321-323; Dicţ. analitic, 1,143-145, III, 400-401; Alex. Ştefănescu, Maria Banuş, RL, 1999,31; Dicţ. esenţial, 57-60; Manolescu, Lista, 1,29-38; Popa, Ist. lit., 1,82-83, passim, II',354-355.	T.R., R.S.
BARAC, loan (1776 sau 1777, Alămor, j. Sibiu - 12.VII.1848, Braşov), traducător şi versificator. Fiu de preot, îşi face studiile liceale la Aiud, iar pe cele superioare, juridice, la Cluj. învăţător mai întâi la Avrig, apoi la Braşov (unde devine colegul, iar mai târziu ginerele filologului Radu Tempea), profesând un timp ca avocat, B. ocupă, din 1805 până la moarte, funcţia de „ma-gistratual translator" — traducător pentru limbile maghiară şi germană - la Primăria din Braşov. încă din tinereţe şi-a manifestat preocuparea pentru studiul limbii şi literaturii maghiare, al limbilor germană şi latină, pentru poezie şi folclor, preocupare care avea să se concretizeze într-o importantă activitate de traducător şi animator cultural. Pe lângă elaborarea unor apreciate versiuni sau prelucrări (majoritatea în versuri) ale unor opere celebre sau doar la modă în epocă, s-a afirmat şi în calitate de redactor la „Foaia duminecii" (1837) sau de colaborator la „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", periodice în care a publicat versuri şi articole pe teme literare.
Prima şi cea mai cunoscută scriere a lui B. este Istorie despre Arghir cel frumos şi despre Elena cea frumoasă şi pustiită crăiasă (1801), o adaptare după Argirus historiaja a scriitorului maghiar Gyergyai Albert, care devine în intenţia autorului român o alegorie a cuceririi Daciei de către Traian. Desfăşurarea epică a Istoriei... este asemănătoare cu aceea a basmului Prâslea cel voinic şi merele de aur, din colecţia de mai târziu a lui Petre Ispirescu. Relatarea peripeţiilor mezinului împăratului Acleton, plecat pentru a o regăsi pe aleasa inimii lui, satisfăcea nevoia de romanesc a unui public încă puţin evoluat, crescut în atmo-
sfera poveştilor autohtone şi a cărţilor populare. O anume fluiditate a versurilor, simplitatea limbii şi accesibilitatea lecturii, apropierea de modelele folclorice au făcut ca această scriere să se bucure de o difuzare amplă, aducându-i autorului nu numai popularitate în epocă, dar şi preţuirea scriitorilor români din generaţiile ulterioare. O altă realizare de seamă a lui B. este transpunerea în stihuri, după o versiune germană în proză, a ciclului de poveşti orientale intitulat O mie şi ma de nopţi. Istorii arabiceşti sau Halima, apărută în opt volume (1836-1840) şi reeditată şi mai târziu. Şi snoava populară Cei trei fraţi gheboşi sau Trei bărbaţi şi o muiare (1843) este adaptarea unei prelucrări germane sau franceze a unor motive din Halima. Alte traduceri care, prin tipărire şi răspândire, i-au mărit faima simt Risipirea cea de pre urmă a Ierusalimului (după o prelucrare maghiară din Flavius Josephus, 1821), Toată viaţa, isteţiile şi faptele minunatului Tilu Buhoglindă (după originalul german Til Eulenspiegel, 1840), Naşterea şi toată viaţa minunatului Piticot de un cot şi cu barbă cu tot (după o prelucrare folclorică germană, 1842), Tragedia lui Samson în cinci perdele (după o versiune germană a scrierii lui L. A. Riccoboni, 1859), Ulisses sau Istoriile lui Odisefs (o versiune din 1816 a unei prelucrări maghiare după Homer, apărută, fragmentar, abia în 1877, în revista „Albina Carpaţilor"), O paradigmă a leneşului Pipelea Gâscariul (după Ludâs Matyi de Fazekas Mihâly, tipărită în volum în 1916). Printre tălmăcirile rămase în manuscris, se numără şi una dintre primele încercări româneşti de traducere din opera lui Shakespeare — Amlet, prinţul de la Dania, după o versiune germană —, precum şi alte prelucrări (în general
Baranga
Dicţionarul general al literaturii române 354
după intermediare maghiare) din scrierile lui Ovidiu (fragmente din Metamorfoze), Xenofon (Bunătatea şi înalta milostivire a craiului Chiru al perşilor şi jalnica moarte a craiului Avraxat şi a crăiesii sale Pantea), Enea Silvio Piccolomini (Amoriul prin carele s-au alunecat şi s-au ofticat Lucreţia din cetatea Suna din Italia din carele i s-au tras şi moartea), S. Gessner (întâiul corabiariu), Marmontel (Laurette), Chateaubriand (Atala) sau din scriitori mai puţin celebri - Aug. Bohse, I. F. Castelli, L. Schiemann. Două vodeviluri de Aug. von Kotzebue au fost jucate la Braşov, în 1840, după texte (care nu s-au păstrat) intitulate, în traducerea lui B., Cetăţuiape drumul ţării şi Pustnicul din insula Forrea. Laborios şi înzestrat pentru activitatea de traducere şi prelucrare, B. a contribuit la dezvoltarea gustului pentru citit, la răspândirea unei bune limbi româneşti, bazată pe tradiţia populară. Lucrările sale veneau să umple golul de carte românească resimţit în spaţiul transilvănean, pregătind într-o măsură apreciabilă evoluţia ulterioară, renaşterea literară de la mijlocul secolului, prin cultivarea limbii ca instrument artistic al creării unor opere originale, prin exersarea versificaţiei româneşti sau prin punerea în circulaţie a unor motive din literatura universală. în plus, finalitatea etică, explicită, a scrierilor traduse şi adaptate de B. răspundea unui deziderat major al epocii, continuând spiritul iluminist al Şcolii Ardelene
—	educarea poporului, ameliorarea relaţiilor dintre oameni. Mai modeste sunt cele câteva texte originale ale lui B., între care poemul omagial Gratulaţie întru cinstea preasfinţitului domn Vasile Moga, episcopul neunit în M. Prinţipat al Ardealului (1811), câteva poezii cu subiect erotic, o povestire, sentinţe şi şarade. In prefeţe şi în articole, el s-a arătat preocupat de unele chestiuni de teorie literară, făcând, după surse germane, unele comentarii despre fabulă, despre idilă, pe care o preţuia pentru „scoposul ei cel mai curat esteticesc şi moralicesc", „scopos" care apărea ca un criteriu important şi în judecarea raportului dintre artă şi realitate.
SCRIERI: Istorie despre Arghir cel frumos şi despre Elena cea frumoasă şi pustiită crăiasă, Sibiu, 1801; Gratulaţie întru cinstea preasfinţitului domn Vasile Moga, episcopul neunit în M. Prinţipat al Ardealului, Braşov, 1811; Cei trei fraţi gheboşi sau Trei bărbaţi şi o muiare, Braşov, 1843. Traduceri: Flavius Josephus, Risipirea cea de pre urmă a Ierusalimului, Bucureşti, 1821; O mie şi una de nopţi Istorii arabiceşti sau Halima, I-VIII, Braşov, 1836-1840; Toată viaţa, isteţiile şi faptele minunatului Tilu Buhoglindă, Braşov, 1840; Naşterea şi toată viaţa minunatului Piticot de un cot şi cu barbă cu tot, Braşov, 1842; L. A. Riccoboni, Tragedia lui Samson în cinci perdele, Sibiu, 1859; Fazekas Mihâly, O paradigmă a leneşului Pipelea Gâscariul, Arad, 1916.
Repere bibliografice: Ion Colan, Viaţa şi opera lui Ioan Barac, Bucureşti, 1928; Ovid Densusianu, Literatura română modernă, I, Bucureşti, 1920,141-145; G. Bogdan-Duică, Ioan Barac, Bucureşti, 1933; Călinescu, Ist lit. (1941), 78-79; Popovici, Studii, 1,453-461,489-493; Papadima, Ipostaze, 157-163; Dicţ. lit 1900,74-76; Scarlat, Ist. poeziei, I, 203-204.	'	A.T.
BARANGA, Aurel (20.VI.1913, Bucureşti - 10.VI.1979, Bucureşti), dramaturg, poet, prozator şi publicist. Este fiul Paulinei şi al lui Jean Leibovici, funcţionar. B. are parte de o
copilărie săracă în mahalaua bucureşteană a tabacilor. Urmează clasele primare la şcoala „August Treboniu Laurian" de lângă biserica Lucaci, continuă la Liceul „Matei Basarab" (între profesori, Perpessicius), absolvit în 1931, apoi intră la Facultatea de Medicină, terminată în 1938; până în 1944 va practica sporadic, deschizându-şi, din toamna lui 1941 (după mărturisirea autorului), un „mic cabinet medical de cartier", la capătul Căii Dudeşti. După ce, la treisprezece ani, fusese încurajat ca poet de „Adevărul literar" (la „Poşta redacţiei"), în 1929 debutează cu schiţa Noapte albă în „Bilete de papagal" a lui Tudor Arghezi, apoi participă la mişcarea avangardistă: editează în 1930, împreună cu Gherasim Luca, revista „Alge", faptă pentru care cei doi redactori vor fi închişi, în 1933, printre „politici" la Văcăreşti; colaborează la „unu" şi la „Facla" lui Ion Vinea, mai apoi, cu reportaje, critică, pamflete, la ziare şi reviste de stânga: „Cuvântul liber", „Azi", „Reporter", „Lumea românească" ş.a. După 1944 este redactor la „România liberă", la Radio Bucureşti (unde produce „reportaje dramatice", evocări ale unor „momente de luptă" din anii ilegalităţii: Doftana, Lagărul de la Târgu Jiu etc.), redactor- şef (din 1949) al revistei satirice „Urzica", în fine, la Teatrul Naţional, secretar literar (1947-1953) şi director artistic (1958-1961). Debutase ca poet de avangardă cu volumul Poeme cu orbi (1933) şi va publica după 1944 câteva volume de reportaje şi poezii agitatorice, antiburgheze şi antiimperialiste, va scrie versurile primului imn al Republicii, cunoscând, în anii '50, notorietatea prin piese de teatru ce satisfăceau „comanda socială" a vremii — Bal în Făgădău (premiera în august 1946, regia Sică Alexandrescu), „comedia lirică" Voiaj în Noua Caledonie (jucată în 1947, la Cluj), Iarbă rea (1948), Recolta de aur (1949), Pentru fericirea poporului (1951; în colaborare cu Nicolae Moraru), Bulevardul împăcării (1952) etc. Membru al PCR din 1945, al Comitetului Central între 1965 şi 1974, făcând parte din delegaţia ţării la ONU în 1957, primind Premiul de Stat în 1954, cunoaşte apogeul carierei sale în decembrie 1973, când are loc, în prezenţa conducerii de partid şi de stat, inaugurarea noii clădiri a Teatrului Naţional din Capitală cu un act din Apus de soare de Delavrancea (avându-1 pe George Calboreanu în rolul principal) şi cu o piesă a lui B., ultimele cinci tablouri ale „epopeii dramatice" Simfonia patetică (prelucrare a unui mai vechi text, Arcul de triumf). în 1978 adresează o scrisoare-măr-turisire Colocviului naţional de literatură dramatică, în care îşi reneagă o parte a operei, recunoscând a fi fost supusă clişeelor ideologice şi dogmatice.
Notorietatea căpătată de B. imediat după 1944 în „noua dramaturgie" se datorează în special talentului de bun meşteşugar în tehnica teatrală, dar şi unei certe înzestrări de moralist, sensibil la tipologia umană în rapidă schimbare. Urmând exemplul lui I. L. Caragiale, din altă epocă de tranziţie forţată, B. sesizează „noile forme fără fond" ce se voiau introduse în societatea românească a anilor '50, dar, cu o estetică mult simplificată şi, din păcate, dogmatică, ilustrează decăderea comediei la rangul de farsă cu „un patos simplu şi uman", împărţirea tranşantă a personajelor în „eroi pozitivi" şi „eroi negativi", care se înfruntă până la biruinţa programatică
355 Dicţionarul general al literaturii române
a celor dintâi (muncitor, ţăran, activist, secretar de partid); se adaugă la toate acestea câteva complicaţii sentimentale, uneori chiar între membrii celor două categorii maniheic opuse, o acţiune captivantă prin răsturnări de situaţie şi intervenţia lui „deus ex machina", replici spumoase şi uşor nonconformiste. Cu aportul unor mari şi iluştri actori, aceste piese schematice, continuând în fond teatrul bulevardier, se transformă în spectacole de succes şi uneori chiar de durată (Mielul turbat s-a jucat, în 25 de ani, de mii de ori, ca şi Opinia publică, montată şi în străinătate. Primele piese ale lui B. — Bal în Făgădău, Iarbă rea, Recolta de aur, Bulevardul împăcării - simt de-a dreptul îndatorate lui I. L. Caragiale şi lui Tudor Muşatescu, prin actualizarea, în beneficiul unui inventar de idei propriu epocii, a câtorva elemente dramatice de succes: atmosfera electorală care se încheie în concordie generală, liricizarea psihologiei omului simplu, „recuperarea" unor intelectuali oneşti, finalul optimist. Altă serie tematică — Pentru fericirea poporului (devenită Anii negri), Arcul de triumf (transformată în Simfonia patetică), Viaţa unei femei — evocă „anii de luptă a comuniştilor în ilegalitate şi imediat după instaurarea puterii populare". Câteva personaje, articulate ingenios, în fond cu o inteligenţă a manipulării ieşită din comun/sunt cel puţin viabile. Dar seria cea mai interesantă teatral, ca şi sub raport documentar, este aceea dedicată mediilor funcţionăreşti, gazetăreşti, actoriceşti, precum şi noilor parveniţi — Mielul turbat, Reţeta fericirii, Siciliana, Opinia publică, Travesti, Fii cuminte, Cristofor. Piesele acestei serii reuşesc să capteze, în pofida unor abile trasee de îndoctrinare, prin darul de a da substanţă câtorva personaje şi prin surprinderea unor tare sociale, a unor — familiare epocii -„tertipuri" de parvenire: căsătoria de conivenţă, buletinul de Bucureşti, cumulul de relaţii social-politice utile etc. Astfel, Spiridon Biserică, un umil muncitor, e preocupat numai de ameliorarea muncii prin inovaţii şi invenţii, lucru la care superiorii săi se opun din comoditate, când nu vor să devină coautori. Perseverenţa lui Spiridon Biserică e văzută de ceilalţi ca un fel de „turbare", dar „mielul" (personajul e construit cu sugestii caracterologice din Mitică Popescu al lui Camil Petrescu şi Alexandru Andronic al lui Mihail Sebastian), ajutat şi de întâmplare, înfrânge birocraţia. Ziaristul Chitlaru, de la „Făclia vie", luptă cu demagogia redactorului-şef ori cu înscenări şi acuzaţii nedrepte, instituindu-se într-un fel de exponent al „opiniei publice". O „eroină", directoarea de teatru Alexandra Dan, îşi face un examen de conştiinţă şi constată că de fapt şi-a „jucat" viaţa în... travesti, ratându-şi fericirea personală. Din peste douăzeci de piese, plus altele mai scurte şi mult prea schematice, concepute pentru „teatrul de amatori", autorul însuşi, într-un bilanţ din 1978, considera că au rămas valabile mai puţin de jumătate, şi, în faţa reînnoirii dramaturgiei, înfăptuită de Marin Sorescu, Dumitru Radu Popescu ş.a., afirma într-o profesiune de credinţă ambiguă, realist-clasică şi artificial-estetică: „Acum, când în întreaga lume se practică un anti-teatru furios, nutresc ambiţia să realizez un pro- teatru alcătuit din limpezimi, dintr-o geometrie exemplară a relaţiilor omeneşti, scris în respectul tuturor canoanelor, înfrângând dificultăţi, superiorul dispreţ al unora,
Baranga
surâsul satisfăcut al altora. [...] Ce înduri în viaţă nu poţi îndura în teatru. Pe scenă, chiar şi urâtul trebuie să fie agreabil, odiosul atrăgător, sordidul pitoresc. Altfel, fuge lumea din sală, cea mai aspră pedeapsă pentru un dramaturg." Din poezia lui B. se reţin îndeosebi unele fabule ce actualizează teme mai vechi, căci, în fond, scriitorul este un moralist care observă cu acuitate şi are plăcerea clasificaţiei, aşa cum o dovedeşte volumul Satirice (1977): „omul zero-dimensional, omul de cafenea, homo duplex, omul mitocan, moftologiii, procesomanii" etc. Alături de mai tinerii Paul Everac şi Teodor Mazilu, B. a scris un teatru inegal, care datează în bună parte datorită supunerii, e drept cu oarecare nuanţă, la canonul ideologic al momentului. Talentul dramaturgului pare să fi fost însă real, iar capacitatea de a îngloba tehnici, truvaiuri, tradiţii ale comicului, de la satira caragialiană la comedia lirică şi/ sau tragică a lui G. M. Zamfirescu, Mihail Sebastian, Tudor Muşatescu ş.a., practic inepuizabilă.
Aurel Baranga a descoperit şi a impus dramaturgiei contemporane câteva tipuri de teme, situaţii şi personaje satirice proprii noii societăţi româneşti Traficul de influenţă, ridicolul jocului ierarhiilor administrative, birocraţia cronică şi confortul incompetenţei, toate acestea, înscrise în perimetrul mai larg a ceea ce am numit ipoteza unei conspiraţii a mediocrităţii, sunt câteva din descoperirile satirice ale lui Aurel Baranga. Servite de o pricepere rară a meşteşugului comediei, ele îi asigură autorului o prezenţă emblematică în dramaturgia contemporană.
Mircea Ghiţulescu
Barbă
Dicţionarul general al literaturii române 356
SCRIERI: Poeme cu orbi, Bucureşti, 1933; Ninge peste Ucraina, Bucureşti, 1945; Bal în Făgădău, Bucureşti, 1946; Marea furtună, Bucureşti, 1946; Sufletu' arendăşoaiei, Bucureşti, 1949; Vocea Americii, Bucureşti/1949; Viaţa învinge (în colaborare cu Dinu Negreanu), Bucureşti, 1950; Voinţa de pace a popoarelor nu poate fi înfrântă, Bucureşti, 1951; Pentru fericirea poporului (în colaborare cu Nicolae Morarii); Bucureşti, 1951; Bulevardul împăcării, Bucureşti, 1952; Iarbă rea, Bucureşti, 1952; Pamflete, Bucureşti, 1952; Cântecul libertăţii, Bucureşti, 1953; Teatru, Bucureşti, 1953; Mielul turbat, Bucureşti, 1954; Arcul de triumf Bucureşti, 1955; Recolta de aur, Bucureşti, 1957; Reţeta fericirii sau Despre ceea ce nu se vorbeşte, Bucureşti, 1957; Teatru, I-II, Bucureşti, 1959; Fn cuminte, Cristofor!, Bucureşti, 1965; Comedii, Bucureşti, 1967; Poezii, Bucureşti, 1968; Opinia publică. 5 comedii, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1971; Teatru, voi. I-II: Comedii, voi. III: Drame, Bucureşti, 1971; Tipuri şi tertipuri, Bucureşti, 1971; Poezii, Bucureşti, 1973; Teatru, Bucureşti, 1973; Simfonia patetică, Bucureşti, 1974; Teze şi paranteze, Bucureşti, 1974; Alge, Bucureşti, 1975; Viaţa unei femei, Bucureşti, 1976; Fabule, Bucureşti, 1977; Satirice, Bucureşti, 1977; Jurnal de atelier, Bucureşti, 1978; Teatru, I-II, Bucureşti, 1978; Interesul general, Bucureşti, 1982; Teatru, Bucureşti, 1989. Traduceri: Valentin Kataev, O zi de odihnă, Bucureşti, 1948 (în colaborare cu Sică Alexandrescu); Lope de Vega, Cavalerul din Olmedo, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Sică Alexandrescu); Jean-Paul Sartre, Adevărul, numai adevărul, Bucureşti, 1957; Moliere, Vicleniile lui Scapin, în Moliere, Opere, IV, Bucureşti, 1958; Ilya Ehrenburg, Pipa comunardului, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Dragoş Vacariuc).
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, XI, 292-297; Piru, Panorama, 458-460; Râpeanu, Interferenţe, 197-208; Valeriu Râpeanu, Pe drumurile tradiţiei, Bucureşti, 1973, 139-145; Barbu, O ist., 68-70; Virgil Brădăţeanu, Viziune şi univers în noua dramaturgie românească, Bucureşti, 1977,117-139; Ştefănescu, Preludiu, 221-226; Raicu, Practica scrisului, 296-299; Ştefănescu, Jurnal, 169-170; Felea, Aspecte, II, 47-50; Aurel Baranga, interpretat de..., îngr. şi pref. Mihaela Cristea, Bucureşti, 1981; Brădăţeanu, Istoria, III, 200-208; Vartic, Modelul, 266-275; Cocora, Privitor, III, 56-62; Diaconescu, Dramaturgi, 18-44; Faifer, Dramaturgia; 14-18; Râpeanu, Memoria, 88-92; Ghiţulescu, O panoramă, 32-48; Silvestru, Un deceniu, 263-264; Mirodan, Dicţionar, I, 116-120; Lovinescu, Unde scurte, III, 46-52; Dicţ. scriit. rom., 1,177-180; Aurel Baranga, DRI, I, 78-141; Ghiţulescu, Istoria, 200-208; Popa, Ist. lit., I, 1051-1053, passim, II, 948-954; Alex. Ştefănescu, Aurel Baranga, RL, 2003,14.	'	M.Dţ
BARBĂ, Gheorghe (14.XI.1929, Ismail), istoric literar. Este fiul Ninei şi al lui Calistrat Barbă, învăţători. Părinţii refugiindu-se peste Prut în anii '40, B. urmează Liceul* „Fraţii Buzeşti" din Craiova, apoi Facultatea de Limba şi Literatura Rusă din cadrul Institutului Pedagogic „Maxim Gorki" din Bucureşti, absolvind-o în 1953. A fost cadru didactic la Universitatea Bucureşti, luându-şi doctoratul în filologie cu teza Mihail Şolohov şi literatura română (1971).
Debutează în publicistică în 1960. Colaborează la revistele „Romanoslavica", „Studii de literatură universală", „Analele Universităţii Bucureşti", „Secolul 20", „Rumânskaia literatura", „România literară", „Luceafărul", „Novâi mir", „ Vestnic M.G.U." etc. Publică articole, cronici, profiluri literare, recenzii, pe teme ca: relaţiile literare româno-ruse, istoria literturii ruse vechi şi moderne, aspecte ale fenomenului literar rus contemporan. Traduce din proza sovietică. Publică numeroase studii despre Puşkin, I. Bondarev, V. M. Şukşin, Iuri Kojevnikov, ca şi
despre fenomenul Soljeniţân (acestea în ultimii ani, 1994-1996), înregistrează ecouri ale literaturii ruse în spaţiul românesc în perioada 1940-1949 ş.a. Câteva articole studiază relaţia dintre proza lui Marin Preda şi aceea a unor scriitori ruşi etc. Debutează în volum cu Mihail Şolohov în universul literar românesc (1975), în care relevă mai toate aspectele receptării scriitorului, începând de la primele traduceri şi comentarii (1929) până în 1975. Istoria literaturii ruse vechi Sec. Xl-XVII (1989) este unul dintre puţinele manuale de literatură rusă veche elaborate în România.
SCRIERI: Mihail Şolohov în universul literar românesc, Bucureşti, 1975; Istoria literaturii ruse vechi. Sec. XI-XVII, Bucureşti, 1989; Prelegeri de literatură rusă şi relaţii literare româno-ruse, Bucureşti, 1995. Traduceri: Sovremennaia sovetskaia proza, Bucureşti, 1978 (în colaborare).
Repere bibliografice: S. Wolf, Profesorului Gheorghe Barbă la 65 de ani, RSL, 1995.	M.Vs.
BARBORICĂ, Cornel (5.IV.1931, Turnu Severin), slavist, comparatist şi traducător. Este fiul Elisabetei (n. Mărdale), croitoreasă, şi al lui Gheorghe Barborică, cizmar. Absolvent al Liceului „Traian" din Turnu Severin (1949), urmează doi ani la Facultatea de Filologie din Bucureşti, apoi alţi cinci la Bratislava, luându-şi licenţa în limba şi literatura slovacă în 1955. Urcă toate treptele carierei universitare la Facultatea de Limbi şi Literaturi Slave a Universităţii bucureştene, al cărei decan este între 1972 şi 1976. Doctoratul şi-l susţine în 1971 cu o teză despre Karel Capek (1971). Excursul analitic, dens şi limpede, se suprapune peste o realitate documentară vastă şi policromă, îndreptăţind generalizări cutezătoare, ce contrazic nu o dată opiniile specialiştilor cehi şi slovaci. Structura monografiei se întemeiază pe criteriul convergenţei cronologice, care adună informaţiile spre două planuri permanent întrepătrunse genetic, reconstituind expozitiv curgerea vieţii şi devenirea operei lui Capek — povestiri, romane, piese de teatru, publicistică. Realităţile din care creşte opera şi problematica sunt înfăţişate cu procedeele itinerarului istorist şi socio-biografic, iar extragerea semnificaţiilor şi situarea valorică se operează cu mijloace comparatiste. Dorinţa de a repara o nedreptate, plasându-1 cu îndreptăţire pe Capek printre numele de vază ale patrimoniului universal, explică în bună măsură îndârjirea analitică a autorului pe cât mai multe registre. Trecerea de la monografia unui scriitor la aceea a unei literaturi se realizează prin Istoria literaturii slovace (1976). Consecuţia epocilor şi a curentelor de la Renaştere până în vremea noastră urmează în genere periodizarea tradiţională, încercări de modificare putând fi semnalate în cadrul perioadelor modernă şi contemporană. Materia cărţii este ordonată deci în funcţie de cronologia evenimentelor. Prinsă în dinamica multilaterală a procesului istoric, creaţia adună referiri explicative din toate straturile existenţiale. Dacă perimetrele de ansamblu sunt hotărâte de dialectica temporală, în interiorul fiecărei epoci expunerea se centrează pe alte criterii metodologice. Specificitatea intrinsecă, bogăţia literaturii, proporţionalitatea funcţională şi dispunerea elementelor constitutive, de fiecare dată altele, au împins spre planurile principale ale comen-
357 Dicţionarul general al literaturii române
Barbu
tariului când domenii şi probleme majore (Renaşterea, barocul, iluminismul), când probleme şi personalităţi (clasicism-ro-mantism, generaţia deceniului al cincilea), când, în sfârşit, individualităţi marcante (aparţinând realismului de după 1918). în judecarea fenomenului literar slovac, B. foloseşte frecvent apropierile comparative, aşezându-1 astfel într-o zonă de cultură mai cuprinzătoare. Vizând, de câte ori e cazul, întreg spaţiul european, raportările privesc cel mai adesea literaturile învecinate, cehă şi maghiară, în special; evenimente comune în curgerea istoriei fundamentează explicativ întrepătrunderile culturale care s-au operat de-a lungul timpului. Nu puţine simt, de asemenea, apropierile cu literatura română, din mulţimea relaţiilor semnalate ieşind în relief îndeosebi momentul
I.	Krasko-M. Eminescu. Contribuţiile comparatiste conferă complexitate demersului istorico-literar, marcând diferenţierile specifice atât de necesare ierarhizărilor de valoare şi lărgind perspectiva integratoare în seria fenomenelor de acelaşi fel. Pe asemenea traiecte generalizant comparative se plasează şi volumul Studii de literatură comparată (1987). Intenţia formulată explicit de B. este aceea de a închega pledoarii concludente care să demonstreze unitatea spirituală a Europei, în pofida unor tendinţe contrare mai vechi sau mai noi, într-un cuvânt, întregirea hărţii literare, a conştiinţei estetice europene prin includerea valorilor slave. Susţinerea propriei opinii se înfăptuieşte aici pe câteva făgaşe tematice, urmărite istorico-literar şi analitic în zone europene cât mai largi: idei, specii, genuri, epoci şi modalităţi literare. în acelaşi mod şi cu aceeaşi finalitate îşi va concepe B. şi volumul Utopie şi antiutopie (1998), o încercare de explicitare analitică şi comparată a surselor şi eflorescenţelor mesianismului slav în Cehia, Slovacia, Polonia şi Rusia, aşadar, în teritoriile locuite de popoarele slave în
interferenţă stimulativă cu alte culturi ale Europei. Comentariul subliniază, comparatist, similitudini şi deosebiri revelatoare între spaţiile de referinţă şi personalităţile reprezentative.
SCRIERI: Karel Capek, Bucureşti, 1971; Prelegeri de literatură slovacă, Bucureşti, 1975; Istoria literaturii slovace, Bucureşti, 1976; Studii de literatură comparată, Bucureşti, 1987; Cintorin slonov a Paralelne zrkadla [Cimitirul elefanţilor şi Oglinzi paralele], Nădlag, 1995; Utopie şi antiutopie, Bucureşti, 1998; Crima de la km.99, Bucureşti, 1999; Ciclopul, Bucureşti, 2001. Traduceri: Fr. Hecko, Satul de lemn, Bucureşti, 1959;
VI.	Minac, Cu vântul în faţă, Bucureşti, 1962; J. Glazarovâ, Aşteptare, Bucureşti, 1965; K. Capek, Teatru, Bucureşti, 1968; M. Urban, Biciul viu, Bucureşti, 1969; B. Hrabal, Toba spartă, Bucureşti, 1971; I. Krasko, Nox et solitudo, Bucureşti, 1973; J. Mukarovsky, Studii de estetică, Bucureşti, 1974; V. Sikula, Acalmie, Bucureşti, 1977; Lirică slovacă. De la începuturi până azi, Bucureşti, 1987.
Repere bibliografice: Tiberiu Pleter, Profesorul Comeliu Barborică-sexa-genar, RSL, 1992; Velea, Universalişti, 1996,235-242.	St	V.
BARBU, Ana (5.II .1936, Bulboaca, j. Chişinău), prozatoare. A absolvit, la Bucureşti, Facultatea de Filologie, secţia limbă şi literatură română, în anul 1958. Lucrează iniţial în învăţământ, între anii 1966 şi 1971, este redactor la revista „Tomis" din Constanţa, apoi, din 1972 până în 1984, la Editura Eminescu, iar în perioada 1984-1993, la Editura Cartea Românească. A debutat cu schiţe în revista „Luceafărul", al cărei premiu pentru proză l-a obţinut în 1963. Prima ei carte, Nunta de argint, apare în 1966.
Proza scurtă publicată de B. reuneşte schiţe şi povestiri în care sunt analizate stări afective variate, legate mai ales de momente tensionate, reflectând criza interioară a personajelor. Primează notaţiile lirice, descrierea nuanţată a peisajelor (marea este toposul preferat) şi surprinderea fină a detaliilor. Fiecare gest pare simptomul unor atitudini şi relaţii complexe, care incită prin ambiguitate. Naraţiunea se concentrează pe forţa sugestiei şi mai puţin pe definirea concretă a sentimentelor. Sunt alese personaje feminine în formare, vulnerabile, irascibile şi rebele, cu o imaginaţie şi o sensibilitate exacerbate. Marina (Plicul din volumul Nunta de argint), o tânără senzuală, acceptă propunerea unui sculptor de a-i fi model ca pe un capriciu şi o distracţie de moment, pentru ca, odată cu plecarea artistului, să simtă pentru acesta o pasiune neaşteptat de puternică. Ceea ce caracterizează personajele feminine este trecerea rapidă de la o stare la alta şi nesigurahţa propriilor sentimente. într-o vară sau, mai exact, niciodată descrie cu detalii pregnante etapele unei relaţii eşuate, de la indiferenţa mai mult sau mai puţin sesizabilă la o irepresibilă repulsie. Tăcerea marchează îndepărtarea progresivă a partenerilor, culminând cu momentul în care înstrăinarea devine definitivă: „.. .cortina de tăcere se aprinse dintr-o dată, iar între ei rămase doar un pumn de cenuşă". Neînţelegerile din cuplu se repercutează puternic asupra sensibilităţii copiilor, care le percep ca pe o vină ce le aparţine. Corina, bunăoară, este tentată să nu ia în serios conflictul dintre părinţi, pentru ca ulterior să-i sesizeze gravitatea, ca şi neputinţa de a interveni. în volumul Viscol (1969), B. propune o proză de analiză psihologică, concentrată pe mutaţiile interioare şi pe echilibrul fragil al personajelor. Universul
Barbu
Dicţionarul general al literaturii române 358
protagonistelor, care îşi resimt singurătatea chiar şi, sau mai ales, în cuplu, este animat de înşiruirea unor imagini, linii, culori, sunete, asociate figurilor prezente sau absente, ce le-au marcat într-un anumit moment existenţa. Amurgul devine pentru personajul feminin din Apus timpul propice rememorării, gândurile oprindu-i-se fulgurant asupra destinului nepoatei sale Maria-Alma, moartă într-un accident de maşină. Portretul fetei este recompus din frânturi de replici şi amintiri ce-i scot la iveală volubilitatea şi farmecul. în Doliu, tulburarea provocată de moartea câinelui credincios devine pentru Anicuţa atât de puternică, încât îi domină orice trăire, redu-cându-i impulsurile la o mortificantă inerţie: se retrage în singurătate anulând comunicarea cu cei din jur. Impregnată de lirism, naraţiunea are în centru un tip de feminitate ireductibilă la o simplă paradigmă. Femeia este mai degrabă o sumă a contrastelor: apatică, voluntară, vulnerabilă, puternică, distantă, volubilă, dominantă rămânând totuşi nota de senzualitate.
SCRIERI: Nunta de argint, Bucureşti, 1966; Viscol, Bucureşti, 1969; Nisipuri, Bucureşti, 1972.
Repere bibliografice: Ştefan Bănulescu, Debuturi în proză, LCF, 1964, 1; Octavian Voicu, Ana Barbu, „Viscol", ATN, 1970, 3; Carmen Vericeanu, Ana Barbu, „Nisipuri", CRC, 1972, 7; Mirela Roznovanu, Ana Barbu, „Nisipuri", ATN, 1973, 2; Marin Mincu, Ana Barbu, „Nisipuri", TMS, 1973, 6; Iorgulescu, Scriitori, 178; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 299-300; Popa, Ist. lit., II, 864.	M.M.
BARBU, Eugen (20.11.1924, Bucureşti — 7.IX.1993, Bucureşti), prozator, dramaturg, eseist, poet şi publicist. Este fiul lui Nicolae Barbu, tâmplar la Atelierele CFR. B. a urmat studiile primare, secundare şi liceale în capitală, luându-şi bacalaureatul în 1943 la Liceul Internat Schewitz-Thyerin. în acelaşi an se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care ova abandona în favoarea Şcolii de Ofiţeri de Jandarmi (1943-1945). Audiază, în paralel, cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie, fără a o absolvi. Trece prin felurite medii şi profesiuni. Este jucător de fotbal şi antrenor, tipograf şi corector la Casa Scânteii; devine redactor-şef al revistei „Luceafărul" (1962-1968), iar din 1970 până în 1989 conduce revista „Săptămâna culturală a Capitalei"; după 1989 este director-fondator al publi-* caţiei „România Mare". A fost membru supleant al Comitetului Central al PCR din 1969, membru corespondent al Academiei RSR din 1974 şi deputat din 1975. A fost distins cu mai multe premii naţionale şi cu Premiul Herder (1978). Publică sub pseudonim (Eugen Rabe şi Eugen Baraba) la „Epigrama", „Gluma", „Păcală", „Veselia" şi, din 1946, colaborează la „Fapta" (unde e de înregistrat adevăratul său debut). A frecventat (în 1946) cenaclul Sburătorul, a colaborat la numeroase reviste şi la principalele ziare din capitală, încredinţându-le texte strict literare (fragmente romaneşti, schiţe, nuvele) ori acoperind o publicistică vioaie, de atitudine, întinsă de la reportaj, impresii de călătorie, articol politic, chiar cronici literare până la virulenta cronică sportivă. în 1955, „Viaţa românească" îi publică nuvela Munca de jos, inclusă în Gloaba (1955), volum marcând debutul său editorial. Urmează un triptic „sportiv", la cota divertismentului: Tripleta de aur, Balonul e rotund şi Unsprezece
(toate în 1956), prefaţând apariţia unei capodopere a literaturii române, romanul Groapa, publicat în 1957. Primele rânduri ale cărţii (mărturisea prozatorul) au fost scrise prin ,45-,46, inspirate de un fapt divers: închiderea celebrei „gropi a lui Ouatu"; romanul a suferit prefaceri până la ediţia definitivă
(1982). B. scrie industrios şi ritmul editorial probează această avalanşă: urmează câteva volume de nuvele (Oaie şi ai săi, 1958, Patru condamnaţi la moarte, 1959, Prânzul de duminică, 1962, Martiriul Sfântului Sebastian, 1969, Miresele, 1975), dar şi volume de reportaje, note de călătorie, eseuri (precum Măştile lui Goethe, 1967), aparţinând unui moralist modern, cu lecturi demistificatoare, versuri (Osânda soarelui, 1968, adunând, de-a lungul a două decenii, poeme încropite — s-a spus — de un „diletant"). Implicat în prezentul imediat, polemist de temut, muindu-şi pana în cerneala pamfletară, el urmăreşte atent pulsul vieţii româneşti şi comentează, poematizând, evenimentul politic, intern sau internaţional. Reportajele sale metamorfozează faptele nude (luate ca pretext), aşezând sub lupă detaliul, pentru a extrage semnificaţii în registrul literaturii. Pe-un picior de plai (1957), Cât în şapte zile (1960), Cu o torţă alergând în faţa nopţii (1972) ating nivelul „artistic" al scrisului, vădind o deschidere eseistică, probată şi în jurnalele de călătorie, ocazionate de plecările în străinătate: Foamea de spaţiu (1969), Jurnal în China (1970). Detenta romanescă este însă impresionantă, propulsând titluri atât pe ambiţioasa linie a
359 Dicţionarul general al literaturii române
Barbu
Cenaclul de la revista „Luceafărul“ anii ’60
realizării unei fresce sociale (Şoseaua Nordului, 1959, Facerea lumii, 1964), cât şi vădind interes (inclusiv filologic) pentru reconstituirea în cheie barocă a crepuscularei lumi fanariote în romane care ating, sub acoperişul parabolei, din nou, pragul capodoperei: Princepele (1969), Săptămâna nebunilor (1981). Nu poate fi ignorat productivul filon al nuvelei de aventuri şi istorice (evocând, îndeosebi, vremea haiducească, ca, de pildă, Vânzarea de frate, 1968), exploatat prin abundenţa scenariilor de film (unele, în colaborare) de certă tentă comercială. Şi nici scandalul stârnit de romanul Incognito (I-IV, 1975-1980), un cine-roman acuzat de plagiat. Deşi „plutea" în aerul epocii, discuţia este deschisă de Nicolae Manolescu, în „România literară" (2/1979). Criticul demontează ideea „romanului-colaj", invocată de B., şi incriminează procedeele de „transcriere" şi „conspectare" a unui număr mare de pagini din cărţi semnate de K. Paustovski, Ilya Ehrenburg ş.a. Biroul Uniunii Scriitorilor hotărăşte înfiinţarea unei comisii alcătuite din Dan Hăulică, Al. Piru, Eugen Simion şi Mircea Zaciu, care să ofere
o	expertiză a cazului. La 21 februarie 1979, Consiliul Uniunii Scriitorilor ia în discuţie concluziile comisiei şi a doua zi dă publicităţii un comunicat prin care dezavuează „procedeul plagiatului folosit de Eugen Barbu în volumul III al romanului Incognito, procedeu contrar normelor profesionale şi morale, incompatibil cu principiile eticii şi echităţii scriitoriceşti". Şi pasiunea pentru poezie a lui B. răzbate temperamental, cu
erupţii de subiectivism nedomolit, în zgomotos anunţata O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini până în prezent, proiectată în mai multe volume, din care, în 1975, ieşea primul tom (rămas şi singurul), dedicat poeziei contemporane. Cititor insaţiabil, B. simţea nevoia unei demonstraţii în acest sens, încredinţând tiparului toate frământările sale literare şi existenţiale. Şi-a prezentat, astfel, în cărţi masive, de efort aglutinant, şantierul (citate comentate, proiecte, bruioane, tot soiul de adnotări), începând cu Jurnal (1966), apoi Caietele Princepelui, o serie inaugurată în 1972, din care, până în 1981, publicase şapte volume, atestând o tot mai pronunţată fază livrescă a scrisului său. în dramaturgie nu a excelat. După Sfântul, poposeşte fie în mediul negustoresc interbelic (Să nu-ţi faci prăvălie cu scară, din 1959), fie închipuie alegoric o umanitate abstractă (Labyrintul, 1967) sau dramatizează câteva episoade din Groapa.
Traseul romanesc al lui B. poartă tot timpul un mesaj insurgent şi îi fortifică popularitatea. Personalitate puternică, contestatară, revărsând în pagină energie polemică, scriitorul devine, în bună măsură, ambasadorul lumii din care a plecat: periferia. Este, după cum afirmă el însuşi într-un fragment de jurnal, „o lume fără ecou". Groapa apărea într-un moment literar aservit academismului aseptic şi pompierismului proletcultist, ce propulsa numai numele utile conjuncturii socio-politice;
o	perspectivă discreţionară în valorizare, apelând la un tablou
Barbu
Dicţionarul general al literaturii române 360
tematic normativ, construit prin conjuncţia apriorismului sociologic cu realismul fotografic. Romanul dezvăluia, în' schimb, un peisaj sordid, biciuind imaginaţia senzorială. Până a pătrunde în circuitul didactic, tratamentul aplicat romanului şi romancierului a sancţionat drastic deviaţia de la normele curente, procustiene, din producţia epocii. Dacă e privită nu doar prin fereastra unei lecturi tematice (multă vreme exclusivistă), ceea ce se observă de îndată este rafinamentul compoziţional al cărţii; fascicolul epic proiectează secvenţe consubstanţiale, cu rol de personaje-reflector, nu lipsite de elementul contrastiv. Lângă toată coloristica şi grozăviile din lumea Cuţaridei, sistemul ficţional îşi încorporează, cu o remarcabilă concizie, lumea parlagiului Marin Pisică, reverberând nostalgia Paradisului. Groapa decodează însemnele unei civilizaţii în extincţie, fisurând ideologia comună asupra mahalalei — un mediu „insular", vitalist, înăbuşindu-şi ecourile, dar sfârşind, inevitabil, prin a se „deschide". Scriitorul fixează cu rafinament şi voluptate, reabilitând argoul, momentul agonic al unei „lumi". Groapa etalează şi deliciile de gourmet ale autorului, fastul sărbătoresc al enumerărilor, luxurianţa inventarului. B. crede în puterea cuvintelor, în forţa lor incantatorie şi generativă. Dar cărţile imediat următoare, Şoseaua Nordului, Facerea lumii, Războiul undelor (1974, în colaborare cu N. P. Mihail) ori Atac în cer
(1966), reconstituie mediul griviţean, mutând accentul pe un
moment istoric; ca romane ale rezistenţei antifasciste, ele narează despre activitatea comuniştilor din ilegalitate, pregătind gestul insurecţional de la 23 august 1944. Pătrunse de un discret lirism şi erodate, sensibil, de tezism, scrierile se salvează parţial prin culoare lingvistică. Facerea lumii duce mai departe cronografia, urmărind destinul unei familii muncitoreşti. Un tipograf (Filipache) devine director al unei întreprinderi naţionalizate şi sfârşeşte înfrânt, strivit de circumstanţe absurde. Dar în interiorul romanului există un alt roman, care dezvoltă pe filiera erotică, prin insolitul cuplu Eva (fiica lui Filipache) — Manicatide (un cinic stilat), pictura unui mediu crepuscular. Intrat, odată cu Princepele, după erupţia realistă, într-o fază ce a fost numită livrescă, B. dezvăluie arta unui mare colorist, degustător de arome şi împătimit calofil, dezgropând o limbă somptuoasă din hronice, pisanii şi foleturi. Filoanelor cărturăreşti li se asociază crudităţile verbale. Coloritul descripţiei, opulenţa detaliilor, dezinvoltura imagistică şi capacitatea de vizualizare fac din el un scriitor baroc, trădân-du-şi obsesia cărturărească şi gustul pentru ezoterism. Impulsul regresiv îl defineşte ca pe un „poet" al stărilor crepusculare, chestionând istoria sub pavăza parabolei. Departe de a fi un roman istoric pur, Princepele dezvoltă — livresc şi fabulos — ideea de fanariotism, derulată într-un cerc tragic. Perspectiva e închisă, o tristeţe grea coboară peste acest scenariu repetitiv. în fine, Săptămâna nebunilor este istoria unei prăbuşiri cu delirante rătăciri şi reveniri. Aparent, suita titlurilor romaneşti e fără legătură. Dar numitorul lor comun e uşor sesizabil; sunt tustrele parabole ale puterii. Şi, odată cu Princepele, începe o altă etapă a receptării realului. Săptămâna nebunilor vorbeşte în fastuosul decor al agoniei despre voluptatea stingerii unui suflet otrăvit. E aici o lume letargică, aflată sub pecetea implacabilă a morţii. Cartea, impregnată de filosofie thanatică, este romanul unei devorante iubiri şi, în acelaşi timp, al unei mari farse, măştile şi carnavalurile vestind atmosfera teatrală, în interiorul ficţiunii, autorul introduce o altă ficţiune — lunga serie de vedenii ale lui Hrisant Hrisoscelu, prizonier în lumea iluzorie a halucinogenelor, hrănindu-şi clipele de supravieţuire cu preparativele pentru moarte. Se vădeşte aici, în tristul ei spectacol, o viaţă ireală, vrând să compenseze ruinarea aspiraţiilor fostului eterist. Beizadeaua râvnise tronul bizantin şi îmbrăcase haina revoluţionarului. încă plin de vanităţi şi de rămăşiţe idealiste, el trăieşte cu obsesia marii iubiri şi a datoriei de trimis, eşecul mişcării neanulându-i speranţele într-o Magna Hellas. Reîntors în Bucureşti, Hrisant Hrisoscelu intră de fapt în intimitatea morţii. El refuză trezia, viaţa şi, după atâta risipă şi nebunie, „voia numai să zacă". Paralizia morfinomană eliberează visarea, reveria şi Hrisant se exilează în amintire. Fastul montărilor, dezlănţuirile carnavaleşti, jocul şi goana măştilor, pofta de ceremonial insinuează ideea teatralităţii. Surparea idealului eterist, deşteptând — în replică — simţul actoricesc al lui Hrisant, pledează pentru ideea unei istorii consumate ca farsă. Barochismul cărţii este indiscutabil. Se întâlnesc aici poetica preaplinului, tehnica aglomerativă, laitmotivul ubi sunt şi, desigur, ameninţarea Trimisului (adică, motivul „omului secret" al barocului).
VIAŢA
OPERA
1924	februarie, 20 Se naşte ia Bucureşti Eugen Barbu, fiui iui Nicolae
Barbu, tâmplar ia Atelierele CFR.
1931	începe studiile elementare la Şcoala primară nr. 40 din
Bucureşti.
1935-1943 Urmează, tot în Bucureşti, cursurile secundare la Liceul „Aurel Vlaicu”, apoi la Liceul Internat Schewitz-Thyerin îşi ia bacalaureatul.
1941-1945
1943	Se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care o va
abandona în favoarea Şcolii de Ofiţeri de Jandarmi, părăsită şi aceasta la 1 septembrie 1945.
1943-1945
1945	Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Este jucător de fotbal şi antrenor.
Este interesat de întâlnirile cenaclului de pe lângă revista „Fapta", condus de scriitorul Mircea Damian.
1946
1948	Se retrage de la Facultatea de Litere şi Filosofie.
1949-1953
1950	Se angajează corector la întreprinderea Poligrafică nr. 1 din
Bucureşti.
1955
1956
1957
1958
1959
Sub pseudonimele Eugen Rabe şi Eugen Baraba, publică la revistele „Epigrama", „Gluma", „Păcală" şi „Veselia".
îşi începe Jurnalul:
Lucrează la romanul Groapa, reuşind, peste un an, să redacteze aproape trei sute de pagini.
Citeşte la cenaclul Sburătorul un fragment din Groapa (capitolul Aia mică}, nedumerindu-i — va nota în Jurnal — pe „venerabilii din fotolii".
începe, într-un ritm susţinut, colaborarea foiletonistică la revista „Fapta", condusă de Mircea Damian, semnând şi cronică literară.
Redactează prima versiune a piesei Sfântul.
Rescrie Groapa (care, în timp, va „suporta” treisprezece variante).
Apare în „Viaţa românească" nuvela Munca de jos, inclusă în volumul de debut, Gloaba, publicat tot în acest an la Editura Tineretului.
Publică tripticul Tripleta de aur (nuvele), Balonul e rotund şi Unsprezece (romane).
Publică volumul de reportaje Pe-un picior de plai.
Apare Groapa, roman dovedind — după atâtea transcrieri - un scrupul „extravagant".
Tipăreşte volumul de nuvele Oaie şi ai săi.
Urmează un alt volum de nuvele, Patru condamnaţi la moarte, precum şi romanul Şoseaua Nordului.
Are loc premiera cu Să nu-ţi faci prăvălie cu scarăh la Teatrul Naţional din Cluj, piesa fiind publicată tot acum.
1960	Se căsătoreşte cu actriţa Marga Butuc.
1961
1962	Este numit (ia cerere) redactor-şef ai revistei „Luceafărul".
1963	Conduce, începând cu 8 ianuarie, cenaclul „Nicolae Labiş”	la
Casa Scriitorilor din Bucureşti, o veritabilă pepinieră care	a
contribuit la pregătirea „exploziei" şaizeciste.
1964
1965
1966
1967
1968	„Echipa Bârbu" e înlăturată de la revista „Luceafărul".
1969	Este ales membru supleant al Comitetului Central, în urma Congresului al X-lea al PCR.
1970	Este numit redactor-şef al revistei „Săptămâna culturală a
Capitalei"; scriitorul va conduce publicaţia până în decembrie 1989.
1971
1972
1973
1974	Este	ales	membru	corespondent	al	Academiei	Republicii
Socialiste România.
Apare volumul de reportaje Cât în şapte zile.
I	se editează volumul de nuvele Tereza, ou o prefaţă de Ov. S. Crohmălniceanu.
Publică volumul de nuvele Prânzul de duminică.
Publică romanul Facerea lumii.
Groapa apare în Franţa.
Are loc premiera filmului Haiducii, al cărui scenariu îl semnează. Publică volumul Jurnal.
Are loc premiera filmului Procesul alb (ecranizare după Şoseaua Nordului).
Are loc premiera filmului Răzbunarea haiducilor, realizat după un scenariu al scriitorului.
Publică-volumul de eseuri Măştile lui Goethe şi piesa Labyrintul (iniţial apărută în „Luceafărul").
îi apare volumul de versuri Osânda soarelui.
Are loc premiera filmului Răpirea fecioarelor, al cărui scenariu l-a semnat.
Evocă lumea haiducească în Vânzarea de frate şi îşi adună piesele de teatru într-un volum.
Publică Princepele (la Editura Tineretului), roman care va stârni un imens scandal; va fi încununat cu Premiul Academiei, însemnările de călătorie sunt adunate în volumul Foamea de spaţiu.
Tipăreşte o carte nouă de nuvele, Martiriul Sfântului Sebastian. Publică Jurnal în China.
Semnează scenariile filmelor Haiducii lui Şaptecai, Zestrea Domniţei Raluşi Facerea lumii.
TVR difuzează serialul Urmărirea, al cărui scenariu îl semnează. Se joacă Groapa la Teatrul Satiric Muzical „C. Tănase" din Bucureşti.
Apare primul volum din seria Caietele Princepelui.
îşi adună reportajele în volumul Cu o torţă alergând în faţa nopţii.
Apar alte două volume din Caietele Princepelui', ultimul volum, al şaptelea, e publicat în 1981.
Pregăteşte scenariile pentru filmele Oaie şi ai săi, Drumul oaselor, Batalionul de pedeapsă.
1975	Este	ates	deputat	în	Marea	Adunare	Naţională.
1977
1978	I se decemează Premiul Herder pentru Literatură.
1979
1980
1981 1984
1986-1987
1990	înfiinţează şi conduce revista „România Mare“ (împreună cu
Corneliu Vădim Tudor).
Este exclus din Uniunea Scriitorilor.
1993	septembrie, 7 în urma unei comoţii cerebrale, Eugen Barbu se
stinge din viaţă la Spitalul Elias din Bucureşti.
începe publicarea romanului Incognito, alt serial „de scandal".
Tipăreşte volumul de nuvele Miresele.
Din proiectul O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini până în prezent realizează doar un prim volum, dedicat poeziei contemporane.
Apare volumul al doilea din Incognito.
Publică în „Săptămâna* fragmente din Săptămâna nebunilor.
Apare volumul al treilea din Incognito. „Procedeul plagiatului", utilizat în carte, este dezavuat oficial de Consiliul Uniunii Scriitorilor.
I	se publică volumul al patrulea din Incognito.
Tipăreşte romanul Săptămâna nebunilor.
Scrie scenarii pentru filmele Masca de argint şi Colierul de turcoaze.
Scenarizează Domnişoara Aurica.
Primeşte Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România.
Publică în revista „România Mare“ microromanul Mausoleul.
Străinul „ce nu mai sosea" infiltrează în toţi porii naraţiunii spaima, prin dilatarea fricii obscure. Umbra Trimisului, iniţial aşteptat, devine o ameninţare, o promisiune a pedepsei. De fapt, frica este o temă obsesivă a prozei „barbiste", iar „dialogurile platonice despre putere" ating culminaţia în Princepele, punând faţă în faţă un conducător crud şi pervers şi pe iniţiatul Messer Ottaviano, chiromant şi cabalist, ce întrupează demonismul istoriei. Acesta din urmă primeşte replica lui Ioan Valahul, imaginat ca un simbol de sinteză arhaică şi de logică etnică, dotat cu simţul eternităţii.
Poligraf pătimaş şi capricios, nu în puţine rânduri agresiv, B. era tot mai interesat de aluzia culturală, devenită obsesie cărturărească, cultivând — dincolo de pitoresc — „cuvintele cântătoare". Caietele Princepelui se înfăţişează, astfel, ca o autocontemplare a Operei, în efortul unei documentări specioase, favorizând inventivitatea lexicală. Şi lanus (1993), o carte neîncheiată, dezarticulată (apărută postum), dovedeşte aceeaşi fascinaţie picturală faţă de lumile crepusculare, combinând alchimia cuvintelor cu exotismul facil, clişeistic, şi registrul elegiac cu cel violent-sarcastic. Răzbat în această naraţiune la persoana întâi — mai degrabă jurnal al unui eu măcinat de incertitudini, privind dezabuzat-cinic spectacolul unei epoci dure, cuprinse de marasm (e vorba de anii '50-'60)
—	ecourile romanului existenţialist. Sedus de plăcerea
relatării, autorul aduce în scenă o galerie grotescă, un spectacol caricatural şi, interesat excesiv de atmosferă, aglomerează reportaje de călătorie (adesea fanteziste) şi referinţe livreşti, centrifugând substanţa epică. în pofida interesului coerent pentru o epocă abia încheiată, istoria e văzută tot ca simbol şi parabolă, la fel ca şi în O lume de câştigat, roman parţial publicat (ca serial) în câteva reviste, rămas însă în sertarele prozatorului. B. reconstituia aici kominternismul cultural şi politic, ce a deturnat sensul unei revoluţii prin pervertirea idealurilor. Şi alte proiecte — anunţatul roman „care nu se mai naşte" Frica ori Gloria victis, ca şi Aventura limbii române, îngropată în paginile revistei „Săptămâna" — dau o idee despre această operă inegală, de aspect multiform, care prin performanţele ei se aşază în vecinătatea simfonismului matein. Scriitor-spectacol, veritabil ferment iscând într-o viaţă literară „militarizată" scandaluri în serie, antrenând tabere în zgomot de războaie culturale pilotate politic, B. a fost o explozie de energie, mânat de uriaşe ambiţii sub cupola diversităţii publicistice. S-a risipit în gazetărie, s-a încredinţat, cu frapante denivelări, exerciţiilor de dramaturgie şi poezie, a fost ispitit de fabulos şi de barochism, s-a lăsat sedus de aluviuni culturale şi de exotism. Aşadar, o izbitoare luxurianţă verbală, slujind o „imagine senzorială", apreciată chiar şi de inamici. Şi un relief axiologic accidentat, făcând saltul de la
Barbu
Dicţionarul general al literaturii române 364
gestaţiile îndelungate, răbduriile rescrieri, lunga aşteptare (ca în cazul romanului Groapa) până la nerăbdarea de a încredinţa tiparului orice rând aşternut, autorul sperând la monumentalitate; remarcabil tehnician în nuvelistică, scriitorul a sfârşit în opulenţă epică, etalând conspecte de lectură, cu vădită intenţie calofilă, fără a-şi reprima predispoziţia pentru argou şi limbaj pitoresc. Lângă capodopere vieţuiesc, în bună frăţietate, titluri care ţin de romanul popular, literatura de consum ori de scenaristica de tip comercial. Din altă perspectivă, un apetit agonic, cu timbru funerar îl însoţeşte pe scriitor chiar de la început. Groapa dezvăluia în esenţă crepusculul unei lumi: mahalaua şi timpul copilăriei. în etapa livrescă, prozatorul configurează o umanitate bântuită de presimţiri funeste, supusă devitalizării. Astfel, Săptămâna nebunilor, o altă reuşită romanescă, dezvoltând, într-un luxuriant decorativism de epocă, tema reîntoarcerii, face din protagonist un iremediabil condamnat, captivul unei iluzii. Marile romane ale lui B. ţin de metaistorie, alegând „cuvinte posedate de stări". Scrisul său confirmă o vocaţie nemilos concurată de erupţiile vanitoase ale unui prozator confiscat iniţial de lăcomia realului, şi mai apoi de parada erudiţiei. O dreaptă ierarhizare a valorilor literare româneşti, dincolo de flama adversităţilor, nu poate ocoli „testul Barbu" (Mihai Ungheanu).
Eugen Barbu e un nuvelist de mijloace variate epice, psihologice şi sociologice, strălucit evocator de medii şi tipuri, chiar când acestea apar doar câteva clipe. Scriitorul are o excepţională memorie a lucrurilor şi faptelor văzute sau auzite, observatorul ştie să aleagă detaliul caracteristic, iar naratorul momentul semnificativ, în stare să creeze o atmosferă sau să dea viaţă unui tip.
Al. Piru
SCRIERI: Gloaba, Bucureşti, 1955; Tripleta de aur, Bucureşti, 1956; Balonul e rotund, Bucureşti, 1956; Unsprezece, Bucureşti, 1956; Pe-un picior de plai, Bucureşti, 1957; Groapa, Bucureşti, 1957; ed. Bucureşti, 1982; Oaie şi ai săi, Bucureşti, 1958; Patru condamnaţi la moarte, Bucureşti, 1959; Să nu-ţi faci prăvălie cu scară, Bucureşti, 1959; Şoseaua Nordului, Bucureşti, 1959; ed. I-II, Bucureşti, 1965-1967; Cât în şapte zile, Bucureşti, 1960; Tereza, pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1961; Prânzul de duminică, Bucureşti, 1962; Facerea lumii, Bucureşti, 1964; Jurnal, Bucureşti, 1966; ed. 2, Bucureşti, 2003; Atac în cer, Bucureşti, 1966; Măştile lui Goethe, Bucureşti, 1967; Labyrintul, Bucureşti, 1967; Osânda soarelui, Bucureşti, 1968; Vânzarea de frate, Bucureşti, 1968; Teatru, Bucureşti, 1968; Foamea de spaţiu, Bucureşti, 1969; Martiriul Sfântului Sebastian, Bucureşti, 1969; Princepele, Bucureşti, 1969; Jurnal în China, Bucureşti, 1970; Cu o torţă alergând în faţa nopţii, Bucureşti, 1972; Caietele Princepelui, I, Cluj, 1972, II-VII, Bucureşti, 1973-1981; Războiul undelor (în colaborare cu N. P. Mihail), Bucureşti, 1974; Incognito, I-IV, Bucureşti, 1975-1980; Miresele, Bucureşti, 1975; O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini până în prezent, voi. I: Poezia contemporană, Bucureşti, 1975; Săptămâna nebunilor, Bucureşti, 1981; lanus, Bucureşti, 1993; Nuvele, postfaţă Elisabeta Lăsconi, Bucureşti,
2001.	Traduceri: H. Cobb, Cărările gloriei, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu A. I. Deleanu); Hans Marchwitza, Peter Kumiak şi urmaşii, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu A. I. Deleanu); W. Faulkner, Nechemat în ţărână, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu A. I. Deleanu), Cătunul, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu A. I. Deleanu), Oraşul, Bucureşti, 1967
(în colaborare cu A. I. Deleanu), Casa cu coloane, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu A. I. Deleanu); J. B. Priestley, Fundătura îngerilor, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu A. I. Deleanu); K. Simonov, Nimeni nu se naşte soldat, I-II, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Vladimir Cogan), Ultima vară, I, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Gr. Tatus); Th. Mann, Doctor Faustus, pref. I. Ianoşi, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu A. I. Deleanu); Panait Istrati, Opere alese - Oeuvres choisies, ed. bilingvă, pref. Al. Oprea, I-VI, IX, Bucureşti, 1969-1970, Domniţa din Snagov, Bucureşti, 1971, Haiducii, Bucureşti, 1971, Chira Chiralina, cu ilustraţii de Mircea Dumitrescu, Bucureşti, 1973, Ciulinii Bărăganului, Bucureşti, 1977.
Repere bibliografice: Georgescu, încercări, II, 100-105; Damian, Direcţii, 101-115; Simion, Orientări, 250-259; Ardeleanu, însemnări, 74-99; Oprea, Mişcarea, 141-150; Regman, Cărţi, 58-62; Drăgan, Aproximaţii, 187-195; Râpeanu, Interferenţe, 187-191; Dimisianu, Prozatori, 130-135; Ardeleanu, „A urî", 27-41; Stănescu, Cronici, 67-75; Popa, Modele, 107-114; Sorianu, Contrapunct, 162-172; Perpessicius, Lecturi, 415-431; Barbu, Sine ira, 166-168; Protopopescu, Volumul, 216-222; Vlad, Convergenţe, 271-275; Munteanu, Opera, 205-209; Andriescu, Disocieri, 242-250; Tomuş, Răsfrângeri, 267-272; Tudor, Pretexte, 165-173; Andriescu, Relief, 172-185; Eugen Barbu interpretat de..., îngr. şi pref. Emil Mânu, Bucureşti, 1974; Ungureanu, La umbra cărţilor, 145-148; Ardeleanu, Opinii, 6-14; Taşcu, Incidenţe, 194-219; Bălan, Artă, 151-152; Oprea, Incidenţe, 76-82; Ciobanu, Incursiuni, 212-216; Streinu, Pagini, IV, 263-265; Cristea, Domeniul, 33-36; Ungureanu, Proză, 41-79; Vlad, Lectura, 242-248; Tudor-Anton, Ipostaze, 138-144; Martin, Acolade, 149-155; Ştefănescu, Preludiu, 150-160; Ardeleanu, Menţiuni, 31-50; Regman, Explorări, 51-60,121-132; Mânu, Eseu, 209-243; Vaida, Mitologii, 152-154; Pillat, Itinerarii, 284-291; Simion, Scriitori, I, 543-581; Cubleşan, Teatrul, 221-227; Munteanu, Jurnal, II, 246-252; Sângeorzan, Conversaţii, 189-193; Ştefănescu, Jurnal, 81-82; Băileşteanu, Refracţii, 107-127; Zaciu, Lancea, 386-399; Mareea, Varietăţi, 226-229; Popa, Competenţă, 224-256; Livescu, Scene, 166-170; Iorgulescu, Ceara, 188-202; Diaconescu, Dramaturgi, 213-216; Stănescu, Jurnal, II, 104-109; Dobrescu, Foiletoane, III, 60-67; Leonte, Prozatori, 1, 120-135, II, 107-132, 258-265; Odangiu, Romanul, 19-21; Ungureanu, Proza, I, 264-309; Mareea, Atitudini, 104-115; Sorescu, Uşor cu pianul, 398-402; Rachieru, Vocaţia, 125-143; Ştefănescu, Prim-plan, 135-144; Holban, Profiluri, 38-55; Popa, Clasici, 74-76; Tihan, Apropierea, 76-80; Lovinescu, Unde scurte, 1,193-198, 367-369,
III,	67-70, 73, 76, 96-100, 348-352; Nicolae Manolescu, Cazul Eugen Barbu, RL, 1990,41; Gheorghe Grigurcu, Un trubadur al dictaturii, „22", 1990,29; Mircea Mihăieş, Caliban şi plutonierii, RL, 1991, 30; Cristea, A scrie, 243-248; Ion Vlad, Spectacolul textului narativ, TR, 1994, 6; Constantin Cubleşan, Incomodul Eugen Barbu, RL, 1994,9; Alexandru George, Ultima groapă, RL, 1994,9; Alexandru George, Note despre cazul Eugen Barbu, RL, 1994,10; Alexandru George, Alte note despre cazul Eugen Barbu, RL, 1994, 11; Bogdan Popescu, Romanul unui fals mizantrop, CC, 1994, 4-5; Andrei Grigor, Comentarii la „Groapa" lui Eugen Barbu, CC,1994, 6-8; Ierunca, Dimpotrivă, 122-129, 313-354; Eugen Barbu, DRI, 1,142-158; Mănucă, Analogii, 205-209; Ungheanu, Scriitorii, 146-149, 157-159, 182-184; Alexandru George, întâlniri, Bucureşti, 1997,190-205; Glodeanu, Dimensiuni, 41-46; Dicţ. analitic, II, 113-118, III, 65-69,411-415, IV, 87-93; Dicţ. esenţial, 60-62; Ghiţulescu, Istoria, 407-409; Manolescu, Lista, II, 75-92, III, 163-168; Popa, Ist. lit., I, 1013-1022, passim, II, 772-796, passim; Alex. Ştefănescu, Eugen Barbu, RL, 2002,33-34; Zamfirescu, Istorie, II, 384-389. A.D.R.
365 Dicţionarul general al literaturii române
Barbu
BARBU, Ion (pseudonim al lui Dan Barbilian; 19.111.1895, Câmpulung — 11.VIII.1961, Bucureşti), poet, eseist şi traducător. A făcut carieră şi ca matematician, cu numele de stare civilă. Este fiul Smarandei (n. Şoiculescu) şi al lui Constantin I. Barbilian, magistrat. încă din adolescenţă, aproape tot ceea ce întreprinde B. se constituie fie ca o provocare intenţionată, fie ca o reacţie (uneori întemeiată, alteori umorală) ce întrece cu mult, în intensitate şi „anvergură", stimulul iniţial. în liceu, fiindcă tânărul Tudor Vianu, „mai aparent genial", compune şi traduce poeme, B. încearcă să-l imite şi se gândeşte să înceapă traducând din Baudelaire. Efectul nu e, din nefericire, cel scontat, dimpotrivă, Vianu îl „mortifică" prin ironii; şi atunci novicele se va încăpăţâna să-i demonstreze că poate „la rigoare simula poezia" atât de bine, încât să-l oblige pe ironicul prieten să scrie o carte despre el. (Astfel că, peste ani, pe deplin consacrat şi în poezie, şi în matematici, B. va mărturisi: „Cariera mea poetică sfârşeşte logic la cartea lui Vianu despre mine. Orice vers mai mult e o pierdere de vreme.") „Stimulul" din tinereţe e poate mai puţin cunoscut; dar reacţia, adică opera poetică a lui B. (şi a doua reacţie, cea critică, la ea: studiul lui Tudor Vianu din 1935) intră în canonul literaturii române. Liceanul excepţional dotat pentru matematici e la un pas de repetenţie, pentru că nu îl interesează deloc anumite materii. Ca militar, riscă la un moment dat, din cauza atitudinilor nonconformiste, să fie trimis în faţa Curţii Marţiale. Nu se va ajunge chiar aici, însă la sfârşit, când toţi colegii săi devin ofiţeri, tânărul insurgent se alege cu gradul de plutonier. După război, în toamna lui 1919, îl vizitează pe E. Lovinescu exact în ziua înmormântării lui Al. Vlahuţă, provocând şi aici o scenă suculentă, relatată ulterior în Memorii de marele critic. îşi ia pseudonimul Ion Barbu, pentru că nu are curajul „de a amesteca pe geometru în poezie"; şi, oricum, numele matematicianului i se pare că „are ceva lăutăresc în sunet". Barbu e de altfel numele de familie iniţial al tatălui său, pe care un profesor de liceu avusese plăcerea să-l modifice, în urma unei mângâieri meditative a bărbiei („barbilia", pe latineşte). Modificând, acum, mai vechea modificare, B. ajunge aşadar în punctul iniţial — mai ales că bunicul pe linie paternă, meşter zidar trăgându-se din mahalaua bucureşteană Omul de Piatră, fiu de român macedonean, se numise el însuşi Ion Barbu. Luându-i numele, scriitorul va considera că e de datoria lui să-i lase glasul „să se facă auzit" în poemele sale de atmosferă balcanică. Aflat la doctorat în Germania, la Gottingen, sentimental-aprigul matematician-poet duce o viaţă de boem exuberant, insaţiabil. Evoluează „ca un vultur" în domeniul cuceririlor erotice şi le inventariază apoi scrupulos, nu uşor (datorită numărului lor), dar cu o vizibilă satisfacţie, în scrisorile către bunul său prieten, seriosul şi cumintele Tudor Vianu. De dragul acestuia, se mută de la Gottingen la Tlibingen, şi aici o întâlneşte pe Gerda Hossenfelder. Don Juanul balcanic o cere imediat în căsătorie, astfel că rasa teutonă va fi transplantată pe sol românesc: mai întâi la Giurgiu şi apoi la Bucureşti, unde freneticul B. este profesor suplinitor de matematică. în timpul orelor predate, profesorul, indignat de „evidenta neştiinţă matematică" a elevilor, îşi regăseşte uneori seninătatea pierdută citindu-le din poemele lui Poe, Mallarme,
Rimbaud, Rilke. La sfârşit de an, nu le strică acestora să li se predea, două-trei ore, filosofie matematică. Originalul profesor suplinitor ajunge asistent, conferenţiar şi apoi profesor universitar. Pentru el, „geometria elementară nu e numai o categorie seacă, didactică, ori paradisul arhaic şi naiv al gândirii matematice; dar, dimpotrivă, un model al esenţialităţii şi eleganţei formulării, un clasicism". Se consideră un reprezentant al Programului de la Erlangen, conform căruia cercetarea matematică majoră „primeşte o organizare şi o orientare învecinate cu aceea a funcţiunii poetice, care, apropiind prin metaforă elemente disjuncte, desfăşoară structura identică a universului sensibil". Elementele disjuncte vor fi în continuare apropiate, prin metaforele poetice, prin organizarea matematică, dar şi prin înseşi activitatea şi viaţa lui B.: non-conformist inepuizabil, sergent în toate războaiele, mereu cu câte o provocare proaspătă în raniţă. Una fiind şi colaborarea, după 6 septembrie 1940, în presa legionară, „accident" regretat ulterior, însă nu suficient de convingător. Temperamentul său coleric, „reactiv", orgolios şi susceptibil, e bine fixat în polemica antologică — nu numai de idei, ci şi de afecte — cu Arghezi. La capătul răsunătorului schimb de focuri publicistice şi epistolare, turbulentul poet al Ideii descoperă un înduioşător element comun: „Mi-ar părea rău să mă cert cu dumneata, fiindcă ţii oarecum la câini." Sarcasticul polemist s-a contaminat, aşadar, de marea slăbiciune a omului pentru animale, pentru câini în primul rând. Plângând cu lacrimi amare la
367 Dicţionarul general al literaturii române
moartea fiecăruia dintre numeroşii săi patrupezi, eseistul necruţător va scrie pe un bileţel, cu puţin timp înainte de propria lui moarte, următoarele rânduri: „Dacă atunci când mă voi prezenta acolo nu-mi vor ieşi înainte toţi câinii mei, îţi neg, Dumnezeule, existenţa". Grav bolnav, B. moare în august 1961 — şi, ca un fel de ermetism în sfârşit „dezlegat", a doua zi după înmormântare, salcia din curtea casei sale, în care poetul vedea un copac sacru, s-a prăbuşit deodată, din cauza unei furtuni, peste mormintele mult-iubiţilor şi credincioşilor săi câini. O reacţie firească a naturii, la moartea unui poet de o originalitate stranie, intens expresivă şi provocatoare: o sinteză de apolinic şi dionisiac.
In numai doisprezece ani, poetul care debutase în „Literatorul" Tui Macedonski (1918, cu poezia Fiinţa) ajunge la o deplină consacrare. Frecventează asiduu cenaclul Sburătorul, publică versuri în revista cu acelaşi nume, ca şi în „Umanitatea", „Cuvântul liber", „România nouă", „Contimporanul", „Viaţa românească", „Cugetul românesc", „Cetatea literară", „Hiena", publică în 1921 După melci (plachetă ilustrată complet inadecvat, ca o carte pentru copii), intră în Antologia poeţilor de azi a lui Ion Pillat şi Perpessicius cu poemele Păunul şi Uvedenrode (1925), iar în istoria literaturii române cu volumul Joc secund (1930) — ce marchează, într-un mod simbolic, şi sfârşitul carierei sale poetice. Eseurile şi articolele sale critice pot fi grupate, din punctul de vedere al (vehemenţei) ideaţiei, într-o primă perioadă relativ mai „cuminte", între 1920 (anul când debutează ca eseist în „Umanitatea", cu o recenzie la un volum de versuri al lui Nichifor Crainic), şi 1921 (când matematicianul pleacă în Germania pentru doctorat) şi o a doua, efectiv „incendiară", între 1927 şi 1930. Articolele publicate acum, în „Ideea europeană" (Poetica domnului Arghezi şi Evoluţia poeziei lirice, după E. Lovinescu), „Viaţa literară" (Poezia leneşă), „Ultima oră" (Răsăritul crailor, Legenda şi somnul în poezia lui Blaga) şi „Vremea" (Salut în Novalis) evidenţiază, spectaculos ca un foc de artificii al spiritului, un crez (şi un program) estetic: cel al poeziei pure, fixat mai ales polemic, în contradicţie. Poezia „tristă de însăşi tristeţea materiei" a lui Tudor Arghezi („fără mesagiu, respins de idee"), sincronismul lovinescian „ca o verzuie pastă", cu a sa „durată curentă" ce se cere concurată printr-o poezie ridicată la totala depersonalizare, poemele în stil „pastiş sau pestriţ" ale gândiriştilor, de la care B. se întoarce „cu un dezgust ilimitat", noile curente poetice, avangardiste, în care, sub o „obraznică insurecţie", se ascund de fapt procedee zoliste, şi deci o „iremediabilă ratare"; în fine, ca o apoteoză (sau, poate, ca o apocalipsă), întreaga „poezie leneşă" (fie ea constructivistă ori folclorică, simbolistă ori veristă) a epocii sale, care nu poate să iasă din „acest tabiet al romanţei şi al elegiei" şi să ajungă la „experienţă şi transfigurare", fiind salvată de „inanitatea totală" numai prin Blaga şi Philippide — toate acestea constituie un veritabil clişeu, o esenţializată imagine fotografică negativă, ce trebuie developată pentru a se obţine distribuţia specific barbiană a luminii şi umbrei: un joc secund, mai pur. Cu un caracter cvasicircum-stanţial după 1930, producţia literară a lui B. (apărută în „Falanga", „Pan", „Revista Fundaţiilor Regale", „Revista literară") stârneşte interesul mai ales prin acele piese (Cuvânt
Barbu
către poeţi, 1941, Protocol al unui club Mateiu Caragiale, 1947) în care — de data aceasta prin elogiu, iar nu prin ocară — poetul se defineşte. Prefaţa scrisă, în 1931, pentru volumul de debut al lui Dan Botta (Eulalii), intitulată Veghea lui Roderick Usher şi concepută ca o „parafrază" după Edgar Allan Poe, are o intensă expresivitate răsucită-n sine, dar şi o valoare funcţională, căci ea caracterizează şi luminează, indirect, dintr-un unghi perfect, sistemul poetic şi valoric barbian.
Extrem de critic faţă de majoritatea formulelor poetice ale epocii, B. nu a manifestat mai multă îngăduinţă nici faţă de propria sa producţie lirică, pe care o cerne printr-o sită foarte fină, astfel încât ceea ce rămâne, la urmă, în volum, să-l reprezinte cu adevărat. Luciditatea maximă a poetului solicită o exegeză critică pe măsură şi ridică un semn de întrebare: dacă B. trebuie analizat în evoluţia sa, aşadar dintr-o perspectivă diacronică, fixând etapele devenirii sale (cum a procedat Tudor Vianu), ori, dimpotrivă, se cere interpretat exclusiv prin prisma volumului Joc secund, mai exact, a ordinii celor trei cicluri de aici (ca la Ov. S. Crohmălniceanu). In primul caz nu se ţine cont de voinţa poetului însuşi, extrem de atent la felul în care îşi alcătuieşte volumul (şi chiar la prezentarea grafică: dezamăgitoare în După melci, concordantă cu spiritul cărţii în Joc secund) şi comunicând prin ordinea ciclurilor şi a poemelor un anumit mesaj. In al doilea caz, rămân în afara discuţiei numeroasele poeme pe care autorul nu le-a mai publicat, din
Barbu
Dicţionarul general al literaturii române 368
Desen de Marcel lancu
varii motive (cel mai important: că nu-1 exprimă întru totul), în volum. Pe de altă parte, o poezie atât de dificilă nu poate fi înţeleasă deplin (în măsura în care acest lucru e posibil) dacă este „cercetată" numai în punctul ei cel mai înalt, şi totodată terminus. Astfel că cele două variante de analiză şi interpretare trebuie creditate alternativ, urmărind mai întâi evoluţia liricii lui B. până la punctul culminant reprezentat de Joc secund, şi reproiectând apoi, prin interpretarea acestuia, lumini asupra traseului parcurs. Formal parnasiene, primele poeme (considerate, retrospectiv, simple „exerciţii de digitaţie pentru poeziile de mai târziu") acoperă de fapt cu perfecţiunea rece, austeră şi convenţională a modelului o energie — uneori chiar o înflăcărare — aproape romantică. Cultul formei e păstrat, ca la Heredia, Leconte de Lisle ori Macedonski în ultima sa perioadă de creaţie, lirismul însă nu mai poate să-şi păstreze maxima obiectivare impusă de estetica parnasiană. Helada „academică" şi „decorativă" e înlocuită prin Helada lui Nietzsche, a elanului „cutreierând dinamic fiinţele" şi „ridicând extatic un cer platonician". Distanţarea însăşi lasă loc apropierii, până la limita contopirii contrariilor, altfel spus, până la sinteza, pe spirala spiritului, dintre teză şi antiteză. Sinteza de apolinic şi dionisiac, aspiraţia către absolut şi experienţa intensă, orgiacă, a trăirii, tensiunea dintre un acolo, sus şi un aici, jos se vor dovedi extrem de fecunde pentru lirica barbiană. Un poem se intitulează chiar Nietzsche, un altul, Panteism, se încheie cu două versuri definitorii („Cutremurând vertebre de silex ori granit, / Va hohoti, imensă, Vitala
Histerie"); sufletul universal vorbeşte — şi se exprimă — prin glasul „munţilor" (soliditate, „supremă încordare de granit"), al „lavei" (fluid solidificat), al „banchizelor" (soliditate aparentă, ascunzând de fapt „verzi şi stătătoare pustietăţi lichide"), al „râului" (lichid „gigant clocotitor", devenit „uşoară spumă"), iar izbucnirea colosală spre înalt şi coborârea spre „calda, impudica Cybelă" nu constituie două opţiuni extreme, aflate la cele două capete ale claviaturii; dimpotrivă, într-un mod doar aparent paradoxal, ele simt strânse şi răsucite, memorabil, într-un singur fir — transformat în filon liric. Poetul se dovedeşte de o mare maturitate încă de la primele sale versuri, acestea exploatând, cu efecte mai mereu remarcabile, captarea şi „fixarea" energetismului fluid şi arzător în plasa rece, „indiferentă", strict instrumentală, a unei prozodii regulate. „Spasm încremenit", aşadar, inclusiv cu ajutorul dat de forma fixă, perfect cizelată, a strofelor. Elementele nu sunt decorative, ca la adevăraţii parnasieni: materialul folosit de poet este el însuşi o lavă care s-a răcit şi a devenit materie verbală, dobândind formele reliefului pe care îl „umple" („Te-năbuşai în pâcla încinsei atmosfere, / O, tu, noian de lavă ce-aveai să fii pământul!"), tânjind cu toate acestea (sau, poate, tocmai de aceea) după „o altă lume", după „slava-ntrevăzută". Cele două extreme, căutând, în virtutea unui principiu supraordonator, apropierea şi identificarea, sunt în prima fază a creaţiei barbiene oarecum „epurate", abstractizate, prezentate, cvasi-didactic, în felul unor imagini purificate de orice element străin, care le-ar putea altera coerenţa şi deturna semnificaţia. Dintr-un alt unghi şi într-o altă manieră poetică vor fi ele privite şi „tratate" în După melci, poem care închide, practic, o etapă în creaţia lui B., deschizând o alta. Poezia capătă carnaţie epică, povestea devine un înveliş (plăcut la atingere) sub care pot fi descoperite, pe cont propriu, sensuri mai adânci, un substrat simbolic bogat. „Concluziile" nu sunt aşadar date de la bun început, ci desprinse cu efort (şi cu conştiinţa neepui-zării lor), printr-o atentă hermeneutică. Descântecul ce anunţă melcului sosirea primăverii şi bocetul cu care mica vietate, cu pântecul „muşcat" de iarnă, e apoi petrecută, acoperă cu un strat popular, de înţelepciune condensată şi accesibilă oricui, diferenţa de „statut" şi nivel dintre două fiinţe. Fragilitatea copilului e un dat, un semn firesc al vârstei sale, o caracteristică printre altele (şi „compensată" de altele) a omului, „fiară bătrână"; în schimb, fragilitatea melcului e un rezultat, ea apărând atunci când el este scos, prin „cânt şi îmbieri", de după al său „oblon de var", pus protector „între trup şi ce-i afar". Mică vietate hermafrodită, melcul e o făptură perfectă, ce nu are nevoie decât de sine însuşi; în somnul lui hibernal (tulburat printr-un act de magie, dar unul necugetat), el simbolizează increatul, virtualitatea pură, latenţa neprimejduită de vreo „concretizare" în ordinea fenomenală. Inexistentul, odată ieşit din condiţia lui, suportă capriciile şi rigorile ce apasă lumea viului; spiritul, deschis imprudent către materie, intră şi se transformă în ea, devenind „perisabil". Sinteza nu e, de această dată, dintre cele mai fericite — poate pentru că ea este complet inutilă, „superfluă": melcul însuşi, eroul acestei mici, înduioşătoare drame, reprezintă o sinteză, o sferă în care principiul masculin si cel feminin s-au îmbinat. A-i tulbura armonia
369 Dicţionarul general al literaturii române
Barbu
paradisiacă e totuna cu a-1 încredinţa morţii. Tot o tulburare a armoniei se găseşte şi în Riga Crypto şi lapona Enigel, şi ea se dovedeşte la fel de funestă. Crypto, „regele ciupearcă", visând la unirea cu o fiinţă omenească, care însă e însetată de lumină, încearcă s-o aducă pe lapona Enigel în spaţiul securizant, închis, al propriei condiţii, „în somn fraged şi răcoare". Prelungită imprudent, tentativa expune din nou increatul logicii aspre, implacabile a viului — care nu e alta decât consumul, alterarea, altfel spus, moartea: „Dar timpul, vezi, nu adăsta,/ Iar soarele acuma sta/ Zvârlit în sus, ca un inel". Părăsirea paradisului inexistenţei, chiar şi dintr-o aspiraţie superioară, se dovedeşte tragică. Deschizându-şi micile porţi ale sufletului său mare către o făptură omenească, „regele ciupearcă" devine el însuşi uman, ieşind astfel din propria perfecţiune, de făptură - ca şi melcul cel „nătâng" - suficientă sieşi. „Sfânt trup şi hrană sieşi, hagi rupea din el": excepţionalul vers dinspre finalul poemului Nastratin Hogea la Isarlâk condensează o întreagă filosofie. „Cu mâinile şi gura aduse la genunchi", încovoiat, încovrigat, Nastratin Hogea desenează, prin chiar trupul său, de carne şi sânge, un cerc -adică un simbol al perfecţiunii; iar Isarlâkul ce-1 asistă, cetatea „la mijloc de Rău şi Bun", e implorată să nu se schimbe, să nu-şi dea perfecţiunea de „târg temut, hilar / Şi bal-can-peninsular" pe o metamorfoză cât de promiţătoare: „ — Raiul meu, rămâi aşa!" (Isarlâk). „Aşa", adică „într-o slavă stătătoare". Acest Levant ideal, găsindu-şi mulţumirea şi justificarea în propria placiditate şi stagnare, e, poate, „ultima Grecie", acea Grecie impersonală şi în afara istoriei, capabilă, după B., a face concurenţă „duratei curente". Pitorescul anecdotic nu exclude aşadar, în poemele narative barbiene, Ideea: dimpotrivă, se constituie ca un excelent „intermediar" al ei, un intermediar ce nu trebuie subestimat, căci, în cele mai reuşite piese, valoarea plastică, extraordinară, ajunge chiar să o umbrească pe cea ideatică. Drumul către „ţintă" este şi el important, uneori mai important decât însuşi ţelul propus. Se ajunge astfel, câteodată, la „extremală" autoreferenţialitate: într-un poem ca In memoriam, textul pare că se îmbată cu propriile sonorităţi, inventând un joc cu reguli stranii, inaccesibile, marcate grafic prin caractere italice: „Cir-li-lai, cir-li-laij Precum stropi de apă rece/ în copaie când te lai; / Vir-o-con-go-eo-lig,/ Oase-închise-afară-n frig/ Lir-liu-gean, lir-liu-gean./ Ca trei pietre date dura/ Pe dulci lespezi de mărgean." Una dintre cele mai frumoase strofe din poezia românească nu „comunică", practic, nimic şi nu poate fi nicicum analizată, raţionalizată. E, acesta, un pas (îndrăzneţ) către gratuitatea aproape pură din poemul Uvedenrode, ce încheie ciclul cu acelaşi titlu printr-o programatică îndepărtare de tot ceea ce poate să pară sens constituit, fixat, închegat. Poetul dă senzaţia că ascultă de un „singur instinct, al Cântului": versurile sale sunt perfect ermetice, deschizându-se cu greu înţelegerii, dar, prin extraordinara lor eufonie, solicitând simţul auditiv: „Gasteropozi!/ Mult-limpezi rapsozi,/ Moduri de ode/ Ceruri eşarfă/ Antene în harfă: // Uvendenrode/ Peste mode şi timp/ Olimp!" B. se apropie aici foarte mult de natura orfică a poeziei; poemul său nu mai narează un act necugetat de magie (precum După melci), ci, prin materia sa
verbală, efectuează el însuşi imul — de data aceasta, în urma unei intense concentrări. Ca un şarpe schimbând piei după piei, lirica barbiană se dispensează de învelişul anecdotic, de pitoresc, de filonul popular, de Anton Pann; nu se poate ajunge altfel la „rarefierea lirismului absolut", e nevoie de o eliminare a tuturor elementelor ce amintesc — şi sunt „îmbibate" — de contingent. „Fiind o atitudine de vis şi extaz, poezia trece pe deasupra oricărui accident": iată o definiţie barbiană ce trebuie, deocamdată, parcursă în sens invers. Pentru a fi o atitudine de vis şi extaz, poezia trebuie să abandoneze accidentalul; ca să fie universală, impersonală, absolută, ea trebuie să-şi ardă specificul, personalizarea şi relativul din ea. Spre acest ţel estetic tinde ciclul Joc secund, ce începe prin cunoscutul poem şi se încheie printr-o strofă nu mai puţin antologică, deşi mai puţin citată: „Dogoarea, podoaba: răsfeţe/ Un secol cefal şi apter./ — Ştiu drumul Slăbitelor Feţe./ Ştiu plânsul apos din eter" (Edict). „Dogoarea" mult prea omenească şi „podoaba" mult prea pământească să „răsfeţe", în continuare, „un secol cefal şi apter", raţionalist şi pozitivist: aceasta nu va fi şi calea urmată de poet, ci calea de la care el se consideră dator să se abată, pentru a atinge astfel veritabila asceză, atitudinea „de vis şi extaz". Puritatea ce nu trebuie alterată a increatului (Oul dogmatic, Riga Crypto şi lapona Enigel, După melci) şi puritatea ce nu trebuie alterată a poeziei se „susţin" aşadar reciproc, ca două feţe, asemănătoare dar nu identice, ale unei monede. Universul liric barbian se configurează ca un sistem, cu analogii şi corespondenţe mai uşor sau mai greu vizibile, cu
Desen de Ştefan Dimitrescu
VIAŢA
OPERA
1895	martie, 19 Se naşte la Câmpulung Dan Barbilian, fiul
Smarandei (n. Şoiculescu) şi al lui Constantin I. Barbilian, magistrat.
1902-1906	începe şcoala primară la Câmpulung şi o termină la Stâlpeni
(judeţul Muscel), din cauza mutărilor la care e obligat tatăl său, numit în diferite funcţii.
1906-1914	Urmează liceul la Piteşti şi Câmpulung, iar cursul superior, la
Bucureşti, primele două clase la „Gheorghe Lazăr", următoarele două la „Mihai Viteazul".
Se împrieteneşte cu Tudor Vianu şi cu Simon Bayer; influenţat de Vianu, îşi încearcă forţele artistice, pentru prima oară, într-o traducere de poezie.
Este salvat de la repetenţie de profesorul său de matematică, Ion Banciu.
1912	Excepţional dotat pentru matematici, câştigă concursul pe ţară
al „Gazetei matematice" (Gh. Ţiţeica - preşedinte al juriului).
1914	îşi ia bacalaureatul.
Urmează cursurile secţiei de matematică de la Facultatea de Ştiinţe, Universitatea din Bucureşti, avându-i printre profesori pe Gh. Ţiţeica, D. Pompeiu, Tr. Lalescu.
1916-1918 E obligat, din cauza războiului, să-şi întrerupă studiile şi să-şi satisfacă stagiul militar, urmând Şcoala de Geniu din Huşi.
1918	Pedepsit pentru nonconformîsmul său, va absolvi Şcoala de Geniu doar cu gradul de plutonier. Revine în Bucureşti şi frecventează din nou cursurile secţiei de matematică.
1919
1919-1921
1920
septembrie, 28 Debutează în „Literatorul" lui Al. Macedonski cu poezia Fiinţa.
îl vizitează, exact în ziua înmormântării lui Al. Vlahuţă, pe
E.	Lovinescu.
Va publica, sub pseudonimul Ion Barbu, un grupaj de poeme în numărul 34 al „Sburătorului", cu o recomandare călduroasă a criticului (Un poet nou).
Frecventează cenaclul Sburătorul şi colaborează cu versuri la revista cu acelaşi nume, precum şi la „Umanitatea", „Cuvântul liber", „România nouă", „Hiena" ş.a. Printre poemele publicate: Lava, Munţii, Copacul, Banchizele, Panteism, Nietzsche, Umanizare.
Debutează ca eseist în „Umanitatea", cu o recenzie (Opera de artă concepută ca un efort de integrare) la volumulde versuri al lui Nichifor Crainic Darurile pământului.
1921
1921-1924
1921-1925
1925
1925-1927
1925-1929
1926
1927-1930
1929
1930
1931
1932 1934
îşi ia licenţa în matematică.
La recomandarea lui Gh. Ţiţeica, obţine o bursă pentru doctorat în Germania, la Gottingen, sub îndrumarea profesorului Landau. După numai două luni bursa îi este suspendată, doctorandul fiind nevoit să reziste doar cu sprijin financiar de acasă.
Duce o viată de boem la Gottingen, Tubingen şi Berlin, neglijându-şi doctoratul.
Corespondează febril cu Tudor Vianu, venit la Tubingen tot pentru doctorat.
O întâlneşte pe Gerda Hossenfelder şi o cere imediat în căsătorie.
Se căsătoreşte, la Giurgiu, cu Gerda Hossenfelder.
Funcţionează ca profesor suplinitor de matematică, la Giurgiu, apoi ia Bucureşti, la liceele „Spiru Haref şi „Dimitrie Cantemir". Devine asistent la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, Catedra de geometrie analitică a lui Gh. Ţiţeica.
Sub conducerea lui Gh, Ţiţeica, îşi ia doctoratul, cu teza Reprezentarea canonică a adunării funcţiunilor ipereiiptice.
Devine, prin concurs, conferenţiar la Catedra de matematici elementare şi geometrie descriptivă la Universitatea din Bucureşti.
Participă la Congresul Internaţional de Matematică de la Praga.
Spre sfârşitul anului, poemul După melci i se publică într-o plachetă, ilustrată însă inadecvat, ca o carte pentru copii.
Publică, mai întâi în „Revista română" şi „Viaţa românească", apoi în „Contimporanul" lui Ion Vinea, poeme de factură narativă, ale unei noi vârste poetice. Printre ele: Riga Crypto şi lapona Enigel, Setim, In memoriam, Domnişoara Hus, Isarlâk, Nastratin Hogea la Isarlâk, Cântec de ruşine, Răsturnica.
Intră, cu poemele Păunul şi Uvedenrode, în Antologia poeţilor de azi a lui Ion Pillat şi Perpessicius.
îi apar, în „Cetatea literară" şi (mai ales) în „Contimporanul" şi în „Sburătorul", poeme care ulterior vor intra în ciclul Uvedenrode din volumul Joc secund: Oul dogmatic, Ritmuri pentru nunţile necesare, Falduri, Uvedenrode, Joc secund, Timbru, Grup, Mod, Statură.
Publică în „Ideea europeană" şi în „Viaţa literară" articole şi dă interviuri extrem de polemice la adresa lui Tudor Arghezi şi
E.	Lovinescu şi a mai tuturor formulelor poetice din epocă, elogiindu-l în schimb pe Mateiu I. Caragiale şi arătându-şi, în „Ultima oră" şi „Vremea", preţuirea pentru Lucian Blaga şi Al. A. Philippide.
îi apare volumul de versuri Joc secund, ce marchează, într-un mod simbolic, şi sfârşitul carierei sale poetice.
Prefaţează volumul de debut al poetului Dan Botta, Eulalii, cu Veghea lui Roderick Usher, o „parafrază" după E. A. Poe.
1935
1936	Este invitat să ţină prelegeri la Universitatea din Hamburg şi la
cea din Munster-Westfalia.
1938	Ţine prelegeri şi la Viena.
1940-1947
1942	Devine profesor titular la Catedra de algebră a Facultăţii de
Ştiinţe, Universitatea din Bucureşti.
1950	I se decernează Premiul „Gheorghe Lazăr" al Academiei,
pentru matematică.
1955
1956
1961	august,	11	Ion	Barbu	moare	la	spitalul	„Vasile	Roaită“	din
Bucureşti.
Polemica îndelungată cu Tudor Arghezi, „latentă" încă din 1920, dar începută în 1927, cunoaşte ultimele acorduri, în „Adevărul literar şi artistic" şi în „Facla".
Publică în „Falanga", „Parî‘, „Revista Fundaţiilor Regale", „Revista literară" poeme şi texte cvasicircumstanţiale, excepţie făcând arta poetică implicată în Cuvânt către poeţi (1941) şi elogiul adus, încă o dată, lui Mateiu l. Caragiale (1947).
Este cooptat într-un colectiv format în vederea traducerii în limba română a operei lui Shakespeare.
încheie traducerea primelor două acte din piesa Viaţa şi moartea regelui Richard al HHea de Shakespeare, apărută postum, în 1964.
Publică în „Viaţa românească" poemul Bălcescu trăind, înstrunat după linia ideologică a epocii.
repetiţii şi reluări de motive, cu trepte ce trebuie parcurse şi ritmuri diverse. Cele trei moduri de cunoaştere din Ritmuri pentru nunţile necesare: cunoaşterea erotică (roata „Venerii/ Inimii"), cunoaşterea intelectuală (roata „capului/Mercur") şi cunoaşterea extatică (roata „Soarelui/Marelui"), sugerează, prin succesiunea lor, şi drumul pe care poezia barbiană însăşi păşeşte — metamorfozându-se neîncetat, pentru a ajunge la ţintă. Ţinta fiind nunta supremă, sinteza dintre materie şi spirit, în „Cămara Soarelui / Marelui / Nun şi stea". Lirismul absolut e atins prin succesive renunţări şi rarefieri, prin sublimare şi purificare, prin anevoioasa descojire a esenţelor. Realitatea se spiritualizează şi devine „mântuit azur", elibe-rându-se de povara timpului (măsurat prin „ceas"); înălţimea „acestei calme creste" e măsurată prin „adâncul" ei; „înecarea cirezilor agreste", adică îndepărtarea trudnică de teluric, e o condiţie sine qua non pentru obţinerea unui „joc secund, mai pur": o lume paradisiacă, de arhetipuri, eternul cer platonician în care sălăşluiesc doar ideile lucrurilor. Poetul e catalizatorul acestei uluitoare, unice levitaţii către realitate, în cursul căreia se de-realizează, se eliberează de povara propriei consistenţe, tinzând spre idee: „Poetul ridică însumarea/De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi..." Altfel spus: „Punctul ideal de unde ridicăm această hartă a poeziei argheziene se aşază sub constelaţia şi în rarefierea lirismului absolut, depărtat cu mai multe poduri de raze de zodia celeilalte poezii [...] unde sub pretext de confidenţă, sinceritate, disociaţie, naivitate, poţi ridica (s.n.) orice proză la măsura de aur a lirei." E greu de spus dacă
e posibilă o poezie cu adevărat pură, dacă limbajul care o construieşte poate fi complet de-realizat. De ar fi aşa, strofele ar trebui înlocuite de versuri, versurile — de cuvinte, cuvintele — de silabe, silabele — de litere, iar literele — de neant; căci în orice secvenţă, oricât de îndepărtată de norma logicii comune, există o coagulare, o închegare, o realizare semantică. Dadaiştii înşişi nu se lăsau — deşi pretindeau, superb, că o fac — în voia hazardului pur: cuvintele extrase de ei „la întâmplare", primind „cum se cuvine" articolul hotărât şi nehotărât, fiind corect precedate de prepoziţii şi înlănţuite prin conjuncţii, dovedeau că exista un „aranjament" al lor, chiar dacă minimal, într-o secvenţă. Spre deosebire de matematică, poezia nu este, nu poate fi un univers „de curăţii şi semne", căci ea e făcută din cuvinte, iar cuvintele, oricât s-ar încerca vidarea lor, continuă să păstreze o legătură „impură" cu cei ce le folosesc şi cei cărora, vrând-nevrând, li se adresează. Poate că aceasta este explicaţia succesiunii „întoarse" în care se prezintă cele trei cicluri ale volumului foc secund: nu în ordinea cronologică, nu în acord cu traseul dificil al unei evoluţii, ci într-un „zbor invers", de la punctul cel mai înalt către contingentul „fatal", de la concluzie către premisele ei, văzute şi interpretate acum într-o altă lumină, mai caldă, mai omenească, mai artistică. Indicând sensul pe care lirica modernă e datoare să-l urmeze, excepţionalul volum barbian arată, totodată, că poezia nu poate respira, mereu, la nesfârşit, un aer cu oxigenul atât de rarefiat. Ea trebuie, pentru a supravieţui, să se deschidă către tot ceea ce B. a încercat să lase în urmă: „în tinereţe, am aruncat
373 Dicţionarul general al literaturii române
Barbu
discuţiei cuvântul de lirism absolut. Mulţi l-au întâmpinat cu potrivnicie. Astăzi pare sigur că dreptatea a stat de partea acelora, nu a mea. Poezia e încă valoare relativă. E viul de aparenţe şi încântare, fâlfâitor deasupra lucrurilor, cum se definea din vechi" (Cuvânt către poeţi, 1941). încheiere, ultimul poem din Joc secund, aduce în acelaşi spaţiu Isarlâkul pitoresc, târg hilar şi balcan peninsular (şi de-acum familiar), şi un „Eptagon cu vârfuri stelelor la fel", schiţat de-a dreptul pe hârtie, după ultimul vers. Jocul „secund, mai pur" nu poate exista (şi nu poate avea o semnificaţie) decât precedat de o realitate „primă" şi impură - o realitate de care poetul să îl despartă mereu, să încerce mereu să-l despartă.
Aspirând către marea lumină necreată a spiritului pur, poetul s-a oprit de câteva ori pe graniţa care desparte creatul de increat. Nu cunoaştem în întreaga literatură un alt poet care să fi îndrăznit a-şi propune dificila temă a trecerii de la nefiinţă la viaţă, vraja magică a desfacerii din adâncurile mobile ale posibilului.
Tudor Vianu
SCRIERI: După melci, cu ilustraţii de M. Teişanu, Bucureşti, 1921; Joc secund, cu portretul autorului desenat şi gravat în lemn de Marcel Iancu, Bucureşti, 1930; îngr. şi pref. AL Rosetti şi Liviu Călin, Bucureşti, 1966; Ochean, ed. îngr. şi pref. AL Rosetti şi Liviu Călin, Bucureşti, 1964; Pagini de proză, îngr. şi introd. Dinu Pillat, Bucureşti, 1970; ed. 2, Bucureşti, 1984; Poezii, îngr. Romulus Vulpescu, Bucureşti, 1970; Bălcescu trăind, copertă şi ilustraţii de Val Munteanu, Bucureşti, 1971; Poezii, îngr. şi postfaţă Dinu Flămând, Bucureşti, 1975; Poezii, îngr. şi pref. Marin Mincu, Bucureşti, 1975; Pagini inedite, îngr. Gerda Barbilian, V. Protopopescu şi V. Gh. Vodă, pref. Gheorghe Mihoc, Bucureşti, 1981; Joc secund-Juego segundo, ed. bilingvă, tr. Victor Ivanovici şi Omar Lara, pref. Victor Ivanovici, Bucureşti, 1981; Ion Barbu în corespondenţă, I, îngr. Gerda Barbilian şi N. Scurtu, Bucureşti, 1982; Nadir latent-Nadir latent, ed. bilingvă, tr. şi pref. Paul Miclău, Bucureşti, 1985; Joc secund, îngr. Romulus Vulpescu, Bucureşti, 1986; Poezii. Proză. Publicistică, îngr. Dinu Pillat, Mihai Dascal şi Maria Rafailă, Bucureşti, 1987; Joc secund, îngr. Sande Vârjoghe, Bucureşti, 1995; Călătoriile lui don Miguel. Corespondenţă Ion Barbu-Al. Rosetti, îngr. Simona Cioculescu, Bucureşti, 1995; Opere, I—II, îngr. şi pref. Mircea Coloşenco, Cluj-Napoca, 1997-1999; Opere, I—II, îngr. Mircea Coloşenco, introd. Eugen Simion, Bucureşti, 2000. Traduceri: W. Shakespeare, Viaţa şi moartea regelui Richard al îîî-lea, îngr. Romulus Vulpescu, Bucureşti, 1964.
Repere bibliografice: E Lovinescu, Un poet nou, SBR, 1919, 34; Lovinescu, Critice, VI, 165-169, IX, 174-186; Aderca, Contribuţii, I, 19-24, II, 42-48, 573-590; Al. A. Philippide, Ion Barbu, „Joc secund", ALA, 1930,474; Şerban Cioculescu, Ion Barbu, „Joc secund", ADV, 1930, 14122; Perpessicius, Ion Barbu, „Joc secund", CU, 1930,1732; G. Căli-nescu, Sub zodia altei poezii, VRA, 1930, 118-119; Constantinescu, Scrieri, 1,180-187; Sebastian, Jurnal, 192-194; E. Lovinescu, Memorii, II, Bucureşti, 1932,118-127; Eugen Ionescu, Nu, Bucureşti, 1934,58-72; Tudor Arghezi, Scrisori, ALA, 1935, 761; Tudor Vianu, Ion Barbu, Bucureşti, 1935; Şerban Cioculescu, O cercetare asupra poeziei noastre ermetice, RFR, 1937, 12; G. Călinescu, Ist. Ut. (1941), 892-896; Ov. S. Crohmălniceanu, Ion Barbu, VR, 1963, 6-7; Adrian Marino, Retrospectivă Ion Barbu, ST, 1965,3; Manolescu, Lecturi, 1966,87-113; Mircea Tomuş, Ion Barbu şi „Jocul secund", ST, 1966, 9; Ivaşcu, Confruntări, 1,385-392, III, 75-78; Al. Rosetti, Barbiana. I-III, LCF, 1967,
36, 37, 39; Ciopraga, Portrete, 300-304; Al. Paleologu, Introducere în poezia lui Ion Barbu, VR, 1967,1; Cezar Baltag, Simultan literar, AFT, 1967, 17; Martin, Poeţi, I, 53-61; Călinescu, Eseuri, 21-52; Basarab Nicolescu, Cosmologia „Jocului secund", Bucureşti, 1968; Solomon Marcus, Ion Barbu, matematician şi profesor, GL, 1968,12; Constantin Florin Pavlovici, „Isarlâk" - comentarii la ciclul balcanic al poeziei lui Ion Barbu, VR, 1968,7; Eugen Simion, Ion Barbu şi E. Lovinescu, RL, 1969,47; Dinu Pillat, Ion Barbu, Bucureşti, 1969; Mincu, Critice, 1,17-38; Cristea, Interpretări, 222-223; Ion Pop, în perspectiva „Jocului secund", RL, 1970, 41; Niţescu, Scylla, 9, 24, 31-54; Romulus Vulpescu, Ion Barbu -Literatura este circumstanţă, MS, 1971,3; Manolescu, Teme, 1,35-40, IV, 89-93, V, 137-143; George, Semne, 263-283; Ulici, Recurs, 45-58; Cioculescu, Itinerar, 1,256-270; Crohmălniceanu, Literatura, II, 441-477; Niţescu, Repere, 165-173; Oarcăsu, Destine, 76-83; Gerda Berbilian, Ion Barbu. Amintiri, Bucureşti, 1975; Zaciu, Lecturi, 129-133; Taşcu, Incidenţe, 104-108; Negoiţescu, Analize, 243-250; Papahagi, Exerciţii, 48-86; Caraion, Pălărierul, 95-108; Ion Barbu interpretat de..., îngr. şi pref. George Gibescu, Bucureşti, 1976; Pop, Transcrieri, 165-173; Baltag, Polemos, 50-75; Dorin Teodorescu, Poetica lui Ion Barbu, Craiova, 1978; Sorescu, Interpretări, 6-32; Şerban Foarţă, Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu, Timişoara, 1980; Papahagi, Eros, 77-109; Petrescu, Configuraţii, 189-209; Mircea Scarlat, Ion Barbu. Poezie şi deziderat, Bucureşti, 1981; Alexandru Ciorănescu, Ion Barbu, New York, 1981; ed. Bucureşti, 1996; Piru, Ist. Ut., 409-413; Marin Mincu, Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetică, Bucureşti, 1981; Bucur, Poezie, 81-95; Cheie-Pantea, Palingeneza, 158-169; Papahagi, Critica, 58-153; Cioculescu, Itinerar, IV, 308-314; Scarlat, Ist. poeziei, II, 190-192, III, 63-66,94-97, 114-117, 188-243, IV, 131-134; Dobrescu, Foiletoane, III, 216-226; Mandics Gyorgy, Ion Barbu, „Gest închis". O analiză a universului semantic al volumului „Joc secund", tr. Biich Schiff, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1984; Pop, Jocul, 117-174; Mihăilescu, întrebările, 179-200; Tupan, Scenarii, 78-134; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 132-140; Mircea Coloşenco, Ion Barbu-Dan Barbilian. Biografie documentară, Bucureşti, 1989; Mircea Muthu, Alchimia mileniului, Bucureşti,
1989,91-102; Ioana Em. Petrescu, Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Cluj-Napoca, 1989, passim; Marin Mincu, Opera literară a lui Ion Barbu, Bucureşti, 1990; Lovinescu, Unde scurte, 1,346-348; Negoiţescu, Ist. Ut.,
I,	283-284; Cezar Baltag, Eseuri, Bucureşti, 1992, 65-76; Alex. Ştefănescu, Ion Barbu, RL, 1993,28; Ierunca, Subiect, 54-56; Ioana Em. Petrescu, Ion Barbu şi poetica postmodernismului, Bucureşti, 1993; Geo Şerban, Ion Barbu — ecuaţia anului 1940, RL, 1994, 38; Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Bucureşti, 1994,32-43; Caraion, Tristeţe, 73-81; Cezar Baltag, Ion Barbu între dinamica alternativei şi soluţia plotiniană, VR, 1995, 3-4; Papahagi, Interpretări, 35-39; Pop, Recapitulări, 87-133; Eugen Simion, Puţină epistologie, CC, 1995, 3-4; Micu, Scurtă ist., II, 302-305, 399-405; Marian Barbu, Simona Barbu, Simbolistica poeziei lui Ion Barbu, Bucureşti, 1997; Marin Sorescu, Bibliotecă de poezie românească, Bucureşti, 1997, 329-334; Dumitru Chioaru, Poetica temporalităţii, Cluj-Napoca, 2000, 167-187; Dicţ. analitic., I, 316-318, II, 184-186, 282-284, III, 111-113, 257-259, IV, 39-41, 331-335; Mihai Botez, în oglinzi paralele. însemnări despre Ion Barbu, Bucureşti, 1999; Simion, Fragmente, III, 163-176; Cărtărescu, Postmodemismul, 276-279; Hrimiuc-Toporaş, Atelier, 11-24; Eugen Simion, Introducere la Ion Barbu, Opere, I—II, îngr. Mircea Coloşenco, Bucureşti, 2000; Dicţ. esenţial, 62-67.	D. C.-E.
BARBU, Marian (29.IX.1939, Mileşti, j. Dolj), critic literar şi prozator. Este fiul Elenei şi al lui Constantin Barbu, ţărani. A absolvit Liceul „Fraţii Buzeşti" din Craiova şi Facultatea de
Barbu
Dicţionarul general al literaturii române 3 74
Limba şi Literatura Română (1959-1964) a Universităţii din Bucureşti. Funcţionează ca profesor la Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti" (1964-1999) din Craiova, iar între 1965 şi 1971 activează ca ziarist la cotidianul „înainte". După 1990, este şi redactor-şef al revistei „Meridian" (1990-1992), profesor la Universitatea „Mihai Viteazul" din Craiova. Colaborează la revistele „Argeş", „Luceafărul", „România literară", „Orizont", „Ramuri", „Analele Universităţii din Craiova", „Literatorul", „Caiete critice" etc.
Debutează cu versuri în revista „Argeş" (1968), la recomandarea lui Ion Caraion, şi tot cu un ciclu de versuri intră în Caietul debutanţilor (1979), al Editurii Albatros. Editorial, debutează individual cu studiul Romanul de mistere în literatura română (1981). Urmează romanul Oraşul la ora amintirilor (1984), în care tema obsedantului deceniu este ilustrată prin personaje din medii diferite; sunt de evidenţiat aici claritatea demersului narativ, dinamismul acţiunii. Câmpia nu este singură (1986) denotă influenţele romanului sud-american, în folosirea planurilor narative multiple şi îmbinarea fantasticului cu oniricul şi realismul. Romanul vrea să fie reprezentarea etosului unei colectivităţi rurale, confruntată cu istoria. Aproapele nostru trădează (1992), subintitulat „roman semipoli-ţist", foloseşte tehnici ale prozei moderne (textualism, inter-textualitate) şi postmoderne, care vor sta şi la baza romanului Colonelul de la Ghiol (1996), „roman polimorf", „prin focul încrucişat al limbajelor", prin sinteza personaj-narator-autor, sau „roman total" (Stan Velea), în care formele moderne se îmbină cu cele clasice (biografia unor personaje, logica episoadelor), pentru a nu ştirbi inteligibilitatea textului. De altfel, textul este programatic construit în manieră postmodernistă şi axat pe intertextualitate; în final, autorul ataşează o listă a; numelor de persoane la care se referă, de la Achile, Aristofan, Aristotel la Roland Barthes, Brâncuşi, Bogza sau Topîrceanu şi de la Varlaam la Theodor Stolojan. Mai adaugă un „indice alfabetic de spaţii şi ape", precum şi o schemă cu diferenţele dintre modernism şi postmodernism. Romanul a atras atenţia criticii şi probabil va mai stârni discuţii. în toată această perioadă, B. publică mai multe ediţii din autori clasici şi contemporani (I. M, Bujoreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Barbu Delavrancea ş.a.), precum şi numeroase articole de critică şi istorie literară. Primul său volum, Romanul de mistere în literatura română, includea un excurs istorico-literar care urmărea romanul de mistere românesc în comparaţie strânsă şi documentată cu modelele străine, traseu mai puţin frecventat în cercetarea românească. Cele mai multe ecouri le-a avut însă cartea Aspecte ale romanului românesc contemporan (I-II, 1993-1995). Critica a apreciat abordarea pertinentă, desprinsă de interpretarea şi evaluarea cu motivaţie ideologică, concentrată asupra unei valorizări cât mai apropiate de exigenţele criteriului estetic ce transcende toate subiectivităţile. Pe de altă parte, în atenţia autorului au intrat şi opere ale unor scriitori români din exil, precum Ora 25 de Constantin Virgil Gheorghiu, Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade, Cronică de familie de Petru Dumitriu, interzis multă vreme în critica noastră, Dumnezeu s-a născut în
exil de Vintilă Horia, Povara bunătăţii noastre de Ion Druţă, Nonroman de Florian Smarandache. Acesta din urmă, refugiat în SUA, a creat acolo un curent numit paradoxism, publicând şi o Antologie despre paradoxism (Los Angeles, 1993), în care este inclus şi B., cu studiul Un logos ascuns: paradoxismul. în Aspectele... stau alături, firesc din unghi estetic, romancieri diferiţi ca ideologie: Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Ion Lăncrănjan, Paul Anghel, pe de o parte, Marin Preda, Augustin Buzura, George Bălăiţă, Octavian Paler, pe de altă parte, pe lângă autori ca I. M. Sadoveanu, Mihail Sadoveanu, V. Voiculescu, Ion D. Sârbu ş.a.
SCRIERI: Romanul de mistere în literatura română, Craiova, 1981; Oraşul la ora amintirilor, Craiova, 1984; Câmpia nu este singură, Bucureşti, 1986; Aproapele nostru trădează, Craiova, 1992; Aspecte ale romanului românesc contemporan, I-II, Craiova, 1993-1995; Colonelul de la Ghiol, Craiova, 1996; Simbolistica poeziei lui Ion Barbu (în colaborare cu Simona Barbu), Craiova, 1997; Reexaminări critice, Craiova, 1997; Brazii din Poiana Soarelui, Craiova, 1998; Trăind printre cărţi, I-II, Petroşani, 2001-2002; Fuga de sub model, Craiova, 2002. Ediţii: Traian Demetrescu, între vis şi realitate, pref. Al. Macedonski, postfaţa edit., Craiova, 1996.
Repere bibliografice: Mircea Zaciu, „Romanul de mistere în literatura română", ST, 1981,11; George Muntean, „Romanul de mistere în literatura română", RL, 1982,27; Const. M. Popa, „Aproapele nostru trădează", R, 1992,3-4; Dan Milcu [D. Micu], O panoramă a romanului contemporan, L, 1993,34; Ion Dodu Bălan, Marian Barbu, „Aspecte ale romanului românesc contemporan", „Glasul românesc", 1993,15; Răzvan Voncu, Seninătatea vocaţiei clasiciste, L, 1994,29-31; Tudor Nedelcea, Aspecte ale romanului, „Excelsior", 1996,1; Constantin Cubleşan, Aspecte ale romanului, ST, 1996,6; Const. M. Popa, Toamna coloneilor, R, 1996,10-12; Stan Velea, Marian Barbu, Simona Barbu, „Simbolistica poeziei lui Ion Barbu", RITL,
1997,1-2; Stan Velea, Un roman totali, JL, 1997,27-30; Aura Christi, Ex libris, CNT, 2001, 3,11; Florin Al. Ţene, „Trăind printre cărţi", ATN,
2002,	2; Gheorghe Glodeanu, Fascinaţia cărţilor, CNT, 2002, 24; Marie-Louise Semen, „Fuga de sub model", LCF, 2002,30. M. Vs.
BARBU, Nicolae (15.XII.1921, Iaşi — 22.V.1985, Iaşi), critic şi istoric teatral, gazetar. Elev la Liceul Naţional din oraşul natal, B. se înscrie, după terminarea şcolii, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii ieşene, luându-şi licenţa în 1946. Nu păşise pragul studenţiei când, prin 1941, începe să publice în presa locală. Va continua să fie prezent, cu articole şi diverse însemnări, şi în anii următori, după ce obţine o catedră în învăţământul preuniversitar (1946-1955). Cu tactul şi comprehensiunea ce îl caracterizau, înclinat spre studiu, ar fi putut să aibă o bună carieră de profesor. Dar l-a atras viaţa de redacţie, ataşamentul său pentru gazetărie fiind una dintre trăsăturile prin care a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut. Redactor şi secretar de redacţie la cotidienele „Moldova nouă" şi „Opinia", unde îşi face mâna, între 1954 şi 1966 îndeplineşte, cu profesionalism, funcţia de redactor-şef adjunct la „laşul literar". După înfiinţarea revistei „Cronica" (1966), trece cu bagajul său de experienţă la noul hebdomadar.
în afară de periodicele ieşene, în care a semnat sute de cronici teatrale, studii de istoria teatrului, comentarii literare, uneori cronici plastice, B. a mai colaborat la jurnale („România
375 Dicţionarul general al literaturii române
Barbu
liberă" ş.a.) şi la reviste de cultură („Contemporanul", „Tribuna", „Steaua", „Teatrul" ş.a.); a scris şi sub pseudonimul Radu Naumescu. S-a impus în peisajul cultural al urbei îndeosebi prin pasiunea pentru teatru. Iubea actorii, pe cei din generaţia de aur a Naţionalului ieşean îi venera, ceea ce nu-i diminua, în cronicile de spectacol, voinţa de a se păstra în limitele obiectivitătii. Cu un ton de o urbanitate fără cusur, păstra, ca o marcă a corectitudinii, o mină sobră, concentrat să descifreze — fără virtuozităţi analitice, însă limpede şi exact — sensurile unor montări. Probitatea lui era aceea a unui spirit avizat şi ferm, cu o pedală tradiţionalistă în aprecierile cumpănite, în care apetenţa pentru valorile de mult recunoscute se conjugă cu o anume prudenţă faţă de inovaţia agresivă. Pentru B., totul, în sfera artei, e o „chestiune de dozaj", de aceea şi critica lui, atentă şi la obiect, respinge excesivităţile şi ambiguitatea. Nu agrea extravaganţele unor regizori bolnavi de „narcisism", aşa cum ricana la moda „demitizărilor" sau la „actualizările forţate", căzând în exhibiţionism şi abracadabrant, în dauna textului sacrosanct. Nu se arăta încântat nici de „reconstituirea muzeistică", declarându-se, ca să pară în pas cu vremea, un adept al „inovaţiei creatoare". Firea sa, care nu se dezminte, este aceea a unui conservator. Ambiţia lui este aceea de a-şi însoţi demersul analitic şi cel istoriografie prin consideraţii teoretice (Sine im..., 1971, Noi şi clasicii, 1975, Antract, 1979). Lecturile fidele, pline de bun-simţ, denotă o înclinaţie spre reflexivitate, comentariul pe teme literare sau teatrale angajându-se într-o vanitoasă monologare pe marginea unor concepte (actualitate şi valoare, tradiţie şi inovaţie ş.a.). Criticul, pus pe disocieri, îşi propune să clarifice o noţiune sau alta, combătând astfel „poncifele", „prejudecăţile" care-1 supără. O carte întreagă, Noi şi clasicii, îşi subminează însă efortul de a reinterpreta creaţii de vârf ale literaturii noastre prin dilatarea abuzivă, cu ifos globalizant, a noţiunii de „clasic", în care B. înghesuie scriitori fel de fel. Urmărind să surprindă „coordonatele" unor opere, să definească „atitudini" (lirice etc.) şi să contureze „profiluri" (sau, mai pompos, „efigii"), „creionările" acestea elaborate, neocolite de pedanterie, rămân discrete sub raportul contribuţiei proprii. Ceea ce îi înviorează scrisul simt nu metaforele, rare şi artificioase, ci fluxul amintirii, evocările, cu deosebire cele plasate în ambianţă ieşeană, dând austerelor glose ceva culoare şi un pic de fior. Seriozitate şi rigoare dovedesc monografiile pe care B. le-a consacrat unor glorii ale teatrului ieşean — Matei Millo (1963), unde interpretul preferat al lui V. Alecsandri e văzut ca un „reformator pe linia realismului", Aglae Pruteanu (1965), care, evitând romanţarea, ia totuşi o turnură encomiastică, în fine, Biografie şi creaţie (1983), o reconstituire a carierei de „actor total" a lui C. Ramadan. Apelând, ca un cercetător scrupulos ce era, la date culese din publicaţiile vremii şi de prin arhive, precum şi la alte mărturii, folosite cu discernământ, B. încearcă să reînvie, atât cât se mai poate, reprezentaţii de succes de altădată, neîmpăcat, s-ar spune, cu efemeritatea lor. O preţioasă lucrare, doldora de informaţii, este Dicţionarul actorilor Teatrului Naţional din Iaşi (1976), galerie de portretizări precise şi nuanţate, la care se poate apela oricând. Aceeaşi temeinicie
se vădeşte şi în suita de Momente din istoria teatrului românesc (1977), din „zori" şi până înspre zilele noastre. Mergând pe „firul tradiţiei", meticulosul analist, care judecă fiecare secvenţă în funcţie de context, îşi structurează materialul în funcţie de acele „înnoiri" ce au survenit într-un moment sau altul graţie aportului unor personalităţi ale scrisului şi ale scenei. Un proces pe care autorul ţine să-l pună în evidenţă este acela al „sincronizării", dinamică fastă, ducând, în viziunea lui sărbătorească, la înfiriparea „dimensiunii universale" a multor valori autohtone. Cu unele pagini mai greoaie şi, pe anumite porţiuni, cu pasaje, stilistic vorbind, mai cenuşii, excursul, deloc „succint", probează convingător o bună cunoaştere a fenomenului teatral.
SCRIERI: Matei Millo, Bucureşti, 1963: Aglae Pruteanu, Bucureşti, 1965; Sine ira..., Iaşi, 1971; Noi şi clasicii, Bucureşti, 1975; Dicţionarul actorilor Teatrului Naţional din Iaşi, Iaşi, 1976; Momente din istoria teatrului românesc, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1977; Antract, Bucureşti, 1979; Biografie şi creaţie (Arta lui C. Ramadan), Bucureşti, 1983.
Repere bibliografice: Popa, Dicţ. lit (1977), 66-67; Liviu Leonte, Critic şi istoric literar, CRC, 1985,2; Constantin Ciopraga, Definitiva plecare..., CL, 1985,5; Leon, Umbre, V, 98-102; Maftei, Personalităţi, VI, 42-44; Petraş, Panorama, 117-119; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 54-55.	F. F.
BARBU, Nicolae Ion (8.X.1908, Urşi-Cârstăneşti, j. Vâlcea -23.VIII.1993, Bucureşti), clasicist. Sfârşeşte studiile liceale la Râmnicu Vâlcea în 1928, după care îşi ia licenţa în 1931 în filologie latină, iar doctoratul la Strasbourg, în 1933. în 1934 începe să predea la Universitatea din Bucureşti, fiind promovat ca profesor titular în 1954, şi ca şef de catedră în 1963; funcţionează aici până la pensionare. Membru a şase academii străine (Roma, Pescara, Salerno ş.a.), a trei societăţi de studii clasice (Rio de Janeiro, Berlin şi Varşovia) şi preşedinte al societăţii „Ovidianum", este director ştiinţific al publicaţiei „Quaderni dell' umanismo" (Roma) şi conduce, la Bucureşti, revista „Ausonia".
Clasicist de structură lansoniană, B. îşi va localiza eforturile istorico-literare în aria literaturilor greacă şi latină, cu o anume preferinţă pentru cea din urmă. Exclusivitatea spaţiului abordat indică un reflex firesc al fizionomiei intelectuale şi al metodologiei acestui spirit riguros ordonator. Prima lucrare publicată în volum este teza complementară de doctorat, Les Sources et l'originalite d'Appien dans le deuxieme livre des „Guerres civiles" (1933), susţinută la Universitatea din Strasbourg. Materialul înfăţişat, configuraţia expunerii şi expresia lexicală simplă anunţau coordonatele ce vor particulariza profilul cercetătorului. Enunţând, la început, datele problemei, autorul trece în revistă, critic ori laudativ, studiile anterioare, stăruind îndeosebi asupra neîmplinirilor. Odată delimitate necunoscutele, se stabilesc modalităţile şi operaţiunile menite să conducă la rezolvarea lor. La capătul excursului comparativ, parcimonios şi la obiect, B. formulează concluzii limpezi şi convingătoare. Astfel, demonstrează că Appian a folosit izvoare diferite, favorabile sau ostile, pe care le-a confundat uneori, schimbându-le cronologia şi apropiindu-se mai mult de
Barbu
Dicţionarul general al literaturii române 3 76
Plutarh. O construcţie aproape identică — elementele de studiu, realizările cercetărilor anterioare, demonstraţia analitică şi concluzii — prezintă şi a doua carte, Les Procedes de la peinture des caracteres et la verite historique dans Ies biographies de Plutarque (1934), teza principală de doctorat. Fazele acestei metodologii pronunţat pozitiviste, cu pondere mai mare pe faptul concret decât pe comentariu, vor fi respectate şi în celelalte lucrări. Aşadar, tot un studiu de sursologie, iniţiat în scopul clarificării unei probleme fundamentale pentru Plutarh — modul în care acesta a conciliat istoricul şi anecdoticul. Generalizările finale se impun aproape de la sine: eruditul Plutarh a folosit constructiv izvoarele, neinfluenţabil şi cu discernământ critic; nu a fost un moralist, ci un bun cunoscător al firii omeneşti, cu lecturi întinse. Neaşteptat, conceptual şi metodologic, va fi al treilea volum, Dualismul tragediei lui Sofocle (1936), fundamentat pe ideea artei pure, care dă şi perspectiva de apreciere. Respingând tendinţa premeditată şi diferenţele dintre genuri, autorul va judeca tragediile sofocleene în funcţie de relaţia binară idei filosofice şi religioase — patetism dramatic, criteriu modernist discriminator, pe care îl aplică mecanic literaturii antice. Intenţionalitatea de orice natură, crede el, împinge Antigona, Ajax, Filoctet şi Oedip la Colona în abisurile nonartei. Titlul de capodoperă se cuvine doar tragediilor Oedip rege, Electra şi Trachinienele, în care facultăţile creatoare sunt utilizate de un artist neîntinat de imixtiunea tendinţei. Această abatere de la poetica realistă este un efect de scurtă durată, la care, din pricina inaderenţei lui structurale, B. va renunţa uşor, ca la o cochetărie de moment. Cărţile scrise după 1944 sunt doveditoare în acest sens. Aspecte din viaţa romană în scrisorile lui Cicero (1959) o confirmă, tabloul Romei antice, răsfrânt de celebrul creator în epistole şi cuvântări, reconstituind mediat profilul omului şi pe cel al cetăţeanului, care se explică unul prin celălalt. Pe linia încercărilor de sinteză se înscrie şi volumul Valori umane în literatura greacă (1967). După război, B. va aborda subiecte mai cuprinzătoare, ce depăşesc concretul restrâns al unei probleme anume. Autorul ţintea închegarea unor imagini de ansamblu — adevărate istorii ale literaturii — pe care însă n-a mai apucat să le realizeze. Expresia stilistică, mai puţin sincopată, se va mula şi ea pe cadrele lărgite ale gândirii scăpate de chingile demonstraţiei stricte, aproape matematice, şi se va adapta fenomenului studiat, chiar dacă şi acum desfăşurarea comentariului va parcurge aceleaşi etape. Operele cercetate, literare şi istorice, acoperă un spaţiu destul de vast, de la poemele homerice şi Hesiod la lirică, tragedie şi istoriografie. E vorba de o schiţă a valorilor mai însemnate, prin mijlocirea căreia se reformulează, în curgerea vremii, judecăţi cu privire la mentalităţi, opere şi personalităţi ale culturii. Este o optică, până la un punct, inedită şi rezultatele sunt pe măsură. Adăugiri sintetice va conţine şi Antichitatea clasică. 100 de figuri celebre (1976) — tablete instructive şi picante, datorită inserţiilor anecdotice, ca şi, în parte, raportările analitice, reactualizante, din Noi şi clasicii (1975). Activitatea clasicistului, a istoricului literar s-a împletit cu preocupările didactice, ducând la elaborarea mai multor manuale de limbă, gramatică
şi literatură, latină îndeosebi, destinate elevilor şi studenţilor. La acestea se adaugă şi câteva traduceri remarcabile.
SCRIERI: Les Sources et l'originalite dAppien dans le deuxieme livre des „Guerres civiles", Paris, 1933; Les Procedes de la peinture des caracteres et la verite historique dans les biographies de Plutarque, Paris, 1934; Dualismul tragediei lui Sofocle, Bucureşti, 1936; Aspecte din viaţa romană în scrisorile lui Cicero, Bucureşti, 1959; Valori umane în literatura greacă, Bucureşti, 1967; Noi şi clasicii, Bucureşti, 1975; Antichitatea clasică. 100 de figuri celebre, Bucureşti, 1976. Traduceri: Plutarh, Vieţi paralele, Bucureşti, 1957; Aristotel, Fizica, Bucureşti, 1966; Tucidide, Războiul peloponeziac, Bucureşti, 1966; Fericitul Augustin, Scrieri alese, Bucureşti, 1985.
Repere bibliografice: Stan Velea, N. I. Barbu, RITL, 1979, 4; Velea, Universalişti, 66-71; Petria, Vâlcea, 38-39.	St.	V.
BARBU, Petre (20.VII.1962, Galaţi), prozator şi dramaturg. Provine dintr-o familie de muncitori. După studiile liceale la Galaţi, a absolvit tot aici, în 1988, Facultatea de Mecanică a Universităţii Tehnice, lucrând apoi ca inginer la „Electroargeş" din Curtea de Argeş. Debutează publicistic în revista studenţească „Orientări" (Galaţi), după care Laurenţiu Ulici îi prefaţează un grupaj de proze scurte, Scara mea de incendiu. Din 1995 este redactor la „Capital". în 1990 a beneficiat de o bursă de specializare în jurnalism, în SUA.
Ioan Buduca a caracterizat exact proza lui B., observând că „personajele se mişcă în firescul corupt al unei existenţe corupte, dar nu-şi pierd sufletul." Accentul pe „infinitezimalul" scriiturii — de unde şi trimiterile la Milan Kundera, de pildă — lega debutul editorial al lui Bv cu prozele din Tricoul portocaliu fără număr de concurs (1993), de linia Mircea Nedelciu-Cristian Teodorescu-Bedros Horasangian: realism cotidian interesat de psihologia colectivă, pentru care filmografia care a influenţat generaţia '80 în proză devine o referinţă aproape obligatorie. Cazuistică de cartier în epoca ceauşistă, amestec de situaţii groteşti şi fizionomii suprarealiste, dar şi gogoliene, o ironie bonomă, nu corosivă, cu atenţie la sentiment şi la drama deriziunii. Pe scurt, scriitorul face parte din familia unui Nicolae Velea, şi nu dintre partizanii filmelor lui Lucian Pintilie. în 1998, B. săvârşeşte saltul aşteptat de la prozele scurte la roman. Ultima tresărire a submarinului legionar (1998) este un roman cu sincope temporale, cu personaje ce par comice la început, pentru a deveni forţe primejdioase odată ce nebunia generală se instalează ireversibil peste o lume (o Românie) citită ca o înşiruire de glume proaste. Didactic vorbind, este un roman al căutării adevărului: ancheta întreprinsă în 1997 de un ziarist de la o gazetă centrală (Lucian Zvorişteanu) asupra dispariţiei înainte de 1989 a unui stomatolog (Cezar Flonta) dintr-un oraş de provincie (nu fără fine trimiteri la romanele de tip Augustin Buzura, D. R. Popescu). Câţiva intelectuali de provincie (un arheolog tracoman, un june prozator imberb, o cochetă, un intelectual problematizant, un dentist lubric, profitor şi ratat, un gazetar politruc, plus bufonul de rigoare al „Curţii", semianalfabet şi agresiv) formează în 1986 un soi de cenaclu botezat Colocviile 79, unde se citesc în grup Nişte ţărani de Dinu Săraru şi Pumnul şi palma de Dumitru Popescu. Şarja e
377 Dicţionarul general al literaturii române
Bardan
suculentă, autorul are ochi gogolian şi aplecare spre fantasticul cotidian de tip Bulgakov, ca şi Daniel Bănulescu. Dacă firul degradării generale, de la 1986 la 1989, este răsucit de anonimul june strungar şi prozator în cheie autoironică, retrospectiva dinspre 1997 înspre 1986 este parcursă (în tradiţie camilpetresciană) de ziaristul Lucian Zvorişteanu, omul legat de urbea buclucaşă prin multe fire sentimentale. Urmează revelaţii tulburătoare, lecţii de cinism versatil, malformarea realităţii, spulberarea adevărurilor: Lucian află că, ani de-a rândul, actualul său redactor-şef, Danciu, a semnat cu numele lui (Zvorişteanu) diverse articole la comandă, pe ponturi vândute de Ciolfan, unele de-a dreptul periculoase pentru viaţa oamenilor, inclusiv pentru cazul Flonta. Morala romanului: „arată-mi un ziarist român cu douăzeci de ani de meserie care n-a mâncat rahat! Asta a fost slujba noastră de atunci, mâncători de rahat. Acum suntem liberi. Minciunile se vând mai bine ca adevărul. O să te loveşti în meseria asta blestemată de atâtea minciuni, încât o să ajungi să te întrebi dacă nu cumva toată viaţa ta e o minciună."
Cu o astfel de priză la contingent şi cu darul replicii, pe care îl are, B. cultivă cu succes şi genul dramatic; a câştigat premii, a fost nominalizat la concursurile UNITER, iar piesa La stânga tatălui a fost inclusă în antologia După cenzură, tipărită în engleză şi franceză la Unitext în 2000. Conturul piesei ar fi: într-un oraş de graniţă, în zilele detronării lui Ceauşescu, tineri şi bătrâni, agenţi provocatori, mişcări sindicale, confuzie generală, conştiinţe „camilpetresciene". De altminteri, se pare că în ultimii ani dramaturgia l-a captivat aproape definitiv pe B.
SCRIERI: Tricoul portocaliu fără număr de concurs, Bucureşti, 1993; Dumnezeu binecuvântează America, Bucureşti, 1995; Ultima tresărire a submarinului legionar, Bucureşti, 1998.
Repere bibliografice: Emil Mladin, Despre un maraton, RL, 1994,41; Tania Radu, Postcitadinismul, LAI, 1996, 7; Dan C. Mihăilescu, Hora impostorilor, „22", 1998, 19; Gabriel Avram, Oare cum tresare un submarin?, RL, 1998, 21; Ioan Stanomir, Apocalipsa după Petre Barbu, LCF, 1998,27.	D.C.M.
B.	a debutat ca poet în „Epoca" (1922), cu versuri de factură vag minulesciană. Cel dintâi volum, Florile roşii (1934), incluzând câteva poeme în proză, glosează despre soarta umiliţilor, înduioşarea melodramatică tinde să dea suport unor structuri contrastante, apropiate adesea de pilda religioasă. B. foloseşte, frecvent retoric, o imagistică de sursă biblică pentru a sugera paragina spirituală a veacului, condamnată în numele unui creştinism indignat — substratul celei de a doua cărţi, Cetatea mea (1939). Simbolismul întârziat (ploaie autumnală, nevroze, ftizie, solitudine apăsătoare) este pătruns de câte o notă expresionistă (motivul „urletului" revine obsedant). Un amplu poem, Mama (1948), caută să creeze un simbol al suferinţei şi al resemnării universale şi, pe alocuri, al posibilităţii de regenerare morală, sprijinindu-se şi pe o prozodie zbuciumată şi stranie în manierismul ei. O tentativă de înnoire, de abandonare a tonurilor întunecate şi a imaginilor sumbre, se remarcă în volumul Pe drumuri însorite (1944), însă în versuri descriptive şi grăbite. Un oarecare renume şi-a dobândit B. în epocă prin romanul Periferie (1935), dedicat luptei dintre „două clase" sociale, adică dintre „săraci" şi „bogaţi", categorii care generează şi un maniheism, inevitabil, al personajelor. Autorul confundă în mod curent principiile creştinismului primitiv cu acelea ale râvnitei societăţi „viitoare", în care, se presupune, va domni umanitarismul, cam lânced însă, aşa cum îl bănuieşte naratorul. „Uriaş abator", marginea Bucureştiu-lui este văzută de B. ca un simbol al agoniei lumii în general, precum la Eugen Barbu în Groapa. Din durităţile de limbaj şi violenţele exhibate rămâne însă un tablou de apăsată culoare şi, pe alocuri, de relief.
SCRIERI: Florile roşii, Bucureşti, 1934; Periferie, Bucureşti, 1935; Frânturi de suflet, Bucureşti, 1935; Cetatea mea, Bucureşti, 1939; Pe drumuri însorite, Bucureşti, 1944; Mama, Bucureşti, 1948.
Repere bibliografice: Paul Bărbulescu, Constantin Barcaroiu, „Periferie", „Răsăritul", 1935,9-10; Camil Baltazar, De la Panait Istrati la Constantin Barcaroiu, „Credinţa", 1935,499; Paul I. Papadopol, Const. Barcaroiu, „Frânturi de suflet", PL, 1937,4; Dimitrie Stelaru, Zeii prind şoareci, Bucureşti, 1968, 110-112; Crohmălniceanu, Literatura, I, 304; Rotaru, O ist., II, 696.	D.M.
BARCAROIU, Constantin (24.1.1895,Bucureşti -21.IV.1974, Bucureşti), poet şi prozator. Fiu al unor locuitori, probabil foarte strâmtarăţi, ai periferiei bucureştene, B. a urmat cu mari greutăţi şcoala primară şi liceul, apoi s-a înscris la Conservatorul de Artă Dramatică, pe care l-a absolvit în 1924. Actor ambulant aproape un deceniu, în 1934 este redactor la „Cruciada românismului"; publică versuri şi cronici dramatice în nenumărate reviste şi ziare din Bucureşti şi din alte oraşe din ţară, între care „Drumul vremii" (Craiova), „Pasărea albastră", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Litera" (Arad), „Sfarmă-Piatră", „Flacăra" ş.a. Câteva strofe îi apar şi în „Universul" şi „Universul literar". în 1945, părăsind gazetăria, urcă din nou pe scenă, jucând la diverse atenee populare bucureştene, iar din 1949 este angajat la Teatrul de Stat din Reşiţa, de unde se şi pensionează.
BARDAN, Vasile (28.11 .1947, Valea Seacă, j. Bacău), poet, eseist şi critic literar. Este fiul Victoriei (n. Chiorcea) şi al lui Nicolae Bardan, ţărani. După absolvirea Liceului „George Bacovia" din Bacău (1965), urmează Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii din Bucureşti, pe care o termină în 1978. între aceşti ani, a fost angajat la mina de cupru Bălan din judeţul Harghita, apoi la întreprinderea de Prefabricate din Beton (Bucureşti), a fost profesor de limba română şi franceză în mai multe sate din judeţul Bacău şi a absolvit Institutul Pedagogic al Universităţii „AL I. Cuza" din Iaşi (1973, cursuri fără frecvenţă). Este apoi bibliotecar la Clubul ICTB (Apaca) din Bucureşti. Debutează cu poezie în revista „Ateneu" (1967), fiind încurajat de Ioanid Romanescu. Colaborează cu versuri, eseuri şi recenzii la „Ateneu", „Amfiteatru", „Convorbiri literare", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»",
Bardocz
Dicţionarul general al literaturii române 378
„Steaua", „Luceafărul", „Contemporanul", „Familia", „România literară", „Caiete critice", „Cuvântul românesc" (Canada), „Sinteze". Participă la mai multe cenacluri literare şi înfiinţează el însuşi unul, în cadrul Clubului ICTB. Debutul editorial are loc în 1989, cu volumul Gravitaţia tăcerii, prefaţat de Ioanid Romanescu.
O mare încredere în forţa Cuvântului (obligatoriu, cu majusculă) caracterizează versurile lui B., fie că e vorba de cele metaforizante, de factură neomodernistă, fie de cele „neorealiste", îngroşate prin aderenţa la realitatea exterioară postrevoluţionară. Pe de o parte, aspiraţie spre cerul înalt şi pur al Poeziei (cu sfidarea forţei gravitaţionale), pe de alta, revărsare în spaţiul devenit extensibil al poemelor, din necesităţi de documentare socială şi pamflet moral. Bun versificator, autorul caută şi găseşte în numeroase rânduri rezolvări prozodice ingenioase (mai ales în volumul Poezia şi foamea, 1997). Semnificativă rămâne însă pendularea între registre lirice atât de diferite, cu rezultate notabile deopotrivă în discursul „înalt", abstract şi în cel de violentă culoare realistă. Textele de critică literară şi un studiu despre Ioanid Romanescu (1997) sunt scrise cu aceeaşi vână polemică şi cu o bună informare pregătitoare.
SCRIERI: Gravitaţia tăcerii, pref. Ioanid Romanescu, Bucureşti, 1989; Noaptea gravitaţiei, pref. Mircea Ciobanu, Bucureşti, 1994; Gravitonia, postfaţă Constantin Sorescu, Bucureşti, 1995; Poezia şi foamea, Bucureşti, 1997; Ioanid Romanescu în apărarea poeziei, pref. Constantin Crişan, Iaşi, 1997; Poezia după Auschwitz, Bucureşti, 1998; Omul probabil, pref. Daniel Cristea-Enache, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Cezar Ivănescu, Numele poetului, LCF, 1982,29; Alexandru Piru, Poeţi în regie proprie, SLAST, 1989,22; Radu Sorescu, Vasile Bardan, „Gravitaţia tăcerii", CNT, 1989, 24; Alexandru Ruja/ „Gravitaţia tăcerii", LCF, 1989, 32; Octavian Soviany, Echilibru fragil, CNT, 1995, 14; Dinu Pătulea, Patru poeţi, CC, 1995, 8-9; Daniel Cristea-Enache, Poezia masculină, CC, 1997, 8-10; Daniel Cristea-Enache, O pasiune pură, ALA, 1999,455.	D.C.-E.
BARDOCZ Ârpâd (23.IV. 1888, Ileanda, j. Sălaj - 9.VIII.1953, Budapesta), traducător şi poet. După terminarea Facultăţii de Drept, a fost funcţionar la Timişoara. în 1921 s-a stabilit în oraşul Văc din Ungaria. A colaborat la revistele clujene „Erdelyi Szemle", „Pâsztortuz", „Erdelyi Helikon" şi la „Vasârnap" din Arad, cu poezii proprii şi cu traduceri din creaţia poetică a lui Vasile Alecsandri. B. este primul maghiar care a publicat volume de traduceri din poezia lui V. Alecsandri; Emlek [Suvenire] (1935) a apărut cu introducerea şi notele traducătorului, cel de al doilea volum, Kdnnycseppek [Lăcrămioare] (1938) a fost editat, de asemenea, cu un studiu introductiv semnat de B. despre viaţa lui Alecsandri.
Traduceri: V. Alecsandri, Emlek [Suvenire], Cluj, 1935, Kdnnycseppek [Lăcrămioare], introd. trad., Budapesta, 1938.
Repere bibliografice: Endre Kâroly, V. Alecsandri, „Emlek", „Erdelyi Helikon", 1935,7; Gâldi Lâszlo, Vasile Alecsandri, „Emlek", „Vasârnap", 1935,23; A. P. Todor, V. Alecsandri în limba maghiară, PL, 1936,3; Gâldi Lâszlo, Vasile Alecsandri, „Kdnnycseppek", „Vasârnap", 1938,9; Lorinczi
Lâszlo, Vasile Alecsandri, „Kdnnycseppek", „Erdelyi Helikon", 1938,8; A. P. Todor, „Lăcrămioare" de V. Alecsandri în traducere maghiară, CL, 1939,1.	O.K.
BARICADA, publicaţie apărută la Bucureşti de la 17 ianuarie 1990 până în 1996, cu subtitlul „Săptămânal independent de opinie şi cultură". Redactor-şef este Eduard Victor Gugui, redactor-şef adjunct — Adrian Ştefan Iuraşcu, secretar de redacţie — Constantin Călinescu; de la numărul 6/1991, redactor-şef adjunct devine Virgil Miron Pătru, iar secretar general de redacţie Cornel Catană, funcţie preluată de la numărul 36/1991 de Valentin Hossu-Longin, iar de la numărul 42/1991, de Vlad Macri; de la numărul 43/1992 Vlad Macri devine redactor-şef adjunct, iar Mihai Bujeniţă secretar general de redacţie. De la numărul 36/1992, subtitlul devine „Hebdomadar politic şi cultural", revista schimbându-şi atunci şi formatul. Apărută în perioada de efervescenţă publicistică de după căderea regimului comunist, B. a manifestat de la început o atitudine combativă, abordând cu curaj probleme ardente ale actualităţii social-politice. Pe plan literar s-a dovedit însă foarte eclectică, principalul ei merit rămânând acela de a contribui la recuperarea unor scriitori neglijaţi în epoca totalitară. în general, versurile şi prozele publicate în revistă sunt nesemnificative, colaborarea lui Cezar Ivănescu (cu amplul poem Doina. Ultima Thule) şi a lui Ion Lăncrănjan (cu „microromanul contemporan" Leul şi ciobanul) constituind mai degrabă excepţii. Mult mai bogate şi mai valoroase sunt, în schimb, paginile de critică şi istorie literară. Pe lângă recenziile semnate de Geo Vasile, Radu Aldulescu şi Elena Gugu şi comentariile critice ale lui D. Vatamaniuc şi Constantin Călinescu, se distinge, prin abundenţa şi calitatea textelor, colaborarea lui Romul Munteanu, care scrie aici nu numai cronici despre cărţile unor autori contemporani ca Octavian Paler, Stelian Tănase, Ion Stratan, Ioan Flora ş.a., ci şi articole recuperatoare despre câţiva importanţi poeţi, prozatori sau filosofi interbelici (între alţii, Mircea Eliade, Aron Cotruş, Panait Istrati, Radu Gyr, Nae Ionescu). Tot sensul unei restituiri îl are şi iniţiativa revistei de a relua, în serial, o parte dintre articolele lui Mircea Eliade din Oceanografie şi de a publica pentru prima dată fragmente din eseul Filosofia nuanţelor al lui Petre Ţuţea, ca şi cele câteva „divagări" bacoviene inedite, pe care fiul poetului, Gabriel Bacovia, le-a oferit revistei. De asemenea, se cuvine a fi menţionate paginile comemorative dedicate lui Mihai Eminescu, I. L. Caragiale şi Nichita Stănescu, traducerile din literatura şi filosofia universală (de exemplu, Rimbaud, Ruben Dario, Nietzsche) şi interviurile cu Dumitru Ţepeneag, William Totok, I. Negoiţescu, Ana Blandiana, Alexandru Paleologu, George Astaloş, Dan Petrescu. Din 1992, revista capătă un mai pronunţat caracter social-politic şi interesul iniţial pentru cultură şi literatură scade în mod vădit.	I. M.
BARIŢIU, George (24.V.1812, Jucu de Jos, j. Cluj - 2.V.1893, Sibiu), ziarist şi mentor cultural. Este fiul Anei Rafila (n. Cornea) şi al preotului Ioan Pop-Bariţiu. B. învaţă la şcoala
379 Dicţionarul general al literaturii române
Bariţiu
maghiară din Trascău (Rimetea), la gimnaziul din Blaj şi apoi la Liceul Piarist din Cluj, frecventând „humanioarele". în 1829, se înscrie la Facultatea de Filosofie din Cluj. în pofida restricţiilor, îşi procură şi citeşte cu aviditate cărţi în limba română. După absolvire, revine la Blaj şi intră student la Teologie. Sunt anii când îi cunoaşte pe Simion Bămuţiu şi Timotei Cipariu, când participă ca actor şi autor la câteva spectacole de teatru în limba română, organizate la Seminar, printre primele de acest fel din Transilvania. în 1835, la terminarea studiilor, este numit profesor la liceul din Blaj. Cunoscut şi apreciat de mai mulţi negustori braşoveni care îşi aveau fiii elevi la Blaj, este chemat să conducă şcoala română din Braşov. Dar înainte de a se aşeza în acest oraş, pleacă împreună cu T. Cipariu într-o călătorie ce va avea rezonanţă în activitatea celor doi. Vizitează mai multe oraşe din sudul Transilvaniei, trec Carpaţii, la Bucureşti stabilesc contacte cu personalităţi de seamă ale vieţii politice şi culturale din Ţara Românească, printre care I. Heliade-Rădulescu, C. A. Rosetti,
I.	Câmpineanu, Iancu Văcărescu, Cezar Bolliac, profesorii Petrache Poenaru, Florian Aaron, Eftimie Murgu; iau parte la câteva întâlniri la Societatea Filarmonică, văd spectacole de teatru. La întoarcere, din 1836, B. este profesor de gramatică română şi germană, limbă latină, istorie, geografie, aritmetică, principii de bună purtare, contabilitate şi corespondenţă comercială. Braşovul a fost văzut de B. ca un centru unde puteau rodi ideile lui referitoare la afirmarea naţională prin intermediul şcolii şi culturii. în 1837, cu ajutorul bănesc al negustorului R. Orghidan, scoate cea dintâi gazetă a sa, „Foaie de săptămână", apărută doar în două numere. La 1 ianuarie 1838, finanţat de J. Gott, proprietar de tipografie, face să apară „Foaie literară". în acelaşi an, la 12 martie, iese „Gazeta de Transilvania", iar la 2 iulie „Foaie literară" se transformă în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură". Acestea sunt periodicele pe care B. le conduce cu energie şi cumpătare până la începutul anului 1849. Spre a se dedica lor, renunţă, în 1845, la cariera de profesor. Ziaristul contribuie intens la pregătirea mişcării de la 1848, scrie febril, de pe o poziţie politică totuşi prudentă, mai puţin radicală decât a altor revoluţionari. Depăşind-o, participă la adunarea de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, îl însoţeşte pe episcopul I. Lemeni la Cluj, unde este prezentată în Dietă moţiunea de pe Câmpia Libertăţii. Se votează însă unirea cu Ungaria şi B. se întoarce dezamăgit acasă. Urmează zile de zbucium, când, cooptat în comitetul de pacificare, este nevoit, odată cu intrarea trupelor generalului Bem în Sibiu, să ia calea refugiului peste munţi. Poposeşte la Câmpina, unde în iunie 1849 este arestat şi dus la închisoarea din Ploieşti. Trimis sub escortă în Bucovina, la Cernăuţi, este eliberat prin intervenţia familiei Hurmuzachi şi găzduit la moşia Cernauca, unde îşi aflaseră azilul şi alţi revoluţionari români. Se reîntoarce la Braşov în toamna lui 1849 şi primeşte permisiunea pentru reapariţia celor două publicaţii ale sale, care sunt însă repede suprimate, sub învinuirea de „cerbicie". Reapărute în septembrie 1850, cu un alt redactor, Iacob Mureşianu, gazetele stau încă sub influenţa lui B. O perioadă îl va interesa mai ales activitatea comercială şi industrială. Conducând Gremiul
negustorilor din Braşov, izbuteşte să obţină autorizaţia pentru a deschide o tipografie românească şi pentru a înfiinţa fabrica de hârtie de la Zărneşti, al cărei director comercial este vreme de două decenii. între timp scoate o altă publicaţie, „Călinda-riu pentru poporul românesc" (1852-1865), animată de aceeaşi încredere în puterea luminării. B. călătoreşte mult, interesân-du-se, în fiecare ţară, de viaţa oamenilor, de nivelul civilizaţiei, de organizarea economică şi socială, aspecte cercetate în relaţie cu nevoia de schimbare a stării de acasă. După 1860, reintră în viaţa politică, devenind un militant energic care, alături de alţii, avea de reprezentat interesele românilor în Dieta din Sibiu şi în Parlamentul din Viena. în vremea dualismului austro-ungar, proclamat în 1867, adept al direcţiei pasiviste, el susţine afirmarea cât mai sistematică şi completă a individualităţii naţionale româneşti. Se mută la Sibiu şi editează ziarul „Observatoriul" (1878-1885), unde publică mai ales studii istorice şi sociologice. Participă, în 1881, la înfiinţarea Partidului Naţional Român, ajungând în 1884 preşedinte al partidului. Cărturarul era imul dintre cei care contribuiseră la constituirea, în 1861, a Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român (Astra), ales de la început secretar al societăţii, apoi redactor al revistei „Transilvania" (1868-1893), preşedinte al secţiei istorice (1877) şi
Bariţiu
Dicţionarul general al literaturii române 380
preşedinte al Astrei (1888). Prezent, în 1866, la Bucureşti, ca membru fondator al Societăţii Literare Române (Academia Română), are calitatea de preşedinte al secţiei istorice, cu câteva luni înainte de moarte fiind ales preşedinte al forului academic român.
întemeietor al presei româneşti din Transilvania, ziarist fecund, îndrumător în domeniul culturii, istoric şi om politic cu vederi progresiste, B. este un deschizător de drumuri care se integrează mişcării de regenerare naţională, alături de Gh. Asachi, I. Heliade-Rădulescu şi M. Kogălniceanu. Cele două mari publicaţii pe care le conduce, „Gazeta de Transilvania" şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", fac, înainte de orice, educaţia simţămintelor naţionale şi civice, ţintind să întărească unitatea între români. Legăturile cu mai toate personalităţile epocii, mărturisite şi de un fond epistolar impresionant (11 000 de scrisori), asigurau circulaţia de idei, solidarizarea eficientă a eforturilor, dincolo de graniţele politice ale momentului. în tradiţia Şcolii Ardelene, ideologia de esenţă iluministă se însoţeşte cu un spirit pedagogic superior, ce îi guvernează toate acţiunile. Menirea foilor sale va fi aceea de „a lăţi idei" în cât mai multe domenii, pentru că „românii nu au timp de pierdut cu nimicuri". Premergând ideilor „Daciei literare", se arată preocupat de unitatea limbii literare şi de adoptarea unei ortografii unitare. Publică frecvent sau reproduce scrieri din celelalte provincii, încurajează discuţiile despre limbă şi literatură, utile în aflarea unei orientări comune. B. este un discipol al lui Petru Maior, ceea ce îl determină să se îndepărteze de purismul latinist şi să aibă, în general, o atitudine moderată. Tot el recomandă culegerea, cât mai fidelă, de obiceiuri vechi, povestiri, cântece, „frazuri, pro-verburi şi ziceri originale româneşti", descântece etc., indicând astfel un program de adunare a creaţiilor populare, văzute, herderian, ca însemne ale identităţii etnice şi lingvistice. Cu vremea, scrie şi despre muzică şi coregrafie, port şi aşezări, despre cultura estetică şi gustul popular, stimulând publicarea studiilor de etnografie. în dorinţa de a afla calea cea mai potrivită pentru propăşirea literaturii, pentru a preîntâmpina manifestările păgubitoare, îşi iniţiază cititorii, stabileşte un dialog cu ei. Ca şi Heliade, face incursiuni în estetică, în teoria şi în critica literară, comentează scrieri originale, discută despre traduceri şi rolul lor în modelarea unei literaturi începătoare; urmăreşte, bunăoară, evoluţia şi caracteristicile stilului în artă, analizează umorul şi satira, face consideraţii de poetică, privilegiază sensul moral, educativ al literaturii. Aspiraţia spre clasicitate este înţeleasă hegelian, ca o năzuinţă spre armonie şi desăvârşire, spre exemplar; B. atribuie de timpuriu criticii un rol de limpezire a atmosferei literare. în felul lui înţelept de a cugeta, domină preceptele esteticii clasiciste, primite prin intermediul gânditorilor şi esteticienilor germani (Goethe, Hegel, Winckelmann, Lessing, W. T. Krug, Jean Paul, J. G. von Miiller, K. J. Weber ş.a.). Relevând în repetate rânduri trebuinţa unei istorii critice a literaturii române din toate provinciile, aduce el însuşi importante contribuţii documentare, apte să configureze un întins capitol de istorie culturală.
Ca scriitor, B. rămâne ataşat mult timp teatrului. Debutează cu versurile Murâş, Murăş, apă lină şi Cântec păstoresc, scrise în 1835 pentru o reprezentaţie a teologilor din Blaj. Deşi modeste, ele au acorduri grave, caracteristice poeziei ardelene ce prevesteşte apariţia lui O. Goga. Tot pentru spectacolele de diletanţi compune Suspinul, prolog la piesa Inimile mulţămi-toare, reprezentată în 1838 la Braşov, iar în 1891 alcătuieşte alte două piese ocazionale, interpretate la Şcoala civilă de fete a Astrei, din Sibiu. Cu toate că nu avea vocaţie de autor dramatic, ispita teatrului pare să fie totuşi puternică, de vreme ce, atunci când traduce, el alege, de obicei, lucrări dramatice. Astfel, în 1839-1840, tălmăceşte, tipărindu-le în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", scene din Intrigă şi iubire, Don Carlos, Conjuraţia lui Fiesco şi Maria Stuart de Schiller, iar în 1840 — câte o scena din Neguţătorul din Veneţia şi din Julius Caesar de Shakespeare, acestea fiind unele dintre primele traduceri în limba română din opera shakespeareană. Pentru a umple un gol, publică, mai cu seamă în anii de început, istorioare şi nuvele, scrieri de factură romantică. B. nu era un imaginativ şi proza sa stă între limite ţinând de literatura convenţională, minoră. Unele povestiri sunt prelucrări, ilustrând preferinţa pentru accentele moralizatoare ori pentru senzaţional şi tenebros, altele, cu subiect istoric, au de asemenea un epic precar, în schimb, O privire preste ţinutul Haţegului în Transilvania (1838), ca şi câteva pagini cu tonalităţi de poem în proză, descripţii poetice, meditaţii înaripate de sentimentul mândriei faţă de gloria trecutului, în felul celor compuse mai târziu de N. Bălcescu şi Al. Russo, sunt mai rezistente la timp. însemnările din călătoriile în Ţara Românească şi Moldova sau în apusul Europei au un mod al lor de a fi autentice. Puţin înclinat spre introspecţie şi lirism, ca şi I. Codru-Drăguşanu, călătorul ştie să observe lucid şi să comenteze aspecte felurite ale vieţii sociale, să cântărească gradul de civilizaţie al fiecărei ţări. Nu poate ignora contrastele, ce îl intrigă şi îl mâhnesc. Ca şi Dinicu Golescu, a cărui înrâurire transpare mai ales în primele însemnări, atenţia îi este îndreptată spre tot ce ar fi putut să fie trecut alor săi ca învăţătură. B. are darul de a scrie clar, energic, fără rigiditate, ba chiar cu frecvente tente de umor. Cu o astfel de înzestrare, a putut aborda toate formele publicisticii. Căci vocaţia lui a fost ziaristica, politică şi culturală, „Nestorul presei româneşti" — cum fusese numit — slujind-o mai bine de o jumătate de secol.
Către sfârşitul vieţii, îşi urmează stăruitor şi o a doua chemare: istoria. Pregătite de o serie de culegeri şi documente — B. ar fi dorit să realizeze pentru Transilvania o colecţie asemănătoare celei a lui Eudoxiu Hurmuzachi —, cele trei volume intitulate Părţi alese din istoria Transilvaniei pre două sute de ani din urmă (1889-1891) reprezintă cea mai importantă contribuţie ardeleană la istoriografia română din secolul al XlX-lea. Autorul utilizează modalitatea biografiilor şi monografiilor, premergătoare unei istorii sistematice, de sinteză. Informaţiile aduse, remarcabile, au un sigiliu aparte, dat de calitatea de martor al multora dintre evenimente. B. evocă desfăşurarea lor, instrumentând minuţios, precis fiecare detaliu. în cronica anului 1848 şi a perioadei ce a urmat îşi au locul naraţiuni,
381 Dicţionarul general al literaturii române
Bariţiu
portrete, meditaţii şi confesiuni, pagini memorialistice, toate reconstituind o epocă dramatică, într-o structură vie, mobilă.
Un om reprezentativ, o expresie a nevoilor neamului său, o personalitate binefăcătoare care n-a crezut niciodată că are drepturi asupra sa însuşi, acesta a fost Bariţiu. Şi de aceea el e aşa de greu de desluşit pentru cei ce caută în el omul şi atât de lesne de respectat pentru acei care-i văd munca.
N. Iorga
SCRIERI: Părţi alese din istoria Transilvanieipre două sute de ani din urmă, I-III, Sibiu, 1899-1891; Două drame familiare, Sibiu, 1891; Studii şi articole, pref. I. Lupaş, Sibiu, 1912; Articole literare, îngr. şi pref. Vasile Netea, Bucureşti, 1959; Scrieri social-politice, îngr. şi pref. Victor Cheresteşiu, Camil Mureşan, George Em. Marica, Bucureşti, 1962; Viaţa şi ideile lui George Bariţiu, îngr. şi pref. Radu Pantazi, Bucureşti, 1964.'
Repere bibliografice: Maiorescu, Critice, 1,205-206, 208-211; Iorga, Oameni, I, 67-72; I. Lupaş, Un capitol din istoria ziaristicii româneşti ardelene — Gheorghe Bariţiu, Sibiu, 1906; Iorga, Ist. lit. XIX, 1,301-302, II, 227-228, 230, 237, III, 31-35, 222-225; Nicolae Bănescu, Gheorghe Bariţ. Rolul său în cultura naţională, Vălenii de Munte, 1910; Iorga, Ist. presei, 64-69; Popovici, Romanţ, rom., 330-338; Breazu, Studii, I, passim; E. Lovinescu, Titu Maiorescu, I, Bucureşti, 1940, 317-322, 432-433; Cornea-Păcurariu, Ist. lit., 518-524; Pervain, Studii, 304-309,365-422, 445-458; Vasile Netea, George Bariţiu. Viaţa şi activitatea sa, Bucureşti, 1966; Curticăpeanu, Mişc. cult., 60-109, 237-240; Ist. lit., II, 404-412; George Em. Marica, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Bucureşti, 1969,7-148; Cornea, Originile, 446-447,508-509,598-599; George Bariţ şi contemporanii săi, I-IX, îngr. Ştefan Pascu, losif Pervain, Ioan Chindriş, Titus Moraru, Gelu Neamţu, Grigore Ploeşteanu, Mircea Popa, pref. Ştefan Pascu şi losif Pervain, Bucureşti, 1973-1993; Dicţ. lit. 1900, 76-79; George Em. Marica, Studii de istoria şi sociologia culturii române ardelene din secolul al XlX-lea, voi. III: George Bariţiu - istoric,
Cluj-Napoca, 1980; Omea, Actualitatea, 48-53; Pamfil Matei, Astra, Cluj-Napoca, 1986, passim; Anghelescu, Lectura, 55-59; Astra. 1861-1950, Sibiu, 1987, passim; Faifer, Semnele, 99-102, passim; Zamfirescu, Istorie, II, 54-57.	G. D.
BARIŢIU, Ieronim G. (19.VTII.1848, Braşov - 18.111.1899, Sibiu), publicist şi traducător. Este al cincilea dintre cei nouă copii ai Măriei (n. Velisar) şi ai lui George Bariţiu şi unicul fiu rămas în viaţă, alături de patru surori. învaţă la Braşov şi la Sibiu, apoi la Viena, unde, din 1868 până în 1873, face studii filosofice, juridice şi comerciale, fără a le termina. întors acasă, este funcţionar la fabrica de hârtie din Zărneşti şi la Institutul de credit şi economii „Albina". Publicist al cărui scris dezvăluie preocupări variate, pasiune şi inteligenţă, B. rămâne mereu în umbra părintelui său, care avea prestigiul de cel dintâi şi cel mai mare ziarist ardelean. Scrie risipit, inegal, nereuşind să fie altceva decât un redactor sau un colaborator util al câtorva publicaţii. Astfel, în „Familia", revista-magazin a lui losif Vulcan, unde, în 1867, începe să se manifeste, îi apar corespondenţe culturale, notiţe etnografice, impresii de călătorie, articole instructive, proză moralizatoare, biografii romanţate, multe dintre acestea fiind prelucrări ori traduceri, într-o singură perioadă, când secondează pe G. Bariţiu în redactarea ziarului „Observatoriul", editat la Sibiu între 1878 şi 1885, posibilităţile lui sunt mai bine folosite, cu toate că îi revenea o bună parte din grija elaborării ziarului, de la editorialul politic la poşta redacţiei. în articole, semnate şi cu pseudonimele Camil (utilizat şi în corespondenţele de la Viena trimise „Românului") sau, mai rar, Lucreţiu şi Junius (ce apăruseră şi în corespondenţele publicate în „Semănătorul" din Bârlad), B., un spirit viu, polemic, vehement, câteodată chiar violent, analizează starea de fapt şi militează pentru drepturile politice, economice şi sociale ale românilor din Imperiu, în sprijinul acestei campanii, el comentează ori transpune în româneşte lucrări de drept, economie şi economie politică, precum Lupta pentru drept de Rudolf von Ihering sau Ideea de stat a Austriei de Frantisek Palacky. Considerând gândirea iluministă franceză un bun instrument în lupta pentru emancipare, împotriva oricărui fel de despotism, tălmăceşte, în 1879, primul în Transilvania, Contractul social de J.-J. Rousseau. Din raţiuni mai degrabă ideologice, traduce drama Emilia Galotti de Lessing, precum şi un fragment din Don Carlos de Schiller.
B. nu avea resurse de scriitor şi va persevera în a face traduceri, eterogene în general, deşi e sesizabilă preferinţa, pe de o parte, pentru literatura franceză, iar pe de alta, pentru scrierile privitoare la morală ori direct moralizatoare. în „Observatoriul", dar şi în „Familia", „Amicul familiei", „Transilvania", „Telegraful român", „Gazeta Transilvaniei", „Minerva", apar în transpunerea lui aforisme şi cugetări, pagini din Pascal, Montesquieu, din Caracterele lui La Bruyere, din Teofrast, Boccaccio, Buffon, V. Hugo, Al. Dumas-fiul, Catulle Mendes, Matilde Serao, O. Feuillet, E. Souvestre ş.a. Au fost publicate şi în volum numai consideraţiile istorico-morale ale lui J. Pederzani, tălmăcite sub titlul Femeile (1883, semnat
Barjanschi
Dicţionarul general al literaturii române 382
Junius), precum şi, în 1893, Arta de a trăi de Stugau (August von Schmidt). între scrierile răzleţe ale acestui publicist se află câteva amintiri despre Eminescu, apărute în 1894, la scurtă vreme după moartea poetului. Prezenţa fascinantă, boemă a lui Eminescu, cunoscut la Sibiu şi regăsit în studenţie în cercul „României june" de la Viena, este surprinsă în detalii sugestive, avansându-se şi ipoteze asupra cauzelor dezechilibrului nervos ce a pecetluit viaţa poetului. O soartă asemănătoare l-a urmărit şi pe B., care a murit cu mintea rătăcită, într-un sanatoriu.
SCRIERI: Din zbuciumul veacului, îngr. şi introd. Bucur Ţincu, pref. Vasile Netea, Cluj-Napoca, 1982. Traduceri: J. Pederzani, Femeile, Sibiu, 1883; Stugau [August von Schmidt], Arta de a trăi, Braşov, 1893.
Repere bibliografice: [I. G. Bariţiu], „Telegraful român", 1899, 26; Aurel A. Mureşianu, Un fost amic al lui Mihai Eminescu: îeronim G. Bariţiu, „Prometeu", 1938, 8-10; Bucur Ţincu, Un scriitor sibian necunoscut: îeronim G. Bariţiu, în Cibinium, Sibiu, 1977,169-179; Dicţ. Ut. 1900, 79-80; Nicolae Mecu, Publicistică militantă, VR, 1983, 2; Faifer, Semnele, 230-231.	G.D.
BARJANSCHI, lurie (6.IX.1922, Braşov - 11.IX.1986, Orhei), poet, prozator şi traducător. încă elev la Liceul „B. P. Hasdeu" din Chişinău, pe care îl va absolvi în 1940, a debutat în presă cu versuri (1936). Numeroasele volume de poezie şi proză tipărite între 1948 şi 1982 (între care Drumul spre fericire, Cuvânt despre pace, Zile roşii) colportează şi ilustrează un repertoriu de teme date, impuse, tot felul de clişee proletcultiste, într-un limbaj primitiv. Concomitent, B. a tradus din Goethe, Puşkin, Lermontov ş.a.
SCRIERI: Drumul spre fericire, Chişinău, 1948; Poezii pentru şcolari/ Chişinău, 1951; Cuvânt despre pace, Chişinău, 1952; Sub cerul înstelat, Chişinău, 1956; Ileana Cosânzeana, Chişinău, 1958; Drum, Chişinău, 1967; Versuri, Chişinău, 1973; Soare de mai, Chişinău, 1977; Zile roşii, Chişinău, 1978; Trăiesc pentru tine, Chişinău, 1982. Traduceri: A. Puşkin, Evgheni Oneghin, Chişinău, 1950, Poeme, Chişinău, 1951, Cântecele slavilor apuseni, Chişinău, 1958; Goethe, Faust, Chişinău, 1954; M. Lermontov, Poeme, Chişinău, 1955, Bal mascat, Chişinău, 1966, Versuri alese, Chişinău, 1969; Fr. Schiller, Wilhelm Tell, Chişinău, 1956; VI. Maiakovski, Bine!, Chişinău, 1957; A. Tvardovski, Zări după zări, Chişinău, 1962; M. Râlski, Versuri alese, Chişinău, 1963; A. Prokofiev, Versuri alese, Chişinău, 1963; Lope de Vega, Fuente Ovejuna (Izvorul oilor), Chişinău, 1968; A. Isaachean, Strofe lirice, Chişinău, 1976.
Repere bibliografice: Aureliu Busuioc, Viaţa în telescop, „Cultura Moldovei", 1958,14 septembrie.	I. C.
BARNOSCHI, D.[imitrie] V. (21.IX.1884, Ţigănaşi, j. Iaşi -29.V.1954, Bucureşti). Este fiul Elizei şi al lui Dumitru Vasiliu, funcţionar. A urmat Liceul Internat din Iaşi, încheiat în 1902, după care se înscrie la Facultatea de Drept tot din Iaşi, se transferă la Bucureşti, obţine licenţa în 1907 şi doctoratul în 1911. Din 1910, semnează D. Barnosche (Barnoschi)-Vasiliu, oficial numindu-se Dumitru V. Barnoschi abia din 1939. în anii din preajma războiului se apropie de Partidul Conservator şi de fruntaşul acestuia, P. P. Carp. în timpul ocupaţiei germane,
este prefect al judeţului Prahova. în 1920, primeşte recomandarea de profesor la Facultatea de Drept a Universităţii din Cernăuţi, dar numirea nu i-a fost ratificată, sub pretextul colaboraţionismului cu ocupantul străin. Rămâne în continuare avocat în Bucureşti, citeşte cu o vie curiozitate literatură, românească şi străină, se interesează îndeaproape de evoluţia psihologiei şi se simte atras de teoriile lui Sigmund Freud, pe care le-a popularizat, înţelegându-le cu exactitate. B. devine campionul unei teorii morale pe care o doreşte eliberată de prejudecăţi — nudismul. Ţine conferinţe (care provoacă scandaluri publice), tipăreşte broşuri de popularizare, înfiinţează colecţia „Demogorgon", în care include lucrări menite „să sperie poporul". în lucrarea Originele democraţiei române (1922), în care se ocupă de constituţia „cărvunarilor" de la 1822, pregătirea juridică îl ajută să descifreze câteva dintre resorturile socio-psihologice ale „ponturilor" avansate de boiernaşii moldoveni, dar aceste rezultate oneste sunt umbrite de interpretări fanteziste şi de înlocuirea documentului cu intuiţia şi cu arbitrarul concluziilor. înfiinţează revista „Cărvunarii", apărută în două serii, în 1927 şi în 1931, şi trimisă gratuit „întregii elite sociale a ţării". în numele propriului „cărvunarism", B. anunţă „falimentul capitalismului", sistem social faţă de care a avut rezerve serioase. A fost un democrat convins şi un adversar al exceselor de ordin politic şi social, atitudini vizibile în colaborările sale de mai bine de un deceniu la „Adevărul literar şi artistic". Şi-a afirmat, chiar într-un oficios al extremei drepte, „Cruciada românismului" (1935), principiile umanitariste şi spiritul tolerant. Dorind să asigure o răspândire mai
383 Dicţionarul general al literaturii române
Baroc
mare a literaturii române peste hotare, a înfiinţat în 1938 o altă revistă, „Ronsard".
Romancier de vocaţie nu a fost B„, cu toate că se considera autorul unor romane „de probleme". Fiind un om de cultură întinsă şi temeinică, un spirit mobil şi o inteligenţă pătrunzătoare, şi-a transpus în Neamul Coţofânesc (1930), Rumilia (1934) şi Stăvilare. Se aleg apele (1942) părerile polemice despre societatea românească a epocii. Ambiţiona, asemenea lui Cezar Petrescu, la o frescă socială. Acaparantă se dovedeşte preocuparea pentru refacerea unui traseu al istoriei româneşti după o schemă foarte personală. în volumul Cărvunarii (1928) se află mai curând succinte tablouri istorice, fanteziste în mare parte, cu deosebire când au în vedere „viaţa zbuciumată şi moartea silnică a comisului Ionică Tăutu", dar apropiate de verosimilul artistic atunci când se referă la Ioniţă Sandu Sturza, primul domn pământean după fanarioţi. Adevărata ivire a „izbăvirii naţionale" pare a fi considerată însă epoca lui Iordache Darie Dărmănescu, a cărui trepidantă viaţă a fost transpusă de B. în romanul Conspiraţia Dărmânescului (1936). Desfăşurarea naraţiunii este aceea a romanului istoric tradiţional, deviată, în final, în pagini de un vizionarism curios pentru cine nu le admite substratul ezoteric şi simbolic. Motivările psihologice sunt făcute cu iscusinţă, personajele aspiră la o statură şi trăsături de epopee, dialogurile între inamici sunt impregnate de un aer cavaleresc, patriotic şi declamator totodată, cu unele tentative de adaptare la hazul autohton. Predilecţia pentru stările incerte, pentru îmbinările lexicale stranii, străine spiritului epocii şi, uneori, limbii române, pentru fastuos, ocult, pentru personaje bizare, perverse şi amatoare de astrologie ori magie, preludează Princepele lui Eugen Barbu. în proiectul romantic al scriitorului, „zorile renaşterii" nu cuprind decât o singură scriere epică, Stavilare. Se aleg apele, ultimul roman al lui B. şi totodată cel mai nerealizat. înscris în ciclul romanesc dedicat contemporaneităţii, Neamul Coţofânesc a fost interzis de sinodul Bisericii Ortodoxe Române, odată cu Icoane de lemn de T. Arghezi şi Marele Duhovnic de V. Eftimiu. Ficţiunea epică este săracă, dar suplinită printr-o neistovită imaginaţie lubrică şi ample digresiuni jurnalistice. Scriitorul ar fi plecat, se pare, de la un caz real, în marginea căruia a închipuit o serie de evenimente ce se petrec în Moldova, în timpul războiului. La Sărcani, la conacul boierilor Coţofanu, s-a înfiinţat un spital, în care sunt îngrijiţi răniţi, infirmierele fiind femei din elita vremii. împrejurările conduc personajele către o transformare morală, în sensul afirmării sincerităţii şi al acceptării realităţii brutale; orice restricţie etică fiind abolită, se dezlănţuie cele mai ascunse — până atunci — pasiuni erotice. în castelul-Sodomă coexistă devoţiunea şi altruismul cu libertinajul cel mai deşucheat. Atmosfera este de sabat grotesc, iar balul din grotele Sărcanilor, cu travestiuri senzuale şi împreunări în lanţ, anticipă, iarăşi, episoadele corespunzătoare din Princepele lui Eugen Barbu. Dezmăţului cosmic i se opune castitatea sătenilor. Castelul este incendiat de ţăranii revoltaţi de „măscările" pe care, din întâmplare, le descoperă, iar justiţia, coruptă, distruge declaraţiile lor incriminatorii. Cu totul lipsit de acoperire artistică este Rumilia, în care tezismul domină construi-
rea intrigii şi argumentarea ei. B. este un romancier atras de stările tulburi, incerte, fie sociale, precum în Neamul Coţofânesc sau în Conspiraţia Dărmânescului, fie individuale, precum în Rumilia. Aici, imaginaţia se dezlănţuie fără oprelişti, excitată de ceremonialuri erotice fără număr. Prezentat în mai toate ipostazele, normale şi patologice, erosul are aspectul unui delir permanent. Odată eliberate de complexele culturale, personajele devin „animale sănătoase", de o indescriptibilă vulgaritate. Unele pagini din romanele lui B. sunt în drum către pornografia în stare pură, iar scenele de dragoste au, câteodată, o trivialitate penibilă. Echilibrate şi lipsite de asperităţi simt povestirile din Răfuieli boiereşti. A suta necredinţă (1932), anecdote trase către studiul de moravuri şi pitorescul obiceiurilor.
SCRIERI: Reacţiune, Bucureşti, 1918; Originele democraţiei române, Bucureşti, 1922; Cărvunarii, Bucureşti, 1928; Neamul Coţofânesc, Bucureşti, 1930; Ahileion Nudist-Palace, Bucureşti, 1931; Răfuieli boiereşti. A suta necredinţă, Bucureşti, 1932; Mărturisirea trupului, Bucureşti, 1933; Rumilia, Bucureşti, 1934; Nudismul, Bucureşti, 1934; Conspiraţia Dărmănescului, Bucureşti, 1936; Salvaţi elita!, Bucureşti, 1936; Maria, regina României, „Povestea vieţii mele", Bucureşti, 1936; Calea împărătească, Bucureşti, 1938; Moşierii şi a doua lor chemare, Bucureşti, 1940; Sarea pământului, Bucureşti, 1942; Stăvilare. Se aleg apele, Bucureşti, 1942; Conspiraţia Dărmănescului. Cărvunarii, îngr. V. Iova, pref. Şerban Cioculescu, scrisoare de Perpessicius, Bucureşti, 1982; Originile democraţiei române. Cărvunarii. Constituţia Moldovei de la 1822, Bucureşti,
1996.	Traduceri: E. Coue, Stăpânirea de sine, Bucureşti, 1927;
O.	S. Marden, Minunile gândului, Bucureşti, 1928; I. Sulacov, însemnările unui flămând, Bucureşti, f.a.
Repere bibliografice: Lovinescu, Scrieri, VI, 236; Octav Botez, D. V. Barnoschi, „Cărvunarii", VR, 1928,9; Mihail Sadoveanu, „Cărvunarii", poveste istorică de D. V. Barnoschi, ALA, 1929, 431; Alexandru Bilciurescu, D. V. Barnoschi, „Neamul Coţofânesc", CL, 1930, mai; Perpessicius, Opere, IV, 60-64, V, 187, VII, 74-76; Petre Pandrea, D. V. Barnoschi, „Rumilia", ALA, 1934, 727; N. Iorga, Alt otrăvitor, „Cuget clar", 1936,7; Călinescu, Ist. lit. (1982), 920; Crohmălniceanu, Literatura, I, 341-342, 600-601; Carianopol, Scriitori, 1,165-172; Dan Mănucă, D. V. Barnoschi sau Fronda evghenisită, CL, 1988,9; Dicţ. scriit. rom., 1,195-196; D. V. Barnoschi, DCS, 175.	D.M.
BAROC, stil artistic definit în opoziţie cu cel clasic. Termenul are o dublă etimologie; în silogistica medievală scolastică, denumea o argumentaţie pedantă, sofisticată; în limbile portugheză şi spaniolă, sub formele barroco şi, respectiv, barrueco, denumea perlele cu înfăţişare neregulată. în literatură pătrunde în secolele XVI-XVII, cu înţelesul de „ciudat", „bizar", „extravagant", „absurd", înţeles cu care a circulat până către finele secolului al XlX-lea, nu fără a-1 păstra, într-o anume publicistică, până azi. în accepţie stilistică, începe a fi utilizat în secolul al XVIII-lea, cu aplicaţie, iniţial, la arhitectură, cu sensul depreciativ de „straniu", „insolit", necanonic. Cu acelaşi sens e aplicat, tot atunci, la muzică. în secolul următor, cuvântul denumeşte, în marile sinteze de istorie a culturii şi artei realizate de Jakob Burckhardt şi Heinrich Wolfflin, fără conotaţii defavorabile, stilul (arhitectonic şi nu numai) al Antirenaşterii şi Contrareformei. Opus stilului clasic, instaurat de Renaştere, b. sfidează principiile de normă, ordine, măsură,
Baroc
Dicţionarul general al literaturii române 384
Mănăstirea Hurez. Foişorul lui Dionisie
echilibru, promovând iregularul, excentricul, dând frâu liber imaginaţiei, practicând gratuitatea, ludicul, preţuind decorul, ornamentaţia, fastul, strălucirea, reliefând anomalii şi contraste, cultivând fabulosul, fantasticul, spectaculosul. în poezie, unde proliferează sub denumiri precum concettism, gongorism, marinism, eufuism, preţiozitate, cultivă expresia şocantă, paradoxul, artificiul, excesul verbal şi imagistic, figurile caracteristice fiind oximoronul, hiperbatul, catahreza, şarada, calamburul; în proză şi teatru, satisface gustul pentru extraordinar, pentru aventură, pentru peripeţii, pentru criptic, pentru mister, şi în acest scop complică naraţia, ramifică acţiunea prin episoade adiţionale, mai mult sau mai puţin aderente la trunchiul epic, introduce situaţii neaşteptate, surprinzătoare, provoacă întorsături ilariante de situaţii, deznodăminte imprevizibile, îmbină tragicul şi comicul, dramaticul şi grotescul, recurge la încifrări, la travestituri, întrebuinţează „măşti", inclusiv animaliere. Poetica b. vizează impresionarea bruscă, producerea de uimire, de meraviglia. în terminologia estetică actuală, termenul b. e concurat de cuvântul „manierism", propus de Ernst Robert Curtius, adoptat de G.-R. Hocke. Discuţiile referitoare la delimitarea sferei semantice a fiecăruia dintre aceşti doi termeni continuă încă. în înţelegerea autorului român al celor mai ample sinteze teoretico-istorice asupra stilurilor, Edgar Papu, b. exprimă, deghizat şi defensiv, o viziune tragică a
existenţei, în timp ce manierismul, prin deformarea sfidătoare a realităţii, prin afişarea ostentativă a nefirescului, reprezintă o atitudine agresivă faţă de realitatea obiectivă.
Privitor la b. românesc s-au formulat puncte de vedere diametral opuse. Potrivit unuia dintre acestea, despre existenţa la noi a acestui stil se poate vorbi doar „într-o oarecare măsură" (Adrian Marino); cealaltă opinie (Edgar Papu) atribuie caracter baroc unor momente de civilizaţie şi unor fapte de creaţie artistică realizate în tot cursul istoriei noastre, începând de la daci. Construcţiile geto-dace (din care s-au păstrat, desigur, doar fragmente) s-ar încadra tipologic în stilul baroc etern şi universal (Eugenio d'Ors vorbeşte de „eonul baroc"), prezentând asemănări cu Machu Picchu, enigmatica aşezare incaşă din Peru. Eclipsat timp de peste un mileniu, după cucerirea romană, b. reapare în spaţiul românesc, avant la lettre, în secolul al XVI-lea, materializat mai ales în arhitectură (biserica de la Curtea de Argeş), dar şi în alte forme de artă, inclusiv în literatură (învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie). Prefigurări ale unui asemenea „protocronism" s-ar putea identifica şi în veacul precedent, grefate pe varianta autohtonă a unui clasicism bizantin. Ca adevărată epocă a b. sunt considerate secolele XVII-XVIII, consacrată în arhitectură de biserici ca acelea ale mănăstirilor Dragomirna, Trei Ierarhi, Golia, catedrala greco-catolică din Blaj, de semnificative înfăptuiri în pictură (cele de la Suceviţa în special), tapiserie, ceramică, ca şi de mari opere literare: unele dintre scrierile lui Miron Costin, versurile lui Dosoftei, Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu. Caractere baroce, mai mult sau mai puţin marcante, simt semnalate de istorici ai artelor şi ai literaturii şi în secolele XIX-XX. Sunt menţionate astfel, în arhitectură şi artele plastice, unele dintre creaţiile lui Ion Mincu, Ion Berindei, Octav Doicescu, Gh. Petraşcu, Francisc Şirato, Ion Ţuculescu, Corneliu Baba; în literatură, caractere şi aspecte ale operelor unor scriitori ca N. Văcărescu, I. Heliade-Rădulescu, D. Bolintineanu, Al. Depărăţeanu, A. I. Odobescu, M. Eminescu (în Glosă), Al. Macedonski, Calistrat Flogaş, N. Iorga, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Gala Galaction, Mateiu I. Caragiale, Lucian Blaga, Ion Barbu, G. Călinescu, Eugen Barbu, Leonid Dimov. Ca stil de epocă, b. românesc literar a fost studiat în câteva sinteze de proporţii. Prima, a lui Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea (1976), debutează cu aserţiunea, întemeiată pe o consistentă informaţie, că semnele b. nu apar în secolul al XVIII-lea, cum, la data respectivă, se mai credea, ci în cel precedent, ca urmare a contactelor culturale cu Polonia şi Ucraina; al optsprezecelea veac înregistrează doar a treia, şi ultima, etapă a unui proces de receptare a stilului, cu sugestii italiene, venite pe filieră neogrecească, şi cu mai multe contacte — acum directe — realizate cu literaturile apusene. Cercetătorul nu situează începuturile b. românesc mai devreme, considerând că în secolul al XVI-lea începe, la noi, cu Neagoe Basarab, Renaşterea, spre a se încheia la sfârşitul primei jumătăţi a secolului următor, prin faptele de cultură ale unor ierarhi şi boieri cărturari din toate ţinuturile româneşti, printre care Udrişte Năsturel, cel mai ilustru precursor al b. Demonstrarea
385 Dicţionarul general al literaturii române
Baroc
acestei teze formează cuprinsul unei alte cărţi a lui Dan Horia Mazilu, Literatura română în epoca Renaşterii (1984). în volumul consacrat literaturii de expresie barocă, stilul acesteia e văzut ca o concretizare la scara continentală a unei crize de conştiinţă care pretindea „vehement" o compensaţie estetică. Revărsată din Occident în Europa răsăriteană, în medii atât catolice cât şi ortodoxe, spiritualitatea barocă n-a generat un stil de epocă hegemon, însă manifestările ei s-au concretizat în producţii de speţă literară ce deţin o pondere sensibilă în creaţia culturală din perioada veche. Printre acestea se numără „stihurile de stemă", cu artificiile lor ingenioase, caracteristice poeziei emblematice, „gnomele numerice", acrostihurile, inscripţiile în versuri, versurile în reţea, şaradele rimate, feluritele forme de joc, de gratuitate, construcţiile verbale enigmatice, toate ciudăţeniile grafice, precum şi discursurile encomiastice şi alte compuneri obţinute prin utilizarea mijloacelor retoricii literare
a timpului. De altfel, aceasta constituia principala materie de studiu în şcolile catolice, şcoli în care au învăţat (în Polonia, mai cu seamă) şi unii dintre ctitorii culturii româneşti vechi şi premoderne. în contribuţiile din anii următori — Vocaţia europeană a literaturii române vechi (1991), Recitind literatura română veche (I-III, 1994-2001), Literatura barocă în context european (1996) —, Dan Horia Mazilu analizează rosturile retoricii, mai cu seamă ale celei bizantine, în construcţiile baroce din literatura noastră, interesul acordat unor „genuri" şi motive literare, prevalenţa unui imaginar definibil ca baroc. Propunând „un nou model de interpretare", un alt cercetător, Ion Istrate, prezintă într-o lucrare importantă, Barocul literar românesc (1982), geneza b. din spaţiul nostru cultural ca implicat în acţiunea formativă a cărţilor populare, convergentă cu autohtonizarea fondului spiritual bizantin. Asimilarea tot mai adâncă a culturii bizantine a dus la descoperirea funda-
Palatul Mogoşoaia
Baronzi
Dicţionarul general al literaturii române 386
meritelor europene, greco-latine, ale acesteia, preluate de umanismul Renaşterii şi transmise b. Dar în acele fundamente îşi are sursa primordială şi cultura românească. Pe de altă parte, pătrunderea şi tot mai intensa circulaţie la noi a cărţilor populare, cu lumea lor fabuloasă, deschideau gustul pentru straniu, pentru evaziunea din real, pentru o existenţă alternativă imaginară. Fără a fi ele însele scrieri baroce, cărţile populare posedă conţinuturi ce includ prefigurări ale viitorului stil baroc. Cum acest stil, proliferant în ţările Apusului, exprima experienţe sufleteşti analoage celor din Răsărit proiectate în cărţile atât de răspândite la noi, era normal ca literatura română să intre, prin creatorii ei, în dialog cu Occidentul baroc şi să se resimtă de pe urma acestui fapt. Rezultatul major a fost modernizarea, şi în literatura noastră, a unor specii: poemul filosofic, romanul, teatrul parodic, poemul burlesc. Operele reprezentative în acest sens înscriu tot atâtea momente notabile (primele trei fiind şi monumente, se poate spune) ale b. în literatura română: Viaţa lumii de Miron Costin, Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir, Ţiganiada de Ion Budai-Deleanu, Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa (atribuită lui Budai-Deleanu). Această trecere normală, cu contribuţia cărţilor populare, de la bizantinism la b., printr-o dublă mişcare, spre adânc (fondul ancestral, greco-roman) şi spre exterior (cultura occidentală), face inutilă recurgerea la conceptele de umanism şi mai ales Renaştere pentru definirea unor fenomenalităţi de creaţie româneşti. Cultura noastră s-a integrat în cea europeană într-un proces de evoluţie firească pe propriile coordonate. Validitatea acestui punct de vedere, inspirat, probabil, de eseistica revistei „Gândirea", dar argumentat prin roadele unei laborioase cercetări personale, e, fireşte, de discutat. Aflate cumva între afirmare şi tăgăduire — Nicolae Manolescu include în Istoria critică a literaturii române (1990) un capitol intitulat, semnificativ, A existat un baroc românesc? —, secvenţele baroce din literatura noastră au adunat, între timp, în jur numele unor cercetători reputaţi ai discursului literar medieval: Alexandru Duţu, Doina Curticăpeanu ş.a. Izvorâte dintr-o mentalitate precis circumscrisă, construcţiile baroce dovedesc prezenţa în lumea românească a unei „vocaţii a instabilităţii" ce dirija contemplarea universului sub semnul mobilităţii, al fragilităţii şi nonperenităţii. Evenimentele scurse, istoria deci, dar şi alcătuirile din imediata contemporaneitate simt analizate prin prisma acestei copleşitoare instabilităţi, ce generează, natural, nesiguranţă. B. literar românesc a participat, astfel, la configurarea răsăriteană, ortodoxă, a curentului european.
Repere bibliografice: G. Călinescu, Impresii asupra literaturii spaniole, Bucureşti, 1946,11-32; Jakob Burckhardt, Cultura Renaşterii în Italia, I-II, tr. Nicolae Balotă şi Gheorghe I. Ciorogariu, pref. Nicolae Balotă, Bucureşti, 1969; Victor L. Tapie, Barocul, tr. şi pref. Alexandru Duţu, Bucureşti, 1969; Emst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, tr. Adolf Armbruster, introd. Alexandru Duţu, Bucureşti, 1970; Rene Wellek, Conceptul de baroc în ştiinţa literară, tr. Rodica Tiniş, Bucureşti, 1970; Matei Călinescu, Eseuri, Bucureşti, 1970, 115-144; Clasicism, baroc, romantism, Cluj, 1971,56-95; Eugenio d'Ors, Trei ore în muzeul Prado. Barocul, tr. şi pref. Irina Runcan, Bucureşti, 1971;
Marino, Dicţionar, 1,225-254; Balotă, Umanităţi, 58-85; Curticăpeanu, Orizonturile, passim; Andrei Pippidi, O teorie eclectică a barocului românesc, RITL, 1976, 4; Jean Rousset, Literatura barocului în Franţa. Circe şi păunul, tr. Constantin Teacă, pref. Adrian Marino, Bucureşti, 1976; Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1976; Edgar Papu, Barocul ca tip de existenţă, I-II, Bucureşti, 1977; Gustav-Rene Hocke, Manierismul în literatură, tr. Herta Spuhn, pref. Nicolae Balotă, Bucureşti, 1977; Viorica S. Con-stantinescu, Considerations sur le baroque roumain, CREL, 1978, 1; [Barocul], RITL, 1978,1 (semnează Mircea Anghelescu, I. C. Chiţimia, Alexandru Duţu, Dan Horia Mazilu, Mihai Moraru, Al. Piru); Simion, Scriitori, I, 543-581, III, 260-264; Alexandru Duţu, Modele, imagini, privelişti, Cluj-Napoca, 1979, passim; Alexandru Ciorănescu, Barocul sau Descoperirea dramei, tr. Gabriela Tureacu, Cluj-Napoca, 1980; Romul Munteanu, Clasicism şi baroc în cultura europeană din secolul al XVII-lea, I-III, Bucureşti, 1981-1985; Ion Istrate, Barocul literar românesc, Bucureşti, 1982; Adrian Anghelescu, Vârstele lui Proteu, Bucureşti, 1984; Alexandru Duţu, Humanisme, baroque, Lumieres. Uexemple roumain, Bucureşti, 1984, passim; Peut-on parler d'un baroque roumain?, CREL, 1986, 4 (semnează Alexandru Duţu, Edgar Papu, Tudor Păcuraru, Mihai Zamfir, Dan Horia Mazilu, Romul Munteanu, Cornel Mihai Ionescu, Dolores Toma, Dim. Păcurariu, Ileana Mihăilă); Adrian Anghelescu, Barocul în proza lui Arghezi, Bucureşti, 1988; Manolescu, Istoria, I, 10-12; Dan Horia Mazilu, Vocaţia europeană a literaturii române vechi, Bucureşti, 1991, passim; Mazilu, Recitind, I—III, passim; Dan Horia Mazilu, Literatura română barocă în context european, Bucureşti, 1996; Diana Adamek, Ochiul de linx. Barocul şi revenirile sale, Bucureşti, 1997; Ileana Mihăilă, Statutul artistului în epoca barocă. Strălucirea şi suferinţele Magicianului, Bucureşti, 1998; Ileana Mihăilă, Renaştere şi modernitate, Bucureşti, 1998, 35-92; Ada D. Cruceanu, Capete de pod sau Despre feţele barocului, Timişoara, 2001.	D. Mc.
BARONZI, George (20.X.1828, Brăila - 28.V.1896, Bucureşti), poet, prozator, dramaturg, publicist şi traducător. Este fiul lui Anton Baronţi (sau Baronschi), avocat, venit în Ţara Românească din insula Zante. B. ocupă o serie de slujbe în administraţia judeţelor Dâmboviţa, Vlaşca, Covurlui, Ialomiţa şi la Craiova. Autor prodigios de poezie, proză şi teatru, traducător productiv, B. este imul dintre aceia care şi-au făcut din scris o preocupare de-o viaţă. Debutează timpuriu, în 1844, cu drama Eleonora. Colaborează, timp de jumătate de secol, la diferite publicaţii. în 1845 scria la „Curierul românesc", în 1848 era redactor al revistei „România", iar în 1859 editează, împreună cu Gh. Sion, foaia „Zioa"; este redactor la publicaţiile „Moş Ion", „Presa română", „Vocea Covurluiului", apărute la Brăila şi Galaţi, conduce „Vocea poporului" (1870). Mai publică în „Patria", „Concordia", „Românul", „Naţionalul", „Dâmboviţa", „Unirea", „Revista Carpaţilor", „Constituţionalul", „Buciumul", „Trompeta Carpaţilor", „Ghimpele", „Literatorul", „Revista literară" ş.a. Versurile lui B., adunate în mai multe culegeri (Cugetările singurătăţei, 1847, Noptumele, 1853, Danubianele, 1859, Zânele Carpaţilor, 1860, Satire, 1867, Fabule alese, 1868, Legende şi balade, 1876 ş.a.), sunt mărturii ale unui temperament poetic cu multe disponibilităţi. A scris poezie elegiacă, erotică, patriotică, satire, fabule, balade, legende, fiind tributar în bună parte lui Gr. Alexandrescu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu, C. Bolliac. Epigonismul lui
387 Dicţionarul general al literaturii române
Baronzi
Am.
*NHmk
apare evident în poemul epic, larg, grandilocvent şi artificios. Resuscitând mai vechile teme romantice paşoptiste, prelun-gindu-le ecoul până târziu (în 1890 îi apare o încercare de epopee, Daciada), el aspiră totodată, ca şi alţi poeţi de tranziţie, la primenirea inspiraţiei şi a tehnicii versului. Atras de legendar, de fantastic, de misterul timpurilor şi civilizaţiilor revolute, cultivând exotismul, B. tinde să depăşească experimentul formal şi să dea poeziei rezonanţe meditative. Iniţiative poetice temerare sunt cosmogoniile din Hiranyagarba ori rafinamentul compoziţiei dintr-o altă legendă inspirată de literatura indiană, Yavana şi Nurvady (1881), premergând manierei parnasiene. în prelucrarea epicii populare, pentru care a avut un interes deosebit, ca şi pentru problemele limbajului popular sau pentru posibilităţile de îmbogăţire a limbii literare, B. se apropie mai mult de Bolintineanu decât de Alecsandri. Uimitoarelor intuiţii muzicale din Corbea Haiducul Cântecul nebunului, Badea Haiducul, Căţelul pământului (refrenul acestei ultime poezii a fost preluat de M. Eminescu ca epigraf în poemul Strigoii), sugestiilor auditive folosite în Zodia racului li se adaugă, aici şi în alte locuri, o fantezie plastică puţin obişnuită. La B. pot fi aflate versuri pline, meşteşugite, somptuoase uneori, alerte alteori, cu vădite delicii de coloratură lexicală şi cu virtuozităţi de rimă şi ritm. Şi în proză scriitorul este ispitit de elementul fantastic. Ciclul Heptameron (1861) cuprinde câteva povestiri care utilizează înscenarea fantezistă, naraţiunea rămânând, de fapt, în planul real, ca mai târziu la
D.	Anghel, dar şi altele care imaginează subiecte din epoci legendare, în reconstituiri cu un caracter fantast. Mai târziu, în romanele Biciul lui Dumnezeu (1884) şi Fontana zinelor (1896), unul despre domnia lui Vlad Ţepeş, celălalt coborând spre vremea întemeierii Moldovei, B. oscilează între adevărul
istoric şi scenariul fabulos. Cel mai cunoscut în epocă a fost un alt roman al lui, Misterele Bucureştilor (I-III, 1862-1864). Semnificativ este că, până la 1860, poligraful a dat versiuni româneşti după romanele unor scriitori citiţi cu aviditate la mijlocul secolului alXIX-lea (George Sand, E. Sue, Al. Dumas-fiul, Walter Scott). Romanul Misterele Bucureştilor seamănă însă în mod izbitor cu Misterele Londrei de Paul Feval, însuşindu-şi până în amănunt intriga, personajele, atmosfera, toate specifice, de altfel, romanului-foileton occidental. Adaptarea este forţată, pornind de la bizareria numelor proprii până la descrierea moravurilor. Mediocru, construit şubred pe ideea de frescă a unui mediu social, este şi romanul Muncitorii statului. B. a scris, de asemenea, foarte multe piese de teatru. Matei Basarab sau Dorobanţi şi seimeni (1858) figurează printre primele drame istorice româneşti în versuri, fiind înrâurită, ca şi Alestar (1878), de teatrul romantic al lui V. Hugo. Comediile, vodevilurile, farsele lui B., numeroase, au fost în întregime acoperite de timp.
SCRIERI: Eleonora, Bucureşti, 1844; Romana, Bucureşti, 1847; Cugetările singurâtăţei, Bucureşti, 1847; Noptumele, Bucureşti, 1853; Matei Basarab sau Dorobanţi şi semeni, Bucureşti, 1858; Corbea Haiducul, Bucureşti, 1859; Danubianele, Bucureşti, 1859; Zânele Carpaţilor, Bucureşti, 1860; O farsă din zilele noastre, Focşani, 1860; Impresiuni din carnavalul 1861, Focşani, 1861; Heptameron, Focşani, 1861; Legenda României, Bucureşti, 1862; Misterele Bucureştilor, I-III, Bucureşti, 1862-1864; Orele dalbe, Bucureşti, 1864; Satire, Bucureşti, 1867; Fabule alese, Bucureşti, 1868; Călătoria printre secolii istorici, Bucureşti, 1870; Opere complecte, voi. I: Limba română şi tradiţiunile ei, Galaţi, 1872; Amor, Patria şi Dumnezeu după poeţii indiani, Galaţi, 1874; Opere poetice, voi. I: Legende şi balade, Galaţi, 1876; Nătărăii, Galaţi, 1876; Ecouri poetice, Galaţi, 1877; O scenă dintr-o mie, Galaţi, 1877; Lumea se dă pe gheaţă, Galaţi, 1877; Sergentul rănit, Galaţi, 1877; Alestar, Galaţi, 1878; Ordinea zilei, Galaţi, 1879; Batista Veleli sau Răzbunarea poporului, Galaţi, 1879; Femeile noastre, Galaţi, 1880; Drapelul sângerat, Galaţi, 1880; Dama de cupă, Galaţi, 1880; Muncitorii statului, Galaţi, [1880]; Nebunia de la Plevna. Gornistul şi turcul sau Tichia Dracului, Galaţi, 1880; O luptă între fiare, Galaţi, 1880; Tinerel sau Păstorul domn, Călăraşi, 1881; Yavana şi Nurvady, Călăraşi, 1881; Emblema maternităţii, Călăraşi, 1881; Barba lui Ştefan cel Mare, Craiova, 1882; Comedia stelelor, Craiova, 1882; Palatul fermecat sau Crucea şi sfoara, Bucureşti, 1883; Biciul lui Dumnezeu, Bucureşti, 1884; Cheia de aur, Bucureşti, 1884; Confidenţele unui om de inimă, Bucureşti, 1885; Caritatea în costum de carnaval, Bucureşti, 1887; Daciada, Brăila, 1890; Mina haiduceasa,fata codrilor, Bucureşti, 1896; Fontana zinelor, Bucureşti, 1896; Wogg-Jersey şi umbra sa, [Galaţi], f.a.; Pasărea măiastră, Vălenii de Munte, 1909; Poezii alese, pref. N. Iorga, Vălenii de Munte, 1909. Traduceri: Al. Dumas, Castelul brâncovenesc [Strigoiul Carpaţilor, fragm.], în Castelul brâncovenesc, Carnavalul Veneţiei şi Visul vieţei omeneşti de Michel-Angel, Bucureşti, 1852, Iacobinii şi girondinii, Bucureşti, 1855, Isaac Lachedem, I-IV, Bucureşti, 1855-1856, Cei patruzeci şi cinci, I-III, Bucureşti, 1856-1857, Contele de Monte Cristo, I-VIII, Bucureşti, 1857-1858, Mărie Stuart, Bucureşti, 1858, Marchiza de Brinvilliers, Bucureşti, 1858; Byron, [Poezii], în Potpuri literar, Bucureşti, 1852; George Sand, Metella, Bucureşti, 1853, Lacul dracului, Bucureşti, 1855; R. R. Thelusson, Orbul, Bucureşti, 1853; [Autori neidentificaţi], Dominoul roşu, Bucureşti, 1853, Lena şi ziua fură mâne, Bucureşti, 1855; E. Sue, Matilda sau Memoriile unei femei june, I-IV, Bucureşti, 1853-1854; Al. Dumas-fiul, Dama cu mărgăritari, I-II, Bucureşti, 1856; Walter Scott, Ricard Inimă de Leu sau Talismanul, Bucureşti, 1856, Fidanţata de
Baros
Dicţionarul general al literaturii române 388
Lammermoor, Bucureşti, 1856; Fr. Guizot, Istoria civilizaţiunii în Europa, I-II, Bucureşti, 1856, Istoria civilizaţiunii în Francia, I-V, Bucureşti, 1858.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. Ut. XIX, III, 196-205; N. Iorga, Un contimporan al lui Alecsandri. Poetul Gheorghe Baronzi, ALA, 1922, 79; Călinescu, Ist. lit. (1941), 295-297, Ist. Ut. (1982), 330-334; Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist. lit., 292-294; Pillat, Itinerarii, 76-80; Perpessicius, Menţiuni ist., 149-166; Brădăţeanu, Istoria, II, 59; Dicţ. Ut. 1900,80-81; Marian Barbu, Romanul de mistere în literatura română, Craiova, 1981, 88-100, passim; Scarlat, Ist. poeziei, I, 391-393; Vasilica Tudoriu-Griinwald, Precursori ai poeziei eminesciene - G. Baronzi, Bucureşti, 1988; Manolescu, Istoria, 1,319-321.	G. D.
BAROS, Aurel Maria (6.III.1955, Urluieni, j. Argeş), prozator. Absolvent al Academiei de Studii Economice din Bucureşti (1980), B. lucrează ca economist la Uniunea Scriitorilor, înfiin-ţându-şi în 1990 propria editură — AMB. A debutat cu poezie în liceu, în revista „Muguri" (1972), continuând cu proză scurtă în „România literară", „Luceafărul", „Viaţa românească", „Contemporanul", „Steaua" ş.a. Debutează editorial în 1986, cu romanul Pământul ne rabdă pe toţi, care primeşte Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor şi Premiul revistei „Argeş".
De la început a fost remarcată apropierea romanului de debut al lui B. de Moromeţii lui Marin Preda - roman rural, zona Teleorman, în preajma războiului —, observându-se şi diferenţele: absenţa unui personaj central (romanul lui B. fiind o frescă în care personajele simt mai omogene ca statură), absenţa ideii de decădere a unei societăţi tradiţionale. De aceea, din critica la roman este de reţinut sintagma „remake epic" (Ioan Groşan). Galeria personajelor include întreaga gamă a figurilor arhetipale ale satului (bogatul, nevolnicul, nevasta tânără şi săracă ş.a.), însă nici o „personalitate" nu direcţio-nează fluxul epic, acesta fiind condus mai degrabă de către destinul comunităţii în întregul ei. Originar din satul pe care îl descrie, prozatorul continuă să-şi investigheze tema predilectă cu încă un roman, Calea dragostei şi-a morţii peste care treci odată (1990), şi un volum de proză scurtă, La furat de fete mari (1994), în care atenţia este focalizată pe diferite personaje. Planurile temporale se întretaie cu repeziciune, solicitând câteodată o atenţie sporită din partea cititorului; ca pentru orice societate arhaică, aceeaşi atenţie o pretinde urmărirea încrengăturii genealogice a personajelor. O notă specială trebuie făcută în ce priveşte limbajul acestora, lipsit de o cosmetizare stilistică, în consens cu realismul urmărit de autor, conţinând elemente de oralitate tipică regiunii, „transcrise" cu stricteţe. Imaginea construită de B. este, fireşte, mai puţin sclipitoare decât cea din Moromeţii, însă are notele ei aparte de autenticitate, de perspectivă personală a autorului, ceea ce implică şi o participare sufletească şi, câteodată, o viziune aproape mitică, cea a copilului de ţăran care povesteşte istoria familiei sale. Parcursul editorial al scrierilor lui B. este, într-un fel, paradoxal: debutând cu un roman anunţat ca un prim volum (din trei), autorul continuă cu lucrări de dimensiuni din ce în ce mai reduse şi ajunge, la zece ani de la debut, să publice o carte de versuri, în stil modernist, Software d'amour (1996) — mici fragmente de poezii de dragoste, scrise pentru fiecare zi a lunii, pentru
fiecare lună şi pentru fiecare an din intervalul 1995-2035, astfel încât în fiecare zi să poată fi recreată o nouă poezie, unică, după o metodă interactivă.
SCRIERI: Pământul ne rabdă pe toţi, Bucureşti, 1986; Calea dragostei şi-a morţii peste care treci odată, Bucureşti, 1990; La furat de fete mari, Bucureşti, 1994; Software d'amour, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Nicolae Georgescu, Aurel Maria Baros, „Pământul ne rabdă pe toţi", LCF, 1987,8; Cristian Teodorescu, După primul tur, CNT, 1987, 18; Paul Dugneanu, Plăcerea povestirii, LCF, 1987,27; Ioan Groşan, Cronică de familie, VST, 1987,10; Ioan Holban, Aurel Maria Baros, „Pământul ne rabdă pe toţi", CL, 1988,3. C.B.
BART, Jean (pseudonim al lui Eugeniu [Eugenie] Botez;
28.XI.1874, Burdujeni-Suceava — 12.V.1933, Bucureşti), prozator. Tatăl lui B., căpitanul de dorobanţi Panaite Botez, se distinge în Războiul pentru Independenţă şi avansează până la gradul de general de brigadă. Mama, Smaranda, fiică a căminarului Nastasachi Mihail, absolvise un pension francez. în 1878; familia se mută la Iaşi, unde în toamna lui 1883 B. îl are ca institutor, în clasa a doua, pe Ion Creangă. între 1886 şi 1889 este elev la gimnaziu, iar în august 1869 e înmatriculat la Şcoala fiilor de militari. Din septembrie 1894, frecventează Şcoala de ofiţeri din Bucureşti, pe care o termină în vara lui 1896, ca sublocotenent. Urmează apoi la Galaţi, vreme de şase luni, Şcoala de aplicaţie a marinei regale. în 1897 îşi începe cariera de ofiţer de marină, îndeplinind diferite funcţii, între care acelea de comisar maritim şi de comandant al porturilor Călăraşi, Sulina, Constanţa, şi ajunge până la gradul de comandor. O altă latură a activităţii lui B. este aceea legată de programul de asistenţă socială, printre ai cărui iniţiatori este socotit. A fost primul director general al Asistenţei Sociale, în Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale (1921). în 1922, este ales membru corespondent al Academiei Române, referatul de recomandare fiind susţinut de Mihail Sadoveanu. Călătoreşte în fiecare an, la diferite congrese, vizitând cu această ocazie oraşe precum Paris, Varşovia, Geneva şi făcând un tur prin Egipt, Palestina, Turcia. Cea dintâi carte, Jurnal de bord, alcătuită din „schiţe marine şi militare", îi apăruse în 1901. Jurnal de bord, Datorii uitate (1916), Prinţesa Bibiţa (1923) au fost premiate de Academia Română. Surmenajul a grăbit, fără îndoială, evoluţia unui diabet mai vechi, sfârşitul neaşteptat al lui B. consternând pe toată lumea. Era pe punctul de a lua Premiul Naţional pentru proză.
Aflat încă pe băncile şcolii, B. se încumetă să polemizeze, în „Munca" (1894), şi încă pe un ton arţăgos, cu Al. Vlahuţă. Semnează Gh. Rot..., lucrător-croitoriu, apoi Un muncitor. Tot aici foloseşte iscălitura Tr., prescurtare a pseudonimului Trotuş, ce însoţeşte primele sale scrieri, publicate în „Lumea nouă literară şi ştiinţifică" (1896). Eugeniu P. Botez se deghizează pentru prima oară în Jean Bart în „Adevărul de joi" (1898). Literatura lui a avut mulţi cititori, fiind republicată în numeroase alte ziare, reviste, calendare şi almanahuri: „Revista maritimă" (Brăila), fondată în 1900 de B., care a fost aici şi secretar de redacţie, „Curentul", „Curentul nou", „Viaţa
389 Dicţionarul general al literaturii române
românească", „Adevărul", „Dimineaţa", „Adevărul literar şi artistic", „România maritimă şi fluvială" (1931-1933), revistă înfiinţată tot de B., care a îndeplinit şi funcţia de director ş.a. Din scrierile sale s-au făcut traduceri în franceză, italiană, spaniolă, germană, rusă, cehă, poloneză, maghiară, bulgară, portugheză şi chiar în esperanto.
Lipsită de vervă spectaculară şi de epatante artificii, publicistica lui B. nu conţine nici un dram de gratuitate şi e străină de vanitatea oglindirii de sine. în spinoasa „chestiune a Dunării", competenţa lui, aşa cum reiese şi din lucrările publicate, e aceea a unui specialist, stăpân pe argumentul istoric, politic, economic. Cartea Dunărei (1933) este o monografie documentată, sacrificând pe alocuri unui murmur de lirism sobrietatea excursului. Valorile morale şi cele poetice sunt, aici, iradieri ale temei navale. Opiniile literare ale lui B. sunt în genere cuminţi, de bun-simţ, cu o tendinţă, totuşi, de retardare. O serie de evocări apar ca „sclipiri răzleţe" din vremuri care smulg sobrului vaporean o pioasă lacrimă, dar îi deşteaptă şi un fin surâs. Secvenţele din trecut, mângâiate de ficţional, tind să se preschimbe în schiţe literare. Scrisorile dintr-o călătorie sau alta, publicate în „Adevărul", au o turnură meditativă. Atâtea „lucruri văzute şi auzite" trezesc în reporter naratorul. După cum proza lui B. dispune de o densă încărcătură de veridicitate, unele „însemnări şi amintiri" mimează reflexele epicului plăsmuit. Şi prima călătorie a lui B. pe Marea Neagră (consemnată în Jurnal de bord), ca şi celelalte, descrise în fragmente de jurnal rămase în „Viaţa românească", comunică o stare de euforie şi de „uimire". Cu deosebire în cel de-al doilea jurnal de bord, impresiile prind să-şi croiască un făgaş narativ. în călătoria spre America de Nord (Peste Ocean, 1926), B. nu mai e, desigur, sublocotenentul emotiv de odinioară. După şocul primelor contacte, comandorul, revenindu-şi cu greu din năuceală şi triindu-şi de la o zi la alta prejudecăţile, priveşte cu mai multă înţelegere şi chiar cu admiraţie un mod de viaţă care ştie să preţuiască promptitudinea şi eficienţa. Cu un minimum de meşteşugiri, în întâmplările pe care le narează, imaginarul capătă amprenta întâmplării adevărate. Dacă amintirea se prezintă ca un teritoriu al povestirii, povestirea, la rândul ei, se înfăşoară pe volutele unor rememorări, în această subtilă ambiguitate subzistă modernitatea, atâta câtă este, a discursului narativ.
Bântuie, în „schiţele militare" ale lui B., un duh al deznădejdii. Un cer întunecat striveşte fără putinţă de împotrivire nişte făpturi oropsite — deposedaţi ai vieţii meniţi suferinţei şi, adeseori, unui tragic sfârşit (Mărgărint beţivul, La poarta spitalului ş.a.). Verismul acestor proze nu-şi refuză un arsenal al literaturizării. Ceea ce nu le anulează substanţa de „documente omeneşti". Cu o viziune nedisimulat tezistă, confruntând două „lumi aparte", nuvela Datorii uitate se clădeşte pe complexul poporanist al vinovăţiei. Registrul patetic alternează cu secvenţe umoristice, în care, cu o inventivă, dar cam apăsată expresivitate a amănuntului, se conturează o tipologie gro-tesc-malignă. Nuvela pendulează între palpitul cantabilităţii şi încruntarea maliţioasă. Fiinţe modeste, insignifiante în aparenţă, la cheremul unor forţe potrivnice, sunt şi eroii „schiţelor
Bart
marine din lumea porturilor". Născuţi pentru a suferi, într-o zodie a cumpenei, au parte numai de necazuri, de zbucium, de unde şi asceza resemnării. Firi introvertite, ei poartă în sufletul obosit traumele multor înfrângeri (Rătăcit, Cimitirul maritim, Pleca un vapor din port...). Există, ca la însinguraţii sadovenieni, o taină grea în viaţa lor, vreun „păcat" săvârşit cine ştie cum ori o „întâmplare tristă", a cărei drojdie le otrăveşte fiecare ceas. îşi ţin cât îşi ţin „inima zăvorâtă", dar compresiunea lăuntrică îi sileşte, odată şi odată, să-şi spună păsul (Cu ruşii în deltă). Astfel, pe „firul necazurilor", se înnădeşte treptat „povestea". Decorul se animă, amplificând ecoul înneguratelor mărturisiri. Alteori, natura e indiferentă, când nu îşi bate joc, precum marea, cu un „hohot clocotitor". Cel mai adesea, însă, cadrul e stăpânit de o „tristeţe mută". Prin pudoarea indicibilă a sim-ţămintelor, prin complicaţiile sufleteşti, inhibitorii, ale personajului narator, nuvela După douăzeci de ani consună cu Adela, romanul lui G. Ibrăileanu. O adiere de lirism nostalgic învăluie evocarea unei iubiri eterice. O „viaţă pierdută" este şi aceea a romanţioasei Bibiţa Garoflide, care se ofileşte în orăşelul-port unde numai pentru dânsa nu se întâmplă nimic. în pătimirile ei, declanşate de farsa crudă a unor răutăcioşi, se iveşte, în contraefect, o nuanţă de ridicol. între lacrimă şi surâs, B. are un mod al său de a ironiza, cu o seriozitate întretăiată de câte un licăr de amuzament (Horaţiu Baltă, La conferinţă). Birocratismul abuziv, inept generează comicul absurd. în forme ilare, acest
Barzin
Dicţionarul general al literaturii române 390
absurd poate avea un conţinut tragic (0 protestare postumă). în Intrarea câinilor în Anglia este strict oprită, schiţă mereu antologată, nostimada este rezultanta disproporţiei dintre cauză şi urmările ei. Un efect al gândirii aberante îl înfăţişează şi episodul insolit din Fără permis de export în câteva naraţiuni,
B.	atinge, asemenea lui I. Al. Brătescu-Voineşti, o clapă a înduioşării (Şoimul, Singură). Lirismul edulcorează aici o proză căreia îi prieşte mai degrabă nota de asprime.
Confirmând pronosticul unor comentatori (în primul rând, al lui G. Ibrăileanu) şi învingându-şi propriile temeri, B. scrie romanul Europolis (1933). O scrisoare neaşteptată stârneşte vâlvă între locuitorii Sulinei, vestind revenirea lui Nicola Marulis din ţinuturile de peste Ocean. în micul port cosmopolit de la gurile Dunării, unde alternanţa de prosperitate şi colaps economic, de somnolenţă şi febrilitate intră în cicli-citatea firească a locului, totul se poate schimba peste noapte, într-un decupaj atent ritmat, naratorul sugerează, din şuşoteli, calcule înfrigurate, salturi în himeric, toată nerăbdarea, volbură de curiozitate şi de irealizabile nădejdi, cu care este aşteptat Americanul. întoarcerea lui este elementul activizant al naraţiunii. Contrariaţi de ţinuta sărăcăcioasă a lui Nicola, pusă îndată pe seama originalităţii yankee, membrii coloniei greceşti se întrec în a-1 potopi cu măguliri şi favoruri, jucând, pe coarda ipocriziei, o comedie impudică, în râvna lor de a se arăta vrednici de „milioanele" care îi fascinează. Se pun la cale străvezii tertipuri, încolţesc resentimente, înfloreşte zâzania. Soţia lui Stamati, trufaşa Penelopa, apelpisită până la nevroză de viaţa searbădă pe care o duce, bovarizează. Lâncezeala, insuportabilă pentru o fire pasională, o face disponibilă aventurii. încât, prezenţa seducătorului Angelo Deliu dezlănţuie frenezia erotică a impetuoasei grecoaice. O siluetă feminină de < farmec exotic este ciocolatia Evantia, fiica lui Nicola. Şi în furoarea amoroasă a Penelopei, şi în romantica idilă dintre Evantia şi sensibilul locotenent Neagu, se percepe vibraţia difuză a irealizabilului, bucuria, extazul fiind săgetate de rele prevestiri. Plătind preţul irecuperabil al candorii, fata cade în braţele experte ale lui Deliu. Un păcat al vinovăţiei fără vină, marcând începutul degringoladei. Zvonurile, suspiciunile înteţindu-se, adevărul despre Nicola Marulis iese dintr-o dată la iveală. Averea lui, de fost puşcăriaş, încape într-o boccea. O masivă decepţie, revărsată în ostilitate şi ură, urmează acestor dezvăluiri. Hulit şi urgisit, bătrânul se hazardează într-o acţiune de contrabandă şi moare împuşcat. Dezastrele curg, într-o reacţie în lanţ. Abandonată de fluşturatecul Deliu, Penelopa se sinucide. Distrus, Stamati îşi pierde minţile. Evantia eşuează la un deocheat varieteu, stingându-se de ftizie. Intr-un melancolic Epilog, naratorul înşiruie şi alte răsuciri de destin, sub vrerea impenetrabilă a fatalităţii. Sulina însăşi agonizează, se pustieşte, se destramă. B. aruncă peste această lume, cu dramele şi caraghioslâcurile ei, o căutătură sceptică şi totuşi împăcată. Ironia, sancţionând, ca şi în alte scrieri ale sale, excesul şi artificiul, se aliază cu lirismul, care — afinitate cu Pierre Loti — împânzeşte pasajele descriptive, inspirate de priveliştea mării. Din noianul de fapte ce asigură densitatea epică a romanului se arcuiesc îngândurări, tatonând, cu oare-
care ieftinătate, „misterul" iubirii, al vieţii şi al morţii, legităţile nelămurite ale balansului dintre iluzie şi realitate. între sarcasm şi nostalgie, proza de moderaţie clasică a lui B., absorbind „documentele omeneşti" în ficţiune, se configurează într-un spaţiu al autenticităţii.
SCRIERI: Jurnal de bord, Bucureşti, 1901; Sărmanul Dionis (în colaborare cu Const. Calmuschi şi G. Orleanu), Bucureşti, 1909; Datorii uitate, Bucureşti, 1916; în cuşca leului, Bucureşti, 1916; Prinţesa Bibiţa, Bucureşti, 1923; Proză, Bucureşti, [1925]; în Deltă..., Bucureşti, [1925]; Peste Ocean, Bucureşti, [1926]; Schiţe marine din lumea porturilor, Bucureşti, [1928]; însemnări şi amintiri, [Bucureşti], 1928; Misterul casei din Sărărie, Bucureşti, 1929; O corabie românească. Nava-şcoală brikul „Mircea", Bucureşti, [1931]; Pe drumuri de apă, Bucureşti, [1931]; Europolis, Bucureşti, [1933]; ed. 2, pref. G. Călinescu,, Bucureşti, 1933; ed. 3, pref. G. Călinescu, Bucureşti, 1939; ed. pref. George Ivaşcu, Bucureşti, 1962; ed. pref. Octav Botez, îngr. Constantin Mohanu, Bucureşti, 1971; Cartea Dunărei, pref. I. Simionescu, Bucureşti, 1933; Zâna izvorului sănătăţii (în colaborare cu Doctorul Ygrec [I. Glicsmann] şi Mihail Celarianu), Bucureşti, f.a.; Jurnal de bord, îngr. şi pref. Virgiliu Ene, Bucureşti, 1965; ed. Bucureşti, 1986; Schiţe marine, îngr. şi pref. Constantin Mohanu, Bucureşti, 1968; După furtună, Bucureşti, 1969; Scrieri, îngr. şi pref. Constantin Mohanu, I-II, Bucureşti, 1974-1979; Schiţe marine din lumea porturilor, îngr. şi pref. Virgiliu Ene, Bucureşti, 1975; Jurnal de bord. Datorii uitate. Prinţesa Bibiţa. în Deltă. Schiţe marine din lumea porturilor, îngr. şi postfaţă Mircea Braga, Bucureşti, 1981; Europolis şi trei nuvele, îngr. şi pref. Ion Bogdan Lefter, Bucureşti, 1985.
Repere bibliografice: Sanielevici, Cercetări, 41-47; Ibrăileanu, Opere,
II,	255-257, III, 54-57; Ralea, Scrieri,, II, 119-121, 432-434, 440-441; Sadoveanu, Cărţi, II, 148-150; Lovinescu, Scrieri, V, 94-96, VI, 193-194; Vianu, Opere, III, 48-50; Călinescu, Cronici, II, 207-210, 438-439; Arghezi, Scrieri, XXX, 177-179; Perpessicius, Opere, VI, 236-241, IX, 44, XI, 51-61; Constantinescu, Scrieri, 1,188-193; Călinescu, Ist. lit. (1982), 674-676; Botez, Scrieri, 226-232; Ciopraga, Lit. rom., 524-531; Micu, început, 387-388; Marian Popa, Geschichte der rumănischen Literatur, Bucureşti, 1980,146-147; Piru, Ist. lit., 242-243; Negoiţescu, Ist. lit., I,
204-205; Satco-Pânzar, Dicţionar, 16-17; Dicţ. scriit. rom., 1,199-202; Dicţ. analitic, II, 30-32; Constantin Mohanu, Jean Bart (Eugeniu Botez). Viaţa şi opera, Bucureşti, 2001; Faifer, Pluta, 136-144.	F.	F.
BARZIN, Vlada (19.VIII.1940, Gelu, j. Timiş), poet. Este fiul Liubiţei şi al lui Duşan Barzin, ţărani. B. a făcut liceul în Variaş, în judeţul Timiş (1955-1959), urmând apoi studii de profil economic. Colaborează la reviste şi publicaţii cotidiene din România şi din fosta Iugoslavie.
Debutează publicistic în gazeta „Banatske no vine" (Timişoara, 1967), iar editorial cu volumul în limba sârbă, Kad pucaju pupolci [Când plesnesc mugurii]. A publicat în limba română volumul Nemuririle ierbii (1984). în poezia de confesiune şi de notaţie, bucolică în esenţă, ca şi în versurile care interoghează asupra veacului şi a civilizaţiei moderne — construite, epic şi epigramatic, în jurul câte unui simbol livresc, B. adoptă teme ale actualităţii literare, se încredinţează mărturisirii, vorbeşte despre un spaţiu de predilecţie naturist, înscenează un ceremonial propice jocului graţios de imagini, reveriei, rememorării. Poet al universului citadin în numeroase
391 Dicţionarul general al literaturii române
Basarabia
cazuri, B. se regăseşte şi în versuri marcate de o romantică aplecare către visare, de nostalgia unui timp al plenitudinii afective, în elegii şi în poeme de dragoste, nu rareori în versuri ce resuscită, cu discretă ironie, o amintire, un peisaj, un tablou de gen, mitologic.
SCRIERI: Nemuririle ierbii, Timişoara, 1984; Atlantida, îngr. Carmen Blaga, tr. Carmen Blaga şi Lucian Alexiu, Timişoara, 1992; Zahodenje. Izbrane i nove pesme, Timişoara, 2001.
Repere bibliografice: Cedomir Milenovici, Vlada Barzin. Fluxuri stelare, „Banatske novine", 1979,3565; Lucian Alexiu, Vlada Barzin, O, 1980, 19; Duşan Petrovici, Spirala de aur. Poeţi sârbi din România, Bucureşti, 1980,133-139; Eugen Dorcescu, între imagine şi prozodie, O, 1984,36; Slavko Tomici, Ceremonii lirice, O,1984,45.	C.	Bl.
BASARABIA, gazetă politică şi culturală apărută la Chişinău între 24 mai 1906 şi 11 martie 1907 (79 de numere), cu litere chirilice. Este prima publicaţie din Basarabia în limba română, avându-1 ca redactor-editor pe Emanuil Gavriliţă. La început apărea de două ori pe săptămână (de regulă miercurea şi sâmbăta), mai târziu periodicitatea ei a devenit neregulată. Din primul număr, colaboratorii gazetei se declară îndrumători în orientarea basarabenilor spre „conştiinţa de sine", spre trezirea lor din „starea de somn", din „starea de moarte". Platforma politică a ziarului a constituit-o democratismul ţărănesc, cu revendicarea lui fundamentală: pământul să fie dat celor „ce-1 lucrează pre el"; Duma de Stat ţaristă era considerată unica instituţie aptă să rezolve chestiunile privitoare la dobândirea drepturilor şi libertăţilor social-politice şi naţionale. Punerea în drepturile sale a limbii materne, naţionalizarea învăţământului, instituţiilor publice, Bisericii etc. s-au aflat mereu în centrul atenţiei celor de la B. în mai multe articole au fost afirmate ideea unităţii basarabenilor cu românii din partea dreaptă a Prutului, comunitatea istoriei şi a culturii lor. Gazeta îşi propunea să facă „începutul unei literaturi poporane" şi să popularizeze folclorul. în ciuda scurtei sale existenţe, B. a avut eficienţă, propagând activ literatura naţională sau ilustrând-o prin retipăriri din opera lui Gh. Asachi, Al. Donici, C. Negruzzi, V. Alecsandri, I. Creangă, M. Eminescu, Al. Russo, Gr. Alexandrescu, G. Coşbuc, I. L. Caragiale, A. Mureşanu, I. Catina, Matilda Cugler-Poni, la rubricile „Lira basarabeană", „Foiţa" (Foişoara) Basarabiei", „Din scriitorii români", „Scriitorii însemnaţi ai neamului", „Oamenii mari ai românilor" ş.a. A publicat şi traduceri din A. Krâlov, A. S. Puşkin, A. Kolţov, L. N. Tolstoi, A. P. Cehov, V. G. Korolenko ş.a. în paginile B. s-a afirmat, într-o etapă de început, ca poet, traducător şi folclorist, Al. Mateevici.	S.	P.
BASARABIA, cotidian care a apărut la Chişinău şi Bucureşti (duplex) între 23 iulie 1941 şi 6 mai 1944. Ziarul nu conţine o casetă redacţională. Pe lângă materialul informativ specific unui cotidian, B. supune atenţiei cititorilor şi rubricile „Duh şi slovă" şi „Pagina literară". în numărul 218, este anunţată lansarea suplimentului literar „Basarabia literară". După acest
număr, „Pagina literară" din cotidian a fost suspendată, menţi-nându-se doar rubrica „Duh şi slovă", cu o orientare net tradiţionalistă. B. a beneficiat de numeroase colaborări ale unor personalităţi literare din întreaga ţară. Poeziile publicate în ziar au fost semnate cel mai adesea de Octav Sargeţiu, I. Buzdugan, O. Cruşevan, Al. Negură, Sergiu Matei Nica, Ioachim Fuiagă, Al. Bardier. La capitolul proză, B. s-a bucurat de colaborările lui Al. Lascarov-Moldovanu, Mircea Streinul, Lotis Dolenga, D. Munteanu-Râmnic, Sergiu Matei Nica, N. Dunăreanu. Probleme de literatură erau puse în discuţie de I. Ionaşcu (noile orientări din literatura basarabeană, situaţia scriitorilor din Transnistria şi direcţia ortodoxistă), Sergiu Grosu, Nicolae V. Coban, Al. Vicol (în Panait Cema şi Basarabia), M. Vrânceanu (în Eminescu şi ruşii), Nicolae V. Coban (în Cindnat Pavelescu şi Basarabia) ş.a. I. Agârbiceanu semnează în trei numere consecutive articolul Conştiinţa românească la românii transnistreni. Cronica literară şi cea editorială au fost susţinute de S. Grosu, O. Sargeţiu, Sergiu Matei Nica, Dan Bălteanu, Al. Negură. Revista a avut un rol important în promovarea literaturii române contemporane din Basarabia.	I. Dg.
BASARABIA, revistă de literatură şi cultură, cu apariţie lunară, editată de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, la Chişinău, din martie 1988. Continuă, ca serie nouă, publicaţiile „Octombrie" (1931-1957), apărută la Tiraspol, şi „Nistru" (1957-1987). Deşi supuse comenzii politice, cele două serii iniţiale, mai ales „Nistru", reuşesc să publice numeroase articole despre moştenirea literară, despre necesitatea imperativă de a reveni la normele literare şi promovează o literatură de calitate, prin difuzarea scrierilor lui Ion Druţă, Grigore Vieru, Vasile Vasilache, George Meniuc, Nicolae Costenco, Petru Cărare, Serafim Saka, Nicolae Dabija. Seria nouă a susţinut procesul de renaştere naţională, valorificând literatura română, în genere cenzurată, exilată, marginalizată (Doina şi articole ale lui Mihai Eminescu, operele lui Constantin Stere, Andrei Ţepordei, Leon Donici ş.a.). Au apărut aici articole despre scriitori români consacraţi, precum şi grupaje de versuri şi nuvele ale acestora, s-a rezervat spaţiu articolelor despre aşa-zisele „pete albe" ale istoriei (foametea, deportările, colectivizarea, „stagnarea"). în toate seriile sale, pe lângă literatura originală şi critica de întâmpinare, mai mult sau mai puţin aservită metodologic şi ideologic, revista a publicat traduceri din literatura universală, opere ale scriitorilor români clasici şi contemporani şi studii despre ei, articole despre limba română, teatru şi cinematografie. La început, redactor-şef a fost Iacob Cutcoveţchi, înlocuit, odată cu numărul 2 din 1948, de Ion Canna, căruia i-au succedat de la numărul 1 din 1949 până la numărul 3 din 1951, Petrea Cruceniuc, apoi Vladimir Galiţ (până la numărul 12 din 1952), iar cu numărul 1 din 1953, Fiodor Ponomari. Pentru câteva numere din 1948 a semnat în calitate de redactor-şef Chirii Iliaşenco, viitorul preşedinte al Sovietului Suprem al Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti. Pentru o scurtă perioadă, între anii 1957 şi 1959, care coincide cu „dezgheţul" cultural, redactor-şef este numit
Basarabia
Dicţionarul general al literaturii române 392
George Meniuc. Odată cu numărul 10 din 1960 în postul-cheie se instalează Ion C. Ciobanu, căruia îi succedă, de la numărul 7 din 1961, Bogdan Istru. începând cu numărul 6 din 1964, redactor-şef devine pentru o lungă perioadă Arhip Ciubotaru (până în decembrie 1987, cu excepţia anilor 1961-1970, când revista e girată de Emilian Bucov, care îi impune o direcţie oficială pronunţată). Din martie 1988 revista este total restructurată şi orientată naţional, cu accentul pus pe valorificarea culturii române din Basarabia şi pe cercetarea „petelor albe" din istorie. La început, colegiul redacţional era format din Valeriu Babanski (secretar responsabil), Vladimir Beşleagă, Nicolae Costenco, Ion Druţă, Bogdan Istru, Vasile Leviţchi, Victor Prohin, Serafim Saka, Vasile Vasilache; din 1990, redactor-şef este Dumitru Matcovschi, din 1995 în echipa redacţională intrând şi N. Popa, E. Lungu, Iulian Nicuţă, Em. Galaicu-Păun. B. este, în această perioadă, una dintre revistele literare româneşti cele mai importante, în unii ani tirajele ei ajungând până la 20 000 sau chiar 30 000 de exemplare. Publicaţia se remarcă printr-o densitate deosebită, prin deschiderea spre valorile literare general româneşti şi europene şi prin abordarea susţinută a problemelor culturii şi literaturii române din Basarabia, din România şi din diaspora.	M.	C.
BASARABIA LITERARĂ, supliment săptămânal al ziarului „Basarabia" (1941-1944), care a apărut la Chişinău între 6 aprilie 1942 şi 10 februarie 1944. Revista publică poezii, proză, articole de istorie literară, amintiri ş.a. Colaborează cu versuri G. Tutoveanu, D. Stelaru, Ion Buzdugan, Ion Potopin, Theodor Al. Munteanu, Dimitrie Iov, Emil Giurgiuca, Ion Şiugariu; cu proză: B. Jordan, Al. Negură, Iulian Vesper,
C.	Salcia, Ion Ojog, Ernest Verzea; cu articole: Gabriel Ţepelea (Un animator: Octavian C. Tăslăoanu), Cicerone Theodorescu (Scriitorul şi neamul), Eugen Jebeleanu (Ferestre spre Octavian Goga), Pericle Martinescu (Destinul cultural al provinciei); cu amintiri: N. Dunăreanu (Barbu Delavrancea la Tulcea, republicare) şi Aurel Chirescu (Câteva zile la Cetatea Albă). Victor Stroe traduce Legenda Finlandei de Eino Leina. Alţi colaboratori: Virgil Carianopol, Şerban Bascovici, Radu Gyr, Traian Chelariu,
E.	Ar. Zaharia, V. Damaschin, George Dorul Dumitrescu, Matei Alexandrescu, Petre A. Petre, G. Bezviconi.	I.H.
BASCOVICI, Şerban (1.1.1891, Bucureşti - 19.111.1968, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Ecaterinei şi al lui Ghiorghi Bascovitz. B. a urmat Liceul „Matei Basarab" din Bucureşti. După absolvire (1911), a intrat funcţionar la Asigurările Sociale, unde a ajuns, către vârsta pensionării, şef de serviciu. Elev în clasa a cincea de liceu, debutează în „Dumineca" (1905), cu versuri naive şi colaborează la revista şcolii („Din liceu", 1906). Vede în simbolism, încă din 1909, singura mişcare literară adecvată epocii. După o scurtă colaborare la „Convorbiri critice" (1907,1908), se apropie de „Vieaţa nouă" şi de cercul lui Ov. Densusianu. Timp de zece ani, îşi publică poeziile reprezentative mai ales în revista lui Densusianu (1907-1917). După război, intră în cercul lui Al. Macedonski şi
Desen de Marcel lancu
publică în „Literatorul" (1918), precum şi în „Universul literar". în 1919, fusese admis membru al Societăţii Scriitorilor Români. în 1937 înmănunchează o parte din versuri în Destăinuiri, volum distins cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români.
Simbolismul lui B. este apropiat de maniera lui Panait Cerna, cu deosebire prin tenta meditativă. O neaşteptată obsesie a tânărului licean devine şi spaţiu de tensiune lirică: trecerea, timpul şi dispersarea în cosmos. Eolianul este prezent în mai toate versurile, sub forme variate (furtună, adiere, viscol, zbor), spre a sublinia „agonia" lumii şi risipirea vieţii. Peisajul citadin este, ca la mai toţi simboliştii, sumbru. Poetul trăieşte în „oraşul morţii", acoperit de giulgiul zăpezii; lumina moare în culori întunecate, răsfrântă în oglinzi care o irizează funebru; trenul damnat, izbucnit din „cripta gării", se îndreaptă spre ceţuri şi ploi filigranate, către amurgurile apocaliptice ale munţilor. Muzicale, de o cursivitate prozodică aproape ireproşabilă, poeziile lui B. sunt înrudite cu versurile cantabile ale lui I. Minulescu. Se apelează adesea la oximoron, spre a sugera o ambiguitate care este însă mai curând paradox juvenil decât profunzime. Un virtuoz al versului s-a arătat B. şi în traducerile din Charles Baudelaire, adunate într-un volum, distins şi el cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români (1940). A mai tradus din Victor Hugo (Hernani), Moliere (Tartuffe), Paul Geraldy ş.a.
393 Dicţionarul general al literaturii române
Basm
SCRIERI: Destăinuiri, Bucureşti, 1937; Nae S.T.B., Bucureşti, 1944. Traduceri: Charles Baudelaire, Florile râului, Bucureşti, 1940, reed. fragm. în Charles Baudelaire, Les Fleures du mal - Florile râului, ed. bilingvă, îngr. Geo Dumitrescu, Bucureşti, 1967, passim; Francis de Croisset, Doamna din Malacca, Bucureşti, 1942; Jean Giono, Să-mi rămână bucuria, Bucureşti, 1943; ed. Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Marcel Gafton); Maxence van der Meersch, Trupuri şi suflete, I-II, Bucureşti, 1945; Clement Vautel, Raymond Escholier, împăratul cu ochii albaştri, Bucureşti, 1946.
Repere bibliografice: Lovinescu, Scrieri, IV, 476; George Dumitrescu, Şerban Bascovici, „Destăinuiri", U, 1938,16; Constantinescu, Scrieri, I, 193-196; Al. Iacobescu, Şerban Bascovici, „Destăinuiri", CTC, 1938,1-2; Ştefan Baciu, Şerban Bascovici, „Destăinuiri", „Sfarmă-Piatră", 1938, 132; Perpessicius, Opere, VII, 321-325; Petru Comamescu, Traducerile din Baudelaire ale lui Şerban Bascovici, RFR, 1940,11; Bote, Simbolismul, 146, 148; Adriana Iliescu, Literatorul, Bucureşti, 1968, 120-124; Ciopraga, Lit. rom., 444-445; Micu, Scriitori, 105-106; Nae Antonescu, Şerban Bascovici, RL, 1991, 1; Dicţ. scriit rom., I, 205-206; Şerban Bascovici, DCS, 100.	D.M.
BASILESCU, Nicolae I. (4.IV.1868, Ocnele Mari, j. Vâlcea -4.XI.1904, Iaşi), poet şi traducător. Născut într-o familie de condiţie modestă, B. a urmat liceul la Craiova şi Facultatea de Litere şi Filosofie la Bucureşti. Licenţa şi-a luat-o în 1892, cu o teză despre Schopenhauer. După terminarea facultăţii, a fost, între 1893 şi 1896, secretar al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, apoi, între 1898 şi 1902, profesor secundar în Bucureşti. Din noiembrie 1902, este transferat ca profesor în Iaşi. Remarcat de Titu Maiorescu încă din anii studenţiei, B. a intrat în rândurile junimiştilor şi a făcut parte, din 1894 până în 1904, din comitetele succesive de direcţie ale „Convorbirilor literare", la care a şi colaborat, în aceeaşi perioadă. Activitatea politică a junimiştilor a susţinut-o prin articolele din „România jună" (1899-1900) şi din „Tribuna conservatoare", ziar al cărui redactor a fost din martie 1903 până în iulie 1904.
Discipol al lui Maiorescu, B. a reprezentat una dintre speranţele junimismului de după 1890. Dar articolele sale de critică literară, rămase în pagini de revistă, ca, de altfel, şi celelalte scrieri, simt cu totul incolore şi, adesea, fără opinii ferme. Maiorescian prin mimetism, este şi el de părere că personalitatea unui artist domină mediul înconjurător, a cărui influenţă, totuşi, o recunoaşte. Combătându-1 pe H. Taine, admite înrâurirea mediului nu la nivelul individului, ci la acela al speciei. Ca poet, a debutat în 1892 cu Oria, poem „în genul lui Ossian". Utilizând cu sobrietate procedeele retoricii romantice, poemul se distinge prin acurateţe şi prin corectitudinea rece a imaginilor. Tragedia în versuri Parisina (1897) se desfăşoară în jurul unei intrigi amoroase de Curte din Italia Renaşterii. O activitate relativ bogată a desfăşurat B. în calitate de traducător. A tălmăcit Infinitul lui Leopardi, permiţându-şi însă libertăţi prea mari faţă de original. Din poemele lui Ossian, a tradus un fragment sub titlul Rezbelul din Croma. Cele mai numeroase traduceri le-a făcut însă din opera lui Catul. Prin utilizarea unor structuri strofice întâlnite şi la G. Coşbuc, el realizează o versiune izbutită a versurilor poetului latin. Din
spaniolul P. A. de Alarcon, a transpus în româneşte nuvela El sombrero de tres picos, sub titlul Morăreasa şi corregidorul. Tălmăcirea, realizată în 1896, a fost reluată, îmbunătăţită substanţial şi republicată postum (1908), atrăgând atenţia prin cursivitatea stilului şi firescul expresiilor.
Traduceri: P. A. de Alarcon, Morăreasa şi corregidorul, Bucureşti, 1896; ed. 2 (Morâriţa), Bucureşti, 1908.
Repere bibliografice: Mihail Dragomirescu, N. I. Basilescu, CL, 1905, 1; Alexandrina Mititelu, Traduceri româneşti din Leopardi, SI, 1936; M. Ciurdariu, Un junimist uitat: N. I. Basilescu, RITL, 1972,4,1973,1; Dicţ. lit 1900,82.	D.M.
BASM, specie a epicii populare în proză, cunoscută în mediile folclorice sub numele general de poveste. Termenul b., de origine slavă, basn', cu sensul originar de „fabulă", „apolog", „minciună", „născocire", a intrat în textele scrise româneşti sub formele basnă şi basnu încă din secolul al XVII-lea şi a fost adoptat, mai târziu, de către culegătorii de proză populară din Muntenia (N. Filimon, P. Ispirescu) pentru a desemna o naraţiune orală de mari dimensiuni, „pluriepisodică" (Ovidiu Bârlea), aparţinând „poveştilor complexe" („complex tales", după Stith Thompson), în care un erou, aparţinând de regulă umanului, se confruntă cu adversari veniţi din lumea nonuma-nului (zmei, balauri, zgripţuroaice, draci), pe care îi învinge, prin forţele proprii sau, cel mai adesea, cu sprijinul unor personaje ajutătoare (adjuvanţi), fiinţe umane sau animale dotate cu însuşiri supranaturale. Dimensiunea, amploarea epică diferenţiază b. de alte specii ale prozei populare, precum legenda, snoava şi povestirea, şi îl apropie de naraţiunile populare în versuri cântate, cântece bătrâneşti sau balade, pe de o parte, şi de romanul din literatura cultă, pe de altă parte. Apropierea de roman a fost menţionată încă de B. P. Hasdeu şi fixată într-o formulare memorabilă de G. Călinescu: „Basmul este un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală etc." Apropierea se susţine numai până la un punct, deoarece b. este, ca şi romanul, „o operă de creaţie literară", dar are, spre deosebire de acesta, „o geneză specială" şi un mod de realizare specific, fiind „o oglindire în orice caz a vieţii în moduri fabuloase". Ceea ce separă decisiv cele două tipuri de discurs narativ este natura orală a b., faţă de existenţa scrisă a romanului din literatura de autor. Cel dintâi este spus de un povestitor către un auditoriu, fiind destinat ascultării, al doilea este scris şi destinat cititului. Specia presupunea cu necesitate, în formele ei genuine, tradiţionale, coprezenţa în timp şi spaţiu a emiţătorului (povestitorului) şi destinatarului (ascultătorilor) mesajului, pe când comunicarea dintre romancier şi cititorii săi se realizează mediat, prin mijlocirea textului scris. Efect al oralităţii, caracterul formalizat este vădit la toate nivelele, de la cel de suprafaţă (formulele) până la cel de adâncime (structura).
Mărci categoriale, formulele de început (iniţiale) şi de sfârşit (finale) încadrează naraţiunea, delimitează povestea de comunicarea cotidiană, obişnuită, ceea ce face ca b. să fie
Basm
Dicţionarul general al literaturii române 394
Petre Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe. Desen de Val Munteanu
socotit o „povestire în ramă". Formulele iniţiale avertizează ascultătorul în legătură cu caracterul neobişnuit al întâmplărilor care urmează a fi relatate, întâmplări care s-au petrecut în trecut („A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. .."), într-un timp fabulos, ireal, incontrolabil, un timp al tuturor posibilităţilor („pe când se potcoveau purecii cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi zburau până la cer..."). Recurgând la aşa-numita „formulă a imposibilului" (P. Bogatârev), ce constă în alăturarea unor elemente care se contrazic, se exclud reciproc, formulele iniţiale au menirea de a-1 abstrage pe ascultător din contingent şi de a-1 transporta în lumea fabulosului, constituindu-se într-un procedeu poetic specific basmului fantastic. La rândul lor, formulele finale, printr-un procedeu contrar, îl readuc pe ascultător, cum s-ar zice, „cu picioarele pe pământ", povestitorul continuând să afirme calitatea sa de martor/participant la evenimentele relatate („Şi s-a întâmplat că eram şi eu acolo şi am mâncat din bucatele ce erau la masă"), calitate negată printr-o replică a „formulei imposibilului" de la începutul b. („Apoi, când am plecat de-acolo mi-au dat şi mie un cal cu trupul de ceară, cu picioarele de beţe, cu coada de
fuior şi cu capul de tigvă..."), dublată de „mijlocul de locomoţie" folosit: „şi venii pe o şa şi vă spusei dumneavoastră aşa" sau „încălecai pe o lingură scurtă, s-o dau pe la nasul cui n-ascultă" ori, mai rar, „Mă-ncălecai p-un arici/Şi vă povestii pân-aici". De multe ori, formula finală lasă să se înţeleagă că toată istorisirea a fost o născocire: „M-am suit pe o prăjină/ Şi v-am spus chiar o minciună..." ori: „Iar eu mă suii pe-o şa/Şi o spusei aşa,/ Şaua a fost cam ruginoasă/Şi povestea mincinoasă". în conformitate cu teoria sa în legătură cu originea b. în vis, B. P. Hasdeu consideră că formulele finale au menirea de a face „tranziţiunea" din lumea poveştii în lumea reală şi că aceasta se realizează „printr-o glumă, printr-o păcăleală, printr-un scepticism aparent". N. Roşianu crede, la rândul său, că „funcţia principală a formulelor finale constă în transpunerea ascultătorilor în lumea reală; printr-o uşoară ironie, prin tonul ei de glumă, de parodie, formula finală destramă lumea de basm". Instanţa orală a comunicării explică, de asemenea, prezenţa şi funcţia formulelor mediane, dintre care unele, cele „externe", au menirea de a trezi curiozitatea ascultătorilor („Şi se duseră multă lume la împărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, că din poveste multă înainte este, mai mândră şi mai frumoasă, s-ascultaţi şi dumneavoastră; cine a asculta bine a învăţa") şi de a verifica atenţia acestora — dacă povestitorul zice, la un moment dat, un cuvânt („ciont"), auditorii sunt obligaţi să răspundă cu un alt cuvânt („leveş"), dovadă că iau parte activă la actul de comunicare, dar şi de a face trecerea de la un episod la altul, de la o „mişcare" la alta. Tot ca o consecinţă a oralităţii apare şi celălalt grup, al formulelor mediane, numite de N. Roşianu „interne", formule ce caracterizează anumite personaje, obiecte, acţiuni, schimburi de replici etc., constituind un adevărat „depozit" de elemente prefabricate, care, aflate la dispoziţia povestitorului, servesc procesului de creaţie şi dau stabilitate textului.
în tipologia internaţională a b. simt cuprinse naraţiuni diferite atât din punctul de vedere al originii, cât şi al tematicii, structurii şi formelor de expresie, distingându-se între b. fantastic, care corespunde la ceea ce în engleză se numeşte fairy-tale sau magic-tale (Tales of Magic), în germană Mărchen, în franceză conte de fees, b. religios (Religious Tales), b. nuvelistic (Novelette/Romantic Tales), b. despre uriaşul (dracul) cel prost (Tales ofthe Stupid Ogre), toate grupate sub denumirea generică ordinary folk-tales, acoperind tipurile 300-1199 din Catalogul Aarne-Thompson, în timp ce b. despre animale (Animal Tales) ocupă poziţiile 1-299, glumele şi anecdotele (Jokes and Anecdotes) — 1200-1999, poveştile cu formule (Formula Tales) — 2000-2399, un ultim capitol cuprinzând poveşti neclasificabile (Unclassified Tales), tipurile 2400-2499. înainte ca finlandezul Antti Aame să pună în Verzeichnis der Mărchentypen (1910) bazele catalogului internaţional de poveşti, tradus în engleză şi completat de Stith Thompson, în două ediţii — prima în 1928, a doua în 1961 —, Lazăr Şăineanu propunea, în monografia Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice (1895), o clasificare a b. apropiată, în liniile ei generale, de aceea acceptată, ulterior, pe plan mondial, incluzând, în
395 Dicţionarul general al literaturii române
Basm
secţiunea întâi, poveşti mitico-fantastice, cu nu mai puţin de zece „cicluri", în secţiunea a doua, poveşti etico-mitice (psihologice), cu alte zece „cicluri", într-a treia — poveşti religioase (legende) (trei „cicluri"), într-a patra — poveşti glumeţe (snoave) cu două „cicluri" şi într-un adaos — fabula animală. Tot acest efort de ordonare, de clasificare a materialului naraţiunilor populare în proză a adâncit cunoaşterea domeniului şi a contribuit la definirea mai exactă a speciei-pivot a acestora, b. fantastic sau b. propriu-zis. Alături de caracterul formular, generat, ca în cazul întregului folclor, de natura orală a comunicării, b. se defineşte ca o structură narativă de un tip deosebit, determinată de funcţiile lui, mai vechi şi mai noi. Trebuie făcută, la început, distincţia dintre actul povestitului, performarea, transmiterea b. în felurite ocazii (la şezătoare sau la clacă, la stână, în cabanele forestiere, la priveghi, la moară etc.) şi b. ca atare, ca enunţ, ca text, ca mesaj. în culturile arhaice, tradiţionale, se atribuia povestitului, actului zicerii, spunerii, enunţării, o funcţie magică, de protecţie a locului (casa, stâna) unde se spuneau poveşti sau de obţinere, prin forţa cuvântului rostit în anumite circumstanţe temporale (pe durata gestaţiei oilor, de exemplu), a unor fiinţe miraculoase (un miel vorbitor).
Cât priveşte b. ca naraţiune, ca „poveste" (story, recit), acesta trebuie privit tot în contextul zicerii sale şi în raport cu funcţiile cărora le va fi răspuns, în diferite epoci istorice, culturi şi societăţi. Titlul celei dintâi colecţii de b. folclorice, realizată, cu intenţii ştiinţifice, de fraţii Jacob şi Wilhelm Grimm, Kinder und Haus Mărchen (1812-1820), a impus imaginea romantică a poveştilor „pentru copii şi casă", a circumscris b. universului casnic şi copilăresc, instituind drept zicători predilecţi ai unor astfel de naraţiuni persoane în vârstă („bunicul" sau „bunica", „unchiaşul sfătos"), iar ca loc al performării, „vatra", „căminul", „gura sobei". A reduce însă cadrul zicerii basmelor la acela strict familial şi condiţia „povestaşului" la aceea a bătrânului casei înseamnă a limita excesiv contextul performării şi a îngusta însăşi posibilitatea de înţelegere a b. popular. De fapt, această imagine este contrazisă chiar de statutul sursei unora dintre „poveştile pentru copii şi casă" culese de Fraţii Grimm de la „die alte Mărie", pe numele ei Maria Muller, născută Clar, îngrijitoarea copiilor unui farmacist din oraş. înainte de a privi b. ca performare, ca act de comunicare (Mihai Pop), folcloriştii au arătat interesul cuvenit povestitorilor, subliniindu-se ocaziile zicerii, structura repertoriilor, raporturile cu auditoriul, particularităţile stilului individual în limitele stilului local, zonal, naţional. Rolul povestitorului în contextul socio-cultural căruia îi aparţine a fost scos în evidenţă de majoritatea folcloriştilor. La noi, bunăoară, sugestive „fişe de informator" anexează Ovidiu Bârlea în volumul al treilea din Antologie de proză populară epică (1966), iar Tony Brill scrie o micromonografie despre O povestitoare din Haţeg (1967).
Admiţându-i vechimea de necontestat, care îl aşază, ca origine, în timpuri foarte îndepărtate, cercetătorii se întrec în a aduce dovezi ale consemnării în scris a unor teme şi structuri narative de b. încă din Antichitate şi în a le depista sursele. Tentaţia aflării originilor a orientat cercetarea, în acord cu
direcţiile ştiinţifice dominante în epocă, către miturile arhaice clasice sau indo-europene (teoria mitologică) sau către textele scrise ale vechilor indieni, de unde, pe diferite căi, ar fi ajuns în Europa (teoria indianistă sau migraţionistă). O dezvoltare a teoriei mitologice se găseşte în aşa-numita teorie naturistă, după care, în procesul despărţirii limbilor din trunchiul comun indo-european, sensurile primare ale unor cuvinte s~au uitat, mitologia fiind rezultatul unei „boli a limbajului". Descinzând din „erori de limbă", miturile n-ar fi fost altceva decât denumiri voalate ale corpurilor şi fenomenelor cereşti — soarele, aurora, crepusculul. îmbrăţişată şi de unii autori români (At. M. Marienescu, Aron Densuşianu, Grigore Silaşi, George Coşbuc), teoria naturistă a fost aplicată la basmele româneşti în prefaţa lui Leo Bachelin la Sept contes roumaines (1894), în care se arată, între altele, că porcul ar reprezenta „forma zoomorfică a ceţei matinale, a norilor furtunoşi sau a nopţii" etc. Moses Gaster şi Nicolae Iorga adaptează teza generală a migraţio-nismului lui Theodor Benfey la condiţiile locale, atribuind o mai mare pondere, în procesul transmiterii, Bizanţului, bogo-milismului şi cărţilor populare. Grupului teoriilor monogene-tice li se opune grupul teoriilor poligenetice sau antropologice, rod al depăşirii europocentrismului şi al deschiderii unor noi perspective prin cunoaşterea populaţiilor aşa-zis „primitive" şi a culturii acestora. Cel puţin la nivelul unor motive, teme, atitudini comune naraţiunilor diferitelor popoare, între care nu au putut exista schimburi culturale, împrumuturi sau influenţe reciproce, singura explicaţie plauzibilă stă în producerea lor independentă, de către mentalitatea primitivă, în locuri şi în timpuri diferite, după cum susţin E. B. Tylor şi Andrew Lang. Mai aproape de dezideratul găsirii „rădăcinilor istorice" ale b. „ca întreg" se află V. I. Propp, lucrarea sa din 1946, model de cercetare genetică, diferită de cea istorică, urmărind să descopere izvoarele b., prin raportarea acestuia la „instituţiile sociale ale trecutului", la anumite „datini şi rituri", la miturile arhaice şi la modul de gândire primitiv. Pentru Propp, b. nu este supravieţuire, ci rezultatul unui proces istoric, al devenirii în timp, al desacralizării, demagizării ritului şi mitului deopotrivă. O contribuţie originală, chiar dacă prea puţin cunoscută pe plan internaţional, la elucidarea originii b. aduce B. P. Hasdeu, care, în Etymologicum Magnum Romaniae (1898), întrevede ca sursă a acestuia visul (teoria onirică). Independent de Ludwig Laistner (Das Ratsel der Sphinx, 1889) şi de Edward Clodd (Myths and Dreams, 1890), savantul român identifică o serie de asemănări între b. şi vis (zborul ca „mijloc foarte îndemânatec de locomoţie", comprimarea şi dilatarea timpului şi a spaţiului, prezenţa firească a personajelor fantastice — zei, zâne, sfinţi, monştri —, inexistenţa deosebirilor dintre limbi, chiar „dobitoacele" vorbind omeneşte, prezenţa metamorfozelor „celor mai extravagante", „suferinţele şi nenorocirile cele mai cumplite se încheie sistematic printr-un bun deznodământ"). Fără a fi validată în chip ştiinţific, teoria onirică deschide drumul cercetării psihanalitice a b., de la S. Freud la cei din şcoala lui, Karl Abraham (Dreams and Myths, 1913), Erich Fromm (The Forgotten Language. An Introduction to the Understanding of Dreams, Fairy Tales, and Myths, 1951), Geza
Basm
Dicţionarul general al literaturii române 396
Petre Ispirescu, Fiul vânătorului. Desen de Val Munteanu
Roheim (The Gates ofthe Dream, 1952) ş.a. Nici una dintre aceste ipoteze, luată singură, nu dă însă un răspuns definitiv, complet în legătură cu originea b.; în fiecare se pot găsi sugestii demne de a fi luate în consideraţie şi din toate se poate întrupa o imagine mai completă a b. ca întreg. Căci este sigur că b. popular tradiţional se află în imediata proximitate a mitului primitiv (diferit de miturile clasice ale Antichităţii greco-latine), pe care îl continuă, dar de care se şi desparte, se diferenţiază din punct de vedere funcţional. Mitul are un pronunţat caracter ritual, situându-se pe planul sacrului, spre deosebire de b., care este o povestire nerituală, situată pe planul profanului. De aici decurge veridicitatea (şi credibilitatea) absolută a mitului, în raport cu caracterul neveridic al b., al cărui adevăr este subminat de chiar formulele lui iniţiale şi finale. Mitul explică, are o funcţie etiologică, „povestea" lui este plasată într-un timp al originilor, al începuturilor (in illo tempore), b. relatează experienţa unui erou uman petrecută într-un timp din afara istoriei, dar nu primordial, ci vag depărtat de momentul zicerii. Mitul instituie, prin rememorarea
unor gesturi primordiale, o ordine; b. propune, prin intermediul ficţiunii, un model de comportament ideal, o lume, alta decât cea reală, imediată, o lume dorită, visată, imaginată, construită prin mijlocirea cuvântului. Mitul este un construct cultural cu valoare ideologică, b. — un produs estetic, o operă de artă a cuvântului, menită să emoţioneze.
O particularitate artistică de prim ordin a b. propriu-zis o constituie amestecul inextricabil dintre realitate şi ceea ce se numeşte fantastic. Naşterea şi creşterea miraculoasă a eroului (numit, generic, Făt-Frumos, dar şi Greuceanu, Prâslea, Petrea, Ţugulea ş.a.m.d.), fiinţele supranaturale aparţinând altor tărâmuri şi altor regnuri (zmei, balauri), metamorfozele spectaculoase ale celor urmăriţi, dimensiunile fizice nefireşti ale unor personaje, animalele vorbitoare, calul care mănâncă jăratec, obiectele şi uneltele magice cu puteri ieşite din comun, substanţele cu însuşiri tămăduitoare, precum apa vie şi apa moartă, proiectează b. într-o lume ale cărei margini sunt nefireşti din punctul de vedere al gândirii raţionale, ştiinţifice a omului modern. Dar nu şi din acela al omului societăţii tradiţionale pentru care toată „sceneria" b. se înscrie în limitele posibilului: „Poate că s-o întâmplat cândva, oarecând", zice un povestitor, altul afirmă chiar mai categoric: „Tăte aşa or fost, n-ai pute alcătui atâtea minciuni", al treilea aduce în sprijin alte argumente: „Că viteji o fost, ştim şi din istorie. Estea-s adevărate. [...] Toate o fost cu putinţă." Indiferent care ar fi sursa genetică a elementelor fantastice prezente în b. (mituri, ritualuri, credinţe magice, visuri, coşmaruri etc.), ceea ce se impune este literaturizarea lor, transformarea lor în imagini poetice, în constituenţi ai unui discurs narativ de tip ficţional. Alegoria, fabulosul, feericul, miraculosul devin nişte procedee de încifrare, de poetizare a realităţii de dincolo de real, o lume acceptată, ca şi cum ar fi reală. Amestecul firesc al celor două lumi, relaţia de complementaritate ce se stabileşte între ele constituie una dintre dominantele b. fantastic.
B. popular a găsit în el însuşi forţa de a se adapta necontenit condiţiilor mereu schimbătoare din societatea omenească, răspunzând nevoii fireşti a omului de a domina forţele răului, de a se bucura de victoria binelui, de a dobândi fericirea, de a se împlini prin dragoste şi căsătorie, de a străbate spaţii nelimitate, de a controla timpul, de a atinge inaccesibilul. O sursă a acestui proteism, a acestei forţe de perpetuă regenerare se află în chiar structura sa narativă. In raport cu funcţia ei dominantă, fiecare categorie folclorică şi-a creat un model sau modele structurale proprii. S-a constatat că, urmare a procesului de modelare, b. propriu-zis sau fantastic are o structură „monotipică". Concluzia este rezultatul cercetării morfologice întreprinse de V. I. Propp (1928), care a identificat elementele stabile ale b., numite „funcţii", a constatat că „numărul funcţiilor din basmul fantastic este limitat", astfel de invariante reducându-se la 31, şi că „succesiunea funcţiilor este întotdeauna aceeaşi". Nu toate funcţiile se regăsesc la nivelul unui singur basm, dar unele dintre ele, cuplate în perechi, sunt obligatorii (de exemplu, funcţia VIII — „prejudicierea" şi XIX — „remedierea" sau XVI — „lupta" şi XVIII — „victoria"), în raport cu schema epică utilizată, se poate distinge între
397 Dicţionarul general al literaturii române
Basm
aşa-numitele „b. biografice", care urmăresc eroul de la naştere sau chiar dinainte de naştere, adesea miraculoasă (dintr-un bob de piper, dintr-o lacrimă, dintr-un măr etc.), până la căsătorie şi înscăunare, şi b. „episodice", „mai scurte şi mai clare", în care, arată Ovidiu Bârlea, se insistă numai asupra unui episod din viaţa eroului. Unicitatea şi stabilitatea modelului la nivelul repertoriului de b. al tuturor popoarelor asigură transmiterea şi perpetuarea categoriei, regenerarea ei continuă şi explică permanenţa în timp a naraţiunilor populare de acest tip.
Originea şi temele comune pe spaţii culturale extrem de largi, ca şi modelul narativ universal nu se opun originalităţii şi specificului naţional sau local. Nuanţele particulare, parfumul specific al fiecărei realizări concrete a unei teme sau a unui motiv universal în variante individuale datorate unui povestitor înzestrat vin să contrabalanseze tiparul învederat al b., schematismul construcţiei sale. B., ca şi literatura clasică, aprecia G. Călinescu, este „un plagiat sincer şi total, şi geniul se relevă în arta copiatului", adăugând: „Accidentul constituie în basm esenţa. Aşezarea în timp şi în spaţiu, detaliul senzorial şi moral conferă fără sforţări a treia dimensiune." Colecţiile de b. populare româneşti, începând cu însemnarea manuscrisă Istoria unui voinic înţălept întrebându-se din ponturi cu o fată de împărat (1797) şi terminând cu înregistrările sonore, realizate în ultimele decenii şi aflate în arhivele institutelor de cercetare, reprezintă un corpus uriaş de texte, mărturisind extrema bogăţie a repertoriului naţional (circa 600 de titluri, aproximează Ovidiu Bârlea, dintre care aproape jumătate „nu figurează în catalogul internaţional"). Culegerile acoperă toate provinciile, respectiv marile zone etno-folclorice româneşti, începând cu Transilvania şi cu Banatul, de unde au cules fraţii germani Albert şi Arthur Schott (1845), apoi Franz Obert, Mircea Vasile Stănescu-Arădanul, Demetriu Boer, Ştefan Cacoveanu, între precursori numărându-se, în Bucovina, I. Gh. Sbiera (1855-1856, dar culegerea sa a fost tipărită abia în 1886), urmat de Simion FI. Marian şi alţii. Pentru Principate, începutul îl face N. Filimon (1862), urmat imediat de P. Ispirescu, I. C. Fundescu, D. Stăncescu, G. Dem. Teodorescu, din Muntenia, în timp ce din Moldova sunt de reţinut culegerile lui Alexandru Vasiliu şi D. Furtună. Repertoriul transilvănean este cuprins în culegerile lui G. Cătană (Banat), I. Pop-Reteganul, Pauline Schullerus ş.a. Stadiul contemporan al b. poate fi urmărit în culegerile lui Ovidiu Bârlea, I. Nijloveanu, Gh. Vrabie, Mihail M. Robea, Octav Păun şi Silviu Angelescu, Pamfil Bilţiu, acestea din urmă provenind din zone folclorice mai restrânse (Olt, Argeş, Dâmboviţa, Maramureş).
Fie că este inspirat direct dintr-un prototip folcloric cunoscut, fie că este o creaţie strict personală, originală, b. cult nu poate fi separat de modelul lui popular, de sursa sa folclorică. Se înţelege că nu se poate vorbi despre b. cult decât după ce b. popular a fost descoperit, cules, publicat şi comentat de oamenii de cultură ai vremii. Aproape simultan cu culegerea b. populare, a început şi prelucrarea acestora de către scriitorii vremii, b. devenind astfel o specie de sorgine populară a literaturii culte. Chiar dacă încercări vor fi fost şi înaintea lui,
M. Eminescu are meritul de a fi creatorul primului b. cult izbutit, original, remarcabil din literatura română, Făt-Frumos din lacrimă (1870). îi urmează Ioan Slavici cu Zâna Zorilor (1872), A. I. Odobescu cu Basmul cu fata din piatră şi cu feciorul de împărat cel cu noroc la vânat sau Basmul bisoceanului, inclus în cunoscuta sa scriere, Pseudo-cynegetikos (1874), şi, nu mult mai târziu, Ion Creangă cu ale sale poveşti: Soacra cu trei nurori (1875), Capra cu trei iezi (1875), Dănilă Prepeleac (1876), Povestea porcului (1876), Povestea lui Stan Păţitul (1877), Povestea lui Harap-Alb (1877) etc. Lista scriitorilor creatori de b. culte sau „de autor" (diferite, deci, de b. populare, orale, anonime) poate fi completată cu numele lui I. L. Caragiale (Calul Dracului, Abu-Hasan), Barbu Delavrancea (Neghiniţă, Poveste, Stăpânea odată...). Lor li se pot adăuga alţi scriitori care au folosit b. popular drept model pentru opere literare în versuri (V. Alecsandri, înşiră-te mărgărite, M. Eminescu, Călin Nebunul, Miron şi frumoasa fără corp, Fata-n grădina de aur, rămas în manuscris şi transformat apoi în marele poem filosofic Luceafărul, G. Coşbuc, Fata craiului din cetini, Izvor de apă vie, Tulnic şi Lioara) sau chiar dramatice (V. Alecsandri, Sânziana şi Pepelea, Victor Eftimiu, înşir-te mărgărite, Cocoşul negru). Elaborate şi comunicate prin intermediul scrisului, destinate, dintru început, cititului, b. de autor poartă mai pregnant decât cele populare, orale, amprenta stilistică a creatorului şi a epocii sale. Făt-Frumos din lacrimă este o proză romantică şi o ilustrare a eminescianismului, în timp ce scrierile de acelaşi fel ale contemporanului Ion Creangă, într-o mai mică măsură, poate, Povestea lui Harap-Alb, sunt naraţiuni realiste, care comunică, s-a observat, cu proza memorialistică din Amintiri din copilărie. Mai puţin constrâns decât povestitorul popular să respecte modelul tradiţional, scriitorul cult are libertatea de a se distanţa de acesta până într-atât încât cititorul sau criticul literar să se întrebe dacă naraţiunea respectivă mai este sau nu un b. în raport cu viziunea scriitorului, accentul se poate muta de pe eroic pe etic, de pe aventură pe meditaţie, ajungându-se până la parodie şi antibasm. Dar tocmai această libertate a creatorului-scriitor în raport cu modelul tradiţional face ca b. cult sau „de autor" să fie o specie încă vie a literaturii române, răspunzând nevoii de adevăr, de bine şi de frumos, acut resimţite şi în lumea contemporană.
Surse: Arthur şi Albert Schott, Walachische Mârchen, Stuttgart, Tubingen, 1845; Emeric Basiliu Stănescu Arădanul, Poveşti culese şi corese, I, Timişoara, 1860; Petre Ispirescu, Legende şi basmele românilor. Ghicitori şi proverburi, introd. B. P. Hasdeu, I-II, Bucureşti, 1872-1876;
I.	C. Fundescu, Basme, oraţii, păcălituri şi ghicitori, introd. B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1867; D. Stăncescu, Basme culese din popor, pref. M. Gaster, Bucureşti, 1885; I. G. Sbiera, Poveşti poporale româneşti, Cernăuţi, 1886;
I.	Pop-Reteganul, Poveşti ardeleneşti culese din gura poporului, I-V, pref. Alexiu Viciu, Braşov, 1888; Elena D. O. Sevastos, Poveşti, Iaşi, 1892; George Cătană, Poveştile Banatului, I-III, Gherla, 1893-1895; Sim. FI. Marian, Răsplata. Poveşti din Bucovina, Suceava, 1897; Pericle Papahagi, Basme aromâne, Bucureşti, 1905; Pauline Schullerus, Rumănische Volksmărchen aus dem mitteren Harbachtale, „Archiv de Vereins fur siebenbiirgische Landeskunde" (Sibiu), 1905-1906; George Cătană, Poveşti poporale din Banat, I-II, Braşov, 1908; I. A. Candrea, Ovid Densusianu, Poveşti din diferite ţinuturi locuite de români, Bucureşti,
Bassarabeanu
Dicţionarul general al literaturii române 398
1909; Dumitru Furtună, Izvodiri din bătrâni, Vălenii de Munte, 1912; Tudor Pamfile, Un tăciune şi-un cărbune, Bucureşti, 1914; C. Rădulescu-Codin, Făt Frumos, Bucureşti, 1914; C. Rădulescu-Codin, îngerul românului, Bucureşti, 1913; C. Rădulescu-Codin, Cal de zmeu, leu-paraleu şi alte poveşti, Bucureşti, 1926; Alexandru Vasiliu, Poveşti şi legende, Bucureşti, 1927; Ovidiu Bârlea, Antologie de proză populară epică, I-III, Bucureşti, 1966; Petre Ugliş-Delapecica, Poezii şi basme populare din Crişana şi Banat, Bucureşti, 1968; G. Dem. Teodorescu, Basme române, îngr. Stanca Fotino, Bucureşti, 1968; Gheorghe Vrabie, Basmul cu soarele şi fata de împărat Poveşti, snoave şi legende argeşene, Bucureşti, 1973; Demetriu Boer, Mircea Vasile Stănescu-Arădanul, Ştefan Cacoveanu, Poveşti din Transilvania, îngr. Ovidiu Bârlea şi Ion Taloş, pref. Ovidiu Bârlea, Cluj-Napoca, 1975; Mihai Lupescu, Tei legănat Folclor moldovenesc, îngr. şi pref. Petru Ursache, Iaşi, 1975; Octav Păun, Silviu Anghelescu, Folclor din Dâmboviţa, Bucureşti, 1978; Ion Nijloveanu, Basme populare româneşti, Bucureşti, 1982; Felix Karlinger, Rumănische Mârchen ausserhalb Rumăniens, Kassel, 1982; Mihail M. Robea, Basme populare româneşti, Bucureşti, 1986; Pamfil Bilţiu, Făt-Frumos cel înţelept O sută de basme, poveşti, legende, snoave şi povestiri din judeţul Maramureş, Baia Mare, 1994; Viorica Nişcov, A fost de unde n-a fost Basmul popular românesc. Excurs critic şi texte comentate, Bucureşti, 1996; B. P. Hasdeu, Omul cu flori. Basme şi legende populare româneşti, îngr. şi pref. I. Oprişan, Bucureşti, 1997.
Repere bibliografice: Gaster, Lit. pop., 544-555; B. P. Hasdeu, Etymo-logicum Magnum Romaniae, III, Bucureşti, 1893, coloanele 2596-2652; Leo Bachelin, Introduction generale et un commentaire folklorique. Sept contes roumains, tr. Jules Brune, Paris, 1894; Lazăr Şăineanu, Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice, Bucureşti, 1895; Adolf Schullerus, Verzeichnis der rumănischen Mărchen und Mărchen-varianten nach dem System der Mărchentypen Antti Aames, Helsinki, 1928; I.-A. Candrea, Lumea basmelor, Bucureşti, 1932; G. Călinescu, Estetica basmului, Bucureşti, 1965; Ovidiu Bârlea, Poveştile lui Creangă, Bucureşti, 1967; Ovidiu Papadima, Literatura populară română. Din istoria şi poetica ei, Bucureşti, 1968, 509-573; Vladimir I. Propp, Morfologia basmului, tr. Radu Nicolau, îngr. şi introd. Radu Niculescu, Bucureşti, 1970; Gh. Vrabie, Folclorul, Bucureşti, 1970,47-54,327-362; N. Roşianu, Stereotipia basmului, Bucureşti, 1973; Vladimir I. Propp, Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, tr. Radu Nicolau, pref. Nicolae Roşianu, Bucureşti, 1974; Semiotica folclorului, îngr. Solomon Marcus, Bucureşti, 1975, 117-179; Gh. Vrabie, Structura poetică a basmului, Bucureşti, 1975; Ovidiu Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Bucureşti, 1976; Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1976,249-271; Mircea Constantinescu, Triumful lui Făt-Frumos, Bucureşti, 1979; Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, tr. Maria şi Cezar Ivănescu, pref. Emil Condurachi, Bucureşti, 1980, passim; Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, I, Bucureşti, 1981, passim; Mihai Coman, Sora Soarelui, Bucureşti, 1983; Gheorghe Vrabie, Proza populară românească, Bucureşti, 1986, passim; Mircea Cărtărescu, Enciclopedia zmeilor, Bucureşti, 2002.	N.	C.
BASSARABEANU, Dem. [Dumitru] (24.IX.1900, Craiova -
29.X.1968, Bucureşti), poet şi publicist. Este fiul Elenei şi al lui Ilie Basarabeanu. Nimic nu prevestea, în şcolaritatea lipsită de probleme a lui B., viaţa dezordonată, deriva unei boeme eşuând în spleen sau în excesul potatoric. Era încă elev de şcoală primară în Craiova când începe să scrie versuri. Licean, îşi vede tipărite inimoasele compuneri în revista „Micul
templier" (1912). Adolescenţa însă scoate la iveală fondul intim al lui B., care este acela al unui inadaptabil, de o sensibilitate aproape maladivă. Pe neaşteptate, el se eclipsează din orizontul imediat al urbei, ceea ce face ca, în 1932, zvonul despre moartea lui să se întindă fulgerător. Câteva necroloage deplâng stingerea prematură a unui bard nefericit. în scurtă vreme, lucrurile se lămuresc. Din pricina firii sale dificile, B., care între timp se apropiase de cercurile socialiste, trece din slujbă în slujbă. Din când în când, îşi face apariţia în salonul literar al Elenei Farago. Din 1936, figurează ca membru fondator în Societatea Scriitorilor Olteni, iar în 1946 avea să fie cooptat în Societatea Scriitorilor Români. Dar el, ca poet, nu mai avea nimic de spus.
După debutul precoce din „Micul templier", B. trimite versuri la „Fulgerul studenţimii" şi la „Revista copiilor şi a tinerimei". Folosind uneori pseudonime (Delajiu, D. B. Delajiu, D. Paltin, Dem. Paltin, D. B. Silvan), va fi prezent cu poezii (în multe cazuri fiind vorba de republicări) în peste o sută de ziare şi reviste, îndeosebi din Bucureşti şi Craiova: „Adevărul literar şi artistic", „Flamura", „Omul liber", unde, în două rânduri (1923 şi 1925), a avut funcţia de prim-redactor, „Săptămâna", „Conştiinţa culturală", „Convorbiri literare", „Ecoul Capitalei", unde a fost secretar de redacţie, iar în 1931 — director, împreună cu G. Gheorghiu, „Vremea nouă", la care, în primul număr, din 1932, figura ca prim-redactor, „Ramuri", „Presa nouă", în redacţia căreia a lucrat, „Gând şi slovă oltenească" şi multe altele. Numeroase poeme au fost strânse în plachetele Frumoasele (1927), 13 poezii (1939) şi în volumul Versuri (1934). Fără să fie un profesionist al ziaristicii, B. practică, în articolele pe teme la ordinea zilei, o gazetărie de atitudine, degajată de atonia şi întunecările liricii lui monocorde. Reportajele vădesc şi simpatie, şi compasiune pentru dezmoşteniţii soartei. Broşura Pacea universală perpetuă (1935), încropită împreună cu Crăciun C. Dronca, dovedeşte că poetul oltean are acces la utopie. în notaţiile critice pe marginea unor scrieri literare, el preferă textele de substanţă „natural emotivă". în comentariul, cu ton panegiric, Poezia lui AL T. Stamatiad (1937), criticul de circumstanţă îşi varsă năduful pe felul de a scrie, „anarhic, arbitrar şi absurd", prin care cohorta de „dadaişti, futurişti, integralişti, ermetişti" nu ar face decât să producă o „bâigui-toare confuzie lirică".
Pentru autorul unor poeme ca Romanţă şi Tu, sora mea, Durere..., totul este ca lirica să închidă în sine zvâcnetul unui suflet. Nevrozele lui îşi acomodează o ambianţă cutreierată de un „duh de jale". „Alcoolizat", în cârciuma îmbâcsită de fum de ţigară, trăindu-şi sfâşierile „între vis şi lut", abulicul cunoaşte stări de dedublare, ruminând păreri de rău pentru „seninul" de odinioară. în atmosfera lâncedă, care împinge la sinucidere sau poate exaspera până la „delir", „ritmuri funebre" însoţesc pulsaţiile dezordonate ale unui suflet agonizant. „Joc de hypnoze şi magie", doar poezia are virtuţi consolatoare. Iubirea apare ca o experienţă mai degrabă traumatizantă. Camera, patul, oglinda constituie recuzita evocatoare a unei intimităţi defuncte. Reflex al deziluziei, căderea în desfrâu mai păstrează urmele unui idealism corupt. Erotica lui B. e in-
399 Dicţionarul general al literaturii române
Bassarabescu
decisă între viciu şi himeră. De fapt, poetul e un bacovian, care preia din lirica marelui „pontif al poeziei de atmosferă", de-tumându-le în poncif, nu doar tenta întunecată a unei viziuni sau o anume cadenţă a rostirii, ci şi un calapod pentru sintagme. Impresia de monotonie rămâne oricum preponderentă, chiar dacă poetul încearcă să-şi extindă claviatura de la romanţă, sonet, rondel şi psalm la pantum şi triolet, ba chiar, surprinzător, la odă. B. pune mult zel în poezia ocazională. Apaticul se smulge, în asemenea momente, din marasmul unei existenţe tulburi, clamându-şi cu o dârzenie care îl face de nerecunoscut fie oţărârea, fie încrederea în „deşteptări răsturnătoare". Sunt ţâşniri de energie care, ieşind din stereotipul „strofelor negre", se complac în mecanica unei rostiri impersonale.
SCRIERI: Frumoasele, Craiova, [1927]; Versuri, Craiova, 1934; Poezia lui Al T. Stamatiad, Bucureşti, 1937; 13 poezii, Bucureşti, 1939.
Repere bibliografice: Metzulescu, Literile, 1,17-19; Kalustian, Simple note, II, 175-177; Firan, Profiluri, 81-82; Faifer, Pluta, 21-26. F.F.
BASSARABESCU, Ioan A. (17.XII.1870,Giurgiu - 29.111.1952, Bucureşti), prozator. Este fiul Elisabetei (n. Starostescu) şi al pitarului Alexandru Bassarabescu. B. urmează clasele primare la Bucureşti, unde familia se mutase în 1877. înscris în 1884 la Liceul „Sf. Sava", îşi ia bacalaureatul în 1891. Va urma Facultatea de Litere şi Filosofie, absolvind în 1896. Silit, în urma morţii tatălui său, să-şi caute o slujbă, studentul se angajase ca „impiegat" în Ministerul de Finanţe. în 1896 suplinea o catedră de geografie la Liceul „Unirea" din Focşani, pentru ca din decembrie 1897 să fie transferat la Ploieşti. Luându-şi în vara lui 1899 şi licenţa în istorie, primeşte titularizarea, promovând de la clasele de gimnaziu la cele ale cursului liceal. A predat, în afară de geografie, lecţii de istorie, dar şi de română şi franceză, în 1901, îşi trece examenul de capacitate. Până la pensionare a mai funcţionat şi la alte şcoli din Bucureşti, Ploieşti, Focşani. „Unchiul", cum i se spunea afectuos, elaborează împreună cu M. Nicolescu-Ploieşti o Carte de cetire (1926), în 1930 îi apare un manual de limba română, iar în anul următor tipăreşte cu V. V. Haneş o Antologie a scriitorilor români. A mai fost inspector la Casa Şcoalelor şi inspector general al învăţământului primar. în 1918 ajunge prefect de Prahova, iar în 1926 ocupă, în Parlament, un fotoliu de senator. în 1908, este cooptat în primul comitet al Societăţii Scriitorilor Români, iar un an mai târziu, la propunerea lui Duiliu Zamfirescu, va fi ales membru corespondent al Academiei Române; recomandat de M. Sado-veanu, devine în 1935 membru plin. Nu îl ocolesc nici premiile literare, între care, în 1926, premiul „I. Al. Brătescu-Voineşti", şi, în 1930, Premiul Naţional pentru proză. Se pensionează în
1935,	după o îndelungată carieră didactică. Moare în urma unui accident.
încă din liceu, B. compune „nuvele" pentru revistele poligrafiate „Armonia" şi „Studentul român". încurajat de profesorul Simion Mândrescu, încredinţează câteva texte revistei „Mugurul"; aici îşi vede imprimată, în 1888, nuvela Nostalgie. Semnătura lui sau pseudonimele pe care şi le alege
(Arab, Ion Arab, Barion, I. A. Barion, Bion) pot fi întâlnite, în afară de „România literară", la „Revista poporului", unde a fost redactor, „Generaţia nouă", „Adevărul", „Românul". în 1893, intră în comitetul de redacţie al periodicului „Românul literar". Remarcat de B. P. Hasdeu, se apropie de „Revista nouă". Schiţele şi nuvelele lui au, de pe acum, căutare în multe alte publicaţii: „Universul ilustrat", „Revista theatrelor", „Revista contimporană", „Adevărul ilustrat", „Revista orientală", „Revista copiilor", „Revista literară". Colaborarea (din 1896 până în 1935) la „Convorbiri literare", unde, din 1900, e membru în comitetul de redacţie, instituie, începând cu nuvela Emma, etapa de maturitate a scrisului lui B. A fost tradus în franceză, italiană, rusă, portugheză, bulgară. Un aer de diletantism blajin emană din intervenţiile lui în materie de literatură. Cu toată tenta lor paternală, opiniile sunt intolerante în fond. Aderând, pe urmele lui T. Maiorescu, la principiul artei pentru artă, scriitorul se dovedeşte un tradiţionalist, speriat de excese şi mefient faţă de „invenţiuni". Şi în recenzii el îşi dezvăluie felul de a gândi literatura. Exerciţiul critic, la B., este o cale dibuitoare spre sine. Versurile lui sunt nesemnificative, palide rimări pe tema incongruenţei dintre „realitatea vieţii" şi „visul tinereţii" — temă centrală şi în proza de început, în perioada deschisă de volumul Nuvele (1903), care s-ar putea numi „Bassarabescu înainte de Bassarabescu". în afară de nuvele şi schiţe, a mai scris parabole pentru copii, note de călătorie, poeme în proză, monoloage satirice şi epigrame sălcii. Două comedioare de G. Courteline, Taina familiei şi Liniştea casei, traduse de el, au fost puse în scenă în stagiunea 1908-1909. Comedia Ovidiu Şicană (1908) este o adaptare liberă după La
Bassarabescu
Dicţionarul general al literaturii române 400
Farce de maître Pierre Pathelin. A tradus, între 1890 şi 1893, din G. Duruy, Byron, A. Daudet şi, târziu, în 1945, din Thomas Hardy.
Invenţia epică, la B., se sprijină pe fluxul rememorării. Dicţia măsurată păstrează un iz evocator şi atunci când vine vorba despre oameni şi vremuri care au fost, şi când, în schiţe sau nuvele, sunt distilate „amintiri vesele şi duioase" — subtitlul volumului Lume de ieri (1943), unde tristeţea şi surâsul se află într-un domol balans. Un debut romantic, între „furie" şi restrişte, este acela al prozatorului. Se va despărţi însă curând de primele lui „bucăţi" melodramatice, în care tema erotică, eventual complicată cu o notă socială, este tratată în cheia unui patetism discursiv şi lacrimogen. Câteva scrieri anunţă, prin ironia mijindă, alura izvodirilor de maturitate. Deocamdată, în asemenea istorisiri cu profil incert, Maupassant şi Flaubert îşi dau mâna cu Edmondo de Amicis. Schiţele din „Revista copiilor", reluate în volumul Moş Stan (1923), par concepute sub semnul lui Cuore, prin candoare şi sentimentalism, prin nimbul de exemplaritate. Lumea nuvelelor şi schiţelor lui B. se mişcă într-o lentă, definitivă circularitate. Ambianţa este aceea a orăşelelor de provincie, unde monotonia se împânzeşte peste tot. O existenţă căzută în plictis, instalată — la fel ca în proza lui I. Al. Brătescu-Voineşti — în stereotipii, care sunt semnul neîndoielnic al unei reducţii sufleteşti. Pendulul acompaniază cu un ticăit leneş gesturile unor creaturi pălite de euforia actelor maniacale (Leandrii, între acareturi). O banalitate compactă plafonează mărunta lor mişunare. S-ar părea că, în târguşoarele năclăite în torpoare, nimic nu poate schimba mersul egal al fiecărei zile. Tocmai de aceea, orice întâmplare care bruschează obişnuinţele se supradimensionează incredibil, trezind o nelinişte vecină cu panica (Spre Slatina). Ca şi Gună Mosor (din Miraj), consilierul de curte Ambrozie (din în goana trenului) se înrudeşte cu nevroticii caragialieni care, dintr-o spaimă, dintr-o mânie, pot să dea în fandacsie. Plictisul e mare şi oamenii îşi mai alungă urâtul ţinându-se de pozne sau — nevindecabil miticism — discutând politică. Comice, până la un punct, sunt şiretlicurile la care, urmărind să se mărite, participă, cu osârdia speţei, văduve, fete bătrâne, fete tinere. După nuntă, însă, începe şirul lung de dezolări. Eroii lui B. sunt munciţi câteodată de „dorul după altceva" (Surori). în nuvela de linie clasică Pe drezină, romanţioasa Iulia, cununată cu supraponderalul Napoleon Manolescu-Pletea, se aventurează într-o fugă „poetică", pe drezină, cu şeful de gară Traian Popovici. Ameţită de prea multe lecturi, exaltata îşi doreşte să ajungă într-un mare oraş, unde să îşi consume amorul la care o împinge criza ei de bovarism. Când nu e o târguială vehementă pentru zestre (Nerăbdătorii), căsătoria e un blestem pentru cel mai slab dintre parteneri (La vreme) sau, alteori, o dezonoare (De pe culme). O boierime scăpătată, dar fudulă vânează alianţe pe care, într-ascuns, le dispreţuieşte (în ciuda coanei Dochia). Laşitatea micului burghez proteguieşte râvna căpătuielii şi resignaţiunea bicisnică împacă iute lucrurile. Se întâlnesc, în proza lui B., două mari categorii de personaje: pe de o parte, abulicii, timoraţii, făpturi asemenea celor din schiţele lui Cehov, pe de alta, firile energice, eficiente, indivizi care nu se
dau în lături să smulgă, prin malversaţiuni, profitul pe care îl adulmecă. Slujbaşul umil, soţia aservită, târgoveţul onest au de a face cu parvenitul, demagogul, vânătorul de zestre. Scriitorul îşi tratează eroii fără complicităţi şi fără maliţii, amuzându-se, chiar dacă nu o prea arată, de grotescul, în preajma absurdului, al unor întâmplări (Nerăbdătorii). Câteva naraţiuni valorifică, într-o manieră sentimentală, melodramatică instantaneul amar (Un om în toată firea). în prozele unde eroii nu simt ce par a fi, posturile ilariante pot să conţină nuanţe de dramatism. Este reversul acelor situaţii în care dramatismul, tratat cu o subtilă ambiguitate, emite reflexele unui comic (verbal sau factual) de umoare sarcastică. în pofida unor subiecte anodine, simţul măsurii şi lapidaritatea contribuie la impresia de esenţial, punctată cu un bun instinct al amănuntului revelator. Adevăratul B. e de căutat îndeosebi în acele scrieri unde, în absenţa oricărei grimase (de înduioşare, de încruntare), precizia observaţiei şi fineţea psihologică profită de răceala istorisirii. Elaborând cu economie de mijloace, pe spaţii mici, autorul se dovedeşte meşter în a-şi grada naraţiunea prin acumulări infinitezimale, până la finalul deseori în răspăr. Pictura de interior pe care o caligrafiază, într-un discurs stilizat, preponderent substantival, înnădeşte, printr-o urzeală de ecouri şi sugestii, o povestire de grad secund. Prin exilarea personajului, obiectele devin „voci" ale naraţiunii, fiecare detaliu întregind
o	compoziţie statică în aparenţă, cutreierată însă de un duh când şăgalnic şi când elegiac (Cât ţine liturghia, Acasă). Paradoxal sau nu, unui autor cu plăcerea confesiunii, cum este B., îi reuşesc de minune asemenea scrieri care, construind un spaţiu al tăcerii, se privează de eul narator.
SCRIERI: Nuvele, Bucureşti, 1903; Vulturii, Bucureşti, 1907; Norocul, Bucureşti, 1907; Ovidiu Şicană, Ploieşti, 1908; Noi şi vechi, Bucureşti, 1909; Nenea, Bucureşti, [1916]; Un dor împlinit, Bucureşti, 1919; Moş Stan, Bucureşti, [1923]; Schiţe şi nuvele, Bucureşti, 1923; Pe drezină şi alte nuvele, Bucureşti, [1924]; Spre Slatina şi alte nuvele, Bucureşti, [1924]; Un om în toată firea, Bucureşti, [1927]; Domnu Dincă, Bucureşti, 1928; Două epoci din literatura română, Bucureşti, 1928; Limba română, Bucureşti, 1930; Opere complete, I-II, Bucureşti, 1939-1940; O scriitoare necunoscută din epoca Unirii Principatelor, Bucureşti, 1940; Proză, Bucureşti, [1942]; Lume de ieri, Bucureşti, [1943]; Schiţe şi nuvele, pref. Zoe Dumitrescu, Bucureşti, 1953; Schiţe şi nuvele, Bucureşti, 1955; Lume de ieri. Nuvele, schiţe, amintiri, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1958; Un om în toată firea, îngr. şi pref. Tiberiu Avramescu, Bucureşti, 1961; Pe drezină. Nuvele, schiţe, amintiri, pref. G. Dimisianu, Bucureşti, 1963; Scrieri alese, îngr. şi pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1966; Un om în toată firea, Iaşi, 1972; Un dor împlinit, Bucureşti, 1974; Pe drezină. Nuvele şi schiţe umoristice, îngr. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1976; Nuvele şi schiţe, îngr. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1985; Un om în toată firea, îngr. şi pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1988. Antologii: Antologia scriitorilor români, Bucureşti, 1931 (în colaborare cu V. V. Haneş). Traduceri: Georges Courteline, Taina familiei. Liniştea casei, Bucureşti, 1924.
Repere bibliografice: Botez, Scrieri, 258-264; Sadoveanu, Cărţi, I, 66-68; Lovinescu, Opere, IV, 132-137, 443-448; Davidescu, Aspecte, 59-63; Constantinescu, Scrieri, 1,197-201; Călinescu, Cronici, 1,95-96,
II,	138-140; Iorga, Ist. lit. cont. (1986), II, 150-151; Călinescu, Ist. lit. (1982), 581-582; Vianu, Opere, IV, 487-488, V, 206, 241-243; Teodor Vârgolici, Doi nuvelişti: Emil Gârleanu, I. A. Bassarabescu, Bucureşti,
401 Dicţionarul general al literaturii române
Batova
1965; Ciopraga, Lit rom., 567-572; Micu, început, 101-103; Piru, Analize, 226-235; Dicţ. scriit. rom., I,206-208; Florin Faifer, Cordonul de argint, pref. Liviu Leonte, Iaşi, 1997,102-111; Lovinescu, Sburătorul, IV,
V,	passim; Dicţ. analitic, III, 170-172.	F.F
BATALI, Aurelia (16.IX.1934, Bazargic), poetă, traducătoare şi editoare. Este fiica unui contabil. A absolvit liceul la Constanţa (1951) şi timp de un an a lucrat ca reporter. A urmat apoi, până în 1957, Facultatea de Filologie din Bucureşti şi a activat ca redactor, mai întâi la „Gazeta literară", apoi la Editura pentru Literatură, în cele din urmă la Editura Eminescu, până la pensionare. A debutat cu versuri în revista liceului, „Flori albastre" (1950), iar prima ei carte, Balade pentru orele de seară, apare în 1969.
în volumele de versuri, B. versifică egal, cu uşoare căderi în discursivitate, fără să provoace nici elogii critice, nici repudieri tranşante. în această întindere de lirism reţinut, care atinge în cele din urmă un nou echilibru rezultat din sublimarea tristeţilor şi a singurătăţii, se găsesc şi insule de vers meşteşugit: „Şi umerii dor, parc-ar trebui să dea-n aripi" (Uneori ziua) sau chiar poeme cu o construcţie savantă (Conversaţie). Ele dau seama despre o poetă livrescă, urmărită uneori de umbra poeziei lui Dimitrie Stelaru, Marin Sorescu sau Emil Botta, căruia, de altfel, i-a îngrijit ediţia Poezii (I-II, 1979), însoţită de un impresionant aparat critic. în ultimii ani, B. s-a dedicat exclusiv traducerilor din literatura contemporană.
SCRIERI: Balade pentru orele de seară, Bucureşti, 1969; Dimineţi, Bucureşti, 1972; Cu un ochi înecat în noapte, un ochi înecat în amiază, Bucureşti, 1976; Versuri, Bucureşti, 1981; Ploaia din memorie, Bucureşti, 1984; Fereastra de brume, Bucureşti, 1986. Ediţii: Emil Botta, Poezii, pref. Valeriu Râpeanu, I-II, Bucureşti, 1979. Traduceri: Victor Sivetidis, Zbor ireversibil, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Florenţa Albu); Patru prozatori americani, Bucureşti, 1989 (în colaborare cu Adina Mavrodin); Vasili Ardamatski, Porţile, Bucureşti, 1989 (în colaborare cu Nina Antonescu); Gaston Leroux, Secretul marelui Loustalot, Bucureşti, 1992; Consiglio Milantoni, Noaptea plopilor. Şi dacă Dumnezeu nu există, Bucureşti, 1993; Emmanuel Robles, Iarba ruinelor, Bucureşti, 1994; Norman Mailer, Strigoiul lui Harlot, Bucureşti, 1995; Libby Purves, Cum să nu fii o mamă perfectă, Bucureşti, 1996; Cele mai frumoase 22 de povestiri. Literatură americană clasică, Piteşti, 2003.
Repere bibliografice: Dumitru Micu, Aurelia Batali, „Baladepentru orele de seară", RL, 1969,11; Const. Ciopraga, Poezie feminină, CRC, 1969,20; Florenţa Albu, Aurelia Batali, „Balade pentru orele de seară", VR, 1969,5; Haralambie Ţugui, „Balade pentru orele de seară", IL, 1969,10; Mihai Minculescu, Aurelia Batali, „Dimineţi", RL, 1972,30; Caraion, Duelul, 13-17; Aureliu Goci, „Dimineţi", CRC, 1973,3; Barbu, O ist, 384-386; Comeliu Popel, Menţiuni critice, CRC, 1977,1; Lit rom. cont, 1,660-661; Petru Vălureanu, Aurelia Batali, „ Versuri", TMS, 1981,16. C.Br.
BATOVA, Dimitrie (pseudonim al lui Dimitrie Popescu; 8.VI.1909, Cuzgun, azi Ion Corvin, j. Constanţa — 27.XI.1942, Călăraşi), poet şi prozator. A urmat clasele primare şi liceul în comuna natală şi la Silistra, unde se va stabili cu familia în
1919.	îşi ia bacalaureatul în 1928, cu multe laude, dar înscris la Facultatea de Litere, e nevoit să abandoneze studiile din cauza
situaţiei materiale precare. Cum îi plăcea să citească, se angajează ca bibliotecar la liceul din Silistra (1926-1932), aici îndeplinind şi funcţia de pedagog. Din 1929, suplineşte catedrele de religie, fizică-chimie şi desen. Preşedinte al organizaţiei locale a Partidului Social Democrat, evoluează spre mişcarea de extremă dreapta, alături de Mihail Stelescu, fapt pentru care scurt timp este şi închis. Prin 1933, se aventura într-un turneu cu o echipă de actori. S-a crezut, în 1936, că B. a murit şi comentarii mişcate au deplâns, în presă, frângerea unui destin poetic promiţător. Era, de fapt, un semn de rea vestire. Concentrat la Călăraşi din 1938, ca sublocotenent în rezervă, va fi trimis pe frontul din Crimeea, în linia întâi. Acolo se îmbolnăveşte, având de suportat câteva internări. La Odesa
i	se pierd mai multe manuscrise. Poate şi acest şoc să-i fi grăbit sfârşitul.
încă elev, în 1927, împreună cu alţi colegi, B. scoate la şapirograf o foiţă literară, „Revista noastră". Peste câţiva ani, va fi redactor la „Cuvântul muncitoresc" (1932). Conduce „Ecoul Silistrei" (1932-1933), împreună cu Paul Florenţiu redactează „Lira dobrogeană" (1933), iar cu D. Găvan, „Talpa ţării" (1933). A mai colaborat la „Dunărea", „Lumina", „Rod nou" (uneori, sub pseudonimul Kamadeva), „Solia", „Nenufar", „Cuget dobrogean", „Festival", „Naţionalul nou", unde a fost şi secretar de redacţie, „Năzuinţa", „Flamura" ş.a. Cu înfăţişarea lui de star de cinema şi cu argumentul unei înzestrări susţinute de lecturi serioase, B. devine, de prin 1934, un fel de idol al tinerilor poeţi grupaţi în jurul revistelor „Festival" şi „Rod nou". Deşi foarte tânăr, e înconjurat de admiratori şi emuli, încât unii încep chiar să vorbească de o „şcoală bato-viană". Ambiţia vădită a lui B. era aceea de a stăpâni un limbaj filosofic. Se vede asta în romanele îeronim (crâmpeie sunt inserate în „Dunărea", 1931, şi în „Ecoul Silistrei", 1932) şi Anteu. în alte proze, personajele, muncite de gânduri, simt pradă unei crize sufleteşti sau de conştiinţă, ce duce fie la triste capitulări, fie la răzvrătirea care e datul unui suflet apostat. Un ifos teoretizant există şi în articolele lui, scrise cu duh încrâncenat şi cârtitor. Polemismul, revers al unor frustrări, imprimă publicisticii o tentă pamfletară. Şi în versurile cu accente sociale, şi în lirica erotică, prezente în volumul Aliquid (1933), B. eminescianizează. Pe alocuri, câte o notă bacoviană. Serenada, romanţa nu formează registrul liric cel mai potrivit pentru acest spirit zbuciumat, captiv al unor stări de anxietate. Elegiacul alternează cu grotescul, litania alunecă în umor negru. Lui B. îi place, evident, să filosofeze. Dar cugetările lui, amare, nu evită ponciful şi viziunile nebuloase, versul nervos fiind răsucit şi frânt, într-o violentă mişcare prozodică, tentată de ritualul abscons. în poeziile de după Aliquid, fizionomia eului liric se modifică. Captând ecouri barbiene, poetul cultivă acum un balcanism cutreierat de vedeniile unui delir oniric, în turnură expresionistă. Dincolo de asemenea înrâuriri şi contiguităţi, B. este, nu încape îndoială, un poet autentic. Lirica lui exprimă armoniile şi dizarmoniile unui „cântec bizar".
SCRIERI: Aliquid, Silistra, 1933.
Batzaria
Dicţionarul general al literaturii române 402
Repere bibliografice: Victor Corcheş, Gavril Voşloban, Lirica dobrogeană, Constanţa, 1984,308-311; Ovidiu Dunăreanu, Victor Corcheş, Corabia de fildeş, Constanţa, 2000,111-113; Faifer, Pluta, 27-30. F. F
BATZARIA, Nicolae (18.111.1874, Kruşovo, Macedonia — 28.1.1952, Bucureşti), prozator şi ziarist. Este fiul lui Constantin Batzaria, agricultor înstărit şi negustor. A urmat primele clase în satul natal, cu un învăţător chemat din România, pentru a merge apoi la liceul românesc din Bitolia. Absolvent din 1891 al liceului, este inclus între cadrele didactice în 1891-1892 şi 1895-1902, între timp având şi alte profesiuni (conductor tehnic, negustor). Continuă studiile la Bucureşti, unde frecventează cursuri la Litere şi Drept. Pentru un timp, va fi profesor şi director la şcoala din localitatea natală, profesor la gimnaziul din Ianina, interpret la Consulatul general rusesc din Salonic (1904), mufetiş (inspector şcolar) al vilaetelor Kosovo şi Salonic. Cu sprijinul partidului Junilor turci, la care aderă din 1907, este numit senator (1908), iar din 1912, ministru al Lucrărilor Publice. Va face parte din delegaţia statului turc la Londra, cu prilejul semnării tratatului de pace din 1913, dar, evoluţia politică devenindu-i nefavorabilă, demisionează în acelaşi an din toate funcţiile, stabilindu-se în România. în ianuarie 1915, B., care se bucura de sprijinul unor importanţi oameni politici, al lui N. Iorga în primul rând, obţine cetăţenia română. Cât durează primul război mondial, se află în Elveţia, probabil într-o misiune de propagandă. în 1922, este ales senator, reprezentând Partidul Poporului, şi până prin 1930, îl va seconda pe N. Iorga în activitatea Ligii Culturale. în 1933, acum membru al Partidului Liberal, devine deputat de Ilfov, iar ceva mai târziu este numit, pentru puţină vreme, prefect al judeţului Timiş-Torontal. Cariera politică a lui B. este însă în scădere. încă din 1920 el se dedicase, în principal, gazetăriei profesioniste, fiind redactor şi conducător a numeroase ziare, reviste, almanahuri şi calendare. Părăsind, la mijlocul anului
1936,	ziarele „Adevărul" şi „Dimineaţa", la care scria din 1921, intră în conducerea unui cotidian tot atât de popular, dar orientat spre dreapta — „Universul". După război, în 1945, este exclus din rândul ziariştilor şi i se interzice să mai publice, între timp fusese radiat şi din Societatea Scriitorilor Români, al cărei membru devenise din iulie 1921. A murit în lagărul de la Ghencea.
Potrivit propriilor mărturisiri, B. ar fi început să publice în gazeta „Adevărul" din Bucureşti, încă de pe când era elev de liceu în Bitolia, prin 1890 sau 1891, sub un pseudonim. între 1901 şi 1902 colaborează la revista „Frăţilia". Este apoi membru în comitetul de redacţie şi, pentru un an, în 1904, director al publicaţiei profesorilor din Bitolia, „Lumina", unde îi apar multe încercări literare, schiţe sau anecdote versificate. Mai scrie la „Sămănătorul" sub pseudonimul N. Macedoneanul, ales de N. Iorga (din 1902), la „Şezătoarea" din Fălticeni şi la săptămânalul „Românul de la Pind", pe care îl tipărea la Bucureşti (1903-1904). „Deşteptarea" (Salonic, 1908) este ultimul periodic editat de B. în afara României. împreună cu Marcu Beza mai tipărise în 1906-1907, la Bucureşti, „Graiu
bun", al cărui director era, folosind tot pseudonimul N. Macedoneanul. Simt cele din urmă publicaţii redactate în aromână şi conduse de el. De acum, colaborează doar sporadic la alte gazete dialectale şi se consacră ziaristicii în limba română, timp de aproape o jumătate de secol, scriind la peste o sută de ziare şi reviste, între care se numără „Familia", „Adevărul", „Viaţa românească", „Lupta", „Adevărul literar şi artistic", „Dimineaţa", „Sburătorul", „Duminica copiilor", „Calendarul revistei «Universul copiilor»", „Universul", „Preocupări literare", „Universul literar". Totodată, este iniţiatorul unor reviste pentru copii, începând cu „Bucuria copiilor", pe care o înfiinţează în 1922 la Craiova. Din 1924, scoate la Bucureşti „Dimineaţa copiilor", al cărei director va fi doisprezece ani, până în iulie 1936; o alcătuia mai mult singur, aşa cum va proceda şi la „Universul copiilor", la care trece, tot ca director, din septembrie 1936, pentru alţi nouă ani. A întrebuinţat pseudonimele Ali-Baba, Ali-Bei, Boemus, Bucureşteanul, Dâmb, Dinu Dumbră-veanu, Dinu Pivniceru, Dorina Grădinaru, Ion Vantea, Maica Lina, Maria Savel, Marcu Ionescu, Marin Opreanu, Moş Nae, N. Macedoneanul, P. A. Triot, Vasile Stănoiu, Vintilă Bratu, Vlad Astronomu şi multe altele. Ziaristul B. abordează fără complexe, în continuarea tradiţiei gazetăreşti autohtone, un întreg repertoriu de subiecte politice, culturale sau literare. Gazetăria sa este una de atitudine partizană, de dezbatere pasionată, cu enunţuri limpezi, cât mai aproape de nivelul de înţelegere al unor cititori puţin pretenţioşi.
Primele scrieri literare ale lui B., anecdote versificate, schiţe, sunt compuse în aromână. în 1901, îşi strânge sub titlul Părâ-vulii (cuvânt care în dialect înseamnă „anecdote") versurile compuse până atunci. Succesul l-a îndreptăţit să-şi reediteze în două rânduri (1904,1923) broşura, amplificând-o. Fiecare text pleacă de la o întâmplare reală, de la un tip caracteristic, ciudat, oricum memorabil, întâlnit în peregrinările prin munţii şi satele Macedoniei sau desprins din tradiţia orală cruşoveană. Culoarea locală, trimiterile la legende şi personaje orientale, chiar mentalitatea dezvăluită sau sensul parabolelor le apropie de povestirile ce îl au ca erou pe Nastratin Hogea şi de atmosfera poveştilor Şeherezadei. Acelaşi halou oarecum exotic se regăseşte în proza (schiţe şi amintiri) din „Sămănătorul" (1902), reluată apoi şi amplificată în câteva culegeri de după
1920.	Sunetul precumpănitor al acesteia este al unei literaturi a dezrădăcinării. B. se lasă adesea purtat de fluxul amintirii, evocând cu nostalgie locul naşterii şi oamenii de acolo. O filosofie a resemnării, de sorginte orientală, şi de asemenea înţelegerea rostului unor împrejurări socotite nu fapte izolate, accidentale, ci o constantă a existenţei aromânilor, constituie fundalul acestor schiţe şi povestiri. Protagoniştii unor nuvele amintesc „scrisorile" lui Ion Ghica: aromânii Coletti şi Karaiskakis, primul, un fel de ministru de Externe, cel de al doilea, omul forte al celebrului răzvrătit Aii Paşa din Ianina (Pentru onoarea ta, Paşel), epopeicul Kir Vasilaki din povestirea omonimă, un Miinchausen balcanic, cei doi leneşi ai satului, Toma şi Dinu, convertiţi aparent, pentru a scăpa de gura lumii, la muncă (Doi angrosişti). Aglomerarea de etnii atât de deosebite, aromâni, albanezi, sârbi, greci, bulgari, turci ş.a., ameste-
403 Dicţionarul general al literaturii române
Batzaria
cui de confesiuni, confruntarea de mentalităţi nu rămân fără ecou într-o proză individualizată de o ambianţă aparte. Toate aceste scrieri cu specific aromânesc au fost publicate, începând cu anul 1902, în gazete şi reviste din Bitolia şi din ţară sau în cărţi precum De la fraţii de departe (1921), Turcoaicele (1921), România văzută de departe (1922), Prima turcoaică (1932). Deşi proza lui B. a fost adesea alăturată de aceea a lui Pierre Loti, similitudinile s-ar putea explica doar prin realităţile asemănătoare de la care pornesc cei doi autori. Astfel, în romanul Sărmana Leila (1922), a cărui eroină este fiica unui demnitar al sultanului Abdul-Hamid, acţiunea, cu inserţii epistolare, se situează într-un Stambul stăpânit de deruta ce caracterizează prăbuşirea imperiului. Având privilegiul de a studia la Roma, unde tatăl ei este ambasador, tânăra turcoaică intră în conflict cu legile şi obiceiurile care stăpânesc societatea turcească. In pofida informaţiei bogate, a construcţiei reuşite de tipuri orientale — sultanul, sfetnicii, imamii şi eunucii răsăriţi parcă dintr-un fantomatic Ev Mediu, cadânele îmbătrânite, timorate, lipsite de speranţă —, cu toată veridicitatea atmosferei de serai şi de harem, cartea suferă în plan literar. O altă categorie de scrieri ale lui B. ţine de memorialistică. în închisorile turceşti şi Din lumea Islamului. Turcia Junilor turci (1922) concentrează „impresii şi amintiri" despre o lume dispărută şi despre o alta ce abia lua fiinţă. După propria-i mărturie, B. povesteşte pur şi simplu, fără să-şi caute cuvintele sau să urmărească efecte de stil. întâmplările relatate au autenticitatea faptului trăit. Prima carte se menţine în zona amănuntului biografic, enumerând cu acurateţe episoade picareşti extrase din experienţa tânărului profesor, călător în munţii Macedoniei sau ai Albaniei. Cea de a doua se constituie într-o tentativă ambiţioasă de prezentare a mişcării Junilor turci. Sunt retrăite peripeţiile unei revoluţii, evenimentele fiind judecate din perspectiva unui participant care minimalizează totuşi ceea ce nu consună cu interesele aromâneşti şi căruia, nu o dată, îi scapă sensul faptelor. între protagonişti se află prietenii săi — tânărul maior Enver, viitorul Kemal Atatlirk, cel care îl convinge să se alăture mişcării; intransigentul Gemal-Paşa; energicul Talaat-Bei; subtilul specialist financiar Djavid-Bei —, conducători mai întâi ai revoluţiei şi apoi ai noii Turcii. Memorabile sunt portretele, care se alcătuiesc treptat, ale acestor oameni, construite din gesturi, atitudini, fapte caracterizante, selectate cu abilitate, dezvăluind personalităţi complexe.
Devenind redactor, apoi director la „Dimineaţa copiilor", B. părăseşte cu timpul alte preocupări. De altfel, din 1922, când la Craiova îi apare culegerea de povestiri Bucuria copiilor, va tipări aproximativ şaptezeci de cărţi adresate vârstelor copilăriei şi adolescenţei, la care se adaugă şi câteva „cărţi de cetire" pentru cursul primar. A scris însă mult, enorm chiar, presat de datoria de a furniza material publicaţiilor pe care le avea în grijă: schiţe, poveşti, nuvele, romane, scenete şi piese de teatru, versuri, articole culturale, note biografice despre autori străini. Traduce şi localizează, totodată, din Jacob şi Wilhelm Grimm, W. Hauff, J. P. Hebel, Cari Ewald, W. Busch, Christoph Schmid, M. Fiechtl, Max Nordau, H. Chr. Andersen, Edmondo de Amicis, John Ruskin, Hugh Lofting, A. A. Milne, Rabindra-
nath Tagore, Omar Sefedin ş.a. A mai prelucrat, din literatura Orientului, O mie şi una de nopţi, Tutiname sau Poveştile Papagalului, basme turceşti, indiene, persane, caucaziene, arabe ş.a. Fără să fie neapărat un inovator, B. a creat o modalitate proprie de a scrie pentru copii şi tineret. Producţia bogată, cvasi-industrială, l-a împins însă spre soluţii tot mai facile, spre autopastişă. Romanele lui, de fapt povestiri de dimensiuni ceva mai mari, schematice, reluând aceeaşi tramă până la uzură, revenind, în decoruri schimbate, la aceleaşi personaje, împărţind oamenii în buni şi răi, moralizează câteodată plictisitor, deşi la vremea apariţiei nu le-a lipsit succesul. Este vorba de peripeţiile unor copii sau adolescenţi aflaţi în situaţii ieşite din comun — luptele din întâiul război mondial (Suflete de viteji), răpiri, naufragii, regăsiri spectaculoase (Sandu şi Sanda, Fetiţa schimbată) —, de călătorii în peisaje exotice (Unchiul meu Adam, Şerban şi Uragan în avion, Mica Robinson) sau de întâmplări din viaţa de toate zilele (Sărmanul Adrian, Copilul nimănui). Câteva scrieri se inspiră din poznele şi isprăvile unor personaje ce îşi vor avea celebritatea lor: Haplea şi Frosa, Lir şi Tibişir, Timofte şi Porumbiţa, Uitucilă. Alte culegeri includ adaptări iscusite ale unor legende din toate zările (Clopotul fermecat, Comoara cu poveşti, Poveşti de aur), povestiri istorice, basme compuse de el sau prelucrate.
SCRIERI: Părăvulii, Bucureşti, 1901; ed. Bucureşti, 1904; ed. Bucureşti, 1923; ed. Syracuse (SUA), 1989; De la fraţii de departe, Oradea, 1921; Nu
Băcilă
Dicţionarul general al literaturii române 404
tot ce zboară se mănâncă, Bucureşti, 1921; Spovedanii de cadâne, Bucureşti, 1921; Turcoaicele, Iaşi, 1921; Sărmana Leila, Bucureşti, 1922; Primul poet, Bucureşti, [1922]; Bucuria copiilor, Craiova, 1922; Din lumea Islamului. Turcia Junilor turci, pref. N. Iorga, Bucureşti, 1922; România văzută de departe, Bucureşti, 1922; Colina îndrăgostiţilor, Bucureşti, 1923; Clopotul fermecat, Bucureşti, 1925; Of şi Ţepeluş, Bucureşti, 1925; Suflete de viteji, Bucureşti, 1925; Haplea, cu desene de Mihai Iordache, Bucureşti, 1926; Minuni din jurul nostru (în colaborare cu Dumitru Stoica şi Petre Puchianu), Craiova, 1927; Comoara cu poveşti, cu ilustraţii de Dragoş, Bucureşti, 1927; în tinereţe sau la bătrâneţe?, Bucureşti, 1927; Haplea la Bucureşti, cu ilustraţii de Mihai Iordache, Bucureşti, 1928; Miţi Miţişor şi Şoşoiu Şoşolici, Bucureşti, 1929; Haplea, Bucureşti, [1930]; Poveşti cu noroc, Bucureşti, 1930; Haplea la şcoală, Bucureşti, 1931; Prima turcoaică, Bucureşti, 1932; Haplea în străinătate, Bucureşti, 1932; Lir şi Tibişir, Bucureşti, 1933; Noile păţanii ale lui Haplea, cu desene de Geo şi Gusty, Bucureşti, 1934; Unchiul meu Adam, cu desene de Gusty, Bucureşti, 1934; Anecdote, pref. Take Papahagi, Bucureşti, 1935; Coana Frosa la Bucureşti, Bucureşti, 1935; Răpirea celor două fetiţe, Bucureşti, 1935; Rilă lepurilă, Bucureşti, 1935; Fior Voinicul, Bucureşti, 1937; în ţara copiilor trântori, Bucureşti, 1938; Păpuşica, cu desene de Pascal, Bucureşti, 1938; Şerban şi Uragan în avion, Bucureşti, 1938; Ştrengărelu, cu desene de Pascal, Bucureşti, 1938; Buchete de poveşti, Bucureşti, 1939; Mica Robinson, Bucureşti, 1939; ed. Sibiu, 1992; Sandu şi Sanda, cu desene de Pascal, Bucureşti, 1939; Uitucilă, Bucureşti, 1939; O mie şi una de nopţi povestite pentru tineret, cu desene de Pascal, Bucureşti, 1940; Rilă-Epurilă aviator, cu desene de Pascal, Bucureşti, 1940; Sărmanul Adrian, Bucureşti, 1940; Buruiana fermecată, Bucureşti, 1940; Copiii cu părul de aur. Scufiţa Roşie în Ţara Zânelor, cu desene de G. Iliescu şi Ioana, Bucureşti, [1941]; Copilul nimănui, cu desene de G. Iliescu, Bucureşti, 1941; Haplea. Păţanii din tinereţe, Bucureşti, 1941; Trandafirul mării şi alte povestiri din „O mie şi una de nopţi" şi de la alte popoare, cu desene de Pascal, Bucureşti, 1941; Mimina, Bucureşti, 1942; Porumbiţa şi Timofte, Bucureşti, 1942; Regina din Insula piticilor, cu desene de Ioana, Bucureşti, 1942; Spiriduşul lui Ionel, Bucureşti, 1942; Tiriplic cel, norocos, Bucureşti, 1942; Cutia cu jucării, Bucureşti, 1943; Coana Frosa. Viaţa şi aventurile ei, cu desene de Pascal, Bucureşti, 1943; Lacrimile mamei, cu desene de Vasile Dobrescu, Bucureşti, 1943; Poveştile papagalului, cu desene de Vasile Dobrescu, Bucureşti, 1943; De toate şi frumoase, Bucureşti, 1944; Fetiţa schimbată, cu desene de Pascal, Bucureşti, 1944; La plimbare-n zi cu soare, Bucureşti, 1944; Poveşti de aur, ed. 2, cu desene de Pascal, Bucureşti, 1944; ed. cu desene de Livia Rusz, Bucureşti, 1968; ed. pref. Gica Iuteş, Bucureşti, 1987; ed. Bucureşti, 1994; Genoveva de Brabant, cu desene de Pascal, Bucureşti, 1945; ed. Sibiu, 1993; Cartea bucuriei, Bucureşti, 1945; Fel de fel de vieţuitoare, Bucureşti, 1945; Jar Voievod şi Fulg Albastru, Bucureşti, 1945; Joc şi veselie, Bucureşti, 1945; Maimuţica, cu desene de Pascal, Bucureşti, 1945; Priveşte şi citeşte, Bucureşti, 1945; Haplea. Păţanii şi năzdrăvănii, Bucureşti, 1970; Haplea. Alte păţanii şi năzdrăvănii, cu desene de Marin Iorda, Bucureşti, 1971; Poveşti din tolba lui Moş Nae, Iaşi, 1993; Aventurile lui Tirtirică, Bucureşti, f.a.; Cartea mea, Bucureşti, f.a.; Comoara cu poveşti alese printre cele mai frumoase de la diferite popoare, Bucureşti, f.a.; Cutia cu jucării, Bucureşti, f.a.; Ina, fetiţa prigonită, Bucureşti, f.a.; Istorioare pentru Puiu, Bucureşti, f.a.; în închisorile turceşti, Brăila, f.a.; Martinică şi Puky, Bucureşti, f.a.; Michi Maus în Ţara viselor, Bucureşti, f.a.; Moara Piticilor, Bucureşti, f.a.; Omul întors din Rai, Bucureşti, f.a.; Pentru copiii noştri, Bucureşti, f.a.; Stan şi Bran, Bucureşti, f.a.; Ştrengăriile lui Gigi, Bucureşti, f.a.; Zâmbiţi, vă rog, Bucureşti, f.a. Traduceri: Rabindranath Tagore, Lumina ochilor, Bucureşti, 1921, Pietrele flămânde, Bucureşti, 1927; John Ruskin, Regele râului de aur, Bucureşti, 1925; H. Chr. Andersen, Evreica şi alte povestiri,
Bucureşti, 1926; Wilhelm Busch, Ca să mai râdem, Bucureşti, 1926, Plici şi Plum, cu desenele autorului, Bucureşti, 1928; Max Nordau, închisoare de flori, Bucureşti, 1926; Halid Zia, Sclava neagră, Bucureşti, 1927; Christoph von Schmid, Inelul pierdut, Bucureşti, 1929, Jertfa Lilianei, Bucureşti, 1930, Copilul crescut în peşteră, Bucureşti, 1943, în căutarea norocului, cu desene de Pascal, Bucureşti, 1943; ed. Sibiu, 1992; Hugh Lofting, Doctorul Mititelu, Bucureşti, 1935; A. I. Manoff, Originea găgăuzilor, Bucureşti, 1940.
Repere bibliografice: Iacint, Două curente, „Macedonia", 1901, 1; Lovinescu, Scrieri, V, 154, VI, 266; Iorga, Ist. lit. cont, II, 81-122; N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, îngr. Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, introd. Valeriu Râpeanu, I, Bucureşti, 1972,1,438,824,832; Crăciun, Confesiuni, 184; Hristu Cândroveanu, N. Batzaria, UVPA, 134-137; Elena-Natalia Ionescu, Relations litteraires roumaines-turques (au XX-eme siecle), RSE, 1988, 1; Dicţ. scriit rom., I, 208-210; Cândroveanu, Aromânii, 77-80.	R.Z.
BĂCILĂ, losif (12.IX.1947, Dalboşeţ, j. Caraş-Severin), poet. Este fiul Floarei Băcilă, funcţionară, şi al lui losif Băcilă, tâmplar. Urmează şcoala generală în localitatea natală, apoi liceul în comuna Bozovici (1961-1965) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara (1968-1972). A debutat cu poezie în revista „Orizont" (1979).
Imaginea-cheie a liricii lui B. este aceea a locului natal, văzut ca spaţiu privilegiat, generator de sentimente şi aserţiuni lirice, textul reflectând puternice afinităţi cu poezia lui Lucian Blaga: „Să ştii că-i frumos / Să te auzi în cuvânt / (veghe adunată într-un dor de-aurori); / în fiecare vers. E ceva din sufletul tău, / din străfulgerele copilăriei / încrustate-n ză-poare". Ochii, „pleoapele zorilor", fluierul, moara, izvorul, pădurea, dar şi tata, bunica, ţarina sunt reperele, figurile care au pondere în structurarea versului lui B. El urmează atât tiparul poeziei populare, cât şi al versului alb, într-o încercare, nu lipsită de farmecul melancoliei împăcate cu trecerea, de a aduce în peisajul liric câteva elemente specifice, de atmosferă şi tonalitate, continuând lirica bănăţeană interbelică, în linia lui Grigore Popiţi şi Constantin Miu-Lerca.
SCRIERI: Lumina cântecului, Timişoara, 1986; Poeme, Reşiţa, 1993; Poeme Sânziene, Reşiţa, 1997; îndestularea cu dor, Reşiţa, 1997; Oglinzi în inima pietrei, Reşiţa, 2002.
Repere bibliografice: Olimpia Berea, Dintre sute de catarge, 0,1985, 26; Constanţa Buzea, Şase ipostaze ale aceluiaşi izvor, AFT, 1985, 8; Octavian Doclin, Poetul în valea miracolelor, „Semenicul", 1997, 1-2; Ionel Bota, Fals tratat despre „întemeierea" melancoliei. Eseu asupra poeziei lui losif Băcilă, Reşiţa, 2002.	O.B.
BĂCIUŢ, Nicolae (10.XII.1956, Chintelnic, j. Bistriţa-Năsăud), poet, traducător şi eseist. Este fiul Măriei (n. Măgheruşan) şi al lui Gheorghe Băciuţ, ţărani. Absolvent al Liceului „Liviu Rebreanu" din Bistriţa, face studii universitare la Facultatea de Filologie (secţia română-engleză) a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (1978-1982). în timpul studiilor universitare este redactor şi apoi secretar responsabil de redacţie la „Echinox", unde şi debutează în 1980. Mai întâi profesor (1982-1983), devine apoi redactor la revista „Vatra" din Târgu
405 Dicţionarul general al literaturii române
Bădăuţă
Mureş, corespondent al Televiziunii Române (din 1991). Este fondator, redactor-şef şi director al mai multor publicaţii, între care şi „Noul Pământ" (SUA), precum şi redactor-şef la Editura Tipomur din Târgu Mureş.
Poetul B., format la şcoala „Echinoxului" clujean, se înscrie pe traseele lirice ale generaţiei sale şi, totodată, într-un plan secund şi mai anevoie sesizabil, într-o linie de continuitate a poeziei transilvănene. în Muzeul de iarnă (1986), volumul de debut, B. cultivă o poezie a sensurilor grave, a esenţelor, o poezie reflexivă privind condiţia omului în lume, impactul acestuia cu o realitate de regulă ostilă. Două din cele trei cicluri ale volumului sunt consacrate, după observaţia lui Nicolae Manolescu, în bună măsură, poeticului, facerii poeziei, a poemelor care, la rândul lor, ca într-o complicată alchimie, îl scriu ele însele pe poet. Pe urmele textualiştilor, încrederea lui B. în puterea întemeietoare, recuperatoare a cuvântului şi în valoarea lui ordonatoare de lumi este majoră; cuvântul nu înseamnă doar un substitut al realului, ci este chiar acest real, anunţând ivirea unor stări-limită, tensionate, insinuarea unor momente de criză existenţială, când poetul se simte trădat de cuvinte. Un metaforism (şi alegorism) discret asigură o anume distincţie discursului liric, un anume inefabil tensiunilor, arătându-1 pe B. ca pe un spirit delicat ce mai crede în mântuirea prin poezie de frigul din om şi din afara lui. Memoria zăpezii (1989) reia câteva dintre temele, motivele şi stările lirice din Muzeul de iarnă, dar adâncind meditaţia şi accentuând prezenţa existenţialului în interiorul textelor. Poetul se abandonează „în voia poemului", care are forţa de a acapara „eul creator". Cu Nostalgii interzise (1991), B. pare a intra într-o nouă vârstă lirică, în care formula poetică din cărţile anterioare se consolidează şi se rafinează în mod evident. Cele două cicluri, Mănuşa de gheaţă şi Nostalgii secrete, dezvăluie un poet ce „îşi contemplă neputinţele şi căderile" cu amară luciditate, într-o lume derutată de angoase şi frică, unde fiinţa şi-a pierdut de mult puritatea originară. Şansa de salvare nu poate veni decât tot dinspre cuvânt şi poezie. Volumul aduce un spor vizibil în rafinarea limbajului poetic, în grija cu care, de cele mai multe ori, e cizelat versul. în Casa cu idoli (1996) revin, pe fondul unui univers poetic limpede conturat, mai vechile motive-obsesii ale frigului, cenuşii, cuvântului, poeziei, memoriei, cum le definea Iulian Boldea, stările situându-se undeva pe traiectul dintre „disperare şi speranţă", dintre „certitudine" şi „nelinişte interogativă". Câteva volume care includ convorbiri sau interviuri, jurnale de călătorie, o carte de publicistică arată alte faţete ale talentului şi personalităţii lui B., intelectual atent la viaţa cetăţii şi la ceea ce se schimbă înlăuntrul fenomenului literar-cultural.
SCRIERI: Muzeul de iarnă, Cluj-Napoca, 1986; Memoria zăpezii, Bucureşti, 1989; Jocuri încrucişate, Târgu Mureş, 1990; Nostalgii interzise, Târgu Mureş, 1991; între lumi. Convorbiri cu N. Steinhardt, Târgu Mureş, 1994; America, partea nevăzută a lunii, Târgu Mureş, 1994; Casa cu idoli, Târgu Mureş, 1996; A doua Americă, Târgu Mureş, 1996; Anotimpul probabil, Târgu Mureş, 1997; Curs şi recurs, Târgu Mureş, 1997; Şi aşa mai departe, Târgu Mureş, 1997; între oglinzi, Târgu Mureş, 1998; Lumină lină, Târgu Mureş, 1999; Babei după Babei, Târgu Mureş, 2000; Manualul de ceară, Târgu Mureş, 2001; Aproape departe, Târgu
Mureş, 2001; Solstiţiu la echinox, Târgu Mureş, 2002; Zona liberă, Târgu Mureş, 2003; Alb pe alb, Târgu Mureş, 2003; Muntele Athos din Muntele Athos, Târgu Mureş, 2003.
Repere bibliografice: Gheorghe Grigurcu, Nicolae Băciuţ, „Muzeul de iarnă", ST, 1986, 9; Nicolae Manolescu, Tineri poeţi, RL, 1986, 48; Nicolae Steinhardt, Două texte poetice, TR, 1986,50; Constanţa Buzea, „Muzeul de iarnă", AFT, 1987,5; Eugen Simion, Poezia „ca o vertebră de aur", RL, 1990, 1; Ioan Milea, Agonia textului, TR, 1990, 15; Petru Scutelnicu, Inteligenţa metaforei, ATN, 1990,4; Ioan Holban, Ardelenii, CRC, 1990, 29; Coşovei, Pornind, 90-94; Cornel Munteanu, Nicolae Băciuţ, „Nostalgii interzise", ST, 1992,3; TraianT. Coşovei, O dioramă a frigului, CNT, 1992,42; Bucur Demetrian, Un poet al zăpezii, R, 1993,5; Iulian Boldea, Vizionarismul abstract, „Cuvântul", 1997,15 februarie; Milea, Sub semnul, 152-154; Lefter, Scriit. rom. '80-90,1,50-52; Adrian Alui Gheorghe, Cărţi de poezie, CL, 2002,1.	I.Ş.
BĂDĂUŢĂ, A.flexandru] (14.VI.1901, Zâmbreasca, j. Teleorman - 18.V.1983, Bucureşti), cronicar literar şi prozator. Fiu al Elenei (n. Popescu) şi al lui Constantin Bădăuţă, ţărani, B. urmează cele dintâi clase în satul natal, liceul la Piteşti, devenind în 1922 student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, absolvită magna cum laude în 1930. Ar fi făcut, în acest răstimp, şi studii la Paris. După un debut cu versuri în „Nufărul" din Alexandria (1919) şi după câteva încercări în proză apărute în revista „Muguri" din Câmpulung (Muscel), în „Foaia tinerimii" şi la „Cugetul românesc", elevul lui Mihail
Bădescu
Dicţionarul general al literaturii române 406
Dragomirescu optează pentru exerciţiul critic, fiind unul dintre cronicarii sârguincioşi şi de bună-credinţă ai deceniului al treilea. Este secretar de redacţie la „Cugetul românesc" (1923-1924), la „Buletinul cultural" (1925-1928), redactor la „Cuvântul literar şi artistic" (1924-1925), colaborator din 1924, iar o vreme secretar de redacţie (1928-1931) la „Gândirea", dar prezent în acelaşi timp în „Viaţa literară" (1926-1932) ş.a. în volumul Note literare (1928) este inclusă o parte din cronicile şi foiletoanele critice publicate în presă. B. devine, în 1928, consilier tehnic la Serviciul propagandei turistice din Ministerul Propagandei. Urcă în ierarhie, ajungând în 1941 secretar general al Departamentului propagandei româneşti. S-a întâmplat ca omul şi vocaţia lui să întâlnească astfel spaţiul cel mai propice de manifestare. Albumul Privelişti româneşti (1932), apărut şi în versiune franceză în acelaşi an, deschide seria unei întinse campanii de valorizare a individualităţii peisajului românesc, activitate pe care au apreciat-o T. Arghezi, L. Rebreanu, Gala Galaction, Ionel Jianu, V. Voiculescu,
VI.	Streinu ş.a. Lui B. îi aparţin nu numai textul, ci şi multe din cele peste două sute de imagini fotografice. A mai alcătuit Ghidul halneo-climateric al României (1932, în română şi în franceză), un album dedicat României (Leipzig, 1933, realizat în colaborare cu Kurt Hielscher), Ghidul Bucureştilor (în colaborare cu AL Cicio Pop, publicat în 1935, iar în versiune franceză în 1936). Editează şi prefaţează albumul Bucureştii în 1869 de Preziosi (1936), colaborează cu Al. Tzigara-Samurcaş, Thor Kielland şi Henrik Grenover la alcătuirea unui album dedicat artei populare româneşti (Oslo, 1936), scoate cu Georges Detaille broşura  travers la Roumanie, cu ilustraţii de Aurel Jiquidi (tipărită la Bruxelles, 1936) . Elaborează împreună cu Al. Cicio Pop şi Valeriu Puşcariu Ghidul României, distins în . 1940 cu Premiul „Năsturel Herescu" al Academiei Române (ghid apărut şi în franceză şi germană), publică albumul La Roumanie au travail, editat şi în româneşte (1940), precum şi alte numeroase pliante şi broşuri. Sub auspicii oficiale, B. mai alcătuieşte albumul Munţii României (1942). Nu numai aici, metafora literară şi deopotrivă metafora fotografică, utilizate ca mijloace de persuasiune turistică şi, mai larg, ca modalitate de cunoaştere geografică şi umană, se apropie într-o măsură de tehnica acelei „geografii trăite", prezentă la Simion Mehedinţi ori la I. Simionescu. Fragmentar, literatura turistică a lui B., drumeţ împătimit el însuşi, apăruse şi în presă („Lumea turistică", „România pitorească", „Curentul", „Preocupări literare" ş.a.). Cu o evidentă percepţie poetică a naturii, modelându-şi impresiile după gesturile largi, retorice ale genului, B. caută mereu un analogon în imaginar al realului şi produce simetrii bogate, ingenioase. Călătoria, ca şi relatarea ei devin astfel „un prilej continuu de freamăt, de oprire, de exclamare". Memorialistică propriu-zisă se află în Icoane argeşene (1944), resuscitare sentimental-anecdotică a copilăriei şi a anilor de şcoală la Piteşti, şi în O carte trăită (1977), întoarcere târzie într-un timp atroce, delimitând primul război mondial. Secvenţe, momente simbolice, chipuri, atmosferă se decupează lent, naratorul împingând amintirile înapoi în timp, până în anii Războiului pentru Independenţă. Epurat din
presă în 1944, B. va avea de suferit ani mulţi de închisoare politică.
într-o primă ipostază, B. se arăta preocupat de actualitatea „încă fumegândă" a Hteraturii. Cronicarul nu se angajează în judecăţi de valoare îndrăzneţe, practică un comentariu moderat, animat de vibraţie şi căldură. între grupările de la „Gândirea" şi de la „Sburătorul", balanţa înclină firesc spre cea dintâi, printr-o afinitate de structură temperamentală şi morală. Criticul nu are îndeobşte apercepţii doctrinare sau de apartenenţă la un grup. El este un lector senin, candid, evident sincer şi atunci când îşi rosteşte admiraţia, şi când îşi dezvăluie rezervele, ba chiar propriile limite de înţelegere. Scrie despre poezie, dar mai ales despre roman, dezvoltând, uneori, idei pertinente asupra evoluţiei genului (Romanul urban românesc, Romanul psihologic românesc ş.a.). Invocând nu o dată disocierile lui Benedetto Croce privitoare la vârstele literaturii, ţine să remarce că lirismul — „o caracteristică permanentă şi strivitor dominantă" la români — ar putea fi o cauză în întârzierea genului romanesc la noi. Pentru B., creaţia e „un proces de asociere, de coerenţă şi sinteză"; opera ţâşneşte dintr-o „apă interioară" şi dă seamă de profunzimea şi tensiunile acesteia, vibraţiile lăuntrice răsfrângându-se în „plastica formală" a scrierii. Câteva foiletoane sunt mai aspre şi sancţionează, bunăoară, fecunditatea comercială şi „mecanica de flaşnetă" a scrisului lui Victor Eftimiu. Insuficienţa aplicaţiei analitice trebuie să fi fost unul dintre motivele care l-au făcut pe B. să renunţe la practicarea criticii literare.
SCRIERI: Beethoven, Bucureşti, 1927; Note literare, Bucureşti, 1928; Privelişti româneşti, Bucureşti, 1932; Argeş, Craiova, 1935; România la lucru, Bucureşti, 1940; Munţii României, Craiova, 1942; Icoane argeşene, Sibiu, 1944; O carte trăită, pref. George Muntean, Bucureşti, 1977; Privelişti româneşti, pref. Şerban Cioculescu, postfaţă Mircea Dumitrescu, Bucureşti, 1983.
Repere bibliografice: Călinescu, Cronici, I, 253, II, 117-188; Sadoveanu, Opere, XIV, 389-392; Streinu, Pagini, V, 238-241; Micu, „Gândirea", 970-971; George Muntean, Alexandru Bădăuţă, RL, 1983,21; Dicţ. scriit. rom., 1,210-211.	G.D.
BĂDESCU, Horia (24.11 .1943, Arefu, j. Argeş), poet, prozator, eseist şi traducător. Este fiul Elenei (n. Petcu) şi al lui Gheorghe Bădescu, învăţători, B. frecventează şcoala primară şi gimnaziul în localitatea natală, iar în 1957 devine elev al Liceului „Vlaicu Vodă" din Curtea de Argeş. Bacalaureat în 1961, urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, finalizate în 1968. Lucrează ca redactor la Studioul teritorial de radio Cluj, fiind şef al secţiei culturale (1968-1971), apoi redactor-şef al secţiei de tineret, până la desfiinţarea studioului de către autorităţile comuniste (1985). în 1987, este numit director al Teatrului Naţional din Cluj. Devine director al Radioteleviziunii din Cluj începând din 22 decembrie 1989, apoi, din 1994, lucrează în diplomaţie, funcţionând ca director adjunct (1994-1996) şi director (1997-1998) al Centrului Cultural Român de la Paris, ulterior ca diplomat în cadrul Direcţiei Culturale a Ministerului de
407 Dicţionarul general al literaturii romane
Bădescu
Externe. Este doctor în litere, din 1997, cu teza Poezie şi sacru. Membru fondator (1990) şi vicepreşedinte (1990-1992), va fi preşedinte (1992-1994) al Societăţii culturale „Lucian Blaga". Debutează în presă, cu versuri, la revista „Tribuna" (1964). Membru fondator al cenaclului literar studenţesc „Echinox" (1967), este profund legat de gruparea revistei cu acelaşi nume. Debutează editorial, în 1971, cu volumul de poeme Marile Eleusii. Colaborează cu versuri, publicistică, proză, eseuri şi traduceri, îndeosebi din literatura franceză, la „Tribuna", „Steaua", „Echinox", „Apostrof", „România literară", „Luceafărul", „Viaţa românească", „Suplimentul literar-artis-tic al «Scânteii tineretului»", „Convorbiri literare", „Cronica", „Familia", „Vatra", „Poesis" (Satu Mare), „Ramuri", „Literatorul", „Caiete critice", „Ateneu", „Argeş", „Transilvania", „Unu" (Oradea) ş.a. Cicluri din versurile sale au apărut, traduse în liţnbile franceză, maghiară, sârbă, macedoneană, rusă, germană, engleză, în reviste şi în antologii tipărite în ţară şi în străinătate. După 1990, cele mai numeroase tălmăciri din poezia sa apar în limba franceză (în Belgia şi în Franţa). B. se afirmă şi ca eseist, colaborând la publicaţii ca „Phreatique" (Paris), „Poesie-Rencontre" (Lyon), „L'Estracelle" (Pas-de-Calais), „Le Journal des poetes" (Bruxelles), „Memoire du XXIe siecle" ş.a. sau conferenţiind îndeosebi la Bienala internaţională de poezie de la Liege (1990, 1992, 1994, 1996) şi la Colocviile Internaţionale Blaga (Paris, 1995, 1996 şi 1997), pe care le-a iniţiat, textele fiind publicate în documentele fiecărei manifestări. De asemenea, scriitorul activează (din 1993) ca membru în Consiliul de Administraţie al asociaţiei Maison Internationale de la Poesie (Bruxelles), membru al Comitetului Ştiinţific al Institutului Internaţional pentru Poezie şi Operă al UNESCO (Verona, Italia), membru al Centrului Internaţional de Studii şi Cercetări Transdisciplinare (Paris), membru al comitetului de redacţie al revistei „Memoire du XXIe siecle" (Franţa) şi preşedinte de onoare al revistei „Europoesie" (Paris). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Scriitorilor din Franţa.
B. este un scriitor care se exprimă dezinvolt şi substanţial în (aproape) toate registrele literarului. Dominant în scrisul său, încă de la debut, rămâne însă modul liric. Iar dacă din bibliografia sa lipsesc speciile dramaticului, absenţa este doar formală. Categoria dramaticului, divers implicată în structura compartimentelor liric şi epic ale operei, este, în acelaşi timp, o temă de meditaţie pentru eseist. Debutul editorial se prodtice în acelaşi an (1971) cu al poeţilor Adrian Popescu şi Ion Mircea, din prima echipă de redactori (şi poeţi) echinoxişti. Cartea Marile Eleusii apare cu recomandarea criticului Ion Negoiţescu, în a cărui opinie B. este „un neoromantic", cu o „sensibilitate molcomă, turnată în blânde rigori prozodice", orientată către „marea tematică spre a o reduce la subiectivitate". Lectura critică recunoaşte în autorul Marilor Eleusii o „voce", un timbru poetic personal, original şi inconfundabil. Volumul fixează liniile esenţiale de dezvoltare ale poeziei lui B., într-un mod aproape programatic: dacă primul ciclu, Zăpezile, figurează o deschidere a orizontului liric spre cosmic, De taină, cel de-al doilea ciclu, este orientat către intimitate, iar
ciclul final, Marile Eleusii, indică o vocaţie specială pentru poezia cu formă fixă (ilustrată aici prin sonet). Culegerile ulterioare (Nevăzutele Urse, 1975, Cântece de viscol, 1976, Anonimus, 1977, Ascunsa trudă, 1979) confirmă că B. a intuit de la început o formulă poetică proprie, relevantă, căreia îi rămâne fidel, întrucât este productivă sub toate aspectele. Dar dacă, tematic, se cristalizează trei mari obsesii (timpul, erosul şi cosmosul), surprinzătoare şi impresionante sunt dexteritatea prozodică, diversitatea şi virtuozitatea „spunerii", a rostirii. Poetul străbate, ca pe nişte adevărate căi obligatorii, formele „canonice", tutelare ale poeziei. Cu fiecare poem se reia un ritual, ca o nouă tentativă de acces într-un spaţiu/ timp magic, unificând gama atitudinilor lirice sub semnul unei gestici simbolice. Versul rămâne, esenţial, rostire, adică discurs adresat unui interlocutor tăcut. De aici preferinţa poetului pentru cântec, baladă, psalm, „lied", „silogism", toate purtând, cu accente şi intensităţi diferite, un frison metafizic, prezent de la primul poem al cărţii de debut, până la Ziua cenuşii (2000): „dinspre îngheţ te bântuie un vânt,/ fantastici nori ţi se-nvârtesc în creier,/pe osii strâmbe şi pe roţi dinţate/ auzi cum opinteşte cineva/ şi nu e timp, o, nu e timp/ pentru adaosuri ori pentru schimb./ Apoi prin ceţuri înspre partea mării/doar fâlfâirea pruncilor stelari/în nesfârşit de aşternuturi albe./Asemenea doar alb în neîntors/sau în întoarcerea deplină/şi/ca între două semne urma mea"(Zăpezile). Pentru B., „sentimentul de comuniune cu cosmicul" (Eugen Simion) este, simultan, unul al neliniştii ontologice. Poetul are timpuriu viziunea declinului universal, a căderii inevitabile, a trecerii: „Ne-apasă vremea, ne-ncovoaie
Bădescu
Dicţionarul general al literaturii române 408
timpul,/ne dă prin oase iarba încolţind;/precum mistreţii bălţilor pe grind,/ simţim mişcând în sânge anotimpul./ Dă-n toamnă lumea, se zbârceşte clipa,/curg pieile luminii pe pământ,/în părul rar al cerului, pe rând,/mătreaţa stelelor se înfiripă./încet se şubrezeşte schelăria./ Marele Cariu roade dedesubt/şi cu făina unsă ne-ntrerupt/îşi ghiftuieşte moartea brutăria/adulmecând veciilor reversul./ Ne micşorăm sau creşte Universul?" Toate volumele, chiar cele în care „recursul" la forme canonice este programatic (Anonimus, Lieduri, 1992, premiate de Asociaţia Scriitorilor din Cluj-Napoca, Ronsete, 1995), reiau simfonic temele fundamentale (iubirea, moartea, timpul) într-o orchestraţie ceremonială. Poemele pot fi citite ca nişte „cântece împotriva morţii", din ce în ce mai laconice şi mai reflexive. Din înscenări fastuoase, cum erau baladele (Starea bizantina, 1983), ele se restrâng la dimensiunea, directeţea şi dramatismul unui crochiu expresionist sau a unui haiku, fără a pierde, însă, ritualitatea rostirii: „Spală-mă de cuvintele toate,/ce mai rămâne/e pasul în moarte!" (Arhetipală) sau: „Ciori/pe un stârv îngheţat;/ materia/oarbă de singurătate/hulpav devorându-se" (Ciori). în întregul ei, poezia lui B. se vădeşte drept „poezie a fiinţei şi a rostirii" (Eugen Simion), proiectând cosmic derizoriul fiinţei umane, drama existenţială. Ea devine tot mai mult lamentaţie solemnă şi rugă imperativă.
Ca eseist, B. citeşte poezia Magdei Isanos ca pe „un drum spre Eleusis" (Magda Isanos. Drumul spre Eleusis, 1975), adică „un drum către împărăţia miraculoaselor forţe germinative eterne. Un punct în care gândul produce stupoare şi îndoială înainte de a se face lumină şi înţelepciune." Aici este de înţeles şi un pro domo, o asumare a ipostazei „eleusine" a poetului. în eseul Meşterul Manole sau imanenţa tragicului (1986), autorul, aprofundează meditaţia. El insistă asupra ideii că „creatorul a fost privit ca o fiinţă ce iese din sfera umanului, având legături intime cu teritoriile şi cu puterile sacrului." Viziunea critică este congeneră aceleia care-i structurează poezia. Semnificativă prin îndrăzneală şi acurateţea demonstraţiei este perspectiva asupra baladei Meşterul Manole: „o tragedie în esenţialitatea sa simbolică şi artistică, în spiritul său, în trama sa, în personajele sale, în alcătuirea articulaţiilor sale". Cele două romane, Joia patimilor (1981) şi Zborul găştei sălbatice (1989), completează fericit profilul plurivalent al operei lui B.
SCRIERI: Marile Eleusii, Cluj, 1971; Magda Isanos. Drumul spre Eleusis, Bucureşti, 1975; Nevăzutele Urse, Cluj-Napoca, 1975; Cântece de viscol, Bucureşti, 1976; Anonimus, postfaţă Petru Poantă, Cluj-Napoca, 1977; Ascunsa trudă, Bucureşti, 1979; Grigore Alexandrescu. Parada măştilor, Bucureşti, 1981; Joia patimilor, Bucureşti, 1981; Recurs la singurătate, Bucureşti, 1982; Starea bizantină, Cluj-Napoca, 1983; Apărarea lui Socrate, Bucureşti, 1985; Meşterul Manole sau Imanenţa tragicului, Bucureşti, 1986; Anotimpurile, pref. Liviu Petrescu, Cluj-Napoca, 1987; Zborul gâştei sălbatice, Bucureşti, 1989; ed. (Le Voi de Voie sauvage), tr. Gerard Bayo, Paris, 2000; Ferestre, Bucureşti, 1990; Furcile caudine, Bucureşti, 1991; Lieduri, pref. Liviu Petrescu, Cluj-Napoca, 1992; Ante portas, Bruxelles, 1992; Le Visage du temps, Troyes, 1993; Fierul spinilor, Cluj-Napoca, 1995; Ronsete, cu ilustraţii de Călin Stegerean, Cluj-Napoca, 1995; Ieşirea din Europa, Bucureşti, 1996; A doua venire -Le Deuxieme retour, ed. bilingvă, tr. Paola Bentz-Fauci, Oradea, 1996;
Portrait apocryphe - Portret apocrif, ed. bilingvă, tr. Nicola Bentz-Fauci şi Mihai Zaharia, Bucureşti-Montreal, 1998; Les Sylogisme du chemin, Amay-Bruxelles, 1999; La Mmoire de Vetre. La Poesie et le sacre, Monaco, 2000; Ziua cenuşii, Bucureşti, 2000. Traduceri: Henri Comelus, îmblânzitorul de himere, postfaţa trad., Cluj-Napoca, 1991; Marc Quaghebeur, Tăceri şi semne, Cluj-Napoca, 1992; Etienne de Sadeleer, Vulnerat omnes ultima necat, Cluj-Napoca, 1993; Dominique Daguet, La proba cuvintelor. îmblânzirea misterului, pref. trad., Cluj-Napoca, 1993; Gerard Bayo, Exod-Exode, Bucureşti, 1997; Huguette de Broqueville, Strania voluptate a matematicii literare, Bucureşti, 1998; Francis Coffinet, Marche sur le continent en veille - Călătorie pe continentul veghind, ed. bilingvă, pref. Slah Stetie, Troyes, 1998.
Repere bibliografice: Ion Pop, Horia Bădescu, „Marile Eleusii", ST, 1971, 8; Poantă, Modalităţi, 133-134; Cristea, Un an, 267-269; Piru, Poezia, II, 494-497; Nicolae Manolescu, La al doilea volum, RL, 1975,8; Felea, Aspecte, I, 140-144, II, 213-219; Iorgulescu, Scriitori, 33-35; Poantă, Radiografii, 1,261-267, II, 77-79, 163-165; Regman, Explorări, 10-12,233-235; Alboiu, Un poet, 175-176; Lit. rom. cont., 1,737; Moraru, Semnele, 137-143; Dana Dumitriu, „Lumea mă crede vesel", RL, 1982,11; Tartler, Melopoetica, 57-60; Costin Tuchilă, în natură, LCF, 1985, 24; Taşcu, Poezia, 55-69; Grigurcu, Existenţa, 401-405; Mihai Zamfir, Eroismul poeziei, VR, 1986,7; Mircea Muthu, Manole, tragicul, TR, 1987, 23; Cistelecan, Poezie, 199-205; Rotaru, O ist., III, 508-509; Al. Th. Ionescu, Şi totuşi, poetul, VTRA, 1989,10; Simion, Scriitori, IV, 393-403; Ioan Adam, Memorie şi fiinţare, RL, 1989,19; Ioan Holban, Lumea, povestea, CRC, 1989,25; Liviu Petrescu, O literatură a rezistenţei, ATN, 1990, 6; Ioan Holban, Ciocârlia şi hultanul, CRC, 1990, 34; Papahagi, Cumpănă, 229-240; Vodă-Căpuşan, Accente, 174-176; Diana Adamek, Ultima vânătoare, TR, 1991,4; Cornel Moraru, Apocrifele lui Horia Bădescu, VTRA, 1992,4; Cornel Moraru, Un liric în transformare, VTRA, 1993, 6; Adrian Popescu, Horia Bădescu, ECH, 1994, 1-3; Poantă, Scriitori, 74-81; Al. Pintescu, Jocul dragostei şi al hazardului, Bucureşti, 1994, 68-73; Ioan Holban, Salonul refuzaţilor, Iaşi, 1995, 191-193; Ulici, Lit. rom., 1,127-130; Dicţ. scriit. rom. 1,211-213; Simuţ, Critica, 134-137; Micu, Scurtă ist, II, 353-354; Mircea A. Diaconu, Devitalizare şi livresc, CL, 1997,7; Petrescu, Studii transilvane, 186-193; Ioana Bot, Trădarea cuvintelor, Bucureşti, 1997,137-142; Ioan Adam, Inelele lui Saturn, Bucureşti, 1998, 323-348; Liviu Grăsoiu, Efigia poetului, VR, 2001, 7-8; Poantă, Dicţ. poeţi, 23-27; Petraş, Panorama, 119-121; Adrian Pintescu, Horia Bădescu sau Sentimentul capodoperei, „Poezia", 2002,1; Ioan Holban, lin înger răstignit pe gură, CL, 2002,4; Ioana Bot, în apărarea poeziei, CNT, 2003,3; Ioan Adam, Cum răsuna tomnaticul Eheu, ALA, 2003,655; Dicţ. analitic, IV, 53-56.	C.	H.
BĂDESCU, Ioan Scipione (15.V.1847, Răştolţ, j. Sălaj -4.IX.1904, Botoşani), ziarist, poet şi culegător de folclor. Era al doisprezecelea copil al protopopului Ion Bădescu. A urmat liceul românesc din Beiuş, pe care l-a terminat în 1867. A încercat apoi să studieze la Universitatea din Pesta; probabil din motive politice, pleacă la Bucureşti, iar de aici, la Iaşi, unde urmează şi termină cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie. Devenit membru al Junimii încă din studenţie, semnează în „Convorbiri literare", este redactor la „Curierul de Iaşi" şi întemeiază, alături de T. Codrescu la început, un ziar propriu — „Noul curier român" (1871-1873), la care a colaborat şi Ion Creangă. în 1874, în urma unui scandal politic, este nevoit să plece la Viena. Un timp, a fost redactor la ziarele bucureştene „Românul", „Pressa", „Trompeta Carpaţilor", iar mai târziu, la
409 Dicţionarul general al literaturii române
„Timpul", alături de M. Eminescu, I. L. Caragiale şi I. Slavici, şi la „Ţara de Sus". între 1881 şi 1884, a fost revizor şcolar în judeţele Neamţ, Suceava, Botoşani şi Dorohoi. Scurt timp director al Şcolii Normale din Galaţi, revine în Botoşani, unde, stabilit definitiv din 1886, redactează ziarul „Curierul român" (1886-1904).
Preocupările politice ale lui B. au început încă de pe băncile liceului. Volumul de debut, Poezii (1868), însumează versuri scrise pe parcursul a patru ani. Aflat sub influenţa lui D. Bolintineanu, el a preluat numai elementele manieriste, pe care le-a degradat, inventând cuvinte, abuzând de barbarisme, de neologisme greşit folosite şi de diminutive. Cartea include şi câteva poezii populare. A publicat versuri în „Curierul român", cele mai multe de dragoste, superioare primelor încercări, dar scrise pe un ton minor, prea îndatorat lui Eminescu. A tradus din Petofi (Nebunul), J. Eotvos (Bard şi rege) şi din Hugo (Cânturile mele). încă din 1864, B. începuse să culeagă poezii populare şi a continuat această activitate, sistematic, în vara anului 1869, când, în calitate de membru al Societăţii „Orientul", a primit însărcinarea de a culege, împreună cu Miron Pompiliu şi N. Droc-Barcianu, folclor ardelenesc. Primele texte le-a publicat în „Foaia Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina", apoi în „Convorbiri literare", „Noul Curier român", „Trompeta Carpaţilor", „Globul" şi, în sfârşit, „Curierul român". Procedând aidoma lui Miron Pompiliu, B. nu modifică textul, dar nici nu dă indicaţii asupra provenienţei lui, decât cu totul sumar (cele mai multe sunt culese din Maramureş). Majoritatea textelor sunt doine (unele
Bădescu
de cătănie); există şi câteva balade cu caracter familial. Apreciate în mod deosebit şi de Al. Macedonski, poeziile populare culese de B. au contribuit la valorificarea folclorului dintr-o regiune mai puţin cercetată până atunci, făcând cunoscute câteva doine de o frumuseţe deosebită.
O întinsă activitate a desfăşurat B. în calitate de ziarist. încă elev, el colaborase la cele mai importante publicaţii ardeleneşti, precum „Albina", „Concordia", „Familia". A publicat articole şi în presa maghiară, semnate cu pseudonimul I. Bâgyai. în ziarul propriu, „Noul curier român", a semnat, uneori cu pseudonimul Reştolţanu, numeroase articole, foiletoane şi reportaje. Timp de peste optsprezece ani, a fost director şi proprietar al ziarului „Curierul român", din care a reuşit să facă, mai ales în ultimii ani de apariţie, o bună gazetă de provincie.
SCRIERI: Poezii, I, Pesta, 1868; Coroana României, Bucureşti, 1881.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 209-211; Eugeniu Potoran, Poeţii Bihorului, Oradea, 1934, 75-76; Vasile Vartolomei, Mărturii culturale bihorene, Cluj, 1944,161-172; Nicolae V. Bălan, Un prieten al lui Eminescu: Scipione Bădescu, LL, IX, 1965; Dicţ. lit. 1900, 85-86; Dicţ. scriit. rom., I, 213-214; Ioan Porumb; îoniţă Scipione Bădescu, TR, 1996,30.	D.M.
BĂDESCU, Irina (4.XI.1938, Cluj), istoric literar şi traducătoare. Este fiica Irinei şi a lui Radu Bădescu. B. a absolvit Facultatea de Filologie la Universitatea din Bucureşti (în 1961). Predă până în 1964 la Institutul Pedagogic din Bucureşti, după care devine asistent şi urcă până la gradul de profesor la Facultatea de Limbi Străine, secţia franceză, a Universităţii din Bucureşti.
B. reprezintă un caz tipic de vocaţie pedagogică universitară care cenzurează fatalmente energia scriitoricească, punând mereu cu urgenţă în prim-plan misia social-f ormativă. Şi-a luat doctoratul cu o teză despre receptarea lui J.-J. Rousseau în Franţa (1750-1800), din care a tipărit un prim volum în 1999 (L'Oeuvre, le texte et ses ailleurs), unde receptarea lui Rousseau ca ideolog, pedagog, personaj literar, subiect de anecdotică ş.a.m.d. slujeşte deopotrivă istoriei literare, sociologiei şi evoluţiei comparative a mentalităţilor. A redactat cursuri universitare (Literatura secolului al XVIII-lea), a tradus în română din Barbey d'Aurevilly (Diabolicele), Gerard de Nerval (Aurelia), Eugen Ionescu (Jurnal în fărâme) ş.a., dar şi în franceză, din V. Voiculescu (Povestiri).
SCRIERI: La Litterature frangaise dans Vespace culturel roumain (în colaborare), Bucureşti, 1984; Creation et devenir dans la litterature frangaise du XX'e siecle (în colaborare), Bucureşti, 1989; L'Oeuvre, le texte et ses ailleurs, Bucureşti, 1999. Traduceri: Barbey d'Aurevilly, Diabolicele, Bucureşti, 1975; V. Voiculescu, Recits, postfaţa trad., Bucureşti, 1983; Eugen Ionescu, Jurnal în fărâme, Bucureşti, 1992; Michel Toumier, Meteorii, Bucureşti, 1997; Gilbert Durând, Figuri mitice şi chipuri ale operei, Bucureşti, 1998; Catherine Durandin, Trădarea, Bucureşti, 1999; Helene Sixous, înlăuntru, Bucureşti, 1999; Frangoise Bonardel, Filosofia alchimiei, Iaşi, 2000.
Bădescu
Dicţionarul general al literaturii române 410
Repere bibliografice: Andreea Deciu, Texte vechi, idei noi, RL, 1998,25.	D.C.M.
BĂDESCU, Lucian (1914-1979, Paris), istoric literar. A absolvit Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti şi, după studiile universitare, a fost profesor de limba franceză la Râmnicu Vâlcea. Plecat din ţară în 1939, s-a stabilit în Franţa şi a fost cercetător la Centre de la Recherche Scientifique din Paris, unde şi-a susţinut teza de doctorat, La Generation poetique de 1860. La jeunesse de deux rives. Milieux d'avant-garde et mouvements litte-raires. Les oeuvres et les hommes, pe care o tipăreşte în 1971. A publicat sub numele Luc Badesco. Studiul, care se citeşte ca un roman, are meritul de a reabilita poeţi francezi cu desăvârşire uitaţi, criticul nefiind împins de o opţiune personală, ci de convingerea că o operă literară, ca şi autorul ei, e mai întâi o existenţă, înainte de a deveni o valoare. B. îşi propune să scrie romanul unei generaţii intermediare, ale cărei eforturi, chiar dacă nu explică geniul lui Mallarme, Verlaine şi Rimbaud, permit identificarea semnelor care îl anunţă. Meritul său este acela de a aduce la lumină lucruri pe nedrept uitate, precum şi de a stabili legături subtile, greu de pătruns, între lumea anilor 1860 şi marea literatură franceză. Prea discursivă totuşi, lucrarea lui B. e interesantă fragmentar, mai ales în ceea ce priveşte capitolele consacrate tinerilor din jurul lui Catulle Mendes, fondator al „Revistei fantaziste". Stâlp viu al Bibliotecii Naţionale din Paris, B. a descoperit, tot răsfoind publicaţii obscure, un text necunoscut al lui Baudelaire, motiv pentru care profesorul Antoine Adam îl citează în cursurile lui de la Sorbona.
SCRIERI: La Generation poetique de 1860. La jeunesse de deux rives. Milieux d'avant-garde et mouvements litteraires. Les oeuvres et les hommes, Paris, 1971. Traduceri: Mircea Eliade, Fragments d'unjoumal, Paris, 1973.
Repere bibliografice: Ierunca, Româneşte, 224-226; Ierunca, Subiect, 47-52; Lovinescu, La apa Vavilonului, I, Bucureşti, 1999,112-114, II, 8, 49,217-218; Virgil Ierunca, Trecut-au anii..., Bucureşti, 2000,82,85,102, 104,135,437-439; Mira Feticu, Lucian Bădescu şi tristeţea de a dezgropa necunoscuţi, JL, 2000,15-18; Manolescu, Enciclopedia, 74-75.	Mr.F.
BĂDILIŢĂ, Cristian (27.111.1968, Săveni), eseist, traducător şi poet. După absolvirea Liceului „A. T. Laurian" din Botoşani, urmează Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine (1987-1989) şi Facultatea de Limbi Clasice (1989-1993) la Universitatea din Bucureşti şi studii teologice la Seminarul Conciliar din Madrid (1991-1992). în 1994 şi 1995, este asistent de limba şi literatura greacă la Universitatea din Timişoara; în 1995 şi 1996, pregăteşte un doctorat la Universitatea Paris IV-Sorbona (Le Moine et la mort. Enquete sur les recits du mort dans le mona-chisme egyptien). între 1996 şi 2001, tot la Sorbona, lucrează la o teză de doctorat cu subiectul Les Metamorphoses de l'Antichrist chez les Peres de VEglise (II-V-e siecles), susţinută cu menţiunea „tres honorable". A publicat numeroase volume — eseuri, jurnal, ediţii, traduceri, cărţi de interviuri ş.a. — şi a participat la o serie de colocvii în ţară şi străinătate.
După „inerentele" încercări poetice, autocalificate drept „din ce în ce mai goale, mai raţionale, mai cuminţi", B. irumpe, cu volumul Nodul gordian (1996, ediţie „renegată" ulterior), în teologie, înspre isihasm, istoria religiilor, filosofia religiei şi comparatistică în domeniu, fiind — alături de Toader Paleologu, Adrian Papahagi ş.a. — unul dintre promotorii noii spiritualităţi creştine în spaţiul românesc. „Mă interesează să prind structura acelei filosofii ortodoxe pe care am intuit-o la un moment dat în cursurile lui Nae Ionescu. Din păcate, noi n-am făcut altceva, în teologie, decât să-i maimuţărim fie pe nemţi, fie pe franţuji, fie pe ruşi (cu câteva serioase excepţii)." E aici ironie puţin acidă, umor tandru şi ceva (falsă) auto-persiflare, dar şi un adevăr care sare în ochi — balansul între contrarii: socializare sau recluziune, trăire pură sau productivitate editorială, erudiţie sau angajare religioasă şi chiar politică, dăruire creştină, răceala bibliotecii sau cinism necruţător, patriotism ardent sau cioranizare vituperantă? De ce moralitatea îi ocoleşte pe români? Cum de s-au adunat atâtea complexe, uri, meschinării în sufletul neamului ăstuia nefericit? Este limpede în toate aserţiunile şi interogaţiile lui B. spume-gaţia .cioraniană, exasperată de România din prea înfocată pasiune pentru ea, după cum e limpede oscilaţia autorului, aşa-zicând, între Cruce şi Sabie: „Mi-a dispărut orice pasiune pentru România. Mă gândesc la ea cu acea duioşie mucalită cu care mă gândesc uneori la iubitele din şcoala generală. Dar numai o ţară netrebnică, bolnavă, degenerată poate fi iubită cu pasiune" (Tentaţia mizantropiei, 2000). Din asidua frecventare a ideii creştine ruse, paralel cu venerarea profund simpatetică a ceea ce Emil Cioran numea „la pensee reactionnaire", câştigă profunzimea reflecţiei, dar pierde simţul proporţiilor şi nuanţelor; câştigă partea sobră, conservatoare, antifrivolă şi profund constructivă a persoanei culturale, dar pierde omul raţional, tolerant, absolutist numai în relativizare; câştigă statura morală şi vigoarea „militară" a etosului individual, însă natura socială a eului se alterează în ritm susţinut, apucând-o tot mai încruntat pe calea unui anumit fundamentalism. în orice caz, cultul construcţiei nu poate face decât bine în perimetrul unei generaţii prea puţin interesate de temeinicie şi de necesitatea naturii catalitice a omului de cultură. Pe de altă parte, B. este şi un interlocutor foarte activ şi eficient în planul discuţiilor de idei. întâlnirea cu sacrul, carte de interviuri cu şi despre Mircea Eliade, alcătuită împreună cu Paul Barbăneagră (1996), ca şi dialogurile cu Theodor Cazaban din Captiv în lumea liberă (2002) conţin foarte multe idei incitante, valabile în perspectiva reevaluării perioadei interbelice, dar şi de o actualitate de netăgăduit. Abordarea lui Mircea Eliade, ca şi a problematicii sacrului în lume şi la români în genere, alături de conservatismul din convorbirile cu Teodor Cazaban, circumscriu istoria dilemelor naţionale în context european, în dialog cu puseurile americanofobe din acelaşi spaţiu al Europei, cu dialectica alogenie-autohtonism, catolicism-ortodoxie, ca şi cu relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română şi laicatul „intelighenţiei" ş.a.m.d. Se poate spune că, prin B. şi confraţii săi, dialogul subteran al generaţiei „Criterion" cu generaţia '90 este menit unor rezultate din ce în ce mai surprinzătoare.
411 Dicţionarul general al literaturii române
Băieşu
SCRIERI: Nodul gordian, Bucureşti, 1996; ed. Bucureşti, 2002; Sacru şi melancolie, Timişoara, 1996; Cartea micilor erezii, Satu Mare, 1999; Tentaţia mizantropiei, Iaşi, 2000; Regele cu o harfa în mâini, Bucureşti, 2000. Antologii şi ediţii: întâlnirea cu sacrul Şapte interviuri cu şi despre Mircea Eliade, Botoşani, 1996; ed. 2, Cluj-Napoca, 2001; Socrate-omul, Bucureşti, 1996; Miturile lui Platon, introd. edit., Bucureşti, 1996; Eliadiana, Iaşi, 1997; Captiv în lumea liberă. Theodor Cazaban în dialog cu Cristian Bădiliţă, postfaţă Alexandru Paleologu, Cluj-Napoca, 2002; Pe viu despre părinţii Bisericii, Bucureşti, 2003. Traduceri: Origen, Comentariu la Evanghelia după Ioan, cartea I, Iaşi, 1995; Bossuet, Sfântul Bemard de Clairvaux, Sfântul Francisc din Assis, Sfânta Tereza din Avila, Timişoara, 1996; Evanghelii apocrife, introd. trad., Bucureşti, 1996; Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, Iaşi, 1997; Juan Martin Velasco, Introducere în fenomenologia religiei, Iaşi, 1997; Apocalipsa lui Pavel, Iaşi, 1997; Apocalipsa lui Ioan în tradiţia iudeocreştină, Bucureşti, 1998; Porphyrios, Viaţa lui Pitagora şi viata lui Plotin, Iaşi, 1998; Trei apocrife ale Vechiului Testament, Iaşi, 2000; Manual de anticristologie, îngr. trad., Iaşi, 2002.
Repere bibliografice: Andreea Deciu, Sămânţă de poet tânăr şi fără complexe, RL, 1994, 27; Dan C. Mihăilescu, Din generaţia Humanitas, „22", 1996,51; Dan C. Mihăilescu, O ambiţie năvalnică, „22", 1997,43; Marius Lazurca, Sfinţenie sau moarte, 0,1998,11; Alex. Ştefănescu, Poet român afirmat la sfârşitul secolului XX, RL, 1999,33; Dan C. Mihăilescu, Ispita anarhiei, „22", 2000,17; Dan C. Mihăilescu, Tărie de boierie, „Ziarul de duminică", 2002,30.	D. C.M.
BĂGULESCU, Gheorghe (1.XI.1890, Deduleşti, j. Brăila -?), prozator. Este fiul Radei şi al lui Petru Băgulescu. S-a dedicat carierei armelor, parcurgând toate treptele ierarhiei militare, de la gradul de sublocotenent (1912) până la general de brigadă (1940). Pentru deosebite fapte de arme în primul război mondial, a primit distincţia Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul". Temperament uşor inflamabil, s-a aflat mereu în conflict cu mediile politice, deşi regulamentul interzicea orice manifestare de acest gen. în 1941, este acreditat ministru plenipotenţiar al ţării noastre în Japonia. Aici a desfăşurat, între altele, o foarte susţinută activitate de propagare a valorilor culturale româneşti. A mijlocit cea dintâi, probabil, tălmăcire din opera lui M. Eminescu în limba japoneză.
Impetuos precum în viaţa politică, debutează B. şi în literatură, semnând, în 1915, volumul Rânduri de la frontieră. Experienţa războiului a folosit-o în alte două volume, Zile de energie (1918) şi Zile triste (1919). în romanul Antiquitas rediviva (1926), alegoria este ratată ca demonstraţie („romanul credinţei eroice") prin excesul de informaţii istorice (chiar turistice, pe alocuri) şi de scene involuntar parodice. Construcţia este vicioasă, şubrezită în parte de tezism. Acest defect este însă echilibrat prin câteva stranii pagini poematice şi prin amestecul dintre fantastic şi realism. Antiquitas rediviva rămâne un bun exerciţiu pregătitor al romanului următor. Pentru Suflet japonez (I-III, 1938-1939), B. s-a documentat îndelung, studiind istoria Japoniei după documentele oferite de universităţile din Tokio şi Waseda, de muzeele din Tokio şi Ako, precum şi după informaţiile pe care i le-au dat urmaşii unei familii de samurai. Trilogia care a rezultat se sprijină pe o construcţie epică aproape impecabilă, în cadrele şi convenţiile romanului istoric.
Este urmărită astfel istoria unei familii de nobili daimyo, care, în secolele XVII-XVIII, trece prin confruntări, naraţiunea luând frecvent întorsături de basm. Nobilul Naganao îl are ca inamic pe fostul pirat Aku Taro, iar Naganori (fiul celui dintâi) pe Kira (fiul celui de al doilea). Conflictul este sumar, dar amplificat prin paranteze care introduc elemente de atmosferă, gesturi sau comportamente specifice. Uneori, cu deosebire în partea a doua, succesiunea evenimentelor este imaginată cu abilitate deosebită pentru a surprinde o psihologie particularizatoare, ce rămâne totuşi la nivel descriptiv. Intenţia fiind de frescă istorică, personajele nu sunt aprofundate, dar se mişcă pe coordonate generale riguros delimitate, în marginile unor tipologii conturate de statutul social (daimyo, samurai, şogun, ronin, gheişă ş.a.m.d.). Sub titlul Yamato Damashii, romanul a cunoscut o versiune engleză şi una franceză, ambele apărute la Tokio, în 1938.
SCRIERI: Rânduri de la frontieră, Craiova, 1915; Zile de energie. Impresii şi povestiri de pe front. 1916-1917, cu o scrisoare de N. Iorga, Târgu Neamţ, 1918; Dezertorul, Bucureşti, 1919; Zile triste, cu o scrisoare de N. Iorga, Bucureşti, 1919; Antiquitas rediviva. Vremurile revin, Craiova, 1926; Suflet japonez, I—III, Bucureşti, 1938-1939; ed. Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Ovid Densusianu, Căp. G. Băgulescu, „Zile de energie", „Zile triste", VAN, 1919,12; IoanŢimiraş, Căpitanul Băgulescu înaintea Consiliului de Război sub guvernul Marghiloman, Bucureşti, 1921; Pan M. Vizirescu, Gh. Băgulescu, „Suflet japonez", „Sfarmă-Piatră", 1938,116; C. Fântâneru, „Suflet japonez", roman de G. Băgulescu, UVR, 1938,3; Mănucă, Perspective, 94-100.	D. M.
BĂIEŞU, Ion (2.1.1933, Băieşti-Aldeni, j. Buzău - 21.IX.1992, New Jersey, SUA), prozator, dramaturg şi gazetar. Este fiul Aureliei şi al lui Ion Mihalache, ţărani. Face şcoala primară în satul natal şi în Poponeţi, sat vecin. Preotul de aici, zis Ciomag, îl trimite la Liceul Comercial din Buzău (1944-1951). După absolvire, vrea să se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, dar nimereşte la Facultatea de Filosofie. Lipsit însă de mijloace materiale, se transferă la Şcoala de Literatură „M. Eminescu", unde beneficiază de casă şi masă gratuit. Aici întâlneşte pe Fănuş Neagu, Al. Căprariu, Victor Tulbure, Remus Luca, Aurel Martin ş.a., viitori scriitori. Prozatorul va prezenta mai târziu, cu umor, atmosfera din această şcoală bizară în care erau acceptaţi, de-a valma, tineri talentaţi, cu studiile liceale terminate, dar şi femei de serviciu, proaspăt alfabetizate, „cu origine socială sănătoasă". Este apoi redactor la „Albina" (1952), „Scânteia tineretului" (1954-1964), re-dactor-şef la „Amfiteatru" (1966-1968). Pentru că numele său (Ion Mihalache) seamănă cu cel al omului politic ţărănist Ion Mihalache, tânărul scriitor este nevoit să-şi aleagă un pseudonim, unul care-i va aduce notorietate: Ion Băieşu. Debutează în „Viaţa Buzăului" (1951) cu versuri. Publică în 1956 un volum de schiţe, Necazuri şi bucurii, apoi o povestire, Cei din urmă (1959), în genul lui Marin Preda din Desfăşurarea. Naraţiunea care-i atestă talentul epic este Papuc din volumul Noaptea cu dragoste (1962), scrisă tot în stilul lui Preda. Alte povestiri în stil jurnalistic din această fază nu scapă de clişeele literare ale momentului. Stilul epic capătă originalitate şi autorul se
Băieşu
impune prin volumul Sufereau împreună (1965). Talentul lui umoristic şi satiric are mare audienţă la public (Oameni cu< simţul humorului, 1964, Iubirea e un lucru foarte mare, 1967 -schiţe despre Tanţa şi Costel, ulterior dramatizate şi interpretate admirabil de Octavian Cotescu şi Coca Andronescu; Umor, 1970, La iarbă albastră, 1973 etc.). B. face, cu succes/şi cronică sportivă (Fotbalul-joc de bărbaţi, 1971), scrie reportaje, mici eseuri morale, portrete satirice. Unele sunt ocazionale, efemere, dar printre ele pot fi descoperite şi fragmente literare autentice. Originalitatea talentului comic se vede limpede în volumele, mai sever selectate, Pompierul şi opera (1976), Dragoste bolnavă (1980), Umorul la domiciliu (1981). Multe dintre aceste naraţiuni umoristice, nu lipsite de un fond tragic, au fost transformate de B. în piese de teatru, unele dintre ele de mare succes (Preşul, apărută în 1970, s-a jucat ani de-a rândul fără întrerupere). în fapt, vocaţia de dramaturg — descoperită relativ târziu — se dovedeşte a fi vocaţia esenţială a lui B. Alături de Teodor Mazilu şi Marin Sorescu, el cultivă în literatura română, pe urmele lui I. L. Caragiale, o formulă de teatru în care intră farsa tragică, parodia şi formula teatrului ionescian (teatrul absurdului). Câteva piese (Cine sapă groapa altuia, Chiţimia, Dresoarea de fantome, în căutarea sensului pierdut, Iertarea, Alibi, Boul şi viţeii), lângă altele (Preşul), care întreţin comicul de situaţie şi ironizează limbajul de lemn, au creat un stil şi o tipologie. Câteodată piesele abordează teme de existenţă mai grave şi, nu de puţine ori, moravurile societăţii
Dicţionarul general al literaturii române 412
totalitare. B. a publicat şi un roman remarcabil, Balanţa (1985), într-o notă senzaţională şi, bineînţeles, comică. Verva lui este, şi aici, scânteietoare şi, în genere, romanul are substanţă. A devenit, ulterior, scenariul unui film realizat de Lucian Pintilie. Pentru activitatea lui literară, B. a fost distins cu Premiul Academiei (1971) şi, de mai multe ori (1968,1973,1979), cu Premiul Uniunii Scriitorilor.
în literatura satirică şi umoristică mai veche, subiectele erau luate din lumea mahalalei şi lumea cazonă. B. şi alţi prozatori satirici postbelici îşi caută temele în spaţiul comerţului socialist, al administraţiei publice (birocraţia) şi al căminului. Gestionarul necinstit şi patetic, vârstnicul adulter, femeia filosoafă şi infidelă, amici care se „magnetizează" şi povestesc, la cârciumă, întâmplări ieşite din comun, funcţionari la „spaţiile verzi" care se lasă mituiţi şi, la rândul lor, mituiesc pe şefi pentru a le închide gura constituie noua tipologie pe care o prezintă epica lui B. în nuvela Sufereau împreună, Genica, tânără lucrătoare la o cooperativă, suferă pentru că nu i se întâmplă nimic senzaţional în viaţă. Cu puţină exagerare, s-ar putea spune că ea cunoaşte boala subtilă numită taedium vitae. „Sunt îngrozitor de indiferentă — scrie ea unei prietene - toţi oamenii trăiesc tot felul de întâmplări, tuturor li se întâmplă câte ceva zilnic [...] numai mie nu, de ce?" Surpriza apare sub chipul lui Benone, veterinar şi fotbalist, un tânăr trăsnit, cu imaginaţie bogată şi decizii rapide. De cum vede pe dezgustata de viaţă Genica, o cere în căsătorie: „te-am citit, te-am notat, te-am bifat, eşti a mea". Confesiunea femeii — cum că a fost de mai multe ori măritată şi că, în genere, n-a fost uşă de biserică -, nu-1 clatină în hotărârea lui. Benone pare chiar a fi foarte mulţumit de experienţa încărcată a Genicăi, căci, zice el, e bine să cunoşti lumea. Genica este şi ea, în felul ei, o filosoafă. Ea caută suferinţa, întâmplarea, actul de viaţă excepţional pentru a-şi găsi o raţiune de existenţă. îl află relativ repede: Benone se îmbată cumplit şi produce daune majore în cooperativa unde este angajat; e pasibil de închisoare. Genica are, în aceste circumstanţe, revelaţia suferinţei. E mulţumită, dar, de nenorocirea care a dat peste ea. Benone, la rândul lui, strigă cu satisfacţie: „sunt un ticălos", şi nu se teme de ispăşire. De aici, începe propriu-zis tema profundă a nuvelei: bovarismul suferinţei. Eroii trec bucuroşi prin terapeutica durerii pentru a-şi găsi o identitate. „Vreau să sufăr pentru ceva, înţelegi?", strigă Benone, iar Genica pare, acum, fericită: „toată viaţa am să fiu alături de tine". Când sătenii, mai toleranţi şi mai puţin exaltaţi, îl scapă pe Benone de pedeapsă, acesta se arată nefericit: „Nenorociţii! Ce-au avut cu noi?" E vorba, se înţelege, de o impostură, însă în interiorul imposturii există totdeauna o notă de patetism şi sinceritate. Escrocii din proza lui B. au o filosofie de existenţă, trădările în amor le provoacă drame de conştiinţă, ticăloşii suferă îndelung şi îşi traduc suferinţa în concepte. Viciul are nevoie, pentru a se impune, de orgoliul onestităţii în cazul acestor eroi. Ei suferă de un fel de patologie a sincerităţii. Individul V. Ceapă, om însurat, cunoaşte în tren o brunetă tânără (în toate schiţele lui B. diavolul ispitei este „brunet foc") şi din această clipă viaţa lui interioară se tulbură. „Cinstit până la fanatism", el declară
413 Dicţionarul general al literaturii române
Băieşu
Mircea Sântimbreanu şi Ion Băieşu
soţiei adevărul, iar soţia, în prada aceluiaşi sentiment, mărturiseşte că şi ea este încurcată cu un bărbat cunoscut în parc, pensionat de boală. Cei trei iau masa împreună şi din discuţia amicală reiese că pensionarul are legături cu altă femeie, de asemenea căsătorită. Lanţul sincerităţilor continuă, şi primul individ, V. Ceapă, înfierbântat de o nouă pasiune, vine să discute „sincer" chestiunea cu soţul femeii pe care o iubeşte. Acesta este de profesiune avocat şi crede tot timpul că, de fapt, clientul lui a venit să-l consulte într-o problemă de divorţ (Sinceritate). întoarsă pe neaşteptate din deplasare, o femeie îşi găseşte soţul cu o „brunetă" în pat. Scenă clasică de comedie disperată. Ion Băieşu complică soluţia, îi dă o nuanţă fantezistă. Agresorii şi victimele trăiesc, deopotrivă, în proza lui o mare sete de iluzii şi minciuna cea mai puţin verosimilă sfârşeşte prin a fi acceptată. Elementul care favorizează aceste modificări este tot sinceritatea. Soţul fabrică o istorie cu o fată transformată în broscuţă şi, ascultând-o, soţia are la sfârşit lacrimi de recunoştinţă în ochi (Broscuţa). în altă parte (Liber), soţul vine mai devreme acasă şi îşi descoperă nevasta în tovărăşia unui bărbat. Culpabilii aduc, şi aici, argumentul sincerităţii sentimentului. Soţul legitim este deposedat de locuinţă, maşină, de bunurile casnice, sub presiunea unui puternic sentiment de onoare („Dragă, zise soţia către amant, dânsul nu este cine îţi închipui tu. E un om de onoare"). Formula magică
potoleşte spiritele, suspiciunile cele mai tenebroase dispar în clipa în care adversarul recunoaşte cavalereşte că preopinentul este un om de bună-credinţă. Pentru orgoliul de a fi considerat un om de cuvânt, un potlogar se lasă prins, un soţ acceptă infidelitatea, un magistrat este jefuit etc. B. încearcă să diversifice tipologia în Acceleratorul - naraţiunea lui, poate, cea mai bună — creând două personaje care revin în proza ulterioară: tânărul visător, agresat de alţii, şi femeia voluntară care vrea să facă bine şi provoacă numai nenorociri. George, agronomul care a inventat un aparat de reglat timpul, e din familia inadaptabililor din nuvelistica veche. Lia Pogonat e din rasa Vidrei şi a doamnei Clara, în variantă modernă; cu o energie ieşită din comun, bărbătoasă, ea vânează fiinţele slabe, nefericite şi vrea să le aducă la o viaţă normală. Se căsătoreşte cu un coleg care a orbit şi luptă să-i redea vederea, reuşeşte, apoi îl părăseşte, descoperă un alt coleg, George, care trăieşte în afara ritmurilor obişnuite ale timpului, şi femeia aprigă nu se lasă până ce nu-i distruge curiosul aparat, acceleratorul. Personajul memorabil al naraţiunii este Lia, caracter complex, foarte ingenios articulat. Ea terorizează indivizii în numele fericirii. Nu trăieşte decât ca să îndrepte lucrurile, se sacrifică pentru alţii până îi distruge. Notaţiile prozatorului simt fine şi, în genere, povestirea este admirabil construită. Personajul generic al acestei proze ingenioase este o speţă de Mitică generos,
Băieşu
Dicţionarul general al literaturii române 414
inocent, încolţit de rude, prieteni, colegi, pus să intervină pe lângă forurile administrative în chestiuni delicate, un individ, în fine, de care abuzează toţi şi, din această pricină, este mereu pe drumuri şi, fireşte, mereu intră în încurcături tragicomice.
Dramaturgia lui B. prezintă nişte indivizi buimăciţi, ca şi eroii lui I. L. Caragiale, de cuvinte. Numai că, în epoca totalitarismului, cuvintele simt folosite mai ales pentru a ascunde gândurile, nu pentru a le comunica. Limbajul este, în consecinţă, fie duplicitar, fie „de lemn", abstract, vid de sensuri. Eroii lui B. trec, cu toate acestea, prin tragedii existenţiale adevărate, sunt nefericiţi, au iluzii, fabrică utopii şi, la nivelul lor de înţelegere, caută explicaţii metafizice care, bineînţeles, produc râsul. Pamfil, vicepreşedinte de bloc (Preşul), este obsedat de simţul justiţiei şi al demnităţii. Cineva se şterge pe preşul din faţa uşii lui şi gestul îi pare un atentat la condiţia sa morală şi socială. Preşul (simbol derizoriu) reprezintă pentru el ceea ce reprezintă Veta pentru jupân Dumitrache: o formă a posesiunii şi a orgoliului. El are ambâţ, adică o conştiinţă hipertrofiată a valorii individuale şi o mistică a ierarhiei sociale. Comicul se naşte şi aici din disproporţia dintre ambiţie (ca expresie a personalităţii individului) şi posibilităţile lui reale. Justiţiarul Pamfil este în realitate un potlogar mărunt, suspicios, delator, caricatura, pe scurt, a unui mare arivist în zone sociale periferice. Tânărul George din aceeaşi piesă prefigurează un personaj ce revine şi în alte scrieri: timidul inventiv, creatorul visător pândit de o lume pestriţă de escroci şi paraziţi. El a inventat o maşină de detectat sunetele (subiectul din nuvela Acceleratorul) şi maşina stimulează spiritul afacerist al vecinilor curioşi. Piesa se termină bine, onestitatea triumfă, proiectele diabolicului Pamfil eşuează. Comedia este bine scrisă şi, deşi nu pune o mare temă în discuţie, pictura zonelor, morale joase se reţine. B. s-a specializat în acest gen de comedie care sugerează răul mărunt, răul cotidian, micul infern uman. Bubuleac (Alibi) este funcţionar la ICRAL şi doctor în ştiinţe juridice. A căpătat licenţa şi doctoratul făcând mici servicii gospodăreşti profesorilor şi înalţilor funcţionari din minister. Este, cu alte cuvinte, un Dandanache mai tânăr şi cu un simţ mai acut al relaţiilor sociale. Nu are ambiţii sociale mari, sfera lui de acţiune e micul profit. Trage de limbă clienţii şi comunică unde trebuie ceea ce află. Cu Dresoarea de fantome, B. plonjează în absurdul ionescian. O femeie-torţionar este trimisă să dreseze fantomele într-un castel destinat turismului internaţional. Ce urmează se poate închipui: scene de vrăjitorie medievală şi scene, foarte vii, de tortură modernă. Fantomele simt schingiuite ca să facă glume, să spună o poantă. Când, exasperate, ele ucid dresoarea, apare numaidecât o alta, cu biciul în mână şi cu aceeaşi întrebare pe buze: „nu e nimeni aici?" Istoria se repetă. Comedia, cu multe absurdităţi calculate, se transformă într-o meditaţie despre violenţă şi umilinţă în istorie. în Chiţimia apare şi un filosof particular, variantă balcanică a psihanalistului de profesie. El dă consultaţii la domiciliu şi vindecă prin mijloace barbare pe indivizii ce suferă de obsesia dublului. însă toate aceste fapte ieşite din comun (toţi ironiştii au cultul faptului de excepţie şi sunt, ca I. L. Caragiale, superstiţioşi) capătă, de la un punct, un
sens mai adânc, parodia începe să devină parabolă. Chiţimia, stimulat de un profesor escroc, lucrează la o invenţie (per-petuum mobile pe calea ferată) şi este vizitat noaptea de un alt Chiţimia, acela căruia îi luase cu douăzeci de ani în urmă identitatea, logodnica şi ideile. Consultat, filosoful crede că este vorba de o halucinaţie, apoi, când faptele se precipită, pune la cale un asasinat ce eşuează datorită unei femei energice şi drepte, soţia impostorului Chiţimia I şi logodnica neprihănitului Chiţimia II. Femeia întinereşte şi pleacă de acasă cu vechiul ei logodnic, iar Chiţimia I caută să-şi regăsească adevărata identitate. Fantasticul este tratat într-o manieră realistă, parabola se slujeşte de regia unei drame obişnuite, însă înţelesul parabolei nu mai este atât de simplu. Chiţimia I, impostorul decrepit, parazit (se lasă întreţinut de soţia lui), s-a substituit altui Chiţimia (Chiţimia II) cu douăzeci de ani în urmă, traficându-i apoi ideile. Chiţimia II ar putea fi imaginea pură, curajoasă a unei tinereţi ce a fost apoi jefuită şi distrusă prin mediocritate şi inerţie. Dar rostul unei parabole este să semnifice mai multe lucruri, şi Ion Băieşu are inteligenţa şi priceperea de a nu-şi explicita simbolul. Tendinţa dramaturgului este să privească umanitatea prin viciile ei mărunte. Faptul se vede mai bine în Boul şi viţeii şi Gărgăriţa. Cea dintâi este o traducere în limbaj realist şi în situaţii contemporane a cunoscutei fabule despre ingratitudinea copiilor parveniţi faţă de părinţii simpli şi oneşti. Un bătrân ţăran îşi anunţă printr-o scrisoare fiii, fixaţi la oraş, că vine să-i vadă. Fiii intră în panică, soţiile lor se ceartă lamentabil, nimeni nu este, în fapt, încântat să primească pe incomodul tată. Ideea că bătrânul ar putea sta o iarnă întreagă la oraş exasperează noua generaţie stăpânită de alte griji (maşină, covoare, relaţii sociale). Prudent şi politicos, bătrânul ţăran stă însă numai un sfert de oră. El aduce copiilor o traistă plină cu afumături şi vrea să-i ajute, din economiile lui, cu o sumă de bani. Copiii împart în chip echitabil darurile şi, bucuroşi că scapă din încurcătură, se grăbesc să-şi conducă tatăl până la poarta casei. Scena confruntării dintre cele două mentalităţi este admirabilă. Copiii sunt egoişti, meschini, fără a fi cu necesitate ticăloşi. Tatăl nu aduce ingraţilor copii nici o imputare. El a pregătit totul, gospodăreşte, inclusiv încercarea din urmă: moartea. Râsul dă, aici, în plâns, comedia se transformă într-o veritabilă tragedie: tragedia destinului individual înţeles în modul grav al existenţei ţărăneşti.
B. a încercat, ca mai toţi prozatorii din generaţia lui, să scrie un roman de moravuri şi de observaţie socială şi a şi reuşit. Balanţa are o structură simplă: istoria a două destine (Nela, specialistă în psihologie, şi medicul Mitică Bostan), iar în jurul ei se adună un număr mare de „întâmplări aiurite". Cartea se citeşte cu plăcere şi cu interes. Are o notă senzaţională şi, uneori, voit tenebroasă. Balanţa dezvoltă, totuşi, o temă sentimentală: iubirea dintre doi tineri intelectuali în timpul marilor inundaţii. Violenţe, răpiri, anchete, intrigi, alianţe bizare (dintre o prinţesă şi un ţigan), crime (uciderea unui economist justiţiar), detenţie (medicul Mitică Bostan traversează, nevinovat, şi această experienţă), treceri şi petreceri, toate există în acest roman scris cu inteligenţă, cu umor de bună calitate şi, de multe ori, cu o fantezie explozivă. Literatura lui B., colorată,
415 Dicţionarul general al literaturii române
Băilă
ingenioasă şi simpatică prin ironia ei muntenească, este în multe privinţe originală şi substanţială.
Succesul de public al teatrului şi al literaturii lui Ion Bâieşu este explicabil încă de la prima vedere, scriitorul având darul de a stabili repede o cale de acces, o punte de comunicare cu preocupările tuturor, de a vorbi despre lucruri care interesează, confirmate de o experienţă cotidiană şi unanimă, într-o formă cum nu se poate mai directă, într-un stil propriu, de o simpatică blazare aparentă, cu un excelent umor al familiarităţii cu cititorul avizat de toate categoriile, fără altă pregătire decât aceea foarte solidă, dată de şcoala vieţii... Cu ecouri numeroase în public, se-ntâmplă ca această literatură să nu displacă criticii, dimpotrivă, să-i solicite curiozitatea prin densitate realistă şi priză asupra actualităţii de toate zilele, prin lipsă de sofisticare şi un plăcut aplomb al firescului. Criticul literar se simte şi el „om ca toţi oamenii" luând contact cu această proză saturată de real, de concretul diurn, străină oricărei emfaze problematice şi abisale, proză din care totuşi, substanţa şi adâncimea nu lipsesc.
Lucian Raicu
SCRIERI: Necazuri şi bucurii, Bucureşti, 1956; Cei din urmă, Bucureşti, 1959; Noaptea cu dragoste, Bucureşti, 1962; Oameni cu simţul humorului, Bucureşti, 1964; Sufereau împreună, Bucureşti, 1965; Iubirea e un lucru foarte mare, Bucureşti, 1967; Umor, Bucureşti, 1970; Teatru, Bucureşti, 1970; Preşul, Bucureşti, 1970; Fotbalul -joc de bărbaţi, Bucureşti, 1971; La iarbă albastră, Timişoara, 1973; Cine sapă groapa altuia, Bucureşti, 1974; Chiţimia, Bucureşti, 1975; Pompierul şi opera, Bucureşti, 1976; Fiul satului, Bucureşti, 1976; în căutarea sensului pierdut, Bucureşti, 1979; Dragoste bolnavă, Bucureşti, 1980; Umorul la domiciliu, Bucureşti, 1981; Boul şi viţeii, Bucureşti, 1982; Vederea, Bucureşti, 1983; Balanţa, Bucureşti, 1985; ed. 2, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1990; Autorul e în sală, Bucureşti, 1987; întâmplări trăite de alţii, Bucureşti, 1987; Acceleratorul, Bucureşti, 1990; Un activist al suferinţei, Bucureşti, 1991; Tristeţea vânzătorului de sticle goale, cu ilustraţii de Florin Pucă, Bucureşti, 1992; Ţara lui Papură Vodă, îngr.-şi pref. Florentin Popescu, Bucureşti, 1996; Omul care vine din Buzău, Bucureşti, 2001. Traduceri: Gloria Alcorta, Hotelul lumii şi alte imposturi, Bucureşti, 1970; Charles Ferdinand Ramuz, Aime Pache, pictor din Vaud, pref. H. Zalis, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Matei Călinescu).
Repere bibliografice: Stănescu, Cronici, 76-82; Ciobanu, Panoramic, 241-244; Constantin, Prozatori-critici, 88-92; Iorgulescu, Rondul,
128-131; Ungheanu, Arhipelag, 147-150; Oprea, Incidenţe, 96-102; Titel, Pasiunea, 130-132; Raicu, Critica, 148-152; Ungureanu, Proză, 221-223; Raicu, Practica scrisului, 268-271; Cubleşan, Teatrul, 165-176; Cristea, Faptul, 235-240; Cocora, Privitor, III, 143-144; Diaconescu, Dramaturgi, 61-67; Faifer, Dramaturgia, 19-30; Dimisianu, Lecturi, 191-195; Dobrescu, Foiletoane, III, 108-113; Ghiţulescu, O panoramă, 189-197; Simion, Scriitori, III, 415-434; Silvestru, Un deceniu, 267; Ungureanu, Proza rom., I, 644-655; Ştefănescu, Prim-plan, 183-190; Dimisianu, Subiecte, 129-133; Fevronia Novac, Sentimentul contemporan al tragicului, RL, 1991, 20; Alex. Ştefănescu, Risipitorul, RL, 1992, 30; Viorel Cacoveanu, Despărţirea de Băieşu, ST, 1992,10; Lucian Chişu, Fals tratat de logică elementară, L, 1992,49; Cristea, A scrie, 163-167; Dicţ. scriit. rom., 1,214-216; Ion Bâieşu, DRI, 1,159-194; Ghiţulescu, Istoria, 280-285; Manolescu, Lista, II, 337-340; Popa, Ist. lit., II, 975-981; Negriei, Lit. rom., 228-230; Dicţ. analitic, IV, 455-456,679-680. E.S.
BĂIEŞU, Nicolae (24.VI.1934, Caracuşenii Vechi, j. Edineţ), folclorist. Este fiul Eugeniei (n. Lipceanschi) şi al lui Mihail Băieşu, ţărani. A absolvit Şcoala Pedagogică din Soroca (1955) şi a făcut studii superioare la Facultatea de Istorie şi Filologie a Institutului Pedagogic „Ion Creangă" (1956-1960) şi la Universitatea de Stat din Chişinău (1960-1961). A obţinut titlul de doctor habilitat, cu teza Folclorul calendaristic în Republica Moldova şi în localităţile româneşti din Ucraina. între 1991 şi 1999 a fost şef al secţiei de studiere a culturii populare la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. Colaborează la „Limba şi literatura moldovenească" („Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară"), „Revista de etnografie şi folclor", „Revista de etnologie" ş.a. A primit Premiul „Simion Florea Marian" al Academiei Române şi Premiul „Dacia". A participat la elaborarea corpusului Creaţia populară moldovenească şi la editarea culegerilor de folclor pe zone (7 volume). Abordează probleme de istorie a folcloristicii din secolele XIX-XX, legate de activitatea lui Gh. Asachi, T. Stamati, I. Creangă, M. Eminescu, Al. Mateevici, A. Gorovei, Gh. Madan ş.a. Elaborează unele capitole în cursuri teoretice şi crestomaţii pentru instituţiile de învăţământ superior.
SCRIERI: Folclor moldovenesc: Bibliografie (1924-1967), Chişinău, 1968. Culegeri: Ineluş învârtecuş. Folclorul copiilor, Chişinău, 1969; Ţi-am adus un mărţişor, Chişinău, 1969; Poezia populară moldovenească a obiceiurilor de Anul Nou, Chişinău, 1972; Poezia obiceiurilor calendaristice, Chişinău, 1975; Folclorul copiilor, Chişinău, 1978; Apă vie. Din comoara folclorului moldovenesc, Chişinău, 1980 (în colaborare); Folclorul ritualic şi viaţa, Chişinău, 1981; De-a mijatca. Din folclorul copiilor, Chişinău, 1982; Frumos e la şezătoare, Chişinău, 1983 (în colaborare); Comoara fiecăruia, Chişinău, 1984; Să trăiţi, să-nfloriţi! Din poezia obiceiurilor calendaristice, Chişinău, 1984; Huţa, huţa cu căruţa, Chişinău, 1985; Arici pogonici. Din folclorul copiilor, Chişinău, 1990; Să trăiţi, să înfloriţi/ Colinde, hăuituri, teatru folcloric, Chişinău, 1993 (în colaborare).
Repere bibliografice: I. Vatamanu, A vedea cu inima, Chişinău, 1984, 152-156; G. Botezatu, A. Hâncu, Nicolae Băieşu, la 60 de ani, RLSL, 1994, 4; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,62-63.	Gr. B.
BĂILĂ, Ion (11.IV.1879, Vale, j. Sibiu - 15.XII.1929, Bucureşti), poet, prozator şi gazetar. Fiu de preot, B. urmează, ca şi fratele său Nicolae, viitor actor, liceul german din Sibiu. Ar fi făcut, de asemenea, studii de literatură şi filosofie la Viena. Debutează cu un sonet, în 1898, în „Tribuna literară", unde va continua să publice până la dispariţia acesteia, în 1902. în interval, îi apar la Sibiu mai multe plachete: Epigrame (1898, semnată Iulian Devale), Pe sub arini (1901), Mortua est (1902), Cântece (1902) şi Poeţi germani (1902), aceasta din urmă cuprinzând tălmăciri din Goethe şi Heine. între 1908 şi 1910, e redactor la revista sebe-şană „Munca", în al cărei supliment intitulat „Chindia" iscăleşte, şi cu pseudonimele Delavale, Ion Vălean, poezii, povestiri, note de drum şi scurte piese de teatru. în acelaşi oraş, în 1910, edita „după un manuscris găsit" tragedia în versuri Avei. Din 1911, este — se pare — redactor la „Românul" din Arad, ziar în care în primii doi ani ai războiului mondial publica o suită de poezii inspirate de evenimente, adunate mai târziu în volumul Zbuciumul Ardealului (1929). La Arad vede
Băileanu
Dicţionarul general al literaturii române 416
lumina tiparului şi broşura, cu două „piese pentru debutanţi", intitulată Pe povârniş. însurăm pe Victor! (1916). După Unire, B. se consacră preponderent ziaristicii. Este redactor la „Românul", „Dacia traiană" (Sibiu), „Dacia" (Bucureşti), „Neamul românesc", „România nouă" (Chişinău), „Universul literar", „Adevărul literar şi artistic". Simultan, mai colaborează şi la alte periodice.
Relativ bogată, lirica juvenilă a lui B. e tributară maeştrilor germani (Goethe, Heine) ori români (Eminescu, Coşbuc). Unele influenţe simt evidente şi în poeziile din volumul de maturitate Zbuciumul Ardealului, care izbutesc totuşi pe alocuri să transpună, în registru epic, experienţa tragică a războiului. Dacă încercările dramatice ale lui B. nu-şi propun decât să antreneze interpreţi începători şi să moralizeze un public încă nedeprins cu teatrul, în schimb, cele câteva proze vădesc reale însuşiri de povestitor. Acestea, de altfel, dau valoare şi publicisticii lui B. de după 1919, situată în mare parte la graniţa dintre istoriografie şi memorialistică. Episoadele istoriei ardeleneşti dintre 1890 şi 1914 sunt relatate cu obiectivitate, dar şi cu detalii bogate, iar protagoniştii sunt portretizaţi sugestiv.
SCRIERI: Epigrame, Sibiu, 1898; Pe sub arini, Sibiu, 1901; Mortua est, Sibiu, 1902; Cântece, Sibiu, 1902; Pe povârniş. însurăm pe Victor!, Arad, 1916; Ardelenii şi Basarabia, Bucureşti, 1925; Zbuciumul Ardealului, Bucureşti, 1929. Traduceri: Poeţi germani. Johann W. Goethe, Heinrich Heine, Sibiu, 1902.
Repere bibliografice: Chendi, Scrieri, III, 149-150; Perpessicius, Opere, III, 221; Perpessicius, Dictando divers, Bucureşti, 1940,
129-131.	V.D.
BĂILEANU, Gheorghe (18.IV.1901, Iaşi - 10.VII.1975, Iaşi), prozator. După absolvirea şcolii primare „Gh. Asachi" şi â Liceului Internat din Iaşi (1919), B., fiul Elenei (n. Mârzescu), profesoară, şi al lui Gheorghe Băileanu, profesor de liceu şi conferenţiar la Universitatea din Bucureşti, va obţine licenţa în drept (1922), apoi în litere şi filosofie (1925) la Universitatea ieşeană. îşi susţine doctoratul în drept (1926) şi funcţionează, din acelaşi an, ca asistent la Facultatea de Drept din Iaşi. A fost avocat, înscris în barou, şi a făcut parte din administraţia Epitropiei „Sf. Spiridon" din Iaşi, al cărei director general va deveni (1935-1938). în 1938 este judecat pentru tendinţă de organizare „bolşevică" a Epitropiei, pentru ca în 1951 să compară în faţa instanţei, acuzat de colaborare cu vechiul regim, îndepărtat din învăţământ, B. va lucra, după „reabilitare", ca muzeograf, contribuind la întemeierea Muzeului de istorie clinică medicală şi a Muzeului de istorie al Moldovei. A fost şi custode onorific al Casei memoriale „M. Kogălniceanu" din Iaşi. Publică, într-un număr relativ mare de periodice, amintiri, portrete literare, articole de istorie. Debutul literar şi-l face în 1939, cu nuvela Ctitorii de grai bătrân. De la Herţa, în „Viaţa românească". Un an mai târziu îi apare în „însemnări ieşene" povestirea Pleacă dilijansa, care va fi inclusă şi în volumul Răzmeriţa bairamului domnesc (1943). Sub titlul Pe urmele lui Vasile Bălţatu la întrecere de halca, tipăreşte în „laşul nou" (1954) o secvenţă din romanul, rămas în manuscris, Volnicii norodului,
care cunoaşte două faze intermediare: Flamura cernită (1945) şi, mai târziu, Paloşul cel cumplit (1959). Altă nuvelă, înscăunarea lui Ştefan (1957), apare în „laşul literar". Au rămas în manuscris Istoria oraşului Iaşi, din care redactase câteva sute de pagini, nuvela Romanţa Moldovei şi piesa de teatru Bonete albe.
Proza lui Bv cu subiecte pseudoistorice, inspirate de studierea documentelor vechi, îşi îngăduie o tratare destul de dezinhibată a sursei originare. Informaţia de arhivă se regăseşte îndeosebi în selecţia detaliilor de ceremonial şi de vestimentaţie. în pofida unei limbi uşor arhaizante, fantezistă şi barocă, acţiunea, condusă cu mână sigură, este dinamică, povestirile sunt concise, lectura agreabilă şi antrenantă. Autorul are capacitatea de a reţine amănuntul revelator pentru firea personajului, care se defineşte prin gest şi replică, întocmai ca în teatru.
SCRIERI: Răzmeriţa bairamului domnesc, Bucureşti, 1943.
Repere bibliografice: Gheorghe Băileanu, Note autobiografice, titluri, lucrări, activitate, jurisprudenţe, aprecieri, Iaşi, 1939; G. C. Nicolescu, „Răzmeriţa bairamului domnesc", UVR, 1943, 11; Petru Comamescu, Romanţările istorice şi juridice ale d-lui Gh. Băileanu, „Timpul", 1943, 2173; Mihai Ursachi, George Băileanu, CRC, 1975, 29; S. Marin, O valoroasă retrospectivă istorică, TR, 1969,49; Maftei, Personalităţi, III, 38-39.	G.H.-T.
BĂILEŞTEANU, Fănuş [Ştefan] (21.VII.1947, Sălcuţa, j. Dolj), critic şi istoric literar. Este fiul Floarei (n. Bosa) şi al lui Constantin Băileşteanu, ţărani; este frate cu Jean Băileşteanu. B. a urmat Liceul „Fraţii Buzeşti" din Craiova şi a absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1970). A fost lector la Centrala Cărţii (1970-1971), instructor la Direcţia Literaturii şi Publicaţiilor, sectorul Edituri, din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (1971-1980), redactor şi secretar de redacţie la revista „Manuscrip-tum" (1980-1989), publicist-comentator la revista „Academica" (1990-1991), redactor responsabil al „Analelor Academiei Române" şi şef al Biroului de presă al Academiei Române (1991-1994). Din 1994, este director adjunct al Bibliotecii Academiei Române.
în anii studenţiei, B. colaborează la „Scânteia tineretului", „Viaţa studenţească", „Informaţia Bucureştiului". Activitatea de critic literar şi-o începe cu o cronică la cartea lui Nicolae Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, publicată în revista „Tomis" (1971). S-a impus în primul rând ca exeget şi editor al operei lui Mihail Sadoveanu. împreună cu Cornel Simionescu, elaborează ediţia critică a Operelor lui Mihail Sadoveanu, însoţită de un aparat critic, bazat pe o documentare exhaustivă, privind receptarea operei sadoveniene de-a lungul timpului. După antologia Mihail Sadoveanu interpretat de ... (1973), publică Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu (1977), unde analiza ţinteşte semnificaţiile fundamentale, văzute prin prisma unor concepte bine delimitate, în raport cu viziunea scriitorului asupra existenţei. în capitolul intitulat Cosmos, B. descifrează în opera lui Sadoveanu „un simbolism cosmic inimitabil", primul element constituindu-1 Soarele. Solaritatea
417 Dicţionarul general al literaturii române
Băileşteanu
sadoveniană se manifestă pe toate coordonatele existenţei umane, de la contemplarea astrului până la răsfrângerea razelor lui în cele mai tainice unghere ale minţii şi sufletului omenesc. Pe de altă parte, spaţiul şi timpul sunt categorii permanente şi dominante în opera sadoveniană. Există, astfel, un spaţiu real şi unul magic, imaginar, având, ca şi la Lucian Blaga, „o matrice mioritică", dar deosebindu-se prin aceea că termenii săi extremi nu simt dealul şi valea, ci muntele şi abisul, câmpia şi marea. Eroii sadovenieni, mai ales bătrânii, purtători ai unei îndelungate experienţe empirice, ajung la o înţelegere a cosmosului, a tainelor universului, a spaţiului şi timpului prin simbolistica semnelor. în comentarea literaturii române contemporane, B. s-a dovedit un critic cu egale disponibilităţi interpretative pentru poezie şi proză. în volumul Abside (1979) desenează cu o mână sigură profile ale unor poeţi precum Al. Andriţoiu, Ana Blandiana, Vasile Nicolescu, Aurel Rău, Marin Sorescu, Nichita Stănescu. O primă sinteză monografică asupra poeziei lui Nichita Stănescu realizează în eseul Poeta ludens (1979). Prozatori contemporani ca Marin Preda, Eugen Barbu, Paul Anghel, Constantin Ţoiu, Francisc Păcurariu simt prezentaţi în volumul Refracţii (1980), pe când Geo Bogza, Laurenţiu Fulga, I. Lăncrănjan ş.a., alături de clasicii Liviu Rebreanu, Jean Bart, sunt comentaţi în paginile din volumul Aorist (1988). Revenind la poezie, B. consacră două sinteze monografice unor autori de prestigiu: Grigore Vieru (1995) şi Marin Sorescu (1998). Mai multe comentarii care au un orizont deschis spre filosof ia culturii şi le-a reunit în volumele Eseuri (1982), Personalităţi culturale româneşti din străinătate (1999) şi Feţele rostirii (2002).
SCRIERI: Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1977; Abside, Bucureşti, 1979; Poeta ludens, Bucureşti, 1979; Refracţii, Bucureşti, 1980; Eseuri, Bucureşti, 1982; Aorist, Bucureşti, 1988; Grigore Vieru, Bucureşti, 1995; Marin Sorescu, Bucureşti, 1998; Personalităţi culturale româneşti din străinătate, Bucureşti; 1999; Feţele rostirii, Bucureşti, 2002. Antologii: Mihail Sadoveanu interpretat de..., pref. edit., Bucureşti, 1973; Alexandru Macedonski interpretat de..., pref. edit., Bucureşti, 1975. Ediţii: Mihail Sadoveanu, Opere I-VIII, introd. Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1981-1997 (în colaborare cu Cornel Simionescu).
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Sadoveniene, RL, 1974,6,7; Lucian Raicu, Mitul iubirii şi al genezei, RL, 1974,47; Mircea Iorgulescu, Comentarii despre Macedonski, RL, 1975,42; Nicolae Manolescu, Criteriile unei colecţii, RL, 1976,38; Mircea Scarlat, „Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu", RL, 1977,18; C. Cubleşan, „Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu ", ST, 1977,12; Al. Piru, „Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu", LCF, 1977,46; Ovidiu Ghidirmic, Sadoveanu într-o nouă exegeză, R, 1977,12; Nicolae Mecu, „Abside", RITL, 1980,3; Mihai Dinu Gheorghiu, „Abside", CL, 1980,5; Nicolae Bârna, „Abside", RL, 1980, 32; Şerban Cioculescu, Mihail Sadoveanu, „Opere", MS, 1982, 4; Ion Buzaşi, „Grigore Vieru", TR, 1995, 14; Ovidiu Ghidirmic, „Grigore Vieru", „Cuvântul libertăţii", 1995, 22 aprilie; Dicţ. scriit. rom., I, 216-217.	T.V.
BĂILEŞTEANU, Jean (13.11.1951, Sălcuţa, j. Dolj), prozator. Este fiul Floarei (n. Bosa) şi al lui Constantin Băileşteanu, ţărani; este frate cu Fănuş Băileşteanu. După absolvirea Liceu-
lui „Fraţii Buzeşti" din Craiova (1971), lucrează ca bibliotecar la Biblioteca Judeţeană Dolj. Colaborează la „Ramuri", „înainte", „Steaua", „Luceafărul", „Suplimentul literar artistic al «Scânteii tineretului»", „Cuvântul libertăţii", „Independentul", „Meridian", „Gorjanul" ş.a. După 1989 înfiinţează Editura Cartea Nouă.
Debutează cu volumul de povestiri Clopotul viselor (1975), urmat de alte volume de proză scurtă: Dealul lupului (1978), Poveştile de fiecare zi (1982), Povestiri de pe Desnăţui (1988), încercări izbutite de a ilustra genul scurt în literatura contemporană. între acestea se intercalează un roman, Drum în tăcere (1987), anunţat ca începutul unui ciclu, proiectat în cinci volume. Ediţia a doua din acest prim volum, completată cu pasajele cenzurate, apare în 1990; apoi, împreună cu al doilea volum, în 1997. Aici, prozatorul descrie „«drumul în tăcere» al ţăranului care traversează istoria, de la «noi vrem pământ...» până la întoarcerea pământului la ţăran sau a ţăranului la pământ. Este o istorie tristă, pe care ţăranul şi-a asumat-o de la ideea rebreniană a iubirii de pământ până la deposedarea sa prin colectivizare" (Tudor Nedelcea). Stilul e marcat de oralitate şi pigmentat de note umoristice; întovărăşirile agricole aveau denumiri ca „Vasile Roaită", „7 Noiembrie", „I. V. Stalin", care deveniseră nume comune, încât, întrebaţi unde au pământul, ţăranii răspundeau: „la Roaită", „la Stalin". Problematica ţărănească abordată în acest roman (iar mai înainte în volumele de povestiri) este reluată în Sfântul drac sau judecata de... acum (1999). Acest al treilea roman al lui B. este, pe de o parte, o monografie a satului oltenesc şi a limbajului specific, pus în valoare de Marin Sorescu în La lilieci; pe de altă parte, o reluare a tipului de colocviu ţărănesc de la „poiana lui Iocan" al lui Marin Preda, purtat aici pe marginea şanţului sau la MAT-ul din sat. Un „decameron" în care mai multe personaje spun poveşti, despre ei şi despre alţii. Tonul este însă naturalist, rebrenian, cu bătăi, răzbunări, omoruri, închisori, o atmosferă crudă, neidealizată.
O excepţie de la tema ţărănească se află în romanul Geniul şi închipuirea (1997), care tratează tema creatorului de geniu, văzut ca o „pendulare dramatică" între aspiraţie şi eşec, împlinire şi ratare. Acest roman merită o atenţie specială, nu doar pentru stilul clar, lipsit de înflorituri metaforice, dar şi pentru problematica gravă pe care o abordează: geniul şi condiţia geniului în societate; apoi pentru naraţiunea alertă sau excursul eseistic pe teme filosofice, în special cea a genialităţii, în centru se află două personaje. Primul este un tânăr de 22 de ani, Puiu Dinescu, boem şi cam libertin, care nu izbuteşte să-şi treacă examenul de admitere la facultate, ceea ce nici nu doreşte cu adevărat, întrucât pasiunea lui este arta, poezia, îndrăgostit de doctoriţa din sat, vrea s-o cucerească, dar în final femeia îl părăseşte pentru altul. Celălalt e un profesor de matematică la Craiova, captivat şi el de literatură. Acest Tretie Răbdare are un destin ciudat. El întâlneşte un personaj malefic, un fel de vrăjitor practicând chiromanţia, spiritismul şi chiar magia neagră şi care vrea să-l convertească la diabolism. Ambii prieteni, poetul şi profesorul, obsedaţi de ideea geniului, poartă discuţii repetate despre geniu şi nebunie, geniu şi
Băjenaru
Dicţionarul general al literaturii române 418
putere, geniu şi prostie, geniu şi închipuire etc. Poate că acesta este cel mai bun roman al scriitorului.
SCRIERI: Clopotul viselor, Craiova, 1975; Dealul lupului, Craiova, 1978; Poveştile de fiecare zi, Bucureşti, 1982; Drum în tăcere, Craiova, 1987; ed., I-II, Craiova, 1997; Povestiri de pe Desnâţui, Craiova, 1988; Goana, Bucureşti, 1989; Geniul şi închipuirea, Craiova, 1997; Sfântul drac sau Judecata de... acum, pref. Tudor Nedelcea, Craiova, 1999.
Repere bibliografice: V. Mihai, „Clopotul viselor", ST, 1976,7; Aureliu Goci, „Poveştile defecare zi", R, 1983,5; Firan, Profiluri, 99-100; Popa, Clasici, 112-115; Ulici, Lit. rom., I, 419-420; Constantin Dumitrache, Plăcerea vorbei, LCF, 1999,34; Tudor Nedelcea, De la Poiana lui îocan la Valea Desmăţuiului, „Terca Grifonis", 1999,4-5; Geo Vasile, Romanul satului informatizat: oral, coral, individual, CNT, 2000,36; Marian Barbu, Zona melancoliei, LCF, 2001,45-46; Popa, Ist lit, II, 832-833. M. l/s.
BĂJENARU, Grigore (13.11.1907, Brătuleşti-Cocioc, azi Periş, j. Ilfov — 5.II.1986, Bucureşti), prozator. Este fiul Anei (n. Gri-goriade) şi al lui Ion Popescu-Băjenaru, institutor, publicist şi autor de manuale şcolare. B. încheie cursul primar la o şcoală din Ghencea, în Bucureşti; frecventează apoi Liceul „Gh. Lazăr" luându-şi bacalaureatul în 1926. Licenţiat în filosofie şi litere (1930), îşi susţine doctoratul în 1938, la îndemnul lui Mihail Dragomirescu, cu o lucrare despre proza lui B. Delavrancea. în căutarea unei catedre stabile, peregrinează, după absolvire, prin câteva şcoli de stat (serale, de ucenici) sau colegii particulare din Bucureşti, ulterior schimbând profesia de dascăl cu slujbe administrative (la Primăria capitalei, Observatorul astronomic popular, Pinacoteca municipală). Debuta, ca elev, în „Lumea copiilor" din 1923, în anul următor tipărind şi o primă carte (Din ţara basmelor), în „regia" părintelui său; publică snoave, amintiri, poveşti şi versuri în atractivele reviste interbelice pentru cei mici: „Dimineaţa copiilor", „Universul copiilor", „Lumina copiilor". A mai colaborat la „Universul", „Convorbiri literare", dar şi la foi modeste, ca „Opaiţul satelor", la calendare şi diverse almanahuri. Câteva încercări de istorie literară se apleacă, de preferinţă, spre clasici: Un plagiat ardelenesc după romanul „Ciocoii vechi şi noi" al lui N. Filimon (1932), Delavrancea. Omul şi opera şi Eminescu, dramaturg (ambele din 1940).
Povestitor „născut", tânărul debutant învie scene alerte, spirituale (Teatrul lui Buzilâ, în nopţile sfinte, Bonurile lui Aii), unde candorile vârstei „neştiutoare" trec în prim-plan, chiar dacă în fundal apasă, undeva aproape, umbra frontului (tatăl e la război, copiii aşteaptă ziua „de leafă" ca pe o sărbătoare, din panoplia clasei priveghează faimoasa „Usturica", o replică naivă — citadină — la amintirile „humuleşteanului"). Cultivă tot mai dezinvolt, apoi, un aliaj de haz destins, bonom, vervă surâzătoare ori ironie subversivă, iar ca revers, un gen de evocare, agreabil, ce-i va atrage cititori fideli. Cartea ce îi aduce recunoaşterea e Cişmigiu et Comp., o odisee de licean simpatic, sturlubatic premiant, aplaudat ori, după caz, temut între rivalii „lăzărişti", irezistibil umorist şi mim. Amestec de lirism şi de umor, de stil colocvial şi anecdotică spumoasă, romanul din 1942, un best-seller pentru câteva promoţii de adolescenţi
postbelici, a continuat să fie editat (1946,1947 ş.u.), s-a bucurat şi de o tălmăcire maghiară etc. Fără dimensiunea unei autentice „rupturi", B. e atras, în următoarele decenii, de noile colecţii şi antologii pentru copii („Licurici", „Pogonici", Almanahul „Roza vânturilor") şi de literatura cu substrat educativ. Scrie laborios şi publică, la Editura Tineretului, apoi, constant, la editurile Ion Creangă şi Sport-Turism, culegeri de poveşti, legende, basme, intitulate sugestiv: Orologiul împăratului (1957), Vârful cu dor (1973), Grădina înţelepţilor (1975), Piatra Craiului
(1978), Fata din dafin (1982), naraţii ample cu pretext istoric — se întrevede un proiect destinat eposului vitejesc, în Banul Mărăcine (I-II, 1967), Inelul lui Dragoş-Vodă (1968), Taina lui Mir cea-Voievod (1970), Spătarul Coman de Suceava (1977), Măreţul rege Burebista (1980) -, unde accentul cade îndeobşte pe latura spectaculară: suspans, culoare locală, aventuri picareşti, şabloane, stereotipii, menite să „complice" şi să agrementeze intriga întru captarea publicului favorit. Ucenicind în umbra maeştrilor recunoscuţi ai genului (H. Sienkiewicz, Al. Dumas, M. Sadoveanu), B., artizanul, tinde să împace propria aptitudine fabulatorie cu exigenţele documentare, dar fără să evite ilustrativismul, o abundenţă uneori fastidioasă a detaliilor ce risipeşte din „magia" povestirii. îndatorat „tradiţiei orale", nu uită, altfel, să-şi declare stirpea şi să-şi cultive precursorii (în Ispirescu, împăratul basmelor, 1983). Pe urma altor preţuiţi băsmuitori (N. Filimon, I. C. Fundescu, N. I. Dumitraşcu sau N. D. Popescu, toţi cu frumoase, expresive variante la Fata din dafin), va izbuti notabile remake-uri, recuperând embleme, măşti (extrem de „productivă" cea a cheleşului), integrând surse, triind motive, diverse ca factură şi tipologie. Umorul blajin reanimă, în fine, în Mici povestiri despre oameni mari (1981), anecdotica instructiv-cordială, verva păstoasă, duhul boem şi destins al unui Bucureşti de odinioară: lume pestriţă, cafenele, simigerii (a lui „Kir Sotir", „la Agop", în Calea Moşilor), instituţii cu faimă şi oameni „cari au fost", agitaţia de o clipă a urbei, ambianţa balcanică. Trecerea timpului pune surdină, atenuând din exuberanţele comice, în Bună dimineaţa, băieţi! (1972), unde disputa ingenuă clasă-catedră e ecou târziu din Cişmigiu et Comp.
SCRIERI: Din ţara basmelor, Bucureşti [1924]; Un plagiat ardelenesc după romanul „Ciocoii vechi şi noi" al lui N. Filimon, Bucureşti, 1932; Schiţele şi nuvelele lui Delavrancea, Bucureşti, 1939; Delavrancea. Omul şi opera, Bucureşti, 1940; Eminescu, dramaturg, Bucureşti, 1940; Cişmigiu et Comp., Bucureşti, 1942; ed. Bucureşti, 1992; Mintea şi norocul, Bucureşti, 1943; Hora anotimpurilor, Bucureşti, 1945; Cu trenul, Bucureşti, 1947; Cei trei ştrengari, Bucureşti, 1947; Ocupaţiile micuţilor, Bucureşti, 1947; Comoara, Bucureşti, 1952; Orologiul împăratului, Bucureşti, 1957; Banul Mărăcine, I-II, Bucureşti, 1967; Cerbii lui Mihai-Vodă, Bucureşti, 1968; Inelul lui Dragoş-Vodă, I-II, Bucureşti, 1968; Taina lui Mircea-Voievod, Bucureşti, 1970; Bună dimineaţa, băieţi!, Bucureşti, 1972; Vârful cu dor, Bucureşti, 1973; Grădina înţelepţilor, Bucureşti, 1975; Spătarul Coman de Suceava, Bucureşti, 1977; Piatra Craiului, Bucureşti, 1978; Măreţul rege Burebista, Bucureşti, 1980; Mici povestiri despre oameni mari, Bucureşti, 1981; Fata din dafin, Bucureşti, 1982; Ispirescu, împăratul basmelor, Bucureşti, 1983; Povestiri de vitejie, Bucureşti, 1984; Nouă basme vesele pentru toate vârstele, Bucureşti, 1989.
419 Dicţionarul general al literaturii române
Bălan
Repere bibliografice: Iorga, Ist lit cont (1986), I, 295; „Cişmigiu et Comp", UVR, 1942,50; Octav Şuluţiu, Grigore Băjenaru, „Cişmigiu et Comp.", „Apărarea", 1947, 31; Bucur, Istoriografia, 335, 351; Viniciu Gafîţa, Bibliografie de literatură pentru copii, Bucureşti, 1979, 73-74; Grigore Băjenaru, Cum am scris „Cişmigiu et Comp", în O vatră de lumină (1860-1980), îngr. şi pref. Tudor Opriş, Bucureşti, 1981, 152-153; [Grigore Băjenaru], ADLTR, B-99, B-106; Dicţ. scriit rom., III, 847-849.	R.Ş.
BĂLAJ, Teofil Tiberiu (6.VII.1937, Sfântu Gheorghe -26.VI.2001, Bucureşti), poet şi eseist. Este fiul Lucreţiei (n. Dan) şi al lui Teofil Bălaj, muncitor CFR. Ca elev, debutează foarte precoce în presă (în 1949, la doisprezece ani), cu o poezie ocazională (în revista „Pionierul"). Urmează Facultatea de Filologie-Istorie- Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, secţia română-istorie, absolvind în 1959. Din 1958, încă student, intră corector la ziarul „Făclia" din Cluj, iar în 1959 devine şef al secţiei culturale la acelaşi ziar. Din 1961, e funcţionar în Ministerul Afacerilor Externe. în 1963 obţine, prin concurs, gradul diplomatic de ataşat; devine diplomat de carieră, cu însărcinări privind domeniul cultural. Funcţionează ca ataşat cultural al Ambasadei României la Paris (1966-1970). Debutul editorial, ca poet, are loc în 1968, cu volumul Fructul oprit
Poezia lui B. e o sinteză a tradiţiilor lirice ardelene (Andrei Mureşanu, G. Coşbuc, Emil Isac) şi a unor sugestii oferite de modernismul poetic al secolului al XX-lea. Poemele din Fructul oprit atestă un demers liric discret, meditativ, fără ifose docte, recurgând la descripţia unor stări colorate afectiv de vagi nelinişti sau de satisfacţii neeuforice. De regulă succinte, poemele simt deseori salvate in extremis de platitudine prin menţinerea unui miez inefabil (semnalat uneori printr-o difuză „poantă" concluzivă) şi prin decenţa rostirii. Poetul schiţează adesea mici solilocvii pe teme morale, cochetează fără exagerare cu tonul gnomic. Tabloul general e al unei cronici a înţelepciunii eului liric prin acomodare cu contingentul. „Peisagistica lăuntrică" şi cea exterioară intră în comunicare şi reverberează în acelaşi registru, de regulă fără picturalitate. Se reţin câteva crochiuri „de voiaj", ocazionale, cu subiect luteţian sau, mai larg, galic, tributare întrucâtva unui anumit „exotism" cultural convenţional (Luteţia dezbrăcată, Din Tumul Eiffel, Pădurea de la Barbizon, Amurg breton ş.a.), precum şi câteva „cărţi poştale" bucolice, agreabile. Arsenalul lexical, imagistic şi prozodic este cel curent în epocă, metaforele sunt câteodată ingenioase, dar nu frapante prin originalitate, stilul e lipsit de stridenţe, dar şi de vigoare. în Schimbarea la faţă (1970), poetul rămâne consecvent viziunii şi manierei acreditate anterior. Gânduri răzleţe sunt caligrafiate în scurte poeme. Spaţiul rural este evocat cu autenticitate specială, cu mici accente „ardeleneşti", ici şi colo prin câte o imagine, aducând aminte de Lucian Blaga, cu referire la un fond ancestral, însă fără recurs la fabulos şi mit. Eul poetic poate încerca melancolii, dispoziţii nostalgice, angoase controlate (într-o seară, un tren propune o stoică meditaţie asupra morţii), dar e structural stenic, „optimist", împăcat, în esenţă, cu existenţa. Rostirea
rămâne discretă, neenergică, „cuviincioasă" în toate accepţiunile termenului. Inima cuvintelor (1979) reia, masiv, poeme din volumele anterioare, adăugând câteva, puţine, piese noi. Poetul cultivă mai accentuat, dar şi foarte convenţional mândria patriotică şi se simte dator să se arate preocupat de devenirea ţării. Cântec de mai (1989) cuprinde compuneri versificate conform consemnurilor propagandistice ale oficialităţilor momentului (glorificarea convenţională şi mitificarea Partidului Comunist, cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu), fără interes estetic. Convorbiri, interviuri şi declaraţii ale unor personalităţi artistice sau culturale, consemnate în spaţiu parizian şi prevăzute cu mici introduceri eseistice, eventual asociate în lumina unor idei comune şi comentate cu sagacitate (şi cu o grijă specială pentru „buna opinie" a mediilor intelectuale franceze despre identitatea culturală românească) sunt adunate în Autografe pariziene (1972), alături de eseuri sau încercări de reportaj literar. Poezie pentru copii se află în Carte de citire (1983; Premiul pentru poezie al Organizaţiei Pionierilor). Alte titluri aparţin, în esenţă, literaturii de informare turistică (monografii, albume): România se prezintă (apărută în mai multe limbi, 1972); Franţa (1976) ş.a. B. are o participare la lucrarea colectivă Diplomaţia română în slujba independenţei (1977). Pagini de jurnal i-au fost publicate în 1996, sub titlul Secunda câştigată.
SCRIERI: Fructul oprit, Bucureşti, 1968; Schimbarea la faţă, Bucureşti, 1970; Autografe pariziene, Cluj, 1972; România se prezintă, Bucureşti, 1972; Franţa, Bucureşti, 1976; Inima cuvintelor, Cluj-Napoca, 1979; Carte de citire, Bucureşti, 1983; Cântec de mai, Bucureşti, 1989; Secunda câştigată, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Constantin Cubleşan, „Fructul oprit", „Făclia", 1968,13 decembrie; Aurel Martin, „Fructul oprit" de Teofil Bălaj, RMB, 1969, 7545; Petru M. Haş, „Fructul oprit", ST, 1969, 1; Zaharia Sângeorzan, Debuturi: Teofil Bălaj, Paul Drumaru, Marin Mincu, CRC, 1969, 9; Ion Lungu, „Fructul oprit", TR, 1969, 15; Dumitru Micu, „Fructul oprit", RL, 1969,16; Ilie Constantin, Teofil Bălaj, „Schimbarea la faţă", RL, 1970,43; Ion Cocora, „Schimbarea la faţă", TR, 1970,44; Adrian Popescu, Teofil Bălaj, „Autografe pariziene", ST, 1972,23; M. C. Runcanu, „România se prezintă", TR, 1973,1; O.G., „Autografe pariziene", TMS, 1973,7.	N.Br.
BĂLAN, Eugen (21.X.1904, Focşani — 4.IV.1968, Bucureşti), prozator. Este fiul unui ofiţer de carieră căzut în luptele de la Turtucaia. B. urmează Liceul Militar din Craiova, după care se înscrie la Facultatea de Ştiinţe, secţia de matematică, la Universitatea din Bucureşti. Va trece apoi la Şcoala Politehnică, unde îşi ia licenţa. în 1940 îşi ia a doua licenţă, în drept. Exercită numeroase ocupaţii: director la Imprimeria Centrală, profesor de matematică, economist, vameş, consilier tehnic, proiectant, în 1937 şi 1939, B. publică două eseuri în „Arta şi tehnica grafică". Apariţia romanului într-o duminecă de august (1941) surprinde totuşi critica. Războiul şi, apoi, alte cauze l-au făcut pe autor să abandoneze literatura până în 1965. Câteva schiţe şi o nuvelă sunt publicate postum, în volumul Exerciţii (1970).
Tipărit chiar înainte de intrarea României în război, romanul lui B. se bucură de succes, fiind apreciat de critici
Bălan
Dicţionarul general al literaturii române 420
precum Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, C. Fântâ-neru, Perpessicius, O. Şuluţiu ş.a. Autorul îşi exprimase într-unul din eseuri admiraţia pentru opera lui Proust, „clădită ca o catedrală", iar în romanul său citează cuvintele unui personaj din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, ceea ce denotă familiarizarea cu problematica modernă a genului. într-o duminecă de august înregistrează fluxul conştiinţei unui personaj-narator pe durata unei zile, cu inerentele recuperări ale unor porţiuni din trecut, datorate memoriei involuntare. „Dumineca de august" e ziua în care „eroul" ia hotărârea de a scrie un roman, gest care trebuie să-l salveze din semiconşti-enţa, confuzia mentală şi abulia în care se scufunda. Procesul e configurat în detaliu, fraza lui B., mlădioasă, elegantă, putând exprima subtilităţi îndeobşte dificil de surprins. Prin aceste calităţi, romanul îşi păstrează prospeţimea, el fiind, de altfel, reeditat în 1991. Prozele publicate în 1970, Exerciţii, relevă aceleaşi însuşiri de observator al lumii exterioare şi interioare, având totuşi un pronunţat caracter de încercări nefinisate. Excepţie face cea mai amplă dintre ele, care propune o continuare a scrierii lui Mateiu I. Caragiale Sub pecetea tainei, fiind reuşită ca rezolvare epică a enigmei, dar fără vraja scrisului matein.
SCRIERI: într-o duminecă de august, Bucureşti, 1941; ed. îngr.şi postfaţă Mariana Vartic, Cluj-Napoca, 1991; Exerciţii, postfaţă Lucian Cursaru, Bucureşti, 1970.
Repere bibliografice: Pompiliu Constantinescu, „într-o duminecă de august" de Eugen Bălan, VRA, 1941,601; Cioculescu, Aspecte, 434-435; Const. Fântâneru, Jntr-o duminecă de august", UVR, 1941, 28; Perpessicius, Opere, IX, 189-194; Octav Şuluţiu, Jntr-o duminecă de august", G, 1941,7; Ştefan Popescu, Critice, I, Bucureşti, 1947,133-141; Gino Lupi, Novecento letterario romeno, Milano, 1965-1966,477; Piru, <r Panorama, 371; Dana Dumitriu, Eugen Bălan, „Exerciţii", RL, 1970,28; Zaciu, Lancea, 122-128; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 92-98; Ion Simuţ, Trei reeditări, RL, 1992, 2; Irina Petraş, Jntr-o duminecă de august", TR, 1992,13; Dicţ. scriit. rom., 1,217-219.	V.	D.
BĂLAN, George (11 .111.1929, Tumu Măgurele), eseist. După ce urmează Conservatorul din Bucureşti (1950-1955) şi face studii de muzicologie la Moscova (1957-1961), devine cadru didactic la Catedra de estetică a Conservatorului din Bucureşti. A făcut şi studii de teologie. A fost redactor muzical la „Contemporanul" (1951-1957,1961-1963). în 1977 s-a stabilit la Mlinchen, apoi la Sankt Peter, în Pădurea Neagră, unde a fondat Societatea Internaţională „Musicosophia". Eseistica muzicologului, paginile de prezentare a unor momente şi figuri din istoria muzicii, scrise nu numai cu o deplină stăpânire a domeniului, ci şi cu anume frazare ataşantă, au fost apreciate şi au contribuit la apropierea cititorilor de acest spaţiu al culturii.
Apărut după aproape treizeci de ani de când a fost scris, volumul în dialog cu Emil Cioran (1996) are meritul, şi acesta este cel mai important atu al său, de a fi fost, în anii '60, o primă încercare de reabilitare a lui Cioran într-o epocă în care acest subiect stârnea scandal. Cu deosebire două capitole reţin atenţia. Primul, Emil Cioran şi românii, românii şi Emil Cioran, este de
fapt o anchetă care ia în discuţie receptarea lui Cioran după război. Un studiu document care strânge laolaltă, în urma unei informări serioase, toate datele despre campania dusă împotriva lui Cioran între anii 1959 şi 1962, câteva nume mari, Lucian Blaga ori Nichifor Crainic, fiind invocate aici în spiritul adevărului. Al doilea capitol, Schimbarea la faţă a României, propune o imagine a spaţiului spiritual românesc în care simt puse faţă în faţă gândirea lui Blaga şi a lui Cioran. în ansamblu, demersul eşuează însă într-un descriptivism obositor şi monoton. Tonul este exagerat şi patetic, poate şi ca o reacţie la un moment ostil culturii: scrisă în anii '60, cartea practică un demers de identificare aproape totală cu autorul cercetat. Şi în amplul studiu Nebănuitul Eminescu, publicat în 1984, dar scris cu zece ani înainte, tonalitatea encomiastică îşi atinge limitele. După ce analizează critic istoria exegezei eminesciene — B. este supărat mai ales pe G. Călinescu (pe care îl socoteşte profanator, monografia sa fiind calificată drept o „monumentală eroare de gândire") -, autorul încearcă să capteze esenţa poetului identificându-1 ba cu un iniţiat, ba cu Făt-Frumos, ba cu un rege, ba cu un împărat, ba cu un dac, ba cu un arab etc. Eminescu i se înfăţişează ca sfântul naţional al românilor: „Pentru români, Mihai Eminescu este sfânt, deoarece el a trăit cea mai sfântă dorinţă de a risipi negurile neştiinţei spirituale".
SCRIERI: Muzica, artă greu de înţeles, Bucureşti, 1960; G. Enescu — mesajul estetic, Bucureşti, 1962; Enescu - viaţa, Bucureşti, 1963; Gustav Mahler, Bucureşti, 1964; Muzica, temă de meditaţie filosofică, Bucureşti, 1965; Eu, Richard Wagner, Bucureşti, 1966; înnoirile muzicii, Bucureşti, 1966; Dincolo de muzică, Bucureşti, 1967; Noi şi clasicii, Bucureşti, 1968; Arta de a înţelege muzica, Bucureşti, 1970; Meditaţii beethoveniene, Bucureşti, 1970; Muzica şi lumea ideilor, Bucureşti, 1973; Cazul Schoenberg, Bucureşti, 1974; Mică filosofie a muzicii, Bucureşti, 1975; Muzica, Bucureşti, 1975; O istorie a muzicii europene, Bucureşti, 1975; Dfls Musikhoren als Weg zum Geist, Sankt Peter, 1981; Beruf: Musikhdren, Sankt Peter, 1983; Musikalische Selbstterapie, Sankt Peter, 1984; Â la redecouverte de la musicjue, Sankt Peter, 1984; Nebănuitul Eminescu, Miinchen, 1984; ed. Bucureşti, 1999; Rătselhafter Bruckner, Sankt Peter, 1986; LArt d'ecouter Mozart, Sankt Peter, 1988; Musik als Rătsel und Herausforderung, Sankt Peter, 1989; Le Geste musical, Sankt Peter, 1990; ABC de Vecoute creatrice, Sankt Peter, 1991; Roman einer Idee, Sankt Peter, 1991; Petit trăite de Vart defredonner, Sankt Peter, 1992; Procesul lui Socrate, Bucureşti, 1993; în dialog cu Emil Cioran, Bucureşti, 1996; LAuditeur et sa dignite, Sankt Peter, 1996; Via meditativa. întâlnirea cu noi înşine, Bucureşti, 1997; Cum să ascultăm muzica (în colaborare), Bucureşti, 1998; Inspirierte Musikhorer, Sankt Peter, 2000; Celălalt Eros, Chişinău, 2001; Iubirea interzisă, Chişinău, 2001.
Repere bibliografice: Caraion, Tristeţe, 65-67; Manolescu, Enciclopedia, 75-76.	P.C.
BĂLAN, Ion (21.1.1909, Hârşeni, j. Braşov - 24.XII.1979, Bucureşti), poet. Este fiul Măriei şi al lui Mihai Bălan, ţărani. B. termină liceul la Sibiu şi îşi ia licenţa în drept la Bucureşti. Debutează în 1933 la revista „Abecedar", colaborând apoi la „Gând românesc", „Universul literar", „Vremea", „Pagini literare", „Curentul literar", „Revista Fundaţiilor Regale", „Dacia rediviva", „Sentinela" ş.a. Volumul de versuri Febre cereşti apare în 1941. Redactor la „Dacia", funcţionar de stat,
421 Dicţionarul general al literaturii române
Bălan
B. va lucra după război în redacţia Editurii Scânteia. O carte retrospectivă, apărută în 1970 şi menţinând titlul din 1941, adăuga versuri noi, unele risipite între timp prin mai multe periodice literare.
Lirica din Febre cereşti, volum întâmpinat cu elogii de unii critici, l-a situat pe B. între talentele generaţiei sale. Dacă sensibilitatea poetului este mai degrabă aceea a unui simbolist, între mijloace pot fi detectate semne ce ţin de romantism, dar şi de tehnicile modeme. Starea caracteristică acestei lirici derivă din suferinţă şi deznădejde, poetul, prins între Pan şi „albastre ispite, cereşti capcane", traducând cu fervoare conştiinţa vremelniciei. Prinţ nostalgic, înconjurat de „albe vedenii", navigator spre o insulă himerică, ieşind din timp („vom da timpului cătuşele înapoi"), el pare sortit să locuiască şi să răsfrângă o lume fantomatică, transparentă, îndepărtată. Viaţa se metamorfozează în amintirea ei dureroasă („sevele roşii s-au făcut palori"), iubita e „nălucă din flăcări şi zăpezi moarte", ochiul descoperă doar „o nălucă de floare". Şi totuşi, ca şi la alţi poeţi ardeleni, o anume forţă - asprime, înverşunare, îndârjire — vine când să susţină scepticismul, când să-l înlăture. Efectului de distanţare, de evadare fantezistă i se opun consistenţa, incandescenţa materiei. B. privilegiază metaforele în care domină trimiterile spre ardere, văpaie şi sânge. Dacă toamna este văzută simbolist, ca un anotimp cu „palori de preţios metal muribund", mult mai frecvent natura apare incendiată de prezenţe vegetale insolite, iar iubirea tinde a se hrăni din aceeaşi otrăvită „foame de roşu", amintită şi în eseuri lirice precum Floarea roşie. în violenţa coloristică suprapusă glacialităţii de fond se simte, parcă, ceva din arta icoanei pe sticlă, stilizarea, rigoarea formală fiind o formă de a filtra emoţia. în anii din urmă, lirica lui B. se devitalizează; supravieţuiesc numai virtuozitatea, reveria pictorică.
SCRIERI: Febre cereşti, Bucureşti, 1941; Febre cereşti, pref. Aurel Dragoş Munteanu, Bucureşti, 1970.
Repere bibliografice: Pompiliu Constantinescu, Ion Bălan, „Febre cereşti", VRA, 1941, 607; Octav Şuluţiu, Ion Bălan, „Febre cereşti", G, 1941,9; Perpessicius, Opere, IX, 364-367; Aurel Dragoş Munteanu, Un poet de tranziţie, R, 1969,6; Dicţ. scriit. rom., 1,219.	G.D.
BĂLAN, Ion Dodu (5.X.1929, Vaidei, j. Hunedoara), critic şi istoric literar, poet. Este fiul Anei (n. Pavel) şi al lui Ioan Bălan, ţărani. Este căsătorit cu Elena Bălan-Osiac. Şi-a început liceul la Orăştie şi l-a continuat la „Sf. Sava" din Bucureşti, absolvind în 1949. Urmează Facultatea de Filologie din capitală (1949-1953). A obţinut titlul de doctor în filologie în 1968. A făcut parte din redacţiile revistelor „Viaţa românească", „Tânărul scriitor" şi „Luceafărul". Cadru didactic universitar, a fost între 1967 şi 1969 lector la Universitatea din Toulouse. A ocupat funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (1969-1977), a fost membru supleant (1969-1979), apoi membru plin (1979-1989) al Comitetului Central al Partidului Comunist Român.
Pe lângă critica şi istoria literară, B. s-a manifestat şi ca poet, prozator, folclorist şi publicist. A debutat editorial cu
studiul Influenţe folclorice în poezia noastră actuală (1955). în ipostaza de cronicar literar, nu are preferinţe pentru un anumit gen de scrieri, dovedindu-se receptiv atât la poezia lirică, roman şi nuvelă, piese de teatru, cât şi la reportaj sau la lucrările de critică şi istorie literară. A abordat de asemenea numeroase aspecte ale literaturii române mai vechi, aducând contribuţii importante despre cronicari şi corifeii Şcolii Ardelene, despre Eminescu, Alecsandri, C. Negruzzi, Andrei Mureşanu, Coşbuc, Maiorescu, Blaga, Rebreanu, Panait Cerna, St. O. losif, Tudor Arghezi, Ion Minulescu ş.a. Multe dintre aceste studii au fost publicate iniţial ca prefeţe la diverse ediţii din operele scriitorilor respectivi. Atât cronicile literare, cât şi studiile de istorie literară le-a reunit în volume cu un profil mozaicat, în care a cedat mult spaţiu şi publicisticii. Câteva monografii, despre Ioan Slavici, Octavian Goga şi Aron Cotruş, sunt elaborate pe baza unei ample documentări, cu multe elemente inedite. în monografia Ioan Slavici sau Roata de la Carul Mare (1985), B. demonstrează caracterul preponderent etic al operei autorului Marei, transpus la un nivel de artă superior, concretizat în personaje vii, autentice. Totodată, surprinde modul subtil în care Slavici a infuzat operei sale o viguroasă sevă folclorică şi etnografică, integrată organic universului artistic. Pentru Octavian Goga, B. a manifestat un interes continuu. După o primă micromonografie (1966), şi-a extins cercetările, consacrând marelui poet o amplă exegeză (1971); ediţia a doua, din 1975, a fost premiată de Academia Română. Deşi pe alocuri a plătit tribut interpretărilor dogmatice, eronate ale epocii, mai ales în ceea ce priveşte publicistica poetului, reunită în volumul Mustul care fierbe, criticul demonstrează că, în peisajul liricii româneşti de la începutul secolului al XX-lea, Octavian Goga a erupt vulcanic, zguduind sensibilităţile şi dinamizând energia contemporanilor săi, transmiţând un mesaj nou, de impresionantă reverberaţie şi forţă emoţională, impunându-se în primul rând ca tălmăcitor al pătimirii românilor din Transilvania şi totodată ca o expresie vaticinară a suferinţelor şi aspiraţiilor întregului popor. B. argumentează că Octavian Goga a cântat pătimirea neamului său nu pe un ton clamoros, ci arborând calmul aparent al îndurării, în sonorităţi de vibraţie psalmodică; suferinţele şi năzuinţele semenilor săi au fost astfel exprimate în ritmuri de copleşitoare gravitate, cu inflexiuni stilistice de tulburătoare atmosferă religioasă. Cu aceeaşi devoţiune, s-a aplecat şi asupra lui Aron Cotruş, căruia i-a prefaţat mai întâi ediţia de Versuri (1978) şi apoi i-a consacrat studiul Resurecţia unui poet (1981). Noua ediţie (1995) reprezintă forma structural revăzută a studiului anterior, expurgată de concesiile dogmatice şi restabilind profilul real al poetului. Criticul descifrează mesajul poeziilor lui Aron Cotruş, le sistematizează sensurile pe coordonatele unor teme şi motive centrale, le relevă simbolurile caracteristice, precizând că toate acestea converg spre conturarea unui profil armonios şi inconfundabil al unui autor din familia poeta vates, tribun şi profet al neamului său, în a cărui lirică dimensiunea naţională şi cea socială se îngemănează până la deplina contopire. în Copilăria unui Icar (1974; Premiul Uniunii Scriitorilor), pornind de la simbolul antic al omului care
Bălan-Osiac
Dicţionarul general al literaturii române 422
încearcă să înfrângă vămile văzduhului, B. susţine, prin analogie, semnificaţia tragică a destinului lui Aurel Vlaicu, într-un poem în proză destinat îndeosebi cititorilor tineri. Poeziile din volumele Neliniştea fântânii (1978), Arbori pentru veşnicii (1981) şi Cutremur de suflet (1996) dezvăluie un temperament liric înclinat spre confesiune şi meditaţie.
SCRIERI: Influenţe folclorice în poezia noastră actuală, Bucureşti, 1955; Delimitări critice, Bucureşti, 1964; Octavian Goga, Bucureşti, 1966; Valori literare, Bucureşti, 1966; Condiţia creaţiei, Bucureşti, 1968; Cuvintele au cuvântul, Iaşi, 1971; Octavian Goga, Bucureşti, 1971; ed. 2, Bucureşti, 1975; Ethos şi cultură sau Vocaţia tinereţii, Bucureşti, 1972; La Politique culturelle en Roumanie, Paris, 1974; Copilăria unui Icar, Bucureşti, 1974; Artă şi ideal, Bucureşti, 1975; în focarul timpului, Bucureşti, 1977; Neliniştea fântânii, Bucureşti, 1978; Constelaţii diurne, Bucureşti, 1979; Resurecţia unui poet: Aron Cotruş, Bucureşti, 1981; ed. (Aron Cotruş), Bucureşti, 1995; Arbori pentru veşnicii, Bucureşti, 1981; Ţara omeniei şi oamenii săi, Bucureşti, 1983; Ioan Slavici sau Roata de la Carul Mare, Bucureşti, 1985; Pietre pentru templul lor, Bucureşti, 1985; Peisaj interior, Bucureşti, 1986; Ei l-au cunoscut pe Aurel Vlaicu, Bucureşti, 1986; Repere critice, Bucureşti, 1988; Momente ale liricii româneşti în secolul XX, Bucureşti, 2000. Ediţii: Vasile Alecsandri, Poezii populare, pref. edit., Bucureşti, 1956; Mihai Eminescu, Literatura populară, pref. edit., Bucureşti, 1956; Spiridon Popescu, Pagini alese, pref. edit. Bucureşti, 1959, Moş Gheorghe la expoziţie, pref. edit., Bucureşti, 1962; Mioriţa. Balade populare, pref. edit., Bucureşti, 1961; 1.1. Mironescu, Furtună veteranul, pref. edit., Bucureşti 1961; Ion Slavici, Teatru, pref. edit., Bucureşti, 1963; G. Coşbuc, Balade şi idile, pref. edit., Bucureşti, 1964; Octavian Goga, Opere, I-III, introd. edit., Bucureşti, 1967-1972, Precursori, introd. edit., Bucureşti, 1989; Costache Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanu, postfaţa edit., Bucureşti, 1973; Barbu Nemţeanu, Stropi de soare, pref. edit., Bucureşti, 1973; Cartea înţelepciunii populare, pref. edit., Bucureşti, 1974; St. O. losif, Poezii, Bucureşti, 1975; Panait Cerna, Poezii, postfaţa edit., Bucureşti, 1976; Eugen Goga, Cartea facerii, pref. edit., Bucureşti, 1984, Două Siberii, pref. edit., Bucureşti, 1997; Aron Cotruş, Versuri, postfaţa edit., Bucureşti, 1985.
Repere bibliografice: Barbu, Sine ira, 205-208; Piru, Varia, 1,523-526; Stănescu, Poeţi şi critici, 95-101; Corbea-Florescu, Biografii, 21; Drăgan, Reacţii, 27-35; Grigurcu, Idei, 127-130; Valeriu Râpeanu, Pe drumurile tradiţiei, Bucureşti, 1973, 223-226; Martin, Metonimii, 367-370; Piru, Reflexe, 213-217; Z. Ornea, Confluenţe, Bucureşti, 1976, 265-269; Martin, Paranteze, 161-163; Mareea, Varietăţi, 197-200; Mareea, Concordanţe, 249-253; Stănescu, Jurnal, II, 206-209, III, 177-181; Piru, Critici, 89-92; Cioculescu, Itinerar, V, 463-469; Lovinescu, Unde scurte,
II,	99-102; Ierunca, Dimpotrivă, 157-161; Teodor Vârgolici, Lirica lui Arm Cotruş, ALA, 1995,28; Dicţ. scriit. rom., 1,219-221; Gheorghe Grigurcu, Poezia nomenclaturii, RL, 1996, 33; Micu, Scurtă ist., IV, 126-128; Grigurcu, Poezie, 1,94-98; Popa, Ist. lit., II, 220-223, passim. T. V.
BĂLAN-OSIAC, Elena (24.111.1940, Şelaru, j. Dâmboviţa), comparatistă şi traducătoare. Este fiica Paraschivei şi a lui Dumitru Osiac, ţărani. Este căsătorită cu Ion Dodu Bălan. După terminarea studiilor liceale, la Ploieşti, în 1961, se înscrie la Facultatea de Limbi Romanice şi Clasice, secţia spaniolă (absolvită în 1966). Este licenţiată a Facultăţii de Litere din Toulouse, specialitatea limba şi literatura portugheză (1969); susţine teza de doctorat la aceeaşi facultate (1970). La Catedra de limbi străine a Academiei de Ştiinţe Economice din Bucureşti (din 1966), ocupă posturile de lector (1971),
conferenţiar (1976) şi profesor universitar (1991). Din 1992, conduce Catedrea de limba spaniolă la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii „Spiru Haret" din Bucureşti, iar din 1998, este şi prorector. Colaborează la „Secolul 20", „România literară", „Cahiers roumains d'etudes litteraires" ş.a. Traducătoare a unor autori spanioli şi portughezi, precum Oswald de Andrade, Ana Maria Matute, Jose Maria Sanjuan, Ramon del Valle-Inclân, Miguel Angel Asturias, Ruben Dario, B.-O. publică studii de specialitate pe teme de metodologie a predării limbilor străine sau de filologie romanică, precum Ovid Densusianu şi preocupările sale ibero-romanice, Poemele lui Lucian Blaga în portugheză, Versurile în spaniolă, franceză şi portugheză ale poeziei lui Lucian Blaga ş.a. Traduce în spaniolă din G. Călinescu, Eugen Barbu, Fănuş Neagu şi alcătuieşte dicţionare şi cursuri. Este căsătorită cu Ion Dodu Bălan.
în 1972, B.-O. publică volumul Sentimentul dorului în poezia română, spaniolă şi portugheză (varianta în limba franceză, în 1977), o încercare de studiu comparativ al acestui motiv liric, definind dorul ca sentiment de solitudine nostalgică. Fără preocupări de analiză critică, lucrarea se mărgineşte să semnaleze în sfera lirică neolatină incidenţe ale reprezentării lirice de atitudini existenţiale, propunându-şi o metodă comparatistă (menţionează teoria circulaţiei internaţionale a temelor literare, cu exemplificări de coincidenţe intenţionate sau similitudini), şi investighează similitudinile semantice ale cuvintelor saudade-soledad-dor, semne ale unui posibil paralelism în „atitudinea lirică" a celor trei naţiuni din extremităţile latinităţii europene. Din descrierea acestor ipostaze ontologice şi lirice reiese că termenul dor, la cele trei popoare, denumeşte o stare fluctuantă, determinată de cei mai variaţi factori în timp şi spaţiu, diferenţiaţi specific.
SCRIERI: Sentimentul dorului în poezia română, spaniolă şi portugheză, Bucureşti, 1972; ed. (La Solitude nostalgique dans la poesie roumaine, espagnole et portugaise), Bucureşti, 1977. Traduceri: Ana Maria Matute, Primele amintiri, Bucureşti, 1968; Oswald de Andrade, Regele lumânărilor, Bucureşti, 1972; Jose Maria Sanjuan, Requiem pentru noi toţi, Bucureşti, 1974; Miguel Angel Asturias, Căutătorul de perle, Bucureşti, 1980; Ruben Dario, Balotul, Bucureşti, 1979; Ramon del Valle-Inclân, Memoriile marchizului de Bradomin, Bucureşti, 1987.
Repere bibliografice: Edgar Papu, O carte despre dor, LCF, 1973, 5; Mircea Zaciu, O carte despre dor, TR, 1973, 7; Dragoş Vrânceanu, „Sentimentul dorului în poezia română, spaniolă şi portugheză", CNT, 1973,19; Manuel de Paira Boles, [Cronică], „Revista portuguesa de filologia" (Coimbra), t. XVII, 1978.	E.M.
BĂLĂCEANU, Ion (25.1.1828, Bucureşti - 22.XII.1914, Nisa, Franţa), memorialist. S-a născut într-o familie boierească ale cărei origini se află în secolul al XlV-lea, ca fiu al Măriei (n. Văcărescu) şi al lui Constantin Bălăceanu, mare hatman. Şi-a început instrucţia acasă, cu un preceptor francez şi a conti-nuat-o la Paris, unde a urmat cursurile Liceului „Louis le Grand", după care a audiat prelegerile lui Jules Michelet şi Edgard Quinet la College de France. Aflat în capitala Franţei, a făcut parte din Societatea studenţilor români (1845). Revenit în patrie, a luat parte la evenimentele revoluţionare de la 1848,
423 Dicţionarul general al literaturii romane
Bălăceanu
fiind numit prefect de Muscel (3 august-22 septembrie 1848), pentru ca, în vara anului 1849, să se afle în statul-major al generalului Iosif Bem, ca ofiţer adjutant. După înfrângerea revoluţiei, a luat drumul exilului, acţionând în Franţa pentru împlinirea dezideratelor de unitate ale românilor. Revenit în 1856 în ţară, s-a manifestat ca un înfocat unionist, făcând parte din Comitetul Central al Unirii din Bucureşti. După Unire a fost numit prefect al Poliţiei Bucureştilor, iar din mai 1859, emisar al lui Al. I. Cuza în Piemont şi Franţa, pentru dobândirea recunoaşterii dublei alegeri; ulterior a fost membru în Comisia Centrală de la Focşani (1859-1862) şi ministru al Controlului din Ţara Româneasca (11 octombrie 1859-mai 1860), precum şi delegat în prima Comisie a puterilor riverane Dunării. Membru (din 1865) al lojii „Sages d'Heliopolis", s-a aflat printre cei mai activi participanţi la acţiunea care a dus la îndepărtarea lui Al. I. Cuza. B. a fost ales deputat în Constituanta din 1866. în plan politic, a fost adeptul ideilor liberale moderne şi un apropiat al lui Ion Ghica. Intre 30 ianuarie şi 30 martie 1876, a fost titularul Ministerului Afacerilor Străine. A desfăşurat o intensă activitate diplomatică, în calitate de agent diplomatic la Paris (februarie 1866-mai 1867), la Con-stantinopol (decembrie 1870-martie 1871), agent diplomatic (mai 1876-septembrie 1878) şi trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Viena (septembrie 1878-octom-brie 1882); în aceeaşi calitate, la Roma (octombrie 1882-septembrie 1884), Paris (septembrie 1884-ianuarie 1885), Constantinopol (aprilie 1886-martie 1889) şi la Londra (aprilie 1893-octombrie 1900).
B. a lăsat în manuscris o importantă lucrare memorialistică (Histoire desfamilles Balaceanu/Vacarescu), tradusă şi publicată în 2002, sub titlul Amintiri politice şi diplomatice. 1848-1903. Este vorba despre o dactilogramă de 198 de pagini, scrisă după dictarea lui B. de ginerele său, Pierre Nicot de Villemain. In cele 19 capitole ale lucrării, memorialistul reconstituie, cu talent narativ, dar şi cu o fină înţelegere, evenimentele la care a participat direct sau la care a fost doar martor, descrie locuri prin care a trecut sau a stat mai multă vreme, prezintă o serie de personalităţi cu care a venit în contact. Istorisite spre sfârşitul vieţii din nevoia de a lăsa urmaşilor ceva din experienţa proprie, datele, numele ori trimiterile la diferite evenimente simt reproduse din memorie, ceea ce a condus, după cum se întâmplă adesea în acest gen de lucrări, la unele erori, care pot fi lesne amendate cu ajutorul documentelor de epocă. în pagini animate expresiv, B. reînvie primii ani ai adolescenţei petrecuţi la Paris, la studii, cele dintâi impresii la reîntoarcerea în Ţara Românească şi atmosfera care domnea aici în preajma izbucnirii revoluţiei de la 1848. El descrie, cu o mare putere de evocare, ultimele zile ale domniei lui Gheorghe Bibescu, instalarea puterii revoluţionare în Ţara Românească, arestarea Guvernului provizoriu şi apoi eliberarea lui de către populaţia răsculată a Bucureştilor, înrolarea sa în Garda naţională, calitate în care a şi fost numit prefect de Muscel, funcţie pe care a abandonat-o odată cu înaintarea trupelor otomane şi ţariste în interiorul Ţării Româneşti, când s-a văzut nevoit să fugă, prin pasul Bran, în Transilvania. Perioada exilului, alături de alţi fruntaşi ai revoluţiei române, între care Nicolae Bălcescu şi
Ion Ghica, de care s-a simţit puternic atras şi de a cărui prietenie a fost mândru toată viaţa, înrolarea în statul major al generalului Bem, revenirea în ţară şi activitatea unionistă reprezintă subiectul a încă două capitole ale memoriilor sale. O secvenţă deosebită, cu valoare documentară în primul rând, se referă la activitatea desfăşurată de B. în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. De mare interes sunt referinţele la acţiunile în vederea aducerii în ţară a prinţului Carol de Hohenzollem-Sigmaringen. Ideea lansată de Hortense Comu, convorbirile în această direcţie cu Napoleon al III-lea şi cu cancelarul Otto von Bismarck, strategiile de convingere a tânărului prinţ german, escortarea acestuia pe Dunăre, până în ţară, sunt momente de implicare maximă a lui B., transpuse în notaţii care se succed cu repeziciune, cinematografic, aruncând
o	nouă lumină asupra acestui moment istoric. Cea mai mare parte din Amintiri... o consacră autorul, după cum era şi firesc, activităţii sale de diplomat. Fie că s-a aflat la Paris, la Viena, Ia Londra, la Roma ori la Constantinopol, B. a dat dovadă de calităţi deosebite, puse în slujba ţării sale. în paginile memoriilor sunt refăcute convorbiri tainice cu diverse personalităţi, se emit judecăţi de valoare asupra evenimentelor, consideraţii personale — toate în măsură să definească o mentalitate şi o epocă. Din întreaga expunere răzbate sentimentul trăirii intense a unui timp istoric. Relatate alert, cu dialoguri vii între
Bălăceanu
Dicţionarul general al literaturii române 424
autor şi unii dintre cei mai de seamă protagonişti ai timpului (sunt rememorate convorbiri cu Napoleon al III-lea, contele Cavour, Kossuth, Bismarck, lordul Palmerston şi alte personalităţi ale Europei), cu descrierea sugestivă a locurilor şi a oamenilor, Amintirile politice şi diplomatice rămase de la B. se constituie deopotrivă într-un izvor istoric de mare însemnătate şi într-o mărturie expresivă din punct de vedere literar.
SCRIERI: Amintiri politice şi diplomatice. 1848-1903, tr., îngr. şi introd. Georgeta Filitti-Cavallioti, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Al. Săndulescu, Un memorialist necunoscut: Ion Bălăceanu, RL, 2003,29.	D. N. R.
BĂLĂCEANU, Ion (28.111.1928, Ceairlighiol-Caliacra), prozator. Este fiul Tudorei şi al lui Gheorghe N. Bălăceanu, ţărani. Prozatorul şi-a confecţionat un arbore genealogic ce vrea să ateste o descendenţă din familia boierească, scăpătată, a Bălăcenilor, pe „ramura lor negustorească". Urmează şcoala primară în comuna natală, dar o întrerupe în 1940, odată cu cedarea Cadrilaterului. Continuă studiile în 1946, la Cluj, unde se afla ca militar activ. Anii copilăriei şi ai adolescenţei îl poartă prin diverse locuri din ţară, unde practică felurite îndeletniciri: vânzător de covrigi, ucenic de patiserie, argat. Recrutat militar (1948), avansează repede în grad, pentru ca în 1956, odată cu imul dintre primele valuri de reducere a cadrelor Ministerului Armatei, să fie trecut în rezervă. Lucrează, până la pensionare, ca mecanic auto, şofer pe maşini de transport greu etc. între timp, frecventează cenaclul literar al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor. Aici este remarcat de
D.	R. Popescu, care îl sprijină, publicându-i prima povestire — întâmplări pe şosea — în „Steaua" (1960). Cea dintâi carte, Pâinea şi bicicleta, îi apare în 1966. Este membru al Uniunii Scriitorilor din 1969 şi al Asociaţiei Artiştilor Plastici din Cluj din 1992.
Maniera de a povesti a lui B. descinde în linie directă din proza lui Panait Istrati, de care îl leagă ţinuturile dunărene şi dobrogene de baştină. El nu are însă nici forţa, nici lirismul maestrului de sub tutela căruia a făcut, de-a lungul anilor, evidente eforturi de a se emancipa. Cele mai bune texte realizează acea atmosferă de balcanism românesc (Pe drumuri), specifică şi marelui brăilean, excelând în descrieri de natură halucinante (A răsărit luna) sau exotice (Un cort pe malul Dunării). Eroul povestirilor din volumul Pâinea şi bicicleta, peregrin prin ţară, cu fesul turcesc pe creştet, are şi el ceva din destinul rătăcitor al personajelor dift Chir a Chiralina sau Neranţula. în genere, naraţiunile sunt simple, fără paranteze sau planuri secundare, modalitatea cea mai frecventă fiind cea confesivă. Scrise la persoana întâi, ele par mai curând mărturisiri autobiografice. Aceeaşi modalitate o foloseşte B. şi în povestirile sau nuvelele având ca personaje şoferi ce călătoresc prin ţară şi devin eroii unor întâmplări senzaţionale, uneori de factură detectivistă. Naraţiunile sunt pline de viaţă, o viaţă simplă, chiar rudimentară, dar autentică şi vie. Capabil să transcrie cu fidelitate şi în amănunţime, până la naturalism, întâmplări de fiecare zi, prozatorul nu mizează pe noutatea tematică, nici pe cea de expresie, ci mai degrabă pe surprinderea mişcărilor sufleteşti, pe urmărirea unor schimbări în planul conştiinţei morale a eroilor.
SCRIERI: Pâinea şi bicicleta, pref. D.R. Popescu, Bucureşti, 1966; Cai năzdrăvani, Bucureşti, 1969; Ceaşca, Iaşi, 1981.
Repere bibliografice: Valeriu Cristea, „Pâinea şi bicicleta", GL, 1966, 49; Constantin Cubleşan, „Pâinea şi bicicleta", ST, 1966, 12; Mihai Drăgan, „Pâinea şi bicicleta", IL, 1966,12; Ion Lungu, „Cai năzdrăvani", ST, 1969,8; Ion Oarcăsu, „Ceaşca", TR, 1982,2; Teodor Tanco, Un roman la persoana întâi, „Ecoul" (Bistriţa), 1982, ianuarie.	Ct. C.
BĂLĂCESCU, Costache (20.1.1800, Bucureşti - 29.11.1880, Bucureşti), poet şi dramaturg. Este fiul clucerului Ioan Bălăcescu. B. a învăţat la şcolile greceşti din Bucureşti. A fost prefect în judeţele Muscel, Prahova, Dâmboviţa, Olt. Membru al Societăţii Filarmonice, este ales, în 1866, în Comitetul teatral, iar mai târziu ajunge, se pare, chiar director al Teatrului Naţional. S-a bucurat, în epocă, de multă popularitate, unele versuri ale sale ştiindu-se pe dinafară. Treptat însă, peste scriitorul retras şi mizantrop s-a aşternut uitarea, pe care nici chiar rândurile elogioase ale lui M. Eminescu, din „Convorbiri literare" (1874), n-au reuşit, atunci, să o destrame. Octogenar, B. moare sărac, lăsând, între alţi moştenitori, un fiu, Demetru, care a scris şi el poezii, apărute în „Voinţa Tulcei" (1897).
A debutat în „Curierul românesc" (1844), cu poezia Primăvara, dar, înclinat fiind spre satiră, nu s-a ilustrat niciodată ca poet liric. Dacă simţea uneori nevoia să se tânguie, e din pricină că, spirit cârtitor, avea sentimentul că lumea este altfel de cum ar trebui să fie şi că el, poetul, e veşnic prigonit. De aici, unele cugetări sceptice, străbătute de un sentiment al zădărniciei şi îmbibate de un umor cam acru, cu privire la oameni şi la soartă. Veşnic nemulţumit, posac şi cârcotaş, B. ar fi o figură aproape antipatică, dacă nu ar avea destul spirit să se ia şi pe sine peste picior şi să dea răutăţilor o formă cât de cât hazlie. Câteodată se foloseşte de maniera şansonieră a lui Beranger. Dintre satirele sale, între care câteva sugestive şarje caricaturale, se detaşează aceea, în metru popular, intitulată Fă-mă, tată, să-ţi seamăn sau Căftănitul de ţară îa Bucureşti (scrisă în 1838, apărută în 1860), unde sunt vizate năravuri şi instituţii ale vremii. B. a mai compus fabule, cu pronunţat iz anecdotic, şi, de asemenea, epigrame, fiind printre primii la noi care au cultivat această specie. Proza, de colorit satiric (Relaţia voiajului meu ce am făcut cu tata la deal), constă mai ales în tălmăciri, prelucrări, localizări. Un titlu ciudat are satira filologică, în veşmânt alegoric, Divanul dobitoacelor filantropicoase, ţilodicoase şi filopatricoase. în comedia de moravuri, B. anticipă, într-o măsură, pe V. Alecsandri. S-a jucat cu mult succes, la Bucureşti, în 1845, piesa O bună educaţie, care persiflează ridicolul provenind din imitaţia de suprafaţă a Apusului. Dacă sunt luate în derâdere ifosele boierimii şi limbajul ei împestriţat cu franţu-zisme, nici apucăturile ilare ale burgheziei nu sunt trecute cu vederea. în fond, B. este un antibonjurist, un conservator, iritat şi amuzat deopotrivă de metehnele prezentului, dar cu o vagă, dacă nu inexistentă, idee de progres.
SCRIERI: O bună educaţie. Poezii şi fabule, Bucureşti, 1845; Poezii inedite, pref. I. Heliade-Rădulescu, Bucureşti, 1860; Culegere de fabule, Bucureşti, 1895; Poezii, I-II, pref. I. Suchianu, Bucureşti, 1898.
Repere bibliografice: Mihai Eminescu, Despre cultură şi artă, îngr. D.Irimia, Iaşi, 1970, 73-78; Iorga, Ist. lit. XIX., II, 72,'76-84, 206;
425 Dicţionarul general al literaturii române
Călinescu, Ist. lit (1982), 200-202; Popovici, Romanţ rom., 91-96; Brădăţeanu, Istoria, 1, 150-152; Ist. lit, II, 304-306; Ivaşcu, Ist lit, I, 367-368; Dicţ. lit.1900, 86-87; Mîndra, Ist. lit. dram., 1,113-115; Micu, Scurtă ist., 1,186-189,221-223; Dicţ. scriit rom., 1,221-223.	F.F.
BĂLĂCESCU, Lucia Dem. (22.1.1895, Bucureşti - 5.XI.1979, Bucureşti), prozatoare. Fiică a comandorului Petre Demetriade, B. s-a bucurat de o educaţie îngrijită. A studiat la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti şi, în particular, cu Gh. Petraşcu şi cu Eustaţiu Stoenescu, desăvârşindu-şi studiile în Elveţia şi în Franţa. La Paris frecventează medii în care se cultivau fronda şi se promova spiritul modem. Talentată pictoriţă, B. a avut un număr impresionant de expoziţii personale şi internaţionale. Un capitol deosebit de dureros în viaţa sa l-a constituit experienţa trăită în Basarabia, ca martoră a ocupării acestui ţinut de către armata sovietică.
B. debutează ca publicistă la „Timpul", în 1937. A semnat cronică plastică, articole culturale, impresii de călătorie în periodicele „Le Moment", „Bis", „Vremea", „Astra" ş.a. Prin articolele In memoriam: Katherine Mansfield şi Omagiu lui I. Minulescu, îşi exprima afinitatea faţă de două personalităţi literare de care s-a simţit atrasă întreaga viaţă. Ar fi vrut să traducă în româneşte opera autoarei engleze, dar împrejurările nu i-au permis. Ion Minulescu a fost unul dintre cei care, re-cunoscându-i talentul în pictură, a influenţat-o în sensul aderării la mişcarea modernă. Un alt scriitor preţuit de B., datorită sensibilităţii, culturii, dar şi imensei sale suferinţe fizice, a fost M. Blecher. Acestuia i-a dedicat un articol în „Le Moment", precum şi un spaţiu destul de larg în volumul de amintiri Destăinuiri anti-literare (1979). B. a ilustrat cu desene câteva cărţi ale unor scriitori români şi străini: Corigent la limba română de Ion Minulescu (imul dintre desene este reprodus în Istoria literaturii române de la origini până în prezent de G. Călinescu), Ce-ai cu mine, vântule? şi alte câteva volume ale lui T. Arghezi (desene pentru care obţine, în 1938, un premiu la Praga), Un port la răsărit de Radu Tudoran; a realizat peste două sute de ilustraţii la Decameronul lui Boccaccio. în 1939, a primit Premiul Academiei Române pentru ilustraţii, printre acestea numărându-se şi cele care însoţesc traduceri din poeziile lui Baudelaire.
Preocuparea pictoriţei pentru literatură nu se opreşte aici. Publică în „Curierul literar" câteva fragmente din ceea ce avea să fie în noul Paradis (1942), volum în care sunt rememorate zilele petrecute în Basarabia, imediat după intrarea, în 1940, a armatei sovietice. Suferind de tuberculoză osoasă, B. se afla internată la sanatoriul din Bugaz, localitate la ţărmul mării. în clipa în care se anunţă ocuparea Basarabiei, bolnavii capabili să se deplaseze hotărăsc să se întoarcă în România. în noul Paradis este o cronică în miniatură a ceea ce aduce comunismul în mentalitatea şi în starea materială a oamenilor: pervertirea valorilor, ură, minciună, mizerie. Precum în pictură, prozatoarea ştie să surprindă esenţialul. Ritmul naraţiunii este trepidant, tensiunea situaţiilor este însoţită de ironia amară, fină care străbate, de altfel, cartea, începând chiar de la titlu.
Bălăcescu
Ilustraţie de Lucia Dem. Bălăcescu la Corigent la limba română de Ion Minulescu
Protagoniştii îşi poartă numele reale, iar portretele desenate sunt mai elocvente decât orice comentarii. Aceeaşi atmosferă de autenticitate se simte şi în Destăinuiri anti-literare. Din nou, titlul este concludent. B. rememorează evenimente şi prezenţe importante din viaţa sa. Studiile în ţară şi în străinătate, expoziţiile, cu satisfacţiile şi insatisfacţiile lor, membrii familiei, personalităţile din cultură care au influenţat-o în carieră şi, mai ales, ambiţia de a răzbate, de a se impune, care nu a fost copleşită de lunga sa boală, simt punctate prin evenimente esenţiale, tratate pe un ton ce oscilează între lirism şi ironie. Crâmpeie sugestive din viaţa câtorva creatori de frumos sunt conturate cu entuziasm şi înţelegere. Printre numele celor evocaţi în amintiri se numără Mateiu I. Caragiale, Th. Pallady, Henri Catargi, Ion Minulescu, Miliţa Petraşcu, Marcel Iancu, Ion Vinea, K. H. Zambaccian, T. Arghezi, M. Blecher, E. Lovinescu, Luca Ion Caragiale, Cella Delavrancea. Desenele ce ilustrează volumul aduc un plus de expresivitate şi de vitalitate naraţiunii. Povestind, B. creează mici tablouri în care, asemenea picturii sale, culorile exprimă în cele din urmă încântarea în faţa vieţii, bucuria de a trăi.
SCRIERI: în noul Paradis, Bucureşti, 1942; Destăinuiri anti-literare, pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1979.
Bălăeţ
Dicţionarul general al literaturii române 426
Repere bibliografice: Ovidiu Constantinescu, Lucia Dem. Bălăcescu, „în noul Paradis", „Bis", 1942,14; Dan Petraşincu, „în noul Paradis", VAA, 1942,294; Const. Virgil Gheorghiu, Doamna de la sanatoriul din Bugaz, TIL, 1942,1701; Iulian Mereuţă, Lucia Bălăcescu, Bucureşti, 1979; Lucreţia Crăciun, Donaţia Lucia Dem. Bălăcescu, Bucureşti, 1980. O. /.
BĂLĂEŢ, Dumitru (8.XI.1935, Crasna, j. Gorj), poet, eseist şi istoric literar. Este fiul Elenei (n. Seceleanu), ţărancă, şi al lui Dumitru Bălăeţ, ţăran şi picher de drumuri. După şcoala pedagogică de învăţători din Târgu Jiu, îşi continuă studiile la Facultatea de Filologie (1954-1959) din Bucureşti şi îşi ia doctoratul cu o teză despre viaţa şi opera lui Radu Ionescu. Este asistent şi apoi lector la Facultatea de Ziaristică a Şcolii Superioare de Partid „Ştefan Gheorghiu", devenită Academia cu acelaşi nume (1959-1989), instructor la Comitetul Central al PCR (1966-1968), inspector general în Comitetul Culturii şi Educaţiei Socialiste (1971-1973), bibliotecar la Biblioteca Centrată de Stat, lector principal la Comitetul pentru Presă şi Tipărituri (până în 1977), redactor la „Revista română" pentru străinătate (1978), deputat de Gorj în Parlament (din 1992) şi redactor-şef al organului de presă „Socialismul" (din 1991).
Debutează cu versuri în „Luceafărul" (1960) şi în volum cu Topos Atopos (1969). Lirica lui B. e, într-o măsură, de factură livrescă şi intenţionează recuperarea imagistică a protoistoriei, rescriind mituri sau preluând teme folclorice, dar şi motive şi figuri consacrate, pe care le prezintă în cheie uneori tezist-ideo-logică. Tot de factură livrescă, dar în stilul lui Lucian Blaga, este poezia de inspiraţie diversă (meditaţie, pasteluri) din Ce rămâne (1974). Volumul următor, Augustele iubiri (1976), este alcătuit din trei cicluri de poeme patriotice, scrise în tonalitatea epocii. Sub semnul livrescului declarativ (înrâurit de direcţia clasicizantă a lui G. Călinescu) şi al apolinismului, volumul în căutarea lui Trophonius (1982) se vrea o epopee a descoperirii eroului mitic, constructor al unui templu al lui Apolo: o aventură a cunoaşterii şi transgresării limitelor umane, pierdută în tonul emfatic. Protocronismul e şi mai viguros în eseurile istorico-literare ale lui B. Volumul Eterna regăsire
(1979), bunăoară, încearcă o interpretare a sensurilor „mai profunde" ale unor texte (din Dosoftei, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Al. Russo, Eminescu, Labiş, Nichita Stănescu, Caraion ş.a.), folosind metode structuraliste ale antropologiei, pentru „regăsirea" spaţiului mitic dacic-mioritic. Autorul porneşte de la ceea ce el numeşte „fondul homeric" al literaturii române vechi, ca să ajungă pe urmele „Mioarei totem" până la Cezar Ivănescu. Următorul volum, Regăsirea continuă (1986), extinde, cu alte metode, cercetarea elementelor de „mioritism" de la rădăcinile sale mitologice (prin arheologism şi folclor) la Sadoveanu, Ion Lăncrănjan şi Paul Anghel. B. îngrijeşte câteva ediţii din scrierile lui Radu Ionescu, Al. Depărăţeanu, Ilarie Chendi ş.a. Preocupat mai cu seamă de proza secolului al XlX-lea, cercetează şi reeditează Catastihul amorului şi La gura sobei, un text teoretic despre roman şi romanul propriu-zis, apărute anonim în 1865, atribuindu-le lui Radu Ionescu.
SCRIERI: Topos Atopos, Bucureşti, 1969; Scuturile, Bucureşti, 1971; Ce rămâne, Bucureşti, 1974; Augustele iubiri, Bucureşti, 1976; Glasuri, Bucureşti, 1978; Eterna regăsire, Bucureşti, 1979; în căutarea lui Trophonius, Bucureşti, 1982; Odihna pe prund, Bucureşti, 1983; Radu Ionescu - un fiu al fantasiei, Bucureşti, 1985; Regăsirea continuă, Craiova, 1986; De la Eminescu la societatea muncii, Bucureşti, 1995; Din parlament către pământul ţării, Bucureşti, 1995; Trăiri şi fragmente, Bucureşti, 1996; Ţara lui Dromichete, Bucureşti, 2000; Sub clopotele Bucovinei, Bucureşti, 2002. Ediţii: N. Georgescu-Tistu, Cartea şi bibliotecile, pref. edit., Bucureşti, 1972; Radu Ionescu, Scrieri alese, pref. edit., Bucureşti, 1974; Al. Depărăţeanu, Scrieri, pref. edit., Bucureşti, 1980; Catastihul amorului şi La gura sobei, introd. edit., Cluj-Napoca, 1986; Ilarie Chendi, Scrieri, I-VI, pref. edit., Bucureşti, 1988-2003.
Repere bibliografice: Aureliu Goci, Dumitru Bălăeţ, „Ce rămâne", RL, 1974,45; DorinTudoran, „Ce rămâne", LCF, 1974,45; Daniel Dimitriu, „Augustele iubiri". Poezia agorei, CL, 1977, 3; Fănuş Băileşteanu, Dumitru Bălăeţ, „Augustele iubiri", RL, 1977, 22; Dan Mănucă, „Glasuri", CL, 1978,12; Radu G. Ţeposu, „Glasuri", RL, 1979,17; Mihai Coman, Reveria mioritică, LCF, 1980, 8; Artur Silvestri, „Odihna pe prund", LCF, 1984,38; Paul Dugneanu, Valori restituite, LCF, 1988,1; Dicţ. scriit. rom., 1,223-224.	E.M.
BĂLĂIŢĂ, George (17.IV.1935, Bacău), prozator. Este fiul Constanţei (n. Popa) şi al lui Gheorghe Bălăiţă, funcţionar comercial. Urmează, un timp, cursurile Institutului de Cultură Fizică şi Sport din Bucureşti (1953-1955). Este absolvent al Facultăţii de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (1967). Lucrează ca desenator tehnic, profesor suplinitor, instructor metodist, iar din 1964, ca redactor şi apoi redactor-şef adjunct al revistei „Ateneu" din Bacău. După mutarea la Bucureşti, devine secretar al Uniunii Scriitorilor (1979), apoi director al Editurii Cartea Românească (1980-1989) si redactor-şef al revistei „Arc" (1991-1997).
Debutează cu reportaje în ziarul „Steagul roşu" din Bacău (1958) şi cu proză în „Luceafărul" (1960). Primele cărţi ale lui B. (Călătoria, 1964, Conversând despre Ionescu, 1966, întâmplări din noaptea soarelui de lapte, 1967), volume de proză scurtă, interesante prin ele însele, apar în perspectiva vremii ca pregătitoare ale romanelor de mai târziu. Tânărul scriitor practică, împreună cu Nicolae Velea, Fănuş Neagu, D. R. Popescu, o literatură despre oameni suciţi, adică despre unii care, fie că e vorba de copii sau de ţărani, se descoperă pe ei înşişi şi îşi regăsesc inocenţa prin felul năstruşnic de a vorbi şi de a exista. Ei exprimă euforia desprinderii din alienare, traversând totodată, îndeosebi copiii, momente de nedefinită tristeţe. Nu fără legătură cu literatura absurdului, prozatorul obţine efecte din îngemănarea insolitului cu banalitatea. De pe acum se manifestă refuzul unui realism plat în declinarea de către narator a competenţei auctoriale, în renunţarea la cronologia lineară, în compoziţia ce pare a fi regizată de hazard, în indecizia asupra caracterului imaginar sau „adevărat" al întâmplărilor, mergând până la sugestia că întregul univers al acestor proze ar fi inventat de narator. Asemenea procedee nu alterează cu nimic însuşirile scriitorului, de pe acum frapante, de captare a realului în datele lui concrete. în această ultimă privinţă, volumul
427 Dicţionarul general al literaturii române
Bălăiţă
întâmplări din noaptea soarelui de lapte este mai puţin edificator, în schimb, prin elementele lor simbolice, onirice ori de basm, „întâmplările" reprezintă încă un pas spre lumea romancierului, în care distincţia dintre real şi imaginar va fi devenit caducă.
întreaga măsură şi-o dă B. cu Lumea în două zile (1975; Premiul Uniunii Scriitorilor), roman ce reprezintă o dată importantă în literatura română a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea. Cele „două zile" fac parte din existenţa polară, contradictorie, a lui Antipa, mic funcţionar. în 21 decembrie, în oraşul Albala, el trăieşte domestic şi pasiv, dependent ca o plantă agăţătoare de mult mai dinamica lui soţie, care se agită prin apartament, pregătind bunătăţile pentru ziua de Crăciun. Dacă ziua aceasta stă sub semnul vieţii paşnice, vegetative, în 21 iunie, când acţiunea se mută de la Albala la Dealu Ocna, unde Antipa îşi desfăşoară activitatea, tot ce se întâmplă intră într-un regim infernal. La o masă neagră se adună — număr simbolic - douăsprezece personaje. în faţa mesenilor, cu care îşi face veacul în cârciumă, mai întâi neîncrezători, apoi stupefiaţi şi la urmă consternaţi şi înfricoşaţi, Antipa îşi dovedeşte darul de prezicător al morţii. Pe rând, diverşi locuitori ai oraşului, ba chiar şi unii dintre convivi decedează la data anunţată de el. Istoria se termină tragic. Părându-i-se că Antipa, din care îşi făcuse un idol, nu e la înălţimea aşteptărilor lui, Anghel, un iluminat de focul iadului, îl ucide. In legătură cu cele „două zile", s-a vorbit ca despre doi versanţi opuşi, domestica şi infemalia, care n-ar comunica între ei. La o primă vedere, lucrurile aşa stau. Simt lesne de enumerat elementele acestei simetrii inverse. După cum se găseşte la Albala ori la Dealu Ocna, Antipa e absent, adormit sau ironic şi profund, e visător sau activ, jovial sau cinic, paşnic sau malefic. Blajinului August pălărierul, care întruchipează spiritul de toleranţă, relaţia cu toposul domestic,
i	se opune fanaticul până la crimă Anghel. Sentimentului conjugal şi matern al Feliciei îi răspunde nesaţiul erotic al Silviei Racliş. De o parte căminul, cu jocuri nevinovate, de cealaltă cârciuma, cu petreceri sinistre. De o parte iama sărbătorească, de cealaltă vara tulbure şi tulburată. S-ar zice că într-una din zile eroii sunt în paradis, în cealaltă în infern. în pofida acestor opoziţii, cele două existenţe ale lui Antipa totuşi comunică, iar punţile dintre ele nu se limitează la personaje şi situaţii. De fapt, în adâncime, cele două zile au o substanţă comună, dar una care tinde „iama" spre o stare vegetativă, în vreme ce „vara" intră în ebuliţie. Amândouă deţin o plasmă elementară indistinctă, lipsită de complexitate, în ambele oamenii sunt informi, ca prinşi într-o magmă. Mai mult decât atât, chiar în comportamentul lor cele două laturi ale firii lui Antipa tind să alunece una într-alta, ceea ce autorul pare să şi spună: „Vreau doar să arăt cum într-o singură fiinţă aceste două stări sunt active şi într-un echilibru relativ." într-adevăr, incontestabila deosebire dintre părţi este totuşi una relativă. De pildă, dacă la Dealu Ocna Antipa trăieşte sub imperiul agresivităţii şi al hazardului, dincolo, în Albala, maternei Felicia nu-i lipseşte o anumită agresivitate a geloziei, după cum nu lipsesc nici accidentele ori catastrofele domestice.
Deosebirea e că în timp ce la Dealu Ocna ele sunt groteşti, la Albala sunt hazlii, burleşti. Or, diferenţa dintre burlesc şi grotesc nu este de ordinul opoziţiei, ci de acela al vecinătăţii. Poate că sărbătorirea Ajunului de Crăciun la 21 decembrie sugerează tocmai faptul că, în cadrul general al unei opoziţii, regimul mai profund al lucrurilor este acela al alunecării şi al devierii dintr-un tipar prezumtiv. în acest regim există Antipa însuşi care, nu fiindcă ar fi o dată placid şi altă dată malefic, nu poate fi definit, ci pentru că „el este din toate câte ceva şi nimic precis" (Eugen Simion). Lumea lui B. nu este cea reală, iar romanul său nu este unul realist. Nu psihologia şi faptele indivizilor veridici îl preocupă pe prozatorul care priveşte lumea din perspectivă ontologică. Autorul cercetează fiinţa şi zonele ei de adâncime, faptele şi personajele nefiind decât vizualizări şi corporalizări ale constatărilor lui, dintre care cea mai importantă se arată a fi aceea că fiinţa este circumscrisă negativităţii. Una dintre zonele ontologice pomenite este cea a vieţii neînfrânate de nici o normă în sălbăticia ei. Singura „normă" pare a fi jocul hazardului. în acea zonă se ucide şi bântuie teama de moarte. Exorcizarea fricii se realizează, ca în societatea originară studiată de Rene Girard, prin desemnarea unor victime expiatoare. Abia atunci când jocul criminal îşi face efectul, se produce uşurarea manifestată prin hohotul de râs înfricoşător: „Moare, a râs şi Antipa şi am început toţi să râdem [...] asta ne-a electrizat, a readus printre noi buna dispoziţie, da, vrem, am urlat unanim, am ciocnit paharele..." Veselia aceasta este însă una infernală. Când se găseşte la
Bălăiţă
Dicţionarul general al literaturii române 428
Dealu Ocna, Antipa se schimbă, parcă, într-un diavol: „Eşti dat dracu, sughiţa Druică şi se îneca în râs. Am şi certificatul, a spus Antipa." Crima pusă la cale de personajul care decide în joacă soarta semenilor lui este una generatoare de haos. Orgia bahică pe care o dezlănţuie face să se şteargă diferenţele şi determină indivizii să-şi piardă identitatea, să se aglutineze într-o turmă vânzolită de dezordine: „Dar ce se întâmplă? Doctorul Puşlenghea are capul profesorului Lăduncă, pe umerii lui Viziru stă capul lui Puşlenghea, inginerul Druică poartă capul lui Antipa. Dar trupul lui Antipa? S-o fi topit în căldura mare." Un alt factor de dezordine şi spaimă este sexualitatea. Iminenţa ei stârneşte în Antipa „vârtej, teamă, ruşine, triumf", adică, altfel spus, tot haos. Erosul agresiv este reprezentat de Silvia Racliş. Cu gura ei „lacomă", „crudă", „neîndurătoare", în care proliferează „dinţi tăioşi care se înmulţesc şi îi acoperă faţa", Silvia Racliş îşi arată natura malefică. Ea este devoratoare ca femela păianjenului, împerecherea cu ea este primejdioasă. în chip vădit, Silvia Racliş aparţine zonei infernale. Ea păstrează amintirea veacurilor primordiale, iar cineva o întreabă: „Unde îţi ascunzi coada şi copitele?" Tot aşa cum beţia de pe urma programării crimei îi învălmăşeşte pe indivizi într-o masă nediferenţiată, iar sexualitatea „armăsă-roaicei" îl dezarticulează pe individ: „maţele tale şi pipota, ficatul, ce mai aveai pe acolo, pluteau la voia întâmplării." De rândul acesta, însă, nu mai este vorba de o dezordine agitată, ci de o toropeală ameninţătoare care îl cuprinde pe bărbatul ce va rămâne gol, mic şi flasc. La Albala, Antipa asistă neputincios la
prăbuşirea lui în nonsens: „Sunt apa din ceaşca asta care este tot eu, dar o clătinare, uite, o adiere face să-mi scape sensul, apare, se scufundă, nu este." Haosul agitat de moartea intempestivă anunţată — şi, în sens performativ, înfăptuită — de Antipa este înlocuit de o confuzie moleşită. Din agresiv, cum e în cealaltă postură, personajul ajunge „un leneş care-şi suge unghiile toată iama", un individ comparat pe drept cuvânt de prietenii săi cu Oblomov. în funcţie de situarea într-un plan sau în celălalt, erosul, întruchipat de această dată de Felicia, se schimbă şi el, devenind protector şi matern. Până şi moartea se modifică, ea nemaifiind consecinţa unei decizii criminale, ci o retragere odihnitoare din viaţă: „Trupul ei [al Feliciei] era o cetate invincibilă, sufletul ei era osia lumii. Ea era locul în care Antipa renăscuse şi va fi îngropat când îi va veni vremea." Din păcate, toropeala lui Antipa o contaminează şi pe Felicia: „A băgat de seamă până acum o anume lene, moliciune, întârzierea în mişcarea braţelor, a picioarelor ei." S-ar zice că, pentru a-şi păstra identitatea, iubirea trebuie să se degajeze de descompunerea prin moleşeală. Ca să se păstreze curată, iubirea pentru celălalt trebuie să fie iluzorie. închisă în ea însăşi, iubirea se iubeşte pe sine. De aceea, la modul simbolic, Felicia trebuie să-l ucidă pe Antipa: „Şi pentru ca iubirea să rămână pură şi neîntinată era nevoie de moartea lui. Numai aşa fiinţa ei omenească s-ar fi eliberat. Şi liberă de orice constrângere, netulburată de micile înşelăciuni, ea şi-ar fi iubit în linişte iubirea." Cercul fiind infernal, şi fiinţa destinată negativităţii, fiul lui Antipa, care — pentru a asigura circulari-
George Bălăiţă, Ioana Diaconescu şi Dana Dumitriu
429 Dicţionarul general al literaturii române
Bălăiţă
tatea — se naşte după moartea tatălui, nu vrea să-şi facă apariţia în lume: „el se răsuci în apa caldă şi întunecată şi nu vru să se arate". Totuşi, copilul nu poate să se împotrivească pentru că ciclul este fără de sfârşit. îl scoate la „lumină" „un bărbat cu mâinile puternice şi îndemânatice, noduroase": „haide, îi spuse cu glasul lui gros şi batjocoritor, am să-ţi dau tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, ieşi odată." Puţini scriitori români evoluează cu atâta sârguinţă în abisalitate ca
B., meritul romancierului fiind acela de a o face într-o manieră de o mare consistenţă artistică.
Ca şi substanţa, modalitatea literară a romanului funcţionează prin deviere şi, mai ales, prin amestec între opuşi. Se deviază dinspre grotesc spre burlesc, dinspre baroc spre parodic, dinspre sensul aproximat spre un alt sens aproximat, şi se împletesc inextricabil realul cu imaginarul, adevărul cu minciuna, fantasticul cu banalul, tonul farsei cu tonul tragic, artificiul cu autenticitatea, livrescul cu senzorialul, pentru captarea în frază a senzaţiilor de diverse feluri B. fiind excepţional dotat. în roman se amestecă anchetatori, voci, limbaje, timp narativ şi secvenţe temporale, paranteze, digresiuni, puneri în abis. Autorul este la curent cu toate tehnicile utilizate de romancierii moderni, de la Joyce la Robbe-Grillet. Procedeele folosite împiedică sensul să se precizeze, îl fac să fie la rândul lui deviat şi amestecat. Poate că adevăratul sens al romanului este cel pe care l-a surprins Nicolae Manolescu în Arca lui Noe, şi anume luarea carnavalescă în derâdere a culturii oficiale şi, dincolo de aceasta, a ordinii inerte şi constrângătoare în care s-a trăit la noi. Lumea în două zile este şi un roman despre roman, adică o meditaţie asupra literaturii, prin care B. participă la una din tendinţele europene dominante ale vremii.
Acest aspect dobândeşte noi valenţe în Ucenicul neascultător (1977; Premiul „Ion Creangă" al Academiei), prezentat la apariţie ca prim volum al unei trilogii. Reapar aici „scribii" la mai multe niveluri, care înregistrează fapte şi le transcriu. Personajul principal, Naum Capdeaur, consemnează povestea celor din jurul său, fiind la rândul lui observat de ei. Romanul este, în parte, acela al formării unui scriitor ca „ucenic neascultător". Aceasta înseamnă, s-ar zice, că scriitorul împiedică sensul aparent al faptelor să se fixeze şi produce o derută prin care, subiacent, se comunică un sens subversiv despre infernul istoriei. Cartea e şi mai barocă, şi mai complicată, şi mai livrescă decât cea anterioară; se face şi mai mult apel la mit, la legendă, la basm. Pe de altă parte, din confuzia voită se desprind totuşi nuclee şi se organizează opt naraţiuni. Cât despre substanţă, aceasta urcă din ontologic spre social şi spre psihologic. Conturând mai decis personajele decât în trecut, B. reia o temă tradiţională a prozei româneşti, aceea a venirii de la sat la oraş. Conceput ca imul despre „cucerirea" oraşului, motivul se îmbină cu romanul puterii, caracteristic deceniului al optulea. Este romanul unei familii şi, totodată, un Bildungsroman. Se regăseşte aici însuşirea de a face ca prin tratamentul parodic — de altfel, mai puţin accentuat decât în Lumea în două zile — să nu se piardă fiorul tragic şi reapare marea foame de concret a prozatorului. Deşi lipsit de intensitatea şi densitatea creatoare
din romane, nu este de neglijat nici volumul Nopţile unui provincial (1983). Acum autorul se plimbă relaxat pe dinaintea imaginilor unor mari personalităţi (Eminescu, Tolstoi, Chagall, Heisenberg), pe care evită să le vadă ca pe nişte statui prin aceea că le priveşte dintr-un unghi insolit. Despre Eminescu vorbeşte o călugăriţă în vârstă care l-a cunoscut fără să fi avut conştiinţa a ceea ce reprezenta presupusul poet, pe Sadoveanu naratorul îl întâlneşte când viaţa aproape se retrăsese din el, dar mai scăpăra intermitent. Relatând pe un ton neutru, autorul ştie încă să atragă participarea cititorului, care actualizează emoţia tăinuită, însă nu absentă din volum. După 1989, B. nu se mai manifestă ca prozator, ci publică o traducere din Andrei Platonov, precum şi o culegere de eseuri scrise între 1964 şi 1994, Gulliver în ţara nimănui, distinsă cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1994). Aflat în plină putere creatoare, B. este una dintre prezenţele majore ale literaturii române de după al doilea război mondial.
Cel mai frapant lucru la George Bălăiţă este tocmai luarea în derâdere a normelor (nu în ultimul rând, şi literare), latura de bufonerie estetico-morală, care îşi are reflexul în structura însăşi a romanelor sale. [...] Jovialitatea naratorului lui G. Bălăiţă este expresia acestei lumi de aparenţe, neînfrânată de ipocrizii moraliste şi bucuroasă să se înfrupte din plăcerile vieţii: o lume pusă pe şotii, pe „drăcovenii", râzând cu toată gura, care încearcă în felul acesta gustul libertăţii, rezistând opresiunii tragice.
Nicolae Manolescu
SCRIERI: Călătoria, Bucureşti, 1964; Conversând despre Ionescu, Bucureşti, 1966; întâmplări din noaptea soarelui de lapte, Bucureşti, 1967; ed. 2, Bucureşti, 1999; Lumea în două zile, Bucureşti, 1975; ed. 2, Bucureşti, 1985; ed. 5, Bucureşti, 1998; Ucenicul neascultător, Bucureşti, 1977; Nopţile unui provincial, Iaşi, 1983; Gulliver în ţara nimănui, Bucureşti, 1994. Traduceri: Andrei Platonov, Cevengur, pref. Ion Ianoşi, Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Janina Ianoşi).
Repere bibliografice: Culcer, Citind, 240-246; Nicolae Prelipceanu, Dialoguri fără Platon, Cluj-Napoca, 1976,182-187; Ungureanu, Proză, 175-184; Vlad, Lectura, 257-265; Georgescu, Volume, 46-54; Mioara Apolzan, Casa ficţiunii, Bucureşti, 1979, 13-45; Iorgulescu, Firescul, 179-185; Negoiţescu, Alte însemnări, 193-195; Raicu, Contemporani, 37-41; Moraru, Semnele, 203-208; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 237-246; Piru, Ist. lit., 524-525; Culcer, Serii, 178-184; Tomuş, Mişcarea, 269-272; Regman, Noi explorări, 20-27; Gorcea, Structură, 137-140,
205-212, 232-239; Livescu, Scene, 177-185; Simuţ, Diferenţa, 161-166; Alex. Ştefănescu, între da şi nu, Bucureşti, 1982,104-108; Val Condu-rache, Fantezii critice, Iaşi, 1983,23-32,42-44; Ţeposu, Viaţa, 158-165; Manolescu, Arca, III, 166-189; Vlad, Lectura rom., 116-127; Cristea, Modestie, 164-177; Manea, Contur, 49-53; Odangiu, Romanul, 81-89; Raicu, Fragmente, 340-347; Simion, Scriitori, III, 446-461; George Bălăiţă, RRI, I, partea II, 258-288; Ungureanu, Proză rom., 1,550-578; Cristea, Fereastra, 179-185; Holban, Profiluri, 137-149; Simion Bărbulescu, Profiluri literare contemporane, Bucureşti, 1987, 152-163; Ştefănescu, Prim-plan, 212-226; Tuchilă, Privirea, 281-291; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 138-144; Pecie, Romancierul, 188-221; Spiridon, Melancolia, 53-99; Corina Ciocârlie, Pragmatica personajului, Bucureşti, 1992,186-193; Lovinescu, Unde scurte, II, 165-167; Micu, Scurtă ist., III, 250-255; Cosma, Romanul, II, 293-295; Glodeanu, Dimensiuni, 155-162;
Bălănescu
Dicţionarul general al literaturii române 430
Perian, Pagini, 165-170; Gheorghe Grigurcu, Opiniile unui ucenic ascultător, CL, 1999, 8; Cărtărescu, Postmodemismul, 337-339; Dicţ. analitic, II, 383-386, IV, 277-279; Dicţ. esenţial, 70-72; Sorescu, Lumea, 145-152; Bârna, Comentarii, 148-157; Manolescu, Lista, II, 209-216; Popa, Ist. lit, II, 760-766; Negriei, Lit rom., 338-347.	A.	C.
BĂLĂNESCU, Gabriel (16.IV.1913, Berbeşti, j. Vâlcea -19.111.1986, Santa Clara, SUA), prozator. Este fiul Gabrielei şi al lui Ion Bălănescu. B. a făcut clasele primare în comuna natală şi Liceul „Al. Lahovary" din Râmnicu Vâlcea. încă înainte de absolvire luase hotărârea să se înscrie la Facultatea de Litere din Bucureşti. Fire exaltată, cu gustul riscului şi o înclinaţie spre trăiri impetuoase, B., care între timp intră în gazetărie, devine un adept al mişcării legionare. Condamnat în 1945, în contumacie, la închisoare pe viaţă, este arestat un an mai târziu. Eliberat în 1947, se alătură grupurilor de partizani din munţi, făcând parte din comandamentul mişcării legionare de rezistenţă anticomunistă. Prins în februarie 1949, e osândit la temniţă grea. La mai mult de un deceniu după punerea în libertate (1964), în martie 1977, obţine azil politic, stabilindu-se în SUA. S-a stins după o suferinţă îndelungată.
în ţară, a colaborat, iscălind cu iniţiale, cu prescurtări ale numelui sau cu pseudonimul Şerban Bariţiu, la foile vâlcene „Oltul", „Bobi de mărgean", „însemnări", unde a fost şi redactor, „Litere", „Iconar", „BunaVestire", „Revista funcţionarilor publici", „Vremea" ş.a. Reîncepe să scrie în exil, la publicaţiile „Drum" (Mankato, Minnesota), „Libertatea" (New York), uneori folosind semnăturile Aron Grămadă sau Silviu Tur-deanu; de asemenea, este prezent în câteva numere ale revistei „Mele" (Honolulu). în 1981, tipăreşte eseul Jurnalul unui anonim, iar Editura Dacia din Madrid îi scoate cartea Din împărăţia, morţii, o evocare a suferinţelor îndurate în puşcăriile comuniste. între 1981 şi 1986 a fost director al revistei „Curierul". Cu învârtejiri verbale alunecând, printre nebulozităţi şi contorsionări, într-un delir ce mimează ideaţia febricitantă, B. se avântă în publicistică ţinând „sabia"într-o mână şi „crucea" în cealaltă. Iluminările şi smeririle lui, într-o gestică a trăirilor extreme, exhibă mari tensionări, între exasperare şi nădăjduire. După debutul nesemnificativ la „Oltul" (1923), compune proză, în care obscurizarea înţelesurilor, într-o manieră aproape stocastică, este mai mult o chestiune de strategie a unui discurs narcisiac. Tema „drumului", spre şi dinspre necunoscut, halucinaţia suprarealistă a „visului", silueta mitică a lui Acteon, cu trena ei alegorică, sunt, în aceste texte prea dificile pentru cât au de spus, componente obsesive, care se găsesc şi în cărţile lui B. Alegorie a căutării de sine, romanul Acteon (1934) e, cu accentele lui de negativism şi teribilism, spovedania unui înfrânt. O carte când obscură şi pretenţioasă, când cotropită de lirismul difuz al unei meditaţii despre singurătatea şi tristeţea creatorului, prins în „cercurile concentrice ale necunoscutului". în Satul Daba (1936), logica visului, amalgamând prevestiri, presentimente, o teamă fără nume, tinde să încropească o stare de poem. Dar înceţoşarea persistentă şi sintaxa abruptă, eliptică proiectează aceste „vecernii" în vag şi în nedesluşit. O disperare care nu urcă pe
culmi, o frământare izbucnind în emfază şi în iraţional agită solilocviul din Cartea întunerecului (1940). Este, cu spasmele unui epic hipemevrotic, jurnalul unui sceptic, torturat de incertitudini, absorbit de reverii, glorificând „tensiunea astrală a nopţii" care declanşează resorturile profunde ale vieţii, dar şi aţâţă, demonic, instinctele. Romanul Avram lancu (1940), cu o prefaţă scrisă de Liviu Rebreanu, îmbină ficţiunea cu documentul, într-o naraţiune împinsă spre confiniile basmului. La moartea Regelui Munţilor, „durerea cuprindea cerul", amplificând printr-o metonimie uriaşă semnificaţia unui destin.
SCRIERI: Acteon, pref. Ştefan Ion George, Râmnicu Vâlcea, 1934; Satul Daba, Râmnicu Vâlcea, 1936; Avram lancu, pref. Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1940; Cartea întunerecului, Bucureşti, 1940; Jurnalul unui anonim, 1981; Din împărăţia morţii, Madrid, 1981; ed. Timişoara, 1994.
Repere bibliografice: Ionescu, Război, I, 215, 217-219; Rebreanu, Opere, XVI, 404-406; Ne-a părăsit camaradul Gabriel Bălănescu, „Libertatea" (New York), 1986,45-46; Faifer, Pluta, 31-34. F. F.
BĂLĂNESCU, Ioan P. (9.VII.1878, Giurgiu - 12.XII.1950, Bucureşti), poet şi prozator. Mezinul unei familii de mici proprietari, B. a absolvit în 1899 Şcoala Militară, urcând apoi în ierarhie până la gradul de viceamiral. Debutează în 1897, cu versuri, la „Adevărul literar". Poezii şi, rar, câte o schiţă îi apar în „Povestea vorbei", „Harfa", „Carmen" şi „Ovidiu". Versurile vor fi strânse în placheta Surprize (1900). Semnând şi Ioan Bălănescu-Danubian, I. B. Danubian şi Danubian, B. colaborează apoi la „Tribuna liberală" (Galaţi), „Noua revistă olteană", „Presa" (Giurgiu), unde publică în foileton Schiţe marine. Ziarul unui pribeag, tipărit şi în volum, sub titlul Din largul mărei (1906). Ulterior, se consacră carierei militare, colaborând frecvent la diverse periodice, îndeosebi pe chestiuni de marină. A tipărit, de asemenea, mai multe lucrări de popularizare.
Volumul Surprize se distinge în producţia momentului prin tematica preponderent marină, nu însă şi prin factura versurilor. Influenţele din poezia lui Eminescu şi Macedonski se pierd şi ele în sentimentalismul minor al epocii. Mai interesantă e proza lui B. Din largul mărei este jurnalul de bord al unei călătorii de la Constanţa la Rotterdam, în care alternează expansiuni lirice, meditaţii romantice, relatări alerte de fapte şi observaţii uneori pătrunzătoare. Reţin atenţia elogiul modelului occidental de civilizaţie şi implicita pledoarie pentru instaurarea acesteia pe meleagurile româneşti.
SCRIERI: Surprize, Constanţa, 1900; Din largul mărei, Bucureşti, 1906.
Repere bibliografice: N. I. Apostolescu, I. Bălănescu-Danubian, „Din largul mărei", LAR, 1906,6-8; N. Iorga, Cronica, „SămănătoruT, 1907,14.	V.D.
BĂLĂNESCU, Sorina (25.XII.1941, Iaşi), critic şi istoric literar, traducătoare. Este fiica Virginiei şi a lui Constantin Bălănescu, actori la Teatrul Naţional din Iaşi. Urmează cursurile Şcolii Medii „Vasile Alecsandri" din oraşul natal, absolvindu-le în 1959. Este licenţiată a Universităţii „AI. I.Cuza", secţia limba şi
431 Dicţionarul general al literaturii romane
Bâlănoiu
literatura rusă — limba şi literatura română (1964) şi apoi în specialitatea limba şi literatura engleză (1972). Preparator, din 1964, la Catedra de limba şi literatura rusă a Facultăţii de Filologie din Iaşi, ajunge în 1995 profesor titular. în 1979, obţine titlul de doctor în filologie, cu teza Simbolul în dramaturgia lui Cehov. Din anul 2001, este profesor-asociat al Universităţii de Arte „George Enescu" din Iaşi, unde predă un curs de istorie a teatrului universal. Colaborează cu numeroase studii, eseuri, articole de istorie şi critică literară, de teorie şi istorie a teatrului, cronici dramatice şi recenzii la „Convorbiri literare", „Cronica", „Arlechin", „Contemporanul", „Secolul 20", „Ateneu", „Adevărul literar şi artistic", „Teatrul azi", „Viaţa românească", „Dacia literară", „Timpul", „Kitej-grad", „Romanoslavica", „Studii de slavistică", „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza»" ş.a. A publicat volumele Prelegeri de istoria literaturii ruse din secolul al XlX-lea (în colaborare cu Livia Cotorcea, 1976), Dramaturgia cehovianâ - simbol şi teatralitate (1983), Simple propoziţii. încercări de poetică (1994), Istoria literaturii ruse din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Epoca 1870-1890 (1995), O viaţă în sute de roluri: Margareta Baciu (2002). De semnalat şi contribuţia pe care o are la elaborarea ediţiei critice A. P. Cehov, Opere (I-V, 1986-1999). A tradus din autori ruşi de primă mărime (Aleksandr Soljeniţân, Mihail Bulgakov şi Andrei Platonov).
In studiile sale, B. încearcă să aplice noile metode critice în analiza textelor clasice. Ea acordă o atenţie deosebită demersului poetic, încredinţată fiind că prin intermediul acestuia pot fi descoperite „o surprinzătoare modernitate, o realitate nouă, acolo unde comentariul senin pare cantonat definitiv în istoria literară". în cele mai multe dintre situaţii, autorii luaţi în discuţie sunt clasici ai literaturii ruse (Cehov, Gogol, Turgheniev, Dostoievski ş.a.). Comentatoarea îi pune în relaţie cu scriitori aparţinând altor spaţii culturale şi stabileşte zonele prin care operele comunică între ele. Pasiunea pentru arta dramatică şi familiarizarea cu viaţa din jurul scenei au determinat-o pe B. să publice o monografie despre una dintre cele mai importante figuri ale Naţionalului ieşean. Lucrarea O viaţă în sute de roluri: Margareta Baciu este o trecere în revistă a marilor realizări ale actriţei, urmărite în strânsă legătură cu devenirea istorică a teatrului din Iaşi. Se remarcă modul fericit în care coexistă rigoarea unei cercetări bazate pe o documentare serioasă şi emoţia unei spectatoare calificate. Aceeaşi vocaţie pentru teatru, văzut ca o împletire între textul dramaturgie, arta actorului şi autoritatea regizorală, se manifestă şi în cronicile dramatice, echilibrate şi pertinente.
SCRIERI: Prelegeri de istoria literaturii ruse din secolul al XlX-lea, Iaşi, 1976 (în colaborare cu Livia Cotorcea); Dramaturgia cehovianâ -simbol şi teatralitate, Iaşi, 1983; Simple propoziţii. încercări de poetică, Iaşi, 1994; Istoria literaturii ruse din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Epoca 1870-1890, Iaşi, 1995; O viaţă în sute de roluri: Margareta Baciu, Bucureşti, 2002. Ediţii: A. P. Cehov, Opere, I-V, introd. edit., Bucureşti, 1986-1999, Stepa şi alte povestiri, Iaşi, 2001, Logodnica şi alte povestiri, Iaşi, 2002; Vasile Harea, Dimitrie Cantemir şi fiul său Antioh, Iaşi, 1999. Traduceri: Mihail Roşcin, Anul Nou pe stil vechi, Bucureşti, 1980;
Aleksandr Soljeniţân, Natalia Resetovskaia, Iaşi, 1995; G. V. Ivanova, Pensionarii puterii, Iaşi, 1998.
Repere bibliografice: Al. Călinescu, (Re)întâlniri cu teatrul, CL, 1983, 34; Livia Cotorcea, Sorina Bălănescu, „Dramaturgia cehovianâ - simbol şi teatralitate", „Buletinul Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi", 1983,52; Titel, Cehov, 80-86; Liviu Leonte, Studii, eseuri, ediţii,CRC, 1984,1; Al. Dobrescu, Bursa cărţilor, „Timpul", 1994,8; Constantin Coroiu, Salonul nr. 6 e pretutindeni, ALA, 1999,482; Grete Tartler, Povestiri de o sută de rânduri şi o sută de luni, RL, 2002,3; Constantin Coroiu, O viaţă în sute de roluri, un rol cât o viaţă, ALA, 2002,644; Bogdan Ulmu, Margareta Baciu şi Naţionalul ieşean, CL, 2002,12; Ştefan Oprea, O carte despre Margareta Baciu, TTR, 2003,1-2.	Ş.A.
BĂLĂNOIU, Emilian (5.IX.1939, Bucureşti), prozator. Este fiul Paraschivei (n. Rădulescu), absolventă a Conservatorului, şi al lui Gheorghe Bălănoiu, inginer. între 1956 şi 1962, urmează, la Bucureşti, cursurile Academiei Tehnice Militare, în pofida unei evidente înclinaţii literare. A fost inginer militar, inginer proiectant şi redactor principal la Institutul de Documentare Tehnică din Bucureşti. Din 1968, lucrează în învăţământ, ca profesor-inginer.
în 1969, debutează editorial cu volumul de nuvele Adam, dezvoltând o tematică de tip compozit, într-un amestec de proză alegorică şi psihologică. Un an mai târziu, apare volumul de povestiri Absenţii de la dragoste, o incursiune de tip psihologic în zona problemelor de familie, temă recurentă a prozei lui B. însă conform părerii criticii, autorul nu excelează în registrul prozei scurte, aptitudinile sale în sondarea analitică a conştiinţei personajelor şi spiritul demonstrativ necesitând o structură amplă, de tip romanesc. într-adevăr, romanele lui B. sunt superioare stilistic, tematic şi structural scrierilor anterioare. Copilăria, adolescenţa şi tinereţea lui Nicolae Ostia (1971) reprezintă cronica unei fatalităţi existenţiale. Până la maturitate, timp de cincisprezece ani, Nicolae Ostia trăieşte coşmarul claustrării, fiind închis şi legat în casă de tatăl său vitreg, sub pretextul participării tânărului la acţiunile unei bande de huligani. După moartea tatălui, la treizeci şi doi de ani, este eliberat, dar nu poate scăpa şi de absurdul ce-i guvernează existenţa: acostează pe stradă o femeie şi, victimă a împrejurărilor, ajunge la Miliţie, unde, odată cu biografia, îşi scrie, prin punere în abis, şi povestea recluziunii. Nedezicându-se de statutul său de personaj absurd, Nicolae Ostia acceptă acuzaţia pentru o vină care nu-i aparţine, devenind emblematic pentru condiţia individului într-un sistem social absurd. Următorul roman, Iubeşte tu (1978), marchează întoarcerea autorului la tema familiei şi a conflictelor din interiorul ei. Cu o construcţie amintind de maniera scriitoarei Karen Blixen, cartea prezintă destrămarea unui cuplu (un tânăr profesor cu un contract într-o ţară africană şi soţia lui), pe motivul unei suspiciuni de infidelitate. Eristikon (1982), catalogat de critică drept „cel mai miezos text" al autorului (Laurenţiu Ulici), abordează din nou teme existenţiale, conflictul centrându-se în jurul unui personaj a cărui viaţă se transformă într-un calvar îndată ce directorul şcolii, unde lucra ca profesor de matematică, un ins despotic care strânsese timp de douăzeci de ani documente calomni-
Bălăşel
Dicţionarul general al literaturii române 432
oase referitoare la subalternii săi, îi încredinţează, simţindu-şi sfârşitul aproape, consecinţă a unei boli incurabile, întreaga lui arhivă compromiţătoare. Peste toate înălţimile (1987) este un roman ce prezintă în două planuri, ca personaje, membrii familiei scriitorului Matei Popovici. Fără să mai aibă miza celor precedente, scrierea se remarcă prin buna creaţie de atmosferă.
SCRIERI: Adam, Bucureşti, 1969; Absenţii de la dragoste, Bucureşti, 1970; Copilăria, adolescenţa şi tinereţea lui Nicolae Ostia, Bucureşti, 1971; Iubeşte tu, Bucureşti, 1978; Eristikon, Bucureşti, 1982; Analiză pentru şansele Iuliei, Bucureşti, 1985; Peste toate înălţimile, Bucureşti, 1987; Portret de femeie. Rugăminte fierbinte, pref. Irina Petraş, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Lucian Raicu, Emilian Bălănoiu, „Adam", RL, 1969,33; Nae Antonescu, Emilian Bălănoiu, „Absenţii de la dragoste", ST, 1970,7; Iorgulescu, Scriitori, 179; Rodica Florea, Un roman exotic, VR, 1979,6; Dana Dumitriu, Analiză, simpatie, patetism, RL, 1983,34; Nicolae Georgescu, Dosariada, LCF, 1983,40; Cornel Regman, „Eristikon", VR, 1983,9; Petraş, Lit. rom., 139,159-162; Ulici, Lit. rom., 420-421; Micu, Ist. lit, 584.	C.M.B.
BĂLĂŞEL, Teodor (7.XL1869, Bogdăneşti, j. Vâlcea - 30.1.1941, Ştefăneşti, j. Vâlcea), folclorist. După ce a urmat cursurile Seminarului de la Râmnicu Vâlcea (1885-1889), a fost învăţător (din 1889), diacon (din 1892) şi preot paroh (din 1894) în comuna vâlceană Ştefăneşti. împreună cu C. S. Nicolăescu-Plopşor, G. F. Ciauşanu, N. I. Dumitraşcu, Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa, I. N. Popescu, C. Ciobanu-Pleniţa, 1.1. Buligan-Delagorj şi Gh. Gh. Fierăscu a pus, la 3-5 ianuarie 1927, bazele Tovărăşiei folcloriştilor olteni, care a editat, timp de un an, revista „Suflet oltenesc".
Având şansa de a locui într-o bogată zonă folclorică, în apropiere de Valea Mamului (lângă Drăgăşani), loc vestit pentru lăutarii mămuleni, organizaţi şi în „bande", care au existat până către sfârşitul secolului al XlX-lea, în fostele judeţe Vâlcea, Olt şi Romanaţi, B. culege de Ta unul dintre aceşti lăutari „cele mai autentice balade, doine şi cântece haiduceşti". De o extraordinară tenacitate şi folosind diferite genuri de informatori (lăutari, bătrâni rapsozi şi deţinători de folclor, elevi), el tinde la epuizarea repertoriului celor chestionaţi. Dorinţa de a realiza o colecţie cât mai reprezentativă îl determină să lanseze şi apeluri scrise: în 1901 prin foi volante, în 1902 prin intermediul „Revistei învăţătorilor şi învăţătoarelor" şi al altor publicaţii, în care atrage atenţia eventualilor săi colaboratori să respecte autenticitatea producţiunilor populare. Trei tentative (în 1894, 1910 şi 1915) de a-şi edita colecţia sub egida Academiei Române nu i-au reuşit, deşi într-un scurt cuvânt înainte N. Iorga scria despre B. şi despre colecţia lui: „Nimeni nu cunoaşte mai bine aceste părţi de străveche tradiţie şi viaţă populară rămasă aşa de curată şi în vremile de azi. Vrednicul cleric, înălbit de vremuri, ni oferă o comoară; s-o ştim preţui". Au ştiut s-o preţuiască, prin referate favorabile, Ov. Densusianu şi Gr. Tocilescu, însă colecţia n-a putut să apară din motive financiare. Cea mai reprezentativă colecţie a sa, apărută postum, Cântece populare olteneşti (1967),
prin numărul mare de balade antologate, rămâne cea mai valoroasă lucrare de acest gen pentru spaţiul oltenesc.
Culegeri: Sfânta Duminică, Vălenii de Munte, 1912; Versuri populare române, I-IV, Craiova, 1919-1926; Ostrovul de la Călimăneşti, Râmnicu Vâlcea, 1931; Cămătarul fix, Râmnicu Vâlcea, 1935; împăratul şi ciobanul, Râmnicu Vâlcea, 1938; Cântece populare olteneşti, pref. N. Iorga, în Folclor din Oltenia şi Muntenia, II, îngr. Gh. Alexe şi Vasile D. Nicolescu, Bucureşti, 1967.
Repere bibliografice: Bârlea, Istfolc., 390-392; Nicolae Bellu, Teodor Bălăşel, R, 1991,2; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,63-65.	I.D.
BĂLCESCU, Nicolae (29.VI.1819, Bucureşti - 29.XI.1852, Palermo, Italia), istoric şi prozator. Părinţii lui B. erau originari din Bălceşti (judeţul Vâlcea), unde mama, Zinca Bălcescu (care şi-a păstrat numele de familie şi după căsătoria cu pitarul Barbu sin Petre, tatăl lui B-), avea o moşie. Făceau parte din mica boierime, cu averea mereu în scădere după bejenia din vremea răscoalei lui Tudor Vladimirescu şi după moartea prematură a tatălui, în 1824. B. şi-a început instrucţia şcolară în familie, cu un dascăl grec. Din 1832 este elev la Colegiul „Sf. Sava". Aici îl cunoaşte pe Ion Ghica. De la profesorul bănăţean Eftimie Murgu îşi însuşeşte primele elemente de filosofie. La 19 ani se angajează în armată cu gradul de iuncher şi predă, ca învăţător, cunoştinţe elementare şi lecţii de istorie într-o şcoală destinată ostaşilor. Studiul istoriei, mai ales al documentelor referitoare la trecutul Principatelor, devine preocuparea dominantă, ceea ce are ca urmare şi orientarea tânărului ofiţer
433 Dicţionarul general al literaturii române
Bălcescu
spre gruparea naţională, condusă de colonelul Ion Câmpi-neanu. în 1840 participă la mişcarea revoluţionară iniţiată de Dimitrie Filipescu (alături de Eftimie Murgu, C. Bolliac, Marin Serghiescu, J. A. Vaillant, C. Telegescu). Mişcarea fiind descoperită de autorităţi, iar complotiştii arestaţi, B., socotit minor, este condamnat numai la trei ani de recluziune la mănăstirea Mărgineni. După o detenţie grea, care i-a şubrezit sănătatea, este graţiat în aprilie 1842. Din 1843, se află printre membrii de bază ai unei societăţi literare; împreună cu I. Ghica şi Chr. Tell, întemeiază societatea secretă „Frăţia", având ca deviză „Dreptate, Frăţie". Călătoreşte prin provinciile româneşti, în căutarea vestigiilor istorice, şi leagă prietenii cu moldovenii V. Alecsandri,
C.	Negri, M. Kogălniceanu şi cu ardeleanul G. Bariţiu. Cu studiul Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum (1844), prima sa colaborare la revista ieşeană „Propăşirea", se afirmă ca imul dintre cei mai competenţi istorici ai românilor, apreciat de Gh. Asachi, M. Kogălniceanu, I. Heliade-Rădulescu. în 1845, în Asociaţia literară, este ales secretar, împreună cu I. Voinescu II. în acelaşi an, în colaborare cu Aug. T. Laurian, el scoate „Magazin istoric pentru Dacia", îşi continuă călătoriile de studii prin ţară, dar, în 1846, şi pentru a evita noi represiuni din partea stăpânirii, pleacă în Apus. La Paris, se reîntâlneşte cu M. Kogălniceanu (cu care proiectează alcătuirea unui dicţionar biografic al personalităţilor din istoria românilor), C. A. Rosetti, I. Ghica, Ion şi Dimitrie Brătianu. Ia parte la şedinţele Societăţii studenţilor români din Paris, precizându-şi orientarea şi programul politic. Atmosfera revoluţionară din rândurile studenţilor români este întreţinută şi de prelegerile lui Jules Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickiewicz, care au avut o înrâurire însemnată şi asupra lui B. în bibliotecile pariziene, cum va face şi în oraşele Italiei, el adună documente privitoare la epoca lui Mihai Viteazul. După şapte luni de la sosirea în Franţa, apar primele semne ale bolii de plămâni care îl va doborî peste câţiva ani. Pleacă în Italia, unde se întâlneşte cu V. Alecsandri. în vara anului 1847, e din nou la Paris, unde face propagandă în presă în favoarea emancipării Ţărilor Române şi pentru reforme sociale democratice. In februarie 1848, izbucneşte revoluţia în Franţa. B., om cu o rară vocaţie de revoluţionar, trăieşte intens evenimentele şi e fericit că poate trimite în ţară prietenului Alecsandri o bucată de catifea smulsă din tronul regelui Louis-Philippe. Se întoarce în ţară în aprilie 1848. împreună cu I. Ghica şi Al. G. Golescu-Negru (Arăpilă), face parte dintr-o comisie executivă aleasă de comitetul revoluţionar român. Colaborează la redactarea proiectului de constituţie şi a Proclamaţiei, insistând, într-o dispută neîntreruptă cu mulţi dintre conducătorii mişcării, pentru menţinerea articolului 13 privitor la desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor. După izbânda revoluţiei, la 11 iunie 1848, este numit în fruntea Departamentului relaţiilor externe, dar renunţă repede şi preferă funcţia de secretar al Guvernului provizoriu. In tot timpul evenimentelor din 1848, el a reprezentat, în opoziţie cu majoritatea noilor miniştri, atitudinea cea mai intransigentă, atât în relaţiile cu puterile străine care ameninţau cu invazia (Rusia şi Turcia), cât şi în aplicarea reformelor sociale anunţate în Proclamaţia de la
Islaz. Este adeptul rezistenţei armate în cazul unui atac străin, cere în şedinţele Guvernului provizoriu împroprietărirea ţăranilor prin despăgubiri, eliberarea ţiganilor robi, votul universal şi direct. în acelaşi scop, colaborează la redactarea ziarelor „învăţătorul satului" şi „Popolul suveran". După înlocuirea Guvernului provizoriu cu o Locotenenţă domnească, B. este propus în deputăţia care va pleca la Constantinopol pentru a obţine recunoaşterea unor reforme. Misiunea eşuează, ca şi întreaga mişcare, şi apelurile sale pentru o mobilizare armată rămân zadarnice. întors în ţară la 13 septembrie, este arestat de turci şi îmbarcat într-o ghimie, pe Dunăre, împreună cu ceilalţi conducători ai revoluţiei, în vederea expulzării din ţară. Refugiat în Transilvania, urmăreşte acţiunile revoluţionare ale maghiarilor şi românilor, aflaţi, spre marele său regret, în conflict. în februarie 1849, ajunge la Constantinopol. Este secretar al emigraţiei române şi participă la unele acţiuni politice care urmăreau, pe cale diplomatică, o tardivă salvare a revoluţiei din Muntenia. Decepţionat de nesfârşitele rivalităţi şi conflicte dintre emigranţi, pe care nu reuşeşte să le potolească, se îndreaptă din nou spre Ardeal, atras de posibilitatea de a orienta mişcarea condusă de Avram Iancu, în vederea reactivării revoluţionare şi a celorlalte provincii româneşti. în numeroasele întâlniri cu conducătorii revoluţiei ungare (L. Kossuth, generalii Bem şi Perczel), încearcă să obţină din partea acestora recunoaşterea drepturilor românilor din Transilvania. Propunerile lui, în numele revoluţionarilor români, sunt acceptate doar când armata revoluţionară ungară este înfrântă. Mereu în primejdie de a fi arestat, B. se refugiază pentru o lună în tabăra lui Avram Iancu de la Câmpeni. în
Bălcescu
Dicţionarul general al literaturii române 434
octombrie 1849, este din nou la Paris, făcând mari eforturi de a organiza emigraţia pentru pregătirea unei noi revoluţii. La începutul anului următor, călătoreşte la Londra pentru o întrevedere cu lordul Palmerston şi încearcă, printr-o perseverentă activitate diplomatică, să câştige sprijinul guvernului englez în favoarea Principatelor. întors la Paris, publică Question economique des Principautes Danubiennes (1850). în noiembrie 1850, B. scoate revista „România viitoare" (număr unic). Mâhnit de conflictele dintre exilaţii români, bolnav, renunţă în mare măsură la activitatea politică şi se consacră redactării monografiei istorice Românii supt Mihai-Voievod Viteazul în primăvara anului 1851, slăbit de boală, se stabileşte lângă Paris, la Viile d'Avray. Spre sfârşitul anului, în căutarea unei clime mai favorabile, se mută la Hyeres, însoţit de Sevastiţa, sora lui, şi de Maria Cantacuzino. La sfârşitul lunii aprilie 1852, porneşte spre Constantinopol, cu gândul de a se stabili în Moldova. La 8 septembrie, trece Dunărea pe malul românesc şi, pentru câteva ore, la pichetul din Turnu Măgurele, se întâlneşte cu mama lui. în octombrie, se îndreaptă singur spre Italia, trece prin Neapole şi se opreşte la Palermo, unde moare după scurtă vreme. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Capucinilor.
împreună cu Mihail Kogălniceanu, B. inaugurează în cultura românească o concepţie modernă despre istorie şi pune bazele istoriografiei naţionale, ca ştiinţă. Pentru el, a scrie istorie nu înseamnă a face biografia unor eroi privilegiaţi, ci a reconstitui, cu ajutorul documentelor, viaţa poporului, „cu instituţiile, sentimentele şi obiceiurile lui în deosebite veacuri". Istoricul, cunoscând şi apreciind cu discernământ operele istorice modeme, trebuie să cerceteze izvoarele adevăratei istorii naţionale: tradiţiile şi literatura populară, hrisoavele şi cronicile, inscripţiile şi vestigiile arheologice, descrierile etnografice. într-o perioadă când scrierea istorică nu se desprinsese cu totul de literatură, B., istoric romantic, este mereu preocupat de expresia stilistică şi de arhitectura operelor lui. Datorită talentului său, aproape tot ce a scris, nu numai cartea despre Mihai Viteazul, poate intra în aria literaturii.
Şi-a început activitatea pe acest tărâm cu două studii asupra organizării armatei la români, în Muntenia şi Moldova, deoarece considera vechile oştiri autohtone modele de instituţii sociale bine organizate şi socotea că procesul de regenerare naţională nu poate începe decât printr-un sistem militar defensiv bine alcătuit. Meditaţiile pe marginea faptelor sunt legate de constatarea decăderii puterii de apărare a Ţărilor
Bătălia de la Călugăreni. Litografie
435 Dicţionarul general al literaturii române
Bălcescu
Române, decădere atribuită corupţiei şi lipsei de patriotism a boierilor. B. urmăreşte declinul provinciilor româneşti, trăgând învăţămintele necesare în vederea unor înnoiri fundamentale. Alte studii (Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor, Românii şi fanarioţii, Campania românilor în contra turcilor de la anul 1595) dezvăluie un istoric modem, cu o gândire matură şi un stil original şi viguros. Interpretând faptele istorice şi integrându-le viziunii proprii, autorul are darul de a evoca dramatic trecutul, de a colora romantic naraţiunea, fără deformări şi grandilocvenţă. Expunerea e concisă, în fraze elegante, care atestă supleţea gândirii şi asimilarea procedeelor istoricilor moderni (Aug. Thierry, Fr. Guizot, J. Michelet). Evocarea unor evenimente este adesea întreruptă de scurte aprecieri concluzive, patetice de multe ori, luminând fie semnificaţiile mai adânci, cu valoare simbolică, ale unor evenimente, fie eroi. B. a inaugurat la noi genul biografiilor istorice (Ioan Tăutul, mare logofăt al Moldovei, Spătarul Ioan Cantacuzino, Postelnicul Constantin Cantacuzino, Logofătul Miron Costin). Sobre, sintetice, acestea recompun imaginea unor personalităţi exemplare din istoria românilor. Problemele politice şi naţionale fiind mereu aceleaşi, biografiile devin un prilej de a pune de fiecare dată în discuţie politica externă a Principatelor şi de a relua procesul boierimii. Citatele din cronici, numeroase, fac corp comun cu expunerea, fără mare diferenţă de ton, B. adap-tându-se cu supleţe stilului cronicăresc. Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri şi, îndeosebi, memoriul scris la Paris, Question economique des Principautes Danubiennes (cu o versiune românească apărută postum, Reforma socială la români) sunt cele mai profunde analize pe care le-a produs ideologia paşoptistă asupra cauzelor economice, sociale şi politice care au generat revoluţia de la 1848. Radicalismul gânditorului social atinge în aceste studii nivelul maxim. Evidenţa faptelor şi a argumentelor ţine locul declaraţiilor de compasiune sau ură. Scrisul lui B. a devenit foarte matur, echilibrat şi sigur. Au dispărut aproape cu totul accentele excesiv retorice, prezente în unele studii anterioare. Ca şi în articolele scrise în zilele revoluţiei, B. posedă arta de a transmite cu forţa elocinţei convingerile sale. Mersul revoluţiei în istoria românilor are, de asemenea, aspectul unui manifest care rezumă, pe un ton agitatoric şi evocator, cauzele istorice ale revoluţiei de la 1848. Incursiunea în trecut devine o scurtă istorie a poporului român, scrisă cu patetism romantic (cu figuri stilistice convenţionale, uneori, de poem în proză), dar şi cu luciditatea şi profunzimea omului politic. Tot aici, ca şi în Introducere la Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, este expusă, cu solemnitate sacerdotală, concepţia determinist-providen-ţială despre istoria omenirii. B. crede într-o lege a progresului universal, în „triumful binelui asupra răului, al spiritului asupra materiei, al dreptului asupra silei". Odată cu apariţia creştinismului, omenirea a intrat într-o fază de dezvoltare progresivă, sub imperiul raţiunii. Rolul istoriei este de a dezvălui şi a demonstra această mişcare, a cărei ţintă finală ar fi contopirea esenţei umane cu esenţa divină. Naţiunile au un destin şi o „misie" (ca şi indivizii) şi, prin specificul şi menirea lor, participă la unitatea şi armonia lumii. Fiecare abatere de la
legea divină e pedepsită, dar omul nu este instrumentul orb al fatalităţii, el poate alege, prin voinţa sa, calea pentru împlinirea destinului.
Pe plan literar, viziunea lui B. asupra istoriei generează o perspectivă grandioasă asupra faptelor şi eroilor din trecut. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, opera care îl aşază pe B. printre cei mai de seamă scriitori ai perioadei paşoptiste, a fost elaborată în exil, între 1849 şi 1852. Rămasă în manuscris, neterminată, lucrarea a fost publicată postum de A. I. Odobescu, mai întâi parţial, în „Revista română" (1861-1863), apoi în volum în 1877 (cu titlul Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul), ediţie supravegheată de I. Slavici, care a făcut unele modificări de ordin gramatical şi lexical. Monografie a unei epoci din istoria românilor şi a unui domnitor, scrierea este alcătuită, în proiectul iniţial, din şase „cărţi" (ultima a rămas nescrisă), urmărind principalele etape ale evoluţiei evenimentelor: Libertatea naţională, Călugărenii, Servagiu, Unitatea naţională, Mirăslău, Gorăslău. Deşi concepută ca o „poemă istorică", lucrarea are la bază o documentaţie şi o rigoare ştiinţifică fără precedent în cultura noastră. Cronici autohtone şi străine, istorii, acte, mărturii, legende se adună într-o operă unitară ca perspectivă şi ca expresie literară. Izvoarele sunt uneori prelucrate, alteori compilate, totdeauna selectate şi decupate conform opticii şi exigenţei scriitorului. în mare măsură, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul reprezintă o sinteză a gândirii politice, sociale şi istorice, aplicată la o perioadă de răscruce din istoria luptei pentru unitatea naţională. Anii domniei lui Mihai dobândesc semnificaţii pentru contemporanii scriitorului, obiectivele naţionale, politice şi sociale rămânând, în viziunea sa, aceleaşi: unirea, independenţa, soarta ţăranilor. De aici, tonul pasionat, numeroasele referiri directe şi analogiile cu soarta românilor din veacul al XlX-lea. Participarea afectivă e a unui rapsod, dar şi a luptătorului pentru aceeaşi cauză. Mihai Viteazul este pentru B., înainte de orice, simbolul luptei pentru unitatea naţională. Treptat, însă, se încheagă un portret mult mai complex al eroului: domnitor, diplomat şi om politic, strateg, ostaş, părinte şi soţ, cu calităţi şi defecte pe măsura unei mari personalităţi. Alcătuirea cărţii are mereu în vedere să aducă în prim-plan figura voievodului român. Relatările istoricilor străini sunt repovestite de B., care însă le înviorează printr-o viziune mai plastică, mai concretă. Sunt reproduse chiar şi legende orientale, ce dau un aer de fabulos unor episoade şi sporesc dimensiunile epopeice ale domnitorului şi ale oastei sale. Ele au darul de a crea o tensiune prevestitoare de mari evenimente. Povestirea e străbătută, în cele mai izbutite pagini, de un patos al participării la o epocă importantă din istoria ţării şi de bucuria de a vedea întrupate într-un singur om idealuri care simt şi ale autorului. B. are un talent neobişnuit de a anima faptele prin cele mai variate mijloace stilistice. Prin tehnica alternării timpurilor verbale (trecut — prezent istoric), prin abundenţa epitetelor concrete, a metaforelor şi a detaliilor semnificative, povestirea capătă culoare şi viaţă. Amănunte, mici întâmplări sugerează stări de spirit colective, starea sufletească a mulţimii sau a unor protagonişti. Tonul relatării este când solemn şi grav în reflecţi-
Bălceşti
Dicţionarul general al literaturii române 436
Apărătorii Constituţiei. Desen de Costache Petrescu
ile despre soarta românilor, când dinamic, precipitat, în reconstituirea luptelor armate, când exact, concis şi neutru în prezentarea contextului istoric european. Descrierea bătăliilor e realizată cu o bună ştiinţă a compoziţiei şi a gradaţiei. Marile încleştări militare sunt precedate de descrierea minuţioasă a locului bătăliei, atmosfera e străbătută de fiorii evenimentului apropiat. în limitele exactităţii faptelor, scriitorul reuşeşte, printr-o optică particulară, să dea o aură mitologică bătăliei, la care participă, parcă, întreaga fire; combatanţii capătă înfăţişare fabuloasă. B. are ochi de strateg care vede întreaga panoramă, dar şi cadrele parţiale, mişcările din planul secund. Scenele dinamice, alerte alternează, într-o construcţie subtilă, cu altele domoale, de reflux sau de pregătire a unor noi învolburări. Asemenea cronicilor, naraţiunea este presărată cu aforisme şi „învăţături", scoase, bătrâneşte, din experienţa istoriei. Patosul rapsodului cronicar dă expunerii, în momentele cruciale, un aer de legendă. Pe alocuri, însă, în pasajele excesiv exaltate, înflăcărarea, care creează o tensiune continuă, cade într-un fel de grandilocvenţă. îmbinând maniera exactă şi suplă a istoricului modem cu cea cronicărească, B. este creatorul unui stil original al naraţiunii istorice, cu deosebite efecte expresive, ale cărui influenţe pot fi recunoscute în opera marilor istorici care vor urma: B. P. Hasdeu, A. D. Xenopol,
N. Iorga. Istoric romantic şi vizionar, el este, totodată, un scriitor-cronicar, înclinat spre moralizări, un pedagog al naţiunii.
Prin această variată folosire a timpurilor verbale, naraţiunea capătă o perspectivă, o pluralitate de planuri în adâncime. [...] Exemplul lui Bălcescu ne autorizează a vorbi despre o tehnică a basoreliefului în povestirea istorică.
Tudor Vianu
SCRIERI: Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum, Iaşi, 1844; Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor, Bucureşti, 1845; Drepturile românilor către înalta Poartă, Bucureşti, [1848]; Question economique des Principautes Danubiennes, Paris, 1850; Istoria românilor sub Mihai- Vodă Viteazul, îngr. şi pref. A. I. Odobescu, Bucureşti, 1878; ed. îngr. Alex. Lepădatu (Românii sub Mihai-Vodă Viteazul), Bucureşti, 1908; ed. (Românii supt Mihai-Voievod Viteazul), I-II, îngr. Andrei Rusu, pref. Paul Comea, Bucureşti, 1967; ed. îngr. Andrei Rusu, pref. G. C. Nicolescu, Bucureşti, 1970; ed. îngr. Maria Platon, Iaşi, 1988; ed. îngr. Andrei Rusu, Bucureşti, 1997; Biografii istorice, Bucureşti, [1901]; Din ineditele lui Nicolae Bălcescu. Manualul bunului român, îngr. şi introd. P. V. Haneş, Bucureşti, [1903]; Patru studii istorice, îngr. P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1928; Scrieri istorice, îngr. şi introd. P. P. Panaitescu, Craiova, [1930]; Opere, 1.1: Scrieri istorice, politice şi economice, partea I-II, îngr. şi introd. G. Zâne, Bucureşti, 1940, t. II: Scrisori şi scrieri inedite, îngr. şi introd. G. Zâne şi Elena Zâne, Bucureşti, 1948; Opere complete, voi. I: Românii sub Mihai-Voievod Viteazul, îngr. şi pref. Stelian Semedrescu, Bucureşti, [1940], voi. II: Studii şi biografii istorice, îngr. Lucian Predescu, Bucureşti, [1944]; Scrieri sociale, îngr. P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1947; Opere, Bucureşti, 1952; Opere, voi. I: Studii şi articole, voi. II: Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul, Bucureşti, 1953, voi. IV: Corespondenţă, îngr. G. Zâne, Bucureşti, 1964; Opere alese, I-II, îngr. Andrei Rusu, introd. Gh. Georgescu-Buzău, Bucureşti, 1960; Privire s asupra stării de faţă, asupra trecutului şi viitorului patriei noastre, îngr. şi pref. Cornelia Bodea, Bălceşti pe Topolog, 1970; Scrieri alese, îngr. Andrei Rusu, pref. Paul Comea, Bucureşti, 1973; Opere, I-IV, îngr. G. Zâne şi Elena G. Zâne, Bucureşti, 1974-1990.
Repere bibliografice: I. Voinescu II, Nicolas Balcesco, Paris, [1853]; Gr. G. Tocilescu, Nicolae Bălcescu. Viaţa, timpul şi operile sale, Bucureşti, 1876; I. Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, Bucureşti, 1889, passim; Iorga, Pagini, 1,65-97; Haneş, Studii, 56-74; P. P. Panaitescu, Contribuţii la o biografie a lui N. Bălcescu, Bucureşti, 1923; Vianu, Arta, 1,31-43, II, 345-353; Călinescu, Ist. lit. (1941), 176-182; Ist. lit. (1982), 184-191; Popovici, Romanţ rom., 462-484; Gh. Georgescu-Buzău, N. Bălcescu, Bucureşti, 1956; Comea, Studii, 219-267; Andrei Oţetea, Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 1967; Ist. lit., II, 507-527; Dan Berindei, Bălcescu, Bucureşti, 1969; Ivaşcu, Ist. lit., I, 438-445; Studii despre N. Bălcescu, Bucureşti, 1969; Studia et acta Musei Nicolae Bălcescu, I-III, Bălceşti pe Topolog, 1969-1971; Horia Nestorescu-Bălceşti, Nicolae Bălcescu. Contribuţii bibliografice, introd. Dan Berindei, Bucureşti, 1971; G. Zâne, N. Bălcescu. Opera-omul-epoca, Bucureşti, 1975; Dicţ. lit. 1900, 87-92; Petrescu, Configuraţii, 94-100; Simuţ, Diferenţa, 12-15; Dan Berindei, Pe urmele lui Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 1984; Horia Nestorescu-Bălceşti, Nicolae Bălcescu. Urme în bronzul istoriei, Bucureşti, 1988; Mănucă, Lectură, 78-97; Mircea Anghelescu, Valori etice şi valori literare în opera lui Nicolae Bălcescu, RL, 1989, TI; Cornea, Aproapele, 131-162; Negoiţescu, Ist. lit., I, 46-51; Z. Omea, Bălcescu în proza istorică, RL,
1997,	38; Mircea Anghelescu, Bălcescu, revoluţia de la 1848 şi miturile istorice ale comunismului românesc, RL, 1998, 4; Dicţ. esenţial, 72-75; Vârgolici, Portrete, 32-49; Cornelia Ştefănescu, Istorie şi literatură, RL, 2002,49; Dicţ. analitic, IV, 50-53.	'	L	V.
437 Dicţionarul general al literaturii române
BĂLCEŞTI, Ştefan (pseudonim al lui Ştefan Ionescu; 30.V.1896, Olteţu, azi Otetelişu, j. Vâlcea — 11.XI.1975, Bucureşti), poet şi publicist. La toponimul Bălceşti, al comunei natale, trimite numele literar adoptat de poet mai târziu. Este fiul Sultanei şi al lui Gheorghe Ionescu (tatăl va ajunge diriginte poştal la Râmnicu Vâlcea). B. a urmat, la Craiova, Liceul Militar „D. A. Sturdza", după anii de front tânărul ofiţer fiind integrat aici în rândul dascălilor. Elev, face întâii paşi în publicistică, între 1913 şi 1915, încurajat de gazetele locale „Curierul Olteniei", „Apărarea naţională", şi tot acum apare cu prima recoltă de versuri, juvenile, în „Viaţa literară" (revistă redactată cu Al. Iacobescu şi Marcel Romanescu, între 1914 şi 1916). Până la încetarea primului război, e regăsit colaborând la „România viitoare", „Gazeta Transilvaniei", „Foaia interesantă", „Crai nou", „Florile dalbe", „Dacia", „Sfatul ţării" (curent şi sub iscălitura Şt. Ionescu-Bălceşti), iar din 1920 la „Ştirea", „Românul", „Gândirea", „Flamura", „Năzuinţa", „Ţara noastră", „Universul literar", „Convorbiri literare", „Cuget clar", „Arhivele Olteniei", „Provincia literară", „Secolul" ş.a. Poetul (căpitan în preajma anilor '30) se ataşa în timp grupării literare de la „Ramuri"; ca secretar de redacţie al publicaţiei (din 1928), rămâne un modest factotum şi sufletul din umbră al acesteia până la dispariţia faimoasei serii interbelice. A îndrumat, între anii 1937 şi 1942, activitatea de la „Flamuri", revistă a liceelor cu specific militar. E printre membrii fondatori ai Uniunii Scriitorilor Olteni.
La mijlocul deceniului al treilea, E. Lovinescu îl menţiona pe B., plasându-1 într-un ultim val sămănătorist. Poetul debutase în 1925, cu un fragment dramatic, Darul voievozilor, reprezentat în prealabil la Teatrul din Arad, într-un spectacol dedicat Unirii şi încoronării de la Alba Iulia (din 1922). Semnată în asociere cu A. Pop-Marţian, culegerea Miresme de departe (1927) va reuni, într-o apropiere inspirată, primele cicluri de traduceri, notabile, la noi, după Elena Văcărescu şi Anna Brâncoveanu de Noailles. în lirica poetului, reţin estompele, surdina. Timbrul discret elegiac îl definea în Prour pentru porţi uitate (1934). Din simbolismul începutului de veac, revine parcul, rustică devălmăşie, în care crinii se învecinează cu sulfina şi răsurile, loc salutat cu o ludică reverenţă, refugiu şi pretext al reveriei. Timpul lucrează şi decorul familiar renaşte în jocul livresc, în vreme ce comparaţia aşază neobosit un azi lângă ieri: grădina ce era şi grădina de acum, paradisul din vară şi mormintele „de rugină", între care hotar stă un „dar" adversativ, ce deconspiră, în cele din urmă, întregul peisaj ca fiind o pură figură a trecerii. Bucuria îşi schimbă semnul uşor şi devine litanie, tipicuri şi eresuri cărturăreşti abat de la curgerea lumii de-afară (Octombrie, Scrisoare). Vor-nicenii, Moneasa simt aici Miorcanii şi Florica poetului Pillat. Erotica filtrează nostalgic despărţirea, extazul admirativ şi gestul cavaleresc. Misterul unei trecătoare captează fulgurant, ca în sonetul baudelairean. Frăgezimi de penel, cu reflex bizantin, ca la Adrian Maniu, povestesc despre o inocentă iubită. în fine, iubirea apare ca dar neorgolios şi jertfă de sine, într-un poem cu adieri de franciscanism. Cu „un accent
Băleanu
frumos" (G. Călinescu), tradiţionalismul lui B. denotă şi o fericită petrecere pe la şcoala modernă.
SCRIERI: Darul voievozilor, Craiova, 1925; Prour pentru porţi uitate, Craiova, 1934. Traduceri: Elena Văcărescu, Contesa de Noailles, Miresme de departe, Câmpulung Muscel, 1927 (în colaborare cu A. Pop-Marţian).
Repere bibliografice: C. D. Fortunescu, „Darul voievozilor", AO, 1925, 20; C. D. Fortunescu, „Miresme de departe", AO, 1927,31; Lovinescu, Scrieri, IV, 427,434, VI, 96; C. D. Fortunescu, „Prour pentru porţi uitate", AO, 1934,71-73; [G. Călinescu], Cărţi, VR, 1934,7; M. D. Ioanid, „Prour pentru porţi uitate", R, 1934, 1; Paul I. Papadopol, Doi cântăreţi tradiţionalişti, U, 1934,240; Metzulescu, Literile, 14-16; Eugen Constant, „Prour pentru porţi uitate", „Condeiul", 1938, 1; Călinescu, Ist. lit. (1941), 928; Kalustian, Simple note, II, 354-357; Firan, Profiluri, 419; [Ştefan Bălceşti], ADLTR, B-148; Radu Gyr, Calendarul meu, îngr.
I.	Popişteanu, Constanţa, 1996,41-42,60-63,69-70, 72,84-87; George Sorescu, Neliniştea esenţelor, Târgu Jiu, 1996,60-61,76-77; Ghiţulescu, Istoria, 476.	R.Ş.
BĂLEANU, Andrei (13.1 .1931, Bucureşti), eseist şi critic de teatru. Este fiul Ilenei şi al lui Ion Băleanu. B. urmează liceul între 1945 şi 1948, înscriindu-se apoi la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1948-1952); în 1956, la Leningrad, devine doctor în filosofie. Din primul an de studenţie lucrează în presă, ca redactor la „Universul", apoi la „Scânteia tineretului" şi ca redactor-şef la „Tânărul leninist" (1951-1954); între 1956 şi 1969, este şef de secţie la „Scânteia". După 1969, a fost director adjunct la Teatrul de Comedie din Bucureşti şi, din 1984, director adjunct al Teatrului Evreiesc de Stat. Din 1985, se stabileşte în Republica Federală Germania. A colaborat la „Gazeta literară", „Tânărul scriitor", dar mai ales la „Teatrul", cu cronici de spectacole şi cu interviuri.
Debutul editorial al lui B., Conţinut şi formă în artă (1959), o ilustrare teoretică a esteticii vulgarizante realist-socialiste, înseamnă trasarea proiectului de o viaţă al autorului: critica marxistă sociologizantă. Doar tonul se va modifica, pierzân-du-şi din virulenţă de-a lungul anilor. B. trece în revistă teoriile marxist-leniniste despre artă ca oglindire a realităţii obiective şi ca produs al subiectivităţii, ca să ajungă la lucrări literare ale unor veleitari proletcultişti, în care unitatea dialectică conţi-nut-formă ar fi înfăptuită; autorul neagă vehement orice realizare de alt tip, considerând-o „reacţionară" (modalităţile propuse de G. Lukâcs sunt amendate ca aberaţii). Volumele următoare, dedicate în special teatrului, înseamnă aplicarea aceloraşi rigori la fenomenul teatral, asupra căruia B. stăruie, încercând să analizeze arta regizorală, văzută ca rezultat al dialecticii realism-metaforă scenică. Aceeaşi tendinţă marchează opţiunile lui B. când studiază teatrul englez şi american al „furiei şi violenţei" sau în volumele de interviuri şi convorbiri cu regizori şi actori români. Volumul din 1983, intitulat Arta transfigurării, renunţă la grila marxistă explicită, propu-nându-şi o lectură impresionistă a spectacolului de teatru. Cele patru secţiuni ale cărţii descriu ceea ce autorul numeşte metamorfozele imaginii teatrale, adică traiectul realitate-lite-ratură dramatică-spectacol-rol-interpret-public. B. se face
Bălu
Dicţionarul general al literaturii române 438
cunoscut în lumea literară şi prin prefeţe la traduceri din teatrul american, englez, francez. A publicat el însuşi câteva traduceri din autori francezi.
SCRIERI: Conţinut şi forma în artă, Bucureşti, 1959; Realism şi metaforă în teatru, Bucureşti, 1965; Teatrul furiei şi al violenţei. Privire asupra dramaturgiei americane şi engleze (1956-1965), Bucureşti, 1967; Teatrul modem la răscruce?, Bucureşti, 1969; Cultura spectacolului teatral (De vorbă cu 12 regizori) (în colaborare cu C. Băltăreţu), Bucureşti, 1976; Actorul în căutarea personajului (25 de convorbiri despre arta spectacolului) (în colaborare cu Doina Dragnea), Bucureşti, 1981; Arta transfigurării, Bucureşti, 1983; Actorul între adevăr şi ficţiune (în colaborare cu Doina Dragnea), Bucureşti, 1984. Traduceri: Jean Anouilh, CherAntoine sau Iubirea ratată, Bucureşti, 1971; John Gassner, Formă şi idei în teatrul modern, Bucureşti, 1972; Marchizul de Sade, Filosofia în budoar, Bucureşti, 1993.
Repere bibliografice: Ion Apetroaie, O carte despre teatrul contemporan, ATN, 1967, 4; Margareta Antonescu, Teatrul contemporan, „Romanian Review", 1967,2; Valentin Silvestru, Profilul mei generaţii, TTR, 1979, 6; Mirodan, Dicţionar, I, 129-130; Românii, 28-29; Manolescu, Enciclopedia, 76.	E.M.
BĂLU, Ion (26.X.1933, Câmpina), critic şi istoric literar. Este fiul Anei (n. Nică) şi al lui Titi Bălu, maistru în învăţământul profesional. B. a urmat Liceul „Barbu Ştirbey" din Câmpina (1944-1952), apoi Facultatea de Filologie (1956-1960) şi Facultatea de Ştiinţe Juridice (1960-1964) ale Universităţii din Bucureşti. A funcţionat multă vreme ca profesor de limba şi literatura română la Liceul „Nicolae Grigorescu" din Câmpina, unde s-a stabilit definitiv. După 1989, a devenit profesor la Universitatea de Petrol şi Gaze din Ploieşti. A debutat în 1963, cu articole de critică şi istorie literară, în „Contemporanul", colaborând apoi la „Gazeta literară", „Viaţa românească", „Luceafărul", „Cronica", „Tribuna", „Steaua" ş.a. Prima lui carte, G. Călinescu. Eseu despre etapele creaţiei, apare în 1970.
în domeniul istoriei literare, B. a adus contribuţii valoroase, supunând operele scriitorilor clasici unor ample şi atente analize şi abordând aspecte puţin sau deloc cercetate; un exemplu îl constituie studiul Dimitrie Bolintineanu, călător. Marea majoritate a cercetărilor sale de istorie literară au rămas în paginile revistelor unde au apărut, nefiind încă adunate într-un volum. B. şi-a concentrat însă atenţia asupra a două personalităţi ale spiritualităţii româneşti, G. Călinescu şi Lucian Blaga. Pentru G. Călinescu. Eseu despre etapele creaţiei, a întreprins o enormă muncă de documentare, săvârşită cu luciditate şi rigoare. Cercetând tot ceea ce a scris şi publicat Călinescu, precum şi tot ceea ce s-a scris şi s-a publicat despre viaţa şi opera lui, explorând arhivele diverselor instituţii culturale şi de învăţământ, B. a alcătuit, în 1975, o biobliografie exhaustivă. Dispunând de acest imens material documentar, a putut să reconstituie întrega biografie a criticului în Viaţa lui G. Călinescu (1981), scrisă fluid, cu participare afectivă, oferind numeroase date necunoscute, referitoare îndeosebi la familia şi părinţii adoptivi ai lui Călinescu, la debutul publicistic, la tribulaţiile sale ca profesor la Iaşi şi Bucureşti etc. Cu aceeaşi osârdie, B. s-a dedicat şi cercetării vieţii şi operei lui Lucian
Blaga. După o condensată micromonografie (1986), a trecut la masiva construcţie Viaţa lui Lucian Blaga, primul volum apărând în 1995. Atât în lucrarea consacrată lui G. Călinescu, cât şi în cea închinată marelui poet şi filosof, B. a respins orice tentativă de romanţare, de lansare în supoziţii, valorificând fiecare amănunt cu precauţie şi discernământ critic, acordând fiecărei afirmaţii un suport documentar indubitabil. Totuşi, exegezele lui B. nu sunt nişte expuneri monotone şi aride. Evocarea biografiei celor doi mari creatori denotă vibraţie interioară, incitând permanent interesul şi sensibilitatea cititorului. B. prezintă procesul formativ al personalităţii lui Lucian Blaga, al devenirii sale ca om, ca poet şi filosof, în conexiune cu realităţile înconjurătoare, cu epoca în care a trăit şi cu oamenii care i-au marcat existenţa. Insistă asupra mediului familial, relevând apoi rolul satului natal în structurarea viziunii lui Blaga asupra lumii şi demonstrând modul în care magicul, demonicul, miraculosul şi arhaicul din lumea satului îşi vor trimite însemnele în scenariile cosmice ale poeziei şi, prin proiectarea către început de lume a datelor realităţii, se vor reflecta în dramaturgia sa. Structurile aceleiaşi culturi „minore" se vor evidenţia în „matricea stilistică" şi „categoriile abisale" din Trilogia culturii, în studiile Gândirea magică, Ştiinţă şi religie şi altele. Cu probe convingătoare, B. argumentează că, în activitatea diplomatică, la Varşovia, Praga, Berna, Viena, Lisabona, Lucian Blaga şi-a afirmat strălucit personalitatea, conştiinţa profesională.
SCRIERI: G. Călinescu. Eseu despre etapele creaţiei, Bucureşti, 1970; Cezar Petrescu, Bucureşti, 1972; G. Călinescu (1899-1965). Biobibliografie, Bucureşti, 1975; Marin Preda, Bucureşti, 1976; Nostalgia absolutului, Bucureşti, 1981; Viaţa lui G. Călinescu, Bucureşti, 1981; ed. 2, Bucureşti, 1994; Nicolae Labiş, Bucureşti, 1982; Lucian Blaga, Bucureşti, 1986; Viaţa lui Ion Creangă, Bucureşti, 1990; Viaţa lui Lucian Blaga, I-IV, Bucureşti,
1995-1999; Mircea Eliade, Bucureşti, 1996; Opera lui Lucian Blaga, Bucureşti, 1997; Blaga supravegheat de Securitate (în colaborare cu Dorii Blaga), Cluj-Napoca, 1999; Opera lui G. Călinescu, Bucureşti, 2001; Ioan Alexandru, Braşov, 2002. Ediţii: G. Călinescu, Enigma Otiliei, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Liviu Petrescu, Ion Bălu, „Cezar Petrescu", RL, 1972, 21; Piru, Varia, I, 459-462; Grigurcu, Idei, 269-274; Niţescu, Repere, 53-57; Negoiţescu, Engrame, 259; Şerban Cioculescu, Biobibliografie călinesciană, FLC, 1976,10; Nicolae Manolescu, „Eram bărbatul care...", RL, 1982,7; Al. Piru, Ion Bălu, „Viaţa lui G. Călinescu", LCF, 1982,8; Z. Sângeorzan, O carte despre Labiş, CL, 1983,8; Dobrescu, Foiletoane, III, 167-173; Constantin Cubleşan, Viaţa lui Ion Creangă, ST, 1990, 11-12; Florin Faifer, Anxietăţile unui jovial, CRC, 1991, 6; Lovinescu, Unde scurte, III, 290-297; Dicţ. scriit. rom., I, 231-232; Z. Omea, Blaga în 1935-1944, RL, 1997,25; Petraş, Panorama, 124-125; Dan Mănucă, Bibliografie călinesciană comentată, CL, 2002,3.	T. V.
BĂNCILĂ, Vasile (1.1.1897, Brăila - 10.VI.1979, Bucureşti), eseist. Este fiul Elenei (n. Chiriac) şi al lui Neculai Băncilă, proprietar de podgorii la Urecheşti, în judeţul Buzău. A absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu" din Brăila, luând bacalaureatul în iulie 1916, cu o lună înainte de intrarea României în primul război mondial. Participă ca voluntar la
439 Dicţionarul general al literaturii române
Băncilă
război, alegându-se cu răni grave şi cu o invaliditate pe viaţă. Pentru meritele sale, devine sublocotenent în rezervă şi i se conferă înalte medalii. Cu un an înainte de a-şi lua licenţa magna cum laude în filosofie, la Universitatea din Bucureşti
(1922), îşi începuse deja, ca student, activitatea didactică, la Liceul Evanghelic din acelaşi oraş, unde avea să predea până în
1923.	Din toamna aceluiaşi an devine profesor titular la Şcoala Normală de Băieţi din Brăila, pentru disciplinele filosofie şi logică, şi beneficiază, în ciclurile 1925-1927 şi 1929-1930, de specializări la Paris, ca membru al Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses. Liceul la care preda fiind desfiinţat, din 1 noiembrie 1930 B. trece temporar la Şcoala Normală de Fete din aceeaşi localitate. Din 1931 până în 1932 funcţionează ca revizor şcolar pentru judeţele Brăila, Covurlui, Tecuci şi Bacău, pentru ca în 1932 şi 1933 să obţină o catedră la Bucureşti, la Liceul „Mihai Viteazul", unde ţine orele de filosofie la clasa regelui Mihai I. Profesează apoi în oraşul natal, până la al doilea război, este mobilizat abuziv în 1942, la Tecuci, iar în 1945, după ce cunoscuse rigorile detenţiei, se vede îndepărtat de la catedră de autorităţile comuniste, care îi trec numele la index. Se stabileşte la Bucureşti, unde publică rar, după 1960, şi tot aici se stinge din viaţă, fiind înmormântat la cimitirul mănăstirii Cernica.
Primele sale articole pe teme culturale le publică în „Viaţa studenţească", în 1921, însă faima de eseist redutabil i-o aduc colaborările la „Ideea europeană" (din 1924) şi, mai ales, la revista „Gândirea", din al cărei cerc face parte între 1926 şi 1938, fiind socotit unul dintre ideologii curentului „gândirist". Colaborează intens, mai bine de douăzeci de ani, cu eseuri pe teme de filosofie, literatură, sociologie, pedagogie, cu articole, cronici, portrete literare, impresii de călătorie şi cu încercări în proză, la diverse publicaţii: „Cuvântul dăscălesc", „Revista generală a învăţământului", „Vox studentium" (Geneva), „Revista de filosofie", „Fântâna darurilor", „Solidaritatea", „Tiparniţa literară", „Luceafărul literar şi artistic", „Foaia învăţătorului", „Viaţa literară", „Analele Brăilei", „Calendarul", „Relief dunărean", „Satul şi şcoala", „Şcoala română", „Luminiţa" (Brăila), unde era (în 1935) preşedinte al comitetului de conducere, „Dreptatea", „Gând românesc", „Graiul satelor" (Cahul), „Rânduiala", „Ethnos", „Almanahul şcoalei primare şi al familiei", „Omul nou", „însemnări sociologice", „Universul literar", „Mugurul", „Plaiuri săcelene", „Farul nou" ş.a. După mulţi ani, în care i se interzice să publice din cauza ideologiei etnicist-metafizice din eseurile sale, B. colaborează, foarte rar şi atent cenzurat, mai mult cu evocări ale vieţii culturale, la „Tribuna", „Steaua", „Secolul 20", „Luceafărul" (unde semnează şi cu pseudonimul B. Vasile) ş.a.
Considerat „cel mai fecund creator al generaţiei sale" (N. Bagdasar), revendicat aproape în aceeaşi măsură de istoria literaturii şi de cea a filosofiei româneşti, B. aşază, consecvent, în miezul ideatic al studiilor pe care le publică dominanta metafizică, liniile viziunii etnic-creştine dând coerenţă teoriei şi subtilitate interpretării. Eseurile lui B., răspândite în reviste, ilustrări, cum afirmă el însuşi, ale unui „gen tipic pentru epoca modernă", făcând tranziţia „între filosofie şi ştiinţă, pe de o
parte, şi poezie, pe de alta" (Despre eseu), sunt unitare atât ca fond, cât şi în plan stilistic, expunerea întrunind în egală măsură calităţile expresiei adecvate, devenită uneori chiar aforistică, şi pe cele ale rigorii teoretice. Seria studiilor esenţiale, susceptibile de a alcătui viitoare cărţi, începe cu afirmarea unei viziuni româneşti asupra timpului, întemeiată pe intuiţia ritmurilor cosmice (Reforma calendarului, 1924), eseurile lui B., mai ales cele din revista „Gândirea", accentuând asupra rolului pe care ar trebui să-l aibă religia în pedagogie şi invariantele etnice în orice studiu închinat culturii în sens larg. Eseurile despre „vârste" (Adolescenţa. Proiecţie subiectivă, 1926, Solidaritatea vârstelor şi viaţa socială, 1926, Greşeala adulţilor, 1927, Bătrâneţe şi sacerdoţiu, 1929, Noua generaţie, 1936 ş.a.) învestesc acest concept cu semnificaţii noi, datorate unei contextualizări particulare: vârstele devin expresii ale relaţiei cu dimensiunea metafizică, iar sinteza („solidarizarea") lor poate să ducă la armonia socială. Eseistul nu ezită să confere „realităţii metafizice" rolul primordial, în contextul spiritual al căutării „valorilor transcendente" (Despre noua spiritualitate, 1929). „Atmosferei" religioase a educaţiei, apropiată ca sens de „hieratismul lumii patriarhale", îi opune, cu o exagerare voită, mecanicismul modem (Ştiinţă şi spirit metafizic, 1935, Religia în şcoala primară, intitulat apoi Iniţierea religioasă a copilului,
1936-1939). întrucât religiosul şi etnicul constituie căile prin care „personalitatea" poate să comunice cu totalitatea („realitatea generală"), B. pledează pentru abolirea individualismului şi pentru societatea autentică („etnică"), în armonie cu
Băncilă
Dicţionarul general al literaturii române 440
„misterul lucrurilor" şi cu legile realităţii generale. „Curentul de autohtonizare" a culturii, pe care aveau să-l susţină şi alţi teoreticieni de la „Gândirea" (în speţă, ortodoxiştii), atribuie autenticitate numai formelor culturale dezvoltate pe notele specificului etnic. Dacă întâia formă care s-a autohtonizat este, în concepţia lui B., literatura, iar cea de pe urmă filosofia („expresia superlativă a cunoaşterii de sine, fundamentală şi armonizată"), în logica modernă („periferică, compozită, unilaterală, individualizată la exces") ar fi necesară o reformă pentru a fi înţelese în mod adecvat nevoile de cunoaştere pe care etnicul le impune (Autohtonizarea filosofiei, 1927, Etnicul şi logica modernă, 1935). Alte concepte devin, de asemenea, operante într-un mod particular în filosofia „confluenţelor" din eseuri: „realitatea destinului" reprezintă „confluenţa factorului metafizic şi a factorului natural pe acelaşi meridian existenţial" (Ideea de destin, 1937), iar înălţimea absolută a vieţii, la care omul ajunge pe calea culturii, este sărbătoarea, „trăirea creatoare a dimensiunii festive a realităţii" (Duhul sărbătorii şi Declinul sărbătorii, 1936, Pedagogia sărbătorii, 1937). Studiul Doctrina personalismului energetic a d-lui Rădulescu-Motru (1927) conţine in nuce o bună parte a sistemului ideologic al lui B. Discutând opera de psiholog, pedagog şi filosof a celui ce-i fusese profesor, el glosează în jurul conceptului de autohtonizare a culturii, reformulează în mod original idei de gnoseologie fundamentală, de teorie a receptării şi redefineşte contextual însăşi ideea de filosofie. „Filosofia integrală", pe care o vede eseistul în doctrina „personalismului energetic", este fundamentată pe realitatea etnică, devenind „într-un sens, cea mai etnică disciplină" - adevăr redescoperit, peste o jumătate de secol, de deconstructivişti, în speţă de J. Derrida. Meticuloasă şi profundă, analiza din studiul C. Rădulescu-. Motru, pedagog (1932) surprinde aspectele de actualitate şi modul original în care simt împăcate conceptele antinomice. Fascinat de personalitatea complexă a lui Vasile Pârvan, B. va scrie studiul Tragicul lui Pârvan şi tragicul modern (apărut întâi în volumul în memoria lui Vasile Pârvan, în 1934, iar trei ani mai târziu în volum separat), în care concepţiei despre tragic ca rezultat armonic al opoziţiei cosmic-individual i se adaugă viziunea metafizică particulară şi puterea de evocare a „figurii interioare". Tot în 1934 îi apar, în mici volume separate, studiile Teoreticism şi Literatură şi puritate. în cel dintâi eseistul acuză „mulţimea teoriilor şi sărăcia adevărului", destinul pozitivist al unor idei filosofice profund metafizice, iar în cel de-al doilea discută aspecte ale literaturii apropiate de „puritatea" în sens metafizic. Un fel de încoronare a preocupărilor privind filosofia vârstelor, studiul Erocraţie şi pedagogie (1937) explică tendinţa erotică a societăţii (şi, implicit, a educaţiei) ca urmare a ieşirii omului din realitatea armonizatoare a vieţii generale. Eseurile despre opera lui Lucian Blaga, esenţa eseisticii literare a lui B., îşi găsesc motivarea în primul rând în conjugarea a două moduri de înţelegere a lumii. La doi ani după ce publică în „Gândirea" studiul Lucian Blaga, eseist (1934), în care pune în evidenţă polivalenţa spirituală a autorului Spaţiului mioritic, B. ţine la Cluj o conferinţă, dezvoltată mai târziu în amplul volum Lucian Blaga, energie românească
(1938). Văzând creaţia acestuia drept „expresie majoră a destinului cultural românesc", eseistul descoperă, în caracterul lui Blaga, „aderarea firească la metafizic", afirmând totodată rolul etnicului, dimensiunea „cea mai organică" pentru înţelegerea operei acestui „cristal etnic pur". Urmărind ecourile spiritualităţii ţărăneşti în opera lui Blaga, B. motivează mai întâi viziunea ei metafizică prin intuirea în etnic a unei „proiecţii de transcendenţe spirituale", pentru a investiga apoi, cu adâncime constantă a ideilor, modalităţile de cunoaştere ţărănească identificate atât în opera de reflecţie, cât şi în poezii.
B. mai tipăreşte, după publicarea în revista „Gând românesc" în 1938, studiul Semnificaţia Ardealului (1944), evocare a trăsăturilor unei generaţii şi caldă pledoarie pentru valoarea notelor definitorii ardeleneşti prezente în specificul etnic românesc. Câteva dintre articolele publicate în reviste (de pildă, Oraşe dunărene, 1939) conţin, în sinteză, idei din eseul neterminat Spaţiul Bărăganului, proiectat de B. ca studiu complementar la Spaţiul mioritic (care-i este dedicat), pentru a releva semnificaţiile spaţiului de câmpie în complexul de trăsături ale mentalului românesc. După 1960, în evocările şi interpretările sale revin cu insistenţă figuri spirituale determinante pentru evoluţia modernă a culturii noastre (T. Maio-rescu, Spiru Haret, C. Rădulescu-Motru, Simion Mehedinţi, V. Pârvan, N. Iorga, L. Blaga ş.a.). Studiul Literatura lui Panait Istrati, tipărit integral abia postum, descoperă antinomii din opera scriitorului brăilean („un sentiment tutelar al destinului" întâlnindu-se cu „sentimentul aproape sălbatic [...] al libertăţii"), predominante fiind în arta literară istratiană puterea imaginativă şi biruinţa asupra convenţionalului. B. este şi autor de aforisme şi cugetări, scrise de-a lungul a zeci de ani, care lasă să transpară un chip interior mai puţin supus canoanelor şi o gândire incomodă, adoptând interogativ marile teme ale filosofiei, logicii, eticii, esteticii, psihologiei, religiei, istoriei etc., totul filtrat de viziunea metafizică, în raţionamente care surprind adesea prin forma lor lirică. Paginile bogatei corespondenţe cu Lucian Blaga, Ion Chinezu, Basil Munteanu ş.a. completează imaginea lui B., integrat în atmosfera culturală a epocii, şi se constituie în mărturii indirecte despre avatarurile culturii într-o perioadă zbuciumată a istoriei.
SCRIERI: Doctrina personalismului energetic al d-lui Rădulescu-Motru, Bucureşti, 1927; C. Rădulescu-Motru, pedagog, Bucureşti, 1932; Teoreticism, Cluj, 1934; Literatură şi puritate, Cluj, 1934; Tragicul lui Pârvan şi tragicul modem, Brăila, 1937; Erocraţie şi pedagogie, Buzău, 1937; Lucian Blaga, energie românească, Cluj, 1938; Semnificaţia Ardealului, Bucureşti, 1944; Portrete şi semnificaţii, îngr. Ileana Băncilă, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1987; Aforisme şi para-aforisme,
I-II, îngr. Ileana Băncilă, Timişoara, 1993-1994; Iniţierea religioasă a copilului, îngr. Ileana Băncilă, Brăila, 1994; Duhul sărbătorii, Bucureşti, 1996; Copilărie şi miracol brăilean, Brăila, 1996; Corespondenţă Vasile Bâncilă-Basil Munteanu, îngr. Zamfir Bălan, Brăila, 1997; C. Rădulescu-Motru, îngr. Ileana Băncilă, Constanţa, 1997; Filosofia vârstelor, îngr. şi introd. Ileana Băncilă, Bucureşti, 1997; Spaţiul Bărăganului, îngr. Dora Mezdrea, Bucureşti, 2000; Vasile Băncilă-Lucian Blaga. Corespondenţă, îngr. Dora Mezdrea, Bucureşti, 2001; Artă şi cunoaştere, îngr. Dora Mezdrea, Bucureşti, 2002; Opere, îngr. Dora Mezdrea, Brăila, 2003.
441 Dicţionarul general al literaturii române
Bănescu
Repere bibliografice: Vrabie, Gândirismul, 325-330; N. Bagdasar, Istoria filosofiei româneşti, Bucureşti, 1941,238-243; Papadima, Creatorii,
84-92; Micu, „Gândirea", 168-176; Constantin Georgiade, Despre filosofia de inspiraţie ţărănească a lui Vasile Băncilă, „Revista de filosofie", 1990,1; Steinhardt, Monologul, 329-338; Dicţ. scriit. rom., I, 232-234; Alexandru George, întâlniri, Bucureşti, 1997, 144-147; Constantin Mihai, Ontologie şi redescoperire, CL, 2000, 11; Popa, Ist. lit, II, 1058-1059.	'	V.P.S.
BĂNESCU, Florin (28.111.1939, Armeniş, j. Caraş-Severin), prozator şi traducător. Este fiul Elenei-Brânduşa şi al lui Marcu Bănescu, preot. A urmat liceul la Timişoara (1953-1956), apoi Facultatea de Medicină, absolvită în acelaşi oraş (1962). îşi practică meseria de medic în Dobrogea (Medgidia, Cogealac), apoi la Hunedoara şi Arad, la Centrul Sanitar Antiepidemic. în timpul studenţiei a frecventat cenaclurile literare timişorene, iar mai târziu, la Arad, a fost redactor responsabil la „Viaţa literar-artistică", „Orizont arădean" (supliment literar al revistei „Orizont" din Timişoara), Almanahul „Aradul literar", fiind şi preşedinte al Cenaclului din Arad al Uniunii Scriitorilor. A colaborat, îndeosebi cu proză, la „Tribuna", „Orizont", „Luceafărul", „Cariatide" şi „Arca" (Arad). Debutează cu povestirea Duminică la tropice (1968) în revista „Orizont", iar editorial cu volumul de proze scurte Să arunci cu pietre în soare (1974).
Volumul de debut aduce în faţa cititorului o lume pe care au explorat-o literar şi alţi scriitori bănăţeni (Virgil Birou, Sorin Titel). Comunităţile rurale din zona de munte a Banatului evidenţiază un specific care îşi pune amprenta pe caracterele personajelor şi face ca întâmplările mărunte şi aparent nesemnificative să fie învestite cu semnificaţii majore. Prozatorul alege eroi care îşi dezvăluie apartenenţa la un spaţiu geografic şi prin nume. Medicul Afilon Jurchescu, din romanul Anotimp al ninsorilor albastre (1975), este un astfel de personaj tipic. Povestea relaţiei sale cu Ioana, o ciudată şi dificilă femeie, dobândeşte o turnură lirică, deseori poetizantă. Proza lui B. se va orienta spre reflectarea prezentului sau trecutului spaţiului autohton, prin introspecţie psihologică, agrementată cu divagări lirice şi descrieri de spaţii geografice exotice (cu personajele lor aferente), care sunt însă doar pretexte pentru prezentarea unor valori general umane: curajul, cinstea, corectitudinea, generozitatea. Astfel, romanul Ierni peste tei (1978) e o evocare a răscoalei antihabsburgice a ţăranilor din zona montană a Banatului (1737-1739), iar Tangaj (1980; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara), un roman de actualitate, în care trăirile personajului principal (medicul Nicolae Banu) se reconstituie din permanente proiectări ale prezentului în trecut. Eroul porneşte „în căutarea timpului pierdut", trece prin „purgatoriul amintirilor" spre a înţelege „cum i-a fost viaţa". Prin romanele Seminţele dimineţii (1976) şi Portocale pentru vinovaţi (1982), un autor ingenios îşi conduce cititorul în lumi imaginare, uneori de-a dreptul fabuloase, în care acţiunea este doar pretext pentru naraţiuni-simbol. B. realizează construcţii literare riguroase, croind lumi în care se desfăşoară istorii exemplare, topogramele prozelor si destinelor fiind \
adecvate întotdeauna momentului istoric pe care îl evocă. Atmosfera cărţilor se alcătuieşte din jocul amintirii şi al rememorării, fiecare personaj fiind o oglindă în care autorul însuşi se poate reflecta, purtând cu sine memoria şi istoria unei întregi colectivităţi. B. îmbină tehnici ale noului roman cu o bună tradiţie a prozei bănăţene. Reportajele sale simt impregnate de lirism şi abordează subiecte locale.
SCRIERI: Să arunci cu pietre în soare, Bucureşti, 1974; Anotimp al ninsorilor albastre, Bucureşti, 1975; Seminţele dimineţii, Bucureşti, 1976; Ierni peste tei, Bucureşti, 1978; Orele oraşului Arad (în colaborare), Bucureşti, 1978; Tangaj, Bucureşti, 1980; Portocale pentru vinovaţi, Bucureşti, 1982; Calendar pe o sută de ani, Timişoara, 1982; Moara de apă, Timişoara, 1984; Cartea Mureşului, Bucureşti, 1986; Drumul gugulanilor (Strada), Timişoara, 1987; La Trei Ape, Bucureşti, 1988; Oameni şi lupi, biserici şi tei, Arad, 1995; Despre arta burlanieră şi alte povestiri, Arad, 1997; Muşchetarii Câmpiei de Vest, Nădlac, 2000. Traduceri: V. Sikula, Maistorii, Timişoara, 1983 (în colaborare cu Ondrej Stefanko); Anton Hykisch, Adoraţi regina, Arad, 1991 (în colaborare cu Ondrej Stefanko); Bohumil Hrabal, Barbarul tandru, Nădlac, 2000, Prea zgomotoasa singurătate, Nădlac, 2000, Acest oraş este în grija comună a locuitorilor săi, Nădlac, 2001, Maşinuţa, Nădlac, 2002; Pavel Vilikovsky, Calul la etaj, orbul la Vrabie, Nădlac, 2000 (în colaborare cu Ondrej Stefanko); Stanislav Rakus, Cerşetorii, Nădlac, 2001; Milo Urban, Lângă moara din deal Bătrâneţe, Nădlac, 2002.
Repere bibliografice: Marcel Pop-Comiş, Prezenţe literare, 0,1976,14; Iorgulescu, Scriitori, 179; Ungureanu, Imediata, I, 229-230; Moraru, Textul, 217-220; Odangiu, Romanul, 106-108; Titel, Cehov, 193-196; [Florin Bănescu], RRI, 1,289-290; Ştefan Damian, Florin Bănescu - o experienţă literară, TR, 1989,14; Ovidiu Pecican, Un romancier SF: Florin Bănescu, TR, 1991, 35; Dicţ. scriit. rom., I, 234-235; Ulici, Lit. rom., I, 383-385; Negrilă, Dicţ. scriit. arădeni, 13-17; Cosma, Romanul, II, 153-154; Ada D. Cruceanu, Narativul moştenirii, CL, 2000,4; Popa, Ist. lit., II, 887-888; Cornel Ungureanu, Alţi muşchetari de cursă lungă, O, 2002,11; Gheorghe Mocuţa, Recuperarea mitului prin povestire, F, 2002,
11-12.	'	L.P.B.
BĂNESCU, Nicolae (16.XII.1878, Călăraşi - 11.IX.1971, Bucureşti), bizantinolog. După studii secundare şi universitare la Bucureşti, face o specializare în limba greacă şi literatura bizantină la Miinchen (1910-1912), unde îşi trece şi doctoratul
(1914). Revizor şcolar, profesor secundar, profesor universitar de bizantinologie la Cluj (1919-1938), apoi la Bucureşti (1938-1947), rector al Universităţii din Cluj (1924,1926), devine membru corespondent (1920), titular (1938) şi vicepreşedinte (1938-1947) al Academiei Române; în 1964, primeşte titlul de profesor emerit. A fost membru în comitetul de conducere al revistei „Byzantion", de la fondarea ei, şi vicepreşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale de Studii Bizantine (1961-1971).
Frecventarea asiduă a surselor bizantine, perfecta cunoaştere a limbii şi literaturii mediogreceşti i-au permis lui B. relevarea unor momente ignorate ale istoriei româneşti. Interesul pentru literatura medio şi neogreacă l-a condus spre cercetarea şi editarea unui mare număr de texte bizantine şi poeme populare greceşti, precum şi la evidenţierea unor aspecte ale activităţii unor personalităţi bizantine şi postbizan-
Bănulescu
tine sau aparţinând lumii greceşti moderne. Incursiunile în cultura Imperiului Bizantin îi dau prilejul să reevalueze personalităţi autohtone, al căror apostolat a contribuit la întemeierea literaturii române modeme. Astfel, în colecţii de mare tiraj sau susţinând conferinţe, B. a popularizat cu rigoare ştiinţifică figuri de oameni de cultură şi savanţi uitaţi (Iordache Golescu, G. Bariţiu, Gr. Pleşoianu). Monografia dedicată lui Ioan Maiorescu (1912, scrisă în colaborare cu V. Mihăilescu) este până azi una dintre puţinele lucrări de prestigiu consacrate cărturarului transilvănean paşoptist.
SCRIERI: Iordache Golescu. Viaţa şi scrierile marelui vornic, Vălenii de Munte, 1910; Un capitol din istoria Mănăstirii Neamţului, Vălenii de Munte, 1910; Gheorghe Bariţ. Rolul său în cultura naţională, Vălenii de Munte, 1911; Corespondenţa familiei Hurmuzachi cu Gheorghe Bariţ, Vălenii de Munte, 1911; Un poeme grec vulgaire relatifâ Pierre le Boiteux de Valachie, Bucureşti, 1912; Ioan Maiorescu (în colaborare cu V. Mihăilescu), Bucureşti, 1912; însemnări din campanie (22 iunie - 8 august 1913), Bucureşti, 1913; Deux poemes byzantins inedits du XIITeme siecle, Bucureşti, 1913; Un dascăl uitat: Grigore Pleşoianu, Bucureşti, 1915; Istoria Imperiului Bizantin, I-II, îngr. şi pref. Tudor Teoteoi, Bucureşti, 2000-2003. Ediţii: Corespondenţa familiei Hurmuzachi cu Gh. Bariţ, Vălenii de Munte, 1910. Traduceri: Euripide, Hecuba. Ifigenia în Aulis, introd. trad., Craiova, 1905; Plutarh, Viaţa lui Pericle, Bucureşti, 1907.
Repere bibliografice: Petre Ş. Năsturel, Le 90-e anniversaire du prof Nicolas Bănescu, RSE, 1969, 1; Bucur, Istoriografia, 217-218; Encicl. istoriografiei rom., 50-51.	A.M.
Dicţionarul general al literaturii române 442
BĂNULESCU, Daniel (31.VIII.1960, Bucureşti), poet şi prozator. Este fiul Constanţei (n. Voican) şi al lui Ion Bănulescu. După studiile liceale în Bucureşti, la „Dimitrie Cantemir" (promoţia 1979), va absolvi (1988) Institutul de Petrol şi Gaze din Ploieşti. în 1981, Constanţa Buzea îi publică în „Amfiteatru" primele poeme; redebutează în 1990, în „Luceafărul".
în centrul universului său poetic, scria Nicolae Manolescu pe coperta a patra a volumului de debut al lui B., Te voi iubi pân'la sfârşitul patului (1993; Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor), stă „sexul bărbatului acoperit cu plapuma nebuniei lui". Metamorfoza limbajului urmăreşte nebunia sexuală, nebunia socială, „nebunia nesecată a lumii. Toate actele poetice stau sub semnul invenţiei, bizareriei, agresivităţii." Iată câteva mostre din acel volum cu ecouri din Tudor Arghezi sau M. R. Paraschivescu („C-ai un umăr isteţ şi miştoc numai cute şi rotunjoare/ Când l-aude izbit de cearceaf şi dansând neică moare"), însă apropiat, ca stil, de Ion Stratan, Florin Iaru şi Mariana Marin: „îmi explici că dacă nu ţi i-aş mai mângâia/ Trupul tău ar face pungi de sânge // îmi ceri să te-ajut/ îmi treci prin-nainte imul câte unul argumentele şi picioarele tale/ Au un gust ciudat/ Eu însumi stau sub o fereastră dată cu geam/ Pe care aş putea s-o mestec cu pumnul"; „Ca o carte din biblioteca ta de lenjerie intimă mă simt/ Diferitele poziţii în care ai putea să citeşti lucruri cuvioase/Fără ca trupul să se poată împotrivi şi să scriu/ Şi să-mi scrii." Un an mai târziu, în 1994, B. publică un savuros volum de proză, Te pup în fund, Conducător iubit, cu pagini de sarcasm satiric şi funambulesc, lansând un personaj memorabil (IF-ul), în linia figurilor Curţii cu miracole, un amestec de haiduc local şi James Bond, de Lică-fante-de-Obor, Terente şi Zahei, demon şi dandi, coţcar şi Crai, dar nu de Curtea Veche, ci de Casa Poporului: „în câteva zile fărâma patruj'dă apartamente, dormea unde poftea muşchii lui, în două luni Miliţia îl căuta nu ca să-l lege, ci ca să-i dea de lucru pe la ambasade. «Tălică nu pricepi — se miro-noseau lent-coloneii — dar dacă nu aduci teancul ăla de date, ca mâine începe războiul şi poimâine se desfiinţează şi şcoala de partid». Tălică pricepea. IF-ul era băiat parfum. Oprea câte un amărât pe stradă şi îi umplea teşchereaua de sute: Tataie — îi şoptea apucatul — acum tu te duci şi-ţi cumperi un lucru cum doreşte plăcerea ta. O vară şi o toamnă luase în grijă un azil de bătrâni. Spărgea şi aducea..." Boschetari, skizii lui Marco, „societatea secretă" a pegrei vesele, securişti antrenând de zor „echipe de vinovaţi", zone de lumpen burlesc, muşcător şi înduioşător la rigoare, iar peste toţi şi toate, un Ceauşescu de carnaval al deriziunii — iată notele acestui volum. Dar Te pup înfund, Conducător iubit era doar prima parte dintr-o trilogie (Bătălia de la Armaghedon), urmarea fiind Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti (1998; Premiul Academiei Române), roman tipic pentru relaţia de continuitate/adversitate dintre textua-lismul optzecist, ludic-detaşat şi parodic, şi nouăzecismul oscilând între dezabuzare şi jubilaţie. Din păcate, pe cât de frumos şi promiţător începe romanul, pe atât de dezamăgitoare este desfăşurarea lui. Burţi uriaşe, umflate de narcisismul argotic al autorului, lăbărţări nepermise faţă de miza pusă în joc descentrează ireversibil lectura. Este posibil ca totul să fi
443 Dicţionarul general al literaturii române
Bănulescu
preexistat în stadiul de fragmente, parţial cizelate, iar articularea să fi eşuat tocmai din excesiva conturare (până la autonomie deplină) a părţilor. Prea sunt bine definite unele episoade (cele patru bagaje literate, în linia antropomorfizării obiectuale din suprarealism, cuplul aproape shakespearian Bruţă-Chiose, bufoni, boschetari, gropari fără craniul sărmanului Yorick, apoi scena de amor în trei — Genei, Gabriela plus spectrul lui Mircea Eliade, în prelunga intertextuare cu La ţigănci, destinul junelui supranumit Pink Floyd, poveste-n poveste, cu un halucinant cuplu de octogenare, figura lui Dorn Cişmea-Sinistratul, corelată cu reapariţia IF-ului din Te pup în fund, Conducător iubit şi a colonelului Gabrea), pentru ca ele să-şi mai poată permite „luxul" omogenităţii, adică pentru a se cupla eficient şi consistent la ceea ce trebuia să fie axul, miza romanului: bântuirea Bucureştilor de Diavolul în căutare de chei pentru dibuirea averii. Altminteri, zeci de pagini de la începutul romanului stau sub vigoarea argotic-sexual-aface-ristă a lui Ţaca Genei (un corespondent al Korovievului bul-gakovian), taximetristul care îl călăuzeşte pe Diavol prin urbea Dâmboviţei. Sunt precedate de savuroasa sarabandă a celor patru geamantane pe nume Fiorosul Marcel, Relu înmiresmatul, Dulcele Doru şi Gabi cel Norocos, urmată de atmosfera salonului de magie şi bordel („Cabinet de Desăvârşire Psihică") al ghicitoarei Maria C. Nicolici. După care începe defilarea secvenţială a figurilor celor şapte regi (totul fiind complicat biblico-apocaliptic pe fond suprarealist şi autoreferenţial), cu amestecuri de Cristian Popescu, Cenaclul
de Luni, „fătălăii de optzecişti", „şaptezeciştii - puţini şi beţivi", Adrian Păunescu, cenaclul Universitas, condus de Mircea Martin, devenit „centrul ocult al Bucureştilor" ş.a.m.d. Adevăratul, marele spectacol al cărţii rezidă în limbaj. De altfel, în 2000 (după ce primise, în 1997, Premiul Oraşului Bucureşti pentru volumul de versuri Balada lui Daniel Bănulescu), apare Republica Federală Daniel Bănulescu. Statul de Nord & Statul de Sud, antologie somptuos-narcisiacă, la începutul căreia poetul notează: „deşi cunoaşte sute de colegi mai talentaţi decât el [...] autorul întrezăreşte pentru literatura română doar trei mari şanse: poetul Daniel Bănulescu, romancierul Daniel Bănulescu şi dramaturgul Daniel Bănulescu".
SCRIERI: Te voi iubi pân'la sfârşitul patului, Bucureşti, 1993; Te pup în fund, Conducător iubit, Bucureşti, 1994; Balada lui Daniel Bănulescu, Bucureşti, 1997; Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti, postfaţă Dan Silviu Boerescu, Bucureşti, 1998; Republica Federală Daniel Bănulescu. Statul de Nord & Statul de Sud, cuvânt înainte Z. Ornea, îngr. şi pref. Nicolae Ţone, Bucureşti, 2000; (.. .prima jumătate a anului), Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Andreea Deciu, O carte simpatică, RL, 1994,11; Bucur Demetrian, Poetul - „ un înger de vrajbă", R, 1998,4; Ion Roşioru, Balada lui Daniel, TMS, 1998, 4; Dan C. Mihăilescu, Desant '98 şi maestrul fără margarete, „22", 1998,20; Glodeanu, Dimensiuni, 233-235; [Daniel Bănulescu], PRA, I, 182-198; Alex. Ştefănescu, O nouă sensibilitate, RL, 2000, 29; Grigurcu, Poezie, I, 99-103; Cistelecan, Top ten, 114-116; Lefter, Scriit. rom.'80-90, I, 52-54; Bârna, Comentarii, 75-96; Mircea A. Diaconu, Daniel Bănulescu - ascetul şi eruditul ascezei, CL, 2002,12; Roxana Racaru, Peisaj postapocaliptic, RL, 2003,3; Iuliana Alexa, „Poezii", RL, 2003,7; Nicolae Bârna, Rugăciunea lui Daniel, VR, 2003,8-9.	D.C.M.
BĂNULESCU, Ştefan (8.IX.1929, Făcăeni, j. Ialomiţa -25.V.1998, Bucureşti), prozator, eseist şi jurnalist. Este fiul Elenei şi al lui Ion Bănulescu, ţărani. Termină liceul la Călăraşi, urmează Facultatea de Drept (1945-1948), va trece pe la Şcoala de Literatură „M. Eminescu", absolvind în 1952 Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Face carieră de jurnalist la „Gazeta literară" (sub direcţia lui Zaharia Stancu) şi la „Luceafărul", unde, între 1968 şi 1971, este şi redactor-şef. Primeşte burse de studii la Universitatea din Urbino (1966), Iowa City (1971-1972) şi la Akademie der Kiinste din Berlinul de Vest (1983). După 1989, este vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, redactor la editura şi la revista „Tinerama". Debutează publicistic în „Viaţa românească" cu un eseu despre Gogol (1949), iar în volum, în 1960, cu o culegere de reportaje, Drum în câmpie. în 1965 apare volumul de nuvele Iama bărbaţilor, distins cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor (reeditat în 1967, revăzut şi adăugit în 1971, publicat în ediţie definitivă în 1979, tradus integral sau parţial în diverse limbi europene). O gestaţie sincronă şi osmotică vor avea două cărţi apărute la un interval de un an: Scrisori provinciale (1976) şi romanul Cartea de la Metopolis (1977) — primul volum din ciclul epic Cartea Milionarului, rămas neîncheiat. B. a reluat Scrisorile provinciale într-o variantă adăugită şi reînnoită, cu titlul Scrisori din provincia de Sud-Est sau O bătălie cu povestiri (1994).
Bănulescu
Dicţionarul general al literaturii române 444
Mutatis mutandis, B. este însă, la fel ca Balzac, creator al unei singure lumi. Şi, în acelaşi timp, autor al unei singure cărţi — romanul în şantier perpetuu Cartea Milionarului, în jurul căruia gravitează un sistem de scrieri-satelit: eseuri, proze scurte, scrisori imaginare şi reale, bucăţi inclasabile etc. Dacă nu este sesizată unitatea profundă a operei, scriitorul poate părea divers şi chiar dispersat. De aici iluzoria sa disponibilitate de a fi afiliat, derivat, înseriat, de a i se găsi precursori. De la Nicu Gane la Anton Pann, la Odobescu sau I. L. Caragiale, Urmuz sau Pavel Dan, de la Mircea Eliade, Rebreanu, Mihail Sadoveanu la Eminescu, Panait Istrati, Voiculescu, Ion Barbu sau Gala Galaction, în fine, de la Swift la Gogol sau Faulkner, aproape oricine a fost menţionat ca antemergător al lui B. în realitate, autorul nu a avut precursori şi — cel puţin până acum — nici urmaşi. Ca şi lumea sa fictivă, cartea sa nu se poate imita decât pe sine. Proza lui este un univers producător de ficţiuni echivoce generic, având un singur gen proxim — istorisirea. După Sadoveanu, B. este al doilea mare povestitor modem al limbii române. Epistolarul imaginar publicat parţial înainte de roman şi integral după el, cu titlul Scrisori din provincia de Sud-Est, oferă cheia generatoare a operei. Textele compozite reunite în el sunt magma amniotică fictivă şi totodată embrionul din care creşte opera. Nu întâmplător, subtitlul cărţii este O bătălie cu povestiri. Prozele nu sunt nici fantastice, nici mitologice, nici miraculoase. Lumea ficţiunii e inefabilă şi examinează, după cum precizează autorul, atât de generos şi de limpede în expunerea esteticii sale, încât e de
mirare că faptul a trecut neobservat, „partea nevăzută a lucrurilor întâmplate": „Locuiesc şi eu într-o provincie de Sud-Est, de pe malul fluviului, într-un oraş puţin vizitat, unde cel mai curent lucru mi se pare a fi nu banalul, obişnuitul, ci inefabilul” Scrisorile din provincia de Sud-Est trebuie privite ca nişte crochiuri de roman, aşa cum simt schiţele de atelier ale pictorilor. Dincolo de toate deosebirile, ele expun o meditaţie constantă despre puterea şi rostul cuvintelor. Autorul cărţii „mandatează" diverşi naratori sau istoriseşte în nume propriu, pentru a relata episoade, a anunţa tipologii şi a schiţa o topografie, care mai târziu vor fi absorbite de mecanismul centripet al Cărţii Milionarului. Personaje, întâmplări, elemente de peisaj şi de atmosferă migrează din Scrisori... în lama bărbaţilor sau în Cântece de câmpie (1968), vărsându-se după aceea în Carteâ... Topometristul — protagonist al Cărţii Milionarului şi cetăţean de vază al Metopolisului — este în acest volum regizor al unei sărbători a Cuvântului şi a istorisirilor, care ies unele din altele ca sertarele cu poveşti ale Decameronului. Harul său — se precizează — stă în aceea că „poate lega şi strânge laolaltă, ca într-o avere nevisată, poveştile strânse la întretăierile timpului". El se dedă unor manevre complicate de colportaj şi de aglutinare a vorbelor, meşterind o „cutie cu poveşti" în adâncurile căreia s-a plămădit şi universul Cărţii. Dacă în special Povestirile din insulă sunt proto-forma (pre-textul) unei bune părţi din Cartea de la Metopolis, ultima parte a culegerii, Povestiri din muzeul scrisorilor, pare mai curând o suită de exerciţii de digitaţie în vederea unui volum viitor, cel de-al doilea, al Cărţii... Iteraţia, transmisia de bunuri fictive, circulaţia numelor, a poveştilor şi a destinelor de la un volum la altul atestă unitatea spaţiului fictiv şi faptul că se rămâne tot timpul în perimetrul Cărţii...
înainte de roman, B. a dat ineditul volum de nuvele Iama bărbaţilor, care include texte foarte diverse, ca întindere sau ca structură, având un singur numitor comun: nici unul dintre ele nu poate fi măsurat cu etalonul obişnuit al prozei de acest tip. Mistreţii erau blânzi şi Dropia sunt produsul unui antisado-venism de substanţă, ca şi de expresie. Scriind după Sadoveanu, lui B. îi reuşeşte dezacordarea armoniilor macro şi microcosmice ale autorului Ţării de dincolo de negură şi al împărăţiei apelor. între lume şi povestitorul ei, între lume şi cititori, s-au ridicat în răstimp stavile de netrecut, bariere şi împrejmuiri solide sau doar perdele amăgitoare de cuvinte migratoare. Personajele din Dropia, de pildă, alunecă la fel ca nişte umbre pe apa nocturnă a câmpiei. Ele obişnuiesc să măsoare lumea cu basmul şi cu cântecul — forme verbale atinse în grad înalt de stereotipie. Călătoria ca o finalitate fără scop este unicul nucleu epic al câtorva bucăţi, precum Mistreţii erau blânzi, Dropia, Satul de lut sau Masa cu oglinzi, indiferent că se caută un oraş sau un sat, un loc de veci pentru un copil sau o dropie la fel de intangibilă ca pasărea măiastră. Ciclul Vară şi viscol rodează o formulă productivă în Cartea de la Metopolis — resuscitarea reală sau imaginată — a unui personaj. Prozele intitulate Monolog în faţa fluviului, La curtea ospăţului şi Măşti fără oameni relatează destinul sucit al lui Grigore Nereju, coborâtorul celei mai vechi stirpe din Glava. El moare oficial de
445 Dicţionarul general al literaturii române
Bănulescu
două ori în timpul războiului şi familia îi organizează de fiecare dată un priveghi ritual, rechemând cu acest prilej, peste nisip, pe întemeietorii neamului său. Din textele următoare, Un trup gol se întoarce pe pământ şi pe apa şi Cenuşa de ieri, reiese că mortul începe cea de-a treia viaţă, ajungând la timp la locul priveghiului, ca să-şi mănânce coliva. Ca şi spaţiul, timpul real al nuvelelor este circumscris istoric în proximitatea celui de-al doilea război. Câmpia şi Oraşul, adevăraţii protagonişti ai Cărţii de la Metopolis, îşi împart şi dominaţia asupra universului fictiv din Iarna bărbaţilor. După cum tot în cartea de nuvele apare cu pregnanţă tiparul structural al repetiţiei, a cărei fenomenologie o înscenează somptuos viitorul roman. în ciclul de proze Masa cu oglinzi, sub semnul revenirii stă mirajul numit de cineva „apa celor fără de viaţă". Iar în Ploaia şi biserica pe roate, toată naraţia se rezumă la repetarea unui text pe care nu numai povestitorul (Popescu), ci şi ascultătorul său (ceasornicarul Schwartz) îl ştiu deja pe de rost. Opera lui B. este construită pe principiul reiterării, al repetiţiei, al circulaţiei şi al prefacerii, alcătuind un spaţiu unitar textual şi omogen stilistic şi tematic. Un univers al istorisirii, născătoare deopotrivă de Lume şi de Carte. Monocord şi egal cu sine însuşi, scriitorul nu mizează pe surpriză sau pe diferenţă, ci, dimpotrivă, îşi scoate efectele din previzibil şi din repetitiv. Principiul repetiţiei şi al confirmării este ilustrat triumfal de Cartea de la Metopolis, unde el coboară în ficţiune, devenind pe de o parte o normă structurală a lumii povestite şi pe de alta o temă de comentat şi de dezbătut. Romanul nu poate fi povestit, ci doar demontat în articulaţiile sale complicate, fiind mult mai important prin ce se arată decât prin ce se relatează în el. Personajele, ca şi evenimentele ilustrează un stil existenţial — cel din urbea dunăreană numită Metopolis — care trădează o nevoie acută de modele, întreţinând în toate (când e nevoie, chiar în mod fraudulos) aparenţele unor afilieri retroactive. Sursa majoră a derivaţiilor modelatoare, modelul modelelor, îl reprezintă Bizanţul imperial, erijat în mit al originilor. La Metopolis, a fi, a face, a cugeta şi a vedea sunt deopotrivă variante ale bizantinizării. Conform istoricilor, Bizanţul a reprezentat în istorie o moştenire intelectuală care a reuşit să se perpetueze printr-o descendenţă prelungită şi eclectică — a formei imperiale romane, apoi a celei creştine - devenindu-şi sieşi copie şi succesor. Nicolae Iorga este de părere că ipostaza crepusculară a bizantinismului se află exact în spaţiul dunărean (care îl obsedează pe B.), mai precis, în renaşterea elino-bizantină din timpul lui Nicolae Mavrocordat. Relaţia dintre un tipar originar şi o serie de ipostaze ulterioare modelează în roman gesticulaţia existenţială, ca şi pe cea creatoare — Metopolisul fiind un spaţiu propice înfăptuirii artistice, de la spectacolul teatral şi orfevrărie la sculptură, croitorie, arhitectură sau literatură. în piatră, în cuvântul scris sau rostit, în lână şi în stofă sau în metale preţioase, metopolisienii lucrează harnic, confecţionând „falsuri exacte" ale unor prototipuri mai mult sau mai puţin faimoase. Cronica metopolisiană a perso-najului-autor numit generic Milionarul consemnează minuţios faza finală a procesului de degradare a arhetipurilor într-o fenomenalitate de stereotipuri pitoreşti. Inclusă en abîme în
roman, piesa O feerie bizantină (certificatul de nobleţe al oraşului) ilustrează foarte bine mania bizantină a stereotipiei hilare. Printre personajele aduse în scenă apar trei Theodocte, două Rhodomnee, crainicul vesel şi cel prăpăstios, un Procopius din Cesareea lăudător şi altul bârfitor al lui Iustinian şi al Theodorei, poetul Theodor Prodromul cel cu idei înalte şi altul cu idei joase şi veninoase ş.a. înzestraţi cu o abilitate neobişnuită de „a proceda sumar şi cu mijloacele fixe de tipar ale legendelor" — cum precizează naratorul anonim —metopolisienii obişnuiesc să judece fiecare om printr-un timp al lui rămas în urmă. Unul dintre protagoniştii romanului, generalul Marosin, a încremenit în tiparul unui eveniment de mult încheiat: dragostea lui de tinereţe cu Fibula Serafis. Endemică în lumea fictivă a lui Bv preocuparea stăruitoare pentru arhi-realităţi are un caracter paradoxal. Relaţiile dintre originale şi copiile lor — fie că e vorba despre ghetele de măritiş ale Iepei-Roşii, de dublura subterană a oraşului Metopolis, de poemul lui Emil Havaet, de bijuteriile Fibulei Serafis sau chiar de identitatea unor personaje ca Fibula însăşi, Zoe Porfiro-geneta, Filip Lăscăreanu-Umilitul sau Sultana Mavrocordat — sunt foarte alambicate. De cele mai multe ori, realitatea originară pare să existe anume ca să facă posibilă devierea în raport cu ea. Iau astfel naştere serii întregi de copii sau de urmaşi, la
Ana Blandiana şi Ştefan Bănulescu
Bănulescu
Dicţionarul general al literaturii române 446
limită uzurpatori sau falsuri, care îşi reduc ascendenţa la o simplă metaforă, dacă nu de-a dreptul la minciună. Şi de această dată precedentul este Bizanţul — o matcă a diferirii, unde toate lucrurile au cel puţin două feţe, ca să nu se poată deosebi adevărul de fals: „în Bizanţ au fost două feluri de lucruri: Care erau şi care nu erau. Sau, fiecare lucru putea avea două feţe, dacă nu mai multe." în condiţiile date, în lumea imaginară de la Metopolis, ca şi în literatura lui B., se intră într-o circularitate teoretic infinită a repetiţiilor, a reluării, a translaţiei. Ia naştere un spaţiu continuu unde pre-facerea este justificată de existenţa unui mit al originilor şi nutrită de o memorie generică difuză. Toate personajele mai importante din roman stau sub semnul acestui sindrom, îndeosebi trioul de raisonneuri alcătuit din generalul Marosin, Topometrist şi autorul fictiv poreclit Milionarul. De altfel, literatura fabricată de Milionar — Cartea sa — e un produs desăvârşit al acestei lumi „a alunecuşurilor de spirit şi de caracter, unde artificiul e mai preţios şi mai gustat decât realitatea". Generalul Marosin, fin cunoscător al lumii metopolisiene şi totodată criticul fictivizat (sau înscris) al autorului-Milionar, pune în circulaţie o serie de expresii pregnante, pentru a-i defini programul estetic. Printre ele, „haosul de artificii", „falsificarea exactă", „ecoul târziu", „lovitura bizantină" ş.c.l. De altfel, Cartea nu se datorează exclusiv autorului ei fictiv. Ea trece prin Pavilionul generalului, suportând cu acest prilej prefaceri importante. Din simbioza între un interpret sui-generis ca Marosin şi un
autor ca Milionarul s-ar naşte probabil creatorul desăvârşit, în stare să pună în practică reţeta ideală spre care năzuieşte prozatorul. Cartea de la Metopolis este deci, într-o latură a sa, un metaroman, arătând cum se plănuieşte, se face şi se citeşte literatura. Pe alocuri, romancierul îşi descrie tehnica recurgând la cuvintele altora, uzând deci de cunoscutul joc între text şi subtext detectat de Marosin la Metopolis. Dacă recurge la figurile simbolice de creatori şi de comentatori care se întâlnesc la tot pasul în universul fictiv, B. o face ca să aducă în discuţie alternativele în funcţie de care a optat el. Deşi îşi dă pe faţă alegerea şi îşi revelează codul, el nu montează o campanie de explicitare. Totul se păstrează în registrul fertil al echivocului. Autorul prizează el însuşi tehnica duplicitară a bizantinizării, scrie, pentru cine vrea să priceapă sau, cu o vorbă a lui Marosin, „caută oul de sub cuvânt, întinzându-1 altuia să scoată pui din el." Există într-una dintre Scrisorile din provincia de Sud-Est o reflecţie care rezumă apodictic fascinaţia constantă şi rodnică pentru puterile cuvântului rostit sau scris. Nu întâmplător textul — Cerneală mai avea, dar nu mai avea nisip — figurează în capitolul cu nume sugestiv Loc pentru fiecare în Comedia cuvintelor: „Poveştile şi cuvintele sunt ca florile cu fruct, nu se mestecă în dinţi, cu gura la soare ca să se coacă." Subzistă aici morala creatoare a întregii opere.
Ştefan Bănulescu a subţiat sângele personajelor sale din Metopolis până la desăvârşita lui transformare în apă, ţinând cont de vechimea acestui sânge, consemnată în valori numismatice şi arheologice, spre a-l trezi apoi iarăşi la o utopică existenţă, în desimea aerului balcanic. De aceea, sub fantasmagoria vehementă a numelor şi poreclelor actuale se citeşte raţionamentul obosit al oţiumului antic. Acesta este sensul cel mai adânc al utopiei lui Bănulescu, căreia îi corespunde şi o viziune istorică în planul ficţiunii.
I.	Negoiţescu
SCRIERI: Drum în câmpie, pref. Eusebiu Camilar, Bucureşti, 1960; Iama bărbaţilor, Bucureşti, 1965; ed. 2, Bucureşti, 1967; ed. Bucureşti, 1971; ed. Bucureşti, 1979; ed. pref. G. Dimisianu, Bucureşti, 1991; Cântece de câmpie, Bucureşti, 1968; Scrisori provinciale, Bucureşti, 1976; Cartea Milionarului, voi. I: Cartea de la Metopolis, Bucureşti, 1977; Scrisori din provincia de Sud-Est sau O bătălie cu povestiri, Bucureşti, 1994; Un regat imaginar, Bucureşti, 1997; Elegii la sfârşit de secol, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Ardeleanu, însemnări, 167-176; Negoiţescu, Scriitori, 483-486; Oprea, Mişcarea, 197-204; Mincu, Critice, 1,112-115; Drăgan, Aproximaţii, 201-210; Dimisianu, Prozatori, 70-78; Raicu, Structuri, 277-282; Iorgulescu, Rondul, 132-142; Cristea, Domeniul, 196-201; Balotă, Universul, 130-143; Dimisianu, Nouă prozatori, 7-23; Ungureanu, Proză, 147-156; Ştefănescu, Preludiu, 168-173; Vlad, Lectura,
236-241; Ardeleanu, Menţiuni, 137-141; Simion, Scriitori, 1,598-615; Regman, Explorări, 159-168, 284-294; Ştefănescu, Jurnal, 117-118, 130-134; Băileşteanu, Refracţii, 150-161; Tomuş, Mişcarea, 229-232; Iorgulescu, Critică, 99-104; Culcer, Serii, 190-194; Gorcea, Structură,
85-88,131-137,183-185,212-214,217-218; Simuţ, Diferenţa, 153-158; Vartic, Modelul, 192-198; Manolescu, Arca, III, 100-140; Gheorghiu, Reflexe, 40-45; Ţeposu, Viaţa, 173-178; Raicu, Fragmente, 311-317; Ştefănescu, Dialog, 137-145; Condurache, Portret, 37-40; Monica Pillat, Ieşirea din contur, Bucureşti, 1985, 37-40; Ungureanu, Proza rom., I,
447 Dicţionarul general al literaturii române
Bănuţ
467-500; Dimisianu, Subiecte, 108-115; Holban, Profiluri, 101-105; Ştefănescu, Prim-plan, 150-159; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 99-104; Spiridon, Melancolia, 8-52; Lovinescu, Unde scurte, 1,206-207,
II,	251-254; Laurenţiu Hanganu, Istoria ficţiunii, RL, 1993,22; [Ştefan Bănulescu], RL, 1994,42 (semnează Andreea Deciu, Gabriel Dimisianu, Ioana Pârvulescu); Negoiţescu, Scriitori contemporani, 36-38; Dan-Silviu Boerescu, Ştefan Bănulescu, „Scrisori din provincia de Sud-Est sau O bătălie cu povestiri", LCF, 1995, 30; Simuţ, Incursiuni, 127-130; Georgeta Horodincă, Un regat imaginar, RL, 1996,7; Monica Spiridon, Un prozator nepereche, R, 1996,4-6; Nora Iuga, Neasemănarea geniului, „22", 1998,24; Dicţ. analitic, 1,131-134,326-328, II, 145-148; Glodeanu, Dimensiuni, 110-115; S. Damian, Opera lacomă, RL, 1999,19; Cărtărescu, Postmodemismul, 334-336; Dimisianu, Lumea, 191-194,586-589; Dicţ. esenţial, 75-79; Monica Spiridon, Ştefan Bănulescu, Braşov, 2001; Alex. Ştefănescu, Ştefan Bănulescu, RL, 2001, 20, 37; Manolescu, Lista, I,
101-102, II, 142-147; Cristea-Enache, Concert, 145-153; Popa, Ist. lit., II, 820-823; Negriei, Lit. rom., 218-219,329-331.	M.S.
BĂNULESCU-BODONI, Gavriil (1746, Bistriţa - 30.111.1821, Chişinău), cărturar. Este fiul Anastasiei şi al lui Grigore Bănulescu; la naştere a primit numele Grigore. A făcut studii superioare la Academia Teologică din Kiev (1771-1773), contmuându-le în Grecia. Predă un timp limba latină la Şcoala Domnească din Iaşi (1777-1778), apoi limba greacă la Seminarul Teologic din Poltava, devenind ulterior rector al acestuia. A fost mitropolit al Kievului (1799-1803), exarh al Moldovei, Valahiei şi Basarabiei (1808-1812), mitropolit al Chişinăului şi Hotinului, din 1812 până la moartea sa. Este înmormântat la mănăstirea Căpriana.
B.-B. a desfăşurat o largă activitate culturală. Prin eforturile sale, au fost înfiinţate, la Chişinău, Seminarul Teologic (1813), o şcoală de nivel mediu pentru fiii de nobili (1816) şi tipografia eparhială, inaugurată la 31 mai 1814. Aici s-au tipărit, sub îngrijirea ori supravegherea lui, multe cărţi de cult şi manuale şcolare în limba română. A fondat, de asemenea, secţia pentru Basarabia a Societăţii Biblice Ruseşti, de care este legată editarea Bibliei româneşti de la Petersburg, apărută în 1819 şi realizată după Biblia de la Blaj (1795).
Repere bibliografice: P. V. Haneş, Scriitori basarabeni, Bucureşti, 1936, 93-143; Alexe Mateevici, Opere, I, îngr. Ion Nuţă, Efim Levit, Sava Pânzaru, Chişinău, 1993, 392-428; Colesnic, Basarabia, I, 6-11; Păcurariu, Ist. Bis., III, 196-198, passim; Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Bucureşti-Chişinău, 1996, 23-41; Păcurariu, Dicţ. teolog., 41-42; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 23.	V.C.
BĂNUŢ, Aurel P. (23.X.1881, Cohalm, azi Rupea, j. Braşov — 28.VII.1970, Braşov), gazetar şi prozator. Părinţii, Maria (n. Comşa) şi Paul Bănuţiu, judecător, se sting prematur, aşa încât B. creşte sub oblăduirea rudelor dinspre mamă. învaţă la Cohalm, Copăcel şi Făgăraş, terminând liceul la Blaj, în 1899. Urmează studii de drept la Cluj şi, din 1902, la Budapesta; târziu, în 1925, îşi ia diploma de doctor în ştiinţe politice, iar în 1928 pe aceea de doctor în drept, la Universitatea din Cluj. Cu o bursă a Societăţii pentru fond de teatru român, studiază, între 1905 şi 1908, la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti,
în acelaşi interval urmând şi un stagiu de pregătire teoretică la Berlin. Ca director artistic al Societăţii pentru fond de teatru român între 1908 şi 1914, înfiinţează peste 60 de comitete filiale, formează şi instruieşte trupe de diletanţi, întreprinde turnee cu compania pe care o alcătuieşte şi unde va funcţiona ca regizor şi nu o dată ca actor şi autor. în timpul războiului, B. dezertează din armata austro-ungară, trece munţii şi se înrolează voluntar în armata română, încercând să-şi fructifice şi acum aptitudinile artistice, în spectacole organizate cu tovarăşii de arme. Fără să fie tentat de profesia de avocat (era înscris în Baroul Ilfov şi ulterior în cel din Oradea), a schimbat, cu o mobilitate ce nu va fi fost doar a zodiei politice sub care se afla la un moment dat, reşedinţe şi funcţii: director al propagandei culturale din Ardeal şi Banat (1925-1927), director al Teatrului de Vest din Oradea (1928), prefect al judeţului Târnava Mare, inspector în Direcţia Educaţiei Poporului, prefect de Someş, primar în Ocna Sibiului. Retras în 1940 la Tinca-Bihor, pensionat şi de Societatea Scriitorilor Români, va trăi, o vreme, la Bucureşti, revenind în cele din urmă la Braşov.
Supranumit de confraţi, cu o hiperbolă strivitoare, „un Caragiale al Ardealului", B. are însă o altfel de însemnătate. El a fost mai cu seamă un om plin de energie, ingeniozitate şi talent, un ferment într-o utilă acţiune de luminare şi culturalizare. în perioada budapestană, sprijinit de alţi studenţi români, membri ai Societăţii „Petru Maior", ia iniţiativa întemeierii şi finanţării revistei „Luceafărul", fiind editor şi redactor responsabil până la sfârşitul anului 1902, apoi doar editor, până în aprilie 1903, când trece gazeta în mâinile lui Oct. Tăslăoanu şi ale lui O. Goga. Chiar în primele numere, tipăreşte un grupaj de scrisori primite de Paul Bănuţiu de la Aron Pumnul, cât şi întâiele sale foiletoane umoristice, semnate Zeno Sylvian, Z. Sylvian, urmate de altele, apărute, din 1902, în „Poporul român". Mai publică în „Gazeta Transilvaniei", „Ţara noastră", „Anuarul Societăţii pentru fond de teatru român", „Lupta" din Budapesta, „Drapelul" (Lugoj), „Revista teatrală", „Românul" (Arad), „Renaşterea română" (unde, în 1919, este şi director alături de V. Hotăran), „Transilvania", „Societatea de mâine", „Familia", „Tribuna", „Pagini literare" ş.a. Gazetar, animator al vieţii teatrale, B. este autor al unei literaturi de aspect fragmentar — foiletoane, schiţe umoristice, proză —, apărută în periodice de mare tiraj din Ardeal şi Banat, editată şi reeditată în colecţii de circuit popular, multe dintre textele lui făcând deliciul spectacolelor date de diletanţi. O galerie de personaje ilare, surprinse, în miniaturile sale, în situaţii de dilatare ridicolă a importanţei lor sociale, formează lumea în care pătrund un ochi avizat şi o ureche exersată, spre a restabili, prin exagerarea metehnelor, ordinea firească a lucrurilor. Ca într-o dioramă tragicomică, ce se poate reface prin juxtapunerea fragmentelor, mişună „fruntaşii" unui loc, „factorii ponderoşi în conducerea destinelor noastre", cum le zice Ierofteiu Buhă, „docinte ambulant emerit". O mecanică, foarte bine deprinsă, a trâmbiţării sentimentelor naţionale, a bunelor intenţii face ca interese mărunte să se poată insinua sub masca vreunui „scop idealist şi consacrat", cum ar fi, de pildă, lupta împotriva „ştagnaţiunii
Bănuţă
Dicţionarul general al literaturii române 448
culturale". în atitudini alternează găunoşenia lustruită, violenţa, grosolănia. în pofida grămezilor de „tistii", titluri şi funcţii invocate cu grandilocvenţă puerilă, ignoranţa apare adesea uluitoare şi declanşează o serie de neînţelegeri şi vane zâzanii. La B., invenţia este ca şi inexistentă, iar comicul vine din alte zone. Mai întâi din disproporţia dintre insignifianţa conflictelor, disputelor şi amploarea, forma supradimensionată pe care acestea o iau. Prozatorul evită să povestească; introduce personajul în scenă şi îl lasă apoi să-şi spună păsul ori „convingerile". Tipul de discurs al eroilor (scrisoare, cerere, petiţie, raport, telegramă, cuvântare polemică), relevant pentru portretul lor, tinde să extragă de peste tot acelaşi amar adevăr moral. Cea mai generoasă sursă a comicului se află în limbajul personajelor, în acea locvacitate neistovită, înscenată spre a indica rupturi de nivel între gândire şi expresie. B. face din cuvinte personaje pentru o comedie a limbajului, savuroasă chiar atunci când e îngroşată. Nu atât fonetismele — acest „material de limbă" era apreciat de Sextil Puşcariu, bunăoară - ori topica enunţurilor, cât fixaţii snoabe, cu precădere latinomania, formele corupte, citatele maltratate, sintagmele aberante, poncifele contribuie la portretizarea satirică. în numele personajelor (Romulus Ţopârlan, Danton Păstărnac, Decebal Zăbăilă, Hercules Beţigaş ş.a.) urcă ceva din sevele comediei burleşti aflate în subsolul Ţiganiadei lui I. Budai-Deleanu. G. Călinescu detecta la B., descendent al lui Victor Vlad Delamarina întru ilustrarea umorului dialectal, tocmai
„burlescul lingvistic". Deşi multe dintre spumoasele lui „momente" par a fi replici la paginile dedicate de I. L. Caragiale lui Marius Chicoş Rostogan, distanţa e mare. La scriitorul ardelean, învăţătorul, preotul au manii inofensive şi simt priviţi cu îngăduinţă şi compasiune. Câteva chipuri de ţărani — Achim Filăru şi mai cu seamă Mon — completează imaginea obştei. Aceşti oameni trecuţi prin tot felul de întâmplări, dintre care unele iau proporţii homerice, ca în cazul povestirilor din războiul cu „franţogul", la „Măilat", rememorează vremurile de odinioară, fruste, necorupte, şi formulează critici de bun-simţ la adresa agitaţiei sterpe a oamenilor mai noi. B. este şi un memorialist cu aplomb, ce se sprijină pe amintirea intactă a momentelor evocate, adesea şi pe documente, ca în însemnările despre Jan Urban Jarnlk, George Dima, Iacob Mureşianu. El introduce în spaţiul evocării nuclee epice, crochiuri de portret fizic, contururi de portret moral, aprecieri de critic, toate trasate destins, personal. Dacă amintirile despre Caragiale şi Coşbuc sunt configurate într-un registru oarecum obişnuit, anecdotic, altele, precum cele despre C. I. Nottara, au o valoare documentară specială. Accentele patetice şi nu o dată sublinierile autoflagelatoare („ Agârbiceanu-omul e cu un an în urma mea, Agârbiceanu-scriitorul e cu o sută de ani înaintea mea") vorbesc despre credinţa în solidaritatea de generaţie, dar şi despre luciditatea evaluării propriei contribuţii.
SCRIERI: Achim „Filăru". Despre lume şi oameni, Braşov, 1913; Elocvinţa frackelui Ladislau. Cartea părintelui Reteveiu, Sibiu, 1923; Lămurirea ucenicilor. Raportul docintelui ambulant în penziunea Ierofteiu Cucu despre activitatea Comitetului teatral din Ardeal şi înjur, Sighişoara, 1924; Eroii din „Hinterland", Sighişoara, 1925; Gheorghe Cârţan, Sibiu, 1927; Tempi passati, Bucureşti, 1931; Oameni de ispravă, Sibiu, 1939; George Dima, Bucureşti, 1955; Tempi passati. Evocări, pref. Mircea Zaciu, Bucureşti, 1965; Scrieri, îngr. şi pref. Petronela Negoşanu, Bucureşti, 1974.
Repere bibliografice: Teodor Nes, Oameni din Bihor, Oradea, 1937, 428-437; Călinescu, Ist. lit. (1941), 567-568; Eugeniu Potoran, Umoristul Ardealului: A. P. Bănuţ, Tinca-Bihor, 1944; Zaciu, Masca, 358-364; Agârbiceanu, Meditaţie, 246-250; Perpessicius, Alte menţiuni, III, 265-270; Vasile Netea, Geneza revistei „Luceafărul", MS, 1973, 3; Dicţ. scriit. rom., 1,238-240.	G.D.
BĂNUŢĂ, Ion (7.XI.1914, Siliştea, j. Argeş - 30.XII.1986, Bucureşti), poet. Este fiul Radei (n. Georgescu) şi al lui Dumitru Bănuţă, ţărani. Urmează o şcoală de arte şi meserii, fiind, în paralel, ucenic şi muncitor la Uzinele „Griviţa". Participă la grevele din 1933, iar în 1941 este arestat pentru activitate în cadrul PCR. După 1944, devine primul preşedinte al Sindicatului Ziariştilor din Banat. Urmează liceul în particular şi studiază ziaristica la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1959. între 1960 şi 1968, este director al Editurii pentru Literatură, unde s-a distins printr-o preocupare eficientă pentru literatura clasică, din care a iniţiat ediţii de opere, ca şi pentru literatura contemporană (a patronat debutul multor scriitori tineri în colecţia „Luceafărul"). Este demis în anul 1968 pentru că tipărise, în colecţia „Biblioteca pentru toţi", antologia Poezia română modernă. De la G. Bacovia la Emil Botta (I-II), alcătuită de Nicolae Manolescu, în care
449 Dicţionarul general al literaturii române
Băran
figurau poeţi indezirabili regimului comunist: Aron Cotruş, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ştefan Baciu ş.a. A fost trimis redactor-şef la „Albina". A colaborat la „Viaţa românească", „România literară", „Tomis", „Cronica", „Familia", „Astra" ş.a.
B. debutează editorial în 1946, la Lugoj, cu placheta de versuri Cetatea tăcerii, dedicată experienţei carcerale şi memoriei celor căzuţi în „lupta pentru progres". Publică, în anii '40, în „Presa liberă", pe care el însuşi o înfiinţează, articole şi reportaje care servesc ideologia comunistă. O serie de volume (Izvoare, 1956, La hotarul dintre lumi, 1960, Am rechemat iubirea, 1962 şi Scrisoare către anul 2000,1963) conturează profilul unui poet militant în stilul rudimentar al epocii, ce abordează tematica socială, în versuri agitatorice, conjuncturale. Angajarea, enunţată cu un neistovit retorism, vizează evenimentul imediat, chiar dacă notaţii lirice cu un caracter diferit (erotică, introspecţie, reflexivitate) îşi semnalează uneori prezenţa. Bunăoară, pe o temă dată, pacea, timbrul e susţinut de „angajamente" viguroase: „Te apărăm / că suntem mulţi / noi, robitorii, / de noapte cu noapte, / zi cu zi, / vom fi aci, / mereu prezenţi, / mereu în stare de alarmă [...] noi vom fi mulţi, / vom fi o mie de milioane." B. va trece însă de la cronica rimată şi exaltarea conformistă a „biruinţelor" şi a „steagului lenini-an" la un tip de poezie reflexivă, care atrage în gesticulaţia amplă motive cu reverberaţie general umană. Evoluţia către un lirism mai elaborat începe odată cu Lacrima diavolului (1965), unde poetul, depăşind faptul concret, încearcă o viziune de ansamblu asupra lumii, diavolul, spirit răzvrătit, semnificând setea de cunoaştere a omului. Punctul de sus al scrisului lui B. este Olimpul Diavolului, lucrare ce se vrea monumentală, con-
cepută în zece volume intitulate „panorame", din care au fost realizate: Panorama efemeridelor (1967), Panorama sărutului (1969), Panorama focului albastru (1972), Panorama iubirii zugravului (1974), Panorama duhului meu (1976), Panorama-n dor de domnişoara Pogany (1977), Panorama-n sălcii plângătoare (1981). Sub semnul lui Dante Alighieri, Infernul, Purgatoriul, Paradisul sunt aici compartimente ale „scenei lumii", iar diavolul — un simbol al naturii contradictorii a fiinţei omeneşti şi un posibil alter ego al poetului. Pe de altă parte, invocând pactul faustic, poetul-ateu respinge inerţia, starea de lâncezeală şi-şi „cumpără" de la diavol fervenţa, „sublimul neastâmpăr", „germenele frumos al furtunii", neliniştea şi dreptul de a fi „greier cântăreţ al Universului", pentru a glorifica omul şi valorile lui. Nu este vorba aici doar de o schimbare de registru tematic, doar de lăsarea în urmă a poeziei ocazionale, a cărei caducitate poetul o va fi înţeles într-un târziu, ci şi de un alt mod de a scrie, de recuperarea unor teritorii lirice şi a unor posibilităţi ale versului. Poetul prea grăbit, admonestat altădată pentru „multele stângăcii, facilităţi şi contradicţii în imagini" (G. Călinescu), este acum un ludic, un candid fermecat de cuvinte („Plânge diavolul din mine / în candoare de sabine. // Plânge iarba în nesaţiu / Şi mi-e dor de un Horaţiv [...] Plânge-un om în joc de roate / Spiţele sunt rupte toate."). E preocupat nu de versul pletoric, ci de exprimarea lapidară, sentenţioasă, astfel încât scrisul supravegheat, rafinamentul exerciţiului stilistic din „panoramele" sale îl înscriu între poeţii devotaţi ideii de virtuozitate.
SCRIERI: Cetatea tăcerii, Timişoara, 1946; Izvoare, Bucureşti, 1956; La hotarul dintre lumi, Bucureşti, 1960; Am rechemat iubirea, Bucureşti, 1962; Scrisoare către anul 2000, Bucureşti, 1963; Versuri, pref. G. Călinescu, Bucureşti, 1963; Lacrima Diavolului, Bucureşti, 1965; Olimpul Diavolului. Panorama efemeridelor, Bucureşti, 1967; Olimpul Diavolului. Panorama templului meu, Bucureşti, 1968; Olimpul Diavolului. Panorama sărutului, Bucureşti, 1969; Olimpul Diavolului. Panorama focului albastru, Bucureşti, 1972; Olimpul Diavolului. Panorama iubirii zugravului, Bucureşti, 1974; După flori, Bucureşti, 1975; Olimpul Diavolului. Panorama duhului meu, Bucureşti, 1976; Olimpul Diavolului. Panorama-n dor de domnişoara Pogany, Bucureşti, 1977; Olimpul Diavolului. Pano-rama-n sălcii plângătoare, Bucureşti, 1981. Traduceri: Pablo Neruda, Gloria şi moartea lui Joaquin Murieta, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Rosalia Bianu).
Repere bibliografice: Martin, Poeţi, 1,78-84, II, 84-89; Piru, Panorama, 196; Sorianu, Glose, 117-120; Drăgan, Aproximaţii, 196-200; Perpessicius, Lecturi, 27-31, 294-298; Călinescu, Literatura, 183-185; Ciobanu, Panoramic, 44-51; Ciobanu, Incursiuni, 93-97; Piru, Poezia, I, 324-329; Laurenţiu, Eseuri, 49-55; Cândroveanu, Poeţi, 38-43; Lit. rom. cont., 1,222-227; Cândroveanu, Printre poeţi, 34-39; Alexandru Balaci, Cuvânt despre Ion Bănuţă, LCF, 1987, 2; Dicţ. scriit. rom., I, 240-241; Iordan Datcu, Sub semnul Minervei, Bucureşti, 2000,11-28; Popa, Ist lit.,
II,	465-466; Nicolae Rotaru, Fiul nemulţumirii, „Amurg sentimental", 2003,6.	L.Bz.
BĂRAN, Vasile (20.1 .1931, Pojogeni, j. Gorj), prozator, publicist şi poet. Fiu al Anei şi al lui Gheorghe Băran, ţărani, B. urmează liceul la Târgu Jiu şi Bucureşti, apoi Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu", secţia de ziaristică. A fost
Bărăganul
Dicţionarul general al literaturii române 450
redactor la Agerpres, „Scânteia tineretului", „Scânteia", la secţia de scenarii a Studioului Cinematografic Bucureşti, secretar de redacţie la „România literară" (1969-1989).
Debutul dublu al lui B., cu Gospodăria colectivă - izvor de bunăstare şi belşug şi Pe drumul fericirii (GAC Oltul, corn. Teslui), apărute în 1961, se circumscrie speciei, mult frecventate în epocă, a reportajului literar contrafăcut în sensul pozitivului mobilizator, propagandistic. în continuare, autorul publică abundent în mai toate formele convenţionale ale literarului, distanţându-se parţial de finalitatea pur ideologică a începutului. Tipul de notaţie şi, implicit, viziunea de ansamblu simt acelea ale unui reporter care acumulează materie factologică nestructurată narativ şi transparentă moral. O preferinţă constantă merge către „microsioane", compuneri de mici dimensiuni, eterogene tematic, cultivând cu precădere mijloacele expresive ale satirei şi parabolicului. Romanele lui B. îşi propun să sondeze, problematizând în sfera „eticului socialist", diverse medii, începând cu cel rural şi terminând cu acela artistic. Deşi evident mediocră, această literatură a beneficiat de ecouri critice pozitive, un dosar al receptării putând fi simptomatic pentru limbajul dublu al criticii literare în comunism, apt să pluseze, prin terminologia pusă în joc, valori neconvingătoare estetic, dar convenabile ideologic. S-a vorbit astfel despre „o arhitectură secretă disimulată printr-un baro-chism digresiv" (Mircea Iorgulescu) sau despre capacitatea „de a profila simboluri existenţiale" în cadrul „unor motive structuratoare care susţin ansamblul" (Gabriel Dimisianu). După 1989, autorul va ilustra şi tipul de literatură senzaţională, precum în Dracula, adolescentul blestemat (1999). Ca eseist, B. nu evită preţiozităţile şi informaţiile deficitare ale diletantului; Monografii istorice (2003) acordă credit unor ipoteze hazardate, pe linia dacologilor improvizaţi.
SCRIERI: Gospodăria colectivă — izvor de bunăstare şi belşug, Bucureşti, 1961; Pe drumul fericirii (GAC Oltul, corn. Teslui), Bucureşti, 1961; Contemporani cu viitorul, Bucureşti, 1962; Uluitoarea dispariţie a unui cap liniştit, Bucureşti, 1965; O raită prin pădurea de întâmplări, Bucureşti, 1966; Duminica lucrurilor, Bucureşti, 1968; întâmplări din primul vis, Bucureşti, 1968; Săgeata albă, Bucureşti, 1968; Număraţi până la unu, Bucureşti, 1969; Berbecul zburător, Bucureşti, 1971; Cuptorul de ars cărămidă, Bucureşti, 1971; Microsioane satirice, Cluj, 1971; Ancheta, Bucureşti, 1972; Imnurile verii, Cartea proverbelor, Bucureşti, 1973; Cocorii de iarnă, Bucureşti, 1973; Călcâiul lui Ahile. Microsioane satirice, Iaşi, 1974; Cascada, Bucureşti, 1974; Cresc odată cu ţara, 1974; Insula manechinelor, Bucureşti, 1975; Ambarcaţiunea eroică, Bucureşti, 1976;
O.RA. (Opinii, reportaje, anchete), Bucureşti, 1976; Diamantul viu, Bucureşti, 1978; R.I.T.M., Bucureşti, 1978; Pământul plat. Romanul unui vis, Bucureşti, 1979; I.M.N. (Impresii, microsioane, notaţii), Bucureşti, 1981; Oglinda nepieptănată, Craiova, 1982; Cavalerii de pe coastă, Bucureşti, 1982; Pluta meduzei, Craiova, 1982; Roata şi soarele, Bucureşti, 1982; Sub cerul umbrelei mele, Bucureşti, 1984; Limpezirea fântânii, Bucureşti, 1984; Raniţa grea a iubirii, Bucureşti, 1985; Plecarea cavalerilor, Bucureşti, 1986; Recucerirea dragostei, Bucureşti, 1987; Nevăzutele războaie, Bucureşti, 1989; Aceşti scriitori minunaţi şi conştiinţele lor zburătoare, Bucureşti, 1992; De la regina muncii la regina moartă, Bucureşti, 1994; Noaptea Mokshanalei, Bucureşti, 1995; Mierea din nevasta altuia, pref. Fănuş Neagu, Bucureşti, 1997; Regina moartă,
Craiova, 1998; Dracula, adolescentul blestemat, Bucureşti, 1999; De la Lenuţa Petrescu la Elena Ceauşescu, Bucureşti, 2000; Itinerar brâncuşian, Bucureşti, 2001; Ţepeş, fiul Dragonului, Bucureşti, 2000; Monografii istorice, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Dimisianu, Prozatori, 145-146; Popa, Modele, 143-145; Dimisianu, Valori, 116-118; Titel, Pasiunea, 77-78; Dimisianu, Lecturi, 196-203; Odangiu, Romanul, 30-32; Alex. Ştefănescu, „Sub cerul umbrelei mele", RL, 1985; 3; Dumitru Micu, „Raniţa grea a iubirii", CNT,
1985,	13; Grigore Smeu, „Raniţa grea a iubirii", RL, 1985, 30; Lucian Raicu, „Limpezirea fântânii", RL, 1985, 41; Tudorel Urian, „Plecarea cavalerilor", 0,1986,50; Mircea Iorgulescu, „Plecarea cavalerilor", RL, 1987,15; Nicolae Manolescu, Un personaj devenit autor, RL, 1992,42; Dicţ. scriit. rom., 1,241-243; Cosma, Romanul, II, 215; Popa, Ist. lit., II, 886; Opriţă, Anticipaţia, 443-444.	M. I.
BĂRĂGANUL, publicaţie care a apărut la Bucureşti, lunar, din noiembrie 1931 până în decembrie 1939. Director este N. Thomescu-Baciu; de la numărul 11 din 1932 redactor este Gallia Tudor, de la numărul 16 pe 1933 - Lucia Carmeluş, iar de la numărul 3-4 pe 1936 — N. Gherculescu. Având pe frontispiciu două devize foarte grăitoare: „Munceşte şi vei avea" şi „Citeşte, te vei lumina", revista se adresează în primul rând populaţiei rurale de pe meleagurile ialomiţene. Scopul ei, urmărit cu o lăudabilă consecvenţă, este de a contribui la o „cultivare a minţilor tuturor acelora cari lâncezesc în bezna satelor", adică la „luminarea şi deşteptarea ţăranului român". B. se caracterizează printr-un conţinut divers şi accesibil. Se publică poezii populare sau în stil popular, povestiri, anecdote, epigrame, amintiri, evocări istorice, cugetări, scurte reportaje, articole pe teme sociale şi economice, note culturale, în afara directorului N. Thomescu-Baciu, care semnează frecvent versuri ocazionale, proză memorialistică şi editoriale social-politice, la B. mai colaborează, între alţii, T. Sandiny, Dinu Credinţă, Vintilă Petrescu-Vrancea, Th. Rosen, I. Dumitrescu, R. Voineşti, C. Tonegaru, George Tăvală, I. Osipov, Mihail Lungianu.	I.M.
BĂRBUCEANU, Constantin (17.X.1923, Ceptura, j. Prahova -1997, Bucureşti), prozator. Este fiul Virginiei (n. Popescu) şi al lui Panait Bărbuceanu. Urmează, la Ploieşti, Liceul „Sf. Petru şi Pavel", apoi Institutul de Petrol şi Gaze, pe care îl va absolvi în 1952. Este şef de secţie şi maistru sondor şef (1948-1961), funcţionar la PECO Bucureşti (1961-1967), la Fondul Literar al Uniunii Scriitorilor (din 1971). Debutează în anul 1963, cu romanul Bârlogul lupilor.
Autor de romane de acţiune — fie poliţiste, fie reprezentând „aspecte ale luptei comuniştilor în ilegalitate" —, B. respectă cu fidelitate canonul genului. în romanele poliţiste Gentlemanul şchiop (1970), Samsarul (1975), Casa păcatelor (1980), ideologizarea dublează intriga detectivistă, altminteri bine condusă. Stânjenitor este, în schimb, maniheismul autorului: hoţii, falsificatorii sau proxeneţii sunt îndeobşte semnalaţi prin onomastica lor — nume cu rezonanţă grecească ori armenească, drept reprezentanţi irecuperabili ai „vechiului regim". O calitate a scrisului lui B. este aceea de a oferi o bună radio-
451 Dicţionarul general al literaturii române
Bărbulescu
grafie a mediilor infracţionale, chiar dacă sensul demonstraţiei e fals, iar incursiunile psihologice extrem de sumare. în Samsarul bunăoară, simt anchetaţi locatarii unui bloc în care a avut loc o crimă, prilej de a pune în mişcare un întreg repertoriu de fizionomii, comportamente şi limbaje: adolescenta pură (Anda Deheleanu), gestionarul hoţ (Ştefan Mărăcineanu), femeia vulgară şi uşuratică, sprijin nepreţuit pentru detectiv datorită limbuţiei sale (Roza Mărgărit), bătrânul care îşi transformă casa în tractir (Aram Agopian) sau actriţa proxenetă (Mariana Pop). Oarecum diferit este romanul Femei singure (1969), unde accentele psihologice sunt mai judicios distribuite, nuanţând viaţa interioară a personajelor. Frământările Rodicăi (soţia unui condamnat la cincisprezece ani de închisoare) şi procesul maturizării fiicei acesteia, Nadia, sunt conturate uneori cu tuşe fine. în contrapartidă faţă de eroii pozitivi (cele două „femei singure" şi Radu, cumnatul Rodicăi), apar personaje fără relief: condamnatul (om lipsit de scrupule şi de o senzualitate maladivă) şi sora sa, Marieta, femeie frivolă şi rapace. Separarea celor două grupuri, survenită în finalul cărţii, este soluţia etică simplistă spre care „curge", fără volute dramatice, întreaga scriere.
SCRIERI: Bârlogul lupilor, Bucureşti, 1963; Ceaţa, Bucureşti, 1968; Femei singure, Bucureşti, 1969; Gentlemanul şchiop, Iaşi, 1970; Expresul de noapte, Bucureşti, 1974; Samsarul, Bucureşti, 1975; Casa păcatelor, Bucureşti, 1980; Ultima spovedanie, Bucureşti, 1984.
Repere bibliografice: Boris Buzilă, Două cărţi de proză, RMB, 1969, 7754; Leonida Neamţu, „Samsarul", ST, 1976, 1; Emil Mânu, „Samsarul", „Pentru patrie", 1976,2; Valentin F. Mihăescu, „Samsarul", LCF, 1976,27; Ion Cocora, „Samsarul", TR, 1976,28; Olimpia Berea, „Samsarul", O, 1976, 11; Dicţ. scriit. rom., I, 243-244; Popa, Ist. lit., II, 1023-1024.	A.F.
BĂRBULESCU, Corneliu (3.V.1913, Bucureşti), folclorist şi traducător. Este fiu de preot. Face studii universitare de litere şi filosofie la Bucureşti (1933-1938), unde i-a fost elev lui N. Cartojan. A fost, succesiv, bibliotecar la Facultatea de Litere şi Filosofie (1936-1938), profesor secundar (din 1941) în Bucureşti, funcţionar în Ministerul învăţământului (1944), profesor de limba şi literatura română la Institutul Român din Sofia (1944-1945), funcţionar în Ministerul de Finanţe (1946-1948), iarăşi profesor de liceu în Bucureşti (1948-1950), după care lucrează la Institutul de Folclor din Bucureşti, iniţial ca asistent (1951-1958), apoi în calitate de cercetător (1958-1980). Şi-a luat doctoratul în filologie la Universitatea din Bucureşti cu teza Petre Ispirescu (1971).
B. cercetează cu predilecţie, din unghi comparatist, proza populară românească, mai ales basmul, încercând să delimiteze genul şi specia populară românească de proza cultă şi de naraţiunea populară sud-dunăreană, pe baza unor constante specifice folclorului românesc. în acelaşi cerc de preocupări se înscriu şi proiectul unei ample lucrări de sistematizare a basmelor, Catalogul poveştilor româneşti, rămas în manuscris, prin care intenţiona să aducă unele completări la clasificarea internaţională Aarne-Thompson, pornind de la constantele speci-
fice poveştilor româneşti, precum şi sinteza Poveştile (capitol în Istoria literaturii române, I, 1964) şi micromonografia Petre Ispirescu, publicată ca introducere la Petre Ispirescu, Opere (1,1969), ediţie îngrijită de Aristiţa Avramescu. Remarcabilă este traducerea pe care a dat-o celor două cărţi despre China ale spătarului Nicolae Milescu (1956-1958).
SCRIERI: Catalogul poveştilor româneşti, RF, 1960,1-2; Les Legendes populaires roumaines, „Acta etnographica" (Budapesta), 1964, 1-4; Analiza istorică a basmului „Fata cu mâinile tăiate" (Ath. 706), REF, 1966, 1; Câteva observaţii la basmul „înşiră-te mărgăritar" (tip 707 c), REF, 1968,4; Quelques constantes dans la structure du conte populaire roumain, „Zeitschrift fur Balkanologie", 1971-1972,1-2; Motifs concordants dans les narrations populaires des peuples de la Peninsule Balkanique, „Zeitschrift fur Balkanologie", 1973, 1-2. Ediţii: Din înţelepciunea poporului. Proverbe, zicători, ghicitori, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Gh. Ghiţă); Lupul pârcălab. Poveşti cu animale, pref. edit., Bucureşti, 1960; Făt-Frumos. Basme populare româneşti, pref. edit., Bucureşti, 1967. Traduceri: Nicolae Milescu, Jurnal de călătorie în China, pref. trad., Bucureşti, 1956; ed. 2, Bucureşti, 1958; ed. postfaţa trad., Bucureşti, 1987, Descrierea Chinei, pref. trad., Bucureşti, 1975; Basme africane, I-II, Bucureşti, 1967.	I.D.
BĂRBULESCU, Emil (19.X.1897, Ploieşti - 31.111.1926, Bucureşti), poet. între 1909 şi 1916, a urmat Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel" din Ploieşti. înrolat în 1916, e avansat sublocotenent în 1917 şi locotenent în 1919, rămânând ofiţer activ până în 1921, când demisionează, pentru a se dedica publicisticii. Debutează în „Curierul liceului", revistă fondată de fratele său mai mare, Zaharia Bărbulescu. Mai colaborează asiduu, cu versuri iscălite Ioan Em. Rădulescu, la „România viitoare" şi, sporadic, la „Cortina", „Propăşirea", „Flacăra". După război, publică note, scurte proze şi poezii în „Dunărea", „România nouă", „România viitoare", „Gazeta cărţilor", „Cele trei Crişuri". Prim-redactor al ziarului „Transilvania românească" (Alba Iulia), devenit „Săptămâna" (Ploieşti), trimite corespondenţe la „Adevărul literar şi artistic", „Flacăra", „Rampa". Scoate, la Ploieşti, ziarele „Scânteia" şi „Săgeata", semnând şi cu pseudonimele Mephisto, Maître Gaudissart, Pierrot, Sandu Mirişte ş.a. Tipăreşte placheta Iubire albă (1923), alte poezii mai apărându-i în „Gândul nostru" (Iaşi) şi „Tribuna nouă" (Arad). Anunţa acum şi un roman în trei volume — Aurul negru, Aurul roşu, Aurul galben —, dar, bolnav de tuberculoză, se stinge prematur.
Ispitit de modalităţi poetice diferite, B. frecventează motivele romantice şi descrierea parnasiană, abundând în termeni sonori (Pe tronul Lethei, în Cetatea moartă), dar şi lirica „de idei", într-un registru uşor retoric, ori cea de factură simbolistă (Acorduri de toamnă, Largo, Tăcerea). în poeziile inspirate de experienţa frontului, apelează şi la versul alb. Cu timpul, tentaţia modernităţii se accentuează şi B. recurge la un imagism oarecum insolit pentru epocă (Jazzband, Flirt naiv, Clownul) ori cochetează cu antipoeticul. în fond, el este un introvertit şi un senzitiv şi cele mai multe strofe din Iubire albă,, ca şi cele scrise ulterior, sunt elegii erotice sau peisaje sufleteşti, când exultând de vitalitate, când pline de o langoare înfiorată de angoasă
Bărbulescu
Dicţionarul general al literaturii române 452
(Litanie postumă, Reîntoarcere; Căprioara sălbatică). Proza lui B., puţină, se constituie dintr-o suită de notaţii cvasipoetice şi din câteva schiţe de portrete.
SCRIERI: Iubire albă, Ploieşti, 1923.
Repere bibliografice: Cornelia Buzdugan, O lacrimă pentru un poet: Emil Bărbulescu, VL, 1926, 12; Sandu Teleajen, Emil Bărbulescu, „Gândul nostru", 1926,3; Virgil Treboniu, Poezia lui Emil Bărbulescu, RAZ, 1938,49.	V.D.
BĂRBULESCU, Ilie (1.XII.1873, Bucureşti - 5.V.1945, Bucureşti), istoric literar. Absolvent în 1891 al Liceului „Sf. Sa va", s-a înscris în acelaşi an la secţia istorică a Facultăţii de Litere din Bucureşti, urmând în paralel cursurile Şcolii Normale Superioare. După licenţă, obţine o bursă pentru studiul limbilor slave la universităţile din Praga şi Agram (Zagreb). în 1899 îşi trece, la Agram, doctoratul cu o teză redactată în limba sârbă, reluată şi îmbogăţită într-o versiune românească premiată de Academia Română, Fonetica alfabetului cirilic în textele române din veacul XVI şi XVII, în legătură cu monumentele paleo-sârbo-bulgaro-ruse şi româno-slave (1904). între 1900 şi 1905, lucrează la Arhivele Statului din Bucureşti, îi apar câteva cărţi: Cercetări istorico-filologice (1900), Studii privitoare la limba şi istoria românilor (1902), Vechile relaţii ale Principatelor Române cu Croaţia (1903), mai multe studii şi articole. în 1905 i se încredinţează Catedra de slavistică, nou înfiinţată, la Universitatea din Iaşi, la care B. va funcţiona mai întâi ca suplinitor, apoi ca profesor titular (1909) până la pensionare (1938). îi succedă fostul său student Petru Caraman. Raporturilor româno-slave privite din perspectiva actualităţii le va consacra numeroase studii şi articole de istorie politică, sintetizate în Relations des Roumains avec les Serbes, les Bulgares, les Grecs et la Croaţie en liaison avec la question macedo-roumaine
(1912). în 1908 este ales membru corespondent al Academiei Române, apoi al Academiei de Ştiinţe din Belgrad (1914) şi al Societăţii Regale Cehe de Ştiinţe din Praga (1929). Cărţile sale fundamentale apar în 1928 — Curentele literare la români în perioada slavonismului cultural, şi în 1929 —Individualitatea limbii române şi elementele slave vechi. Consacrându-se revistei „Arhiva", reînviată în 1921 sub direcţia sa, va fi prezent număr de număr cu studii şi articole, documente, note filologice şi etimologice, imprimând publicaţiei o agresivitate de temut.
O bună parte din cercetările slavistului sunt legate direct de istoria literaturii române, B. atrăgând atenţia că el este preocupat îndeosebi de „românistică". Curentele literare la români... este o sinteză a cercetărilor privind chestiunile controversate din epoca veche a culturii şi a literaturii noastre. Cu o mare cantitate de fapte, mergând până la argumentarea microscopică, cărturarul tinde să desluşească problemele referitoare la tipurile de scriere folosită pe teritoriul românesc, la adoptarea limbii slavone (mediobulgara secolelor XI-XII) şi a alfabetului chirilic, la „curentele literare" slave corespunzătoare concepţiilor despre traducere, curente preluate de literatura sla-vono-română. Pozitivist obstinat, suspectând de impresionism orice interpretare, B. a avansat, în domeniul istoriei literare,
dar mai ales în filologie şi în istoria limbii, multe ipoteze amendabile. Izbânzile parţiale, care s-au absorbit în fondul comun al disciplinelor respective, compensează însă în bună parte erorile.
SCRIERI: Cercetări istorico-filologice, Bucureşti, 1900; Studii privitoare la limba şi istoria românilor, Bucureşti, 1902; Problemele capitale ale slavisticei la români, Iaşi, 1906; Relations des Roumains avec les Serbes, les Bulgares, les Grecs et la Croaţie en liaison avec la question macedo-roumaine, Iaşi, 1912; ed. Iaşi, 1999; Istoria literaturii ruse modeme, Iaşi, 1921; Curentele literare la români în perioada slavonismului cultural, Bucureşti, 1928; Individualitatea limbii române şi elementele slave vechi, Bucureşti, 1929; Istoria literaturii şi gramatica limbii bulgare vechi, Iaşi, 1930.
Repere bibliografice: I. Bogdan, Lucrările filologice ale d-lor I. Bărbulescu şi I. Bianu, CL, 1902, 2; N. Iorga, Un tânăr „învăţat român", CL, 1902,2; I. Bogdan, Alfabetul chirilic şi noile teorii ale d-lui Ilie Bărbulescu, CL, 1902,3; N. Iorga, Ilie Bărbulescu, „Studii privitoare la limba şi istoria românilor", CL, 1902, 7; Ilie Bărbulescu, Memoriu de studii, titluri şi publicaţii, Bucureşti, 1905; Raportul d-lui A. Philippide asupra lucrărilor d-lui Ilie Bărbulescu, „Evenimentul", 1906, 9; Omagiu profesorului Ilie Bărbulescu la 25 de ani de profesorat, Iaşi, 1931; Ilie Bărbulescu, Câteva pagini de istorie contimporană. Pro domo, Iaşi, 1932; P. P. Panaitescu, Influenţa literară slavă la români, RIR, 1932, 2-3; Gr. Nandriş, Ilie Bărbulescu, „Individualitatea limbii române şi elementele slave vechi", RIR, 1932, 2-3; Valentin Gr. Chelaru, Legende care dispar..., Iaşi, 1936; I. Pătruţ, Ilie Bărbulescu, DR, 1948,357; Diomid Strugaru, Corespondenţă inedită I. Bogdan - Ilie Bărbulescu, TMS, 1970,3; Omagiu lui Ilie Bărbulescu AUI, lingvistică, t. XVIII, 1971; Diomid Strugaru, Slaviştii români Ioan Bogdan şi Ilie Bărbulescu în lumina unei corespondenţe inedite, RSL,
1972,	333-346; G. Mihăilă, Studii de lexicologie şi istorie a lingvisticii româneşti, Bucureşti, 1973,188-194; I. D. Lăudat, Ilie Bărbulescu despre unele probleme ale literaturii române vechi, AUI, literatură, t. XIX, 1973;
453 Dicţionarul general al literaturii române
Bărbulescu
Bucur, Istoriografia, 193-195; Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar, 66-67; Mihai Lozbă, Ilie Bărbulescu despre raporturile culturale, literare şi lingvistice româno-iugoslave, în Actele simpozionului româno-iugoslav, Bucureşti, 1979,271-279; G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iaşi, 1980, 270-271; Gavril Istrate, Ilie Bărbulescu, CL, 2000,8.	G.H.-T.
BĂRBULESCU, Marta (6.VI.1937, Păuneşti, j. Vrancea), poetă şi prozatoare. Este fiica Georgetei (n. Pintilie) şi a lui Gheorghe Gavrilă, funcţionar. Face liceul teoretic „Mihail Kogălniceanu" din Galaţi. Debutează publicistic în „laşul literar", în 1963, iar editorial, cu două cărţi de poezie, Jocul anilor şi Poarta viselor, în 1967. între 1991 şi 1999, conduce cenaclul „Orfeu" de pe lângă Biblioteca „N. Iorga" din Ploieşti, unde editează opt culegeri pe care le şi prefaţează.
încă de la primele volume semnate de B., se evidenţiază cele două dominante în jurul cărora se va organiza mai apoi lirismul autoarei: erotismul şi mirarea, spaima în faţa trecerii. Poezia erotică are ca particularitate tocmai visul contopirii cu jumătatea cealaltă, o neîntreruptă şi veşnic eşuată tentativă de regăsire a unităţii şi a purităţii primordiale. O pierdere, o dizolvare în celălalt, uneori disperată, alteori lascivă sau plină de naivitate şi de graţie infantilă, prin care se încearcă depăşirea angoasei provocate de conştientizarea marii treceri. Cealaltă particularitate este identificarea cu viaţa naturii, ceea ce face posibilă percepţia corespondenţelor între freamătul exterior şi cel interior, dar şi revelează singurătatea interioară şi singurătatea în faţa cosmosului: „De acolo n-am să mai vin / niciodată / decât întovărăşită / de razele lunii / furişate-n odaie, / dusă de lanţ / de-un anotimp / cu degetul pe buze..."
SCRIERI: Jocul anilor, Bucureşti, 1967; Poarta viselor, Bucureşti, 1967; îngerii lui Rafael, Bucureşti, 1969; Dincolo de ceasuri, Bucureşti, 1972; Ideea de înfrunzire, Bucureşti, 1976; Lumea culorilor, Bucureşti, 1976; Invulnerabil cursul lumii, Bucureşti, 1977; Idoli de zăpadă, Bucureşti, 1981; Surâsul copilăriei, Bucureşti, 1981; Pledoarie împotriva morţii, Bucureşti, 1983; Anotimpuri cu uimire, Bucureşti, 1985; Treptele verii, Bucureşti, 1985; O aripă călătoare, Bucureşti, 1988; Fumul albastru, Bucureşti, 1990; Cântec de ademenit copilăria, Bucureşti, 1991; întâmplări din colţul cu jucării, Bucureşti, 1994; Sărbătoarea focului, Piteşti,1997; Doi căţei cu papucei, Piteşti, 1997; Jurnal incomod, I-II, Piteşti, 1997-2003; La umbra umbrei, Bucureşti, 1998; Alergător de cursă lungă, Piteşti, 1999; Totul pentru mai târziu, Piteşti, 1999; Leagănul, Ceraşu-Prahova, 2000; Jerba de foc, Ceraşu-Prahova, 2001; Tornada, Ceraşu-Prahova, 2002; Ca să nu mor în moarte, Piteşti, 2002.
Repere bibliografice: Tomuş, Carnet, 30-32; Piru, Poezia, II, 291-293; Ulici, Lit. rom., 1,247-248; George Bădărău, Proze pentru mai târziu, CL,
1999,	8; Ion Roşioru, „Jurnal incomod", CL, 1999; 11; Ştefan Ion Ghilimescu, Poetul sfârşitului de secol şi altfel, LCF, 2000, 42; Ion Roşioru, Leagănul şi marea iubire, LCF, 2002,8; Ion Roşioru, Perpetua căutare a fericirii, CL, 2002,7; Constantin Ciopraga, Marta Bărbulescu sau Tristeţea de a exista, CL, 2003,8.	P.C.
BĂRBULESCU, Paul (12.XII.1909, Bucureşti - 29.IV.1987, Bucureşti), poet şi publicist. Este fiul Eugeniei şi al lui Teodor Bărbulescu, funcţionar. B. învaţă la liceele bucureştene „Titu Maiorescu" şi „Mihai Viteazul", urmând apoi Facultatea de
Litere şi Filosofie (1929-1933). A fost toată viaţa funcţionar în Ministerul de Finanţe (1933-1969).
A debutat cu versuri, în 1930, în revista studenţească „Licăriri". A colaborat cu poezii şi publicistică literară la „Litere", „Timpul nostru", „Cruciada românismului", unde a fost şi redactor (1934-1936), „Raza literară", „Jurnalul", „Luceafărul" şi la alte publicaţii interbelice. Versuri i-au fost incluse şi în colecţia braşoveană „Caietele iubirii" (Poteci,
1940). A semnat şi cu pseudonimele P. Barbaru, N. Vrajbă, B. Chirii sau Chiriţă Barbu. Iniţiativele editoriale ale lui B., entuziasmul său şi al altor tineri poeţi (Grigore Ancu, Ion Horea Munteanu, Gh. Manea Manolache, Cristian Sârbu şi Virgil Treboniu) au dus la înfiinţarea colecţiei „Adonis", unde au apărut, între 1935 şi 1945, peste 130 de „caiete" cu poezii. Publicistul B. are o bună intuiţie portretistică a scriitorilor (G. M. Zamfirescu, Panait Istrati, socotit un mentor spiritual la „Cruciada românismului", sau Constantin Barcaroiu), trataţi uneori cu partizanat gazetăresc sau sentimental. Scriind despre Virgil Treboniu, Vladimir Cavarnali, Matei Alexandrescu, Cristian Sârbu, Emil Vora, pledează pentru poezia modernă, ameninţată, afirmă el, de atrofierea sensibilităţii. B., unul dintre poeţii minori afirmaţi de colecţia „Adonis", şi-a publicat majoritatea poeziilor în caietele colective ale acestei colecţii şi în două plachete: Cenuşiu (1936) şi Vraja anotimpurilor (1943). Obedientă faţă de modelele sale — G. Bacovia şi Paul Verlaine, din care tradusese —, poezia lui B. are o unitate tematică la limita monotoniei. Natura „neurastenizată", cerul de „cenuşă", asocierea frecventă toamnă-moarte, „paloarea ftiziei în frunze" compun un arsenal poetic previzibil. în noaptea „lichidă" se strecoară nota funebră a unui „timp bolnav". Plânsul interior, mai mult enunţat decât trăit, tristeţea („culoarea iubită îmi e cenuşiul") alunecă în stări evanescente. Mai rar, O noapte de vară citadină aduce acorduri de jazz şi frenezia oraşului cosmopolit. în poezia peisajului şi a anotimpurilor se strecoară meditaţia trecerii timpului, dar, depăşit de rigorile poeziei conceptuale, B. rămâne la un nivel îndeobşte banal.
SCRIERI: Cenuşiu, Bucureşti, 1936; Vraja anotimpurilor, Bucureşti, 1943; Scurt comentariu critic la poezia lui Virgil Treboniu, Bucureşti, 1945.
Repere bibliografice: Virgil Treboniu, Poezia lui Paul Bărbulescu, RAZ, 1938,46; Perpessicius, Opere, IX, 44; Mânu, Reviste, 37,156-157; [Paul Bărbulescu], ADLTR, B-66, V-55, V-56, V-71.	A.Sm.
BĂRBULESCU, Simion (17.IV.1925, Bârlogu, j. Argeş), critic şi istoric literar. Este fiul lui Dimitrie Bărbulescu, agronom. B. urmează cursurile Liceului „I. C. Brătianu" din Piteşti (1935-1943) şi face studii de filologie şi filosofie la Universitatea din Bucureşti (1943-1947). A funcţionat ca profesor de limba şi literatura română la Buşteni. Şi-a luat doctoratul în filologie în 1974, la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi, cu o teză despre opera literară a lui Demostene Botez. Debutează cu un ciclu de poeme în proză în revista catolică „Raiul tineretului", iar editorial, cu volumul Comentarii critice, în 1969.
B. vădeşte pasiune pentru cercetarea pozitivistă a literaturii române, dar şi preocupări de stilistică ori interes pentru
Bărbulescu
Dicţionarul general al literaturii române 454
incursiuni comparatiste. în volumul Comentarii critice, majoritatea studiilor se rezumă la înregistrarea de fapte şi întocmirea de lungi liste (Despre limba poeziei lui Mihai Beniuc, Limba poeziei lui Nicolae Labiş, Mijloace artistice originale în opera lui Ion Agârbiceanu), care îşi arată până la urmă gratuitatea. Un capitol care se anunţa un studiu de literatură comparată (O temă majoră a literaturii universale: copilul) nu face decât să inventarieze scriitorii care au tratat această temă, fără a reuşi să ajungă la vreo concluzie cu valoare de idee polarizantă. încercarea de a epuiza sursele e lăudabilă, însă celor mai multe comentarii din volum le lipseşte substanţa, pagina fiind mai degrabă un soi de contabilizare searbădă. Demostene Botez — viaţa ca roman trăit (1983) este un tip de monografie la modă în epocă, tratând viaţa şi opera unui scriitor. Analiza pleacă programatic de la relaţia fapt de viaţă-reflectare în operă. Convins de valoarea scriitorului analizat, B. intenţionează o „lucrare de restauraţie", iar efortul lui se îndreaptă mai cu seamă spre definirea, cu minuţiozitate, a universului estetic şi etic, căutându-se nuclee de semnificaţii majore. B. a îngrijit ediţii din opera lui Simion Stolnicu, scriitor căruia îi consacră şi o încercare critică apărută în 2002.
SCRIERI: Comentarii critice, Bucureşti, 1969; Demostene Botez - viaţa ca roman trăit, Bucureşti, 1983; Profiluri literare contemporane, Bucureşti, 1987; De la Eminescu la Emil Cioran, Piteşti, 1996; Chemarea străjerilor, Ceraşu-Prahova, 1996; Marea iubire (Mărturisirile lui Adrian Doinaru), Piteşti, 1997; Cuvinte nemuritoare. Sublima eschivă a limbajului revelat, Ceraşu-Prahova, 1999; Simion Stolnicu sau Despre tentaţia efemerului, Ploieşti, 2002; Introducere în opera lui Al Piru, Piteşti, 2002; Ca o barcă împinsă de vânt, Braşov, 2003. Ediţii: Simion Stolnicu, Şerpuiri între lut şi torţele de aur, pref. Vladimir Streinu, Bucureşti, 1973, Printre scriitori şi artişti, pref. edit., Bucureşti, 1988. Traduceri: Gerard Leroy, Dumnezeu este un drept al omului, Bucureşti, 1993; San Juan de la Cruz, Poeme mistice - Canticos espirituales, ed. bilingvă, Braşov, 1996; Bahya Ibn Paquda, Opera poetică, Ceraşu-Prahova, 2003.
Repere bibliografice: Ov. S. Crohmălniceanu, Simion Bărbulescu, „Comentarii critice", RL, 1969,38; Ovidiu Moceanu, Viaţa ca roman trăit, AST, 1983, 7; Aurel Ion Brumaru, Un mod al criticii, AST, 1988, 7; Bogdan Creţu, Neajunsurile unei monografii, CL, 2002, 6; Ştefan Ion Ghilimescu, Datoriile criticului, „Litere" (Găeşti), 2003,4; Maria Irod, „Ca o barcă împinsă de vânt", LCF, 2003,16; Maria Ionică, O altfel de lectură, LCF, 2003,21.	P.C.
BĂRBULESCU, Titus (22.VI.1920, Bucureşti), prozator şi critic literar. Este fiul Corneliei şi al lui Eugen Bărbulescu, preot (ambii originari din judeţul Argeş). B. urmează, în paralel, după absolvirea Liceului „Cantemir Vodă" din Bucureşti, cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie şi ale Facultăţii de Drept de la Universitatea din Bucureşti (promoţia 1941 şi, respectiv, 1942). Sublocotenent de cavalerie (după terminarea Şcolii de ofiţeri de rezervă), este trimis pe frontul de Vest (Transilvania, Ungaria, Cehoslovacia). Rănit în martie 1945, e luat prizonier de germani şi, printr-un concurs de împrejurări favorabile, descrise în „povestea de război" Ionică, ajunge în Franţa (la Chartres, apoi la Paris), unde participă la mişcarea de rezistenţă a românilor din exil. în Franţa activează ca
reprezentant pentru difuzare al editurii Le Pavois. După absolvirea, la Sorbona (1952-1953), a cursurilor care pregăteau profesori de franceză pentru străinătate (CAEFE), e angajat profesor stagiar, apoi titular, de limba şi civilizaţia franceză şi consilier la Alianţa Franceză (1953-1985). Din 1955, funcţionează concomitent ca asistent (ulterior conferenţiar) al profesorului Alain Guillermou, la Catedra de limbă şi civilizaţie română din cadrul Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale, Sorbona III. între 1970 şi 1983 este redactor al publicaţiilor „Bulletin informatif" şi „Cahiers", editate de Asociaţia Francezilor de Origine Română. îşi ia doctoratul în litere la Sorbona, în 1978, cu lucrarea Lucian Blaga (1895-1961) poete et dramaturge. A colaborat, în ţară, la „Bilete de papagal", „Perspective", „Izvoare de filosofie" şi, în străinătate, la „Luceafărul", „Anotimpuri", „Caete de dor", „Limite", „Naţiunea română", „Sfinţii Arhangheli", „Biserica ortodoxă română din Paris" (Franţa), „Revista scriitorilor români" (Germania), „România" (SUA) ş.a.
Autor a numeroase eseuri, cronici şi articole răspândite în presa exilului, B. se impune ca o voce distinctă a prozei româneşti prin volumele Bune şi nebune... Amintiri (1955) şi Ionică. Poveste de război (1995). în tradiţia Crailor de Curtea- Veche, B. reface nostalgic, în prima carte, atmosfera unui Bucureşti fabulos, de sfârşit de lume, viciat şi neştiutor de realitatea ameninţătoare a războiului iminent. Rememorarea prin prisma lecturilor semnificative proiectează faptele concrete în sfera simbolurilor şi a metaforelor de sursă apocaliptică. Ionică. Poveste de război este o istorie de dragoste înfiripată în cursul celei de-a doua conflagraţii mondiale între un ofiţer român, plecat cu unitatea spre front, şi o enigmatică nevastă unguroaică, plină de dorinţi şi patimi. Proză densă, pigmentată cu umor şi dezvoltată în acolade narative — nu fără inserţiuni palpitante —, la hotarul dintre autobiografic şi ficţiune, Ionică dezvoltă până la un punct o atmosferă idilică, ciudată în situaţia întâlnirii a două etnii aflate prin forţa împrejurărilor istorice în conflict. Autorul vrea să sugereze că forţa primară a dragostei învinge orice piedică sau prejudecată. Apelul la epica folclorică şi, în genere, la substratul arhaic dă naraţiunii o neaşteptată rotunjime de „poveste", cum de altfel şi este subintitulată. Evocarea nostalgică a întâmplărilor reale ce stau la baza ficţiunii a marcat maniera prozei, relevând o incontestabilă vână narativă, neexploatată suficient. Mai productiv s-a dovedit B. în domeniul cercetărilor literare, sferă în care a publicat două importante studii (ambele pregătite iniţial ca teze de doctorat): Lucian Blaga. Teme şi tipare fundamentale (1997) şi Arta poetică eminesciană (1998). Substanţial nutrite de noile metodologii filologico-literare ale anilor '70, în special de structuralism, cele două lucrări, elaborate la Paris sub îndrumarea profesorului Alain Guillermou, încearcă să surprindă esenţa ultimă a artei poetice la Mihai Eminescu şi Lucian Blaga. Dacă studiul dedicat poetului naţional nu depăşeşte — în pofida strălucirii sale — un anume tehnicism, cantonându-se într-o cercetare limitativă a metricii şi ritmicii, pentru a percepe astfel „arhitectura interioară" a creaţiei eminesciene, lucrarea despre Lucian Blaga constituie una dintre cele mai profunde
455 Dicţionarul general al literaturii române
Bărnuţiu
analize dedicate operei acestuia. Familiarizat deopotrivă cu filosofia şi estetica literară, B. priveşte fiecare temă sau tipar utilizate de Lucian Blaga din perspectiva construcţiei de ansamblu a operei, în totalitatea şi devenirea ei. Sunt identificate în special cuvintele şi structurile recurente („a cânta", „cântec", „a zice", „a fi", „fire", „fiinţă", „a face", „a crea", „lume", „lumină-întuneric", „poveste", „eres", „sat" etc.), cu valoare individualizantă pentru stilul şi viziunea asupra lumii şi vieţii a poetului şi dramaturgului.
SCRIERI: Bune şi nebune... Amintiri, Aalborg (Danemarca), 1995; Ionică. Poveste de război, Aalborg (Danemarca), 1995; Lucian Blaga. Teme şi tipare fundamentale, Bucureşti, 1997; Arta poetică eminesciană, Bucureşti, 1998. Traduceri: Lucian Blaga, Poemele luminii — Lysets digte - Poemes de la lumiere - I cârmi della luce, ed. plurilingvă, pref. Eugen Lozovan, Aalborg (Danemarca), 1996 (în colaborare).
Repere bibliografice: Popa, Ist. lit, II, 1046.	I.O.
BĂRGĂUANU, Gheorghe (4.VIII.1896, Lunca-Filipeni, j. Bacău — 8.III.1964, Bucureşti), poet. Este fiul Domnicăi (n. Cucu) şi al lui Grigore Bărgăuanu, ţărani. B. e admis, în 1908, bursier, la Iaşi, al Liceului Internat, încheind mai apoi, strălucit, în fruntea promoţiei. Sensibil, iscoditor, generos, capabil de prietenii de durată (cu Ionel Teodoreanu şi Stejar Ionescu, colegi de clasă şi de scris), nu e scutit de traumele unei vieţi sinuoase; chemat din Şcoala Militară direct în tranşee — „calificat" telegrafist pe frontul Oituz-Târgu-Ocna-Caşin —, îşi vede tipărită întâia poezie în ziarul „România", în februarie 1918. Student la Facultatea de Drept din Iaşi, obţinea licenţa într-un singur an (în iunie 1919), trecând examenele în avans. Primeşte, tot acum, „Coroana României" în grad de cavaler (distincţie remisă tânărului rezervist şi în 1922, concomitent cu Crucea comemorativă a războiului). Se face remarcat cu versurile publicate, în 1920, în „Viaţa românească" (va fi aici corector, redactor şi secretar de redacţie o vreme; o primă căsnicie cu Maria, fiica lui G. Ibrăileanu, va eşua în schimb). Ca avocat şi membru al Baroului ieşean, B. practică până la începutul anilor '30, dată la care intră în magistratură. E, rând pe rând, judecător la Iaşi, consilier la Curtea de Apel (din Iaşi se va transfera la Bucureşti, în 1943), secretar general în Ministerul de Justiţie (în perioada de interimat a lui Lucreţiu Pătrăşcanu), funcţionează la înalta Curte de Casaţie (1945) şi la Curtea Supremă, până în 1948, când e constrâns, se pare, a abandona. în literatură, ca şi în publicistică, poetul se manifestă cu parcimonie, selectiv, cenzurat, având mistica paginii scrise, ca mai toţi „ vieţiştii". Se afirmă nezgomotos, cu poeziile grupate în Pământ şi soare (1927). Semnează în „Gândirea" (redacţia clujeană), „Adevărul literar şi artistic", „Glasul nostru" (Bacău) sau „însemnări ieşene", cu reveniri, după al doilea război mondial, în „Torţa", „Viaţa românească", în „Universul" (la rubrica „Mişcarea în magistratură"). Sub pseudonimul Grigore Filip, de care mai uzase în „Opinia" din Iaşi, în anii interbelici, ia parte la dezbateri ce vizează cultivarea limbii, iniţiate de revista „Cum vorbim".
Hrănit de energii primordiale, peisajul agrest trimite încă, la B., discrete semnale, până la margini obscure, „viclene" de târg, la pragul căruia se poticnesc „uliţa", drumul („figură" ce revine în poeme obsesiv), de unde şi exasperarea reprimată, senzaţia de claustrare, în piatră sau în „dugheni îngenuncheate", aşteptând umil, ca dinspre un alt orizont, transcendent, „darul pâinii". Poetul pare astfel a celebra, şi el, elanul primitiv şi inocenţa satului, în replică la spleen şi la anostul citadin, dar nostalgiile sunt reţinute şi oarecum „obiectivate" în tonul epic, nesentimental şi în culorile, mai adesea tranşante, cu urme expresioniste în limbaj. Titlul însuşi al cărţii învedera afinitatea, corespondenţa durabilă şi, deopotrivă, tensiunea, distanţa în contrapunerea termenilor: pământ şi soare, telu-ric-uranic. August cândva, timpul devine material, proliferând în roduri, precipitându-se a se filtra în alambicuri. Poetul e notabil în scenele „de gen", cu aer „olandez" (G. Călinescu), sau când glorifică prozaic abundenţa, într-un peisaj ce aminteşte pe alocuri de Verhaeren, din Flamande. Poloboace, căpiţe, cârciumi în „medean", pieţe de peşte, „cară cu boi" încremenite la răspântii, asemenea unor menhire, fac relieful acestei lirici, în care oraşul, „bătrân", se animă de o continuă, subtilă aproape, împresurare a satului, absorbind însetat jertfa de roade, aromele, „susurul", ca un „plămân". Aspecte disonante în târgul-relicvariu, vegheat de soarele crepuscular, vara, exuberanţa coacerii, „pârga" scapă mereu undeva în afară de cadru, în prim-planul poemelor invadează substituţii solari, produsele ardelenilor — fânul, grâul sau vinul -, esenţele, filtrul; regăsite în alt anotimp, al penumbrei, al ploilor dezolante, provinciale, cu unda abia perceptibilă de melancolie, ce spiritualizează decorul. Mai încăpător, dar eterogen, volumul postum, Anotimpuri (1980), îl dezvăluie pe poet mai puţin apăsat de canoane, mai expansiv şi „vulnerabil". Lirismul e difuz, evanescent, versul lăsat să vibreze acum şi pe coarde intime. întrebările conduc meditaţia (moartea, vanitatea vieţii şi a creaţiei) în texte cu turnură vag argheziană, alteori B., discret confesiv, secondându-i pe Otilia Cazimir sau pe Demostene Botez.
SCRIERI: Pământ şi soare, Iaşi, 1927; Anotimpuri, îngr. Gr. Bărgăuanu şi I. Magnea-Potopin, Bucureşti, 1980; Poezii, îngr. Gr. Bărgăuanu, pref. Const. Ciopraga, Iaşi, 1997.
Repere bibliografice: Scrisori-Ibrăileanu, IV, 7,93,100,214,235,275; Ralea, Scrieri, II, 449-451; Octav Botez, „Pământ şi soare", ALA, 1928, 373; N. Davidescu, „Pământ şi soare", UVR, 1928, 8; Călinescu şi contemporanii, I, 98-100, II, 73-74; Călinescu, Ist. lit. (1941), 759-760; Manolescu, Metamorfozele, 25-27, 43; Botez, Memorii, I, 319-321; Ştefana Velisar-Teodoreanu, Ursitul, Bucureşti, 1970,95-107; Rotaru, O ist, II, 577-578; Crohmălniceanu, Literatura, II, 342-343; Micu, „Gândirea", 620-621,673; G. Bărgăuanu, ADLTR, B-76; RodicaŞuiu, Un „vieţist": G. Bărgăuanu, CL, 1986,8; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 38,112-114; Aurel C. M. Oprescu, Din lumea judecătorească, Bucureşti, 1992, 155-156; Dicţ. scriit. rom., 1,244-245.	R.Ş.
BĂRNUŢIU, Simion (2.VIII.1808, Bocşa,). Sălaj - 28.V.1864, Hida sau Treznea, j. Sălaj), estetician. Este fiul Anei şi al lui Ioan Bărnuţiu, cantor şi învăţător. Asemenea celorlalţi şapte fraţi şi
Bărnuţiu
Dicţionarul general al literaturii române 456
surori, a învăţat mai întâi la şcoala din satul natal, ultimii doi ani (1818-1820) făcându-i la Şimleu. A urmat apoi cursurile Liceului Piarist din Cărei, iar la Blaj, între 1826 şi 1829, teologia. Este profesor la liceul din Blaj, îndeplinind după aceea, până în 1834, funcţiile de arhivar la Consistoriu şi prefect de studii la Seminar. între 1834 şi 1839, a fost notar consistorial în acelaşi oraş, reîntorcându-se, din 1839, în corpul profesoral. Peste trei ani, intră în conflict cu episcopul I. Lemeni şi cu autorităţile ungureşti, deoarece protestase cu violenţă împotriva tendinţelor de înlocuire, cu maghiara, a limbii române în biserică. Victimă a unui lung proces, B. va fi suspendat din profesorat în 1845, an în care se înscrie ca student la Academia de Drept din Sibiu, ajutat materialiceşte de prieteni şi de foşti elevi. Odată cu izbucnirea revoluţiei din 1848, ia parte activă la toate evenimentele, fiind imul dintre conducătorii revoluţionarilor din Transilvania. La 24 şi 25 martie alcătuieşte două înflăcărate proclamaţii către românii transilvăneni, care cunosc o răspândire imediată. La 14 mai, rosteşte în catedrala din Blaj un amplu discurs, îndemnându-şi conaţionalii la luptă pentru dobândirea libertăţii naţionale şi sociale şi luând atitudine împotriva nobilimii maghiare. Tot el citeşte jurământul solemn al revoluţionarilor. Aproape un an, B. se află în centrul tuturor acţiunilor revoluţionare. în martie 1849, după înfrângerea mişcării, se refugiază în Ţara Românească, de unde, după arestări şi eliberări succesive, ajunge la Viena. Un an şi jumătate a urmat aici cursurile Facultăţii de Drept, după care, din octombrie 1852, se înscrie tot la Drept, la Universitatea din Pavia, obţinând doctoratul în 1854. în ianuarie 1855, este chemat profesor la Iaşi, unde va preda filosofia la Academia
Mihăileană. în 1856, este numit profesor la Facultatea de Drept, unde ţine cursuri de istoria dreptului roman, de drept natural, privat şi public, de logică şi de psihologie. Rămăsese partizanul aceloraşi idei liberale, unele chiar revoluţionare, ca în 1848, câştigându-şi aici numeroşi adepţi. Entuziasmaţi de ideologia sa, aceştia înfiinţează gruparea politică Fracţiunea liberă şi independentă, care număra printre membrii ei pe G. Panu, Şt. Micle, A. Fătu, A. D. Holban şi I. Creangă. în plină ascensiune, B. se retrage, grav bolnav, către locul de baştină şi se stinge în drum spre casă, în pădurea Almaşului, fiind înmormântat în satul natal.
Fără a fi avut o concepţie filosofică proprie, B. a contribuit în mod substanţial la răspândirea, în cultura noastră, a unor idei de largă circulaţie în filosofia europeană de la începutul secolului al XlX-lea. în ansamblu, opiniile sale derivă din filosofia kantiană şi din raţionalism, fiind adaptate la cerinţele vieţii sociale româneşti, deşi nu totdeauna în chipul cel mai nimerit. Structură de teoretician, B. prefera uneori raţionamentul logic elementelor oferite de realitate. Şi-a răspândit ideile prin cursurile sale, importante şi datorită teoretizărilor în spirit evoluţionist pe care le conţineau (multe dintre aceste cursuri reprezintă traduceri din lucrările lui F. K. von Savigny, K. von Rotteck, R. von Ihering). Din opera lui W. T. Krug, System der theoretischen Philosophie, a tradus partea referitoare la estetică, predând după ea la Academia Mihăileană şi apoi şi la Facultatea de Drept din Iaşi. Astfel, el difuzează o sumă de idei estetice care au pregătit înţelegerea principiilor junimiste: delimitarea specificului artei, definirea frumosului ca obiect al artei şi stabilirea deosebirilor dintre frumos, adevăr şi bine, sublinierea însemnătăţii gustului în judecata estetică, precizarea categoriilor estetice ş.a.m.d. în cursurile sale de estetică, precum şi în alte împrejurări, a reliefat identitatea dintre frumosul şi adevărul estetic şi a condiţionat reuşita unei opere de sinceritatea trăirii interioare a creatorului. Adept al unui frumos de tip clasic, el l-a privit numai sub aspect formal. Prelegerile sale au contribuit în mod substanţial la îmbogăţirea şi modernizarea terminologiei estetice româneşti. în domeniul filologiei, B. a susţinut cu fervoare punctele de vedere ale latinismului. în diverse studii şi articole, a cerut scriitorilor să cultive limba, convins că numai ei pot contribui hotărâtor la desăvârşirea unei limbi literare cât mai lipsită de elemente străine. De altfel, pentru el, lexicul de origine latină reprezenta frumosul din limbă, iar cel de altă origine — urâtul. Ca modele de stil, oferea scriitorilor români pe clasicii antici şi pe Dante.
în istoria culturii române, B. a rămas cunoscut şi prin însuşirile sale oratorice, datorită cărora poate fi considerat imul dintre cei mai mari oratori români din Transilvania secolului al XlX-lea. Discursurile şi apelurile sale din 1848, precum şi cele ulterioare dezvăluie nobleţe de gândire şi înălţime de concepţie, demonstrând, totodată, o bună stăpânire a frazării, supusă unei argumentări patetice şi unor cadenţe pasionate. în pofida unui limbaj câteodată latinizat, retorica simplă (metafore în stil popular, comparaţii ingenioase), pigmentată adesea cu sarcasm şi ironie, întăreşte eficienţa intervenţiilor lui B., explicându-i, în parte, popularitatea.
457 Dicţionarul general al literaturii române
Bârgău
SCRIERI: Raporturile românilor cu ungurii şi principiele libertâţei naţiunali, ed. 2, Viena, 1852; ed. (Românii şi ungurii), îngr. şi pref. G. Bogdan-Duică, Cluj, 1924; Estetica, îngr. şi pref. Ion Iliescu, Bucureşti, 1972; Discursul de la Blaj şi scrieri de la 1848, îngr. Ioan Chindriş, pref. Ion Raţiu, Cluj-Napoca, 1990; Istoria filosofiei, I-II, coordonator Ioan Chindriş, Bucureşti, 2000-2002. Traduceri: [W. T. Krug], Estetica, îngr. şi pref. Ion Iliescu, Bucureşti, 1972.
Repere bibliografice: G. Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile lui Simion Bărnuţiu, Bucureşti, 1924; Petre Pandrea, Filosofia politico-juridicâ a lui Simion Bărnuţiu, Bucureşti, 1935; Papadima, Creatorii, 11-37; D. D. Roşea, Europeanul Bărnuţiu, Sibiu, 1944; Radu Pantazi, Simion Bărnuţiu. Opera şi gândirea, Bucureşti, 1967; Ist. lit., II, 562-566; Ion Iliescu, Geneza ideilor estetice în cultura românească (sec. XVI-XIX), Timişoara, 1972, 265-284; George Em. Marica, Studii de istoria şi sociologia culturii române ardelene din secolul al XlX-lea, I, Cluj-Napoca, 1977, passim; Dicţ. lit. 1900, 92-94; Comeliu Albu, Simion Bărnuţiu, Bucureşti, 1985; Dicţ. scriit. rom., I, 245-247; Ioan Oprea, Terminologia filosofică românească modernă, Bucureşti, 1996,41-46.	D. M.
BÂRGĂU, Valeriu (7.III.1950, Mileştii de Jos, j. Bacău), poet şi prozator. Este fiul Valeriei (n. Roşu) şi al lui Neculai Bârgău, funcţionar la spitalul comunal. După absolvirea Şcolii Militare „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, este cadru în armată, la o mare unitate din Brăila. Părăseşte cariera militară în 1971.0 vreme docher în portul Brăila, se stabileşte apoi la Hunedoara şi lucrează ca muncitor la Combinatul siderurgic. Debutase în presă în 1968 („Ateneu"). Semnează şi cu pseudonimele Valeriu Râureanu, Ion Patruochi. Debutează în volum cu Epistolele tânărului Theodosie (1978; Premiul pentru debut al CC al UTC). Trăieşte la Deva, unde, în februarie 1990, înfiinţează Grupul de Publicaţii şi Editură Călăuza asigurându-i, ca director, conducerea. Editura Călăuza scoate, între alte publicaţii cu profiluri diverse, lunarul „Ardealul literar şi artistic". Este consilier al Editurii Steaua Dunării. în 1994 fondează revista lunară pentru literatură şi cultură „Constelaţia Dragonului". Colaborează la „Ateneu", „Tribuna", „Contemporanul", „Luceafărul", „România literară", „Tomis", „Argeş", „Orizont", „Familia", „Steaua", „Cronica", „Convorbiri literare", „Transilvania", „ Astra", „Albina", „Mihai Eminescu" şi „Căruţa cu poveşti" (ultimele două din Sydney, Australia) ş.a.
Placheta de debut, Epistolele tânărului Theodosie, vădeşte un temperament poetic vitalist, cu exprimare viguroasă, uneori frustă, încă necizelată. Cele 19 „epistole" care alcătuiesc placheta (referirea la învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie e evidentă) arborează un entuziasm auster, un anumit triumfalism tensionat: eul liric îşi clamează jubilaţia apartenenţei (la patrie, la popor) şi a participării la devenirea obştească. Rostirea e deseori prolixă, uneori greoaie sau „aspră", frazarea ideatico-imagistică e mai degrabă descrip-tiv-narativă, tonul e declamatoriu. Volumele ulterioare atestă o evoluţie către limpiditatea expresiei şi o atenuare a tentei vitaliste în favoarea unei viziuni intelectual-contemplative. în Floarea soarelui sau Mâna de lucru (1978), persistă „angajarea" din epistole, slujită, însă, mai puţin de mobilizarea patrimoniului istoric şi mitologic ancestral şi mai mult de referirea la
concretul cotidianului. în Alfabetul straniu în care vă vorbesc
(1980),	poetul se repliază într-o postură interiorizată, aflată la mijloc de drum între jubilaţie şi angoasă. în poemele în vers liber, marcate de un anumit intelectualism şi de manipularea „experimentală" a inventarului imagistic, răsună ecouri din Lucian Blaga, dar şi din Geo Dumitrescu sau din alte referinţe culturale livreşti. E vorba de o poezie comună, întru totul conformă orizontului liric al anilor '70, nici novatoare, nici conservatoare. Tulburarea naturii (1982) vădeşte o sinteză echilibrată a celor două maniere conturate anterior. în volumele următoare — Plantele din fereastră (1984), Noima de aur (1986), Sfârşitul lumii (1992), Apocalipsa după Valeriu (1996) —, poezia lui B., consecventă unei formule bine „rodate", dobândeşte un spor de echilibru, autenticitate şi pregnanţă, şlefuindu-se fără transformări majore. Scrierile în proză — un Jurnal de uzină
(1981),	un volum de reportaje şi interviuri (Steaua de pământ, 1985) şi un roman (Semne particulare, 1988) — reprezintă, în fond, trei faţete ale unui demers unic: consemnarea, convenţional literaturizată, cu nerv jurnalistic şi oarecare autenticitate factologică, a unor biografii comune sau a unor fapte de muncă, în mediul vieţii de şantier, de uzină etc. Tributul plătit comandamentelor propagandistice compromite în mare măsură rezultatul. Utopia profesorului Dunca (1983), semnat împreună cu Neculai Chirica, e un roman „poliţist", de „acţiune" şi „enigmă", marcat de convenţionalismul propriu, în epocă, genului. B. a publicat şi versuri pentru copii (Poezii în zori, 1988). Un interesant volum de critică literară este Generaţia '80. Precursori & urmaşi, apărut în 1999.
SCRIERI: Epistolele tânărului Theodosie, Deva, 1978; Floarea soarelui sau Mâna de lucru, Bucureşti, 1978; Alfabetul straniu în care vă vorbesc, Bucureşti, 1980; jurnal de uzină, Bucureşti, 1981; Tulburarea naturii, Timişoara, 1982; Utopia profesorului Dunca (în colaborare cu Neculai Chirica), Bucureşti, 1983; Plantele din fereastră, Bucureşti, 1984; Steaua de pământ, Bucureşti, 1985; Noima de aur, Bucureşti, 1986; Poezii în zori, Bucureşti, 1988; Semne particulare, Timişoara, 1988; Sfârşitul lumii, Deva, 1992; Apocalipsa după Valeriu, Timişoara, 1996; Generaţia '80. Precursori & urmaşi, Deva, 1999.
Repere bibliografice: Nicolae Ciobanu, Valeriu Bârgău, „Floarea soarelui", LCF, 1978,13; Mircea Moţ, Valeriu Bârgău, „Floarea soarelui", ST, 1978,10; Ciobanu, însemne, II, 205-206; Anastasia Mânu, „Floarea soarelui sau Mâna de lucru", TR, 1979, 14; Anatol Ghermanschi, „Alfabetul straniu în care vă vorbesc", AST, 1981,4; Dumitru Radu Popa, „Alfabetul straniu în care vă vorbesc", RL, 1981,30; Tudor Dumitru Savu, „Jurnal de uzină", TR, 1982,4; Mara Nicoară, „Tulburarea naturii", RL, 1983, 14; Valentin Taşcu, Poezia lui Valeriu Bârgău, CNT, 1985, 2; Mariana Lazăr, „Steaua de pământ", ST, 1985, 1; Dan Lupulescu, „Plantele din fereastră", R, 1985,12; Laurenţiu Ulici, Ardelenii, RL, 1986, 39; Dorin Măran, Poezia lui Valeriu Bârgău, SLAST, 1987,13; Adrian Dinu Rachieru, „Noima de aur", AST, 1987,11; Ioan Holban, „Semne particulare", CRC, 1988,35; Ulici, Lit. rom., 1,249-250; Dumitru Dem. Ionaşcu, Supravieţuitorii. Cartea cu prieteni, Deva, 1998, 28-38; Ioan Octavian Rudeanu, „Apocalipsa după Valeriu", „Ardealul literar şi artistic", 1999, 6; Constantin Cubleşan, „Generaţia '80", „Cetatea culturală", 1999; Felicia Crişan, „Generaţia '80", „Paralela 45", 2000,1 februarie; Traian T. Coşovei, „Generaţia '80. Precursori şi urmaşi", ADV, 2000,25-26 martie.	N.	Br.
Bărlădeanu
Dicţionarul general al literaturii române 458
BĂRLĂDEANU, Lucreţia (30.V.1956,Tătărăuca Veche, j. Soroca), poetă. A absolvit Facultatea de Filologie la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă" din Chişinău (1979), unde, între anii 1981 şi 1988, a fost lector-asistent la Catedra de limba şi literatura română. Este lector la Catedra de teatrologie şi literatură universală a Institutului de Arte din Chişinău. Şi-a susţinut teza de doctorat în filologie cu tema Sentimentul naturii în poezia lui Eminescu. Debutează în culegerea colectivă Dintre sute de catarge (1977). în 1988, publică placheta Rouă de cuvinte. Cultivă o lirică de confesiune erotică, în tonalitatea şi cu atributele romanţei: cadru, atmosferă, vocabular, simbolistică. Poeziile-romanţe ale autoarei mărturisesc unele tangenţe cu romanţele lui I. Minulescu, bizuindu-se pe o formulă lirică simplă şi melodioasă, pe o bună tehnică de versificaţie.
SCRIERI: Dintre sute de catarge (în colaborare), Chişinău, 1977; Rouă de cuvinte; pref. Leonida Lari, Chişinău, 1988; Sentimentul naturii în poezia lui Eminescu, Chişinău, 1996.
Repere bibliografice: G. Mazilu, „Rouă de cuvinte", „Tinerimea Moldovei", 1988,28 octombrie; E. Lungu, Când Euridice scrie şi plânge, „Orizontul", 1989,2; Ştefan Munteanu, „Sentimentul naturii în poezia lui Eminescu", ATN, 1998,1.	M.Dg.
BÂRLEA, Ion (11.1.1883, Berbeşti, j. Maramureş — 13.V.1969, Bucureşti), folclorist. Face studii universitare de teologie la Gherla (1901-1905) şi este apoi învăţător şi preot în Ieud (1909-1913), Călineşti (1913-1920) şi Sighet, din Maramureş, Orţişoara din judeţul Timiş şi Vinga din judeţul Arad. Va fi ales preşedinte al Ligii Culturale din Sighet şi activează în calitate de corespondent al secţiilor de istorie şi folclor ale Astrei. A condus „Gazeta maramurăşană" (Sighet).
B. este autorul celei mai bogate (1200 de piese, unele foarte ample) şi valoroase culegeri de folclor din Maramureş, realizată între anii 1905 şi 1909 şi între 1910 şi 1913, parţial în colaborare cu Tiberiu Brediceanu şi Bela Bartok. Colaborarea cu acesta din urmă a evocat-o în studiul Bela Bartok şi legăturile lui cu Maramureşul (1957). Materialul cules a fost publicat în
1924,	în volumele Balade, colinde şi bocete din Maramureş şi Cântece poporane din Maramureş. Descântece, vrăji, farmece şi desfaceri. Cele două volume conţin balade istorice şi voiniceşti, colinde, bocete, cântece de dragoste, de jale şi de supărare, cătăneşti, cântece satirice, cântece de petrecere, chiuituri ş.a., toate însoţite de referinţe despre localităţi şi informatori şi de note explicative. Cele mai multe texte au fost culese din Berbeşti (700) şi Ieud (150). Editată cu sprijinul lui G. T. Kirileanu, colecţia a fost bine apreciată de Ovid Densusianu pentru valoarea ei documentară („ne înlesneşte cunoaşterea producţi-unilor populare dintr-un ţinut prea puţin cercetat"), pentru autenticitatea şi valoarea estetică a numeroase cântece, iar de Vasile Bogrea pentru notele însoţitoare („în fond mici repertorii de etnografie şi folclor maramureşean"), care „aduc informaţii utile pentru înţelegerea poeziilor" şi de Artur Gorovei pentru corectitudinea transcrierii („Chipul cum este cules acest material, fără îndreptări şi adausuri, precum au făcut unii culegători, indicaţiile şi explicările unor cuvinte
necunoscute chiar de cărturarii din vechiul Regat, dau acestei lucrări caracterul unei opere ştiinţifice").
SCRIERI: însemnări din bisericile Maramureşului, Bucureşti, 1909. Culegeri: Balade, colinde şi bocete din Maramureş, Bucureşti, 1924; Cântece poporane din Maramureş. Descântece, vrăji, farmece şi desfaceri, Bucureşti, 1924; Literatură populară din Maramureş, I-II, îngr. şi introd. Iordan Datcu, pref. Mihai Pop, Bucureşti, 1968.
Repere bibliografice: O. Densusianu, I. Bârlea, „Balade, colinde şi bocete din Maramureş"; „Cântece poporane din Maramureş", „Grai şi suflet", II, 1925, fasc. 1; N. I. [N. Iorga], O culegere de cântece din Maramureş, R,
1925,	2; V. Bogrea, Păr.[intele] I. Bârlea, „Cântece poporane din Maramureş", DR, 1924-1926,1927; A. G. [Artur Gorovei], Cronica, „Şezătoarea", 1925,3-4; Ovidiu Papadima, Ion Bârlea, „Literatură populară din Maramureş", RITL, 1969,2; Ion Taloş, Ion Bârlea, „Literatură populară din Maramureş", „Jahrbuch fiir Volksliedforschung" (Freiburg), 1970, 196-197; Dumitru Pop, Folcloristica Maramureşului, Bucureşti, 1971,
87-96,269-297; Păcurariu, Dicţ teolog., 42.	l.D.
BÂRLEA, Ovidiu (13.VIII.1917, Bârleşti-Mogoş, j. Alba -7.1.1990, Cluj-Napoca), folclorist şi prozator. Fiu de ţărani,
B.	face şcoala primară la Bârleşti (1924-1928), studii gimnaziale la Baia de Arieş (1928-1929), Liceul Militar în Târgu Mureş (1929-1937) şi studii universitare de litere (filologie modernă) la Bucureşti (1937-1939,1940-1942). Este funcţionar câteva luni în Departamentul naţionalităţilor (1948-1949), apoi cercetător la Institutul de Folclor din Bucureşti (1949-1969), unde timp de nouăsprezece ani deţine funcţia de şef al sectorului literar. Colaborează la „Analele Universităţii din Timişoara", „Anuarul de folclor", „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei", „Ateneu", „Flacăra", „Limbă şi literatură", „Orizont", „Revista de folclor", „Revista de
459 Dicţionarul general al literaturii române
Bârlea
etnografie şi folclor", „Revista Fundaţiilor Regale", „România literară", „Satul", „Sociologie românească", „Steaua", „Tribuna".
Prin rigoare, caracter larg comprehensiv şi varietate a operei sale de culegător, exeget, metodolog, istoric al folcloristicii şi editor, B. continuă activitatea pleiadei de folclorişti alcătuită din P. Caraman, T. Papahagi, I. Diaconu, D. Caracostea şi I. Muşlea, fiind însă mai apropiat, prin afinităţi spirituale şi preocupări, de ultimii doi, al căror travaliu ştiinţific îl duce mai departe. Astfel, el definitivează şi publică Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu (1970) de I. Muşlea şi Problemele tipologiei folclorice (1971) de D. Caracostea. De aceşti doi eminenţi cercetători ai culturii noastre populare îl leagă de asemenea meditaţia gravă asupra destinului folcloristicii, efortul de a o elibera de sub tutela literaturii, a eseisticii literare şi a diletantismului, de a o dota cu instrumentele de lucru necesare, îndelung aşteptate. Spre deosebire însă de D. Caracostea, care a abordat şi „disciplinele adiacente", sau de I. Muşlea, care a fost acaparat de etnografie, B- şi-a delimitat cu fermitate, din dorinţa de a-1 cunoaşte în profunzime, domeniul cercetării, restrângându-1 la fenomenul folcloric, pe care îl studiază în toată complexitatea lui. Cunoaşterea profundă şi nemijlocită a folclorului românesc în evoluţia lui, ca şi fructuoasa activitate de înregistrare modernă a creaţiilor populare (B. este unul dintre cei mai avizaţi cercetători contemporani ai „terenului"), dublate de numeroase şi atente lecturi din bibliografia folcloristicii universale şi îndeosebi din bibliografia germană, toate au rodit în studiul Metoda de cercetare a folclorului (1969), singura lucrare temeinică de acest fel din bibliografia românească de specialitate. Aici sunt expuse critic metodele de culegere a folclorului, precum şi modalităţile specifice de interpretare a lui. Preluând o idee a lui D. Caracostea (care încă din 1915 atrăgea atenţia asupra necesităţii de a introduce în evaluarea creaţiei folclorice alte criterii decât cele folosite curent în aprecierea creaţiei culte), B., fără să nege utilitatea anumitor „jaloane" ale esteticii „academice", accentuează ideea că „folclorul posedă frumuseţi care rezistă acestui examen" şi cere cercetătorului creaţiei populare un gust estetic special, apt să surprindă realitatea sincretică a fenomenului şi valoarea artistică inefabilă a formelor arhaice; el preconizează examinarea „frumosului folcloric din punctul de vedere al creatorilor şi interpreţilor acestuia", prin „contemplarea realităţii folclorice vii, observând fluxurile şi refluxurile ce se petrec acolo, mecanismele de creaţie, interpretare şi circulaţie, care nu pot fi nicidecum bănuite din colecţiile lipsite de pulsaţiile vivificatoare". Deşi publicat anterior, studiul Poveştile lui Creangă (1967) este, cel puţin în parte, o ilustrare a acestei teze. Beneficiind de o temeinică documentare, evidentă în ediţia critică Antologie de proză populară epică (I-III, 1966), în care juxtapune două sau trei variante ale aceleiaşi poveşti, culeasă, după recomandarea lui D. Caracostea, la anumite intervale de timp, pentru a se surprinde stabilitatea ori modificarea unor tipuri (procedeu aplicat, înaintea lui, de C. Brăiloiu şi de
I.	Diaconu), B. întreprinde o minuţioasă analiză comparativă între arta lui I. Creangă, pe de o parte, şi arta povestitorilor
anonimi şi a scriitorilor populari, pe de altă parte. în esenţă, observaţia lui B. repetă pătrunzătoarele observaţii formulate de N. Iorga, G. Ibrăileanu, Iorgu Iordan, Al. Dima, Vladimir Streinu, Jean Boutiere şi îndeosebi de G. Călinescu, relative la substanţa folclorică a operei lui Creangă, dar analiza comparativă adaugă noi argumente la cele deja cunoscute despre genialul talent al humuleşteanului de a săvârşi o sinteză individuală unică a procedeelor artistice curente în proza populară. Superioară acestui studiu şi, desigur, una dintre cele mai importante lucrări ale lui B. este Istoria folcloristicii româneşti (1974; Premiul „B. P. Hasdeu" al Academiei Române), vastă sinteză diacronică a folcloristicii noastre, prima încercare de ierarhizare a valorilor, de la creatorii de şcoală şi „folcloriştii piloni" până la culegătorii amatori care şi-au adus contribuţia, cu mai multă sau mai puţină pricepere ştiinţifică, dar întotdeauna călăuziţi de bune intenţii, la adunarea tezaurului culturii populare în ultimii 150 de ani. Operă de pionierat, nu lipsită de lacune de informare, parţial explicabile prin inexistenţa în arhive şi biblioteci a surselor documentare fundamentale şi a monografiilor premergătoare, conţinând clasificări şi evaluări uneori discutabile şi accente puternic subiective, Istoria folcloristicii româneşti este o carte de referinţă pentru toate sintezele ce vor urma. Pe o treaptă valorică apropiată se situează Mică enciclopedie a poveştilor româneşti (1976), „veritabil corpus de mitologie, credinţe şi artă" (N. Bot), una dintre puţinele lucrări de acest fel din lume. în cele 126 articole ce o alcătuiesc, simt prezentaţi protagoniştii poveştilor, diversele probe de curaj la care aceştia sunt supuşi, metamorfozele prin care trec etc. Adevărate capitole monografice sunt rezervate categoriilor prozei populare şi unor probleme teoretice, ca de exemplu: cercetarea şi clasificarea poveştilor, legile epicii populare, experimentul folcloric, teoriile asupra basmului. Studiul impune prin excelenta sintetizare a unui material impresionant, prin bogăţia faptelor observate direct, în sfârşit, prin limpezimea, concizia şi accesibilitatea expunerii. Poetică folclorică (1979) propune o despărţire de poeticile clasice care s-au ocupat de folclor şi care sporesc „opacitatea faţă de specificul folcloric cu cât sunt urmate cu mai multă fidelitate". în replică la aceste poetici, sunt relevate „normele populare care condiţionează creaţia poetică", autorul avansând cu prudenţă, „fără evaluări tranşante, atât de dăunătoare într-un domeniu stăpânit de alte orizonturi spirituale şi de alte ierarhizări valorice", pe terenul acestui nou mod de a concepe examinarea poetică a producţi-unilor populare. Din întreaga demonstraţie se desprinde ideea că poetica populară este un domeniu pe deplin autonom, opinie exprimată într-o măsură mai mare sau mai mică şi de Hegel, Ramon Menendez Pidal, Leon Pineau, Otto Bockel,
C.	Brăiloiu, G. Ibrăileanu, D. Caracostea, la care B. face referiri, în Folclorul românesc (I-II, 1981-1983), autorul nu ambiţionează să dea un tratat, ci o sinteză în care urmăreşte să pună în lumină „rolul funcţional al fiecărei specii folclorice şi mai cu seamă caracteristicile stilistice împreună cu modalităţile compoziţionale de structurare poetică, menite să exprime cât mai adecvat tematica abordată cu atari mijloace poetice". Cu deosebire
Bârna
Dicţionarul general al literaturii române 460
inovator este ultimul capitol, încercare de sinteză, în care sunt dezbătute chestiuni precum cronologizarea folclorului, relaţia folclorului românesc cu mitologia greacă şi cu cea latină, sistemul de versificaţie al poeziei populare româneşti, zonarea acesteia. Cu privire la Eseu despre dansul popular românesc (1982), autorul însuşi afirmă că este elaborat de un „nespecialist", totuşi coreologii l-au primit cu interes pentru caracterul lui incitant. Proza lui B. din Urme pe piatră (1974) şi Şteampuri fără apă (1979) se situează în tradiţia lui Ion Agârbiceanu atât ca manieră, cât şi ca mediu (Munţii Apuseni). în Efigii (1987), B. le conturează lui N. Iorga, D. Caracostea, C. Brăiloiu, Ion Chinezu, Lucian Blaga, Petru Caraman, I. Muşlea, I. Breazu, Anton Golopenţia şi II. Cocişiu „portrete spirituale", pline de observaţii substanţiale.
Astăzi, când avem în faţă o adevărată operă ştiinţifică, întemeiată jură îndoială pe o profundă cunoaştere a spiritualităţii tradiţionale, a legităţilor şi structurii ei de bază, putem adăuga că nici un alt folclorist român n-a avut la noi un orizont atât de larg ca Ovidiu Bârlea şi nu s-a putut apropia mai mult de poziţia privilegiată pe care o oferă cercetătorului trăirea simpatetică a valorilor spiritului popular, în urma investigării terenului în contact nemijlocit cu problematica relevată de deplina stăpânire a bibliografiei de specialitate. De aceea, nimeni n-a studiat folclorul românesc mai bine decât a făcut-o acest atât de înzestrat fiu de ţărani din Mogoşul Munţilor Apuseni.
Ion Cuceu
SCRIERI: Snoave şi ghicitori, Bucureşti, 1957; Poveştile lui Creangă, Bucureşti, 1967; Proverbe şi zicâtori, Bucureşti, 1967; Metoda de cercetare a folclorului, Bucureşti, 1969; Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu (în colaborare cu I. Muşlea), Bucureşti, 1970; Problemele tipologiei folclorice (în colaborare cu D. Caracostea), Bucureşti, 1971; Istoria folcloristicii româneşti, Bucureşti, 1974; Urme pe piatră, Bucureşti, 1974; Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Bucureşti, 1976; Şteampuri fără apă, Bucureşti, 1979; Poetică folclorică, Bucureşti, 1979; Folclorul românesc, I—II, Bucureşti, 1981-1983; Eseu despre dansul popular românesc, Bucureşti, 1982; Efigii, Bucureşti, 1987; Se face ziuă. Romanul anului 1848, Bucureşti, 2001. Antologii: Antologie de proză populară epică, I-III, Bucureşti, 1966; Petrea Făt-Frumos, Bucureşti, 1967; Rumănische Volks Mărchen, Diisseldorf—Koln,1969 (în colaborare cu Felix Karlinger); Horea şi Iancu în tradiţiile poporului, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Ioan Şerb). Ediţii: Petru Caraman, Studii de etnografie şi folclor, postfaţă Ion H. Ciubotaru, Iaşi, 1997 (în colaborare cu Ion H. Ciubotaru).
Repere bibliografice: N. Bot, Studierea şi editarea ştiinţifică a prozei populare, ST, 1967,1; Pavel Ruxăndoiu, Ovidiu Bârlea, „Antologie de proză populară epică", REF, 1967,1; Iordan Datcu, Ovidiu Bârlea, „Antologie de proză populară epică", 0,1967,8; Felix Karlinger, Ovidiu Bârlea, „Antologie de proză populară epică". Ovidiu Bârlea, „Poveştile lui Creangă", „Ostereichische Zeitschrift fur Volkskunde" (Viena), 1967,300-302; N. Constantinescu, Ovidiu Bârlea, „Poveştile lui Creangă", GL, 1967, 49; Hanni Markel, Ovidiu Bârlea, „Antologie de proză populară epică", „Poveştile lui Creangă", în „Deutsches Jahrbuch fur Volkskunde" (Berlin), 1968, partea II, 405-407; Radu Niculescu, Rumănische Volksmărchen, RITL, 1970, 3; Radu Răutu, Ovidiu Bârlea, „Metoda de cercetare a folclorului", REF, 1970,4; Virgiliu Florea, Tipologia folclorului, ST, 1971,
10; Ion Taloş, Enciclopedia poveştilor româneşti, ST, 1976, 6; Ion Taloş, Ovidiu Bârlea, „Istoria folcloristicii româneşti", CREL, 1977, 1; Mihai Coman, De la poetică la antropologie, LCF, 1979,23; N. Bot, Ovidiu Bârlea, „Poetică folclorică", AAF,.1981,309-311; N. Bot, Ovidiu Bârlea, „Folclorul românesc", AAF, 1983,350-353; Ion Cuceu, Ovidiu Bârlea, „Eseu despre dansul popular românesc", AAF, 1983, 384-386; Marian Vasile, Teorii folclorice româneşti în ultimele decenii, REF, 1989,3; Iordan Datcu, Ovidiu Bârlea şi demnitatea scrisului, JL, 1990, 5; Iordan Datcu, Bibliografia lucrărilor ştiinţifice ale lui Ovidiu Bârlea, REF, 1990, 5-6; Ion Cuceu, Ovidiu Bârlea (1917-1990), AAF, 1991-1993,429-432; Dicţ. scriit. rom.,
1,247-249; Petraş, Panorama, 126-127; Datcu, Repere, 296-300; Marcel Duţă, Un remarcabil roman istoric-etnografic, CC, 2002,11-12.	I. D.
BÂRNA, Nicolae (11.X.1950, Bucureşti), critic literar şi traducător. Este fiul Elenei (n. Nopcea) şi al lui Vlaicu Bârna, scriitor. A absolvit Liceul „Mihai Viteazul" din Bucureşti (1969) şi Facultatea de Limbi Romanice a Universităţii din Bucureşti, secţia franceză-română (1973). După absolvire, a lucrat la Redacţia publicaţiilor pentru străinătate. Din 1992 este redactor la revista „Caiete critice", iar din 1995, cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu" din Bucureşti. îşi susţine doctoratul în filologie în 1999, cu o teză despre modernizarea prozei rurale. A debutat în 1972, cu un articol despre Roland Barthes, publicat în „Viaţa românească". Debutul editorial îl constituie volumul Ţepeneag. Introducere într-o lume de hârtie (1998; Premiul „Titu Maiorescu" al Academiei Române). Colaborează la „Viaţa românească", „România literară", „Luceafărul", „Steaua", „Familia", „Revue roumaine", „Caiete critice", „Literatorul", „Apostrof", „Tribuna", „Contemporanul. Ideea europeană". A tradus Silogismele amărăciunii de Emil Cioran şi diverse texte de Tristan Tzara, J.-F. Lyotard, M. Nadeau, I. P. Culianu ş.a. A prefaţat sau a îngrijit ediţii din opera unor scriitori precum Marin Preda, Petru Popescu, Nicolae Breban, Leonid Dimov,
D.	Ţepeneag, Ionel Teodoreanu, I. L. Caragiale. A tradus în franceză nuvela Gemenii de Mircea Cărtărescu.
Volumul Ţepeneag. Introducere într-o lume de hârtie propune nu doar recuperarea unui „scriitor din exil" vitregit de soartă (autorul a fost „interzis" timp de aproape douăzeci de ani în România), dar şi un sistem de lectură critică, caracterizat printr-un „mimesis" exegetic, deopotrivă empatic şi teoretic. B. porneşte de la premisele plierii demersului critic la „obiectul" său — „lumea de hârtie", sintagmă ce aminteşte de Oamenii de hârtie a lui William Golding, în care, deloc întâmplător, personajele centrale, scriitorul şi biograful/criticul său, duc o adevărată luptă pentru existenţă, fizică şi culturală. în cazul lui B., criticul şi romancierul „luptă" de aceeaşi parte, de multe ori cu arme din acelaşi arsenal: cartea are o structură programatic „muzicală", asemenea operei autorului comentat, lucrează cu un instrumentar critic provenind din aria franceză — critica arhetipală (Gilbert Durând), teoreticienii Noului Roman (Jean Ricardou) —, de asemenea, contextul cultural în care se plasează este cel al culturii franceze (cu trimiteri la Beckett, Gide, Robbe-Grillet şi alţi scriitori ai Noului Roman), iar „stilul" critic debordează de subiectivitate, înţelegând prin
461 Dicţionarul general al literaturii române
Bârna
aceasta nu doar „empatia", ci şi o anume „familiaritate" funciară cu opera, explicabilă prin postura de cititor entuziasmat pe care şi-o asumă, manifestată lingvistic prin oralitate, mărci ale afectivităţii, umor, ironie ori autoironie. Capitolele cărţii urmăresc traseul literar, aventura operei lui Ţepeneag, încorporând un material „anex" foarte divers: teorie şi istorie literară (onirism, teoria Noului Roman, textualism, optzecism), cenzură, biografie, istoria receptării etc. Toate acestea gravitează în jurul comentariului critic propriu-zis, focalizat asupra semnificantului — teme, motive, personaje, scene, figurile „bestiarului auctorial", miturile esenţiale (mitul cristic şi mitul mioritic), simbolismul (arhetipal, dar şi literar, livresc) — şi asupra semnificatului — structura complexă a textului, modul „muzical" de articulare, reluarea şi dezvoltarea temelor şi motivelor, în cadrul aceluiaşi roman şi la nivelul întregii opere, „autospecularitatea". „Variaţiunile" pe tema Ţepeneag interesează deopotrivă critica şi istoria literară, ele descoperă nu numai un scriitor fascinant, valoros, dar îl şi aşază, paradoxal, într-un mod foarte ferm (ca teoretician al onirismului şi precursor al textualismului), într-un context literar autohton nu tocmai limpezit. Comentarii critice (2001) e o încercare de cuprindere — mai ales — a prozei actuale, după o selecţie în care se ghicesc gusturile şi afinităţile de lectură ale criticului: „brebjuanul" Breban, „orbitorul" Cărtărescu, „vrăjitorul" Bănulescu, Ţârlea în postură de „surprinzător romancier realist", deja clasicul Ţepeneag, M. H. Simionescu, „notre grand MHS", „ruralul" modem Sorin Titel, G. Cuşnarencu şi alţii. Nu lipsesc, în secţiunea eteroclită a Revizitărilor, poeţii („Dimov mitograf", Marta Petreu), criticii şi eseiştii (Valeriu Cristea, E. Lovinescu, Ion Ianoşi ş.a.). Ceea ce frapează este „stilul" criticului. Scriind despre biografie (Valeriu Cristea) adoptă un ton afectiv, de „biograf", scriind despre Breban devine el însuşi „brebanian", e postmodern cu postmodemii (Mircea Cărtărescu), modernist cu moderniştii (Sorin Titel), „moral" cu moraliştii (George Cuşnarencu). Stilul, de multe ori flamboaiant - apar paranteze, adresări, interjecţii, aparteuri, note de subsol cu alt rol decât cel strict funcţional —, antrenat şi de ceea ce B. numise în volumul anterior „ispita analogiilor", transformă Comentariile... într-o carte mai degrabă de literatură critică, un fel de jurnal al lecturilor critice.
SCRIERI: Ţepeneag. Introducere într-o lume de hârtie, Bucureşti, 1998; Comentarii critice, Bucureşti, 2001. Ediţii: I. L. Caragiale, Opere, I-II, pref. Eugen Simion, Bucureşti 2000 (în colaborare cu Stancu Ilin şi Constantin Hârlav); Leonid Dimov, Versuri, postfaţa edit., Bucureşti, 2000; Dumitru Ţepeneag, Prin gaura cheii pref. edit., Bucureşti, 2001. Traduceri: Emil Cioran, Silogismele amărăciunii, Bucureşti, 1992; ed. Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: N. Oprea, Ţepeneag şi onirismul estetic, „Calende", 1998,1-5; Octavian Soviany, Clasicul Ţepeneag, CNT, 1998, 26; Costache Olăreanu, Aripile lui Ţepeneag, ALA, 1998, 430; Daniel Cristea-Enache, Zâmbetul satisfăcut al criticii literare, ALA, 1998,438; G. Dimisianu, O carte despre Dumitru Ţepeneag, RL, 1998, 40; Diana Adamek, Lumea de hârtie, APF, 1998,12; Oana Buxban, Ora de critică, ST, 1998,10; M. V. Buciu, O introducere în opera lui Dumitru Ţepeneag, CNT, 1999,41; Mihai Borşoş, Referat de necesitate, „Arhipelag", 2000,4;
Dimisianu, Lumea, 181-185', Irina Petraş, Un critic ardent, APF, 2002,10; Elena Vlădăreanu, Când comentariul critic face cu ochiul, „Cotidianul", 2002,268; Dan Perşa, Plăcerea de a comenta, TMS, 2003,1.	R.D.
BÂRNA, Vlaicu (4.XI.1913, Crişan, j. Hunedoara - 11.111.1999, Bucureşti), poet, traducător, prozator şi gazetar. Este fiul Măriei (n. Pavel) şi al lui Ioan Bârna, ţăran. După şcoala primară din satul natal, frecventează Liceul „Avram lancu" din Brad. în toamna anului 1932, proaspăt bacalaureat, devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie, secţia filologie modernă, a Universităţii din Bucureşti. Audiază cursurile unor dascăli ca Ovid Densusianu, D. Caracostea, Mihail Dragomirescu, Al. Rosetti (căruia îi va dedica poemul Semne din culegerea Ceas de umbră, 1966) şi încă din ianuarie 1933 începe să frecventeze grupările din preajma revistelor „Litere", „Viaţa literară", „Azi", care-i găzduiesc debutul literar cu versuri. Participă la întrunirile cenaclului lovinescian Sburătorul, în cadrul căruia citeşte versuri, şi nu ocoleşte boema. Corector de noapte la câteva ziare, este angajat secretar de redacţie la „Azi", redactor la „Rampa", „România" (sub conducerea lui Cezar Petrescu) şi, mai târziu, la cotidianul „Ardealul". în timpul războiului editează în regie proprie publicaţiile „Arta" (1941, transformată în „Arta nouă", 1942-1943), „Galeria" (1941-1943) şi bilunarul politic-cultural „Câmpia Libertăţii" (1944). Lucrează un timp ca secretar de presă la Ministerul Afacerilor Străine. După război, este redactor şi şef de presă la Editura pentru Literatură şi Artă, apoi consilier literar la Radiodifuziunea Română şi redactor la „Viaţa românească". De asemenea, îndeplineşte funcţia de secretar al Uniunii Scriitorilor. Colaborează cu versuri, traduceri, comentarii critice, cronici de spectacole şi de expoziţii la „Revista Fundaţiilor Regale", „Gândirea", „Familia", „Pagini literare", „Viaţa literară", „Universul literar", „Viaţa românească", „Gazeta literară", „Steaua", „Tribuna", „Luceafărul", „România literară", „Literatorul" ş. a. A semnat şi cu pseudonimele Vomicu Bunea, Vladimir Bunea, Antioh, Ion Ardeleanu. Debutează editorial, în colecţia revistei „Azi", cu volumul de versuri Cabane albe (1936). Societatea Scriitorilor Români l-a distins cu Premiul „Ion Pavelescu" pentru sonet, în 1934. De asemenea, poetul este laureat cu medalie de aur la Viena (Preistăger der 7 Weltfestspiele, 1959).
Poet „de şoaptă lirică", înzestrat „cu instinctul cântecului" (Pompiliu Constantinescu), B. şi-a vădit în Cabane albe, în Brume (1940) şi Turnuri (1945) identitatea vocii lirice, dicţiunea originală, „cadenţa internă", „metronomică" (M. Petroveanu) şi aria tematică individualizatoare. După război, la începuturile proletcultismului însă, poetul „a rătăcit pe tărâmuri străine artei sale" (N. Steinhardt). Cărţile din intervalul 1949-1956 (Minerii din satul lui Crişan, 1949, Tulnice în munţi, 1950, Cerbul roşu, 1956) intră în categoria reportajului versificat, abundând în locuri comune, alegorii tocite, simbolistică în general simplistă, fără valoare poetică. Pe bună dreptate, antologia de autor, Cupa de aur (1970), le exclude. Selecţia are în vedere volumele Cabane albe, Brume, Turnuri, Arcul aurorii (1962), Ceas de umbră (1966) şi un grup de poeme inedite. Poetul
Bârna
Dicţionarul general al literaturii române 462
încearcă o sistematizare a creaţiei sale din perspectiva lirismului începuturilor, vizând recuperarea universului poetic propriu, a viziunii care îl individualizează şi a categoriei de sensibilitate care îl identifică. Acestea se concretizează, mai ales, în revenirea decisivă la tonalitatea elegiacă fundamentală. De asemenea, B. reface cadenţele unor poeme din Cabane albe şi Brume, îndepărtează parte din stridenţele lexicale care i-au fost reproşate la debut, iar poemele alese din Arcul aurorii şi Ceas de umbra indică şi îmbogăţirea registrului său poetic, îndeosebi culegerea din urmă poate fi considerată drept atestatul unei adevărate resurecţii lirice. Volumele secvenţe antologiei de autor din 1970 — Corabia de fum (1971), Auster (1973), Grăunţele timpului (1976), Sandala lui Empedocle (1980; Premiul Academiei), Poligonul de tir (1984), Monotonia metronomului (1985) — simt dezvoltarea poetică firească a obsesiilor majore enunţate în ciclurile iniţiale şi adaugă ipostaze noi sub aspectul tematic şi al discursului liric. B. este un tradiţionalist care a ştiut să asimileze sugestiile celor mai importante direcţii poetice contemporane. Deşi marcate de ecouri din ermetismul şi cromatismul barbian sau de topica şi cadenţele blagiene, primele culegeri de versuri arată în „cel dintâi poet moţ" (Emil Giurgiuca) un peisagist elegiac, discret caligraf de reverii alpine, de nostalgii „brumate" şi de feerii glaciale. Pasteluri, cântece sau balade, poemele sale sunt proiecţii ale sensibilităţii în peisaje spiritualizate sau incantaţii melancolice. Stilizate în sensul abstractizării, geografia natală, atmosfera şi amintirile transilvane sunt invocate/evocate fie în tablouri fumurii, grave, dominate de simbolicele turnuri ale reveriilor gotice, fie în peisaje delicat irizate de „brume" luminoase. „Brumate" (B. a impus „poezia brumei" în lirica românească) sau ninse, înălţimile alpestre figurează „scena fermecată a universului" (M. Petroveanu). Sugestiile de legendă şi mit nordic induc sentimentul unei istorii fabuloase şi al unui spaţiu exotic/ utopic. în erotica din Brume, fiinţa iubită e reprezentată ca o himerică apariţie în spaţiul cast al unui Eden montan, învăluit în lumina Septentrionului. Rareori pur descriptive, pastelurile sunt în genere sublimări muzicale de stări afective, în registrul unui imaginar atras de constelaţia simbolică a muntelui (un fel de centru paradisiac al universului). Formula definitorie pentru prima etapă lirică rămâne aceea enunţată de poetul însuşi, „stampe lirice", în care muntele, turnurile, bruma sunt simboluri ale înaltului şi purităţii glaciale, ale verticalităţii şi solitudinii. După „fractura" (Ilie Constantin) proletcultistă, se revine la registrul contemplativ, solemnitatea rituală a rostirii, tonul elegiac, alături de notaţia meditativă, alegoria ironică, viziunile groteşti. Poezia lui B. îşi adaugă un registru reflexiv, care se arată dominant, chiar şi în incantaţiile elegiace. Tema lirică principală este timpul, ca biografie şi ca istorie. Locul reveriilor îl iau interogaţiile fără răspuns, neliniştea discretă, sentimentul trecerii inevitabile, presimţirea unui sfârşit al tuturor lucrurilor. Trecutul (biografic, istoric) este pretextul unor „popasuri durute". Poetul rămâne acelaşi artizan al versului, fie că poemul se alcătuieşte ca reflecţie esopică, fie că ia forma comentariului, descrierii în gust parnasian sau a interogaţiei şi parabolei. B. a publicat şi două romane istorice,
Romanul Caterinei Varga (1960) şi Când era Horia împărat (1962), evocând eroi din istoria românilor ardeleni. Paginile memorialistice, răspândite în presă, în ultimele două decenii, adunate, apoi, în volumul între Capşa şi Corso (1998), sunt o adevărată mină de informaţii preţioase despre personalităţile literare şi climatul cultural interbelic (îndeosebi). Pe lângă interesul documentar pe care-1 prezintă, evocările se disting prin calitatea literară deosebită, concretizată în remarcabile portrete, farmec narativ, gustul anecdotei nobile şi al mărturiei revelatoare. B. a tradus, singur şi în colaborare, din Shakespeare, Mickiewicz, H. Heine, V. Hugo ş.a. şi a prefaţat traduceri din Korda Istvan şi din povestirile antice chineze.
SCRIERI: Cabane albe, Bucureşti, 1936; Brume, Sighişoara, 1940; Turnuri, Bucureşti, 1945; Minerii din satul lui Crişan, Bucureşti, 1949; Tulnice în munţi, Bucureşti, 1950; Cerbul roşu, Bucureşti, 1956; Romanul Caterinei Varga, Bucureşti, 1960; Când era Horia împărat, Bucureşti, 1962; Arcul aurorii, Bucureşti, 1962; Ceas de umbră, Bucureşti, 1966; Pământ al Patriei, Bucureşti, 1970; Cupa de aur, pref. Traian Stoica, Bucureşti, 1970; Corabia de fum, Bucureşti, 1971; Auster, Bucureşti, 1973; Grăunţele timpului, Bucureşti, 1976; Patria mea, plai al Mioriţei, Bucureşti, 1977; Sandala lui Empedocle, Bucureşti, 1980; Poligonul de tir, Bucureşti, 1984; Monotonia metronomului, Bucureşti, 1985; Cântec despre ţară, Cluj-Napoca, 1987; între Capşa şi Corso, Bucureşti, 1998. Traduceri: G. Kubanski, Clara, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu V. Căciuleanu); N. I. Vapţarov, Poeme, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Maria Banuş şi Demostene Botez); Go Mo Jo, Scrieri alese, pref. Ion Vitner, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Anda Boldur), Ospăţul lui Confucius, pref. Al. Oprea, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Anda Boldur, Alice Gabrielescu şi Nina Gafiţa); Meliusz Iozsef, Cântec despre anul 1437, Bucureşti, 1957; Adam Mickiewicz, Poezii, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Miron Radu Paraschivescu şi Virgil Teodorescu); M. Gubelman, Un erou legendar: S. G. Lazo, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Olga Cruşevan); Mikola Zarudnii, Curcubeul, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Lilly
463 Dicţionarul general al literaturii române
Bârsan
Irimescu); Ho Tzin-Ciji, Din Ni, Fata cu părul cărunt, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Nataşa Gheorghiu); Luisa Cames, Juan Caballero, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Maria Ivanovici); Jorge Icaza, Copiii vântului, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu David Mihail);
G.	M. Markov, Tatăl şi fiul, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Eleonora Mircea); J. M. Barrie, Peter Pan sau Băiatul care nu vrea să crească mare, Bucureşti, 1966; Kuzma Ciomâi, Generaţia a treia, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Timofei Dmitriev, Vârtejul verde, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Ion Porumbaru); William Shakespeare, Comedii, II, pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Virgil Teodorescu).
Repere bibliografice: Octav Şuluţiu, Vlaicu Bârna, „Cabane albe", F, 1936, 9-10; Emil Giurgiuca, Poeţii tineri ardeleni, Bucureşti, 1940, 27-36; Aurel Marin, Comentarii critice, Braşov, 1942, 199-204; Ion Apostol Popescu, Literatura ardeleană nouă, Bucureşti, 1944,121-123; Constantinescu, Scrieri, I, 240-248; Streinu, Pagini, V, 140-141; Perpessicius, Opere, VII, 250-252, IX, 46-49; Piru, Panorama, 99-100; Tomuş, Carnet, 41-43; Ilie Constantin, Vlaicu Bârna, „Cupa de aur", RL, 1970,33; Barbu Solacolu, „Corabia de fum", VR, 1971,11; Popa, Dicţ. lit. (1971), 95; Călinescu, Literatura, 51-53; Ioana Creţulescu, „Auster", VR,
1973,	6; Petroveanu, Traiectorii, 101-105; Felea, Secţiuni, 161-163; Crohmălniceanu, Literatura, II, 512-514; Micu, „Gândirea", 629-632; Valeriu Cristea, Ca Fortinbras, RL, 1977,5; Ovidiu Ghidirmic, Lirism muzical, RL, 1978, 23; Ov. S. Crohmălniceanu, Lirism şi evocare, RL, 1980,37; Lit. rom. cont., 1,191-195; Virgil Nistor, Alte semnificaţii lirice, ST, 1981,12; Vlad Papu, „Neîmpăcata cântare" a poetului, VR, 1983,7; Rodica Florea, Vlaicu Bârna - 70, RL, 1983,49; Leon Baconsky, Vlaicu Bârna, ST, 1983,12; Steinhardt, Critică, 94-97; Gabriel Stănescu, Sfârşit de spectacol, VR, 1986, 2; Leon Baconsky, Vlaicu Bârna, „Monotonia metronomului", ST, 1986,8; Irina Petraş, Cântec despre ţară, ST, 1987,12; Aurel Martin, „Cântec despre ţară", RL, 1988,18; Emil Mânu, Sub Ursa Mare, RL, 1988,50; Stolnicu, Printre scriitori, 137-139; Dicţ. scriit. rom.,
I,249-251;	Z. Omea, Memorialistică savuroasă şi instructivă, RL, 1999,11; Daniel Cristea-Enache, O altă respiraţie, ALA, 1999,477; Popa, Ist. lit.,
II, 359-360; Săndulescu, Memorialişti, 298-304.	C. H.
BÂRSAN, Zaharia (11.1.1878, Braşov - 13.XII.1948, Cluj), dramaturg, poet şi prozator. Este fiul Măriei (n. Vlădăreanu) şi al lui Zaharia Bârsan, mic proprietar agricol. B. urmează în Sânpetru şcoala primară, iar din 1889 este, timp de şase ani, elev al Gimnaziului superior greco-ortodox român din Braşov; între colegii şi prietenii lui gimnazişti s-au numărat I. Scurtu, Sextil Puşcariu, O. Goga, I. Lupaş, H. Petra-Petrescu. Debutează în ianuarie 1897 la „Convorbiri literare", sub semnătura Sân-Petreanul, cu poezia în zori. Continuă studiile secundare la Liceul grăniceresc din Năsăud, la Institutul Clinciu-Popa din Bucureşti, îşi susţine examenul de bacalaureat la Liceul „Gh. Lazăr" şi se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică, audiind şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Distribuit, încă de pe băncile Conservatorului, în diferite roluri, B. va absolvi, în 1901, clasa de declamaţie condusă de C. I. Nottara. împreună cu o mică trupă de diletanţi, începe, din primăvara anului 1903, o serie lungă de turnee teatrale în principalele oraşe ale Transilvaniei. Iniţiativa trezeşte un interes deosebit în epocă. Societatea pentru fond de teatru român îi acordă prima sa bursă de perfecţionare, condiţionată de organizarea şi instruirea ulteri-
oară a diletanţilor din această parte a ţării. Bursa îi facilitează contacte profesionale la Viena şi la Berlin, după care, în stagiunea 1905-1906, va practica o scurtă asistenţă pe lângă actorul Ermete Novelli, la Florenţa. între 1906 şi 1913, reia turneele în Trasilvania, incluzând în repertoriul trupei sale fragmente din dramaturgia şi din lirica românească, precum şi traduceri sau localizări proprii. Până în anul 1919 mai apare, deseori cu succes, pe scenele bucureştene sau, în perioada refugiului din 1917-1918, la Iaşi. B. era un actor cu temperament puternic, ţinută impunătoare, distincţie scenică, frazare limpede, timbru vocal plăcut. Structural, a fost un interpret liric şi romantic. Popularitatea şi prestigiul de care se bucura în Transilvania determină numirea lui în funcţia de director al Teatrului Naţional din Cluj, odată cu înfiinţarea acestei instituţii, în 1919. Va deţine calitatea de director al Naţionalului clujean între anii 1919 şi 1927,1931 şi 1936. Pensionat în 1938, va continua, încă doi ani, doar activitatea de profesor la Conservatorul din Cluj, începută în 1919. în 1945 este declarat director onorific al Teatrului Naţional din Cluj, învestire singulară în istoria teatrului românesc. Este înmormântat în cimitirul Sf. Vineri din Bucureşti, alături de soţia sa, actriţa Olimpia Bârsan.
în perioada „Sămănătorului", B. se apropie mai mult de St. O. Iosif, lor alăturându-li-se, curând, Ilarie Chendi. împreună cu acesta din urmă, va trece, în 1908, la „Viaţa literară şi artistică". La „Luceafărul" făcea parte, în primul an de colaborare, din comitetul de redacţie, ca şi la „Falanga literară şi artistică" (1910). Membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români, este ales în primul comitet de conducere (1909) şi reales în 1914. în 1911 şi în 1913, la reînfiinţare, figurează între membrii fondatori ai Societăţii Autorilor Dramatici Români, în primii ani după debut semnează şi Zacharia Bârsan Sân-Petreanul, Z. Bârsan-Veturio, Sânpetreanul, Veturio, S-P, Zach, Fulmen, Fortunio. Orientarea vag romantică şi presămă-nătoristă de la „Floare-albastră" se va resimţi în întreaga sa operă, dominată, tematic, de câteva idei-reper: cinstirea trecutului istoric, realizarea unităţii naţionale, valorificarea filonului folcloric. Din ideologia sămănătoristă reţine doar viziunea idilică asupra vieţii satului. Debutează editorial cu volumul de versuri Visuri de noroc (1903). Lirica mărturiseşte, de multe ori, un epigonism lesne de recunoscut; de la Eminescu şi Coşbuc sau de la Heine şi Lenau, B. învaţă să preţuiască valorile poeziei populare, să cultive balada şi cântecul, să alăture meditaţiei umorul. Prioritatea acordată frumosului este declarată deschis. Nu lipsesc din poemele sale ecouri de legendă sau imagini ale realităţilor sociale aspre. Mai aproape de resursele lui creatoare simt meditaţia şi poezia naturii. Unele dintre poemele patriotice au cunoscut o largă popularitate. Ca mâini va bate ceasul!, amplă compoziţie pledând pentru ideea de unitate naţională, este declarată „dăunătoare" de autorităţile maghiare, care ordonă, în 1914, arestarea autorului. Cu toţii una, poezie frecvent republicată între 1914 şi 1945 (uneori şi cu alte titluri), omagiază jertfele ostaşilor români. Inclusă ca monolog al lui Zefir în Trandafirii roşii, declanşa, la fiecare reprezentaţie, manifestări de entuziasm patriotic. Primele încercări epice ale lui B., declamatorii, romantice, sunt găzduite de „Gazeta Transilvaniei" (1900). Va continua să publice, în diferite periodice, cu
Bârsan
deosebire proză scurtă, în care sunt relatate, aparent fidel, întâmplări obişnuite. Multe povestiri stau sub semnul amintirii, teren prielnic meditaţiei şi regretelor. Lumea satului transilvănean îi oferă material bogat, permanenţele etice ale acestui microunivers — dreptatea, adevărul, onestitatea, compasiunea — fiind frecventate în spirit sămănătorist. Eresuri şi răsfrângeri ale fantasticului din basmele auzite în copilărie, timide introspecţii psihologice, note, uneori prea apăsate, de umor sau de duioşie, răbufniri ale nemulţumirilor sociale, interferenţe între stări de veghe şi de visare definesc alte dimensiuni ale prozei lui B. Mediul citadin, considerat, tot pe linie sămănătoristă, ca loc al dezagregării sufleteşti, îi prilejuieşte comentarii moralizatoare. Intitulate „nuvele", prozele sunt, de fapt, povestiri în care, la fel ca şi în lirică, domină o tonalitate subiectivă. Ceea ce nu i-a reuşit decât rareori în scrierile de ficţiune, B. izbuteşte în bună măsură prin memorialul Impresii de teatru din Ardeal (1908), unde sunt descrise plastic locuri şi medii sociale, sunt portretizaţi oameni pe care autorul i-a cunoscut. Lucrarea, în ansamblul ei, proiectează imaginea unei activităţi de pionierat teatral şi ocupă un loc distinct între scrierile sale epice. B. mai publică, în periodice, reportaje, cronici şi comentarii teatrale, portrete, evocări, interviuri, articole diverse. îl preocupă condiţia morală şi materială a actorului, starea dramaturgiei originale, rolul teatrului în promovarea ideii de unitate naţională, istoria teatrului românesc.
în contextul dramaturgiei româneşti de la începutul secolului, ca şi în ansamblul operei literare proprii, teatrul ocupă un loc notabil. încă din 1904, B. exersează câteva localizări „din italieneşte", autorii nefiind menţionaţi. Traduce un fragment din Azilul de noapte de Maxim Gorki (1904). Comedia lui Carlo
Dicţionarul general al literaturii romane 464
Goldoni, Slugă la doi stăpâni, „acomodată" prin comprimare, va figura în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti în stagiunea 1909-1910. în stagiunea 1924-1925, i se montează, pe aceeaşi scenă, Morcovel, traducere după Poil de carotte de Jules Renard. După două proiecte nefinalizate (piesa Dragoste şi o dramă istorică despre Avram Iancu, aceasta în colaborare cu St. O. losif), B. debutează ca dramaturg, la Teatrul Naţional din Bucureşti, în noiembrie 1908, cu piesa în două acte, Mărul De la această scriere până la Domnul de rouă, basm dramatic reprezentat şi tipărit în 1938, caracteristice dramaturgiei lui B. vor fi interferenţele dintre elementele romantice şi cele realiste. Eroii, trasaţi în tuşe avântate, aspiră spre perfecţiune, au de multe ori calităţi excepţionale. Cu unele accente de melodramă, Mărul licitează dualitatea bine-rău, sprijinindu-se pe un simbol ostentativ didacticist. Piesa în trei acte Sirena
(1910)	îşi propune dezvoltarea unei teme cu implicaţii sociale, în care timide introspecţii psihologice atestă influenţe din Ibsen. în acelaşi an, 1910, i se reprezintă, tot fără ecou, Jurământul B. se impune în lumea teatrului abia cu următorul „act dramatic", Se face ziuă, elaborat în 1911. Premiera, programată la Teatrul Naţional din Bucureşti în martie 1914, dar oprită în urma unei intervenţii a Legaţiei Austro-Ungare, va avea loc la începutul lunii mai, cu distribuţia de la Naţional, însă pe scena Teatrului Modem. Acţiunea din Se face ziuă, plasată „în ultima noapte a anului 1784", surprinde un moment din răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Piesa este mai mult una de comentariu şi de atmosferă, decât de acţiune. Sunt vizibile, în câteva monologuri, influenţe din teatrul lui Delavrancea. Dacă, în pofida popularităţii de care s-a bucurat, Se face ziuă a alunecat în uitare, Trandafirii roşii
(1915), scriere dramatică în trei acte şi în versuri, cu o carieră scenică remarcabilă, se bucură încă de un anume interes. Lucrarea, o feerie în notă neoromantică, dezvoltă motivul jertfei aduse unui ideal. Valorile poetice prevalează asupra celor dramatice. Tânărul şi visătorul trubadur Zefir îşi asumă sacrificiul suprem: cu sângele său înroşeşte 77 de trandafiri albi în 77 de zile, pentru a îndepărta blestemul care pluteşte asupra domniţei Liana. Personajul antitetic, Val Voievod, preferatul domniţei, este un caracter şovăielnic, egoist şi laş. Aparent înfrânt, Zefir, care se stinge odată cu aducerea ultimului trandafir, devine personificarea simbolului dăruirii. După două decenii, în Domnul de rouă, B. foloseşte aceeaşi modalitate de expozeu dramatic, apelând însă la filoane care ţin de legendă şi de mit. Punctul de plecare îl constituie un eres consemnat de Al. Vlahuţă în România pitorească, derivat din motivul folcloric prezent în „Soarele şi Luna". Autorul plasează acţiunea basmului său dramatic la o Curte domnească, într-un timp indefinit. Asemenea Craiului de Rouă din eres, Alean, fiul Doamnei Lima, rod al unei iubiri neîngăduite, este condamnat să ispăşească păcatul părinţilor săi printr-o existenţă nocturnă. Chemarea lui la tron, de cei care nu-i ştiau blestemul, nu se poate împlini. Alean este expresia dualităţii lumină-întuneric, înlăuntrul căreia oscilaţia şi ezitările au ca deznodământ moartea. Nu mai este însă cazul unei dispariţii acceptate, ca la Zefir, ci al dispariţiei iminente, al destinului uman fragil, al perisabilităţii aspiraţiilor. în ambele
465 Dicţionarul general al literaturii române
Bârseanu
sale basme dramatice, B. alege soluţii de tratare personală a temei de bază, neacceptând doar nararea întâmplării, aşa cum procedează, spre exemplu, Victor Eftimiu, ci transformând-o în pretext al unei fabule dramatice „cu cheie", întregul, ca şi părţile componente fiind simboluri sau agenţi purtători de idei în acţiune. Satira Las'pe mine şi comedia de moravuri Bursierul societăţii au rămas în manuscris şi nereprezentate.
SCRIERI: Visuri de noroc; Bucureşti, 1903; Ramuri, Budapesta,1906; Poezii, Bucureşti, 1907; Impresii de teatru din Ardeal, Arad, 1908; Nuvele, Bucureşti, 1909; Sirena. Jurământul, Beiuş, 1912; Nuvele, Bucureşti, 1914; Se face ziuă, Bucureşti, 1914; Ca mâini va bate ceasul!, Bucureşti, 1915; Trandafirii roşii, Bucureşti, 1915; Furtuna. Cu toţii una. Poemul Unirei, Sibiu, 1922; Poezii, Bucureşti, 1924; Domnul de rouă, Bucureşti, 1938; Scrieri, îngr. Cornel Simionescu şi Aurora Pârvu, pref. Cornel Simionescu, Bucureşti, 1969. Traduceri: Oscar Wilde, Salomeea, Bucureşti, [1907].
Repere bibliografice: Chendi, Pagini, 310-313; Lovinescu, Scrieri, IV, 387-390; Ciorănescu, Teatr. rom., 210-215; Puşcariu, Călare, 257-266; Justin Ceuca, Zaharia Bârsan, Cluj-Napoca, 1978; Brădăţeanu, Istoria, II, 82-85; Modola, Dramaturgia, 202,214; Silvestru, Un deceniu, 152-154; Dicţ. scriit. rom., 1,251-252; Zaharia Bârsan, DRI, 1,195-200; Ghiţulescu, Istoria, 144-146; Dicţ. analitic, IV, 244-246.	C. P.
BÂRSEANU, Andrei (17.X.1858, Dârste-Braşov - 19.VIII.1922, Bucureşti), folclorist şi poet. Este fiul lui Toma Bârsan, preot. După studii gimnaziale şi liceale la Braşov (1870-1878) şi studii universitare de litere şi filosofie (1878-1881) la Viena şi Miinchen, la Viena fiind şi preşedinte al Societăţii „România jună" a studenţilor români, revine la Braşov, unde este profesor secundar (1881-1905), co-rector al şcolii medii (1889-1891), dirigent al Şcolii Comerciale Superioare (din 1891). Din 1891 este şi director al învăţământului din Sibiu. A fost vicepreşedinte (1905-1910) şi preşedinte (1911-1922) al Astrei, membru (1908) şi vicepreşedinte al Academiei Române. A editat împreună cu Ion Popea „Şcoala şi familia" (1887-1888). A semnat şi cu pseudonimul Sandu Pungă-Goală.
Remarcabil militant pe tărâmul învăţământului românesc şi al culturii naţionale, autor de manuale didactice şi al unui meritoriu studiu, Istoria şcoalelor centrale române greco-ortodoxe din Braşov (1902), premiat de Academia Română, B. şi-a dobândit o meritată faimă prin editarea, împreună cu Jan Urban Jarmk, a unei colecţii alcătuite plecând de la materialul profesorului blăjean Ioan Micu Moldovanu, Doine şi strigături din Ardeal (I-II, 1885). Contribuţia lui B. constă în clasarea celor peste 1000 de piese (648 de doine — de dragoste, de dor, de jale, haiduceşti, ostăşeşti ş.a. — şi 359 de strigături), în elaborarea notelor şi a prefeţei. B. este, de asemenea, autorul mai multor culegeri: Cincizeci de colinde (1890), însumând 23 de colinde religioase şi 27 „lumeşti", cunoscute şi din alte colecţii, Din traista lui Moş Stoica. O sută şi una minciuni poporale din Ţara Ardealului (1891), remarcabilă prin autenticitatea umorului şi a spiritului critic ţărănesc, Snoave, chiuituri, povestiri
(1925), cuprinzând 42 de cântece şi strigături, un colind, o închinare de pahar şi o snoavă. Mai puţin cunoscut, studiul său în limba germană, Die rumănische Volksdichtung [Poezia populară
românească], publicat în „Die Karpathen" (Braşov, 1908), dovedeşte, ca şi notele şi prefaţa la Doine şi strigături din Ardeal, o profundă cunoaştere a folclorului. Aici autorul examinează problemele de prozodie şi mijloacele artistice ale creaţiei populare autohtone, aminteşte genurile folclorice şi dă o imagine asupra folcloristicii româneşti. Remarcabile sunt cunoştinţele sale despre modul specific de interpretare a cântecului epic şi despre caracterul improvizatoric al unor genuri folclorice. Ca şi D. Caracostea mai târziu, B. vorbeşte despre „un material" sud-est european şi despre o formă românească în folclorul autohton.
SCRIERI: Istoria şcoalelor centrale române greco-ortodoxe din Braşov, Braşov, 1902; Grăieşte marea, Bucureşti, 1922. Culegeri: Doine şi strigături din Ardeal, I-II, Bucureşti, 1885 (în colaborare cu Jan Urban Jamlk); ed. îngr. C. Ciuchindel, pref. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1961; ed. îngr. şi introd. Adrian Fochi, Bucureşti, 1968; Cincizeci de colinde, Braşov, 1890; Din traista lui Moş Stoica. O sută şi una minciuni poporale din Ţara Ardealului, Braşov,1891; Snoave, chiuituri, povestiri, Sibiu, 1925. Traduceri: R. Roth, Călătoria lui Stanley prin Africa Centrală (1874-1877), Braşov, 1886.
Repere bibliografice: I. Bratu, Un preot al deşteptării noastre. Andrei Bârseanu. Omul şi opera, Sibiu, 1930; George Lăzărescu, Andrei Bârseanu, Bucureşti, [1940]; Mihail Robea, Andrei Bârseanu folcloristul, LL, 1960, 261-276; Bârlea, Ist. folc., 297-298; Dicţ. lit. 1900, 94-95; Adrian Fochi, Centenarul unui act fundamental de cultură: antologia de folclor transilvănean a lui J. U. Jamik şi Andrei Bârseanu, REF, 1985,
Bârseanul
Dicţionarul general al literaturii române 466
152-155; Iordan Datcu, O carte a Blajului, T, 1985,11; S. FI. Marian şi corespondenţii săi, Bucureşti, 1991,82-84; Ţepelea, Rememorări, 132-133; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,81-83; Dicţ. analitic, l, 313-314.	I. D.
BÂRSEANUL, Ion (? — 1916), autor de versuri şi proză. Originar din Târgu Frumos, B. a fost corector la Editura Minerva din Bucureşti şi a făcut parte din anturajul principalilor scriitori de la începutul secolului, alături de care semna (la început I. Bârsean) versuri şi proză în periodicele primului deceniu: „Literatură şi artă română", „Sămănătorul", „Viaţa literară", „Viaţa literară şi artistică", „Minerva" ş.a. Din 1911, a devenit membru al Societăţii Scriitorilor Români.
Cele mai multe dintre colaborările în versuri şi le-a adunat în placheta Primele cânturi (1906) şi în culegerea Rapsodii şi balade (1910). Ţintind să fie reprezentări alegorice ale existenţei umane, meditaţii asupra vieţii, versurile lui B., altfel destul de comune, au în atenţie idei şi sentimente legate de eroziunea produsă de timp şi deziluzii, obsesia morţii ce întunecă bucuriile. Şi descrierile unor cadre din natură capătă conotaţii asemănătoare, unele fiind metafore sau simboluri ale stărilor şi sentimentelor omeneşti. Mai multe poeme epico-descriptive sunt construite pe motive istorice sau folclorice de o imaginaţie cam ceţoasă, cu posibilităţi de vizualizare a unor scene, dar nu şi a ansamblului. Nu lipsesc versificările pe tema iubirii, cu obişnuitele invocări, suferinţe şi tribulaţii, cu visări erotice în decoruri romantice. Dar carenţe importante de concepţie şi exprimare duc la idei şi imagini poetice confuze, uneori incoerente. O viziune în genere sumbră, un patetism afectat, născut parcă dintr-o suferinţă generală, dintr-o permanentă insatisfacţie a fiinţei umane, o fantezie desuet romanţioasă, trăirea uşor exacerbată tulbură logica discursului liric. B. şi-a strâns schiţele şi povestirile în două volume — Popasuri vânătoreşti (1906) şi Dor pustiu (1908). în primul, câteva întâmplări mărunte sunt tratate cu umor, pe un ton mucalit, natural şi senin, constituindu-se în lecturi uşoare şi plăcute. în cel de-al doilea, doar piesa titulară e o povestire coerentă, veridică, susţinută de o exprimare adecvată, care reuşeşte să creeze o atmosferă grea, de nefericire implacabilă, ţesută ca un halou în jurul unui personaj viabil. în celelalte proze, autorul alunecă spre artificial, senzaţional şi fantasmagoric, înspre relatarea fără relief a faptului oarecare. Excepţie ar face lorgu Haliţki, încercare de portretizare a unui nebun, părând să sugereze misterul uşor supranatural ce învăluie uneori pe aceşti bolnavi. Traducerile din Tolstoi, Zola, Daudet au cunoscut mai multe ediţii în prima jumătate a secolului. O povestire a lui B., în versiune germană, a apărut în volumul Rumănische Erzăhlungen (1907).
SCRIERI: Primele cânturi, Budapesta, 1906; Popasuri vânătoreşti, Bucureşti, 1906; Dor pustiu, Bucureşti, 1908; Rapsodii şi balade. 1900-1910, Bucureşti, 1910. Traduceri: Emile Zola, Două nuvele, Bucureşti, 1909; Alphonse Daudet, Nivemeza, Bucureşti, 1909; Leon Tolstoi, Povestiri populare, Bucureşti, 1912.
Repere bibliografice: Sex. Til. [Sextil Puşcariu], [Ion Bârseanul], GT, 1901,46; N. I. Apostolescu, Ion Bârseanul, „Primele cânturi", LAR, 1907,
2; I. C. Negruzzi, Ion Bârseanul, „Popasuri vânătoreşti", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXIX, 1906-1907; A. C. [Al. Ciura], Ion Bârseanul, „Dor pustiu", LU, 1909, 2; Victor Eftimiu, „Dor pustiu", istorisiri de Ion Bârseanul, ADV, 1909, 6981; Chendi, Schiţe, 90-91; Puşcariu, Cinci ani, 103-105; Iosif Nădejde, „Rapsodii şi balade" de Ion Bârseanul, ADV, 1910, 7307; II. Chendi, Realismul tinerilor prozatori, MLI, 1910,29; Lovinescu, Scrieri, IV, 390-392; Sadoveanu, Opere, XVI, 615-617,620-622; Ciopraga, Lit. rom., 590.	C. T.
BÂRSILĂ, Mircea (19.X.1952, Broşteni, j. Mehedinţi), poet, eseist. Este fiul Elenei (n. Ardeiu) şi al lui Aurel Bârsilă, ţărani. Frecventează şcoala primară şi gimnaziul în localitatea natală, iar liceul în Grădinari (Caraş-Severin) şi în Caransebeş. Student al Facultăţii de Filologie (secţia română-latină) a Universităţii din Timişoara (1974-1978), se ataşează de profesorii Vasile Tudor Creţu, G. I. Tohăneanu şi Eugen Todoran. Este membru al Cenaclului literar studenţesc „Pavel Dan" şi preşedinte al acestuia (1976-1978), visează, împreună cu prietenii şi colegii săi Ion Monoian, Eugen Bunaru, Gheoghe Pruncuţ, Adrian Derlea, Viorel Marinescu, nici mai mult nici mai puţin decât „schimbarea la faţă a poeziei". Grupul purta numele de „mondersilism". După licenţă, lucrează ca profesor de limba şi literatura română (1978-1983) în comuna Independenţa (judeţul Călăraşi), metodist (1984) la Centrul de îndrumare a Creaţiei Populare Călăraşi, apoi (1985-1991) şef al Inspectoratului Interjudeţean (Argeş, Olt, Vâlcea) al Uniunii Compozitorilor din România. Redactor, din 1991, la revista „Calende" din Piteşti, în 1994 se transferă la Teatrul „Al. Davila" din acelaşi oraş, ca secretar literar. în 2000, doctor în filologie al Universităţii de Vest din Timişoara, cu teza Dimensiunea ludică a poeziei lui Nichita Stănescu, din 2001 este conferenţiar la Universitatea din Piteşti. A debutat, cu versuri, în ziarul judeţean „Flamura" (Reşiţa, 1969). Prima revistă literară în care a publicat poezii este „Orizont" (1970), iar cea dintâi carte e volumul de poeme Obrazul celălalt al Lunii (1982). Colaborează cu versuri, recenzii, cronici şi eseuri la „Orizont", „Forum studenţesc", „Luceafărul", „Amfiteatru", „Argeş", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»" (unde a utilizat şi pseudonimul Mircea Silă), „România literară", „Calende", „Poesis", „Neue Literatur".
Debutul editorial al lui B. s-a produs la începutul anilor '80, în plină campanie de lansare a „plutonului optzecicist", fără însă a fi remarcat în mod deosebit, cu toate că Obrazul celălalt al Lunii, premiată de Editura Eminescu, oferea argumentele unei situări originale în cadrul acestei promoţii. Poemele „resuscită cu prospeţime o lume aparent epuizată de literatură — satul" (Daniel Dimitriu), într-o formulă aflată în consens cu acelea ale congenerilor săi. Volumul a fost citit ca „jurnalul despărţirii de o lume arhaică, mitologică şi, nu în ultimul rând, bucolică" (Mircea Mihăieş). Alcătuite din versuri lungi, adevărate lanţuri metaforice solemn intonate, poemele sunt, în cea mai mare parte, confesiuni fixate pe o dicţiune elegiacă şi reflexivă. în formula rememorării, în reprezentări nu o dată de un patetism hieratic, poetul propune o viziune a unei arhaităţi stranii, ca în poemul Colaci de pământ: „Când
467 Dicţionarul general al literaturii romane
Becescu
naşte femeia/ oamenii îşi împart unii altora/ primeniţi, la cimitir/ colaci din pământ/ disting semne cereşti/ în zbieretul vacilor/ în orăcăitul broaştelor posedate de lună/ şi se duc la lehuză cu daruri/ ca la o biserică/ de pe ai cărei pereţi s-a desprins un sfânt/ şi a zburat". Poezia mitologizează elementele lumii şi înfăţişările cotidianului, îmbinând arhaicul rural şi sacrul creştin, superstiţia populară şi mitologia clasică, reveria ironic-duioasă şi „reflecţia". Lumea (realul) apare transfigurată, populată de făpturi mitologice şi zeităţi coborâte în mijlocul ei; lucrurile (înfăţişările) cotidianului parcurg o mişcare misterioasă către ceresc şi sacru. Poetul „citeşte" realul/lumea ca pe o carte care vorbeşte despre o altă realitate: „prin găurile din acoperişul realităţii / se poate vedea o altă realitate." Poemele, constituite ca „simetrii negative", cum le numeşte poetul în volumul Scutul lui Perseu (1993), transcriu aceste treceri între cele două lumi: poezia poate fi, aşadar, un „exod în regatul propriilor noastre tenebre" sau un „tainic amestec de durere şi exaltare", căutare extatică a „esenţelor pure". Cu O linie aproape neagră - Une lignepresque noir (2000), dimensiunea gravă (percepţia semnelor rău prevestitoare, obsesia tanatică şi tentaţia senzualităţii fruste) dobândeşte accente dominante. Eul liric, înstrăinat în „lemnăria subconştientului", îşi proiectează stările în imaginea unui univers ostil, într-un spaţiu de o materialitate densă, grea, dizarmonică. Alternativa refugiului salvator în edenica lume originară, a satului, a naturii, niciodată uitată, rămâne de domeniul reveriei compensatoare şi al unei chemări/întrebări fără răspuns: „Veniţi cu mine pe câmp să privim de aproape spicul de grâu şi să tragem adânc / în piepturi mirosuri de iasomie şi de rogoz. Veniţi / să dormiţi într-o păstaie răcoroasă de mazăre. / De când nu aţi mai stat de vorbă cu sturzul? / De când nu aţi mai înnoptat, lângă foc, într-o luncă?" B. este şi un aplicat comentator al poeziei. Cronicile din „Calende" (dedicate cărţilor la zi), eseurile din volumul Lecturi (2001) şi, mai ales, cartea dedicată lui Nichita Stănescu (Dimensiunea ludicâ a poeziei lui Nichita Stănescu, 2001) indică o bună percepţie a valorilor.
SCRIERI: Obrazul celălalt al Lunii, Bucureşti, 1982; Argint galben, Bucureşti, 1988; Scutul lui Perseu, Piteşti, 1993; Fecioara divină şi cerbul, Piteşti, 1999; O linie aproape neagră - Une ligne presque noir, ed. bilingvă, tr. Ana Maria Baros, Bucureşti, 2000; Acordeonul soarelui, Piteşti, 2001; Dimensiunea ludică a poeziei lui Nichita Stănescu, Piteşti, 2001; Lecturi, Piteşti, 2001; Anotimpurile unui cătun, Piteşti, 2003.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Viaţa la ţară, RL, 1982, 30; Alexandru Condeescu, De veghe lângă satul copilăriei, LCF, 1982, 37; Constanţa Buzea, Poeme despre seninătatea necesară, AFT, 1989, 2; Mircea Mihăieş, Faţa ascunsă a poemului, 0,1989,3; Daniel Dimitriu, Mircea Bârsilă, „Argint galben", CL, 1989, 5; Gheorghe Grigurcu, Evocarea vitalităţii, RL, 1989, 21; Al. Cistelecan, Cu şi fără bileţele de recomandare, VTRA, 1989,5; Cristea, A scrie, 238-241; Doina Tudorovici, Cincizeci de parabole, CNT, 1993, 51-52; Ţeposu, Istoria, 105-106; Nicolae Oprea, Scutul sau oglinda poetică, „Calende", 1994,3; Gheorghe Grigurcu, Zburătorul poet, CNT, 1994,4; Dan Cristea, Un alt optzecist, LCF, 1995, 3; Robert Ştefan, Oglinzile scutului, O, 1995, 5; Eugen Bunaru, Pariul cu poezia, O,1998,2; Lefter, Scriit. rom. '80-90,1,56-58;
Grigurcu, Poezie, 1,104-111; Nicolae Diaconu, în voia literaturii, Târgu Jiu, 2000,153-155; Petraş, Panorama, 127.	C.H.
BECESCU, Florian I. (25.111.1878, Piteşti - 7.V. 1914, Piteşti), poet şi prozator. Fiu de preot, B. a absolvit în 1893 gimnaziul în oraşul natal. A urmat, pesemne, şi o altă şcoală, căci devine curând telegrafist, profesie ce-1 va face să peregrineze prin ţară. în anii 1903 şi 1904 se găsea la Bruxelles, după unii pentru a-şi îngriji sănătatea precară. Aici era ales preşedinte al Societăţii studenţilor români din Belgia.
B. debutează, cu o schiţă şi cu o poezie, în 1896, în ziarul „Dreptatea" din Turnu Severin. în continuare, va colabora asiduu cu versuri, proză, note şi comentarii, iscălite şi cu pseudonimele Floreal, Florib, Ieşanu, Juvenal, Rocambole, Telegrafistul X.Y., Zed, Zefirina ş.a., la „Foaia pentru toţi", „Adevărul ilustrat", „Povestea vorbei", „Epoca", „Convorbiri literare", „Literatură şi artă română", „Pagini literare", „Revista modernă", „Noua revistă română", „Arhiva", „Pagini alese", „Ovidiu", „Cronica", „Jurnalul", „Românul literar", „Revista idealistă", „Convorbiri critice" ş.a. în 1901, pe când era considerat de unii o mare făgăduinţă, i se tipăreşte, prin subscripţie publică, volumul de versuri Vise şi lacrimi, căruia îi vor urma Spre ziuă (1906), Poveste grozavă (1909) şi în valuri (1911). Domnişoara Secession (1908) cuprinde „disertaţii". Apărute parţial ori integral în periodice, sub varii generice, Impresii de călătorie prin Europa, Poveştile telegrafistului X.Y., Din memoriile unui neuroastenic, „ Vorbe... vorbe" au rămas netipărite în volum. în publicistica lui B., impulsiunile umorale prevalează. La început, apropiat de junimişti, pe care îi adulează în scrisori şi dedicaţii, el denunţă ca „primejdie naţională" literatura „falsă", prin care înţelege atât veleitarismul impeni-tent, cât şi tentativele moderniste. Ulterior, se arată deosebit de agresiv faţă de „ardeleni", atacul extinzându-se şi asupra „Sămănătorului", ceea ce îi va atrage simpatia cercului de la „Românul literar şi politic". înzestrat cu o abilitate rară, chiar cu talent, B. nu are forţă de creaţie, nici cultură suficientă şi, ca urmare, e predispus la imitaţie. Iniţial, îl imită pe Coşbuc, apoi pe Eminescu, ale cărui poeme le transcrie, diluându-le. Ambiţios, încearcă şi o Poveste a Omului, precum şi ample poeme istorice (Ultimul vis al lui Bonaparte, Moartea lui Mihai Viteazul), dar orice emoţie e strivită sub figuraţia desuet romantică şi maşinăria retorică. în Spre ziuă se distinge un halou de lirism autentic, susţinut îndeosebi de toposul căminului, mai consistent în ultimul volum, în valuri. Multul dor de soare şi de primăvară, într-o formă totuşi banalizată, dezvăluie aprehensiuni profunde. Sensibilitatea faţă de soarta oropsiţilor şi de nedreptăţile sociale, reală, nu izbuteşte să ocolească melodramaticul. Poemul Poveste grozavă, prilejuit de răscoala din 1907, adoptă ca soluţie alegoria, însă personificările sunt comode. Se reţin totuşi câteva scene, pentru realismul şi vivacitatea lor. în proză, B. utilizează clişeele timpului, adău-gându-le uneori un haz sumbru. Crispate, alunecând adesea în autocompătimire, sunt „poveştile telegrafistului X.Y.", în schimb „disertaţiile" — conferinţe libere pe teme ca „domni-
Behring
Dicţionarul general al literaturii române 468
şoara Secession", poetul veleitar, militarul fanfaron etc. — sunt pline de vervă, mordante.
SCRIERI: Vise şi lacrimi, Craiova, 1901; Spre ziuă, Constanţa, 1906; Domnişoara Secession, Constanţa, 1908; Poveste grozavă, ed. 2, Constanţa,1909; în valuri, Constanţa, 1911.
Repere bibliografice: D. C. Ollănescu, Florian I. Becescu, „Vise şi lacrimi", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXIV, 1901-1902; Chendi, Scrieri, II, 97-101, III, 142-144; [Ovid Densusianu], Florian 1. Becescu, „Spre ziuă", VAN, 1906, 21; Mihail Dragomirescu, Repere critice, CVC, 1907, 3; D. C. Ollănescu, „Spre ziuă", poezii de Florian I. Becescu, AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXIX, 1906-1907; Mihail Dragomirescu, „Poveste grozavă" de Florian I. Becescu, CVC, 1909,9; Cornel, Figuri, 1,230-231; Predescu, Encicl, 91.	V. D.
BEHRING, Eva (28.VI.1936, Stettin, azi Szczecin, Polonia — 26.1.2004, Berlin), traducătoare, editoare şi istoric literar german. Este fiica Elisabetei şi a lui Karl Mierke. B. face studii medii la Schwerin şi Halle, iar între 1956 şi 1961, urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (limba şi literatura română şi limbi romanice). în 1971, obţine titlul de doctor în filologie magna cum laude, în urma susţinerii, la Berlin, a disertaţiei despre metafora în poezia de dragoste a lui M. Eminescu (Die Liebesauffassung Mihai Eminescus im Spiegel ihrer Bilder und Metaphem). A fost cercetător ştiinţific la Institutul Central de Istorie Literară al Academiei de Ştiinţe din RDG, devenind, în 1990 şi 1991, şefa sectorului Romanistică-Anglistică-Americanistică. La Universitatea Humboldt din Berlin a ţinut prelegeri despre literatura română (1979-1981). Membră, până în 1990, a Comitetului Naţional al RDG pentru studiile sud-est europene, B. este, din 1994, membră a prezidiului Societăţii Sud-Est-Europa din Miinchen. Pentru întreaga activitate de mesageră a literaturii române în spaţiul german i s-a conferit, în 1995, titlul de membră de onoare a Fundaţiei Culturale Române.
Debutul publicistic din 1966, cu un articol despre studii româneşti referitoare la Eminescu (în „Beitrăge zur Romanischen Philologie" din Berlin), a fost urmat de numeroase colaborări atât la reviste germane, cât şi româneşti: „Zur Gegenwarts-literatur in den romanischen Lăndem", „ Weimarer Beitrăge", „Interferenţe culturale româno-germane", „Contribuţii ieşene de germanistică", „Revista de istorie şi teorie literară", „Lettre internaţionale" (ediţia română) etc. Studiile publicate aici (Despre problemele periodizării literaturii române, Literatura română a anilor '70, Literatura română de după 1944), postfeţele semnate la traducerile unor romane precum Creanga de aur (M. Sadoveanu), Bietul loanide şi Scrinul negru (G. Călinescu), Delirul (Marin Preda) şi, nu în ultimul rând, medalioanele despre scriitorii români redactate în cadrul unor prestigioase lexicoane (Lexicon fremdsprachiger Schriftsteller, Leipzig, 1977-1980; Lexicon ost und siidosteuropăischer Literaturen, Leipzig, 1990; Kindlers Neues Literaturlexicon, Miinchen, 1990-1991) au contribuit substanţial la cunoaşterea literaturii române în perimetrul cultural german. De o mare mobilitate intelectuală, posedând, în egală măsură, spirit analitic şi putere de sinteză,
B. a reuşit să ofere de-a lungul unui sfert de secol publicului german câteva antologii comentate, exemplare ca selecţie şi informaţie, precum şi lucrarea de mare anvergură Rumănische Literaturgeschichte von den Anfăngen bis zur Gegenwart [Istoria literaturii române de la începuturi până în prezent] (1994), exegeză care încununează fericit cariera de excepţie a unei cercetătoare străine, atât de devotată fenomenului cultural românesc. în numai 316 pagini sunt surprinse principalele aspecte ale literaturii române (de la folclor până la generaţia '80), acordându-se un spaţiu amplu atât „emigraţiei interioare" (A. E. Baconsky, Adrian Marino, Ion Negoiţescu, N. Balotă şi Al. Paleologu), cât şi contribuţiei exilului (Mircea Eliade, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Dumitru Ţepeneag, Paul Goma). O carte dedicată exclusiv exilului românesc apare în 2001.
SCRIERI: Rumănische Literaturgeschichte von den Anfăngen bis zu Gegenwart, Konstanz, 1994; Scriitori români din exil. 1945-1989, tr. Tatiana Petrache şi Lucia Nicolau, Bucureşti, 2001. Antologii: Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Gedichte, Berlin, 1976; Lyrik aus Rumănien, Leipzig, 1980; Die tanzende Katze. Rumănische Erzahler des 20. Jahrhunderts, Leipzig, 1985; Erkundungen. 33 rumănische Erzăhler, Berlin, 1985; Texte der rumănischen Avantgarde. 1907-1947, Leipzig, 1988; Auswahl „Poesiealbum 154 - Tudor Arghezi", Berlin, 1990; Rumănische Exilliteratur: 1945-1989 und ihre Integration heute, Miinchen, 1999; Geschichtliche Mythen in den Literaturen und Kulturen Ostmittel-und Siidosteuropas, Stuttgart, 1999 (în colaborare).
Repere bibliografice: Adrian Marino, Lucrări estetice despre avangardă, TR, 1989,6; Radu Ciobanu, O nouă antologie românească în R.D.G., T, 1989,5; Ov. S. Crohmălniceanu, Producţiile avangardă româneşti peste hotare, R, 1989,8; Andrei Corbea, Ego, alter, alterego, Iaşi, 1993,110-111; Adrian Marino, O sinteză germană a literaturii române, LAI, 1994, 66; Florin Manolescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent de 7 Eva Behring, „Synthesis", XXI, 1994; Mircea M. Pop, Un eveniment editorial pentru literatura română, ST, 1995,6; Roxana Sorescu, Cu Eva Behring despre literatura exilului românesc, LCF, 1996,45; Liviu Grăsoiu, O privire asupra exilului românesc, CL, 2001, 1; Mioara Apolzan, O privire „din afară". O carte despre exil, RL, 2002,2; Mircea Anghelescu, Scriitori români în exil, RL, 2002,30.	D. Gr.
BEKE Gydrgy (3.VIII.1927, Ozun, j. Covasna), reporter şi traducător. Face şcoala medie la Sfântu Gheorghe şi studii universitare de filologie la Universitatea din Cluj. A lucrat ca reporter al ziarului „Nepi Egyseg" din Sfântu Gheorghe
(1947), apoi al cotidianelor „Romăniai Magyar Szo" (1948-1952) şi „Elore" (1953-1972) şi al revistei „A Het" (1973-1989) din Bucureşti. După pensionare, s-a stabilit în Ungaria. Călător pasionat pe drumurile ţării, B. s-a orientat constant spre problemele relaţiilor culturale româno-ma-ghiare, căutând urmele, semnele şi manifestările unui destin cultural comun. Reportajele sale, adunate în mai multe volume, continuă tradiţiile cele mai bune ale scriitorilor sociografi maghiari din anii '30, făcând parte dintr-o categorie care a primit în acest secol drept de cetăţenie în literatură. în opera lui B. un loc deosebit îl ocupă lucrarea Fără interpret (1972), apărută simultan în limba română şi în limba maghiară (Tolmâcs nelkiil, 1972), care cuprinde convorbiri cu 56 de seri-
469 Dicţionarul general al literaturii romane
Belciu
itori români şi maghiari despre relaţiile literare româno-ma-ghiare. Cartea este o mărturie despre prietenia literară şi un document al respectului reciproc, al solidarităţii umane.
B. s-a dovedit un traducător devotat al prozei româneşti, în sfera preocupărilor sale intră atât proza literară, cât şi cea ştiinţifică, atât proza contemporană, cât şi cea din secolele trecute. Din Jean Bart traduce aproape toate nuvelele, precum şi romanul Europolis (1960), tipărit apoi în repetate ediţii. Din proza românească contemporană dă versiuni în maghiară la Ce mult te-am iubit de Zaharia Stancu (1970), Descoperirea familiei de Ion Brad (1979), Săptămâna neterminată de Petre Sălcudeanu
(1971)	şi Drum deschis de Şerban Nedelcu (1962). Din proza românească mai traduce povestiri şi nuvele ale lui Emil Gârleanu, memorialul de călătorie al lui Dinicu Golescu, România pitorească de Al. Vlahuţă. B. alcătuieşte şi traduce o antologie a aforismelor româneşti (1967) care, revizuită şi lărgită, va apărea într-o nouă ediţie, sub titlul Kagylâk tengerzugăhrsal [Scoici cu vuietul mării] (1971). Volumul cuprinde aforisme din învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, din D. Cantemir, Anton Pann, T. Maiorescu, M. Eminescu, I. L. Caragiale, N. Iorga, T. Arghezi, M. Sadoveanu, Lucian Blaga, T. Vianu, G. Călinescu ş.a., constituind un adevărat „florilegiu gnomico-sapienţial al literelor române" (Nicolae Balotă). Traducerile şi le însoţeşte cu studii introductive sau postfeţe în care prezintă autorii şi operele traduse. Prin numeroasele sale articole, interviuri, recenzii, reportaje răspândite în periodice, B. a contribuit la cunoaşterea literaturii şi culturii româneşti în rândurile cititorilor maghiari.
SCRIERI: Fără interpret, Bucureşti, 1972; ed. (Tolmâcs nelkiil), Bucureşti, 1972; Szilâgysâgi hepe-hupa [Reportaje din Sălaj], Bucureşti, 1975; Buvâpatakok [Reportaje din judeţul Bistriţa-Năsăud], Bucureşti, 1980; Boltivek teherbirâsa [însemnări din Maramureş şi Satu Mare], Bucureşti, 1983; Itegymâsra talâlnak az emberek [însemnări din Bihor], Bucureşti, 1984. Traduceri: Alexandru Vlahuţă, Szepseges România [România pitorească], Bucureşti, 1956; Emil Gârleanu, Elbeszelesek [Povestiri], Bucureşti, 1956, Akik a termeszet nyelven szâlnak [Din lumea celor cari nu cuvântă], Bucureşti, 1963, Az elso fâjdalom [Cea dintâi durere], Bucureşti, 1971; Jean Bart, Europolis, Bucureşti, 1960; Şerban Nedelcu, Szabad uton [Drum deschis], Bucureşti, 1962; Român aforizmâk [Aforisme româneşti], Bucureşti, 1967; ed. (Kagylâk tengerzugăhrsal [Scoici cu vuietul mării]), Bucureşti, 1971; Zaharia Stancu, Siratâ [Ce mult te-am iubit], Bucureşti, 1970; Petre Sălcudeanu, Csonkahet [Săptămâna neterminată], Bucureşti, 1971; Dinicu Golescu, Utazâsaim leirâsa. 1824, 1825,1826 [însemnare a călătoriei mele. 1824,1825,1826], Bucureşti, 1977.
Repere bibliografice: Polgâr Istvân, Jean Bart, „Europolis", IGZ, 1961, 1; Szemler Ferenc, „România pitorească" în limba maghiară, „Scânteia", 1969,8071; Torok Lăszlo, Kagylâk tengerzugâssal, IGZ, 1972,5; Balotă, Scriitori maghiari, 508-513; Rom. magy. ir. lex., 1,189-191.	O.K.
BELCIU, Maya (22.V .1926, Lugoj), prozatoare. Este fiica Alexandrinei (n. Siminescu) şi a lui Tiberiu Belciu, funcţionar. B. face liceul la Caransebeş, Craiova şi Timişoara („Notre-Dame" şi „Carmen Sylva"), după care urmează cursurile Facultăţii de Drept din Cluj. Va absolvi doi ani la Facultatea de Medicină şi va trece apoi la Institutul de Teatru din Cluj. în anul al doilea,
intră în trupa Teatrului Naţional din Cluj, după care se transferă la Teatrul „Maria Filotti" din Brăila şi la Teatrul Naţional din Timişoara. în 1961, în urma unui concurs, vine la Bucureşti la Teatrul Regional (dramă şi estradă). Renunţă la cariera teatrală şi este angajată la Editura Meridiane, ca redactor la secţia de teatru-cinema.
Scrie versuri de la vârsta de paisprezece ani, publicându-le în revista pentru copii şi studenţi „Ţara visurilor noastre". Atunci îşi alege pseudonimul Maya Bistra, sub care colaborează la diferite reviste culturale din Timişoara şi Cluj. Redactează împreună cu Raoul Şorban, „Caietele" de spectacol ale Teatrului Naţional din Cluj. Redebutează în „Luceafărul" (1964), cu un fragment de roman, şi editorial cu romanul Blana de focă (1966). Publică fragmente de roman, reportaje literare, interviuri, reportaje despre localităţi bănăţene în principalele reviste bucureştene şi face filme documentare. Acţiunea romanului Blana de focă se desfăşoară pe două planuri: real — un sat bănăţean şi lumea fiordurilor nordice; imaginar — tradiţia evanescentă a lumii satului şi fantomatica apariţie a unui marinar, prezenţă nicicând sigură, între vis şi realitate. Ambele se lasă descoperite prin mijlocirea culorii specifice fiecărui tărâm în parte, prin diversitatea expresiei care, elocventă până la senzorialitate, atinge parcă esenţa lucrurilor şi a faptelor (acestea mereu fulgurante, incisive, de o concentrată forţă epică). A XI-a poruncă (1969) are la bază experienţa
Belciugăţeanu
Dicţionarul general al literaturii române 470
teatrală a autoarei. Scena şi culisele ei sunt descrise cu o claritate analitică din care nu lipsesc nici melancolia, nici cinismul sau sinceritatea brutală, alternând într-un joc de trăiri subtile. Moartea centaurului (1970), volum de proze scurte şi nuvele, prefigurează romanul Dyonis sârmanu (1984). Universul romanului este imul concentraţionar: într-un oraş care trebuia scufundat şi reconstruit, soseşte un ordin de „dispersare" a trei categorii de oameni: bătrâni, oligofreni şi intelectuali. Aceştia trebuiau supuşi la tot felul de experienţe de supravieţuire. Şi Dyonis sârmanu este conceput în dublu plan, al iubirii şi al revoltei, bine sugerate prin simboluri, cu accente pasionale, febrile. Există şi un roman în roman, Trista poveste a doamnei Maderbach şi a domnului general Bem, istoria contemporană legându-se astfel de istoria trecutului, la distanţă de un secol (1848). în La cules de vipere (1978) se mişcă o lume ruptă brusc şi brutal de toate tradiţiile ei, de toate cutumele de clasă şi de familie. O lume automatizată şi bolnavă, victimă a unui morb ce macină dintotdeauna omenirea: acapararea şi răzbunarea. Evocările sunt precise, stilul nervos, verva de povestitor e dublată de viziunea unui dramaturg. Personajele sunt un amestec de grotesc, ridicol şi tragic, la limita dintre patetic şi absurd. Vin americanii... destin amânat (1998) interferează realităţi şi destine din cea de a doua parte a secolului al XX-lea, după ce în locul celor aşteptaţi, ţara cunoaşte experienţa invadării de către Armata Roşie. Romanciera reconstituie atmosfera unei epoci de mari răsturnări, prin alăturarea unor scene din prezent cu altele aduse din amintire. Ramificat ca un arbore genealogic, pentru a urmări cât mai multe destine misterios îngemănate de istorie, romanul e scris cu ironie şi gravitate, dar mai ales cu o vibraţie specială la amănunt, la inefabil, la insesizabil, element propriu prozei scrise de B., aproape lirică fără a fi vreodată sentimentală, exactă şi acidă, fără a cădea în cinism. întâmplare cu Zâna Mirării (2002) este o povestire cu note autobiografice, dintr-o „biografie a fantazării".
SCRIERI: Blana de focă, Bucureşti, 1966; ed. Bucureşti, 2002; A Xl-a poruncă, Bucureşti, 1969; Moartea centaurului, Bucureşti, 1970; La cules de vipere, Bucureşti, 1978; Dyonis sârmanu, Bucureşti, 1984; Vin americanii... destin amânat, Bucureşti, 1998; întâmplare cu Zâna Mirării, Bucureşti, 2002. Traduceri: Fred Hoyle şi John Elliot, A de la Andromeda, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Dan Hurmuzescu).
Repere bibliografice: Al. Săndulescu, Maya Belciu, „Blana de focă", GL, 1966,41; M..N. Rusu, Maya Belciu, „Blana de focă", LCF, 1966,42; Voicu Bugariu, Maya Belciu, „Blana de focă", AST, 1966, 5; Gabriel Dimisianu, Maya Belciu, „Blana de focă", VR, 1967,5; Valeriu Cristea, Maya Belciu, „A Xl-a poruncă", RL, 1969,14; Mihai Ungheanu, Maya Belciu, „A Xl-a poruncă", LCF, 1969,32; Marcel Petrişor, Maya Belciu, „A Xl-a poruncă", VR, 1969,9; Mircea Iorgulescu, Maya Belciu, „Moartea centaurului", RL, 1970,40; Mirela Roznoveanu, Maya Belciu, „Moartea centaurului", TMS, 1970,11; Sultana Craia, Epicul dispersat, LCF, 1979, 16; Cornelia Ştefănescu, Spectacol şi adevăr interior, VR, 1979,6; Ungu-reanu, Imediata, 1,212-217; Georgeta Drăghici, Destin amânat, RL, 1999, 15; Barbu Cioculescu, Putere de evocare, L,1999,16; Cornelia Ştefănescu, Maya Belciu, „ Vin americanii", „Anotimpuri literare", 2000,17; Ada D. Cruceanu, întâmplări cu Zâna Mirării, „Reflex" (Reşiţa), 2002,4-5-6; Gabriel Dimisianu, Maya Belciu, „ Blana de focă", RL, 2003,6.	C. Ş.
BELCIUGĂŢEANU, Corneliu (18.VII.1922, Bucureşti -
11.IX.1973, Bucureşti), poet. Este fiul Anitei Belciugăţeanu. B. urmează în capitală cursurile şcolii primare, apoi pe cele ale Liceului „Spiru Haret" şi ale Facultăţii de Medicină, după care profesează ca medic la spitalul „Gheorghe Marinescu" din Bucureşti.
Debutează cu un poem şi cu un articol-conf esiune, în 1938, în „Vlăstarul", revista literară a Liceului „Spiru Haret". Colaborează sporadic, semnând recenzii şi articole, la „Preocupări literare" (1940) şi la „Preocupări universitare" (1943-1944). Cele câteva poezii apărute în „Vlăstarul" nu anunţau în nici un fel fronda şi agresivitatea exclusivistă etalate în Fugind de neant (1946). Placheta care inaugura colecţia „Confesiuni lirice" a Editurii Boema, este prefaţată de autor, cele 15 poeme incluse aici fiind însoţite de tot atâtea „autocomentarii" bizare. Ideea de la care pleacă B. în consideraţiile introductive, cu aplicare la fiecare text din cuprins, ar fi aceea că poetul este cel mai bun (şi singurul adevărat) critic al propriei sale creaţii. Autorul avansează, cu gravitate, premisa propriei genialităţi, care s-ar afla într-o antiteză tranşantă cu mediocritatea literaturii autohtone. Asocierea declarată, ca dimensiune a valorii, cu nume ca Verlaine, Holderlin, Valery, Puşkin, Byron, Shelley, Apollinaire, Keats, Ştefan George, Hofmannsthal, Baudelaire, Leopardi, iar din literatura română cu Eminescu, Arghezi, Bacovia, B. revendicând pentru sine egalitatea, cel puţin, cu toţi aceştia, imprimă demonstraţiei o notă de comic grotesc. Poetul, încredinţat că produce „mutaţia speciei umane" şi că fiecare lucrare a sa este destinată nemuririi, lansează şi un „manifest fulgerat cu frenezie hugoliană", recomandând un nou curent literar, „concretismul", care-şi propune „să lirici-zeze materialul special şi arid al profesiunilor intelectuale". în acest sens, se oferă şi un „model", Poema meningococului, având ca temă elogierea semnificaţiior poetice ale microbului respectiv. Apelul teoreticianului a rămas, desigur, fără ecou printre confraţi. Volumul din 1969, Versuri din patru decenii, grupează titlurile, în funcţie de data elaborării lor, în trei secţiuni:
1937-1940,1943-1949,1956-1963. Alături de compoziţii cursive, bogate în imagini poetice sau mărturisind influenţe folclorice elegant asimilate, sunt incluse pasteluri calme, cu o melodică interioară bine cumpănită, dar şi demonstraţii ostentative de versificare preţioasă, care elimină emoţia estetică.
SCRIERI: Fugind de neant, pref. autorului, Bucureşti, 1946; Versuri din patru decenii, pref. M.R.P. [Miron Radu Paraschivescu], Bucureşti,1969.
Repere bibliografice: Piru, Panorama, 182-184.	CP.
BELDEANU, Adrian (10.VI.1935, Lugoj - 30.VI.1994, Bucureşti), poet şi prozator. Fiu al unui medic veterinar, B. a absolvit liceul la Bârlad (1952), urmând apoi, la Bucureşti, Şcoala de Literatură „M. Eminescu" (1952-1954) şi Facultatea de Drept (1954-1958). Din 1959, s-a înscris în barou şi a funcţionat ca avocat pledant. Debutează în „Luceafărul", în 1966. Desfăşoară regulat şi activitate publicistică (mai ales cronică plastică), în publicaţiile conduse de Eugen Barbu (în „Săptămâna culturală a Capitalei", publică, în serial, între 1973
471 Dicţionarul general al literaturii române
Beldeanu
şi 1977, un Dicţionar plastic selectiv, alcătuit din articole micro-monografice despre plasticieni români contemporani), scriitor de care este apropiat şi care il sprijină. Prima carte, Vitralii cu păsări, îi apare în 1967.
Ca poet, B. a produs compuneri intimiste şi calofile, de atmosferă şi de expresie îngrijit-ingenioasă, convenţională, vădind abilitate şi „meserie". Poemele lui simt crochiuri, „pasteluri" ori „tablouri" (de interior, cu recuzită domestică etc.), montaje de imagini şi descripţii detaliate şi consistente (uneori parcă „prea" insistent exploatate), dublate de mici solilocvii, de „declaraţii" ori comentarii lirice intermitente. La orizontul epocii în care a fost scrisă şi publicată, este o poezie banală, „corectă", nu dezagreabilă, nici impresionantă, incontestabil rutinieră şi minoră. O anumită atmosferă „casnică" şi „gastronomică" poate uneori aminti, prin ingrediente şi recuzită, de cea din lirica unor Emil Brumaru ori G. Almosnino, însă fără concreteţea fascinant-enigmatică obţinută de aceia, fără fior, mai degrabă marcată de un fel de „suficienţă" discret egolatră şi compromisă prin proliferarea „mecanică" a expresiei, prin metaforizarea previzibilă (chiar atunci când e construită în genul şaradei, şi ea limitat „surprinzătoare"). Poetul a practicat şi formele prozodice fixe (rondelul, sonetul). Romanele lui B. — Canapeaua cu pisici (1971), Să mai câştigi o zi (1972) — constituie un fel de completare prozastică a poemelor, ţinând de aceeaşi viziune „măruntă", hedonistă, intimistă, intensiv şi neconvingător „sinestezică", cu scurte, rapid istovite elanuri generalizatoare şi pilduitoare. Pe ample porţiuni, proza scriitorului se plasează la limita dintre reportaj şi consemnarea diaristică. Priceperea exprimării şi o oarecare înzestrare pentru observaţia detaliată nu sunt susţinute de aptitudinea construcţiei romaneşti. Prozatorul practică un descriptivism atent şi omniprezent: se succedă peisaje, interioare, toalete şi veşminte sau vestimentaţii, piese de mobilier şi alte obiecte (artistice sau utilitare, tehnice sau artizanale etc.), toate supuse unei descripţii minuţioase, ironic-vioi comentate. De acelaşi tratament au parte şi fizionomiile sau trupurile umane (în special feminine). In fond, romanele lui B. sunt, în bună parte, formate din publicistică de observaţie — în sens larg — mondenă, travestită în proză de ficţiune. Vigoarea epică e cvasinulă, „conflictele" - convenţionale, minimale, arhicunoscute, iar pasajele analitice — de asemenea superficiale. E vorba de romane (semi)populare, cu pretenţii de elevaţie şi rafinament, în fond kitsch, fie şi moderat. Marcate de o înclinaţie spre consemnarea unui anumit hedonism erotic, ele pun în scenă poveşti de dragoste sau aventuri amoroase, consumate în medii „modeme" şi „mondene" ale citadinismului anilor 760-70. Personajele, care lucrează în institute de proiectări ori sunt balerine, pictori, gazetari etc., se preocupă de vestimentaţie, de confortul lor domestic şi de amenajarea rafinată a locuinţei, dau — sau se duc la — petreceri dansante, la care se bea neapărat whisky Black & White şi se dansează după ultimele şlagăre ale momentului, unele au automobil propriu etc. E o lume de epicurei cam cinici unii dintre ei, chiar abjecţi, alţii, mai puţin reliefaţi, par „pozitivi" moralmente, în ultimă analiză. Nu se poate contesta însă o anumită validitate a
reconstituirii consistenţei trăitului, a cotidianului, detaliile percepţiei fiind convingător consemnate, fără „zboruri" majore. E o panoramare — convenţională, dar pitorească, cu un vag farmec retro — la nivelul cotidianului, a epocii barului Katanga, a muzicii lui Adamo, a ceaiurilor dansante cu magnetofon, a generalizării frigiderului şi televizorului, a primelor „autoturisme proprietate personală", dar şi (încă) a locuirii „la comun" ş.a.m.d. în Să mai câştigi o zi, statutul de avocat al protagonistului-narator dă prilejul etalării unei serii de „cazuri" (procesuale, juridice), motivând mici „reportaje" sau portrete umane voite pitoreşti.
SCRIERI: Vitralii cu păsări, Bucureşti, 1967; Corrida, Bucureşti, 1968; Variaţiuni pentru speranţă, Bucureşti, 1970; Canapeaua cu pisici, Bucureşti, 1971; Să mai câştigi o zi, Bucureşti, 1972; Ceasornicul de aer, Bucureşti, 1974; Floarea de fân, Bucureşti, 1977; Ceaiul de la ora cinci, Bucureşti, 1983; Tacâmuri de argint, Bucureşti, 1983; A treia repriză, Bucureşti, 1988.
Repere bibliografice: Dinu Flămând, Adrian Beldeanu, ST, 1969, 4; Dumitru Micu, „Corrida", RL, 1969,41; Ioan Neacşu, „Corrida", ATN, 1969,10; Valentin Pascu, „ Variaţiuni pentru speranţă", TR, 1970,49; Ilie Constantin, „ Variaţiuni pentru speranţă", RL, 1970,26; Val Condurache, „Să mai câştigi o zi", CRC, 1972,37; Nicolae Ciobanu, „Să mai câştigi o zi", LCF, 1972,43; Emil Mânu, Adrian Beldeanu, „Floarea de fân", SPM, 1978,381; Regman, Noi explorări, 238-242.	N. Br.
BELDEANU, Ion (22.VIII.1939, Zamostea, j. Suceava), poet şi prozator. Este fiul Olimpiei (n. Irimescu) şi al lui Ion Beldeanu, militar căzut pe front la Odessa (1941). A absolvit Şcoala Pedagogică din Rădăuţi, apoi a urmat cursurile unei şcoli postliceale de bibliotecari şi ale Facultăţii de Filologie de la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi, după care, vreme de un an, a fost învăţător la ţară, iar din 1966 s-a consacrat ziaristicii. A lucrat în presa locală, apoi a devenit corespondent Agerpres pentru judeţul Suceava. A făcut parte din echipa care, în 1981, a fondat Cenaclul Suceava al Uniunii Scriitorilor şi care a realizat publicaţia „Pagini bucovinene", supliment al revistei „Convorbiri literare". A fost secretar, apoi preşedinte al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, din care fac parte şi români din Ucraina, este redactor-şef al revistei „Bucovina literară". Ca poet, a debutat în 1964 la „Ateneu". A colaborat la numeroase reviste literare şi de cultură.
Primul volum de versuri, Mirele pâinii (1976), evidenţiază rafinamentul metaforic specific promoţiei 70, chemat, parcă, de splendoarea peisajului bucovinean. Idilismului calofil i se asociază sentimentalismul discret şi incantaţia elegiacă. în Bună seara, frumoasă poveste (1981), aceeaşi tehnică a „acuarelei" combină abil nuanţele, lirismul confesiv fiind marcat de o „cuminte melancolie". în Armura solară (1983), peisajul e mirific, lumina îl face strălucitor sau îi relevă transparenţa. Se regăseşte aici „eşarfa melancoliei" care învăluie elegia subtil ticluită. Totodată, un segment important al scrisului lui B. este poezia erotică. în Lecţia de melancolie (1987), elegia nu mai este menţionată în titluri, însă rezonanţa ei persistă, căpătând accente bacoviene. în Seminţe eterne (1990), evocării elegiace a ţinutului bucovinean şi a neamului din care se trage poetul i se
Beldiceanu
Dicţionarul general al literaturii române 472
adaugă oda „ostaşilor căzuţi la datorie" şi „lauda cuvântului" în care „susură cântecul". Sesizând riscul de a se bloca într-un lirism minor, al efectelor, poetul îşi dezvăluie un alt chip în Proba mea de viaţă (1995). Tonalitatea sentimental-melancolică e „bruiată" de rostirea ironică sau chiar de strigătul sarcastic. Schimbarea nu e în dezavantajul poetului, dar nu-i poate schimba identitatea conturată anterior. B. a fost distins cu Premiul Eminescu pentru poezie pe anul 1995, acordat la Festivalul Naţional de Literatură „Mihai Eminescu" de la Suceava-Putna. Prozatorul B. debutează cu un volum de reportaje literare, realizat în colaborare cu Alexei Rudeanu şi intitulat Destine din Nord (1974). Aici contactul cu realitatea imediată al gazetarului nu împiedică, ci stimulează scriitorul să absoarbă contingentul într-o realitate permanentă şi reprezentativă (locuri pitoreşti, îndeletniciri, mentalităţi etc.). Volumul Albastru de Bucovina (1979) restrânge această reprezentare la spaţiul indicat de titlu, spaţiu transformat într-un decor fermecător, din care au dispărut plutaşii, dar nu şi caii de la Brodina, în care frumuseţea naturii e concurată de munca omului, ajuns chiar să decoperteze un vârf de munte din Călimani pentru a-i exploata zăcământul de sulf. Dupâ-amiaza unei amintiri (1985) se apropie mai mult de ficţiune, reportajului propriu-zis i se substituie portretul şi dialogul cu un interlocutor devenit personaj literar (femeia frumoasă, bărbatul viteaz, de pildă). Experienţa gazetarului e un pretext pentru autorul de proză scurtă. în Iarba iubirii (1989), repor-terul-scriitor poposeşte acasă la Nicolae Labiş sau la Ciprian Porumbescu, face istoria plutăritului, prezintă „cronicile" şi casa-muzeu a lui Toader Hrib de la Arbore, descrie ţinutul Ostrei, codrii Rădăuţilor, Cetatea Sucevei, reproduce discuţii, conturează portrete. în proza lui B. se regăsesc pitorescul nuanţat şi lirismul contemplativ-sentimental al poetului. Bucovina care ne doare (I-II, 1996-2002) este un dosar de documente şi impresii referitoare la ce au fost şi simt acum zonele Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei. Ceea ce au trăit şi trăiesc azi românii din aceste teritorii înstrăinate de ţară este reconstituit prin note de călătorie, prin relatarea participării la acţiuni culturale, prin reproducerea unor texte apărute în presa locală. Din nou gazetarul şi scriitorul colaborează eficient.
SCRIERI: Destine din Nord (în colaborare cu Alexei Rudeanu), Iaşi, 1974; Mirele pâinii, Bucureşti, 1976; Albastru de Bucovina, Bucureşti, 1979; Bună seara, frumoasă poveste, Iaşi, 1981; Armura solară, Bucureşti, 1983; După-amiaza unei amintiri, Iaşi, 1985; Lecţia de melancolie, Cluj-Napoca, 1987; Iarba iubirii, Iaşi, 1989; Seminţe eterne, Bucureşti, 1990; Proba mea de viaţă, Iaşi, 1995; Bucovina care ne doare, I-II, Iaşi,
1996-2002; O dimineaţă pentru fiecare, Suceava, 1998; Ceaiul de după execuţie, Timişoara, 1999; Glontele de cucută, Timişoara, 2001; Realitatea are chipul tău, Cluj-Napoca, 2002. Ediţii: Constantin Ştefuriuc, Structura lacrimei, Botoşani, 1997.
Repere bibliografice: Constantin Călin, „Mirele pâinii", ATN, 1977, 129; Const. Cubleşan, „Mirele pâinii", TR, 1977,14; Dumitru Radu Popa, Jurnal de lectură, TBR, 1981,212; A1. Cistelecan, Vitrina cu cărţi, F, 1982, 5; Valentin Taşcu, „Bună seara, frumoasă poveste", ST, 1982, 8; Zaharia Sângeorzan, „Armura solară", RL, 1984,38; Mihail Iordache, „Dupâ-amiaza unei amintiri", „Pagini bucovinene", 1985, 9; Cornel
Munteanu, „Lecţia de melancolie", TR, 1988,6; Adrian Dinu Rachieru, Sensibilitatea Nordului, LCF, 1988, 39; Liviu Papadima, „Lecţia de melancolie", TBR, 1988,375; Liviu Leonte, O nouă lecţie de melancolie, CRC, 1995,12; Mircea A. Diaconu, „Proba mea de viaţă", PSS, 1995,12; Arcadie Suceveanu, Lecţia de melancolie continuă, „Contrafort", 1996,9; Constantin Dram, Situaţii şi tipologii, CL, 1998,3; Gh. Lupu, „O dimineaţă pentru fiecare", ATN, 1998,8; Theodor Codreanu, Texte recuperate, VR, 1998, 11-12; Ioan Holban, Melodrame suspendate, RL, 1999, 9; Simion Bărbulescu, Un solitar confesiv, CNT, 2000,10; Vlad Sorianu, între simbolism şi expresionism, ATN, 2000,39; Constantin Pricop, Cu buzunarele pline de vrăbii, „Bucovina literară", 2000,7-8; Daniel Ştefan Pocovnicu, Intelectualul şi armata, CL, 2002, 1; Gheorghe Grigurcu, Dincolo de provincie, RL, 2003,32; Constantin Ciopraga, Proze recente, CL, 2002,11.	D.D.
BELDICEANU, Neculai (26.X.1844, Preuteşti, j. Suceava — 2.II.1896, Iaşi), poet. Tatăl, Nicolae Beldiceanu, avea moşie la Preuteşti; pierzând-o, ajunge judecător la Tribunalul din Suceava. Mama descindea, de asemenea, dintr-o familie de mici boieri din Preuteşti. B. a copilărit în sat şi a învăţat la Fălticeni şi Iaşi, unde a urmat cursurile Academiei Mihăilene. A ocupat funcţii administrative: subprefect, comisar de poliţie, între 1870 şi 1874 era profesor suplinitor de limba română şi latină la Liceul „Alecu Donici" din Fălticeni. Transferat în Botoşani (preda istoria şi geografia), apoi la Iaşi, a rămas până Ia sfârşitul vieţii profesor (şi director) la Şcoala de meserii şi la Gimnaziul „Ştefan cel Mare". Despărţirea de soţie, după douăzeci de ani de căsnicie, a pus la grea încercare sănătatea poetului, bolnav de nervi în ultimii ani de viaţă. A murit în urma unei comoţii cerebrale.
B. a fost în multe privinţe un om interesant. Citea mult şi era pasionat de arheologie, epigrafie, numismatică. A învăţat paleoslava pentru a traduce vechi inscripţii, a strâns o bogată colecţie de hrisoave şi de monede vechi, pe care a lăsat-o Institutului de Geologie din Iaşi. A descoperit, la Cucuteni, urmele celei mai vechi civilizaţii de pe teritoriul ţării noastre. Singur sau împreună cu profesorul Gr. Buţureanu, a făcut săpături arheologice la Rădăşeni, Preuteşti, Belceşti, Dolhasca, Şiret, Volovăţ, Sârca ş.a. Plănuia o lucrare fundamentală pentru istoria ţării, inspirată de Corpus Inscriptionum Latinarum al lui Th. Mommsen. S-a numărat printre fondatorii Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi. A publicat două lucrări de arheologie, Antichităţile de la Cucuteni (1885) şi Epitaful aflat la Buneşti (1888). în manuscris i-a rămas o lucrare despre Inscripţiile şi notele adunate din mănăstirile Moldovei şi Bucovinei. îl interesau istoria pământului, evoluţia speciilor, originea omului. împreună cu Ed. Gruber a făcut experienţe psihologice în domeniul „audiţiei colorate", adică al corespondenţei sunet-culoare. Era membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin.
Ca poet, B. a debutat în 1863, în ziarul lui B. P. Hasdeu, „Lumina". O perioadă mai lungă a publicat pasteluri în „Convorbiri literare" (1872-1881) şi un timp a frecventat cenaclul junimist. Decisive în formaţia lui au fost însă apropierea de socialiştii ieşeni şi colaborarea la „Contemporanul". Poezia sa din această perioadă se înscrie în lirica socială,
473 Dicţionarul general al literaturii române
Beldiceanu
protestatară şi umanitară. în „Contemporanul" îi apar Dezmoşteniţii, Lăutarul Vechituri, Amurgul veacului, piese în care, înrâurit de ideologia socialistă, evoluează spre militantism. în 1887, în urma unor neînţelegeri cu V. G. Morţun, B. părăseşte cercul „Contemporanului" şi îşi formează un cenaclu propriu, din care au făcut parte Ed. Gruber, Artur Gorovei, Izabela Sadoveanu, Dimitrie Anghel, A. Steuerman, Artur Stavri, V. Lateş. La şedinţe a participat de mai multe ori I. Creangă, care a citit aici, la 4 mai 1888, o parte, inedită, din Amintiri din copilărie. B. l-a încurajat pe D. Anghel, aflat la începuturile carierei sale literare. Intenţiona să scoată o publicaţie a cenaclului, sub conducerea lui C. Dobrogeanu-Gherea, dar cercul s-a dizolvat în 1889, prin plecarea lui Ed. Gruber în străinătate, a lui Artur Stavri la Bucureşti şi, mai ales, datorită izolării lui B., deprimat de moartea unuia dintre copii. Versurile şi le strânge în volumul Poezii (1893). Creaţii pe modele folclorice dă în culegerea Doine (1893). Părăsind tradiţionalismul primei perioade — pasteluri în maniera Alecsandri, meditaţii în nota decepţionismului posteminescian (Geniu şi nefericire) —, B. a încercat o nouă formulă prin abordarea în poezie a unei tematici care de obicei formează obiectul ştiinţelor exacte. Un amplu poem, Pământul, evocă geneza şi istoria planetei, erele geologice, apariţia omului. A teoretizat poliritmia, experimentând-o, pe teme tradiţionaliste, în poema Ţăranii. Vorbeşte, pentru prima dată la noi, despre versul polifonic şi Poliritmicele sale anunţă noi tehnici ale poeziei. Când reuşeşte să se desprindă de modele şi să exprime cu spontaneitate impulsurile sufletului (Sorin), lirica
lui capătă simplitate, şi accente grave îl apropie, surprinzător, de Tudor Arghezi. Alteori sprinteneala versului anunţă ritmurile lui St. O. losif. B. este autorul unei drame, Dorman, cu im subiect situat în perioada formării poporului român, dramă ce a servit ca libret de operă (muzica Eduard Caudella), şi al unei satire în versuri, Tala. Nuvelă contimporană (1882), având ca model poemul Rolla al lui Musset.
SCRIERI: Tala. Nuvelă contimporană, Iaşi, 1882; Poezii, Iaşi, 1893; Doine, Iaşi, 1893; Poezii, pref. Ion Vitner, Bucureşti, 1951.
Repere bibliografice: Raicu Ionescu-Rion, Arta revoluţionară, îngr. şi introd. Victor Vişinescu, Bucureşti, 1972, 107-112; Anghel-Iosif, Portrete, 3-9; Călinescu, Ist. lit. (1941), 482-483, Ist. lit. (1982), 547-54%; Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist. lit., 199-200; G. G. Ursu, N. Beldiceanu, Bucureşti, 1961; Streinu, Versificaţia, 178-179; Ist. lit, III, 574-576; Dicţ. lit 1900,95-96; Dicţ scriit. rom., 1,252-254.	S.C.
BELDICEANU, Nicolae N. (15.V.1881, Rădăşeni, j. Suceava — 9.VI.1923, Sibiu), prozator, autor dramatic şi traducător. Este fiul Aglaei, fiica preotului Gheorghe Lateş din Rădăşeni, şi al lui Neculai Beldiceanu, poetul de la „Contemporanul". B., încredinţat tatălui, în urma despărţirii părinţilor, îşi face studiile secundare în Iaşi. La Liceul Naţional îl cunoaşte pe Mihail Sadoveanu şi, din 1896, cei doi rămân legaţi printr-o nezdruncinată prietenie, evocată de Sadoveanu în Anii de ucenicie şi de B. într-o proză intitulată Visuri. împreună au tradus din Turgheniev Povestiri vânătoreşti, plănuind şi un roman satiric, Isprăvile părintelui Tărăboi; materia unor povestiri sadoveniene din Crâşma lui Moş Precu se trage din acest proiect. Constrâns să-şi găsească o slujbă, B. vine în Bucureşti, unde locuia mama sa. începe să frecventeze Academia liberă de muzică şi artă dramatică a poetului Th. M. Stoenescu. în 1900, publică în „Revista literară" (debutul, sub pseudonimul N.B. Rădăşeanu, este o traducere din E. Zola). Colaborează la „Revista modernă", „Pagini alese", „Zeflemeaua". în „Sămănătorul", proza şi versurile sale sunt susţinute de încurajarea generoasă a criticii lui N. Iorga. B. îşi câştigă viaţa ca funcţionar. Era căsătorit cu Victoria, fiica lui Ioan Nădejde şi a Sofiei Nădejde. în 1905, îi apăruse volumul de nuvele Chipuri de la mahala, urmat de Cea dintâi iubire (1908), Maica Melania şi Taina (1909), Povestiri mărunte şi Un singuratic (1910), Neguri şi La un han, odată...
(1911), Chilia dragostii (1913), Fetiţa doctorului (1914). Prezent în periodicele vremii („Făt-Frumos", „Voinţa românească", „Facla", „Convorbiri literare", „Minerva", „Viaţa socială", „Universul literar", „Ramuri", „Dimineaţa", „Drum drept"), devenise, în 1908, membru al Societăţii Scriitorilor Români şi, în 1914, făcea chiar parte din comitetul societăţii în calitate de cenzor, alături de Gala Galaction. Avea şi preocupări legate de teatru: în 1912, Teatrul Naţional din Craiova anunţă deschiderea stagiunii cu două comedii de B., O inaugurare şi La manevre, în 1915 tălmăcea piesa lui Fr. de Croisset, Uliul, iar în 1917, Teatrul Naţional din Iaşi obţine un succes cu drama lui, în întuneric. Anii primei conflagraţii mondiale îl găsesc soldat într-un regiment, iar în 1917 este chemat în redacţia ziarului de front „România", sub conducerea lui M. Sadoveanu.
Beldie
Dicţionarul general al literaturii române 474
Publică volumele de povestiri Prăpastia lui Hortopan (1918), Fântâna balaurului (1920), Ospăţul (1921). După război, face parte din conducerea Editurii Luceafărul din Chişinău, lucrează un almanah pentru Basarabia, publică în „Adevărul" din Bucureşti şi în „Dreptatea" din Chişinău pledoarii pentru refacerea prin cultură a unităţii neamului, colaborează la „Şcoala Basarabiei" şi „Glasul Bucovinei", înfiinţează societatea „Cetatea luminii". Publicistica din această perioadă este reunită în culegerea între Prut şi Nistru (1922). Cu toate că apărea în „Ţara nouă", „Straja", „Lamura", „Stropi de rouă", „Ora", „Gândul nostru", B. se simţea singur, marginalizat. Apar şi primele semne de boală mintală. A fost internat la Mărcuţa, apoi la Sibiu, unde şi moare. Volumul pe care îl pregătea, în munţii Bulgariei, nu a mai fost editat; în manuscris a rămas o piesă de teatru, Floarea morţii, care urma să intre în repetiţie pe scena Naţionalului ieşean.
înainte de a descoperi viaţa, ca prozator, B. a avut imaginea ei fixată prin grila maeştrilor pe care, într-o admiraţie fidelă, i-a urmat toată viaţa: Maupassant, M. Sadoveanu, I. L. Caragiale. Cartea de debut, Chipuri de la mahala, vădea influenţe venind din Caragiale. Ele se situează la nivelul cel mai vizibil: în limbajul personajelor, imitat pentru efectul de ridicol hilar, nu ca mărturie a golului interior ce îl generează. Totuşi, cu sfială, B. reuşeşte să aducă în aceste încercări o notă proprie: în lumea micilor drame, mereu aceleaşi, comice, meschine ori vulgare, o clipă de duioşie, amintirea inocenţei pierdute trezită de valsul melancolic al caterincii vorbesc despre omenescul periferiei (La Filaret, Romanţa). Alte asemenea momente se ivesc odată cu deşteptarea pământului în primăvară, când lumina invadează cadrele pustii care sunt personajele, biete făpturi uscate, fanfaroane şi cu arţag, exprimând inconştient amărăciunea existenţei, în ipostaza ei umilă şi mediocră. Schematismul sufletesc lasă să se vadă nu individul, ci categoria: fata bătrână (Tuşa Ruxăndriţa, Domnişoara Biţa), femeia bărbătoasă şi agresivă (Cucoana Vastica), masculi masivi, grei de cap, cu ticuri milităroase (Focul lui Don Vagmistru). Decorul mahalalelor are şi el o stereotipie care nu e apăsătoare, ci doar pitorească. Numeroasele volume pe care
B.le-a scos nu au un profil aparte. în schimb motivele, structura personajelor, climatul prezintă o recurenţă care, pe lângă acceptarea comodă a unor scheme, trădează convingeri, obsesii ale autorului. Ele nu se ridică la o filosofie a vieţii şi a tainei, ca la M. Sadoveanu, cel din povestiri, model atât sub raportul lumii evocate, cât şi al stilului. Apariţii fragile, suflete necăjite, candide, personajele lui B. sunt dezarmate, incapabile să se apere, chiar dacă realizează distanţa dintre iluzii şi josnicia vieţii. Prin bătrâni slăbiţi şi oropsiţi (Mătuşa Aniţa), prin nebunul cu ochii curaţi (Lefter) şi căţelul chinuit (Mutul), prin cruzimea inconştientă (Nepotul), autorul urmărea nu doar să trezească mila, ci să zugrăvească „acele dureri abia simţite" de care vorbea Guy de Maupassant. De aceea, numeroase personaje sunt copii (Ionică, Fetiţa doctorului), prozatorul evocând, în acord cu trăirile lor, încărcate de spaime, jocuri de umbre ameninţătoare, case cu răceli de pivniţă, ploi mohorâte (Neguri). Aureolate de o lumină lină, în care trece şi
ceva din convenţia sămănătoristă a frumuseţii refugiate în trecut şi în puritatea vieţii la ţară, simt icoanele bunicilor (Un crâmpei, Bunicii), datinile sfinte (Interior), tabloul câmpului, cu poezia văzduhului limpede şi a muncii. Tonalităţi sămănătoriste transpar şi în conturarea unor caractere puternice aparţinând trecutului eroic. întâmplările vitejeşti cu haiduci (Gruia, La un han, odată..., MaicaMelania, Taina), când senzaţionale, când cu ecouri de baladă şi basm, nu ajung la acea forţă a vieţii pe care M. Sadoveanu ştia a o transmite prin astfel de figuri. Curgerea melancolică a frazei este însă comună celor doi scriitori. Cu Pâinea, idilicul rural este părăsit. B. dă o istorie aspră, în tonuri sobre, vădind cunoaşterea exactă a sufletului ţărănesc. Interesantă pentru că a reuşit să treacă în gest câte ceva din straturile obscure, realizând aliajul paradoxal dintre o curăţie de sfânt şi nebunia instinctului erotic, e nuvela Chirică, care a stat la baza dramei în întuneric. în aducerea la suprafaţă şi adâncirea unor stări întunecate, de coşmar (ca în Vulturul, din seria povestirilor de război, acestea în genere slabe, teziste ori şGcante), ar fi putut sta autenticitatea şi reuşita lui B. Dar intuiţii adevărate se risipesc şi aproape se şterg în ţesătura acestor povestiri ce se angajează, fără căutări, pe un drum sigur: impresionarea cititorului. De aici, pitorescul edulcorat şi fiorii (teama, greaţa). Proza lui B. nu a putut depăşi condiţia de fragment, de decupaj nesemnificativ în ordinea vieţii, ca şi a artei; ea procură o lectură plăcută datorită unei „vizualităţi" intense, plasticităţii descrierilor. în schimb, traducerile din povestirile lui Maupassant şi versiunea sa la romanul acestuia Pierre et Jean se desfăşoară într-o curgere firească, bazată pe înţelegerea textului, şi într-un limbaj adecvat, demne de a trezi interesul cititorului.
SCRIERI: Chipuri de la mahala, Bucureşti, 1905; Cea dintâi iubire, Bucureşti, 1908; Maica Melania, Bucureşti, 1909; Taina, Bucureşti, 1909; Povestiri mărunte, Bucureşti, 1910; Un singuratic, Bucureşti, 1910; Neguri, Bucureşti, 1911; La un han, odată..., Bucureşti, 1911; Chilia dragostii, Bucureşti, 1913; Fetiţa doctorului, Bucureşti, 1914; Prăpastia lui Hortopan, Botoşani, 1918; Fântâna balaurului, Bucureşti, 1920; Ospăţul, Bucureşti, 1921; între Prut şi Nistru, Bucureşti, 1922. Traduceri: I. S. Turgheniev, Povestiri vânătoreşti, pref. M. Sadoveanu, Bucureşti, 1909 (în colaborare cu M. Sadoveanu); Guy de Maupassant, Petru şi Ioan, Bucureşti, 1909, Cei dintâi fulgi, Bucureşti, 1909, Pustiul, Bucureşti, 1915.
Repere bibliografice: Chendi, Impresii, 189-200; Chendi, Pagini, 467-468; Iorga, Oameni, II, 467-469; Sadoveanu, Opere, XVI, 539-547, XIX, 287-303; Lovinescu, Scrieri, V, 55-57; Ciopraga, Lit. rom., 514-517; Dicţ. scriit. rom., I,254-255.	S.C.
BELDIE, Constantin (8.IX.1887,Stroeşti, j. Argeş - 11.V1.1954, Bucureşti), memorialist. Tatăl său — nepot de iobagi răsculaţi şi fiul lui Ghiţă Beldie, în tinereţe cioban — fusese socialist militant şi ateu declarat, iar mama sa era fiică de ţărani iobagi de pe moşia unui grof din Şercaia Făgăraşului. B. şi-a făcut studiile la Liceul „Sf. Sava" şi la Facultatea de Litere din Bucureşti. A fost secretar de redacţie la „Noua revistă română" (1910-1916) şi la „Ideea europeană" (1919-1928), iar înainte şi după anii petrecuţi la cele două reviste a funcţionat ca biblio-
475 Dicţionarul general al literaturii române
tecar la Facultatea de Litere, învăţător în Şotrile (lângă Doftana), funcţionar la un laborator de analize medicale, profesor, corector, funcţionar la Loteria de Stat, la Monitorul Oficial, la Recensământ, la o fabrică de sticlărie. în tot acest timp, preocuparea sa pentru literatură, pictură şi muzică a rămas constantă. Expresie a acestei existenţe, într-un fel artistă, a fost şi faptul că prin anii '50 îşi ţinea casa, din strada Jules Michelet, deschisă unui cenaclu (el îi spunea „academie"), la care participau V. Voiculescu, care a citit aici Sezon mort, Şerban Cioculescu, A. P. Bănuţ, Tit Simedrea, profesorul şi academicianul Nae Popescu, doctorul N. Vătămanu. încă din copilărie, scrie singur şi editează într-un număr limitat de exemplare revista „Luna". A mai colaborat la „Insula" şi „Cuvântul". B., un bonom, un epicureu, a rămas multă vreme oarecum ignorat de istoria literară. în 1918 tipărise două broşuri: Glossa spiritului cărturăresc. încercare antiintelectualistă - în care, printre altele, exprima astfel de crezuri: „Suntem impetuoşi, năvalnici. Dispreţuim pe molatici, pe îndoielnici şi pe obosiţi"; „O voinţă mare şi puternică şi o mare speranţă"; „Drepturile noastre le cucerim"; „Convingem prin gest, nu numai prin raţionament"; „Ne ferim de cărturarii pedanţi. Simt totdeauna sterili şi totdeauna făţarnici" — şi Ce vrem. Catehism pentru suflete nehotărâte. Autorul unor asemenea sentinţe care propovăduiau afirmarea impetuoasă era cunoscut până în anii '50 doar prin aceste broşuri. N. Vătămanu, un participant la întâlnirile „academiei", preţuind la B. harul şi hazul cu care nara momente din viaţa vechiului Bucureşti, l-a îndemnat stăruitor să le scrie. Astfel, cel care, autodefinin-du-se, credea că fusese o viaţă întreagă marcat de un complex în care intrau deopotrivă „timidităţi ascunse cu grijă", obsesia stilului frumos, „acele predispoziţii stricătoare de diletant şi
Beldie
juisor al vieţii, atât de străine abstractorilor de chintesenţe", „lipsa de aplicaţie şi osârdie laborioasă la exerciţiul speculaţiilor spirituale", cel care se socotea „un rătăcit prin lumea intelectualilor" s-a hotărât, în primăvara anului 1950, să-şi redacteze amintirile, adunându-le în două impunătoare manuscrise: Lume şi întâmplări dintr-o jumătate de veac (1900-1950) şi Oameni văzuţi de aproape (1900-1950). O tentativă a fiului său de a le tipări, prin 1975, a rămas fără rezultat, astfel că lucrarea a apărut abia după un sfert de secol, cu titlul Memorii. Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950), din care lipsesc capitole importante (T. Arghezi, de exemplu). Trecerea amintirilor din ipostaza orală în cea de text nu a dus la pierderea acelor calităţi pe care le apreciaseră ascultătorii lor:
C.	Rădulescu-Motru, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, T. Vianu, N. Petrescu, I. Brucăr, F. Aderca.
Primele secţiuni ale amintirilor sunt consacrate originii autorului şi copilăriei petrecute în mahalaua Gorganului şi Brezoianului. Amator de pitoresc, B. consemnează, cu ochi de pictor şi de etnograf, lumea pestriţă a capitalei şi spectacolul străzii cu „panorămile", panopticumurile şi menajeriile ei. Şcolarul şi studentul nu şi-a dobândit instrucţia pe băncile liceului şi ale facultăţii, ci, cum spunea el însuşi, a acumulat o cultură liberă, frecventând biblioteci publice, anticariate, conferinţe, expoziţii, concerte. A făcut parte dintr-o echipă de boemi cu lavalieră, care l-a avut membru, la un moment dat, şi pe Urmuz. O bună parte din amintirile sale radiografiază o jumătate de veac de viaţă bucureşteană, pe categorii socio-pro-fesionale: scriitori, filosofi, gazetari (se reţine portretul venalului Dem. Theodorescu, poreclit „şacalul"), profesori, ingineri, magistraţi, medici, diplomaţi, clerici. Imaginile despre Tudor Arghezi, de exemplu, nu simt întru totul confortabile, un portret scris cu aciditate fiind şi acela al lui Nae Ionescu. Perpessicius şi Şerban Cioculescu, care îl citiseră în manuscris, îi comunică autorului impresia că şi-a caricat modelele reale, iar Cioculescu spune chiar că memorialistul îşi adunase informaţiile „de pe la bucătărie". B. se apără afirmând: „ca şi cum n-ar fi mai instructive pentru cunoaşterea şi înţelegerea unei lumi şi a unei epoci indiscreţiile culese de Saint-Simon din gura lacheilor de la Versailles sau cele văzute de Brantome prin gaura cheii, sau cele adunate de Proust printre bârfelile, intrigile şi vanităţile snobilor şi mondenelor din saloanele cu lume obosită de trândăveli şi de viţii". Amintirile lui B. vădesc o personalitate iscoditoare, ageră, dotată cu o „curiozitate avidă şi maliţioasă", cu „limbă rea", şi „gură spartă", uneori chiar „nespălată" (unii intimi i-au reproşat că anumite pagini ale sale amintesc de Vitellius), însă nu pătimaş, invidios sau răzbunător. Ştiind ce „presă" are între anumiţi intimi ai săi, B. afirmă apăsat că şi-a păstrat neatinsă obiectivitatea şi, vorba lui Neculce, n-a scris „pe voia cuiva sau în pisma cuiva". Şi-a făcut din respectarea adevărului, repetă el, o deviză, urmându-1 şi în acest sens pe Saint-Simon, din care extrage două citate plasate ca moto: „II faut que celui qui ecrit des memoires, aime la verite jusqu'â lui sacrifier toute chose." „J'ai cherie la verite jusqu'â contre moi-meme."
Beldiman
Dicţionarul general al literaturii române 476
SCRIERI: Glossa spiritului cărturăresc. încercare antiintelectualistă, Bucureşti, 1918; Ce vrem. Catehism pentru suflete nehotărâte, Bucureşti, 1919; Memorii. Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950), pref. P. Leonăchescu, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, 1975, 278-286; Florin Faifer, Necruţătorul, CL, 1999, 12; Iordan Datcu, Memoriile lui Constantin Beldie, ALA, 2000,537; Gh. Grigurcu, Memoriile unui hedonist, RL, 2000, 41; Z. Omea, Dezvăluirile lui Constantin Beldie, RL, 2000,46; Popa, Ist. lit., 1,724-725; Săndulescu, Memorialişti, 215-220.	I.D.
BELDIMAN, Alecu [Alexandru] (1760, Huşi sau Iaşi - 1826), poet şi traducător. Era fiul marelui vornic Gheorghe Beldiman. Se înrudea, prin mama sa, cu Enache Kogălniceanu, iar prin a doua soţie, cu C. Conachi. Cariera administrativă a început-o în 1785, ajungând până la rangul de vornic. Scrierile originale ale lui B. sunt puţine: un acrostih din 1801, Stihuri făcute la Tazlău (1824), meditaţii şi poezii de dragoste, Tragodia sau mai bine a zice Jalnica Moldavei întâmplare după răzvrătirea grecilor 1821, tipărită prima oară de Alecu Balica, în 1861, sub titlul Eterie sau Jalnicile scene prilejite în Moldavia din răzvrătirile grecilor. Adăugat la sfârşitul Tragodiei lui Sapor, tradusă de el în 1801, acrostihul lui B. este şi una dintre cele dintâi manifestări de acest gen la noi. B. este şi autorul unora dintre primele meditaţii poetice din literatura română, influenţate de preromantism. Considerată opera sa reprezentativă, Tragodia... urmăreşte cronologic întâmplările care au avut loc la 1821, în Moldova, odată cu intrarea eteriştilor. Relatare a unui martor al evenimentelor, lucrarea are mai ales o valoare documentară. Cuprinzând 4266 de versuri a câte cincisprezece silabe, cu ritm trohaic şi rime masculine perechi, Tragodia..., este precedată, ca în poemele clasice, de o invocaţie. Prezentând Eteria într-o lumină total defavorabilă, opera lui B. cuprinde elemente de burlesc şi satiră. Portretele personajelor simt sumare şi caricaturale. Tonul de relatare familiară face ca Tragodia... să aparţină mai mult cronicilor versificate, a căror fază de sfârşit o reprezintă.
B.	a fost un traducător înzestrat şi totodată pasionat. A dat versiuni din Metastasio, Homer, Florian, Gessner, Voltaire, Abatele Prevost.
SCRIERI: Eterie sau Jalnicile scene prilejite în Moldavia din răzvrătirile grecilor, îngr. Alecu Balica, Iaşi, 1861. Traduceri: S. Gessner, Moartea lui Avei, pref. Zaharia Carcalechi, Buda, 1818; Florian, Istoria lui Numa Pompilie, al doilea crai al Romii, pref. trad., Iaşi, [1820]; Voltaire, Tragodia lui Orest, pref. Zaharia Carcalechi, Buda, 1820.
Repere bibliografice: Popovici, Studii, 1, 154-160; Piru, Ist. lit., II, 208-216; Ivaşcu, Ist. lit, 1,344-345; Anghelescu, Preromant. rom., 94-102; Rotaru, O ist, 1,83-85; Comea, Originile, 284-285; Dicţ. lit 1900,96-97; Dicţ. scriit. rom., 1,255-256; Ursu, Contribuţii, 243-261.	D.M.
BELGIA ORIENTULUI, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, din 7 februarie 1903 până în 29 noiembrie 1907. Până la 5 februarie 1904 subtitlul este „Supliment gratuit al ziarului «Adevărul»", dată după care publicaţia devine de sine stătătoare,
ca o revistă politico-literară cu caracter umoristico-satiric. Pe prima pagină se reproduce caricatura oamenilor politici mai importanţi (D. A. Sturdza, Al. Marghiloman, P. P. Carp), printre rubricile revistei figurând: „Simpatiile noastre", „Cronica melodramatică", „Provincia are cuvântul". Colaborează cu versuri D. Teleor, Cincinat Pavelescu, G. Cair, Const. C. Brăescu,
C.	Cosco. De remarcat este faptul că publicaţia adăposteşte debutul lui G. Topîrceanu, care semnează Top câteva poezii (M-am procopsit, La mahala, Amorul. Femeia. Studiufilosoficpesimist, Pisica miraculoasă) şi proză, precum şi începuturile literare ale lui Victor Eftimiu, care semnează sub iniţiala Victor sau I. B. Victor o serie de poezii (Prigorii şi Cârpaciul) sau texte umoristico-satirice, precum acela intitulat Magnum moftologicum, apărut sub semnătura B.P. Hasmodeu. Tânărul debutant excelează în parodii de romane de senzaţie, cum ar fi: Clopotele blestemate sau cadavru-mblănit. Roman original de mare senzaţie destinat a face marţ pe dnii Xavier de Montepin, Ponson du Terrail et Co. şi Dona Manda sau Cavalerii sângerânzi. Roman stupid de actualitate, semnat Niţă Balamuceanu.	M.	Pp.
BELICOV, Serafim (9.III.1947, Viişoara, j. Edineţ), poet. Este fiul Măriei (n. Cebotaru) şi al lui Constantin Belicov, ţărani. B. a absolvit, în 1970, Facultatea de Ziaristică a Universităţii de Stat din Chişinău. Funcţionează ca redactor la radio, la publicaţiile „Cultura" şi „Moldova suverană". Debutează editorial în 1976, cu placheta Veghe, urmată în acelaşi an de volumul Nesfârşitul spicului. B. cultivă o lirică a sentimentului de mirare în faţa frumuseţii şi luminii, care aureolează mugur, spic şi om, totul fiind transpus în imagini simple şi într-o prozodie melodioasă. în Vameş (1991) şi Procesul lui Narcis (1995) a încercat şi tehnici poetice mai noi.
SCRIERI: Veghe, Chişinău, 1976; Nesfârşitul spicului, Chişinău, 1976; Ev, pref. Mihai Cimpoi, Chişinău, 1987; Vameş, Chişinău, 1991; Procesul lui Narcis, Chişinău, 1995; Elegii contra frigului, Chişinău, 2001.
Repere bibliografice: Ion Ciocanu, Şansele poeziei angajate, LA, 1992, 9 aprilie; Cimpoi, Ist lit Basarabia, 220; Ion Beldeanu, Fişier, „Bucovina literară", 2001,2-3; Ion Beldeanu, „Elegii contra frigului", „Bucovina literară", 2002,7-8.	E.	B.
BELIGAN, Anamaria (15.XI.1958, Bucureşti), prozatoare. Este fiica Danei Lovinescu (n. Crivetz) şi a actorului Radu Beligan. A absolvit secţia de regie film (promoţia 1981) a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. în 1982 părăseşte România şi, după şapte luni de lagăr în Germania, emigrează în Australia. Lucrează ca regizor şi scenarist la Melboume, predă la Australian Film, Television and Radio din Sydney. A publicat în „Vatra", „Ramuri", „Luceafărul", „Orizont", „Arc".
O relaţie oarecum paradoxală face ca abia cea de-a doua carte publicată de B., romanul Scrisori către Monalisa (1999), să atragă atenţia asupra calităţilor autoarei de proze scurte din volumul încă un minut cu Monica Vitti (1998). Dacă romanul, în montura, situaţiile şi chiar cazuistica lui, este ceva obişnuit, în linia literaturii lagărelor cu emigranţi (aici, Asylbeweber-i la
477 Dicţionarul general al literaturii române
Beligan
finele anilor '80), în schimb prozele scurte compun o atmosferă încărcată de mister psihologic, cu fibre de halucinaţie şi cu acel amestec „simbolist" de glacialitate şi incandescenţă, de voyeurism şi morbideţă estetizantă. în Scrisori către Monalisa, totul e limpede: tema spaţiului închis, universul concentra-ţionar, lume în care de la sublim la sordid nu este nici măcar un pas. Mizerie şi tensionare, spaţiu populat pestriţ, cu destine şi temperamente din varii geografii etnoreligioase. Tema emigrantului-captiv (aici, tocmai într-un hotel numit Arkadia) este — ca şi pattem-ul din Azilul de noapte — o şansă generoasă pentru însumarea de psihologii contrastante şi contexte cu pitoresc viguros. în jurul lui Matei, anxiosul şi, oarecum, amnezicul, omul cu o imaginaţie de artist (între altele, incitante sunt paginile în care el îşi închipuie o idilă între Ion Barbu, matematicianul poet, student la Berlin, şi faimoasa Leny Riefenstahl, „patroana" cinematografiei hitleriste), gravitează feminitatea dezabuzată ă la russe, la modul gorkian, a Verei, cinismul amoral şi tranzacţional al lui Victor Coteneţ, alcoolismul halucinatoriu al polonezului Krzysztof, timiditatea senzuală a cuplului Bemdt-Satri, ţigănia ataşantă prin logoree, inventivitate, optimism şi pungăşie Isentimentală (Nae Lebădaru), exhibiţionismul lui Beno, tulbureala visătoare şi agresivă a croatului RadovanBelenş.a.m.d. — totul sfârşind cvasioniric, în flăcări pe ninsori purificatoare: incendierea purgatoriului cu vibraţii de infern.
Prozele reunite în volumul încă un minut cu Monica Vitti (motoul e din Julio Cortâzar) se întemeiază pe imaginarul filmic al autoarei, împănat cu câte o referinţă livrescă neaşteptată, cu zone oscilând între „les contes cruels" ale lui Villiers, ironia sumbră şi misterul „jucat" din unele proze ale lui
E.	A. Poe ori cutare „tales of unexpected" scenarizate post-modem în cinematografia britanică. (De altminteri, caracteristic aici este tocmai umorul negru, englezesc.) Cruzime, rafinament şi ironie neagră (Un craniu remarcabil), cu nostalgia lui Graham Greene. Un punct de plecare, derizoriu-grotesc, al povestirii titulare („aş putea fi îndrăgostit orbeşte de Mona... dacă n-ar fi atât de hotărâtă să nu se radă pe picioare") se transformă într-o ameţitoare orgie vizuală, un soi de realitate virtuală cu Monica Vittti în Aventura lui Michelangelo Antonioni. Excelentul crochiu borgesian al lui Juanito cuceritorul, care visează, conchistadorial, să cucerească pământul, savuroasa îndopare cu prăjituri a fetelor (vecină cu fabulosul copilăriei din prozele lui Mircea Cărtărescu) din Bilet pentru Ninive, paginile în care apar şi unele viitoare personaje din Scrisori către Monalisa (Radovan, de exemplu) — toate conturează cartea de vizită a unei imaginaţii care vede crud, cadrează cu umor, frazează tăios, în ritm de scenariu hollywoodian.
SCRIERI: încă un minut cu Monica Vitti, tr. autoarei în colaborare cu Dana Lovinescu, Iaşi, 1998; Scrisori către Monalisa, tr. autoarei în colaborare cu Dana Lovinescu, Iaşi, 1999; Dragostea e un Trabant, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Ioan Lascu, Povestiri neverosimile cu final verosimil, dar şi invers, TMS, 1998,7-8; Dan C. Mihăilescu, Evadând în ficţiune, „71", 2000,4; Daciana Branea, Arca fantastică, 0,2000, V, Lefter, Scriit. rom. '80-90,1,50-60; Cătălin Constantin, Călătorie cu un Trabant australian, RL, 2003,16.	D.	C.	M.
BELIGAN, Marica (1943, La Louviere, Belgia — 27.11.1993, Bucureşti), prozatoare şi traducătoare. Este fiica baroanei Jeanne de Siemmons şi a lui Petru Pop. A urmat cursuri de artă dramatică la Conservatorul din Bruxelles. La 13 ani debutează, în Belgia, cu un volum de nuvele, apărut la editura Leclerc. în 1965, vine la Bucureşti, în cadrul schimburilor culturale româno-belgiene. Aici îl cunoaşte pe actorul Radu Beligan, cu care se căsătoreşte, stabilindu-se definitiv în România. Cu toate că a scris câteva piese, Căutăm autor dramatic, Absenţa conştiinţei ş.a., în urzeala cărora pot fi detectate modele, trimiteri la genul comediei amare şi al vodevilului, B. a investit mai mult în transpunerea în româneşte şi în adaptarea pentru scenă a unor texte aparţinând lui Pierre Chesnot, Neil Simon ş.a. A tradus şi dramatizat Străinul de Albert Camus. Tot pentru scenă a realizat versiuni în limba franceză după piese ale lui V. Alecsandri, M. Sebastian, Aurel Baranga, Paul Everac. în 1967, publică adaptarea în limba franceză a piesei Capul de răţoi (Tete de canard) de G. Ciprian. Un an mai târziu, îi apare în ţară romanul Cenuşa mea va fi caldă, în traducerea lui Petru Popescu, o alegorie plasată într-un ţinut imaginar numit Trislanda, în care oamenii săraci, înfometaţi, sătui de injustiţie, hotărăsc să-şi facă singuri dreptate şi să-şi modifice astfel cursul existenţei. în 1990 publică, în limba română, o culegere de nuvele, intitulată Timpul de veghe, timpul de vis, iar postum, apare romanul O aspirină pentru doi (1993), o cronică a neîmplinirii sentimentale, într-o lume banală, superficială şi rutinieră.
SCRIERI: Cenuşa mea va fi caldă, tr. Petru Popescu, Bucureşti, 1968; Timpul de veghe, timpul de vis, Bucureşti, 1990; O aspirină pentru doi, Bucureşti, 1993. Traduceri: G. Ciprian, Tete de canard, Bucureşti, 1967; Aurel Baranga, Les Mots de la semaine, Paris, 1968; L'Eglise ortodoxe roumaine dans le passe et aujourd'hui, Bucureşti, 1979.
Repere bibliografice: Vasile Sporici, „Cenuşa mea va fi caldă", ATN, 1969,4; Ghiţulescu, Istoria, 410.	C.	M.	B.
BELIGAN, Radu (14.XII.1918, Galbeni, j. Bacău), eseist şi traducător. Este fiul Eufrosinei şi al lui Nicolae Beligan, şef de gară şi actor la Naţionalul ieşean. După absolvirea Liceului Internat din Iaşi, B. pleacă la Bucureşti, înscriindu-se la Academia Regală de Muzică şi Teatru, clasa profesoarei Lucia Sturdza-Bulandra. Debutează, cu poezie, în „Viaţa Românească" (1938), scrie la „însemnări ieşene" (cronică teatrală), „Opinia", „Front literar", „Bis", „Arta liberă" ş.a. Actor de mare prestigiu, interpret de roluri memorabile în spectacole cu piese din dramaturgia română şi universală, inimitabil în Miroiu din Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Rică Venturiano din O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale (şi în filmul din 1943 al lui Jean Georgescu), de o mare subtilitate în Hlestakov din Revizorul de N. V. Gogol, Beranger din Rinocerii de Eugen Ionescu sau în rolul comisarului aulic Jankovici în filmul „Horea" de Mircea Mureşan, B. este, în acelaşi timp, director al Teatrului de Comedie din Bucureşti (1960-1968) şi cel mai longeviv director din întreaga istorie a Teatrului Naţional (1969-1990). Om de cultură enciclopedică, având întinse relaţii internaţionale şi beneficiind de toate onorurile
Belimace
Dicţionarul general al literaturii române 478
sistemului (a fost membru al Marii Adunări Naţionale, artist al poporului, preşedinte şi apoi preşedinte de onoare al Institutului Internaţional de Teatru), B. realizează nenumărate traduceri şi adaptări pentru scenă ale unor piese unde este şi protagonist (Cotletele de Bertrand Blier, de exemplu), precum şi trei volume de eseuri şi proză confesivă, Portrete şi subtexte (1968), Luni, marţi, miercuri (1978) şi Note de insomniac (2000). Este laureat al Premiului Academiei Române (1997) şi Mare Ofiţer al Legiunii de Onoare (2002).
Cărţile lui B. sunt pseudo-jumale, texte în care coexistă amintiri, portrete, note critice, învederând o „existenţă plurală" lucidă, un permanent dialog cu sine însuşi, cu viaţa, literatura, teatrul. Ca şi în rolurile care l-au făcut celebru, B. se aşază întotdeauna într-un loc de unde se poate exprima în surdină, privind spectacolul vieţii cu o anume detaşare, cu ironie şi melancolie, ca din spatele unei cortine. Stilul e direct, rafinat, apelând rar la metaforă. Portrete memorabile (Jean-Louis Barrault, George Vraca, Grigore Vasiliu-Birlic, Geo Bogza, V. I. Popa, Erwin Piscator, Laurence Olivier), anecdote, „cancanuri" dezvăluite discret, adevărate „comedii miniaturale", formulări inspirate („un bun actor trăieşte pe scenă fără să abuzeze de ea") dau savoare acestor pagini.
SCRIERI: Portrete şi subtexte, Bucureşti, 1968; Luni, marţi, miercuri, Bucureşti, 1978; Note de insomniac, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: AL Piru, însemnările unui actor, LCF, 1968,10; Paul Georgescu, Un actor despre el însuşi, „Informaţia Bucureştiului", 1968, 14 mai; Vlaicu Bârna, Un portret şi alte modele, VR, 1968, 7; Constantin Crişan, Jurnal de lectură, CNT, 1968, 36; N. Carandino, Actori de ieri şi de azi, Cluj, 1973,150-153; Aurel Bădescu, Teatrul şi inteligenţa, CNT, 1979,9; Cristina Corciovescu, Bujor T. Râpeanu, 1234 cineaşti români, Bucureşti, 1996, 34; Eugen Comamescu, Beligan în... manuscris, „Cronica română", 2000,21257.	N.	I.r
BELIMACE, Constantin T. (1848, Molovişte, Macedonia — 1932, Bitolia, Macedonia), poet. Este fiul lui Taşcu Belimace, ţăran. După absolvirea şcolii primare în satul natal/urmează cursul superior la o şcoală de limbă sârbă din Belgrad, oraş unde îşi face şi serviciul militar (1868-1870). în 1873, s-a stabilit la Bucureşti. împreună cu Andrei Bagav, Şt. Mihăileanu şi C. Cairetti, editează, între 1888 şi 1889, revista „Macedonia", unde îşi publică cele dintâi versuri. Din 1893, se întoarce în Macedonia, ca intendent al internatului liceului românesc din Bitolia. Prizonier al armatei bulgare în primul război mondial, şi-a transpus impresiile într-un amplu poem (peste două mii cinci sute de versuri), ulterior pierdut. A publicat poezii numai în dialectul aromânesc, în „Macedonia", „Frăţilia", „Graiu bun", „Deşteptarea", „Tribuna românilor de peste hotare", „Peninsula balcanică" ş.a., între 1888 şi 1926. Cele mai bune versuri ale lui B. se inspiră din universul păstoresc, motiv pentru care, până la un punct, ele pot părea idile, deşi în realitate au doar puţine elemente livreşti şi mărturisesc o vagă influenţă a lui V. Alecsandri şi, poate, a lui G. Coşbuc. Sunt, în fapt, rezultatul impresiilor puternice lăsate de amintirea lumii în care a copilărit, de particularităţile ei etnografice. Pe lângă „angucitori" (cimilituri) şi poezii populare (culese din împreju-
rimile satului natal şi publicate în „Macedonia"), B. a scris versuri în manieră populară, cu prozodie caracteristică şi tematică specifică. Unele se apropie de cântecele „de dragoste" sau de „înstrăinare", altele aduc mult cu balada (Curnicea, de exemplu, seamănă cu Mioriţa). Anecdotica de tip cult este puţin prezentă, precum în Ficiorul crescut tu pădure; predomină succesiunea imagistică particulară doinei, precum în Călugăriţa, Dudia sau Picuram cătră vmta lui. Renumele lui B. printre poeţii dialectali a fost consolidat de poezia Dimândarea părintească; însufleţite de un acut alean al dezrădăcinării, versurile sunt de fapt o imprecaţie adresată celui „cari de limba lui se-alasă". O autoameninţare deznădăjduită şi o exhortaţie nu lipsită de patetism ridică această „poruncă părintească" până la pragul de valoare simbolică, asemănătoare cu a „testamentului" lui Ienăchiţă Văcărescu sau a versurilor lui AL Mateevici. întors melancolic spre atmosfera din cătunul distrus de „furlli", care „viaţă vie nu lăsară" (Hora), B. închipuie şi câte o baladă despre iele, „albele zâne / de la fântâne" (Albele şi muşatele), pentru a încerca reconstituirea unui univers lăsat departe în trecut, dar de care nu s-a putut despărţi niciodată.
SCRIERI: [Poezii], UVPA, 23-39.
Repere bibliografice: Ion Foti, Costa Belimace, Bucureşti, 1936; [Constantin T. Belimace], UVPA, 19-22; Cândroveanu, Aromânii, 62-70; Dicţ. scriit. rom., 1,256-257; Mănucă, Perspective, 5-13.	D.M.
BELISTOV, Vladimir (22.IV.1918, Chişinău - 21.11.2000, Chişinău), poet, prozator şi traducător. Este fiul Anastasiei
479 Dicţionarul general al literaturii române
Bella
(n. Nicolaev) şi al lui Nicolae Belistov. A absolvit Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic „Ion Creangă" din Chişinău
(1948). A scris poeme pentru copii şi tineret (Grică Pierde- Vară, 1955, Lauda de sine nu miroase-a bine..., 1957), proză (romanele Două surori, în revista „Nistru", şi Soldaţii, apărut fragmentar în săptămânalul „Cultura"), a publicat reportaje, schiţe, recenzii şi cronici teatrale în reviste şi ziare din Chişinău („Cultura", „Nistru", „Femeia Moldovei", „Moldova socialistă", „învăţătorul sovietic", „Tinerimea Moldovei").
Cunoscător temeinic al limbilor greacă, latină, franceză, germană şi rusă, B. a tradus proză, poezie, dramaturgie din literatura Greciei antice (Lisistrata de Aristofan, Medeea şi Ifigenia în Aulida de Euripide), din literatura clasică latină (comedii de Plaut), din cea rusă (Neisprăvitul de D. I. Fonvizin, Balade de V. Jukovski, Oaspetele de piatră de A. Puşkin, Spaniolii de M. I. Lermontov, Azilul de noapte de Maxim Gorki ş.a.), engleză (Romeo şi Julieta de W. Shakespeare), franceză (Cidul de Comeille), germană (Atta Troll şi Germania de H. Heine), polonă (Opere alese de A. Mickiewicz), ucraineană (Caterina şi Oarba de T. Şevcenko) ş.a. A tradus mult şi din literatura popoarelor fostei URSS. Alte două volume de Traduceri alese (1968, 1978) îl recomandă pe B. ca pe unul dintre cei mai fecunzi tălmăcitori din Basarabia postbelică.
SCRIERI: Grică Pierde- Vară, Chişinău, 1955; Lauda de sine nu miroase-a bine..., Chişinău, 1957. Traduceri: A. Puşkin, Opere alese, Chişinău, 1949 (în colaborare cu I. Balţan şi I. Barjanski); D. I. Fonvizin, Neisprăvitul, Chişinău, 1953; Jules Veme, Copiii căpitanului Grant, Chişinău, 1956; W. Shakespeare, Romeo şi Julieta, Chişinău, 1958; A. Mickiewicz, Opere alese, pref. M. Râlski, Chişinău, 1958, Grazyna, Chişinău, 1976; M. Macrici, Aurora boreală, Chişinău, 1959; Liu Bai-Jui, Flacăra nepieritoare, Chişinău, 1961; M. Ibraghimov, Frăţia apelor, Chişinău, 1961; M. Stelmah, Preţul sângelui, Chişinău, 1961; N. Leskov, Povestiri, Chişinău, 1961; V. Lugovskoi, Versuri, Chişinău, 1963; N. Tihonov, Versuri, Chişinău, 1967; K. Kuliev, Versuri alese, Chişinău, 1968 (în colaborare cu A. Roşea); Traduceri alese, Chişinău, 1968;
H.	Heine, Germania (Poveste de iarnă), Chişinău, 1970, Poeme, Chişinău, 1976; E. Bagriţki, Poeme, Chişinău, 1970; G. Nizami, Leili şi Medjnun, Chişinău, 1971, Şapte frumoase, Chişinău, 1990; Djami, Poeme, Chişinău, 1972; Euripide, Tragedii, Chişinău, 1973; Aristofan, Comedii, Chişinău, 1975; Poemele dragostei. Traduceri alese, Chişinău, 1978; Goethe, Vulpoiul Reinecke, Chişinău, 1978, Drame, Chişinău, 1979; Comeille, Tragedii, Chişinău, 1980; Fr. Schiller, Don Carlos. Fecioara din Orleans. Wilhelm Teii, Chişinău, 1982 (în colaborare cu Pavel Starostin); Cântecul lui Rolland, Chişinău, 1983; Demian Bednîi, Versuri, Chişinău, 1983; Jean Racine, Tragedii, Chişinău, 1985.
Repere bibliografice: Vasile Badiu, Vladimir Belistov, „Nistru", 1968, 4; Ion Ciocanu, Cu faţa spre carte, Chişinău, 1989,281-284; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 172.	S.P.
BELLA Gyorgy (2.XII.1923, Sibiu - 12.111.1982, Budapesta), istoric literar şi traducător ungar. După primii ani ai copilăriei petrecuţi la Cluj şi Ineu, face şcoala primară şi liceul la Oroshâza (Ungaria) şi studii superioare la Facultatea de Filologie a Universităţii „Eotvos Lorând" din Budapesta. Lucrează la Biblioteca Naţională „Szechenyi" (1950-1957). Este apoi profesor de liceu (1957-1963), redactor la Editura Europa (1963-
1967)	şi la Editura Szepirodalmi (din 1968) din Budapesta. Deşi se trage dintr-o familie mixtă (tatăl său a fost român), limba română a învăţat-o târziu. Referent pentru literatura română în cadrul Editurii Europa, B. a avut un rol important în selectarea şi publicarea în limba maghiară a autorilor români. A contribuit la acest program şi prin traduceri, semnând versiunea maghiară a romanelor Dispariţia unui om de rând (1965) de Mihai Beniuc, Ore de dimineaţă (1975) de Platon Pardău, precum şi a pieselor de teatru Steaua fură nume de Mihail Sebastian şi Martin Bormann de Marin Preda, publicate în volumul de teatru modem românesc Egyszerii veletlenek [Simple coincidenţe] (1967). A mai tradus din proza lui D. R. Popescu, Petru Popescu, Sorin Titel, A. E. Baconsky, Ion Băieşu, Vasile Rebreanu, Constantin Ţoiu. Literatura română contemporană din care a tradus cu predilecţie reprezintă şi obiectul principal al demersurilor sale critice şi eseistice. A prezentat o serie de scriitori români (G. Călinescu, Veronica Porumbacu, Aurel Rău, Marin Sorescu), în medalioane literare, respectiv în recenzii şi cronici literare în revista „Nagyvilâg" şi în postfeţele unor volume de traduceri publicate de editurile unde a lucrat. A urmărit cu atenţie noile orientări ale literaturii române modeme, precum şi realizările esteticii şi istoriei literare româneşti contemporane. Astfel documentat, B. întocmeşte aproape toate articolele privitoare la literatura română pentru dicţionarul A XX. szâzad kiilfoldi troi [Scriitorii din străinătate ai secolului XX] (Budapesta,
1968),	în care figurează, printre scriitorii şi poeţii cei mai însemnaţi din literatura universală, şi 27 de autori români (de la Tudor Arghezi până la Ilarie Voronca). B. este, de asemenea, colaboratorul principal şi coordonatorul materialului românesc pentru lexiconul literaturii universale, Vilâgirodalmi lexikon, în şaptesprezece volume, apărut la Budapesta, între anii 1970 şi 1995. Pentru această lucrare, B. a propus aproximativ 400 de titluri (autori, mişcări literare) din domeniul literaturii române. în primele cinci volume (literele A-K), participă efectiv şi la redactarea articolelor, adjudecându-şi literatura română din secolul al XX-lea, în special autorii contemporani. Peste cincizeci de poeţi şi scriitori români, de la I. Agârbiceanu până la E. Jebeleanu, simt prezentaţi de el. Principiile de bază pe care le-a adoptat în vederea structurării şi prezentării materialului literar românesc sunt respectate şi în continuare, în realizarea volumelor apărute după moartea lui prematură. A avut preocupări remarcabile şi în domeniul istoriei literaturii maghiare. Sub îngrijirea sa au apărut mai multe volume din corespondenţa lui Ady Endre (1956, 1983), Babits Mihăly, Kosztolânyi Dezso, Juhâsz Gyula (1959), documentele inedite ale ultimilor ani din viaţa lui Babits Mihăly (1980).
Traduceri: Mihai Beniuc, Egy kozember tortenete [Dispariţia unui om de rând], Budapesta, 1965; Mihail Sebastian, Nevtelen csillag [Steaua fără nume], în Egyszerii veletlenek [Simple coincidenţe], Budapesta, 1967, 67-157; Marin Preda, Martin Bormann, în Egyszeru veletlenek [Simple coincidenţe], Budapesta, 1967, 473-525 (în colaborare cu Domokos Samuel); Platon Pardău, Reggeli orâk [Ore de dimineaţă], Budapesta, 1975.
Bellu
Dicţionarul general al literaturii române 480
Referinţe critice: Bella Gydrgy, în Magyar îrodalmi lexikon, I, Budapesta, 1963,129; Beke, Fără interpret, 373-381; Bella Gydrgy, în Uj magyar îrodalmi lexikon, I, Budapesta, 1994,179-190.	O.K.
BELLU, Pavei (14.111.1920, Vrăniuţ, j. Caraş-Severin — 9.1.1988, Cluj-Napoca), poet, prozator şi eseist. Este fiul Rujei (n. Peia) şi al lui Pavel Bellu, ţărani. A urmat Liceul „General Dragalina" din Oraviţa, luându-şi bacalaureatul la Timişoara
(1939). S-a înscris la Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, pe care a întrerupt-o din cauza războiului, trecând în 1940 la Şcoala militară de ofiţeri, terminată în 1943. în 1945, s-a stabilit la Cluj, unde a urmat Facultatea de Filosofie şi Litere (1945-1948). în 1975, şi-a susţinut examenul de doctorat cu teza Tragicul senin, sub îndrumarea lui Liviu Rusu. A funcţionat ca profesor de psihologie, logică şi literatură română în licee clujene (1949-1954), secretar literar la Teatrul Naţional din Cluj (1959), economist la întreprinderea de Utilaje de Transport Cluj (1959-1965), director al filialei Fondului Plastic din Cluj (1965-1969). A făcut parte din redacţiile revistelor „Luceafărul" (Timişoara), „Tinereţea", „Generaţia de mâine" (Oraviţa) şi a colaborat la „Colţ de ţară", „Fruncea", „Făclia", „Vestul", „Vremea", „Universul literar", „România de mâine", „Orizont", „Steaua", „Tribuna", „Utunk". A mai semnat Marius Nicoară, Ion Ulmu, Panait Vardaru, Nona Vida, Laurenţiu. A debutat la 16 ani, cu poezia Un trandafir, în revista şcolară „Luceafărul" (Timişoara), iar editorial cu volumul de versuri Candelabre albastre, în 1936.
B. scrie o poezie imnică, al cărei obiect îl constituie figuri mitice (Apollo, Orfeu, Dionisos, Zamolxe), care-i tutelează propriul mod de a înţelege lumea şi arta, dar şi natura clasică virgiliană („celui mai înalt prieten", Vergiliu, îi dedică un ciclu de versuri caracteristic) ori iubirea ca aspiraţie şi împlinire spirituală supremă („Nici cărţi, nici filosofie, nici mistere! / [...] Numai iubirea nemureşte"). Este un lirism în descendenţa romantismului calm, îmblânzit de solara armonie şi de cantabilitatea clasică, al adorării lucrurilor şi trăirilor simple. „Marile vicii" ale poetului simt muntele şi marea, soarele şi azurul, dar şi iarba şi grâul, toate acestea exaltate cu sentimentul panic al contopirii, probabil catalizat de Lucian Blaga. Despre marele poet, a scris o carte situată, ca factură, între reconstituirea biografică pozitivistă, comentariul critic simpatetic şi eseul „poematic-filosofic", considerat de B. încă necesar într-un moment (1970) de redescoperire euforică a „orizonturilor blagiene". Cartea conţine interesante sugestii interpretative, însă partea cea mai rezistentă se referă la anii lugojeni ai poetului (1924-1926) şi la raporturile lui cu familia Bredicenilor. Ceva din lirica lui B. pătrunde şi în cele două romane istorice, cu deosebire în Fericita jale a Cumbriei (1979), unde intrarea în naraţiune e prefaţată de familiarizarea cu „spi-ritus loci": muntele, entitate emblematică a eroului, Eftimie Murgu. Prima parte îl evocă în ipostază de revoluţionar şi tribun al românilor bănăţeni, cea de-a doua în relaţiile intime, o prezenţă ubicuă rămânând, şi atunci când nu apare, Cumbria, mama protagonistului. Simbolic, cele două ipostaze stau sub
semnul focului, respectiv al apei. Oximoronică este şi alcătuirea umană a eroilor reprezentativi din cealaltă evocare istorică, Focul rece (1982), urmărind destinul familiei Mocioni, pe fundalul luptei bănăţenilor şi transilvănenilor în a doua jumătate a secolului al XlX-lea pentru emancipare naţională (mişcarea memorandistă etc.). Eroii, ca şi naratorul, trăiesc febril obsesia memoriei şi a urgenţelor istoriei, care le animă toate iniţiativele. Scrise de un om cultivat, cu stringenţa expresiei (reflex al exerciţiului poetic, poate), romanele (mai ales al doilea) datează totuşi, din cauza ideologizării ad-hoc, în spiritul naţionalismului practicat oficial în anii 1970-1989 (exaltarea dacismului, imaginea deformată a străinului etc.). Două drame istorice într-un act evocă episoade-cheie din activitatea lui Avram lancu imediat după 1848-1849 (lancu şi Pajura) şi din viaţa lui Tudor Vladimirescu, ajuns domn (Capul din fântână). Piesele apasă pe inflexibilitatea eroilor în relaţiile cu trimişii împăratului, respectiv cu ai boierilor antireformişti. Şi aici se simte impactul actualizării ideologice forţate. B. a întocmit mai multe antologii din poeţii bănăţeni, din epigra-mişti şi din scrierile despre Horea.
SCRIERI: Candelabre albastre, Timişoara, 1936; Flori de piatră, Timişoara, 1940; Elogiul simplităţii, Bucureşti, 1967; Blaga în marea trecere, Bucureşti, 1970; lancu şi Pajura. Capul din fântână, Reşiţa, 1972; Avram lancu, Bucureşti, 1972; Arhitectura gândului, Cluj, 1977; Fericita jale a Cumbriei, Timişoara, 1979; Focul rece, Timişoara, 1982; Lebăda solară, Bucureşti, 1984.
Repere bibliografice: I. Jivi-Bănăţeanu, Tânărul poet Pavel Bellu, „Luceafărul", 1936,11; E. Secoşan, „Candelabre albastre" de Pavel Bellu, „Reşiţa", 1937,40; M. Georgescu, „Flori de piatră", VS, 1940, 2406; I. Arcaş, „Elogiul simplităţii", „Făclia" (Cluj), 1967, 6408; Petru Poantă, „Blaga în marea trecere", „Făclia", 1970, 9 august; Ion Cocora, Avram lancu, TR, 1973,10; Nicolae Ţirioi, Barocul bănăţean, O,1973,7; Ungu-reanu, Imediata, 1,59, 102-103; Nicolae Ţirioi, „Focul rece", „Drapelul roşu", 1982,11970; Al. Jebeleanu, Elogiul simplităţii, 0,1985,12; Al. Husar, Pavel Bellu, „Lebăda solară", CL, 1985,4; Valentin Taşcu, Poezie şi simplitate: Pavel Bellu, O,1985,37; Nicolae Ţirioi, Un poet de viziune metaforica, O, 1988, 5; Dicţ. scriit. rom., I, 257-258; Popa, Ist. lit, II, 393-394.	N.M.
BELLU, Petre (18.VI.1896, Tumu Măgurele - 14.XI.1952, Bucureşti), prozator şi autor dramatic. După terminarea şcolii primare în Roşiori de Vede, unde se stabiliseră părinţii săi (Sevastia şi Enache), de origine macedoromână, B. îşi părăseşte familia (decimată de tuberculoză) şi vagabondează, oprindu-se prin 1911 la Bucureşti, unde învaţă şi profesează tâmplăria. Frecventează întrunirile mişcării socialiste, aderând la o ideologie sentimental-umanitaristă care va deveni principiul generator al scrisului său. Câteva articole îi apar în presa socialistă, apoi, în 1929, debutează, în „Foaia tinerimii" cu povestea Gheorghe Bolboacâ. Succesul primei cărţi, Apărarea are cuvântul (1934), dă un sens vieţii sale. Publică alte volume şi colaborează cu articole literare şi sociale, cu amintiri, interviuri, proză la „Rampa", „Gazeta", „Facla", „Tempo", „Raza literară", „Tribuna" şi multe altele. Ca ziarist la „Gazeta refugiaţilor", „Informaţia zilei", „Drapelul", „Era nouă", el vizează
481 Dicţionarul general al literaturii române
Benador
diferite aspecte ale vieţii sociale şi literare, apără interesele celor mulţi. Mai puţin cunoscută a rămas activitatea sa de autor dramatic şi conducător al unei trupe care a dat numeroase spectacole, după texte de B., în Bucureşti şi în multe localităţi din ţară, între anii 1935 şi 1946.
Romanul Apărarea are cuvântul a provocat reacţii extreme, de la aprecieri superlative, la contestarea autorului, însoţită de critici dure, pline de invective. Personajul-narator, condamnat la ocnă pentru uciderea propriei fiice, este fiu al unei prostituate, crescut într-o casă de toleranţă. El se confesează cu intenţia de a-şi motiva crima, apoi se sinucide. Tenta senzaţională, aerul de tragedie sfâşietoare, atmosfera de scandal care s-a iscat în jurul cărţii şi a autorului i-au asigurat succesul comercial, ducând şi la traducerea ei în limbile bulgară, maghiară, franceză, spaniolă, turcă, engleză. Astfel, popularitatea neobişnuită (Apărarea..., în formă dramatizată, a avut şi un mare număr de reprezentaţii) s-a extins şi peste hotare, unele reviste neezitând să îl aşeze pe B. alături de Jack London, Maxim Gorki, Panait Istrati. Versiunea spaniolă, apărută prima dată la Santiago de Chile în 1940, ajunsese, după 1980, în librăriile din Buenos Aires la a paisprezecea ediţie. O compoziţie mai elaborată, dar aceeaşi aplecare spre pledoaria pe teme sociale, prezintă romanul Cazul doamnei Predescu (1935), axat, de asemenea, pe autobiografia justificativă a eroinei, o militantă pentru emanciparea femeii. în Luminile mahalalei (1936), B. încearcă o formulă modernă: personajele povestesc pe rând,
dezvăluindu-şi astfel identitatea, apoi autorul preia naraţiunea, adunând toate firele epice într-un punct final. Utopia binelui social realizat prin generozitatea unor indivizi bogaţi este ideea romanelor Câine vagabond (1936), Uzina B (1941) şi Adăpostul calicilor (1942). Volumele Am furat! (1940), Răstigniţii!... (1940), Amara dezamăgire (1942), După moartea Mihaelei (1943) literaturizează inabil alte aspecte ale unei bogate experienţe de viaţă. Proza scurtă din David şi Goliat (1936), Bărbat cu trei neveste! (1941), Fratele infirm (1943) nu se diferenţiază de substanţa şi stilul romanelor. Totuşi, câteva schiţe şi povestiri din Fratele infirm şi din periodicele anilor '40, precum şi romanul O crimă lângă Braşov (1945) indică o anume evoluţie a lui B., desprins într-o măsură de sentimentalism şi de eticismul confuz. Pe fondul unei anumite obiectivităţi câştigate, precizia observaţiei, accentele discrete relevă o atitudine mai detaşată, uşor ironică. în afară de dramatizarea după. Apărarea are cuvântul B. a mai scris piesa Chestia cu Aura, jucată în Bucureşti în 1937, reluată şi publicată în 1941 sub formă de roman (Uzina B).
SCRIERI: Apărarea are cuvântul, pref. Panait Istrati, Bucureşti, 1934; Cazul doamnei Predescu, Bucureşti, 1935; Câine vagabond, Bucureşti, 1936; Luminile mahalalei, Bucureşti, 1936; David şi Goliat, Bucureşti, 1936; Am jurat!, Bucureşti, 1940; Răstigniţii!..., Bucureşti, 1940; Uzina B, Bucureşti, 1941; Bărbat cu trei neveste!, Bucureşti, 1941; Amara dezamăgire, Bucureşti, 1942; Adăpostul calicilor, Bucureşti, 1942; După moartea Mihaelei, Bucureşti, 1943; Fratele infirm, Bucureşti, 1943; O crimă lângă Braşov, Bucureşti, 1945.
Repere bibliografice: Panait Istrati, Amintiri. Evocări. Confesiuni, îngr., pref. şi tr. Alexandru Talex, Bucureşti, 1985,215-218, 464-467; Petru Manoliu, Petre Bellu are cuvântul!, RP, 1934,4977; Al. Robot, Un debut: Petre Bellu, RP, 1934, 4981; C. Nani, „Acuzarea are cuvântul", „Ordinea", 1934,508; Al. Robot, Petre Bellu ne povesteşte cum a ajuns din tâmplar scriitor, RRI, I, partea 1,311-316; Petre Chiricuţă, „Apărarea are cuvântul", „Gazeta", 1934,134; D. St. Rădulescu, Petre Bellu, „Apărarea are cuvântul", „Naţionalul nou", 1934, 88; Vlaicu Bârna, Un scriitor umanitarist: Petre Bellu, „Umanitatea", 1934,1; Is.[abela] Sadoveanu, Povestitori, ALA, 1934,721; E. R. [Emanoil Radian], Petre Bellu, „Apărarea are cuvântul", FRZ, 1934, 8; AL. Iacobescu, Dar altă ediţie?, „Jurnalul", 1934,25; Eugen Constant, „Apărarea are cuvântul" de Petre Bellu, „Meridian", 1934, caiet 6; Ghiţă Popescu, Petre Bellu, „Cazul doamnei Predescu", RVM, 1935,18-20; Adrian Verea, Teatrul Majestic: „Apărarea are cuvântul", LUT, 1936,4281; Geo Bogza, Petre Bellu a scris despre peşti, prostituate şi hoţi de buzunare, iar acum lasă condeiul pentru a intra în rândurile lor, „Tempo", 1936,1012; N. Crevedia, Izu Abermanii şi Petre Belii scrisului, PRV, 1936, 542; Virgil Carianopol, Petre Bellu, „ Uzina B" „Gazeta refugiaţilor", 1941,28; Călinescu, Ist. Ut. (1941), 847; George Dan, Periferia în romanul burghez, FLC, 1948, 12; Mihai Novicov, Un răspuns tov. Petre Bellu, FLC, 1948,14; Crohmălniceanu, Literatura, I, 255, 304, 592-593; George Corbu, Din tainele arhivelor, într-un spectaculos chestionar, Petre Bellu, „Agenda literară", 1985, 372-374; Haralamb Zincă, O ciudăţenie: Petre Bellu la New York, RL, 1992,37; Cristea, Teleorman, 102-103.	C. T.
BENADOR, Ury (pseudonim al lui Simion Schmidt; 1.V.1895, Milişăuţi, j. Suceava — 23.XI.1971, Bucureşti), prozator. Dintre cei şase copii ai Liubei (n. Schmidt) şi ai lui Moise Grinberg, croitor din Mihăileni, stabilit, ulterior, la Brăila, B., al doilea
Benador
Dicţionarul general al literaturii române 482
născut, a trebuit să ia de timpuriu viaţa pe cont propriu. Lipsit de mijloace, a întrerupt pregătirea şcolară la nivelul ciclului primar, dar nici una dintre ocupaţiile încercate (librar, vânzător de vopsele etc.) nu-1 va reţine. Şi-a însuşit, ca autodidact, limbile ebraică, franceză şi germană, care, alături de idiş şi română, i-au lărgit orizontul. Activează în gruparea literară „Licht" şi editează bilunarul „Der Hamer" (1916, împreună cu Iacob Botoşanschi), revista „Inzl" (1935, împreună cu Marius Mircu) şi periodicul „Şoibn" (1936), la care figurează ca girant responsabil. După 1944 este membru în comitetul central al Consiliului Democratic Evreiesc. între 1947 şi 1954, a ocupat postul de secretar literar al Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti. Ca dramaturg, şi-a făcut intrarea, în 1927, în cercul Sburătorul, devenind unul dintre devotaţii cenaclului lovi-nescian, căruia îi datorează, poate, orientarea spre roman. Ca publicist şi scriitor în limba română, B. îşi începe cariera la „Scena" (1918) şi continuă cu teatru, proză, articole literare şi teatrale la „Adam", „Hasmonaea", „Reporter", „Viaţa românească", „Rampa", „Facla", „Revista Fundaţiilor Regale", „Contemporanul", „La Roumanie nouvelle", „Gazeta literară", „Teatrul" ş.a., semnând şi Adam, Ben-Hador, S. Benador, S. Schmidt, Zanol Balon.
Cu volumul 5 acte (1925), B., autor de piese nejucate, se situează în avangarda mişcării teatrale româneşti, sensibilă în acei ani la experienţele expresioniste. Era la curent cu creaţia unor Georg Kaiser, Walter Hasenclever, Fr. Jolst, Fritz von
Unruh, în orbita cărora gravita, alături de F. Aderca, Isaiia Răcăciuni şi Ion Sân-Giorgiu. în Otrava (Un epilog), personajul Ary Ury, genul de artist ce „ia viaţa în tragic şi un ton prea sus", are revelaţia dureroasă a trădării spiritului prin limbaj. în Simfonia roşie, o mulţime de personaje generice monologhează în jurul unui iminent cataclism. Spaime atavice, reminiscenţe ale pogromurilor şi viziuni sumbre, premonitorii compun o atmosferă fantomatică, terorizantă, irizată intermitent de licăririle nădejdii. Drama în cimitir exploatează un alt motiv expresionist, epifania sacrului în realităţi umile, derizorii. Expresionismul pieselor este uneori prea acuzat şi insuficient încorporat limbajului dramatic. Nuvelele, înscrise în aceeaşi paradigmă estetică, se situează într-o continuitate directă cu teatrul. Scriitor de tip obsesiv, cu o invenţie săracă, B. a revenit asupra câtorva teme şi motive. Immanuel Lang, pianistul din nuvela Final, este unul dintre „cei trei copii bolnavi ai vremii noastre", care, într-un solilocviu tragic, se arată torturat de alienare, de criza de identitate şi de căutarea unui ideal. Autorul îl instalează în nebunie ca într-o nouă realitate, securizantă, prin care „farsa jocului de-a viaţa" este suprimată. Prin Immanuel Lang, B. a intenţionat să dea glas impasului unei generaţii trăindu-şi crepuscular aurora iluziilor. Un subiect îndrăzneţ, tratat într-un limbaj somptuos liric, propune nuvela Appassio-nata. Concepută muzical, naraţiunea avansează, după ce şi-a enunţat motivele, într-un crescendo de oratoriu spre un final halucinant. Eroul iese din îngrădirile rasei şi ale religiei şi trăieşte, eliberat de orice prejudecată, miracolul dezmărginirii, murind în plin extaz. Farmecul nuvelei rezidă în arta subtilă a proiecţiei realului în fantastic şi mit, într-o viziune când candidă, când înfricoşată. Decorul e de asemenea expresionist, dar deformarea liniei nu merge până la grotesc şi caricatural, ci are o graţie naivă, chagalliană. Oameni şi lucruri intră parcă sub puterea luminii de lună şi a muzicii, într-o stare de levitaţie ireală. Limbajul caută simplicitatea celui biblic, de la care împrumută unele formule şi sintagme.
Baruch Landau din romanul Ghetto veac XX (1934) ar reprezenta cea dintâi verigă din biografia personajului benadorian, identic structurat sub nume variate în toată literatura sa marcată de autobiografism şi proiecţii bovarice. Inerţia, abulia şi eşecurile acestui tânăr intelectual simt simptome ale unei împotriviri organice la norma care obligă individul să intre într-un rol anume. Intenţia autorului a fost de a face din „viaţa romanţată" a personajului o imagine a epocii şi a lumii evreieşti, retrasă într-un ghetou moral. El adoptă însă o formulă narativă hibridă, alternând sau amestecând cronica realistă a unui mediu cu textul subiectiv al lui Baruch, a cărui densitate pune în umbră teza. Realitatea ghetoului ajunge la cititor prin filtrul negativ al conştiinţei personajului, dar câştigă o importantă încărcătură simbolică. Deşi pare a se îndepărta de temele sale obsesive şi de modelul expresionist, B. păstrează în următorul roman, Subiect banal (1935), acelaşi tip de personaj, trăindu-şi existenţa în chip tensionat, la limita anormalului. Titlul e o provocare, întrucât încearcă să recupereze un „subiect banal", gelozia, prin ocolirea sistematică a convenţiilor. Dar literatura recuzată la nivelul discursului se insinuează în
483 Dicţionarul general al literaturii române
Benea
existenţa personajului, impunându-şi schemele. Ludwig Holdengraeber nu face decât să întărească, prin nefericitul lui experiment, „adevărul" impus de literatură că toate soţiile îşi înşeală soţii, în timp ce aspiraţia lui secretă era aceea de a se sustrage destinului comun. Dispus să ridiculizeze cu orice prilej prejudecăţile, cinicul personaj ascunde un ins însetat de puritate. Concluzia e întunecată: nu există excepţie şi nici salvare, omul e jucăria unor forţe oarbe, iar eşafodajul moral bine-rău, cinstit-necinstit, pur-impur se dovedeşte iluzie sau ipocrizie. Nebunia lui Ludwig e un protest, un refuz al acestor adevăruri, pe care, din sete de certitudine, le-a provocat, „jucându-se cu focul". Romanul se desfăşoară silogistic, având rigoarea unei acţiuni tragice. în reconstituirea pe care o face, Ludwig încearcă să raţionalizeze iraţionalul şi confesiunea lui necruţătoare capătă prin excesul de luciditate un aer aproape pervers. Hilda (1936) este replica la Subiect banal, romanul fiind scris din perspectiva soţiei împinse la adulter. Scriitorul recurge, de data aceasta, frecvent, la poncife melodramatice. Jurnalul Hildei, eroină lipsită de personalitate, este „prelucrat" neinspirat de autor. Fiinţă fără nici un mister, complexată, ea nu face decât să confirme pas cu pas scenariul vinovăţiei închipuite de Ludwig. Prin alunecarea în foileton a unui subiect analizat anterior in vitro, Hilda este un roman compromis, în ciuda unor intuiţii fine şi a unor pagini de subtilitate analitică. Final grotesc (1940) aduce numai aparent o înnoire în literatura lui B. în esenţă, motivul expresionist al chemării transfiguratoare se menţine, tratat însă relaxat, uşor caricatural. Atmosfera dulce-amară a cărţii, firea sucită a protagonistului, un fel de Don Quijote blajin, fără demon, par o raportare autoironică la nuvela Appassionata. înfăţişarea comună a personajului, boem cumsecade şi păgubos, ascunde o fire de misionar, sol dispreţuit al ideii de resurecţie morală prin artă. în „mica lui demenţă", el se dovedeşte extrem de lucid şi, observator ascuţit, spune într-o formă paradoxală sau bonom-ironică, de moralist rapsodic, adevăruri dintre cele mai crude. Se vede lesne aici, ca şi în Hilda, deplasarea interesului de la individ la peisajul etico-social, dar nimic nu se încheagă în sensul epicii obiective. Mai târziu, scriitorul va schematiza şi mai mult lucrurile, în sensul angajării în „lupta de clasă". Astfel, în „Gablonz" -Magazin universal (1961), cei bogaţi apar ca o încarnare a răului, cumulând toate tarele psihice şi morale, iar cei săraci ca depozitari exclusivi ai valorilor etice superioare. Romanul, o combinaţie eteroclită de pamflet şi melodramă, se situează la nivelul de jos al producţiilor similare din epocă. O involuntară vulgarizare este biografia romanţată Beethoven-omul (1964), elaborată îndelung, mai bine de două decenii. A tradus, în colaborare cu Sofia Marian, din Hans Scherfig.
SCRIERI: 5 acte, Brăila, 1925; Ghetto veac XX, Bucureşti, 1934; Subiect banal. Appassionata, cu o copertă de Maxy, Bucureşti, 1935; Hilda, Bucureşti, 1936; Preludiu ia Beethoven. Final. Final grotesc, Bucureşti, 1940; Appassionata. Preludiu la Beethoven. Final, Bucureşti, 1948; „Gablonz" - Magazin universal, Bucureşti, 1961; ed. Bucureşti, 1973; Beethoven-omul, Bucureşti, 1964; Subiect banal. Final grotesc. Final. Appassionata, Bucureşti, 1968; Opere, I, Bucureşti, 1968; Subiect banal,
pref. G. Dimisianu, Bucureşti, 1998. Traduceri: Hans Scherfig, Scorpionul, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Sofia Marian).
Repere bibliografice: F. A. [F. Aderca], Ury Benador, „5 acte", „Mişcarea literară", 1925, 28; Al. Robot, „Ghetto veac XX", RP, 1934, 4 850; [Al. Robot, Camil Baltazar, C. I. Şiclovan, Oscar Lemnaru, C. Pantazescu, Dan Petraşincu, Interviuri cu Ury Benador], RRI, partea 1,317-342; Mihail Dan, Ury Benador, „Ghetto veac XX", FCL, 1934,979; N. Carandino, „Ghetto veac XX", FCL, 1934,1025; Perpessicius, Opere, VII, 50-53; Constantinescu, Scrieri, 1,202-217; Erasm [Petru Manoliu], Ury Benador, „Appassionata", „Credinţa", 1935,269; C. Panaitescu, Ury Benador, „Subiect banal", FCL, 1935, 1293; Dan Petraşincu, Despre „Subiect banal" de Ury Benador, „Reporter", 1935,72; Mihail Sebastian, „Subiect banal", RP, 1935,5213; Pericle Martinescu, „Subiect banal", VR, 1935,5-6; Petru Manoliu, „Subiect banal", „Azi", 1935,3; Octav Şuluţiu, „Subiect banal", F, 1935, 3; Şerban Cioculescu, „Subiect banal", RFR, 1935,8; Boz, Anii, 140-141; Podoleanu, 60 scriitori, 1,41; Petru Manoliu, Ury Benador, „Hilda", „Floarea de foc", 1936, 4; Eugen Ionescu, „Hilda", FCL, 1936,1568; Mihail Sebastian, „Hilda", RP, 1936, 5483; Pericle Martinescu, „Hilda", SDM, 1936,4; Holban, Opere, III, 292-294; Lovinescu, Scrieri, VI, 290-291; îeronim Şerbu, Itinerarii critice, Bucureşti, 1971, 36-39; Călinescu, Ist. lit. (1982), 794-795; Dan Petraşincu, Ury Benador, romancier, „Dreptatea nouă", 1946,175; Dimisianu, Schiţe, 41-44; Z. Omea, Ury Benador, „Gablonz" - Magazin universal, IL, 1961,9; Râpeanu, Noi, 209-214; Al. Săndulescu, „Gablonz" - Magazin universal, ST, 1961,9; Liviu Călin, „Gablonz" - Magazin universal, GL, 1961,49; Ov. S. Crohmălniceanu, „Gablonz" - Magazin universal, VR, 1961,11; Lucian Raicu, Ury Benador, „Beethoven - omul", GL, 1964,48; Magdalena Popescu, Ury Benador, „Final grotesc", RL, 1968, 4; G. Dimisianu, „Final grotesc", FLC, 1968,46; Crohmălniceanu, Literatura, I, 345-346; Aurel Baranga, Teze şi paranteze, Bucureşti, 1974, 83-84; Ury Benador, în Encycl.jud., XIV, 426; Popa, Dicţ. lit. (1977), 79-80; Lăzărescu, Romanul, 182-186; Mirodan, Dicţionar, I, 139-147; Dimisianu, Subiecte, 81-83; Dicţ. scriit. rom., 1,258-260; Z. Omea, Proza lui Ury Benador, RL, 1998, 25; H. Zalis, Sondarea abisului, RL, 1999, 35; Hrimiuc-Toporaş, Atelier, 237-253; N. Breban, Ury Benador-poetul, VR, 1999, 12; Ury Benador, DCS, 26-27; Dicţ. analitic, II, 107-108, IV, 171-173; Dimisianu, Lumea, 521-528; Popa, Ist lit, 1,1039-1040.	G.H.-T.
BENEA, Marcela (4.VI.1948, Văratic, j. Edineţ), poetă. Este fiica Anastasiei (n. Velişcă) şi a lui Procopie Benea. Absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău
(1972), B. a fost profesoară, apoi redactor la Editura Cartea Moldovenească şi la Radioul de Stat din Republica Moldova.
Debutul timpuriu, din anii de şcoală, este urmat de două volume târzii, Zestre (1974) şi Poveste neterminatâ (1988), în care sunt exploatate fericit sonurile melopeice şi exaltate virtuţile tăcerii. într-un spaţiu în care lumina („sora mea de viaţă şi de moarte") este atotstăpânitoare, înţelegerea ruralităţii ca lume şi lege alternează cu tentativa de a descifra şi alte sensuri existenţiale.
SCRIERI: Zestre, pref. Grigore Vieru, Chişinău, 1974; Poveste neterminată, pref. Eugen Lungu, Chişinău, 1988.
Repere bibliografice: Ion Vatamanu, Viaţa cuvântului, Chişinău,
1980,169-170; V. Romanciuc, „Pecetea tăcerii o sapă...", LA, 1987,12 martie; Iulian Filip, Când poetul tace, LA, 1987, 12 martie; Andrei Ţurcanu, Bunul simţ, Chişinău, 1996,99-113; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 227.	'	M.Dg.
Beneş
Dicţionarul general al literaturii române 484
BENEŞ, V. [Wilhelm] (27.11.1907, Târgu Jiu - 26.IV.1960, Bucureşti), prozator şi eseist. Fiu al lui Gotlieb Beneş, ceramist ceh stabilit la Târgu Jiu în 1900 şi căsătorit cu Emma Hubner, de origine germană, B. urmează cursurile şcolii primare şi primii ani de liceu în oraşul natal, îşi face studiile secundare la Craiova, se înscrie apoi la Academia Comercială din Bucureşti şi, în fine, frecventează cursurile Academiei de Arte Frumoase din Cluj. Debutează aici ca artist plastic într-o expoziţie de pictură în alb-negru şi este totodată profesor de desen, critic de artă şi gazetar. Revine apoi la Bucureşti, cooptat fiind în conducerea Casei Şcoalelor. în 1942 era consilier al Editurii Gorjanu, iar după război şi după anii de detenţie, a funcţionat ca redactor tehnic la Editura pentru Literatură. I-au rămas în manuscris câteva studii şi eseuri de artă şi primul din cele patru volume ale unui proiectat Tratat de estetică şi de teoria artei plastice. A semnat cronici, comentarii, eseuri, studii de artă şi de literatură, dar şi articole pe teme economice, sociale şi politice în numeroase reviste dintre anii '30 şi '40, precum „Hy per ion", „Societatea de mâine", „Pagini literare", „Naţiunea română", „Gând românesc", „Familia", „Gazeta ilustrată", „Meşterul Manole", „Tribuna", „Naţiunea", „Sfarmă-Piatră", „Revista Fundaţiilor Regale", „Preocupări literare", „Poporul", „Vremea", „Gândirea" ş.a. Era considerat unul dintre cei mai avizaţi critici de artă din epocă, studiile sale, dintre care unele au apărut în volume, operând incursiuni minuţios argumentate în domeniul relaţiilor care se stabilesc între opera de artă plastică şi subiectul receptor sau oferind comentarii inedite pe marginea câtorva capodopere ale picturii naţionale şi universale. Preocupări similare manifestă şi pentru muzică şi literatură, de o importanţă specială fiind un studiu de sinteză din 1941, Note despre nuvela fantastică.
Debutul scriitoricesc al lui B. se produce în anul 1935, când publică în „Pagini literare" două tablete, intitulate însemnări. Nuvele — cele mai multe incluse apoi în volumele Hanul roşu (1938), Semn rău (1943) şi îngerul alb (1944) - şi tablete literare va publica (semnând şi V.B.) în „Pagini literare", „Gând românesc", „Naţiunea" (Brăila), „Curentul literar", „Sfarmă-Piatră", „Gândirea". Prozatorul este interesat de surprinderea tragicului din existenţa umană, pe care îl abordează cu mijloacele unui fantastic pregnant, original. Fantasticul este înţeles de B. ca o incursiune în „reversul" realităţii imediate, palpabile, experienţă, după el, perfect posibilă; acest „revers" îi apare ca un accident survenit în desfăşurarea logicii comune a existenţei, la confluenţa dintre starea de vis şi cea de trăire concretă sau afectivă. Amalgamarea realului cu irealul, posibilă mai ales în starea de vis, refugiul în închipuire, fantezia fără oprelişti se întâlnesc pe terenul comun al „jocului". Saltul din realitate (alimentat de halucinaţie, viziune morbidă, tenebre) poate fi provocat şi de alienarea în faze diferite, mergând până la nebunia clinică. Semnificativ este, din acest punct de vedere, faptul că manuscrisul primului volum de nuvele, Hanul roşu, purta iniţial titlul Povestiri bolnave. Aici este povestea unei răzbunări şi, până la un punct, ea poate fi situată în descendenţa unor pagini celebre, Moara cu noroc de I. Slavici sau O făclie de Paşte de I. L. Caragiale. Nimic fantastic în această
relatare detaşată a dramei, doar o hiperbolizare a realului, care crispează şi îl nelinişteşte pe cititor. In Semn rău (titlul iniţial — Tolea, 1940) este, în esenţă, prezentat un caz de fotofobie, care, corelat cu o seamă de coincidenţe neliniştitoare, devine argument al intervenţiei unor forţe distructive ce impun relaţii ciudate în micro-universul satului. în Vraciul Ieronim se înfiripă atmosfera Evului Mediu, când nevoia de vrăji era mai puternică decât vraja însăşi. Nebunia în care alunecă Ieronim îşi are sursa în răzvrătire şi în negarea ordinii stupide a cetăţii. Şi în alte nuvele asemenea răsfrângeri ale unor conştiinţe zbuciumate, obosite sau revoltate se convertesc în patologic individual sau colectiv. Dorinţele lui Ştefan Hubertus, Amo, amas, amat..., Pavilionul nr. 6, Biserica din Fraustadt sau Semn rău preiau ecourile unor credinţe ancestrale: un blestem sau o coincidenţă nefastă pot influenţa nefericit o existenţă sau un şir de existenţe. Nota dominantă a prozei lui B. o constituie vizualizarea compoziţiei, imaginaţia lucrând mai ales în sensul realizării plastice a întâmplării relatate. Simt preferate culorile potolite, patinate, ţintind o întoarcere prelungă în timp. Exterioarele în care se mişcă Ieronim evocă decoruri medievale trasate în tonuri cenuşii sau coclite. Interioarele din aceeaşi nuvelă, descrise cu lux de amănunte, plutesc în aburi gălbui sau roşcaţi. O privelişte ireală, plutind printre ceţuri care şterg distanţele, este aceea a fantomaticei fortăreţe a regelui Wenceslav (Cetatea cu steaguri albe). Decorul interior pare unul de după apocalipsă: totul stă sub semnul morţii biruitoare, fiinţe şi lucruri suferind, în egală măsură, destrămarea şi nimicirea materiei. Regele singur, despre care nu se poate spune dacă este un supravieţuitor sau o nălucă, oficiază la serbarea halucinantă a propriei sale nunţi. Tehnica vizualizării fantasticului este utilizată de B., într-o gamă de mare mobilitate a imaginaţiei, şi în Wilhelm Temerarul, duce de Brabant, Tara depărtărilor; Teodot nebunul, Păcatul fratelui Beatus, Insula vrăjitoarelor.
SCRIERI: Hanul roşu, Sighişoara, 1938; Semn rău, Bucureşti, 1943; îngerul alb, Bucureşti, 1944; Hanul roşu, îngr. Ion Maxim, Craiova, 1983. Ediţii: Mărturii despre N. Grigorescu, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Ionel Jianu). Traduceri: Lion Feuchtwanger, Goya sau Drumul spinos al cunoaşterii, Bucureşti, 1957; ed. Bucureşti, 1995.
Repere bibliografice: Octav Şuluţiu, V. Beneş, „Hanul roşu", F, 1938, 8; Perpessicius, Opere, VIII, 67-69; Papadima, Scriitorii, 163-166; Demetrescu, însemnări, 286-316; Octav Şuluţiu, V. Beneş, „Semn rău", RFR, 1943,5; Zalis, Aspecte, 114-119; Popa, Spaţii, 136-163; Dan, Proza, 285-289; Antonescu, Scriitori, 168-182; Dicţ. scriit. rom., I, 260-262.	'	CP.
BENGESCU-DABIJA, Gheorghe (30.VI.1844, Bucureşti -13.1.1916, Bucureşti), dramaturg. Este fiul austriecei Louise Galviny von Uffmann şi al lui Titus Bengescu. Cognomenul Dabija şi l-a adăugat după căsătorie. A făcut studii militare în Franţa, intrând apoi în armata română, unde ajunge la gradul de general. Membru al Junimii încă din 1868, a colaborat la „Convorbiri literare" timp de aproape două decenii.
Debutează în 1870, când i se joacă piesa Amorul unchiului, prelucrare după E. Sue. A tradus libretele câtorva dintre cele
485 Dicţionarul general al literaturii române
Beniuc
mai apreciate operete din epocă. Astfel, în 1875, ajutându-1 pe Edgar Th. Aslan să înjghebeze primul spectacol românesc de operetă, el traduce libretele operetelor Vata mamei Angot de Ch. Lecocq şi Princesa de Trebizund de J. Offenbach. Tot atunci, a tălmăcit libretul operetei Girofle-Girofla de Ch. Lecocq. în 1880, a transpus în româneşte libretul scris de Fr. Zell şi R. Gene pentru opereta Fatiniţa a lui Fr. Suppe. A mai tradus Corabia Salamandra de Ch. de Livry, Deforges şi A. de Leuven, Domnu' Choufleury de Saint-Remy şi Martira de A. d'Ennery şi Ed. Tarbe Des Sablons. Fără a avea strălucire, tălmăcirile sale sunt plastice şi scutite de prezenţa unor neologisme stridente, în anul 1896, a tradus Macbeth de Shakespeare. B.-D. este şi unul dintre întemeietorii operetei naţionale româneşti. Dacă libretul scris de el în 1876 pentru opereta Scaiul bărbaţilor nu a avut succes, în schimb, cu Olteanca (1880), a cărei muzică a fost compusă de G. Otremba şi Ed. Caudella, B.-D. îşi leagă numele de începuturile operetei româneşti. Libretul are la bază o piesă franceză care a inspirat şi nuvela lui N. Gane Două nebunii, dar prelucrarea este atât de iscusită, încât textul emană un incontestabil specific autohton, evident în intrigă şi atmosfera de şezătoare. în 1893, a scris libretul pentru o nouă operetă, Insula florilor, pe muzică de M. Cohen-Lânaru.
B.-D. a fost şi un dramaturg prolific. Ca autor de piese originale, a debutat în 1871 cu O palmă la bal mascat, reuşită comedie de situaţii, publicată în „Convorbiri literare". A doua piesă a lui B.-D., Radu III cel Frumos, preia subiectul dintr-o
nuvelă istorică a lui N. D. Popescu, fără a reuşi să depăşească mediocritatea modelului. Cucoana Nastasia Hodoronc se înscrie printre cele mai reuşite comedii româneşti de moravuri din secolul al XlX-lea. îmbrăcată în haina vodevilului, satira este îndreptată împotriva micii boierimi şi a parveniţilor. Se distinge personajul titular, o variantă mahalagească a Chiriţei lui V. Alecsandri. în istoria dramaturgiei româneşti, B.-D. a rămas cunoscut mai ales ca autor al piesei Pygmalion, regele Feniciei, a cărei premieră, în februarie 1886, a constituit un adevărat triumf. Subiectul a fost împrumutat din Les Aventures de Telemaque de Fenelon. Personajele sunt înrobite unei singure trăsături de caracter, sub impulsul căreia acţionează aproape orbeşte. Acţiunea stă sub semnul destinului eroilor, iar impresia pe care o produce este puternică. Condusă foarte strâns, fără scene de prisos, intriga face totuşi concesii spectaculosului, ca, de altfel, întregul limbaj al piesei, orientat către declamaţia pompoasă. A doua tragedie, Amilcar Barca, generalisim al Cartaginei (1894), a împrumutat subiectul din romanul lui Flaubert, Salammbâ. încercând să compună o piesă de meditaţie, autorul nu realizează decât o firavă însăilare de monologuri. Ceva mai reuşită, Silvina Doamna (1897) reia subiectul unei piese mai vechi, Despina, reprezentată cu peste douăzeci de ani mai înainte. Prefigurare a Doamnei Clara din Vlaicu-Vodâ a lui Al. Davila, eroina continuă şirul unor personaje tradiţionale ale teatrului românesc, precum Vidra din Răzvan şi Vidra de B. P. Hasdeu sau Carmina din Despot- Vodă de V. Alecsandri. Bulevardieră este Crimă sau virtute (1901). Ultima piesă, Mustrare de cuget
(1913), e o reuşită idilă în mediu rustic, B.-D. realizând aici un tablou de un pitoresc robust, susţinut de un dialog vivace, cu replici iuţi.
SCRIERI: Radu cel Frumos, Iaşi, 1875; Olteanca, Iaşi, 1880; Pygmalion, regele Feniciei, Bucureşti, 1886; Amilcar Barca, generalisim al Cartaginei, Bucureşti, 1894; Cuminţenia fetelor, Bucureşti, 1894; Criza şi armata, Bucureşti, 1901; Mustrare de cuget, Bucureşti, 1913. Traduceri: Ch. Nuitter şi E. Trefeu, Princesa de Trebizund, Iaşi, 1875; Clairville, P. Siraudin şi Koening, [Versuri din „Fata mamei Angot"], Iaşi, 1875.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 15-17; Ciorănescu, Teatr. rom.,
88-89,122-126,155-156; Mănucă, Scriit. jun., 18-33; Mîndra, Clasicism, 132-153; Dicţ. lit. 1900,98-99; Brădăţeanu, Istoria, II, 24-26; Dicţ. scriit. rom.,1,262-264.	D.M.
BENIUC, Mihai (20.XI.1907, Sebiş, j. Arad - 24.VI.1988, Bucureşti), poet, prozator, dramaturg şi eseist. Este fiul Veselinei şi al lui Atanasie Beniuc, ţărani. Urmează şcoala primară maghiară din sat şi Liceul „Moise Nicoară" din Arad (1921-1928), terminat în particular. Licenţiat în psihologie, sociologie, filosofie al Universităţii din Cluj (1931), face studii de psihologie animală la Hamburg, sub îndrumarea biopsiho-logului J. von Uexkull. îşi ia doctoratul în ştiinţe psihologice, la Universitatea din Cluj, cu teza învăţare şi inteligenţă la animale (1934), devenind primul specialist român în psihologie animală şi comparată. Funcţionează ca preparator la Institutul de Psihologie din Cluj (1932-1938), conferenţiar universitar (1943-1946), devenind apoi consilier cultural la Ambasada
Beniuc
Dicţionarul general al literaturii române 486
Română din Moscova (1946-1948), secretar, prim-secretar şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1949-1965), deputat în Marea Adunare Naţională, profesor universitar de psihologie la Facultatea de Filosofie din Bucureşti (1965-1974). A fost membru al Academiei RPR (din 1955). A primit Premiul de Stat pentru poezie (1954) şi Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor (1981). A dominat ideologic şi administrativ viaţa scriitoricească (şi culturală în general) în perioada 1948-1965, a trăit o lentă îndepărtare din câmpul cultural până prin 1978, după care şi-a văzut declinul literar şi prăbuşirea gloriei în faţa altor principii decât cele pe care le promovase o viaţă.
Debutează cu poezie în revista liceului arădean, „Laboremus"
(1926). Debutul editorial, cu sprijinul lui N. D. Cocea, îl reprezintă volumul Cântece de pierzanie, apărut în 1938, care aduce în atenţia publică un rapsod din familia mesianicilor duri, asemenea lui Aron Cotruş, şi lansează un autor care inventa alegorii uşor decodabile (ursul românesc, meliţa războiului etc.), versificate în poeme animate de un puternic suflu interior. După 1944, devenit scriitor prolix şi „cântând" în versuri absolut orice eveniment politic la ordinea zilei, B. a ştiut, în cele câteva zeci de poeme antologice pe care se întemeiază totuşi opera sa, să-şi păstreze o ţinută poetică remarcabilă. Forţa acesteia stă în repetiţia câtorva idei şi motive fundamentale, într-o simbolistică transparentă, de obicei de extracţie filosofică. Valoarea acestui tip de poezie nu este de aflat nici în profunzimea, nici în noutatea ideilor, ci în vigoarea
afirmării unor credinţe care ar fi comune tuturor — sau care trec ca atare. Cum spunea B. însuşi: „Mă inventau, de cumva n-aş fi fost." Versul profetic al lui Goga se încarcă aici de ideologie. Tonul oracular, tentativele demiurgice din Cântece de pierzanie simt convertite în jubilaţie revoluţionară. Chivără Roşie reprezintă alegoria-cheie a primei epoci de entuziasm, când duhul revoluţiei „Umbla fără hodină / Prin zloată, prin ploaie, prin tină, / prin munţii sâlhui / în casa orişicui / Văzut-nevăzut..." Istoria transilvană îşi află întruparea în epopeea răscoalei lui Horea. Abstract vorbind, el poate fi şi ipostaza ideală a poetului, ce se regăseşte solidar cu istoria („La mine-n sânge / Istoria contemporană plânge") şi cu aspiraţiile cele mai adânc înrădăcinate ale mulţimilor („Venisem flăcău de pe Crişuri / cu sufletu-n trei învelişuri: / De jale, de dor, de răscoale / A celor din munţi şi din vale"). B. are o acută conştiinţă a spaţiului şi a timpului cărora le aparţine. De aici derivă şi temele sale fundamentale: participarea la evenimentul istoric ca formă supremă de împlinire a destinului individual, pe de o parte, iar pe de alta, trecerea ireversibilă, dramatică, a vremii, necruţătoare pentru individ în unicitatea sa fizică. Fie că se referă la un moment mitologic ori la Doja, Horea, Avram lancu, poetul se exprimă doar ca exponent al colectivităţii unitare la care participă: „Nici graiul nu-i al meu, nici cântul"; „Ce sunt eu? Sămânţă din mulţime / Ce crescu atâta cât putu". Gestul suprem este, ca şi la Goga, al sacrificiului de sine pentru binele neamului. Poetul ajunge să înţeleagă necesitatea istorică încercând a se defini pe sine, istoria lui există numai pentru că există şi el ca poet, de aici o anume grandilocvenţă a expresiei, nesancţionată de o conştiinţă critică. B. pendulează între două momente lirice intense: neliniştea apropierii sfârşitului, fatalitate scrâşnit acceptată, şi optimismul manifest al creatorului ce-şi vrea roadele muncii împrăştiate în mulţime. Copacul roditor, mărul cules de toţi, extrăgându-şi sevele din grădina patriei, devine motiv fundamental al liricii sale. Poet al stărilor antinomice, ignorând nuanţele intermediare, nu departe de exaltările lui B. se află şi opusul acelei atitudini, la fel de radical afirmată. Temperament al extremelor, poetul se vrea însă în fiecare moment — exemplar. Trăirea timpului individual înseamnă, pentru gustul lui negator şi polemic, o luptă neîncetată cu materia, cu atât mai crâncenă cu cât reprezintă de fapt o luptă cu sine, luptă în care învingătorul se află prins în cătuşele învinsului. „Ticălosul" timp ce-a pierdut cheile casei de fier în care ţine închise fişicu-rile anilor, oricât de voiniceşte ar fi provocat, dă, depărtân-du-se, angoasa apropierii neantului. Drama stă nu în acceptarea sau negarea trecerii anilor, ci în imposibilitatea de a se împăca cu vreuna dintre cele două atitudini posibile: fuga din propriul timp („De caţi în urmă, / stâlp te faci, de sare / Trecutul arde, / fugi, hai fugi mai tare") ori împăcarea cu gândul că viitorul nu poate aduce mai mult decât a fost („Cad frunză moartă, galbenă pe lut / cântându-mi viitorul din trecut"). Poet al contrastelor, B. conjură şi ameninţă pe rând, oferă, unul după altul, spectacolul comedianului şi pe cel al tragedianului în faţa puterilor implacabile. înfruntarea cu timpul este pentru el mai mult decât drama firească a oricărui om care descoperă că
487 Dicţionarul general al literaturii române
Beniuc
îmbătrâneşte, ea înseamnă punerea în discuţie a structurii sale poetice. Căci B. este unul dintre marii poeţi ai instantaneului, ai stării lirice de o clipă. Emoţia lui e întotdeauna legată de o circumstanţă perisabilă, care ocupă adesea primul loc în arhitectura unui poem. Literatura română cunoaşte destul de puţini poeţi atât de hărţuiţi de teama de singurătate precum acest poet împrăştiat în istorie. La vârsta senectuţii, B. a descoperit iremediabila singurătate a marilor pasiuni. De când începe să-şi pună întrebări esenţiale, el are sentimentul pierderii identităţii: „Am zis că sunt şi totuşi nu sunt eu / încerc să mă descopăr pe mine / Şi descopăr mereu că-s altul / cine sunt eu? / început, urmare, sfârşit?" Poemele din ultima perioadă simt expresia detaşată a unui sentiment particular: condamnarea la singurătate a statuilor publice: „A trebuit să-nving / să tot înving / Tristeţilor să pun în mine stăvili, / Să umblu-n zale, / sabie să-ncing / Să-mi ţin dorinţa-nlănţuită-n pravili... / Când aş fi vrut să zic şi eu / Am constatat că limbă n-am, nici gură, / Şi că-s ţinut sub pază-ntr-un muzeu / Pustie pe dinăuntru — o armură." E vremea când poetul se întoarce spre sine, cel din tinereţe, şi îşi reia toate vechile alegorii, doar pentru a le descoperi perisabilitatea: „Te iată, măr de lângă drum, cenuşă / Eternităţii eu îi bat la uşă." Acum, când iubirea e obsedată de neîmplinire, de timpul aşezat între îndrăgostiţi, B. porneşte uneori de la descrieri concrete, ca să plonjeze în fantasticul medieval: „Eram noi doi / Şi cu femeia trei / Şedeam la masă / în jurul unei sticle de coniac / cu aspra ei licoare în scădere / Ca luna de pe cer / Pătrar din urmă /
Toamna devreme / Şi noaptea târziu / Vântul cântă o muzică ciudată / De xilofon, prin arbori / Şi noi, tustrei tăceam / Femeia frumoasă / Moartea bătrână, / Şi eu visător". Singurătatea temperamentului său extravertit, cea mai tristă dintre toate, întrucât nu mai găseşte credit la publicul nedispus să-şi schimbe viziunile despre magii recunoscuţi, regăseşte, ca unică soluţie a uitării, a neîmplinirii, a morţii, tot solidaritatea cu huma natală. Proza sa are valoare documentară şi psihologică: deformările de caracter impuse de o istorie contorsionată se pot studia bine în personajele cu model real ale scriitorului.
Pentru că [Mihai Beniuc] a scris mult; neînchipuit de mult; şi a făcut de multe ori ceea ce un poet autentic nu trebuie să facă, fiind adesea mai prejos de talentul sau, pentru că a vorbit şi când trebuia să tacă şi a tăcut când trebuia să vorbească, cu vocea cât se poate de tare, critica tânără îl ignoră. însă Mihai Beniuc nu poate fi ignorat în nici un fel El este în cele o sută de poeme fundamentale risipite într-un număr astronomic de versuri, s-o spunem limpede, o voce autoritară, de neconfundat şi de neînlocuit în poezia românească din ultimele cinci decenii.
Eugen Simion
SCRIERI: Cântece de pierzanie, Sighişoara, 1938; Cântece noi, Sighişoara, 1940; Oraşul pierdut, Bucureşti, 1943; Poezii, Bucureşti, 1943; Un om aşteaptă răsăritul, Bucureşti, 1946; Versuri alese, Bucureşti, 1949; Cântec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, Bucureşti, 1951; Steaguri, Bucureşti, 1951; Despre poezie, Bucureşti, 1953; O seamă de poeme, Bucureşti, 1953; Pe-aici nu se trece, Bucureşti, 1953; înfrunte comuniştii, Bucureşti, 1954; Mărul de lângă drum, Bucureşti, 1954; Partidul m-a-nvăţat, Bucureşti, 1954; Frăţia între poporul român şi minorităţile naţionale, Bucureşti, 1954; Trăinicie, Bucureşti, 1955; Versuri alese, I-II, Bucureşti, 1955; Păcală, slugă la primar, Bucureşti, 1955; Ură personală, Bucureşti, 1955; Azimă, Bucureşti, 1956; Poezii, Bucureşti, 1956; Poezia noastră, Bucureşti, 1956; Inima bătrânului Vezuv, Bucureşti, 1957; Călători prin constelaţii, Bucureşti, 1957; Meşterul Manole. Cronici şi studii literare (1934-1957), îngr. şi pref. Savin Bratu, Bucureşti, 1957; Cu tineretul spre viitor, Bucureşti, 1957; Poezii, Bucureşti, 1959; în Valea Cucului, Bucureşti, 1959; Cu un ceas mai devreme, Bucureşti, 1959; Pe muche de cuţit, Bucureşti, 1959; Poezii, pref. Savin Bratu, Bucureşti, 1960; Cântecele inimii, Bucureşti 1960; Materia şi visele, Bucureşti, 1961; Culorile toamnei, Bucureşti, 1962; Mărul de lângă drum, pref. G. Ivaşcu, Bucureşti, 1962; întoarcerea, Bucureşti, 1962; Poezii, Bucureşti, 1962; Pe coardele timpului, Bucureşti, 1963; Dispariţia unui om de rând, Bucureşti, 1963; Cu faruri aprinse, Bucureşti, 1964; Colţi de stâncă, Bucureşti, 1965; Zi de zi, Bucureşti, 1965; Poezii, Bucureşti, 1966; Alte drumuri, Bucureşti, 1967; Mozaic, Bucureşti, 1968; Inima-n zale, Bucureşti, 1969; Poezii. 1938-1968, Bucureşti, 1969; Lumini crepusculare, Bucureşti, 1970; Etape, Cluj, 1971; Explozie înăbuşită, Bucureşti, 1971; Arderi, Bucureşti, 1972; Scrieri, I—VIII, Bucureşti, 1972-1978; Poezia militantă, Bucureşti, 1972; Turn de veghe, Bucureşti, 1972; Un bătrân către un tânăr cărturar, Bucureşti, 1973; Pământ! Pământ!, Bucureşti, 1973; Poezii, Bucureşti, îngr. I. Nistor, pref. Vasile Fanache, 1973; Focuri de toamnă, Bucureşti, 1974; Rămâne pururi vatra, Bucureşti, 1974; Patrula de noapte, Bucureşti, 1975; Ţara amintirilor, Bucureşti, 1976; Aurul regelui Midas, Bucureşti, 1977; Dialog, Bucureşti, 1977; Vă las ca frunza, Timişoara, 1978; Glasul pietrelor, Bucureşti, 1978; Ajun de răscoală, Bucureşti, 1979; Elegii, Bucureşti, 1979; Lupta cu îngerul, Bucureşti, 1980; Apele se revarsă în
Bentoiu
Dicţionarul general al literaturii române 488
mare, Bucureşti, 1982; 75 poeme, Bucureşti, 1982; Filon de aur, Bucureşti, 1984; Iama magnoliei, Bucureşti, 1984; Rugul poeziei, Bucureşti, 1985; Horea, Bucureşti, 1986; în voia vântului, Bucureşti, 1987; Vlăsia mea, Bucureşti, 1987; Sub patru dictaturi. Memorii (1940-1975), îngr. Ion Cristoiu şi Mircea Suciu, pref. Ion Cristoiu, Bucureşti, 1999; Ultima scrisoare de dragoste, îngr. şi introd. Ioan Adam, Bucureşti, 1999. Traduceri: Cântec despre oastea lui Igor, Bucureşti, 1951; Apollinaire, Poeme, Bucureşti, 1963; ed. bilingvă, Bucureşti, 1968; Karel Jonckheere, Poeme, pref. trad., Bucureşti, 1965; Frangois Mauriac, Therese Desqueyroux, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Emma Beniuc), Therese Desqueyroux. Cuibul de vipere, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Emma Beniuc); Attila Jozsef, Poezii-Versek, ed. bilingvă, pref. trad., Bucureşti, 1967; Antologie de poezie neerlandezâ, olandeză şi flamandă, pref. Garmt Stuiveling, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Ion Caraion, Aurel Covaci şi Petre Solomon).
Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, I, 218-228; Perpessicius, Opere, VIII, 267-271, IX, 24-26, X, 297-302, XI, 25-28; A. E. Baconsky, Colocviu critic, Bucureşti, 1957,102-116; Georgescu, încercări, l, 20-39, II, 247-257; Petroveanu, Pagini, 108-126; Ştefan Bănulescu, Ilie Purcaru, Colocvii. Artistul şi epoca, Bucureşti, 1964, 167-180; Călinescu, Aspecte, 213-230; Simion, Orientări, 84-90; Ardeleanu, însemnări, 112-118; Negoiţescu, Scriitori, 422-426; Zaciu, Masca, 380-387; Streinu, Pagini, II, 105-112, III, 434-441, IV, 72-74; N. Tertulian, Eseuri, Bucureşti, 1968, 313-350; Piru, Panorama, 76-88; Martin, Poeţi, II, 58-65; Constantin, Despre poeţi, 29-33; V. Fanache, Poezia lui Mihai Beniuc, Bucureşti, 1972; Călinescu, Literatura, 68-81; Corbea—Florescu, Biografii, 27-36; Martin, Metonimii, 347-350; Bălan, Artă, 148-150; Balotă, Arte, 185-194; Cristea, Domeniul, 76-78; Negoiţescu, Analize, 269-276; Alexiu, Ideografii, 13-15; Ştefănescu, Preludiu, 12-17; Felea, Aspecte, I, 48-59, III, 3-10; Raicu, Practica scrisului, 213-221; Simion, Scriitori, I, 43-77; Poantă, Radiografii, I, 112-115; Sasu, în căutarea, 93-96; Grigurcu, Poeţi, 82-91; Lit.rom. cont., I, 144-151; Cristea, Faptul, 74-77; Ştefănescu, Jurnal, 88-91; Zaciu, Lancea, 349-361; Tomuş, Mişcarea, 76-78; Cândroveanu, Printre poeţi,, 20-27; Cristea, Modestie, 38-42; Mareea, Atitudini, 134-137; Micu, Limbaje, 144-154; Tuchilă, Privirea, 99-110; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 259-265; Lovinescu, Unde scurte, 1,37-41,389-392; Ierunca, Româneşte, 122-126; Negoiţescu, Ist. lit., 1,324-326; Alex. Ştefănescu, Mihai Beniuc, RL, 1992,37; Constantin, Complicitatea, 58-63; Niţescu, Proletcultismul, 214-217; Florin Faifer, Sub steaua roşie, un dramaturg fără stea, TTR,
1998,	1-2; Dicţ. analitic, I, 199-201; Alex. Ştefănescu, Sub dictatura prostului-gust, RL, 1999, 43; Dicţ. esenţial, 79-82; Gh. Grigurcu, O struţocămilă ideologică, RL, 2000,15-18; Manolescu, Lista, 1,15-18; Popa, Ist lit., I, 613-618, passim, II, passim; Alex. Ştefănescu, Mihai Beniuc sau Insolenţa plebeiană, CL, 2003,3.	R.S.
BENTOIU, Annie (1.V.1927, Bucureşti), prozatoare, traducătoare şi poetă. Provine dintr-o familie de intelectuali: tatăl — medic, mama, de origine elveţiană, stabilită, prin căsătorie, în România în 1920. Urmează liceul la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, unde susţine şi bacalaureatul (1945). Face studii universitare de drept, întrerupte în 1949, după căsătoria cu muzicianul Pascal Bentoiu. între 1950 şi 1954, este funcţionară la fabrica „Zorile" din Jilava. Mai mulţi membri ai familiei, foşti demnitari, suferă în acest interval condamnări la detenţie. Din 1960 lucrează ca traducător în limba franceză pentru diverse publicaţii româneşti („Revue roumaine", „Cahiers roumains d'etudes litteraires" etc.) şi pentru edituri din stră-
inătate care alcătuiesc diverse antologii de literatură română (Seuil, 1968, Nagel, 1981); traduce de asemenea piese de teatru, librete de operă, texte de lieduri.
Debutează în literatură, sub pseudonimul Adriana Vlad, cu romanul Sfrada Mare, apărut în 1969, dar elaborat între anii 1957 şi 1961, o evocare a vieţii de provincie. După 1979, îi apar mai multe volume de traduceri în limba franceză: basme, poezii populare, eseuri, nuvele, poezie. Publică în Elveţia, la Editions de l'Aire din Lausanne, o antologie din poezia eminesciană. Scrie, în paralel, şi poezie originală în limba franceză, publicată în diverse reviste din Franţa şi Elveţia, iniţial sub pseudonimul Annie Lucens. în 1989 îi sunt tipărite la Lausanne trei plachete de versuri, reunind paginile editate anterior, urmate, în 1990, de un volum de proză poetică (Phrases pour la vie quotidienne - 1989), care reconstituie lupta interioară pentru supravieţuire în decursul ultimului an de dictatură. Sub titlul Fraze pentru viaţa de fiecare zi - 1989, acelaşi volum va fi tipărit, în traducerea Irinei Eliade, si la Bucureşti, în 1998. La sfârşitul anului 2000, un volum de amintiri (Timpul ce ni s-a dat), din care publicase în anii precedenţi o serie de pagini în „România literară", o readuce în prim-planul actualităţii. Conţinând remarcabile portrete, evocări ale Bucureştiului de dinainte de război şi încercări de analiză a mutaţiilor sociologice din deceniile regimului comunist, cartea pare să fie scrisă din perspectiva unei datorii morale faţă de tânăra generaţie, dar şi pentru a căuta un răspuns obsesivei întrebări „cum a fost posibil?"
SCRIERI: Strada Mare, Bucureşti, 1969; Poemes, I-II, Lausanne, 1989; Dix meditations sur une rose, Lausanne, 1989; Phrases pour la vie quotidienne - 1989, Lausanne, 1990; ed. ( Fraze pentru viaţa de zi cu zi -1989), tr. Irina Ediade, Bucureşti, 1998; Timpul ce ni s-a dat, Bucureşti,
2000.	Traduceri: Petre Ispirescu, Contes roumains, Bucureşti, 1979; Anthologie de la poesie populaire roumaine, Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Andreea Dobrescu-Warodin); Pascal Bentoiu, L'Image et le sens. Essai sur le phenomene musical, Bucureşti, 1979; Tudor Arghezi, Cincizeci de poeme - Cinquante poemes en vers et en prose, ed. bilingvă, Bucureşti,
1981,	Poeme alese - Poemes choisis, ed. bilingvă, îngr. Ion Acsan, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1996; Mărgărită Wallmann, Pridvoarele cerului, Bucureşti, 1981; Adrian Marino, Litterature roumaine - litte-ratures occidentales. Rencontres, Bucureşti, 1982; Recits insolites. De Mihai Eminescu â Ana Blandiana, Bucureşti, 1983; Ileana Mălăncioiu, Â travers la zone interdite - Peste zona interzisă, ed. bilingvă, pref. Eugen Negriei, Bucureşti, 1984; Gellu Naum, Partea cealaltă - LAutre cote, ed. bilingvă, Bucureşti, 1991 (în colaborare cu Andre Fleury); Constantin Abăluţă, La Route desfourmis, Bucureşti, 1997, Les Chambres. Les Parois, pref. Petr Krâl, Paris, 2003 (în colaborare); Mihai Eminescu, Trente poemes, Lausanne, 1999, Poeme alese - Poemes choisis, ed. bilingvă, îngr. Ion Acsan, pref. Edgar Papu, Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Alain Bosquet şi Jean-Louis Couriol), Cinquante poemes - Cincizeci de poeme, ed. bilingvă, Bucureşti, 2000; Guy de Pourtales, Berlioz şi Europa romantică, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Nicolae Prelipceanu, O admirabilă carte de memorii, RMB, 2001,3299; Alex. Ştefănescu, Annie Bentoiu îşi aminteşte.. RL, 2001, 2; Alexandru George, în timpul ce ni s-a dat, LCF, 2001, 5; Monica Lovinescu, „Timpul ce ni s-a dat", RL, 2001,19; Săndulescu, Memorialişti, 312-318.	C.Pp.
489 Dicţionarul general al literaturii române
Berbecaru
BERARIU, Constantin (21.111.1870, Ceahor—Cernăuţi —
12.XI.1929, Cernăuţi), poet şi traducător. Fiu al preotului şi publicistului Artemie Berariu-Ieremievici, B. a absolvit Liceul German de Stat din Cernăuţi şi a urmat cursurile Facultăţii de Drept din acelaşi oraş, obţinând licenţa în 1892. Debutează în 1891, cu articole literare şi versuri, în „Gazeta Bucovinei", unde va lucra ca ziarist până în 1896. Este, totodată, unul dintre întemeietorii şi principalii colaboratori ai revistei „încercări literare" (1892-1893). Intre 1896 şi 1898 îşi continuă studiile la Universitatea din Innsbruck, apoi îşi reia activitatea de gazetar în Cernăuţi, la „Patria" (până în 1900) şi la „Deşteptarea". Din 1905, devine funcţionar administrativ şi redactor la „Foaia legilor şi ordonanţelor ţării Bucovina". După 1919 este profesor la Facultatea de Drept din Cernăuţi, având şi un rol decisiv în înfiinţarea şi organizarea Teatrului Naţional, al cărui director a fost între 1922 şi 1925. în ziarele la care a lucrat, precum şi în „Vatra", „Tribuna", „Tribuna literară", „Gazeta Transilvaniei", „Sămănătorul", „Junimea literară" ş.a., a publicat versuri, proză, articole culturale şi politice, semnând şi cu pseudonimele Amsis, A. Ricu, C. B. Ceahor, Comeliu Miclu, Flamen.
B.	a versificat, într-o manieră facilă, motive lirice comune sau aspecte întâmplătoare ale vieţii individuale şi sociale. O notă aparte face ultima sa poezie, Baccanal tracic, în care izbuteşte să sugereze atmosfera tensionată a unei serbări ritualice printr-o descriere sincopată, în ritm primitiv, şi printr-o cromatică stranie. Feeria în versuri Făt-Frumos în grădina Sfintei Vineri (1903) a reţinut atenţia prin aerul de puritate şi de gingăşie al acestei compoziţii mai degrabă ludice, imaginată într-un decor edenic, animat de personificări alegorice din mitologia autohtonă. în poemul dramatic Cheleş-împărat
(1923), elementele de basm au o pondere redusă şi intervin numai indirect, prim-planul fiind ocupat de înfăţişarea unor sentimente şi fapte „reale". O altă „feerie", Norocul, are ca autor pe B., alături de Gr. de Pantasi. împreună cu Temistocle Bocancea, a scris şi libretul operetei Moş Ciocârlan, pe muzica lui Tudor Flondor (1901). Puţin numeroasele sale texte în proză aparţin genului memorialistic, evocând cu predilecţie vremea şi mediul copilăriei. Amintiri din timpul stagiului militar sunt străbătute de sentimentul aproape euforic al noutăţii, de bucuria de a vedea şi a trăi frumuseţile Italiei. Două teatre bucureştene au folosit tălmăcirile lui B. după Clopotul scufundat de G. Hauptmann şi după Oricine de Hugo von Hofmannsthal. Ca activ om politic şi specialist în drept, B. este autorul unor lucrări precum Tricolorul românesc (1901) şi Noua Constituţie a României (1922).
SCRIERI: Făt-Frumos în grădina Sfintei Vineri, Suceava, 1903; Cheleş-împărat, Cernăuţi, 1923. Traduceri: Fr. Grillparzer, Ale mării şi iubirii valuri, Cernăuţi, 1904; Gerhard Hauptmann, Clopotul scufundat, Cernăuţi, 1930; Hugo von Hofmannsthal, Oricine. Spectacolul morţii omului bogat, Cernăuţi, 1930.
Repere bibliografice: Victor Morariu, „Făt-Frumos în grădina Sfintei Vineri", „Junimea literară", 1904,1-6; Tiberiu Crudu, „Cheleş-împărat" de Constantin Berariu, „Revista Moldovei", 1923, 6-7; Perpessicius, Opere, XII, 542-543; Victor Morariu, Constantin Berariu (1870-1929), FF,
1929, 6; [Ion I. Nistor, Al. Iordan, Traian Chelariu, E. Pohonţu, Arcadie Gherman, C. Ştefănescu-Galaţi], [Constantin Berariu], „Junimea literară", 1930, 1-4; Mircea Streinul, Constantin Berariu, „Calendarul «Glasul Bucovinei»", 1932, 57-59; Iorga, Ist. lit cont (1934), II, 21, 79-80,108,255.	C.	T.
BERARIU-IEREMIEVICI, Artemie (8.IX.1834, Satu Mare, j. Suceava — 15.IX.1922), publicist. După şcolile urmate la Suceava şi Cernăuţi, B.-l. studiază, din 1858, filologia clasică în cadrul Facultăţii de Filosofie din Viena. Poliglot, el cunoştea limbile clasice, câteva limbi romanice (franceza, italiana) şi slave (sârba, ucraineana, rusa). După hirotonire (1862), se dedică activităţii de îndrumător al vieţii naţional-culturale din Bucovina. Paroh, din 1865, în comuna Ceahor, el a fost şi profesor la Institutul Teologic din Cernăuţi. Mai târziu, B.-l. va fi cancelar mitropolitan şi sinodal (1884-1895), protopop la Cernăuţi (1892) şi, din 1895, arhipresbiter. Este redactor, între 1883 şi 1895, al paginilor româneşti din publicaţia bilingvă „Candela". A colaborat la „Albina" şi la „Patria" din Pesta şi, de asemenea, la o serie de publicaţii din Transilvania — „Gazeta de Transilvania", „Telegraful român", „Observato-riul", „Deşteptarea" — şi din Bucovina — „Foaia Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina", „Steluţa", „Revista politică", „Gazeta Bucovinei". în 1862, B.-l. participă la fondarea „Reuniunii române de leptură din Cernăuţi", care va deveni Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina. Adept al cauzei româneşti şi luptător pentru deşteptarea şi formarea conştiinţei naţionale, publică, în 1870, la Pesta, Recugetările politice ale unui muntean. Preocupat de ridicarea morală şi culturală a ţăranilor, B.-l. scrie câteva istorioare morale, tipărite la Cernăuţi, în care deplânge tare sociale din lumea satelor, aducând exemple pentru îndreptarea unor vicii: Terminul Sfântului Nicolai (1886), Norocul unui satulmărean (1888) şi Din cătănia mea (1892). Fără vreun merit literar deosebit, lucrările sale păstrează tonul şi graiul popular bucovinean.
SCRIERI: Recugetările politice ale unui muntean, Pesta, 1870; Terminul Sfântului Nicolai, Cernăuţi, 1886; Norocul unui satulmărean, Cernăuţi, 1888; Din cătănia mea, Cernăuţi, 1892.
Repere bibliografice: Loghin, Ist. lit Bucov., 140-142; Predescu, EncicL, 96; Dicţ. lit 1900,99.	A.Sm.
BERBECARU, Valentin (24.11.1927, Bucureşti - 27.1.1988, Bucureşti), prozator. Este fiul Iuliei (n. Mihăilescu) şi al lui Ion Berbecaru, funcţionar superior la Banca Naţională. Face gimnaziul şi liceul (1938-1947) în Bucureşti, urmează doi ani la Facultatea de Ştiinţe Juridico-Administrative, frecventând ulterior diverse şcoli serale şi de reciclare pentru activitatea de contabil şi administrator. Funcţionează ca secretar la o şcoală a Ministerului Telecomunicaţiilor (1952-1953), apoi se angajează contabil la gospodăriile agricole de stat din Ceptura, Dumbrăveni şi Rupea (1953-1959). între 1959 şi 1962, lucrează ca administrator la Institutul Politehnic Bucureşti, şef de depozit la o întreprindere de geologie (1962-1965) şi director de hotel la
Berceanu
Dicţionarul general al literaturii române 490
complexul turistic Capitol (1976-1977). A debutat în „Gazeta literară" (1964). A colaborat la „Viaţa românească", „Luceafărul", „Tribuna", „Tomis". Debutul editorial îl reprezintă romanul Banchetul, apărut în 1967.
Prospectarea vieţii studenţeşti (Banchetul), construirea unui nou cartier pe ruinele ghetoului evreiesc (Provincia sufletelor, 1985), salvarea pământurilor gospodăriei agricole de stat de inundaţii sau pregătirea vilelor foştilor aristocraţi pentru a primi pe muncitorii sindicalişti veniţi la odihnă (Trinitate confidenţială, 1968) sunt câteva dintre tentativele lui B. de a-şi racorda tematic prozele (romane, schiţe, povestiri) la norma ideologică cu privire la realităţile social-politice ale României postbelice. Precaritatea discursului artistic, modul palid şi neconvingător în care evoluează personajele, îngustimea orizontului lor spiritual şi derizoriul acţiunilor pe care le desfăşoară contravin flagrant cerinţelor „estetice" după care era elaborat personajul „învingător", „omul de tip nou". Este aproape evident că scriitorul foloseşte aceste subiecte şi aceste personaje ca simple pretexte pentru a produce un veritabil transfer de interes estetic asupra altor personaje, recrutate, acestea, dintre perdanţii istoriei. Irina (Trinitate confidenţială), doctorul Orghidan, Paul Tănăsescu, Sandy Stavropol (Şah etern, 1971) sau Pierre Manicatide (Provincia sufletelor), urmaşii unor intelectuali marcanţi sau ai unor familii boiereşti care au ctitorit ţara şi neamul, sunt adevăratele personaje ale literaturii lui B. Aflaţi în crepusculul vieţii, după ce au pătimit privaţiuni şi umilinţe de tot felul pentru vini imaginare, ei şi-au iertat călăii şi nu-şi clamează strident şi inutil frustrările, ci îşi trăiesc plenar, bonom sau înţelept boema în care s-au instalat cu secretă plăcere. O anume detaşare a autorului, ca şi ironia tandră cu care sunt consemnate zbaterile lor întru supravieţuire nu fac din aceşti inşi pitoreşti personaje cu adevărat tragice, cum şi sunt în fond, ci doar simple apariţii uneori desuete. în consecinţă, autorul nu găseşte printre contemporanii săi pe adevăraţii eroi. De aceea, în Războiul lui Vasile Vodă Canna.no (1978), ca şi în celelalte romane istorice, va imagina un trecut fabulos, în care talentul şi rafinamentul său artistic (ce amintesc de Cartea Milionarului a lui Ştefan Bănulescu sau de Calpuzanii lui Silviu Angelescu) se pot exprima în voie, abstră-gându-se subtil, dar total comandamentelor extraliterare ale esteticii oficiale. Imaginând acţiuni inedite şi eroi excepţionali (Vasile Vodă), autorul face ca până şi personajele negative să aibă o putere de seducţie fascinantă, precum acel Iani Deli, bufon la Curtea lui Vasile Vodă, desprins parcă din Capriciile lui Goya.
SCRIERI: Banchetul Bucureşti, 1967; Trinitate confidenţială, Bucureşti, 1968; Suplinitor, Bucureşti, 1971; Şah etern, Bucureşti, 1971; Războiul lui Vasile Vodă Cannano, Bucureşti, 1978; Serdarul podinilor, Bucureşti, 1982; Provincia sufletelor, Bucureşti, 1985; Judele păstorilor, Bucureşti,
1986.
Repere bibliografice: Valeriu Cristea, Valentin Berbecaru, „Banchetul", GL, 1967, 27; Magdalena Popescu, Valentin Berbecaru, „Trinitate confidenţială", GL, 1968, 25; Alex. Ştefănescu, Valentin Berbecaru, „Suplinitor", LCF, 1971,29; Virgil Ardeleanu, Valentin Berbecaru, „Şah etern", ST, 1972, 8; Aureliu Goci, Valentin Berbecaru, „Şah etern", RL,
1972,16; Barbu Cioculescu, Valentin Berbecaru, „Războiul lui Vasile Vodă Cannano", RL, 1979,12; Dicţ. scriit. rom., 1,267-268; Cosma, Romanul, II, 105.	G.E.
BERCEANU, Patrel (19.IV.1951, Băileşti, j. Dolj), poet şi critic dramatic. Este fiul Măriei (n. Becea) şi al lui Nicolae Berceanu, muncitor. B. urmează, după liceu, o şcoală tehnică şi începe, fără a-1 termina, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale" din Bucureşti, secţia teatrologie-filmologie. Lucrează ca muncitor şi oficiant poştal, iar după reluarea studiilor şi absolvirea Institutului (1980), funcţionează ca profesor la Şcoala Populară de Artă din Craiova, regizor de teatru la Casa de Cultură a Studenţilor şi şef al secţiei de presă la Centrul Universitar din acelaşi oraş. Din 1988, devine secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova, iar din 1997 este şi director al Teatrului pentru Copii şi Tineret „Colibri" din Craiova. A efectuat în 1995 un stagiu de cercetare la Centrul Naţional de Teatru din Caen (Franţa). Colaborează la „România literară", „Luceafărul", la „Amfiteatru" şi „Viaţa studenţească" (unde este redactor), „Ramuri", „Familia", „Vatra", „Argeş", „Tomis", „Contrapunct", „Teatrul" („Teatrul azi"), „Belvedere" (Franţa) şi „Wiener Festwochen" (Austria). Cartea de poeme Lacrimi civile (1991) a fost distinsă cu un premiu al Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor.
Volumul de debut al lui B., Sentimentul baricadei (1976), cultivă un lirism discursiv, direct, lipsit de ostentaţie sau artificiozitate. Poezia se naşte din observarea şi trăirea realităţii cotidiene, filtrată însă printr-o sensibilitate acută, capabilă să discearnă prezenţa sacrului înapoia gesturilor şi imaginilor celor mai banale: „Bătrâna hrănind porumbii oraşului / dintr-un coşuleţ de răchită / în urma ei o răcoare subţire de psalm." Poetul stă de vorbă cu pietrele şi păsările, „întinde capcane pentru rouă" în „pădurea de salcâmi a vieţii" sau admiră strălucirea fascinantă a boabelor de rouă pe o cutie abandonată în soare, într-o lume guvernată de poezie, de actul estetic. Poeme în mărime naturală (1983), produs al unei sensibilităţi artistice mai mature, continuă viziunea lirică a primului volum, poeziei faptului cotidian adăugându-i-se acum o atitudine ironic-demitizantă, în care povestea lui Hamlet devine una poliţistă, iar episodul stafiei tatălui este în întregime inventat. Artiştii epocilor trecute nu sunt mai talentaţi decât cei actuali — spune B., reluând cearta dintre antici şi moderni —, ci şi-au dobândit notorietatea datorită simplului fapt al trecerii timpului. întâmplarea cea mare (1984) aduce, odată cu un plus de metaforizare a discursului liric, un sentiment de oboseală existenţială; versurile sunt pătrunse de o melancolie discretă, trecerea anilor învăluind totul în ceaţa amintirilor: „încă o zi încă o rază prin vidul de sticlă / până la tâmplă / ostenită lumină ce-mi spui / ia-ţi viaţa în spate şi umblă / calc peste prag încă o dată / ce contează încotro / cât încă se-ntâmplă."
SCRIERI: Sentimentul baricadei, Craiova, 1976; Poeme în mărime naturală, Craiova, 1983; întâmplarea cea mare, Bucureşti, 1984; Lacrimi civile, Craiova, 1991; Noi povestiri după piesele lui Shakespeare (în
491 Dicţionarul general al literaturii române
Berdan
colaborare cu Doina Pologea), Craiova, 1993; Monografia unui spectacol de excepţie: „Titus Andronicus" de Silviu Purcărete, Craiova, 1997.
Repere bibliografice: Mihai Dinu Gheorghiu, Poezia naturii şi natura poeziei, CL, 1977,5; Nicolae Ciobanu, Discurs ceremonios-patetic, LCF, 1977, 27; Ulici, Prima verba, II, 43-44; Firan, Profiluri, 102-104; Popa, Clasici, 115-119; Coşovei, Pornind, 239-242; Constantin M. Popa, Lacrimi incomode, R, 1991,10-11; Tudor Opriş, 500 debuturi literare. Istoria debutului şcolar al scriitorilor români (1820-1980), Galaţi, 1991, 210-211; Al. Cistelecan, Tranşanţa confesivă, LCF, 1995,8.	L.H.
BERCIU, Ştefan (13.VIL1928, Bucureşti — 13.1.2000, Bucureşti), prozator şi dramaturg. Absolvent al Liceului comercial „Kreţulescu" din Bucureşti, în 1951 îşi ia licenţa la Facultatea de Finanţe şi Credit a Academiei de Ştiinţe Economice. Timp de două decenii (1947-1967) a activat în Miliţia Judiciară.
în proză, B. debutează cu o culegere de nuvele, Cutia cu scrisori (1959). Genul în care se va specializa este acela al romanului poliţist, lucrat cu meşteşug, dar fără un simţ deosebit al verosimilului (Jos masca, domnule Dib, 1971, Insula spionilor, 1972, întâlnire în Valea Morţii, 1974, Preţul tăcerii, 1974, Pichetul în alarmă, 1976, Invidia, 1979, Martor ocular, 1982 ş.a.). Scriitorul, care nu uită de micii cititori (Armata de pitici, 1974), abordează, adresându-se vârstei pioniereşti, literatura ştiinţi-fico-fantastică (Fantastica aventură 2101,1975) sau se inspiră din lumea sportului (Ultima repriză, 1989). în afara unor scenarii radiofonice, confecţionează şi scenarii pentru televiziune, Prescripţia (1969) fiind primul serial poliţist românesc. în conflictul permanent dintre „oameni" şi „neoameni", între apărătorii legii şi răufăcători, din dramaturgia lui B., nu prea e loc pentru variaţii de scriitură, chiar dacă autorul încearcă pe alocuri să încurce iţele (Cine a ucis?, Oameni şi umbre, Acuzarea apără, Hipnoza sau Contraspionaj, Insula spionilor, Şantaj, Regele pungaşilor, Cercul morţii, Pisica sălbatică, Halucinaţia şi alte câteva, toate puse în scenă la diferite teatre din ţară). Potrivit „mitologiei" caricaturale a epocii, tenebroşii infractori sunt trădători de ţară, agenţi ai spionajului străin, şantajişti, sabotori atentând la avutul obştesc. Urmăritorii, în schimb, lucrătorii Securităţii în speţă, sunt blagosloviţi cu sumedenie de calităţi, între care nu lipsesc umorul şi spiritul de omenie. Perindarea martorilor şi a suspecţilor oferă prilejul unor schiţe de portret, într-o creionare cam de serie. Ca să-şi „umanizeze" faima de păcătoşi, B. recurge la un alt clişeu, ca de melodramă, unii dintre cei căzuţi în greşeală (hoţul, prostituata) dezvăluind un fond cinstit, care, adică, îi situează în categoria celor recuperabili. Este un cusur frecvent al acestei literaturi căderea în artificiozitate, în tonuri false, în neplauzibil. Un tendenţionism incorigibil viciază natura relaţiilor şi, consecutiv, forma lor de manifestare. Lipsite de haz sunt comediile, în registru satiric, burlesc sau parodic (Barul aventurilor, „Ce-aveţi cu Bibicu?", Magie neagră). Cât priveşte compunerile pentru teatrul de amatori, ele sunt simpliste, şablonarde, profesând o „aforistică" sforăitoare, prin care îşi face loc, la fel ca în scrierile în proză, o strategie a îndoctrinării.
SCRIERI: Moartea unui singuratic, Bucureşti, 1967; Naufragiaţii, Bucureşti, 1967; Cutia cu scrisori, Bucureşti, 1969; Răpirea, Bucureşti,
1969; Teatru poliţist, Bucureşti, 1969; Jos masca, domnule Dib, Bucureşti, 1971; Pâinea şi sarea, Bucureşti, 1971; Voalul negru, Bucureşti, 1971; Insula spionilor, Bucureşti, 1972; Furtul, Bucureşti, 1973; Armata de pitici, Bucureşti, 1974; întâlnire în Valea Morţii, Bucureşti, 1974; Preţul tăcerii, Bucureşti, 1974; Fantastica aventură 2101, Bucureşti, 1975; Pichetul în alarmă, Bucureşti, 1976; Colivia de aur, Bucureşti, 1977; Răfuiala, Bucureşti, 1977; Pseudonimul, Bucureşti, 1978; ...Restul se aranjează, Bucureşti, 1978; Invidia, Bucureşti, 1979; Obsesia, Bucureşti, 1979; Trădătorul, Bucureşti, 1979; Martor ocular, Bucureşti, 1982; Pe cont propriu, Bucureşti, 1982; „Ce-aveţi cu Bibicu?", Bucureşti, 1984; Fără martori, Bucureşti, 1984; în cercul alb, Bucureşti, 1984; Substituire de persoană, Bucureşti, 1984; Ultima repriză, Bucureşti, 1989; Contrabandă cu martor, Bucureşti, 1990; Purgatoriul, Bucureşti, 1991; Traficanţi de came vie, Bucureşti, 1992; Capcană pentru dublură, Bucureşti, 1998; Hipnoza, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Valentin Silvestru, Piesa-proces, CNT, 1963,23; Constantin Cubleşan, Teatru poliţist?, TR, 1970, 5; Dinu Săraru, Al treilea gong, Bucureşti, 1973,150-154; Adriana Popescu, Dramaturgia română contemporană de la A la Z, TTR, 1984,5,6; Mirodan, Dicţionar, I, 149-150; Ştefan Berciu, DRI, I, 201-206; Florin Faifer, Ştefan Berciu, dramaturg, CRC, 1999, 12; Nicolae Rotaru, Nea Fane, „Amurg sentimental", 2000,7.	F.F.
BERDAN, Lucia (30.VII.1942, Iaşi - 11.XII.2003, Iaşi), etnolog şi istoric literar. Este fiica Măriei Hopu (n. Bălţătescu), profesoară de lucru manual, şi a lui Ioan V. Hopu, contabil. După absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (1965), devine cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide" din Iaşi. îşi ia doctoratul în etnologie la Universitatea din Cluj-Napoca (1987) cu teza Cântecul popular eroic din spaţiul folcloric moldovenesc în contextul cântecului epic românesc. A contribuit, printr-o îndelungată şi laborioasă investigaţie de teren, la alcătuirea Arhivei de Folclor a Moldovei şi Bucovinei. Este laureată a Premiului „Timotei Cipariu" al Academiei Române pe anul 1979 pentru colaborarea la lucrarea colectivă Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900.
Convinsă că cercetarea de teren este singura cale care poate conduce la clarificări ştiinţifice în problematica pe care şi-a propus s-o dezbată, în Balade din Moldova (1986) B. a procedat iniţial la studierea nemijlocită a eposului eroic contemporan în spaţiul Moldovei, examen care i-a permis deopotrivă să obţină o imagine de ansamblu a fenomenului şi să raporteze cântecul moldovenesc la întregul repertoriu românesc. Chiar în acest spaţiu cercetătoarea distinge particularităţi ale unor zone ca Suceava, Vrancea, Galaţi, Bacău, Neamţ, Vaslui. Demersul este minuţios, astfel că tipurile şi subtipurile ştiute din catalogul epicii populare versificate apar aici în funcţie de modul reprezentării lor în Moldova. Un util examen, cu numeroase observaţii personale, conţine capitolul închinat morfologiei baladei, iar capitolul de etnomuzicologie semnat de Viorel Bârleanu şi Florin Bucescu dă o notă de modernitate cercetării. Aceleaşi calităţi are şi culegerea Descântece din Moldova (1982).
B.	s-a arătat interesată de riturile de trecere, în dublă ipostază: ca traducătoare, în 1999, a celebrei lucrări a lui Arnold van Gennep, Les Rites de passage, şi ca autoare a studiului Feţele
Berg
Dicţionarul general al literaturii române 492
destinului (1999). într-un demers structuralist, autoarea examinează cele trei mari rituri familiale (naşterea, nunta, moartea) în corelaţia ce există între ele, în aspectele lor comune relevante, în ceea ce au general şi simbolic, în ceea ce le deosebeşte (bradul, spre exemplu, dobândeşte altă tratare la nuntă sau la moarte), interesul mergând spre structurile mitice ale obiceiurilor. Apariţia, în anul 2000, a traducerii în limba română a lucrării (din 1920) al lui Arnold van Gennep, Totemismul, pe care B. a prefaţat-o, a incitat-o pe aceasta să scrie un studiu despre fenomenul autohton, Totemism românesc (2001). Un capitol de recapitulări, care lipseşte din cartea sa, ar fi arătat că subiectul a fost prezent în literatura românească de specialitate, cartea lui Nicolae Petrescu, Primitivii (1944), fiind doar un exemplu în această privinţă. Totemism românesc este, în cea mai mare parte, o exegeză a unor ritualuri, rituri, obiceiuri şi sărbători populare, totemul dobândind în concepţia autoarei o accepţiune etnologică. Titlul cărţii trebuie înţeles deci în accepţiunea lui metaforică, studiul fiind de fapt închinat strămoşilor şi cultului lor, definindu-se astfel ca unul de istoria culturii.
SCRIERI: Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 (în colaborare), Bucureşti, 1979; Feţele destinului. Incursiune în etnologia românească a riturilor de trecere, Iaşi, 1999; Totemism românesc. Structuri mitice arhetipale în obiceiuri, ceremonialuri, credinţe, basme, Iaşi, 2001; Mitologia cuvintelor, Iaşi, 2003; Cântecul popular epic eroic din Moldova, Iaşi, 2003. Culegeri: Decântece din Moldova, introd. Lucia Cireş, Iaşi, 1982 (în colaborare cu Lucia Cireş); Balade din Moldova, introd. edit., cu un capitol de etnomuzicologie de Viorel Bârleanu şi Florin Bucescu, Iaşi, 1986. Traduceri: Amold van Gennep, Riturile de trecere, introd. Nicolae Constantinescu, postfaţa trad., Iaşi, 1996 (în colaborare cu Nora Vasilescu), Formarea legendelor, introd. Petru Ursache, postfaţa trad., Iaşi, 1997 (în colaborare cu Crina Ioana Berdan), Totemismul/ pref. trad., Iaşi, 2000.
Repere bibliografice: Dicţionarele literare şi locul lor în cadrul culturii româneşti contemporane, ALIL, t. XXVII, 1979-1980; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,70-71; Petru Ursache, Romanul comunitar, CL, 1999,9; Petru Ursache, Fundamente mitice ale totemismului, CL, 2002, 2; Otilia Hedeşan, Totemism românesc ?, 0,2002,7.	I. D.
BERG, Lotte (5.XII.1907, Cernăuţi - 12.IX.1981, Bucureşti), traducătoare. B., provenind din familia de proprietari Bacinski (la naştere, numele ei era Lucia Bacinski), trăieşte primele decenii ale vieţii în mediul aristocratic bucovinean. Aceste etape biografice au fost trecute consecvent sub tăcere, din precauţie, atât de ea însăşi, cât şi de alţii. Se stabileşte în anul 1944 la Bucureşti. Schimbându-şi modul de viaţă şi (se poate presupune) mentalitatea, ea devine o susţinătoare angajată a regimului „democrat popular". Se orientează spre literatură, găsind în scris satisfacţii, dar şi un mijloc de subzistenţă. în anii '50 şi '60, publică poezii cu caracter mobilizator, de propagandă realist-socialistă, versurile având, deseori, după propria ei mărturisire de mai târziu (1978), un pronunţat caracter gazetăresc. Vremelnic, e corector la revista „Kultureller Wegweiser", practicând şi diferite alte profesii. însă activitatea cea mai intensă o desfăşoară pe tărâmul literar, ca autoare
(publică, în germană, volume de versuri, povestiri, numeroase cărţi pentru copii) şi ca traducătoare. Colaborează ani de-a rândul cu poeta Else Komis, atât în domeniul traducerilor, cât şi al creaţiilor originale destinate cititorului tânăr. Unele traduceri le semnează împreună cu Rudolf Lichtendorf.
Atrasă de fabulaţia basmului popular şi de cea a basmului cult de inspiraţie folclorică, B. realizează o serie de traduceri, preocupându-se vreme mai îndelungată de transpunerea în germană a textelor lui Petre Ispirescu. Un filon poetic pe care îl explorează ani de-a rândul este fabula românească: transpune în germană atât fabule de Grigore Alexandrescu, Anton Pann şi Alecu Donici, cât şi scrieri mai noi (de George Topîrceanu, Tudor Arghezi, Marcel Breslaşu şi alţii). îşi foloseşte toate resursele poetice pentru ca ţelul pe care şi-l propusese împreună cu Rudolf Lichtendorf să fie atins: obţinerea prin efort comun a unor versiuni cât mai apropiate de original, din opera poetică a lui George Coşbuc şi din naraţiunile lui Emil Gârleanu. Dă, de asemenea, un volum de versiuni din poeziile lui St. O. losif şi o tălmăcire a unui roman de Ionel Teodoreanu (Bal mascat). B. îşi măsoară forţele în transpunerea unui poem atât de dificil cum este După melci de Ion Barbu, convingându-i, prin versiunea obţinută, pe îngrijitorii unei ediţii Ion Barbu în germană. Disponibilitatea de a găsi echivalarea în limba germană a unor poezii cu timbru variat, provenind de la autori deosebiţi ca viziune şi limbaj, poate fi confirmată de colaborările ei în periodice („Rumănische Rundschau" etc.) sau de prezenţa în antologii. Din creaţia contemporanilor, acordă un interes deosebit poemelor Ninei Cassian şi celor ale lui Nicolae Labiş, traduse împreună cu Else Kornis.
Traduceri: Grigore Alexandrescu, Fabeln [Fabule], Bucureşti, 1957; George Coşbuc, Ausgewăhlte Gedichte [Poezii alese], Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Rudolf Lichtendorf), Balladen und Idyllen [Balade şi idile], Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Rudolf Lichtendorf), Gedichte [Poezii], Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Rudolf Lichtendorf); Nina Cassian,-Die tăglichen Feste [Sărbătorile zilnice], Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Else Kornis); Victor Eftimiu, Der Waldsprofi [Păunaşul codrilor], Bucureşti, 1963; Nicolae Labiş, Erste Liebe [Primele iubiri], Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Else Kornis), Gedichte [Poezii], Bucureşti, 1969; Possenpitz und Murrenmatz [Păcălici şi Tândăleţ], Bucureşti, 1963; Otilia Cazimir, Winter im Dorf[Baba lamă intră-n sat], Bucureşti, 1964; St. O. losif, Bekenntnisse. Gedichte [Confesiuni. Poezii], Bucureşti, 1965; Petre Ispirescu, Ileana Sânziana, Bucureşti, 1970, Mărchen [Basme], Bucureşti, 1972, Kaiser Aleodor [Aleodor împărat], Bucureşti, 1975, Mărchen [Basme], Berlin, 1975, Der Zauberkater [Cotoşman năzdrăvan], Bucureşti, 1982; Emil Gârleanu, Das Pferd. Der Hasenfufi. Die Kămpfer. Die Rehgeifl. Flaterhaft. In meinem Hof. Pock! Pock!. Wenn der Herr nicht zu Hause ist [Calul Fricosul Luptătorii. Căprioara. Hoinar. în curtea mea. Ciocl cioc! cioc!. Când stăpânul nu-i acasă], Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Rudolf Lichtendorf); Călin Gruia, Die Tauprinzessin [Domniţa de rouă], Bucureşti, 1973; Ioan Slavici, Der gescheite Păcală [Păcală în satul lui], Bucureşti, 1973; Marta Cozmin, Der ubermiitige Hahn und andere Mărchen [Cocoşul de aur şi alte poveşti], Bucureşti, 1977; Ionel Teodoreanu, Maskenball [Bal mascat], Bucureşti, 1977, Der Spiegel [Oglinda], Bucureşti, 1979.
Repere bibliografice: Die rumăniendeutsche Gegenwartslyrik: Versuch einer Bestandsaufnahme und Interpretation, „Volk und Kultur", 1973,12; Anna Bretz, Die Kunst der Nachdichtung. Gesprăcht mit, „Volk und
493 Dicţionarul general al literaturii române
Bemea
Kultur", 1977,3; Fur den Tag,jur die Zeit Besuch bei Lotte Berg in Bukarest, „Karpaten-Rundschau", 1978, 12 mai; Edith Vasilescu, Ubersetzen macht Spafi. Gesprăch mit Lotte Berg, „Volk un Kultur", 1979, 7; HediHauser, Lotte Berg zum gedenken, „Neue Literatur", 1981, 10; A. G. [Annely Ute Gabanyi], Rumănische Literatur in deutscher iibersetzung. 1945-1981, „Rumănisch-deutsehe Interferenzen" (Heidelberg), 1986.	J.	W.
BERLOGEA, Ileana (16.VIII.1931, Jidvei, j. Alba - 17.X.2002, Bucureşti), teatrolog şi istoric literar. Este fiica Irinei (n. Kerekeş) şi a lui Ilie Bărbulescu, învăţător. După liceul urmat la Blaj şi la Cluj, începe Facultatea de Drept, dar o abandonează pentru a se înscrie la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti (1950-1954). Redactor o vreme la revista „Roumanie d'aujourd'hui", din 1957 îşi începe şi cariera universitară la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică: asistent (1960-1964), conferenţiar (1964-1970), profesor şi decan (1970-1989). în 1964 îşi susţine teza de doctorat, Dramaturgia rusă pe scenele româneşti până în 1944, la Institutul „Lunacearski" din Moscova. Colaborează la „Ateneu", „Contemporanul", „Luceafărul", „România literară", „Steaua", „Teatrul" ş.a.
în 1965 debutează editorial cu o monografie despre actorul George Storin, lucrare ce atestă respect pentru tradiţie şi valoare, pasiune pentru teatrul românesc. O altă monografie o consacră Agathei Bârsescu. Printre istoricii şi teoreticienii teatrului nou, B. deţine un loc aparte, numele ei fiind legat de cercetarea si valorificarea literaturii dramatice si a artei
spectacolului din perspectivă universală, în câteva lucrări valoroase: o monografie consacrată lui Pirandello, o cercetare exhaustivă cu privire la piesele lui G. B. Shaw pe scenele româneşti, un studiu riguros despre teatrul medieval european, o radiografie atentă a teatrului american de azi. B. dovedeşte de fiecare dată că stăpâneşte temeinic domeniul datorită vastei informaţii teoretice şi documentare, reuşind totodată să ofere cititorului o cale de acces spre tema propusă. Istoria teatrului universal (I-II, 1981-1982, în colaborare cu Silvia Cucu şi Eugen Nicoară) este un tratat destinat formării şi educării omului de teatru, familiarizându-1 cu evoluţia artei spectacolului, cu modul în care s-a stabilit de-a lungul timpului relaţia dintre creator şi public. Primul volum este consacrat prezentării teatrului grec, latin, medieval, al Renaşterii, încheindu-se cu teatrul englez. Volumul al doilea prezintă sinteze concise privind caracteristicile unor mişcări naţionale şi profilurile unor animatori de frunte ai artei spectacolului. Un loc important îl ocupă aici autorii români care au contribuit la exegeza teatrului românesc.
SCRIERI: George Storin, Bucureşti, 1965; Pirandello, Bucureşti, 1967; G. B. Shaw în România, Bucureşti, 1968; Teatrul medieval european, Bucureşti, 1970; Agatha Bârsescu, Bucureşti, 1972; Teatrul expresionist german, Bucureşti, 1974; Teatrul american de azi. Călătorie teatrală prin Statele Unite, Cluj-Napoca, 1978; Istoria teatrului universal (în colaborare cu Silvia Cucu şi Eugen Nicoară), I-II, Bucureşti, 1981-1982; Teatrul românesc, teatrul universal. Confluenţe, Iaşi, 1983; Teatrul şi societatea contemporană, Bucureşti, 1985; Liviu Ciulei, regizor pe patru continente, Bucureşti, 1998; Teatrul românesc în secolul XX, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Maria Vodă-Căpuşan, „Teatrul american de azi", TR, 1978,41; Mihai Vasiliu, Ileana Berlogea, „Istoria teatrului universal", F, 1982, 3; Nicolae Barbu, Ileana Berlogea. Teatrul românesc în context universal, CRC, 1983, 29; Natalia Stancu, Ileana Berlogea, Silvia Cucu, Eugen Nicoară, „Istoria teatrului universal", TTR, 1984,1; Dicţ. scriit. rom.,
1,268-2 70; Petraş, Panorama, 128; Popa, Ist. lit., II, 945-946. M. P.
BERNEA, Ernest (28.111.1905, Focşani - 14.XI.1990, Bucureşti), etnograf, poet şi eseist. Face şcoala primară la Brăila, iar liceul la Brăila şi Tecuci. Urmează studii universitare de filosofie (1926-1929) şi de literatură (secţia română-franceză) la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde îi are profesori pe D. Guşti,
C.	Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Ov. Densusianu, Ch. Drouhet şi Nae Ionescu, iar apoi studii de specializare în etnologie şi sociologie comparată cu Marcel Mauss la Paris (1930-1932) şi în filosofie cu Martin Heidegger la Freiburg (1932-1933). Lucrează ca bibliotecar la Facultatea de Litere din Bucureşti (1927-1930), secretar al secţiei de monografii sociologice a Institutului Social Român (1933-1935), asistent (1935-1940) la Catedra de geografie şi etnografie condusă de S. Mehedinţi, ţinându-şi primul curs de etnologie la Universitatea din Bucureşti. între 1940 şi 1944, este director-adjunct la Direcţia Presei, apoi director în Ministerul de Externe (1944-1947) jntre 1949 şi 1954, cu unele intervale de libertate, trece prin lagărele şi închisorile comuniste din Târgu Jiu, Braşov, Peninsulă, Poarta Albă, Capul Midia, după care are
Bemea
Dicţionarul general al literaturii române 494
Tribunalul Militar Bucureşti la zece ani temniţă grea, sub acuzaţia de a fi fost „filosof extremist", promotor al mişcărilor „de tip naţionalist". Cercetarea civilizaţiei tradiţionale săteşti însemna pentru acuzatorii săi „negare a importanţei mişcării muncitoreşti". în 1984, va fi din nou anchetat şi bătut crunt de către Securitate, care îi confiscă şapte manuscrise. Este, între 1965 şi 1978, consultant ştiinţific la Institutul de Etnografie şi Folclor din Bucureşti. A fondat, în 1935, împreună cu Dumitru
C.	Amzăr, Ion Ionică şi I. Samarineanu, revista „Rânduiala".
Deşi a publicat şi poezie (Gând şi cântec, 1939, Colina lacrimilor, 1943) şi eseuri (Preludii, 1940, îndemn la simplitate,
1941), B. s-a afirmat cu autoritate ca sociolog şi etnograf. Participant la campaniile monografice organizate şi conduse de
D.	Guşti, el practică o metodă concretă şi experimentală. în studii, evită metoda comparată, considerând-o prematură. Civilizaţia română sătească. Ipoteze şi precizări (1944) porneşte de la constatarea scindării satului românesc, care a intrat „într-un proces de destrămare". Aşadar, nu spre formele „decăzute" se îndreaptă atenţia sa, ci „spre regiunile izolate de munte, unde satul românesc stăruie să trăiască o viaţă nealterată, armonioasă şi echilibrată, bogată în valori tradiţionale, ca un produs curat al pământului şi istoriei locale". Propensiunea spre arhaic a cercetătorului se însoţeşte strâns cu aceea spre manifestările magice, religioase, mentalitatea satului fiind văzută dintr-o perspectivă gândiristă, integral dominată de magic, de religios: „Activitatea magică şi religioasă stăpâneşte până în cele mai intime cute sufletul ţăranului român colorând în acest fel toate celelalte activităţi". Planul de lucru al campaniilor monografice ale şcolii sociologice de la Bucureşti, elaborat de
D.	Guşti, cuprindea, între altele, cercetarea cadrului psihic al satului românesc tradiţional. Acestui program i se datorează pregătirea şi elaborarea altei lucrări a lui Bv Cadre ale gândirii populare româneşti. Contribuţii la reprezentarea spaţiului, timpului şi cauzalităţii (1985), apreciată la apariţie ca un eveniment, ca o lucrare unică în literatura de specialitate de la noi şi „în literatura celorlalte popoare europene" (Ovidiu Bârlea). Cele ' trei categorii — spaţiu, timp, cauzalitate — nu apar, argumentează B., în mecanismul de gândire al ţăranului român, agregate într-o teorie sau o concepţie generală. Timpul este perceput atât ca fenomen pozitiv, cât şi ca fenomen calitativ. Satul arhaic românesc nu avea despre timp o concepţie abstractă, omogenă şi cantitativă; timpul era perceput concret, cu înfăţişări variate: „timpul e aşa ca o viaţă de om" — spune un informator. Modul cum concepea satul tradiţional timpul îşi avea rădăcinile în credinţe magico-religioase. Spaţiul (locul) este văzut concret, ca bun sau rău. Locul bun este rodnic, benefic, sfânt, locul rău este nerodnic, aducător de rău, de necaz, este sec, „pietros", răutatea lui datorându-se unui duh malefic. în locul rău joacă ielele, se săvârşesc omoruri şi se fac farmece. Locul rău influenţează omul şi animalele prin îmbolnăviri sau întâmplări neobişnuite, sinistre. O bogată tradiţie alcătuită din credinţe defineşte locul rău. Potrivit lor, locul rău este cel unde s-a ridicat volbura, adică unde s-a iscat un vârtej de praf, unde s-a tăvălit un cal, unde a fost îngropat un strigoi, unde s-a săvârşit un păcat, unde a avut loc o dragoste
nelegiuită, unde s-a pus la cale o faptă rea, unde s-a făptuit o crimă. Locuri „ferite" sunt biserica, grădina, mormântul. Spaţiul în genere este exprimat prin cuvântul „lume"; el e „pretutindeni, aproape şi departe; spaţiu e lumea toată, cât o vedem şi cât n-o vedem", o lume rânduită de Dumnezeu. Chiar şi lumea de dincolo îşi are o rânduială a ei, veşnică, este
o	lume ordonată. Spaţiul nu este conceput de ţăranul român în chip abstract, ci populat de lucruri: „unde nu e lucru, nu-i loc" — afirmă un informator. Cauzalitatea este înţeleasă ca legătură între fenomene şi lucruri, atât în lumea cosmică, cât şi în cea terestră: „Merg lucrurile aşa împreună că au o lege şi ele, simt legate; Soarele merge, da' cu el şi luna şi stelele; sunt toate legate. Nimic nu merge aşa, la întâmplare. Ce s-ar alege?" — adaugă alt informator. Studiile Nunta în Ţara Oltului (1967) şi Moartea şi înmormântarea în Gorjul de nord (1998) sunt expresia cea mai elocventă a metodei concrete de cercetare.
SCRIERI: Gând şi cântec, Bucureşti, 1939; Paşi în singurătate; Bucureşti, 1940; Preludii, Bucureşti, 1940; îndemn la simplitate, Bucureşti, 1941; Timpul la ţăranul român. Contribuţie la problema timpului în religie şi magie, Bucureşti, 1941; Moldovă tristă, Bucureşti, 1941; Colina lacrimilor, Bucureşti, 1943; Firide literare, Bucureşti, 1944; Maramureşul, ţară românească, Bucureşti, 1944; Civilizaţia română sătească. Ipoteze şi precizări, Craiova, 1944; Nunta în Ţara Oltului. încercare de sociologie românească, în Studii de folclor şi literatură, Bucureşti, 1967,51-135; Poezii populare în lumina etnografiei, Bucureşti, 1976; Cadre ale gândirii populare româneşti. Contribuţii la reprezentarea spaţiului, timpului şi cauzalităţii, postfaţă Ovidiu Bârlea, Bucureşti, 1985; Cel ce urcă muntele, Bucureşti, 1996; Crist şi condiţia umană. încercări de antropologie creştină, Bucureşti,
495 Dicţionarul general al literaturii române
Bertoldo
1996; Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti, 1997; Treptele bucuriei, Iaşi, 1997; Moartea şi înmormântarea în Gorjul de nord, Bucureşti, 1998.
Repere bibliografice: N. Steinhardt, Emest Bemea despre cadrele gândirii populare româneşti, ST, 1986, 7; Vintilă Mihăilescu, Spaţiul filosofiei populare, CNT, 1986, 16; Andrei Pleşu, Păstrarea ca formă a creaţiei, VR, 1987, 3; Marin Marian, Emest Bemea, „Cadre ale gândirii populare româneşti", REF, 1987,2; Mihai Coman, Emest Bemea, „Cadre ale gândirii populare româneşti" REF, 1987, 3; Vasile Zvanciuc, Emest Bemea, „Cadre ale gândirii populare româneşti", AAF, 1987, 476-478; Iordan Datcu, Emest Bemea într-o autobiografie, ST, 1991,5-6; Silviu G. Totelecan, Ruptura de transcendenţă - o pierdere sau un câştig?, TR, 1997, 45-47; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,71-72.	I.D.
BERTOLDO, carte populară de înţelepciune, cu un caracter satiric. Motivul, avându-şi originea în vechile legende brah-r mane, este acela al înfruntării spirituale, competiţie de întrebări enigmatice şi răspunsuri înţelepte, între un suveran şi slujitorul său. Arhetipul, aflat într-un text arameic, Solomon şi Aşmedai, inclus şi în Talmud, se va transmite, prin intermediare bizantine la slavii de sud şi la ruşi, iar prin redacţii latine, în Occident. Vechea legendă cunoaşte o revitalizare în prelucrarea, cu elemente folclorice italiene, a lui Giulio Cesare Croce della Lria, Le sottilissime astuzie di Bertoldo (1592). Interesul cărţii trece de la înţelepciunea lui Solomon, înlocuit cu regele longobarzilor, la eroul popular Bertoldo, înzestrat cu vervă, spirit satiric muşcător şi independenţă faţă de convenţiile şi servilismul de la Curte. Impulsionat de succes, Croce continuă povestirea cu isprăvile lui Bertoldino, iar scriitorul Camillo Scaligeri della Fratta compune un text despre Cacaseno, nepotul lui Bertoldo. Acest ciclu de povestiri, bogat în snoave, farse, proverbe şi enigme cu răspunsuri epigra-matice, a fost transformat într-un lung poem de poeţi ai Academiei „della Crusca". Prelucrarea lui Croce s-a răspândit în multe literaturi: neogreacă, portugheză, spaniolă sau franceză. După versiunea franceză, bazată pe textul lui Croce şi pe poemul Academiei, s-a făcut o traducere germană (1751), prescurtată într-o ediţie populară. în literatura română există două redacţii ale romanului: după intermediare neogreceşti aduse de fanarioţi s-au tălmăcit, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Istoriile lui Bertold, rămase în manuscris (cel mai vechi, anterior anului 1775), iar după ediţia germană prescurtată, adusă de saşii din Transilvania, s-a tradus Viaţa lui Bertoldo şi a lui Bertoldino, feciorului lui, dimpreună şi a lui Cacasino, nepotului lui, tipărită la Sibiu, în 1799. Bertoldo, un ţăran urât, dar înţelept, precum Esop, câştigă preţuirea regelui Alboni din Verona, ieşind învingător din conflictele cu femeile, inclusiv cu regina, şi cu sfetnicii Curţii, în special cu rivalul său, bufonul Fagotti (sau Glqmez). Prin şiretenie şi isteţime, el scapă de pedepsele atrase de'atacurile sale îndrăzneţe împotriva cârmuirii şi a curtenilor. înţelepciunea eroului se evidenţiază în răspunsuri, devenite frecvente în literatura folclorică, de tipul: cel mai repede umblă gândul, vinul cel mai bun este cel neplătit şi de la mesele altora, cea mai mare laudă o aduce cel care vrea să înşele, buruiana pe care o cunosc şi orbii este urzica ş.a.
i î a ii ă
a %■ H
KefTOdJLQ,
mii $ a fsii KePTOAXHH 0
AHHni’elHÎ DIH $A%îl
K â K X' O ii H O
hIhotsash ăîîi
jfn-xtî	flHH	Ksftţit Hc*r©«
jHilijiiî <f>o'af»r« ftCCţV'» ▼ravoApi*
OHKÎB, | Tvnor^uţiî*
* 7 9 9*
Viaţa lui Bertoldo şi a lui Bertoldino, feciorului lui, dimpreună şi a lui Capasino, nepotului lui, Sibiu, 1799
Romanul conţine o serie de motive folclorice de circulaţie universală, prezente şi în creaţia populară românească: motivul omului închis în sac sau în butoi şi condamnat la moarte, al celui care merge nici îmbrăcat, nici gol (învelit în plasă), al judecăţii făcute de rege, după modelul lui Solomon, al celor două femei certate de la împărţirea unei oglinzi ş.a. Modificările şi calităţile traducerilor — dialog viu şi spontan, simplitate a compoziţiei, limbaj popular — au integrat romanul lui Bertoldo în literatura populară românească. Parte din motivele populare incluse în roman au fost prelucrate de Anton Pann, altele au îmbogăţit povestirile lui Petre Dulfu despre Păcală. O localizare a romanului, intitulată Vicleniile meşterului Perdaf, urmată de Guguleţ, fiul vicleanului meşter Perdaf, s-a publicat la Galaţi, în 1875.
Ediţii: Viaţa lui Bertoldo şi a lui Bertoldino, feciorului lui, dimpreună şi a lui Cacasino, nepotului lui, Sibiu, 1799; ed. Sibiu, 1836; ed. pref. Mircea
Berza
Dicţionarul general al literaturii române 496
Ciobanu, Bucureşti, 1968; ed. îngr. şi introd. Magdalena Georgescu, în Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, Bucureşti, 1999, 69-241; ed. îngr. şi introd. Galaction Verebceanu, Chişinău, 2002.
Repere bibliografice: Gaster, Lit. pop., 78-91; Bogdan, Scrieri, 482-488; Cartojan, Cărţile pop., II, 364-383; I. C. Chiţimia, Introducere, CPL, I,
237-239; Ist. lit., I, 681-683; Moraru-Velculescu, Bibliografia, I, partea I, 182-196; Dicţ. Ut. 1900,99-100; Ursu, Contribuţii, 347-352.	A.Sm.
BERZA, Mihai (23.VIII.1907, Tecuci - 5.X.1978, Bucureşti), istoric literar, medievist. Este fiul Ecaterinei (n. Muşte) şi al lui Theodor Berza, moşier, licenţiat în drept. B. a urmat Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi, unde Ilie Minea şi George Brătianu i-au fost mentori. De asemenea, a audiat cursuri la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris. Debutează cu studiul Matei al Mirelor şi Cronica cantacuzinească, în „Cercetări istorice" (1928). îşi ia doctoratul în istorie cu teza Amalfi preducale. Are o activitate deosebit de bogată: secretar al Şcolii Române din Roma, profesor universitar (Şcoala de Arhivistică şi Facultatea de Istorie din Bucureşti, College de France), cercetător, şef de secţie, subdirector, director (Institutul de Istorie „N. Iorga", Institutul de Studii Sud-Est Europene), redactor-şef la „Revue des etudes sud-est europeennes", membru al comitetului de redacţie la „Revue roumaine d'histoire", „Studii şi cercetări de istoria artelor" ş.a. A fost membru corespondent al Academiei Române, membru titular al Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Arte.
în Studiu introductiv la volumul Pentru o istorie a vechii culturi româneşti (1985), Andrei Pippidi reproduce proiectele de sumare stabilite de însuşi B. pentru nu mai puţin de cinci tomuri: A. Miscellanea de istorie românească (I. Istorie politică şi socială; II. Istoriografie şi istorie culturală; III. Artă medievală); B. Miscellanea de istorie universală (I. Istorie şi cultură în Sud-Estul Europei; II. Istorie şi cultură în Europa de Apus). Din păcate, aceste proiecte nu s-au realizat. B. face parte dintre acei specialişti români care nu şi-au mărginit cercetările doar la trecutul ţării noastre, ci şi-au extins investigaţiile şi asupra Europei apusene. Studiază istoria şi cultura oraşului italian Amalfi pentru a înţelege problemele esenţiale ale oraşelor mediteraneene la începutul Evului Mediu. împreună cu alţi istorici ai culturii, contribuie la elaborarea proiectului unei noi istorii a Europei medievale, cea dintâi lucrare colectivă de istorie universală (şi istorie a culturii) concepută în ţara noastră, proiect pe care l-a zădărnicit izbucnirea celui de-al doilea război mondial. în domeniul culturii vechi româneşti, cercetările lui B. se întind pe un registru larg, de la expunerile de sinteză în context sud-est european până la investigaţiile de amănunt, precum cea referitoare la Matei al Mirelor. Acordă o egală atenţie personalităţilor marcante (Neagoe Basarab, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir), ca şi indiciilor referitoare la mentalităţile colective (viziunea despre om şi lume la cronicarii români, imaginea Imperiului Otoman în letopiseţele din Moldova în secolele XV-XVII, conştiinţa unităţii de neam în istoriografia medievală, ideea romanităţii). Umanismului sud-est european
i	se indică legăturile fireşti cu restul continentului, iar ritmurile contactelor culturale dintre români şi Italia sau Insulele Ioniene
sunt surprinse în veritabile microsinteze. Atent la valorile culturii româneşti îmbrăcate acum câteva secole în haina slavonă, B. se dovedeşte un tot atât de bun cunoscător al înaintaşilor mai apropiaţi din secolul al XlX-lea, precum Eudoxiu Hurmuzachi şi familia sa, ori al activităţii de precursor al istoriei ideilor şi mentalităţilor desfăşurate de Nicolae Iorga.
SCRIERI: Trei tetraevanghele ale lui Teodor Mărişescu, în Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, îngr. Mihai Berza, Bucureşti, 1964; Opera lui Neagoe Basarab în conştiinţa societăţii româneşti, în Neagoe Basarab. 1512-1521, Bucureşti, 1972; Pentru o istorie a vechii culturi româneşti, îngr. şi introd. Andrei Pippidi, Bucureşti, 1985.
Repere bibliografice: Andrei Pippidi, Studiu introductiv la Pentru o istorie a vechii culturi româneşti, Bucureşti, 1985, V-XLV; Encicl. istoriografiei rom., 56-57; Olga Cicanci, Profesorul Mihai Berza, „Hrisovul", 2002,123-130.	C.	V.
BEŞLEAGĂ, Vladimir (25.VII.1931, Mălăieşti - Transnistria), prozator şi eseist. Este fiul Eugeniei (n. Ciocârlan) şi al lui Vasile Beşleagă, contabil. După absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1955), îşi pregăteşte doctoratul la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe din Moldova, având ca temă de cercetare creaţia lui Liviu Rebreanu. A colaborat la publicaţiile „Cultura", „Chipăruş", „Nistru" ş.a. I s-au decernat Premiul de Stat (1978) şi titlul de lucrător emerit al culturii (1981).
B. debutează editorial în 1956 cu o culegere de povestiri, Zbânţuilă, urmată de alte cărţi de literatură pentru copii: Vacanţa mea (1959), Buftea (1962), Găluşca lui Iluşca (1963), Vrei să zbori la lună? (1964), al căror merit constă în încercarea, nu lipsită de un anume succes, de a readuce literatura pentru copii la rosturile ei veritabile. Culegerea La fântâna Leahului (1963) prefigurează universul tematic şi problematica etică a prozelor sale de amploare. Era, pentru acea perioadă, semnalul apariţiei unui scriitor format, care putea evolua în scurta etapă de dezgheţ politic de la mijlocul anilor '50. Abia romanul Zbor frânt (1966) îi dă însă prozatorului certitudinea că a debutat cu adevărat. Sfidând naturalismul expozitiv şi perceperea rudimentară a timpului narativ, B. exersează acum un realism dur, obiectiv, deprins de la Rebreanu, şi un realism psihologic, introspectiv, asimilat din lectura lui Proust. Replică la romanele panoramice, suprapopulate de eroi şi supraîncărcate de situaţii, Zbor frânt emancipează cu succes timpul auctorial. Rememorările lui Isai, eroul principal, întoarse spre război şi spre atmosfera de suspiciune din perioada postbelică, durează atât cât el trece Nistrul pe sub apă de la un mal la altul. Imaginea copilului ameninţat de pericolul războiului şi a omului matur suspectat de colaboraţionism domină întregul roman. Suprapunerea planurilor temporale amplifică efectul. Timpul, dilatat în solilocvii, fărâmiţat, pus, aparent, în cele mai haotice relaţii este în fond strict ordonat potrivit legilor contrapunctului. Forţele care contribuie la regenerarea sufletească a lui Isai simt datinile satului, tradiţiile neamului legile nescrise, dar atât de instructive ale pământului. Investigând în
497 Dicţionarul general al literaturii române
Beşleagă
continuare puterea regeneratoare a lumii rurale, B. observă că ea e supusă de sistemul totalitar care încearcă s-o anuleze, iar omului nu-i rămâne altceva decât să se autoanalizeze, examinând calitatea relaţiilor dintre el şi societate. Un atare studiu este poemul tragic Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau Anevoioasa cale a cunoaşterii de sine (1988). îndrăgostit de soţia prietenului său, Filimon contribuie la moartea acestuia. Crima are rădăcini adânci în mediul familial şi în cel social. Ca şi în Zbor frânt, timpul fizic e limitat, în vreme ce timpul psihic e nemărginit. Filimon îşi face introspecţia în trei zile şi trei nopţi, timp în care e obligat să revadă „o viaţă şi o lume". Atât mediul familial, meschin-pragmatic, cât şi mediul social, marcat de filistinism, îl împing la pierzanie. Ideea aceasta, atunci evident îndrăzneaţă, nu avea cum să placă ideologilor stagnării şi romanul, scris în 1969 şi 1970, a putut fi publicat doar peste aproape două decenii. Interzicerea tipăririi acestui roman a avut urmări nefaste pentru întreaga literatură din spaţiul basarabean. Dacă e adevărat că „momentul tipăririi lui este favorabil anume spargerii tiparului inert al alb-negrului care a dominat întreg timpul ce s-a scurs de la momentul aşternerii sale pe hârtie" (Mihai Cimpoi), nu e mai puţin adevărat că editarea lui la începutul anilor '70 ar fi putut avea un puternic efect de descurajare a literaturii simpliste ce apărea în acea perioadă. Interzicerea a provocat o modificare radicală şi în concepţia scriitorului. Convins că maniera lui narativă nu are nici o şansă, el acceptă formula ruralismului — orientare stilistică ce va anima în anii '60-'80 tradiţiile sămănătoriste în spaţiul basarabean. Naraţiunea romanului Acasă (1976) începe prin anul 1932 şi sfârşeşte pe la mijlocul anilor '70. Autorul, constrâns de ideologia sistemului totalitar, s-a văzut nevoit să împingă pe planul doi situaţiile tragice şi să prezinte în prim-plan un chip de „dezrădăcinat", care se întoarce de la oraş în satul natal, unde, respirând înţelepciunea unei lumi seculare, renaşte spiritual, devine om integru. Interesant conceptual şi, în linii mari, artisticeşte susţinut, romanul este totuşi sub nivelul posibilităţilor autorului. însoţit de încă cinci nuvele umoristice, va apărea într-o altă ediţie, purtând titlul iniţial Nepotul (1993), neacceptat anterior de cenzură. Conştient, conform propriei afirmaţii, de faptul că „cel mai mare neajuns şi păcat al autorului ei a fost că am făcut concesii ideologice dominante încălcând adevărul vieţii şi al istoriei", B., prin intermediul notelor de subsol, restabileşte, în locul sloganurilor comuniste, care i-au fost impuse de cenzură, versiunea autentică a manuscrisului, ridicând astfel considerabil valoarea operei. Romanul Ignat şi Ana (1979) abordează coordonate importante ale eticii, puse, în perioada stagnării, sub semnul dispariţiei. Ignat şi Ana îşi construiesc o casă, pe care şi-o doresc frumoasă, dar, pe parcurs, accentul se deplasează spre acumularea de avuţie, înţeleasă în sens meschin, înnoirea materială se soldează, într-o societate bolnavă de filistinism, cu degradarea familiei. La familie, ca la un reazem moral al omului, într-o perioadă când acesta e supus pervertirii etice, revine autorul şi în romanul Durere (1981), scris, în comparaţie cu cel premergător, într-o manieră gazetărească şi mai pronunţată. Este o pledoarie pentru vatră, pentru casă ca
matrice spirituală şi morală. Aprofundarea matricei neamului face obiectul trilogiei despre Miron Costin, din care au apărut două părţi: Sânge pe zăpadă (1985) şi Cumplite vremi (1990). Prin volumul de eseuri Suflul vremii (1981), B. se manifestă şi ca un exeget subtil al procesului literar. A tradus din Erasmus, Harriet Beecher Stowe, K. Fedin ş.a.
SCRIERI: Zbânţuilă, Chişinău, 1956; Vacanţa mea, Chişinău, 1959; Buftea, Chişinău, 1962; Găluşca lui Iluşca, Chişinău, 1963; La fântâna Leahului, Chişinău, 1963; Vrei să zbori la lună?, Chişinău, 1964; Zbor frânt, Chişinău, 1966; Patria sovietică, Chişinău, 1971; Acasă, Chişinău, 1976; Isai, Chişinău, 1976; Ignat şi Ana, Chişinău, 1979; Durere, Chişinău, 1981; Suflul vremii, Chişinău, 1981; Sânge pe zăpadă, Chişinău, 1985; Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau Anevoioasa cale a cunoaşterii de sine, Chişinău, 1988; Cumplite vremi, Chişinău, 1990; Zbor frânt. Pădurea albastră. Cel de-al treilea dacă ar fi fost acolo..., Chişinău, 1992; Nepotul, 1993. Traduceri: D. Mamed-Kuli-Zade, Cutia poştală, Chişinău, 1967; K. Fedin, Oraşe şi ani, Chişinău, 1970; Longos, Dafnis şi Hloe, Chişinău, 1970; Harriet Beecher Stowe, Coliba unchiului Tom, Chişinău, 1972; Erasmus, Lauda prostiei, Chişinău, 1976.
Repere bibliografice: Mihai Cimpoi, Disocieri, Chişinău, 1969,
102-107; A. Hropotnischi, Treptele creaţiei, trepte ale măiestriei, Chişinău, 1981; Ion Ciocanu, Argumentul de rigoare, Chişinău, 1985,65-83; Ana Bantoş, Dimensiuni ale omenescului în literatura contemporană: universul copilăriei, „Nistru", 1986,6; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 199-200; Simion
Beşteliu
Dicţionarul general al literaturii române 498
Bărbulescu, Vladimir Beşleagă, un mare povestitor, CL, 1999,7; Popa, Ist. lit, II, 1195.	N.BI.
BEŞTELIU, Marin (7.VL1939, Podari, j. Dolj), istoric şi critic literar. Este fiul Anei (n. Dârju) şi al lui Atanasie Beşteliu, ţăran înstărit. B. urmează Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, funcţionează ca profesor de liceu şi devine apoi profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii din Craiova. îşi susţine teza de doctorat în 1973, cu tema Elemente fantastice în romantismul românesc.
A debutat în 1968, în revista „Ramuri", cu un studiu asupra manuscrisului dramei neterminate Sfârşitul de Gib I. Mihăescu şi a continuat să publice intermitent studii şi articole în revistele „Ramuri", „Cronica", „Vatra", despre poeţii romantici, literatura fantastică, epoca marilor clasici, precum şi recenzii de întâmpinare ale cărţilor de critică şi istorie literară. Primul său volum, Realismul literaturii fantastice (1975), a fost primit cu interes, reprezentând cel dintâi eseu de proporţii asupra unei teme controversate, abia atunci repusă în discuţie la noi. în contextul epocii, autorul porneşte de la definirea fantasticului ca spaţiu literar cu un conţinut psihologic şi o expresie artistică specifice; experienţele creatoare sunt ordonate într-o imagine diacronică. Trimiterile la studiile consacrate fantasticului (Ţvetan Todorov, Roger Caillois) contribuie la o mai bună situare a contribuţiei proprii. Imaginaţia scriitorilor romantici (1978) foloseşte un „criteriu" mai larg în individualizarea unei secţiuni a universului poetic romantic, spre a demonstra prezenţa în literatura română a unui filon complementar mult evidenţiatei vocaţii mesianice. Autorul cercetează operele „precursorilor" (lancu Văcărescu, Gh. Asachi, C. Stamati), experienţele fragmentare ale generaţiei paşoptiste (Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri ş.a.), pentru a scoate în relief extinderea universului romantic imaginar în generaţia de tranziţie, ca şi momentul de sinteză şi plenitudine din opera eminesciană şi din poezia lui Macedonski; bun cunoscător al istoriei literare, B. completează cu elemente inedite cadrul general. Opera lui Mihai Eminescu este studiată monografic (jumătate din numărul de pagini al cărţii), pornind de la conspectarea unei „estetici a imaginaţiei" şi a câmpurilor poetice în care aceasta se afirmă: poezia erotică, poemele filosofice, construcţiile vizionare, orizontul plutonic. Alexandru Macedonski şi complexul modernităţii (1984), împreună cu ediţia din opera aceluiaşi autor, pe care B. o îngrijeşte, însoţind-o de un studiu despre primatul unicităţii, îl desemnează drept un atent cercetător al operei macedonskiene. Pornind de la profilul net individualizat al personalităţii poetului (narcisismul, megalomania, complexul persecuţiei etc.), B. descoperă mai întâi esenţa morală a complexului modernităţii (la Macedonski echivalat cu pledoaria pentru propria poezie) şi impune „filonul de aur" al operei în diversele variante ale sublimării prin creaţie. Psihocritica i-a sugerat un instrument de cercetare (reţelele de imagini) care poate servi la configurarea devenirii operei, de la intuiţii poetice spontane la obsedanta aspiraţie spre „excelsior". Reţelele de imagini, adică
disperarea şi sarcasmul, postura egolatră, mirajul, lumina, cu modificările de raporturi dintre ele, „scriu" destinul unui poet ce a debutat grăbit, fără o conştiinţă scriitoricească sigură, dar s-a restructurat profund după drama autoexilului, detaşân-du-se de contingent în creaţie şi transfigurând poetic evaziunea.
SCRIERI: Realismul literaturii fantastice, Craiova, 1975; Imaginaţia scriitorilor romantici, Craiova, 1978; Alexandru Macedonski şi complexul modernităţii, Craiova, 1984; Tudor Arghezi, poet religios, Bucureşti,
1999.	Ediţii: V. Voiculescu, Capul de zimbru, pref. edit., Craiova, 1988; Alexandru Macedonski, Cartea de aur, introd. edit., Craiova, 1995; Poezia simbolistă românească, pref. edit., Craiova, 2001.
Repere bibliografice: Serafim Duicu, „Realismul literaturii fantastice", VTRA, 1975,9; Mihai Dinu, „Realismul literaturii fantastice", CL, 1975, 10; Crăciun Bejan, „Realismul literaturii fantastice", F, 1975,11; Nicolae Manolescu, „Realismul literaturii fantastice", RL, 1975,51; B. Constantin, „Imaginaţia scriitorilor romantici", R, 1979,1; Mihai Dinu Gheorghiu, „Imaginaţia scriitorilor romantici", RL, 1979, 17; Ovidiu Ghidirmic, „Alexandru Macedonski şi complexul modernităţii", R, 1984,11; Nicolae Jiplea, „Alexandru Macedonski şi complexul modernităţii", 0,1984, 39; Gabriel Coşoveanu, Arghezi - poet al substanţei numinoase, R, 1999,11; Mircea Moisa, O lectură ce redefineşte / reconfigurează, R, 1999,11; Ilie Guţan, Religiozitatea lui Arghezi, „Euphorion", 2001, 1-2; Opriţă, Anticipaţia, 534-535.	C.	V.
BEZA, Marcu (30.VI.1882, Vlaho-Clisura, Macedonia — 30.V.1949, Bucureşti), eseist, critic literar, prozator, poet şi folclorist. A urmat Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga, care i-au apreciat activitatea de eseist şi publicist. Primul volum, De la noi (proză în dialect aromân), i-a apărut în anul 1903. A redactat revista „Grai bun" (1906-1907,1909). Din 1909 a fost interpret la Legaţia Română din Londra; până în 1914, a studiat în paralel literele la Londra şi Oxford. în 1916, la intrarea României în război, se întoarce în ţară şi pleacă pe front. A fost consul general al României în Anglia (1920-1933), perioadă în care a lucrat în chip remarcabil pentru a statornici relaţii între oamenii de cultură englezi şi români. A mijlocit -între altele - stabilirea unor legături între Bemard Shaw şi Teatrul Naţional din Bucureşti şi a sprijinit traducerea în limba engleză a romanului Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu. De-a lungul întregii sale vieţi, dar mai ales ca docent la King's College şi la Universitatea din Londra, a făcut cunoscută în Anglia cultura română, prin cursuri şi prin cărţile publicate. Totodată, a semnat numeroase studii şi cărţi despre cultura engleză. în anul 1925, B. a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Din 1933 a îndeplinit misiunea de consul general al României la Ierusalim, ceea ce i-a înlesnit documentarea pentru lucrările sale de istoria culturii într-o direcţie în care mai publicase şj care se va dovedi ulterior de o mare însemnătate. în timpul celui de-al doilea război mondial, în calitate de consilier cultural la Legaţia Română, s-a aflat la Londra, şi a continuat să publice lucrări despre istoria şi cultura românilor. A colaborat la revistele „Românul de la Pind", „România literară", „Convorbiri literare", „Analele
499 Dicţionarul general al literaturii române
Academiei Române", „Luceafărul", „Boabe de grâu", „Cuget românesc", „Ideea europeană", „Lumina", „Lilicea Pindului", „Revista aromânească", „Universul", „Notes and Queries" (Paris) ş.a. A publicat în periodice proză scurtă şi poezii în dialectul aromân.
Alături de alţi cărturari români - N. Iorga, Gr. Nandriş, G. Cioran, T. Bodogae —, B. a urmărit raporturile culturii române cu sudul Peninsulei Balcanice şi îndeosebi cu Muntele Athos, punând în lumină puternica influenţă a mănăstirilor de la Sfântul Munte asupra celor din Mediterana orientală. S-a dedicat, de asemenea, unor studii privind arta populară românească, mai cu seamă ţesăturile, subliniind originalitatea interpretării modelelor şi a armoniei cromatice. în anii imediat următori primului război mondial, a fost însă personalitatea cea mai marcantă a anglisticii româneşti. Spre deosebire de scrierile sale în proză, unele primite cu o oarecare răceală (E. Lovinescu, de pildă, vorbind despre rpmanul O viaţă, apărut în 1921, considera că scriitorul „nu reuşeşte să ridice o simplă schiţă filigranată la tonul şi dezvoltarea epică necesară"), notele de călătorie în Anglia — scrise cu mai multă vervă decât cele ale lui Ioan Botez şi N. Petrescu, publicate cam în acelaşi timp — dovedeau o fină înţelegere şi capacitatea de a explica societatea contemporană engleză, încă insuficient cunoscută la noi. Rodul îndelungatei sale şederi în Anglia, al preocupării de a observa viaţa londoneză şi de a fi permanent la curent cu problemele culturii engleze se reflectă iniţial în câteva note şi scurte eseuri apărute în „Convorbiri literare", unde alternau cu schiţele din viaţa aromânilor, însemnările despre poezia în dialect din Macedonia şi cu florilegiile de versuri populare din aceleaşi ţinuturi. Eseurile de anglistică se referă la personalităţi precum Thomas Carlyle, John Ruskin, Frank Harris, la teatru şi reviste literare, dar şi la imaginea românilor în paginile scriitorilor englezi. Cele mai semnificative comentarii sunt însă cele privitoare la Shakespeare, la teatrul elisabetan şi la spectacolele shakespeariene pe scenele moderne. B. este cel dintâi român care semnalează viziunea regizorală înnoitoare a lui Gordon Craig şi Granville-Parker, conchizând că „dramele lui Shakespeare nu au numai valoare istorică, ci ele simt întru totul şi ale timpului nostru." Cartea Shakespeare in Roumania (1931) nu intenţiona să epuizeze o temă, ci doar să atragă luarea-aminte asupra unui aspect important al circulaţiei motivelor între două culturi europene. B. este unul dintre primii care introduc acest element esenţial în cercetarea comparatistă românească, extinzând studiul comparativ şi asupra literaturilor populare. Cât s-a aflat la Londra, şi-a asumat sarcina de a prezenta publicului englez unele forme specifice file culturii româneşti. Conferinţele sale, ale căror texte s-au pierdut, au avut, după cum se poate afla din relatările contemporane expunerii lor, un efect deosebit de favorabil. Pe de altă parte, definindu-1 poate în egală măsură, există la el un orizont al scrisului în care sunt proiectate originile sale, lumea „împietrită sub o vrajă" a aromânilor. Tache Papahagi, editor al literaturii în dialect a autorului, l-a apreciat ca pe un poet etnoliric „de o inspiraţie profundă şi cumpănită". B. este, printre scriitorii aromâni, cel mai apt să
Beza
susţină dimensiunea reflexivă, fără a ignora nici metafora, ceea ce conferă densitate şi expresivitate discursului liric sau epic. Din acest unghi, mai cu seamă povestirile sale par a fi nişte mici romane condensate, ca de pildă Gardana, remarcată de E. Lovinescu, tradusă şi în limba engleză. Autorul se dovedeşte un povestitor plin de farmec, în nota arhaică a graiului din Pind, cu sonorităţi de veche cronică. Atât în poezie, cât şi în proză, sunt înfăţişate, ca în nişte stampe, imagini arhetipale din viaţa cărăvănarilor şi a păstorilor aromâni din vechime, a haiducilor, a luptătorilor aromâni pentru libertate. E o evocare nostalgică, o întoarcere obsesivă spre o umanitate distinctă în amalgamul de etnii din Balcani.
SCRIERI: De la noi, Bucureşti, 1903; Graiu bun. Calendar aromânesc, Bucureşti, 1909; Pe drumuri. Din viaţa aromânilor, Bucureşti, 1914; Romantismul englez, Bucureşti, f.a.; Papers on the Romanian People and Literature, Londra, 1920; Zidra. Gardana. The Dead Pool, Londra-New York, 1921; O viaţă, Bucureşti, 1921; ed. (Doda), Londra, 1925; Ruva. între două lumi, Bucureşti, f.a.; Romanul englez contimporan, Bucureşti, 1928; Paganism in Romanian Folklore, Londra, 1928; Shakespeare in Roumania, Londra, 1931; Din alte ţări. Studii şi impresii, Bucureşti, 1933; Biblioteci mănăstireşti la Muntele Athos, Bucureşti, 1934; Lands ofMany Religions. Palestine, Syria, Cyprus and Mount Sinai, Londra, 1934; Urme româneşti în Răsăritul Ortodox, Bucureşti, 1935; Calea destinului,
Bezdechi
Dicţionarul general al literaturii române 500
Bucureşti, 1938; Cartea cu amintiri, Bucureşti, 1938; Din Anglia, însemnările unui literat, Iaşi, f.a.; Vechi legături cu Anglia, Bucureşti, 1938; Necunoscuta, Bucureşti, 1939; Origin of the Roumanians, Worchester-Londra, 1941; The Roumanian Church, London, 1943; Heritage ofByzantium, Londra, 1947; Romantismul: romanul englez, îngr. şi introd. Andi Bălu, Bucureşti, 1999; Pe tărâmuri biblice, Bucureşti, 2000. Traduceri: Oscar Wilde, De Profundis, Bucureşti, [1915].
Repere bibliografice: M. Iorgulescu, Marcu Beza, „O viaţă", SBR, 1921, 3; O. B. [Octav Botez], „Din Anglia", VR, 1922, 8; Dragoş Protopopescu, Un roman românesc în Anglia, UVR, 1926, 24; Em. Bucuţa, O carte cu datini, G, 1928,6-7; Em. Bucuţa, Doi junimişti: Duiliu Zamfirescu şi Marcu Beza, G, 1929, 4; Dragoş Protopopescu, Shakespeare în România, RP, 1931, 4076; Adrian Maniu, Nuvele macedonene, U, 1934,250; Izabela Sadoveanu, Marcu Beza, ALA, 1934, 730; Perpessicius, Opere, VII, 123-126, VIII, 43-46, 398-400; Petru Comamescu, Urme româneşti..., RFR, 1936,11; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 283-284; Ralea, Scrieri, II, 536; George Muntean, Corespondenţa dintre Liviu Rebreanu şi Marcu Beza, RITL, 1970,1; Tache Papahagi, Grai, folclor, etnografie, îngr. şi pref. Valeriu Rusu, Bucureşti, 1981,393-403; Constantin Darie, Marcu Beza. Amintiri, „Magazin istoric", 1985, 6; Marcu Beza, UVPA, 197-199; Petru Comamescu, Kalokagathon, îngr. Dan Grigorescu şi Florin Toma, introd. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1985,255-258; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 97-98; Valeriu Papahagi, Marcu Beza, TR, 1993,10,11; Dicţ scriit. rom., 1,270-272; Datcu, Dicţ. etnolog.,
1,72-73; Marcu Beza, DCS, 105-106.	D.G.,	Hr.	C.
BEZDECHI, Ştefan (24.IV.1888, Ploieşti - 25.111.1958, Cluj), clasicist şi traducător. Provine dintr-o familie de mici meseriaşi de origine aromână. Student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, discipol al lui V. Pârvan, B. a studiat apoi la Berlin. A venit în contact cu vestiţi cercetători ai Antichităţii, ca Ulrich von Willamowitz-Moellendorff şi Eduard Norden. La intrarea României în primul război mondial, se refugiază în Danemarca. în 1919, este numit agregat stagiar pentru limba şi literatura greacă la Facultatea de Litere din Cluj. Treizeci de ani (1919-1951) va activa în catedră, devenind profesor titular din 1926. Obţinuse în 1920, la
Bucureşti, titlul de doctor în litere cu o teză despre al patrulea discurs al lui Demostene. Membru al Şcolii Române din Roma, cercetează aici, în 1924, manuscrise din arhiva Vaticanului, descoperind şi publicând inedite ale istoricului bizantin Nicephor Gregoras. Este prezent în periodice şi reviste de specialitate clujene („Dacoromania", „Cultura poporului", „Societatea de mâine" — unde semna Tiberiu Boldur —, „Pro-pilee literare", „Hyperion", „Gând românesc", „Anuarul Institutului de Studii Clasice", „Symposion"), în „Transilvania" din Sibiu, „Ephemeris Dacoromana" din Roma, „Acropole" din Atena, de asemenea, în „Neamul românesc literar", „Drum drept", „Convorbiri literare", „Propilee literare" „Analele Dobrogei", „Orpheus-Favonius", „Camenae" ş.a.
Două volume, sinteze în domeniul clasicismului, Aristofan şi contemporanii săi (1922) şi Gânduri şi chipuri din Grecia veche (1927), oferă, pentru un public mai larg, primul, imaginea luptei de idei, de mentalităţi şi forme de artă din Grecia de după războiul peloponeziac, dezvoltată în jurul unor personalităţi definitorii, Euripide şi Aristofan, iar al doilea, prin Homer şi Socrate, o privire asupra producţiei spirituale ca parte integrantă a vieţii unui popor. Pledoarie pentru reactualizarea unei tradiţii majore, clasicismul antic, sunt şi traducerile lui B. A transpus în româneşte toate dialogurile lui Platon (şi a publicat mare parte dintre ele). A dat, sub titlul Statul atenian (1946), Constituţia Atenei de Aristotel, precum şi Metafizica (apărută postum, în 1965). A tradus din Aristofan şi din Euripide, Lucian, Xenofon, Hesiod şi Plutarh. A alcătuit Antologia liricilor greci (1927) şi Antologia poeziei greceşti. 1800-1930 (1939), precum şi o culegere de texte pe tema Sportul la eleni (1937). A ilustrat literatura latină prin versiuni româneşti din Marc Aureliu şi Ovidiu (Tristia, 1930, pentru care primeşte Premiul „Năsturel Herescu" al Academiei Române, Ponticele nefiind editate în volum). A pătruns în cercetarea literaturii religioase cu Bucăţi alese din opera Sfântului Athanasie cel Mare şi cu editarea unor scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur. A lăsat o monografie asupra primului umanist de origine română, Nicolaus Olahus, a publicat Cronica inedită de la Blaj a protosinghelului Naum Râmniceanu. Cu Trei comedii (1922) din Ludwig Holberg, B. este primul nostru traducător din daneză. La tălmăcirea Utopiei lui Thomas Morus, apărută în 1958, a lucrat împreună cu fratele său, Elefterie Bezdechi. Versiunea românească din 1959 după Erasmus, Elogiul nebuniei, îi aparţine. Traducerile lui B., antologiile pe care le-a alcătuit sunt însoţite de prefeţe, adevărate studii prin amploarea şi exactitatea informaţiei filologice şi prin abordarea comparatistă.
SCRIERI: Aristofan şi contemporanii săi, Bucureşti, 1922; Gânduri şi chipuri din Grecia veche, Cluj, 1927; Nicolaus Olahus, primul umanist de origine română, Aninoasa-Gorj, 1939; Nonnos şi Ovidiu, Sibiu, 1941; Pentru clasicism, Sibiu, 1942; Sfântul Ioan Gură de Aur şi Platon, Sibiu, 1945; Gânduri şi chipuri din lumea antică, îngr. şi pref. Veronica Mocanu, postfaţă Nicolae Lascu, Cluj-Napoca, 1980. Ediţii: Cronica inedită de la Blaj a protosinghelului Naum Râmniceanu, partea I, introd. edit., Cluj-Sibiu, 1944. Traduceri: Marc Aureliu, Către sine însuşi, pref. trad., Bucureşti, 1922; Ludwig Holberg, Trei comedii, pref. trad., Bucureşti,
501 Dicţionarul general al literaturii române
Bezviconi
1922; Platon, Dialoguri, pref. trad., Bucureşti, 1922; ed. 2, îngr. N. Râmbu, Iaşi, 1993, Fedru, pref. trad., Aninoasa-Gorj, 1939, Protagoras şi Lysis, pref. trad., Sibiu, 1941, Euthyfron. Menexen, pref. trad., Sibiu, 1943, Menon. Euthydemus, pref. trad., Sibiu, 1943, Alcibiade, I-II, pref. trad., Bucureşti, 1943, Parmenide, introd. trad., Sibiu, 1943, Hippias Maior, pref. trad., Sibiu, 1943, Symposion, pref. trad., Bucureşti, 1944, Sofistul, pref. trad., Sibiu, 1945, Scrisorile. Dialoguri suspecte. Dialoguri apocrife, introd. trad., Bucureşti, 1996; Aristofan, Norii, Bucureşti, 1924; ed. Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Demostene Botez), Păsările, Arad, 1926, Plutus, Sibiu, pref. trad., 1944; Lucian din Samosata, Dialogurile morţilor şi dialogurile zeilor, pref. trad., Bucureşti, 1924, Dialoguri şi conferinţe, introd. trad., Bucureşti, 1925 (în colaborare cu Elefterie Bezdechi); Euripide, Bacantele. Alceste. Ciclopul, pref. trad., Bucureşti, 1925, Hippolit, pref. trad., Sibiu, 1944; Xenofon, Apologia lui Socrate, Bucureşti, 1925, Tratatul de vânătoare, Cluj, 1934; Bucăţi alese din opera Sfântului Atanasie cel Mare, pref. trad., Cluj, 1925; Antologia liricilor greci, pref. trad., Cluj, 1927; Ovidiu, în Din elegiile lui..., Cernăuţi, 1928, Tristia. Scrisori din Tomis, pref. trad., Cluj, 1930; ed. 2, Bucureşti, 1957; Hesiod, Lucrări şi zile, pref. trad., Cluj, 1930; ed. (Munci şi zile), Bucureşti, 1957; Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri alese, I-II, Râmnicu Vâlcea, 1937-1938, Predici despre pocăinţă şi despre Sf. Vavila, pref. trad., Sibiu, 1938; [Hipocrate, Seneca, Galenus, Plutarh, Anthyllus, Pausanias, Philostratos, Elian, Heliodor], în Sportul la eleni, Cluj, 1937 (în colaborare cu Elefterie Bezdechi); Antologia poeziei greceşti. 1800-1930, pref. trad., Cluj, 1939; Plutarh, Despre mânie. Despre liniştea sufletească. Despre limbuţie, pref. trad., Sibiu, 1943; Aristotel, Politica, introd. trad., Bucureşti, f. a. (în colaborare cu Elefterie Bezdechi), Statul atenian, pref. trad., Bucureşti, 1946; ed. 2, Iaşi, 1992, Metafizica, îngr. şi introd. Dan Bădărău, Bucureşti, 1965; ed. Bucureşti, 1996; Thomas Morus, Utopia, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Elefterie Bezdechi); Erasmus, Elogiul nebuniei, introd. C. I. Botez, Bucureşti, 1959.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, XII, 542; N. I. Herescu, Pentru clasicism, Craiova, 1937, 62; Speranţia, Figuri, 87-95; Lascu, Clasicii, passim; Mircea Muthu, Ştefan Bezdechi, RITL, 1988,1-2; Dicţ. esenţial, 82-84.	S.C.
BEZVICONI, Gheorghe (14.IV.1910, Jitomir, Ucraina -30.IV.1966, Bucureşti), istoric literar. Este fiul Sofiei (n. Pigulevski) şi al lui Gavriil Bezveconnâi, care se trăgea dintr-o veche-familie de cazaci. încă licean (avea şaptesprezece ani), debutează cu articole de istorie, scrise în limba rusă, apoi şi în franceză şi română. După moartea tatălui său (1937), B., devenit între timp membru fondator al Societăţii Scriitorilor Basarabeni, pleacă la Bucureşti. Preţuit de N. Iorga, zelosul tânăr, care fusese cooptat ca membru corespondent al unor societăţi ştiinţifice din străinătate, este angajat, în 1938, la Institutul pentru Studiul Istoriei Universale. In presa franceză, belgiană, elveţiană, austriacă, bulgară, cehă apar consemnări elogioase despre activitatea sa, referirile vizând mai ales revista, scoasă cu multe sacrificii, „Din trecutul nostru" (Chişinău, 1933-1939). După război, începe o perioadă ingrată şi pentru B. în anii 1953 şi 1954 nu găseşte altă soluţie de supravieţuire decât să se angajeze portar, apoi paznic la cimitirul Bellu. Rămas şi acolo om de ştiinţă şi continuând preocupări mai vechi (Cimitirul Bellu din Bucureşti - muzeu de sculptură şi arhitectură, 1941), întocmeşte lucrarea Necropola Capitalei (1972), preţioasă prin documentaţia ei insolită.
B. a scris atât de mult, încât nu e de mirare că s-a folosit şi de pseudonime: Gh. Bohuş, Alexis Gurja (sau Gurji), Gh. Moldovan, Nicolae Pândaru, Nicolae Strajă. A colaborat mai întâi, în limba rusă, la publicaţii din Chişinău („Viaţa Basarabiei", „Arhivele Basarabiei" ş.a.). Periodicele româneşti în care semnează sunt puzderie („Gazeta femeii", „însemnări ieşene", „Bugeacul", „Gazeta cărţilor", „Convorbiri literare", „Păstorul Tutovei", „Ani", „Cetatea Moldovei" ş.a.). Broşurile lui B. (uneori, simple extrase) dezvăluie, în afara unei neistovite puteri de muncă, un mare apetit al scormonirii: Cărturari basarabeni (1940), Din alte vremi (1940), Romancierul Dimitrie Moruzi (1942), Scriitorul Stamati. Familia şi contemporanii săi
(1942),	Scriitorul Leon Donici (1942), Profiluri de ieri şi de azi
(1943)	ş.a. Pentru lucrarea Călători ruşi în Moldova şi Muntenia (1947), i se atribuie Premiul „Năsturel Herescu" al Academiei Române. Genealogist a cărui osârdie n-o egalează decât o capacitate neobişnuită de absorbţie a documentului, B. este, în felul lui, un erudit. Schiţele monografice consacrate ţinuturilor de dincolo, dar şi de dincoace de Prut încorporează un belşug de informaţii culese cu o tenacitate ce impune. Mai mult decât legendele, adevărul istoric îl captivează. Argumentând ideea de continuitate, sub asprimea unor vremuri potrivnice, el subliniază, fără a cădea în retorism, vitalitatea şi forţa de expansiune a elementului autohton. Unor boieri, unor ofiţeri, unor cărturari basarabeni li se alcătuieşte cu minuţie biografia, ţinta ultimă a documentaristului, tentat câteodată de
Bhose
Dicţionarul general al literaturii române 502
romanţări, fiind aceea de a reconstitui „viaţa de basm" a altor timpuri. înclinat spre portretistică, manifestând aptitudini de memorialist, B. lasă să pătrundă în contribuţiile lui episoade de aventură, mister, intrigi amoroase, baluri, dueluri. Unele studii tind să ia o turnură romanescă. De altfel, cărturarul a şi compus, în ruseşte, între 1953 şi 1956, un roman, Ultimul om de prisos, rămas netipărit. Medalioanele de scriitori (C. Stamati-Ciurea, Al. Donici, I. Sârbu, Dimitrie Moruzi, C. Stere, Leon Donici) alcătuiesc, laolaltă, un compediu de literatură basarabeană, minat însă de un şovăielnic simţ al valorii. într-o măsură, erorile de gust sunt compensate prin acribie.
SCRIERI: Cărturari basarabeni, Chişinău, 1940; Din alte vremi, Bucureşti, 1940; Cimitirul Bellu din Bucureşti - muzeu de sculptură şi arhitectură, Bucureşti, 1941; Romancierul Dimitrie Moruzi, Iaşi, 1942; Scriitorul Stamati. Familia şi contemporanii săi, Iaşi, 1942; Scriitorul Leon Donici, Iaşi, 1942; Profiluri de ieri şi de azi, Bucureşti, 1943; Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947; Puşkin în exil (în colaborare cu Scarlat Callimachi), pref. Scarlat Callimachi, Bucureşti, 1947; Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse, Bucureşti, 1958; Necropola Capitalei, Bucureşti, 1972; Semimileniul Chişinăului, Chişinău, 1996.
Repere bibliografice: Scarlat Preajbă, Prezentări literare, Bucureşti, 1941, 21-27; Tudor, Mişcarea, 210-211; Călinescu şi contemporanii, I, 106-108; Florin Faifer, Gheorghe Bezviconi - o râvnă de benedictin, RR,
1996,3.	F.F.
BHOSE, Amita (9.II.1933, Calcutta, India - 24.X.1992, Bucureşti), eminescolog şi traducătoare indiană. Fiică a unui jurist indian, Sudhir Kumar Bhose, B. provine din două familii cu tradiţii intelectuale şi beneficiază de o educaţie aleasă. Studiază chimia, fizica şi matematica la Universitatea din Calcutta, obţinând o diplomă în 1953. însoţindu-şi în România soţul care se specializa în geologia petrolului, urmează un curs de limba română la Universitatea din Bucureşti (1959-1961). Revenită în India, desfăşoară o activitate intensă, proiectul fiind promovarea literaturii române. Sub semnătura Amita Ray, publică interviuri, articole şi povestiri în mai multe reviste indiene de limbă bengali şi traduce în această limbă, între 1962 şi 1972, teatru, proză şi poezie de I. L. Caragiale, M. Sebastian, M. Sadoveanu, Zaharia Stancu, M. Eminescu, Marin Sorescu ş.a. în 1965 obţine licenţa în limbile engleză şi bengali la Universitatea din Calcutta. Predă, cu începere din
1972,	limba bengali, apoi şi limba sanscrită, la Universitatea din Bucureşti, unde îşi susţine în 1975 doctoratul, sub conducerea profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cu o teză despre Eminescu şi cultura indiană. în 1977 se stabileşte definitiv în România. Este distinsă în 1972 cu un Premiu al Uniunii Scriitorilor pentru traducerea în limba bengali a poeziilor lui Eminescu, iar în 1977 i se decernează, în semn de recunoaştere a serviciilor aduse culturii române, medalia comemorativă emisă cu prilejul centenarului independenţei de stat a României.
B.	este autoarea unor manuale şi dicţionare de limbă bengali şi a mai multor volume de traduceri în limba română din folclorul şi literatura bengaleză. în cadrul ediţiei operelor lui M. Eminescu (voi. XIV, 1985), a adnotat textul manuscri-
selor ce cuprind excerpte în limba sanscrită, iar în colecţia „Eminesciana" a Editurii Junimea din Iaşi i s-a publicat, în
1978,	o versiune a lucrării de doctorat, axată pe raporturile poetului naţional cu mitologia şi cu filosofia indiană. Articolele şi studiile de comparatistică publicate în reviste academice şi literare din România sunt reproduse în volumul antologic postum Maree indiană. Interferenţe culturale indo-române (1998), care cuprinde şi o bibliografie cvasicompletă a traducerilor şi conferinţelor autoarei.
SCRIERI: Eminescu şi India, Iaşi, 1978; Maree indiană. Interferenţe culturale indo-române, îngr. Carmen Muşat-Coman, Bucureşti, 1998; Eminescu, îngr. Mihai Dascal şi Carmen Muşat-Coman, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 2001. Traduceri: Povestea prinţului Sobur. Basme populare bengali repovestite pentru copii, Bucureşti, 1975; Proverbe şi cugetări bengaleze, Bucureşti, 1975; Rabindranath Tagore, Scrisori rupte, pref. trad., Bucureşti, 1978.
Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, Eminesciana, Bucureşti,
1985,	355-356; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu. Viaţă, creaţie, cultură, Bucureşti, 1988,492-493.	C.	Pp.
BIANU, Ioan (8.IX.1856, Făget, j. Alba - 13.11.1935, Bucureşti), filolog, bibliograf şi istoric literar. Este fiul Anicăi (n. Popa) şi al lui Gligor Bianu, ţărani. B. absolvă gimnaziul de la Blaj, apoi urmează cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere din Bucureşti (1876-1881). în următorii doi ani îşi continuă studiile la Milano şi Paris, cercetând totodată modul de organizare şi funcţionare a marilor biblioteci. Revenit în ţară, este profesor la Liceul „Sf. Sava", apoi, din 1901, predă istoria literaturii române la facultatea pe care o urmase. Cea mai mare parte a vieţii şi-o consacră însă Academiei Române şi, în special, Bibliotecii Academiei Române. Numit în 1879 în postul de „scriitor-arhi-vist-bibliotecar", B. prelua un modest fond de cărţi şi manuscrise depozitat la întâmplare, pentru ca, după ce fusese mai multe decenii director (1884-1935), să lase posterităţii un adevărat tezaur naţional, constituit din sute de mii de volume, manuscrise, periodice, stampe şi fotografii, colecţii numismatice, adăpostit într-o clădire adecvată. In plus, a fost permanent preocupat să scoată la lumină piesele puţin cunoscute sau rare, prin editarea şi comentarea lor. în 1895, el pune bazele bibliografiei generale româneşti, proiectată după criterii ştiinţifice şi realizată doar parţial în timpul vieţii sale. Ca membru activ, secretar general şi preşedinte al Academiei Române, a avut responsabilităţi şi iniţiative de mare importanţă pentru cultura naţională. Printre altele, s-a îngrijit de apariţia periodicelor acestei instituţii, a colecţiilor de folclor şi a unor serii de lucrări de diferite profiluri. Secretar al comisiei ortografice, contribuie substanţial la stabilirea unor reguli unitare, fiind un tenace susţinător al sistemului fonetic, propus de T. Maiorescu. în 1899, el tipăreşte rezultatele a aproape două decenii de dificile dezbateri în Ortografia limbei române. Numele său este legat şi de elaborarea Dicţionarului limbii române, ca secretar, vreme de o jumătate de secol, al comisiei răspunzătoare de această operă. între 1902 şi 1934, alcătuieşte numeroase rapoarte asupra scrierilor prezentate pentru premiile Acade-
503 Dicţionarul general al literaturii române
Biberi
miei, susţinând, cu competenţă şi gust, adevăratele valori. A colaborat la „Analele Academiei Române", „Columna lui Traian", „Familia", „Revista nouă", „Convorbiri literare" şi multe altele. Apropiat al lui D. A. Sturdza, B. a făcut politică liberală, fiind după 1895, în câteva rânduri, deputat. Un preţios document, Note politice. 1906-1914, se referă şi la această experienţă. Opiniile cu privire la problema naţională sunt exprimate în broşurile Politica românilor din Ungaria (1909, scrisă împreună cu Septimiu Albini şi semnată B-A) şi Pentru lămurirea situaţiei (1914, sub pseudonimul Ion Frunză).
B. are o remarcabilă operă de filolog şi cercetător al istoriei literare, axată pe câteva direcţii principale: editarea de texte vechi — Psaltirea scheiană, câteva tipărituri coresiene, în colecţia Texte de limbă din sec. XVI. Pagini de veche scriere românească (în colaborare cu N. Cartojan); editarea, însoţită de studii substanţiale şi note, a unor importante opere - Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, Predici de Antim Ivireanul, poeziile lui V. Alecsandri; elaborarea unor sinteze — Viaţa şi activitatea lui Maniu Samuil Micul alias Clain de Sadu (1876), Momente culturale (1904), conţinând studii despre T. Cipariu, A. T. Laurian,
C.	Conachi, Al. Papiu-Ilarian. Bibliografia românească veche. 1508-1830 (I-IV, 1903-1944), elaborată împreună cu Nerva Hodoş şi Dan Simonescu, lucrare monumentală, atât prin concepţia modernă, cât şi datorită excelentelor condiţii grafice şi tehnice, este un valoros instrument de lucru, deoarece numeroase reproduceri, descrieri şi diverse informaţii însoţesc înregistrarea fiecărei cărţi. Catalogul manuscriptelor româneşti (I-III, 1907-1931), „întocmit" în colaborare cu Remus Caracas şi
G.	Nicolaiasa, a presupus o muncă mai dificilă, de investigare a unor fonduri arhivistice preţioase. în alte câteva contribuţii a
abordat şi aspectele lingvistice ale epocii vechi, iar discursul de recepţie la Academie este intitulat Despre introducerea limbii româneşti în biserica românilor (1904). Iniţiind, în cadrul Bibliotecii Academiei, operaţia de catalogare şi descriere a ziarelor şi revistelor, el face un documentat istoric al începuturilor presei în ţările române, care prefaţează primul tom din Publicaţiile periodice româneşti de Nerva Hodoş şi Al. Sadi Ionescu (1913). Corespondenţa lui B., mărturie relevantă despre sine, întregeşte şi nuanţează imaginea unei personalităţi cu o aparenţă aspră, luminând profilul unui om menit să umple un mare gol în cultura românească. Totodată, acest impresionant fond epistolar, încă nereconstituit în întregime, conţine informaţii inedite despre o întreagă epocă şi despre numeroşi contemporani, între care mulţi scriitori.
SCRIERI: Viaţa şi activitatea lui Maniu Samuil Micul alias Clain de Sadu, Bucureşti, 1876; Poesia satirică la români, Bucureşti, 1881; Despre cultura şi literatura românească în secolul al XlX-lea, Bucureşti, 1891; Bibliografia românească veche. 1508-1830 (în colaborare cu Nerva Hodoş şi Dan Simonescu), I-IV, Bucureşti, 1903-1944; Despre introducerea limbii româneşti în biserica românilor, Bucureşti, 1904; Momente culturale, pref. Ilarie Chendi, Bucureşti, 1904; Catalogul manuscriptelor româneşti (în colaborare cu Remus Caracas şi G. Nicolaiasa), I-II, Bucureşti, 1907-1913, III, Craiova, 1931; începătorii Academiei Române la 1866 şi 1867, Bucureşti, 1922; Album de paleografie românească (Scrierea chirilică) (în colaborare cu N. Cartojan), Bucureşti, 1926. Ediţii: Antim Ivireanul, Predice făcute pe la praznice mari, Bucureşti, 1886; Dosoftei, Psaltirea în versuri, introd. edit., Bucureşti, 1889; Vasile Alecsandri, Opere complete. Poezii, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1896; Coresi, întrebare creştinească, Bucureşti, 1925, Pravila Sfinţilor Apostoli, Bucureşti, 1925, Lucrul apostolesc. Apostolul, Bucureşti, 1930.
Repere bibliografice: Iorga, Pagini, 1,37-39; Publicaţiuni de Ioan Bianu, Bucureşti, 1901; G. Bogdan-Duică, Ion Bianu, „Despre introducerea limbii româneşti în biserica românilor", CL, 1904, 7-9; Arghezi, Scrieri, XXIII, 269-272, XXVI, 215-218; Nicolae Drăganu, I. Bianu, „Texte de limbă din sec. XVI", DR, IV, 1924-1926, partea 2, 1091-1101; Omagiu lui Ioan Bianu, Bucureşti, 1927; Sărbătorirea profesorului Ion Bianu, Bucureşti, 1928; I. Valerian, Chipuri din viaţa literară, Bucureşti, 1970, 156-160; Gala Galaction, Chipuri şi popasuri, îngr. şi pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1969,107-110; Iorga, Oameni, III, 436-437; I. Crăciun, Doi bibliografi români. Ioan Bianu şi Al Sadi-Ionescu, Cluj, 1937; Macrea, Contribuţii, 156-161; Biblioteca Academiei R. S. România. 1867-1967. Cartea centenarului, Bucureşti, 1968, passim; Mircea Iosa, „Notele politice" ale lui Ioan Bianu şi însemnătatea lor, STD, 1972,1; Theodorescu, Ist. bibi, 73-99; Brateş, Oameni, 105-118; Bârlea, Ist. folc., 377-379; Scrisori către Ioan Bianu, I-V, îngr. şi pref. Marieta Croicu şi Petre Croicu, Bucureşti, 1974-1980; Ciobanu, însemne, I, 200-219; Sextil Puşcariu, Memorii, îngr. Magdalena Vulpe, pref. Ion Bulei, Bucureşti,
1978,	825-830; Balacciu-Chiriacescu, Dicţionar, 68-70; Gabriel Ştrempel, Biblioteca Academiei Române în viaţa lui Ioan Bianu, „Memoriile Secţiei de ştiinţe filologice, literatură şi arte", t. VII, 1985; L. Ioan, 1916-1917. Martor în Bucureşti - Ioan Bianu, „Magazin istoric", 1986,1.	C.T.
BIBERI, ION (21.VII.1904, Turnu Severin - 27.IX.1990, Bucureşti), prozator, eseist şi critic literar. Mama lui B. era fiica unui emigrant francez, Pierre Gayraud, arhitect-antreprenor, venit în Principate către 1870 şi stabilit la Turnu Severin. Tatăl,
Biberi
Dicţionarul general al literaturii române 504
căpitanul de marină Constantin Biberi, era fiu al lui Andrei Biberi, doctor în medicină, cu studii la Leipzig. B. învaţă la o şcoală catolică din oraşul natal, iar din 1915, la Liceul Militar din Craiova. După terminarea acestuia, frecventează clasa a VUI-a la Liceul „Traian" din Turnu Severin, iar din toamna lui 1922 devine student al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, dar audiază şi cursurile lui C. Rădulescu-Motru, N. Iorga, Mihail Dragomirescu, Mircea Florian şi Ştefan Zeletin. în anul
1929	obţine titlul de doctor în medicină şi chirurgie. Antrenat în mişcarea naţionalistă studenţească, traversează, în aceşti ani, o gravă criză morală, din care va ieşi imun la orice formă de sectarism. Un an este medic de plasă în judeţul Mehedinţi, iar în 1930 pleacă la Paris pentru desăvârşirea pregătirii de specialitate. Specializat în psihiatrie, de la întoarcerea în ţară
(1935)	B. va lucra ca medic al Societăţii de Navigaţie din Turnu Severin până în 1939, când se transferă la Casa Centrală a Asigurărilor Sociale din Bucureşti. Medic de front în al doilea război mondial, îşi va continua cariera la Spitalul Central din Capitală, până la pensionare (1968). în 1947 a deţinut, scurt timp, funcţia de director în Consiliul superior al literaturii dramatice şi creaţiei muzicale.
Astronomia i-a oferit lui B. primele subiecte pentru compilaţiile din revista „Ecoul" (1919-1921) a elevilor Liceului
Militar din Craiova. Un articol de aceeaşi factură îi apare la Bucureşti, în revista enciclopedică ilustrată „Orizontul" (1921), sub semnătura B. C. Ioan. în acelaşi an se vede publicat şi premiat, odată cu Mircea Eliade, de „Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor". Scrie o vreme la „Naţionalismul" (Turnu Severin, 1923; aici a fost şi redactor) şi la „Cuvântul studenţesc". în fluxul abundent al jurnalisticii îşi fac loc, aici, ca şi la „Conştiinţa naţională" (1925-1926), cronici şi recenzii literare, comentarii referitoare la raportul dintre naţional şi valoare în artă, precum şi o cronică a ideilor ştiinţifice, continuată în „Zorile Mehedinţiului", „Mişcarea literară", „Societatea de mâine". în 1928, tipăreşte broşura Contribuţii la definiţia naţionalismului. La îndemnul regizorului Ion Sava începe, în 1928, o colaborare statornică la „Bilete de papagal", cu exerciţii de stil şi de fabulaţie în tiparul tabletelor argheziene, dar şi cu articole de atitudine care atestă o răspicată emancipare ideologică. Cu eseurile şi portretele din „Universul literar", „Curentul" şi „Datina" (Turnu Severin), interesul pentru literatură prinde un contur mai ferm. Dar abia din 1935, după revenirea din Franţa, scrisul lui B. îşi găseşte tonul şi o cadenţă proprie. Romanul Proces (1935; Premiul „Techirghiol-Eforie"), atrage atenţia prin îndrăzneala formulei narative, însă următoarele volume - Oameni în ceaţă (1937), Cercuri în apă (1939), Un om îşi trăieşte viaţa (1946), Destinul Aisei (1983) şi Luminile Capricornului (1983) - sunt inegale. Cu Thanatos (1936; Premiul scriitorilor tineri al Editurii Fundaţiilor Regale) se deschide seria eseurilor ştiinţifico-filosofice, în care vor intra Funcţiunile creatoare ale subconştientului (1938) şi cele două tomuri din Individualitate şi destin (1945). Pe concluziile lor se sprijină concepţia antropologică a lui B. din Essai sur la con-dition humaine (1973, redactat încă din 1947) şi Permanenţele clepsidrei. încercare asupra întrebărilor ultime (1981). Volumele constituie, însă, numai momente de vârf ale unei susţinute prezenţe în periodice cu studii, eseuri, recenzii, cronici literare şi dramatice, proză, interviuri şi dialoguri pe teme culturale: „Revista Fundaţiilor Regale", „Azi", „Le Moment" (unde, între 1935 şi 1937, a ţinut rubrica Les Ecrivains roumains contempo-rains), „Reporter", „Junimea literară" (Cernăuţi), „Adevărul literar şi artistic", „Vremea", „Meridian" (Craiova), „Floarea de foc", „Credinţa", „Viaţa literară", „Ramuri", „Familia", „Viaţa românească", „Lumea românească", „Atheneum" (Iaşi), „Universul literar", „Festival" (Silistra), „România literară", „Curierul (magazin) literar", „Revista română", „Preocupări literare", „Democraţia", „Semnalul", „Drum nou" (Turnu Măgurele), „L'Independance roumaine", „Victoria", „Tinereţea", „Veac nou", „Buletinul apărării patriotice", „Cotidianul de amiază", „Apărarea", „Contemporanul", „Femeia şi căminul", „Forum", „Gazeta literară", „Secolul 20", „Astra", „Revue roumaine", „Luceafărul", „Steaua", „Ateneu", „Tribuna", „Almanah literar", „Echinox", „Manuscriptum", „Revista de istorie şi teorie literară" ş.a. Numai o parte din această publicistică a intrat în alcătuirea volumelor Etudes sur la litterature roumaine contemporaine (1937), Profiluri literare franceze (1945), Eseuri (1971), Eseuri literare, filosofice şi artistice
505 Dicţionarul general al literaturii române
Biberi
(1982), Eseuri şi foiletoane critice (1982) şi Ultime eseuri (1985). Interviurile şi dialogurile adunate în Lumea de mâine (1945), Orizonturi spirituale (1968) şi Lumea de azi (1980) oferă documente de biografie intelectuală a unor personalităţi reprezentative, dar şi, discret sugerate, posibile modele de împlinire umană. De o curiozitate enciclopedică, instruit în multe domenii, spirit generos şi colocvial, dispus la confesiune şi aplecat spre persuasiune, B. ar fi fost un profesor de excepţie, în compensaţie, şi-a cheltuit înzestrarea pedagogică în conferinţe şi cărţi, în egală măsură instructive şi fermecătoare, ca Alcoolismul (1966), Arta de a trăi (1970), Argonauţii viitorului (1971), Arta de a scrie şi de a vorbi în public (1972), Eros (1974), dând genului de popularizare o ţinută elevată. Preocupările ştiinţifice şi literare intră, acum, în faza sintezelor. în monografiile Lev N. Tolstoi (1947) şi Tudor Vianu (1966), în eseul Poezia, mod de existenţă (1968), transpare o metodă personală, îndelung elaborată, de investigare a fenomenului literar. O utilă descriere morfologică a dat in Arta suprarealistă (1973), reconfirmare a interesului cu care B. a urmărit, încă din 1940, cu Bruegel, ciudatul, manifestările artistice ieşite din structuri mentale mai puţin obişnuite. Principii de psihologie antropologică (1971) vizează posibilitatea unei ştiinţe a formării personalităţii din perspectivă pluridisciplinară. A scris, de asemenea, prefeţe şi studii introductive la volume de E. T. A. Hoffmann, Jean Giraudoux, Oscar Walter Cisek, Ion Pogan, Dan Botta, George Ulieru ş.a. în 1968, a îngrijit o antologie din nuvela romantică germană. A tradus din Joseph von Eichendorff, Voltaire şi Tolstoi. în anul 1979, la 75 de ani de viaţă, i s-a decernat Premiul special al Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate literară.
Proza lui B. se înscrie, la început, în literatura autenticităţii şi a experienţei. Romanul Proces s-a vrut şi o verificare a posibilităţilor expresive ale monologului interior, aplicat pe toată întinderea discursului şi nu doar „fragmentar", cum făcuse, după opinia lui B., James Joyce. Autorul căuta să câştige abilitatea necesară definitivării unei cărţi în limba franceză, Effondrement, al cărei manuscris, citit de Şerban Cioculescu, s-ar fi pierdut în bombardamentele din 1944. B. coboară până la zonele germinale ale psihicului, înregistrând, în frânturi de cuvinte învălmăşite, rumoarea lor dezarticulată. Procedeul, atingând uneori virtuozitatea, funcţionează, de la un moment dat, în gol. Căci, într-o formă insolită, B. compune un roman clasic, centrat pe un personaj aflat într-o situaţie specială: proprietarul Alexandru Padeş este acuzat că şi-a ucis administratorul. Polifonia vieţii este redusă, astfel, la un studiu de caz. Tulburarea percepţiei, dedublarea, trecerile succesive prin stări de halucinaţie, delir şi hipnoză sau de limpezime şi luciditate tind să devină adevărate teme ale romanului. Teza, teoretizată apoi în Thanatos şi în eseul Dragoste şi moarte, este aceea că situaţiile de criză sunt proprii cunoaşterii de adâncime a omului. Atenţia specială dată complexelor maladive, trăirilor crepusculare, de invazie onirică pare să fi generat prozele din Oameni în ceaţă, unde colecţia de „cazuri" reţine prin veracitatea descrierii proceselor nevrotice. Deşi schematice şi eseistice, povestirile grupate în Puterea
mitului aduc o sensibilă modificare de viziune. Omul împrumută, aici, ceva din măreţia forţelor elementare. O înfiorare lirică străbate aceste pagini, unde se anunţă teme ale eseisticii filosofico-antropologice şi, totodată, tonalitatea ei imnică din ultima fază. B. construieşte, alteori, vedenii groteşti şi spăimoase, fantasmagorii ale unui eu dilatat, ispitit, în somn, de tentaţii demiurgice şi, tot acolo, sistematic redus la neputinţă. Scriitorul fixează, de obicei, un punct critic, premergător catastrofei, căci personajele poartă, ca pe o vină tragică, păcatul necunoaşterii de sine. Ele nu evoluează, ci se transformă radical sau pier. Tema eşecului, a prăbuşirii este centrală în romanele Cercuri în apă şi Un om îşi trăieşte viaţa. în cel dintâi, povestea, plasată într-un oraş de provincie de după primul război, se încheagă lent, perspectiva auctorială alternând cu aceea a unor martori. Cadrul epic, consistenţa atmosferei şi acuitatea portretistică anunţau o frescă, rezultatul fiind însă o dramoletă grotescă. Impacienţa epică minează şi Un om îşi trăieşte viaţa, altă istorie a unei ratări. Concepută ca un Bildungsroman, interesând nu numai prin scriitura modernă, dar şi ca documentar autobiografic, cartea aminteşte de Romanul adolescentului miop al lui Mircea Eliade. Destinul Aisei este o duioasă poveste a iubirii conjugale, cu parteneri reeditând fiinţa simbiotică a cuplului mitologic Philemon şi Baucis, dar nu şi destinul lui fericit. în Luminile Capricornului, B. abordează romanul ştiinţifico-fantastic, arie în care mai dăduse un scenariu cinematografic (Sfârşit), cuprins în volumul Oameni în ceaţă. Pe scheme convenţionale şi cu personaje-emblemă, el reuşeşte să lege o intrigă simplă, dar coerentă, împăcând poezia aventurii cu idealul unei unităţi utopice. între operele de imaginaţie, piesa Hanibal (1967) reprezintă un episod izolat, ca şi scenariul radiofonic după nuvela Sărmanul Dionis a lui M. Eminescu.
Puntea de legătură dintre literatura şi eseistica lui B. o formează experienţa de viaţă a autorului. Eseul Thanatos îşi are originea într-o întâmplare care avea să-i schimbe cursul vieţii: intoxicarea, aproape mortală, cu o substanţă opiacee. Moartea, o problemă a celorlalţi, devine o prezenţă directă, copleşitoare şi, în răsturnarea de orizont survenită, a căuta un răspuns la problema morţii echivalează cu a da vieţii o noimă: scrierea cărţii semnifică depăşirea impasului. Thanatos este, deopotrivă, şi fructul unui climat spiritual frisonant, chiar dacă autorul acceptă sau nu opiniile unor Soren Kierkegaard, Sigmund Freud, Martin Heidegger, Leon Şestov, Mircea Eliade, Emil Cioran sau, mai târziu, pe cele ale existenţialismului francez. Opţiunea consolatoare primeşte în Individualitate şi destin o întemeiere de principiu în constatarea alcătuirii dizarmonice a fiinţei. Neliniştea se revelează a fi însăşi forţa modelatoare a umanităţii din om. între robia corpului şi libertatea spiritului, omul, fiinţă cosmică prin origine şi destin, îmbogăţeşte fizionomia universului cu lumea valorilor (Essai sur la condition humaine, Permanenţele clepsidrei. încercare asupra întrebărilor ultime). Cum numai poezia poate da expresie trăirii simpatetice a întregii varietăţi a existenţei, la mijloacele ei recurge şi B. în eseul Popas în lumină, viziune poematică a metamorfozelor eului traversând imaginar spaţiile galactice, regnurile şi istoria
Biberi
Dicţionarul general al literaturii române 506
într-o adevărată beţie a cunoaşterii. Un eu plin, jubilativ, care îşi proclamă fericirea în ubicuitate şi în predispoziţie ludică. Plecând de la date de genetică, biologie şi psihologie, B. s-a ridicat până în pragul unei antropologii filosofice, având drept corolar o teorie a personalităţii, înţeleasă ca obiect modelat şi subiect modelator de cultură. în mod firesc, el va aşeza în centrul ideilor sale estetice individualitatea creatorului. Cărţilor de „filosofie biologică" intenţiona să le adauge volumul Personalitatea şi actul artistic, din care ar fi făcut parte şi eseurile publicate între 1937 şi 1941. Pentru B., arta este „limbajul simbolic al personalităţii profunde a artistului", de unde şi primatul fondului omenesc asupra realizării formale, ca şi posibilitatea de a stabili omologii între structura operei şi natura psihosomatică a artistului. într-o asemenea perspectivă este înţeleasă şi poezia, considerată în Poezia, mod de existenţa ca o expresie integrală a fiinţei umane, în atitudinile sale fundamentale: cunoaşterea şi acţiunea. Poezia nefiind reductibilă la vers, proza o întrupează adesea mai convingător şi cu mai multă fidelitate, precum la Cervantes, Hugo, Eminescu. O pronunţată tendinţă de modelare formală se manifestă, în schimb, în eseul Estetica romanului, cumulând texte redactate şi publicate în diferite etape. B. se apropie de înţelegerea morfolo-gic-structurală a speciei; doar că invariantele, „structuri de adâncime" inventariabile, după exemplul lui Carlo Gozzi şi Georges Polti, au substrat psihologic. Observaţii demne de atenţie sunt cele despre temporalitatea narativă la James Joyce, Franz Kafka, Robert Musil, William Faulkner ş.a. Dintre categoriile estetice, fantasticul are un interes aparte în interpretările lui B. Eseurile Literatura fantastica, Fantasticul, atitudine mentala şi Fantasticul în artele plastice tind să ridice la nivelul conceptului observaţiile culese din frecventarea asiduă a operelor unor E. T. A. Hoffmann, E. A. Poe, William Blake, Franz Kafka, M. Blecher, ale romanticilor şi suprarealiştilor, precum şi ale „ciudaţilor" Hieronymus Bosch, Bruegel, Salvador Dali ş.a.
Şi critica lui B. pleacă de la conceperea operei ca un complex de valori şi, totodată, ca manifestare a unei conştiinţe creatoare (Evoluţia criticii literare, Orientări pentru o critică literară). Deşi cu simpatii mărturisite pentru Albert Thibaudet, Charles du Bos sau Emst Robert Curtius, B. are opinii mai apropiate de estetica germană a intropatiei şi de gestaltismul lui Dilthey, dar cu o coloratură deterministă, arătându-se preocupat de idealul unei critici complete, interpretativă şi de tip erudit. Eseistica lui B., care nu excelează în ipoteze ingenioase, se îndreaptă spre „genii tumultuoase şi vaste" (Goethe, Balzac, Hugo, Wagner, Dostoievski, Eminescu, Proust, Iorga, Arghezi, Joyce) sau creatorii „ciudaţi" şi „tragici" (Hoffmann, Poe, Strindberg, Rimbaud, Blake). Apărută odată cu Istoria literaturii române contemporane a lui E. Lovinescu şi precedând cu un an Panorama de la litterature roumaine a lui Basil Munteanu, Etudes sur la litterature roumaine con-temporaine mijloceşte familiarizarea cu universul şi mai ales cu timbrul creaţiei literare româneşti. Cu puţine excepţii (G. Călinescu, omisiune voluntară, şi Anton Holban, mai curând un lapsus) şi câteva surplusuri, trădând fie simpatii
locale (Elena şi Coca Farago), fie atenţii curtenitoare (N. M. Condiescu), nici imul dintre numele de prim-plan nu lipseşte. Cele mai multe dintre siluetele critice vibrează reţinut de plăcerea dialogului cu opere şi scriitori „de nivel european". B. amendează tacit opinii curente, avansează ipoteze de lectură neconvenţională pentru T. Arghezi (ca romancier) şi Mihail Sadoveanu (componenta mitică şi iniţiatică). Paralelele comparatiste (Urmuz — Kafka, Mateiu I. Caragiale — E. A. Poe, Ibrăileanu — Alfred Valette, M. Blecher — Th. Mann) vin de la sine, constituind repere pentru ipoteticul cititor străin. Trecerea sub tăcere a tensiunilor şi disputelor dintre grupări şi reviste face ca imaginea să nu fie a unui câmp de luptă, ci mai curând, a unei grădini academice. Pentru B., modernism şi tradiţionalism sunt simple cadre de situare şi nu criterii valorice, iar conceptul de generaţie este un criteriu taxonomic. Contribuţiile din Profiluri literare franceze uzează de o informaţie bogată, exploatată însă liber şi fără pedanterie. B. îşi pune în aplicare metoda caracterologică pentru apropierea de câteva figuri marcante ale geniului francez, de la Fr. Villon şi Fr. Rabelais la Paul Valery şi Marguerite Yourcenar. Interviurile şi convorbirile adunate în volumele Lumea de mâine, Orizonturi spirituale şi Lumea de azi, subtile anchete psihologice, îşi află motivaţia profundă în fascinaţia pe care o exercită asupra autorului „personalităţile accentuate", în sentimentul reconfortant al participării la conturarea efigiei spirituale a unei epoci. Autorul lor e un umanist cu apetituri enciclopedice şi nostalgii transdisciplinare.
SCRIERI: Proces, Bucureşti, 1935; Thanatos, Bucureşti, 1936; ed. pref. Constantin Bălăceanu-Stolnici, Bucureşti, 2000; Oameni în ceaţă, Craiova, 1937; Etudes sur la litterature roumaine contemporaine, Paris, 1937; Funcţiunile creatoare ale subconştientului, Bucureşti, 1938; ed. (Visul şi structurile subconştientului), Bucureşti, 1970; Cercuri în apă, Bucureşti, 1939; Bruegel, ciudatul, Bucureşti, 1940; Individualitate şi destin, I-II, Bucureşti, 1945; Profiluri literare franceze, Bucureşti, 1945; Lumea de mâine, Bucureşti, 1945; ed. pref. Adrian Cioroianu, Bucureşti, 2001; Un om îşi trăieşte viaţa, Bucureşti, 1946; Lev N. Tolstoi, Bucureşti, 1947; Tudor Vianu, Bucureşti, 1966; Hanibal, Bucureşti, 1967; Orizonturi spirituale, Bucureşti, 1968; Poezia, mod de existenţă, Bucureşti, 1968; Oameni în ceaţă. Proces, pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1969; Arta de a trăi, Bucureşti, 1970; Argonauţii viitorului, Bucureşti, 1971; Eseuri, Bucureşti, 1971; Arta de a scrie şi de a vorbi în public, pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1972; Arta suprarealistă, Bucureşti, 1973; Essai sur la condition humaine, Bucureşti, 1973; Eros, Bucureşti, 1974; Ion Sava, Bucureşti, 1974; Lumea de azi, Iaşi, 1980; Permanenţele clepsidrei. încercare asupra întrebărilor ultime, Bucureşti, 1981; Eseuri literare, filosofice şi artistice, Bucureşti, 1982; Eseuri şi foiletoane critice, Bucureşti, 1982; Destinul Aisei, Bucureşti, 1983; Luminile Capricornului, Bucureşti, 1983; Ultime eseuri, Bucureşti, 1985. Traduceri: Joseph von Eichendorff, Din amintirile unui pierde-vară, pref. trad., Bucureşti, 1946; Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, introd. trad., Bucureşti, 1946 (în colaborare cu Mihai Calmâc), Hagi Murad, Bucureşti, 1947; Voltaire, Candide sau optimistul, Bucureşti, 1947.
Repere bibliografice: Octav Şuluţiu, Ion Biberi, „Proces", F, 1935,2; Constantinescu, Scrieri, I, 229-239; Cioculescu, Aspecte, 291-293; Streinu, Pagini, V, 250-252; G. Călinescu, Ion Biberi, „Thanatos", ALA, 1936,812,814,818; Mircea Eliade, O carte despre moarte, RFR, 1936,8; Papadima, Creatorii, 66-67,122-127; G. Călinescu, Ion Biberi, „Oameni
507 Dicţionarul general al literaturii române
Bibescu
în ceaţă", ALA, 1937,857; Şerban Cioculescu, Ion Biberi, „Etudes sur la litterature roumaine contemporaine", ADV, 1937,16510; Ionescu, Război, 1,124; Călinescu, Ist lit (1982), 967; Lovinescu, Scrieri, III, 250-251; Perpessicius, Opere, XI, 246-251; Dan Petraşincu, „Profiluri literare franceze", „Dreptatea nouă", 1946,226; Perpessicius, Lecturi, 152-160; Crohmălniceanu, Literatura, I, 498-500; Martin, Metonimii, 343-346; Cioculescu, Itinerar, II, 356-360, IV, 422-426; Simion, Scriitori, I, 363-366; Dorin Tudoran, Biografia debuturilor, Iaşi, 1978, 90-106; Constantin Ciopraga, Profiluri critice, CRC, 1980, 5; Nicolae Manolescu, Dialoguri literare, RL, 1980, 44; Steinhardt, Incertitudini, 50-53; Manolescu, Arca, II, 185-186; Mihaela Albu, Ion Biberi, Craiova, 1982; Emil Mânu, Ion Biberi, „Eseuri literare, filosofice şi artistice", CNT, 1983, 13; Apolzan, Aspecte, 267-269, passim; Şerban Cioculescu, Pasiunea creatoare, RL, 1984,30; Firan, Profiluri, 107-113; Edgar Papu, Ion Biberi, RITL, 1987, 1-2; Vasile, Conceptul, 248-249; Marin Voiculescu, Confluenţe spirituale, Bucureşti, 1994,30-43; Dicţ. scriit. rom., 1,275-277; Ierunca, Semnul, 164-168; Hrimiuc-Toporaş, Atelier, 255-290; Ion Biberi, DCS, 67-68; Popa, Ist. lit, 1,319-320; Oprită, Anticipaţia, 85-89; Dicţ. analitic, IV, 680-682.	'	G.H.-T.
BIBESCU, Anton (15.VII.1878, Paris - 2.IX.1951, Londra), autor dramatic. Este nepot al domnitorului muntean Gheorghe Bibescu. A urmat literele şi dreptul la Paris, intrând, pe la 1900, în diplomaţie. A fost secretar al Legaţiei Române din capitala Franţei, consilier de legaţie la Londra, ministru plenipotenţiar al României la Washington şi Madrid. Prin poziţia sa socială a avut relaţii cu personalităţi de seamă ale vieţii culturale şi
politice din Anglia, Franţa, Statele Unite. Făcea dese popasuri în ţară (avea o moşie în Oltenia), fiind primit cu interes şi deferenţă în cercurile artistice şi literare, ţinea conferinţe, i se luau interviuri. A scris în franceză, începând din 1904, o serie de opere dramatice jucate cu succes, timp de patru decenii, pe scenele româneşti şi străine. în 1932 a fost ales membru al Societăţii Autorilor Dramatici Români.
Cele câteva piese intrate, în traducere, în repertoriul nostru teatral (Ana visează, Cine e nebun, Care din ele?, Moştenitorul, Quartet), vădesc, prin tematica abordată (adulterul, inadaptabilitatea la condiţiile vieţii sociale), influenţa teatrului clasic, în genul comediei de salon. Reţine atenţia ingenioasa mânuire a elementelor ce dau savoare acţiunii (comicul de situaţii sau de caracter, surpriza, replica inteligentă, spirituală). Autorul este sensibil şi la unele sugestii moderniste, fapt demonstrat de piesa Cine e nebun, în care dezvoltă ideea pirandelliană a labirintului sufletesc sau a esenţei ascunse îndărătul aparenţei. Se remarcă aceeaşi manieră incitantă de abordare, plină de vervă şi umor, B. dovedindu-se un fin observator al psihologiei feminine şi al mecanismelor sociale.
Repere bibliografice: Tudor Teodorescu-Branişte, „Care din ele?", ALA, 1930,479; N. Carandino, Anton Bibescu, RML, 1939,7; Un portret în zece compartimente..., „Momentul", 1945,185; Şerban Cioculescu, Cronica dramatică, „Semnalul", 1945, 1046; Oscar Lemnaru, Cronica dramatică, „Dreptatea nouă", 1945, 93, 108; Anton Bibescu, DRI, I, 207-208; Mihail Sebastian, Jurnal. 1935-1944, îngr. Gabriela Omăt, pref. Leon Volovici, Bucureşti, 1996,132-133, 205-206, 208-209, 211, 472,473,511,512,513; Faifer, Pluta, 35-37.	C.Bz.
BIBESCU, Martha (15.1.1886, Bucureşti - 28.XI.1973, Paris), prozatoare. Este fiica Smarandei Mavrocordat, descendentă din spiţă voievodală, şi a lui Ion Lahovary, om politic şi diplomat în timpul domniei lui Carol I. Şi-a petrecut, un timp, copilăria, la conacul părinţilor din Baloteşti, iar apoi în Franţa. Aici va primi o educaţie aleasă, continuată într-o mănăstire din Belgia. în 1905 se căsătoreşte cu George Valentin Bibescu, nepot al domnitorului Gheorghe Bibescu, dobândind, prin această alianţă, titlul de principesă. întreprinde o călătorie prin Persia şi Turcia, iar impresiile le va publica, la îndemnul lui Maurice Barres, într-un volum cu titlul Les Huit paradis (1908), care îi aduce un răsunător succes şi Premiul Academiei Franceze. Cartea a fost întâmpinată elogios de personalităţi marcante ale literaturii franceze, precum Marcel Proust, Anatole France, Remy de Gourmont, Jean Moreas ş.a. Descoperindu-şi vocaţia, B. îşi va consacra mare parte din timp scrisului, fără a renunţa la viaţa mondenă. Distincţia, inteligenţa, farmecul personal făceau din ea o prezenţă căutată în saloanele aristocratice ale timpului şi, totodată, o amfitrioană fascinantă la palatele sale de la Posada şi Mogoşoaia. A cunoscut oameni iluştri, de toate naţiile şi profesiile (literaţi, politicieni şi diplomaţi, capete încoronate, oameni de ştiinţă, artişti), corespondenţa şi opera sa memorialistică fiind înţesate de nume celebre (O. Goga, V. Pârvan, I. G. Duca, P. Claudel, M. Proust, Churchill, Roosevelt, Chaplin ş.a.), a călătorit mult, afirmân-
Bibescu
Dicţionarul general al literaturii române 508
du-şi pretutindeni, cu mândrie, obârşia veche românească. în timpul celui de-al doilea război mondial, datorită relaţiilor sale, va interveni, în repetate rânduri, în favoarea intereselor României, pe lângă marile puteri. B. a publicat, în limba franceză, aproape patruzeci de volume, cărora li se adaugă numeroase colaborări în presa vremii. Scrie romane autobiografice, impresii de călătorie, biografii romanţate, studii şi eseuri, cronici artistice şi mondene, pagini de jurnal şi întreţine o bogată corespondenţă. Semnează, de obicei, Princesse Bibesco, dar şi cu pseudonimul Lucile Decaux. Parte din scrieri au fost traduse în Anglia, Suedia, Olanda, Germania ş.a.
în afară de Două portrete (1930) şi Destinul lordului Thomson of Cardington (1932), tălmăcite chiar de autoare, celelalte traduceri româneşti au apărut cu întârziere (Isvor; ţara sălciilor, 1937, Cele opt raiuri, 1946, peste câteva decenii, La bal cu Marcel Proust, 1976, Jurnal politic, 1979, iar după 1990, într-un ritm mai susţinut). Critica românească interbelică a receptat, în mare parte favorabil, aproape toate cărţile ei apărute în limba franceză (Isvor, le pays des saules, 1923, Le Perroquet vert, 1924, Catherine-Paris, 1927, Noblesse de robe, 1928, Jour d'Egypte, 1929, Croisade pour Vanemone, 1931, Egalite, 1935, Le Rire de la Naiade,
1935,	Images d'Epinal, 1937, Feuilles de calendrier, 1939). Stabilită în Franţa după 1946, B. continuă să publice, pe linia unor preocupări mai vechi, câteva cărţi de evocare, în manieră epistolară, a unor personalităţi (La Vie d'une amitie, I-III, 1951-1957, Le Confesseur et les poetes, 1970, Echanges avec Paul Claudel, 1972). Proiectul unei lucrări mai ample, legată de istoria neamului românesc (La Nymphe Europe), va fi abandonat după primul volum (1960; postum, în 1976, a apărut şi un al doilea tom). în 1955, este aleasă membru al Academiei Regale din Belgia, iar în
1966,	este distinsă cu un premiu al Academiei Franceze pentru, întreaga activitate.
B. se numără printre scriitorii al căror debut editorial a însemnat o afirmare impetuoasă, răsplătit şi cu un premiu academic. Impresiile de călătorie din Les Huit paradis vor cuceri publicul prin farmec exotic, cu adieri din O mie şi una de nopţi. Peisaje de vis şi miresme legendare, palate fastuoase şi magherniţe umile, cadâne, cerşetori, înţelepţi alcătuiesc, aici, o ambianţă specific orientală, transpusă adecvat într-un amplu registru cromatic şi muzical. Pe alocuri, accentele poematice amintesc de Saadi sau de Omar Khayyam. Cu timpul, memorialistica de călătorie tinde spre concizie, vădind şi o anume accentuare a predispoziţiei meditative. Astfel, atât Jour d'Egypte, cât şi Croisade pour Vanemone vor capta pe un ton mai grav pulsul civilizaţiilor trecute. Primită cu entuziasm de contemporani, cartea Isvor, le pays des saules a stârnit senzaţie prin materialul inedit şi pitoresc, inspirat de realităţile rurale româneşti. Măiestria autoarei rezidă în trasarea unei anume configuraţii spirituale a ţăranului, a omului unei civilizaţii vechi, surprins în fluxul existenţei lui cotidiene. Datinile şi obiceiurile apar ca nişte coordonate fundamentale ale traiului isvorenilor, generând drame şi acţionând ciclic, implacabil, asemenea destinului. „Ţara sălciilor" se conduce după legi proprii, cu reminiscenţe venite din timpuri străvechi. Imaginea satului este, astfel, uşor aureolată prin transfigurare mitică şi
infuzii de lirism. Dincolo de atotputernicia tradiţiei se conturează, totuşi, într-o serie de tablouri răzleţe, în genul lui Jules Renard, un om al pământului, având rosturi, calităţi şi defecte general umane. Personalitatea artistică a scriitoarei se manifestă într-un amplu registru expresiv, talentul său ilu-strându-se cu deosebită vigoare mai ales în arta portretistică, înzestrată cu spirit de observaţie şi fină intuiţie psihologică, B. va oferi în această direcţie modele remarcabile. Reţine în mod deosebit imaginea regelui Ferdinand din Două portrete, o transpunere parţială după Portraits d'hommes (1929). Contu-rându-se cu precizie, dintr-un mănunchi de amintiri revelatoare, derulate cu patos evocator, figura monarhului pare să fie, în această scriere, aceea a unui personaj dramatic, marcat lăuntric de o chinuitoare contradicţie între firea sa (de om modest, timid, retras) şi comportarea impusă de obligaţiile de suveran. Discipolă fidelă a lui Chateaubriand, scriitoarea tinde de multe ori să-şi învăluie personajele într-o aureolă romantică. Este şi cazul eroului titular din Destinul lordului Thomson of Cardington (1932). Prin acumularea detaliilor sugestive, realizată cu un adânc simţ al nuanţelor, ataşatul militar al Marii Britanii la Bucureşti se profilează ca o figură de cavaler medieval. Ipostaza este amplificată de simbolistica fastuoasă folosită de B., care îşi situează eroul sub zodia focului, element ce pare să-i acompanieze ca un laitmotiv viaţa şi apoi chiar moartea (se prăbuşeşte cu un avion în flăcări). Reconstituirea ambianţei este făcută, însă, într-o manieră realistă. Diplomatul englez aparţine totodată şi timpului său, fiind implicat în relaţiile complexe ale primului război mondial. O altă reuşită portretistică ce vădeşte putere de introspecţie este legată de figura lui Marcel Proust (Au bal avec Marcel
509 Dicţionarul general al literaturii române
Bibicescu
Proust; 1928). Scriitorul evocat pare să iradieze o fascinaţie hoffmanniană. Comentariul unor scrisori vine să completeze imaginea unui însingurat, devorat de boală şi dornic de afecţiune. Corespondenţa adnotată va constitui, de altfel, un eficient mijloc de evocare şi în volume ca La Vie d'une amitie, Le Confesseur et les poetes, Echanges avec Paul Claudel ş.a. Se cuvin, de asemenea, menţionate, pentru valoarea lor documentară şi literară, câteva schiţe sugestive de portret (Hitler, Goring, Mussolini ş.a.) din Jurnal politic, text ce cuprinde însemnări din perioada 1939-1941. înfăţişând degringolada României în etapa premergătoare celui de-al doilea război mondial, însemnările reţin prin reconstituirea atmosferei generale, de o mare autenticitate, şi nu mai puţin prin vigoarea realistă a unor scene.
B.	s-a mai exersat şi în alte genuri. Astfel Noblesse de robe este un îndreptar de modă căruia autoarea îi dă o ingenioasă turnură literară. De asemenea, nu lipsite de interes sunt acele Pages de Bukovine et de Transylvanie (1930), excursuri eseistice în istoria şi arta românească, sau Feuilles de calendrier (1939), care înmănunchează un ciclu de articole şi reportaje scânteietoare de vervă. B. reprezintă, alături de Elena Văcărescu şi Anna de Noailles, o ipostază strălucită a afirmării spiritului românesc peste hotare.
SCRIERI: Les Huit paradis, Paris, 1908; ed. (Cele opt raiuri), tr. Tudor Nicolaescu, Bucureşti, 1946; Alexandre Asiatique ou L'Histoire du plus grand bonheur possible, Paris, 1912; Isvor, le pays des saules, I-II, Paris, 1923; ed. (Isvor, ţara sălciilor), tr. Pia Brătianu, pref. Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1937; ed. tr. Anca-Maria Christodorescu, pref. Maria Brăescu, Bucureşti, 2000; Le Perroquet vert, Paris, 1924; ed. (Papagalul verde), tr. şi pref. Constantin Popescu, Bucureşti, 1998; Catherine-Paris, Paris, 1927; ed. tr. Maria Brăescu şi Gh. Lăzărescu, Bucureşti, 1996; Au bal avec Marcel Proust, Paris, 1928; ed. (La bal cu Marcel Proust), tr. şi pref. Tudor Ionescu, Cluj-Napoca, 1976; La Tourquoise, Paris, 1928; Noblesse de robe, Paris, 1928; Portraits d'hommes, Paris, [1929]; Jour d'Egypte, Paris, 1929; La maison du bon Dieu, Paris, 1929; Două portrete, Bucureşti, 1930; Pages de Bukovine et de Transylvanie, Paris, 1930; Croisade pour l'anemone, Paris, 1931; Le Destin de lord Thomson of Cardington suivi de Smaranda, Paris, 1932; ed. (Destinul lordului Thomson of Cardington. Smaranda), Bucureşti, [1932]; ed. tr. Vasile Zincenco, pref. Ion Bulei, Bucureşti, 2002; Lettres d'une fille de Napoleon, Paris, 1933; ed. (O fiică necunoscută a lui Napoleon), îngr. şi pref. Ion Grecescu, tr. Andreea Gheorghiţoiu, Bucureşti, 1993; Egalite, Paris, 1935; Le Rire de la Naiade, Paris, 1935; Un Tendre amour de Napoleon: Mărie Walewska, Paris, 1936; Images d'Epinal, Paris, 1937; Katia. Le Demon bleu du tsar Alexandre, Paris, 1938; ed. (Katia. Demonul albastru al ţarului Alexandru II), Bucureşti, 1991; Loulou. Prince imperial, Paris, 1938; Feuilles de calendrier, Paris, 1939; In memoriam: l'abbe Mugnier et lady Leslie, Paris, 1946; Pont l'Abîme ou La Grande passion de la duchesse de Baume, Paris, 1947; Căline ou La Foile equipee de la duchesse de Berry, Paris, 1948; La Vie d'une amitie, I-II, Paris, 1951-1957; Theodora ou Le Cadeau de Dieu, Paris, 1953; Churchill ou Le courage, Paris, 1956; Elisabeth II, Paris, 1957; La Nymphe Europe, I-II, Paris, 1960-1976; Echanges avec Paul Claudel, Paris, 1972; ed. (Corespondenţa cu Paul Claudel), tr. Maria Brăescu şi Gh. Lăzărescu, Bucureşti, 1992; Jurnal politic. 1939-1941, tr. şi introd. Cristian Popişteanu şi Nicolae Minei, Bucureşti, 1979; Imagini de album, tr. Elena Bulei, Bucureşti, 1998; Un sacrificiu regal. Ferdinand al României, tr. Maria Brăescu, Bucureşti, 2000; Jurnal 1915, tr. Vasile
Zincenco, pref. Ion Bulei, Bucureşti, 2001; Jurnal berlinez '38, tr. şi îngr. Dumitru Hâncu, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Cioculescu, Amintiri, 395-399; Cioculescu, Itinerar, III, 198-202; Paleologu, Ipoteze, 274-282; Maria Brăescu, Interferenţe româneşti în opera Marthei Bibescu, Bucureşti, 1983; Ion Negoiţescu, Despre Martha Bibescu, TR, 1990, 25; Lovinescu, Unde scurte, II, 75-77; Dicţ. scriit. rom., I, 277-280; Christine Sutherland, Enchantress: Marthe Bibesco and Her World, New York, 1996; Al. Drago-mirescu, Universul epistolar al Marthei Bibescu, Ploieşti, 1997; Ghislain de Diesbach, Martha Bibescu. Ultima orhidee, I-II, tr. şi îngr. Constantin Popescu, Bucureşti, 1998; Narcis Dorin Ion, Mogoşoaia. Trei secole de istorie. 1702-2002, Bucureşti, 2002, passim; Dumitru Hâncu, Martha Bibescu. Intrigă fără iubire, Bucureşti, 2002; Magda Teodorescu, Farmecul desuet al legendelor, RL, 2003,16; Adrian Majuru, Martha Bibescu, „Destinul lordului Thomson of Cardington", OC, 2003,153; Manolescu, Enciclopedia, 80-86.	C.Bz.
BIBICESCU, l.[oan] G. (8.XI.1848, Cerneţi, j. Mehedinţi -
2.V.1924, Bucureşti), folclorist şi publicist. Şi-a făcut clasele primare la Turnu Severin, iar liceul la Craiova. Studiază dreptul la Bucureşti şi Paris, după care, întors în capitală, acceptă un post de copist la primărie. Aici îl descoperă
C.	A. Rosetti, care îl angajează în redacţia ziarului „Românul". Părăseşte, după 12 ani, ziarul, dar nu şi ideile democratice, pe care le va promova în continuare ca redactor la ziarele „Dorobanţul", „Renaşterea", „Unirea", „Telegraful" (devenit „Telegraful român"). Cu vremea, reuşeşte să deţină funcţii dintre cele mai importante în viaţa politică a Bucureştiului, ajungând şi deputat. A fost director al Societăţii pentru industria şi comerţul petrolului, membru în comitetul Societăţii Presei, în comitetul Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, în anul 1895, este numit director şi, în 1916, guvernator al Băncii Naţionale, calitate în care a acordat sprijin material mai ales revistelor transilvănene. A donat o bibliotecă oraşului Turnu Severin. Preocupările sale au mers spre domenii diverse, ca economie politică, demografie, drept, istoria culturii, fără a străluci însă în vreunul dintre ele.
B.	şi-a dobândit notorietatea prin activitatea de folclorist, pe care a desfăşurat-o totuşi accidental, fără veleităţi, în primul rând din motive de ordin moral. îngrijorat de posibilitatea dispariţiei creaţiei populare din Transilvania, el culege câţiva ani la rând folclor din Vâlcele (judeţul Covasna). Realizează, în felul acesta, monografia folclorică a unei localităţi. La data apariţiei volumului Poezii populare din Transilvania (1893), textele erau deja cunoscute din ziare şi din manuscris, astfel că prezentarea colecţiei fusese făcută din 1884 de G. I. Ionnescu-Gion şi era citată de B. P. Hasdeu în Etymologicum Magnum Romaniae. în afara materialelor culese direct, B. introduce în cartea sa şi texte din alte surse, pentru a ilustra folclorul întregii provincii. Majoritatea o reprezintă textele lirice, la care se adaugă colinde, balade, ghicitori şi o prezentare a obiceiului „înfrăţit-însurăţit", în care dovedeşte şi aptitudini de filolog. în folclor, B. se orientează neaşteptat de lesne şi mai toate observaţiile sale din prefaţă sunt întemeiate, unele vădind mare fineţe de spirit. Folclorul înseamnă pentru el etnopsihologie, dar interpretările
Biblia
Dicţionarul general al literaturii române 510
sale sunt lipsite de punctul de vedere istoric. B. remarcă unitatea sincretică a cântecului, text-melodie, calitatea îndoielnică a informaţiilor furnizate de lăutari şi face un patetic apel pentru culegerea folclorului ameninţat cu dispariţia. A tradus din franceză câteva povestiri romanţioase în foiletonul ziarului „Românul" (Amedee Achard, Etienne Enault, Jane Mac Leod, L. Sermensan, Emile Souvestre).
Culegeri: Poezii populare din Transilvania, Bucureşti, 1893; ed. îngr. Maria Croicu, introd. I. C. Chiţimia, Bucureşti, 1970.
Repere bibliografice: Petru Drăgănescu-Brateş, Viaţa şi opera lui Ioan G. Bibicescu, Turnu Măgurele, 1938; Octav Păun, Un folclorist valoros: I. G. Bibicescu, GL, 1964,19; Vrabie, Folcloristica, 246; Bârlea, Ist.folc., 301-303; Dicţ. lit. 1900,100-101; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,74. L.Cş.
BIBLIA, cartea sacră a iudaismului şi a creştinismului. Nici o altă creaţie spirituală nu a avut asupra destinului uman o mai profundă şi mai durabilă înrâurire decât Biblia — „Cartea cărţilor". Credinţe, culturi, cunoştinţe, concepţii ale omului despre viaţă, despre lume şi despre sine, despre relaţia sa cu tainele existenţei sunt împletite în acest monument unic, alcătuit de-a lungul veacurilor. E formată din câteva zeci de cărţi, cu conţinut istoric, dogmatic, ritual, poetic, filosofico-moral. Cam pe la sfârşitul secolului al II-lea d. Hr. i s-a dat numele de „biblie" care, după ce în greceşte însemnase „fâşie de papirus", a ajuns să însemne diminutivul pentru „carte". însumând milenii de istorie, de experienţă şi inspiraţie, a avut ea însăşi propria istorie în cultura şi în credinţa popoarelor, fiind tălmăcită,
treptat, în toate limbile pământului. Masiva parte scrisă înaintea apariţiei învăţăturii creştine formează cartea sacră a poporului evreu, a religiei sale. Alcătuirea acesteia s-a desfăşurat în timp cam un mileniu, de la o dată greu de precizat. Ea este parţial acceptată de creştinism, în ce priveşte conţinutul istoric, poetic, filosofico-moral şi simbolic, dar nu pe aceeaşi treaptă cu „legea cea nouă", propovăduită de Iisus Hristos. Creştinismul ţine seamă de faptul că partea veche a Bibliei a fost cunoscută de Iisus şi de apostolii săi, că învăţătura cea nouă nu venea să înlăture, „să strice", ci să îndrepte Legea Domnului, fie printr-o nouă interpretare, fie restabilindu-i sensurile veritabile, originare, pe care trecerea vremii le redusese uneori la enunţuri formale. Spre a deosebi cele două componente — iudaică şi creştină —, primeia i s-a dat numele de Vechiul Testament (mai corect ar fi fost Vechiul Legământ), iar celei de-a doua, Noul Testament. Redactarea Vechiului Testament s-a încheiat prin secolul al V-lea sau cel târziu în secolul al IV-lea î. Hr. I s-au adăugat ulterior unele părţi istorice, care însă nu sunt recunoscute ca organice nici de tradiţia iudaică, nici de o parte a celei creştine. Versiunile originare au fost redactate în ebraică, iar pe parcurs în arameică — limba uzuală a evreilor după întoarcerea din aşa-numita „robie babilonică", însemnând deportarea lor în Mesopotamia de către invadatorii asirieni şi chaldeeni, între secolele VIII-VI î. Hr. A cunoscut copii şi variante, a suferit îndreptări; către finele primului mileniu al erei creştine, un şir de învăţaţi evrei le-a stabilit o formă, devenită oficială, numită „masoretică" (din ebraica târzie: masoreth „tradiţie", „legătură"). în fapt, până acum vreo cincizeci de ani, cele mai vechi manuscrise ebraice sau ara-meice ale Vechiului Testament, ajunse până la noi, erau copii databile din secolele IX-X. Dar, pe de o parte mărturia celebrului istoric Flavius Josephus (c. 40-100 d. Hr.), pe de alta descoperirea (1947) a încă şi mai celebrelor manuscrise de la Qumran (pe ţărmul Mării Moarte) atestă că în secolul I d. Hr. textul ebraic al Vechiului Testament era cunoscut, aflat în circulaţie cu mult înainte, prezentând doar variante de lectură, pe care „masoreticii" vor căuta să le unifice. O dovadă despre un timp mai îndepărtat în care Vechiul Testament era deja consemnat în scris e constituită de traducerea efectuată în limba greacă în secolul al IlI-lea î. Hr. Ea a fost solicitată de numeroasa şi bogata populaţie evreiască din Alexandria, capitala unuia dintre regatele elenistice. Deşi, ca limbă, se afla într-un proces de grecizare, această importantă minoritate îşi păstrase credinţa originară. Suveranul Ptolemeu II Philadelphul (285-246 î. Hr.) a venit în întâmpinarea dorinţei influenţilor lui supuşi; a autorizat-o şi chiar a sprijinit-o, cerând preoţilor şi învăţaţilor evrei de la Ierusalim, păstrători de manuscrise ale cărţilor sacre, să le trimită pe acestea la Alexandria. Acolo, ele au fost preluate de un grup de şaptezeci de învăţaţi, care au săvârşit traducerea lor în greceşte. Aşa a apărut Septuaginta, numită astfel după numărul traducătorilor. Ea a fost încheiată de continuatori ai acestora către sfârşitul secolului al IlI-lea, după opiniile unor cercetători chiar ceva mai târziu. Fiind o transpunere într-o limbă de cultură universală, larg cunoscută de-a lungul vremurilor în mediile ecleziastice şi intelectuale în
n*".
'"ÎS
m p '**& $» *2» 3»
2P im
m m
S5» ^5S
**WjB
si|
sm
%!
tîM
m
P
StS
fffi *2H
!P ^J»
.w*-2\
?58
<3£Hj #ffS
li
Zi8
^4, f K*
,j,xyHiaP«okrt CRffumn
4/4ftfH ăfKHLiiiH'4AW|H R04U
*r i a r î
«i®fi
SK$
Kfc
8*
>>.**■
»5
$5
‘Vi
i-a
wl? t^^mîih't tflnft aHima g/WR'frfit* tn^f ■ţuţM'ti^j't
-WMCÎH f&ttflfŞH K)fol6f'$n KA ţ|/«t	KffqiHHl	*
IflH AJyHHH/IT^H ^OMfll
I" A H i Ei jTE i HI »	KA'jţK	K0 3BH0 E dOrffiEî fee f o 1 î
IflK K^	j^VwfA^H
K 0 C T jî A H H &	K P 1	HI 5S4 fi X *1 4. Si <fS4 8	19 F 0 *î> <S T i‘
HtffOVfc	rcf& AAt Mttf#fH	MiH
r^î ROMfrtH1?	Î1*Wf HHK&& ^AAH^ti ^	/Wyep't X<T04*rfK
Iţ^i |^/Vi^Hf£jJH *	A/tf K0f0K4T K^OMKfA tHH (TW^
fiHfi ^TO/TI £jif^ ţyr^OiA^VfK • U]H ^Tf^ ţHAMf MlflfH fXAf r£ă*f£OH'r& ATtCW AMH^ăitKt A&Kf)t* K^fCAf WHnrOA*n KfXr&M* vf Aft^faiH^o^V ^Higm *>
T«nîfHT^r^	-j!'T*H	AţHTfOfTO^HH	ctfn;ifyf£|»M©fl *
j^Sţi'MA msrofim Uf1? c«f>»t|«T^K mţtumKYţ% 4. robotit
AUWfonoAiwrl&it tţ%f(h * am 6|if^ M<rfyMop «
111 h nmrţ'i i»v cccşf fffî««tjî« wtf A'iftfH'r, h<m^h j5?M*nemi.
M mi/* W* ijJ'Kf't *$*HH ^ ,	^T’ 5 •
lî'fî AfA<î O’Kfi'A ^Vm(h , ^JţnH .	/68S.
'*89
O&a A.t'ittA a'SM MOfMîfH ^ 7i ;Ht£ . r^u
T	s	^
%
Î?»Z
KiS
\m
>
m&r
^^^^>;3g^gfl|e5k3aQ)OO0eQO*5QQ®eO<a9OQgOQ9<B)0QOggOOQOQ9OQgHg)O9(S)g@
:^%SgSSS^SSâ^asillwS2S3SS)S53S»
Biblia de la Bucureşti
Biblia
Dicţionarul general al literaturii române 512
general, Septuaginta este până astăzi, pentru teologi şi filologi, o versiune fundamentală a Vechiului Testament în afară de această transpunere, s-au mai făcut şi alte traduceri din ebraică în greacă. Ultima dintre cele ce ar putea fi numite „istorice" este din secolul al XlV-lea, operă a unui anonim din Veneţia. Evreii preferă, bineînţeles cu excepţia textului genuin, traducerea grecească a unui anume Akylas din Sinope, care a trăit pe timpul împăratului Hadrian (117-138 d. Hr.). Ei o consideră mai apropiată de textul ebraic decât Septuaginta. Traducerea integrală a Bibliei în limba latină a fost dusă la bun sfârşit, în jurul anului 400 d. Hr., de către Sfântul Ieronim. Era un timp în care latina devenise limba de comunicare în întreg spaţiul Imperiului Roman. De aceea traducerii Sfântului Ieronim i s-a spus Vulgata („în obşte cunoscută"). Spre deosebire de Septuaginta, ea a cuprins şi Noul Testament, fiind astfel prima veritabilă „integrală" a Bibliei, în înţelesul actual al cuvântului. Cărţile Noului Testament au fost scrise iniţial în limba greacă. Despre Evanghelia Sfântului Matei există mărturii că a fost redactată în arameică. Acest text s-a pierdut, dar din fericire el fusese tradus în greceşte, versiune în care s-a păstrat. Primele care au fost consemnate în scris par a fi Epistolele Sfântului Pavel, între anii 48-60 d. Hr. Cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor şi alte părţi alcătuitoare ale Noului Testament au fost scrise între anii 60 şi 100, ultima fiind, probabil, Apocalipsul Sfântului Ioan din Patmos. E de remarcat că, în vreme ce Vechiul Testament având — e adevărat — o întindere mult mai mare, a fost alcătuit pe rând, în decurs de aproape o mie de ani, Noul Testament a fost fixat în scris cam în cincizeci de ani, poate ceva mai mult, dacă se admite ipoteza că aceia care au stat în preajma Mântuitorului au făcut însemnări, măcar în parte, ale spuselor şi faptelor lui, pentru a le folosi apoi în forma redactată, rămasă posterităţii. Cărţile Noului Testament au circulat la început separat. Numai pe la începutul secolului al II-lea au fost grupate la un loc. Tot atunci, Faptele Apostolilor au fost constituite ca un capitol aparte de Evanghelia Sfântului Luca, iar, nu mult mai târziu, Sfântul Iustin a folosit pentru întâia dată denumirea Evanghelie (în greacă, „vestirea cea bună") pentru cele patru cărţi care vorbesc despre viaţa, învăţătura şi faptele lui Iisus Hristos. Pe la anul 190, când marele gânditor creştin Tertulian a tradus în latină fragmente din acestea, el le-a numit Noul Testament. Ulterior a început a fi denumit şi Sancta Scriptura. De-a lungul secolelor, Vulgata a cunoscut şi ea numeroase copii manuscrise, cu lecturi variate şi cu destule greşeli făcute de copişti. în cele din urmă, Conciliul de la Trento (reunit de trei ori, între 1545 şi 1563) a stabilit textul latin care a rămas oficial pentru lumea catolică. Cu începere din secolul al TV-lea, versiunilor B. în limbile Orientului Apropiat şi ale culturii clasice li s-au adăugat treptat traduceri în limbile noilor popoare trecute la creştinism. Prin acestea, ele îşi vor forma limba proprie, adaptată exprimării scrise. Aşa au fost traducerea în gotică, făcută de episcopul Wulfila (secolul al IV-lea), şi în slava medievală, de misionarii Chirii şi Metodiu şi discipolii lor (secolele IX-X). De pe la sfârşitul secolului al XlII-lea datează traduceri în franceză şi
BIBLIA
de la Blaj 1795
Ediţie jubiliară
Cu binecuvântarea î. P. S. LUCIAN MUREŞAN mitropolitul Bisericii Române Unite
spaniolă, din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, în germană, poloneză, italiană, maghiară ş.a.
în cazul literaturii române, este plauzibil ca Sfânta Scriptură să fi urmat acelaşi traseu cu ansamblul elementelor culturale legate de creştinism. E mai mult decât probabil, dată fiind pleiada de scriitori patristici străromâni, ca strămoşii noştri să fi cunoscut Vulgata, după cum e la fel de plauzibil, datorită funcţiei acestora, de „mediatori spirituali între Roma şi Constantinopol" (G. Ţepelea), ca şi Septuaginta să fi circulat pe teritoriul românesc. Dovezile materiale existente nu permit, însă, decât lansarea unor supoziţii. Nici în ceea ce priveşte perioada de după Marea Schismă (1054), când Biserica română, rămasă ortodoxă, a intrat, treptat, în sfera de influenţă a celei sud-slave (care o izolase de Bizanţ), dovezile materiale nu sunt mai numeroase. Majoritatea cercetătorilor (N. Cartojan, Şt. Ciobanu) tind să acrediteze ideea pătrunderii liturghiei slave la nord de Dunăre încă din secolele X-)Qjdar probele materiale — inscripţii, manuscrise, referiri în cronografele bizantine — lipsesc cu desăvârşire. De aceea, primul fapt atestat în legătură cu pătrunderea textului biblic în literatura română este manuscrisul unui Evangheliar slavon, copiat la 1405 de Nicodim de la Tismana, călugăr athonit originar din Prilep (Macedonia) şi exilat la nord de Dunăre după ocuparea Peninsulei Balcanice de către otomani. în chip firesc la un popor creştin, textul Noului Testament precede apariţia celui vechi-testamentar, fenomen accentuat în anii care vor urma, când copiştii anonimi continuă opera de transcriere şi multiplicare a textelor Scripturii, în mănăstirile reorganizate după modelul athonit de către Nicodim. Treptat, munca acestor copişti atinge performanţe artistice remarcabile. Tetraevangheli-arul caligrafiat şi împodobit cu miniaturi de Gavriil Uric în 1429 a ajuns, de pildă, în Biblioteca Bodleiana de la Oxford.
513 Dicţionarul general al literaturii române
Biblia
BIBLIA
SAU
SFÎNTA SCRIPTURĂ
tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea
DE GRIJĂ A PREA FERICITULUI PĂRINTE
f JUSTINIAN
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE CU APROBAREA SFINXULUI SINOD
BUCUREŞTI INSTITUTUL BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE 1968
Printre primele manifestări scriptice ale limbii române se numără textele rotacizante (Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voro-neţeană, Codicele Voroneţean, Psaltirea Hurmuzaki), originare din nordul Maramureşului. Din păcate, originalele acestor prime traduceri din Biblie nu s-au păstrat. Copiile manuscrise din secolul al XVI-lea nu permit stabilirea unor cronologii exacte, din cauza unor erori de copiere a colofoanelor criptate. Unele dintre datele propuse (1391, de exemplu) sunt contrazise de norma lingvistică a textelor, altele, de circumstanţele istorice ale circulaţiei manuscriselor. Nici originea acestor traduceri nu pare a fi foarte clară, fiind formulate o serie de explicaţii: influenţa catolică, influenţa reformată şi cea husită. Ultima teorie, propusă de N. Iorga şi susţinută filologic de I. A. Candrea, pare cea mai corectă, deşi nu lămureşte condiţiile în care aceste manuscrise, produse într-o zonă de contact cu husitismul, s-au răspândit în teritoriile româneşti (sudul Transilvaniei, Moldova) fără legătură cu fenomenul în discuţie. Importanţa primelor traduceri româneşti ale Bibliei priveşte, pe lângă aspectul teologic propriu-zis, istoria limbii şi a literaturii. Ele fixează în scris forme arhaice de limbă, specifice tranziţiei de la latina vulgară la limba română actuală, oferind cercetătorilor un bogat material lexical, ce constă în cuvinte moştenite din latină şi dispărute azi sau retrase pe o arie dialectală extrem de re-
strânsă, cum aprecia N. Cartojan. De asemenea, după fericita expresie a aceluiaşi istoric literar, textele rotacizante reprezintă „primele zări de lumină în pâcla slavonismului".
Apariţia tiparului este strâns legată de prezenţa Scripturii în cultura noastră medievală. Cea de-a treia carte scoasă de Macarie în slavonă, după Liturghierul din 1508 şi Octoihul din 1510, este un Tetraevangheliar (1512). Urmaşul său, Dimitrie Liubavici, tipăreşte şi el, tot în slavonă, un Evangheliar şi, în 1547, un Apos toi (Epistolele Sf Ap. Pavel). O extraordinară răspândire avea să cunoască textul biblic prin opera de traducere şi editare a diaconului Coresi. Printre primele cărţi tălmăcite şi tipărite de acesta se află un Tetraevangheliar (1561), Lucrul Sfinţilor Apostoli (1566), o Psaltire şi un Liturghier (1570), o Psaltire slavo-română (1577), culminând cu monumentala Carte ce se cheamă Evanghelie cu învăţătură (1581). Adăugând, la toate acestea, tipăriturile lui biblice în limba slavonă (Evangheliar, 1562, 1579,1583, Liturghier, c. 1568-1570, Psaltire, 1577 ş. a.), precum şi activitatea altor tipografi braşoveni contemporani lui Coresi (diacul Lorinţ tipăreşte un Evangheliar la 1570 şi o Evanghelie la 1579, Călin tipograful reproduce la 1566 Eva-gheliarul coresian), se poate conchide că sfârşitul secolului al XVI-lea a fost momentul decisiv de trecere de la circulaţia orală, eventual manuscrisă, a Bibliei, la prezenţa ei reală, sub formă de carte, în toate colţurile teritoriilor locuite de români, şi chiar dincolo de ele („exportul" de carte religioasă, în toate ţările de rit ortodox, fiind o constantă a preocupărilor voievozilor şi cărturarilor români). Momentul Coresi marchează şi trecerea de la faza aleatorie a traducerilor biblice, la cea a unei munci organizate, ce avea să culmineze cu Biblia de la Bucureşti, tipărită în 1688. O dovedeşte începerea chiar de către fiul lui Coresi, Şerban, împreună cu Matei Grămăticul, a traducerii sistematice a Scripturii, pornind chiar de la Vechiul Testament. Sub numele de Palia (de la vechiul grecesc paleos, „vechi"), se tipăresc în 1582, la Orăştie, primele două capitole ale Vechiului Testament, Facerea (Bitia) şi Ieşirea (Ishodul), transpuse în româneşte după o Biblie maghiară tradusă de predicatorul clujean Gâspăr Heltai, elev al lui Philip Melanchton. Ca şi prima tipăritură coresiană în limba română, întrebare creştinească (1559), Palia de la Orăştie decurge şi ea dintr-o iniţiativă a reformaţilor ardeleni (saşi şi maghiari, deopotrivă), de a calviniza sau luteraniza majoritatea ortodoxă românească a Principatului, spre a crea o contrapondere catolicismului, care găsea mai lesne un limbaj comun cu ortodocşii. Faptul acesta (al iniţiativei reformate) nu ştirbeşte cu nimic importanţa celor două demersuri cărturăreşti, care au fost repede expurgate de deformări reformate şi integrate efortului general al cărturarilor şi oamenilor bisericii româneşti de a ajunge la o Biblie în limba naţională. Biserica ortodoxă a ştiut să profite de aceste deschideri spre a-şi afirma autonomia, autonomie la care o obliga însuşi statutul ei de unică Biserică ortodoxă europeană, afară de cea rusă, aflată pe un teritoriu liber de dominaţia otomană.
Impulsul decisiv pentru traducerea integrală a Bibliei în limba română avea să vină tot din Transilvania, unde, sub supravegherea şi cu purtarea de grijă a mitropolitului Simion
Biblia
Dicţionarul general al literaturii române 514
EHKAIJV
I lin
J,8MH63§A0KilCKfBîIT§f’&
te'Kg iuh îi^îS Hd/io» T04T8
||»|* cx'i «■«««»*•* gt nft Atfftîi ganH'tk'* *f* *£ţx*&?« Mini* t ’K«» vv;ii*fKtrt (©«âwtlîft c|«!«rt c*rtftJM«îfi *r&$t	£ fwwxoititwţt *
HtW» l38ît#taţfi«t	Ui.	H1H	i$A4	ntWit
0[t Kwaumwîih &**«« <sm [}t4 *t*m4*r$n$n mn H}4 JLomnfatâ £<>*<& .
I o I b b & s^n
^ £*ift
K%f{^ 4« Xtît #*f%V
mmsmmmaaBseiăi
gg»eeoee@©9oo9o©$©®©oo®9®0eo©@e®
fB
m m m m m m m m m m m m m m m §e m *s
m
m
m
m
m
m
m
m
m
m
m
*s
m
m
*3:
m
«9:
18!
18;
m
m:
f*
«i
BIBLII A
ADECĂ
DUMNEZEIASCA SCRIPTURĂ
A LEGII VECHI ŞI A CEH NOAO,
TOATE
care s-au tălmăcit de pre limba eihiească pre înţâlesttl limbii româneşti. Acum iatâiu s-nu tipării româneaşte, supt stăpânire» preainâlta-
tuîui împărat a romanilor,
FRANŢISC AL DOILEA,
craiului apostolicesc, mare prinţip ai Ardealului $t cealealalie. Cu biagoslovenîia Mării! Sale, prealuminatuluî şi preasfinţitului domnului domn»
IOAN BOB,
vlădicul Făgăraşului, în Blaj» la Mitropolie.
Anul de la naşterea Iui Hristos 1795
■m
m
m
m
m
m
m
m
m
st
a*
8*
ai
81
m
m
8*
m
8*
8*
m
8*
81
8*
8*
8*
81
8*
81
m
m
8#
8#
81
8*
m
m
8#
81
8*
8*
8*
8*
m
8*
8*
Bl
m
8#
a
Ştefan, apare în 1648, la Alba Iulia, Noul Testament, în versiune integrală. Cunoscută sub numele Nou/ Testament de la Bălgrad, cartea este o operă monumentală, care, împreună cu prefaţa, jalonează atât metodologia transpunerii textului biblic, cât şi principiile de formare a limbii române literare, unică posibilitate de dezvoltare a unei literaturi şi a unei culturi naţionale. Faimosul principiu enunţat de mitropolit, al alegerii în scris a acelor cuvinte care, „ca banii", circulă şi sunt cunoscute în toate teritoriile româneşti, a fost urmat şi de traducătorii Bibliei lui Şerban Cantacuzino, alături de toţi succesorii întru normarea limbii literare, până la normele academice de astăzi. O dovadă a poziţiei centrale a Bibliei în cultura noastră veche şi, mai cu seamă, a iradiaţiei ei literare, o reprezintă Carte românească de învăţătură, dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti, şi la svânţi mari, tipărită în 1643 la Iaşi, lucrare a mitropolitului Moldovei, Varlaam. Conţinând predici axate pe pericopele evanghelice ale liturghiei, cartea este un strălucit exemplu de proză oratorică, în care Scriptura furnizează un conţinut semantic, concomitent cu o normă literară. Un alt moldovean, mitropolitul Dosoftei, amplifică la maximum iradiaţia literară a Bibliei, făcând din traducerea versificată a Psaltirii (Psaltirea în versuri, 1673), unul dintre primele monumente ale artei poetice româneşti. Impulsionată de psaltirea versificată a umanistului
polonez Jan Kochanowski, realizarea lui Dosoftei a avut o evoluţie literară paradoxală. Traducerea nu a fost omologată de Biserică (din cauza valenţelor poetice originale, neadaptabile ritualului sacru), nefiind canonizată, de altfel, niciodată. A pătruns, cu toate acestea, adânc în conştiinţa publicului cititor, câţiva psalmi (46, 48, 88, 94) intrând în folclor şi circulând anonim, sub formă de colinde. Soarta dramatică a textelor vechi face ca nici una dintre încercările lui Nicolae Milescu în direcţia transpunerii Bibliei în româneşte să nu ajungă la noi, deşi numeroase izvoare informează că acesta a tipărit la Frankfurt traducerea integrală a Vechiului Testament, ba mai mult decât atât, că, aflat la Constantinopol ca agent diplomatic, tălmăcise integral Biblia. Manuscrisul său, se presupune, va fi stat la temelia Bibliei de la Bucureşti.
Biblia de la Bucureşti sau Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688), numită astfel după voievodul care o comandase şi care supraveghease redactarea ei (fără a apuca, totuşi, să o vadă tipărită, cartea apărând sub domnia lui Constantin Brâncoveanu), adună, practic, toate sursele anterioare. Lucrarea patronată de Şerban Cantacuzino este punctul final al unor eforturi îndelungi, purtate adesea în condiţii neprielnice, iar tipărirea ei în momentul cel mai fast al unui secol extrem de bogat în cultura naţională, în chiar zorii epocii brâncoveneşti, reprezintă, de
515 Dicţionarul general al literaturii romane
Biblia
fapt, certificatul de maturitate al limbii române şi al întregii culturi naţionale. Considerată de specialişti drept una dintre cele mai bune traduceri din lume la acea vreme, Biblia de la Bucureşti este şi astăzi un monument de expresivitate literară românească, fiind luată ca punct de plecare şi etalon de traducătorii ulteriori, chiar dacă „mai îndreptându-se şi cură-ţindu-se de oarecare ziceri neobicinuite într-această ţară", cum se spune într-o ediţie de secol XIX. Pot fi, în acest sens, menţionate ediţiile sinodale ale Bibliei, începând cu cea din 1914, versiunea din 1938 realizată de Vasile Radu şi Gala Galaction şi ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, „diortosită" de Bartolomeu Anania, în 2001. Apariţia Bibliei de la Bucureşti coincide cu maturizarea limbii române. Difuzată masiv prin tipar, răspunzând exigenţelor vorbitorilor de limbă română din toate părţile teritoriului românesc, cartea a însemnat, totodată, ieşirea textului scriptural din preocupările nemijlocite ale scriitorilor români. Chiar autorii de omilii, cum este Antim Ivireanul, acordă o mai mică importanţă textuală pericopei evanghelice propriu-zise, rareori citată în textul oratoric, şi o mult mai mare atenţie creaţiei omiletice originale. Traducerile ulterioare ale Bibliei, în afară de necesarul proces de actualizare lingvistică, au marcat şi o accentuată deliteraturizare. Un loc special în această evoluţie îl ocupă totuşi Biblia de la Blaj, în traducerea lui Samuil Micu (1795).
Pe lângă edificarea unui sistem de genuri şi specii şi stabilizarea unei limbi literare unitare, traducerea Bibliei a reprezentat o preocupare esenţială a primilor noştri scriitori, înrâurirea literară a fost, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, enormă, prestigiul ei răsfrângându-se asupra artei literare, pe care a influenţat-o în mare măsură. Textul biblic, conţinând mai multe coduri de lectură, a impus un model ce se regăseşte în naraţiunile multor scriitori ai perioadei (Dimitrie Cantemir, Antim Ivireanul, Radu Greceanu). Punctul culminant atins prin Biblia de la Bucureşti a coincis aproape perfect cu începutul secularizării literaturii, ce avea să elimine textul sacru din preocupările literare. De abia epoca modernă, prin mişcarea tradiţionalistă şi prin resurecţia eseului teologic (după 1989), a restaurat din prestigiul unui model literar şi al unei surse de inspiraţie practic inepuizabile.	C. M., R. V.
BIBLIA DE LA BLAJ, versiune românească a Bibliei tipărită în 1795 la Blaj. în Principate, unde scrierile, atât laice, cât şi religioase, au fost, după 1711-1716, tot mai copleşite de grecismul susţinut de domnitorii fanarioţi, nu s-a mai putut realiza, pe parcursul secolului al XVIII-lea, ceva comparabil cu marea operă de la 1688, Biblia de la Bucureşti. A avut loc, în schimb, o nouă şi semnificativă mişcare pendulară a ceea ce era tot mai unitara conştiinţă românească. Precum fusese şi în secolul al XVI-lea, Transilvania a revenit în fruntea activităţilor promotoare de credinţă şi de cultură. Ca urmare a unirii unei mari părţi a românilor ardeleni cu Biserica Romei (1698-1700), s-a deschis orizontul lor către centrele apusene de învăţătură. în Transilvania s-a format, din tineri trecuţi prin seminariile şi colegiile de la Viena şi Roma, Şcoala Ardeleană, careta aşezat temelia culturii şi conştiinţei naţionale moderne. învăţaţii
Şcolii Ardelene, în majoritate clerici uniţi, au pus la loc de frunte şi publicarea de literatură religioasă. Deschizând un capitol nou în dezvoltarea istoriografiei şi lingvisticii, Şcoala Ardeleană a năzuit totodată să elibereze limba română, nu în ultimul rând scrierile religioase, de caftanul greoi şi învechit al slavonismului şi să o aducă mai aproape de eleganţa rezonanţelor ei originare, latine. Dintre aceste străduinţe nu putea lipsi aceea de a înfăptui împlinirea oricărei literaturi religioase de oriunde: o nouă traducere şi editare a Bibliei. încă episcopul Petru Pavel Aaron, în jurul anului 1760, se încumetase la o traducere, fără a o fi putut publica. Misiunea avea să fie asumată şi dusă la bun sfârşit de Samuil Micu, cel mai fecund editor şi traducător de carte religioasă dintre învăţaţii Şcolii Ardelene. îndemnul i-a venit mai întâi de la episcopul de Oradea, Ignatie Darabant, unul dintre prelaţii care au încurajat mult această mişcare de înnoire culturală şi naţională. A început munca pe la 1783, după textul grecesc şi cel latinesc, nu fără a fi consultat şi cărţi anterioare în româneşte: Palia de la Orăştie, Noul Testament de la Bălgrad şi Biblia de la Bucureşti. Face uneori aluzii la textul ebraic, la cel arab şi persan, deşi, cel puţin pe ultimele două, e improbabil să le fi utilizat direct. A continuat, cu întreruperi, cam un deceniu. A colaborat cu el şi episcopul Ioan Bob, împreună cu un grup de învăţaţi blăjeni,
Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a legii cei vechi şi a celei noao, Sibiu, 1856-1858
Biblia
Dicţionarul general al literaturii române 516
revizuind traducerea — mai ales prin compararea cu Septuaginta — şi adăugându-i note şi explicaţii („tâlcuri"). Tot episcopul a întreprins demersurile necesare la Viena pentru dobândirea autorizaţiei de tipărire la Blaj a acestei Biblii, alta decât cea de la Bucureşti. Lui Samuil Micu i se datorează însă, în proporţie covârşitoare, împlinirea acestui grandios efort de erudiţie şi de talent: la Blaj, în 1795, se tipăreşte Biblia adecă Dumnezeiasca scriptură a legii vechi şi a ceii noao. învăţatul ardelean răspundea, prin truda lui aproape monahală, unei nevoi de ordin religios în primul rând, dar îndeplinea şi un serviciu de obşte pentru toţi românii, de oricare confesiune. Fiindcă, aşa cum el însuşi scria în înştiinţare cătră cetitor: „Scriptura Sfântă [...] româneşte tălmăcită la anul 1688 în Bucureşti s-au fost tipărit, dar cu foarte întunecată şi încurcată aşezare şi întocmire a graiului românesc şi mult osibit de limba cea de acum obicinuită, şi mai ales de graiul şi stilul cel din cărţile besericeşti, care în toate besearicile româneşti se cetesc [...] Afară de aceasta, aceale vechi Biblii atâta s-au împuţinat, cât foarte rar, să nu zic bun credincios creştin, ci preot easte la carele să află, şi nici cu foarte mare preţ, făr' de mare trapăd şi osteneală nu să află." Tipăritura de la Blaj este mai puţin artistică decât cea din 1688, dar mai corectă, în sensul unei mai mari apropieri de original, şi, cu deosebire, mai românească decât oricare dintre realizările anterioare. Un poet şi un mare traducător ca George Coşbuc afirma: „Negreşit, Biblia de la Blaj e cea mai limpede tradusă şi mai luminată de înţeles, fiindcă au tradus-o bărbaţi cu înaltă cultură literară, pe lângă cea teologică." Textul ei a fost reprodus la Sankt Petersburg în 1819, pentru a servi românilor din Basarabia. Apoi, la Buzău, o ediţie iniţiată de episcopul Filotei s-a tipărit între 1854 şi 1856. Şi tot textul ei a stat la baza ediţiei de la Sibiu, din 1856-1858, oblăduită de episcopul Andrei Şaguna. Prin aceste ediţii, realizate în aria credinţei ortodoxe, Biblia blăjeană de la 1795 a dominat limbajul creştin românesc până în pragul anului 1900, când încep să apară ediţii de mare tiraj, tipărite de societăţi care îşi au sediul mai ales în Marea Britanie, consacrate răspândirii Bibliei în toată lumea.
Ediţii: Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a legii vechi şi a ceii noao, tr. Samuil Micu, Blaj, 1795; ed. (Biblia sau Testamentul Vechi şi Nou), t. I-V, Buzău, 1854-1856; ed. Sibiu, 1856-1858; Biblia de la Blaj. 1795, ed. jubiliară, coordonator Ioan Chindriş, pref. Lucian Mureşan şi Camil Mureşan, postfeţe Ioan Chindriş şi Eugen Pavel, Roma, 2000.
Repere bibliografice: Aurel Crăciunescu, Mitropolitul Andreiu şi Sf. Scriptură, „Revista teologică", 1909,440-457; Ioan Bălan, Biblia de la Blaj, „Cultura creştină", 1914,5,6; Ioan Modrigan, Zenovie Pâclişanu, Cum a apărut Biblia lui Clain?, „Cultura creştină", 1919,5-6; Zenovie Pâclişanu, Un vechi proces literar (Relaţiile lui I. Bob cu S. Klein, Gh. Şincai şi P. Maior), RFR, 1935, 7; Grigore Marcu, Sfânta Scriptură în „pom românesc", MA, 1958,11-12; Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, „Buna Vestire" (Roma), 1976, 1-4; Virgil Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Cluj-Napoca,
1979,	114; Al. Andriescu, Elemente de stil oral în Noul Testament de la Bălgrad (1648) şi Biblia de la Bucureşti (1688) în comparaţie cu Biblia lui Micu (1795), AUI, lingvistică, t. XXXII, 1986; Ioan Chindriş, Originile Şcolii Ardelene, RITL, 1986,4; Perpessicius, Scriitori români, I, Bucureşti,
1986,57-80; Al. Andriescu, Biblia de la Bucureşti (1688) şi Biblia de la Blaj, „Dacoromania" (Freiburg), 1988,7; Ioan Chindriş, Idei, oameni, fapte,
MS, 1988,1; Gabriela Mircea, Etape ale difuzării Bibliilor blăjene între anii 1795 şi 1822, „Biblioteca şi cercetarea", 1996, 96-105; Cornel Tatai-Baltă, Implicaţiile tipografice şi arta grafică în Biblia lui Samuil Micu (1795), în Pagini de artă românească, Blaj, 1998, 54-62; Ioan Chindriş, Secolele Bibliei de la Blaj, în Biblia de la Blaj. 1795, ed. jubiliară, Roma, 2000,2339-2406; Eugen Pavel, Un monument de limbă literară: Biblia lui Samuil Micu, în Biblia de la Blaj. 1795, ed. jubiliară, Roma, 2000, 2417-2433.	C.M.
BIBLIA DE LA BUCUREŞTI, prima ediţie românească integrală a Bibliei. S-a tipărit la Bucureşti în numai zece luni, din noiembrie 1687 până în septembrie 1688, reprezentând în epocă o importantă realizare filologică. Apariţia cărţii s-a impus la un moment dat ca un deziderat al politicii culturale promovate de domnitorul Şerban Cantacuzino. Biblia de la Bucureşti a suscitat întrebări referitoare la autorul sau autorii traducerii, precum şi la raporturile textului cu tălmăcirile anterioare, parţiale, din Scriptură în limba română — tipăriturile lui Coresi, Palia de la Orăştie, Noul Testament de la Bălgrad, tipăriturile mitropolitului Dosoftei al Moldovei sau traducerea Vechiului Testament rămasă în manuscris de la Nicolae Milescu. S-a considerat îndeobşte că la întocmirea acestei ediţii a Bibliei au contribuit un grup de cărturari din Ţara Românească, între care, fraţii Radu şi Şerban Greceanu (celui dintâi datorân-du-i-se şi Stihurile asupra stemei prea luminatului şi înălţatului Domn Ioan Şărban C. B. Voievod), arhiepiscopul grec Ghermanos Nyssis, consultat în materie de limbă şi dogmă, Mitrofan, fostul episcop al Huşilor, stabilit în Ţara Românească, supraveghetor tehnic al ediţiei, nume la care a fost asociat şi cel al stolnicului Constantin Cantacuzino (presupus ca fiind autor de fapt, sau coautor, al predosloviilor semnate de mitropolitul Teodosie şi de patriarhul Dositei al Ierusalimului). Traducerea de la 1688, efectuată după Septuaginta, ar fi fost confruntată, conform unei păreri tradiţionale, cu transpunerile anterioare ale Vechiului şi Noului Testament existente la noi, din care numeroase pasaje ar fi fost preluate şi integrate aproape fără modificări în cuprinsul noii ediţii. Apariţia Bibliei din 1688 a fost apreciată în acest context drept momentul afirmării depline a limbii naţionale în cult, o încununare a strădaniilor cărturarilor clerici şi laici din cele trei state feudale româneşti, şi extinse pe o durată de mai bine de un secol, pentru dezvoltarea limbii literare. Traducerea şi tipărirea integrală a Bibliei în Ţara Românească ar fi avut drept consecinţă afirmarea subdialectului muntean ca bază în evoluţia ulterioară a limbii române literare. Cercetările mai noi, reactualizând un alt punct de vedere, dar aprofundând investigaţia şi argumentarea, insistă asupra însemnătăţii traducerii lui N. Milescu, a ponderii acestui text în cuprinsul ediţiei de la 1688. A fost semnalată apoi pătrunderea în textul Bibliei de la Bucureşti, în proporţie considerabilă, a unor fenomene lingvistice de tip popular (munteneşti), dar şi a unor particularităţi fonetice, morfologice şi lexicale caracteristice graiurilor nordice, ardeleneşti şi moldoveneşti. Existenţa celor din urmă a fost explicată, între altele, prin prezenţa în Ţara Românească a unei pleiade de tipografi moldoveni, unii dintre ei continuatori ai prestigioasei activităţi desfăşurate în domeniul traducerilor
517 Dicţionarul general al literaturii romane
Biblia
religioase la Iaşi, sub îndrumarea mitropolitului Dosoftei, iar mai de curând, prin contribuţia efectivă a acestuia la traducere.
Prin reconsiderarea contribuţiei lui Nicolae Milescu, a cărui traducere din Vechiul Testament a avut un rol determinant în alcătuirea ediţiei din 1688, însăşi apariţia Bibliei de la Bucureşti redobândeşte proporţii de eveniment cultural, ţinând de o tradiţie umanistă ale cărei manifestări au putut fi recunoscute la noi încă din prima jumătate a secolului al XVII-lea. în traducerea Vechiului Testament, datând din perioada şederii sale la Constantinopol, între anii 1661 şi 1664, ca reprezentant diplomatic al domnitorului Grigore Ghica al Ţării Româneşti, Milescu s-a folosit de o ediţie protestantă, prestigioasă în epocă, Septuaginta tipărită la Frankfurt pe Main în 1597. Lipsa de prejudecată în alegerea ediţiei, ca şi strădania de a transpune în limba română un cuprinzător aparat critic, atestă preocupări de ordin filologic şi cultural ce pot justifica interesul, manifestat încă în tinereţe de Milescu, faţă de o asemenea lucrare. Paralel cu textul grecesc al Septuagintei, el a consultat mai multe ediţii latineşti (dintre care cel puţin două retipăreau versiunea latină oficială a Bibliei - Vulgata, iar o alta conţinea o traducere mai nouă, independentă), precum şi Biblia slavonă, tipărită în 1581, la Ostrog. Elaborată cu rigoare filologică, traducerea lui Nicolae Milescu ar fi fost revizuită de un grup de cărturari munteni, necunoscuţi (cum atestă manuscrisul 45 de la Biblioteca Filialei Cluj-Napoca a Academiei Române, o copie ce a aparţinut mitropolitului Ţării Româneşti, Teodosie Veştemeanu), cărora le-a parvenit într-o formă nedefinitivată textul, astăzi pierdut, al spătarului moldovean, şi care ar fi perfectat traducerea acestuia, probabil între anii 1683 şi 1686. Respectând metoda şi exigenţele filologice adaptate de Milescu însuşi, autorii (sau autorul) manuscrisului 45 au urmărit colaţionarea unui număr mai mare de izvoare (între care se număra şi ediţia R. Daniel a Septuagintei, tipărită la Oxford în 1653 sau la Cambridge în 1655) şi au amplificat aparatul critic al versiunii iniţiale. Potrivit unei ipoteze formulate mai de curând, una dintre principalele revizuiri ale versiunii elaborate de Milescu s-ar datora lui Dosoftei, viitorul mitropolit al Moldovei (identificat ca autorul manuscrisului 45), căruia i-ar fi revenit o asemenea însărcinare încă înainte de 1671, în perioada episcopatului la Roman, şi al cărui aport la desăvârşirea traducerii Vechiului Testament poate fi considerat ca apreciabil. S-a demonstrat că, ulterior, alcătuitorii ediţiei de la 1688, cărora nu li se poate atribui o nouă traducere integrală a Bibliei, au renunţat, în parte, la comparativismul erudit al predecesorilor şi s-au îndreptat, contrar aşteptărilor, spre simplificarea şi limpezirea textului şi aparatului critic al manuscrisului. Meritele lor îşi află expresie îndeosebi în acurateţea frazei şi, adesea, împotriva dificultăţilor de înţelegere a originalului elin, de aflare a unor echivalenţe în limba română sau de acceptare a unor termeni neologici, în proprietatea transpunerii. Ilustrând eforturile filologice succesive ale mai multor cărturari umanişti români din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în Biblia de la Bucureşti, ediţie ortodoxă oficială, ajunge a fi inclus de asemenea, în chip neaşteptat, un apocrif din epoca elenistică, tratatul filosofic Despre raţiunea dominantă (Pentru sângurul ţiitoriul gând), multă vreme pus în seama
istoricului Josephus Flavius. Preluat odată cu traducerea lui Milescu, cel care, interesat, îl reţine din ediţia Bibliei de la Frankfurt, Pentru sângurul ţiitoriul gând este cea dintâi scriere filosofică publicată în limba română, precedând cu un deceniu Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul (1698) al lui Dimitrie Cantemir. în acelaşi timp, actul însuşi al editării Bibliei de la Bucureşti, alăturând Vechiului Testament (tradus de Milescu şi revăzut, cum s-a presupus, de Dosoftei) Noul Testament, tipărit în 1648 la Alba Iulia, apare îndoit motivat, la data respectivă, de temeiuri religioase, cât şi de raţiuni politice. înfăptuită sub patronajul lui Şerban Cantacuzino, ediţia de la Bucureşti, realizată cu vădită economie de timp şi de mijloace, sugerând şi o anume precipitare, urma să popularizeze numele domnului Ţării Româneşti, care îşi asumase rolul de protector spiritual al creştinătăţii balcanice şi de conducător al răscoalei antiotomane. (Şerban Cantacuzino finanţase şi o ediţie în limba greacă a Bibliei, apărută din iniţiativa lui N. Glykis, la Veneţia, în 1687.) Moartea domnului survenind la 29 octombrie 1688, cu puţin înaintea punerii în circulaţie a cărţii, de monumentala ediţie se grăbeşte a beneficia, într-un cadru politic prea puţin schimbat, ruda şi urmaşul la domnie al lui Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu. O a doua foaie de titlu, substituind pe aceea a primelor exemplare ale Bibliei, asociază, în ultima clipă, în chip oficial, întreprinderii numele lui Constantin Brâncoveanu. Exemplare din Biblia de la Bucureşti au aparţinut unor cărturari ai epocii din Ţara Românească sau din Moldova, lui Stoica Ludescu ori, semnificativ, mitropolitului Dosoftei, căruia i-a fost dăruită cartea (în care apar şi câteva însemnări autografe - comentarii explicative —, intervenţii târzii pe text ale ierarhului moldovean) în numele domnitorului Constantin Brâncoveanu. Dimitrie Cantemir va adnota de asemenea în marginea unui exemplar din ediţia din 1688, moştenită de la părintele său, domnitorul Constantin Cantemir.
Ediţii: Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură, Bucureşti, 1688; Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, coordonator I.
C.	Chiţimia, Bucureşti, 1988; Monumenta Linguae Dacoromanorum. Biblia 1688, I-V, Iaşi, 1988-1997, XI, Iaşi, 2003; Biblia 1688, I-II, îngr. Vasile Arvinte şi Ioan Caproşu, Iaşi, 2001-2002.
Repere bibliografice: Iorga, Ist lit relig., 207-208; N. Iorga, în legătură cu „Biblia" de la 1688 şi „Biblia" de la 1667 a lui Nicolae Milescu, AAR, memoriile secţiunii istorice, t. XXXVIII, 1915-1916; Const. Solomon, Biblia de la Bucureşti (1688), Tecuci, 1932; Cartojan, Ist lit, III (1945), 214-219; Ciobanu, Ist lit (1947), 297-308; Haneş, Studii ist lit, 74-131; Ivaşcu, Ist lit, I, 221-222; Ist lit, I, 418-425; Piru, Ist lit, I, 212-216; Rosetti-Cazacu-Onu, Ist Ib. lit, 1,167-183; Ţepelea-Bulgăr, Momente, 44-50; Dicţ lit 1900, 101-102; Virgil Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Cluj-Napoca,
1979,	106-214, 222-223; Alexandru Andriescu, Locul Bibliei de la Bucureşti în istoria culturii, literaturii şi limbii române literare, în Monumenta Linguae Dacoromanorum. Biblia 1688, I, Iaşi, 1988, 7-45; Biblia de la Bucureşti (1688), „Dacoromania" (Freiburg), 1988,7 (număr special); Eugen Munteanu, Studii de lexicologie biblică, Iaşi, 1995,16-88; Al. Andriescu, Studii de filologie şi istorie literară, Iaşi, 1997, 90-208; Vasile Arvinte, Normele limbii literare în Biblia de la Bucureşti (1688), în Biblia 1688,1, îngr. Vasile Arvinte şi Ioan Caproşu, Iaşi, 2001,1-CXLVI; Alexandru Andriescu, Psalmii în literatura română, în Monumenta Linguae Dacoromanorum, XI, Iaşi, 2003,5-144.	R. Ş.
Bibliografia
Dicţionarul general al literaturii române 518
BIBLIOGRAFIA ROMÂNĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, de la 1 iulie 1914 până în iunie 1916, sub direcţia lui Victor Anestin, fiind patronată de Editura Librăriei Alcalay and Co. B. r. are un caracter preponderent informativ, principalul ei scop fiind acela de a anunţa prompt noile apariţii editoriale, pe domenii: „Poezie", „Nuvele-romane", „Critică literară, filosofie, istorie", „Filologie", „Teatru", „Religie" etc. Sumarul cuprinde însă şi numeroase comentarii, scurte recenzii, note pe cele mai diverse teme legate de universul cărţii, începând cu istoria artei tipografice şi încheind cu problema difuzării tipăriturilor. Cu excepţia notelor lui Victor Anestin, textele nu sunt semnate.	I.M.
BIBLIOTECA ACADEMIEI ROMÂNE, instituţie care funcţionează în cadrul Academiei Române, având statut de bibliotecă naţională. Conform statutului, B.A.R. „conservă bunurile de patrimoniu mobil care aparţin Academiei Române, exercită dreptul de depozit legal naţional pentru tipăriturile de toate categoriile, colectează, păstrează, organizează şi pune în valoare fondul naţional de tipărituri, manuscrise, hărţi, colecţii de artă, colecţii numismatice, colecţii filatelice şi alte documente de valoare ştiinţifică şi culturală, colectează şi păstrează arhivele personale provenite de la membri ai Academiei Române, efectuează cercetări în domeniul bibliologiei şi al documentării, face schimburi de publicaţii cu biblioteci, instituţii şi societăţi ştiinţifice din străinătate, organizează manifestări expoziţionale" etc. Bazele instituţiei au fost puse în 1867, când episcopul Buzăului, Dionisie Romano, a donat Societăţii Academice Române întreaga bibliotecă, ce aparţinuse căpitanului Constantin Comescu-Oltelniceanu, una dintre cele mai mari şi mai valoroase biblioteci particulare din Ţara Românească. Exemplul a fost urmat de numeroase alte personalităţi ale ţării: Carol Davila, George Bariţiu, A. T. Laurian, Timotei Cipariu, V. A. Urechia, Petrache Poenaru. Până în 1871, fondul de carte a fost totuşi destul de redus, acestuia alăturându-i-se şi o importantă donaţie de monede, prima de acest fel, provenită de la Mihail Crişan, protopopul de Reghin, şi oferită de către Al. Papiu-Ilarian. După 1871, evoluţia instituţiei a fost mai rapidă, datorită masivelor donaţii făcute îndeosebi de membrii Societăţii Academice Române (devenită ulterior Academia Română), o contribuţie remarcabilă având A. I. Odobescu, căruia i se datorează, între altele, depunerea manuscriselor poeţilor Văcăreşti, dar şi a unor lucrări de literatură modernă, Ion Ghica, cel care a oferit manuscrisele unor lucrări ale lui N. Bălcescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, dar şi ale altor revoluţionari paşoptişti. De numele lui D. A. Sturdza este legată întemeierea cabinetelor numismatic, de stampe, de cartografie, precum şi a fondului de documente istorice, tot el făcând donaţii deosebit de valoroase ce proveneau atât din colecţiile proprii, cât şi din fondurile de carte veche şi manuscrise descoperite la diferite mănăstiri şi biserici din întreg spaţiul românesc. De-a lungul anilor, zestrea de cărţi vechi şi manuscrise a B.A.R. a sporit considerabil. Aşa, de pildă, în 1902, Titu Maiorescu a oferit spre păstrare manuscrisele lui Mihai Eminescu, iar doi ani mai târziu şi cele 25 de manuscrise vechi ce aparţinuseră poetului şi pe care acesta le
purtase cu el întreaga viaţă. în 1920, Iacob Negruzzi a dăruit numeroase scrisori ce aparţinuseră membrilor societăţii Junimea, în 1937, s-au cumpărat de la Londra, prin intermediul lui Nicolae Titulescu, 200 de manuscrise din biblioteca lui Moses Gaster, iar în 1941, s-a primit imensa arhivă a lui George Coşbuc etc. La rândul lor, Mihail Kogălniceanu, G. Bariţiu, episcopul Melchisedec, Al. Papiu-Ilarian, N. Docan, Ştefan Hepites, Constantin Hamangiu, Mihail C. Sutzu, Ştefan Capşa, Dimitrie Papasoglu şi numeroşi alţi oameni de cultură au îmbogăţit colecţiile bibliotecii academice cu cărţi şi manuscrise, cu gravuri, desene şi stampe, cu monede şi medalii, cu timbre şi hărţi, cu afişe şi programe dintre cele mai diverse. Un rol însemnat în îmbogăţirea fondului de carte l-au avut şi schimburile de publicaţii cu instituţii academice similare, cu societăţi şi universităţi de peste hotare, acţiune demarată tot în 1871 şi continuată fără întrerupere în perioada ce a urmat. Organizarea după criterii strict ştiinţifice a acestor importante colecţii s-a datorat lui Ioan Bianu, care a iniţiat totodată întocmirea de inventare şi cataloage, a elaborat un plan bibliografic, bibliografii şi repertorii, dar şi primul regulament al B.A.R. care împreună cu Legea Depozitului Legal (1884) au constituit actele normative menite a-i statua activitatea. După o perioadă în care a funcţionat în spaţii improprii, ce se dovediseră neîncăpătoare faţă de numărul mare de colecţii şi de perspectiva sporirii lor neîncetate, în 1929 s-a înălţat primul edificiu propriu , înlocuit în 1938 cu un altul, proiectat de arhitectul Duiliu Marcu, prevăzând, pe lângă depozite speciale pentru toate tipurile de colecţii, săli de lectură şi de expoziţii. De-a lungul anilor, în fruntea instituţiei s-au aflat importanţi oameni de cultură: Ioan Bianu (1884-1935), generalul Radu R. Rosetti (1935-1945), Ioan I. Nistor (1945-1948), Perpessicius (1957), Tudor Vianu (1958-1964), Şerban Cioculescu (1966-1975), Jean Livescu (1975-1980), Victor Emanuel Sahini (1980-1993), Gabriel Ştrempel (din 1993). în lunga ei existenţă, B.A.R. a trecut şi prin momente deosebit de dificile. Astfel, în anii primului război mondial, o parte a manuscriselor slave au fost ridicate de trupele bulgare, acestea fiind restituite numai în urma unor susţinute intervenţii la autorităţile de ocupaţie germane; în vara anului 1944, din cauza bombardamentelor, s-au impus măsuri sporite de siguranţă şi apărare a depozitelor; în anii regimului totalitar, numeroase cărţi şi periodice au fost trecute la aşa-numitele „colecţii speciale", a căror consultare se obţinea cu multă dificultate, de asemenea, o parte din manuscrise, stampe, hărţi şi partituri au fost transferate la Arhivele Statului, iar fondurile destinate achiziţiilor au fost simţitor diminuate etc. După 1990, procesul de renaştere a Academiei Române a cuprins şi B.A.R., căreia i s-a acordat o atenţie aparte. în ultimii ani, au sporit achiziţiile de carte, s-au intensificat schimburile internaţionale, astfel încât astăzi în depozite se află circa unsprezece milioane de documente, manuscrise, cărţi rare, stampe, periodice, partituri, stampe, gravuri, desene, hărţi, monete, timbre ş.a. în decembrie 2001, a fost inaugurat un nou edificiu, o clădire funcţională, care, în 16 000 m2, adăposteşte, după metodele cele mai moderne, întregul patrimoniu al bibliotecii. De-a lungul anilor, B.A.R. a desfăşurat şi o intensă activitate de cercetare, con-
519 Dicţionarul general al literaturii române
Biblioteca
Noua clădire a Bibliotecii Academiei Române
cretizată într-o serie de volume: Bibliografia românească veche, Bibliografia periodicelor româneşti, Bibliografia naţională a cărţii, Catalogul manuscriselor româneşti, Catalogul manuscriselor greceşti, Repertoriul general al periodicelor ştiinţifice, Bibliografie contemporană a literaturii române pentru anii 1944-1960, Bibliografia românească modernă, în numeroase bibliografii consacrate unor mari personalităţi etc., precum în articolele din revista „Studii şi cercetări de documentare şi bibliologie", ca şi în numeroase buletine informative. De asemenea, cu diferite prilejuri, se organizează expoziţii tematice din fondurile proprii de carte, manuscrise, hărţi, stampe şi desene şi simt găzduite manifestări ştiinţifice, cea mai de seamă instituţie de profil a ţării îmbinând astfel armonios funcţia sa de bază, de achiziţionare şi de conservare, cu munca de cercetare şi de popularizare a unor însemnate valori ale patrimoniului spiritual românesc şi universal.
Repere bibliografice: Ioan Bianu, Localul Bibliotecii Academiei, Bucureşti, 1910; Memoriu privitor la clădirea Bibliotecii Academiei Române, Bucureşti, 1911; George Baiculescu, Biblioteca Academiei la nouă decenii de activitate. 1867-1957, „Călăuza bibliotecarului", 1957,12,1958,1,2; Ioan Lupu, Primii donatori ai Bibliotecii Academiei Române, SCD, 1965,3; Şerban Cioculescu, Biblioteca Academiei la o sută de ani, SCD, 1967,2-3; Ioan Lupu, Biblioteca Academiei, bibliotecă naţională deţinătoare a fondului românesc de publicaţii, SCD, 1967, 2-3; Biblioteca Academiei R.S.R.
1867-1967. Cartea centenarului, Bucureşti, 1968; Gabriel Ştrempel, Biblioteca Academiei Române în viaţa lui Ioan Bianu, „Memoriile Secţiei de ştiinţe filologice, literatură şi arte", t. VII, 1985.	D. N. R.
BIBLIOTECA FAMILIEI, revistă literară apărută la Bucureşti de la 1 ianuarie 1890 până la 18 iulie 1895. Director a fost Vasile Alecsandrescu; din 17 februarie 1892, el şi-l asociază, ca redactor, pe Mircea Demetriade; tot atunci se anunţă colaborarea lui Al. Macedonski şi Bonifaciu Florescu. Săptămânală mai întâi, în ultima parte a anului 1891 revista a apărut de două ori pe săptămână, în anul următor, bilunar, iar în 1895, de trei ori pe lună. în B. s-au tipărit numeroase traduceri, unele nesemnate, altele realizate de V. Alecsandrescu (care semna Vasal), de Cincinat Pavelescu, B. Florescu şi Lucia I. Livescu. S-a tradus din Jules Verne (romanele Tragediile oceanului şi Cesar Cascabel), din Catulle Mendes,}. Richepin, Ed. Gondinet, J. Bărbier, Maupassant ş.a. Din poemele în proză ale lui Turgheniev transpune în româneşte Ludovic Leist (Nimfele, Auzi-vei judecata proştilor, Natura). Macedonski publică o epigramă (Lui X., poet sumbru) şi republică mai multe Nopţi. Versuri au dat şi Bonifaciu Florescu, Mircea Demetriade, Al. Obedenaru, Anna Ciupagea, 1.1. Livescu, Ilie Ighel-Deleanu, Caton Theodorian, AL G. Polihroniade, Adrian Milan. în numărul 9 din 3 martie 1891 debuta Cincinat Pavelescu, sub
Biblioteca
Dicţionarul general al literaturii române 520
iscălitura P. C. de la Milcov, cu poezia Visuri triste. în afară de versuri şi proză, V. Alecsandrescu publică articole şi cronici teatrale, ştiri din teatru şi din viaţa culturală, aforisme şi anecdote.	R.Z.
BIBLIOTECA MODERNĂ, revistă apărută, lunar, la Bucureşti din 1 ianuarie 1908 până în 1 iunie 1911 (54 de numere, unele duble sau triple). Director: Vasile Sandrescu. Redacţia explică, în Rostul acestei reviste, intenţia de a răspunde unei multitudini de cerinţe culturale prin editarea unui fel de magazin lite-rar-artistic. în consecinţă, publicaţia va conţine de toate. Rubrici: „Cugetări", „Cronica", „Medicina", „Bucătărie", „Recreaţie". Se remarcă suita de portrete ale unor personalităţi ale timpului: George Enescu, Take Ionescu, Pompiliu Eliade, Ion I. Livescu, Marioara Voiculescu, Aristizza Romanescu, Radu D. Rosetti, Petre Liciu, Bonifaciu Florescu, Smara, Ion Brezeanu, I. C. Bacalbaşa. Poezie publică Al. Macedonski (Noapte de ianuarie), Anna Ciupagea-Mateescu, Mircea Demetriade, Ion I. Livescu, N. Ţincu, Radu D. Rosetti, Carmen Sylva, Ludovic Dauş, CatonTheodorian, Smara, Bonifaciu Florescu, Constantin Râuleţ, Mihail Celarianu. Pagini de proză semnează doar Vasile Alecsandrescu (romanul Viclenie socială), care colaborează şi cu un text dramatic, Mihail Drăgănescu, Ricard D. Ioan. Articolele de critică aparţin aceluiaşi V. Alecsandrescu, precum şi lui M. A. Renert, Mihail C. Bunescu, Constantin Râuleţ, care fac cronică teatrală. Traducerile sunt din Paul Hervieu, Catulle Mendes, Helene Vacaresco, H. Heine, Turgheniev, Uhland,
E.	Castelnuovo. Se publică partituri muzicale, pe versuri ale marilor poeţi români. Revista mai conţine ilustraţii foto, caricaturi, umor, jocuri etc. în general, nu-şi depăşeşte intenţiile.	V.T.
BIBLIOTECA ROMANELOR CELEBRE, publicaţie destinată traducerilor din literatura universală, apărută la Bucureşti, săptămânal, între 24 decembrie 1905 şi 26 ianuarie 1906, sub direcţia lui Al. Polihroniade. în cele patru numere ale publicaţiei, sunt tipărite în versiune românească proze erotico-senti-mentale şi de aventuri din autori la modă: Ponson du Terrail (Victimă), Jules Mary (Răzbunarea părăsitei), Conan Doyle (Isprăvile colonelului de Gerard) ş.a.	I.M.
BIBLIOTECA ROMÂNĂ, instituţie culturală înfiinţată la 1 mai 1949 la Freiburg im Breisgau, Germania, unde funcţionează şi un Institut Român de Cercetări, B. R. este cel mai important aşezământ cultural al exilului românesc, singurul din Europa ce posedă un sediu propriu şi o impresionantă arhivă, cu un depozit documentar organizat pe criterii ştiinţifice. A fost creată din iniţiativa profesorului Virgil Mihăilescu de un grup restrâns de refugiaţi români aflaţi la Freiburg. Fondul iniţial era constituit din 36 de volume, două teze de doctorat, numere disparate de broşuri, ziare şi reviste, câteva obiecte de artă populară. Inaugurată festiv la 17 decembrie 1950, beneficiind şi de patronajul unor personalităţi ştiinţifice şi universitare germane (Hugo Friedrich, Ernst Gamillscheg, Wilhelm Giese,
H.	Stimm ş.a.) sau al unor intelectuali români din exil (Sever Pop, D. Găzdaru, Mircea Eliade, M. Prodan, Emil Turdeanu, Petre Sergescu, Gr. Nandriş, Basil Munteanu, Constantin Nagacevschi ş.a.), instituţia ajunge, prin diverse donaţii şi prin achiziţii proprii, să posede în depozitele sale un patrimoniu de peste 70 000 de volume, 3 200 de texte documentare, 600 de manuscrise, 300 de hărţi şi atlase, aproximativ 1000 de piese numismatice şi 10 000 de piese filatelice, circa 1500 de piese de artă populară şi religioasă româneşti. Fondul de publicaţii ale exilului românesc, unic în lume, cuprinde peste 2 000 de titluri de periodice, în circa 110 000 de exemplare. La 29 octombrie
1970,	B. R. şi-a cumpărat, din veniturile proprii, dar şi cu sprijinul substanţial al statului federal german, sediul în care se găseşte astăzi, deschizând în 7 iunie 1971, la Freiburg, o Casă a Culturii Române. în alcătuirea fondurilor instituţiei, un loc important îl ocupă donaţiile George Răut (Franţa), Gino Lupi (Milano), Leontin Jean Constantinescu (Saarbrucken), N. A. Florescu (Sydney, Australia), Constantin Sporea (Miinchen), George Racoveanu (Freissing, Germania), I. N. Manzatti (Italia), Giinther Reichenkron (Berlin), Aureliu Răuţă (Madrid). La împlinirea a zece ani de existenţă (mai 1959), în cadrul aşezământului a început să activeze şi un Institut Român de Cercetări, ce şi-a propus încă de la înfiinţare să studieze poziţia românismului în cadrul unei Europe libere şi unite, valorile spirituale naţionale ce pot constitui o contribuţie universală la dezvoltarea unui umanism social, creştin şi democratic, influenţele reciproce între români şi minorităţile conlocuitoare, între români şi vecinii lor din spaţiul sud-est european. Se cuvine să fie menţionate de asemenea tipăriturile, ce constituie sectorul editorial al instituţiei. El a debutat, încă din 1949, printr-un volum de Poezii de M. Eminescu (prefaţat de Mircea Eliade), multiplicat în 500 de exemplare, căruia i-au urmat, sub titlul Fără ţară, o antologie de poezii populare întocmită în 1950 de I. Grigoriu, iar un an mai târziu (1951), o Culegere de legende şi basme româneşti, acestea multiplicate în 300 de exemplare. S-au mai realizat ediţii, multiplicate în 100 şi 200 de exemplare, din V. Alecsandri, Doine (1952), şi I. L. Caragiale, Opere alese (1952). Tot în 1952, s-a imprimat un studiu al lui Ioan Guţia, Sentimentul timpului în poezia lui Eminescu. în 1959, s-a publicat primul volum din Noul album macedo-român, iar şase ani mai târziu, în 1965, s-a realizat volumul al doilea. Lucrarea documentar-istorică a lui Hans Diplich, Rumănisch-deutsche Kulturbeziehungen im Banat und rumănische Volkslieder (1960), o antologie, în germană, din versurile lui Lucian Blaga, Die Gezeiten der Seele (1965), şi volumul lui D. Găzdaru, Studii istorico-filologice (1978), se adaugă acestor tipărituri. în fine, cu o anume consecvenţă, începând din 1953, a fost oferit comunităţilor româneşti din exil „Buletinul Bibliotecii Române". Ultimul aspect menţionabil în activitatea B. R. şi a Institutului Român de Cercetări este organizarea de manifestări culturale şi ştiinţifice. în afara sesiunilor de comunicări ştiinţifice anuale desfăşurate şi în prezent, cu ocazia adunărilor generale ale Institutului, în cadrul aşezământului au loc, cu o oarecare ritmicitate, cicluri de conferinţe, manifestări artistice, concerte, atestând o complexă viaţă culturală românească a exilului. Astfel, între 5 şi 10 mai 1956, s-a desfăşurat o „Săptămână
521 Dicţionarul general al literaturii române
Bibliotecă
românească", menită să ilustreze valenţele intelectuale ale exilului şi posibilităţile lui culturale şi artistice în oglindirea realităţilor spirituale naţionale. în 1959 şi 1969, s-au organizat manifestări jubiliare cu ocazia împlinirii a zece şi, respectiv, douăzeci de ani de la înfiinţare. Aceeaşi instituţie şi-a marcat rolul bine definit în desfăşurarea unor simpozioane internaţionale, cum a fost cel consacrat lui M. Eminescu, în 1989, la Paris, în colaborare cu Fundaţia Culturală Română din Madrid, sau a unor congrese ale exilului românesc, ultimul organizat tot la Paris, în mai 1994.	N.	FI.
BIBLIOTECĂ. O colecţie de cărţi, organizată după criterii precise, poate defini o b. Criterii precise în organizare se întâlnesc şi la b. din Antichitate; cu cât acestea sunt mai bogate, cu atât exigenţa în precizie este mai mare. S-ar putea spune că b. s-au născut odată cu nevoia de cunoaştere a omului. Antichitatea a dezvăluit, în urma săpăturilor arheologice şi a relatărilor istoricilor vechi, prezenţa unor mari b., a căror vechime coboară adesea până în mileniul al IlI-lea î.Hr. Diodor din Sicilia vorbeşte de existenţa unei b. la Memphis, precum şi a unor arhive (şi în Egipt, şi în Caldeo-Asiria, arhivele şi cărţile erau păstrate împreună) vechi de peste 2000 de ani înaintea lui Hristos. Jean-Frangois Champollion a găsit în ruinele de la Teba, la palatul lui Ramses al II-lea, construcţii ce atestă existenţa unei mari b. La Edfu, în Egiptul de Sus, a fost detectată, în templul lui Horus, o sală ai cărei pereţi sunt plini de inscripţii cu titluri de cărţi. La Tell-El-Amarna, tot în Egipt, a fost găsită în ruinele b. corespondenţa diplomatică a regilor Amenofis al IlI-lea şi al IV-lea din mileniul al II-lea î.Hr., în limba akkadiană (limba diplomatică a vremii), în scriere cuneiformă, purtată cu caldeo-asirienii şi cu hitiţii. Imperiul asirian a lăsat numeroase scrieri pe care Sargon al II-lea (secolul VIII î.Hr.) le-a tezaurizat într-o b. dezvoltată un veac mai târziu de Assurbanipal, cel mai cultivat dintre regii asi-rieni. Toată cultura vremii a pus Assurbanipal să fie copiată pe zecile de mii de tăbliţe de lut ale b. de la Ninive, aflate astăzi la British Museum din Londra. Pe malul Eufratului, la Nippur, în jurul templului, au fost dezgropate părţi ale marii b. şi ale arhivelor, formate din tăbliţe sumeriene şi caldeo-asiriene, închise iniţial în cutii de lemn sau de argilă, date cu păcură, ca să fie păzite de umezeală, şi aşezate pe rafturi sau în nişe săpate în perete. Toate aveau câte o etichetă ce preciza conţinutul grupului de tăbliţe. Alte b. au fost scoase la iveală de săpăturile arheologice din Asia Mică, la Boghazkoi (Turcia), unde a existat cândva oraşul Hattuşaş, capitala hitiţilor, popor în plină dezvoltare între 1900 şi 1200 î.Hr. Au fost identificate aici şi cataloage cu titluri de opere şi cu numărul de tăbliţe pentru fiecare scriere. După inventarea şi răspândirea alfabetului, cartea, sub forma ei de rulou, îşi găseşte din ce în ce mai mult locul în b., unele devenite celebre în istoria culturii universale, în lumea elenistică, două simt b. cunoscute îndeobşte. Una este cea din Alexandria Egiptului, cea mai mare b. a civilizaţiei antice, fondată de Ptolomeu I Soter (305-283 î.Hr.). învăţaţii pe care Ptolomeu al II-lea Philadephul (283-246 î.Hr.) i-a chemat în Egipt au fost atraşi nu numai de traiul liniştit pe care îl oferea faraonul de stirpe grecească, ci mai ales de bogăţia b. Museion
din Alexandria, rulourile ei trecând de 700 000. Erau adunate aici nu numai creaţiile filosofiei, literaturii şi ştiinţelor greceşti, ci şi majoritatea operelor egiptene, caldeo-asiriene, ebraice, persane, traduse în limba greacă. Mai exista o b. în Alexandria, mai mică, de numai 300 000 de rulouri, situată lângă templul lui Serapis, Serapeionul, dependentă oarecum de cea dintâi. Scopul pe care şi l-a propus b. din Alexandria a fost acela de a reuni toată literatura greacă în cele mai corecte copii. Este prima înflorire a filologiei pe care o atestă istoria. Dintre învăţaţii care au lucrat la organizarea b. alexandrine trebuie reţinut în mod deosebit poetul Callimachos din Cyrene, mort în anul 235 î.Hr., considerat părintele bibliografiei. El a elaborat primul catalog metodic al scriitorilor greci, cunoscut sub numele de pinakes. O sută de ani mai târziu, catalogul a fost refăcut, sau rescris, în Canon Alexandrinus, care înregistrează personalităţile culturii greceşti. B. din Alexandria a avut un destin tragic. Corpul Museion (sau Bruchion, cum se mai numea, după cartierul oraşului) a ars în anul 47 î.Hr., în timpul expediţiei lui Cezar în Egipt. Serapeionul a mai cunoscut o perioadă de înflorire, când Marc Antoniu a dăruit Cleopatrei o parte din biblioteca Pergamului, drept compensaţie pentru arderea Museionului. In 391 d.Hr., creştinii, luând cu asalt templul Serapis, ard şi biblioteca. Rămăşiţele au slujit în anul 641 la încălzirea băilor lui Amru, aghiotantul lui Omar, după cucerirea Alexandriei, care, când califul l-a întrebat ce să facă cu b., i-a răspuns prin dilema rămasă celebră: dacă ea cuprinde scrieri conforme Coranului, poate fi distrusă, întrucât există Coranul; dacă nu, cu atât mai mult nu-şi are rostul. A doua mare b. din Antichitate, rivală la un moment dat cu aceea din Alexandria, a fost b. din Pergam, oraş din vestul Asiei Mici, nu departe de Troia. Aşezată în apropierea templului lui Esculap, ea cuprindea 200 000 de rulouri, din papirus şi pergament, căci egiptenii, geloşi pe dezvoltarea ei, au prohibit exportul de papirus şi i-au obligat pe greci să folosească pergamentul ca suport pentru scris. După despuierea ordonată de Marc Antoniu, b. a avut soarta Serapeionului, fiind incendiată de creştini. Pergamul a fost creştinat foarte devreme, sub directa participare a Sfântului Apostol Pavel, şi manifestările îndreptate împotriva literaturii necreştine n-au fost lipsite de violenţă. La Roma, gustul pentru lectură şi pentru b. s-a înfiripat mult mai târziu. Dar după ocuparea Greciei şi a Macedoniei (146 î.Hr.) şi după asimilarea culturii greceşti, s-au strâns la Roma multe manuscrise şi s-au înjghebat b. particulare cu care patricienii romani se mândreau. Paulus Aemilianus adusese cu entuziasm biblioteca lui Perseu, ultimul rege macedonean, şi a fost cel dintâi care a înjghebat o bibliotecă preţioasă în oraşul etern. Cezar s-a hotărât să înfiinţeze o mare b. publică, dar moartea l-a surprins fără să-şi fi putut realiza planul. Cel care a pus bazele primei b. a fost Asinius Pollio, scriitor şi poet de oarecare merit, în anul 39 î.Hr., în Templul Libertăţii. Şi la Roma primele b. publice erau ataşate templelor; mai târziu, în primele două secole ale imperiului, vor fi organizate în jurul termelor. Octavian August a înzestrat şi el Roma cu două biblioteci: una în apropierea templului lui Apollo de pe muntele Palatin, în anul 28 î.Hr., în amintirea luptei de la Actium, cealaltă la intrarea în Câmpul lui Marte, Biblioteca Octaviana, în cinstea surorii sale. Fiecare era
Bibliotecă
Dicţionarul general al literaturii române 522
condusă de un procurator bibliothecae, care aparţinea clasei cavalerilor, şi servită de un librarius şi mai mulţi adjuncţi, de obicei liberţi. Fondul latin de manuscrise era separat de cel grecesc şi de cel în alte limbi. Amândouă vor cădea pradă incendiilor. Domiţian a fondat şi el o b. pe Capitoliu. Dar adevărata b., de mari dimensiuni, pe lângă care erau ataşate şi arhivele, a fost creată de împăratul Traian: Biblioteca Ulpia. După unele estimări, în jurul anului 370 d.Hr. Roma avea nu mai puţin de 28 de biblioteci publice, unele aşezate în jurul băilor. Nimic nu va rămâne din această moştenire spirituală a lumii romane: totul va fi distrus de barbarii care nu o dată au invadat Roma. Apoi, pentru multe sute de ani, b. se vor retrage între zidurile mănăstireşti, singurele locuri apărate oarecum de violenţa frământărilor popoarelor migratoare. Celebrele mănăstiri irlandeze, cele plasate pe continent (Luxeuil, Corbie, Korvey), cele de la Fulda, Saint Gali, Bobbio, Monte Casino, Fleury sur Loire, Cluny, Vivarium şi multe altele aveau biblioteci din care au parvenit până astăzi relicve salvate din furtunile vremilor. Un moment de strălucire se va ivi în Apus în vremea lui Carol cel Mare. La Aachen se va desfăşura o remarcabilă activitate de copiere într-un scriptoriu rămas celebru şi va fi înjghebată o superbă b. imperială. La moartea împăratului, toate cărţile au fost vândute la mezat, după propria-i dorinţă, şi banii au fost împărţiţi săracilor.
Imperiul Bizantin, care a dăinuit până în 1453, agonizând în ultima jumătate de mileniu a existenţei sale, s-a bucurat, totuşi, de mai multă linişte. Literatura creştină în greacă, latină, siriacă şi coptă a cunoscut un remarcabil avânt. La începutul veacului al TV-lea, Sfântul Pamfil pune bazele unei mari b. în Cezareea Palestinei, distrusă în anul 637, de arabi. La Constantinopol, fondatorul capitalei adunase o b. bogată, ce va cădea pradă focului în anul 475, dar va fi restaurată şi va supravieţui şi cruciaţilor. Altă b. care deţinea un număr impresionant de texte din literatura religioasă a fost aceea a mănăstirii Studion, centrul teologic al capitalei. Bogată va fi b. mănăstirii Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai, care la data redescoperirii de către cercetători încă avea peste 3 000 de manuscrise, printre ele aflându-se şi cea mai veche versiune a Noului Testament. în sfârşit, sunt de amintit b. mănăstireşti de la Athos, care au acumulat de-a lungul a 900 de ani scrieri şi documente de mare preţ.
Dar pe la finele secolului al XH-lea un suflu nou răzbate în Europa de Apus. Burghezia oraşelor se trezeşte la o viaţă nouă şi nu se mai mulţumeşte doar cu cunoştinţele pe care i le oferă Biserica. Se simte nevoia unui învăţământ sistematic, care se va face în universităţile ce se vor ivi începând cu anul 1154 (Bologna) şi vor împânzi Apusul. Cartea se va laiciza, b. mari şi bine înzestrate se vor ivi pe lângă universităţi, literatura va
Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu" din laşi
523 Dicţionarul general al literaturii române
Bibliotecă
îmbrăca limbile naţiunilor. B. Universităţii din Paris este opera lui Robert de Sorbon, capelan şi confesor al regelui Ludovic cel Sfânt (1226-1270), şi datează din 1257. Unele dintre manuscrisele foarte preţioase erau legate cu lanţuri (libri catenati) de pupitrele pe care erau aşezate pentru lectură. Ludovic cel Sfânt avea o b. a sa de scrieri teologice, alături de capelă, la care aveau acces cei interesaţi de lectură. Este un embrion de b. publică, ce nu a rezistat decât până la moartea regelui, când s-a împrăştiat. Abia sub Carol al V-lea înţeleptul (1364-1380) se pun bazele primei b. publice franceze, nucleul viitoarei Biblioteci Naţionale. B. era instalată la Luvru şi avea ca bibliotecar pe Gilles Malet, care la 1373 a întocmit un catalog ce s-a păstrat până astăzi. De amintit b. ducilor de Burgundia, care la finele secolului al XV-lea avea peste 4 000 de volume, cifră mare pentru vremea aceea. B. Vaticanului, cea a lui San Marco din Veneţia, Laurentiana din Florenţa, fondată de Laurenţiu Magnificul, biblioteca lui Matei Corvinul de la Buda, cea a Universităţii din Oxford etc. sunt tot atâtea centre de înflorire a culturii apusene. Vor veni însă vremuri grele şi pentru b. Mai întâi tulburările pricinuite de Reformă şi de războaiele religioase din secolul al XVI-lea vor duce la imense distrugeri de b. abaţiale. în special în Anglia, dar şi în Franţa, pierderile pentru cultura universală provocate de distrugerile mănăstirilor catolice au fost de nereparat. Iar în timpul războiului de 30 de ani (1618-1648) pierderile nu vor fi mai mici. Multe rapturi de cărţi săvârşite de beligeranţi vor deplasa aceste averi spirituale dintr-o ţară în alta. Aşa s-a născut, spre pildă, b. de la Upsala, cu colecţii luate mai ales din Boemia. în secolul al XVIII-lea şi mai ales în secolul al XlX-lea vor fi puse bazele unor b. naţionale cu sute de mii de tomuri, practic în toate statele. Nu poate fi urmărită, evident, evoluţia acestor aşezăminte până astăzi. Cu noile sisteme informaţionale, cărţile din întreaga lume devin, practic, bunuri ale întregii omeniri.
La noi, începuturile trebuie căutate la adăpostul zidurilor mănăstirilor din Ţara Românească şi Moldova. La Tismana, Cozia, Vodiţa, la Neamţ, Bistriţa, Putna, se lucrau capodoperele artei miniaturistice, care, înainte de a împodobi rafturile marilor b. europene, au aparţinut acestor mănăstiri. Un Nicodim de la Tismana, un Gavriil Uric de la Neamţ au creat b. de manuscrise pe care însă vicisitudinile le-au risipit în patru vânturi. Când, la sfârşitul secolului al XlX-lea, Biblioteca Academiei Române a adunat rămăşiţele marilor b. monahale, a avut surpriza să găsească la Neamţ câteva zeci de manuscrise din veacurile anterioare introducerii tiparului la români. Şi multe altele au rămas în continuare în b. mănăstirii. Nu există date despre existenţa unor b. voievodale sau boiereşti până în secolul al XVII-lea. Se întâlnesc pe la 1645 preocupări în acest sens la Udrişte Năsturel; în b. acestui rafinat boier va găsi Varlaam al Moldovei acel catehism al calvinilor pe care îl va combate cu atâta energie. Grigore Ureche, Miron şi Nicolae Costin, Dosoftei poetul şi mitropolitul vor dispune de b. bine înzestrate, inclusiv cu cărţi occidentale, necesare elaborării operelor pe care le-au lăsat. Iar spre sfârşitul secolului, în singurătatea sa aurită de la Mărgineni-Prahova, stolnicul Constantin Cantacuzino va zăbovi cu imensă plăcere asupra cărţilor din vestita sa b., al cărei început de catalogare se situează pe la 1667. Despre această b., devastată în parte la
Biblioteca Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti.
Sala de lectură
1716, când stolnicul a fost omorât la Constantinopol, s-au scris nu puţine studii, inclusiv de către străini. Constantin Brâncoveanu (1688-1714), strălucit voievod şi mecena al culturii, avea şi el o vastă b. la Bucureşti şi Hurezi, adunată cu grijă prin cumpărături şi daruri. Dar cea mai bogată b., fondată în primele decenii ale secolului al XVIII-lea de către Nicolae Mavrocordat (1716-1730), a fost cea de la Văcăreşti, organizată sistematic, cu cataloage riguroase. Şi aceasta s-a împrăştiat după moartea lui Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae, fiind vândută. Rămăşiţele, puţine, au ajuns în b. de la „Sf. Sava", unde s-au întâlnit cu altele rămase de la stolnic şi de la Brâncoveanu şi care cu vremea au fost vărsate în patrimoniul Academiei Române.
După 1830, iau fiinţă trei b. publice subvenţionate de stat, la Bucureşti, Iaşi şi Craiova. Numeroase b. particulare, cu colecţii variate, se dezvoltă mai ales după 1850: M. Kogălniceanu, Gh. Asachi, V. Alecsandri, Hurmuzachi, D. A. Sturdza, Ion Ghica, A. I. Odobescu ş.a., iar în 1867 ia fiinţă Biblioteca Academiei Române. Aceasta avea să joace de atunci şi până astăzi primul rol în procesul de documentare a culturii şi ştiinţei, datorită preţioaselor colecţii nu numai de cărţi şi periodice, ci şi de manuscrise, documente istorice, stampe, hărţi, numismatică, partituri, totalitatea colecţiilor depăşind zece milioane de unităţi. B. mari au fost fondate pe lângă universităţile din Bucureşti, Iaşi şi Cluj, după cum în marile oraşe ale ţării au luat fiinţă b. reprezentative: la Galaţi, Turnu Severin, Ploieşti, Bacău, Buzău etc. Astăzi, în toate oraşele ţării există mari b. publice, cu multe sute de mii de volume. în 1952, a fost înfiinţată Biblioteca Centrală de Stat, b. pentru publicul larg, devenită după 1989 Biblioteca Naţională. Ea se ocupă de îndrumarea bibliotecilor publice din ţară. Biblioteca Academiei Române elaborează bibliografiile naţionale ale României şi este b. ştiinţifică a ţării. Procesul de modernizare în curs de desfăşurare va alinia marile b. ale României celorlalte instituţii similare din întreaga lume.	G. Ş.
Bibliotecă
Dicţionarul general al literaturii române 524
BIBLIOTECĂ ROMÂNEASCĂ, revistă care a apărut la Buda în ianuarie 1821, în 1829, 1830 şi 1834. Zaharia Carcalechi, „ferlegher" la Tipografia Universităţii din Buda, a editat şi redactat această publicaţie, tipărind în 1821 prima parte, în 1829 şi 1830, câte două părţi, iar în 1834, ultimele patru. în mai multe rânduri el anunţă că va scoate revista de douăsprezece ori pe an. împrejurările îl obligă, însă, de fiecare dată, să renunţe. Dorinţa lui era de a oferi tuturor românilor o revistă cu profil cultural, cuprinzând articole de istorie naţională şi universală, de agricultură, comentarii politice („starea lumii"), varietăţi, informaţii zoologice şi botanice, poveşti şi literatură originală. în decursul anilor, intenţiile nu i s-au realizat întru totul. Carcalechi nu avea cunoştinţele necesare şi nici colaboratorii pe care îi presupune o atare întreprindere. în B. r. s-a publicat o istorie a romanilor, compilată după scrierile istorice germane şi franceze de Damaschin T. Bojâncă (numai capitolele 1-4), Gr. Cuciureanu (capitolul 5), I. Maiorescu (semnând I. Trifu) şi pictorul C. Lecca. Alte scrieri, despre Dimitrie Cantemir, Radu Şerban, Mihai Viteazul, precum şi traducerea unor istorioare morale şi Istoria lumii pe scurt îi aparţin lui Damaschin T. Bojâncă. Carcalechi este autorul articolelor-pro-gram şi al dedicaţiilor ce însoţeau unele numere. El scrie articole de istorie, care au un pronunţat caracter de popularizare, traduce din greacă şi germană povestiri şi istorioare moralizatoare, redactează ştiri privind viaţa culturală din Principate, informaţii bibliografice (Izvorul cărţilor), liste cu preţul mărfurilor ş.a. Literatură originală s-a publicat puţină: fabula Guzganul de cetate şi cel de câmp de Gh. Asachi, poezia Ruinurile Târgoviştii de V. Cârlova. Un articol, Literatura, încercând o definiţie a literaturii, discută şi situaţia poeziei româneşti la 1830. Mai colaborează, cu o Cuvântare de rugăciune, Emanoil Gojdu. B. r. a avut, pentru epoca în care era editată, un număr relativ mare de „prenumeranţi" în Transilvania şi în Principate. Scoţând această revistă, Carcalechi urmărea, fără îndoială, şi scopuri comerciale. Dar el era însufleţit, în primul rând, de dorinţa de a contribui, cu modestele lui mijloace, la propăşirea neamului, la realizarea unităţii culturale a românilor.	R.Z.
BIEDRZYCKI, Emil (5.V.1880, Suceava - 12.XII.1975, Cracovia, Polonia), istoric literar şi traducător polonez. Originar dintr-o familie poloneză din Bucovina, B. şi-a făcut studiile liceale la Cernăuţi şi pe cele superioare la Universitatea „Jan Kazimierz" din Lvov, unde şi-a luat doctoratul în filologie şi a funcţionat ca lector de limbă şi literatură română (1922-1939). în timpul războiului, Universitatea din Lvov fiind închisă, a lucrat ca translator la o societate de asigurări. După război, îşi reia activitatea în cadrul lectoratului de limbă română de la Universitatea Jagellonă din Cracovia (din februarie 1945), funcţionând neîntrerupt până la pensionare, în 1965. A fost membru al Comisiei de istorie literară a Academiei Polone de Ştiinţe de la Cracovia.
încă din perioada interbelică, B. s-a remarcat ca unul dintre principalii promotori ai acţiunilor de cunoaştere a culturii şi
literaturii române în mediul polonez, prin numeroase studii şi traduceri: Literatura rumunska [Literatura română], o primă sinteză a literaturii române de la începuturi până în 1930, inserată ca un capitol aparte în monumentala Wielka literatura powszechna [Marea literatură universală], publicată la Varşovia, în 1933, Zarys dziejow literatury rumunskiej [Schiţă de istorie a literaturii române] (1935), însoţită de o antologie, în care versurile mai multor poeţi români, începând cu Grigore Alexandrescu, sunt traduse în colaborare cu poetul T. Hollender. Dintre acestea, unele au fost reproduse într-o cuprinzătoare antologie poloneză de poezie românească (Varşovia, 1989). La vremea sa, istoria literaturii române a lui B. a fost foarte bine primită (Gr. Nandriş, în recenzia sa din „Gând românesc", martie 1935, îşi exprimă recunoştinţa „pentru dragostea şi priceperea cu care autorul ne-a prezentat compatrioţilor săi"). Participant, alături de alţi polonezi, la cursurile de vară ale lui N. Iorga, la Vălenii de Munte, B. s-a manifestat şi în planul istoriografiei, prin traducerea unor texte reprezentative, precum studiul lui
O.	Gorka despre Cronica lui Ştefan cel Mare. In domeniul literaturii comparate, s-a remarcat, printre altele, prin studiul Două epopei ţărăneşti. Reymont şi Rebreanu (1932). A redactat un manual de limba română şi o monografie despre Nicolae Bălcescu, ce cuprinde şi traducerea integrală în polonă a Cântării României (pledând, cu noi argumente, pentru paternitatea lui Bălcescu). A făcut parte din comitetul de redacţie al marelui Dicţionar român-polon (Shwnik rumunsko-polski), apărut în 1970. în 1973, a publicat la Cracovia o masivă istorie a polonezilor din Bucovina (Historia Polakâw na Bukowinie), cu numeroase materiale inedite, din arhiva personală, referitoare la cultura poloneză în Bucovina şi la legăturile cu mediul românesc.
SCRIERI: Zwiţizki kulturalne polsko-rumunskie, Lvov, 1933; Zarys dziejow literatury rumunskiej, Lvov, 1935; Nikolaj Bălcescu pisarz i rewolucjonista, Cracovia, 1961; Historia Polakâw na Bukowinie, Cracovia,
1973.
Repere bibliografice: S. Lukasik, Pologne et Roumanie. Aux confins des deux peuples et des deux langues, Paris-Cracovia, 1938,134-135; M. Mitu, 50 de ani de filologie română la Universitatea din Cracovia, LL, 1972, 2; V. Jeglinschi, Relaţii culturale româno-polone în primele decenii ale sec. XX (1900-1945), Bucureşti, 1977, passim; S. Widlak, Studiile de limbă română la Universitatea Jagellonă, în Relaţii culturale româno-polone, Bucureşti, 1982, 19-20; Velea, Interferenţe, 83-84; Mihai Mitu, Rumunsko-polskie zwiţizki literackie, în Literatura polska XX wieku, II, Varşovia, 2000,532.	A. M.
BIENKOWSKA, Danuta (31.1.1920, Vilnius, Lituania — 20.VIII.1992, Varşovia), prozatoare, traducătoare şi eseistă poloneză. începe Facultatea de Medicină în 1937 la Universitatea din Poznari şi o termină în 1943 la Bucureşti, unde emigrase din cauza războiului. Lucrează apoi, ca medic şi director de spital, în sate din Moldova, până în 1945, când se întoarce în Polonia şi practică medicina la Wroclaw. Stabilită la Varşovia în 1949, după 1950 se va dedica literaturii, renunţând la prima profesiune. Colaborează la radio şi la periodicele „Zodnierz Polski", „Gios Pracy", „Ptomyk", „Nowe Ksişzki",
525 Dicţionarul general al literaturii române
Bilciurescu
„Dialog" „Fakty" ş.a. Este vicepreşedintă a secţiei varşoviene a Uniunii Scriitorilor Polonezi (1972-1975), apoi membră a Comitetului Naţional (1975-1978, 1978-1980). Autorităţile poloneze i-au conferit pentru activitatea literară Premiul Preşedintelui Consiliului de Miniştri (1978), Crucea de Aur a Ordinului Meritul Cultural (1955), titlul Activist Cultural Emerit (1967), Crucea de Cavaler (1972) şi Crucea de Ofiţer (1985) ale Ordinului Renaşterea Poloniei, iar autorităţile româneşti, pentru traduceri din literatura română — Premiul Uniunii Scriitorilor Români (1984 şi 1990) şi medaliile „Ion Creangă" şi „Mihai Eminescu".
Debutează în 1948 cu povestirea Zdrada [Trădarea], apărută în „Trybuna Dolnosl^ska". Tematic, proza scrisă de B., alcătuită din numeroase romane de observaţie socială, poliţiste şi pentru tineret, apărute la intervale scurte, precum şi din câteva volume de povestiri şi biografii romanţate, acoperă în principiu realităţi şi probleme poloneze de după al doilea război mondial; excursurile în trecutul istoric şi cultural sunt rare, de câteva ori inspiraţia vizând istoria românilor, în Slubne kobierce [Covoare de nuntă] (1974) şi Michat Waleczny [Mihai Viteazul] (1975), de exemplu. Merite excepţionale şi-a câştigat B. în cunoaşterea literaturii române în Polonia prin traducerile de proză şi dramaturgie clasică (Ion Creangă, I. L. Caragiale, Mateiu I. Caragiale, Cezar Petrescu, Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu, Jean Bart, Ion Marin Sadoveanu) şi contemporană (Geo Bogza, Eugen Barbu, G. Călinescu, Al. I. Ştefănescu, Alecu Ivan Ghilia, Marin Sorescu, Al. Ivasiuc, losif Naghiu, Zaharia Stancu, G. Ciprian, Maria-Luiza Cristescu, Vintilă Corbul, Dumitru Solomon, Constantin Chiriţă, Mircea Sântimbreanu, Mircea Radu Iacoban, Paul Cornel Chitic, Constantin Ţoiu ş.a.). Câteva exegeze se constituie ca ipostaze complementare în programul de familiarizare a cititorului polonez cu istoria (Rumunia od Trajana do democracji ludowej, 1953) şi literatura română (Dzieje literatury rumunskiej [Istoria literaturii române]), învolumul Dzieje literatur europejskich (1977). La acestea se adaugă numeroase colaborări la radio şi articole în presa scrisă, referitoare la spaţiul cultural românesc.
Traduceri: Geo Bogza, Kamienny kraj i inne opowiadania [Ţara de piatră şi alte povestiri], Varşovia, 1956; Ion Creangă, Wspomnienia z dziecinstwa [Amintiri din copilărie], Varşovia, 1960, Zîoty most [.Povestea porcului], Varşovia, 1973; Eugen Barbu, Szosa pohiocna [Şoseaua Nordului], Varşovia, 1961, Ksiqzş [Princepele], Varşovia, 1979; G. Călinescu, Czama komoda [Scrinul negru], Varşovia, 1962, Biedny Ioanide [Bietul Ioanide], Varşovia, 1973, Poeta mibs'ci [Viaţa lui Mihai Eminescu], Varşovia, 1977; Al. I. Ştefănescu, Nie biegaj samotnie po deszczu [Să nu alergi singur prin ploaie], Varşovia, 1963; Mateiu I. Caragiale, Fanfaroni ze Starego Dworu [Craii de Curtea-Veche], Varşovia, 1968; Cezar Petrescu, Fram, niedzwiedz polamy [Fram, ursul polar], Varşovia, 1968; Alecu Ivan Ghilia, Noce bez snu [Nopţi fără somn], Varşovia, 1969; Marin Sorescu, Jonasz [Iona], „Dialog" (Varşovia), 1969,5, Trzeci pal [A treia ţeapă], „Dialog" (Varşovia), 1991,1, Koscielny [Paracliserul], „Dialog" (Varşovia), 1991,1; Alexandru Ivasiuc, Westybul [Vestibul], Varşovia, 1970; losif Naghiu, Ciemnosc [întunericul], „Dialog" (Varşovia), 1971,6; I. L. Caragiale, Abu-Hasan, Varşovia, 1972; Liviu Rebreanu, Ion, Varşovia, 1972; Zaharia Stancu, Jak bardzo ciş kochakm [Ce mult te-am
iubit], Varşovia, 1972; G. Ciprian, Kaczy ieb [Capul de răţoi], „Dialog" (Varşovia), 1973, 8; Jean Bart, Europolis, Gdarisk, 1974; Maria-Luiza Cristescu, Nie zabijajcie kobiet [Nu ucideţi femeile], Varşovia, 1974; Vintilă Corbul, Dynastia Sunderland-Beauclair, I-II, Varşovia, 1975-1980, Hollywood, piekh marzen [Hollywood, iadul visurilor], Katowice, 1992; Dumitru Solomon, Diogenes pies [Diogene câinele], „Dialog" (Varşovia), 1975,4; Ion Marin Sadoveanu, Wswietle gazowych lamp [Sfârşit de veac în Bucureşti], Varşovia, 1976; Constantin Chiriţă, Sniezne skrzydk [Aripi de zăpadă], Varşovia, 1977; Mircea Sântimbreanu, Duza przerwa [Recreaţia mare], Varşovia, 1978 (în colaborare); Romulus Vulcănescu, Kolumna niebios [Coloana infinită], Varşovia, 1979; Mircea Radu Iacoban, Kbpotliwy swiadek [Departe], Varşovia, 1980; Cătălin Bursaci, Pierwsza ksiqzka, ostatnia ksiqzka [Prima carte, ultima carte], Varşovia, 1982; Paul Cornel Chitic, Europa, aport, „Dialog" (Varşovia), 1984, 9; V. A. Gheorghiu, Rzeczywistosc i fikcja [Realitate şi ficţiune], Varşovia, 1984, Sugestia, Varşovia, 1987; Constantin Ţoiu, Grzech pierworodny [Galeria cu viţă sălbatică], Varşovia, 1985.
Repere bibliografice: Velea, Paralelisme, 74-94; Velea, Interferenţe, 49-51,85-91; Stan Velea, Literatură polonă în România, Bucureşti, 2001, 335-344.	'	St.	V.
BILCIURESCU, Alexandru (13.XII.1901, Paris - ?, Bucureşti), poet, prozator şi publicist. Născut într-un mediu de intelectuali, B. va continua tradiţia familiei şi va studia ştiinţele juridice. Tatăl, Alexandru Bilciurescu, avocat, şi mama, Alice (n. Ionescu-Mihăeşti, nepoată a pictorului Anton Chladek), i-au asigurat o educaţie îngrijită. El îşi trece, după o perioadă de secretariat în biroul tatălui său, doctoratul în ştiinţe juridice cu teza Asigurarea asupra vieţii (1930). în paralel, are o activitate publicistică şi literară intensă. Este redactor la „Timpul", „Era nouă", „Bilete de papagal", „Poporul", „Timpul familiei". Colaborează la „Sburătorul", „Convorbiri literare", „Adevărul literar şi artistic", „Rampa", precum şi la publicaţii de specialitate ca „Revista avocaţilor" sau „Jurnalul avocaţilor". A mai semnat Alexis Bihoreanu, V. Iru, Mircea Robu, Banul Mărăcine, Dr. Bemol. A colaborat la Radiodifuziunea Română, la redacţia pentru străinătate.
B.	este un scriitor deosebit de prolific. El se încearcă în toate genurile literare, mai puţin în dramaturgie, unde poate fi semnalată o singură piesă, scrisă în colaborare cu V. Cotan, Sub lumina lunei (1921). Debutul său editorial de sine stătător are loc cu volumul de versuri Morţii (1922). Ca poet, B. este sensibil influenţat de simbolism, de care neputându-se desprinde, vădeşte o carenţă de originalitate. Fii fericirea mea! (1923), Zoologice (1941) şi Thalassa (1941) (ultimele două premiate de Academia Română), Acropole (1945) — toate uzează de aceleaşi motive: marea, momentul despărţirii, ţipătul dezolant al pescăruşului, ploaia, corabia care se îndepărtează. O oarecare distanţare de poetica simbolistă se simte în volumul Zăpada mieilor (1944), dar timbrul redevine puternic bacovian în Lacrimile pământului (1944). în acest volum, B. părăseşte universul marin pentru a evoca parcuri unde „cad frunze, funerar". în ceea ce priveşte romanele, se pare că B. foloseşte o anume schemă, pe care o urmează aproape fără excepţie. Acestea apar oricum într-un ritm neobişnuit (chiar trei sau patru pe an), ele necâştigând nimic prin perseverenţa exer-
Bilete de papagal
Dicţionarul general al literaturii române 526
ciţiului. In centrul atenţiei se află un defect fizic, realmente irecuperabil, al unui personaj, defect care îl împiedică pe acesta să-şi urmeze aspiraţiile şi sentimentele. Printr-un concurs de împrejurări imposibile în viaţa reală, eroul scapă de complexul său şi îşi atinge idealul, care se dovedeşte a fi cu totul altceva decât îşi imaginase. Urmează, firesc, dezamăgirea. în zadar eroul şi-a eliminat handicapul, nimicnicia condiţiei umane nu poate fi depăşită. Personajele lui B. au, de regulă, o stare materială solidă sau se îmbogăţesc; ele nu sunt totdeauna credibile, nu „trăiesc", rămân numai nişte fantome. B. este fascinat de universul feminin, dar, pentru că nu îl înţelege decât superficial, îşi plasează eroinele în ipostaze apăsat dezavantajoase, imorale chiar. Intriga se desfăşoară rapid, previzibil, trădând preferinţa pentru un anumit tip de acţiune şi anumite caractere. B. scrie şi literatură pentru copii, chiar una reuşită. Scriitorul mai publică şi câteva plachete, unele omagiale, arătându-se acelaşi îndrăgostit de mare dintot-deauna: I. Gr. Perieţeanu, poet al mării (1942), Marea şi muzica
(1944), Camoes, cavalerul mării (1945), Cristofor Columb, conchistadorul lumii noi (1946).
SCRIERI: Sub lumina lunei (încolaborare cu V. Cotan), Bucureşti, 1921; Morţii, Bucureşti, 1922; Fii fericirea mea!, Bucureşti, 1923; Stafiile dragostei (în colaborare cu Dr. Ygrec, Sărmanul Klopstock şi Alexis Nour), Bucureşti, 1929; Doamna Casanova (în colaborare cu M. Tone-ghin), Bucureşti, 1932; Fecioare la licitaţie (în colaborare cu M. Toneghin), Bucureşti, 1933; ed. Iaşi, 1991; Pozne şi năzbâtii, Bucureşti, [1933]; Fata cu păr de lup, Bucureşti, 1934; Cavalerii verticali (în colaborare cu Ionel Jianu), Bucureşti, 1934; Rumba dragostei (în colaborare cu M. Toneghin), Bucureşti, 1934; Tichia de mărgăritar, Bucureşti, 1935; Cine a ucis? (în colaborare cu G. M. Amza), Bucureşti, 1936; Paraziţii tacâmului (în colaborare cu M. Toneghin), Bucureşti, 1938; Vampirul (în colaborare cu G. M. Amza), Bucureşti, 1938; Femeia din noroi, Bucureşti, 1939; Dorel pleacă în lume, Bucureşti, 1939; Vagabondul sentimental, Bucureşti, 1939; Vitriol, Bucureşti, 1939; Zoologice, Bucureşti, 1941; Thalassa, Bucureşti, 1941; I. Gr. Perieţeanu, poet al mării, Bucureşti, 1942; Pentru o femeie, Bucureşti, 1943; Zăpada mieilor, Bucureşti, 1944; Lacrimile pământului, Bucureşti, 1944; Marea şi muzica, Bucureşti, 1944; Acropole, Bucureşti, 1945; Camoes, cavalerul mării, Bucureşti, 1945; Cristofor Columb, conchistadorul lumii noi, Bucureşti, 1946; Mercenarele dragostei, I-II, Bucureşti, 1947. Traduceri: Bemard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, Bucureşti, 1982 (în colaborare cu Romeo Drăghici).
Repere bibliografice: Claudia Millian, „Morţii", versuri de AL Bilciu-rescu, ALA, 1922,104; Radu Mislea, Scriitorul Al. B., „Omul liber", 1931,346; Al. Robot, AL Bilciurescu - M. Toneghin, „Doamna Casanova", RP, 1932, 4481; Petre Dinu, „Doamna Casanova", „Azi", 1933, 1; Romulus Demetrescu, Al. Bilciurescu, „Tichia de mărgăritar", PLI, 1935, 8-9; G. Călinescu, M. Toneghin - Al. Bilciurescu, „Paraziţii tacâmului", ALA, 1938, 914; Bailli Jean Ursescu, Trei rapsozi ai mării, Bucureşti, 1944,19-31; Ştefan Baciu, Praful de pe tobă, Bucureşti, 1995,597; Dicţ. scriit. rom., 1,280-281.	N.Bc.
BILETE DE PAPAGAL, publicaţie apărută la Bucureşti, zilnic, din 2 februarie 1928 până în 9 august 1929, apoi săptămânal, din 15 iunie până în 5 octombrie 1930; tot săptămânal, între
1937	şi 1938, şi din nou zilnic, din 15 decembrie 1944 până în 12 februarie 1945. Director: Tudor Arghezi. într-un singur număr,
Sâmbătă 4 August 1928
bilele
No. 153
apar
zilnic
2 lei
Director
T. ARGHEZI
de papagal
461 din 1930, este menţionat ca director şi Gheorghe Brăescu. între 1944 şi 1945, ca girant responsabil figurează Nicolae Scarlat. în seria a doua, din 1930, formatul e mai mic decât cel iniţial, iar seria a patra are format de ziar. O aşa-zisă „ultimă serie" apare în cuprinsul revistei „Argeş" (de la numărul 2/1966 până la numărul 3/1967). Fondată de Tudor Arghezi la puţin timp după apariţia celebrului său volum Cuvinte potrivite, revista este expresia unui talent poetic şi publicistic de o excepţională vigoare şi originalitate. Tentaţia novatoare, dorinţa de a realiza ceva unic e exprimată de Arghezi încă din primul număr al liliputanei publicaţii, atunci când susţine, în stilul său inconfundabil, că „Un ziar atât de mic n-a mai apărut niciodată, nici la furnici" şi că această „foiţă de ţigare" sau „fiţuică" vrea „să realizeze în universul hârtiei tipărite un echivalent al puricelui din lumea de carne şi oase", precizând însă că preocuparea sa de căpetenie nu va fi aceea „de a face pe oameni să se scarpine, ci pe cititor să zâmbească". în acelaşi articol inaugural, apăsând asupra ideii de independenţă, Arghezi arată tranşant că B. de p. „apar din iniţiativa strict personală a unui scriitor, fără bănci, fără idoli, fără partid politic şi fonduri inexplicate, adică în toate condiţiunile dorite de expresia sincerităţii". Reiterată şi asumată cu curaj şi mai târziu, în ciuda dificultăţilor pe care le presupune (Numărul o sută), această libertate a propriei iniţiative îi îngăduie poetului să scoată o revistă foarte vie, neconvenţională, în care cultura şi realităţile româneşti sunt abordate fără prejudecăţi, cu un spirit critic pătrunzător şi inventiv, ceea ce i-a atras multe simpatii, dar şi multe adversităţi. Publicaţia a respins orice academism, „cultivarea în eprubetă închisă, cu dop, a vieţii politice şi literare", şi a căutat să aducă un aer proaspăt în spaţiul dezbaterii publice şi al literaturii, stimulând în mod consecvent creativitatea şi setea de afirmare a unor „condeie noi". Foarte preţuită de tinerii scriitori, revista, mai ales în prima ei serie, le-a dat unora prilejul să debuteze, iar pe alţii i-a ajutat să se facă mai bine cunoscuţi. Astfel, în ce priveşte poezia, pe lângă cele câteva texte ale lui Arghezi însuşi (Voci, Creion, Potcovarii, Sonet pentru cocoşi, Sonet de izbândă, însemnări pentru poveste) sau colaborările ocazionale ale lui Adrian Maniu şi George Topîrceanu, aici se tipăresc din abundenţă versuri ale unor foarte tineri autori, dintre care unii vor dobândi ulterior notorietate: viitorul dramaturg Eugen Ionescu, căruia i se publică în 1928 câteva Elegii pentru fiinţe mici, Emil Botta, care debutează aici în 1929, Virgil Gheorghiu, Eugen Jebeleanu,
527 Dicţionarul general al literaturii române
Bileţchi
Geo Bogza, Maria Banuş, Mihai Beniuc, Cicerone Theodorescu, George Lesnea. Atenţia constantă acordată tinerilor scriitori nu e însă decât unul dintre mijloacele prin care revista încearcă să învioreze atmosfera literară din epocă. Un altul e ingenioasa inovaţie publicistică prin care Arghezi a reuşit să-şi exprime propria viziune despre relaţia dintre viaţă şi literatură: tableta. Scrise într-un concentrat şi sclipitor stil metaforic, căruia nu îi lipsesc nici lirismul, nici umorul, tabletele argheziene au o mare gamă tematică şi tonalităţi variate. între ele se găsesc muşcătoare satire politice (Comunismul la el acasă, Triptic politic) sau anticlericale (Bilet unui prieten preot, Moravuri episcopale), mici pamflete cu ţintă precisă (Superomul unanim, la adresa lui Nicolae Iorga, ori Ortodoxia artistico-literară, vizându-1 pe Nichifor Crainic), elogii pline de căldură, cum este cel adus tipografilor (Culegătorul de semne), inimitabile poeme în proză (Caise, Miţu şi Baruţu, Rândunelele, Pisica). De o savoare aparte sunt „tabletele cu Coco", papagalul care a devenit nu doar blazonul revistei, ci şi un personaj nelipsit din paginile ei, putând fi întâlnit în diferite ipostaze: de confesor, de interlocutor, de martor ascuns la anumite evenimente, de reporter poznaş şi, în genere, de simbol al opiniei publice sau al ubicuităţii jurnalistice (Coco şofeur, Coco deputat, Câinele lui Coco, Coco la Iaşi, Coco şi actorii, Plângerea lui Coco, Rugăciunea lui Coco, Cocâ-express etc.). Ca prozator, Tudor Arghezi nu publică însă în B. de p. numai tablete, ci şi o serie de mici povestiri cu conţinut anecdotic, caracterologic sau chiar parabolic, între care: Iisus al doilea, Un linşaj, Moş Niculae, Fizionomistul, Un roman de iubire, Doi vecini. în ce priveşte proza, sunt de consemnat, în afara textelor argheziene, contribuţii remarcabile ale altor scriitori. Deşi dintre ei nu lipsesc cei de factură mai tradiţionalistă, precum Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, I. Peltz, preferaţi sunt totuşi moderniştii de felul lui Urmuz, descoperit postum, M. Blecher, care debutează aici în 1930, Geo Bogza, F. Aderca. Ultimul este, de fapt, cel mai constant colaborator al revistei, fiind foarte des prezent şi în postura de critic literar. în această calitate, semnează articole de sinteză (Curente literare în Europa) sau de bilanţ (Anul literar), comentarii polemice (Mistica farsă, despre mişcarea gândiristă), eseuri despre Shakespeare, Tolstoi, Taine, Mallarme, medalioane (Adversarul G. Ibrăileanu, Gospodarul Sadoveanu, Cavalerul Perpessicius) şi, din când în când, recenzii. O dovadă că literatura e îfiţeleasă ca fenomen viu şi dinamic o constituie expresivele portrete făcute de Tudor Arghezi unor personalităţi ca Urmuz, C. Argetoianu, N. D. Cocea, C. Stere, Gala Galaction, alături de repetatele sale elogii aduse poeţilor tineri şi, în general, poeziei, care „garantează culturii o împrospătare continuă şi omului, locuitor al unui mare miracol, zilnic mai întins, facultatea de a-1 simţi". Cu toate că spaţiul redus a împiedicat revista să aibă un sumar foarte divers, s-au publicat la răstimpuri şi texte dramatice, cum sunt piesa scurtă Negustorul de ochelari a lui Tudor Arghezi ori sceneta Triunghi a lui
F.	Aderca, şi, de asemenea, nu au fost neglijate nici traducerile (epigrame de Marţial, poemele Nemărginire şi Epigonilor de Ibsen, reflecţii de Paul Valery, eseul Omul autentic de Andre Gide). Mai mult, au existat chiar câteva rubrici cu o anume
continuitate: „Cronica dramatică" (ţinută în 1930 de Isaiia Răcăciuni), „Moment muzical" (F. Aderca), „Gura lumii" (anecdote), „Pagini vechi" (unde se reiau scrieri de Ion Ghica şi
A.	I. Odobescu). Toate acestea întregesc imaginea unei publicaţii care, de excelent nivel literar în prima ei serie, plină de nerv polemic în a doua şi vădind o fermă atitudine antifascistă şi prodemocratică în a treia, s-a impus prin calitatea şi insolitul ei, purtând pecetea de neşters a spiritului arghezian. Alţi colaboratori: Otilia Cazimir, Al. O. Teodoreanu, Gala Galaction, Paul Zarifopol, B. Fundoianu, Octav Şuluţiu, Aurel Lambrino, Sărmanul Klopstock, Ionathan X. Uranus (pseudonim al lui Marcel Avramescu), N. Davidescu, Demostene Botez, Simion Stolnicu, Mircea Pavelescu, Sanda Movilă, Alexandru Sahia, Eugen Constant, Liviu Deleanu, G. Ivaşcu, Mihail Steriade, Gherghinescu-Vania, N. Crevedia, Radu Boureanu, Ilarie Dobridor, Laurenţiu Fulga, Ion Biberi, Paul B. Marian, Aurel Baranga, Dragoş Vrânceanu, Mircea Damian, Horia Bottea, Constantin Nisipeanu, Teodor Scarlat, Ion Sofia Manolescu.	I.M.
BILEŢCHI, Nicolae (12.111.1937, Oprişeni, azi Dubovka, Ucraina), critic şi istoric literar. Este fiul Elenei (n. Haisuc) şi al lui Vasile Bileţchi, ţărani. A absolvit Facultatea de Filologie (secţia germano-romanică) la Universitatea din Cernăuţi (1959). Doctorand la Institutul de Literatură Universală „Maxim Gorki" al Academiei de Ştiinţe din URSS, între 1964 şi
Bileţchi-Albescu
Dicţionarul general al literaturii române 528
1967,	şi-a luat doctoratul în filologie în 1987. Este cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie şi Teorie Literară al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. A fost ales membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (1992).
A debutat editorial cu studiul monografic Epiceskie i liriceskie elementî v moldavskoi sovetskoi dramaturgii [Elementele epic şi liric în dramaturgia sovietică moldovenească] (1972). în volumele Consemnări critice (1976) şi Considerări şi reconsiderări literare (1983), B. s-a afirmat ca un avizat cercetător al dramaturgiei şi prozei contemporane din Republica Moldova. Plătind o vreme tribut înţelegerii literaturii prin prisma realismului socialist, B. realizează totuşi exegeze serioase, în care predomină analiza psihologică a personajelor şi atenţia concentrată asupra procedeelor artistice. Efortul de sincronizare cu statutul criticii şi istoriei literare modeme se vădeşte în studiul Romanul şi contemporaneitatea (1984), unde B. apelează la un instrumentar critic complex şi la un limbaj estetic înnoit, atunci când se referă la particularităţile formale (Zbor frânt de Vladimir Beşleagă), la substratul dramatic al timpului încremenit (Vămile de Serafim Saka), la „direcţia estetică" (Disc de George Meniuc), la interferenţa timpurilor (Unchiul din Paris de Aureliu Busuioc) sau la cronotopul basmului (Povestea cu cocoşul roşu de V. Vasilache). B. formulează tot aici şi rezerve critice, abordând cu luciditate şi în toată complexitatea lui procesul literar.
SCRIERI: Epiceskie i liriceskie elementîv moldavkoi sovetskoi dramaturgii [Elementele epic şi liric în dramaturgia sovietică moldovenească], Chişinău, 1972; Consemnări critice, Chişinău, 1976; Considerări şi reconsiderări literare, Chişinău, 1983; Romanul şi contemporaneitatea, Chişinău, 1984; Creaţia scriitorilor moldoveni în şcoală: N. Costenco, A. Busuioc, V. Beşleagă* G. Malarciuc (în colaborare), Chişinău, 1990.
Repere bibliografice: Andrei Ţurcanu, Considerări şi reconsiderări literare, RLSL, 1984,3; Iuri Kojevnikov, Moldavski sovremennîi roman, „Voprosî literaturi", 1985, 9; Mihail Dolgan, Responsabilitatea cuvântului critic, Chişinău, 1987,102-105.	I.	C.
BILEŢCHI-ALBESCU, Ioan (23.VIII.1881, Oprişeni, azi Dubovka, Ucraina — 15.X.1962, Câmpulung Moldovenesc), publicist şi traducător. Urmează clasele primare în satul natal, iar în 1895, intră la Liceul „Ştefan cel Mare" din Suceava. Plăcându-i umanioarele, va opta pentru Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, studenţia lui diligentă desfăşurându-se între anii 1903 şi 1907. După absolvire, va fi numit profesor de latină şi elină la şcoala unde îşi luase bacalaureatul. Din 1909, e transferat la Liceul „Dragoş Vodă" din Câmpulung Moldovenesc. Profesor definitiv încă din 1908, obţine doctoratul în 1912, cu o teză redactată în limba germană, în care se ocupă de modalităţile de exprimare a superlativului la o seamă de scriitori latini, ca Tibul, Catul, Properţiu, Vergiliu, Horaţiu şi Ovidiu. S-a impus, curând, prin seriozitate şi temeinicie şi, după ce, în 1916, este numit, provizoriu, director, din 1919 ocupă acest post până în septembrie 1941, când se pensionează.
Din când în când, B.-A. semna în periodicele bucovinene „Glasul Bucovinei", „Junimea literară", „Glasul muntelui", rememorând evenimente politice la care avusese şansa să ia parte, cugetând, cu o retorică de catedră, la ţară şi la destinul ei sau însăilând vreo cronică dramatică. Acestei publicistici întâmplătoare i se adaugă şi câteva articole tratând chestiuni de pedagogie, recenzii de cărţi ştiinţifice şi, mai ales, studii meticuloase de toponimie şi patronimie, scoase şi în broşuri, după ce apăruseră mai întâi în „Orpheus" (1927-1928) şi, pe parcursul mai multor ani, în „Anuarul Liceului «Dragoş Vodă»", pe care B.-A. îl editează din 1921 până în 1939. Sunt contribuţii stimabile — luate în seamă de învăţaţi precum Carlo Tagliavini, V. Grecu, Şt. Pasca —, dar care se lansează în ipoteze riscante. A alcătuit şi o istorie a oraşului Câmpulung Moldovenesc, rămasă în manuscris. B.-A. era, înainte de toate, un elenist, cu o reputaţie pentru unii confirmată de traducerile sale, în versuri albe, din piesele lui Aristofan, Norii (1923), Broaştele (1925), Păsările (1936). Un Aristofan pe care l-a dorit „în haină românească", recurgând la neaoşisme nu totdeauna potrivite, în versiuni ce se feresc să cadă în infidelitate şi obscuritate, dar mai ales, cum cer „estetica şi urbanitatea", evitând, pudic, exprimările prea fruste. în prefeţe, nedezmin-ţindu-şi vocaţia, B.-A. ţine să scoată în relief caracterul moral-educativ al ostenelilor lui. El schiţează şi unele apropieri între Păsările şi comedia shakespeareană Visul unei nopţi de vară, care s-ar asemăna prin „fantezia exuberantă", comparaţia fiind împinsă până la piesa Chantecler a lui Edmond Rostand. Alte traduceri din Aristofan (Plutos, Viespile, Cavalerii, Pacea) nu s-au publicat.
SCRIERI: Ausdrucksmittel zur Bezeichnung des hohen Grades einer Eingenschaft bei Catull, Tibull, Properz, Vergii, Horaz, Ovid und Statius, Cernăuţi, 1909; Sentimentul naturii în opera lui Horaţiu şi Virgiliu, Silistra, 1930. Traduceri: Aristofan, Norii, pref. trad., Bucureşti, 1923, Broaştele, pref. trad., Bucureşti, 1925, Păsările, pref. trad., Câmpulung, 1936.
Repere bibliografice: N. Bogdan, Clasicii greci şi latini în româneşte, „Clipa", 1924, 70; George Voevidca, Aristophanes în româneşte, „Junimea literară", 1937,1-9; Ion Faifer, Aristophanes pentru prima oară în româneşte?, IIŞ, 1938, 6; Graţian Jucan, Câmpulungul Moldovenesc, Bucureşti, 1979, 66-68; Satco-Pânzar, Dicţionar, 26', Florin Faifer, Profesorii, CL, 2000,1.	F.F.
BINELE PUBLIC, gazetă politică şi literară apărută la Bucureşti, de trei ori pe săptămână şi apoi zilnic, între 29 noiembrie 1878 şi martie 1884. Când fracţiunea „liberalilor sinceri", ale cărei idei politice le apăra B. p., se uneşte cu Partidul Conservator, gazeta fuzionează cu „Timpul" şi în locul lor se va înfiinţa, de la 18 martie 1884, „România". La B. p. a colaborat frecvent cu articole de orientare literară, dar şi în calitate de cronicar dramatic şi literar, G. I. Ionnescu-Gion. în 1879 şi 1880, i se alătură D. D. Racoviţă-Sphinx, care publică, de asemenea, cronici dramatice, dar şi cugetări, articole de informaţie culturală, recenzii, nuvele, traduceri. Au mai scris în coloanele gazetei M. N. Săulescu, G. Missail, iar G. O.
529 Dicţionarul general al literaturii române
Birăescu
Gârbea şi N. Lepădătescu au fost redactori, primul în anul
1879,	cel de al doilea în anii 1882 şi 1883. Câteva traduceri fără însemnătate dă şi I. S. Spartali. în ianuarie 1879, o cronică dramatică nesemnată ataca spectacolul de la Teatrul National cu O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale. „Tânărul autor cu ochelari" era criticat pentru aşa numitele,, exagerări" în descrierea moravurilor.	R.Z.
BIOLAN, Toma (1.IX.1941, Cobia, j. Dâmboviţa), poet, prozator şi dramaturg. Este fiul Anei (n. Tănăsescu) şi al lui Ion Biolan, cântăreţ bisericesc. După studiile elementare în comuna natală, a absolvit Liceul „N. Bălcescu" din Târgovişte (1959), apoi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1964). Funcţionează ca redactor la revista „Argeş" (1967-1971) şi secretar al Teatrului „Al. Davila" din Piteşti (1971-1972 şi după 1974). Debutează editorial în 1979, cu volumul de poezie Pasărea paradisului. Colaborează la „Argeş", „Ateneu", „Ramuri", „Argeşul", „Săgetătorul" (supliment literar al cotidianului piteştean „Argeşul") ş.a.
înainte de a debuta individual în volum, B. publică în placheta de versuri Templu grec, apărută în 1970 în colecţia „Biblioteca «Argeş»", coordonată de Gh. Tomozei. în 1967, Geo Dumitrescu îl recomanda drept un poet caracterizat prin „luciditate, inteligenţă", „precizia severă a expresiei" şi „discreţie", fără ca acestea să „îngheţe" fluidul liric. Este formula în care poezia lui B. se va menţine pe tot parcursul ei, fie că va evoca figuri emblematice ale istoriei reale (Neagoe Basarab, Mateiu I. Caragiale) sau imaginare (Don Quijote), fie că va sonda arheologia eului sau va construi interioare-cochilii şi spaţii de reverie ale unui temperament retractil: „Tărăgănare dulce prin / Moi sunete de clavecin / Stârnind pe răcoroase dale / Plutiri alene de petale". Dominanta universului său rămâne aspiraţia lilială şi astrală, ascensional-purificatoare, poemul însuşi fiind înţeles ca o „stare de melancolie a inocenţei". Liric ce-şi cenzurează efuziunile şi evită exhibarea,
B.	este dublat de un „sceptic melancolic" (Al. Piru) şi de un (auto)ironist bonom şi delicat: dimensiune evidentă mai ales în prozele sale scurte, scrise ca pentru divertisment, dar nu mai puţin ca penetrante sondaje, de nuvelist sceptic, în diverse medii (familie, scenă, viaţă literară, lumea funcţionarilor şi a şefilor acestora etc.), surprinzând pe viu mecanica imediatului, a cotidianului şi excelând în comicul verbal, în jocurile de limbaj care răstoarnă sau împing spre absurd sensurile consacrate. Acesta este şi mijlocul predilect al autorului de aforisme, ca şi de piese pentru copii (scrise inclusiv pentru teatrul de păpuşi), comedii caracterizate prin vervă, dar şi prin candoare: univers în care poetul retractil îşi continuă reveriile.
SCRIERI: Micul dorobanţ, în Teatru - piese într-un act, Bucureşti, 1977; Pasărea paradisului, Bucureşti, 1979; Arţagul, Piteşti, 1983; Nuferi în somn, Bucureşti, 1983; Test de fidelitate, Bucureşti, 1986; Cartea care zâmbeşte, Bucureşti, 1987; Cu şoimul pe umăr, Bucureşti, 1988; Şi păsările învaţă să cânte, Bucureşti, 1991; Reţetă pentru greţuri, Bucureşti, 1992; Una pe faţă, una pe dos. Tricotaje în doi peri, Piteşti, 1998; Te iubesc, (dar
nu) pe gratis!, Piteşti, 2000; Izvoare-n cer şi pe pământ, Piteşti, 2001; Seducător, Tănase, Piteşti, 2002.
Repere bibliografice: Geo Dumitrescu, Poşta redacţiei. Antologie Toma Biolan, CNT, 1967,50; Petru Mihai Gorcea, Poezie, ARG, 1979,4; Laurenţiu Ulici, Stadii, RL, 1979,41; Petru Mihai Gorcea, Ascunsa floare de jăratic, ARG, 1984, 3; Val Condurache, Toma Biolan, „Test de fidelitate", CL, 1988,9; Marian Barbu, Infernul declinabil, „Săgetătorul" (Piteşti), 1997,35; Dan Giurea, „înapoi acasă!" de Toma Biolan, „Argeş" (Piteşti), 1998,2 229; Tudor Cristea, Treptele timpului, „Litere" (Găeşti), 2001,7.	NM
BIRĂESCU, Aquilina (30.VI.1948, Cemeteaz, j. Timiş), prozatoare. Este fiica Iconiei şi a lui Vasile Micşan, funcţionar. După absolvirea (în 1973) a Facultăţii de Filologie, secţia română-franceză, a Universităţii din Timişoara, lucrează ca bibliograf la Biblioteca Judeţeană Timiş. A fost soţia scriitorului Traian Liviu Birăescu. A mai semnat Ara Muşat. A debutat cu versuri în „Orizont" (1970), iar ca prozatoare în volumul colectiv Drumul cel mare (1985).
Pariu cu viitorul (1989) este un volum de proză scurtă, populat cu personaje dilematice, de obicei intelectuali şi bătrâni, care trăiesc drame mai grave sau mai mărunte, provocate de nevoia adaptării la o nouă viaţă (de pildă, a ruralilor la urbanitate) şi plasate, de cele mai multe ori, la nivelul conştiinţei lor. De aici, recurgerea frecventă la analiza psihologică şi mai ales la tehnica introspecţiei ca mod de definire a unor individualităţi. Perspectiva adoptată este cea realistă, nu fără pulsiuni poematice şi suavităţi discrete. Literatura pentru copii scrisă de B. este ingenioasă, atractivă, relevând imaginaţie şi adecvare la destinatar.
SCRIERI: Pariu cu viitorul, Timişoara, 1989; întâmplări mari şi mici pentru nepoţi şi bunici, Timişoara, 1996; Scriitori şi lingvişti timişoreni (1945-1999). Dicţionar bibliografic (în colaborare cu Diana Zărie), Timişoara, 2000.
Repere bibliografice: Radu Enescu, C.C. Platon, F, 1985,4; Radu Călin Cristea, La drumul mare al prozei scurte, F, 1985, 5; Ioan Groşan, Drumuri şi poteci, AFT, 1985, 9; Rodica Oprean, îndemn la visare, „Paralela 45", 1997,11; Popa, Ist. lit., II, 647.	D.B.-D.
BIRĂESCU, Traian Liviu (19.VII.1924, Timişoara - 8.1.1998, Timişoara), critic literar, eseist şi prozator. Este fiul Emiliei (n. Bojin), învăţătoare, şi al lui Traian Birăescu, ziarist. După absolvirea Liceului „C. Diaconovici-Loga" din Timişoara, urmează Facultatea de Litere şi Filosofie şi Facultatea de Drept din Cluj, terminate în 1948. A susţinut un doctorat în literatură comparată (1974). A profesat ca jurist în Timişoara, apoi a devenit cadru didactic la Facultatea de Filologie a Universităţii din localitate. Colaborează la „Scrisul bănăţean", „Orizont", „Tribuna", „Familia", „Transilvania", „Cronica" ş.a. A fost soţul Aquilinei Birăescu.
Debutează cu un eseu în „Vrerea" din Timişoara (1946) şi editorial cu volumul Condiţia romanului (1971), o cercetare riguroasă a romanului european modern, abordat cu mijloacele criticii, dar şi ale sociologiei literare. Căile eseului (1976)
Birou
Dicţionarul general al literaturii române 530
investighează evoluţia acestei specii, inclusiv în literatura română, relevându-i-se pătrunderea în proza de ficţiune, dar şi calităţile estetice. Competenţa lui B. în aria comparatismului se va concretiza în Proust, azi (1979) şi în Compediu de literatură universală şi comparată (I-II, 1997-1999). Vocaţia critică, autentică, este mereu dublată de o atitudine într-o măsură didactică, ceea ce influenţează expunerea, cu toate că, atunci când situaţia o cere, autorul recurge la armele polemicii de idei. B. nu abdică de la condiţia de critic nici atunci când scrie roman, în romanele Echinox de toamnă (1981), Pomul cunoaşterii (1983), Calea amintirilor (1986), epica este impregnată de efectul lecturilor şi al reflecţiilor asupra literaturii altora. Evidentă este îndeosebi influenţa lui Marcel Proust asupra strategiilor narative utilizate şi a lui Th. Mann în ceea ce priveşte predilecţia pentru tehnica palimpsestului şi pentru substratul livresc. Autorul imaginează personaje care se reţin, plasate într-un univers ce se reconstituie în permanenţă prin rememorare.
SCRIERI: Condiţia romanului, Cluj, 1971; Căile eseului, Timişoara, 1976; Proust, azi, Timişoara, 1979; Echinox de toamnă, Timişoara, 1981; Pomul cunoaşterii, Timişoara, 1983; Calea amintirilor, Timişoara, 1986; Compediu de literatură universală şi comparată, voi. I.: Antichitatea şi Evul Mediu, Timişoara, 1997, voi. II.: Renaşterea şi barocul, Timişoara, 1999.
Repere bibliografice: Cornel Ungureanu, Troian Liviu Birăescu, „Căile eseului", O,1977,1; Ion Istrate, „Căile eseului", ST, 1977,2; Sorin Titel, Proust - contemporanul nostru, RL, 1979, 29; Brânduşa Armanca, Traian Liviu Birăescu, „Echinox de toamnă", 0,1981, 34; Adrian Dinu Rachieru, în plasa amintirilor, O,1983,42; Cosma, Romanul, 1,277; Dicţ. scriit. rom., 1,281-282; Dana Chetrinescu, Farmecul discret al erudiţiei, O, 1997,11; Ioan Arieşanu, Miniaturi critice, O,2000,4.	D. B. -D.
BIROU, Virgil (11.V.1903, Tigvaniu Mare, j. Caraş-Severin -22.IV.1968, Timişoara), prozator şi publicist. Este fiul Ioanei (n. Zară) şi al lui Iuliu Birou, învăţători. A absolvit, în 1930, Facultatea de Mine din cadrul Institutului Politehnic din Timişoara. în 1933, este printre membrii fondatori ai societăţii literare „Altarul cărţii", iar mai târziu, preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Banat, funcţie pe care o deţine până la desfiinţarea acesteia de către autorităţile comuniste. A debutat în 1932, în revista timişoreană „Vrerea". A colaborat la „Revista Fundaţiilor Regale", „Vremea", „Scrisul bănăţean", „Orizont".
Primul volum al lui B., Oameni şi locuri din Căraş (1940), îmbină reportajul şi analiza sociologică — modalităţi de expresie care, odată cu dezvoltarea şcolilor româneşti de folclor şi sociologie, începuseră să capteze tot mai mult atenţia scriitorilor din ultimii ani ai epocii interbelice — într-o adevărată monografie spirituală a Banatului anilor '30. Marcate nu de puţine ori de stângăcii literare, dar având întotdeauna un anumit farmec al expresiei „neaoşe", evocările lui B. reuşesc, atât prin generozitatea viziunii — cartea include aspectele cele mai diverse, de la cele geografice şi economice la cele sociologice sau antropologice —, cât, mai ales, prin sentimentalismul molcom, „bănăţean", să facă trecerea de la jurnalism la literatură. Capacitatea sa de a surprinde culoarea locală, ca şi
aceea de „a citi" în sufletele oamenilor, ale căror portrete, uneori memorabile, trimit la literatura unui Calistrat Hogaş — de amintit aici figurile lui George Mingea, Pau Piele sau cea a dascălului Braia, un „domn Trandafir" bănăţean — fac din cartea lui B. o operă cu certe valenţe estetice. Romanul Lume fară cer (1947), singura operă literară propriu-zisă a autorului, se înscrie, prin toate datele sale, de la spiritul pozitivist al observaţiei la arhitectura narativă precisă, cu capitole organizate simetric, în canoanele realismului naturalist. Inspirată din viaţa dură, „lipsită de cer" a minerilor — a „ocnarilor", cum li se spune în Banat —, naraţiunea lui B. transferă în plan literar experienţa documentară şi sociologică a autorului. Tablourile sale, indiferent dacă este vorba de peisaje şi târguri (aşa cum este, de pildă, descrierea Oraviţei) sau despre portretele personajelor centrale, sunt întotdeauna creionate după canonul observaţiei ştiinţifice, etnografico-documentare: figura eroului cărţii, Pavel Toc, un ţăran care devine miner pentru a scăpa de recrutare, este edificatoare în acest sens. Fundalul pe care se desfăşoară acţiunea romanului, lumea pestriţă a Imperiului Austro-Ungar în declin, aşa cum era aceasta percepută în satele româneşti din Banat, îi prilejuieşte luiB. o nouă demonstraţie a calităţilor sale de fin observator al realităţilor sociale şi economice. Proza scurtă, risipită în revistele „Vrerea", „Revista Institutului Social Banat-Crişana", „Orizont", nu se ridică la nivelul romanului. B. este şi autorul unor volume în care reportajul literar se îmbină cu studiul etnografic şi cu cercetarea sociologică. Scriitorul a coordonat, de asemenea, o valoroasă antologie (Poezia nouă bănăţeană, 1944), prin care a încercat să impună atenţiei cititorilor un grup de tineri poeţi, dintre care unii au confirmat previziunile editorului.
SCRIERI: Oameni şi locuri din Căraş, Timişoara, 1940; ed. îngr. şi pref. Nicolae Ţirioi, Timişoara, 1982; Crucile de piatră de pe Valea Căraşului, Timişoara, 1941; Năzuinţe şi realizări. Etape din viaţa culturală bănăţeană, Timişoara, 1941; Oglinda lui moş Ion Stăvan, cu desene de Catul Bogdan, Timişoara, 1946; Lume fară cer, Bucureşti, 1947; ed. Timişoara, 1972; Drumuri şi popasuri bănăţene, Bucureşti, 1962; Răzbunarea lui Stolojan, îngr. N. Danciu Petniceanu, Timişoara, 1997; Revoluţia de la 1848 în Caraş, îngr. JuanPetroi Constantin, Timişoara, 2002. Antologii: Poezia nouă bănăţeană, Timişoara, 1944.
Repere bibliografice: Petre Pascu, „Oameni şi locuri din Căraş", „Timpul Transilvaniei", 1941, 83-84; Petru Sfetca, Virgil Birou, VS, 1941, 2580, 1942, 2744; Petru Sfetca, „Oameni şi locuri din Căraş", „Dacia", 1943, 39; Gherghinescu Vania, Despre scriitori bănăţeni, VS, 1943, 2907; Nicolae Ţirioi, „Poezia nouă bănăţeană", VS, 1944, 3058; Mihail Chirnoagă, [„Poezia nouă bănăţeană"], UVR, 1944, 28; Al. Jebeleanu, „Oglinda lui moş Ion Stăvan", „Banatul", 1946,42; L. Voita, Lume fară cer, GL, 1957,36; Traian Liviu Birăescu, „Lume fară cer", O, 1957,10; Valeriu Cristea, „Drumuri şi popasuri bănăţene", GL, 1962,50; Dan Ursuleanu, Virgil Birou, LCF, 1966,37; Pavel Bellu, Virgil Birou, TR, 1968,19; Nicolae Ciobanu, Virgil Birou, 0,1968,5; Ţirioi, Premise, 53,58-61,95-103,109-111; Popa, Dicţionar (1977), 85; Ungureanu, Imediata, I, 67-97, 192-193; Pavel Bellu, Virgil Birou - uriaşul candid, O, 1981,33; Mihai Alexandru, Virgil Birou în memoria urmaşilor, 0,1982, 23; Nicolae Ţirioi, Virgil Birou şi viaţa artistică din Banat, 0,1983, 21; Timotei Jurca, Un roman nedreptăţit - „Lumefară cer" de Virgil Birou, O,
531 Dicţionarul general al literaturii române
Biserica
1986,52; Ion Marin Almăjan, Virgil Birou sau Despre începutul continuu,
0.1988.25;	Dicţ. scriit. rom., 1,282-283; Popa, Ist. lit., 1,526. L.H.
BIRUINŢA, publicaţie apărută la Cluj, zilnic, din 16 aprilie până la 31 decembrie 1926. Director: Al. Hodoş. Ziarul susţine orientarea politică a lui O. Goga şi îşi propune „o reabilitare a Ardealului" politic şi cultural. B. dispune de rubrici ca: „Icoana de pe stradă" (susţinută de Ecaterina Pitiş), „Tabloul cu săgeţi", „Circul politic", „Din nevoile Clujului". Colaboratorii mai importanţi sunt Silviu Dragomir, D. I. Cucu,
G.	M. Ivanov, Onisifor Ghibu, Al. Lascarov-Moldovanu, Horia Teculescu, Elie Dăianu, Septimiu Popa, Sebastian Stanca, Ion Mehedinţeanu, Coriolan Bărbat, Corneliu I. Codarcea, Aurel Ciato, Ion Lupaş, Vladimir Nicoară. Se scrie mult despre Goga, se vorbeşte despre comemorarea lui M. Eminescu şi se analizează traducerea în maghiară a Luceafărului, realizată de Berde Maria. G. M. Ivanov scrie despre Ibsen, D. I. Cucu despre Francis Jammes, în timp ce Ioan Lupaş cere un monument pentru G. Coşbuc la Năsăud.	M.Pp.
BIS, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 16 martie şi 7 aprilie 1935 (cinci numere). Redactori: N. Carandino,
C.	Panaitescu. Subtitlul revistei este „Săptămânal de teatru, muzică, literatură, artă, sport şi cinematograf". In articolul Pentru ce Bis?, din primul număr, iniţiatorii publicaţiei promit „o judicioasă scrutare a actualităţii culturale", „o veghe permanentă asupra fenomenului cultural, un material divers şi abundent, o orientare completă". în bună parte aceste promisiuni vor fi respectate la un nivel onorabil în scurtul răstimp de apariţie al revistei. Dacă literatura propriu-zisă e aproape absentă — Poemul primăverii al lui I. Peltz constituie o excepţie —, în schimb rubricile de comentarii sunt destul de bogate şi acoperă domenii variate. Se remarcă îndeosebi cronicile literare ale lui Mihail Vâlsan, care scrie despre cărţi ca Ion Barbu de Tudor Vianu, Valori de Mihai Ralea, Ochii Maicii Domnului de Tudor Arghezi, Sângele de Dan Petraşincu. La acestea se adaugă articolele de la rubrica „Cartea străină" ale lui George
1.	Ghidu şi Sergiu Dan, cronica plastică semnată cu pseudo-
nimul P. Lastic, cronica muzicală susţinută de Tudor Ciortea. Colaborează, de asemenea, Zaharia Stancu, cu un articol despre realegerea lui Liviu Rebreanu ca preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, şi Petru Manoliu, cu un eseu intitulat Procesul Baudelaire.	I.M.
BIS, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 13 septembrie 1942 până la 25 octombrie 1946, sub direcţia Sandei Cocărăscu. Publicaţia şi-a schimbat în mai multe rânduri formatul şi subtitlul (iniţial, „Artă, teatru, cinema, muzică", de la numărul 140 din 1946, „Săptămâna bucureşteană în teatru, muzică, plastică, cinema, sport"; de la numărul 147 din 1946, „Săptămâna bucureşteană în teatru, cinema, muzică, modă"; de la numărul 148 din 1946, „Teatru, cinema, muzică, modă, pagina femeii, mondenităţi"; de la numărul 169 din 1946,
„Caleidoscopul vieţii artistice"). De la numărul 156 din 1946 redactor responsabil devine Liliana Delescu. Concepută ca un magazin al tuturor artelor, revista reuşeşte să ofere o imagine a vieţii culturale româneşti şi europene din epocă. în paginile ei, cu rubrici diverse şi bogat ilustrate, apar informaţii şi comentarii de actualitate, simt evocate personalităţi artistice, sunt semnalate talente în plină afirmare. O atenţie specială e acordată artelor spectacolului, cu un accent pe teatru şi film. Revista are o echipă de cronicari tineri, dar redutabili, cu un spirit critic ascuţit, deseori polemic. Cronica teatrală e semnată de N. Carandino, cea cinematografică de Emil Darie, cea muzicală de Virgil Gheorghiu, cea plastică de M.R. Paraschivescu, cea literară de Ovidiu Constantinescu. Articole de fond despre evenimente sau fenomene culturale din epocă publică, între alţii, Al. Kiriţescu, F. Aderca, Radu Beligan. La revistă mai colaborează Victor Eftimiu, Ion Pas, Lucia Demetrius, Ionel Teodoreanu, Henriette Yvonne Stahl. în numărul 6 din 1942 poate fi întâlnită şi semnătura lui Tudor Arghezi (tableta Bis in idem), care îşi exprimă admiraţia pentru noua publicaţie. Se remarcă rubrica de interviuri, dedicată în general unor actori, dar din care nu lipsesc nici scriitorii (de exemplu, N. D. Cocea şi Tudor Muşatescu). în schimb, revista, axată aproape exclusiv pe publicistică, tipăreşte foarte puţine texte literare (G. M. Zamfirescu, Cântecul vieţii, şi Sanda Cocărăscu, O poveste de Crăciun, scenetă).	I.M.
BISERICA Şl ŞCOALA, publicaţie apărută săptămânal (duminica) la Arad, în intervalul 11 februarie 1877-27 iunie 1948. Subtitlul iniţial, „Foaie bisericească, scolastică, literară şi economică", s-a modificat de-a lungul timpului, fiind, în 1939, „Revistă oficială a Episcopiei Aradului". Era tipărită în format revistă de opt pagini, în bune condiţii grafice şi tehnice, în special după 1879, când este lucrată la Tipografia Diecezană. Are şi suplimente, ataşate revistei sau autonome. în 1933, timp de aproape un an, editează suplimentul „Lumina tineretului" (redactor C. Turicu), având ca obiectiv educarea religioasă a tinerilor, iar în 1948, apare săptămânal suplimentul „Biserica şi şcoala. Adaos pentru popor" (redactor Ilarion V. Felea). Din 1992, publicaţia reapare, seria nouă având o periodicitate de două numere în primul an. Primul redactor responsabil este Vicenţiu Mangra (până la numărul 52 din 4 ianuarie 1878; i se va mai încredinţa această responsabilitate în anii 1883-1884 şi 1890). Următorii redactori responsabili sunt Aron Hamsea (1879-1882,1884-1899), Constantin Gurbanu (1884), George Proca (1899), Roman Ciorogariu (1901-1917), Teodor Botiş (1917-1921), Simion Stana (1922-1936), Gheorghe Ciuhandu (director) (1937-1939), Ilarion V. Felea (1939-1945), Demian Tudor (1945-1947), P. Deheleanu (1948). în cuvântul către cititori din primul număr, unde se face cunoscut şi programul revistei, Vicenţiu Mangra arată menirea bisericii şi şcolii: „Să formăm poporul, să-i inspirăm conştiinţa de sine, să-i perfecţionăm mintea, să-i nobilităm inima şi să-i asigurăm o poziţiune mai bună, un viitor mai fericit". Programul seriei noi, intitulat Continuare peste ani, semnat de Timotei Seviciu,
Bistriţianu
Dicţionarul general al literaturii române 532
episcopul Aradului, arată că B. şi ş. se doreşte a fi în condiţiile actuale un organ special pentru cultivarea ideilor şi principiilor religioase şi morale ale ortodoxiei. Revista a privilegiat aspectele diverse ale organizării vieţii religioase, dar a manifestat interes particular şi pentru studiile de pedagogie şi psihologie, găzduind, printre altele, o seamă de lucrări ale lui Petru Pipoş.
B.	şi ş. a răspândit în Ardeal noutăţile culturale şi ştiinţifice din Regat, reproducând rapoarte şi conferinţe de la Academia Română sau articole din „Convorbiri literare" şi alte reviste. De la bun început a arătat o admiraţie specială faţă de Vasile Alecsandri (Balconul şi Carpatul, Odă ostaşilor români, 10 Mai 1881, Cântecul gintei latine, acesta din urmă în limbile română, latină, franceză, italiană, cu o prezentare de Gr. H. Grandea). în numărul 25 din 1878 apare Adresa românilor din Arad trimisă d-lui V. Alecsandri, conţinând felicitări pentru premiul de la Montpellier, precum şi răspunsul de mulţumire al poetului. în numărul din 24 iunie 1909, dedicat lui Eminescu, la douăzeci de ani de la moartea sa, un grupaj liric (Rugăciune, Sonet, învierea şi Colinde, colinde) este însoţit de o prezentare a vieţii şi a operei. Se publică de asemenea poezii semnate de Florica Ciura-Ştefă-nescu, Petre Dulfu, Lucian Emandi, Maria Flechtenmacher, Petru Mercea, Vasile Militam, Pavel Popa. Există multe versificări ocazionale, aparţinând lui G. Sion, losif Vulcan, Demetru Constantinescu, Vasile D. Păun, Zaharia Boiu, Teodor Ceontea, Alexandru Munteanu al lui Vasile, Radu Ionescu, losif Ioan Ardeleanu, precum şi o însemnată cantitate de poezie religioasă, compusă de Ioan Jebeleanu, V. Aga,
C.	Manea, Lucian Lungu, Vasile Lădaru, I. Avramescu, Ion Triponescu, Gheorghe I. Creţu, Feodor Rudolf Floruţiu, Teodor Sărac, Teodor Bodârlău, Dan. C. Bălteanu, Ioniţă Hornea, Ioan Atanasie Bucur, Ion Lascu-Dumbravă, Traian Rusu-Şirianu, Iorgu Gorgos, M. Moldovean. Mai puţin cultivată în paginile revistei este proza. în mai multe numere din
1880,	este preluată din „Convorbiri literare" corespondenţa dintre Vasile Alecsandri şi Ion Ghica, iar George Dumbravă publică în foileton (1918) nuvela Din Basarabia rusească. Foarte atractive simt notele de călătorie, semnate de Ion Mara, ieromonahul Iulian, Badea Cireşanu, P. Bolcaş, Lucia V. Babescu. Cu totul sporadică este dramaturgia, prezentă prin piesa Casa fără Dumnezeu. Trei tablouri dramatice din viaţa concubinilor de Caius Turicu. Deşi nesistematice, preocupările de critică, istorie şi teorie literară familiarizează cititorul cu fenomenul literar şi cultural, îndeosebi prin rubrica „Cronica bibliografică", devenită mai târziu „Cărţi şi reviste". Recenzentul cel mai stăruitor şi mai avizat este Sever Secula. Mai semnează asemenea comentarii Gh. Moţiu şi Constantin Rudneanu. Aici Gh. Naghiu şi Gh. Ciuhandu realizează studii extinse de istorie literară şi culturală, privind primele publicaţii religioase din Arad. în anii '30 şi '40 sunt de semnalat eseurile lui Lucian Emandi, Gh. Moţiu, D. Stăniloae, Nichifor Crainic, Constantin Rudneanu, Marin Sfetcu, precum şi aforisme şi cugetări de Gh. Moţiu. B. şi ş. dovedeşte interes pentru literatura populară, găzduind culegeri realizate de Teodor T. Burada, episcopul Melchisedec, poezii populare de Crăciun, lirică folclorică de
război, precum şi studii despre folclor semnate de G. Coşbuc, P. Barbu, Gussy Apostolescu, Simion Stana.	D.	V.
BISTRIŢIANU, Alexandru (7.IX.1911, Tecuci - 3.VII.1976, Bucureşti), istoric literar şi folclorist. Este fiul Eugeniei (n. Stavri) şi al lui Ion Bistriţeanu, profesor de limba română. Urmează liceul la Lugoj, apoi face studii universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1929-1933), unde frecventează şi cursurile Seminarului Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu". Asistent onorific (1933-1935) la Catedra de literatură română şi estetică a profesorului Mihail Dragomirescu, din 1942 devine asistent şi la Catedra de literatură română veche, condusă de Nicolae Cartojan, la Universitatea din Bucureşti. Mai mulţi ani va fi profesor de liceu la Bucureşti, Arad, în anii 1947 şi 1948 funcţionând şi la Seminarul Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu". în ultima parte a activităţii sale didactice este lector şi conferenţiar, şef de catedră la Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice (1955-1960), decan al Facultăţii de Filologie a Institutului Pedagogic din Bucureşti (1962-1963) şi prorector al instituţiei, conferenţiar la Catedra de literatură comparată şi teoria literaturii a Universităţii din Bucureşti. între anii 1950 şi 1963, a fost cercetător şi şef de secţie la Institutul de Istorie şi Teorie Literară al Academiei Române. A înfiinţat şi a redactat, împreună cu profesorul Aurel E. Peteanu, „Primăvara Banatului", revistă a elevilor Liceului „Coriolan Brediceanu" din Lugoj. Secretar de redacţie la „Limbă şi literatură" (1954-1963) şi redactor-şef la revista „Limbă şi literatură pentru elevi" (1972-1974), a colaborat la „Cercetări folclorice", „Contemporanul", „Cristalul", „Datina", „Litere", „Semenicul", „Semnalul", „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor".
533 Dicţionarul general al literaturii române
Bitay
B. se va îndrepta spre istoria literară, mai întâi regională, cu lucrările Doi scriitori bănăţeni: Victor Vlad Delamarina şi Ioan Popovici Bănăţeanu (1943), Vasile Alecsandri şi bănăţenii (1946). Cea mai amplă şi unitară lucrare a sa, Teorie şi inspiraţie folclorică la predecesorii lui V. Alecsandri (1977), a cărei elaborare i-a fost propusă de G. Călinescu, este structurată pe ideea că „filonul folcloric străbate evoluţia întregii noastre literaturi", idee ilustrată prin cercetarea monografică a problemei la şase scriitori: D. Cantemir (raportul operei acestuia cu etosul popular cunoaşte o „pregnantă şi strălucită afirmare — poate unică la acea dată în planul culturii europene"), Gh. Asachi, I. Heliade-Rădulescu, M. Kogălniceanu, C. Negruzzi şi N. Bălcescu. Lipseşte din sumarul cărţii Alecu Russo, fiindcă — precizează B. — acesta a colaborat discret la colecţia de poezii populare a lui Alecsandri, nefăcând deci parte dintre precursori, ci din „etapa romantică a maturizării şi sintezelor". Preocuparea pentru zăcămintele folclorice şi pentru unii dintre cei ce le-au studiat este vădită şi în alte studii ale lui B., despre Fraţii Schott, Fr. Obert, R. Kunisch, Elena Sevastos, Leo Bachelin.
SCRIERI: Doi scriitori bănăţeni: Victor Vlad Delamarina şi Ioan Popovici Bănăţeanul, Craiova, 1943; Vasile Alecsandri şi bănăţenii, Craiova, 1946; Literatura română contemporană (în colaborare cu Savin Bratu şi Const. Ciopraga), Bucureşti, 1961; Introducere în studiul literaturii (în colaborare cu Constantin Boroianu), Bucureşti, 1965; Teorie şi inspiraţie folclorică la predecesorii lui V. Alecsandri, Bucureşti, 1977.
Repere bibliografice: Al. Dima, Un capitol de istorie a folcloristicii, CRC, 1977,2; Dicţ. scriit. rom., 1,283-284; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,76-77; Victor Stoleru, Ipostaze de istorie literară, Bucureşti, 2002, 166-167, 169-171.	'	I.D.
BITAY Ârpâd (20.VII.1896, Budapesta - 30.XI.1937, Alba Iulia), istoric literar şi traducător. A făcut studii medii la Cluj, Braşov şi Alba Iulia (1907-1915). După bacalaureat, este recrutat şi trimis pe frontul italian, unde supravieţuieşte unui atac cu gaze toxice. Urmările intoxicării suferite atunci le suportă până la sfârşitul timpuriu. Absolvent al Facultăţii de Drept din Debreţin (1919), se înscrie la Facultatea de Isto-rie-Filologie a Universităţii din Cluj, secţia de istorie-română, pe care o va absolvi în 1923. După studii de romanistică la Universitatea din Leipzig (1927-1928), se stabileşte în 1929 la Alba Iulia, unde este profesor de limba şi literatura română, de latină şi germană. Publică în presa vremii încă din anul 1920, iar prima lucrare de rezonanţă îi apare în 1922 — o istorie recapitulativă a literaturii române (A român irodalomtortenet dsszefoglalâ âttekintese), destinată tineretului maghiar studios. în urma aprecierilor favorabile ale profesorilor Nicolae Drăganu şi Sextil Puşcariu, tipăreşte lucrarea şi în limba română, sub titlul Istoria literaturii române (1924). Tot cu scopuri didactice publică o scurtă gramatică a limbii române (1923). Sub îngrijirea lui B. apare Muforditâsok român koltokbol (1928), o selecţie reprezentativă a poeziei româneşti, de la folclorul literar până la Lucian Blaga. A tradus din proza lui I. Al. Brătescu-Voineşti,
A.	I. Odobescu, I. Creangă, I. L. Caragiale, Emil Gârleanu,
I.	Agârbiceanu, Gh. Brăescu, D. D. Pătrăşcanu, din dramaturgia lui V. Alecsandri şi N. Iorga. Concomitent, publicul român a putut citi în „Adevărul literar şi artistic", „Cuget clar" şi „Universul literar" versiunile româneşti ale unor scrieri de Jokai Mor, Kovâcs Deszo, Nyiro Jozsef, Gyallay Domokos şi Szabo Mâria, realizate de B. A contribuit la cunoaşterea valorilor literar-culturale maghiare şi prin expunerile prezentate la cursurile Universităţii Populare din Vălenii de Munte, unde N. Iorga l-a invitat pentru prima oară în 1923. Până în 1937, B. a fost prezent la Vălenii de Munte în fiecare vară, ţinând aproximativ o sută de comunicări despre literatura, cultura şi istoria maghiară şi despre legăturile literar-culturale româno-maghiare.
Ca istoric literar, B. n-a reuşit să realizeze mari sinteze reprezentative. în schimb, a contribuit la studierea interferenţelor spirituale româno-maghiare cu multe date noi, pe care le-a publicat sub formă de articole, note, materiale documentare în „Dacoromania" şi în „Erdelyi îrodalmi Szemle". A scris cu predilecţie despre personalităţi ale trecutului cultural maghiar care au avut legături cu viaţa şi cultura românească, cum au fost Viola Jozsef, medic la Curtea Moldovei, poetul Siikei Kăroly, fiul preotului reformat din Bucureşti, Szontagh Samuel, farmacist maghiar din Muntenia, Ponori Thewrek Jozsef, primul traducător maghiar al proverbelor româneşti, pictorul Barabâs Miklos, care a trăit şi a lucrat într-un timp în Bucureşti, familia Szechenyi şi relaţiile ei cu românii, Acs Kâroly, primul traducător în maghiară al cântecelor populare româneşti. Totodată, a valorificat date şi informaţii noi, adunate din arhive şi colecţii de manuscrise, despre viaţa şi activitatea unor cărturari români: Gh. Asachi, protopopul Popa Pătru din Tinăud, Nicolae Milescu Spătarul, Gheorghe Buitul, Vasile Moga şi, în mai multe rânduri, despre Gheorghe Şincai şi Gheorghe Lazăr.
SCRIERI: A român irodalomtortenet dsszefoglalâ âttekintese, Alba Iulia, 1922; ed. (Istoria literaturii române), Cluj, 1924; Az erdelyi românok a protestâns fejedelmek alatt [Românii din Transilvania sub domnia domnitorilor protestanţi], Târnăveni, 1925; Gyulafehervâr Erdelyi muvelddestorteneteben [Alba-Iulia în istoria culturală a Ardealului], Cluj, 1926; Az Alba-Iulia-i râm. kat. szekesegyhâz es kornyeke [Catedrala romano-catolică din Alba-Iulia şi împrejurimea sa], Alba Iulia, 1936; Scrieri alese, îngr. şi introd. Kovâcs Ferenc, Bucureşti. Antologii: Muforditâsok român koltokbâl [Antologia poeţilor români], Cluj, 1928.
Repere bibliografice: Nicolae Drăganu, Bitay Ârpâd, „A român irodalomtortenet dsszefoglalâ âttekintese", DR, 1921-1922, 757-761; N. Iorga, Bitay Ârpâd, „A român irodalomtortenet dsszefoglalâ âttekintese", „Bulletin de l'Institut pour l'etude de l'Europe sud-orientale", 1922, 74-75; Sextil Puşcariu, O istorie a literaturii române în ungureşte, „Cugetul românesc", 1922, 597-599; Nicolae Drăganu, Bitay Ârpâd, „Az erdelyi românok a protestâns fejedelmek alatt", DR, 1924-1926, 1126-1128; V. Hondrilă, O preţioasă contribuţie la istoria românilor. O scrisoare despre Ştefan cel Mare. Comunicarea d-lui Bitay Ârpâd, „Biruinţa", 1926, 100; N. Iorga, S-a pierdut un om de bine, „Neamul românesc", 1937,266; Gyorgy Lajos, Istoricul literar maghiar dr. Bitay Ârpâd, PL, 1938, 8; Dr. Bitay Ârpâd eletrajzi adatai es tudomânyos munkâssâga, Cluj, 1938; Boliay Zoltân [Gaăl Gâbor], Bitay Ârpâd, KOR, 1938,1; Engel Kâroly, A megertes es testveriesiiles. Iorga levelek Bitay
Bittel
Dicţionarul general al literaturii române 534
Ârpâd hagyatekaban, UTK, 1965, 49; Dâvid Gyula, Egy hidvero, UTK, 1967, 48; Engel Kâroly, Hidverdk, KOR, 1968, 4; Kovâcs Ferenc, Bitay Ârpâd eloadâsai Nicolae Iorga szabadegyetemen, KOR, 1975, 9; BitayÂrpâd, 1977,5-89; O. Şireagu, Bitay Ârpâdra emlekezem..., UTK,
1978,3.	'	O.K.
BITTEL, Adriana (31.V.1946, Bucureşti), prozatoare. Este fiica Alicei (n. Margulis), avocată, şi a lui Lazăr Bittel, economist. A absolvit Liceul „Mihail Sadoveanu" (1964) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1970). Mai întâi corector (1972-1989), din 1990 lucrează ca redactor la „România literară". Debutează în 1964 cu o povestire în „Gazeta literară". Colaborează la „Argeş", „Contemporanul", „Echinox", „Luceafărul", „România literară" ş.a.
A debutat editorial cu volumul Lucruri într-un pod albastru (1980), aşezat sub semnul versului lui Ion Barbu „Munţii-n Spirit, lucruri într-un pod albastru". Prozele poematice din această carte, cu epic redus, transcriu senzaţii nedefinite sau observaţii acute ale unui personaj-narator feminin, care deformează liric realitatea prin percepţia personală. Detaliul de viaţă cotidiană se împleteşte cu viziunea de vis, iar planul realist se intersectează cu cel fantastic, într-o incursiune, defel gratuită, în zonele existenţiale profunde. între prozele cu ecouri oniric-borgesiene sunt inserate, ca nişte file din caietul naratorului, câteva poeme ceremonios livreşti, scrise într-un limbaj poetic modern, care transmit cu sensibilitate acută o stare de solitudine melancolică. Autoarea îşi modifică sensibil modalitatea de expresie odată cu volumul următor de proză scurtă, Somnul după naştere (1984); ea optează acum pentru o formulă a micului realism de observaţie socială şi psihologică. Teme eterne — dragostea, nefericirea, inadaptarea, singurătatea — sunt rescrise cu prospeţime şi autenticitate. Mai puţin interesată de experimentul formal decât de adevărul situaţiilor de viaţă, B. scrie modern, dar fără ostentaţie. Cele optsprezece schiţe şi povestiri independente prezintă o anumită unitate de adâncime. Ele se coagulează de obicei în jurul unei eroine stângace, visătoare şi bovarice, care însă observă cu fineţe întâmplările cotidiene ale universului ei mărunt şi se autoanalizează lucid. Acelaşi interes cehovian pentru dramele derizorii ale omului obişnuit îl dovedesc şi cele opt proze, unitare ca stil şi tematică, din volumul Iulia în iulie (1986). Prozatoarea nu îşi idealizează, dar nici nu îşi caricaturizează personajele, privite cu atenţie, inteligenţă şi umor. Lumea este reconstituită cu acuitate a notaţiei realiste, prin acumularea detaliilor şi printr-o rafinată tehnică a colajului. Din câteva trăsături sigure, B. schiţează caractere şi reface ambianţa locurilor, din care se reţin unele interioare decrepit mateine sau străzile Bucureştiului, cu atmosferă uneori stranie, evocate şi în paginile lui Bedros Horasangian sau ale lui Mircea Cărtărescu. Romanul Fototeca. Temă cu variaţiuni (1989) înfăţişează viaţa de redacţie din perspectiva unui personaj remarcabil prin capacitatea de a surprinde lumea dincolo de aparenta ei monotonie. Ştearsă, naivă şi altruistă, ca şi eroinele prozelor anterioare ale autoarei, Coca beneficiază de avantajul unei miopii deformatoare, înmagazinând imagini pe care le
ordonează într-un sistem personal de relaţii cu lumea. Organizându-şi fototeca după reguli numai de ea ştiute, Coca transformă o îndeletnicire anostă într-o activitate poetică, iar defectul de care suferă devine un talent. Aparent lipsită de viaţă personală, ea observă de pe margine o realitate în care nu este implicată activ şi reţine toate micile drame ale colegilor de redacţie; ştiinţa contemplaţiei este dublată de o înţelegere afectuoasă a lumii. Imaginile disparate se fixează nu numai pe retină, ci şi în conştiinţa unui martor. Naraţiunea vie, ce surprinde detaliile unei existenţe cotidiene cenuşii, se îmbogăţeşte cu planul amintirii, căci scriitoarea consideră, pe urmele lui Max Frisch — sub auspiciile căruia îşi aşază romanul —, că, în timp ce prezentul poate fi doar privit, trăite sunt cu adevărat aşteptarea sau amintirea.
SCRIERI: Lucruri într-un pod albastru, Bucureşti, 1980; Somnul după naştere, Bucureşti, 1984; Iulia în iulie, Bucureşti, 1986; Fototeca. Temă cu variaţiuni, Bucureşti, 1989; întâlnire la Paris, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Sugestia poetică, RL, 1980,28; Maria Banuş, Nişte lucruri mai aparte, RL, 1980, 43; Lovinescu, Unde scurte, IV, 138-140, V, 34-38, VI, 88-91; Valeriu Cristea, Cariatidele cotidianului, RL, 1986, 25; George Pruteanu, „Balzacia şi Lorena", CL, 1986,12; Nicolae Manolescu, Scurte povestiri, RL, 1987, 12; Holban, Profiluri, 396-397; Rotaru, O ist., III, 916-917; Simion, Scriitori, IV, 685-692; Florin Manolescu, Proza „micului realism", LCF, 1990, 5; Eugen Simion, Temă cu variaţiuni, RL, 1990,6; George Pruteanu, La vie en prose, CRC, 1990, 14; Constantin Cubleşan, Despre miopie, ALA, 1990, 21; Diana Adamek, Regatul de imagini, TR, 1990, 22; Valeriu Cristea, Realism critic, CC, 1990, 1; Gh. Perian, Un roman al vieţii particulare, VTRA, 1990,6; Adriana Babeţi, Dioptrii, 0,1990,7; Gabriela Omăt, Personaj şi persona, VR, 1990, 6; Ţeposu, Istoria, 155-156; Dicţ. scriit. rom., I, 284-285; Lefter, Scriit. rom. '80-90, I, 63-65; Alex. Ştefănescu, întâlnire cu literatura bună, RL, 2001,8; Adriana Babeţi, Ada & companionii, 0,2001,4; Gabriela Glăvan, Kinoparadisurile artificiale,
O,	2001, 4; flinca Ilian, Ordine versus entropie, O, 2001, 4; Mircea Iorgulescu, Lectură incandescentă, „22", 2001, 50; Carmen Muşat, Traseele memoriei, OC, 2001, 54; Daniel Cristea-Enache, Tatăl a avut dreptate, ALA, 2002,617.	A. C.
BIVOL, Efim (16.1 .1951, Costeşti, j. Chişinău), poet. Este fiul Alexandrei (n. Bârcă) şi al lui Vasile Bivol, ţărani. A absolvit, în 1974, Universitatea de Stat din Chişinău. La început profesor de limba română, din 1986 este redactor la revista satirică „Chipăruş".
în volumele Lei-paralei (1985), Curcanul lăudăros (1988), Bârna din ochi (1991) şi SRL (Scris cu răspundere limitată, 1993), B. cultivă o poezie satirică şi umoristică, vizând, cu o bună cunoaştere a mecanismului comic, nu numai viciile general umane, ci şi realităţile politice curente.
SCRIERI: Lei-paralei, Chişinău, 1985; Curcanul lăudăros, Chişinău, 1988; Bârna din ochi, Chişinău, 1991; SRL (Scris cu răspundere limitată), Chişinău, 1993.
Repere bibliografice: Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 221.	M.C.
535 Dicţionarul general al literaturii române
Bizantinism
BIZANTINISM. „Cine zice slavism, zice bizantinism — afirma Demostene Russo în cartea sa Elenismul în România (1912) —, căci slavonismul nu era altceva decât trupul exterior mişcat de sufletul bizantin." Remarca reputatului bizantinolog cuprinde o doză importantă de veridicitate, dar are şi tendinţa de a trimite către o generalizare (excesivă şi oarecum exclusivistă) a „stării" literare la slavii de sud. Partea de acceptat din această teză spune că prin intermediul literaturilor sud-slave — veche şi mediobulgară şi sârbească — românii (şi nu numai ei, fiindcă textele elaborate la sud de Dunăre vor parcurge şi trasee est-europene, ajungând la ruşi şi ucrainieni) au receptat, de fapt, literatura bizantină, că literaturile acestea, născute preponderent pe temei grecesc, au funcţionat ca o filieră prin care „bunurile" literare şi culturale din Bizanţ au fost translate pe un spaţiu însemnat, menit să ajungă un fel de „Bizanţ după Bizanţ". într-adevăr, românii nu au comunicat direct cu cultura bizantină decât ceva mai târziu. Pentru perioada cea mai veche, din secolele al XlV-lea şi al XV-lea, contactele nemijlocite (fără a lipsi) nu au fost deosebit de semnificative. Afirmaţia lui Demostene Russo — care îndeamnă fără greş la investigarea temeinică a literaturii bizantine, pentru a înţelege în profunzime rosturile literaturii române de expresie slavonă, precum şi evoluţiile ulterioare în româneşte — lasă, nedrept, la o parte producţiile proprii ale scriitorilor slavi (care ajung şi ele în bibliotecile româneşti), ignorându-le nu fiindcă ar fi fost contestată existenţa lor, ci pentru că, probabil, cercetătorul se îndoia de originalitatea acelora. Russo nu a rămas singur pe această poziţie. Şi surprinzător, dar şi semnificativ, peste aproape şase decenii, un cercetător rus îndelung familiarizat cu problemele literaturii slave medievale, D. S. Lihaciov, va vorbi cam în aceiaşi termeni despre caracteristicile literaturii vechi bulgare. Teoria lui Lihaciov (formulată prin anii '60 şi reluată apoi în câteva rânduri) este mai amplă. Evocând relaţiile stabilite între culturile sud-est şi est-europene (într-o comunicare ce conta pe tezele „universaliste" ale unei ortodoxii supranaţionale) şi ajungând la încheierea că aceste legături au reuşit să construiască o „cultură comunitară" (la baza căreia se află în bună măsură cea bulgară), prin intermediul căreia slavii au comunicat cu Bizanţul, Lihaciov (neinformat în privinţa vechii literaturi româneşti) socotea că influenţa Bulgariei asupra celorlalte ţări slave a fost reprezentată doar de acea parte a culturii ei care fusese supusă bizantinizării: „Nu avem ştiinţă ca asupra Rusiei să fi existat vreo înrâurire a elementelor protobulgare sau a celor aparţinând culturii populare slavo-bulgare. Repet: cultura bulgară a exercitat o influenţă şi s-a «transplantat» în Rusia doar în acea parte a ei care reprezintă «cultura creştină intermediară»." Cu alte cuvinte, D. S. Lihaciov (precum altădată Demostene Russo) valida integral literaturile slave de sud, pe cea bulgară în special, doar în acea secţiune a lor ce poate primi calificativul de „redacţie a literaturii bizantine", parte utilă ca vehicul pentru valorile spirituale greceşti traduse. Semnificativ este exemplul selectat de Dan Zamfirescu din cuprinsul literaturii noastre (care în destule cazuri a prelucrat scrieri bulgare sau sârbeşti ce nu au ajuns la slavii de răsărit): cazul Panegiricului
lui Constantin cel Mare de Eftimie al Târnovei. Acest text, care nu a interesat în epoca lui Gavriil Uric (prescriitor al celor mai multe compuneri eftimiene), va fi adus în actualitatea literară românească în anii lui Ştefan cel Mare, vreme a cruciadei antiotomane, când un „erou exemplar" de felul împăratului proteguitor al creştinismului era trebuincios. Scrierea lui Eftimie al Târnovei, menită, atunci când a fost alcătuită, să insufle curaj în circumstanţe dificile, venea să sprijine un efort combatant. Ea va intra în cuprinsul învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, căci şi voievodul de la Argeş edifica un „model monarhic", şi va reapărea (cu rosturi nu prea greu de desluşit), împreună cu învăţăturile... traduse în româneşte, în vremea lui Matei Basarab şi în ambiţioasele decenii brâncoveneşti.
Ar fi greşit să se considere că „mijlocitorii" slavi au monopolizat absolut toate căile de comunicare ale cărturarilor români cu Bizanţul, cu literatura şi cultura bizantină. Dacă s-ar proclama, cum s-a şi întâmplat, valabilitatea generală a unei asemenea formulări, imaginea vieţii spirituale a românilor ar suferi nedorite îndepărtări de realitate. Tabloul, înfăţişând nişte modeşti ştiutori de carte slavonă, în stare doar să prescrie textele tălmăcite în alte părţi, nu reface nici pe departe starea adevărată a literaturii române din veacurile al XlV-lea şi, mai cu seamă, al XV-lea şi al XVI-lea, ignoră capacităţile de asimilare şi re-proiectare manifestate de oamenii de carte români, eludează deschiderile şi nu valorifică posibilităţile unei culturi cu virtuţi probate. Nu toate căile, prin care se constituiseră relaţiile culturale româno-bizantine din veacurile al XV-lea şi al XVI-lea, de pildă, trecuseră prin „filiera" sud-slavă. Contactele directe cu Athosul s-au stabilit încă pe la sfârşitul secolului al XlV-lea. înfiinţarea mitropoliilor din Ţara Românească (1359) şi Moldova (1401) s-a făcut prin năzuinţa lăuntrică, dar nu fără cointeresarea patriarhilor ecumenici din Constantinopol. La fel va proceda şi un voievod maramureşan care solicita Patriarhiei constantinopolitane să ia sub jurisdicţia sa, înălţând-o la rangul de stravropighie, importanta şi influenta mănăstire românească din Peri. Izbânzile artistice din epoca Paleologilor au găsit ecouri şi interpretări în alcătuirile arhitecţilor şi pictorilor români. Biserica Sf. Nicolae (Domnească) din Curtea de Argeş, mănăstirea lui Mircea cel Bătrân de la Cozia oglindesc modele bizantine. Iconografia românească din acea vreme şi de mai târziu este şi ea de vădită sorginte paleo-logă. Instinctiv, dar şi din raţiuni politice (căci vecinii — ungurii şi polonii — erau catolici), românii au căutat legăturile cu Bizanţul, simţind acea civilizaţie a Imperiului, cu toate produsele ei, ca aparţinând unei „antichităţi zonale", continuatoare a celei vechi, romane, din care şi ei se revendicau. „Prin Bizanţ — spunea G. M. Cantacuzino — noi ne legăm de marea tradiţie clasică greco-romană şi suntem solidari cu civilizaţiile occidentale. De aceea, pentru noi studiul artei bizantine ar trebui să aibă o însemnătate deosebită. în ea vom găsi obârşia tematicei noastre plastice. Legile şi proporţiile arhitecturii bizantine derivă din cele clasice, chiar dacă acest lucru nu e clar la prima vedere pentru toţi". Ştirile de care dispune ştiinţa contemporană despre aceste raporturi directe sunt, într-adevăr,
Bizantinism
Dicţionarul general al literaturii române 536
sumare. Coroborate, însă, aceste informaţii îngăduie depăşirea cadrului format de practicarea, tradiţional acceptată şi acreditată, a unor exerciţii monotone. Lăsând la o parte faptul că, în unele centre cărturăreşti româneşti, raporturile cu Apusul latin nu conteniseră, ci reprezentau fundamentul dezvoltărilor interne, trebuie admis că şi în zona de influenţă slavo-bizantină cultivarea textelor slave aduse de la sud de Dunăre nu epuiza disponibilităţile celor şcoliţi. Există date care confirmă că limba greacă nu a încetat a fi cunoscută şi folosită. într-un codice din secolul al XV-lea, scris în Moldova, cuprinzând epistole ale lui Fotie şi Athanasie cel Mare şi decizii sinodale, există câteva rânduri, şterse, însoţite de o însemnare a scriitorului: „Aceste cuvinte cu cerneală roşie se află în greceşte şi le-am transcris, dar s-au şters cu negru, pentru că noi am sărit din text". Comentând manuscrisul, P. P. Panaitescu socoteşte că el conţine o traducere făcută din greceşte în slavonă, realizată în Moldova. Chiar dacă această însemnare îmbracă doar o constatare apărută în urma unei confruntări a versiunii slave, deja existentă, cu originalul grecesc, esenţa travaliului filologic al cărturarilor români nu se schimbă şi afirmaţia referitoare la cunoaşterea limbii greceşti rămâne valabilă. Deşi cărturarii de la sud de Dunăre, bulgari şi sârbi, au depus, cu deosebire în secolul al XlV-lea, eforturi însemnate în direcţia racordării propriilor preocupări cu literatura bizantină mai
nouă, rezultatele nu au izbutit să depăşească totuşi o anumită „sferă de interese" pe care tradiţia — numărând acum câteva veacuri — a acestei particulare „redacţii sud-slave" a literaturii bizantine o fixase aproape definitiv. Simt traduse — şi încep să circule în Bulgaria şi Serbia, în Ţările Române şi apoi în Rusia — scrierile importante ale mişcării conduse de Grigorie Palamas (concomitent, cele care proveneau dinspre partida adversă, cea îndrumată de calabrezul Bernardo Varlaam, sunt sever blocate), materialele ce vor fi incluse în impunătoarea colecţie a Mineielor — elaborate, după unii cercetători, la Tâmova —, precum şi alte texte, modeste în genere sub unghiul valorii literare. Un „zid" — a cărui impenetrabilitate o asigurau rigoarea unei biserici aflate în interminabilele conflicte cu felurite „erezii" locale, ţelurile ce animau intelectualitatea bulgară a vremii, necoincidente cu finalităţile unor forme „facile", soliditatea unor tradiţii şi, poate, lipsa de interes faţă de textele vag angajate „ideologic" — dincolo de care au trecut extrem de puţine lucruri din înfloritoarea producţie literară a „Renaşterii Paleologe", a obturat multe canale de comunicare între literatura bizantină şi cele sud-est-europene. Despre acest obstacol cercetătorii slavi — dornici să evidenţieze punţile şi nu restricţiile — vorbesc puţin, dar existenţa lui a fost, din păcate, foarte reală.
Biserica Domnească din Curtea de Argeş
537 Dicţionarul general al literaturii române
Bizantinism
în Bizanţul secolelor al XlII-lea şi al XlV-lea s-a scris, parcă spre a oferi o lăuntrică echilibrare imperiului care începuse să se clatine, o literatură variată, deja atentă la modelele apusene şi vizibil înclinată (în ciuda exagerărilor „puriste", nu puţine) către întrebuinţarea unui veşmânt lingvistic accesibil, „democratic". Existau, fireşte, genuri şi specii predilecte, agreate, la fel cum erau altele — textele dramatice, de pildă — care nu stârneau nici un fel de curiozitate. Lirica religioasă are în Nicephoros Vlemmides, în Nicephoros Callist Xanthopoulos, în Markos Evghenikos ori în împăratul Theodor II Laskaris, toţi stihuitori într-o limbă ce dispreţuieşte, încă, idiomul vorbit, reprezentanţi de marcă. în poezia laică, convenţionalismul domină elogiile compuse de un Mihail Holobolos sau de Manuil Philes (condeier „profesionist" care solicită intens formulările encomiastice), sfaturile plictisitoare pe care le împrăştie neobosit Theodor Lapites sau enormele compoziţii ale lui Theodor Melitheniotes, a cărui alcătuire Despre prudenţă, cu cele 3 062 de versuri ale ei, redactate, se pare, sub înrâurirea scrierii L'Amorosa visione a lui Boccaccio, era socotită de Karl Krumbacher drept o „monstruozitate poetică". Mai vii şi venind cu siguranţă din medii nearistocratice sunt satirele şi parodiile (precum celebra Poulologos), ca şi numeroasele texte populate de păsări, animale ori fructe, toate ascunzând sub învelişul parabolelor ţeluri critice şi combative. Şi epica uzează mult de vers. Sunt la modă romanele şi povestirile versificate („sedii" ale „materializărilor" ficţionare), multe de inspiraţie şi model apusene, chiar atunci când puneau în mişcare eroii din Antichitatea greacă. OAhileiadâ (e drept, din secolul al XV-lea) maschează fondul homeric sub haine croite de scriitorii franci. Urme france, la fel de vizibile, apar în romanul Lybistros şi Rhodamna (un text de peste 4 000 de versuri), care repetă, ca ţesătură a intrigii, o scriere vestică de oarecare notorietate, Belthandros şi Chryzanta. Vremurile împăraţilor din dinastiile Laskaris şi Paleolog adăpostesc nişte epistolografi frenetici. Cărturarii scriu prietenilor, îşi scriu unii altora, adresează epistole împăraţilor. între cei mai celebri autori de scrisori trebuie aşezat Theodor Metochitul, autor de scrieri filosofice, istorice şi literare, profesor al lui Nicephoros Grigoras, cunoscător profund al gândirii anticilor şi admirator al lui Platon, scriitor şi filosof de primă mărime din secolul al XlV-lea şi probabil unul dintre cei mai însemnaţi din întreaga literatură bizantină. Se cuvine a mai fi amintiţi, ca epistolografi, Nicephoros Hummos (elev al lui Grigorie din Cipru) şi un devotat — într-un spirit ce îi prevesteşte pe marii umanişti — al lui Aristotel, dar şi Mazaris, plecat imitator al lui Lucian ori Toma Magistrul, cărturar ce descinde din stirpea Metochit-Grigoras. Retorii s-au simţit totdeauna în largul lor între cărturarii bizantini. Oratoria poate fi inclusă între „genurile" agreate (în variatele ei ipostaze), iar retorica a fost un depozit la care scriitorii au apelat fără rezerve. Intre autorii de discursuri, de panegirice, de „cuvinte", diverse ca substanţă şi ţel, se află Demetrios Cydones (căruia studiile făcute la Milano i-au sădit o afecţiune statornică pentru literatura latină; va traduce în greceşte Summa teologica a lui Toma d'Aquino), retoricianul desăvârşit care a fost Theodor Hiraktenos şi, nu în ultimul
rând, împăratul Manuil II Paleolog, savant, filosof şi orator distins. Literatura istorică, ansamblu cu variate componente, îi convoacă pe autorii de memorii (dintre care se cade a fi pomenit împăratul Ioan VI Cantacuzin, în a cărui Istorie în patru cărţi subiectivitatea se numeşte justificare, perpetuă apărare şi îndreptăţire a multelor şi întortocheatelor acţiuni politice la care a participat) şi pe cei de autobiografii (un Nicephoros Vlemmides, un Grigorie din Cipru, un Gheorghios Pachymeres din Niceea, cu o scriere în hexametri), lângă istoriografi şi (acum desueţi) alcătuitori de cronografe. între scriitorii de istorie se cade a fi evocat un Nicephoros Callist Xanthopoulos, autor, la începutul veacului al XlV-lea, al unei importante Istorii bisericeşti (dusă până la anul 911) din care se va „nutri" Eftimie al Târnovei în scrierea Panegiricul lui Constantin cel Mare. Cei mai mulţi dintre istoricii „laici" sunt savanţi de talie europeană, căci nu altfel pot fi calificaţi nişte autori de însemnătatea lui Gheorghios Akropolites, elev al niceenilor Vlemmides şi Hekapertites şi continuator, prin a sa Chronike syggraphe, al lui Choniates. Preocuparea istoricilor bizantini de a se continua unii pe alţii este dovedită de tabloul neîntrerupt al curgerii evenimentelor pe care îl refac scrierile lor, chiar dacă punctele de vedere asupra unor fapte diferă, uneori surprinzător, de la un autor la altul. Cronica lui Akropolites se oprea la eliberarea Constantinopolului. Cu alungarea „latinilor" din Bizanţ îşi începea lucrarea urmaşul lui Akropolites, Pachymeres, martor al evenimentelor pe care le înregistrează. Enorm de multă ştiinţă, dar mai puţină obiectivitate, acestea ar fi trăsăturile impunătoarei Istorii a romeilor (Historia Romaike, în 37 de cărţi), rămasă de la veritabilul „uomo universale", retor, gramatician, filosof, matematician, teolog şi istoric care a fost Nicephoros Grigoras. Om al Renaşterii şi mare polihistor (poate cel mai însemnat al ultimelor două veacuri ale Bizanţului — zice Karl Krumbacher), Grigoras a coborât în for, s-a înscris în dispute, fiind inamicul cel mai temut al isihaştilor (în conciliul din 1351 aceştia îi vor arunca anatema). A rămas mereu el însuşi, din care pricină partea originală a Istoriei sale, cam de pe la 1320, va îmbrăca un pronunţat caracter memorialistic. Rămânând în pragul secolului al XV-lea (secol în care scriu ultimii mari admiratori ai lui Tucidide, precum Ioannes Kananas, Ioannes Anagnostes, Dukas, Laonikos Chalkokondyles, Gheorghios Sphrantges, Kritoboulos din Imbros şi alţii), căci producţia istorică a acestui veac (chiar dacă ar fi fost tălmăcită de slavii de sud, aşa cum nu s-a întâmplat) nu ar fi putut practic să ajungă la îndemâna cărturarilor noştri în aceeaşi perioadă, pot fi consemnate, în fine, şi apariţiile — desuete pentru această epocă — ale unor cronici în versuri. Un anume Ephrem compune, în trimetri bizantini, o cronică ce mergea până la 1261, iar de la Mihail Panaretos a rămas o cronică despre Imperiul Trebizondei, cuprinzând evenimentele consumate între anii 1204 şi 1426. Ar trebui adăugată aici foarte diversa literatură religioasă produsă de adepţii lui Grigorie Palamas, care, după conciliul din 1351, scriu cu frenezie spre consolidarea şi propensiunea mişcării isihaste.
Cât şi în ce măsură i-a interesat pe cărturarii bulgari, contemporani cu veacurile de înflorire culturală bizantină,
Bizantinism
Dicţionarul general al literaturii române 538
producţia literară a „Renaşterii Paleologe"? Care au fost „genurile" literare care, prin tălmăciri din greceşte ori prin eforturi proprii (jalonate de aceleaşi modele bizantine), au fost selectate spre a crea sistemul ce avea apoi să transmită propuneri şi spre alte spaţii literare? Dacă se judecă doar după acel unic Stihirar (culegere de imnuri religioase) tălmăcit din greceşte, însoţit de alte câteva compuneri de factură asemănătoare, răspândite prin felurite sbornice, răspunsurile la aceste întrebări ar trebui să sune foarte puţin încurajator. Abordând un asemenea unghi, ar însemna să fie ignorate nişte specificităţi ale procesului literar petrecut la sud de Dunăre în ultima parte a veacului al XlII-lea şi pe toată desfăşurarea celui de-al XlV-lea, condiţiile care au dirijat mişcările de idei şi concretizările lor în sfera „culturalului" şi a „literarului". în literaturile slave din sudul Dunării, în cea bulgară în particular, secolul al XlV-lea impunea câteva tendinţe ce vor avea urmări în modelarea sistemului „genurilor" literare practicate de scriitorii Prerenaşterii răsăritene. Sunt destule indiciile care spun că, îndemnaţi de spiritul laborios al isihaştilor şi grupaţi în centrele culturale de la Paroria, Kelifarevo, Tâmovo şi Vidin, cărturarii bulgari au desfăşurat o activitate literară notabilă, îndeletnicirea lor de bază o reprezentau mai cu seamă tălmăcirea şi copierea de texte bizantine. Continua, deci, activitatea de transferare a unor „bunuri" literare, începută în veacurile precedente, dar care acum era plasată sub nişte comandamente sensibil modificate de programele isihaste. Sunt traduse operele marilor scriitori bizantini ai isihasmului, cu deosebire cele care sprijineau canonizarea unor fruntaşi ai mişcării, cum ar fi Viaţa lui Grigorie Sinaitul şi Viaţa lui Theodosie de Târnova, scrise de patriarhul Callist, Viaţa Sfântului Romii, compusă de Grigorie, ucenicul lui. Theodosie de Târnova însuşi tălmăcise. Capetele foarte folositoare, sinteză atribuită lui Grigorie Sinaitul. Textele isihaştilor îşi fac loc în sbornicele cu conţinut stabil, colecţii al căror „sumar" este revăzut prin reînnoirea traducerilor şi achiziţionarea unor scrieri până atunci evitate din pricina dificultăţilor de ordin lingvistic (hagiografiile compuse de Simeon Metaphrastul pot reprezenta această categorie). Marile sbornice cuprinzând „vieţi" şi panegirice poartă pecetea exigenţei isihaştilor faţă de puritatea lingvistică şi faţă de „aparatul" stilistic al scrierii. „Ideologic" şi dogmatic, posibilităţile de pătrundere în sbornice — prin urmare şi în „circuitul literar" — a textelor ce oscilau între canonic şi necanonic se reduc drastic. Sporeşte în schimb, simţitor, cercul scriitorilor bizantini antologaţi. Sunt „convocaţi" acum şi autori din vremurile mai noi. Ei nu depăşesc, însă, veacul al XH-lea. între ei, Ioan Damaschinul, Andrei din Creta, Iulian Taviotul, Isichia, Antipatros din Vostrona, Theodor Studitul, Theodor Daphnopathos, patriarhul Gherman, Simeon Metraphrastul, prezbiterul Leontie, Nicethas din Paphlagonia şi alţii. îşi fac apariţia „vieţile" de mai mare întindere, de obicei texte ce glorificau figuri martirizate în vremea împăraţilor iconoclaşti. Acum se traduc hagiografiile consacrate lui Ioan Gură de Aur şi lui Ştefan Noul Mărturisitor (autor, Simeon Metaphrastul), lui Grigore Omiritos (de Grigorie, episcop al Negranosului), lui Macarie Egipteanul (de Serapion), lui Vasilie cel Nou (de
diaconul Grigorie), mucenicului Artemie (de Ioan din Rhodos) etc. Pe acest fundament va fi zidită prestigioasa activitate de panegirist a lui Eftimie de Târnova, care, în strădania sa de a-i nemuri pe „martirii naţionali" (cu scopuri de o profundă rezonanţă patriotică şi politică), a consacrat literatura hagiografică şi sub unghiul originalităţii. Lângă hagiografie trebuie înregistrate oratoria (căci numeroasele „cuvinte" care se prefac sau se compilează erau destinate şi rostirii) şi epistolografia (Eftimie de Târnova a fost şi un autor de scrisori). în privinţa scrierilor cu caracter istoriografie, în depozitele sud-slave se aflau deja Cronografia pe scurt a patriarhului Nicephoros, tălmăcită probabil prin veacurile al IX-lea şi al X-lea (continuată de cărturarii sârbi — aceiaşi care dăduseră colecţia de Vieţi ale ţarilor şi arhiepiscopilor sârbi — prin Letopiseţele sârbeşti zise „noi"), Cronica scurtă a lui Gheorghios Hamartolos, transpusă în slava veche către sfârşitul secolului al X-lea ori la începutul celui de-al Xl-lea. în veacul al XlV-lea, este tradusă Cronica universală, pe care o elaborase cu patru secole mai înainte Simeon Metaphrastul, şi tot în acest timp, în mediul cărturăresc din preajma ţarului Ivan Alexandr (personaj iubitor de cultură, posesor al unei importante biblioteci, sprijinitor al scriitorilor şi
Biserica mănăstirii Cozia
539 Dicţionarul general al literaturii române
Bizantinism
artiştilor), s-a tălmăcit şi Istoria sinoptică a lui Constantin Manasses (pentru bilioteca ţarului executându-se o copie „de lux" — astăzi la Vatican — împodobită cu şaizeci şi nouă de miniaturi). La curtea aceluiaşi Ivan Alexandr se configurează şi interesul pentru literatura juridică. Este tălmăcită Sintagma pe care Matei Vlastaris o alcătuise la Salonic prin 1335. (Sârbii o traduseseră în jurul anilor 1347-1349 sau 1342.) Tot în veacul al XlV-lea un anonim transpune şi Pandectele lui Nicon, sporind zestrea de texte în acest domeniu. O ochire în domeniul „beletristicii" nu scoate la iveală prea multe elemente demne de a fi reţinute. Epica este reprezentată prin „romanul popular" Viaţa Sfinţilor Varlaam şi loasaf scriere în care edificarea de tip ascetic lasă loc şi pentru exercitarea altor funcţii, şi prin aşa-zisele „povestiri istorice" şi pseudo-istorice, precum Cuvânt despre Alexandru cel Bătrân, Cuvânt despre uciderea împăratului Focas sau Viaţa lui Esop, deşi ideea traducerii lor în mediul cultural bulgăresc nu este acceptată de toţi cercetătorii. Acest tablou, departe de a fi complet, poate totuşi convinge că între „breşele" importante făcute către contemporaneitatea bizantină se află cea produsă de literatura isihastă. Se poate spune că această breşă este cu deosebire importantă, pentru că literatura curentului palamit transfera în Balcani un set nou de principii în interpretarea raportului capital dintre om şi univers, o atitudine modificată faţă de exerciţiul spiritual şi faţă de imaginea lui „literară". în rest, scriitorii bulgari s-au oprit asupra unor texte cărora timpul scurs le consacrase însemnătatea şi le validase valoarea.
Trebuie spus din nou că literatura română veche (şi literaturile est-slave) nu au comunicat direct (decât mai târziu şi în chip nu foarte semnificativ) cu literatura bizantină. Pentru epoca începuturilor, drept mijlocitor i-a folosit literatura veche (apoi medio-) bulgară („participările" sârbeşti au o frecvenţă mult mai redusă), acea literatură pe care D. S. Lihaciov o numea „filieră" sau „intermediar". Această „literatură-inter-mediar" a operat ca un filtru, cu exigenţe selectorii proprii, pe seama căruia trebuie aşezate, în mare măsură, şi configuraţiile din structura genologică furnizată atât propriilor scriitori, cât şi cărturarilor din spaţiile cărora le facilita contactul cu literatura Bizanţului. Un lung interval de timp achiziţiile acestei „literaturi-intermediar" au avut, pentru ariile din estul şi sud-estul continentului, un statut de „monopol". Sub acest regim, nu totdeauna convenabil şi nici foarte fertil (ca evoluţie) pentru literaturile — „receptori", „literatura-intermediar" a realizat operaţia, foarte importantă, de colportare, transferare şi transplantare a unor „bunuri" literare în conformitate cu un program. Schematic şi succint reprezentată, evoluţia literelor româneşti în planul opţiunilor „genologice" arată că veacurile XIII, XIV, XV şi XVI se consacră în chip covârşitor (ceea ce pentru cel de-al XV-lea secol nu înseamnă şi exclusiv) transferării şi asimilării de texte, acumulării de informaţie într-un demers în care „ intervenţia" este încă sporadică şi nu cutează a depăşi limitele unor modeste „localizări". Câmpul literaturii este dominat de textele „împrumutate" (apropriate în cadrul acelei circulaţii facilitate de „universalismul" ortodox), scrieri bizantine, de primă mărime, dar şi opere ale cărturarilor
sud-slavi. Aceste scrieri compun un fond de informare şi de lectură, cu funcţii modelatoare ale căror rezultate pot fi nemijlocit constatate. Nu lipsesc din depozitele de carte nici acele „genuri-ansamblu", „mixte", cumva amorfe şi eterogene, a căror estetică, medievală, conta, se pare, pe reunirea în corpusuri enorme a unor lucrări aparţinând unor „genuri" diferite şi compuse în „chei" variate. Se scriu şi acum, în veacul al XV-lea şi mai târziu (mai exact, se copiază), şi se vor scrie în secolele următoare (căci presiunea tradiţiei nu poate fi eludată) sbornice masive, cu conţinut fix sau mobil, colecţii de „cuvinte", mineie, paterice, proloage etc. Dar o modificare de structură apare cu evidenţă, reflectând, la nivelul relaţiei scriitor-text, o schimbare petrecută în mentalitatea auctorială. Literatura românească îşi cere dreptul de cetate, apar autori care „trăiesc" ca personalităţi distincte. Numele lor însoţeşte (chiar dacă nu mereu) nişte opere, cu caracteristici bine precizate (dovadă că scriitorii erau deja în posesia unor idei cât se poate de limpezi în privinţa delimitării „genurilor" şi a „speciilor"), lesne de încadrat într-un sistem. Toate acestea constituie indicii ale unui proces de înnoire, o înnoire realizată prin prefacerea resurselor unei medievalităţi ce nu mai convenea. Pe aceste temeiuri, veacul următor va dura propria sa activitate. Iniţiativele româneşti din secolul al XV-lea, presărate în cadrul acelui curent unidirecţional al achiziţiei literare, depăşesc cu mult media unor producţii obişnuite. Lirica, spre exemplu, a debutat de-a dreptul spectaculos. Pripealele compuse de monahul Filotei de la Cozia (fostul logofăt Filos al lui Mircea cel Bătrân), spre a însoţi psalmii „aleşi" ai bizantinului Nicephoros Vlemmides, au avut un deosebit succes, atestat de răspândire (vor ajunge destul de repede a fi tipărite) şi consacrare. Mai departe, însă, în secolul al XV-lea, poezia nu-i va mai tenta pe cărturari. Proza hagiografică, în schimb, devine un punct de atracţie. Numeroase serii de „vieţi ale sfinţilor" ce circulau la noi în paterice, proloage (corespondentul slavon al grecescului „sinaxar") ori mineie, au stimulat, împreună cu alţi factori, alcătuirea primelor texte autohtone. Dacă o Viaţă a lui Nicodim, scrisă de ucenici după moartea întemeietorului mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, poate fi doar bănuită deocamdată (şi pe baza „cutumei" literare, dar şi în temeiul redacţiilor târzii, care trebuie să fi pornit de la o alcătuire veche), Mucenicia sfântului şi slăvitului mucenic Ioan cel Nou care a fost chinuit la Cetatea Albă, scrisă la începutul secolului al XV-lea de Grigorie, „monah şi prezbiter în marea biserică a Moldovlahiei", este o remarcabilă realitate. Acest text, ce-şi va adăuga mai târziu şi un epilog, va intra într-un fertil şi stimulator dialog cu artele figurative dând naştere unei veritabile tradiţii. împodobind, în 1541, din porunca lui Petru Rareş, paraclisul din turnul clopotniţei mănăstirii Bistriţa, un artist din şcoala lui Dragoş Coman reprezenta cu amănunţime viaţa sfântului. Pristavul Marcu, pictor al Voroneţului, a reluat şi el, câţiva ani mai târziu, această „idee" a programului iconografic alcătuit, probabil, de mitropolitul Grigore Roşea. Hagiografia va fi o iniţiativă viabilă în vechea noastră literatură, reapărând fie sub forma unor texte originale, fie în prelucrări, cu rol de „localizare",
Blaga
Dicţionarul general al literaturii române 540
prilejuite de „naţionalizarea" unor relicve aduse de prin alte părţi (ca şi moaştele acelui Ioan cel Nou). Persistenţa, transformată în consecvenţă, a unui mod de a recepta şi de a crea capătă, pentru această fază a literaturii noastre — când Mucenicia Sfântului Ioan cel Nou, redactată la noi, are cam acelaşi statut, în codul epocii, cu Viaţa şi traiul precuvioasei maicii noastre Filotheea, text cu două versiuni succesive, una aparţinând lui Eftimie al Tâmovei şi cealaltă lui Ioasaf al Vidinului, sau cu Viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul, tălmăcită din greacă în slavonă la mănăstirea Bistriţa din Oltenia, unde poposiseră moaştele sfântului -, mult mai multă pondere decât o originalitate interpretată doar prin identificarea elementelor de diferenţiere. Istoriografia începe firesc prin „inscripţii", într-o manieră pe care o dezvoltă pomelnicele, dar şi analele ori „cronicile" pictate. Curtea şi mănăstirea, Aula şi Ecclesia vor consemna, cu ţeluri specifice, istoria, primele alcătuiri lăsând destul de repede locul elaborărilor programate. Epoca lui Ştefan cel Mare, cu stabilitatea ei generatoare de strălucire într-ale spiritului, a favorizat autonomizarea exerciţiului istoriografie. Marele Letopiseţ de când s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei, face din naraţiunea istorică — de marcă bizantină — al doilea mare „gen" al timpului, alături de hagiografie. Al XVI-lea secol va aduce diversificarea scrierilor cu caracter istoriografie şi, mai ales, apariţia textelor comandate de un voievod sau altul. Cronicarii călugări — Macarie, Eftimie, Azarie — vor îndeplini aceste porunci, luând, fireşte, tot istoriografia bizantină (pe Manasses) drept pildă stilistică şi depozit de ornamente retorice. între speciile mai mărunte, dar semnificative pentru efortul de diversificare a literaturii originale, trebuie amintită epistolografia. Nu s-au păstrat epistole ale oamenilor bisericii (de felul celor schimbate în veacul, precedent de egumenul Nicodim sau de mitropolitul Antim al Ungrovlahiei cu patriarhul Eftimie al Târnovei), deşi ele trebuie să fi existat, dacă se are în vedere autoritatea de care se bucurau ierarhii Moldovei. Au ajuns până la noi, însă, scrisori de domni, texte prin excelenţă politice (frecvent folosite, cum lasă a înţelege începutul unei epistole a lui Vlad Ţepeş către Matei Corvin), unele şi cu valoare „memorialistică", care comunică, comentează ori interpretează evenimente ale timpului. Textele rămase de la Ştefan cel Mare, subsumabile aceleiaşi specii, ţin în egală măsură şi de oratoria politică. Şi aşa-zicând „scrisoarea-circulară", adresată principilor creştini după izbânda din 1475 de la Podul înalt, şi solia, rostită în faţa senatului Republicii Veneţiene de Ioan Ţamblac, unchiul Măriei din Mangop, dar scrisă cu siguranţă după dictarea voievodului, înmănunchează, punând pe seama lui Ştefan cel Mare, calităţi de subtil analist şi însuşiri de literat fin. Voievodul va proba convingător acest har de scriitor în textul inscripţiei (remarcabil fragment de „publicistică" patriotică şi politică) de pe zidul bisericii ridicate la Războieni întru cinstirea oştenilor căzuţi acolo pentru apărarea ţării. Sunt de menţionat, în fine, produsele aparţinând oratoriei de amvon, domeniu care trebuie să fi fost bine reprezentat, căci prelaţi cărturari cu posibilităţi de a se exersa în această direcţie sunt semnalaţi pe parcursul întregului veac al XV-lea şi mai târziu.
„Lecţia" bizantină care a fost deprinsă de literaţii români fără „mijlocitorul" sud-slav a dus la instalarea în sistemul „genurilor" literare practicate la noi a scrierii parenetice (care pe cărturarii de la sud de Dunăre nu îi interesase). După Synesios, Agapet diaconul, Vasile Macedoneanul, Constantin Porfiro-genetul şi Teophilact Hephaistos, şirul „sfaturilor pentru prinţ" a fost continuat, în lumea postbizantină, de Neagoe Basarab cu ale sale învăţături... pentru Theodosie şi apoi de Matei al Mirelor, autor al unor Sfaturi către Alexandru Iliaş. întreaga cultură românească veche, mai cu seamă în spaţiul începuturilor, este de marcă bizantină. Din Bizanţ şi din zonele care l-au moştenit, literatura română a primit genuri şi specii literare, idei şi motive, modele şi sugestii, construindu-şi — operaţie fundamentală — sistemul genologic şi asigurând cadrul pentru cele mai importante forme de discurs, crescând şi dezvoltându-se ca o adevărată literatură europeană.
Repere bibliografice: Karl Krumbacher, Geschichte der byzantinischen Literaturvon Justinian bis zum Ende des Ostromischen Reiches (527-1453), Miinchen, 1897; D. Russo, Studii bizantino-române, Bucureşti, 1907;
D.	Russo, Studii şi critice, Bucureşti, 1910; D. Russo, Elenismul în România, Bucureşti, 1912; O. Dalton, East Christian Arts, Oxford, 1925; Charles Diehl, Manuel de l'art byzantine, I-II, Paris, 1926; N. Iorga, Histoire de la vie byzantine. Empire et civilisation, I-II, Bucureşti, 1934; ed. (Istoria vieţii bizantine. Imperiu şi civilizaţie), tr. Maria Holban, Bucureşti, 1974; D. Russo, Studii istorice greco-romane, I-II, Bucureşti, 1935; N. Iorga, Byzance apres Byzance, Bucureşti, 1935; ed. (Bizanţ după Bizanţ), tr. Liliana Iorga Pippidi, postfaţă Virgil Cândea, Bucureşti, 1972; N. Lazarev, Istorija vizantijskoj zivopisi, I, Moscova, 1947; Hans-Georg Beck, Kirche und theologische Literatur im byzantinischen Reich, Miinchen, 1959; D. Fecioru şi Dan Zamfirescu, Literatura bizantină şi slavă în vechea cultură românească, RSL, 1963; S. Impellizzeri, La letteratura bizantina. Da Constantino agii iconoclaşti, Bari, 1965; Istorija Vizantii, sub redacţia lui S. D. Skazkin, I, Moscova, 1967;
D.	Obolensky, The Byzantine Commonwealth. Eastem Europe (500-1453), Londra, 1971; P. P. Panaitescu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, îngr. Silvia Panaitescu şi Dan Zamfirescu, pref. Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1971, 13-124; D. S. Lihaciov, Razvitie russkoj literatury X-XVII vekov. Epochi i stili, Leningrad, 1973; I. P. Medvedev, Vizantijskij gumanizm XIV-XV w., Leningrad, 1973; D. Anghelov, Istorija na Vizantija, partea I, ed. 5, Sofia, 1973, partea II, ed. 2, Sofia, 1974, partea III, ed. 5, Sofia 1976; A. Gouillou, La Civilisation byzantine, Paris, 1974; D. S. Lihaciov, Prerenaşterea rusă. Cultura Rusiei în vremea lui Rubliov şi a lui Epifanie Preaînţeleptul, tr. Comeliu Golopenţia, îngr. şi pref. Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1975; G. M. Cantacuzino, Izvoare şi popasuri, îngr. şi introd. Adrian Anghelescu, Bucureşti, 1977,251-255; Donald M. Nicol, Church and Society in the Last Centuries ofByzantium, Cambridge, 1979; Donald M. Nicol, The End of the Byzantine Empire, Londra, 1979; Mario Ruffini, Aspetti de la cultura religiosa ortodossa romena medievale, Roma, 1980; Mazilu, Recitind, 1,23-27,71-79, passim; Nicolae Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, I-II, îngr. şi pref. Tudor Teoteoi, Bucureşti, 2000-2003.	D.H.M.
BLAGA, losif (1.VII.1864, Lancrăm, j. Alba - 2.VI.1937, Braşov), estetician. Şi-a făcut studiile secundare în Sebeş şi Alba Iulia, unde, în 1884, îşi ia bacalaureatul. între 1884 şi 1887, urmează teologia la Seminarul din Sibiu, iar din 1887 filosofia, la Universitatea din Budapesta, obţinând în 1891 doctoratul.
541 Dicţionarul general al literaturii române
Blaga
Din toamna aceluiaşi an, până în 1924, este profesor la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov, unde, după moartea lui Virgil Oniţiu, ajunge, în 1915, director. A mai fost (1901-1912) secretar al Societăţii pentru fond de teatru român. Din anul 1916 şi până în 1919, când se înapoiază la Braşov, B. călătoreşte în Suedia, Norvegia, Franţa, pledând, oricând i se iveşte prilejul, cauza Ardealului său. Făcea parte din Consiliul Naţional al Unităţii Românilor, în care calitate a colaborat, la Paris (1918-1919), la alcătuirea hărţii etnografice a Transilvaniei. A fost inspector şcolar (1924-1925), preot paroh la biserica „Sf. Nicolae" din Şchei şi protopop al Braşovului (din 1924), preşedinte al Eforiei şcolilor româneşti ortodoxe din Braşov (din 1925). între 1928 şi 1931, a fost vicepreşedinte al Senatului. Poetul Lucian Blaga îi era nepot.
în publicistica lui B., preocuparea dominantă este aceea estetică. Chestiuni cum sunt arta şi finalitatea ei (care este plăcerea de ordin spiritual) sau înrâurirea morală a artei îşi fac loc într-o suită de articole scrise vioi, fără pedanterie, apărute în „Tribuna poporului" (1897). Unele idei vor fi reluate în manualul Teoria dramei, cu un tratat introductiv despre frumos şi artă (1899), bazat pe o informaţie cuprinzătoare, culeasă din studiile unor esteticieni germani (Fr. Th. Vischer, J. Wackemagel, Ed. von Hartmann, G. Th. Fechner ş.a.). Revendicându-se din estetica hegeliană, cartea lui B. nu i se subordonează întru totul. Concepţia ei, înrâurită de Fr. Hebbel, ţine de curentul psihologizant — ilustrat de teoreticieni ca Fechner, J. Volkelt ş.a. —, potrivit căruia un adevăr estetic trebuie verificat întotdeauna prin legile psihologiei. Metoda, în argumentaţia lui B., este aceea inductivă, cu exemplificări din literatura universală şi din cea română. Teoria dramei... a trezit ecouri favorabile, dar a provocat şi serioase critici, de pildă, în revista „Convorbiri literare", din partea lui Ghiţă Pop. în replică, B., în articolul Din estetica tragicului (1900), retipărit în broşură, reia, cu noi precizări, discuţia asupra subiectelor intrate în litigiu (vina tragică, eroul tragic, fatalismul în tragediile vechilor greci ş.a.). în estetica românească, el rămâne ca autor al celei dintâi cărţi care se ocupă, într-un mod sistematic, de unele probleme de estetică a literaturii dramatice.
SCRIERI: Teoria dramei, cu un tratat introductiv despre frumos şi artă, Braşov, 1899; ed. îngr. şi introd. Serafim Duicu, Craiova, 1995; Din estetica tragicului, Sibiu, 1900; Excursiunea şcolară în Italia, Braşov, 1907; Societatea pentru fond de teatru român şi domnul Zaharia Bârsan, Braşov, 1907; Directorul Virgil Oniţiu. Sufletul şi activitatea lui, Braşov, 1916.
Repere bibliografice: Ghiţă Pop, „Teoria dramei" de Iosif Blaga, CL, 1899,10-11; Cărturari braşoveni, 41-42; Mîndra, Clasicism, 98-99; Dicţ. lit. 1900,104-105; Dicţ. scriit. rom., 1,285-287; Păcurariu, Dicţ teolog., 49-50.	F.F.
BLAGA, Lucian (9.V.1895, Lancrăm, j. Alba - 6.V.1961, Cluj), poet, dramaturg, romancier, eseist şi traducător. Tatăl lui, preotul Isidor Blaga, a avut ideea să dea tuturor copiilor săi nume începând cu litera L: Letiţia, Lionel, Liciniu, Liviu, Longin, Lelia etc., poetul fiind al nouălea dintre ei. Om cultivat, preotul cunoştea bine limba germană, îi citea pe Kant şi
Schopenhauer în original, era un spirit deschis, neferindu-se să includă printre lecturile sale, de preferinţă filosofice, chiar şi scrierile lui David Strauss, susţinătorul tezei că persoana şi faptele lui Iisus sunt plăsmuiri mitice. Mama, Ana (n. Moga), tot dintr-o familie preoţească, de origine aromână, compensa puţina instrucţie şcolară cu bogate cunoştinţe folclorice. Viitorul poet a început să vorbească abia la patru ani şi n-a reuşit niciodată să pronunţe uşor consoana r. Cursul primar îl începe în satul natal (1901), continuând la şcoala săsească din Sebeş (1902-1905). Urmează apoi Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov (1905-1914). Elev foarte studios, cu atracţie precoce pentru filosofie, după ce trece bacalaureatul, ca să nu fie încorporat în armată, odată cu izbucnirea primului război mondial, se înscrie la Seminarul Teologic din Sibiu pe care îl va absolvi în 1917. Student al Facultăţii de Filosofie din Viena, îşi ia doctoratul în 1920, cu teza Kultur und Erkenntnis. Traducerea românească va apărea în 1922, sub titlul Cultură şi cunoştinţă. La Viena o întâlneşte pe Cornelia Brediceanu, studentă în medicină, viitoarea lui soţie. îndrăgostit, scrie versuri care vor intra în placheta Poemele luminii. Debutase la „Românul", în 1910, cu poezia Noapte. Tot acolo avea să-i apară studiul Intuiţia în filosofia lui Bergson (1914). Dă aforisme şi articole la „Pagini literare" din Arad. Debutează editorial cu Poemele luminii (1919), apărute parţial în „Glasul Bucovinei", în acelaşi an publicând culegerea de cugetări Pietre pentru templul meu, ambele obţinând Premiul Academiei Române, la propunerea lui Sextil Puşcariu. Trimite versuri revistelor „Luceafărul" şi „Lamura", scoase şi conduse, după război, de Al. Vlahuţă, pe care, sosind în Bucureşti, îl vizitează. în casa bătrânului poet, face cunoştinţă cu Nichifor Crainic şi V. Voiculescu, amândoi admiratori ai tânărului şi practicând, ca şi el, o lirică de „concepţie". încearcă să obţină o docenţă universitară, dar, nereuşind, intră în redacţia ziarului clujean „Voinţa" (1920). Se împrieteneşte aici cu alţi viitori membri ai grupării „Gândirea", Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu şi Adrian Maniu. B. devine unul dintre întemeietorii cercului şi revistei cu acelaşi nume, unde îşi va publica numeroase scrieri, dând publicaţiei bună parte din strălucire şi având un rol de prim ordin în fixarea orientării ei literare şi ideologice. Se va număra printre colaboratorii altor ziare şi periodice înrudite cu „Gândirea", precum „Cuvântul", „Curentul", „Darul vremii", „Familia", „Gând românesc". Semnează şi în „Patria", „Cugetul românesc", „Viaţa românească", „Adevărul literar şi artistic", „Universul literar", „Revista Fundaţiilor Regale", „Societatea de mâine", „Cultura", „Convorbiri literare", „Ţara". îi apar texte şi în publicaţii străine: „Prager Presse", „Glos prawdy", „Droga", „Der Bund", „Die Tatwelt", „ Archiv fur Geschichte der Philosophie". Foarte fecund, e prezent aproape în fiecare an cu câte o nouă contribuţie pe tărâmul liricii, dramaturgiei sau eseisticii: Paşii profetului (1921), Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Filosofia stilului (1924), în marea trecere (1924), Feţele unui veac (1925), Daria (1925), Fapta. învierea (1925), Fenomenul originar (1925), Ferestre colorate (1926). Din 1926 intră în diplomaţie, ca ataşat de presă şi consilier pe lângă legaţiile României, la Varşovia (1926), Praga
Blaga
Dicţionarul general al literaturii române 542
(1927-1928), Berna (1928-1932, 1937-1938) şi Viena (1932-1937), apoi ca ministru plenipotenţiar în Portugalia (1938-1939). îşi petrece astfel o bună parte a vieţii în străinătate, unde fusese încă de pe când era licean şi vizitase, cu prilejul unei scurte excursii, Italia (Catania, Messina, Napoli, Pompei, Cetatea Vaticanului, Florenţa, Veneţia şi Fiume), după ce văzuse Atena şi Sfânta Sofia, la Constantinopol. Cariera diplomatică nu-1 stânjeneşte în desfăşurarea activităţii literare, dimpotrivă, îi dă răgazul să şi-o împlinească. Roadele muncii pe tărâm poetic sunt culegerile de versuri Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933) şi La curţile dorului (1938), unde, mai ales, pătrunde ecoul anilor lungi trăiţi departe de ţară, apoi piesele de teatru Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930) şi Avram Iancu (1934). Admiraţia stăruitoare a gânditorului pentru Goethe îşi găseşte o expresie cuprinzătoare în eseul Daimonion (1930). începând cu Eonul dogmatic (1931), B. încredinţează tiparului lucrările care vor alcătui sistemul său filosofic. Dintre ele, Spaţiul mioritic, apărut în 1936, anul când e ales membru al Academiei Române, cunoaşte un deosebit ecou. Devine profesor la Universitatea „Regele Ferdinand" din Cluj, unde se creează pentru el o catedră specială de filosofia culturii (1939-1948). Pe măsură ce hitleris-mul câştigă teren în Europa, B. ţine să ia distanţă mereu sporită faţă de doctrinele rasiste şi expansioniste. Părăseşte în 1942, demonstrativ, asociaţia Astra, fiindcă în statutele ei se introduseseră discriminări etnice. Pe măsură ce sistemul său filosofic îşi dezvăluie, mai ales prin cheia lui de boltă, Diferenţialele divine (1940), caracterul, relaţiile autorului cu Nichifor Crainic
şi ortodoxismul gândirist intră în criză. Spiritul liber al poetului faţă de dogmele creştinismului răsăritean îi atrag atacuri violente chiar în revista la întemeierea şi afirmarea căreia avusese o contribuţie esenţială. Comparat cu Iulian Apostatul, e acuzat că „are pe dracu în el" şi că se ridică împotriva lui Dumnezeu, dintr-un „păcătos" orgoliu intelectual. După ruptura de „Gândirea", scoate revista „Saeculum" (1943-1944), unde răspunde criticilor aduse sistemului său. în anii războiului, publică ultima culegere de versuri, antumă, Nebănuitele trepte (1943) şi piesa de teatru Arca lui Noe (1944). Apar de asemenea scrierile filosofice, care conţin expunerea sistemului speculativ al lui B., grupate în Trilogia cunoaşterii (1943), Trilogia culturii (1944) şi Trilogia valorilor (1946). îndepărtat din învăţământul universitar în 1948, este angajat ca bibliotecar la Biblioteca din Cluj a Academiei Republicii Populare Române (din 1954, director adjunct), cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Filosofie (1949-1953) şi apoi pe lângă Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, Filiala Cluj. Elaborează pentru aceasta lucrările Gândirea românească în Transilvania în secolul alXVIII-lea şi Experimentul şi spiritul matematic, amândouă tipărite postum, în 1966 şi, respectiv, în 1969. După culegerea de aforisme Discobolul (1945) nu mai poate publica, deşi scrie foarte mult, decât traduceri: Goethe, Faust (1955), Din lirica universală (1957) şi Lessing Opere (I-II, 1958). Este propus în
1959	de Academia Suedeză la Premiul Nobel. Revine în viaţa literară, puţin înainte de moarte, cu colaborări la revista „Steaua" (versuri) şi „Contemporanul" (articole). Lasă în manuscris ciclurile de poezii Vârsta defer. 1940-1944, Cântecul focului, Corăbii cu cenuşă şi Ce aude unicornul, apărute postum în ediţia Opere (I—XII, 1974-1995), autobiografia Hronicul şi cântecul vârstelor, piesa Anton Pann, romanul Luntrea lui Caron, precum şi lucrările filosofice Aspecte antropologice şi Fiinţa istorică.
Opera literară şi cea filosofică ale lui B. au crescut într-o osmoză perfectă, versurile autorului fiind ecoul trăirii lirice a meditaţiilor sale, după cum piesele de teatru izvorăsc din conflictele pe care gânditorul le-a surprins, reflectând asupra sensurilor unor eresuri locale. La rândul lui, sistemul metafizic construit de poet vădeşte o mare anvergură imagistică şi acordă o încredere deosebită puterii sugestive a metaforei, folosită frecvent şi învestită cu o funcţie gnoseologică principală. A ocupat în cadrul grupării de la „Gândirea" o poziţie aparte (întruchipând o „stângă" a acesteia, după cum a ţinut să precizeze, adică o aripă nonconformistă, neliniştită, iscoditoare, înclinată spre abateri de la linia strict tradiţiona-list-ortodoxistă). Dacă interesul pentru arhaitate, primitivism, practici magice, plăsmuiri mitice şi reprezentări proprii creştinismului răsăritean (sofianicul) îl apropia de gândirism, alte preferinţe, cum ar fi simpatia autorului pentru experienţele artistice moderne, îi dictau distanţări nete de acesta. B. s-a numărat printre primii care a vorbit la noi cu admiraţie de Edvard Munch şi Van Gogh, de Barlach şi Arhipenko; a trecut o vreme drept „avangardist" şi a practicat în lirica şi teatrul său estetica expresionismului, descoperit şi asumat pe vremea studiilor la Viena. Avea să mărturisească mai târziu că
543 Dicţionarul general al literaturii române
Blaga
se simte foarte apropiat de Brâncuşi, dar sub raportul unui „tradiţionalism metafizic", care detestă pitorescul etnografic sămănătorist şi caută nota diferenţială autohtonă în apriorismul inconştient. De asemenea, nu recunoştea ortodoxiei deţinerea „adevărului revelat", ci o socotea, ca şi pe alte credinţe religioase, o izvodire culturală, cu o amprentă stilistică proprie, adică o reprezentare subiectivă, deformată a realităţii. A şi intrat, până la urmă, în conflict cu directorul „Gândirii", vechiul său prieten Nichifor Crainic, şi şi-a atras fulgerele acestuia. Foarte ardelean, prin atmosfera şi universul figurativ al liricii sale, B. nu urmează totuşi tradiţia înaintaşilor săi, Andrei Mureşanu, G. Coşbuc, O. Goga^Aron Cotruş, tribuni ai luptei naţionale şi sociale, ci practică o poezie cosmică, străbătută de fiori metafizici, în spirit eminescian. Vine apoi cu
o	formaţie filosofică, literară şi artistică, precumpănitor germană, când majoritatea confraţilor săi se mişcau în raza culturii franceze. Toate acestea îl singularizează în peisajul intelectual românesc interbelic, dar, paradoxal, nu-i răpesc facultatea de a fi foarte reprezentativ. El e, ca şi Eminescu, Creangă, Coşbuc, Sadoveanu, unul dintre scriitorii care întruchipează cel mai grăitor particularităţile spiritului naţional. Eseurile sale din tinereţe, Filosofia stilului, Feţele unui veac, Fenomenul originar, Ferestre colorate, îl arată preocupat de morfologia culturii. Pe linia Frobenius, Dilthey, Spengler, B. caută înclinaţii care disting de-a lungul vremurilor ansamblul creaţiilor spirituale (literare, artistice, arhitectonice, filosofice, religioase, ştiinţifice etc.) ale diverselor popoare, cum ar fi: tipicul, individualul, stihialul. Eseurile din tinereţe aduc o viziune inedită, la noi, asupra istoriei culturii şi dovedesc o arie de cunoştinţe foarte întinsă, precum şi facultăţi asociative legate de înzestrarea poetică. Se remarcă din capul locului şi atracţia exercitată asupra sa de spiritul „ingenuu", „copilăros", „anonim", pe care îl regăseşte în arta modernă, simbolică, expresionistă, constructivistă sau abstractă. Simpatia pentru formele de viaţă arhaice şi pentru primitivitatea naturală alunecă inevitabil către o mitizare a satului; acesta ar trăi, după
B., în „zarişte cosmică" şi având conştiinţa unui destin „emanat din veşnicie". Poetul aparţinea mediului intelectualităţii rurale ardeleneşti, care îşi apărase identitatea numai printr-o obstinată rezistenţă conservatoare faţă de orice schimbare a stilului de viaţă tradiţional. Gândirea lui B., în antiistoricitatea sa stăruitoare (interesul pentru tiparele inconştiente, nemodificabile prin evoluţia societăţii), atenţia acordată miturilor, practicilor magice, permanenţelor ancestrale (eresurilor) se fac ecoul acestor aprehensiuni faţă de efectele civilizaţiei. Existenţa umană rurală devine pentru filosof cu totul altceva decât cea urbană. Ontologizând asemenea diferenţe, el ajunge să considere până şi „preistoria" nu o vârstă a omenirii, ci o modalitate continuă de a trăi în afara timpului măsurat şi trecător. Gustul primitivităţii „naive", „aurorale", plăsmui-toare de „basme" are ca revers aversiunea pe care i-o trezeşte civilizaţia „rece", „calculată", „mecanică". B. întâlneşte aici curentul filosofic profeţitor, de la Nietzsche la Spengler şi Klages, al declinului Occidentului pozitivist şi al prăbuşirii încrederii lui în puterile raţiunii. Orientarea aceasta a gândirii
europene autorul o anunţă în Eonul dogmatic. Cu acest volum, inaugurează şirul lucrărilor care se vor aduna succesiv, câte trei, spre a clădi sistemul său filosofic original. Astfel, pe lângă Eonul dogmatic, Trilogia cunoaşterii va cuprinde Cunoaşterea lucifericâ (1933) şi Cenzura transcendentă (1934), iar Trilogia culturii va fi alcătuită din Orizont şi stil (1936), Spaţiul mioritic
(1936)	şi Geneza metaforei şi sensul culturii (1937), în timp ce Artă şi valoare (1939), Despre gândirea magică (1941), contopită apoi cu Ştiinţă şi creaţie (1942), Religie şi spirit (1942) vor constitui Trilogia valorilor. Cheia de boltă a acestei ambiţioase construcţii, care trebuia să se încheie cu o Trilogie cosmologică (nerealizată),
o	dădea volumul Diferenţialele divine. Gândirea lui B. se mişcă în interiorul curentului „filosofiei existenţei" (Lebensphilo-sophie), cu o priză deosebită asupra spiritelor la începutul secolului al XX-lea, epocă de războaie şi revoluţii, înclinată a face din „viaţă", tocmai pentru că aceasta devine foarte primejduită, principalul obiect al interogaţiei intelectuale. De aici, adâncirea opoziţiei romantice mai vechi între cultură şi civilizaţie. Ultima ar satisface nevoile existenţei omului „întru imediat, autoconservare şi securitate", fiind prin urmare nedefinitorie pentru natura umană. Omul şi-a manifestat felul său de a fi aparte numai acolo unde trăieşte „întru mister şi revelare". Iar aceasta se petrece exclusiv în planul culturii. Pe linia sustragerii activităţii spiritului de sub imperiul raţiunii, B. distinge două moduri de cunoaştere, „paradisiacă" şi „luciferică". întâia s-ar mulţumi să reducă numeric „misterele", anulând o parte dintre ele. E demersul ştiinţei şi al gândirii raţionale în genere, darul acordat de Dumnezeu lui Adam, în rai, să numească şi să clasifice făpturile şi lucrurile. Cunoaşterea „luciferică", dimpotrivă, înmulţeşte şi amplifică „misterele". Urmează, aşa cum sugerează numirea acestui demers, îndemnul dat omului de către şarpe, să fure secretul divinităţii, să săvârşească saltul din făgaşele logice ale minţii,
545 Dicţionarul general al literaturii române
să depună o activitate creatoare. E ceea ce şi fac metafizica, arta, crearea de mituri, religia, mistica, ba, după B., chiar şi ştiinţa, atunci când părăseşte planul strict constatativ şi lansează teorii (Cunoaşterea luciferică). Pe calea „minus-cunoaşterii" creatoare, omul nu epuizează niciodată „misterele", ci le „deschide" şi le „variază". Trilogia culturii sugerează ori chiar numeşte căile prin care se realizează aceasta. Acolo unde Frobenius sau Spengler căutaseră un numitor stilistic comun în determinantul spaţial, autorul român elimină orice factor fizic, interiorizează totul şi imaginează nişte „coordonate abisale", care ar dubla categoriile kantiene şi ar alcătui o „matrice" inconştientă. Ea îşi pune pecetea pe caracterele spiritului, silindu-le să urmeze, fără s-o ştie, o cale anume. Dictează, cu alte cuvinte, o reprezentare particulară spaţială şi temporală şi imprimă facultăţilor creatoare un „accent axiologic" aparte, după cum culturile îşi acceptă sau nu orizonturile; manifestă totodată o atitudine proprie faţă de destin şi o „năzuinţă formativă" specifică (Orizont şi stil). în Spaţiul mioritic, B. aplică felul său de a vedea particularismul cultural realizărilor spirituale româneşti. E cea mai îndrăzneaţă tentativă efectuată într-un domeniu care a preocupat la noi, aproape obsesiv, reflecţia intelectuală, decenii întregi. Chiar dacă unele consideraţii sunt contestabile, prin natura lor pur speculativă, nesprijinită pe o anchetă ştiinţifică solidă, şi stârnind de aceea critici, remarcile filosofului surprind adesea particularităţi reale şi le situează într-o perspectivă net superioară tuturor aserţiunilor precedente de acest ordin. Morfologul culturii semnalează o reprezentare spaţială „ondulată", o predispoziţie de „retragere din istorie", o împăcare cu destinul, văzut ca succesiune a unor „suişuri" şi „coborâşuri", ca năzuinţă formativă geometrizantă, temperată. Spaţiul mioritic aduce şi alte observaţii originale, referitoare la ortodoxie, influenţe spirituale străine, ornamentică etc. Geneza metaforei şi sensul culturii îi dă prilej lui
B.	să reevalueze, în comparaţie cu ştiinţa, şi manifestând vădit
o	simpatie superioară pentru ele, metafizica, mitologia, gândirea magică, mistica, sub raportul importanţei lor. Strădania sa speculativă e de a „anonimiza", dacă se poate spune aşa, creaţia spirituală umană, accenţul căzând mereu pe „apriorism" şi pe imbold „supraindividual", chiar şi acolo unde sunt evocate contribuţii personale şi se rostesc nume ca Democrit, Rembrandt sau Goethe. Tendinţa apare şi mai marcată în argumentele aduse pentru reabilitarea culturilor aşa-zis „minore". Teoria minus cunoaşterii, pe de o parte, şi a coordonatelor abisale, pe de alta, deschid sistemului blagian poarta către metafizică. Matricea stilistică face din om o fiinţă înzestrată cu darul metaforic, singurul în stare, după autor, să aproximeze misterele şi să cheme spiritul la creaţie culturală; dar creaţia nu dă niciodată o reprezentare integral adecvată a realităţii, tocmai din cauza acţiunii ei particularizante (Cenzura transcendentă). Creaţia culturală suferă aşadar o interdicţie gnoseologică, o „cenzură transcendentă". O exercită demiurgul însuşi, care — explică filosoful — a făurit lumea din emisii infime ale naturii sale atotputernice şi nemărginite, „diferenţialele divine", totdeauna necomplete, fiindcă altfel ar
Blaga
Sculptură de Romulus Ladea
risca să creeze o făptură cu însuşirile sale şi să se autonege prin limitare. Omul e fiinţa deţinătoare a celor mai multe asemenea particule sacre, iar cele absente instituie „cenzura transcendentă", care îl împiedică să atingă cunoaşterea absolută şi — aşa cum tinde — să ia locul Marelui Anonim, nume poetic dat de filosof divinităţii. Această aspiraţie grandioasă, osândită la veşnică neîmplinire, ar dărui omului măreţia şi tragismul lui. Sub latura metafizică, sistemul trădează curioase înrudiri cu doctrinele emanentiste şi cabaliste despre creatorul universului. De asemenea, reflectă o rivalitate freudiană între fiu şi tată, proiectată în alt plan. între sistemul filosofic şi opera poetică a lui B. o legătură imediată o întreţine literatura aforistică, de care autorul s-a simţit atras încă din anii debutului editorial, când a publicat culegerea de maxime Pietre pentru templul meu, şi până târziu, când îşi adună cugetările sub titlul Discobolul. Nestrălucind prin vervă spirituală şi concizie expresivă, producţia lui sentenţioasă are în schimb sugestivitate imagistică şi respiraţie lirică, lăsându-se transpusă uşor sub formă de versuri, foarte asemănătoare celor care i-au alcătuit volumele.
Poemele luminii, ca şi culegerile următoare, prezintă o puternică unitate stib raport tematic, gravitând în jurul anumitor centre ale reţelei lirice. Aici centrul este natura misterioasă a luminii, adeseori obiect de reflecţie şi în scrierile
VIAŢA
OPERA
1895
1901
1902
1905
1910
1914
1917
1918
1919
1920
1921
1922
1923
1924
1925
mal, 9 Se naşte la Lancrăm Lucian Blaga, fiul Anei (n. Moga), de origine aromână, şi al preotului Isidor Blaga.
Este înscris ia şcoala primară din Lancrăm.
Trece la şcoala săsească din Sebeş, unde îşi continuă, până la absolvire, studiile elementare.
Intră la liceul,Andrei Şaguna" din Braşov.
în clasa a V-a liceală face o excursie în străinătate. Vizitează oraşele Atena, Constantinopol, Catania şi Messina, Napoli, Pompei, Roma, Florenţa, Veneţia şi Fiume. Cu această ocazie vede pentru întâia oară şi oraşul Bucureşti, unde se duce la Biblioteca Academiei Române ca să arunce o privire asupra manuscriselor lui M. Eminescu.
Izbucneşte primul război mondial. După ce îşi ia bacalaureatul, ca să nu fie încorporat, se înscrie la Seminarul Teologic din
Este absolvent al Seminarului Teologic.
Devine student al Facultăţii de Filosofie din Viena. Descoperă aici pictura şi literatura expresionistă.
Face cunoştinţă cu Cornelia Brediceanu, studentă la medicină, viitoarea lui soţie; se îndrăgosteşte şi scrie versuri inspirate de iubirea pentru ea, ce vor intra în placheta Poemele luminii.
Premiat de Academia Română, poetul vine cu acest prilej la Bucureşti, unde îl vizitează pe Ai. Vlahuţă, în casa căruia îi cunoaşte pe Nichifor Crainic şi pe V. Voiculescu.
Doctor în filosofie la Viena, cu teza Kultur und Erkenntnis. Redactor la ziarul „Voinţa“ din Cluj; are colegi de redacţie pe Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu şi pe Adrian Maniu.
Se căsătoreşte cu Cornelia Brediceanu.
Debutează în ziarul „Românul" din Arad cu poezia Noapte.
Publică în „Românul** studiul Intuiţia în filosofia lui Bergson.
Compune în întregime volumul de poezii Poemele luminii.
Debutează editorial cu placheta Poemele luminii.
Este tipărită culegerea de cugetări Pietre pentru templul meu. La propunerea lui Sextil Puşcariu, care îi publicase o bună parte din versuri în „Glasul Bucovinei", Academia Română premiază ambele volume.
Colaborează la ziarul „Patria" şi la revistele „Luceafărul" şi „Lamura".
Se lansează la Cluj revista „Gândirea", sub direcţia lui Cezar Petrescu. Poetul se numără printre întemeietorii publicaţiei, în paginile căreia îi vor apărea numeroase scrieri.
Apar placheta Paşii profetului şi piesa de teatru Zamolxe („mister păgân").
Apare Cultură şi cunoştinţă, versiunea românească a tezei de doctorat.
Apare în volum drama Tulburarea apelor.
Se editează Filosofia stilului (eseuri) şi versurile din volumul în marea trecere.
Se tipăresc Daria (dramă), Fapta (joc dramatic"), Învierea („pantomimă"), precum şi eseurile adunate sub titlurile Feţele unui veac ş\ Fenomenul originar.
1926	Intră în diplomaţie ca ataşat de presă şi consilier pe lângă Legaţia României la Varşovia.
1927	Ataşat de presă şi consilier pe lângă Legaţia României la Praga.
1928-1932	Ataşat de presă şi consilier pe lângă Legaţia României la Berna.
1929
1930
1932-1937	Ataşat de presă şi consilier pe lângă Legaţia României din
lu Jlfc
193$	Devine membru al Academiei Române. Rosteşte discursul de
recepţie Elogiul satului românesc.
1937
1937-1938	Ataşat de presă şi consilier pe lângă Legaţia României din Berna.
1938
1938-1939	Ministru plenipotenţiar al României la Lisabona.
1939	Profesor la Catedra de filosofia culturii de la Universitatea „Regele Ferdinand“ din Cluj. Izbucneşte al doilea război mondial.
1940	Prin Dictatul de la Viena, Ardealul de Nord este atribuit Ungariei. Universitatea clujeană se mută la Sibiu.
1941
1942
1943 1943-1944
I	se publică volumul de „însemnări şi fragmente" Ferestre colorate.
Apare drama Meşterul Manole.
Se publică volumul de versuri Lauda somnului
Apar Daimonion {eseuri) şi piesa Cruciada copiilor,; a cărei premieră are loc la Teatrul Naţional din Cluj.
Publică Eonul dogmatic.
Sunt editate volumele Cunoaşterea luciferică şi La cumpăna
Apar drama Avram lancu şi „încercarea metafizică" Cenzura transcendentă.
Publică Orizont şi stil.
Apare Spaţiul mioritic.
I	se publică volumul Geneza metaforei şi sensul culturii.
Apare volumul de versuri La curţile dorului.
Publică Artă şi valoare.
Ion Petrovici îi critică în „Gândirea" sistemul filosofic, iar Dan Botta revendică paternitatea ideii centrale din Spaţiul mioritic, adică reprezentarea „ondulată" a spaţiului în cultura românească. Apare volumul Diferenţialele divine.
Poetul îi răspunde lui Dan Botta în „Gândirea", „Timpul" şi „Ţara“; polemica degenerează, Dan Botta îl provoacă la duel şi publică volumul Cazul Blaga.
Relaţiile cu „Gândirea1* se răcesc treptat.
Apar eseurile din Despre gândirea magică.
îi apar mai multe cărţi: Poezii (ediţie definitivă), Opera dramatică (l-ll), Religie şi spirit şi Ştiinţă şi creaţie.
Este publicată Trilogia cunoaşterii.
Apare volumul de poezii Nebănuitele trepte.
Scoate revista „Saeculunrf, în paginile căreia polemizează cu criticii sistemului său filosofic, cu ortodoxiştii îndeosebi, dar şi cu
C.	Rădulescu-Motru, împotriva căruia publică două pamflete violente. Ruptura de „Gândirea" se consumă.
1944	Ardealul de Nord e eliberat.
Universitatea „Regele Ferdinand" revine la Cluj.
1945
1946
1947
1948
1949-1953
1954
1955-1958
1960	Este propus de Academia Regală Suedeză la Premiul Nobel.
1961	maî, 6 Bolnav de cancer, Lucian Blaga moare la Cluj.
Ca urmare a reformei învăţământului, e îndepărtat de la Universitate şi angajat bibliotecar la Biblioteca Academiei.
E angajat cercetător la Institutul de Istorie şi Filosofie din Cluj, apoi cercetător pe lângă Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei.
Este avansat director adjunct la Biblioteca Academiei.
Publică Trilogia culturii şi piesa Arca lui Noe.
Este editat volumul de aforisme şi însemnări Discobolul. îi apare Trilogia valorilor.
Apare Despre conştiinţa filosofică (l-ll).
I	se permite să publice doar traduceri: Goethe, Faust, volumul Din lirica universală, Lessing, Opere (l-ll).
Revine în viaţa literară cu poezii publicate în revista „Steaua" şi câteva articole în „Contemporanul**, îşi pregăteşte manuscrisele pentru o ediţie completă, a cărei apariţie va fi însă postumă.
filosofice ale lui B. Lirismul poemelor se hrăneşte dintr-o dublă sursă, expansiunea sufletească juvenilă, nevoia de cheltuire energetică în cuprinderi nemăsurate (Vreau să joc) şi interiorizarea pe care i-o provoacă spiritului descoperirea unor relaţii tainice ale lucrurilor, simbioza rilkeană viaţă-moarte (Gorunul). Sentimentul confundării cu o forţă stihială, impersonală a existenţei aminteşte de Nietzsche şi de vitalismul lui dionisiac, recognoscibil în multe din aceste versuri. Cântând lumina, ca Daubler, poetul se mişcă deopotrivă în universul cosmicist al forţelor elementare expresioniste. E şi momentul când dă glas avânturilor sale erotice (Lumina), ceea ce nu va mai face decât în lirica târzie, din ultima parte a vieţii. Volumul următor, Paşii profetului îşi găseşte unitatea într-o întoarcere din reflecţia aducătoare de nelinişti la indiferenţa senzualismului elementar. Versurile, aşa cum indică şi titlul, stau sub semnul revenirii anahoretului printre oameni, după experienţa schimnică, moment celebrat şi de drama Zamolxe. Aici apare pentru întâia oară un aspect caracteristic al liricii lui B., „panismul". E sentimentul de beatitudine cosmică a naturii, care îşi trăieşte, calmă, darnică, senină, surdă la orice întrebare, strictul instinct vital, într-o eternă vară, când dogoarea ei blândă, adormitoare topeşte ierburile şi vietăţile laolaltă, dăruindu-le o pace universală, bucolică, anonimizantă. E practicat în Paşii profetului un lirism extatic, de identificare cu sevele solului, cu holdele aplecate sub greutatea holdelor, cu cerul sclipitor, însorit, totul amintind vibraţia copleşitoare a pânzelor lui Van Gogh. Lumea e percepută de la nivelul rădăcinii vegetale, reconstituită prin mănunchiuri de senzaţii primare, căldură, umezeală, atingeri moi. Panismul blagian, variantă originală a regresiunii geologice expresioniste, converteşte nostalgia existenţei nediferenţiate, molusculare, întâlnită la Gottfried Benn, în apologia vieţii neschimbate, „eternizate" a satului ardelean. Dar fiori metafizici vin şi aici, ca în Poemele luminii, să tulbure nepăsarea fericită a firii. Pan, bătrân şi orb, retras într-o
peşteră, e urmărit de umbra lui Christ. Conştiinţa, spiritul aştern umbră în edenul păgân al naturii. „Moartea lui Pan", motiv liric foarte răspândit în literatura postnietzscheană, intervine şi la B., marcându-i poezia printr-un al doilea aspect caracteristic, „tristeţea metafizică". Aceasta se extinde treptat în universul autorului odată cu volumele în marea trecere, Lauda somnului, La cumpăna apelor, unde are loc o înstrăinare tainică, tot mai pronunţată, a naturii de om. Imbold al cufundării în sânul ei liniştitor, „panismul" întâlneşte o rezistenţă crescândă, în întreaga fire se insinuează o melancolie secretă. O boală ascunsă roade lumea, o împuţinează şi ofileşte, împingând-o într-un anotimp autumnal, de extincţie lentă. Viaţa — descoperă poetul — înseamnă de fapt combustie, înaintare inexorabilă spre moarte. Existenţa e în esenţă „marea trecere". După Trakl, nimeni n-a dat o expresie mai copleşitoare acestui sentiment anxios, propriu liricii expresioniste. Poezia blagiană începe să fie populată de viziuni apocaliptice, anunţă şi ea „Menschheitsdămmerung", „aude plânsul oraşelor", aşa-nu-mitul „Qual der Stadte", lamentaţia marilor aglomerări umane, unde germenul originar al vieţii a fost ucis sau urmează curând să piară în cataclismul inevitabil, către care se îndreaptă civilizaţia mecanizată modernă (Semne, Veac). Sensibilitatea metafizică a autorului proiectează acest dezastru universal pe plan cosmic, noul diluviu nu mai conteneşte, semne ameninţătoare umplu zările, paradisul însuşi intră în destrămare. B. excelează în a evoca o lume scăzută, stinsă, văduvită de sensurile vieţii autentice. Oriunde întorci privirea nu întâlneşti decât resturi calcinate, ca după un incendiu mistuitor. Tudor Vianu a atras atenţia asupra recurenţei cuvântului „cenuşă" în visările poetului, atinse de „tristeţea metafizică". „Dezmărginirea" din Poemele luminii şi Paşii profetului e căutată acum nu spaţial, în afară, ci interior şi temporal, scormonind străfundurile memoriei. Comunitatea cu Marele Tot are loc printr-o coborâre spre tiparele originare
549 Dicţionarul general al literaturii române
Blaga
ale fiinţei, spre „obârşii", la „mume". Lauda somnului, cel mai înalt punct al liricii blagiene, împinge universul într-o noapte ancestrală, grea de latenţe zămislitoare. Aici trăieşte prefigurarea fantastică a întregii speţe, fiindcă totul se situează pe tărâmul visului care permite sângelui să se „tragă înapoi, în părinţi" (Somn). B. practică în aceste versuri un „traumhafter Vitalismus", stăpânit de misterioase predestinări atavice, o lirică onirică foarte originală, modernă, expresionistă ca factură, dar comunicând prin viziune şi atmosferă cu o arhaitate absolută. Poetul îşi asumă existenţial consecinţele ipotezei speculative a filosofului. Dacă viaţa nu poate ieşi niciodată din nişte „izvoade" iniţiale şi participă necontenit la un „joc al întoarcerii", toate zbaterile individuale rămân fără rost. Dezolarea invadează astfel vitalismul oniric, imprimându-i oboseala nesfârşitelor întrupări. Descurajarea şi chiar refuzul de a relua revenirile dinainte prevăzute ale fiinţei nimeni nu le-a cântat mai zguduitor ca B. (Cetire în palmă, Tăgăduiri). „Tristeţea metafizică" traversează un stadiu anxios (în marea trecere) şi apoi chinuitor (Lauda somnului), spre o resemnare înţeleaptă. Ecoul ei îl aduc versurile culegerii următoare, La cumpăna apelor, care, cum sugerează titlul, fixează pragul de unde evenimentele vieţii urmează a fi retrăite într-o simetrie a declinului. Se înmulţesc şi reprezentările satului românesc sub o aură mitică, întreţinând ideea veşniciei lui, prin fauna sacră pe care o găzduieşte, taurul neînjugat, ursul tămăduitor, licuricii cu lămpaşe. Volumele La curţile dorului şi Nebănuitele trepte reiau motive lirice anterioare, adăugându-le o mai intensă nostalgie în prelungita depărtare de ţară, după plaiurile natale, dar şi imagini cu tot mai dese note locale (Olarii, Mânzul, Veste) şi cu trimiteri spre credinţe străvechi. E sensibilă şi o abandonare treptată a formelor prozodice libere, în favoarea celor regulate, cu preferinţă pentru metrica populară. în asemenea versuri ritmate sunt scrise mai toate poeziile din lunga perioadă când autorul a fost împiedicat să publice. Această producţie, apărută aproape în întregime abia postum, egalează ca volum lirica antumă şi se ordonează în câteva cicluri: Vârsta de fier. 1940-1944, Cântecul focului, Corăbii cu cenuşă, Ce aude unicornul. O iubire târzie îl întoarce pe autor la poezia erotică, uitată parcă după prima lui culegere. Puterile regeneratoare ale iubirii aduc o înseninare sensibilă a universului liric. Acesta îşi rafinează formele şi îşi aprinde culorile până la incandescenţă. Lumea renaşte miraculos, într-o înfăţişare purificată şi transparentă, ce aminteşte o mitică preexistenţă paradisiacă. Până şi atracţia amoroasă se spiritualizează, îndrăgostiţii simţindu-se fericiţi să adoarmă sub ninsori vegetale, asemenea amanţilor eminescieni. E însă o dragoste la apusul vieţii (Vară de noiembrie) şi, pe deasupra, silită să rămână mereu tăinuită (întâlniri). Poetul speculează mişcător aceste condiţii restrictive ale sentimentului erotic, lăsând să-l umbrească regretele şi temerile social-morale. E mai goethean ca oriunde în opera sa lirică apărută postum; se apropie aici de o limpezime şi o seninătate clasică (chiar şi sub raportul formei, împinsă către o simplificare rafinată), dar nu încetează a iscodi lucrurile, a le căuta tâlcuri ascunse. în grupajul Câinele din Pompei, impresii italice fac să tresară memoria mitică a autorului, care vizitase de timpuriu locuri cu rezonanţă culturală unică. Numeroase
versuri exprimă o tot mai accentuată neîncredere rilkeană a poetului în cuvânt şi se amplifică lirica autoreflexivă (Ulise). Autorul distingea metafora „plasticizantă" de cea „revelatoare", căreia avea să-i acorde preferinţă. Aceasta din urmă implică — după el — un sâmbure „mitic", o frântură de „poveste", fiindcă e rodul unei crize gnoseologice şi nu o poate aminti, fără a schiţa o naraţie a ei. Lirica lui B. conţine, drept urmare, întotdeauna, ecouri epice îndepărtate, istoriseşte experienţe existenţiale, sub formă de „basm" sau parabolă, lăsând dicţiunii principala funcţie metaforică şi reducând la minimum descripţia. Din cauză că utilizează copios zăcăminte imaginative folclorice, credinţe obscure, reminiscenţe ale unor practici magice străvechi, în ciuda subiectivităţii extreme, poezia lui dă o impresie stranie de obiectivitate. Deformarea fabulatorie a realităţii trimite la reprezentări colective persistente, de unde senzaţia că relevă o natură veritabilă, profundă, esenţială, a lucrurilor, şi nu simpla lor aparenţă. Arta poetică e una a făuririi de „viziuni". Lirica dobândeşte în consecinţă o factură foarte personală, rezultată dintr-o împăcare a spiritului reflexiv, chinuit mereu de otrava îndoielii, cu o sensibilitate genuină, care-şi păstrează intactă naivitatea copilărească; singularitatea, împinsă până la bizarerie, izbuteşte astfel să împrumute aspectul anonim al creaţiei populare şi nota ei naţională atât de pregnantă. Din aliajul rar de cultură solidă, sensibilitate metafizică şi fond arhaic rural, B. plăsmuieşte o mitologie curioasă. De esenţă folclorică, aceasta are o notă autohtonă, pronunţat ardelenească, dar rămâne, totuşi, strict personală şi aparţine poetului şi numai lui. Fauna pe care o instituie, unicorni fără glas, urşi împăraţi, păsări prefăcute în oameni, greieri cu apucături popeşti, fete lunatice, şerpi domestici, balauri deprinşi să calce stânile, ca să fure lapte
Desen de Marcel Iancu
to
Blaga
Dicţionarul general al literaturii române 550
albastru, închipuie un tărâm din basme, întrezărit parcă sub sclipiri de rouă diamantină. Peisajul pare cufundat într-o tăcere de biserică şi doar ecourile tulnicelor îl străbat câteodată, cu chemările lor melancolice, îndepărtate. Viaţa se urzeşte aici după modelul regnului vegetal. Totul dă sentimentul că răsare şi creşte din ierburi, frunze şi copaci, are o origine silvestră, Poetul proiectează asupra unei realităţi degradate, pentru el, imaginea infantilă, tradiţională, a spaţiului stăpânit de mister şi permanent deschis miracolului: pădurea.
Teatrul lui B. are o factură net expresionistă, piesele, evitând denumirile obişnuite ale genului, se vor „mistere", „jocuri dramatice", „pantomime", aşa cum textele destinate scenei de un Georg Kaiser, Hasenklever, Fritz von Unruh sau Toller ţineau să fie, nu comedii ori tragedii, ci „utopii", „strigăte", „dansuri ale morţii". Personajele, rezumate la condiţia lor categorială, adesea n-au nume. Ele sunt „un bărbat", „un moşneag", „un tânăr", „un cioban", „magul", „întâiul", „al doilea", „al treilea zidar" etc. Conflictele migrează pe plan cosmic, eroii constituie doar veşmintele pasagere ale diverselor „stihii", „principii", „puteri elementare", care se ciocnesc şi-şi dispută supremaţia. Piesele au structura dramelor „vestirii" (Verkiindigungsdramen) sau „metamorfozei" (Verwandlungsdrameri), proprii teatrului expresionist, adică prezintă prefacerea oamenilor în alţii „noi", altfel de cum erau până atunci, sub efectul „jertfei" săvârşite de eroul principal. Psihologia individuală dispare din teatrul acesta, fiind înlocuită de porniri irepresibile, elementare, sub efectul cărora personajele se mişcă. „Mesagiul" („vestirea") ia forma unor devize cu putere de a contamina oamenii şi a le biciui voinţa, îndreptând-o spre faptă. Zamolxe, subintitulată „mister păgân", e o dramă poematică, situată într-un timp mitic, pe meleaguri dacice, printre inşi care, trăind confundaţi cu natura, sunt fulgere, izvoare, clocote de viaţă impersonală. Ei constituie pur şi simplu forţe „smulse din potirul Marei Firi", cum se spune în piesă. Zamolxe, întruchipând principiul „profetic", înţelege foarte bine şi ce ordine superioară le ghidează existenţa, drept care predică religia Marelui Orb, un soi de panteism păgân/ corespunzător naturii şi comportamentului dacilor. Dacii practică inconştient credinţa aceasta, fără a avea revelaţia învăţăturii lui Zamolxe. Profetul intră în conflict cu Magul, personificare a spiritului practic şi a instru-mentalizării sentimentului religios, a utilizării lui ca mijloc de dominaţie politico-socială. Altfel zis, sacrul refuză instituţio-nalizarea sa. Zamolxe trebuie să se sacrifice pentru a-şi împiedica rivalul să transforme o dispoziţie nativă autentică, o credinţă adevărată, într-un cult. După ce-1 acuzase pe propovăduitorul religiei Marelui Orb de erezie şi obţinuse izgonirea profetului, Magul, observând răspândirea tot mai mare a învăţăturii lui Zamolxe şi întrevăzând repede că o poate folosi ca să-şi întărească autoritatea, pune să se cioplească o statuie a acestuia, o aşază în templu şi organizează venerarea ei. Din peştera unde vieţuise şi dobândise, asemenea muşchiului jilav, sălbăticiunilor, ploii şi vântului, indiferenţa naturii, profetul revine printre oameni. Aflând că ei se închină unui idol cu chipul său, pătrunde în templu şi sfărâmă statuia. Indignaţi de sacrilegiu, credincioşii îl lapidează. Dar abia
astfel, prin actul jertfei, religia Marelui Orb le pătrunde în suflete. Originalitatea dramaturgiei blagiene rezidă în facultatea autorului de a descoperi în credinţe populare ancestrale luminişuri metafizice şi surse ale unor conflicte cu implicaţii ontologice. „Misterul păgân" e de fapt un „eres" care aduce pe scenă ecouri spirituale creştine într-o dramă religioasă dacică: Dumnezeu trebuie să-şi sacrifice cuvântul (aici pe profetul său), spre a se revela oamenilor. Tot un „eres", „Isus pământul", credinţa populară străveche, potrivit căreia nu a avut loc o înălţare la cer a Mântuitorului, ci din dragoste pentru umanitate El a rămas în mijlocul ei, fiind chiar solul pe care lumea calcă, alcătuieşte miezul celei mai solide piese a lui Blaga, Tulburarea apelor, unde luteranismul exercită o energică operă misionară asupra valahilor transilvăneni şi e gata să câştige sufletul păstorului lor spiritual, o fiinţă rustică, pădu-reaţă, în haine preoţeşti. Iarăşi o jertfă salvează integritatea corpului religiei autohtone. Un moşneag, care crede în Isus pământul, ia asupra sa vina incendierii bisericii din sat şi-i ajută astfel preotului să se smulgă de sub fascinaţia lutera-nismului şi să rămână fidel ortodoxiei. Dramele cu punct de plecare istoric, Meşterul Manole, Cruciada copiilor, Avram lancu, dizolvă o vagă atmosferă de Ev Mediu românesc în mit. Forţele chemate să ducă înainte acţiunea sunt până la urmă tot stihii, de la puterile diavoleşti şi divine conlucrând, conform credinţelor bogomilice, la prozelitismul catolic, lumesc, şi trans-cendentalismul ortodox şi la duhurile pustei şi ale pădurii. Jertfa cu efect moral metamorfozant intervine în toate trei
551 Dicţionarul general al literaturii române
Blaga
piesele. Prima şi ultima dramatizează din nou „eresuri", practica magică păgână a sacrificiului uman slujind înălţării unui edificiu (aici, sacru) şi sugerând „frăţia" Diavol-Dum-nezeu sau aducând în scenă identitatea dintre căpetenia moţilor, tribunul Avram Iancu, şi o pasăre „fără nume", blestemată să se „facă om", aşa cum spun nişte stranii versuri populare. Daria şi Fapta sunt piese freudiene, cu o substanţă dramatică extrasă din complexul oedipian. Limbajul poetic şi factura expresionistă au făcut ca teatrul lui B. să nu prea fie jucat în perioada interbelică şi cu atât mai puţin ulterior. Prin originalitate şi substanţă însă, ocupă un loc de frunte în literatura dramatică a acestei întregi epoci. Singură contribuţia lui Camil Petrescu îi poate sta alături. Hronicul şi cântecul vârstelor, o reconstituire autobiografică a copilăriei şi adolescenţei autorului, cuprinde bogate şi sugestive informaţii asupra mediului său de formaţie, familial şi intelectual. Romanul postum Luntrea lui Caron are stângăcii de poet aventurat pe tărâmul prozei, dar reuşeşte să intereseze datorită stăruitoarelor analogii mitice evocate.
Lirism gnoseologic; lirismul lui Blaga se constituie din aspiraţia spiritului său la cunoaşterea totală. Descoperind pretutindeni în lume numai taine nedezlegate, ciudăţenii (sensul vechi, slavon), adică minuni, poetul este un miraculat. El a dat de cu vreme de izvoarele propriei poezii, pe care,formulându-le mai întâi ca pe nişte enunţuri de teoreme ale misterului cosmic, le va demonstra liric în versuri şi teoretic într-o operă de gânditor, care este şi cea mai cuprinzătoare şi înaltă construcţie raţională, ce a fost impusă vreodată iraţionalului.
Vladimir Streinu
Tragedia de cunoaştere experimentată de poezia d-lui Blaga i-a lăsat o aspiraţie spre moarte, care-l însoţeşte chiar şi în aparenta lui împăcare cu lumea. Metafizica sa îşi clădeşte un univers legendar, în absolutul unei candori originare, din cenuşa marilor îndoieli care s-au lăsat pe fundul sufletului.
Pompiliu Constantinescu
SCRIERI: Poemele luminii, Sibiu, 1919; Pietre pentru templul meu, Sibiu, 1919; Paşii profetului Cluj, 1921; Zamolxe, Cluj, 1921; Cultură şi cunoştinţă, Cluj, 1922; Tulburarea apelor, Cluj, 1923; Filosofia stilului, Bucureşti, 1924; în marea trecere, Cluj, 1924; Feţele unui veac, Arad, 1925; Daria, Cluj, 1925; Fapta. învierea, Bucureşti, 1925; Fenomenul originar, Bucureşti, 1925; Ferestre colorate, Arad, 1926; Meşterul Manole, Sibiu, 1927; Lauda somnului, Bucureşti, 1929; Daimonion, Cluj, 1930; Cruciada copiilor, Sibiu, 1930; Eonul dogmatic, Bucureşti, 1931; Cunoaşterea luciferică, Sibiu; 1933; La cumpăna apelor, Sibiu, 1933; Cenzura transcendentă, Bucureşti, 1934; Avram Iancu, Sibiu, 1934; Orizont şi stil, Bucureşti, 1936; Spaţiul mioritic, Bucureşti, 1936; Geneza metaforei şi sensul culturii, Bucureşti, 1937; La curţile dorului, Bucureşti, 1938; Artă şi valoare, Bucureşti, 1939; Diferenţialele divine, Bucureşti, 1940; Despre gândirea magică, Bucureşti, 1941; ed. pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1992; Poezii, Bucureşti, 1942; Opera dramatică, I-II, Sibiu, 1942; Religie şi spirit, Sibiu, 1942; Ştiinţă şi creaţie, Sibiu, 1942; Nebănuitele trepte, Sibiu, 1943; Trilogia cunoaşterii, Bucureşti, 1943; ed. 2, Bucureşti, 1993; Arca lui Noe, Sibiu, 1944; Trilogia culturii, Bucureşti, 1944; ed. 2, Bucureşti, 1994; Discobolul, Bucureşti, 1945; Trilogia valorilor, Bucureşti, 1946; ed. 2, Bucureşti, 1996; Despre conştiinţa
filosofică, I-II, Cluj, 1947; ed. 2, îngr. Dorii Blaga şi I. Maxim, pref.
H.	Wald, Timişoara, 1974; Poezii, îngr. şi pref. G. Ivaşcu, Bucureşti, 1962; Hronicul şi cântecul vârstelor, îngr. şi pref. G. Ivaşcu, Bucureşti, 1965; ed. postfaţă Ioan Holban, Bucureşti, 1990; Versuri, îngr. şi pref. Aurel Rău, Bucureşti, 1966; Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVlII-lea, îngr. G. Ivaşcu, Bucureşti, 1966; Poezii, îngr. G. Ivaşcu, Bucureşti, 1967; Zări şi etape, îngr. Dorii Blaga, pref.
D.	Ghişe, Bucureşti, 1968; Poezii, I-II, îngr. G. Ivaşcu, pref. Mircea Tomuş, Bucureşti, 1968; Experimentul şi spiritul matematic, pref. Călina Mare, Bucureşti, 1969; Teatru, îngr. şi pref. Eugen Todoran, Bucureşti, 1970; Scrieri despre artă, îngr. şi introd. Emil Mânu, pref. D. Micu, Bucureşti, 1970; Nouăzeci de poezii - Novanta liriche, ed. bilingvă, tr. Mariano Baffi, pref. Edgar Papu, Bucureşti, 1971; Isvoade, îngr. Dorii Blaga şi Petre Nicolau, pref. G. Gană, Bucureşti, 1972; în marea trecere - En el gran correr, ed. bilingvă, tr. şi pref. Darie Novăceanu, Bucureşti, 1972; Poezie. Teatru. Proză autobiografică, I-II, îngr. şi pref. G. Gană, Bucureşti, 1972; Ceasornicul de nisip, îngr. şi pref. Mircea Popa, Cluj, 1973; Opere, I—XII, îngr. Dorii Blaga, pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1974-1995; Poeme - Gedichte, ed. bilingvă, tr. şi pref. Wolf von Aichelburg, Bucureşti, 1974; Poeme - Poemes, ed. bilingvă, tr. Veturia Drăgănescu-Vericeanu, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1974; Ce aude unicornul, îngr. şi postfaţă Eugen Simion, Bucureşti, 1975; Nebănuitele trepte - Nehozennye stupini, ed. bilingvă, tr. Iuri Kojevmkov, pref. Valeriu Cristea, Bucureşti, 1975; în marea trecere - The Great Transition, ed. bilingvă, tr. Roy Mac-Gregor Hastie, pref. I. D. Bălan, Bucureşti, 1975; Poemele luminii - Poems of Light, ed. bilingvă, tr. Don Eulert, Ştefan Avădanei, M. Bogdan, pref. Const. Ciopraga, introd. Don Eulert, Bucureşti, 1975; Aspecte antropologice, îngr. şi pref. I. Maxim, Timişoara, 1976; Poeme - Poems, ed. bilingvă, tr. I. Codreanu, pref. Lucian Raicu, Bucureşti, 1976; Fiinţa istorică, îngr. şi postfaţă T. Cătineanu, Cluj-Napoca, 1977; încercări filosofice, îngr. şi pref. A. flica, pref. V! Colţescu, Timişoara, 1977; Elanul insulei, îngr. Dorii Blaga şi G. Gană, pref. G. Gană, Cluj-Napoca, 1977; Poemele luminii - Les Poemes de la lumiere, ed. bilingvă, tr. Paul Miclău, pref. Romul Munteanu, Bucureşti, 1978; Poemele luminii - Pesnite na svetlosta, ed. bilingvă, tr. Taşco Sarov, pref. Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1979; Poeme - Gedichte, ed. bilingvă, tr. Ruth Herrfurth, pref. G. Gană, Bucureşti, 1980; Poemele luminii - Poems of Light, ed. bilingvă, tr. Ştefan Avădanei, Bucureşti, 1981; Mirabila sămânţă -A milagrosa semente, ed. bilingvă, tr. Micaela Slăvescu, pref. G. Gană, Bucureşti, 1981; Poeme - Poiemata, ed. bilingvă, tr. Dimos Rendis Ravanis, pref. Aurel Martin, Bucureşti, 1981; Opere, I-VI, îngr. şi introd. G. Gană, Bucureşti, 1982-1997; Meşterul Manole, pref. Maria Sittner-Prică, Bucureşti, 1983; Teatru, I-II, îngr. Mihai Dascal şi Dorii Blaga, Bucureşti, 1984; Poezii, îngr. şi postfaţă Cristian Moraru, Bucureşti, 1986; Cunoaştere şi creaţie, Bucureşti, 1987; Teatru, I-II, pref. G. Gană, Bucureşti, 1987; Peisaj şi amintire, Bucureşti, 1988; Poezii, Bucureşti, 1988; Corespondenţă A-F, îngr. M. Cenuşă, Cluj-Napoca, 1989; Eloge du village roumain, îngr. Mariana Danesco şi Râul Marin, Paris, 1989; Luntrea lui Caron, îngr. Dorii Blaga şi Mircea Vasilescu, postfaţă Mircea Vasilescu, Bucureşti, 1990; Ecce tempus, Bucureşti, 1992; Din activitatea diplomatică, I-III, îngr. şi postfaţă Pavel Ţugui, Bucureşti, 1995; Opera poetică, îngr. George Gană şi Dorii Blaga, cuvânt înainte Eugen Simion, pref. G. Gană, Bucureşti, 1995; Poemele luminii, îngr. Al. Condeescu, Bucureşti, 1995; De amiciţia: Lucian Blaga - Ion Breazu. Corespondenţă, îngr. Mircea Curticeanu, Cluj-Napoca, 1995; Poemele luminii - Lysets digte - Poemes de la lumiere - I cârmi della luce, ed. plurilingvă, tr. Povl Skarup, Titus Barbulesco, Eugen Lozovan, pref. Eugen Lozovan, Aalborg (Danemarca), 1996; Poezii - Poesies, ed. bilingvă, tr. Jean Poncet, Bucureşti, 1997; Trilogia cosmologică, Bucureşti, 1997; Corespondenţă de familie, îngr. Dorii Blaga, Bucureşti,
Blajevici
Dicţionarul general al literaturii române 552
2000.	Antologii: Antologie de poezie populară, îngr. G. Ivaşcu, Bucureşti, 1966; Traduceri: H. Marti, Intermezzo românesc, Bucureşti, 1930; J. W. Goethe, Faust, pref. Tudor Vianu, Bucureşti, 1955; Din lirica universală, Bucureşti, 1957; Lessing, Opere, I-II, pref. Paul Langfelder, Bucureşti, 1958; Din lirica engleză, Bucureşti, 1970.
Repere bibliografice: I. Al. Brătescu-Voineşti, [Lucian Blaga], AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. LXI, 1920-1921; Nicolae Davidescu, Aspecte şi direcţii literare, I, Bucureşti, 1921, 168-174, II, Bucureşti, 1924, 11-12; Lovinescu, Critice, VII, 15-25, IX, 121-128; Aderca, Contribuţii, I, 25-30, II, 190, 284-286; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 378-382; Constantinescu, Scrieri, I, 249-313; Perpessicius, Menţiuni, I, 333-337, II, 32-39, V, 305-312; Mihai Ralea, Perspective, Bucureşti, 1928, 94-102; F. Aderca, Mărturia unei generaţii, Bucureşti, 1929,41-50; Sebastian, Jurnal, 189-192; Petre Drăghici, Poezialui Lucian Blaga, Sibiu, 1930; E Lovinescu, Ist. lit rom. cont., 68, 97-99, 396-373; Tudor Vianu, Studii şi portrete literare, I, Craiova, 1938, passim; Vasile Băncilă, Lucian Blaga, energie românească, Cluj, 1938; C. Fântâneru, Poezia lui Lucian Blaga şi gândirea mitică, Bucureşti, 1940; Dan Botta, Cazul Blaga, Bucureşti, 1941; Călinescu, Ist. lit. (1941), 792-797; Ist. lit (1982), 876-881, 951-953; Şerban Cioculescu, Aspecte lirice contemporane, Bucureşti, 1942, 93-113; Papadima, Creatorii, 84-92, 430-449; Ovidiu Drimba, Filosofia lui Blaga, 1944; Ov. S. Crohmălniceanu, Lucian Blaga, Bucureşti, 1963; Călinescu, Aspecte, 81-91; Negoiţescu, Scriitori, 180-185, 256-260; Streinu, Versificaţia, 86-89; Ivaşcu, Confruntări, I, 317-384; D. Micu, Lirica lui Lucian Blaga, Bucureşti, 1967; Rosa del Conte, La lirica di Lucian Blaga, Roma, 1967; Călinescu, Eseuri, 53-57; Oarcăsu, Oglinzi, 60-77; Tomuş, 15 poeţi, 243-271; Piru, Panorama,
22-33; Streinu, Pagini, I, 42-51, 247-251,11, 86-89, IV, 49-52; Balotă, Euphorion, 259-330; Mincu, Critice, I, 87-89, II, 15-22; Philippide, Consideraţii, 1,106-112; Pavel Bellu, Blaga în marea trecere, Bucureşti, 1970; Mariana Sora, Cunoaştere poetică şi mit în opera lui Lucian Blaga, Bucureşti, 1970; Negoiţescu, însemnări, 67-82; Paleologu, Spiritul, 73-94; Balotă, Labirint, 315-317; Drăgan, Aproximaţii, 171-176; Zaciu, Glose, 77-95; Negoiţescu, Lampa, 11-14; Crohmălniceanu, Lit. rom. expr., 64-92; Marin Bucur, Lucian Blaga. Dor şi eternitate, Bucureşti, 1971; Nicoletta Corteanu-Loffredo, Profili di estetica europea, Roma,
1971,13-91; Ulici, Recurs, 59-68; Manolescu, Teme, 1,58-60, II, 74-77, 100-102; Crohmălniceanu, Literatura, I, 79-86, II, 192-256; Braga, Sincronism, 78-86, 122-167; Sasu, Progresii, 108-112; Cioculescu, Aspecte, 71-83; Doinaş, Poezie, 9-19, 79-84; Raicu, Structuri, 74-81; Balotă, Umanităţi, 368-377; Andriescu, Disocieri, 177-183; Şuluţiu, Scriitori, 91-120; Şt. Aug. Doinaş, Orfeu şi tentaţia realului, Bucureşti,
1974,	167-178; Melania Livadă, Iniţiere în poezia lui Blaga, Bucureşti, 1974; Piru, Poezia, 1,44-57; Mircea Vaida, L Blaga. Afinităţi şi izvoare, Bucureşti, 1975; Micu, „Gândirea", 20-206,217-220,363-457,839-857, 905-931; Negoiţescu, Engrame, 10-13; Alexandra Indrieş, Corola de minuni a lumii, Timişoara, 1975; Bălan, Artă, 121-130; Taşcu, Incidenţe, 127-134; Dorcescu, Metafora, 83-98; Zalis, Tensiuni, 28-37; Cristea, Domeniul, 49-65; Pop, Transcrieri, 5-32; G. Gană, Opera literară a lui Lucian Blaga, Bucureşti, 1976; Balotă, Universul, 26-48; Fanache, întâlniri, 116-132; Simion, Scriitori, II, 111-153; Martin, Identificări, 5-47, 168-170; Ciobanu, însemne, I, 30-45; Vaida, Mitologii, 13-18, 31-35,39-47; Ciopraga, Ulysse, 61-81; Pillat, Itinerarii, 248-260; Zaciu, Alte lecturi, 106-109; Raicu, Practica scrisului, 127-146; George, Sfârşitul,
II,	240-246; Micu, Lecturi, 194-198; Ungureanu, Contextul, 7-46; Brădăţeanu, Istoria, II, 234-258; Lucian Blaga interpretat de ..., îngr. şi introd. Emil Vasilescu, Bucureşti, 1981; Sasu, în căutarea, 117-122; Cioculescu, Itinerar, III, 223-226,371-378, V, 501-513; Doinaş, Lectura, 7-90; Ornea, Tradiţionalism, 605-627; Ungureanu, Imediata, I, 41-43; Zaciu, Lancea, 326-385; Sângeorzan, Conversaţii, 7-10; Petrescu, Configuraţii, 210-214; Ion Pop, Lucian Blaga. Universul liric, Bucureşti,
1981; Liviu Rusu, De la Eminescu la Lucian Blaga, Bucureşti, 1981, 163-228; Eugen Todoran, Lucian Blaga. Mitul poetic, I-II, Timişoara, 1981-1983; Mircea Vaida, Pe urmele lui Lucian Blaga, Bucureşti, 1982; Bucur, Poezie, 171-201; Cheie-Pantea, Palingeneza, 131-157; Şerban Cioculescu, Poeţi români, Bucureşti, 1982,312-347; Pop, Lecturi, 22-30; Trandafir, Dinamica, 158-176; Cotruş, Meditaţii, 170-206,507-517; Al. Teodorescu, Lucian Blaga şi cultura populară românească, Iaşi, 1983; Dan
C.	Mihăilescu, Dramaturgia lui Lucian Blaga, Cluj-Napoca, 1984; Nico-lescu, Starea, II, 20-22; Vodă-Căpuşan, Teatru, 24-58; Petru Comamescu, Kalokagathon, îngr. Dan Grigorescu şi Florin Toma, introd. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1985,240-244,263-266; Eugen Todoran, Lucian Blaga. Mitul dramatic, Bucureşti, 1985; Scarlat, Ist poeziei, III, 144-146, 224-282; Măciucă, Motive, 60-77; Ion Bălu, Lucian Blaga, Bucureşti, 1986; I. Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani, Bucureşti, 1987; Băncilă, Portrete, 182-230, 292-330; Ştefănescu, Prim-plan, 40-47; Mihăilescu, întrebările, 155-168; Ioana Em. Petrescu, Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Cluj-Napoca, 1989, passim; Ţepelea, Opţiuni, 274-290; Noica, Istoricitate, 130-195; Papu, Lumini, 381-387; Grigurcu, Eminescu - Labiş, 111-132; Holban, Literatura, 281-294; Tupan, Scenarii,
23-78; Elena Indrieş, Dimensiuni ale poeziei române modeme, Bucureşti,
1989,7-69; Fanache, Vârstele poeziei, 89-126; Ierunca, Româneşte, 23-26; Negoiţescu, Ist lit, 1,275-283; Steinhardt, Monologul, 339-344; Eliade, împotriva, 195-199; Simion, Mercuţio, 108-111; Dumitru Stăniloae, Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, Bucureşti, 1993; Eva Behring, Rumănische Literaturgeschichte von den Anfăngen bis zu Gegenwart, Konstanz, 1994, 217-220, 255-257; Ierunca, Dimpotrivă, 262-265; Papu, Scriitori-filosofi, passim; Simion Mioc, Modalităţi lirice interbelice, voi. I: Tudor Arghezi şi Lucian Blaga, Timişoara, 1995; Const.
I.	Turcu, Lucian Blaga sau Fascinaţia diplomaţiei, Bucureşti, 1995; Lucian Blaga, DRI, I, 209-230; Domniţa „Nebănuitelor trepte". Epistolar Lucian Blaga - Domniţa Gherghinescu-Vania, îngr. Simona Cioculescu, Bucureşti, 1995; Ion Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, I-IV, Bucureşti, 1995-1999; Micu, Scurtă ist, II, 57-65; Anania, Rotonda, 150-163; Vasile Muscă, Filosofia ideii naţionale la Lucian Blaga şi D. D. Roşea, Cluj-Napoca, 1996; Ion Bălu, Opera lui Lucian Blaga, Bucureşti, 1997; Titus Bărbulescu, Lucian Blaga. Teme şi tipare fundamentale, Bucureşti, 1997; Mihai Cimpoi, Lucian Blaga, paradisiacul, lucifericul, mioriticul, Cluj-Napoca, 1997; Corin Braga, Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare, Bucureşti, 1997; Nicu Caranica, Un Esculap al sufletului românesc, Bucureşti, 1997,115-142; Ovidiu Moceanu, Experienţa lecturii, Braşov, 1997, 29-41; Eonul Blaga. întâiul veac, îngr. Mircea Borcilă, Cluj-Napoca, 1997; Dicţ analitic., 1,76-77,157-159, II, 29-30,112-113, 137-140, 241-243, 323-328, 346-348, 390-394, III, 54-55, 64-65, 117-118,266-268,370-372, IV, 258-259,426-429, 648-650; Ion Mareş, Lucian Blaga. Clasicizarea expresionismului românesc, Bucureşti, 1998; Glodeanu, Dimensiuni, 30-34; Simion, Fragmente, II, 125-129, III, 343-355; Dorii Blaga, Ion Bălu, Blaga supravegheat de Securitate, Cluj-Napoca, 1999; Dumitru Chioaru, Poetica temporalităţii, Cluj-Napoca, 2000, 137-166; Dicţ. esenţial, 84-89; Doina Modola, Lucian Blaga şi teatml, Bucureşti, 2000; Mircea Muthu, Lucian Blaga. Dimensiuni europene, Cluj-Napoca, 2000; Ungureanu, La vest, II, 119-130; Ghiţulescu, Istoria, 86-100; Traian Pop, Introducere în filosofia lui Blaga, Cluj-Napoca, 2001; Popa, Ist. lit., 1,1135-1148, passim; Dan Zamfirescu, Cultura română - sinteză europeană, Bucureşti-Chişinău, 2002,296-316; Alex. Ştefănescu, Lucian Blaga, RL, 2003,22; Dumitru Micu, Lucian Blaga. Autofăurirea prin logos, Bucureşti, 2003. Ov.S.C.
BLAJEVICI, Teoctist (23.11.1807, Tişăuţi, j. Suceava — 9.VII.1879, Cernăuţi), cărturar şi autor de versuri. Teodor pe numele de mirean, fiu al parohului din Tişăuţi, după studii
553 Dicţionarul general al literaturii române
Blandiana
teologice la Cernăuţi, este numit, din 1832, preot la Storojineţ şi Prisăcăreni, iar după 1837 intră în cinul monahal. La Cernăuţi, a funcţionat ca „spiritual" şi, din 1857, ca rector la seminarul Institutului Teologic. între 1848 şi 1866, asesor şi referent la Consistoriul episcopal, suplineşte, în răstimpuri, catedre vacante la gimnaziu şi la Preparandie. Din 1863 egumen la mănăstirea Dragomirna, este numit, în 1874, arhimandrit diecezan şi vicar. în 1877, a fost ales mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei.
B. publică în „Calendariul pentru Bucovina" din Cernăuţi, în 1842, poemul religios Iordania. 1841 în Cernăuţi, poezia Simţirile la mânecândă, două fabule — Flămândul motan, în care îi moralizează pe cei limbuţi — şi Cocoveica şi vrabia, cu „pari-miile" corespunzătoare. în calendarul pe 1844 îi apare traducerea unei ode a lui G. R. Derjavin, cu un conţinut religios. în 1848, el tipăreşte, într-o foaie volantă, ca şi Iraclie Porumbescu, o Odă la soborul clirosului Bucovinei. în calendarul pe 1854 figurează o imitaţie a lui B. după celebra odă a lui Derjavin, Dumnezeu. în acelaşi an, îi apar într-o broşură poeziile Preotesele vădane şi Imnul văduvelor preotese. Limba poeziilor sale este curată, lipsită de împrumuturi străine, cu o ortografie neinfluenţată de etimologismul lui Aron Pumnul. Lui B. îi aparţine şi o gramatică (scrisă în germană) a limbii române, Theoretisch-praktische Grammatik der Dacoromanischen, imprimată la Lvov şi Cernăuţi, în 1844, manual care a cunoscut mai multe ediţii. în anexa gramaticii, B. adaugă o Culegere de anecdote, fabule şi „istoricele", traduceri de proverbe, idiotisme şi texte literare româneşti. Pentru necesităţile învăţământului teologic, a redactat alte trei manuale, tipărite la Viena, în 1865. La deschiderea mormintelor domneşti de la Putna, în 1856, el glorifică într-o scurtă descriere, în limba germană, viaţa lui Ştefan cel Mare. Ierarh cu merite culturale şi înzestrare poetică,
B.	şi-a ales, ca poet, pseudonimul Teoctist Şoimul.
Repere bibliografice: Ion Nistor, Istoria Bisericii din Bucovina, Bucureşti, 1916, 129-139; Loghin, Ist. lit. Bucov., 22,26-27; I. Zugrav, Un ierarh cărturar: Teoctist Blajevici, MM, 1970,3-6; Dicţ. lit. 1900,105; Păcurariu, Dicţ. teolog., 50.	A.Sm.
BLAJUL, revistă apărută la Blaj, lunar, din ianuarie 1934 până în decembrie 1936. Se voia o replică locală la publicaţiile dominate de clericalism şi politicianism („Unirea" şi „Unirea poporului") şi totodată încerca să răspundă cerinţelor culturale ale zonei, lipsită de reviste literare şi de cultură. Secretar de redacţie este Nicolae Comşa, iar din colectivul redacţional fac parte scriitorul Pavel Dan, istoricii Ştefan Manciulea şi Nicolae Albu, istoricul literar Dionisie Popa, sculptorul Virgil Fulicea. Seria a doua apare fără dată, probabil în 1991, ca „revistă lunară de cultură şi istorie", într-un singur număr. Director coordonator este acum Octavian Barna, secretar de redacţie Mihai Hila, redactori — Teodor Seiceanu, Mircea Stroia, Anca Matei. Articolul-program din 1934, Pornim la drum, proclamând drept postulate „credinţa în Dumnezeu" şi „dragostea de neam", jalonează orientarea către fenomenul literar, faptul ştiinţific şi de cultură, cu ecouri din ideile
cipariene: „Vom dărui tiparului gândurile noastre, presărând printre ele nestemate vechi din biblioteci şi arhive. Drumul îl vrem străjuit de mâini prieteneşti, întinse cu acelaşi consemn: pelerini, fără ezitări, spre zi de sărbătoare a sufletului!" Revista a publicat studii, articole, documente, cronici şi recenzii, tratând aspecte diverse de cultură, literatură, artă, istorie, filosofie, estetică, sociologie, politică. Un spaţiu larg este destinat literaturii originale, versuri şi proză, semnate de Ion Agârbiceanu, Pavel Dan, Radu Brateş, Virgil Fulicea, Virgil Stanciu. Cele mai bogate colaborări îi aparţin lui Pavel Dan, fost profesor de greacă şi latină la Blaj, şi lui Radu Brateş, prieten apropiat al lui Pavel Dan. în domeniul teoriei, istoriei şi criticii literare se publică opinii, controverse şi dispute relative la fenomenul literar contemporan. Se discută, astfel, modernismul arghezian, cu un răspuns tăios dat lui N. Iorga, adversar recunoscut al noilor tendinţe în poezia românească. Partea de cultură se concentrează asupra tradiţiilor progresiste, datorate activităţii unor personalităţi şi asociaţii culturale. Un domeniu bine reprezentat în revistă este acela al istoriei naţionale şi în special transilvănene; se publică documente ce evidenţiază lupta seculară a românilor transilvăneni pentru drepturi sociale şi politice, întru apărarea fiinţei naţionale. Este înfăţişată opera istorică şi filologică a Şcolii Ardelene, se dau informaţii preţioase despre evenimente istorice, se tipăresc documente referitoare la Avram Iancu. B. prezintă constant diverse reviste din ţară şi promovează legăturile cu alte societăţi şi reviste din Transilvania. în seria a doua, redacţia îi invită pe cei interesaţi să colaboreze în paginile revistei, văzută ca „o tribună de largă deschidere pentru actul autentic de istorie şi cultură". Se pledează, bunăoară, pentru înfiinţarea unui muzeu al Şcolii Ardelene la Blaj. Colaboratori la primul şi singurul număr din această etapă sunt Ioan Alexandru, Ioana Em. Petrescu, Teodor Seiceanu, Ion Buzaşi, Ioan Opriş, Octavian Jeican, Arcadie Hinescu, Iuliu Cheţan. V. V. G.
BLANDIANA, Ana (pseudonim al Otiliei Valeria Coman; 25.111.1942, Timişoara), poetă şi prozatoare. Este fiica Otiliei (n. Diacu) şi a lui Gheorghe Coman, preot. După studii liceale la Oradea (1955-1959), urmează Facultatea de Filologie la Universitatea din Cluj (1962-1967). Lucrează în redacţia revistelor „Viaţa studenţească" şi „Amfiteatru" (1968-1974), ca bibliotecară la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu" din Bucureşti (1975-1977) şi ca redactor la Uniunea Scriitorilor (1977-1979). în 1973 şi 1974 a beneficiat de o bursă la Yowa (SUA), iar în 1982 a fost distinsă cu Premiul Herder. în 1990 este aleasă preşedintă a PEN — Clubului român. Preşedintă şi vicepreşedintă a Alianţei Civice (1991-1996), a devenit, în 1995, preşedintă a Fundaţiei Academia Civică, în cadrul căreia a iniţiat proiectul Memorialul de la Sighet, dedicat victimelor comunismului. După debutul absolut în revista „Cravata roşie", în 1954, reînnoit în „Tribuna" din 1959, va avea interdicţie de publicare între 1960 şi 1963, pentru ca, din 1964, când reintră în publicistică la „Contemporanul", să fie o prezenţă constantă, semnând săptămânal vreme de trei decenii, cu
Blandiana
Dicţionarul general al literaturii române 554
iubesc cu patimă ploile, / îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă, / îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în clinti, / Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii." în Călcâiul vulnerabil lirismul emană uneori din reflecţie, devenind gnomic sau parabolic, iar A treia taina e un fel de mea culpa faţă de versurile anterioare. Autoarea se străduieşte să-şi comunice simţirea ne-„modelată în fraze", ne-„înnorată de vorbe", neliteraturizată şi, implicit, neadulterată de reflecţie. întoarcerea la modul ingenuu al culegerii de debut nu mai e însă posibilă. Poeta nu-şi poate traversa stările sufleteşti fără a le decanta în „raza gândului etern". Gândeşte însă cu simţurile. Mai exact, ocoleşte conceptul, transmiţând — nu ca atare, ci distilată, sterilizată prin idee — frenezia simţurilor. Piesele exemplar-antologice sunt, de departe, Requiem şi Pietă, un fel de ode meditative (în tonalitate elegiacă), una către „bărbatul cu numele Gheorghe, / copilul cu numele tată", cealaltă către Marnă, care posedă atributele mamei absolute, ale Geei. Cu Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), poeta ancorează în mitologic; mai propriu spus, îşi mitologizează meditaţia lirică, îşi proiectează în mit aventura pe tărâmul creaţiei, aventură direcţionată de o continuă şi implicită meditaţie asupra fenomenologiei actului creator. Piesele ce compun volumul se integrează, prin convergenţa semnificaţiilor, într-o viziune totalizantă, întocmesc, de fapt, un singur poem, în care este celebrat miracolul naşterii Poemului. Beatitudinea extatică provocată de ceea ce estetica de sursă platoniană numeşte „inspiraţie" e omologată cu ceremonialul unor nupţii nepământeşti, poeta imaginându-se mireasă a unui personaj precădere în paginile „României literare". Cea dintâi plachetă, fabulos, un fel de demon „pe care nimeni / Nu l-a văzut decât Persoana întâia plural, îi apare în 1964.	în somn" şi care, pentru ca să existe, trebuie creat prin cuvânt,
Natură eminamente romantică, de tip contemplativ şi v rămânând, totuşi, principe al necuvântului: „Tată cuvintelor interiorizat, formată îndeosebi prin studierea intensă a lui din mine / Şi peste nerostire domn." Prin sonoritatea unor Eminescu, Blaga şi Novalis, a muzicii clasice şi a picturii, versete, poemul devine o adevărată replică la Cântarea Cântaţi. tinde, în poezie, la lirismul esenţial, pe care îl şi realizează, rilor, opunând erosului foarte senzual de acolo o senzualitate adesea. în versurile ei - libere şi albe, cele mai multe -, de lume florală, serafică. în zona suavului şi - de astă dată -figurile de stil nu sunt numeroase, însă poeta creează metafore a fragmentarului, în registrul liric al confidenţei se înscriu totale prin aceea că însăşi gândirea îi este metaforică. Atrasă de paginile din Poezii (1974), pe al căror spaţiu „raza gândului" ceea ce Goethe numeşte „fenomenul originar", de proto- iradiază în decoruri de transparenţe lunare, cu fructe tipurile existenţei, stăpânită de nostalgia încreatului, poeta îşi îngreunate de somn, topite parcă în zumzete auzite ca prin vis. însuşeşte gândirea mitică, proprie copilăriei umanităţii. Ea „se Această culegere preludează Somnul din somn (1977), carte ce *' copilăreşte", interogând cosmosul cu ingenuitate şi abando- marchează o nouă etapă, învederând asumarea artisticului, nându-se la modul infantil unor reverii de natură a-i restitui Autoarei nu-i mai este frică de cuvânt, nu consideră o tragedie sensibilitatea ingenuă din vârsta inocenţei. „Am scris [...] - preschimbarea lucrurilor în aur verbal. Poezia rezidă, aici, în zice ea, într-un eseu - pentru a mă copilări, pentru a deveni fineţea sugestiei, în efectele de ton, de culoare, de accent, de un copil, pentru a mă vindeca astfel de maturitatea pe care o nuanţă, în inefabilul pictural, în imagine. Privelişti şi, în simţeam coborând asupra mea ca o febră, ca o boală ce s-ar genere, existenţe banale dobândesc, prin transfigurare, pro-putea dovedi incurabilă." în primele două volume (Persoana prietăţi incantatorii; copacii, fructele, frunzele, păsările întâia plural şi Călcâiul vulnerabil, 1966) şi chiar în al treilea răspândesc irizări de tărâm fantastic. Spre a obţine astfel de (A treia taină, 1969), fuziunea reflecţiei cu vibraţia e discontinuă rezultate, poeta întrebuinţează tehnicile stării de vis natural, şi nu în toate cazurile deplină. Nota cărţii de debut este un pentru prima dată, însă - după cum o sugerează chiar titlul lirism al ingenuităţii, căruia nu-i sunt necesare, spre a se co- volumului — visul este, în viziunea ei, însuşi principiul munica, construcţiile imagistice, „procedeele", „literatura", existenţei cosmice: „Suntem visaţi de cineva / Visat la rândul Simpla (de fapt, doar aparent simpla) confesie îi este de ajuns, său / De altul / Care e visul / Unui vis / Anume." Noile poeme Poeta operează rareori cu metafore, de regulă apelează la propun, în consecinţă, un univers analog celui imaginabil „simple" (însă provocatoare) reprezentări: „Iubesc ploile, într-un presupus stadiu precreatural, existent doar ca pură
555 Dicţionarul general al literaturii române
Blandiana
posibilitate, un univers doar visat şi, ca atare, nesupus (încă) legilor mişcării (dar presimţindu-le), încremenit. Totul aici e părere, proiecţie pe un vast ecran al imaginaţiei „celui ce mă visează". Alcătuit din „dealuri, dulci-mpădurite, ascunse jumătate în pământ" şi „jumătate în văzduh", săgetat de păsări odată cu care zboară „cu vuiet mare", „tot mai sus", biserici fără acoperise, dar cu aripi de şindrilă, străbătut şi de „pleoapele plopului (...) duse de vânt", cutreierat de „somnoroase şi indiferente mioare", luminat de „ora de miere", de „galbena zăpadă / Pe care-o ning din crengi învinse merii", acest univers e, de fapt, un „spaţiu mioritic" în viziune nouă, un spaţiu de vis eminescian (Dacia din Memento mori) şi de închipuire blagiană. Pământ, pentru Blaga, ce „vindecă setea de mântuire", „spaţiul mioritic" este pentru B. un tărâm euthanasic, în care extincţia e o dulce topire, în adieri de miresme şi zumzet de albine. Dar nu numai aici, ci în întreaga operă a poetei, motivul fundamental e somnul. Somnul ca succedaneu al morţii sau, spus invers, moartea ca somn. „Somn" şi „moarte" sunt metafore ale stării de poezie. Versuri ca: „Mori, mori, dragul meu" sau „Adormi, adormi", din Octombrie, noiembrie, decembrie, sunt formule rituale pentru „sărbătorirea nunţii", a nunţii lirice, „necesare". Agenţii acesteia sunt greierii: „Greierii cântă numai în somn, / Greierii ziua sunt numai insecte" (Ochiul de greier, 1981); tot astfel poeţii. Pentru ca lumea să le apară miraculoasă, pentru ca deshidratarea frunzelor să li se înfăţişeze ca „mirific incendiu al pădurii căzute în roşu", ei trebuie să iasă din orizontul diurnului, să dea ochiului sufletesc, închis spre existenţa din afară, posibilitatea de a se trezi înăuntru. în durata somnului său, fecund, poetul e „mort" ca ins obişnuit. în acest înţeles, creaţia este „moarte". Poet e, în consecinţă, cine ştie să „moară". Poetul devine, prin „moarte", un simplu „glas / Aşezat somptuos / în al cărţii sicriu". Devine, cu alte cuvinte, argheziene: „un nume adunat pe-o carte". Cei vechi credeau că numele sunt „puteri", că în nume e cuprinsă chintesenţa numenală a individuaţiunilor, partea lor de eternitate. Aflând doar în „somn" „cum o cheamă" cu adevărat, B. îşi ia, astfel, în posesie natura incoruptibilă. Coboară la izvoarele fiinţei, la „nume". Când, în următoarele cărţi, îndeosebi în Arhitectura valurilor (1990) şi în Soarele de apoi (2000), intuiţiile şi, în genere, stările sufleteşti devin, prin exces de conştientizare, cam prea transparente, lirismul riscă a fi absorbit pe alocuri de filosofie. Asemenea situaţii simt rare. De regulă, poeta „filosofează" visând, cântând în „somn", ca greierii. Visuri treze, graţioase fantazii se materializează liric, adesea cu efecte de umor delicios, în versurile accesibile şi copiilor din volumele întâmplări din grădina mea (1980) şi Alte întâmplări din grădina mea (1983).
Proza narativă este — ca, de altfel, şi poezia şi eseistica — eminamente meditativă. Lirice, prin autoproiecţia în fabulos, prin subiectivitate în genere, piesele ce compun Cele patru anotimpuri (1977) narează aventuri cerebrale, devenind implicit moduri ale unei interogaţii. într-o capelă cufundată în întuneric, ochiul descoperă, în lumina chibriturilor, roiuri de fluturi. Desenele de pe aripile fluturilor le reproduc pe cele din
vitralii. Ridicaţi în aer, viermii înaripaţi execută un dans bizar, halucinant, dând un spectacol de o frumuseţe perversă, demonică. După terminarea baletului, fluturii inundă iconostasul. Moment dintr-o fantastică aventură infernală, această vedenie rezumă procesul ireversibil al degradării sacrului, al profani-zării sacrilege. Cele patru anotimpuri se instalează într-un spaţiu al fantasticului oniric lipsit de elementul terifiant, al fantasticului revelatoriu, de tipul celui cultivat de Eminescu şi de Mircea Eliade. Patru proze, care ilustrează simbolic titlul, sunt tot atâtea basme, în acelaşi timp poeme meditative. înfăptuite sub acelaşi regim literar, al metaforicului, al parabolicului, al fantasticului, Proiectele de trecut, editate în 1982, inserează într-un climat ce pare de basm situaţii din realitatea prozaică, inclusiv — cum criptografic o atestă şi titlul cărţii — reminiscenţe traumatizante ale trecutului autobiografic. Intitulată de-a dreptul Reportaj, o bucată aduce imagini ale Dunării revărsate peste locurile în care tatăl naratoarei pătimise, ca deţinut politic, în anii terorii dejiste, refăcând în context seara de răvăşitoare amintire a „ridicării" lui. Naraţiunea titulară descrie traiul, în aceeaşi perioadă cumplită, al unor deportaţi pe Bărăgan. Inspirată de rememorări ce trec inevitabil faptele reale prin fascicole de refracţii subiective, halucinante, povestirea Proiecte de trecut integrează un aspect al dramei istorice parcurse de poporul român sub comunism într-un motiv literar universal, reactualizând povestea lui Robinson Crusoe într-o nouă versiune, superioară celei sadoveniene din Păuna Mică, comparabilă cu cea din Cefalu de Lawrence Durrel. Alta e moralitatea artistică în Imitaţie de coşmar (1995), unde nu realul preia atribute ale fabulosului, ci o scenerie onirică revelă uluitor un implicat al realului. Romanul Sertarul cu aplauze
Blandiana
Dicţionarul general al literaturii române 556
(1992)	se integrează doar parţial tipului de proză cultivat în precedentele cărţi ale autoarei. Există şi în el poezie, simboluri, parabolă, irealitate, creaţia încorporează în cuprinsul său reflecţie, însă construcţia (nu străină de „iluziile noului roman francez", chiar dacă scriitoarea crede că le-a părăsit „înainte de a le da formă materială") e mult mai complexă. Ceea ce leagă fluxurile narative, trei la număr, nu este doar trecerea unor personaje prin fiecare dintre ele, ci confluenţa problematică. Insolite, situaţiile-pivot frizează absurdul, şi chiar îl produc. Răspunzând invitaţiei de a vizita, într-un grup de scriitori, un fel de şcoală, Alexandru Şerban se pomeneşte închis în ospiciu. La ţară, cultivatorii de pământ îşi procură hrana de la oraş. Pâinile găsite asupra celor ce le aduc, trecând Dunărea, sunt aruncate de miliţieni în fluviu. în aceeaşi zonă dunăreană, acoperită pe suprafeţe imense cu vie, nimeni nu poate gusta licit nici măcar o singură boabă de strugure, întreaga producţie viticolă fiind destinată exportului. în octombrie se reeditează, totuşi, an de an, misterele dionisiace. Totul, în roman, e ambiguu. Ceea ce se vede nu e decât camuflaj; real cu adevărat este ceea ce se ascunde sub aparenţa realităţii. Ca în timpurile migraţiilor, oamenii pământului carpato-dunărean participă doar aparent la viaţa istorică, în realitate o boicotează, instalaţi în infraistorie. Dedesubtul structurilor sociale în care sunt formal integraţi, ei şi-au recreat structuri de tip arhaic. Altfel spus, ţăranii au fugit din istorie. Roman-parabolă, structurat de situaţii cu încărcătură metaforică, Sertarul cu aplauze devine, prin comentarea situaţiilor metaforizante şi prin frecvenţa enunţurilor reflexive în general, şi un roman-eseu. în subtext, un roman polemic. Nedeclarat şi, aproape sigur, neintenţionat, meditaţia pe tema fugii devine o replică la o idee ce traversează ca laitmotiv proza narativă postbelică a lui Mircea Eliade. Tema fundamentală a eposului eliadesc este căutarea libertăţii, şi din toate experienţele personajelor angajate în această căutare rezultă că adevărata libertate nu poate fi decât interioară. Doar pe aceasta n-o poate răpi nimeni şi nimic, doar ea nu dispare sub nici o tiranie, în nici o detenţie. Fără a opune acestei concepţii un nu categoric, B. se întreabă, prin tot ce expune şi istoriseşte, dacă acesta e întreg adevărul. Dacă, în alţi termeni, singura alternativă la suportarea morţii prin teroarea istoriei rămâne fuga. Dacă da, ai unde să fugi? Experienţa lui Alexandru Şerban dovedeşte că nu. Fugind din temniţă, el nimereşte într-o piaţă în care, fără nici o constrângere, o masă de oameni aplaudă şi aclamă atât de aidoma dresaţilor dintre care a fugit, încât personajul crede, la început, că aude tot ropotele şi glasurile din „sertar". Astfel realizează evadatul că întreaga ţară devenise o şcoală de corecţie, că lumea întreagă chiar este o închisoare. Scriitoarea nu contrazice explicit această opinie, pare chiar s-o confirme. Când personajul şi naratoarea ajung în situaţia de a fi înecaţi de valuri murdare, şi el încearcă să li se împotrivească, ea îi porunceşte, plângând: „Deschide aripile! [...] Numai de noi depinde să nu acceptăm."
Motivul somnului şi al dorinţei de repaos, cu vechi rădăcini în poezia românească, de la Eminescu la Blaga şi mai departe, îşi leapădă crusta
de temă literară, se îmbogăţeşte cu o varietate de sensuri, adesea divergente, îşi regenerează substraturile şi redobândeşte o nouă, surprinzătoare prospeţime la Ana Blandiana. Numeroase titluri alese din ultimul ei volum pot figura în orice antologie a acestei teme atât de fertile pentru meditaţia lirică de totdeauna. Din perspectiva ei, polaritatea viaţă-moarte, terestru-spiritual capătă un relief memorabil. Particularitatea acestei rostiri este că într-o formă echilibrat melodioasă, calm elegiacă, de felul unui blând şi inofensiv murmur abia dacă muzical, spune lucruri deloc temperate, neliniştitoare, dureroase. Materialitatea percepţiilor directe se filtrează în sunete de o mare puritate. înăbuşirea conţinutului dramatic într-o formulare dulce somnolentă este de un neaşteptat efect.
Lucian Raicu
SCRIERI: Persoana întâia plural, pref. N. Manolescu, Bucureşti, 1964; Călcâiul vulnerabil, Bucureşti, 1966; A treia taină, Bucureşti, 1969; Calitatea de martor, Bucureşti, 1970; Cincizeci de poeme, Bucureşti, 1970; Convorbiri subiective (în colaborare cu Romulus Rusan), Bucureşti, 1971; Octombrie, noiembrie, decembrie, Bucureşti, 1972; Poezii, Bucureşti, 1974; Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie, Bucureşti, 1976; O discuţie la Masa Tăcerii şi alte convorbiri subiective (în colaborare cu Romulus Rusan), Bucureşti, 1976; Cele patru anotimpuri, Bucureşti, 1977; Somnul din somn, Bucureşti, 1977; Cea mai frumoasă dintre lumile posibile, Bucureşti, 1978; Poeme, pref. A1. Philippide, Bucureşti, 1978; întâmplări din grădina mea, Bucureşti, 1980; Ochiul de greier, Bucureşti, 1981; Proiecte de trecut, Bucureşti, 1982; Poeme - Poems, ed. bilingvă, tr. Dan Duţescu, pref. D. Micu, Bucureşti, 1982; Alte întâmplări din grădina mea, Bucureşti, 1983; Ora de nisip, Bucureşti 1983; Coridoare de oglinzi, Bucureşti 1984; Stea de pază, Bucureşti, 1985; Autoportret cu palimpsest, Bucureşti, 1986; Oraşe de silabe, Bucureşti, 1987; întâmplări de pe strada mea, Bucureşti, 1988; Poezii, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1989; Arhitectura valurilor, Bucureşti, 1990; Poeme fară Arpagic, pentru cititorul cel mai mic, Bucureşti, 1991; 100 de poeme, Bucureşti, 1991; Sertarul cu aplauze, Bucureşti, 1992; ed. pref. Rumiana Stanceva, Cluj-Napoca, 2002; Imitaţie de coşmar, Bucureşti, 1995; în dimineaţa de după moarte, Bucureşti, 1996; Balanţa cu un singur talger - Die Waage mit einer einzigen Schab - La Balance â un seul plateau - The Balance Scale with a Single Pan, ed. plurilingvă, Bucureşti, 1997; La cules de îngeri, Bucureşti, 1998; Cartea albă a lui Arpagic, Bucureşti, 1998; Geniul de a fi, Bucureşti, 1998; Soarele de apoi, Bucureşti, 2000; Ghicitul în mulţimi, Bucureşti, 2000; Cine sunt eu? (Un sfert de secol de întrebări), Cluj-Napoca, 2001. Traduceri: Michel de Ghelderode, Povestiri crepusculare, Bucureşti,
1973.
Repere bibliografice: Călinescu, Aspecte, 319-323; Regman, Cărţi, 30-34; Martin, Poeţi, I, 232-238; Constantin, Despre poeţi, 137-141; Felea, Poezie, 31-36; Stănescu, Poeţi şi critici, 40-43; Sasu, Progresii, 146-150; Ciobanu, Panoramic, 60-72; Grigurcu, Teritoriu, 184-188; Pop, Poezia, 245-262; Poantă, Modalităţi, 194-197; Petrescu, Scriitori, 154-159; Tomuş, Răsfrângeri, 244-249; Ciobanu, Critică, 35-46,117-124; Felea, Secţiuni, 194-199; Dimisianu, Valori, 90-92; Cândroveanu, Alfabet, 42-52; Petroveanu, Traiectorii, 324-325; Piru, Poezia, II, 369-382; Ungheanu, Arhipelag, 144-146; Barbu, O ist., 374-379; Raicu, Critica, 297-305; Iorgulescu, Al doilea rond, 285-289; Ştefănescu, Preludiu, 112-115; Felea, Aspecte, I, 41-47; Dimisianu, Opinii, 122-126; Iorgulescu, Scriitori, 35-37; Simion, Scriitori, I, 331-340, IV, 151-171; Poantă, Radiografii, 1,231-235; Niţescu, Poeţi, 173-180; Alboiu, Un poet, 121-123; Băileşteanu, Abside, 26-48; Grigurcu, Poeţi, 372-379; Cristea, Faptul, 116-122; Raicu, Contemporani, 122-126; Zaciu, Lancea, 94-100; Grigurcu, Critici, 579-581; Felea, Prezenţa, 220-223; Pop, Lecturi, 85-90;
557 Dicţionarul general al literaturii române
Blank
Raicu, Fragmente, 247-254; Cristea, Modestie, 58-61, 194-201; Iorgulescu, Prezent, 225-227; Cistelecan, Poezie, 143-154; Dimisianu, Subiecte, 164-171; Regman, De la imperfect, 146-161; Micu, Limbaje, 253-269; Cândroveanu, Lit. rom., 239-241; Cornel Ungureanu, Ana Blandiana, O, 1990, 12, 19; Ioan Holban, Documente ale memoriei colective, CRC, 1990,22,23; Diana Adamek, O poetică a predicatului, TR,
1990,	25; Ioan Holban, Proza Anei Blandiana, CRC, 1990, 30; Tania Radu, Coşmarul prin refracţie, LAI, 1992,48; Ierunca, Subiect, 115-120; George, Sfârşitul, IV, 313-322; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 38-44; Constantin, Complicitatea, 184-188; Lovinescu, Unde scurte, III, 76-80, IV, 177-178; Micu, Scurtă ist., II, 324-327; I. Sârbu, Nuvelele Anei Blandiana, CRC, 1997,3-4; Pop, Pagini, 93-97; Dicţ. analitic, 1,154-155, 159-161, III, 191-193, 422-425, IV, 127-129; Perian, Pagini, 209-214; Manolescu, Litere, 63-67; Milea, Sub semnul, 39-43; Dicţ. esenţial,
89-92; Iulian Boldea, Ana Blandiana, Braşov, 2000; Grigurcu, Poezie, I, 112-131; [Ana Blandiana], F, 2000,3 (număr omagial); Alex. Ştefănescu, Aplauze pentru Ana Blandiana, RL, 2000, 47; Gh. Grigurcu, în spatele celebrităţii, RL, 2001,12; Alex. Ştefănescu, De la monolog la dialog, RL, 2001,21; Manolescu, Lista, 1,263-274; Pop, Viaţă, 141-143; Popa, Ist. lit.,
II,	560-563; Alex. Ştefănescu, Ana Blandiana, RL, 2002,11; Ioan Holban, Proza Anei Blandiana, CL, 2002,8; Mircea Iorgulescu, Proiecte de sine, „22", 2003,673; Gabriel Dimisianu, Despre vulnerabilitatea umană, RL, 2003,43.	D.Mc.
BLANK, Aristide (1.1.1883, Bucureşti - 1.1.1961, Paris), autor dramatic. Un personaj controversat a fost B., bancher cu notabile gesturi de filotimie şi, deopotrivă, rafinat om de cultură. După absolvirea Facultăţii de Drept (1904), devine jurisconsult şi se înscrie în Barou. La campania militară din Bulgaria şi la primul război mondial participă ca ofiţer de aviaţie. De la tatăl său, Mauriciu, moşteneşte conducerea unui adevărat imperiu financiar, banca „Marmorosch-Blank" expu-nându-1, firesc, multor invidii. Bogătaşul - care se înscrie în Partidul Liberal — cam vorbeşte în vânt atunci când, în conferinţe, studii şi broşuri (Economice, 1932 ş.a.), formulează propuneri de redresare a economiei româneşti. Contestat în violente campanii de presă, consilierul economic al regelui Carol al II-lea îşi caută o compensaţie în spaţiul ficţiunii. Dacă, însă, omul de condei — care debutează în „Foaia populară" (1899) cu poemul în proză Bătrâna - primeşte aprecieri şi mai sincere, şi mai ipocrite, mecenatul face multe acte de caritate. Astfel, stipendiază, în ţară şi în străinătate, studenţi merituoşi, în 1920, întemeiază Editura Cultura Naţională. Mai târziu, instituie Premiul „Techirghiol-Eforia", primul laureat fiind Mircea Eliade. îl sprijină pe doctorul N. Lupu în tipărirea ziarului „Aurora" (1921) şi, dintr-un capriciu de magnat de presă, cumpără publicaţiile „Lupta" şi „Rampa", fiind, la un momenf dat, şi proprietar al ziarelor „Adevărul" şi „Dimineaţa". Membru, din 1930, al Societăţii Autorilor Dramatici, pune la dispoziţia lui N. Iorga fonduri pentru înfiinţarea Teatrului Popular.
în slăbiciunea lui B. pentru teatru e un amestec de snobism şi de pasiune autentică. Drama U Assoiffe (în prima versiune: Don Juan ?) a avut pf emiera la Paris, în 1925, Compania Pitoeff asigurându-i o montare la Theâtre des Arts. Versiunea românească, însetatul, deschide volumul Literare (1932), care
mai include Ariadna fără fir, Vapoare în ceaţă, Satele lui Potemkin. într-o ţară nedefinită, un ins supradotat, Andrei, îmbătându-se de himere şi clocotind de voinţa de a înfăptui, devine lider al unui partid dictatorial, după ce părăsise forţele de stânga. Stăpânit de beţia de a se jertfi, pentru a dărui celorlalţi bucurie, vizionarul nu izbuteşte să se facă înţeles în elanurile lui reformatoare. „Omul de mâine" suportă brutala respingere a clipei. Izolat, trădat, lovit de absurde învinuiri, eroul -proiecţie vanitoasă a lui B. însuşi — ia calea exilului. Bărbat plin de farmec, Andrei nu acceptă să rămână captivul iubirii. în femeie el nu caută desfătarea, ci frumosul, ca şi misterul de care este însetat. Dar, printr-un renghi al destinului, idealistul ajunge să fie privit de ceilalţi doar ca un seducător cinic şi egoist. Un soţ zuliar îl ucide şi amintirea omului politic de anvergură se va pierde în legenda unui Don Juan care şi-a primit pedeapsa cuvenită. Adevăr şi minciună, esenţă şi aparenţă sunt conceptele de manevră ale unui autor care, contând pe un livresc de salon, pirandellizează fără a accede la consistenţa unei parabole. Dincolo de graţia fadă a mondenităţii, piesa îşi are totuşi momentele ei de febrilitate, ca şi o anume energie în disputa de idei. Un labirint fără ieşire, prin care suflete cuprinse de patimi rătăcesc amăgite de părelnicia vieţii, iată universul pe care ar vrea să-l sugereze tripticul Labirinte: Ariadna fără fir, Vapoare în ceaţă, „tragi-comedie", Satele lui Potemkin, dramă psihologică pe o canava istorică (inclusă în 1929, sub pseudonimul Andrei Dănescu, în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti). O intenţie de complicare a trăirilor sufleteşti există şi în piesa, cu subiect preluat din cronici, Iama lui Hangerli. Publicat în „Viaţa românească" (1939), fragmentul — un singur act — nu era lipsit de făgăduieli. Dintre alte texte dramatice, Steaua, „fantezie dialogată", nu s-a păstrat, iar La Rhapsodie des dieux, scrisă probabil tot în deceniul al treilea, dar tipărită abia în 1940, reformulează cu oarecare ingeniozităţi eposul homeric. E un capriciu în răspăr, mizând pe contrapunctul parodic, o nonşalantă erudiţie susţinând, cu sclipiri de spirit, amalgamul de replici şi aluzii.
B.	demitizează cu un surâs subţire povestea, căreia încearcă să-i imprime şi o dimensiune psihologică, punându-şi eroii — Ulise şi Penelopa — într-o situaţie de specială infidelitate. în acorduri groteşti e orchestrată o ceartă „homerică" în Olimp, tărâm unde Icar se preumblă împreună cu Leonardo da Vinci, iar Venus pare desprinsă dintr-un tablou al lui Velâzquez. în Infern îşi îndură supliciul grupul lui Laocoon, apoi Sisif şi Prometeu, dar şi Sofocle, Shakespeare, Voltaire, Goethe, Edison. Fie şi prin acest soi de intertextualism, piesei La Rhapsodie des dieux nu i se poate nega tenta de modernitate. O textură dramatică „prezintă" şi scrierea în proză Dialogul morţilor („Dimineaţa", 1933), feerie politică tincturată de sarcasm.
SCRIERI: Literare, Bucureşti, 1932; La Rhapsodie des Dieux, Paris-Bucureşti, 1940.
Repere bibliografice: Nicolae Ivaşcu [Nae Ionescu], Finanţe şi cultură, „Ideea europeană", 1922,98; Camil Petrescu, Teze şi antiteze, Bucureşti,
1936,206-214; Arghezi, Scrieri, XXIV, 37-41,200-214,220-225; Hyperion [Şt. Antim], Aristide Blank, Bucureşti, 1928; Călinescu, Cronici, II, 211-213; Tudor Teodorescu-Branişte, „Literare" de Aristide Blank,
Blanovschi
Dicţionarul general al literaturii române 558
ADV, 1933,15128; Lucian Boz, Aristide Blank, „Economice şi literare", DMN, 1933,9481; Dem. Botez, Aristide Blank, „La Rhapsodie des dieux", VR, 1940, 5; Mirodan, Dicţionar, I, 174-179; Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine, III, partea V, îngr. Stelian Neagoe, Bucureşti, 1992, 228-231,237,244-245; Faifer, Pluta, 38-41.	' F.F.
BLANOVSCHI, Axentie (14.11.1934, Budăi, j. Orhei), poet şi publicist. Absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Republica Moldova (1956), a fost redactor-şef al ziarului „Tinerimea Moldovei" (1965-1969) şi redactor-şef adjunct al săptămânalului „Literatura şi arta" (1981-1990). A debutat editorial cu placheta de versuri Sub geana codrului (1958), tributară perspectivei festivist-idilice a epocii. B. n-a evoluat considerabil ca poet nici în cartea care îi reprezintă întreaga poezie, La vatra soarelui (1982). La viziunea simplificatoare asupra vieţii se adaugă simplismul expresiei. B. a practicat cu un anumit succes publicistica „la zi", în paginile săptămânalului „Literatură şi artă".
SCRIERI: Sub geana codrului, Chişinău, 1958; Dealul cornului, Chişinău, 1976; Aroma gliei, Chişinău, 1979; La vatra soarelui, Chişinău, 1982.	'	I.C.
BLAZIAN, H.[enri] (15.111.1902, Bucureşti - 20.X.1961, Bucureşti), gazetar şi traducător. Era fiul Clarei (n. Blasbalg) şi a lui Martin Israilovici, comerciant. A urmat şcoala primară şi liceul în Bucureşti şi Bacău, apoi Conservatorul de Artă Dramatică din Cluj, absolvindu-1 în anul 1922. Ar fi studiat mai târziu dreptul şi filosofia. Paralel cu o intensă activitate publicistică, desfăşurată mai bine de trei decenii, B. a fost inspector general al cinematografelor din ţară, director pentru partea literară şi artistică a Societăţii Române de Radiodifuziune (1929-1930) şi, la aceeaşi instituţie, până în anul 1940, „director al programului vorbit". După război, a înfiinţat Editura Tradiţia. A lucrat în Ministerul Artelor şi a publicat, aproape număr de număr, în cotidianul „Era nouă" (1944-1947), din a cărui redacţie a făcut parte.
Cel dintâi text al său este o schiţă umoristică apărută în revista „Veselia", în 1920. Povestirea Taina trădării, din „Adevărul literar şi artistic" (1926), pune capăt prozei de ficţiune a lui B. în faza căutărilor, el publică versuri, cronici muzicale şi teatrale, interviuri, recenzii şi medalioane („medalii") literare la „Gazeta Transilvaniei", „Viaţa bucureşteană", „Curierul artelor", „Analele literare, politice", „Rampa", „Nădejdea" (Timişoara), „Năzuinţa" (Craiova), „Dacia" (Constanţa), „Clipa". Din 1926, când devine secretar de redacţie la „Adevărul literar şi artistic", şi până în 1938, scrisul său se adaptează profilului revistei, căpătând, din nevoia de a acoperi tot felul de rubrici mărunte, o diversitate definitorie pentru structura gazetărească a înzestrării pe care o avea. Aici şi la „Dreptatea" (1927-1938), la care a fost redactor, se concentrează majoritatea contribuţiilor sale interesând literatura. Colaborează cu articole de artă plastică şi culturale la „Universul literar", „Convorbiri literare", „Săptămâna literară", „Adevărul", „Viaţa literară", „România literară", „Viaţa românească", „Era
nouă", „Democraţia", „Lumină şi culoare", „Libertatea", „Contemporanul", „Tânărul scriitor" ş.a. Datorită experienţei sale redacţionale, a fost asociat şi la editarea periodicelor „Cărvunarii" (1927), „Hanul Samariteanului" (1929), „Progresul social" (1932-1933).
Dintre ipostazele publicisticii lui B. mai ferm conturată este aceea de cronicar plastic. Albumele intitulate Plastica anului (panoramând anii 1930,1931,1932) erau exerciţii pregătitoare pentru o proiectată istorie a artelor plastice româneşti. Câteva articole referitoare la secolul al XlX-lea apar în „Viaţa românească" şi „Curentul", probând, prin utile cercetări şi îmbogăţiri de date, pasiunea şi seriozitatea documentării. Micromonografia Giovanni Schiavoni (1939) dă adevărata măsură a remarcabilelor lui însuşiri de istoric. Au urmat Gh. Asachi (1957) şi Pallady (1958). Incisiv şi personal în cronica plastică, B. s-a mărginit în ceea ce priveşte literatura să vehiculeze informaţii, să popularizeze valori consacrate. Medalionul e structurat didactic, dar bine documentat. Precumpănesc numele de autori străini (Georg Brandes, Knut Hamsun, Ibsen), iar literaturile nordice (norvegiană, suedeză, daneză), în plină expansiune asupra continentului, beneficiază de portrete colective, schiţe în perspectivă istorică. Traducerile numeroase (A. Strindberg, Th. Hardy, H. G. Wells, Selma Lagerlof, Blasco Ibanez ş.a.), deşi fragmentare sau de mică întindere, se subsumează aceleiaşi strategii cultural-infor-mative. B. selectează şi cărţi de succes, precum romanul Giacomo Casanova Cavaler de Seingalt (Un poet al vieţii sale) de Ştefan Zweig, tradus în colaborare cu Al. A. Philippide. Excepţii notabile sunt tălmăcirile câtorva eseuri ale lui Benedetto Croce, adunate în broşura Lirismul şi totalitatea artei (1929), şi romanul lui Stendhal, Roşu şi negru (1928). Recenziile sale la cărţi româneşti şi străine (Tudor Arghezi, F. Aderca, Gala Galaction, Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Tudor Vianu, Paul Zarifopol ş.a.), câteodată inspirat redactate, păstrează totuşi un aer ocazional. în schimb, cronica teatrală, practicată cu o riguroasă ritmicitate, acoperă din 1927 aproape toate reprezentaţiile scenelor din Bucureşti, pe parcursul mai multor stagiuni. Cronicarul abordează probleme de regie şi de interpretare, dar valoarea literară a textului dramatic este ceea ce îl interesează mai mult. El distinge, cu destulă siguranţă, între succesul comercial şi arta autentică. O eroare flagrantă, posibil efect al solidarizării cu o opinie de grup, este respingerea comediei Mitică Popescu, de fapt a întregii opere dramatice a lui Camil Petrescu. De teatru B. s-a apropiat şi prin intermediul traducerilor. împreună cu I. Miasnikov, a dramatizat, sub titlul 1+2+3, romanul Podhodţev şi ceilalţi doi de Arcadie Avercenko şi a realizat o versiune a comediei lui Leonid Andreev, Gaudeamus, jucată la Cluj în stagiunea 1935-1936. în 1931, era ales secretar general al Asociaţiei Criticii Dramatice şi Muzicale, iar în 1934 participă alături de Maria Filotti şi
I.	M. Sadoveanu la Congresul internaţional de teatru de la Moscova. însemnările de călătorie din URSS, ca şi cele din Spania, Portugalia şi Cehoslovacia conţin vioaie naraţii de tip reportericesc, uneori cu o abilă tehnică a reorganizării elementului senzaţional.
559 Dicţionarul general al literaturii române
Blecher
SCRIERI: Balticul în artă, Bucureşti, 1931; ]ean-Louis Forain, Bucureşti, 1931; Plastica anului. 1930-1932, I-III, Bucureşti, 1933; Giovanni Schiavoni, Bucureşti, 1939; Gh. Asachi, Bucureşti, 1957; Pallady, Bucureşti, 1958. Traduceri: Stendhal, Roşu şi negru, Bucureşti, 1928; Benedetto Croce, Lirismul şi totalitatea artei, pref. Tudor Vianu, Bucureşti, 1929; Herbert G. Wells, Mărul cunoştinţii, Bucureşti, f.a.; Ştefan Zweig, Giacomo Casanova Cavaler de Seingalt (Un poet al vieţii sale), Bucureşti, 1945 (în colaborare cu Al. A. Philippide).
Repere bibliografice: Zarifopol, Eseuri, I, 135-137; Perpessicius, Opere, VI, 22-24, VIII, 378-381; Călinescu, Scrisori, 284; Petre Oprea, Cronicari şi critici de artă în presa bucureşteană a anilor 1924-1930, RMZ, 1989,9-10.	G.H.-T.
BLECHER, M.[ax] (30.IX.1909, Botoşani - 30.V.1938, Roman), prozator şi poet. Fiu al lui Lazăr Blecher, fabricant de porţelanuri şi ceramică, B. a absolvit liceul la Roman, apoi a plecat în Franţa pentru a studia medicina. în toamna anului 1928, i se descoperă boala — morbul lui Pott (tuberculoză osoasă) — care avea să-i impună un destin tragic, cu repercusiuni directe asupra activităţii sale literare. Este internat la Berck-sur-Mer (Franţa), unde e încorsetat în ghips. Boala progresează, tratamentele sunt ineficiente, ca şi peregrinarea prin alte sanatorii din Leysin (Elveţia), Techirghiol, Braşov, Bucureşti. Dar aceste prelungite spitalizări au dat un conţinut special vieţii sale, condiţionându-i şi alimentându-i scrierile. Resemnat, el se retrage spre sfârşitul anului 1934 la Roman, continuând să scrie şi să se ţină la curent cu mişcarea culturală şi literară din ţară şi din străinătate, atât prin lecturi, cât şi prin intermediul corespondenţei (cu Ilarie Voronca, Andre Breton, Andre Gide, Martin Heidegger ş.a.) sau prin discuţii cu prietenii care îl vizitau. De altfel, câteva „descoperiri" şi contacte cu anumite opere şi persoane sunt alte importante repere ale formării şi devenirii sale. între acestea se detaşează apropierea de filosofia lui S. Kierkegaard şide curentul produs mai târziu de acesta prin interpretările lui Husserl şi Heidegger. Pe plan literar, B. îşi găseşte propria definiţie în suprarealism. Un efect deosebit de benefic, tonifiant şi catalizator a avut asupra sa prietenia cu Geo Bogza, Saşa Pană, Mihail Sebastian, care l-au ajutat să se clarifice ca scriitor, l-au încurajat şi şi-au asumat editarea manuscriselor sale. Debutul lui B. s-a produs în 1930, când T. Arghezi, apreciind tenta urmuziană a unor mici proze — HerrantşiDon Jazz —, le publică în „Bilete de papagal". Cu alte texte literare (schiţe, prozopoeme, versuri, traduceri, reportaje) sau cu eseuri, recenzii şi note, el continuă să colaboreze la „Le Surrealisme au service de la revolution" (Paris), „Adevărul literar şi artistic", „Adam", „Viaţa românească", „Vremea", „Feuillets inutiles" (Paris), „Lumea românească", semnând şi In-Interim, M., M.B., M. sau Mihail Bera, X.Y. îi apar, gostum, traduceri în franceză din autori români sau fragmente din scrierile proprii în „Bulletin des tours d'ivoire" (Ixelles, Belgia), „Orizont", „Revista literară", „Ateneu", „Viaţa românească", „Almanahul literar", „Realites secretes" (Paris), „Manuscriptum", „Dialogue" (Montpellier). Publicistica lgi, deşi restrânsă, oferă indicii suficiente despre întinderea şi profunzimea preocupărilor sale. Acuta nevoie de
a şti, de a înţelege cât mai exact lumea, omul, este una dintre constantele spiritului său, vizibilă şi în articole. Câteva eseuri pe teme filosofice relevă un cititor original, pasionat şi activ, un spirit analitic pătrunzător. Unele confesiuni şi precizări cuprinse în corespondenţă vin să sugereze elemente ale unei posibile estetici suprarealiste. „Irealitatea şi ilogismul vieţii" nu sunt pentru el speculaţii intelectuale, ci „evenimente fantastice" trăite. Aspiraţia lui ar fi să transpună în literatură înalta tensiune („demenţa aceea rece") din pictura lui Salvador Dali. Tălmăcirile de versuri, publicate în „Frize" (din G. Apollinaire, Pierre Unik, Langston Hugues, Shane Leslie, Richard Aldington), conturează mai concret aria interesului său, confirmându-i şi posibilităţile expresive.
O sensibilitate şi o viziune particulare, o deosebită acuitate a percepţiei relevă poeziile din cartea de debut, Corp transparent (1934), precum şi versurile şi prozopoemele postume, toate adunate în Vizuina luminată (1971). B. consideră cuvintele realităţi concrete şi invită nu la o lectură, ci la o vizionare din interior a poemelor. Privirea lucidă descompune imaginile lumii; figuri şi obiecte, lumini şi culori, senzaţii şi stări sunt reordonate liber, după logica visului sau a delirului şi sub influenţa uneori manieristă a practicilor suprarealiste. Diversitatea haotică, hazardul combinaţiilor constituie încă de acum
o	dimensiune a „irealităţii". Viaţa apare ca un „umblet" printre şiruri de lucruri, sub cerul nedefinit, insensibil, o rătăcire prin lumea sinelui. Poetul propune un corectiv acestei veşnice
Blecher
Dicţionarul general al literaturii române 560
Desen de Perahim
evanescenţe a existenţei, imaginând „materializări" ale timpului, ale febrei, visului, amintirilor în obiecte care să eternizeze clipa. Poate cea mai plastică imagine a unei stări onirice ca soluţionare a impactului dintre conştiinţă şi vieţuire este aceea din Plimbare marină, care parcă vine în continuarea diluviului bacovian. Plânsul materiei s-a sfârşit, eul e sub ape, iar această contopire cu esenţa materiei îl alină şi îl salvează de măcinarea în gol a cotidianului. Geneza, motivaţia şi elaborarea prozei lui
B.	sunt intim legate de condiţia sa biografică. Boala şi claustrarea au dus atât la o acutizare a percepţiei, a gândirii, cât şi la o detaşare faţă de existenţă. Schimbarea perspectivei, a conţinutului vieţii, limitarea la funcţiile spirituale provoacă o deplasare fundamentală. Toată experienţa anterioară se reorganizează, capătă alt înţeles, iar prezentul şi viitorul nu-i oferă decât şansa scrisului. Trăirea a devenit operă, iar persoana, personaj. Scris între 1934 şi 1935, „cu o înfrigurare ascuţită la extrem", întâmplări în irealitatea imediată (1936) este un eseu asupra eului, având ca punct de plecare o nedumerire esenţială faţă de propria identitate şi, în consecinţă, faţă de realitatea exterioară. Căutând răspuns la întrebarea „cine anume sunt?", naratorul derulează secvenţe din copilărie, le descrie şi le interpretează. Un prolog şi un epilog, aparţinând prezentului povestirii, încadrează aceste amintiri. Faptele se
adaugă firesc, într-o succesiune legată de creştere şi cunoaştere, dar, în loc să aducă răspunsuri şi limpeziri, ele sporesc nedumerirea, solitudinea, angoasa, drama inutilităţii proprii şi a lumii. Senzaţia sciziunii interioare, sentimentul alienării şi alterităţii, care alternează şi se contrazic cu certitudinea unei identităţi prea concrete şi limitate, imprecizia receptării, a reprezentării generează conceptul complex şi ambiguu al „irealităţii imediate". Instalat în prezentul fugos şi inconsistent, naratorul supune analizei fluxul de date, amintiri, imagini, stări subconştiente. Operaţia are ca efect impresia de irealitate a eului, văzut ca o mixtură hibridă, incoerentă, incertă, o sumă haotică de percepţii, gânduri, afecte, viziuni, rememorări. Ireală îi apare şi lumea exterioară, cunoaşterea oferind doar adevăruri aparente, subiective. Manifestările vieţii sociale amplifică până la halucinaţie senzaţia de artificial, de spectacol bizar, dominat de habitudini şi convenţii stupide, eşuat în absurd. De aici, conştiinţa dramatică a incongruenţei dintre eu şi lume, sentimentul absolutei izolări. Proiectat pe fundalul irealităţii generale, insul îşi trăieşte viaţa ca pe un coşmar. Substratul generator al introspecţiei şi al textului este suferinţa ca stare existenţială, agonia, al căror traseu naratorul tinde să-l reconstituie (cum o mărturiseşte şi în moto: „I pant,
I	sink, I tremble, I expire" — Shelley). Criza identităţii eului, incoerenţa acestuia îşi au, în principal, originea în dualitatea contradictorie materie-conştiinţă, laitmotiv al cărţii. Condiţia materială a existenţei e resimţită ca un „prizonierat", ca o „eroare" sau o „mască" străină, care obligă eul spiritual la o viaţă improprie. Suferinţa de a fi vine şi din imposibilitatea de a percepe mediul, non-eul ca pe un tot unitar, cert, semnificativ. în ameţitoarea diversitate a lumii, eterogenă, de o materialitate grea, imuabilă, invadatoare, dar şi cu o neliniştitoare viaţă secretă („spaţiile blestemate", „viclenia obiectelor"), relevată prin emanaţii receptate în cursul unor scurte anasto-moze ale fiinţei cu lucrurile, eul e disperat de lipsa reperelor stabile, a rostului. Pe cât de densă, împietrită e materia, pe atât de abstract şi nedefinit este fluxul conştiinţei, a cărui instabilitate dislocă eul din realitate şi îi provoacă vertijuri. Terorizat, exclus sau atras cu perfidie de materie, descumpănit de conţinutul propriului psihic, personajul se simte şi mai străin în lumea oamenilor, ale căror manifestări i se par hilare, artificiale. Mult mai adevărate, mai coerente par spectacolele propriu-zise — filmul, teatrul, panopticumul. Varietatea, schimbarea, repetarea, dispersarea, inutilitatea constituie cadrele ireale ale „bizarei aventuri de a fi om", o rătăcire interogativă până la demenţă, într-o perfectă solitudine şi imposibilitate a comunicării. Totul se reduce la vedere („simt numai vedere", spunea şi Bacovia), la privirea penetrantă, corozivă. A nu accepta ordinea „evidentă" a lumii, a-ţi pune o singură întrebare fundamentală asupra vieţii înseamnă a te îmbolnăvi iremediabil — susţine undeva un personaj. Şi acesta este sensul bolii în proza lui B. Pentru a reconstitui traseul căutării de sine şi ipostazele suferinţei, autorul recurge la naraţiunea autobiografică, edificând un suport epic de sine stătător, care poate fi considerat şi ca o proză obişnuită, având tema copilăriei în ambianţa târgului moldovenesc. Dar lucidi-
561 Dicţionarul general al literaturii române
Blecher
tatea încordată până la delir este ceea ce face esenţa specifică, unică şi modernă a prozei lui B. într-o naraţiune aparent obişnuită, într-un stil simplu dar iradiant este încorporat un substrat ideatic dens, de inepuizabile sugestii. Este şi efectul unei duble priviri, de la distanţă şi dinăuntru. Capacitatea de a capta radiaţii secrete, de a sesiza nestarea permanentă a materiei contribuie la subminarea ideii obişnuite de real, transportând totul pe un teren nesigur, de halucinaţie în plină trezie şi lumină. întâmplări..., depăşind stadiul de refuz al formelor consacrate, specific avangardei, izbuteşte să fie, în cadrul aceleiaşi orientări, o operă care păstrează întreaga voinţă de construcţie, de comunicare clară. Inimi cicatrizate (1936) are aspectul unei proze obiective, urmărind evoluţia unui bolnav şi atitudinea sa faţă de noua ipostază, din momentul diagnosticării maladiei până la instalarea totală în condiţia de pacient al unui sanatoriu. Sunt descrise mutaţiile aduse de boală în conştiinţa pacientului, manifestările concrete ale suferinţei, atmosfera generală a locului, precum şi interioarele de spital, orăşelul, plaja, oceanul. Personajul principal este identic cu naratorul din întâmplări..., cu aceleaşi senzaţii, percepţii şi stări, cu aceeaşi nedumerire existenţială şi impresie a inutilităţii generale. însă în Inimi..., efortul de autoidentifi-care a eului cu sine este înlocuit de reconstituirea experienţei de bolnav, în care răul biologic pare să-l estompeze pe cel metafizic, dar amplifică dramatismul prin dislocarea din normal, prin durerea concretă, prin sentimentul de iminenţă a morţii. Fugoasa şi inefabila irealitate a devenit o realitate tragică, definitivă. Intensitatea stărilor de criză şi de interogare permanentă este mult diminuată acum de predispoziţia de a accepta viaţa ca vieţuire pură, neîntunecată de dorinţe şi sentimente, de umbrele fluxului interior, fără nici o tulburare, „iluminat şi limpede ca o apă". Dar această aspiraţie este doar efemer împlinită, aşa încât cea mai mare suferinţă este tot criza conştiinţei lipsite de repere, bântuită de întrebări, de gânduri şi imagini disparate, funcţionând în gol, până la pierderea identităţii, a oricărui sens. în Vizuina luminată (proză publicată postum în volumul din 1971), se revine la relatarea directă, dar pe un ton sensibil schimbat, mai patetic şi cu o anume grabă în scriitură. Subintitulată „jurnal de sanatoriu", naraţiunea este o continuare a firului epic din Inimi..., sub forma rememorării unor evenimente trăite sau visate. Spaţiu interior, „vizuina luminată" semnifică ultima realitate a fiinţei. Aici se produce sinteza dintre real şi imaginar. Tensiunile declanşate de incongruenţele eu — lume se atenuează, înlocuite fiind cu o stare de halucinaţie lucidă. Dezlegat de obişnuinţe, privitorul are revelaţia inconsistenţei timpului şi atotputerniciei morţii, a haosului existenţial şi trăieşte cu acuitate sentimentul desub-stanţializării vieţii, al excluderii, al goanei spre nefiinţă, urmărind imaginile tulburătoare din filmul derulat pe ecranul interior. întâmplările reale deconcertează prin caracterul lor ilogic, halucinant, făcând ca visele să apară mai fireşti, aproape raţionale. în proza lui B., fluenţa naraţiunii, plasticitatea descrierilor, lirismul profund se completează în a reconstitui evenimente^în a concretiza senzaţii şi stări, în a crea cadre şi a preciza particularităţi ale desfăşurărilor psihice. Toate atestă o
sensibilitate artistică neobişnuită, manifestată atât fineţea observaţiei, cât şi în calitatea expresiei. Dar fixarea unei perspective filosofice aduce o dimensiune abisală, transferând faptele pe terenul unei metafizici a cunoaşterii, realizată cu mijloacele artei, ca discurs eidetic. Privirea ce transcende limitele fizice, proiecţia în irealitate sunt moduri de transfigurare poetică a existentului. La fel, ieşirea din sine şi din normal, boala fac posibilă o percepere mai vie, mai profundă a realului, determinând o viziune insolită, şi nu o stare morbidă. Bolnavul este deplin controlat de autor, care a ştiut să depăşească şi să sublimeze o experienţă devastatoare, făcând să transpară esenţa miraculoasă şi tragică a omului. Personajul rămâne suspendat în nedumerirea sa dramatică sau doborât de certitudini sumbre, dar opera atenuează sentimentul efemerităţii şi inutilităţii. Creatorul, conştiinţa supraindividuală, nesupusă trecerii şi crizelor, domină existenţa particulară minată de „boală", echilibrând viaţa, dându-i unitate şi sens. Critica vremii a fost surprinsă de apariţia prozei lui B., dar aproape unanimă în a a-i sublinia originalitatea şi valoarea. Luată în ansamblu, opera sa este singulară în peisajul literar al epocii. Prin versuri şi prin proza scurtă, scriitorul aparţine avangardei româneşti, ca discipol entuziast al suprarealismului, a cărui estetică o recunoaşte a-i fi structural proprie. Prin această afiliere el păşeşte în teritoriul literaturii europene, unde îşi găseşte locul atât prin asocierile care pot fi făcute, cât şi prin valoarea intrinsecă a operei. Dincolo de asemănările care fac posibilă alăturarea lui de F. Kafka sau, din alte motive, de R. Wasler şi B. Schultz, mai importante sunt acele trăsături care îl înscriu, cronologic, între primii scriitori europeni de factură existenţialistă. Idei, atitudini şi trăiri care au căpătat putere de circulaţie datorită mai ales literaturii lui J.-P. Sartre se găsesc, anterior, şi la B. Teroarea sau greaţa de a exista, bizareria sau absurdul vieţii, dislocarea din orice ordine necesară, inutilitatea, izolarea totală, nedumerirea în perceperea realului, toate proiectează fiinţa în neant. Un anume mod de abordare şi tratare a realităţii, o anume atitudine narativă, viziunea fenomenologică, aspectul general al scriiturii anticipează cu mai mulţi ani apariţia Noului Roman francez, din a cărui perspectivă proza scriitorului român capătă noi valenţe. Publicarea unor traduceri în Franţa a generat contribuţii exegetice extrem de substanţiale, care au confirmat statura modernă, europeană a scrierilor lui B., iar Inimi cicatrizate a fost transpusă imediat după apariţie în idiş şi a cunoscut câteva ediţii în Israel, precum şi versiuni în alte câteva limbi.
Faptele se aureolează de nu ştiu ce nimb fantastic, de un anumit grad de magie, fără însă a-şi pierde consistenţa lor concretă. [...] Şi marea valoare a cărţii tocmai aici stă: că se prezintă ca o sinteză închegată, organică, unitară a unor probleme metafizice şi psihologice într-o formă estetică originală. întâmplări în irealitatea imediată e o carte mare.’
Octav Şuluţiu
SCRIERI: Corp transparent, Bucureşti, 1934; întâmplări în irealitatea imediată, Bucureşti, 1936; Inimi cicatrizate, Bucureşti, 1936; întâmplări în
Bloc
Dicţionarul general al literaturii române 562
irealitatea imediată. Inimi cicatrizate, îngr. şi pref. Dinu Pillat, Bucureşti, 1970; Vizuina luminată, îngr. şi introd. Saşa Pană, Bucureşti, 1971; Inimi cicatrizate. întâmplări în irealitatea imediată, îngr. şi pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1995; întâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate. Vizuina luminată. Corp transparent. Corespondenţă, îngr. Constantin M. Popa şi Nicolae Ţone, pref. Radu G. Ţeposu, Bucureşti-Craiova,
1999.
Repere bibliografice: Sebastian, Jurnal, 250-264; Gh. Nenişor, „Faits de Virrealite immediate'', parM.M. Blecher, „L'Independance roumaine", 1936, 18 294; Constantinescu, Scrieri, I, 314-320; Şuluţiu, Scriitori, 198-207; îeronim Şerbu, Itinerarii critice, Bucureşti, 1971, 65-68; Ionescu, Război, I, 99-100, 276-279, 302-304; Biberi, Etudes, 177-181; Lucian Boz, Rânduri despre o carte ciudată, ADV, 1936,16 135; George Adrian, [M. Blecher, „întâmplări în irealitatea imediată"], „Gazeta", 1936, 768; Gh. Nenişor, „Coeurs cicatrises", par M.M. Blecher, „LTndepen-dance roumaine", 1936,18 546; Dan Petraşincu, Un roman al durerii, RP, 1937,5 705; Gh. A. Harabagiu, Cu d-l M. Blecher, RRI, I, partea I, 371-377; îeronim Şerbu, [„Inimi cicatrizate''], RVS, 1937, 3-4; Geo Bogza, Scrieri în proză, Bucureşti, 1959, 411-414; Sebastian, Eseuri, 426-437; Negoiţescu, Engrame, 119-139; Pillat, Mozaic, 105-124; I. Sârbu, M. Blecher şi literatura experienţelor limită, CRC, 1970, 37; Georgeta Horodincă, Structuri libere, Bucureşti, 1970, 41-80; Protopopescu, Volumul, 58-80; Crohmălniceanu, Literatura, 1,506-510; Hector Bianciotti, De-o parte şi de alta a geamului, TR, 1973,19; Artur Silvestri, Poezia lui M. Blecher, LCF, 1973, 25; Adrian Marino, Marcel Blecher, „Aventures dans Virrealite immediate'', CREL, 1974,1; Balotă, Ion, 153-181; Regman, Colocvial, 177-179; Dan, Proza, 307-311; Petre Theodoru, în legătură cu M. Blecher, ATN, 1978, 2; Protopopescu, Romanul, 227-242; Manolescu, Arca, III, 55-75; Ţeposu, Viaţa, 98-107; Constantin Trandafir, Destin tragic şi conştiinţă modernă, RL, 1984,52; Constantin Trandafir, M. Blecher şi existenţialismul, RITL, 1986, 2-3; Indrieş, Polifonia, 200-220; Mirodan, Dicţionar, I, 180-193; Zamfir, Cealaltă faţă, 139-175; M. Blecher. Histoire d'un oubli, „Dialogue" (Montpellier), 1988,17 (semnează Jacques Bouet, Georgeta Horodincă, Nicolae Balotă, Carol lancu); Ramona Fotiade, M. Blecher şi proza lucidităţii, RL, 1989, 38; Constantin Trandafir, M. Blecher şi cogito-ul scriitorului, ATN, 1990,6; Pop, Avangarda, 391-396; Negoiţescu, Ist. lit,
I,	356-358; Pamfil, Spaţialitate, 156-180, 229-250; Diana Adamek, M. Blecher. Asfinţit în panopticum, TR, 1993,23,24; Gheorghe Glodeanu, Literatura ca antidestin, TR, 1993, 24; Micu, în căutarea, II, 101-110; Constantin M. Popa, Max Blecher sau Tragismul sincerităţii, R, 1995, 9-10; Radu G. Ţeposu, Suferinţele tânărului Blecher, Bucureşti, 1996; Glodeanu, Poetica, 295-302; Sergiu Ailenei, în spaţiile blestemate -M. Blecher, CL, 1999, 1; Alexandru Ruja, Un scriitor însingurat şi singular, 0,1999,9; Cărtărescu, Postmodemismul, 294,295; Dicţ. analitic,
II,	166-168, 363-364, IV, 408-410; Norman Manea, M. Blecher, între
biografie şi creaţie, F, 2000,7-8; Dicţ. esenţial, 92-94; M. Blecher, mai puţin cunoscut. Corespondenţă şi receptare critică, îngr. Mădălina Lascu, pref. Ion Pop, Bucureşti, 2000; Antonio Patraş, în lumea lui M. Blecher, RL, 2000,47.	,	'	C.T.
BLOC, revistă de avangardă apărută în număr unic la Piatra Neamţ, în februarie („făurar") 1934, având subtitlul „Literar, critic, polemic". Publicaţia, al cărei redactor este George Demetru Pan, îşi exprimă adeziunea la arta modernistă, în rubricile „Septentrion", „Negativ-pozitiv", „Aquarium". Poezia este semnată de E. Ar. Zaharia, Ion Vespremie, Traian Chelariu, Har. Mihăilescu, George Demetru Pan, iar proza (fragment din
romanul Femeile adolescenţei mele) de George Demetru Pan şi de Mircea Streinul (fragment din romanul Sanatoriul viselor). Ultima pagină e destinată notelor şi informaţiilor.	M. Pp.
BLOC, revistă care a apărut la Iaşi, săptămânal, între 20 februarie şi 14 martie 1934, având subtitlul „Literar, artistic, social" (în total patru numere). Director este Victor Gr. Constantin, iar redactori — George Lesnea, Beno Ceauşansky, Marcel Rosen. în articolul Predoslovie, din primul număr, este exprimată atitudinea neconf ormistă şi independentă a tinerilor redactori. Pe un ton foarte avântat şi polemic e ironizată generaţia matură, dorinţa publicaţiei fiind aceea de a dovedi că laşul „nu e o cetate a agoniei şi a descompunerii". Fără a avea un program ideologic sau estetic explicit, revista se remarcă prin deosebita promptitudine şi combativitate în discutarea problemelor zilei. Astfel, articolele politice vădesc o clară luare de poziţie împotriva fascismului incipient în Europa şi la noi, iar textele pe teme sociale şi culturale au totdeauna accente critice remarcabile. Rubrici ca „Veac tânăr", „între da şi nu", „Reflector şi rotativă", „Puncte nevralgice", „între Corso şi Bahlui" conţin o publicistică febrilă şi diversă, atentă la fenomenul politic şi artistic. Deşi nu beneficiază de un spaţiu larg, literatura apărută aici are un nivel meritoriu. Sunt publicate poezii de George Lesnea (Steaua, Cerşetorul), care traduce, de asemenea, din Serghei Esenin (poemele Am să mă spânzur şi Troica); proza e reprezentată de Aurel Lambrino. Cronica literară este susţinută succesiv de Dinu Răutu, Vintilă Roman şi B. Ceauşansky. O menţiune specială merită eseurile despre teatru ale lui Marcel Rosen, vădind o concepţie modernă despre arta regizorală.	I. M.
BLOCK, Igor (18.IX.1918, Soceteni, j. Lăpuşna — 4.II.1988, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Măriei (n. Frunză), culegătoare de folclor şi interpretă a cântecelor populare româneşti, şi a lui Heinrich Block, ziarist şi traducător. A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. A colaborat cu poezie la „Cuget clar", „Jurnalul literar", „Basarabia literară", „Viaţa Basarabiei". Poeziile au fost adunate în plachetele de versuri Dragostea văzută de poeţi (1939, volum colectiv), Poeme (1940) şi Calea cu spini (1941). După război, publică fabule, epigrame, poezie umoristică, mai ales în „Urzica".
Concepută într-o manieră tradiţionalistă, cu nuanţe folclorice, poezia lui B. este axată, mai ales, pe motivul evocării meleagurilor natale. A tradus literatură rusă şi sovietică.
SCRIERI: Dragostea văzută de poeţi (în colaborare), Bucureşti, 1939; Poeme, Bucureşti, 1940; Calea cu spini, Bucureşti, 1941. Traduceri: G. Revzin, Columb, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Mihai Axente);
C.	Simonov, Umbra străină, Bucureşti, 1950; Vera Ketlinskaia, Asediul, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu A. Sârbu); A. I. Kuprin, Povestiri, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu T. R. Solescu); Vilis Latis, Patria pierdută, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Ticu Archip); Boris Polevoi, Impresii din America, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Em. Cerbu); G. S. Gor, V. Petrov, V. I. Surikov, Bucureşti, 1959; G. Altov, Legendele
563 Dicţionarul general al literaturii române
Boabe de grâu
căpitanilor stelari, Bucureşti, 1962; Tamara Jejelenko, în zori, Bucureşti, 1962; Arkadi Strugaţki, Boris Strugaţki, întoarcerea. Amiaza veacului al XXlI-lea, Bucureşti, 1964; Ivan Melej, Oameni şi mlaştini, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Pericle Martinescu), Bucureşti, 1966; Arkadi Avercenko, Icre negre, Bucureşti, 1967; Formula nemuririi. Povestiri ştiinţifico-fantastice sovietice, Bucureşti, 1967; V. Sitik, Ultima orbită, Bucureşti, 1967; Maxim Gorki, Scrisori, telegrame, dedicaţii, III, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Mircea Spiridoneanu); V. Veresaev, Fără drum, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Alice Gabrielescu); Mihail Zoscenko, Galoşul, Bucureşti, 1968; Viktor Konecki, Focuri pe stâncile de gheaţă, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Radu Polizu-Micşuneşti şi Marcel Gafton); Boris Pilniak, Anul gol, pref. Al. Sever, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Marcel Gafton); Ghenadi Maskin, Un vapor pe marea albastră, Bucureşti, 1971; I. A. Bunin, Versuri, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Ştefan Aug. Doinaş); Mykolas Sluckis, Bântuie furtuni în rada portului meu, Bucureşti, 1975; Kim Si Sâp, Noi povestiri auzite pe Muntele Broaştei Ţestoase de Aur, Bucureşti, 1976; Vsevolod Ivanov, Nisipuri albastre, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Aurel Lambrino); Lilli Promet, Primavera, Bucureşti, 1977; Nikolai Samohin, Celebrul meu alter ego, Bucureşti, 1983; F. M. Dostoievski, Omul din subterană, Bucureşti, 1983 (în colaborare cu V. Em. Galan); Cronici microelectronice, îngr. Al. Mironov, Şt. Ghidoveanu şi M. Bădescu, pref. Al. Mironov, Bucureşti, 1990 (în colaborare).
Repere bibliografice: Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 27.	E.H.
BLUZE ALBASTRE, revistă literară de orientare comunistă care a apărut la Bucureşti, bilunar, între 5 iunie şi 31 iulie 1932 (patru numere, al cincilea fiind interzis). Redactor-responsabil: Alexandru Sahia. Ivită într-un peisaj publicistic agitat, ce oglindea el însuşi frământările sociale, ideologice şi culturale ale epocii, revista adoptă o atitudine contestatară, denunţând cu înverşunare decadenţa burgheză a artei. în numele noncon-formismului revoluţionar, ea combate „falsul spiritualism, intelectualismul camuflat şi pseudoermetismul", iar pe „scriitorul care continuă să mai scrie o literatură artistică" îl declară „pur şi simplu nebun". Aplicând cu stricteţe dogmatică preceptele esteticii marxist-leniniste, care vede o antiteză de nedepăşit între arta pentru artă şi arta cu tendinţă, publicaţia crede într-un militantism radical, cum o arată, de pildă, articolul O generaţie falşe de Alexandru Sahia: „în acest timp de existenţă dureroasă, în acest timp când o şleahtă de exploatatori omoară clipele de fericire ale unei clase sincere şi drepte, noi negăm arta pură şi înţelegem să facem o literatură proletară, o literatură revoluţionară, o literatură menită să dezgolească realităţi groaznice, îmbrobodite şi mutilate de esteţii inconştienţi sau voiţi în slujba burgheziei". Textele literare publicate se conformează întru totul acestei linii ideologice. Astfel, în revistă pot fi citite prozele Uzina vie şi Revolta în port ale lui Alexandru Sahia, ambele ilustrând, cu destul talent epic, o tematică muncitorească, aşa cum o fac şi reportajele în lumea bluzelor albastre şi Mic album de fotografii mişcate, primul despre viaţa petroliştilor din Prahova, celălalt dezvăluind contrastul dintre existenţa cotidiană a unor muncitori şi a unor burghezi. Traducerile sunt selectate şi ele după aceleaşi erijării tendenţioase: eseurile Paraziţii de Maxim Gorki şi America tragică de Theodor Dreiser, poemele Noi, generaţia de
Serghei Esenin, 150 de milioane de Vladimir Maiakovski, Balada lui Karl Schmidt din oraşul cenuşiu de Johannes Becher, reportajul O zi într-un colhoz de Cuban de Serghei Tretiakov. In ce priveşte critica literară, este prezentă mai ales prin recenzii cu caracter polemic, în care judecăţile tezist-ideologice prevalează asupra celor estetice. Alţi colaboratori: Ilie Cristea, Eugen Relgis.	I.M.
BOABE DE GRÂU, revistă care a apărut la Bucureşti, lunar, între martie 1930 şi noiembrie 1935. Redactor responsabil: Emanoil Bucuţa. Concepută şi realizată în bună parte prin eforturile lui Emanoil Bucuţa, B. de g. a fost una dintre cele mai bune publicaţii culturale din perioada interbelică. Intenţia declarată a revistei era de a urmări fenomenul naţional şi străin în ansamblu şi de a aborda domenii dintre cele mai variate, de la literatură şi artă la turism şi sport. în rubricile ei, „Studii", „Cronica" şi „Educaţia poporului în alte ţări", se publică rezultatele unor cercetări ştiinţifice aprofundate, sunt semnalate şi comentate cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, evenimente teatrale şi cinematografice, se dezbat probleme legate de sistemele educaţionale, se prezintă prompt şi pe larg activitatea unor instituţii culturale (Academia Română, Ateneul Român, Arhivele Statului, Societatea Scriitorilor Români, Astra, teatrele naţionale, diferite fundaţii etc.). Deşi nu lipseşte din paginile revistei, literatura propriu-zisă ocupă totuşi un loc secundar. Textele literare publicate aici sunt puţine, aparţi-
BOABE DE GRÂU
MW, % mm
REVISTA DE CULTURĂ
N-«sl 7
Bobârnacul
Dicţionarul general al literaturii române 564
nând unor nume foarte cunoscute. Astfel, printre colaboratori se numără Liviu Rebreanu, cu Basmul dreptăţii o variantă a capitolului Pământurile din romanul Răscoala, Gib I. Mihăescu, cu scurta nuvelă Monumentul, având ca temă viaţa de provincie, Gala Galaction, cu povestirea Cumpăna părintelui Teodorit, Ion Agârbiceanu, tot cu o povestire, în Paresimi. La aceştia se adaugă I. A. Bassarabescu (schiţa Oaspetele necunoscut) şi Marcu Beza, care publică, în trei numere succesive, fragmente din ramanul Ruva, o evocare a ţinutului natal din Macedonia. Promovând relaţiile culturale între naţionalităţi, revista oferă un spaţiu destul de larg literaturii maghiare şi germane din Transilvania. Apar, astfel, în traducere nuvela Săliştencele de Mikszâth^ Kâlmân, povestirea Minunea de Sipos Dominic, romanul în jugul Domnului de Nyiro Iosif şi povestirea Focul a autorului de etnie germană Heinrich Zillich. In ce priveşte literatura universală, sunt de menţionat traducerile din proza unor scriitori ca bulgarul Iordan Ivacov, sârbul Borisav Stancovici, italianul Fabio Tombari, grecul Grigorios Xenopoulos. De asemenea, Emanoil Bucuţa traduce câteva dintre scrierile în engleză ale Reginei Maria (Casele mele de vis, Un vis în vise, Copila cu ochi albaştri) şi un text din franceză al Elenei Văcărescu (Casa Văcăreştilor). Mult mai prezente decât beletristica propriu-zisă sunt, în revistă, critica şi istoria literară. Emanoil Bucuţa, un neobosit cronicar al fenomenului literar, publică aici, deseori fără a le semna, numeroase note, recenzii şi comentarii despre cărţi şi autori. El scrie cu discernământ şi fineţe despre Romanul românesc (articol referitor la evoluţia genului în perioada interbelică la noi), despre lucrări precum Istoria literaturii româneşti contemporane de N. Iorga sau Istoria literaturii române de Sextil Puşcariu şi, de asemenea, despre cărţi de Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Jean Bart, Marcu Beza, Bucura Dumbravă. Tot Emanoil Bucuţa semnalează ediţii noi din I. L. Caragiale, I. Creangă, M. Eminescu şi prezintă, cu ocazia unor traduceri sau a unor aniversări, opera şi personalitatea unor mari scriitori din literatura universală: Vergiliu, Dante, Shakespeare, Goethe, R. Kipling, Thomas Mann, Fr. Mistral, ş.a. Un domeniu extrem de bine reprezentat în revistă este, apoi, acela al artei. Alături de o ilustraţie de cea mai bună calitate, publicaţia fiind unică din acest punct de vedere, în B. de g. sunt inserate studii despre diverse colecţii, muzee şi pinacoteci, despre monumente istorice şi de artă (Zambaccian, Simu, Brukenthal, Pinacoteca Statului, Voroneţ, Castelul Peleş, Biserica Neagră din Braşov, Castelul Corvinilor din Hunedoara etc.), printre semnatari numărându-se artişti şi istorici de artă de prestigiu: Ion Jalea, Alexandru Busuioceanu, Adrian Maniu, George Oprescu, G. M. Cantacuzino, Paul Henry, Virgil Vătăşianu ş.a. Un loc important îl are, în preocupările publicaţiei, istoriografia. Se remarcă, în primul rând, seria de nouă studii ale lui Marcu Beza despre vestigiile româneşti din Balcani şi din Orientul Apropiat, dar şi alte contribuţii aparţinând lui Scarlat Lambrino, Radu Vulpe, Radu Rosetti, C. Mătasă, Const. Moisil. Notabile sunt şi articolele pe teme filologice, etnografice, sociologice, pedagogice, geografice, medicale, colaboratorii fiind în general nume de seamă ale ştiinţei româneşti: Traian Herseni, Al. Borza, Valeriu
L. Bologa, Gr. Antipa ş.a. Acoperirea atâtor domenii conferă revistei un caracter aproape enciclopedic, diversitatea fiind, alături de valoarea informaţiei şi de eleganţa grafică, una dintre calităţile ei esenţiale.	/.	M.
BOBÂRNACUL, publicaţie satirică şi literară apărută la Bucureşti, săptămânal şi bisăptămânal, de la 1 ianuarie 1878 până la 3 iunie 1879, de la 21 decembrie 1879 până la 7 februarie 1880, apoi în iunie şi iulie 1880, la 9 şi 18 aprilie 1885 şi între 2 februarie şi 7 aprilie 1886. Proprietar şi redactor al foii era I. Marian, iar colaboratori, cu versuri, Al. Obedenaru, Mircea Demetriade, N. Carageally-Costache. în 1879, de la 28 februarie, I. L. Caragiale publică, la rubrica „Fleacuri", schiţe umoristice (Crăcănel, O nouă decoraţie, Un nou poet ş.a.). Colaborarea lui încetează, probabil, la 31 martie, când revista îşi întrerupe pentru o lună apariţia.	R.Z.
BOBE, T. O. (pseudonim al lui Teodor Dobrin; 13.11.1969, Constanţa), poet şi publicist. Urmează Liceul Pedagogic din Constanţa, absolvit în 1987, apoi Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, secţia română-latină, pe care a termi-nat-o în 1995. A urmat cursuri de maşter în teoria literaturii şi literatură comparată, la aceeaşi facultate, fără a le finaliza. în 1995, a lucrat ca secretar literar la Teatrul Mic din Bucureşti, iar din 1996, ca editor la MediaVision, Casa de producţie a PRO TV. Este imul dintre membrii fondatori ai cenaclurilor „Central", respectiv „Litere". Debutează publicistic în revista „Contrapunct" (1992) şi editorial în Tablou de familie, care a primit Premiul revistei „Tomis" pentru cel mai bun volum . colectiv de poezie din anul 1995. Prima carte personală este Bucla, publicată în 1999, care a obţinut Premiul de debut pentru poezie al editurii Univers. A colaborat cu poezie la „Contrapunct", „L.A.&I." (suplimentul literar al ziarului „Cotidianul"), „Luceafărul" şi cu articole şi cronici în „Dilema", „Adevărul literar şi artistic", „Interval", „Litere nouă" ş.a.
în mod paradoxal, B. a ieşit din anonimat prin câteva consideraţii ireverenţioase la adresa lui Eminescu, publicate într-un număr din 1998 al revistei „Dilema", integral destinat „demitizării" poetului, pentru ca, un an mai târziu, să ia un important premiu la Festivalul „Eminescu" de la Botoşani. Tonalitatea „comentariului" era vioi-gregară şi băşcălios-de-butonată: „întotdeauna când mă gândesc la Eminescu îmi vine în minte statuia din faţa Ateneului, expresia celui mai trist caraghioslâc şi a divorţului tragicomic de spiritul critic în favoarea amantlâcului cu găunoşenia emfatică şi cu ohtatul «poeticesc». Mă întreb cum să nu râzi în faţa unui Eminescu nud şi cum să nu-ţi închipui instantaneu figurile altor scriitori în aceeaşi ipostază. Gândiţi-vă la Maiorescu având un ştergar în jurul şoldurilor, la Caragiale camuflându-şi Doamne iartă-mă cu pălăria, la Hortensia Papadat-Bengescu în costum de baie, la Sadoveanu cu şuncile revărsate peste şnurul boxerilor, închi-puiţi-vă cum i-ar sta lui Dosoftei cu deltoizii dezlegaţi, cât de stingher şi vinovat s-ar simţi sistemul osos expus de Bacovia şi cu ce morgă ar ţine Vianu estetica pe pubis." Volumul Bucla se
565 Dicţionarul general al literaturii române
Bobeş
înscrie în tradiţia optzecistă a poeziei banalului şi a derizoriului, tradiţie inaugurată de Mircea Ivănescu, B. apropi-indu-se foarte mult, ca atmosferă, mai cu seamă de poezia lui Cristian Popescu. Banalitatea se amestecă de fapt cu epifanicul, realul cu irealitatea, epicul cu liricul, poezia cu proza, limbajul culturii înalte, stilul livresc cu limbajul culturii joase şi registrul colocvial, împreună stau imaginaţia lingvistică şi clişeul, originalul şi parodia, într-o demonstraţie a caracterului etero-clit al oricărui limbaj, inclusiv literar. „Construcţia" este vizibilă însă doar la o lectură atentă, aluziile livreşti, artificiile, trimiterile ludic-ironice la citate, autori (mai ales la „canonicul" Eminescu) subordonându-se unei „mitologii" a personajului nea Gică, „cel mai mare frizer din lume". Nea Gică este în primul rând un personaj livresc, peste care pluteşte fantasma autorului: textele lui nea Gică, reproduse cu literă cursivă, deci „citate de autor", se amestecă, stilistic, cu textele „originale" ale eului-narator. Acest „eu" al poemului se sparge, iradiind în fragmente de euri, de personaje şi de voci, generând o polifonie adesea halucinantă. Cu atât mai mult, cu cât producţiile lui nea Gică sunt urmate de texte care le contestă veridicitatea (spre exemplu, Poezia de dragoste a lui nea Gică, scrisă cu italice, e urmată de Comentariu sceptic la poezia de dragoste a lui nea Gică). Alte texte, de asemenea „citate", scrise cu literă cursivă, aparţin unui alt eu-narator, unui alt univers decât cel al „frizeriei" (Răsăritul). Nu trebuie omise nici notele de subsol, care aparţin şi ele unei instanţe incerte. Dar toate textele şi toţi naratorii lor ajung să se întretaie: până la urmă se înţelege că este vorba, în diverse moduri literare şi lingvistice, prin intermediul unor „bucle", de aceleaşi lucruri: timpul, moartea, dragostea şi literatura. Nea Gică nu este doar „cel mai mare frizer din lume", „cel mai bun prieten al omului", „cel mai clandestin coafor", ci „autorul", în sensul unei instanţe fără nume, care generează textul-lume: „Gică fie numele meu", vers antologic din Nea Gică pe urmele lui Edith Piaf, ce aminteşte de începutul celebru al unui roman de Melville („Call me Ishmael"). Textul mai trimite, serios ori parodic, la Biblie, la Eminescu, la cultura „joasă", îmbină „experienţa" prozaicului şi a intertextualităţii, a onirismului (sau a realismului magic), a grotescului şi a absurdului, într-o pornire spornică de a demitiza literatura şi limbajul.
SCRIERI: Tablou de familie (în colaborare), Bucureşti, 1995; Bucla, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Ioana Pârvulescu, „Şase!", RL, 1995,35; Tania Radu, Un debut în grup sau Un fals tablou de familie, LAI, 1995,39; Dan
C.	Mihăilescu, La alt aer, alte diamante, „22", 1995,45; Alex. Ştefănescu, O parodie a eroismului, RL, 1999,23; Dan C. Mihăilescu, Eminescu: O tristeţe cu ghimpi, „22", 1999,50; Angelo Mitchievici, Viaţa şi frizeria ei, TMS, 2000,3; Gheorghe Grigurcu, Vis şi delicatese, RL, 2000,29. R.D.
BOBEI, Gheorghe (29.X.1897, Bărbăteşti, j. Vâlcea - 8.XII.1973, Bărbăteşti, j. Vâlcea), poet şi folclorist. Este fiul Ioanei şi al lui Ion Bobei. B. a făcut primele clase la Bărbăteşti. în 1911 intră, ca bursier, la Şcoala Normală^din Constanţa. începe între timp să scrie, trimiţând primele încercări, în versuri şi în prc^ă, la
„Dobrogea jună". După un an de învăţătură la Craiova, se întoarce în cetatea tomitană, pentru ca între 1916 şi 1918, în timpul războiului, să urmeze, la Botoşani, Şcoala de ofiţeri în rezervă. Din 1919, predă la şcoala din Dobriceni (în judeţul Vâlcea), unde va reveni după ce în 1925 a avut o catedră la Frăţileşti (în Ialomiţa). Mare iubitor de producţii populare, culege texte şi melodii pentru revista „Izvoraşul". Va mai publica folclor şi în alte periodice („Cultura poporului", „Albina", „Orizont", „Gazeta învăţătorului", „Argeş"). în 1925, împreună cu I.C. Stroescu, înfiinţează societatea culturală „Farul" şi scoate, la Râmnicu Vâlcea, o publicaţie cu aceeaşi denumire, iar cu T. Geantă, în 1931, gazeta „învăţătorul". în 1926 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, primind la examenul de absolvire distincţia magna cum laude. Reîntors la ţară, alcătuieşte culegeri de folclor, prelucrează scenarii şi regizează spectacole. Un bun prilej de a colinda satele i-1 oferă funcţia de inspector al căminelor culturale din Oltenia (1946-1947). Până la pensionare (1960), mai predă la gimnaziul din Hurezi şi la Şcoala de gospodărie rurală din Măldăreşti (1947-1948), înapoindu-se după aceea în comuna natală, despre care, în 1958, întocmeşte o monografie folclorică. Ales membru de onoare în Asociaţia folcloriştilor şi etnografilor vâlceni, participă la festivaluri internaţionale. Un festival folcloric, la Bărbăteşti, avea să-i poarte numele.
Articole, recenzii, reportaje, versuri îi apar lui B., în primul rând, în publicaţii din Râmnicu Vâlcea: „Viitorul Vâlcei", „Glasul adevărului", „Viitorul neamului", „Muncitorul", „Cuvântul nostru", „Farul", „învăţătorul", „Naţionalul Vâlcii", „Crainicul", „Biruinţa". Mai semnează în „Dumineca poporului", „Universul literar", „Zorile", „Ţara de Jos", „Sinteza", „Săptămâna literară", „Mişcarea" ş.a. în ultimii ani, colaborează cu inimoase articole de informaţie şi propagandă culturală la „Scânteia", „România liberă", „Scânteia tineretului", „Gazeta învăţătorului". în „zumzet de cobză şi în tril de fluier", B. cântă în versurile sale, din toată inima, „frumuseţea, visul şi seninul". Cu unele înnegurări trecătoare, lirica lui se scaldă, voios, în „lumină", sugerând o mişcare ascendentă. Un simţ muzical relevă, fără doar şi poate, aceste stanţe de licăr folcloric şi „zvon patriarhal", instrumentând acorduri, şi triste şi jucăuşe, dintr-o „rapsodie vâlceană".
SCRIERI: [Poezii], în Gheorghe Bobei, rapsod şi poet, îngr. şi introd. Constantin Apostol, Râmnicu Vâlcea, 1973; Din licărul străbunelor izvoare, îngr. şi postfaţă Dumitru D. Tiţa, Bucureşti, 1986.
Repere bibliografice: Nicolae Docsănescu, Valea Voievozilor, Bucureşti, 1981,92-96; Ion Cruceană, Monumente şi figuri argeşene, Piteşti, 1980,
33-34; Florin Faifer, Rapsodul, CL, 1999,8.	F.F.
BOBEŞ, Tita (1.XI.1895 - 12.X.1987, Bucureşti), cronicar dramatic. A urmat în Bucureşti cursurile Liceului pedagogic de pe lângă Seminarul Universitar. Din această perioadă datează prietenia cu Tudor Vianu şi Ion Barbu. în timpul primului război mondial, ocupă slujba de corector într-o tipografie, numărându-se printre colaboratorii apropiaţi ai lui Ion Vinea. A fost unul dintre cei mai redutabili şi fecunzi critici teatrali
Bobi
Dicţionarul general al literaturii române 566
din perioada interbelică, semnând (uneori şi cu iniţiale), între 1918 şi 1944, numeroase cronici şi articole în „Chemarea", „Contemporanul", „Adevărul literar şi artistic", „Politica", „Rampa", „Ultima oră", „Cuvântul", „Facla", „Seara", „Acţiunea" (la care a fost şi director din 1940 până la 1944) ş.a.
Cronicile dramatice ale lui B. se constituie într-o adevărată frescă a vieţii teatrale bucureştene, incluzând o multitudine de aspecte revelatoare, precum schimbările la nivelul conducerii instituţiilor, bilanţurile periodice, atmosfera începuturilor de stagiune, evoluţia unor piese pe scenele româneşti şi străine etc. Piesele luate în discuţie vizează o gamă largă de dramaturgi, români şi străini (Lucian Blaga, Camil Petrescu, Claudia Millian, Mihail Sorbul, C. Goldoni, H. Ibsen, A. Strindberg, P. Claudel, L. Pirandello ş.a.), cărora cronicarul le dedică, de cele mai multe ori, comentarii substanţiale şi nuanţate. Adevărate exegeze, aceastea dezvăluie un abil mânuitor al condeiului, cu o solidă cultură şi gust rafinat, deschis noului. Observaţiile criticului au în vedere, de regulă, calităţile literare ale operei dramatice (originalitatea, suflul ei de viaţă, construcţia personajelor, ritmul acţiunii) şi, nu mai puţin, transpunerea ei scenică, prin jocul actorilor, B. dovedindu-se, în această privinţă, deosebit de exigent. Mediocritatea, convenţionalismul sunt sancţionate cu fermitate. Formulele novatoare sunt acceptate selectiv, în măsura în care şi-au dovedit eficienţa. B. ar fi putut deveni un nume de referinţă în istoria dramaturgiei şi în cea literară dacă şi-ar fi adunat însemnările în volum.	C.Bz.
BOBI, revistă de cultură apărută, lunar, la Bucureşti din ianuarie până în mai-iunie 1932 şi în iunie-iulie 1933 (zece numere). Redactor: Ştefan Horint. Rubrici: „Cronica literară", „Bloc-Notes", „Puncte", „Carnet". Revista nu anunţă nici un program, dar adună în sumar câteva nume, mai târziu de rezonanţă, încercând constituirea unei grupări: Al. Robot, Eugen Ionescu, Neagu Rădulescu, Horia Liman, Dan Petraşincu, Pericle Martinescu, îeronim Şerbu, Hortensia Papadat-Bengescu (cu o recenzie la G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu). Poezia e mai puţin însemnată: Ştefan Corin, Aurel Chirescu, N.R. Iulian, Dan Petraşincu — în limitele unui academism întârziat. Revista, cu bune caricaturi, are vioiciune.	V. T.
BOCET, specie folclorică constând dintr-un cântec de jale care însoţeşte ritualul înmormântării. Este interpretat de femei, care sunt, de regulă, rude apropiate ale răposatului. Iniţial, pare să fi fost o incantaţie împotriva contagiunii morţii. Originea b. românesc trebuie corelată cu neniae-le romane, cu care prezintă evidente asemănări. Acestea erau cântece funerare, acompaniate la fluier (tibia) sau trâmbiţă (tuba) — aşa cum se mai obişnuieşte în Ţara Haţegului, în ţinutul Neamţ şi în Bucovina — prin care bocitoarele romane invocau mila zeiţei Nenia, de îndată ce bolnavul intra în agonie. După vârsta şi starea civilă a persoanei decedate, b. poate fi: de mama, de tata, de soţie, de soţ, de frate, de soră, de flăcău, de fată mare, de copil, de moş. în funcţie de context, se intonează la înmormântări şi pomeniri, iar locul performării poate fi în casă, pe drum, la poarta cimitirului, la
groapă etc. Acestea simt b. propriu-zise. Pe lângă ele, însă, în zona sud-vestică a ţării (Oltenia subcarpatică, Banat şi Hunedoara), ritualul înmormântării cuprinde şi unele cântece funerare, cum ar fi: Ziorile, Cântecul mare, Cântecul bradului, Cântecul de leruit ş.a., toate amintind străvechile obiceiuri şi credinţe care le-au dat naştere. Puternic ritualizate, cântecele funerare se impun prin arhaicitate şi prin valoarea artistică deosebită. Departe de b. propriu-zis rămân versurile la morţi, întâlnite în mai multe sate din jumătatea de nord a Moldovei, precum şi în majoritatea zonelor transilvănene. Create şi răspândite de slujitorii bisericii, aceste versuri funebre nu sunt încă asimilate de mediul folcloric. în ce priveşte structura, b. românesc are o serie de trăsături comune cu cântecele funebre ce răsună, în manieră asemănătoare, la înmormântările grecilor, albanezilor, sârbilor şi bulgarilor. Jelirea mortului, plină de o vibrantă compătimire, dă b. un caracter ritual de incantaţie solemnă. El păstrează o formă echilibrată, în care durerea se converteşte în melancolie reculeasă. Aproape în fiecare b., principalele momente se succed într-un triptic tragic: desprinderea mortului de o lume, integrarea sa în altă lume şi restabilirea legăturii cu lumea din care a plecat. Integritatea formală a b. este asigurată de motivele care îl alcătuiesc. Acestea prezintă un anumit grad de stereotipie, ceea ce îngăduie folosirea lor în funcţie de împrejurări. întotdeauna, moartea tinerilor surprinde dureros, ca un sacrificiu inutil. Funeraliile tinerilor necăsătoriţi imită obiceiurile de nuntă, făcând astfel ca recuzita destinată unui eveniment fericit să-şi schimbe menirea: „Batista de vomicel / Legată-i la prăpurel, / Batistuţa cea de mire / Legată-i la năsălie". Exprimarea metaforică intensifică dramatismul „nunţii-înmormân-tare", deconspirând neconcordanţa dintre aparenţă şi realitate. Tonul este solemn, iar imaginile folosite sugerează perfect tragismul momentului. Specie complexă, care surprinde viaţa ori moartea în multiple ipostaze, b. include uneori secvenţe ce apar şi în alte creaţii folclorice, circulaţia făcându-se nu numai de la acestea spre b., ci şi în sens invers. Prin şlefuire îndelungată, multe metafore au căpătat valoare de simboluri. Asemenea descântecului, b. prezintă de multe ori un limbaj aproape cifrat, în care simbolurile, convertite în imagini plastice, amintesc de credinţe arhaice. înrâurirea b. se resimte şi în literatura cultă. Poeţi ca G. Coşbuc, I. Pillat (Bocetul), V. Voiculescu (Patru brazi), Adrian Maniu (înmormântarea feciorului de domn) preiau din b. nu numai concepţia filosofică populară asupra morţii, ci şi elemente stilistice şi compoziţionale specifice. B. este cultivat şi astăzi, viabilitatea acestei specii datorându-se prezenţei ei în ceremonialul înmormântării.
Surse: T. T. Burada, Datinile poporului român la înmormântări, Iaşi, 1882; S. FI. Marian, înmormântarea la români, Bucureşti, 1892; I. Pop-Reteganul, Bocete, adecă cântări la morţi, Gherla, 1897; Alexandru Vasiliu, Cântece, urâturi şi bocete de-ale poporului, Bucureşti, 1909; I. Bârlea, Balade, colinde şi bocete din Maramureş, Bucureşti, 1924; Gavril Bichigean şi Ion Tomuţa, Bocete şi descântece din ţinutul Năsăudului, Bistriţa, 1936; C. Brăiloiu, Bocete din Oaş, Bucureşti, 1938; Folclor din Oltenia şi Muntenia, I, Bucureşti, 1967; Folclor din Moldova, II, Bucureşti, 1969; Alexiu Viciu, Flori de câmp. Doine, strigături, bocete, balade, îngr. şi introd. R. Todoran şi I. Taloş, Cluj-Napoca, 1976,250-253; AS. Hâncu
567 Dicţionarul general al literaturii române
Bodea
şi V.S. Zelenciuc, Folclorul obiceiurilor de familie, Chişinău, 1979, 238-269; Ion H. Ciubotaru, Folclorul obiceiurilor familiale din Moldova (Marea trecere), introd. edit., cu un capitol de etnomuzicologie de Florin Bucescu şi Viorel Bârleanu, Iaşi, 1986,1-301.
Repere bibliografice: A. Lambrior, Obiceiuri şi credinţe la români, înmormântările, CL, 1875,5; T. T. Burada, Bocetele populare la români, CL, 1879, 10; T. T. Burada, Bocete populare române, CL, 1879, 2, 7; T. T. Burada, Cântece de miriologhi, CL, 1883,12; Aron Densuşianu, Istoria limbei şi literatură române, ed. 2, Iaşi, 1894, 165-167; Ion Muşlea, Cercetări etnografice şi de folclor, II, îngr. şi introd. Ion Taloş, Bucureşti,
1972,	7-28; I. C. Chiţimia, Cântece populare funerare, RITL, 1959, 3-4; I. C. Chiţimia, Bocetul românesc în interpretarea lui George Coşbuc, LL, 1966; Gheorghe Vrabie, Folclorul, Bucureşti, 1970,250-275; Ist. lit, I, 41-53; Emest Bernea, Poezii populare în lumina etnografiei, Bucureşti, 1976, passim; Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, 1976,192-217; Dicţ. lit. 1900,106-107; Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, I, Bucureşti, 1981,446-496; Ion H. Ciubotaru, Cântecul funerar şi contextul său etnografic (Moldova), în Folclorul obiceiurilor familiale din Moldova (Marea trecere), Iaşi, 1986,1- CXXXV.	I. H. C.
BOCŞA, Nicolae (26.XI.1905, Flămânda, azi Jiana, j. Mehedinţi
—	?), poet. Este fiul Elenei şi al lui Constantin Bocşa. După clasele primare (1912-1917), absolvite la Flămânda, B. urmează din 1919 Şcoala Normală în Turnu Severin. în septembrie 1925 revine ca „lucrător" în comuna natală, iar după definitivat se transferă la Cioroboreni, tot în judeţul Mehedinţi, unde funcţionează ca învăţător până în 1965, când se pensionează.
îşi publică primele versuri în 1927, în gazeta mehedinţeană „Opaiţul satelor". Mai colaborează la „Datina", „Revista Asociaţiei învăţătorilor din Mehedinţi", „Mehedinţeanul", „Şcoala Mehedinţiului", „Gorjeanul", „Bucovina", „Biruinţa", „Severinul liber", „Viitorul". A mai semnat N. Bocşe, precum şi cu pseudonimul B. Montana. Vehemenţa articolelor lui B., care împarte lumea în săraci şi bogaţi, vine dintr-un complex social, cu energice descărcări resentimentare. Violent, dar fără spirit, el încearcă să-şi convertească înverşunările în sarcasme. Numai că, în „petardele" rimate, pamfletarul nu-şi alege imprecaţiile. O grimasă de răutate ia locul umorului şi în broşurile în versuri Demonii Mehedinţiului (1932) şi Romanţa Severinului pe 1938 (1938). Intenţia etică se perturbă în instantaneele lui groteşti, luând forma unor şarje de cârcotaş. Cu un debit abrupt, în rostiri colţuroase, stihuitorul, când cuprins de „duhul negrei desperări", când agitând „pumnul răzbunării", e mereu alături de dezmoşteniţii soartei. O voce cam stridentă se aude în buciumările de crez naţionalist. Visul României reîntregite îl însufleţeşte pe condeierul mehedinţean în suita eroică Din iureşul războiului sfânt (1943). Peisajul agrest îl reconfortează pe autor, senin şi destins în versurile de atmosferă rustică şi naturistă. Dinspre trecut, prinde contur „icoana" copilăriei (Daruri pentru copii, 1933). Icoana, altarele de unde răzbesc „vibraţiuni de rugă", o troiţă la răscruci, freamătul bătăii de aripă a unor îngeri intră în recuzita unei lirici cu tentă religioasă. După instalarea la putere a comuniştilor, B., în stihuiri răspândite prin presa vremii, lepădând obida şi oţărârea, îşi îmbracă stanţele în veşmânt convenţional, impudic de sărbă-
toresc, arătându-se voios până la cecitate de atâta „belşug de bine". „Brigadierul", „tractoristul" sunt eroii pe care acum îi exaltă, în vreme ce „speculanţii", „sabotorii", „yankeii" îi reactivează vechile îndârjiri.
SCRIERI: Demonii Mehedinţiului, Turnu Severin, 1932; Daruri pentru copii, Turnu Severin, 1933; Romanţa Severinului pe 1938, Turnu Severin, 1938; Din iureşul războiului sfânt, Turnu Severin, 1943.
Repere bibliografice: V. Rusu, Poeţi mehedinţeni, II, Drobeta-Tumu Severin, 1979, 6-8; Firan, Profiluri, 116 ; Florin Faifer, îndârjitul, CL, 1999,9.	F.F.
BODEA, Dan (26.IX.1947, Rogoz, j. Maramureş), poet. Este fiul Victoriei (n. Cosma) şi al lui Ioan Bodea, ţărani. A urmat şcoala primară la Rogoz, liceul la Târgu Lăpuş (absolvent în 1965), ulterior înscriindu-se la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1973-1977). A lucrat ca profesor de istorie (1977-1990), apoi ca muzeograf la Muzeul Satului din Bucureşti şi, din 1995, ca expert la Secretariatul de Stat pentru Culte. Este doctor în ştiinţe, cu teza Crucea în spaţiul civilizaţiei vechi ţărăneşti din România). A debutat în presă în „Suplimentul lite-rar-artistic al «Scânteii tineretului»" cu poezii şi s-a manifestat editorial după 1990, publicând câteva volume de versuri, precum şi eseuri (despre civilizaţia rurală, despre destinul românesc). Şi-a ales ca mentori pe N. Steinhardt şi pe Ioan Alexandru, acesta din urmă prefaţându-i de altfel volumul de debut, Cântare din cântare (1993).
Sub aspect tematic, sub raportul fondului ideatic şi de sentimente, poezia lui B. se caracterizează prin patriotism, paseism, religiozitate, mesianism etnic şi misionarism religios creştin. Ţara, românimea, strămoşii, voievozii (Mircea, Mihai, Ştefan) sunt convocaţi frecvent în discursul poetic. Se poate spune, astfel, că poezia lui nu se distinge prin originalitate, fiind, în bună parte, asemănătoare, în pofida distanţei în timp, cu o anumită lirică patriotică ori de meditaţie istorică, oraculară, vag ori criptic vindicativă, care a fost tolerată ori încurajată de naţionalismul ceauşist, şi că diferă net de aceea doar prin recursul masiv şi explicit la religiozitate şi prin afirmarea poziţiei politice anticomuniste, promonarhice, manifestă, de pildă, într-o odă lui Mihai I. Uneori se disting accente neoexpresioniste de filiaţie blagiană, în viziuni ceva mai „aspre" şi mai sumbre decât cele ale maestrului: „Năpraznic cădeau pietre.../ Pietre peste pietre se azvârleau.../ Pământul se trăgea spre esenţă/ Neîndurând biciul să lovească/ Pântecul, în care s-a zămislit pruncul.../ Pe creste iubirea lumina verdele frunzei/ Cuvântul Dorire" (Tablou). Poetul abordează şi tematica erotică, tratând-o în stilul biblic, al Cântării Cântărilor. în general, frecvenţa terminologiei biblice, liturgice şi ecleziastice („Scriptură", „ieslea slăvirii", „aghiasmă", „veniţi şi luaţi lumină" etc.) conferă poeziei lui B. timbrul ei specific, aşa după cum, la nivelul „fondului", principalul ei atribut distinctiv este nutrirea masivă din simbolistica biblică, din patrimoniul de trăire şi exprimare a evlaviei creştineşti. Aceste însuşiri concură la definirea uneia dintre ipostazele întoarcerii, în poezie, după 1989, la spiritul religios. Ruga,
Bodisco
Dicţionarul general al literaturii române 568
oficierea ritualului creştin, exaltarea imnică a iubirii, rostirea răspicată a experienţei lăuntrice a devoţiunii creştineşti, a cucerniciei şi a aspiraţiei spre mântuire sunt realităţile omniprezente ale acestei lirici de exclamaţie şi fervoare religioasă, formulată într-un lexic simplu (cel fundamental, cu împrumuturi din lexicul liturgic sau biblic), cu imagistică puţină, banală sau discretă. Forţa acestei poezii încearcă să se impună prin intensitatea — iar nu prin „meşteşugirea" - rostirii, prin vădirea peremptorie a puterii credinţei.
SCRIERI: Cântare din cântare, pref. Ioan Alexandru, Bucureşti, 1993; Vita coronata, pref. Ioan Alexandru, Bucureşti, 1993; Etern şi emblematic în devenirea neamului românesc (în colaborare cu Cornelia Călin Bodea), Bucureşti, 1994; Floarea florilor, pref. Gh. Istrate, Bucureşti, 1995; Fiul omului, Bucureşti, 1997; Discursul crucii la români, pref. Răzvan Theodorescu, Bucureşti, 1997; La cruce-fântână, Cluj-Napoca, 1998; La crucea-lumind, Cluj-Napoca, 2000; La cruce-înviere, Oradea, 2000; La cruce-înălţare, Cluj-Napoca, 2001; La crucea-legământ, Cluj-Napoca, 2002.
Repere bibliografice: Gheorghe Istrate, Poezie mistică de Dan Bodea, „Curierul românesc", 1993, 8; Laurenţiu Ulici, „Cântare din cântare", DEP, 1994,20; Gheorghe Istrate, „Cântare din cântare", „Curierul românesc", 1994, 7; Geo Vasile, Crucea ca oratorie a cerurilor, LCF, 1997, 9; Constantin Ciupu, „Discursul crucii la români", „Candela", 1998, 5; Anca Mărtinaş, Dan Bodea, „Discursul crucii la români", „Actualitatea creştină", 1998,25; Doina Dascălu Işfănoni, „Discursul crucii la români", DEP, 1998, 175; Sabina Ispas, O lucrare de referinţă: Dan Bodea, „Discursul crucii la români", DEP, 1998, 179; Răzvan Theodorescu, Consideraţii asupra lucrării „Discursul crucii la români", DEP, 1998,183; Constantin Blănaru, Literatură contemporană, „Bucovina literară", 1997,12; Gh. Istrate, Dan Bodea, „La crucea-înviere", „Curierul românesc", 2000,6; Laura Temian, Otilia Marinescu, Ana Maria Brezovschi, Autori maramureşeni, Baia Mare, 2000,58-59.	N.Br.
BODISCO, Antoaneta (17.1.1916, Piteşti), poetă, prozatoare şi traducătoare. Este fiica Floricăi (n. Rusu) şi a lui Marin Iordache, ofiţer, şi nepoată a lui Vladimir Streinu. După ce îşi ia licenţa în latină şi greacă la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1939), lucrează în Ministerul Propagandei Naţionale (1940-1942), apoi la Ministerul Culturii (1943), de unde este trimisă la Institutul Român din Madrid. Din 1946, rămâne definitiv în Spania, căsătorindu-se cu diplomatul lituanian Bodisco, autoexilat şi el în Occident. Din când în când, vocea ei se face auzită la Radio Madrid, iar numele îi apare în presa spaniolă. După dispariţia soţului ei, B. se instalează, în 1962, la Miinchen ca angajată la postul de radio Europa Liberă. între 1974 şi 1977, este crainică la emisiunile în limba română la Deutschlandfunk din Koln. Debutează în 1946, la Madrid, cu un roman de aventuri, în limba spaniolă, Un puerto en el Mar Negro [Un port la Marea Neagră]. Debutul în limba română se produce mai târziu, în 1953, cu versuri publicate în revista „îndreptar" din Miinchen. Curând, devine un nume cunoscut în periodicele exilului românesc, colaborând la „Apoziţia" (Miinchen), „Caete de dor" (Paris), „Fiinţa românească" (Paris), „Libertatea românească" (Madrid), „Limite" (Paris), „Revista scriitorilor români" (Miinchen) ş.a.
Singurul său volum de versuri, intitulat La apus de cuvânt, apare în 1970, la Roma, cu o prefaţă de Mircea Popescu şi cu desene şi ilustraţii de Eugen şi Tudor Drăguţescu. Cartea este dedicată ilustrului latinist N. I. Herescu, care a contribuit nu numai la formarea intelectuală a autoarei, ci i-a marcat şi destinul literar.
B. a adus în alchimia poeziei propria sa cultură, europeană şi umanistă, ca şi Ion Pillat, de altfel, cu care are atâtea afinităţi. Toposul pillatian este şi al poetei. Spaţiul rural al copilăriei este rememorat cu emoţie şi sensibilitate (Copilărie, Toamna). Poezia Pe Argeş aduce în plus cadenţele poeziei latine, pe care poeta o deprinsese traducând şi comentând elegiile lui Properţiu. Elegiacul îi infuzează întreaga lirică, îndeosebi creaţiile vizând drama exilului (Tristia, Peisaj) sau tematica existenţială (Timp, Biografie). Poemele sunt localizate la Madrid sau Toledo. Ar-denţele spaţiului hispanic din versurile erotice (Nunta, Felină) sunt cenzurate cu discreţie şi delicateţe feminină. Ritmurile interioare ale liricii moderne, sugerate în Moartea lui Don Quijote, vor fi dezvoltate în poemele de după apariţia volumului din 1970: Regele Oedip, Dekagon, Eron ş.a. B. se îndreaptă acum spre o poezie pură, aproape încifrată, care comunică un echilibru câştigat.
SCRIERI: Un puerto en el Mar Negro, Madrid, 1946; La apus de cuvânt, pref. Mircea Popescu, cu ilustraţii de Eugen şi Tudor Drăguţescu, Roma, 1970.
Repere bibliografice: Sanda Stolojan, „La apus de cuvânt", „Limite" (Paris), 1971,8; Românii, 33; Dicţ. scriit. rom., 1,300-301; Popa, Ist. lit., 1204-1205; Manolescu, Enciclopedia, 98.	S.l.
BODIU, Andrei (27.IV.1965, Baia Mare), poet şi critic literar. Este fiul Yvonnei (n. Chefneux) şi al lui Anatolie Bodiu, inginer chimist. După cursurile liceale încheiate la Liceul „Unirea" din Braşov (1984), a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara (1988). Elev, apoi student, frecventează „Cercul literar 19" din Braşov şi cenaclul revistei „Orizont". Colaborează cu versuri, eseuri şi cronici literare la „Dialog", „Echinox", „Forum studenţesc", „Amfiteatru", „Interval", „Vatra", „ Astra", „Poesis", „Observator cultural" ş.a. Este, pe rând, profesor de gimnaziu la Apaţa (judeţul Braşov), la Şcoala Normală din Braşov, redactor (din 1990) şi redactor-şef (din 1998) la revista „Interval", şi cadru didactic la Universitatea „Transilvania" din Braşov (şef de catedră, din 2000, la Facultatea de Litere). Debutează publicistic în 1984, în revista „Dialog", iar editorial în volumul colectiv Pauză de respiraţie (1991; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Braşov), alături de Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea. Primul volum individual este Cursa de 24 de ore, apărut în 1994. în 1992, beneficiază de o bursă oferită de National Forum Foundation din SUA; călătoreşte, ca participant la diverse festivaluri şi conferinţe, în Austria, Ungaria, Danemarca şi Slovenia. în vara anului 2000, a reprezentat România în cadrul proiectului Literatur Express Europa 2000, organizat de „LiteraturWERKstadt" din Berlin.
Critica înregistrează prezenţa lui B. în generaţia,80-/90. „Intrarea în scenă" se produce alături de colegii din „grupul
569 Dicţionarul general al literaturii române
Bodnărescu
literar de la Braşov" sau, cum au mai fost desemnaţi, „grupul poeţilor maşscriişti". De altfel, din poemele sale comentatorii citează versuri considerate tipice pentru o artă poetică a generaţiei „maşscriiste" („Ca şi cum m-aş scrie / încet şi singur / până la moarte"), specifică prin afirmarea obstinată a eului biografic, simplitatea premeditată a limbajului, priza directă a realului etc. Poetul rămâne, în general, fidel acestor principii, fără ca versurile sale să naufragieze în monotonie. Atât în Cursa de 24 de ore, cât şi în volumele ulterioare, Poezii patriotice
(1995)	şi Studii pe viaţă şi pe moarte (2000), poemele, concepute ca o suită de notaţii, mizează pe impresia de simplitate a discursului şi pe efectul de intensitate al repetiţiei şi al sintaxei abrupte. Sub aparenţa unui monolog, se aglutinează imagini ale concretului cotidian, iar secvenţele (articulate uneori în macropoeme, alteori individualizate) sugerează o transcriere neprelucrată a pulsaţiei vitale: „Dar nu ai făcut avere. Nu. în aerul galben / ţi-ai lipit pantofii de marginea vagonului gri / de murdărie ţi-ai privit degetele prin care / s-au scurs calcare prafuri lucioase / cretă algocalmin piramidon cretă îţi priveşti / ridul de pe frunte în oglinda / compartimentului. Parcă un robinet îţi / strânge uşor încet creierul în fiecare dimineaţă". B. recurge, deseori, la un astfel de inventar al materiilor, obiectelor şi gesturilor banale, derizorii, ca într-o pagină de ziar, rezultatul fiind, cum s-a observat, o poezie „de pură notaţie", „biografică, dar una care pare vidată de subiectivitate" (Gheorghe Crăciun). Instantaneele din realitate, simple, în registru „realist", sunt contrapunctate, din loc în loc, prin versuri reflexive, vorbind cu autoironie despre „existenţa în alb şi negru". B. s-a afirmat, în paralel, printr-o suită de studii de critică şi istorie literară, mai întâi în calitate de colaborator la volume colective (Dicţionar de personaje literare, 1998, Romanian Poets of the '80s and '90s, 1999, Junii '03. Antologia tinerilor prozatori braşoveni, 2003, apoi cu lucrări personale. Mircea Cărtârescu (2000) şi George Coşbuc (2002) sunt monografii concepute după structura impusă de colecţia „Canon" a Editurii Aula din Braşov: studiu sintetic, antologie din opera scriitorului comentat, dosar de receptare critică, repere biobibliografice. Direcţia optzeci în poezia română (2000), la origine teză de doctorat, este o cercetare ambiţioasă, care vizează situarea istorică şi descrierea tipologică a poeziei optzeciştilor. Criticul dedică o primă secţiune problematicii generale („naşterea optzecismu-lui", „trăsăturile optzecismului" şi ale poeziei optzeciste, raporturile acesteia cu postmodernismul). în a doua secţiune, analizează opera câtorva optzecişti reprezentativi (Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Mariana Marin, Ion Mureşan, Alexandru Muşina, Liviu Ioan Stoiciu).
SCRIERI: Pauză de respiraţie (în colaborare de Caius Dobrescu, Marius Oprea şi Simona Popescu), Bucureşti, 1991; Cursa de 24 de ore, Timişoara, 1994; Poezii patriotice, Timişoara, 1995; Direcţia optzeci în poezia română, I, Piteşti, 2000; Mircea Cărtărescu, Braşov, 2000; Studii pe viaţă şi pe moarte, Piteşti, 2000; Jumalexpress Europa 2000, pref. Ion Bogdan Lefter, Piteşti, 2001; George Coşbuc, Braşov, 2002; Şapte teme ale romanului postpaşoptist, Piteşti, 2002. Antologii: Romanian Poets of the '80s and '90s, introd. edit. în colaborare cu Romulus Bucur, Piteşti,
1999; Junii '03. Antologia tinerilor prozatori braşoveni, pref. edit., Braşov, 2003 (în colaborare cu Caius Dobrescu şi Alexandru Muşina).
Repere bibliografice: Alexandru Muşina, Braşov. „Cercul literar 19", TR, 1982, 28; Mircea Mihăieş, Turneul candidaţilor, O, 1988, 23; Al. Cistelecan, Poezia de mâine. Facţiunea braşoveană, VTRA, 1991, 12; Traian T. Coşovei, „Pauză de respiraţie", CNT, 1993, 28-29; Al. Cistelecan, Poetica de sub Tâmpa, LCF, 1994,9; Caius Dobrescu, Lada şi omul, VTRA, 1995,1-2; Cornel Moraru, Un maratonist al clipei, VTRA, 1995, 1-2; Traian Ştef, Noul poem bacovian, VTRA, 1995,1-2; Iulian Boldea, Metamorfozele textului, Târgu Mureş, 1996, 38-40; Ovidiu Moceanu, Experienţa lecturii, Braşov, 1997, 75-76; Emilian Galaicu-Păun, Autoportret. „înăuntru. Afară". „Aproape nimic"-ul, VTRA, 1998,3; Bucur, Poeţi optzecişti, 30-34,230-232; Lefter, Scriit. rom. '80-90, 70-72; Gheorghe Crăciun, Poezie de mare viteză pentru un alergător de cursă lungă, OC, 2000,13; Simona Popescu, Despre numele care se destramă în alte geometrii, OC, 2000, 18; Grigurcu, Poezie, l, 132-134; Irina Marin, Coşbuc, artist livresc, RL, 2003,40.	C.	H.
BODNĂRESCU, Samson L. (27.VI.1840, Voitinel, j. Suceava
—	3.III.1902, Pomârla, j. Botoşani), poet, prozator şi dramaturg. Era cel de al optulea născut în familia ţăranului Alexandru Bodnar. A urmat şcoala primară în Vicovul de Jos, liceul la Rădăuţi şi apoi la Cernăuţi. Trece bacalaureatul în 1865, după care se îndreaptă, în iarna aceluiaşi an, spre Bucureşti. Chemat în anul următor la Iaşi, este pedagog la Institutele Unite şi, un timp, student bursier al Universităţii. Din 1866, remarcat de T. Maiorescu, este introdus în societatea Junimea, al cărei sprijin material i-a înlesnit plecarea în străinătate, pentru studii. Din toamna anului 1867 până în primăvara lui 1870 studiază la Viena. în 1870, obţine doctoratul în filosofie la Giessen, în Germania. La întoarcerea în ţară este numit bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi, iar în 1874, director al şcolii „Vasile Lupu". La începutul anului 1879, primeşte direcţia nou înfiinţatului Institut „A. Başotă" de la Pomârla — lângă Dorohoi —, funcţionând în acest post, cu o corectitudine exemplară, până la moarte, dar păstrând legăturile cu prietenii din Iaşi, M. Eminescu, Veronica Micle, A. D. Xenopol, I. Ianov.
B. a debutat la „Convorbiri literare" (1867) cu o povestire de factură romantică, publicând apoi versuri şi piese de teatru, într-un limbaj presărat cu forme dialectale, el încearcă să autohtonizeze unele motive din romantismul german, folosind şi procedee caracteristice lui D. Bolintineanu. în perioada studiilor în străinătate, se îndreaptă spre lirica de meditaţie. Subordonând poezia căutărilor sale filosofice, introduce şi în pasteluri note meditative. în genere, utilizează imagistica obişnuită din lirica minoră a epocii, căreia încearcă să-i dea sensuri profunde. Folosirea frecventă a simbolului a făcut ca unele dintre versurile lui să nu fie apreciate decât în cercul Junimii. Preocupat de relaţia dintre raţiune şi sentiment, B. este chinuit de imposibilitatea aflării unui echilibru stabil şi definitiv. întors de aceea spre sine şi spre copilărie, tânjeşte după libertatea vârstei nevinovate, răzvrătindu-se, cu o violenţă sinceră, rar întâlnită la alţi poeţi români ai vremii, atât împotriva lui însuşi, cât şi împotriva credinţei. Din dorinţa de a valorifica posibilităţile oferite de genul liric, a alcătuit
Bodor
Dicţionarul general al literaturii române 5 70
epigrame în metru antic. Sub influenţa romantismului german, nuvelele Suferinţe (.Din ziarul unui june) şi Mici escursiuni apelează frecvent la tonul patetic wertherian, insistând asupra sensibilităţii bolnăvicioase a eroilor. Sedus de ritmul prozei, scriitorul se adresează legendelor şi basmelor populare, de la care împrumută un şir de elemente specifice, constituind temelia a două legende în proză. Legendele sale, cea mai reuşită dintre ele fiind Vidra şi Simion, au îmbogăţit galeria personajelor feminine voluntare din literatura noastră, prin portrete sugestive şi pline de savoare folclorică (Vidra, Laura). O pasiune constantă a arătat B. pentru teatru, considerând că aici se află adevărata lui vocaţie. Proiectele dramatice îi erau vaste, încă din liceu plănuia o dramă în cinci acte, Puterea şi inima sau Roman şi Viorica, pe care a abandonat-o în favoarea piesei Rienzi, la care a început să lucreze în aceeaşi vreme. Apărută în „Convorbiri literare", în 1868, piesa are în centru figura tribunului italian Cola da Rienzi. Fără a reuşi să contureze cu prea multă vigoare personalitatea lui Rienzi, B. a creat totuşi un tip de posedat, a cărui viaţă nu are preţ decât în măsura în care slujeşte unui scop. Rienzi e un idealist care se bizuie pe vise şi iluzii. El se socoteşte un iluminat, venit să propovăduiască „omenia" într-o lume pe care o consideră „oarbă". Declarativ şi juvenil, rămâne totuşi un personaj interesant prin poezia care îl însufleţeşte, dar care nu poate susţine o compoziţie şubredă. Superioară este drama Lăpuşneanu- Vodă, apărută tot în „Convorbiri literare" (1878-1879). Liniile generale ale subiectului sunt luate din cronici şi documente istorice şi o singură scenă, uciderea lui Moţoc, e împrumutată din nuvela omonimă a lui C. Negruzzi. în amănunte, drama se depărtează
cu totul de istorie: doamna Ruxandra e îndrăgostită de Stroici, care, la rândul lui, o iubeşte; Alexandru Lăpuşneanu e urmărit tot timpul de ura Anei Peucer — pe al cărei soţ îl ucisese — şi a lui Şraiber. Piesa este o înfruntare deschisă de patimi, după model shakespearian, desfăşurată pe un fundal de intrigi, pentru care autorul are o slăbiciune deosebită. în piesele sale, intrigantul este un personaj decisiv, care conduce, practic, acţiunea. Un oarecare relief are Alexandru Lăpuşneanu, din care scriitorul face o figură de obsedat. Personajul se manifestă ca un răzvrătit împotriva lui însuşi şi împotriva lumii. Neaflând răspuns la întrebările pe care şi le pune, el se lasă cuprins de o exasperare tulbure, domolită numai prin cruzime. Ca şi Rienzi, Lăpuşneanu- Vodă este scrisă în versuri albe, ceea ce permite compunerea de fraze ample, bogate şi echilibrate, covârşite, uneori, de afluxul metaforelor. B. a alcătuit şi un ciclu intitulat Urmaşii lui Alexandru cel Bun în drame istorice, din care nu a scris decât episodul Ilie- Vodă, în cinci acte. Singurul merit al acestei piese ar fi că precede, prin temă, drama Despot- Vodă a lui V. Alecsandri, Vlaicu- Vodă a lui Al. Davila şi Ringala a lui V. Eftimiu.
SCRIERI: Rienzi, Iaşi, 1868; Lăpuşneanu-Vodă, Cernăuţi, 1884; Din scrierile lui Samson Bodnărescu, Cernăuţi, 1884; Scrieri, îngr. Aurel Petrescu şi Paul Lăzărescu, pref. Aurel Petrescu, Bucureşti, 1968.
Repere bibliografice: Negruzzi, Junimea, 177,203-205,227) Chendi, Pagini, 41-44; Panu, Junimea, I, 23-25, 181, II, 47; Călinescu, Ist. lit. (1941), 370-371; Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist.lit., 192-194; Ciorănescu, Teatr. rom., 100-102; Mănucă, Scriitori, 34-69; Mîndra, Clasicism, 132-152; Ist. lit., III, 63-68; Dicţ. lit. 1900,107-109; Dicţ. scriit. rom., I, 301-303.	D.M.
BODOR Pâl (28.VII.1930, Budapesta), traducător. După ce ia bacalaureatul la Liceul Romano-Catolic din Timişoara (1948), îşi începe studiile superioare de filosofie-psihologie la Universitatea din Bucureşti, pe care însă le-a absolvit la Cluj în 1965. Este o vreme redactor la „Româniai Magyar Szo" (1947-1949), apoi la ziarul clujean „Igazsâg" (1949-1950) şi la revista „Utunk" (1951-1966). Din 1967, este şeful secţiei pentru naţionalităţi conlocuitoare a Editurii pentru Literatură din Bucureşti. între anii 1970 şi 1979, coordonează emisiunile de limbă maghiară şi germană ale Televiziunii Române, emisiuni care au contribuit la popularizarea unor creaţii literare şi a unor personalităţi de seamă ale ştiinţei şi literaturii române. Din 1979, colaborează la ziarul „Elore" din Bucureşti. în 1983, se stabileşte în Ungaria, devenind colaboratorul principal al ziarelor „Magyar Nemzet" (1984-1990) şi „Nepszabadsâg" (din 1991). în 1969, a fost distins cu Premiul pentru poezie, iar în 1981, cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România.
B. traduce cu predilecţie din literatura română contemporană, atât proză, cât şi poezie. Cititorii maghiari s-au putut astfel familiariza cu proza lui Cezar Petrescu, Teodor Mazilu, Laurenţiu Fulga, Dinu Săraru, Remus Luca, Simion Pop.
B.	este traducătorul devotat al lui Geo Dumitrescu, din poezia căruia a alcătuit volumul Ejszakai tâmadâs [Atac de noapte]
571 Dicţionarul general al literaturii române
Boeriu
(1979), selectând texte din volumele Nevoia de cercuri şi Jurnal de campanie.
Traduceri: Cezar Petrescu, Priicsok [Neghiniţă], Bucureşti, 1958; Teodor Mazilu, Sorompo [Bariera], Bucureşti, 1961; Teofil Buşecan, Atyafisag [Neamurile], Bucureşti, 1961; Remus Luca, Mâjusi reggel [Dimineaţă de mai], Bucureşti, 1962; Simion Pop, Kiilonds komuves [Zidarul ciudat], Bucureşti, 1964; Ion Brad, Feher vadâszat [Vânătoarea albă], Bucureşti, 1971; Laurentiu Fulga, Alexandra es a pokol [Alexandra şi Infernul], Bucureşti, 1973; Geo Dumitrescu, Ejszakai tâmadâs [Atac de noapte], Bucureşti, 1979; Dinu Săraru, A pillanat [Clipa], Bucureşti, 1980; Teodor Mazilu, Vadidegen vilâg [într-o casă străină], Bucureşti, 1983.
Repere bibliografice: Lendvay Eva, Remus Luca, „Mâjusi reggel", IGZ, 1962, 2; Lâszloffy Aladâr, Premiile Uniunii Scriitorilor. Bodor Pal, TR, 1970,11; Beke, Fără interpret, 52 7-545.	O. K.
BOERESCU, Costache (1836, Bucureşti - 23.X.1908, Bucureşti), prozator. Ca şi fratele său mai mare, ziaristul şi omul politic Vasile Boerescu, B. învaţă la Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti şi face studii de drept la Paris, unde îşi ia şi doctoratul. A fost profesor de drept civil la Facultatea de Drept din Bucureşti, deputat în 1864, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în 1889, preşedinte al Senatului. O culegere de Discursuri politice (1903) îl relevă şi ca bun orator, cu o frază armonioasă, elegantă.
în tinereţe, B. scrie romanul Aldo şi Aminta sau Bandiţii (1855), încercare artificioasă, aglomerând influenţe livreşti contradictorii. într-o tabără de „bandiţi", tot felul de eroi nefireşti, haiduci de operetă, bravi, generoşi, cultivaţi, cu har oratoric, se refugiază pentru a duce o viaţă liberă şi pentru a lupta contra tiraniei. Motivaţiile patriotice, umanitariste, protestul social sunt compromise de discursivitate şi retorism, deopotrivă în plan narativ şi stilistic. B. nu a mai publicat ulterior nici o lucrare literară, indiciu sigur că îşi privea, cel dintâi, cu neîncredere posibilităţile.
SCRIERI: Aldo şi Aminta sau Bandiţii, Bucureşti, 1855.
Repere bibliografice: Rosetti, Dicţ. cont., 31; Cornel, Figuri, 317-318; Popovici, Romanţ, rom., 321-322; Vârgolici, începuturile, 63-65; Dicţ. lit. 1900, 109; Marian Barbu, Romanul de mistere în literatura română, Craiova, 1981,227; Mănucă, Lectura, 114, passim.	G.	D.
BOERESCU, Dan Silviu (28.111.1963, Bucureşti), critic literar. Este fiul Măriei (n. Leahu) şi al lui Marcel Boerescu, asistenţi medicali. Urmează, între 1977 şi 1981, cursurile Liceului „Gheorghe Şincai" din Bucureşti. în 1988, va absolvi Facultatea de Litere, secţia română-engleză, a Universităţii din Bucureşti, în perioada 1988-1990, este profesor la o şcoală generală din Roşiori de Vede. între 1990 şi 1995, deţine funcţia de director adjunct al Editurii Phoenix. Din 1996, este redactor la Muzeul Literaturii Române şi consilier la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. Din 1997, redactează şi conduce revista „ArtPano-rama". Debutează cu cronică literară în „Amfiteatru," (1986).
Extrem de prezent în viaţa culturală, de la cenacluri şi emisiuni literare până la lansări şi prefaţări de carte, B. se construieşte ca un critic afiliat programatic generaţiilor '80 şi '90.
Debutează editorial în 1993, cu „ficţiunile critice" din La noapte, pe strada Toamnei şi Doamna Ovary (dicţionar antologic). Ambele cărţi aduc în discuţie fenomenul literar '90, propunând o grilă parodică de receptare, o reevaluare a limbajului critic. Avangardist, dezinhibat, dezinvolt, comentatorul abordează textele şi autorii lor dintr-un unghi inedit, sagace, ironic. Preocupat, în special, de portretizarea spiritual-umorală a generaţiei '90, el practică umorul asociativ, integrator, sintetic, joaca senzorială, calamburul naturalist, ironia analitică, disociativă, subminând metodele tradiţionale, vetuste. Limbajul criticii sale transgresează cadrul standard al disciplinei, înaintând inovator în cel al „ficţiunii critice", după cum îşi subintitulează B. unul dintre volumele proprii. în O slăbiciune pentru pisici (1997), viaţa creatorilor de literatură este studiată laolaltă cu textele, îngrijeşte mai multe antologii, printre care şi una notabilă prin simplitate şi reprezentativitate, Mica antologie a poeziei române (1998), cuprinzând 66 de nume, de la modernişti până la optzecişti.
SCRIERI: La noapte, pe strada Toamnei, Bucureşti, 1993; Doamna Ovary (dicţionar antologic), Bucureşti, 1993; O slăbiciune pentru pisici, Bucureşti, 1997; Păcatele tinereţilor, Constanţa, 1999. Antologii: Iubiri subversive. Cele mai bune povestiri, Bucureşti, 1997; Mica antologie a poeziei române, Bucureşti, 1998; Plaja nudiştilor. Cele mai bune povestiri, Bucureşti, 1998; Don Quijote, prostituata şi alte personaje. Cele mai bune povestiri, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Laurentiu Ulici, Dan Silviu Boerescu, „La noapte, pe strada Toamnei", RL, 1993,40; Al. Pintescu, Dan Silviu Boerescu, PSS,
1994,	1; Ştefan Ion Ghilimescu, Dan Silviu Boerescu, LCF, 1994, 20; Rodica Draghincescu, Monogramă literară: Dan Silviu Boerescu, „Zburătorul", 1996,1-2-3; Alex. Ştefănescu, O pasiune pentru pisici, RL, 1997, 40; Ioan Lascu, Ficţiunea critică, R, 1998, 1; Evelina Cârlingeanu, Discreta insolenţă a slăbiciunilor, TMS, 1998,1; Dan Perşa, „Chef cu femei urâte", TMS, 1998,2; Geo Vasile, Desant epic pentru 2000, RL, 2000,1; Dimisianu, Lumea, 465-468.	R.B.D.
BOERIU, Eta (25.11.1923, Turda - 12.XI.1984, Cluj-Napoca), traducătoare şi poetă. Este descendentă a unei familii de origine aromână — Sevastia (n. Capidan) şi Ion Caranica — şi soră cu poetul Nicu Caranica. Urmează studiile liceale la Cluj, apoi Universitatea (1941-1945) la Cluj şi Sibiu, fiind licenţiată (magna cum laude) a Facultăţii de Litere şi Filosofie, în specialitatea limba şi literatura italiană. Este membră, între anii 1944 şi 1949, a Cercului Literar de la Sibiu şi se numără printre apropiaţii lui Lucian Blaga. Funcţionează în învăţământ, mai întâi ca profesoară de liceu (1945-1947), apoi ca asistent universitar, la Cluj. Tot aici, între 1951 şi 1955, va fi cercetător la Institutul de Lingvistică şi bibliotecară la Institutul de Arte Plastice, iar cu începere din 1957, cadru didactic la Conservatorul „Gh. Dima". în aprilie 1963, publică în „Tribuna" primele versuri originale. Va mai fi prezentă, sporadic, în „Steaua", „Viaţa românească", „România literară", „Secolul 20", „Vatra", „Familia", „Orizont", cu traduceri în versuri şi proză şi cu studii despre operele lui Dante Alighieri.
Boeriu
Dicţionarul general al literaturii române 572
Debutează în volum cu traducerea Decameronului luL Boccaccio (1957), urmată de o serie întreagă de excepţionale traduceri din marii scriitori clasici ai literaturii italiene, în care competenţa de ordin filologic se îmbină cu un rar instinct artistic şi cu farmecul unei limbi literare cultivate şi expresive, de o bogăţie impresionantă. Versiunea integrală (1965), în versuri ce păstrează metrul original, a Divinei Comedii de Dante este unanim elogiată. De o aleasă ţinută ştiinţifică, însoţită de consistente note explicative, dar mult mai fluentă şi mai melodioasă decât cea semnată de G. Coşbuc, noua traducere stă mărturie a absorbirii experienţelor lexicale şi prozodice ale marii poezii româneşti interbelice. Pentru realizările de excepţie din domeniul traducerii i se vor decerna mai multe premii ale Uniunii Scriitorilor (1965,1974,1980), precum şi o serie de distincţii italiene: medalia oraşului Florenţa (1970), Premiul Monselice şi medalia Fundaţiei Giorgio Cini (1974), titlul de Cavaliere al merito della Republica Italiana (1979).
Volumul Ce vânăt crâng (1971), salutat cu entuziasm de critică, aduce în peisajul liricii româneşti o voce autentică şi pregnantă, un univers poetic omogen, marcat de tensiunea dintre afectivitatea elementară şi o expresie lirică de mare rafinament, saturată de imagistică barocă. în cărţile următoare, caracterizate de o minimă evoluţie tematică, tonalitatea elegiacă se accentuează: „Din cer răsturnat un roz nesfârşit,/ o bură de fluturi pe umerii serii:/ iarba cu lâna de miei s-a-ncâl-
cit,/ negura-n spume cu merii.// Florile toate de tije se rup/ şi saltă; mireasma se rupe de ele,/ ciorchina de curpeni, duhul de trup,/ îngerii şi ei de stele.// Şi clipa durează." Structurile prozodice devin şi ele mai complexe. Criticii au remarcat ecourile tematice şi stilistice din poezia italiană, în special din maniera ermetismului, precum şi (filtrate) reminiscenţe din Lucian Blaga: „Pe lespezi de piatră se zdruncină ziua / şi totuşi mai suge lumină şopârla / murmură frunza de viţă absenţa / boabelor ei de dulceaţă. în pulpa / verii bătrâne un vierme se gudură moale. / Mieii demult au murit în speranţa / ierbii mai dulci decât laptele mamei. Şi iată acesta e leşul cetăţii/ de toamnă, cu oase golite de măduvi/ Şi-acesta prin ele, cum şuieră vântul,/ acesta e totuşi cântecul nostru." Volumul antologic, publicat postum, La capătul meu de înserare (1985), conţine şi un ciclu inedit de poezii, selectate de I. N. Boeriu, soţul scriitoarei. Sunt ilustrate aici stăruitoarele obsesii ale erosului şi morţii, dar şi tema esenţială a „nerostirii", a suferinţei cuvintelor, într-o expresie profund feminină, revolta în faţa fragilităţii omeneşti, dilemele existenţei umane tind spre o rezolvare apolinică, de depăşire în spirit a condiţiei de muritor. O amplă antologie postumă, Din pragul frigului statornic (1999), readuce în atenţia criticii personalitatea originală a acestei voci poetice care explorează arhaicitatea „dinspre modern" (Gh. Grigurcu). Critici dintre cei mai avizaţi au sesizat permanenta tensiune dintre universul de sensibilitate al poetei şi aparentul echilibru al versurilor ei, în care structuri formale solide reprimă, într-o oarecare măsură, energia pornirilor telurice şi intensitatea trăirilor emotive: „Perfecţiunea clasică a formei [...] este un fel de chenar impus mocnitelor zbateri ale subiectivităţii profunde" (Ion Pop). Poezia scrisă de B. rămâne, în esenţă, una a materialităţii apăsătoare, de neînvins, chiar dacă „prin intensitatea cvasimorbidă a sensibilităţii sale de gorgonă şi eumenidă, Eta Boieriu se chinuie parcă să-şi resacralizeze lumea" (I. Negoiţescu).
SCRIERI: Ce vânăt crâng, Cluj, 1971; Dezordine de umbre, Cluj, 1973; Risipă de iubire, Bucureşti, 1976; Miere de întuneric, Cluj-Napoca, 1980; La capătul meu de înserare, îngr. I. N. Boeriu, pref. Ştefan Aug. Doinaş, Cluj-Napoca, 1985; Din pragul frigului statornic, îngr. I. N. Boeriu, pref. Gh. Grigurcu, Bucureşti, 1999. Traduceri: Boccaccio, Decameronul, I-II, pref. Al. Balaci, Bucureşti, 1957; Cesare Pavese, Tovarăşul, pref. E. Schileru, Bucureşti, 1960; Giovanni Verga, Mastro don Gesualdo, pref. Nina Fagon, Bucureşti, 1964; Alberto Moravia, Indiferenţii, pref. Georgeta Horodincă, Bucureşti, 1965; Dante, Divina Comedie, Bucureşti, 1965; ed., I-III, îngr. şi introd. Al. Balaci, Bucureşti, 1982; Baldassare Castiglione, Curteanul, pref. trad., Bucureşti, 1967; Petrarca, Rime, pref. Al. Balaci, Bucureşti, 1970, Canţonierul, Cluj-Napoca, 1974; Elio Vittorini, Erica şi fraţii săi Garibaldina, Bucureşti, 1970; Michelangelo Buonarroti, Rime, ed. bilingvă, pref. trad., Cluj-Napoca, 1975; Comedia Renaşterii italiene, pref. trad., Bucureşti, 1979; Antologia poeziei italiene (secolele XIII-XIX), Bucureşti, 1980; Giacomo Leopardi, Cânturi-Canti, ed. bilingvă, Cluj-Napoca, 1981; Rolando Certa, Trinacria. Poeţi sicilieni contemporani, Timişoara, 1984.
Repere bibliografice: Felea, Secţiuni, 222-230, 405-408; Regman, Colocvial, 189-191; Negoiţescu, Analize, 299-304; Poantă, Radiografii, I,
208-210; Doinaş, Lectura, 165-170; Felea, Aspecte, II, 161-164, III, 22-26; Lit rom. cont, 1,401-404; Taşcu, Poezia, 74-78; Grigurcu, Existenţa,
573 Dicţionarul general al literaturii române
Bogaci
85-91; Grigurcu, Eminescu - Labiş, 451-456; Grigurcu, Arhaic dinspre modem, CNT, 1991,24; I. Vartic, Dosar Eta Boeriu, APF, 1993,6; Adrian Popescu, Amintindu-ne de Eta Boeriu, ST, 1993,2; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 44-51; Simpozion comemorativ Eta Boeriu, TR, 1994, 50 (semnează Cornel Regman, Mircea Opriţă, Ion Pop, Helga Tepperberg, Marian Papahagi, Ştefan Aug. Doinaş); Dicţ. scriit. rom., I, 303-305; Papahagi, Interpretări, 107-109; Nicu Caranica, Un Esculap al sufletului românesc, Bucureşti, 1997, 40-65; Regman, Dinspre Cercul Literar, 64-71; Poantă, Dicţ. poeţi, 34-36; Dicţ. analitic, II, 319-322; Popa, Ist. lit., II ,588-589.	C.Pp.
BOGA, L.[eonida] T. (Nida) (15.L1886, Veles, Macedonia -23.VI.1974, Vaslui), poet. Este fiul Şanei şi al lui Teodor Boga. A învăţat carte grecească (două clase), după care a fost trimis să urmeze cursurile liceului românesc din Bitolia, pe atunci un puternic centru cultural românesc. în 1908, vine în România, la Bucureşti, unde urmează Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia istorie-geografie, pe care o va absolvi în 1914. A participat, ca voluntar, la campania din 1913 şi la primul război mondial. în
1918,	a fost însărcinat cu organizarea Arhivelor Statului din Chişinău, pe care le-a condus până în iunie 1940, precum şi în intervalul august 1941-martie 1944. Tot la Chişinău, este profesor şi director al Liceului „Alexandru Donici" şi înfiinţează revista, „Pagini basarabene" (1936), la care au colaborat scriitori importanţi din toată ţara. El publică, alături de alţi cercetători, în capitala Basarabiei, între altele, douăzeci de volume de Documente basarabene (1926-1936), ceea ce nu i s-a iertat mai târziu, în anii guvernării comuniste, când a fost hărţuit cu percheziţii inopinate şi confiscări de manuscrise, dintre care unele salvate şi ajunse la Arhivele Statului din Bucureşti. Târziu, în anii 2001-2003, în „Revista română" au fost publicate versuri, acte, documente şi scrisori din acest fond.
Este cel mai prolific scriitor aromân, deşi a publicat foarte puţin din tot ceea ce a scris. A lăsat în schimb peste 30 de caiete, în copii împărţite prietenilor, spre a fi sigur că ceva va putea fi salvat totuşi de confiscare. Creaţia lui cea mai valoroasă, o capodoperă a genului, este epopeea Voshopolea, compusă din 150 de sonete şi câteva bocete profund creştine, de o mare expresivitate. Epopeea, închinată înfloririi şi distrugerii metropolei aromânilor din secolul al XVIII-lea, Moscopole, a apărut mai întâi în antologia Un veac de poezie aromână (1985), aproape integral. Primele zece sonete ale marii epopei apăruseră deja în Antologie lirica aromână (1975), dar autorul se stinsese cu un an mai devreme. Epopeea i-a fost editată şi în volum, mai târziu, în 1994. Voshopolea este o capodoperă nu doar a creaţiei dialectale aromâne, ci a literaturii române în ansamblul ei, fiind cea mai realizată dintre epopeile româneşti în plan artistic după Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu. Autorul a dorit ca manuscrisul lui, gata de tipar încă din 1945, să fie transpus şi în limba literară română, spre a se bucura de o circulaţie mai largă, proiect realizat abia în 1985. Reînvie în această carte un oraş de legendă, Moscopole, cu peste 60 000 de locuitori aromâni. Parafrazându-1 pe D. Cantemir, s-ar putea zice că marea epopee a lui B. este şi un fel de „istorie a creşterii şi descreşterii"
oraşului Moscopole, pusă în scenă în sonete de o neîndoielnică frumuseţe artistică. Iată un sonet din deschiderea epopeii, în transpunere literară: „Voshopolei că-i fură începători / Oierii doar — şi numele-i ne-o spune; / Acolo fu menit să se adune / Şi să prospere neamul de păstori. // Veniră toţi, cu zeghele pe umeri / Şi pâine neagră în desagi de lână; / Aveau drept arme bâtele în mână, / Iar oi — pe degete să li le numeri... // Şi n-au găsit o streaşină cruciş, / Nici adăposturi pentru oameni, vite; / Cerul le-a fost acoperiş! // Doar fiare peste tot şi loc stingher, / Ci au descins cu inimi oţelite, / Şi n-au fugit de spaimă, nici de ger...". Voshopolea imortalizează o lume mirifică, dar şi de coşmar. Compunerea ei aproape exclusiv în sonete este o performanţă de o rară virtuozitate. Dacă George Murnu l-a tradus magistral pe Homer, neîntrecutul aed al Antichităţii greceşti, despre B. se poate spune că a creat el însuşi în stil homeric, folosind un grai românesc dialectal, ce-şi dovedea astfel nebănuite resurse de expresivitate. Autorului i se mai publică, tot postum, în 1996, un alt mare poem, La stani [La stână], închinat tot vieţii pastorale din Macedonia.
SCRIERI: Românii din Macedonia, Epir, Tesalia şi Albania, Bulgaria şi Serbia. Studiu etnografic şi artistic, Bucureşti, 1913; Nipoata avigl'itorului [Nepoata pândarului], în Tache Papahagi, Antologie aromânească, Bucureşti, 1922,333-340; La hane, Bucureşti, f. a.; Bobotează domnească, Bucureşti, f.a.; Cântiţe, Bucureşti, f.a.; Despre Iane, mare ban de Craiova. Şi ceva despre Mihai Viteazul (în colaborare), Iaşi, 1934; [Versuri], în Antologie lirică aromână, îngr. Hristu Cândroveanu, Bucureşti, 1975, 231-245, în UVPA, 249-342; Voshopolea, îngr. şi pref. Hristu Cândroveanu, Bucureşti, 1994; La stani, îngr. şi postfaţă Hristu Cândroveanu, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Nida Boga, UVPA, 245-248.	Hr.C.
BOGACI, Gheorghe (20.IV.1915, Vasileuţi-Hotin - 29.XI.1991, Moscova), istoric literar şi folclorist. Este fiul Teodorei (n. Mizumscaia) şi al lui Teodosie Bogaci, preot. A urmat liceul la Hotin şi Cetatea Albă, iar în 1938 a absolvit Facultatea de Litere din Iaşi, unde a şi lucrat, scurt timp, ca asistent universitar la Catedra de slavistică. între 1946 şi 1971, a fost colaborator ştiinţific, apoi şef al sectorului de folclor al Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe al RSS Moldoveneşti, iar între 1971 şi 1980, conferenţiar universitar la Institutul Pedagogic din Irkuţk (URSS). A fost înmormântat la Chişinău.
începe să publice din 1936, în 1964 susţinându-şi doctoratul în filologie. Preocuparea centrală a lui B. a constat în depistarea motivelor folclorice româneşti în opera lui Puşkin şi Maxim Gorki şi s-a materializat în mai multe lucrări, majoritatea scrise şi publicate în limba rusă. A publicat studii şi despre dramaturgia lui V. Alecsandri, C. Negruzzi, A. Russo, o monografie, în colaborare, despre A. Donici, care suferă însă de interpretări deformatoare. Cercetând arhivele, B. a descoperit documente referitoare la N. Milescu, D. Cantemir, Vartolomei Măzăreanul, B. P. Hasdeu. A îngrijit ediţii din operele lui V. Alecsandri, C. Negruzzi şi C. Stamati-Ciurea.
Bogdan
SCRIERI: Din traista cu vorbe, Chişinău, 1961; Puşkin i moldavskifol'klor [Puşkin şi folclorul moldovenesc], Chişinău, 1963; Gorki i moldavski fol'klor [Gorki şi folclorul moldovenesc], Chişinău, 1966; Alexandru Donici (în colaborare cu Isac Grecul), Chişinău, 1966; Pagini de istoriografie literară, Chişinău, 1970; Daleco sevemoi stoliţî. O tvorcestve Puşkina v Moldavii [Departe de capitala nordică. Despre creaţia lui Puşkin în Moldova], Irkuţk, 1979; în lumea cuvintelor, Chişinău, 1982; Alte pagini de istoriografie literară, Chişinău, 1984.
Repere bibliografice: Paul Comea, G. Bogaci, I. Grecul, „Alexandru Donici", RITL, 1968,2; G. Botezatu, Gheorghe Bogaci. La 75 de ani, RLSL, 1990,3; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 2 74.	V.	C.
BOGDAN, Elvira (13.IX.1904, Bucureşti — 3.V.1987, Bucureşti), prozatoare şi traducătoare. Este fiica Eugeniei (n. Popovici) şi a lui Gheorghe Moldoveanu, institutor. A absolvit, la Bucureşti, liceul (1928) şi Facultatea de Litere şi Filosofie (1931). Urmează apoi cursuri de specializare la Paris, unde obţine şi o diplomă la Sorbona (1934). A fost profesoară de liceu (1932- 1940), funcţionară la Direcţia Presei (1940-1946), bibliotecară în cadrul Ministerului Sănătăţii (1948-1952), translatoare la Comitetul Geologic (1952-1956).
A debutat în 1928, cu articole în ziarele „Adevărul" şi „Dimineaţa", iar editorial, în 1931, cu volumul de poveşti pentru copii, intitulat Talismanul de safir, sub pseudonimul Alice Basarab, pe care îl mai foloseşte ca iscălitură şi pentru volumele Vieţi minunate (1939), Fii fericită, Doamnă (1942) ş.a.; un alt pseudonim este Sulfina Borangic. în această perioadă, în paralel cu activitatea literară, este redactor la „Neamul românesc pentru popor" (1931) şi directoare a revistei „Mariana" (1942-1944). A fost membră a Academiei Tiberine din Roma, membră a Societăţii Oamenilor de Litere din Paris/ membră-societară a Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Franceză din Paris. De-a lungul carierei, i-au fost decernate numeroase premii la festivaluri internaţionale de carte: medalia de aur la Festivalul Internaţional de Carte de la Nisa (1976,1978,1979), statueta „L'Aiglon d'Or" (1980). După război, colaborează mai ales la reviste pentru copii şi tineret. Acestui public îi este destinată, cu precădere, mare parte a lucrărilor autoarei: Domniţa Ruxandra (1969), roman istoric, în descendenţă sadoveniană, Aurora, mireasa soarelui (1969), basm cult, în care se resimte influenţa scrierilor lui Andersen, Mirela cu vocea de aur. Glorioşii (1981), cuprinzând povestiri variate tematic, cu personaje desprinse fie din realitatea înconjurătoare şi proiectate într-o lume fabuloasă, fie din istorie, de la Burebista până la Ioana d'Arc şi Ecaterina Teodoroiu. O altă categorie de scrieri o constituie cărţile de călătorie: Castelele Loirei. Viaţa de glorie şi strălucire din trecutul Franţei (1947) şi Prin Italia, patria artei (1976).
SCRIERI: Talismanul de safir, pref. N. Iorga, Bucureşti, 1931; Vieţi minunate, Bucureşti, 1939; Fii fericită, Doamnă, Bucureşti, 1942; Castelele Loirei. Viaţa de glorie şi strălucire din trecutul Franţei, Bucureşti, 1947; Domniţa Ruxandra, pref. Victor Eftimiu, Bucureşti, 1969; ed. (Le Grand amour de la Princesse Ruxandra), Bucureşti, 1977; Aurora, mireasa soarelui, Bucureşti, 1969; Prin Italia, patria artei, pref. Paul Cerno-vodeanu, Bucureşti, 1976; Mirela cu vocea de aur. Glorioşii, Bucureşti,
Dicţionarul general al literaturii române 574
1981. Traduceri: Francis Carsac, Robinsonii Cosmosului, Bucureşti, 1964; Louis-Henri Boussenard, Căpitanul Casse-Cou, Bucureşti, 1966; Gabrielle Roy, Fericire întâmplătoare, Bucureşti, 1968.
Repere bibliografice: Lovinescu, Sburătorul, IV, 140,144, 162, 167, 178, 222, 237, 260, 279, 282, 417; Dana Dumitriu, Elvira Bogdan, „Domniţa Ruxandra", RL, 1970, 10; Perpessicius, Lecturi, 299-301; Dicţ. scriit. rom., 1,305-306; Cosma, Romanul, II, 194; Micu, Ist. lit., 586.
C.M.B.
BOGDAN, Ioan (25.VII.1864, Braşov - 1.VI.1919, Bucureşti), slavist. A fost primul dintre cei unsprezece copii ai Elenei (n. Munteanu) şi ai lui Ioan Bogdan, modest funcţionar braşovean. Doi dintre fraţii săi (istoricul literar Gh. Bogdan-Duică şi Ştefan Bogdan, fizician şi chimist) vor fi profesori universitari (primul, şi membru al Academiei Române), iar o soră, Ecaterina, se va căsători cu Nicolae Iorga. După liceul absolvit în oraşul natal, B. a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi, specializându-se în istorie, şi, ca bursier, Şcoala Normală Superioară. Face o serie de călătorii la Viena, Petersburg, Kiev, Moscova, Odesa, Cracovia şi Varşovia, specializându-se în limbi slave şi descoperind numeroase scrieri şi documente, majoritatea în limba slavonă, legate de istoria poporului român. Cu studierea şi editarea lor se va îndeletinici până la sfârşitul vieţii. Din 1891, funcţionează ca profesor de filologie slavă la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, fiind ales, de mai multe ori, decan, prorector şi, pentru scurt timp, rector (1-15 iunie 1912). Va deveni membru în 1903, iar în 1910 vicepreşedinte al Academiei Române. între 1902 şi 1906, conduce revista „Convorbiri literare" (după ce
575 Dicţionarul general al literaturii române
Bogdan
făcuse doi ani parte din comitetul de redacţie), iar trei ani mai târziu, este ales preşedinte al Comisiei Istorice a României.
Prin cercetări laborioase B. a descoperit, studiat şi editat numeroase texte şi documente vechi, conturând o viziune mai adecvată asupra istoriei şi literaturii vechi româneşti. Publică, astfel, ediţii şi studii privind istoriografia bizantină şi sud-slavă, cea mai importantă fiind Cronica lui Constantin Manasses (1922), istoriografia românească — Vechile cronici moldoveneşti până la Ureche (1891), Cronice inedite atingâtoare de istoria românilor (1895), Letopiseţul lui Azarie (publicat în „Analele Academiei Române", 1908-1909) —, precum şi texte literare sau folclorice medievale — O traducere moldovenească a „ Vieţii lui Bertoldo" din veacul al XVIII-lea („Convorbiri literare", 1891), Vlad Ţepeş şi naraţiunile germane şi ruseşti asupra lui (1896) —, dar şi scrieri legate de relaţiile cu alte culturi sau de istorie a vechilor instituţii româneşti. B. rezolvă problema dificilă a transpunerii în româneşte a textelor vechi, realizând o tălmăcire fidelă, de coloratură arhaică a Letopiseţului de când s-a început Ţara Moldovei, a Letopiseţului de la Putna ş.a. Pentru a stabili însemnătatea istorico-literară a textelor, B. întreprinde o analiză detaliată, urmărind, concomitent, soluţionarea unor controversate chestiuni de datare, localizare şi paternitate. Dacă cercetările de mai târziu vor aduce rectificări sau noi puncte de vedere, comentariile lui B. asupra celor trei cronicari din secolul al XVI-lea, Macarie, Eftimie şi Azarie, şi-au păstrat, în mare parte, valabilitatea, la fel ca şi temeinicul studiu filologic şi literar privitor la naraţiunile despre Vlad Ţepeş.
SCRIERI: Vechile cronici moldoveneşti până la Ureche, Bucureşti, 1891; Cronice inedite atingâtoare de istoria românilor, Bucureşti, 1895; Vlad Ţepeş şi naraţiunile germane şi ruseşti asupra lui, Bucureşti, 1896; Luptele românilor cu turcii până la Mihai Viteazul Cultura veche română, Bucureşti, 1898; Istoriografia română şi problemele ei actuale, Bucureşti, 1905; Cronica lui Constantin Manasses, pref. Ioan Bianu, Bucureşti, 1922; Scrieri alese, îngr. şi introd. G. Mihăilă, Bucureşti, 1968.
Repere bibliografice: P. P. Panaitescu, Ioan Bogdan şi studiile de istorie slavă la români, Vălenii de Munte, 1928; Iorga, Oameni, II, 446-449; Ioan Bogdan şi istoria culturii româneşti, RSL, 1966; G. Mihăilă, Introducere la Ioan Bogdan, Scrieri alese, Bucureşti, 1968; Bucur, Istoriografia, 190-193; Andrei Pippidi, Ioan Bogdan la Viena. Scrisori inedite despre începuturile carierei sale, RSL, 1994,175-178; Bogdanii - o familie de cărturari, Braşov,
1995.	C.Bz.
BOGDAN, Nicolai A. (10.V.1858, Iaşi - 17.1V.1939, Iaşi), gazetar, prozator şi dramaturg. Numele Nicolai Andriescu-Bogdan era moştenit de la ambii părinţi — mama, Irina Andriescu, tatăl, Gheorghe Bogdan, fiul unui postelnic. în 1874, rămâne orfan şi îşi întrerupe studiile la Liceul Naţional din Iaşi, începând să lucreze ca funcţionar. între 1879 şi 1882, frecventează Conservatorul de Muzică şi Declamaţie, fiind angajat la Teatrul Naţional din Iaşi (1880-1889), dar jucând mai mult cu trupe ambulante. Din 1889, va fi funcţionar (urcând până la gradul de ajutor de primar) la Primăria ieşeană. A debutat înfiinţând propria publicaţie periodică, „Scrieri amusante" (1875-1876), şi a continuat în acelaşi mod cu „Cabinetul de lectură", „Bomba", „Arta", dar mai cu seamă „Lupta pentru
viaţă" (1903-1905), scrisă în întregime de B. şi ilustrând toate genurile şi domeniile care îl preocupau. A mai fost redactor (şef) la „Liberalul", „Era nouă", „Arhiva", „Oraşul", „Ioan Neculce" sau doar colaborator la „Familia", „Gazeta săteanului", la alte câteva zeci de periodice din ţară şi din Franţa, Belgia, Italia, Egipt, Germania. Colaborările sale — proză, versuri, teatru (original şi traduceri), articole teatrale, literare, culturale, istorice, culegeri de folclor şi documente — erau semnate şi cu pseudonimele Basile N. Lupu, Cesar, Clio, Dan, Iassiensis, N. a Irinei ş.a. în diversitatea acestor texte se detaşează, fie prin amploare — Cauza regresului teatrului românesc, Câteva tipuri de actori —, fie prin număr, cele care se ocupă de analiza vieţii teatrale sau de evocarea unor întâmplări cu actori.
Proza lui B. este foarte diversă, de la fantezii la amintiri şi note de călătorie, de la romane la anecdote. Cuibul fericirei (1884) este o nuvelă ce stă, ca multe alte proze ale sale, sub semnul literaturii de senzaţie. Volumele care au urmat sunt culegeri conţinând prelucrări de folclor, versuri, nuvele, povestiri, amintiri. între acestea, De scârba boilor, Jitarul, La muncă, Straja, La Dunăre se vor naraţiuni obiective, cu subiecte din viaţa satului sau din război. Altele sunt întâmplări triste, cu personaje reale, uneori autorul alunecând spre memorialistică şi autobiografie. Paginile despre M. Millo, V. Alecsandri, T. T. Burada, T. Maiorescu, V. Pogor, I. Creangă, M. Eminescu, Ed. Caudella şi mulţi alţii sunt interesante prin unele amănunte de martor ocular. Peste tot abundă textele cu intenţii umoristice, cărora le lipsesc însă adeseori spiritul, poanta. Călătorind mult, a publicat câteva cicluri de însemnări: De-a curmezişul ţării româneşti, De-a curmezişul Europei ş.a. (în „Lupta pentru viaţă", 1905) — note fugare, vag descriptive, uşor maliţioase şi (auto)ironice. Majoritatea versurilor sale, satirice, erotice, elegiace, sunt neinspirate şi vetuste. Volumele de teatru cuprind piese proprii, prelucrări, localizări şi traduceri (multe dintre acestea au rămas în paginile revistei „Familia"), folosite mai ales de trupele de diletanţi din Moldova, Transilvania şi Banat. Unele dintre piese sunt „dramatizări" ale unor episoade biblice sau ale unor momente istorice reconstituite fantezist — Abraam, Ciceron, Traian şi Dochia, Bogdani sau întemeietorul Moldovei, Alexandru cel Bun. Altele sunt comedii (într-un act), cu sau fără cântece, vădit influenţate de vodevilul francez, reiterând în forme extrem de stângace mici şi banale intrigi familiale şi amoroase, încheiate cu inevitabile busculade şi/sau căsătorii. Câteva dintre versiunile lui după piese de autori celebri sau la modă au fost folosite în reprezentaţiile Teatrului Naţional din Iaşi sau ale celor de diletanţi, dar cele mai multe au fost doar tipărite. Pe lângă numeroasele traduceri din comediografii bulevardieri francezi (O. Feuillet, E. Scribe,
A.	D'Ennery, Melesville, E. Labiche, H. Murger ş.a.), a tălmăcit şi din marele repertoriu — Shakespeare, Moliere, Beaumarchais, Zola, Al. Dumas-fiul. Mai utile şi mai bine primite au fost lucrările referitoare la istoria vechii capitale a Moldovei, cea mai importantă fiind Oraşul Iaşi (1904), o monografie care îşi dovedeşte şi azi valoarea documentară. Istoria neamului românesc povestită în zece şezători de Moş Andrei Gurăbogată (1937) este
Bogdan-Dascălu
Dicţionarul general al literaturii române 576
o rememorare didactică a unor însemnate fapte din trecut. Pasionat cercetător de arhive, B. a mai publicat o serie de volume strict documentare referitoare la evoluţia oraşului în care a trăit şi cu care ajunsese să se identifice. întreaga sa activitate a fost răsplătită cu mai multe medalii şi decoraţii.
SCRIERI: Din scrierile lui Nicolai A. Bogdan, Iaşi, 1879; Iuga sau Berbecii la păscut, Iaşi, 1881; Cuibul fericirei, Iaşi, 1884; Bogdan I sau întemeietorul Moldovei, Oradea, 1890; Frunze verzi, Iaşi, 1892; Ciceron, Iaşi, 1892; Traian şi Dochia, Iaşi, 1892; Izvorul lui Dan, Iaşi, 1892; Abraam, Iaşi, 1892; Poveşti şi anecdote din popor, Iaşi, 1892; Şi nouă, şi vechi, Iaşi, 1893; Pe câmpul de onoare, Iaşi, 1893; Licenţiaţii, Iaşi, 1894; 15 comedii, Iaşi, 1894; Bursucul, Iaşi 1896; Arta de a vorbi, recita şi declama în societate, în public, pe scenă & ct., Iaşi, 1899; Să jubilăm!, Iaşi, 1901; Să râdem!, Iaşi, 1902; Oraşul Iaşi, Iaşi, 1904; De scârba boilor, Iaşi, 1911; Regele Carol I şi a doua sa capitală, Bucureşti, 1916; Alte 15 comedii, Bucureşti, 1924; 6 piese cu caracter istoric, Iaşi, 1927; De haz şi de necaz, Iaşi, 1929; Cel mai nou ghid al laşului, Iaşi, 1932; Istoria neamului românesc povestită în zece şezători de Moş Andrei Gurăbogată, Bucureşti, 1937. Traduceri: Evariste Carrance, Casa de închiriet, Iaşi, 1882, Căpitanul Bumbdeaur, Iaşi, 1906; Rouget de LTsle, Marsilieza, Iaşi, 1886; W. Shakespeare, Hamlet, principele Danemarcei, Iaşi, 1887; P. Molle-Gentilhomme, C. Gueroult, Marchiza de Pompadour, Iaşi, 1894; [Th. Barriere, L. A. Theuriet, Fr. Ponsard, A. Seguin, Ed. Pailleron, H. Monnier, H. Murger, Al. Dumas-fiul, G. de Letoriere, Moliere], în Alte 15 comedii, Bucureşti, 1924.
Repere bibliografice: N. Iorga şi N. A. Bogdan, „Liberalul", 1904,224; A. D. Xenopol, N. A. Bogdan, „Oraşul Iaşi", AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXVII, 1904-1905; N. Iorga, N.A. Bogdan, „Oraşul Iaşi", RI, 1916, 3-6; P. Gr. [Gr. T. Popa], N.A Bogdan, IIŞ, 1939,#5; Ciorănescu, Teatr. rom., 183-184; Mărcuş, Thalia, 1,229-236; Massoff, Teatr. rom., VII, 463,494; Leon, Umbre, IV, 175-184.	C.	T.
BOGDAN-DASCĂLU, Doina (27.XI.1942, Reşiţa), stilisticianşi editoare. Este fiica Semproniei (n. Şimic), funcţionară, şi a lui George C. Bogdan, publicist. Urmează liceul în oraşul natal (1957-1960) şi Facultatea de Filologie, secţia română-germană, a Universităţii din Timişoara (1960-1965). După absolvire, este repartizată în activitatea de cercetare ştiinţifică, la sectorul de lingvistică din cadrul Bazei de Cercetări Ştiinţifice Timişoara a Academiei Române unde este cercetător şi în prezent. Din anul 1998, va fi şi cadru didactic la Universitatea Tibiscus din Timişoara. Şi-a luat doctoratul în filologie cu teza Limbajul criticii literare româneşti (1979). A colaborat la „Orizont", „Limbă şi literatură", „Revista de istorie şi teorie literară", „Literatorul", „Rostirea românească", „Limba română", „Studii şi cercetări lingvistice" etc.
Debutează cu un articol de stilistică în „Orizont" (1968) şi editorial cu volumul Critica - limbaj secund (1981), cea dintâi abordare serioasă a criticii literare din unghiul modalităţii ei de exprimare. Recurgând la metoda funcţionalistă (o altă premieră la noi), pe care o descrie într-un amplu şi documentat preambul teoretic, B.-D. dedică fiecărei funcţii câte un capitol, unde sunt enumeraţi operatorii prin care funcţiile ajung la concretizare. Un loc aparte revine celei metalingvistice, considerată, pe drept cuvânt, dominantă în limbajul criticii literare, privit în raporturile sale cu limbajul-obiect, adică cel literar. Un interes particular pot prezenta funcţia poetică şi manifestările
ei în critică, a căror investigare arată limpede că funcţia a fost asumată nu numai de către adepţii declaraţi ai impresionismului critic, ci şi de către cei care l-au ocolit sau chiar l-au repudiat. Exemplele, extrem de numeroase, nu numai că lămuresc fiecare demers teoretic ori taxonomic, dar, în plus, oferă o imagine diacronică asupra unei îndeletniciri care a trecut în cultura noastră de un veac şi jumătate. Criticii din care se citează sunt selectaţi fără predilecţii ori idiosincrazii, lăsându-se cititorului posibilitatea de a se decide de partea cui să se situeze, atunci când o astfel de posibilitate este sugerată de autoare. B.-D. este şi o editoare preocupată de trecutul cultural al Banatului, contribuind la readucerea în actualitate a celui mai de seamă prozator bănăţean din prima jumătate a secolului al XX-lea (Mihail Gaşpar) şi a celui mai important lingvist al acestei provincii (Paul Iorgovici). Este coautoare a douăzeci de volume elaborate de colectivul de stilistică din care face parte —Limbajul poetic şi versificaţia în secolul al XlX-lea, Imaginea în stilurile nonartistice ale limbii române literare din secolul al XlX-lea, Textul, imaginea şi coerenţa ş.a.
SCRIERI: Critica - limbaj secund, Timişoara, 1981; Epitetul jurnalistic (în colaborare cu Crişu Dascălu), Timişoara, 1999; Spaţiul meta, Timişoara, 2001; Gramatica poeziei române (1880-1980) (în colaborare cu Crişu Dascălu), Bucureşti, 2002. Ediţii: Mihail Gaşpar, Fata vornicului Oană, introd. George C. Bogdan, Timişoara, 1974, Din vremuri de mărire, Timişoara, 1982 (în colaborare cu George C. Bogdan); Paul Iorgovici, Observaţii de limba rumânească, introd. Crişu Dascălu, Timişoara, 1979 (în colaborare cu Crişu Dascălu).
Repere bibliografice: Al. Graur, Paul Iorgovici, RL, 1979,23; Nicolae Mocanu, Semnificaţiile unor reeditări, ST, 1980, 4; Ştefan Giosu, Paul Iorgovici, „Observaţii de limba rumânească", AUI, lingvistică, t. XXVI, 1980; Eugen Beltechi, Paul Iorgovici, „Observaţii de limba rumânească", CLG, 1981, 1; Eugen Simion, Critica textului, RL, 1982, 16; Marcel Pop-Comiş, Doina Bogdan-Dascălu, „Critica - limbaj secund", 0,1982, 20; Paul Dugneanu, „Critica - limbaj secund", LCF, 1982, 20; Maria Vodă Căpuşan, Criticon, RL, 1983,38; Eugen Simion, Sfidarea retoricii, Bucureşti, 1985,257-260.	F.C.P.
BOGDAN-DUICĂ, G.[heorghe] (2.1.1866, Braşov - 21.DC1934, Braşov), critic şi istoric literar. A fost al doilea născut în familia Elenei (n. Munteanu) şi a lui Ioan Bogdan, funcţionar. Dintre ceilalţi fraţi, se vor remarca, în diverse domenii, Ioan, Ştefan, Alexandru şi Aurel Bogdan. O soră, Ecaterina, a fost a doua soţie a lui N. Iorga. B.-D. a urmat şcoala primară din Scheii Braşovului. După ce a absolvit Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov (1885), audiază cursuri de logică şi de filologie la universităţile din Budapesta, Jena şi Viena. Obţine un post de profesor suplinitor la Liceul „Andrei Şaguna", dar, fiind considerat ateu, este îndepărtat de la catedră. îşi făcuse un oarecare nume, încă elev fiind, prin colaborările de la „Familia" (1883-1884). în 1888, tipăreşte o serie de „reviste literare" în foiletonul „Gazetei Transilvaniei", pe care le continuă, tot în acel an, în „Tribuna", unde a fost o vreme şi membru în comitetul de redacţie. Colaborează şi la „Convorbiri literare". Tenace şi decis în opţiuni, trece în Regat, la sfârşitul lui 1890, încercând să-şi termine facultatea la Bucureşti. Este chemat
577 Dicţionarul general al literaturii române
însă la Cernăuţi, unde între 1893 şi 1894 va fi director la „Gazeta Bucovinei". Se căsătorise, în 1892, cu alsaciana Maria Done. Cei doi au avut şase copii, între care Catul (pictor, profesor universitar), Virgil (filosof), Ovidiu (profesor). Reîntors la Bucureşti, termină Facultatea de Litere şi îşi ia licenţa în 1897. începe acum o lungă carieră didactică. Pentru scurte perioade profesor la licee din ţară, este în cele din urmă numit director al Liceului „Mihai Viteazul", funcţie pe care o va păstra un deceniu. în timpul ocupaţiei capitalei, este arestat şi deportat. îndată după înfiinţarea Universităţii din Cluj, în
1919,	devine profesor de literatură română la Facultatea de Litere şi Filologie, al cărei întâi decan va fi şi unde va preda până la moarte. Tot atunci, a fost ales membru al Academiei Române, pe locul rămas vacant după moartea lui Titu Maiorescu. A fost delegat în Senat din partea Universităţii clujene. Se va înscrie în Partidul Naţional Ţărănesc, dar, nemulţumit, trece în Partidul Naţional Liberal, fiind ales, cu acest prilej, şi deputat. Moare pe neaşteptate la Braşov şi este înmormântat la Sibiu.
Pedagog prin vocaţie, B.-D. s-a preocupat de timpuriu de problemele educaţiei şi învăţământului, începând să publice articole şi studii despre manuale, despre organizarea şcolară încă din 1897. Temperament de polemist, a intrat în gazetăria cotidiană. La „Tribuna" şi „Gazeta Bucovinei" îşi expune, în 1893-1894, mai ales opiniile în probleme de istorie a românilor, împreună cu Aurel C. Popovici, la Bucureşti, participă la redactarea cotidianului politic şi cultural „România jună" (1899-1900). Este secretar al Ligii Culturale, se află în prejma lui N. Iorga şi a lui A. C. Popovici, ale căror opinii le susţine (Românii şi ovreii, 1913). Cu V. Pârvan şi Virgil Arion editează, în 1913 şi 1914, la Bucureşti, revista „Românismul". înzestrat cu o vie curiozitate, citea enorm, atras de mai toate domeniile culturii. Şi-a spus părerea în chestiuni de religie şi teologie, geografie umană, etnofolcloristică, filologie, în texte scrise într-un stil vioi şi accesibil. A analizat cu precădere mişcările religioase la români, stimulat de situaţia confesiunilor din Transilvania şi încercând să afle în ce constă „sentimentul naţional". Aşa au apărut studiile despre Ioan Inocenţiu Micu-Klein, despre autonomia Bisericii Ortodoxe, dar şi despre Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Axente Sever sau Ioan Dunca.
De literatură, B.-D. s-a apropiat mai întâi prin câteva încercări de versificare, unele apărute în „Tribuna" (1891). Aceste tentative i-au deschis gustul pentru descifrarea resorturilor intime ale unei opere, ceea ce l-a îndreptat către critica literară. La început, a urmat modelul maiorescian, adoptând un ton dur, cu ironii şi „zeflemele" de tip junimist aplicate numai literaturii din Ardeal. Lipsa de valoare, era de părere criticul, nu trebuie scuzată prin circumstanţele dificile în care se manifestă scriitorii de limbă română din Transilvania. Considera că aici fuseseră încurajate doar „mediocrităţile" şi nonvalorile, pe temeiul unor „motive neliterare". în opoziţie cu literatura de nivel modest a lui losif Vulcan şi Andrei Mureşanu, criticul aşază versurile lui G. Coşbuc, fiind cel dintâi care le analizează amplu, într-o serie de foiletoane apărute în 1888, înaintea studiului lui C. Dobrogeanu-Gherea. în acelaşi spirit maio-
Bogdan-Duică
rescian, îşi întemeiază afirmaţiile pe o sumă de premise teoretice, plecând de la Lessing, ale cărui opinii şi le însuşeşte în bună măsură. Laocoon constituie un argument pentru eliminarea descriptivismului din poezia ardelenească a epocii, comparată uneori, spre a i se evidenţia scăderile, cu aceea eminesciană. Ca să păstreze o legătură vie cu viaţa literară, a scris, constant, şi critică de întâmpinare, pronunţându-se despre aproape toţi scriitorii contemporani importanţi. La B. Delavrancea a apreciat curăţenia limbii din proză şi unitatea construcţiei dramatice, lui M. Sadoveanu îi este investigată arta de povestitor. Primele versuri ale lui Şt. Petică şi P. Cerna sunt privite cu simpatie; ale lui Camil Petrescu izvorăsc dintr-o „atitudine de clasicist", iar ale lui O. Goga reprezintă „balada tragică a sufletului ardelenesc primitiv". A contestat violent dramaturgia lui Lucian Blaga („literatură fără rost"), afirmând că întreaga lui operă literară este străbătută de „răceală". Pe Tudor Arghezi l-a apreciat, în 1926, considerând că are „vederi noi", dar despre Viori de mucigai a scris negativ. B.-D. era un critic cu un expozeu informat, care înţelegea motivaţiile curentelor moderne (a scris despre expresionism), dar gustul său era al unui clasicizant şi al unui moralist. Interesul lui s-a îndreptat însă către istoria literară, ca o consecinţă a înclinaţiei spre istorie în general. Primul volum, apărut în 1893, conţine o biografie a lui Petru Maior. Aproape toate studiile pe care le-a elaborat în tinereţe insistau asupra derulării faptelor, asupra
Bogdan-Duică
Dicţionarul general al literaturii române 578
contextelor istorice (Procesul episcopului Ioan Inochentie Clain, 1896). Cu timpul, B.-D. îşi configurează o concepţie proprie despre istoria literară, care, fără a fi originală, s-a numărat printre cele demne de luat în seamă, alături de a lui N. Iorga şi a lui O. Densusianu. în fapt, el considera că o istorie a literaturii nu poate fi alcătuită decât după ce au fost investigate toate compartimentele şi au fost strânse toate informaţiile. Colecţiona cele mai mărunte date despre familie, studii, viaţă personală, relaţii sociale, debut, colaborări, ediţii, receptare. S-a oprit cu precădere asupra unor scriitori şi oameni de cultură ardeleni din prima jumătate a secolului al XlX-lea în monografii precum: Viaţa şi ideile lui Simion Bărnuţiu (1924), Gheorghe Lazăr (1924), Ioan Barac (1933), Eftimie Murgu (1937). A stăruit însă şi asupra lui V. Alecsandri (Vasile Alecsandri. Admiratori şi detractori, 1922; Vasile Alecsandri. Povestea unei vieţi, 1926) şi M. Eminescu (Despre „Luceafărul" lui Mihail Eminescu, 1925). Despre Eminescu a scris frecvent „multe şi mărunte", cu deosebire în „Buletinul «Mihai Eminescu»", scos la Cernăuţi, din 1930, de Leca Morariu, cu sprijinul lui G. Ibrăileanu şi al lui
B.-D.	însuşi. Pasiunea pentru amănunt nu era însă gratuită, ci rezulta dintr-o altă cerinţă impusă istoriei literare, aceea de a oferi o imagine cât mai complexă asupra unei epoci. Transilvania primei jumătăţi a secolului al XlX-lea i-a pus la dispoziţie mai ales posibilitatea de a studia şi a releva un complex de raporturi. Istoricul, tolerant din fire şi prin educaţie, nu s-a dat în lături să remarce rolul pozitiv al şcolii ungureşti în formarea spirituală a lui, spre pildă, Simion Bărnuţiu. Urmărind detaliat faptele, le împarte în secţiuni reprezentative şi le distribuie aproape dramaturgie. Istoria literară este atrasă astfel către literatură, prin orientarea şi dispunerea informaţiilor cu ajutorul unor comentarii concise, sugestive şi adecvate, care tind, r între altele, să configureze un destin („rostul vieţii"). B.-D. premerge astfel metodei istorico-literare a lui G. Călinescu. Rezultatele au fost remarcabile, deşi numeroasele corelări pe care le instituia nu erau atât de neaşteptate şi spectaculoase, pe cât erau de laborioase şi exacte. El nu scrie hagiografii, rămânând lucid în evaluări. Verifică sever informaţiile, până la a afla şi alege pe aceea care este (ori pare) martorul cel mai obiectiv. Capitole întregi din câte o monografie simt dedicate unor controverse, prezentate cu vervă polemică. Atât de riguros în adunarea materialului, nu s-a încumetat să se pronunţe decât despre un segment din evoluţia literaturii, anume despre „întâii poeţi munteni" (Istoria literaturii române modeme, întâii poeţi munteni, 1923), unde sunt studiaţi lancu Văcărescu,
I.	Heliade-Rădulescu, V. Cârlova, C. Faca, Gr. Alexandrescu,
C.	A. Rosetti, C. Bolliac. Situându-se, programatic, pe o poziţie marcat istoristă, pentru el chestiunea principală este aflarea sistemului de valori care domină o anume perioadă literară şi includerea scriitorilor în ramele acelui sistem, după criteriile epocii. Adept ferm al „valorilor istorice", B.-D. a fost un adversar al „valorilor relative", cultivate de „spiritul modem" (probabil lovinescian). Istoria... lui nu este o lucrare de pionierat, ci mai curând una de valorificare integratoare. Concluziile sunt durabile, mai ales în ceea ce priveşte circulaţia ideilor şi reconstituirea epocii, prin intermediul acelor micromonografii
ce creionau portrete verosimile, în trăsături de fineţe. A întocmit şi o ediţie din scrierile lui N. Nicoleanu, V. Cârlova şi
C.	Stamati, una din scrierile lui A. Russo şi o alta din poeziile lui Eminescu şi a editat un discurs al lui S. Bărnuţiu. Fără să fie propriu-zis un comparatist, are preocupări constante de literatură comparată, cercetând literatura română în contextul mai larg al „istoriei literaturii generale". Condus de premisa că un artist nu se lasă înrâurit decât datorită unor puternice afinităţi artistice ori ideologice, el a restrâns aria investigaţiilor la acei scriitori străini care puteau oferi elemente de atracţie, din acest punct de vedere, pentru un scriitor român. Plecând, bunăoară, de la pregătirea şi preferinţele lui Barac, el a reuşit să descopere cele mai multe dintre izvoare, datorită faptului că le-a privit prin prisma ataşamentului scriitorului faţă de curentul zis „naţional" din literatura maghiară. A studiat răspândirea idilelor lui S. Gessner în literatura noastră, corespondenţele dintre Ţiganiada şi un poem al vienezului Alois Blumauer, a relevat „influenţe literare la Eminescu" (unele dintre acestea fiind validate ulterior de istoria literară).
A tradus numeroase lucrări germane de pedagogie (între 1898 şi 1933). în tinereţe, şi-a încercat condeiul şi în tălmăciri literare. A dat versiuni corecte pentru un fragment din Mahabharata (1891), pentru tragedia Inelul lui Ghighes de Fr. Hebbel (1900), pentru poezii din literatura chineză ş.a. O traducere din Goethe, făcută când era încă elev, i-a adus o corecţie drastică din partea lui Maiorescu. Sever cu sine, lucrând după un program draconic, B.-D. s-a arătat sever şi cu alţii, atitudine vizibilă în stilul său, adesea polemic. Uneori, a fost şi nedrept, ca de pildă cu T. Vianu. în general, însă, scrisul lui este plastic, pe alocuri chiar savuros.
Mai mult decât oricine, Bogdan-Duică a reprezentat un istoricism intransigent, adesea confundat cu un exagerat cult al mărunţişului literar. Dacă am vrea s-o definim într-o formulă simplificatoare, am putea denumi specia lui de erudiţie un fel de arhivistică literară. Bogdan-Duică a fost stăpânit de instinctul tiranic al analizei, pe care a dus-o până la virtuozitate. Studiile lui fac impresia unor bogate dosare de istorie literară, subiectele fiind tratate până la epuizare. Această pasiune prezintă un pitoresc necontestat, dar şi un mare inconvenient. Spiritul lui iubitor de detalii, de filiaţii duse până-n pânzele albe, devine prizonier al hăţişului de informaţii. De multe ori, se găseşte în cazul aceluia care, din cauza mulţimii arborilor, nu mai poate distinge pădurea.
Pompiliu Constantinescu
SCRIERI: Petru Maior, Cernăuţi, 1893; Procesul episcopului Ioan Inochentie Clain, Caransebeş, 1896; Grillparzer în liceul român, Bucureşti, 1899; Despre „Ţiganiada" lui Budai-Deleanu. înrâuririle germane, Bucureşti, 1902; Titu Liviu Maiorescu, Bucureşti, 1921; Vasile Alecsandri. Admiratori şi detractori, Bucureşti, 1922; Istoria literaturii române modeme. întâii poeţi munteni, Cluj, 1923; Viaţa şi ideile lui Simion Bărnuţiu, Bucureşti, 1924; Viaţa şi opera lui Gheorghe Lazăr (în colaborare cu G. Popa-Lisseanu), Bucureşti, 1924; Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1924; Despre „Luceafărul" lui Mihail Eminescu, Braşov, 1925; Vasile Alecsandri. Povestea unei vieţi, Bucureşti, 1926; Petru Maior şi Justinus Febronius sau Petru Maior ca vrăjmaş al Papei, Cluj, 1933; Ioan Barac, Bucureşti, 1933;
579 Dicţionarul general al literaturii române
Bogdan-Piteşti
Eftimie Murgu, Bucureşti, 1937; Studii şi articole, îngr. şi pref. D. Petrescu, Bucureşti, 1975; Mihai Eminescu, îngr. şi pref. Ecaterina Vaum, Iaşi, 1981. Ediţii: N. Nicoleanu, Poezii şi proză; V. Cârlova, Poezii; C. Stamati, Poezii şi proză, Bucureşti, 1906; Alecu Russo, Scrieri, pref. edit., Bucureşti, 1910; Mihai Eminescu, Poezii, Bucureşti, 1924; Simion Bămuţiu, Românii şi ungurii, pref. edit., Cluj, 1924. Traduceri: Savitri, pref. Ioan Slavici, Sibiu, 1891; Friedrich Hebbel, Inelul lui Ghighes, Bucureşti, 1900.
Repere bibliografice: Aderca, Contribuţii, II, 38-41; Lovinescu, Scrieri,
IV,	197-199, VI, 22-23, VIII, 75-77; Constantinescu, Scrieri, 1,321-324; în memoria lui G. Bogdan-Duică - Bio-bibliographie de Georges Bogdan Duică, ed. bilingvă, Cluj, 1935; I. Crăciun şi I. Breazu, Biobliografta lui Gheorghe Bogdan-Duică, Cluj, 1936; D. Popovici, Evoluţia concepţiei literare a lui G. Bogdan-Duică, Bucureşti, 1938; Vasile Netea, Gh. Bogdan-Duică, Bucureşti, 1940; Dumitru Petrescu, G. Bogdan-Duică, Bucureşti, 1978; Dicţ. scriit. rom., I,306-308; Bogdanii - o familie de cărturari, Braşov, 1995; Mănucă, Perspective, 177-189; Gavril Istrate, G. Bogdan-Duică, CL, 1999,11.	DM
BOGDAN -PITEŞTI, Alexandru (13. VE.1871, Piteşti - 10.in.1922, Bucureşti), publicist. Lăsa să se creadă că s-ar trage din neamul domnesc al Bogdăneştilor. însă tatăl, Constantin Bogdan, era, se pare, un refugiat aromân din Ianina, ajuns, la Piteşti, primar şi deputat. Dintr-o familie boierească provenea, totuşi, mama, Domnica, născută Balotă. Este dat la şcoală în Piteşti, dar nu termină aici gimnaziul, ci îşi continuă învăţătura la Geneva, într-un colegiu catolic, apoi în Franţa. între studii şi boemă epicurianul cam ezită, şi aşa se face că nu isprăveşte nici medicina (la Montpellier), nici literele şi dreptul (la Paris). încă în Elveţia compunea poezii, de factură modernistă, precum şi nuvele, şi ar fi colaborat la „Le Feu-Follet" şi la „L'Echo de Geneve et du Leman". Descins pe malurile Senei, îşi găseşte timp să publice în „La Libre parole", „La Brise du soir", „L'Intransigeant", „Le Figaro", „Le Gaulois", „Le Gil Blas", „L'Echo de Paris". Cult, spiritual, cu o înfăţişare atrăgătoare, B.-P. se simte bine — şi se formează — în atmosfera artistică a Parisului simbolist şi decadent. Motivele exacte ale expulzării lui din Elveţia şi din Franţa nu sunt clare. în dosarele poliţiei geneveze era notat ca „dangereux". în 1898 se întoarce definitiv în ţară. Sigur de magnetismul propriei personalităţi, candidează în alegeri în judeţul Olt, dându-se drept fiul lui Al. I. Cuza; apoi, în 1900, intră iar în competiţie pentru colegiul al III-lea de Ilfov. în urma unui şantaj, încercat în 1913 asupra bancherului Mauriciu Blank, este arestat şi întemniţat. De acum, pentru el începe declinul. Marele păcătos nu va mai pătrunde în avanscenă, iar la moarte, momente groteşti pun punct final acestui destin singular şi oarecum enigmatic. Amestec de egoism şi generozitate, de sensibilitate şi grosolănie, B.-P. e o plămadă aparte, de ins cumva demoniac şi cabotin deopotrivă.
în „Seara", ziar stipendiat se pare de Puterile Centrale, al cărui director şi proprietar a fost în 1913 şi 1914, publicistul mânuieşte un condei incisiv, încercând un anume deliciu, aproape că artistic, al ponegririi. Cinicul vede în juru-i, şi încă supradimensionate, păcate de care el însuşi nu pare să fi fost străin. E, în causticele lui ieşiri moralizatoare şi justiţiare, un alibi subtil şi, poate, dincolo de exerciţiul retoric, un gest de
expurgare a unui subconştient mereu încărcat. Estet al viciului şi vicios al artelor, acest juisor cu rafinamente uneori echivoce s-a răscumpărat, într-o bună măsură, prin gesturile lui de mecena cu gusturi fine. Frecventând la început cercul lui Al. Macedonski, şi-a alcătuit cu timpul un fel de cenaclu, la el acasă strângându-se o societate pestriţă, scriitori, pictori, ziarişti, sculptori (Constantin Brâncuşi, printre alţii), mulţi dintre ei famelici şi încă necunoscuţi. A înlesnit debutul lui Ştefan Petică. îl descoperă şi îl susţine pe Ştefan Luchian; i-a încurajat pe Th. Pallady, Camil Ressu, N. Dărăscu, losif Iser. Judecăţile somptuosului libertin s-au bazat pe bun gust şi pe o intuiţie aproape impecabilă. Opera lui înseamnă mai ales climatul de elevaţie pe care a ştiut să-l creeze. împreună cu alţii, a pus la cale prima expoziţie a artiştilor independenţi (1896) şi, peste doi ani, expoziţia internaţională a Societăţii de artă „Ileana", pe care o fondează în asociere cu I. C. Bacalbaşa şi cu arhitectul Ştefan Ciocâlteu. Cu I. C. Bacalbaşa, scoate o publicaţie de lux, „Ileana" (1900-1901), cea dintâi revistă românească de artă. Avea el însuşi veleităţi de plastician şi, cu o ocazie sau alta, a expus desene ce urmau să-i ilustreze volumul de poezii Sensations intimes, care nu a mai apărut. într-un spirit de fineţe, a publicat (semnând şi Ion Duican) cronici artistice în „Revista orientală", „Ileana", „Liga literară", cerând artistului, nu fără afectare, o „operă de idei", care să exprime o stare de suflet modernă. Excesiv şi în laude, şi în respingeri, B.-P. dezlănţuie o salvă de reproşuri asupra literaturii autohtone. Elitistul e însă
Bogrea
Dicţionarul general al literaturii române 580
consecvent în opţiunea lui pentru poezia simbolistă. Oricum, când scrie, e mai rigid şi mai subiectiv decât în critica orală, în care îşi risipea scăpărările de inteligenţă şi maliţiile, butadele enorme şi sentinţele autoritare.
A compus, numai în franceză, şi versuri (iscălind cu distincţie căutată Alexandre Bogdan-Piteşti, Alex de Piteşti), publicate în „Literatorul", „Ţara", „Revista orientală", „Revista modernă", „Vieaţa nouă", „Ileana", „La Roumanie". E o poezie muzicală, cu tentă simbolistă. Sclipiri de aur şi licăr de ametiste, satin, brocart, velur şi parfum de roze dau o nuanţă de răsfăţ melancoliilor livreşti ale acestui „charmeur" dintr-o speţă bizară.
Repere bibliografice: Cornel, Figuri, 340-351; Alexandru Macedonski, Opere, II, îngr. şi introd. Adrian Marino, Bucureşti, 1966, 353-355; Arghezi, Scrieri, XXIX, 366-367, XXXIX, 82-89; Lovinescu, Opere, VII, 52-54,272-273, IX, 188-192; Victor Eftimiu, Fum de fantome, Bucureşti, 1940, 195-198; Radu D. Rosetti, Spicuiri, Bucureşti, 1958, 116-123; Eftimiu, Portrete, 9-10,94,410-420; K.H. Zambaccian, Pagini despre artă, îngr. şi pref. Marin Mihalache, Bucureşti, 1965,284-295; Cioculescu, Itinerar, 1,179-181; Ion Cruceană, Momente şi figuri arge-şene, I, Piteşti, 1980,35-43; Ioan Stanomir, Alexandru Bogdan-Piteşti -farsor şi mecena, LCF, 1999, 32; Petre Oprea, Colecţionarul mecena Al Bogdan-Piteşti, Bucureşti, 1999; Faifer, Pluta, 42-48.	F.F.
BOGREA, Vasile (6.X.1881, Târnauca-Dorohoi — 8.IX.1926, Viena), filolog, poet, publicist şi traducător. Este fiul Agripinei, fiica preotului Ioan Mihăilescu din Târnauca şi al lui Arghire Bogrea, cu rădăcinile în Egina (Grecia), administrator al moşiei Grămeşti-Dorohoi, funcţionar la Casa Rurală de Economii. A învăţat la Institutul „Anastasie Başotă" de la Pomârla; plăpând, pregăteşte ultimele clase în particular, susţinând bacalaureatul, în 1902, la Liceul Naţional din Iaşi. Obţine prin concurs o bursă de stat pentru studii universitare. Urmează, la Iaşi, literele şi filosofia şi dreptul. între profesori — A. Philippide,
A.	D. Xenopol, P. P. Negulescu. Activează, afirmându-se ca orator, în societatea studenţească „Zorile", care avea ca scop „extensiunea universitară" — răspândirea „înaltelor idei cultivate în universităţi în masele poporane", şi debutează publicistic în ziarul ei, „Zorile" (1902). îşi ia licenţa în litere cu magna cum laude. G. Ibrăileanu îi încredinţează, spre suplinire, catedra sa de limba română de la Liceul Internat. Profesor de română şi franceză în Piatra Neamţ şi Iaşi, susţine la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte serii de prelegeri: în istoria literaturii universale (Pesimismul în literaturile europene, Literatura latină în legătură cu literaturile romanice, Manzoni şi opera sa) şi în istoria civilizaţiilor. Avea darul unei vorbiri captivante, unind discursul savant cu limpezimea şi căldura sufletească a celui ce ştie să rămână în miezul lucrurilor. Din 1910 până în 1913 pregăteşte un doctorat la Berlin. Studiază filologia clasică şi lingvistica comparată cu Heinrich Morf, Ulrich von Wilamowitz-Moellendorff, Eduard Norden, Karl Meister. Impresii ale perioadei, cu o tentă de Bildungsroman, trimitea în 1910, sub semnătura Peregrinus, „Neamului românesc literar". La izbucnirea războiului în Balcani, abandonează doctoratul şi se întoarce acasă. Participă, ca voluntar,
la campania din Bulgaria. Mobilizat pe loc din cauza sănătăţii precare, îl ajută pe N. Iorga să scoată la Iaşi „Neamul românesc". Susţine cu fervoare în articolele sale idealul naţional. în august 1919, este numit profesor agregat la Catedra de filologie clasică a Universităţii nou înfiinţate în Cluj şi se dedică realizării „unităţii culturale". Scrie în „Revista istorică", „Transilvania", „Dacoromania", „Cultura poporului", „Anuarul Institutului de Istorie Naţională"; la „Ramuri" susţine o rubrică de recenzii. Scoate, în 1923, gazeta „Conştiinţa românească", unde e sprijinit de N. Iorga şi Sextil Puşcariu, ţine în cadrul Astrei numeroase conferinţe: Valoarea culturii naţionale, Sufletul latin, Scriitori şi public în lumea veche ş.a. Iniţiază extensiunea universitară în Transilvania. Este între ctitorii Muzeului Limbii Române (nucleul viitoarei şcoli lingvistice clujene) şi ai Societăţii Etnografice. în 1920, la recomandarea lui V. Pârvan, fusese ales membru corespondent al Academiei Române. Colaborează la „Analele Dobrogei", „Cele trei Crişuri", „Ideea europeană", „Cugetul românesc", „Societatea de mâine", „Universul literar", „Făt-Frumos", „Şezătoarea". Cursurile sale, nepublicate, alcătuiesc o sinteză asupra clasicismului, de mare profunzime şi amploare: Civilizaţiile italice, Cultura greco-romană, Figuri reprezentative ale culturii latine, Literatura latină sub republică, Latina populară, izvoare, istorie, structură ş.a. în 1925, a publicat Pentru învăţământul clasic şi, în 1926, Reflexii
581 Dicţionarul general al literaturii române
Bogza
asupra anticlasicismului. Studiul Originalitatea poeziei romane a rămas în manuscris. Chinuit toată viaţa de un ulcer devenit incurabil, moare în cursul unei operaţii, într-o clinică din Viena.
B- Şi-a uimit contemporanii prin bogăţia cunoştinţelor pe care le stăpânea. A lăsat un număr impresionant de contribuţii în filologie, semantică, etimologie, onomastică, toponimie, folclor, etnografie. A scris versuri, a dat traduceri, a fost un distins ziarist. Cele mai multe dintre lucrări se ocupă de etimologii, dar el pune în mişcare un complex de factori, depăşind lingvistica. Metoda comparatistă, folosită cu supleţe, le înscrie într-un orizont enciclopedic. Notele, întinse, dense, oferind sugestii, rectificări, alcătuiesc ele însele un studiu. După Hasdeu,
B.	a avut cea mai bună pregătire pentru lingvistica comparată prin deplina stăpânire a limbilor clasice, germanice, romanice, slave, a maghiarei. A dat rezolvări definitive în etimologie, dar a fost atras de cuvintele rare, neînţelese (Etimologii, între filologie şi istorie), şi de interpretarea semasiologică (O problemă semantică: „genunchiu" în sens de „neam", „gintă", Semantism românesc şi semantism balcanic); a demonstrat originea unor nume şi porecle; a analizat metodic toponimia românească; a pus în lumină marea bogăţie sinonimică a limbii noastre (în terminologia numismatică şi juridică, în denumirile calului, „dracului"); a rezolvat numeroase cazuri de etimologie populară (Glose româneşti în patronimice armeneşti din Ardeal, Contribuţii onomastice, Din onomastica folclorică, Note de toponimie dobrogeană, Din toponimia românească: Abrud, Caransebeş, Lăune etc.). A aprofundat cercetarea elementelor orientale din limbă, a influenţelor greceşti, ungureşti, a „urmelor bizantine". A fost interesat de folclor (Cercetări de literatură populară) şi de cărţile vechi, explicând termeni şi grafii greşit interpretate (Pasagii obscure din Miron Costin, Contribuţie la onomastica „Romanului lui Alexandru" şi a „Romanului Troadei"), înţelesuri pierdute (în jurul „Alexandriei". „Pastele blajinilor" şi altele, O străveche formulă de exorcism în descântecele noastre, Sfinţii-medici în graiul şi folclorul românesc), mecanismele gândirii mitizante (Dunărea, fluviu al Paradisului), străvechi credinţe (Trei probleme folclorice şi aspectele lor româneşti). Umanismul, rod al formaţiei de clasicist, dar şi opţiune spirituală, este afirmat cu un patetism particular şi este fundamentul întregii sale activităţi. B. defineşte poporul nostru ca pe unul creator de civilizaţie (Cântece istorice ungureşti despre români, Românii în civilizaţia vecinilor, Kara-Ulah = Valah în „Codex Cumanicus"? etc.) şi leagă clasicismul de datoria acţiunii publice (Pentru învăţământul clasic). Publicistica — cronica de război din „Neamul românesc", pledoaria renaşterii prin cultură din paginile scrise în ziare şi reviste din Ardeal — uneşte faptul divers cu „principiul etern care-i dă viaţă", atingând, prin forţa convingerilor, dimensiunea unui document de demnă responsabilitate, interioară şi civică. Recenzii şi cronici se disting prin rigoare ştiinţifică. Literaturii i se cere să fie „sănătoasă, cuminte, ferită de molima modelelor". Afectivitatea, dominată de inteligenţă, impregnează versurile sale, paginile de jurnal, reflecţiile. Meditaţie tinzând către adevărurile general umane (de unde şi turnura gnomică, „citatele" din Horaţiu, Euripide, Pindar), poezia are
în centru înfruntarea dintre forţele stingerii şi cele ale Fiinţei (Mors, Sonet (Pe negrele ape), Alme sol...), dintre scepticism şi creaţie (Quaerenti, Spre Nirvana...). Cugetările intitulate Din carnetul unui răstignit, scânteieri de gând pătrunzător, exprimă, aforistic, dialogul lui B. cu lumea. însemnările unui peregrin sunt pagini de analiză asupra a ceea ce îl leagă sau îl înstrăinează de spaţiul german al anilor de formare, o proză intelectuală, elevată, întreţesută cu trimiteri alese inspirat şi vădind gust artistic. A tradus din Sappho, Pindar, Catul, Petroniu.
SCRIERI: în amintirea lui Anastasie Başotă, Vălenii de Munte, 1916; Pagini istorico-filologice, îngr. şi introd. Mircea Borcilă şi Ion Mării, pref.
C.	Daicoviciu, Cluj, 1971; Sacra via. Pagini literare şi publicistice, îngr. şi postfaţă Mircea Borcilă şi M.V. Ungureanu, pref. Teodor Naum, Cluj,
1973.
Repere bibliografice: N. Iorga, Un erudit şi un suflet ales, GT, 1922,1; [Vasile Bogrea], SDM, 1926, 39-40; Sextil Puşcariu, Vasile Bogrea, DR, 1924-1926, partea II; Cezar Cristea, Vasile Pârvan şi Vasile Bogrea, Bucureşti, 1934 ; Adrian Marino, Umanism şi erudiţie, TR, 1971, 28; Mircea Eliade, Memorii, I, îngr. Mircea Handoca, Bucureşti, 1991, 329-330; Dicţ. scriit. rom., 1,308-310.	S.C.
BOGZA, Geo (6.II.1908, Ploieşti — 14.IX.1993, Bucureşti), poet, prozator şi gazetar. Este fiul Elenei Rhea Silvia (n. Georgescu) şi al lui Alexandru Bogza, antreprenor. B. face şcoala primară între 1915 şi 1919, la Ploieşti. Urmează cursurile şcolilor de marină de la Galaţi şi Constanţa, străbătând astfel Dunărea şi
Bogza
Dicţionarul general al literaturii române 582
Delta, dar nu va practica profesia de marinar. începe o lungă şi excepţională carieră de gazetar; în ianuarie 1928, editează — împreună cu Alexandru Tudor-Miu —, la Câmpina, revista de avangardă „Urmuz", debutând acolo şi ca poet; colaborează la „Bilete de papagal", „unu", „Meridian", „Pinguinul" ş.a. în
1929	debutează editorial cu volumul de poeme Jurnal de sex, care alături de altele, publicate în diverse reviste de avangardă, îi aduc acuzaţii de pornografie, procese şi chiar detenţii, în 1933 şi în 1937. în anii 1936 şi 1937 se află în Franţa şi Spania ca ziarist, de unde trimite reportaje pentru „Lumea românească", între care şi ciclul Tragedia poporului basc. în 1939 întreprinde o excursie pe bicicletă de-a lungul Oltului, iar din 1941 începe să publice în „Revista nouă" reportajele care vor alcătui Cartea Oltului (1945). Va colabora la mai toate marile ziare şi reviste: „Vremea", „Tempo", „Rampa", „Cuvântul liber", „Azi", „Frize", „Bluze albastre", „Viaţa românească", „Revista Fundaţiilor Regale", „România liberă", „Scânteia", „Contemporanul", „Luceafărul", „România literară" etc. în 1948 devine membru corespondent, iar în 1955 membru titular al Academiei RPR. în 1978 primeşte Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor. A semnat şi George Bogza şi a folosit, la început, şi pseudonimul Andre Far.
Având peste şaizeci şi cinci de ani de activitate creatoare şi manifestându-se în poezie, proză şi îndeosebi în gazetărie, abordând cele mai diverse genuri în modalităţi originale, B. rămâne pretutindeni un liric profund, un poet modem tulburător, care îşi extrage inspiraţia din meditaţia continuă şi pasionată asupra condiţiei omului contemporan, a măruntelor sau
grandioaselor sale acte existenţiale, într-o lume sfâşiată de ireductibile contraste, de tragedii personale şi de războaie, dar şi de dualitatea efemer-etem. în tot ce scrie, el are capacitatea rară de a se înălţa la gestul solemn, de a găsi tonul patetic, de a uimi prin simbolistica sublimată a experienţei anodine şi, uneori, chiar de a descoperi sensul tragic al existenţei umane într-o lume profană, care trăieşte doar în prezentul imediat. Debutând în atmosfera negativistă şi iconoclastă a avangardei, cu poeme programatic banale, dar cu violenţe de limbaj — pe care, mai târziu, le va renega, iar critica le va respinge:
G.	Călinescu le taxează drept „brutal priapice" —, B. se înscrie de fapt într-o căutare mai generală, care fusese inaugurată la noi de „estetica urâtului" promovată de Tudor Arghezi şi care voia acum să-şi întoarcă faţa şi mai mult spre realitatea atroce, să rupă total cu „estetica de fildeş". Punând poemelor sale motouri din Arghezi sau închinându-le „colegilor" Saşa Pană,
F.	Aderca, Harry Brauner ş.a., tânărul poet făcea mai degrabă reportaje într-un fel de proză poetică şi se considera un exponent al omului elementar, înglobând în simţirea sa suferinţa universală: „Vă voi vorbi despre oamenii petrolului / şi despre sufletul lor mai negru şi mai inflamabil decât petrolul. / Vă voi vorbi despre mine / fiindcă nimeni mai mult decât mine nu poate fi un om al petrolului / şi sufletul meu negru şi inflamabil / mă face să vă vorbesc vouă celorlalţi oameni cu toată brutalitatea. /[...] Aşa a fost de fiecare dată: / inima mea a bătut regulat, / şi asta m-a făcut să am încredere în mine / şi să fiu sigur că legile naturii sunt cu mine şi îmi dau dreptate" (Poem petrofiî). Autorul însuşi le considera „poeme minore", pentru că ilustrau o anecdotică a cotidianului, dar ele dezvăluiau şi o anume „exasperare", care îl apropie, ca stil, de expresionişti, aşa cum „sinceritatea liminară" îl apropie de generaţia lui Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian. Căci, alături de Misterioasa crimă din comuna Buştenari sau de Poem ultragiant, se găsesc — în volumul Poemul invectivă (1933) — şi Poemul marinarilor venerici şi al femeii depravate, Balada ucigaşului, Gheorghiţă cismarul ş.a. Epatarea practicată de simbolişti şi retorica teribilă avangardistă sunt în fapt bine topite într-o atitudine romantică, disimulată, din oroare de clişee „poetice". Dar marea literatură specifică acestui autor începe odată cu revelaţiile reportericeşti, străbătute de o infinită generozitate şi de o simbolică poetic-umană, din Ţări de piatră, de foc şi de pământ (1939). Sunt reportaje despre minele de aur din ţinutul moţilor, cărora le urmează altele, despre Valea Jiului, despre lumea petrolului, a tăbăcăriilor, a periferiilor marilor oraşe etc. Toate culminând cu marea aventură geolo-gico-istorică a curgerii Oltului. Prin aceste proze poetice, B. este, la noi, creatorul reportajului literar, gen în care a fost adesea imitat, niciodată însă egalat. Scriitorul a pus în ele toată personalitatea sa solemnă şi patetică, veşnic uimită şi sensibilă la „frumuseţe şi grandoare", aplecată asupra realităţii imediate, dar percepută din „perspectiva lui Sirius", păşind prin mizeria lumii înconjurătoare, dar cu capul în cerurile sublime. O viziune estetică a realităţii şi o conştiinţă fulgurantă produc tablouri de neuitat, pagini antologice trasate cu un simţ tragic revelatoriu. Aşa sunt descrierea minei de aur de la Roşia
583 Dicţionarul general al literaturii române
Bogza
Montană, interioarele austere ale locuinţelor moţilor, ritualul lent în care o femeie mănâncă un măr, moartea simbolic-tra-gică în noaptea de Crăciun a lui Iacob Onisia în Valea Jiului, atâtea alte scene memorabile din sufocantele tăbăcării, din pestilenţialele periferii bucureştene — tranşant deosebite de imagini similare din scrierile lui Cezar Petrescu (Aurul negru) sau George Mihail Zamfirescu (Maidanul cu dragoste) şi chiar de reportajele nude ale unui F. Brunea-Fox. Din această viziune gigantescă şi animistă, dar şi în intenţia detaşării de zbaterile întunecate ale omenirii în preajma războiului (Inscripţie), a întoarcerii la natura esenţelor, B. creează capodopera sa, carte unică în literatura noastră — Cartea Oltului, subintitulată la ediţia din 1976 „Statuia unui râu". Amintind oarecum de cartea civilizaţiei Nilului scrisă de Emil Ludwig, Cartea Oltului este însă mai puţin monografia unui râu, cât mai ales evocarea simbolică a unor momente istorice şi descrierea geografică a unei naţiuni. Discursul coboară până în preistorie şi geologie, pentru a „urca" apoi în Cosmos, luând drept traseu un râu de atâtea ori semnificativ pentru neamul românesc. Străbătând şapte trepte, de la izvorul ce curge din mineral şi până la vărsarea în Dunăre ce pare o întoarcere în Cosmos, marele râu devine pretextul unor amintiri istorice şi al unor întâlniri umane cu semnificaţii etern actuale, în care personificarea naturii grandioase depăşeşte orice „pitoresc" vlahuţian, iar hiperbolizarea senzitiv-sentimentală abia mai aminteşte uneori de homerismul livresc al lui Calistrat Hogaş. Reporterul-poet recidivează, în circumstanţe istorice diferite, dar în aceeaşi tonalitate hiperbolică, cu Meridiane sovietice (1953), relatare însufleţită a unei călătorii pe o sută de meridiane, de la Moscova la Vladivostok, cu ample incursiuni în timp, de la Caucazul lui Prometeu la construirea oraşului de pe Neva de către Petru cel Mare, de la Revoluţia din Octombrie la imaginea flotei aeriene sovietice. Scrisă în anii 1950-1952 şi supusă canonului ideologic oficial, cartea se sprijină, totuşi, pe o bogată documentare istorică, menită mai cu seamă să confere un relief simbolic prezentului, temele recurente contrapunctic fiind timpul măsurat „solemn şi grav" din turnul Spaski al Kremlinului şi călătoria corăbiilor pe marile fluvii şi mări, de la argonauţi până la vasul „Aurora". Pagini memorabile sunt dedicate nopţilor albe ale Leningradului, monumentelor artistice, descrierii mulţimii de neamuri din Caucaz etc. Şi aici B. contrazice concepţia comună a reportajului construit pe contraste lesnicios de perceput şi realizează vaste panorame, spectaculos trecute însă unei realităţi cu un alt chip decât cel pe care el ar fi vrut să-l legitimeze. în 1974, B. îşi adună în volumul Paznic de far tabletele publicate după 1966, în „Contemporanul", dovedindu-şi încă o dată aplecarea spre cotidian, preocuparea obstinată de a extrage semnificaţii general-umane din cel mai banal eveniment. însă, cum observaţia i s-a acuti-zat, meditaţia aforistică are o forţă de penetraţie considerabilă, scriitorul însuşi personificând pentru lumea românească a acelor ani o conştiinţă cetăţenească sublimă şi tragică fără replică, un veritabil reper moral, ca un memento teribil, deseori de temut. în 1978, selectează, în Orion, din întreaga sa creaţie poematică textele pe care le consideră a fi ilustrarea „stărilor
sufleteşti fundamentale — în epoci atât de diferite ale istoriei şi ale vieţii autorului implicată în istorie - cu evoluţie imprevizibilă"; ceea ce vrea să sugereze, ca şi întreg conţinutul volumului, oarecare contradicţii şi divergenţe. Şi totuşi, vocea lirică, ispitită mereu de sublim, conservă intactă emoţia în faţa miracolului cotidian: „Aş vrea să fiu cinci minute, numai cinci minute, poet / unul dintre acei oameni pe care zeii îi întruchipează / când vor să exprime în versuri o suferinţă sau o bucurie / — şi-n acele versuri se recunosc apoi milioane de oameni, / iar generaţii întregi le ştiu pe de rost şi de câte ori le aud / sunt cuprinse de aceeaşi adâncă tulburare."
SCRIERI: Jurnal de sex, Bucureşti, 1929; Poemul invectivă, Bucureşti, 1933; Ioana Maria, Bucureşti, 1937; Ţări de piatră, de foc şi pământ, Bucureşti, 1939; Cântec de revoltă, de dragoste şi moarte, cu ilustraţii de Marcela Cordescu, Bucureşti, 1945; Cartea Oltului, Bucureşti, 1945; ed. îngr. şi pref. Antoaneta Tănăsescu, Bucureşti, 1979; Ţara de piatră. Confesiune despre vitregia naturii şi a istoriei, Bucureşti, 1946; Oameni şi cărbuni în Valea Jiului, Bucureşti, 1947; Sfârşitul lui Iacob Onisia, Bucureşti, 1949; începutul epopeii, Bucureşti, 1950; Porţile măreţiei, Bucureşti, 1951; Şantierul de la cumpăna apelor, Bucureşti, 1951; Trei călătorii în inima ţării, Bucureşti, 1951; Anii împotrivirii, pref. Ion Vitner, Bucureşti, 1953; Meridiane sovietice, Bucureşti, 1953; Tablou geografic, Bucureşti, 1954; Ciu-Yuan, Henry Fielding, Walt Whitman, Bucureşti, 1955; Scrieri în proză, I-V, Bucureşti, 1956-1960; Tăbăcării şi lumea petrolului, Bucureşti, 1957; O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil, pref. G. Dimisianu, Bucureşti, 1968; Privelişti şi sentimente, Bucureşti, 1972; Paznic de far, Bucureşti, 1974; Orion, Bucureşti, 1978; Poezii şi poeme - Poesies et poemes, ed. bilingvă, tr. Ileana Vulpescu, pref. Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1979; Spania în inima şi conştiinţa mea, Bucureşti, 1981; Ca să fii om întreg, Bucureşti, 1984; Jurnal de copilărie şi adolescenţă, Bucureşti, 1987; Basarabia, ţară de pământ, Bucureşti, 1991; Trapez, pref. Valeriu Cristea, Bucureşti, 1994; Eu sunt ţinta. Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi, Bucureşti, 1996; Rânduri către tinerii scriitori ardeleni, îngr. şi pref. Ilie Rad, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Constantinescu, Scrieri, I, 325-329; Perpessicius, Opere, XI, 204-210; Călinescu, Ist. lit. (1941), 804, Ist. lit. (1982), 891-892; B. Elvin, Geo Bogza, Bucureşti, 1955; Georgescu, încercări, II, 207-220; Petroveanu, Pagini, 11-15; Ivaşcu, Confruntări, I, 443-454; Regman, Confluenţe, 208-242; Piru, Panorama, 316-319; Protopopescu, Volumul, 108-160; Vlad, Convergenţe, 276-286; Sasu, Progresii, 119-123; Tudor, Pretexte, 132-137; George, Sfârşitul, I, 343-346; Ieronim Şerbu, Vitrina cu amintiri, Bucureşti, 1973,230-236; Ungheanu, Pădurea, 257-266; Ungheanu, Arhipelag, 59-67, 412-414; Ciobanu, Incursiuni, 131-138; Cristea, Domeniul, 155-163; Pop, Transcieri, 216-225; Balotă, Universul, 99-114; Regman, Colocvial, 61-68; Geo Bogza interpretat de..., îngr. şi pref. Antoaneta Tănăsescu, Bucureşti, 1976; Cristea, Arcadia, 196-199; Martin, Identificări, 139-153, 201-204; Simion, Scriitori, I, 362-368; Vlad, Lectura, 228-235; Tudor Anton, Ipostaze, 39-44; Ştefănescu, Preludiu, 125-132; Ungureanu, Proză, 239-242; Raicu, Practica scrisului, 191-201; Poantă, Radiografii, I,
34-40; Vaida, Mitologii, 163-166; Alboiu, Un poet, 36-39; Popescu, Cărţi, 88-92; Băileşteanu, Refracţii, 76-86; Şerban, Ispita, 120-127; Zaciu, Lancea, 9-24; Doinaş, Lectura, 154-159; Cristea, Faptul, 42-49; Lit. rom. cont., I, 207-210; Sângeorzan, Conversaţii, 158-162; Paleologu, Ipoteze, 267-273; Tomuş, Mişcarea, 79-82,180-182; Martin, Paranteze, 53-55; N. Steinhardt, Geo Bogza - un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului, Bucureşti, 1982; Cândroveanu, Printre poeţi, 13-20; Doru Scărlătescu, Geo Bogza,
Boiagi
Dicţionarul general al literaturii române 584
Bucureşti, 1983; Ştefănescu, Dialog, 146-153; Leonte, Prozatori, I, 93-101, II, 23-31; Titel, Cehov, 139-142; Flămând, Intimitatea, 88-96; Ungureanu, Proza rom., I, 154-177; Iorgulescu, Prezent, 170-173; Scarlat, Ist. poeziei, III, 21-23, 32-33; Ştefănescu, Prim-plan, 55-62; Cristea, Fereastra, 85-106; Rotaru, O ist., III, 542-555; Băileşteanu, Aorist, 116-119; Holban, Literatura, I, 97-107; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 5-10; Marin Mincu, De la „Flori de mucigai" la „Poemul invectiva", RL, 1990, 6; Pop, Avangarda, 269-287; Ierunca, Româneşte, 127-130; Negoiţescu, Ist. lit, 1,222; Mihai Cimpoi, „Basarabia, ţară de pământ", RL, 1992,5; Aurel Rău, Bogza 85, ST, 1993,2; Ion Bălu, Infernul existenţial, ST, 1993,3-4; Ion Vlad, Treapta întoarcerii în cosmos, TR, 1993, 38; Ion Pop, O anume înălţime şi verticalitate, ST, 1993,10; Caius Traian Dragomir, Un european, ST, 1993,11; Alex. Ştefănescu, Geo Bogza, RL, 1994, 28; Poantă, Scriitori, 64-66; Niţescu, Proletcultismul, 217-222; Alex. Ştefănescu, Ultimul Geo Bogza, RL, 1996, 11; Dicţ. analitic, I, 137-139, III, 300-302,373-375, IV, 269-270; Cărtărescu, Postmodemis-mul, 286; Faifer, Faldurile, 34-38; Dicţ. esenţial, 94-96; Manolescu, Lista,
1,19-23, II, 26-34; Pop, Viaţă, 75-82; Popa, Ist. lit., 1,674-679, passim, II, 334-339, passim; Negriei, Lit. rom., 85.	M.DL
BOIAGI, Mihail G. (1780, Budapesta — 3.II.1842, Budapesta), filolog. Părinţii lui, aromâni ale căror nume nu sunt cunoscute, au emigrat în Austro-Ungaria după distrugerea totală a oraşului lor din sudul Dunării. A fost profesor de greacă veche şi neogreacă la Viena şi Budapesta. Este cunoscut pentru Gramatică română sau macedonovlahă, elaborată cu un deceniu înainte de a fi tipărită, în 1813, în limbile germană, greacă şi în graiul macedoromân. Lucrarea va mai cunoaşte două ediţii; cea din 1863, cu o prefaţă a lui D. Bolintineanu, tipărită cu sprijinul generos a lui C. Negri, şi cea din 1915, datorată lui Pericle Papahagi şi prevăzută cu o substanţială introducere şi cu un vocabular. în sfârşit, în 1988, V. G. Barba dă, la Freiburg, o ediţie a gramaticii, care devenise o raritate încă din secolul al XlX-lea. B. are conştiinţa unităţii de neam şi de limbă a românilor nord şi sud-dunăreni, scriind în acest sens fără echivoc: „Lucrarea mea, care este gramatica de faţă a limbei macedo-române, aşa cum o vorbesc românii din sudul Dunării, şi care, comparată cu idiomul vorbit în nordul Dunării, nu va fi fără de folos atât pentru cei de aceeaşi origine, cât şi pentru străini şi învăţaţi". Gramatica... îşi are importanţa ei, ca una dintre cele mai timpurii ale limbii române. Şi mai importantă este însă prin paginile literare redactate în aromână, pe care autorul le-a inserat la sfârşitul lucrării şi le-a numit „fabule, ică părăminthe şi isturii alepte" [fabule sau basme şi povestiri alese]. în fond, este vorba de nişte parabole scrise în manieră evident eseistică, absolut surprinzătoare pentru vremea aceea, când nu exista încă nici măcar o minimă experienţă literară în dialect. Textele au fost probabil elaborate la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când literatura românească era ea însăşi la începuturi chiar la nord de Dunăre. O mostră poate fi edificatoare: „Un bramin, sezundu di înainte a uşilei a lui, li vine un indian, care feţea negoţitorie, şi cu aţeli di afoară mulţi lori şi dări avea. — Auş - faţe el - eu eseu foarte înverinat tră răul care, multe ori, bunlu ditru mine neacă..." [Un brahman, ce şedea dinaintea uşii lui, vede venind spre el un indian, care făcea negoţ şi avea de dat şi de luat de la cei de afară. —
Bătrâne, zice ăsta, sunt foarte necăjit că răul din mine îneacă adesea binele...]. Se observă aici, ca şi în multe alte „proze scurte" care ilustrează Gramatica... în afara tentei colocviale a povestirii, o conştiinţă neliniştită, cum se întâlneşte adesea la D. Cantemir sau la cronicarii din secolul al XVII-lea. Adre-sându-se sieşi sau altora, autorul ar dori răspunsuri şi soluţii la întrebările ce îl frământă. El este un meditativ, un obişnuit al dialogului reflexiv, citând frecvent filosofi în textele sale, ceea ce le face demne de tot interesul. în asemenea „enumeraţii" care sunt adesea proze condensate, gramaticianul pare a face în mod conştient literatură. E vorba de aproximativ cincisprezece pagini, interesante însă atât din unghi lingvistic, ca limbă vorbită, cât şi prin reflecţii în plan filosofic. Nu mai puţin interesante sunt „dialogurile", reproduse în grai aromân, în greacă şi în germană, care atrag atenţia prin stilul alert şi prin perspectiva aproape modernă a conversaţiei. Pericle Papahagi relatează despre B. că ar fi tradus în zece limbi, între care şi graiul aromân, Opera didactică a lui J. A. Comenius, dar manuscrisul s-a pierdut.
SCRIERI: Gramatiki romaniki itoi macedonovlaki - Romanische oder macedonowlachische Sprachlehre, Viena, 1813; ed. pref. D. Bolintineanu, Bucureşti, 1863; ed. (Gramatică română sau macedoromână), îngr. şi introd. Pericle Papahagi, Bucureşti, 1915; Kurzgefasste neugriechische Sprachlehre, Viena, 1821.
Repere bibliografice: Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân, Bucureşti, 1932,294-296; Sterie Diamandi, Oameni şi aspecte din istoria aromânilor, Bucureşti, 1940, 78; Dicţ. scriit. rom., I, 313-314; Cândroveanu, Aromânii, 55-57.	Hr. C.
BOICULESI, Valeria (12.06.1919, Andrieşeni,j. Iaşi - 6.12.1984, Bucureşti), poetă şi traducătoare. Este fiica Elisabetei şi a lui Constantin Matcaboji, învăţător. După absolvirea Şcolii Normale din Iaşi şi a Şcolii de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti (1952), este educatoare, apoi redactor la Editura Tineretului, precum şi la revistele „Luminiţa" şi „Arici Pogo-nici". A colaborat la diverse publicaţii culturale din ţară, din Canada şi din Israel.
Debutează în 1948, în pagina culturală a ziarului „Lupta poporului" din Suceava. Aproape întreaga activitate poetică a autoarei, transpusă în peste douăzeci de volume, se adresează celor mai tineri cititori. Versuri ritmate popular, motive şi cadenţe din imnografia ortodoxă sunt prelucrate conform imperativelor epocii. Cartea cea mai bună, Prispa cu statui (1969), cuprinde o poezie cu rezonanţe nostalgice, extrase din seva pământului nordic moldav. A tradus, de asemenea, cărţi pentru copii din literatura rusă.
SCRIERI: Din însemnările unei şcolăriţe, Bucureşti, 1954; Fete în uniformă, Bucureşti, 1956; Zi cu soare, Bucureşti, 1957; Ina Mădălina, Bucureşti, 1959; Hai, urcaţi-vă, zorele!, Bucureşti, 1960; Un oaspe drag, Bucureşti, 1960; Cântecul paşilor, Bucureşti, 1962; Zburaţi, hulubii meii, Bucureşti, 1963; Fântâni albastre, Bucureşti, 1964; Fluturaşi poznaşi, Bucureşti, 1965; Martinel sportiv, Bucureşti, 1966; Cântece de lună, Bucureşti, 1967; Cri, cri, cri, Bucureşti, 1967; Fănel şi briceagul albastru, Bucureşti, 1968; Prispa cu statui, Bucureşti, 1969; învăţaţi să număraţi, Bucureşti, 1970; Cartea păpuşii, Bucureşti, 1970; Ora singură, Bucureşti,
585 Dicţionarul general al literaturii române
Boitoş
1972; Sora soarelui frumoasă, Bucureşti, 1973; Şoapta vântului, Bucureşti, 1978; Lutana, Bucureşti, 1979. Traduceri: A. Barto, Fratele cel mic, Bucureşti, 1956; E. Trutneva, Glasuri dragi, Bucureşti, 1957.
Repere bibliografice: Mihai Novicov, Un volum de versuri simple şi emoţionante, „Femeia", 1963, 1; Virgil Mazilescu, Valeria Boiculesi, „Cântece de lună", GL, 1967,50; Valeria Boiculesi, „Cântece de lună", CRC,
1967,	51; Camil Baltazar, „Cântece de lună", VR, 1968, 9; Florin Manolescu, Valeria Boiculesi, „Prispa cu statui", RL, 1970, 2; Tiberiu Tretinescu, „Ora singură", RL, 1973,3; Magda Ursache, „Ora singură", CRC, 1973,19; Piru, Poezia, 1,378-379; Popa, Dicţ. lit (1977), 102; Popa, Ist lit, II, 1011.	N.l.
BOITOR, George (1.XI.1934, Supuru de Jos, j. Satu Mare —
11.V.1976, Ploieşti), poet şi prozator. Este fiul Măriei (n. Pop) şi al lui Ioan Boitor, ţăran. B. frecventează clasele primare la şcoala din satul natal, apoi gimnaziul la Zalău, oraş în care va continua la Şcoala medie tehnică de administraţie economică, absolvită în 1954. în 1954-1955, este elev la Şcoala de impiegaţi de mişcare CFR din Dej. Ocupă diverse funcţii în cadrul CFR în mai multe localităţi, apoi se stabileşte la Braşov şi devine unul dintre marii boemi ai oraşului. Din 1966, lucrează în redacţia revistei „Astra". împreună cu Darie Magheru şi Emil Micu, realizează publicaţia trimestrială „Caiete de literatură" (1968-1969). Primele poezii îi apar în ziarul „Drumul socialismului" (Baia Mare, 1958), iar în anul următor este remarcat de poetul Dan Deşliu, care-i publică o poezie la rubrica „Poşta redacţiei" din revista „Luceafărul", sub pseudonimul Geo Anella Boitor. Colaborează cu versuri, însemnări, note, recenzii, proză la „Scrisul bănăţean", „Tribuna", „Steaua", „Tomis", „România literară", „Astra", „Vatra". Moare tragic, lângă Ploieşti, arun-cându-se sub roţile unui tren. Au rămas în manuscris câteva sute de poezii şi romanul Alberia.
B. a debutat editorial târziu, la 35 de ani, cu volumul de poeme Scara de apă (1969, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Braşov). Inegală sub raportul valorii literare a pieselor componente, cartea legitima însă o voce poetică suficient de pregnantă pentru a stimula opinia critică atât a lui Dumitru Micu, cât şi a lui Gheorghe Grigurcu. Poemele, de factură foarte diferită, amintesc de modele lirice prestigioase, precum Villon, Poe, Baudelaire, Esenin, Arghezi, Blaga. în câteva piese poetul transpune în registru personal gestica lirică villonescă, iar în altele nu sunt greu de recunoscut descendenţa din Blaga sau tonul imprecaţiilor lui Esenin. El îşi asumă ipostaza de trubadur al mediilor marginale („Eu mă simt legat prin sânge / Şi prin tainice blesteme / De borfaşul care plânge, / De lehuza care geme. / Şi mă simt legat de visul / Fetei care vinde graţii. / O, Parisul meu, Parisul / Turbulentelor tentaţii!" — Paradis proscris), adresează, ca Esenin, invective femeilor trădătoare şi trăieşte acut nevoia de mituri, pentru a compensa insignifianţa existenţei („Fugind de mit ne trebuie noi mituri / să umplem golul care ţipă-n noi" — Fugind de mit). Poemele definitorii pentru profilul lui liric sunt cele care dezvoltă un fel de privire sumbră, mai degrabă sarcastică decât ironică. De aici, limbajul liric uneori violent, parcă îngroşat, căutând, în aceeaşi cheie nonconformistă, grotescul.
Poemele erotice, animate unele de un elan studiat, reunesc gestul agresiv şi delicateţea, spontaneitatea elementară şi ironia, în madrigale de o disimulată solemnitate. Al doilea volum, şi ultimul, Testament provizoriu (1974), e o confirmare a autenticităţii unui talent, ceea ce îl îndreptăţeşte pe Al. Piru să-l ia în considerare într-o lucrare de sinteză.
SCRIERI: Scara de apă, Bucureşti, 1969; Testament provizoriu, Bucureşti,
1974.
Repere bibliografice: Dumitru Micu, George Boitor, „Scara de apă", RL, 1969,40; Gheorghe Grigurcu, George Boitor, „Scara de apă", F, 1969,12; Dana Dumitriu, Două plachete de versuri, RL, 1975, 27; Anatol Ghermanschi, George Boitor, „Testament provizoriu", AST, 1975, 1; Dumitru Mureşan, George Boitor, „ Testament provizoriu", VTRA, 1975, 4; Piru, Poezia, II, 336-339; Dicţ. scriit rom., I, 314-315; Mihai Olos, George Boitor, RL, 1998, 51-52; Ştefan Haiduc, George Boitor, un menestrel decapitat, Negreşti-Oaş, 2000.	C. H.
BOITOŞ, Olimpiu (2.IV.1903, Blăjel, j. Sibiu - 2.IV.1954, Cluj), istoric literar şi publicist. Este fiul Aureliei (n. Marian) şi al lui Ioan Rău Boitoş, ţărani. Absolvent al Facultăţii de Filosofie din Cluj (1925) şi al Şcolii Române din Paris (1930), doctor în filosofie (1932), B. lucrează din 1930 la Biblioteca Universitară clujeană, iar în 1943 e numit profesor de română la Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale din Braşov. A fost membru în comitetul director al Teatrului Naţional din Cluj, iar după război s-a numărat printre colaboratorii Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară al Academiei Române, filiala Cluj. Activitatea cea mai importantă o desfăşoară în publicistică — secretar de redacţie la „Societatea de mâine" (1925-1928, 1931-1932), „Gândul românesc" (1933-1936), „Luceafărul" (Braşov, 1941-1944), director la „Avântul" (Braşov, 1944-1945). A mai colaborat, în general cu articole literare, la „Cosinzeana", „Transilvania", „Scrisul românesc", „Convorbiri literare", „Patria", „Daco-romania", „Revista nouă", „Familia", „Universul literar", „Studii literare", „Gazeta Transilvaniei" şi multe altele. La „Societatea de mâine" alcătuia, uneori împreună cu I. Breazu, rubricile „Discuţii literare", „Cronici culturale şi artistice" (semnând şi O.B, B.&B.). în „Gazeta ilustrată" a semnat cu pseudonimul Ion Filimon un serial intitulat Clujul pitoresc, iar pseudonimul S. Florea îl folosea sub cronicile teatrale şi literare din „România nouă".
Primul său studiu de istorie literară, Activitatea lui Slavici la „Tribuna" din Sibiu (1927), este rezultatul unor investigaţii amănunţite şi riguroase, care i-au permis o bună încadrare în epocă şi o abordare competentă a subiectului. în acelaşi spirit, B. face publice o serie de mici „descoperiri" şi utile precizări referitoare la preocupările folcloristice ale lui V. Alecsandri, la memorialistica lui T. Cipariu şi G. Bariţiu, la traducerile teatrale ale lui St. O. losif. S-a ocupat în mod deosebit de activitatea literară a lui I. Ghica, din a cărui operă îngrijeşte şi comentează o ediţie completă de Amintiri din pribegia după 1848 (I-III, 1940-1941) şi una cuprinzând Scrisori către Vasile Alecsandri (I-II, 1947). O contribuţie mai amplă este Poezia lui
Boiu
Dicţionarul general al literaturii române 586
Andrei Mureşanu (1943), scrisă din convingerea că o revalorificare obiectivă, în perspectivă istorică şi critică, era necesară. Receptiv şi la literatura contemporană, încearcă în Victor Papilian - nuvelist (1940) să demonstreze modernitatea acestui prozator, insistând asupra nuvelelor fantastice — o „creaţie poetică" izvorâtă mai mult din imaginaţie decât din observaţie, cu un conţinut „mistic" generat de funcţia activă a superstiţiei şi a supranaturalului. în Proza lui Pavel Dan (1943), explică originalitatea realismului din opera scriitorului prin „sondarea adâncurilor misterioase ale conştiinţei", prin predispoziţia spre afirmare a unui determinism metafizic, sugerat de „semne" oculte, prin intenţia satirică şi nuanţa pesimistă. Dintre numeroasele articole şi note privind actualitatea literară, se detaşează prin dimensiuni şi substanţă cele despre Henriette Yvonne Stahl, George Popa şi Emil Giurgiuca. Un pronunţat caracter de critică a textului au şi multe dintre cronicile sale dramatice, uneori scurte exegeze ce disting intenţii şi sensuri mai puţin evidente. în general, el susţine promovarea repertoriului naţional, dar şi necesitatea modernizării concepţiei asupra spectacolului, militând în acest sens, ca în articolul Pentru funcţia artistică a teatrului, chiar în condiţiile naţional-cul-turale specifice Transilvaniei. Teatrul lui Cehov este analizat prin raportare la mişcarea novatoare iniţiată de Stanislavski şi prilejuieşte lui B. formularea unor judecăţi proprii asupra textelor cehoviene. Intensa activitate de comentator dramatic este completată de traducerea unor piese de A. Schnitzler,
A.	Cehov, R. Marx, R. Tagore, A. Gehri, jucate de Teatrul Naţional din Cluj. Cercetător pasionat şi riguros, B. a alcătuit lucrări care aduc informaţii inedite, unele fiind rodul investigaţiilor făcute în arhive şi biblioteci franceze. Cea mai importantă, Raporturile românilor cu Ledru-Rollin şi radicalii francezi în epoca revoluţiei de la 1848 (1940, premiată de Academia Română), este o evocare vie şi documentată a cadrului de formare a unor tineri revoluţionari români, o contribuţie remarcabilă la cunoaşterea evenimentelor epocii. între istorie şi literatură se află volumul Povestiri istorice (1935, semnat Ion Filimon), în care doar Zilele procesului Memorandului are o atmosferă evocatoare.
SCRIERI: Activitatea lui Slavici la „Tribuna" din Sibiu, Cluj, 1927; Paul Bataillard et la Revolution roumaine de 1848, Paris, 1930; Biografiile româneşti ale lui Ubicini, Cluj, 1932; Povestiri istorice, Sibiu, 1935; Teatrul lui Cehov, Oradea, 1937; O chestiune personală, Cluj, 1938; Periodicele ardelene în răstimp de o sută de ani, Cluj, 1938; Victor Papilian - nuvelist, Oradea, 1940; Raporturile românilor cu Ledru-Rollin şi radicalii francezi în epoca revoluţiei de la 1848, Bucureşti, 1940; Slavici şi Italia, Bucureşti, 1941; Din laboratorul literar al lui O. Goga, Sibiu, 1942; Progresul cultural al Transilvaniei după Unire, Sibiu, 1942; Memoriile lui George Bariţiu, Sibiu, 1942; Poezia lui Andrei Mureşanu, Sibiu, 1943; Die Ungarische Presse in Rumănien, Bucureşti, 1943; Le Progres culturel en Transylvanie de 1918 a 1940, Bucureşti, 1943; De la istoria literaturii la istoria culturii româneşti, Braşov, 1944; întâiele călătorii în Apus ale lui George Bariţiu, Sighişoara, 1947; Delimitări între graiuri şi limba literară, Sighişoara, 1947. Ediţii: Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848,1—III, Craiova, 1940-1941, Scrisori către Vasile Alecsandri, introd. edit., I-II, Bucureşti, 1947.
Repere bibliografice: Dionis Popa, Olimpiu Boitoş, „Activitatea lui Slavici la «Tribuna» din Sibiu", „Naţiunea", 1927, 24; Perpessicius, Opere, IX, 313-315; Al. Dima, Contribuţiile d-lui Olimpiu Boitoş, LU, 1942,1; Petru Sfetca, Olimpiu Boitoş, „Memoriile lui George Bariţiu", VS, 1942, 2714; Aurel Marin, Comentarii critice, Braşov, 1942, 72-76; Ion Şiugariu, [Olimpiu Boitoş, „Progresul cultural al Transilvaniei după Unire"], RFR, 1942,7; Alex. Jebeleanu, Olimpiu Boitoş, „Poezia lui Andrei Mureşianu", VS, 1943, 2922; Gherghinescu Vania, Un profesor nou: Olimpiu Boitoş, „Tribuna" (Alba Iulia), 1943,738; V. Copilu-Cheatră, Olimpiu Boitoş, 0,1976,35,36; Valea, Oameni, 37-40; Nae Antonescu, Olimpiu Boitoş, „Almanah «Tribuna»", 1981,13-16; Dicţ. scriit. rom., I, 315-316.	C.T.
BOIU, Zaharia (4.III.1834, Sighişoara - 6.XI.1903, Sibiu), poet, autor de proză oratorică şi publicist. Aparţinând unei familii de preoţi din tată în fiu, B. urmează aceeaşi cale, înscriindu-se la Gimnaziul Evanghelic din Sighişoara şi apoi la Institutul Teologic din Sibiu. Susţinut de Andrei Şaguna, îşi continuă studiile la Leipzig, la întoarcerea în ţară fiind numit, în 1861, profesor, la Institutul Diecezan din Sibiu. Lucrările lui didactice (Abţdariu pentru şcoalele poporale române, Carte de cetire pentru şcoalele poporale române ş.a.) contribuie la pătrunderea raţionalismului în şcoală şi, concomitent, la o folosire îngrijită a limbii române. Ales, în 1864, prim-paroh al oraşului Sibiu, hirotonisit protopresbiter, numit asesor consistorial şi consilier arhiepiscopal, este şi un membru important al comitetului Astrei, secretar şi prim-secretar al asociaţiei, redactor, între 1892 şi 1895, al revistei „Transilvania". Aici publică articole referitoare la educaţia prin şcoală şi biserică, numeroase schiţe biografice ocazionale, unde panegiristul creionează portrete morale pilduitoare ori sintetizează adecvat activitatea personalităţii omagiate. Volumul Cuvântări funebrale şi memoriale (1889) adună discursuri de această factură, relevând talentul oratorului, iar cele trei volume intitulate Seminţe din agrul lui Christos (1898-1899), premiate de Academia Română, al cărei membru corespondent B. devenise în 1887, includ cuvântări bisericeşti.
Ispitit de poezie încă din gimnaziu, B. debutează în 1853, în „Telegraful român", cu versuri ce omagiau publicaţia sibiană, al cărei redactor va fi mai târziu, între 1862 şi 1865. în „Tribuna" şi în „Transilvania", mai semnează şi cu pseudonimul Eugen Silvan. Versurile din Sunete şi resunete (1862), ca şi cele din volumul editat postum, Frunze de laur (1904), aparţin unui poet ocazional, didactic, care crede în menirea lui de a face şi astfel accesibile idei etice, aspiraţii naţionale. De aceea, fabula, alegoria, poezia care resuscită istoria românească simt tot atâtea chemări energice întru înlăturarea întunecimii şi a despotismului. în fond, el prelungeşte un gen inaugurat de D. Bolintineanu, V. Alecsandri, A. Mureşanu şi, chiar dacă fantezia îi era destul de sărăcăcioasă, versurile, nu o dată fluide, uşor de memorat, i-au fost preţuite în Transilvania, ca şi cele ale lui I. Al. Lapedatu. A tradus din Confesiunile Sf Augustin, din Lessing (Nathan cel înţelept ş.a.), numeroase alte tălmăciri fragmentare circulând prin intermediul cărţilor lui de citire.
587 Dicţionarul general al literaturii române
Bojincă
SCRIERI: Sunete şi resunete, Sibiu, 1862; Cuvântări funebrale şi memoriale, Sibiu, 1889; Seminţe din agrul lui Christos, I-III, Sibiu, 1898-1899; Frunze de laur, îngr. şi pref. Ioan Baptist Boiu, Sibiu, 1904.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. XIX, III, 338-339; Breazu, Studii, I, 78-79; Tuliu Racotă, Poetul Zaharia Boiu, RITL, 1976,4; Dicţ. lit 1900, 110-111; Păcurariu, Dicţ. teolog., 55-56.	G.D.
BOJAN, Mariana (16.VI.1947, Câmpia Turzii), poetă şi prozatoare. Este fiica Măriei (n. Mureşan) şi a lui Avram Bojan, ceasornicar. B. (care la naştere a fost botezată Mariana Otilia) a frecventat gimnaziul şi primele două clase de liceu în oraşul natal (1954-1963), continuând, la Liceul de Arte Plastice din Cluj (1963-1966). în 1967, tot la Cluj, a devenit studentă la Institutul de Artă Plastică „Ion Andreescu", secţia pictură, studiind sub îndrumarea profesorilor Aurel Ciupe, Alexandru Mohi şi Abody Nagy Belâ. După licenţă (1973), se specializează în restaurarea picturii de şevalet, la Muzeul de Artă din Bucureşti (1973-1977). Revine în Cluj-Napoca, la Muzeul de Artă, şi, în 1978, beneficiază de o bursă de specializare în restaurare (pictura flamandă-olandeză), la Institutul Regal al Patrimoniului din Bruxelles. între 1979 şi 1985, lucrează la Muzeul de Istorie a Transilvaniei, în cadrul Laboratorului zonal de restaurare. Trăieşte ca pictor liber profesionist din 1985 până în 1990, când revine la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca. Debutează în presă cu versuri, în revista „Tribuna" (1965), iar editorial în 1976, cu volumul de poeme Elegie pentru ultimul crâng. A colaborat cu versuri, proză şi desene la „Echinox", „Napoca universitară", „Tribuna", „Steaua", „Luceafărul", „România literară", „Amfiteatru", „Ateneu", „Vatra", „Poesis", „Apostrof", „Literatorul" ş.a. A participat cu pictură, acuarele, desene la numeroase expoziţii judeţene şi naţionale şi a avut şaptesprezece expoziţii personale în ţară (Cluj-Napoca, Dej, Bucureşti) şi în străinătate (Paris, Reno, Washington, Roma).
B. a debutat cu un volum propriu ceva mai târziu decât colegii săi de generaţie din ambianţa primului „Echinox", poeţii Dinu Flămând, Adrian Popescu, Ion Mircea, intraţi în circuitul editorial la începutul anilor '70 ai secolului trecut. Cea dintâi carte a sa, Elegie pentru ultimul crâng, este însă precedată de un ciclu selectat în antologia Eu port aceasta fiinţă (1972), destinată debutanţilor. Poemele de început atestă o sensibilitate elegiacă, dezvoltată poetic fie ca discretă confesiune (când tandru amuzată, când disimulat sentimentală), fie ca înscenare caricaturală, exuberant carnavalescă sau bonom onirică. Poeta imaginează/transpune lumea în cheia diminutivului, în virtutea unei graţioase înclinaţii spre feeria plină de haz şi spre stilizarea diafană. Atitudinea dominantă este aceea de solidaritate, până la comuniune, cu făpturile umile: „Tolănită în muşcătoarea ei singurătate / O mică reptilă rupe flori roşii / Pe-o pajişte roşie / Vântul trece pe-aici în salturi speriate. / De ce iei apărarea spurcăciunii? / îmi strigă cei ce privesc / Muta noastră convieţuire..." (Deznodământ blajin). Cu Judecătorul de păpuşi (1980; Premiul pentru poezie al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca), universul de frăgezimi
primăvăratice, lumea exuberantă de plante şi animale, de jucării şi personaje închipuite îşi precizează net configuraţia şi caracterul de vis suav şi fantast într-o formulă ludică şi fantezist livrescă. însă, în ciclul final (Judecătorul pleacă), apar şi semnele unei schimbări de tonalitate. Virajul către notele grave, renunţarea la muzicalitate, apelul la nuanţele mai sumbre ale valorilor plastice anunţă un contrapunct necesar. Lirismul dobândeşte dimensiunea meditaţiei, vizibilă în distanţarea ironică; în spaţiul edenului miniatural îşi face apariţia un „loc rănit": „Soldatul din tine e mort / Artistul, singur / Poezia se destramă ca micul dejun / în aburul de cicoare. / Un morman de istorioare ticăloase / Mucegăiesc pe rafturi / Pledând pentru această infirmitate biografică" (Biografică). în volumele Haina de cânepă (1983) şi Phantasticonul şi alte poeme (1987), gama de atitudini şi stări poetice se amplifică, adău-gându-se acum ipostazele singurătăţii şi ale neliniştii. Subiectul liric ascultă „bătăile negre ale cuvintelor", înregistrează singurătatea, surparea primăverii şi „blazarea" metaforelor: „Orice metaforă / E un rege blazat" (Puterile barbarilor). Omul e „insula Robinson", iar visul înclină spre coşmar: „Din somnul meu neliniştit cresc vise / întunecând hotarele permise." Volumul de „proze scurte" Ultima noapte a Şeherezadei (1993; Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca) este o „recitire", din perspectiva propriului univers poetic, a mitului povestirii salvatoare, ideea ordonatoare fiind aceea că a încheia şirul poveştilor înseamnă a muri.
SCRIERI : Elegie pentru ultimul crâng, Cluj-Napoca, 1976; Judecătorul de păpuşi, Cluj-Napoca, 1980; Haina de cânepă, Cluj-Napoca, 1983; Phantasticonul şi alte poeme, Cluj-Napoca, 1987; Ultima noapte a Şeherezadei, Cluj-Napoca, 1993; Expertul şi păsările, Bucureşti, 1996; Epistole din Piaţa Norilor, Cluj-Napoca, 2001; Arta înfocării, pref. Irina Petraş, Cluj-Napoca, 2001; Dansul câinilor, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Nicoale Manolescu, Generaţia 47, RL, 1977,11; Ulici, Prima verba, II, 48-49; Felea, Aspecte, II, 260-262, III, 137-142; Sultana Craia, Nevoia de miracol, LCF, 1981,2; Piru, Debuturi, 167-168; Taşcu, Poezia, 79-84; Cistelecan, Poezie, 195-198; Papahagi, Cumpănă, 270-274; Maria Genescu, îngerii mâncători de ceapă, RL, 1994,19; Ioana Bot, Povestiri cu hieroglife, ST, 1994,10-11; Petraş, Lit rom., 126-128; Dicţ. scriit. rom., I, 316-317; Ulici, Lit rom., I, 251-252; Pop, Pagini, 203-213; Al. Pintescu, Mariana Bojan sau Retorica singurătăţii, PSS, 1997, 3-4; Ioan Moldovan, Euridice şi melancolia, F, 1997, 1; Ioana Bot, Le Fantastique comme expression de la dissidence, în Le Fantastique au carrefour des arts, îngr. Rodica Lascu-Pop şi Gwanhael Ponnau, Cluj-Napoca, 1998,103-109; Poantă, Dicţ. poeţi, 32-33; Dicţ. analitic, II, 123-125; Irina Petraş, „lin tremur sensibil al umbrei", APF, 2000, 5; Gheorghe Grigurcu, Despărţirea de mitologie, RL, 2001,36; Popa, Ist lit.,
II	,630.	'	C.H.
BOJINCĂ, Damaschin T.[oma] (18.X.1802,Gârlişte,j. Caraş-Severin -- 17.VIII.1869, Dumbrăveni, j. Suceava), istoric şi publicist. Este fiul Florincăi şi al lui Matei Bojincă (Popovici), preot. îşi începe învăţătura la Oraviţa sau la Vârşeţ, trecând apoi la Gimnaziul Piarist din Timişoara. După studii, neterminate, la Seminarul Teologic din Vârşeţ, urmează filosofia la Seghedin (1822-1823) şi dreptul la Oradea (1824-1826)
Bokor
Dicţionarul general al literaturii române 588
şi Pesta (1826-1829). O carieră ecleziastică fiindu-i refuzată de episcopul sârb Ştefan Stratimirovici, se dedică activităţii culturale şi publicistice. A colaborat, în 1830, împreună cu Moise Nicoară, la „Calendar românesc", scos la Buda de Ştefan P. Niagoe, iar în 1829-1830 a fost redactorul publicaţiei lui Zaharia Carcalechi, „Bibliotecă românească". A lucrat în calitate de corector, pentru lucrările româneşti, la Tipografia Universităţii din Buda. B. a fost unul dintre intelectualii români proveniţi din Imperiul Habsburgic ce aveau să joace un rol important în viaţa instituţiilor publice din Principate. Chemat de Gh. Asachi, va funcţiona la Iaşi, de la 1 aprilie 1833, ca jurisconsult permanent pe lângă Logofeţia Dreptăţii. îşi dă aportul în „comisia pravilelor" la traducerea Codului Calimah (1833-1835). Profesor de drept la Academia Mihăileană (1841-1847), ca şi prietenul său Eftimie Murgu, a primit, în Moldova, şi ranguri: paharnic, căminar, ban şi, la 1848, agă. Unionist convins, a devenit ministru al Dreptăţii (1860-1861) în cabinetul lui M. Kogălniceanu.
B. continuă, în mare parte, spiritul iluminist al Şcolii Ardelene, prin preocupările sale culturale, istorice şi pedagogice. Admirator al lui Petru Maior, îi editează, împreună cu Iordachi Mălinescu, la Buda, în 1834, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, la care adaugă traducerea, în limba română, a polemicii lui Maior cu slavistul B. Kopitar. Se dovedeşte şi el un bun polemist în demonstrarea drepturilor istorice ale românilor în lucrarea Respundere desgurzătoare la cârtirea cea în Halle în anul 1823 sub titula Erweiss dass die Walachen nicht romischer Abkunft sind (1828), ce reia, cu unele detalieri şi modificări retorico-stilistice, o versiune latinească din 1827. Pentru a combate răstălmăcirile cu substrat politic ale adversarului Sava Tokoly, care susţinea originea slavă a românilor,, pledează cu argumente logice şi temeinice informaţii istorice, etnografice şi filologice, în favoarea romanităţii (pure, consideră el) şi a continuităţii poporului român. Lucrările lui istoriografice, ce se inspiră din programul iluminist de instruire şi culturalizare a poporului, depăşesc momentul Şcolii Ardelene prin orientarea militantă în activarea conştiinţei naţionale. Biografiile dedicate unor personalităţi ale Evului Mediu românesc fac demonstraţia originiis române a domnitorilor Dimitrie Cantemir, Radu Şerban, Ioan Corvin, Mihai Viteazul, cărora li se evidenţiază calităţile morale, politice, militare şi culturale. Cărturarul aşază la baza civilizaţiei româneşti Antichitatea clasică şi istoria romanilor, subiect a două dintre contribuţiile sale: Istoria romanilor (1829-1830), prelucrare după O. Goldsmith, ce popularizează idei din Montesquieu, şi Anticile romanilor acum întâia oară româneşte scrise (1832-1833), o compilaţie extinsă ce prezintă organizarea societăţii şi a instituţiilor romane (magistratură, armată etc.). în adaosuri personale, insistă asupra elementelor de civilizaţie, mitologie, credinţe şi datini româneşti, pe care le consideră derivate din cele romane. Diregâtoriul bunei-creştere spre îndreptarea multor părinţi şi bun folosul tinerimei române (1830), o lucrare de pedagogie practică având aplicare în şcoală, familie şi societate, adună eclectic idei din etica wolfiană, enciclope-diştii francezi şi din tradiţia „moralnică" românească a vechi-
lor cărţi religioase şi de înţelepciune. Pledoaria pentru educaţie şi învăţământ, încrederea în capacitatea raţiunii omeneşti şi în valoarea culturii au drept finalitate „buna norocire" a omului, ale cărui virtuţi contribuie la dezvoltarea societăţii. Din necesităţi didactice, B. alcătuieşte o „teologie morală" pentru Seminarul de la Socola şi cursuri de drept pentru Academia Mihăileană. Expresivitatea, adesea literară, a scrierilor lui este dată de stilul direct, sentenţios, de folosirea procedeelor retorice, ca şi de o anumită savoare popular-arhaică.
SCRIERI: Animadversio in dissertationem Hallensem sub titulo „Erweiss dass die Walachen nicht romischer Abkunft sind", Pesta, 1827; ed. (Respundere desgurzătoare la cârtirea cea în Halle în anul 1823 sub titula „Erweiss dass die Walachen nicht romischer Abkunft sind"), Buda, 1928; Diregâtoriul bunei-creştere spre îndreptarea multor părinţi şi bun folosul tinerimei române, Buda, 1830; Anticile romanilor acum întâia oară româneşte scrise, I-II, Buda, 1832-1833; Scrieri, îngr. şi introd. Nicolae Bocşan, Timişoara, 1978.
Repere bibliografice: Gh. Ungureanu, Jurisconsultul Damaschin T. Bojincă (1802-1869), Iaşi, 1930; Traian Topliceanu, Damaschin Bojâncă, Oraviţa, 1933; Lupaş, Cronicari, I, 175-183; Georges Ciulei, Un jurisconsulte oublie: Damaschin Bojincă, Bucureşti, 1945; Ist. lit., II, 119-122; Victor Ţârcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Bucureşti, 1970,98-108; Duţu, Cărţile, 45-46,158,160; Dicţ. lit. 1900,111-112; Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986,128-130, passim; Dicţ. scriit. rom., 1,317-318.	A.Sm.
BOKOR, Petre (24.V.1940, Cluj), prozator. După liceu, face doi ani la Şcoala Politehnică (1960-1962) şi apoi practică diverse meserii până în 1970, când va absolvi Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Lucrează ca regizor de film la Studioul Cinematografic Bucureşti, debutând cu o peliculă documentar-artistică de rezonanţă, Apa ca un bivol negru. în 1975 regizează lungmetrajul Tufă de Veneţia, după un text de Valentin Silvestru. In 1978, se stabileşte în SUA. Va conduce un teatru în Alberta, apoi va trece în Australia, ca profesor de artă dramatică la Canberra. în 1993 revine la Bucureşti, unde montează la Teatrul Mic o înscenare după Diderot Qacques şi stăpânul său), pentru ca în 1995 să devină profesor de teatru la Edmonton, în Canada.
Nu este nevoie de perspicacitate pentru a simţi „mâna umoristului" în filmele lui B. şi, mai ales „ochiul regizorului" în prozele secvenţiale ale cineastului. Totul stă sub semnul filmului în literatura sa, fie la modul cel mai explicit, ca în Micii mei toreadori (1976), scurte scenarii şi istorii cu actori, regizori, comisii de vizionare şi cenzură, întâmplări din sala de cinematograf, fie indirect, cumulând memorialistica (ochiul copilului din cabina proiectantului) cu istoria peliculei, aşa cum se întâmplă în Pe cuvânt de cineast. Secvenţe pseudocine-matografice (1995), într-o manieră vecină pe alocuri cu jovialitatea informată obiectiv şi savuroasă prin subiectivitate a unui D. I. Suchianu, dar şi cu cinefilia egocentrică de tip Radu Cosaşu. în orice caz, în anii debutului editorial (Tumbe în plină stradă, 1971, urmat de Opriţi secolul, cobor! Umoristice, 1974),
B.	se situa în descendenţa umorului negru-corosiv de tip
589 Dicţionarul general al literaturii române
Boldea
Teodor Mazilu, cu un ochi la Ion Băieşu şi celălalt la satira gen revista rusească „Krokodil", unde umanitatea gogolian răsucită ajunge să sfârâie absurd pe asfaltul bucureştean. A tradus mult, singur sau în colaborare, din autori maghiari (Kârâcsony Beno, Kis Peter, Meliusz Anna, Meliusz Jozsef, Nagy Lâjos, Sipos Bella ş.a.) şi a scris o monografie Toma Caragiu (1982).
SCRIERI: Tumbe în plină stradă, Bucureşti, 1971; Opriţi secolul, cobor! Umoristice, Bucureşti, [1974]; Micii mei toreadori, Bucureşti, 1976; Toma Caragiu, Bucureşti, 1982; ed. 2 (Carte despre Toma Caragiu), Galaţi, 1996; Pe cuvânt de cineast. Secvenţe pseudocinematografice, Bucureşti, 1995; Basca lui Sexpir, Bucureşti, 1998; Până sus cu capul în jos, Bucureşti, 1998; Planeta Silvestru, Bucureşti, 1998; Ieşirea la pagina 2681, Bucureşti, 2000. Traduceri: Anna şi Jozsef Meliusz, Nae Deşteptul, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Viorica Huber); Bella Sipos, Aventurile lui Martinică, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Ion Jipa); Peter Kis, Cristina colindă lumea, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu I. Acsan); Lâjos Nagy, Zoologie de buzunar, Bucureşti, 1971; Beno Kârâcsony, Cu capul în soare, Bucureşti, 1974, Cu pasul în linişte, Bucureşti, 1974.
Repere bibliografice: N. Balotă, „ Tumbe în plină stradă", RL, 1971,29; Daniel Ştefan Pocovnicu, O carte pe zi, CL, 2000,3.	D.C. M.
BOLDAN, Emil (15.1 .1909, Focşani), istoric literar. Este fiul Paulinei (n. Lebeanu) şi al lui Vile Boldan, mic comerciant. După ce urmează liceul la Focşani şi Bucureşti, a absolvit, în 1932, Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Este, în acelaşi oraş, profesor de liceu începând din anul 1934 şi apoi, din 1948, profesor universitar, îndeplinind şi funcţia de decan (1953-1954) la Facultatea de Filologie şi apoi pe aceea de rector al Institutului de Limbi Străine (1954-1955) şi al Institutului Pedagogic (1955-1959). A fost secretar general al Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice (1960-1968), redactor-şef adjunct la „Gazeta învăţământului'' (1951-1953) şi redactor responsabil adjunct la „Limbă şi literatură". A debutat în anul 1928, la „Bilete de papagal", iar editorial în 1948, cu monografia Alecu Russo. Omul, opera.
Tributar până către sfârşitul deceniului al şaptelea din secolul trecut unui concept sociologizant de literatură, B. a contribuit din plin la aşa-numita „reconsiderare" a clasicilor, la „valorificarea ştiinţifică a moştenirii literare", prin sublinierea laturilor „progresiste", ca şi a „erorilor ideologice" ale diferiţilor scriitori. în Prezentare succintă a literaturii române din revista „Limbă şi literatură" (1961), el disocia tranşant între „forţele progresiste" şi „poziţiile reacţionare", considerând, de pildă, drept „curente diversioniste" şi „retrograde" nu doar sămănătorismul şi poporanismul, dar şi simbolismul. Prezentare... e de fapt un „îndreptar" maniheist, sumă a tuturor etichetărilor şi tezelor „realismului socialist". în acest spirit sunt „reconsideraţi", în antologii şi prefeţe, corifeii Şcolii Ardelene, Alecu Russo, Alecu Donici, chiar şi Miron Costin. Autorul căruia i-a consacrat cea mai mare parte a activităţii de editor este Costache Negri. Ediţia Scrieri (I-II, 1966) cuprinde, pe lângă beletristică, bogata şi însemnata corespondenţă particulară a unionistului cu Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu şi alţii. Remarcabilă este şi ediţia
corespondenţei dintre Costache Negri şi Al. I. Cuza, ca şi aceea dintre cei doi, pe de o parte, şi Arthur Baligot, secretarul domnitorului, pe de alta, restituită cu acribie filologică şi atent adnotată.
SCRIERI: Alecu Russo. Omul, opera, Bucureşti, 1948; Noţiuni de teoria literaturii. Genul liric, Bucureşti, 1950. Ediţii: Costache Negri, Scrieri, I-II, introd. edit., Bucureşti, 1966, Scrieri social-politice, introd. edit., Bucureşti, 1978; Alexandru Ioan Cuza — Costache Negri, Corespondenţă, Bucureşti, 1980.
Repere bibliografice: Constantin Crişan, Costache Negri, „Scrieri", LCF, 1967,3; Andrei Pippidi, Cu prilejul unei ediţii recente a scrierilor lui
C.	Negri, RITL, 1968, 1; Mircea Anghelescu, Costache Negri, „Scrieri social-politice", LL, 1978,3; Pericle Martinescu, Confesiuni în faţa istoriei, RL, 1980,24; Em. Condurachi, Semnificaţiile unei corespondenţe, CNT, 1980,44; Mirodan, Dicţionar, 1,198-200; Dicţ. scriit. rom., 1,319; Popa, Ist. lit, 1,740.	'	A.N.
BOLDEA, George (16.V.1905, Mercheaşa, j. Braşov -9.XII.1934, Cluj), poet. Este fiul Bucurei (n. Pilei) şi al lui Abraham Boldea, ţărani. B. se înscrie după terminarea liceului din Dumbrăveni la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1929. Pe durata studiilor a fost şi custodele bibliotecii facultăţii şi a frecventat cenaclul literar condus de Mihail Dragomirescu. Cariera didactică — profesor de liceu — şi-a exercitat-o în câteva oraşe transilvănene: Odorhei, Cărei, Cristur, Brad, Turda şi Năsăud. A debutat în 1923 cu Pastel de vară în „Cosinzeana" şi a colaborat cu versuri, proză, articole, medalioane la „Năzuinţa", „Datina", „Convorbiri literare", „Universul literar", „Ritmul vremii", „Gând românesc" etc. împreună cu Emil Giurgiuca, a fost iniţiatorul şi întemeietorul revistei „Abecedar" (apărută în 1933-1934 la Brad şi la Turda), publicaţie ce a contribuit substanţial, prin paginile ei, la modernizarea atât a beletristicii, cât, implicit, şi a gustului publicului din Transilvania.
Singurul său volum de versuri, Soliloquii, apărut postum, în 1938, se datorează devoţiunii prietenului Emil Giurgiuca, antologator şi prefaţator. Moartea atât de timpurie a lui B. i-a determinat pe mulţi comentatori (mai ales ardeleni) să supraliciteze valoarea creaţiei sale lirice. Chiar dacă a fost o promisiune, despre el nu se poate vorbi, totuşi, aşa cum remarca lucid Pompiliu Constantinescu, decât ca despre „frumuseţea neîmplinirii". în pofida unor permanenţe — „dragostea, sentimentul naturii şi moartea" (Nae Antonescu) —, pot fi uşor depistate trei faze distincte în evoluţia poeziei sale: între 1923 şi 1925, idilică, metaforică; după 1925, tinzând spre conceptualizare, în urma contactului cu cenaclul lui Mihail Dragomirescu; în sfârşit, ultima fază, cea a efortului de sincronizare cu lirica modernă, în urma colaborării la „Abecedar" şi „Gând românesc", unde se făcea simţit pregnant suflul poeziei noi. în prefaţa la Soliloquii, Emil Giurgiuca, în stilul său specific, le caracterizează astfel: „Din faza solarelor crâmpeie de vară, pur şi simplu metaforică, o metaforă exterioară, plasticizantă, poezia lui, poposind un moment prin poetica conceptuală, a urcat la treapta de marmoră a stilului nou,
Boldea
Dicţionarul general al literaturii române 590
zveltă şi tristă ca o apă sublunară." Sigur, în lirica de început se regăsesc toate stereotipiile verbale şi imagistice specifice vârstei (aproape infantile), dar şi climatului literar, matricelor formative ale anilor postbelici din Transilvania. Se practica atunci un neosămănătorism aproape agresiv, Lucian Blaga fiind (alături de câţiva, puţini) doar o excepţie. Mai apoi, însă, cizelând cu migală versul, dar, mai ales, conferindu-i o dramatică încărcătură emoţională prin presentimentul iminentei morţi, B. reuşeşte să transmită, prin câteva dintre ultimele sale poezii, fiorul autenticei trăiri întru artă: „M-a fulgerat dureroasă dorinţa plecării. [...] Umbra tristeţii mele s-acopere lumea. De ce mai plânge cineva când sufăr eu destul? Nu mă clătinaţi, că sunt plin de lacrimi" (Plecare).
SCRIERI: Soliloquii, pref. Emil Giurgiuca, Sibiu, 1938; Versuri, îngr. şi cuvânt înainte Nae Antonescu, pref. Emil Giurgiuca, Bucureşti, 1973.
Repere bibliografice: Ion Chinezu, Pe mormântul poetului George Boldea, GR, 1935,1; Ştefan Baciu, George Boldea, „Pământul", 1935,91; George Popa, Pentru amintirea lui George Boldea, „Lanuri", 1936,5-6; Ion Chinezu, Amintirea lui George Boldea, GR, 1,1937, 5-7; Romulus Demetrescu, George Boldea, „Soliloquii", PLI, 1937,9; Pompiliu Constanti-nescu, George Boldea, „ Soliloquii", VRA, 1938,539; Perpessicius, Opere, VII, 339-342; Murăraşu, Ist. lit., 396; Călinescu, Ist. lit. (1941), 881; Antonescu, Scriitori, 20-29; Dicţ. scriit. rom., 1,320-321.	D.Gr.
BOLDEA, Iulian (2.III.1963, Luduş, j. Mureş), poet şi critic literar. Este fiul Elenei (n. Branea) şi al lui Iulian Boldea, lucrător (şef de tren) la CFR. B. frecventează Facultatea de Filologie, secţia română-franceză, a Universităţii din Cluj-Napoca (1985-1989). Redactor, din 1986, la revista „Echinox", îndeplineşte, în 1988 şi 1989, funcţia de redactor-şef adjunct. Publicăr versuri, eseuri şi cronici literare. După licenţă, devine profesor la Liceul „Al. Papiu-Ilarian" din Târgu Mureş. în paralel, este redactor la revista „Vatra", secretar de redacţie, în perioada 1994-1997, al revistei „Educaţie şi cultură" (editată de Casa Corpului Didactic Mureş) şi redactor-şef al revistei „Târnava". Debutează în revista „Flacăra", în 1983, cu versuri. Colaborează la revistele „Tribuna", „Steaua", „Vatra", „Familia", „Ateneu", „Astra", „Amfiteatru", „Convorbiri literare", „Euphorion", „Dacia literară", „Luceafărul". Debutul editorial îl reprezintă volumul de versuri Carte de vise (1994; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu Mureş). Este doctor în filologie al Universităţii din Cluj-Napoca, din 1996, cu teza Faţa şi reversul textului (I. L. Caragiale şi Mateiu I. Caragiale).
în singura carte de poezie publicată, Carte de vise, B. este un meditativ melancolic, pendulând între preţiozitatea livrescă a reveriei şi ceremonia tandră a notaţiei introspective. Dicţiunea elegantă a poemelor miniaturale, compoziţia contrapunctică, atent ritmată, a poemelor ample atestă un simţ artistic sigur. în critica literară, debutează cu o culegere de cronici literare, Metamorfozele textului (1996; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu Mureş). Prospecţiuni şi, cum spune subtitlul cărţii, „orientări în literatura română de azi", comentariile sunt grupate în trei secţiuni distincte: Textul poetic, Textul epic şi Textul critic, elocvente atât pentru opţiunile criticului, în
ordinea valorilor literare contemporane consacrate sau în curs de afirmare, cât şi pentru aria explorărilor, incluzând justificat şi autori şi cărţi cu prezenţe oarecum sporadice. Pertinenţa observaţiilor, fineţea descifrărilor, justeţea situărilor avertizează asupra unui analist aplicat, receptiv şi pătrunzător în identificarea structurilor şi semnificaţiilor, atent la individualitatea operei. A doua carte, Faţa şi reversul textului (I. L. Caragiale şi Mateiu I. Caragiale) (1998; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu Mureş), e un studiu comparativ pe o temă controversată în critica românească (Paul Zarifopol, Pompiliu Constanti-nescu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Cornel Regman): „problematica relaţiilor şi corelaţiilor, a convergenţelor şi disjuncţilor dintre operele lui I. L. Caragiale şi Mateiu I. Caragiale". Ca punct de plecare, autorul a luat în considerare „teme, toposuri, personaje de anvergură ce pot fi corelate, puse în corespondenţă, evaluându-se din perspectiva convergenţelor şi disjuncţiilor estetice dintre cei doi scriitori" (Preliminarii la un demers comparativ). Investigaţia vizează „toposuri precum cele ale măştii, oglinzii, carnavalului, al femeii demonice, al fantasticului etc.", în proiecţii specifice individualităţii creatoare atât de marcate a celor doi scriitori. Reprezentarea finală reuşeşte să fie „aceea a unei medalii, în carefaţa (opera lui I. L. Caragiale) şi reversul (creaţia lui Mateiu I. Caragiale), deşi închipuie efigii, reprezentări distincte, participă la un fond estetic, moral sau psihologic comun, împărtăşindu-se în aceeaşi «esenţă spirituală»". Cu Timp şi temporalitate în opera lui Eminescu (2000), B. abordează o temă de mare importanţă în modelarea viziunii poetice şi în configurarea sentimentului eminescian al fiinţei. Ţinta lucrării este, în intenţia autorului, să aproximeze „modul în care se configurează sentimentul timpului în opera eminesciană" şi „felul în care poetul îşi asumă propria condiţie aşezată sub semnul emblematic al temporalităţii". Autorul utilizează cu ingeniozitate achiziţiile exegezei eminesciene în interpretarea acestei teme, precum şi intuiţii proprii, dovedin-du-se şi aici un analist sagace în descifrarea structurilor, riguros în structurarea ecuaţiilor de lectură.
SCRIERI: Carte de vise, Târgu Mureş, 1994; Metamorfozele textului (Orientări în literatura română de azi), Târgu Mureş, 1996; Dimensiuni critice, Târgu Mureş, 1998; Faţa şi reversul textului (I. L. Caragiale şi Mateiu I. Caragiale), Târgu Mureş, 1998; Timp şi temporalitate în opera lui Eminescu, Târgu Mureş, [2000]; Ana Blandiana, Braşov, 2000; Scriitori români contemporani, Târgu Mureş, 2002; Poezia clasică şi romantică de la Dosoftei la Octavian Goga, Braşov, 2002; Simbolism, modernism, tradiţionalism, avangardă, Braşov, 2002. Ediţii: Un destin istoric: Biserica Română Unită. Ancheta revistei „Vatra", Târgu Mureş, 1999 (în colaborare cu Al. Cistelecan, Cornel Moraru şi Virgil Podoabă).
Repere bibliografice: Al. Cistelecan, Iulian Boldea, ECH, 1994, 1-3; [Rodica Draghincescu], Profil: Iulian Boldea (Istmurile dintre „scriitor" şi „scriind"), „Zburătorul", 1997,1-3; Ovidiu Pecican, „Suntem artiştii provinciali, profesorii provinciali", VTRA, 1997,8; Ion Pop, Exerciţii de lectură, VTRA, 1997,8; Nicolae Oprea, „Firea morală" a criticului, VTRA, 1997, 8; Diana Adamek, „Metamorfozele textului", TR, 1997,51-52; Ştefan Ion Ghilimescu, Figuri ale romanului, Târgovişte, 1998, 103-106; Victor Sterom, Retorica pietrelor, CRC, 1999,9; Adrian Tudurachi, Nefericirile comparatismului, ST, 1999,8-9; Petraş, Panorama, 131-132. C.H.
591 Dicţionarul general al literaturii române
Boldureanu
BOLDUMA, Ion (6.VL1933, Colicăuţi, j. Hotin - 19.IV.1993, Chişinău), poet. Este fiul Alexandrinei (n. Dragalin) şi al lui Gheorghe Bolduma, ţărani. A studiat, fără să o fi absolvit, la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău. A debutat editorial în 1961, cu placheta Patima izvorului, care cuprinde esenţa evoluţiei viitoare a lui B. Lirica lui, îndatorată modelelor folclorice, cultivă simbolistica rurală, într-un metaforism original. Balada şi pastelul, specii predilecte, sunt dominate de puseuri elegiace. Plasticitatea şi insolitul imaginilor sunt rodul unei imaginaţii uneori excesive şi nesupravegheate, precum o demonstrează unele poezii din volumele Cântarea fiinţării mele (1968), Trestienii (1975), Amurguri verzi (1978). Alteori, versul este îndatorat reportajului conjunctural şi propagandistic ('Toboşarii, 1974, De vorbă cu inima, 1987).
SCRIERI: Patima izvorului, Chişinău, 1961; Versuri, Chişinău, 1965; Zbor de toamnă, Chişinău, 1968; Cântarea fiinţării mele, Chişinău, 1968; De ziua satului, Chişinău, 1971; Versuri, Chişinău, 1971; Toboşarii, Chişinău, 1974; Trestienii, Chişinău, 1975; Casa părintească, Chişinău, 1977; Amurguri verzi, Chişinău, 1978; Pădureanca, Chişinău, 1980; Drum de ţară, Chişinău, 1983; Izvorul, Chişinău, 1984; De vorbă cu inima, Chişinău, 1987; Scrieri alese, Chişinău, 1991.
Repere bibliografice: V. Coroban, Profiluri literare, Chişinău, 1972,
45-49; Ion Ciocanu, Cu faţa spre carte, Chişinău, 1989,263-269; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 217-218.	I.	C.
BOLDUR, Anda (8.VI.1924, Sibiu - 4.IX.1996, Bucureşti), traducătoare. Provine dintr-o familie de intelectuali, mama — Marina (n. Stroici), fiind ea însăşi poetă, iar tatăl, Ion Boldur-Lăţescu, ofiţer de carieră. A absolvit Liceul „Oltea Doamna" din Iaşi, după care urmează cursurile Facultăţii de Drept la Universitatea Bucureşti. A fost soţia lui Mihnea Gheorghiu.
Debutează în 1943, cu poezia Amintire, m „Revista tineretului" din Iaşi. Conştientă, probabil, de natura înzestrării sale, poeta îşi va reprima ambiţia de a se impune în domeniul creaţiei originale şi se va dedica traducerilor. Climatul spiritual al epocii o va îndrepta mai ales spre literatura rusă şi sovietică. Treptat, se apropie însă şi de alte literaturi şi transpune în româneşte titluri din Tennessee Williams, Edward Albee, Beaumarchais, Paul Claudel, Nazim Hikmet ş.a. Adaptează sau dramatizează texte clasice din Jules Verne (Taina castelului din Carpaţi), Cehov (Un Hamlet de provincie) sau Stendhal (Vanina Vanini). Unele dintre aceste adaptări au fost montate pe scenele unor teatre din Bucureşti, Sibiu, Cluj sau Craiova, cele mai multe au fost utilizate, însă, ca scenarii radiofonice sau de televiziune. Povestirile, reportajele şi însemnările de călătorie, scrise între timp, B. fie le-a rostit la Radio, fie le-a încredinţat unor reviste sau almanahuri.
Traduceri: Beaumarchais, Nunta lui Figaro, Bucureşti, 1946, Bărbierul din Sevilla. Nunta lui Figaro, pref. Mihai Mugur, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Valentin Lipatti); A. P. Cehov, Nuvele, I-II, pref. Vera Călin, Bucureşti, 1950-1952, Opere, I-IV, Bucureşti, 1954-1956, Povestiri, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Valeria şi Profira Sadoveanu şi Xenia Stroe), Şapte povestiri, Bucureşti, 1960, Un impresar sub
divan, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Otilia Cazimir, Nicolae Gumă şi Xenia Stroe), Opere, I, îngr. şi introd. Sorina Bălănescu, Bucureşti,
1968,	Logodnica şi alte povestiri, îngr. Sorina Bălănescu, Iaşi, 2002 (în colaborare cu Otilia Cazimir şi Alice Gabrielescu); Maxim Gorki, în faţa vieţii, Bucureşti, 1951, Inima de foc a lui Danko, Bucureşti, 1951, Doi vagabonzi, Bucureşti, 1952, Poveşti şi povestiri, Bucureşti, 1953, Pepe şi alte povestiri, Bucureşti, 1960; Muzica sovietică în plin avânt, pref. Andrei Tudor, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Ada Steinberg); Bogdan Hamera, Pilda lui Plewa, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Iulian Kalinowski); P. I. Ceaikovski, Despre operă, Bucureşti, 1953; Arkadi Gaidar, Ţinuturi îndepărtate, Bucureşti, 1953; N.V. Gogol, în noaptea de ajun, Bucureşti, 1953, Serile în cătunul de lângă Dikanka, pref. Tamara Gane, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Ada Steinberg); Boris Gorbatov, Donbas, Bucureşti, 1953; Mirza Ibrahimov, Veni-va ziua, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu V. Popescu); L. N. Tolstoi, Prizonierul din Caucaz, Bucureşti, 1954; Alexei Iugov, Nemurire, Bucureşti, 1954; Go Mo-Jo, Scrieri alese, pref. Ion Vitner, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Vlaicu Bârna), Ospăţul lui Confucius, pref. Al. Oprea, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Vlaicu Bârna, Alice Gabrielescu şi Nina Gafiţa); Liu Ţân, Zidul de bronz, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Dan Duţescu); I. Vasilenko, Povestiri, Bucureşti, 1956; Boris Polevoi, Aurul, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu A. Ivanovschi); Michael Sayers, Kathleen, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Paula Şoimu); Ivan Grebenciuk, Decolează vânătorii, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu
I.	Iaţentiuk); Stendhal, Mănăstirea din Parma, Bucureşti, 1960; Hector Malot, Singur pe lume, Bucureşti, 1961; Vitali Gubariov, Călătorie pe Steaua Dimineţii, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Manuela Gheorghiu); Simone de Beauvoir, Amintirile unei fete cuminţi, pref. Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1965; Edward Albee, Cui i-e frică de Virginia Woolf?, în Teatrul american contemporan, Bucureşti, 1967; Paul Claudel, Introducere în pictura olandeză, Bucureşti, 1968; William Manchester, Moartea unui preşedinte, Bucureşti, 1968; Gustave Flaubert, Trei povestiri, Bucureşti, 1973; Tennessee Williams, Menajeria de sticlă, în Tennessee Williams, Teatru, Bucureşti, 1978.
Repere bibliografice: Radu Popescu, „ Un Hamlet de provincie" - adaptare după Cehov de Anda Boldur, RMB, 1967, 6946; Valentin Silvestru, „ Un Hamlet de provincie" la Teatrul de Comedie, CNT, 1967,8; Eva Sârbu, Vis de ianuarie, „Cinema", 1979,5; Dicţ. scriit. rom., 1,321.	II.C.
BOLDUREANU, Ioan Viorel (12.11.1950, Topolovăţu Mare, j. Timiş), prozator şi etnolog. Este fiul Vioricăi (n. Dragosin) şi al lui Ioan Boldureanu, ţărani. Liceul l-a absolvit la Lugoj (1969), Facultatea de Filologie la Timişoara (1973) şi Facultatea de Filosofie la Cluj-Napoca (1980). Şi-a luat doctoratul în filologie (1985) cu teza Folcloristica bănăţeană şi ideologia Şcolii Ardelene. După 1990 este cadru didactic la Facultatea de Litere, Filosofie şi Istorie a Universităţii de Vest din Timişoara şi consilier-şef (din 1997) la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Timiş. Colaborează cu proză la „Forum studenţesc", „Orizont", „Viaţa românească". A primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara (1983), pentru proza citită în cenaclu. Publică, în volume colective, începând din anul 1973, studii de etnografie.
Debutează editorial cu literatură în volumul colectiv Povestiri de la marginea câmpiei (1984). Adept al realismului oniric, B. împleteşte în proza sa fantasticul cu realismul, până la suprapunerea celor două coordonate. Perceperea realităţii se
Bolintineanu
Dicţionarul general al literaturii române 592
face preponderent prin prisma mitului, a legendarului care domină şi organizează comunitatea sătească. Aceeaşi perspectivă, caracterizând prozele de debut, este imprimată şi romanului Casa şi memoria lui Avram Procator (1999). Toponimia, chiar dacă uşor modificată, îngăduie localizarea acţiunii într-un anume sat din preajma Lugojului. Prozatorul reia tradiţii locale, „poveşti" în care puţinele repere ale realului sunt deviate de proiecţia în fantastic, uneori deformată până la grotesc. în prim-plan romanul urmăreşte „formaţia", creşterea şi devenirea lui Avram Procator, dar acesta este doar un pretext de rapel la tradiţiile orale ale satului. Aceste tradiţii, personajul le leagă şi le unifică într-un mod subtil de naraţiuni captivante. Formaţia de etnolog a autorului se străvede astfel în subtextul romanului. Câteva motive ale mentalităţii rural-folclorice organizează epica: fraţii învrăjbiţi — Giorgioni şi Costa-Iulian, Florian şi Dorian, casa care cere un suflet zidit la temelia ei, puterile supranaturale ale unor animale din preajma omului. Problemele sociale ale satului bănăţean îşi fac şi ele loc în roman pe măsură ce acţiunea se amplifică; conflictele pentru avere, haiducia, grija de a asigura progeniturii o meserie, începutul micii industrii, înfruntările dintre cultul ortodox şi cel greco-catolic — iată tot atâtea repere ale vieţii satului bănăţean de la finele secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Pentru necunoscătorul subdialectului bănăţean, limbajul pare prea încărcat de regionalisme lexicale şi sintactice, dar textul rămâne perfect accesibil. Ca etnograf, B. cercetează sursele arhaice ale esteticului sau valorifică tradiţia culturală a Banatului, continuând punerea în operă a principiilor Şcolii Ardelene. Monografia Beregsău Mare (1996) vrea să evalueze spiritualitatea populară actuală, insistând pe folclorul muzical, obiceiurile de familie, sărbătorile creştine' tradiţionale. Limbajul studiilor etnologice şi al eseurilor e accesibil şi limpede.
SCRIERI: Povestiri de la marginea câmpiei (în colaborare), Timişoara, 1984; Cultura românească în Banat, Timişoara, 1994; Beregsău Mare, Timişoara, 1996; Eseu despre creativitatea spiritului. Surse arhaice pentru aesthesis, Bucureşti, 1997; Casa şi memoria lui Avram Procator, Timişoara, 1999; întoarcerea lui Tosu, Bucureşti, 2000; Credinţe şi practici magice, Timişoara, 2000; Nepoţî lu Moş Costa, Timişoara, 2003.
Repere bibliografice: Al. Condeescu, Univers bănăţean, LCF, 1986,23; Dorian Branea, Renovarea tradiţiei, 0,1998,3; Datcu, Dicţ. etnolog., I,
90-91; Dana Gheorghe, Ioan Viorel Boldureanu, „Casa şi memoria lui Avram Procator", OC, 2000,10; Petraş, Panorama, 132-134; Gheorghe Secheşan, Dimensiunea '80,0,2002,5.	L.	P.B.
BOLINTINEANU, Dimitrie (1819 sau 1825, Bolintin Vale, j. Ilfov — 20.VIII.1872, Bucureşti), poet, prozator, publicist. Ienache Cosmad, tatăl lui B., era român macedonean, originar din Ohrida; stabilit în Valahia şi căsătorit cu o localnică, el a ţinut în antrepriză poşte, a arendat pământ, ajungând mic proprietar şi chiar subprefect în Bolintinul din Vale, lângă Bucureşti. B. copilăreşte în satul natal, apoi e trimis la rude, în capitală. învaţă la şcoala de la Colţea şi la Colegiul „Sf. Sava". Orfan, rămas în grija rudelor, intră ca funcţionar în admi-
nistraţie; în 1842 era copist la Secretariatul Statului. Debutează în 1842; elegia O fată tânără pe patul morţii, publicată în „Curier de ambe sexe", cunoaşte un succes imediat. Este membru al Asociaţiei literare şi al „Frăţiei". între 1846 şi 1848, cu o bursă oferită de Asociaţia literară, studiază la Paris, la College de France. Audiază cursurile lui J. Michelet, E. Quinet,
A.	Mickiewicz şi este membru al Societăţii studenţilor români din capitala Franţei. La Bucureşti, iese, în 1847, Colecţie din poeziile domnului D. Bolintineanu. B. îmbrăţişează cauza revoluţiei de la 1848: este redactor-şef al ziarului „Popolul suveran" şi membru al Comitetului central electoral care pregătea alegerile de deputaţi pentru Adunarea Constituantă. La înfrângerea revoluţiei ia drumul exilului: Paris (colaborează, aici, la „România viitoare", editează, în 1851, „Albumul pelerinilor români" şi, în 1854, lansează broşura propagandistică Les Principautes Roumaines), Constantinopol (locuieşte la I. Ghica şi face lungi voiajuri în Palestina, Egipt, Macedonia, Muntele Athos). în ţară îi apăreau, prin grija lui Gh. Sion, volumele Cântece şi plângeri (1852) şi Poeziile vechi şi noue ale d-lui Bolintineanu (1855), urmate de romanul Manoil sau Căderea şi înălţarea omului prin femeie (1855) şi de Călătorii în Palestina şi Egipt (1856). în 1857 i se permite să se întoarcă în patrie. Se dedică luptei pentru unirea Principatelor: scoate ziarul unionist „Dâmboviţa" (1858), sprijină alegerea ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti a lui Al. I. Cuza, căruia i-a fost prieten şi sfătuitor. Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul lui M. Kogălniceanu, a susţinut cu abnegaţie reformele lui Cuza. Ministerul său a înfăptuit secularizarea averilor mănăstireşti, B. l-a ajutat pe pictorul Gh. Tattarescu cu ocazia întemeierii Şcolii de Arte Frumoase, a sprijinit înfiinţarea Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. După detronarea lui Al. I. Cuza, se retrage din viaţa politică. Scrie mult, pentru a se întreţine şi a plăti datoriile făcute în timpul exilului: Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria (1858), Melodii române (1858), Legende sau basne naţionale în versuri (1858), Bătăliile românilor (Fapte istorice) (1,1859), Nemesis (1861), Legende noi (1862), Elena (1862), Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa Agora (1863), Poezii. Atât cunoscute, cât şi inedite (1865), Călătorii în Asia Mică (1866), Florile Bosforului (1866), vieţi romanţate. îşi traduce în franceză o parte din opera poetică. Sub titlul Brises d'Orient, cu o prefaţă de Philarete Chasles, volumul vede lumina tiparului în 1866, la Paris. Tot în 1866, a scos „Eumenide sau satire politice", jurnal satiric în versuri, şi Idele, grame şi epigrame politice. Publică, în 1867, poemul Conrad şi, cu titlul schimbat, a doua ediţie din jurnalul drumeţiei la Ierusalim şi în Egipt, drame istorice: Mihai Viteazul condamnat la moarte (1867), Ştefan Vodă cel berbant (1867), apoi Alexandru Lăpuşneanu (1868), Ştefan Gheorghe Vodă (1868), cugetări filosofice şi politice, în Cartea poporului român (1869), Nepăsarea de religie, de patrie şi de dreptate la români (1869), un memoriu istoric, Viaţa lui Cuza Vodă (1869), Poezii din tinereţe nepublicate încă (1869), epopeea Traianida (1869 şi o nouă versiune în 1870). Bolnav, trăind în mizerie, revenea tardiv, depăşit de timp şi neluat în seamă de contemporani, asupra idealurilor generaţiei sale în Menadele (1870), Plângerile României (1870). A locuit o
593 Dicţionarul general al literaturii române
Bolintineanu
vreme la Al. Zanne, apoi a fost internat la ospiciul Pantelimon, unde a şi murit.
Mai puţin talentat decât contemporanii Gr. Alexandrescu şi V. Alecsandri, B. poetul este mai caracteristic pentru vremea sa. încă nedesprinsă total din matca poeziei mai vechi, anacreontică şi preromantică, lirica lui oferă imaginea fidelă a începuturilor romantismului românesc şi a formelor lui în anii revoluţiei, când literatura era înţeleasă ca un instrument al luptei politice. Chiar dacă o compunere elegiacă şi meditativă l-a impus, chiar dacă în primul său volum un întreg ciclu era alcătuit din Reverii, ori de câte ori a încercat formula lirică a meditaţiei, B. se arată prizonierul modelelor (Lamartine,
A.	Chenier, Millevoye) şi nu a putut depăşi un registru minor, sentimental. Temperamentul poetului era cel al unui senzual, atras de forme şi sonuri, şi spiritul auster al meditaţiei i-a rămas străin. Doar înstrăinarea (exilul) dă autenticitate discursului elegiac şi creează un personaj şi o obsesie a liricii lui B.: pribeagul. Popularitate i-a adus, însă, legenda istorică. Orientându-se, în poezie, spre izvorul vieţii naţionale, el răspundea programului „Daciei literare". Construite pe antiteza romantică trecut-prezent, legendele urmăreau să trezească patriotismul contemporanilor. Deşi creaţiile sale au impus în literatura română specia, poetul găseşte arareori tonul potrivit. Inapt să sugereze sufletul tainic al trecutului, el transmite doar, prin intermediul unor personaje din istoria naţională, ideile şi aspiraţiile generaţiei sale, de unde şi marea răspândire, în epocă, a legendelor, altfel uşor de memorat datorită versului cursiv, compoziţiei simplificate până la o schemă mecanică. Elogiul gestului eroic şi spiritul patriotic nu pot salva textele de impresia de artificialitate dată de un limbaj inadecvat, de lipsa culorii locale, de prea bogate reminiscenţe din poezia cavalerească occidentală. Rezolvarea epicului printr-un discurs, lipsa preocupării pentru individualizare — contrar intenţiilor poetului — imprimă eroilor, subordonaţi unei retorici grandilocvente, un aer de fantoşe. Rareori istoria vorbeşte prezentului cu puterea pildei vii (ca în Muma lui Ştefan cel Mare) sau prin etica aspră a timpurilor de trecute vitejii (Daniil Sihastrul). Faţă de restul producţiei lui poetice, legendele tind către o expresie relativ condensată, spre o frază mai puţin încărcată, uneori spre rezolvări aforistice. Pe un teren mai propriu se găseşte B. în balada fantastică, căci el poate desfăşura aici senzaţiile intense născute de spaimă şi oroare. Situându-se în sfera de influenţă a romanticii germane (Blirger, Uhland), dezvoltă, în plăsmuiri demonice şi macabre, un cortegiu baroc al morţii (Herol, Dochia, O noapte pe morminte). Reuşitele ţin de atmosfera lunatecă propice surdelor prevestiri ale dezlănţuirii forţelor malefice şi de viziunea cvasionirică a cavalcadelor. Capodopera genului rămâne Mihnea şi baba, în care ritmul şi sonorităţile sugerează tonalităţi sumbru-haluci-nante: „Sună pădurile, fâşie frunzele, / Geme pământul; / Fug legioanele, zbor cu cavalele, / Luna dispare; / Cerul se-ntu-necă, munţii se cleatenă, — / Mihnea tresare. / Fulgerul scânteie, tunetul bubuie, / Calul său cade. / Demonii râseră.în amestec cu elemente ale stilului rococo şi ale cântecului lăutăresc, B. revine, în Macedone şi în Florile Bosforului, la izvoarele
liricii noastre de până la 1840: poezia anacreontică şi idila antică. Mirajul Orientului putea avea ca punct de plecare lecturi romantice (Orientalele lui V. Hugo) şi parnasiene, dar se explică şi prin trăirea directă. Cu Florile Bosforului, intră în literatura noastră peisajul marin şi exotic. Scurte povestiri de dragoste şi de moarte ale haremului, poeziile aduc, în ciuda accentelor dulcege, o autentică voluptate a peisajului, decorul oriental bogat colorat, marea în lumină mereu schimbătoare: „E oara când s-aprinde a lui Lial făclie / Şi varsă valuri d-aur pe marea azurie, / Lăsând ca să se vază mişcând din aripiori / O pulbere-argintoasă de mii de peştişori; / Frumoase mozaice, divine, infinite..." B. prinde irizări, imaginea dobândeşte uneori, în mod fericit, o transparenţă luminoasă, somptuozitate, versul are o legănare domoală, somnolentă, jocul de tonuri şi limpezimi acvatice anticipă rondelurile lui Al. Macedonski. Reuşite sunt, adesea, portretele de femei, descrierea costumelor lor. Atmosfera generală e (în ciuda preţului plătit convenţiei literare exprimate prin idilic) de beatitudine extatică, indolenţă şi calm specific oriental. în Macedone, efectul de evocare etnografică se pierde într-un pastoralism cu modele în bucolicele Antichităţii şi în folclor, dezvoltat în aceeaşi ambianţă a frivolităţilor galante, ce se trăgea din mica poezie franceză a secolului al XVIII-lea. Piesa de rezistenţă a ciclului este San-Marina, poezie a transhumanţei păstorilor macedoneni, care evocă, cu o sobrietate rar întâlnită la B., gesturi rituale, într-o mişcare lină, desfăşurată în ritmurile eternităţii, cu fiorul spaţiului nemărginit şi a timpului derulat în cicluri prestabilite. în Conrad, poetul dă, pe motivul, cu adânci rezonanţe interioare, al exilului, unele din cele mai bune pagini
Bolintineanu
Dicţionarul general al literaturii române 594
lirice ale sale. Proscris politic, Conrad rătăceşte, ca şi Childe Harold, eroul lui Byron, prin lume, oprindu-se în locuri marcate de o istorie revolută, în faţa ruinelor antice, pentru a cugeta la soarta omului şi a civilizaţiilor, la roata timpului, la libertate şi la glorie, îmbătându-se, totodată, de armoniile naturii: „Iar neaua sa eternă ce luce sub lumină, / Râu d-ambru, se îngână cu purpura divină / Şi se răsfrânge-n marea de spumă şi d-azur / C-un cer ce-atâtea stele îl fac şi mai obscur!" Meditaţia, volneyană, aduce în prim-plan moartea, stăpână impasibilă a marii treceri, dar tristeţii îi răspunde, prin contrast, eternitatea exultantă a vieţii. Sugestia de lunecare nesfârşită şi de triumf al soarelui, transmisă în tablourile marine, capătă, în Conrad, o putere simbolică, de întruchipare a divinităţii („Oglindă minunată în care albastrul cer / Cu tot ce-i nuanţă în splendidul eter, / Azur, lumină, purpur şi cete-ntunecate, / Se miră, se răsfrânge c-o dulce voluptate. / Şi faţa sa cerească răsfrânge-n împrejur / Miriade de tablouri de purpur şi d-azur"). Poemul conţine, odată cu viziunea infinitei perindări a formelor care lasă neschimbată esenţa răului în viaţa lumii, accente care îl anunţă pe Eminescu, dar şi numeroase anticipări ale orizonturilor clasice din poezia lui D. Zamfirescu sau I. Pillat. Fără succes, în prolixa epopee Traianida B. s-a străduit să creeze o mitologie autohtonă; dramele istorice (Mihai Viteazul condamnat la moarte, Alexandru Lăpuşneanu ş.a.) sunt şi ele sortite uitării, datorită incapacităţii autorului, aservit imitaţiei neinspirate din Shakespeare, de a reconstitui epoca. Manoil şi Elena se numără între primele noastre romane, Doritorii nebuni, apărut fără semnătura scriitorului în foiletonul „Dâmboviţei" din 1864, rămânând doar o încercare. Scriere
epistolară, Manoil schiţează tipul eroului romantic, wertherian, pasionat şi sensibil, apoi cinic, disperat sau nepăsător, împins prin iubire în prăpastia viciului. Inexperienţa referitoare la cerinţele genului se simte în tendinţa ilustrativă impusă acţiunii şi în lipsa motivaţiei psihologice. Nu străină de influenţa lui Balzac este strădania de a da pictură de moravuri în mediu românesc. în Elena, meritorie rămâne încercarea de analiză a sufletului feminin şi a sentimentului geloziei. Observaţia se ridică uneori la adevăruri psihologice de fineţe, dar autorul nu-şi fructifică în profunzime propriile intuiţii. Ro-manţiozitatea, retorismul şi patetismul copleşesc analiza. Totuşi, în portretul fragilei Elena, suferind discret într-o căsătorie nepotrivită, apar trăsături ce se regăsesc la eroinele lui Duiliu Zamfirescu, acesta fiind anunţat şi de pitorescul scenelor mondene. în jurnalele de călătorie, B. se arată un mai bun povestitor şi creator de tipuri decât în romane. Dar ţinta principală a acestor memoriale era de a informa cât mai complet asupra locurilor vizitate. Autorul, în căutarea exactităţii, se documentează, face apel la lucrări istorice, cât şi la datini şi tradiţii. Povestirile intercalate în relatare sunt scrise cu nerv. Orientul nu mai este cel convenţional din Florile Bosforului Mizeria, destrămarea, moartea domină. Descrierea cartierului Pera din Constantinopol este de un realism crud. B. a fost stăpânit de gândul perisabilităţii lucrurilor omeneşti şi, prin el, un puternic suflu romantic străbate însemnările de călătorie.
El este întâiul versificator român cu intuiţia valorii acustice a cuvântului, care caută cuvântul pentru ceea ce sugerează dincolo de marginile lui noţionale şi face din vers o singură arie. Bolintineanu e auditiv şi mecanic, şi de asta duce mai aproape de poezia modernă.
G. Călinescu
SCRIERI: Colecţie din poeziile domnului..., Bucureşti, 1847; Cântece şi plângeri, îngr. Gh. Sion, Iaşi, 1852; Les Principautes Roumaines, Paris, 1854; Poeziile vechi şi noue ale d-lui..., îngr. G. Sion, pref. Radu Ionescu, Bucureşti, 1855; Manoil, Iaşi, 1855; Călătorii în Palestina şi Egipt, Iaşi, 1856; Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria, Bucureşti, 1858; Melodii române, Bucureşti, 1858; Legende sau basne naţionale în versuri, Bucureşti, 1858; Călătorii în Moldova, Bucureşti, 1858; Bătăliile românilor (Fapte istorice), partea I, Bucureşti, 1859; Nemesis, Bucureşti, 1861; Legende noi, Bucureşti, 1862; Elena, Bucureşti, 1862; Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa Agora, Bucureşti, 1863; Viaţa lui Ştefan Vodă cel Mare, Bucureşti, 1863; Viaţa lui Vlad Ţepeş şi Mircea Vodă cel Bătrân, Bucureşti, 1863; Viaţa lui Mihai Viteazul făcută pentru înţelegerea poporului de un anonim, Bucureşti, 1863; Poezii. Atât cunoscute cât şi inedite, I-II, Bucureşti, 1865; Călătorii în Asia Mică, Bucureşti, 1866; Brises d'Orient, pref. Philarete Chasles, Paris, 1866; Florile Bosforului, Bucureşti, 1866; Conrad, Bucureşti, 1867; Mihai Viteazul condamnat la moarte, Bucureşti, 1867; Ştefan Vodă cel berbant, dramă... urmată de poezii noi, Bucureşti, 1867; Călătorii la Ierusalim în sărbătorile Paştelui şi în Egipt, Bucureşti, 1867; Alexandru Lăpuşneanu şi După bătaia de la Călugăreni, Bucureşti, 1868; Ştefan Gheorghe Vodă sau Voi face doamnei tale ce ai făcut tu jupânesei mele, Bucureşti, 1868; Viaţa lui Traian August, fondatorul neamului românesc, Bucureşti, 1869; Viaţa lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1869; Cartea poporului român, Bucureşti, 1869; Idele, Bucureşti, 1869; Nepăsarea de religie, de patrie şi de dreptate la români, Bucureşti, 1869; Poezii din tinereţe nepublicate încă, Bucureşti, 1869; Traianida, Bucureşti,
595 Dicţionarul general al literaturii române
Bolliac
1870; Viaţa şi faptele lui Ştefan Vodă cel Mare, Bucureşti, 1870; Viaţa şi faptele lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1870; Cleopatra, regina Egiptului, Bucureşti, 4870; Cuza Vodă şi oamenii săi, Bucureşti, 1870; Menadele, Bucureşti, 1870; Plângerile României, Bucureşti, 1870; Poezii, I-II, pref. G. Sion, Bucureşti, 1870; ed. Bucureşti, 1877; Poezii, Vălenii de Munte, 1908; Proză, îngr. şi pref. P.V. Haneş, Bucureşti, 1915; Călătorii, I, îngr. şi pref. P.V. Haneş, Bucureşti, 1915; Legende istorice, îngr. şi pref. IonPillat, Bucureşti, 1940; Scrieri alese, îngr. şi pref. D. Popovici, Craiova, 1942; Opere, pref. Al. Ştefănescu, Bucureşti, 1951; Opere alese,
I-II, îngr. Rodica Ocheşanu şi Gh. Poalelungi, Bucureşti, 1961; Legende istorice şi alte poezii, pref. I. Roman, Bucureşti, 1965; Călătorii, I-II, îngr. şi pref. Ion Roman, Bucureşti, 1968; Manoil. Elena, Bucureşti, 1971; Poezii, îngr. şi postfaţă Gabriela Omăt, Bucureşti, 1977; Opere, I—XII, îngr. Teodor Vârgolici, introd. Paul Comea, Bucureşti, 1981-1992. Traduceri: Herodot, Istoria lui..., CarteaI, Bucureşti, 1859; V. Hugo, Mizerabilii, I-III, Bucureşti, 1862-1864 (în colaborare cu Al. Zanne şi M. Costiescu).
Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. XIX, II, 186-194, III, 37-41, 191-195, 312-314) G. Pavelescu, Dimitrie Bolintineanu şi opera sa, Bucureşti, 1913; N. Petraşcu, Dimitrie Bolintineanu, Bucureşti, 1932; Vianu, Arta, 1,117-121; Călinescu, Ist lit. (1941), 215-229, Ist lit. (1982), 227-242; D. Popovici, Dimitrie Bolintineanu, Craiova, 1942; Cioculescu-Streinu-Vianu, Ist lit., 99-111; I. Roman, Dimitrie Bolintineanu, Bucureşti, 1962; Ist lit, II, 539-562; Ivaşcu, Ist lit, 1,462-466;
D.	Păcurariu, Dimitrie Bolintineanu, Bucureşti, 1969; T. Vârgolici,
D.	Bolintineanu şi epoca sa, Bucureşti, 1971; T. Vârgolici, Introducere în \ opera lui Dimitrie Bolintineanu, Bucureşti, 1972; D. Bolintineanu interpretat de..., îngr. şi pref. D. Păcurariu, Bucureşti, 1974; [Dimitrie Bolintineanu], STRS, 78-81, passim; Dim. Păcurariu, Claude Pichois, O carte şi şapte personaje, Bucureşti, 1976; Dicţ. lit. 1900, 112-116; Manolescu, Arca, I, 82-92; Simion, Dimineaţa, 144-194; Petrescu, Configuraţii, 156-171; Piru, Ist. lit., 80-84; Scarlat, Ist. poeziei, 1,361-376,
III,	157-163; Cornea, Aproapele, 190-237; Ţeposu, Viaţa, 7-16; T. Vârgolici, Aspecte ale romanului românesc din secolul al XlX-lea, Bucureşti, 1985, 144-188; Craia, Feţele, 7-19; Ornea, Interpretări, 184-188; T. Vârgolici, Scriitorii români şi unitatea naţională, Bucureşti, 1988, 115-144; Negoiţescu, Ist. lit., I, 72-79; Faifer, Semnele, 80-82, 114-115, 168-172, 337-338; Micu, Scurtă ist., I, 189-194; Teodor Vârgolici, Dimitrie Bolintineanu, primul scriitor român pelerin la Sfântul Mormânt, ALA, 1997,366; Dicţ. analitic, 1,153-154,220-222, II, 12-13, 356-359, III, 27-29, 56-57, 386-389; Manolescu, Poeţi, 101-134; Dicţ. esenţial, 96-98; Vârgolici, Portrete, 50-73.	S. C.
BOLLIAC, Cezar (25.111.1813, Bucureşti - 25.11.1881, Bucureşti), poet şi publicist. Este fiul Zincăi Kalamogdartis şi al medicului Anton Bogliaco (Bolliacco sau Poleac), un aventurier de provenienţă poate italiană. însă adevărata familie a lui B. a fost aceea a stolnicului Petrache Peretz, cu care Zinca s-a recăsătorit. învaţă la Colegiul „Sf. Sa va", unde îl are profesor pe
I.	Heliade-Rădulescu, marele său adversar de mai târziu. La şaptesprezece ani intră în armata naţională, ca iuncher, dar o părăseşte curând. Părea să aibă, precum părintele său, demonul nestatorniciei. Cum mărturiseşte singur, a abandonat şcoala pentru armată, armata pentru litere, iar literele pentru publicistică. în 1836 scoate, cu C. G. Filipescu, publicaţia „Curiosul", suspendată după câteva numere. Este amestecat în conspiraţia revoluţionară a lui D. Filipescu şi de aici i se trage un surghiun, de câteva luni, la mănăstirea Poiana Mărului
(1841). în 1842, domnitorul Gheorghe Bibescu îl numeşte procuror la Tribunalul din Bucureşti. Activează în comitetul societăţii secrete „Frăţia", iar în timpul revoluţiei de la 1848 e, împreună cu N. Bălcescu, secretar al Guvernului Provizoriu, care îl rânduieşte vornic al Bucureştilor. Redactor la „Popolul suveran", militantul paşoptist participă la lucrările pentru eliberarea robilor ţigani. Exilat după înfrângerea revoluţiei, izbuteşte să evadeze la Orşova şi se refugiază la Braşov, unde editează „Espatriatul" (1849) şi pledează pentru apropierea dintre revoluţionarii români şi unguri. Hărţuit din pricina unei afaceri cu diamante, fuge la Atena şi, de acolo, la Paris, unde, prin scrisori şi memorii, prin articole şi poezii, susţine cauza Principatelor, făcând o intensă propagandă pentru Unire. în acelaşi scop, scriitorul — care colaborează şi la ziarul „Republica rumână" (1853) — editează foaia „Buciumul" (1857). Revenit în ţară, în 1857, îndeplineşte funcţia de director al „Monitorului Adunării ad-hoc". Se declară pentru alegerea concomitentă, ca domn, a lui Al. I. Cuza în cele două ţări române. în 1860 devine membru al Curţii apelative din Bucureşti. Reapare în decembrie 1862 „Buciumul", suspendat în decembrie 1864 de M. Kogălniceanu, dar reluat, în martie 1865, sub alt nume, „Trompeta Carpaţilor". Director al Arhivelor Statului (1864), ales, în sfârşit, deputat, după tentative infructuoase, B. îşi continuă, periodic, excursiile şi cercetările arheologice, începute în 1845. E desemnat preşedinte al Comi-
Bolliac
tetului arheologic din Bucureşti, iar în continuare, inspector al muzeelor, membru al Societăţii geografice române, membru de onoare al Societe de geographie comparee şi la Socieete frangaise de numismatique et d'archeologie. în 1877, acest om care nu a cunoscut niciodată odihna e ţintuit de o paralizie, ca urmare a unei congestii cerebrale. Mai supravieţuieşte încă patru ani.
Fire intuitivă, cu înclinaţie spre teoretizări, B. dezvoltă în publicistica lui impetuoasă o seamă de idei despre poezie. Speculaţiile sale, cu alură romantică — primul program romantic în literatura română — sunt înrâurite de ideologia lui Saint-Simon, vădind lecturi şi din Charles Fourier, Pierre-Joseph Proudhon, Louis Blanc. Crezul lui, nu lipsit de contradicţii, este raţionalist, iluminist, călăuzit de doctrina socialismului utopic. El visează întronarea raţiunii, desfiinţarea privilegiilor, comunizarea bunurilor, optează pentru republică şi cultivă iluzia unei frăţii universale. Susţine necesitatea emancipării sociale şi economice a ţărănimii, dar, în acelaşi timp, se înclină în faţa proprietăţii. Respectă familia şi, de asemenea, religia, a căror desfiinţare o ceruse înainte. După un timp, ajunge să combată socialismul, adoptând, nu fără un ton agresiv, atitudini naţionaliste. Mai consecvent este ideologul în convingerile lui literare. Sedus de concepţia romantică a mesianismului poeziei şi poetului, se declară adeptul unei literaturi angajate, îndeplinind o nobilă misiune socială. Pe urmele lui Giambattista Vico, el socoteşte poezia, pe care o confundă cu noţiunile de „sentiment" şi „imaginaţie", drept cel dintâi act spiritual al umanităţii; însuşire imanentă a sufletului omenesc, actul poetic reprezintă creaţia şi armonia însăşi. în duhul lui Victor Hugo, susţine că arta trebuie să exprime deopotrivă şi urâtul, şi sublimul. Când pledează pentru lirica de idei, se află pe.. poziţii raţionaliste. Nu tot astfel, însă, atunci când descoperă că poezia, care înseamnă taină, mister, credinţă, îşi întinde antenele spre infinit. Cu mult înainte de Radu Ionescu şi de Titu Maiorescu, el dă o definiţie a frumosului, în spirit hegelian („revelaţie a însăşi ideei poetice sub forme externe şi simţite"), în câteva articole, poetul exaltă funcţia militantă a literaturii, socotită a fi totodată un mijloc de cunoaştere, un factor de reformă şi propăşire. Preocupat, în special, de chestiunile de limbă, aplecându-se asupra versurilor populare, în care găseşte, de altfel, şi o sursă de inspiraţie, B. contează ca un precursor al criticii literare româneşti. în treacăt, s-a ocupat şi de unele manifestări muzicale. A fost, în linia programatică a „Daciei literare", unul dintre animatorii teatrului din Muntenia. Pentru el, poezia, se poate spune, este o altă formă de oratorie. Convenţional în mărturisirile erotice, şi-a investit temperamentul în epistola în versuri, în satiră, în stihuirea cu pretenţii de reflexivitate. Prozaic şi arid, retoric şi melodramatic, discursul său liric pare câteodată de-a dreptul ilar, cu tot fondul grav. Este un lirism discursiv şi conceptualizat, handicapat de dificultuoasa transpunere a ideilor abstracte în limbaj poetic. De aceea poate părea surprinzătoare prospeţimea inspiraţiei din poemele închinate naturii. Aici răzbate, pentru prima oară, interesul pentru mitologia dacă. înstru-nându-şi lira pentru a cânta „iobagul ş-a lui lanţuri de aramă"
Dicţionarul general al literaturii române 596
(după caracterizarea eminesciană din Epigonii), bardul se lasă tot mai incitat de tematica naţională, slujind, cu multă energie combativă, cauza Unirii. Influenţat în versificaţie de ritmul poeziei populare, dar mai ales de metrica poeziei franceze, nu e, însă, lipsit de inventivitate, el contribuind la îmbogăţirea formelor strofice din lirica vremii. A evoluat de la poezia de meditaţie intimă, influenţată de Young, Byron şi Lamartine, către meditaţia socială, creştin umanitară (în poezii ca Epistolă
D.K.A.K., Cântec oltenesc, Clăcaşul ş.a.). A scris şi câteva tragedii, care nu s-au păstrat. Ca traducător, s-a simţit atras îndeosebi de scriitorii francezi: Hugo, Musset, Vigny, Lamartine, M-me de Stael, Diderot. Pentru tălmăcirile din alte literaturi (Ariosto, Ossian, Byron) s-a folosit de un text intermediar francez. Obsesia lui B., unul dintre primii noştri arheologi, era aceea de a explora fondul străvechi dacic, pentru a reconstitui o mitologie românească. înainte de B. P. Hasdeu, formulează, în articole (dar şi în unele poezii), teza dacismului. Propunând însă ipoteze riscante, se expune ironiilor, A. I. Odobescu zeflemisindu-1 în maniera lui spirituală, ca întotdeauna, însemnările de călătorie ale lui B. dezvăluie bune însuşiri de prozator. Dar el obţine performanţa scriitoricească în gazetărie. După întoarcerea din exil, se dezlănţuie în adevărate campanii de presă (de exemplu, în problema secularizării averilor mănăstireşti), cu mare răsunet în epocă. Avea nerv polemic şi ştia să-şi orchestreze argumentaţia în perioade ample, de largă respiraţie. Cu intervenţiile sale publicistice incisive, inspirate, B. anticipează şi pregăteşte gazetăria lui M. Eminescu.
597 Dicţionarul general al literaturii romane
Bonciu
Numai abundenţa a stricat lui Bolliac, care de altfel face dovada unei mari imaginaţii şi a unei amplitudini lirice excepţionale.
G. Călinescu
SCRIERI: Operile lui... Meditaţii, Bucureşti, 1835; Din poeziile lui..., Bucureşti, 1843; Poezii noue, Bucureşti, 1847; Poezii. Naţionale, ed. 2, Paris, 1857; Poezii. Renaşterea României, Paris, 1857; Poesies, Paris, 1857; Colecţiune de poezii vechi şi noui, Bucureşti, [1857]; Domnul Tudor, episode de la revolution roumaine de 1821, Paris, 1858; Culegere de mai mulţi articoli publicaţi atât în străinătate cât şi în ţearâ în anii trecuţi, Bucureşti, 1861; Călătorie arheologică în România, Bucureşti, 1861; Monastirile din România (Monastiri închinate), Bucureşti, 1862; Monastirile din România (Monastirile zise Brâncoveneşti), Bucureşti, 1863; Escursiune arheologică din anul 1869, Bucureşti, 1869; Opere, I-II, îngr. Andrei Rusu, introd. G. Munteanu, Bucureşti, 1956; Scrieri, I-II, îngr. Andrei Rusu, pref. Mircea Scarlat, Bucureşti, 1983.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. XIX, 1,227-230, II, 178-186, III, 41-42, 65-66; Iorga, Ist. presei, 54-59, passim; Petraşcu, Icoane, II, 85-97; Călinescu, Ist. lit. (1941), 233-236, Ist. lit. (1982), 247-251;
D.	Popovici, Cezar Bolliac. Romantism şi socialism în definiţia poeziei, Bucureşti, 1944; Popovici, Romanţ, rom., 220-246; Ion Caraion, Cezar Bolliac - un poet modem de acum o sută de ani, RFR, 1946, 8; Tudor Şoimaru, Cezar Bolliac, Bucureşti, 1962; M. Voicana, Cezar Bolliac şi contribuţia lui la începuturile criticii muzicale româneşti, SCIA, 1963,1; Cornea, Alecsandrescu - Eminescu, 181-248; Brădăţeanu, Istoria, I, 195-199; Ovidiu Papadima, Cezar Bolliac, Bucureşti, 1966; Ist. lit, II,
328-342; Ivaşcu,Ist. lit, I,454-462;Zamfir,Prozapoetică, 131-167; Elena Tacciu, Trei poeţi preeminescieni, Bucureşti, 1978, passim; Dicţ. lit 1900, 116-119; Scarlat, Ist poeziei, 1,330-337; Mircea Scarlat, Introducere în opera lui Cezar Bolliac, Bucureşti, 1985; Negoiţescu, Ist. lit, 1,68-72; Dicţ. esenţial, 98-101; Micu, Ist lit, 96-98.	F.F.
BOLOŞ, Ioan (20.V.1949, Fărcaşa, j. Maramureş), prozator. Este fiul Anei şi al lui Ştefan Boloş, ţărani. Face şcoala elementară în comuna natală (1957-1963), liceul la Baia Sprie (1963-1964) şi o şcoală profesională sanitară în Satu Mare (1968). A absolvit Facultatea de Medicină Generală a Institutului de Medicină şi Farmacie din Cluj-Napoca în 1974. Lucrează la Săuca, Tăşnad, la Spitalul Judeţean Satu Mare, iar din 1991 la Policlinica Judeţeană Satu Mare. Debutează în 1967, în „Luceafărul", cu schiţa Fuga. în 1974 obţine Premiul de proză al Festivalului naţional studenţesc de la Oradea.
B. epicizează fapte cotidiene într-o naraţiune realistă, urmând tradiţia prozei ardeleneşti, adesea într-un limbaj colorat. Nu este un stilist, dar are o bună observaţie a caracterelor, realizând personaje vii, autentice. Experienţa medicală îl stimulează şi oferă substanţă cărţilor sale. Astfel, Călători ca apele (1987) este un roman al cărui erou, medic de circumscripţie, se confruntă cu problemele colectivităţii, căutând să-şi fixeze, de fapt, propriul loc în societate. în general eroii romanelor lui B. se caută pe sine prin observaţia atentă, pătrunzătoare, asupra ambianţei, a timpului prezent ori istoric, ce apasă asupra lor. Schiţele şi povestirile din Vizitele necunoscutei (1983) sunt, stilistic vorbind, mai moderne, pentru ca în romanul panoramic Despre societatea vitelor eroine (1996) să exceleze într-un discurs satiric, demascator al sistemului social şi politic din perioada dictaturii comuniste. Este mai degrabă
un pamflet, scris cu nerv şi vigoare, cu forţă analitică, în care autorul preferă aglomerarea factologică, particularizând destinele contemporanilor.
SCRIERI: Fântâna vulturilor, Cluj-Napoca, 1978; întoarcerea fiilor, Cluj-Napoca, 1982; Vizitele necunoscutei, Bucureşti, 1983; Călători ca apele, Cluj-Napoca, 1987; lubeşte-ţi clipa, Cluj-Napoca, 1991; Despre societatea vitelor eroine, Cluj-Napoca, 1996.
Repere bibliografice: Mircea Popa, Istorie contemporană şi romanesc, ST, 1982,12; Ioana Bot, Tineri prozatori, TR, 1986,37; Cornel Munteanu, Topos sătmărean, LCF, 1988,21; Ulici, Lit rom., 1,421-423; Popa, Ist lit.,
II,	749-750.	CtC.
BOLTA - RECE, revistă umoristică apărută la Iaşi, săptămânal, între 27 noiembrie şi 26 decembrie 1899. Redactată şi scrisă în întregime de Al. Cabazan, care iscălea Cz., Alcazar, Ban, Alban, Profetescu, Polin, Tică Ghimpe ş.a., gazeta conţine pagini cu un umor de bună calitate, în care critica, superficială, a societăţii stă alături de şarjele îndreptate împotriva colegilor de breaslă. Se vizează parvenitismul, şubrezenia moravurilor burgheze, cabotinismul unor poeţi pesimişti (Radu D. Rosetti), într-o manieră veselă, uşoară, fără fulgerările satirice de mai târziu ale lui Cazaban. Nu lipsesc nici schiţele uşor licenţioase, pe gustul unei anumite categorii de cititori.	R.Z.
BONCIU, H. (21.V.1893, Iaşi - 27.IV.1950, Bucureşti), poet şi romancier. Este fiul Ghizelei (n. Nadler) şi al lui Carol Haimovici. B. (al cărui nume la naştere era Bercu) a urmat şcoala primară şi liceul în Bucureşti, unde familia se mutase. Nu se ştie ce studii a făcut în străinătate, cert e că a frecventat cercurile literare din Viena, cum atestă amintirile, portretele şi interviurile luate unor personalităţi pe care le-a cunoscut aici între 1917 şi 1921. în 1915 şi 1916, îi apăreau versuri în ziarul „Viitorul", în 1918, în „Scena"; „Rampa" din 1920 îi va tipări Poemele către Ead, treizeci de sonete, traduceri din Anton Wildgans, precizându-se că B. „şi-a completat educaţia literară în Germania". în „Rampa", ca şi în „Adevărul literar şi artistic" publică, pe lângă versuri de factură expresionistă, tălmăciri din R. M. Rilke, Alfons Petzold, Richard von Schaukal, Richard Beer-Hofmann. Dar prezenţa sa în revistele vremii va deveni tot mai rară: la „Viaţa literară" şi „Vremea", ocazional, cu eseuri, pamflete, proză, la „Viaţa românească", „Adam", „Facla", „Azi", „Lumea românească", „Meridian". După cel de-al doilea război mondial, revine cu poezie în „Viaţa românească", „Revista literară" şi „Flacăra". îşi luase oficial numele de Benjamin Bonciu. Semna H. Bonciu ori cu pseudonimul Sigismund Absurdul. Producţia lirică de tinereţe intră în volumele Lada cu năluci (1932), Eu şi Orientul (1932). în 1934, însoţit de o scurtă dar elogioasă prezentare datorată lui T. Arghezi, apărea romanul Bagaj... Strania dublă existenţă a unui om în patru labe, urmat, în 1935, de Pensiunea doamnei Pipersberg. Deşi scriitorul ţinea să rămână în afara oricărei grupări literare, pentru că o strânsă prietenie îl lega de Anton Holban, un fragment din Bagaj... s-a citit în cenaclul Sburătorul. Cel de-al doilea roman a fost catalogat, de o parte a presei, drept porno-
Bonciu
Dicţionarul general al literaturii române 598
grafie. Autorul, chemat în faţa justiţiei, este condamnat la trei luni de închisoare pentru atentat la pudoarea publică. B. continuă să scrie: două volume de poezie, Brom şi Recviem, i se tipăresc în 1939 şi 1945. Romanele anunţate în 1945, Şarpele cu ochelari şi Parada elefanţilor, nu au mai apărut; manuscrisul culegerii de poeme Concert la contrabas s-a pierdut.
Excentric, teribilist, cu ocupaţii care îl îndepărtau de literatură (avea un magazin de perdele şi umbrele; în 1945, inginerul B., de la Oficiul de studii al Ministerului Economiei Naţionale, era numit secretar general al Comisariatului pentru comerţ exterior), căuta în artă adevărul şi preţul unei vieţi. Structural un romantic, urmând linia baudelaireană a rupturii tragice între sarcasm şi ideal, nu o dată sentimental, chiar clamoros, poetul forţează originalitatea printr-un stil provocator: imaginea crudă, bătaia de joc vor să denunţe „fără rostul" rizibil şi amar al existenţei. Revoltat în faţa derizoriului, se izbeşte, cu o încrâncenare sinucigaşă, de zidul unui firesc găunos (Revolta). Cuvintele nobile ale poeziei trec, la el, într-un regim al opresiei şi deformării (Cuvinte vii). Rugăciunea este întoarsă când bunătatea lui Dumnezeu seamănă cu lama de pumnal (Rugă). Din perspectiva imposibilei comunicări cu divinul, aproape şi de fascinaţia cu care artiştii expresionişti au insistat asupra decăderii omului, în poezia lui, viii ca şi morţii,
Acuarelă de Gheorghe luster
în mizeria lor banală până la stupoare, nu simt vrednici nici de milă (Drumul cel din urmă). Oscilând între a lua în răspăr totul, prin pirueta ironic-sarcastică, şi accentul grav al metaforelor cangrenei şi agoniei, poetul cultivă cu voluptate incongruenţa (Amiază de april). Coşmarul şi boala, tăcerea lui Pan, zeul belşugului de viaţă, şi domnia-sa Moartea, de faţă sau mereu ghicită, conturează un panopticum de motive expresionist. Admirator al lui Christian Morgenstern, pasionat de Rilke, preţuitor al lui Franz Werfel, traduce, cu excepţia poemei Mortul vesel de Charles Baudelaire, din scriitori care au fost sau au trecut printr-o fază expresionistă: R. M. Rilke, Richard von Schaukal, A. H. Klabund, Erich Miihsam, Alfons Petzold, Karl Spitteler, Ady Endre. Din Anton Wildgans, autor în a cărui experienţă sufletească se regăsea, a dat o transpunere plină de pătrundere, într-o cizelare extremă, o re-creaţie aproape: Poemele către Ead (la care a lucrat zece ani). B. a fost singurul nostru expresionist declarat. în ciuda unităţii de viziune, mijloacele poetului nu par prea sigure, numeroase fiind reminiscenţele din Baudelaire, Arghezi, Blaga, Bacovia, chiar din Topîrceanu. Pregnanţa şi forţa brutală a imaginii, pateticul unit, la modul insolit, cu prozaismul (Domestice), atrocele aliat cu persiflajul (Din flaşnetă), trecerea, bine susţinută, a unor conţinuturi abisale în simbol sunt, însă, calităţi de netăgăduit. Albastrul aproape halucinant, accent cromatic ce domină cele douăzeci şi cinci de sonete din placheta Eu şi Orientul, ar fi un antidot pentru rănile insului „crescut din otrăvite plante". Cu Brom, poetul revine în forţă asupra răului care îl roade, psalmodiindu-şi spaimele în faţa golului şi nimicniciei (Bleah) ori dând (în Sonetele lui Sigismund Absurdul) mostre excelente ale „umorului de spânzurătoare": sarcasm, grimase, stridenţe, joc cu absurdul (Adio, Gongul cel pedestru). Ultimul volum, Recviem (1945), scris la moartea soţiei sale, glorifică iubirea limpezită, intrată în absolut, a cuplului, dar nici acum B. nu se poate opri să nu observe fondul obscur, ambivalent, al patimii, încât balansul continuu fascinaţie-blasfemie, adoraţie-insultă formează esenţa şi a acestor poeme.
Pentru că B. nu recunoaşte altă materie literară în afara neliniştilor eului creator, a trăirii subiective, determinate, în viziunea lui, de fatalitatea sângelui, romanele Bagaj... şi Pensiunea doamnei Pipersberg au un nucleu autobiografic (liric, totodată), fiind părţi ale aceluiaşi tot: jurnalul intim, un „memorial psihologic". în stil, opţiunea e de partea violenţei expresive, deformatoare: grotescul, atât de cultivat de expresionişti, dă formei o semnificaţie interioară; înseamnă dedublare şi stranietate, o invazie de fantoşe în pustiul interior, când puteri malefice, inumane, au nimicit sufletul — e o icoană a alienării. Furia sexului este dominanta prin care scriitorul dă grele tablouri ale instinctualităţii. Ca autor, el vizează „o aproape imposibilă realizare de artă", întrucât secvenţele ce se vor „mărturiile de asasinat ale omului în patru labe" au putut fi luate drept rod al unei intenţii de pornografie. Cum paiaţeria eroului grotesc este foarte subliniată, în umbră pare a rămâne tocmai atmosfera; totuşi, obsedantă, ea creşte parcă fără voie din tema dominantă, a păcatului şi a pierderii de sine, iar, prin ea, situaţiile lubrice dobândesc un sens. Romanele urmează, ca
599 Dicţionarul general al literaturii romane
Bondarul
discurs, două axe. Una este dată de patetismul sumbru al ororii şi spaimei, cu reflexele de infern ale tăvălirii în noroi (un astfel de delir al maculării mai există doar la Mateiu I. Caragiale) — „uciderea sufletului" ca faţă a disperării. Cealaltă este axa burlescă: bagatelizate, aceleaşi impulsuri se prezintă într-o poză comică, ţipătoare, de scamatorie de bâlci, pe măsura universalei deriziuni ce domneşte asupra „grămezii". B. este un cinic, el susţine negativul cu o stăruinţă în care se ghiceşte, nostalgic, reversul lui. Despuiată de măştile cvasifantastice care o ascund, de gesticulaţia absurdă ori simbolică, drama povestită e una a singurătăţii şi a dragostei. Ramses Ferdinand Sinidis (alter ego al scriitorului) este străpuns, din spate, în inimă, cu o frigare şi omorât pe o rampă de gunoi de către Omul cu ciocul de aramă, amantul Zittei Gloria, soţia mărginită de care nu se putea despărţi; jurnalul lui, tipărit, este romanul Bagaj... în trei părţi (Cartea despre came, Cartea despre vin, Cartea despre suflet), romanul Pensiunea doamnei Pipersberg întregeşte transcrierea sensibilităţii ciudatului personaj. Eşecul în căsnicie, o sexualitate „cravaşantă", simţită ca grea povară moştenită, îl împing în vârtejul autodistrugerii: bestialele acuplări de care sunt burduşite romanele, decorul sordid, impregnat de moarte, paralelismul om-animal, ţicneala generală exprimă exasperarea în faţa deriziunii existenţei. Intenţia se vede clar doar prin întreg. Izolate, secvenţele, în ciuda sucu-lenţei lor plastice, nu pot decât să şocheze. Metoda narativă e aceea de a prinde pe un fir, care exprimă eul psihologic şi meandrele intuiţiei, amintiri din copilărie sau din război, portrete ale prietenilor (între aceştia — cadrul, în Pensiunea..., fiind Viena anilor 1920 —, Erich Kăstner, reprezentantul „noii obiectivităţi", Peter Altenberg, pictorul Egon Schiele), fragmente de poeme, tablouri de un realism dur, dar şi altele, fantastic-onirice ori halucinante. Straniul şi un comic hâd întovărăşesc dialogul lui Ramses cu propria-i conştiinţă. El însuşi este o reuşită figură caricaturală. Personajul, slăbănog, strâmb, evoluează între tragic şi ridicol, când înspăimântat de el şi de „carnea grea şi multă", când autopersiflându-se şi scoţând „panglici pe nas şi pe gură". Capriciile lui, pe măsura ritualurilor golite de noimă ale existenţei, capătă, nu o dată, tentă absurdă. în încercarea de a fora în propriul său suflet cu percepţia acută a limitelor (eros-moarte), metamorfozând sexualitatea într-o forţă demonică şi ridicându-se împotriva tabuurilor prozei, B. a lăsat pagini de un modernism de substanţă. Dar seducţia exercitată asupră-i de reducerea vieţii la grotesc s-a transformat în manieră. Cochetând cu grimasa, romancierul a pierdut mult din adâncimea la care râvnea.
înrâurit de poeţii austrieci, în special evrei, H. Bonciu aduce în proza lui metode romantice, expresioniste şi suprarealiste, witz sarcastic, ridicarea fiecărui moment la o idee, interpretarea metafizică a tragicului cotidian. Prozatorul mânuieşte bufoneria realistică şi dureroasă, câteodată fără gust, dar nu fără fior fantastic.
G. Călinescu
SCRIERI: Lada cu năluci, Bucureşti, 1932; Eu şi Orientul, Bucureşti, 1932; Bagaj... Strania dublă existenţă a unui om în patru labe, Bucureşti, 1934; Pensiunea doamnei Pipersberg, cu desene de Egon Schiele, Erich
Ohser, Georg Grozs, J. Perahim, Rudolf Grossmann, Bucureşti, 1935; ed. îngr. şi pref. Mioara Apolzan, Cluj-Napoca, 1984; Brom, Bucureşti, 1939; Recviem, Bucureşti, 1945. Traduceri: [R. M. Rilke, Charles Baudelaire, Richard von Schaukal, A. H. Klabund, Erich Mtihsam, Ady Endre, Alfons Petzold, Karl Spitteler], în Lada cu năluci, Bucureşti, 1932; Anton Wildgans, Poemele către Ead, Bucureşti, 1933; [Franz Werfel, Ady Endre], în Pensiunea doamnei Pipersberg, Bucureşti, 1935.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, V, 317-318, VI, 68-70, XI, 132-135; Al. A. Philippide, „Poemele către Ead", ALA, 1933, 640; Aderca, Contribuţii, II, 349-351, 390-392; Podoleanu, 60 scriitori, I, 49-50; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 179; Călinescu, Ist. lit. (1941), 815-816, Ist. lit. (1982), 900-901; Crohmălniceanu, Literatura, 1,537-543; Saşa Pană, H. Bonciu, ALR, 114-122; Doinaş, Poezie, 73-76; Mioara Apolzan, Valenţe expresioniste în proza lui H. Bonciu, RITL, 1983, 2; Mirodan, Dicţionar, l, 200-208; Zamfir, Cealaltă faţă, 140,147,154-155, 163, 165-166; Negoiţescu, Ist. lit, 233-234; Micu, în căutarea, II, 116-117,142,158; Dicţ. scriit. rom., 1,328-330; Z. Omea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, 1995,450-451; Micu, Scurtă ist,
II,	208-209; Rotaru, O ist., IV, 489-491; Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română şi stilul Jugend, SXX, 1997,1-3; Vlaicu Bârna, între Capşa şi Corso, Bucureşti, 1998,149-157; E. Lovinescu, Memorii. Aqua forte, îngr. Gabriela Omăt, Bucureşti, 1998,557-559,661-662; H. Bonciu, DCS, 96-97; Ovid. S. Crohmălniceanu, Evreii în mişcarea de avangardă românească, Bucureşti, 2001,172-178,200-201; Const. M. Popa, Figuri şi intervale, R, 2000,11; Popa, Ist. lit., 1,261-262; Lovinescu, Sburătorul, V, 70,76,83,95,435-436,445,446,447,455-456,470-472; Dicţ. analitic,
III,322-324.	S.C.
BONDARUL, revistă satirică săptămânală apărută la Iaşi, de la 16 aprilie 1861 până la 26 aprilie 1862. Redactor responsabil era I. V. Adrian. B., prima publicaţie satirică din Moldova cu o apariţie mai lungă, confirmă prin conţinutul ei orientarea politică unionistă şi democratică a întreprinzătorului şi neobositului ei redactor. Dar tonul articolelor politice, al pamfletelor şi satirelor în versuri apărute în paginile revistei este, de cele mai multe ori, de o violenţă care nu mai lasă loc şi pentru o expresie literară îngrijită. Umorul e greoi, cu ironii, calambururi şi jocuri de cuvinte rudimentare. Ţintele revistei sunt antiunioniştii, „reacţionarii" de toate orientările, susţinătorii ideii de a se aduce pe tronul Principatelor un prinţ străin. Se critică, de asemenea, la rubrica „Taifasuri parlamentare", activitatea Camerei Legislative. B. atinge astfel cu aripa lui satirică toate aspectele vieţii politice naţionale, aşa cum la Bucureşti proceda, în acelaşi timp, „Nichipercea". Nu se satirizau însă numai aspectele vieţii politice. Rubricile „Scene din viaţa privată" şi „Scene din regiunile amoroase" adăpostesc scrieri satirice şi umoristice îndreptate împotriva unor moravuri ale mediului oraşelor de provincie, împotriva lipsei de cultură, a lustrului aparent de civilizaţie ş.a. O suită de articole are ca subiect situaţia Teatrului Naţional din Iaşi, privită sub toate aspectele: scopurile unui teatru naţional, repertoriul, valoarea corpului de artişti, nivelul spectacolelor. Cea mai mare parte a materialului publicat este scrisă de I. V. Adrian, care-şi tipărea aici şi multe dintre poeziile sale. Colaboratori au fost Gh. Tăutu, cu satire politice, şi V. A. Urechia, cu articole, versuri umoristice şi satirice, fabule. De câteva ori a colaborat B. P. Hasdeu şi este posibil ca şi unele dintre pseudonimele cu care sunt semnate multe dintre articolele politice din revistă să-i ascundă participarea.	R.Z.
Bondi
Dicţionarul general al literaturii române 600
BONDI, Dinu (29.V.1905, Bucureşti — 6.1.1972, Bucureşti), prozator, dramaturg şi traducător. Avocat printre scriitori şi scriitor printre colegii de avocatură, B., pledant în Baroul de Ilfov, îşi citeşte nuvelele la cenaclul Sburătorul. Cum avea şarm şi dicţiune, lecturile lui au reţinut atenţia, făgăduind un traiect de prozator. Dar, aproape cvadragenar, va încerca să se afirme cu o dramă, Cântecul vieţii (O păpuşă şi alte jucării), pusă în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti în stagiunea 1944-1945. într-o textură impregnată de livresc, piesa e construită în jurul unor stări obsesionale.
Bun prieten cu Cezar Petrescu, B. semnează împreună cu fecundul prozator înjghebarea dramatică Pârjolul (1954), o evocare, cu îngroşări şi răstălmăciri, a răscoalei din 1907. „Poemul dramatic" Cântec pentru partid (1961), preamărind imnic „realizările" regimului comunist, nu-i decât o tristă mostră de conformism. O biografie romanţată este George Vraca (1967). Cu Radu Tudoran, B. traduce, în 1959, Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe bordul vasului Beagle de Charles Darwin, iar în cuplu cu Mihai Berechet, în 1965, memoriile lui Maurice Chevalier, Drumul meu şi cântecele mele... Importante sunt versiunile, realizate în colaborare cu Radu Popescu, ale unor piese de Racine (Britannicus) şi Eugen Ionescu (Cântăreaţa cheală). în culegerea de nuvele Ave Maria (1947), scriitorul se bizuie pe un ochi atent de portretist. Eroii — personaje introvertite, predispuse înfrângerii prin tendinţa de a renunţa
—	au ciudata particularitate de a rata şansa care, eventual, li s-a ivit. Elementele de melodramă nu perturbă spaţiul epic atâta vreme cât accentul cade pe implicaţia morală şi, îndeosebi, psihologică a unor gesturi. O anume fineţe analitică e detectabilă în conturarea siluetelor de femei. B. pare atras de mitul livresc al „misterului feminin", dar nu până într-atât încât să nu sugereze că acesta poate fi şi o strategie a cochetăriei impenitente. Izbutite simt nuvelele de dimensiuni reduse (Dezertorul, Denunţul, Mustrare). Simţul de observaţie, limpezit de abureala complicaţiilor sentimentale, e mai pertinent în notaţia reacţiilor imprevizibile, care scot la iveală sedimentele ascunse ale eului.
SCRIERI: Ave Maria, Bucureşti, 1947; Cântecul vieţii (O păpuşă şi alte jucării), Bucureşti, 1947; Pârjolul (în colaborare cu Cezar Petrescu), Bucureşti 1954; Cântec pentru partid, Bucureşti, 1961; George Vraca (în colaborare cu Valeria Vraca), Bucureşti, 1967. Traduceri: Racine, Britannicus, în Racine, Teatru, pref. Elena Vianu, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu Radu Popescu); Ch. Darwin, Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe bordul vasului Beagle, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu Radu Tudoran); Maurice Chevalier, Drumul meu şi cântecele mele..., Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Mihai Berechet); Eugen Ionescu, Cântăreaţa cheală, în Eugen Ionescu, Teatru, I, îngr. şi pref. Gelu Ionescu, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Radu Popescu).
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, XI, 450-451; Piru, Panorama, 363-365; îeronim Şerbu, Vitrina cu amintiri, Bucureşti, 1973, 120; Popa, Dicţ. lit. (1977), 102-103; Dinu Bondi, DRI, I, 231-235.	F.F.
BONTAŞ, N. I. (pseudonim al lui Nicolae C. Ionescu; 21.XI.1899, Bacău — 19.1.1986, Bucureşti), poet. B., al cărui tată era
profesor, urmează gimnaziul şi două-trei clase liceale, înainte de a fi mobilizat. După încetarea războiului, la care totuşi nu a participat, îşi va fi luat pesemne bacalaureatul, căci în 1919 devine funcţionar la PTT. Ar fi absolvit şi Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Debutează în 1918, în „Moldova" (Iaşi), cu versuri întrucâtva bacoviene, iscălite N. Bontaş; la pseudonim nu va mai renunţa, dar uneori îl va asocia numelui real. Poezii şi, mai rar, recenzii, note şi comentarii îi apar în periodicele „Graiul nostru" (Bârlad), „Câmpina", „Universul literar", „Datina", „Crainicul" (Turnu Severin), „Muguri" (Ploieşti), „Provincia literară" (Sibiu), „Abecedar" (Brad), „Raza literară", „Litere", „Poşta informativă", „Suflet românesc", „Poşta nouă", „Bucovina", Bucovina literară", „Revista Bucovinei" ş.a. Mai toate poeziile publicate sunt adunate în plachetele Vestigii (1933), Irizări (1937) şi Imagini muzicale
(1938).
Prezenţa în numeroase reviste literare îi aduce lui B. o anume notorietate, astfel încât Vestigii nu trece neobservată. Dar în raport cu debutul, poezia lui nu a evoluat. Trăirile vagi de coloratură simbolistă, sugestia unui rău profund, a unei devitalizări sunt mai degrabă grefe străine pe o sensibilitate destul de comună. Un topos frecvent e aşteptarea zadarnică a iubitei, prilej de reiterare a trecutului, din care nu subzistă decât „vestigii", „relicve", „imagini decolorate". Ecouri din M. Eminescu, D. Anghel şi G. Bacovia sunt lesne de recunoscut. Aceleaşi stări lirice formează substanţa celorlalte două plachete, în care se apelează mai mult la valenţele melodice ale cuvintelor (poeziile se intitulează Preludiu, Intermezzo, Ton minor etc.) şi la un sincretism mai larg (Imagini muzicale). La acestea se adaugă şi câteva metafore şi tablouri insolite, chiar şocante, dar lirismul rămâne, în cele din urmă, lipsit de relief.
SCRIERI: Vestigii, Bucureşti, [1933]; Irizări, Bucureşti, 1937; Imagini muzicale, Bucureşti, 1938.
Repere bibliografice: N. Davidescu, „Vestigii" de N. I. Bontaş, FCL, 1934,894; Paul I. Papadopol, N. I. Bontaş, „ Vestigii", „Linia nouă", 1934,
11-12; Paul I. Papadopol, N. I. Bontaş, „Irizări", PL, 1937,4. V.D.
BORBELY, Ştefan (31.X .1953, Făgăraş), eseist şi istoric literar. Este fiul Anei şi al lui Kâroly Borbely, muncitori. După studiile liceale terminate la Liceul „Radu Negru" din Făgăraş (1972), a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj. Este profesor de engleză în învăţământul gimnazial la Târgu Mureş (1976-1981), corector la revista „Igasz Szo" (1981-1989), deţine o rubrică lunară în „Vatra". Din 1990 este asistent, apoi lector la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. A obţinut mai multe burse în străinătate: FEIE, Londra (1990), Fulbright, Indiana University, Bloomington (1992) ş.a.
Format în spiritul „Echinoxului", unde şi debutează în
1974,	la şcoala istoriei literare clujene (Mircea Zaciu, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic i-au fost mentori), B. a fost cooptat încă de la începutul anilor '80 în colectivul Dicţionarului scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, a îngrijit ediţii din C. Fântâneru (1981)
601 Dicţionarul general al literaturii române
Borcia
şi Racz Gyozo (1984), a figurat în volume colective precum Liviu Rebreanu după un veac (1985), însă volumul destinat debutului editorial, Grădina magistrului Thomas, predat editurii Eminescu în 1985, a apărut abia în 1995. Dubla vocaţie a eseistului, literatura română şi cea europeană, hermeneutica şi comparatismul, apare aici cât se poate de tranşant: prima jumătate a cărţii îi abordează pe Arghezi (experienţa monahală, complexul arhetipal al dialogului cu divinitatea), Liviu Rebreanu (prezenţa catalitică a lui I. L. Caragiale în nuvelistica autorului Răscoalei, metaforele timpului citite prin Schopenhauer, ciclicitatea, hazardul, violenţa, moartea — „tulburătoarea chemare a tenebrelor" şi neliniştea sufletului scindat), Camil Petrescu (Morfologii imaginare în „Rapid Constantinopol - Bioram"), Mihail Sadoveanu („psihoza întunericului şi nedesimulatul complex al tenebrelor", vânătoarea ritualică), E. Lovinescu (rezistenţa structurală la angoasă), Mircea Eliade (iubirea orientală şi iubirea occidentală în Maitreyi, citite prin Meister Eckhart şi Kierkegaard), Rilke, Lucian Blaga şi Ştefan Aug. Doinaş, în vreme ce a doua jumătate prilejuieşte întâlnirea cu Ritmurile corpului în Grecia antică, Drumul spre Nietzsche, Experienţa lui Kafka, Laudatio mortis (Thomas Mann), labirinturile prozelor lui Hermann Hesse, „armonia din adâncuri" la Boris Pasternak (Doctor Jivago) şi seducţia exercitată de cafeneaua literară la Budapesta. O altă culegere a criticului, Visul lupului de stepă (1999), repetă împărţirea în Teme româneşti şi Teme străine, ca un ecou, parcă, al dualităţii cultivate de magistrul Liviu Petrescu. Primul segment nu conţine prea multe puncte de atracţie: gândirea gnostică detectată ca model analogic la Blaga, lectura Cărţii Oltului (Geo Bogza) în cheia scenariilor alchimice binecunoscute avangardiştilor, citirea personalităţii lui Andrei Pleşu prin grila daimonicului goetheano-nietzsche-an. în schimb, al doilea segment al cărţii dă adevărata măsură a acestui eseist: Eseu despre zaruri, de la egipteni până la Un coup de des al lui Mallarme, dosarul relaţiei Freud — Jung, cu buna trimitere la studiile lui Anthony Stevens sau paginile despre mecanismele insularizării la Thomas Mann (Tristan, ca schiţare a Muntelui vrăjit), despre traseele iniţiatice în Lupul de stepă (Hermann Hesse), despre energiile plăsmuitoare din Elegiile duineze ale lui Rilke. Alături de Dualismul motivaţional în psiho-istorie, eseul despre Identitatea europeană (şi acela despre Holocaustul în interpretare psihoistorică, „Apostrof", 2000) reprezintă principala orientare de viitor a eseistului. Complexitatea ideii de Mitteleuropa, reveriile, fantasmele şi psihozele generate de unitatea în diversitate a Europei versus globalismul american, ecumenismul şi new-age-ismul ş.a. compun o ţesătură ideatică de cea mai acută actualitate.
SCRIERI: Grădina magistrului Thomas, Bucureşti, 1995; Xenograme, Oradea, 1997; Visul lupului de stepă, Cluj-Napoca, 1999; De la Herakles la Eulenspigel. Eroicul în literatură, Cluj-Napoca, 2001; Experienţa externă, Iaşi, 2001; Opoziţii constructive, Cluj-Napoca, 2002; Matei Călinescu, Braşov, 2003; Cercul de graţie, Bucureşti, 2003; Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii: Constantin Fântâneru, Interior, pref. edit., Cluj-Napoca, 1981; Racz Gyozo, Raţiune şi frumos, Bucureşti, 1984.
Repere bibliografice: Tania Radu, Un critic cu blazon, LAI, 1995,27; Ioana Pârvulescu, Grădinile suspendate ale literaturii, RL, 1995, 35; Monica Spiridon, Eseul bine temperat, R, 1995, 9-10; Sorin Tomuţa, Foiletoane ex cathedra, 0,1997,5; Horea Poenar, Xenogramele unui critic clujean, TR, 1997,36-37; Paul Cemat, în anticamera sintezei, OC, 2000,4; Carmen Muşat, Excurs hermeneutic şi biografie ludică, OC, 2000,15; Irina Petraş, Străinul de lângă mine, APF, 2000,6; Petraş, Panorama, 134-139; Cătălin Ghiţă, Eroicul în diacronie, APF, 2002,4.	D. C. M.
BORCIA, Ion (23.VIII.1880, Sibiu - 10.111.1912, Sibiu), poet şi traducător. Născut într-o familie de intelectuali, B. frecventează, la Sibiu, cursurile şcolii primare, apoi ale Liceului evanghelic luteran, absolvit în 1898. Devine student al Facultăţii de Filosofie din Budapesta (1898-1900) şi al celei din Leipzig (1900-1902), după care este numit profesor suplinitor, apoi definitiv, la Şcoala Civilă de Fete a Astrei din Sibiu, unde va rămâne până la sfârşitul scurtei sale vieţi. în 1903 îşi susţine, la Leipzig, doctoratul în filosofie, cu o teză despre elementele germane în limba română. Paralel cu exercitarea profesiunii didactice, desfăşoară o notabilă activitate culturală şi organizatorică în secţiunea şcolară a Astrei şi se implică în efortul de modernizare a învăţământului primar şi secundar. Prieten cu St. O. losif, Dimitrie Anghel, Ion Scurtu, Ilarie Chendi, Panait Cerna, Constantin Sandu Aldea (împreună cu care semnează, în 1908, libretul operei Şezătoarea, muzica aparţinându-i lui Tiberiu Brediceanu), B. devine în scurt timp cunoscut lumii literare de dincolo şi de dincoace de munţi. Colaborează cu versuri, memorialistică, publicistică literară şi traduceri (din Shakespeare, Goethe, Schiller, Lenau ş.a.) la „Familia", „Foaia literară", „Sămănătorul", „Evenimentul", „Luceafărul", „Ramuri", „Românul" din Arad, „Almanahul scriitorilor de la noi", „Gazeta Transilvaniei", „Cosinzeana". A semnat şi cu pseudonimele I. Corbea şi Sorin. O parte din versurile risipite prin diferite periodice vor fi adunate de Horia Petra-Petrescu într-un volum, înviere şi alte poezii (1924), publicat la Sibiu, unde, un an mai târziu, i se va tipări şi singura lucrare dramatică, Ileana, feerie în trei tablouri, în versuri.
B. era considerat una dintre personalităţile reprezentative ale spiritualităţii sibiene din primul deceniu al secolului al XX-lea datorită vastei sale informări în materie de literatură naţională şi europeană, traducerilor exemplare din limbile germană, engleză, franceză şi italiană, cunoştinţelor temeinice în muzică şi pictură, precum şi reputaţiei de conferenţiar de elită. Liric prin structură, manifestă predilecţie pentru poezia vieţii interioare. Versurile au muzicalitate, imagini poetice sensibile, discreţie în investigarea şi transpunerea trăirilor sufleteşti. Temele preferate sunt dragostea, considerată ideal de esenţă divină, starea de pace, de puritate, asociată sentimentului de comunicare cu natura. Poezia sa patriotică şi cântecele de revoltă atestă influenţe din Octavian Goga şi Aron Cotruş, dar şi din lirica lui Th. Korner, din care traduce mai multe poeme, după cum în romantismul baladelor istorice se regăsesc ecouri ale lecturilor din Uhland. Sonetul ocupă, ca formă de exprimare, un loc important în creaţia sa, unele compoziţii de acest fel situându-se, ca perfecţiune a elaborării,
Bordeianu
Dicţionarul general al literaturii române 602
alături de modelele clasice ale literaturii noastre. Meditaţia în faţa vieţii trecătoare, cu puţine bucurii, ca şi pioasa reculegere în faţa divinităţii atotcreatoare întregesc aria de cuprindere tematică a acestei poezii. „Feeria în trei tablouri" Ileana a cunoscut o singură montare scenică, asigurată de artişti amatori la sfârşitul anului 1922. Este o amplă compoziţie în versuri, împletind realul cu fantasticul, cu bogate inserţii folclorice, pe motivul fetei sărace care, prin înţelepciune, hărnicie şi cuminţenie, ajunge împărăteasă. Virtuţile dramatice propriu-zise simt puţine, datorită atât palidei schiţări a caracterelor, cât şi lungilor pasaje discursive sau tiradelor operetistice. B. a tradus impecabil piesele de teatru Ifigenia în Taurida de Goethe („Luceafărul" 1906-1907), considerată, în 1931, „cea mai izbutită versiune românească" a lucrării, şi Iulius Caesar de Shakespeare („Sămănătorul", 1909, şi „Luceafărul", 1911), aceasta din urmă însoţită de o Introducere, de fapt un studiu critic incluzând şi o bibliografie din literaturile de specialitate engleză şi germană, în afara unor poeme de Lenau, Th. Korner, E. Morike, Goethe, Uhland, Eichendorff, Th. Fontane, K. Spitteler, Martin Greif,
H.	Klein, Schiller, a tălmăcit câteva scrieri în proză de Edmondo de Amicis şi Jules Lemaître.
SCRIERI: înviere şi alte poezii, pref. Horia Petra-Petrescu, Sibiu, 1924; Ileana, Sibiu, 1925.
Repere bibliografice: N. Iorga, Oameni cari au fost, I, Bucureşti, 1967, 313-314; Perpessicius, Opere, XII, 515-516; Ion Gherghel, Goethe în literatura română, I, Bucureşti, 1931,107-108; Octavian C. Tăslăoanu, Amintiri de la „Luceafarul", Bucureşti, 1936,60-62; Gh. Cardaş, Poezia românească de la origini până în zilele noastre, Bucureşti, 1937,531-533.	C. P.
BORDEIANU, Leo (19.VII.1955, Coşniţa-Dubăsari), poet. Este fiul Irinei (n. Nicolaev) şi al lui Vasile Bordeianu. A studiat la Facultatea de Matematică şi Cibernetică a Universităţii de Stat din Chişinău (1972-1977). A fost inginer-matematician la Centrul de Calcul din Chişinău, stagiar la Institutul de Investiţii Nucleare, inginer la Universitatea de Stat din Republica Moldova, apoi redactor la revista „Limba română".
în volumul Mai multă dragoste decât ură (1989), B. îşi vede satul ca o mitică pasăre Phoenix, ca pe o arenă unde viaţa se logodeşte cu moartea, versurile fiind scrise într-un limbaj pro-zaizant. Cel de-al doilea volum, Palpabilitatea marginilor (1993), conţine o poezie de atmosferă, cu reflecţii şi proiecţii existenţiale.
SCRIERI: Mai multă dragoste decât ură, Chişinău, 1989; Palpabilitatea marginilor, Chişinău, 1993.
Repere bibliografice: Vasile Gârneţ, Caligrame şi alte construcţii, LA, 1990,26; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 243-244.	M.	C.
BORGOVAN, Vasile Gr. (2.1.1850, Corvineşti, j. Bistriţa-Năsăud
—	11.1.1923, Bucureşti), prozator. Este al doilea dintre cei şase copii ai Atanasiei şi ai lui Gavrilă Roşu Bârgăoanu. A urmat şcoala primară în satul de baştină, până în 1859, apoi a fost înscris la Şcoala Normală din Năsăud, unde numele de familie
i-a fost schimbat în acela sub care B. a iscălit toată viaţa. înscris la Universitatea din Budapesta, este exclus deoarece militase pentru promovarea limbii române. Din motive naţionale şi confesionale, părăseşte Ardealul şi, din 1880, cu sprijinul lui T. Maiorescu, este profesor la Şcoala Normală de Institutori din Bucureşti, iar între 1901 şi 1912, la Liceul „Sf. Sava". Următorii trei ani îi petrece la Turnu Severin, ca director al Şcolii Normale. Condamnat la moarte de autorităţile germane de ocupaţie, pentru că admisese ca unul dintre elevi să tipărească o poezie patriotică, pedeapsa îi este comutată în muncă silnică. După război, va fi ales senator din partea ţinuturilor natale.
B. este unul dintre pedagogii de seamă ai României modeme. Autor, în 1878, al unui apreciat manual de pedagogie practică, a tipărit numeroase cărţi de specialitate. Scrie într-o limbă literară de o surprinzătoare plasticitate şi de o savoare aparte. împreună cu amănuntul particularizator şi frecventele note de umor, aceasta conferă textelor lui virtuţi beletristice. E, în acelaşi timp, un abil autor de scene umoristice, cu dialoguri vii, cu un ascuţit simţ al observaţiei şi o anume înţelepciune bătrânească. Sunt calităţi pe care şi le-a pus în evidenţă în Amintiri din copilărie (1909), unde rememorează întâmplările prin care a trecut între 1859 şi 1873. El învie cu putere de evocare o atmosferă apropiată de aceea în care a trăit şi I. Creangă. Scenele epice, întrerupte de informaţii bogate, au consistenţă, atât datorită fineţii observaţiilor, cât şi includerii într-un univers specific popular. în memorialistica noastră, B. ocupă un loc onorabil. Ionel (1901) este un roman pedagogic în care plăcerea povestirii se împleteşte cu evocarea tradiţiei, a obiceiurilor „din bătrâni". Nenumărate proverbe, vorbe înţelepte, zicători sunt presărate peste tot, dând paginilor un aer oarecum antonpannesc. Ionel este însă un amestec de didacticism şi naturaleţe, o întâlnire a sfătoşeniei şi bunei cuviinţe populare cu mijloacele „intuitive" de persuasiune. Pedagog de vocaţie, autorul încerca astfel să ilustreze prin literatură propriile preferinţe estetice, care îndreptau către frumosul „clasic", văzut ca o armonie a formei şi „cuprinsului". Renunţa însă implicit la „frumosul pur", despre care susţinea că s-ar opune „conţinutului" (încercări în psihologia şi în logica intuitivă, 1895). Era totuşi de părere că literatura contribuie necontenit la educarea unui popor. Pentru acest motiv, a cercetat „elementul pedagogic şi psicologic în scriitori întemeietori ai literaturii române" (oprindu-se foarte pe larg asupra lui C. Negruzzi) şi ai celei universale.
SCRIERI: încercări în psihologia şi în logica intuitivă, Bucureşti, 1895; O vizită pedagogică la şcoalele primare şi normale din Germania şi Austria, Bucureşti, 1899; Ionel, Bucureşti — Gherla, 1901; Amintiri din copilărie, Bucureşti — Braşov, 1909; Tatăl nostru în pilde din viaţa săteanului român, Blaj, 1914.
Repere bibliografice: Dimitrie I. Goja, Pedagogul Vasile Gr. Borgovan, Cluj, 1935; Dan Mănucă, Unul din posibilele modele ale lui Rostogan, CRC, 1977,4.	DM
603 Dicţionarul general al literaturii române
Bortoş
BORNEMISA, Sebastian (24.VI.1890, Burjuc, j. Hunedoara — 16.VII.1953, Sighet), gazetar. Este fiul Elenei şi al lui Anghel Bornemisa, învăţător. După ce a absolvit, în 1909, Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov cu calificativul maxim, B. se înscrie la Universitatea din Budapesta, unde studiază filologia română şi latină, precum şi istoria literaturii maghiare; în 1914 devine doctor în filosofie. Mobilizat în august 1914, el părăseşte armata imperială şi, în ianuarie 1915, se refugiază la Bucureşti. Se alătură campaniei duse de O. Goga pentru susţinerea cauzei Ardealului, scrie articole în „Libertatea" (Bucureşti, 1915-1916), fiind totodată profesor la Turnu Măgurele. Participă ca voluntar la războiul de reîntregire, iar din ianuarie 1918 îl însoţeşte pe Onisifor Ghibu la Chişinău, unde este profesor la Liceul „Regina Maria", publicist la „România nouă" şi „Răsăritul", conferenţiar. în anul următor se află la Sibiu, ca prim-redactor al ziarului „Patria", scos de Partidul Naţional şi aflat sub direcţia lui Ion Agârbiceanu. în toamna lui 1919 este ales deputat de Hunedoara, situaţie reiterată în 1926, dar de data aceasta pe listele Partidului Poporului. B. s-a dovedit un fidel partizan politic al lui
O.	Goga, pe care îl va urma, în 1935, şi în Partidul Naţional Creştin. Va fi subsecretar de stat în guvernul Goga-Cuza, primar al Clujului şi consilier pentru presa de provincie în Ministerul Propagandei. Arestat în 1950, B. este încarcerat la Sighet, unde sfârşeşte, trei ani mai târziu, mormântul rămânându-i necunoscut.
Semnătura îi apare din 1908, sub culegeri folclorice, la „Tribuna" din Arad, unde va reveni cu versuri între 1910 şi 1911. Va colabora, apoi, cu poezie şi proză, mai rar cu articole şi însemnări culturale, iscălind şi cu pseudonimele Radu Mărgean sau I. Brumă, la numeroase gazete şi reviste, între care „Luceafărul", „Patria", „Transilvania", „Ţara noastră", „Hyperion" ş.a. Scrisul lui B. devine mai variat în „Cosin-zeana", revista literară scoasă de el întâi la Orăştie (1911-1915), pe urmă la Cluj (1922-1928). Poeziei i se adaugă recenziile, articolele şi notiţele literare, cele mai multe publicate la rubrica „Flori de-o zi", alături de „gânduri", reverii lirice, „răvaşe de duminică", evocări cu tentă autobiografică, dar şi pagini, subtil defetiste, din jurnalul unui „complotaş mobilizat" în oastea împăratului. în celălalt periodic editat de B., „Lumea şi ţara", apărut la Cluj (1923-1940) şi Bucureşti (1940-1944), literatura ocupă un loc mai puţin însemnat. Munca de editor o începuse tot la Orăştie, unde, sprijinit de preotul Ion Moţa şi de băncile româneşti, înfiinţează, în 1910, Librăria Naţională „S. Bornemisa", devenită ulterior şi editură. Sub auspiciile Astrei, lansează colecţia „Biblioteca scriitorilor de la noi", între cărţile de început figurând şi Frământări, debut editorial al lui Liviu Rebreanu. Dar cea dintâi lucrare editată în această colecţie este „Almanahul scriitorilor de la noi" (1912), alcătuit de B., tablou cuprinzător al vieţii literare şi culturale transilvănene. Placheta de versuri Două iubiri (1922), semnată Radu Mărgean, reluată în 1929 sub nume propriu, cu titlul Sufietu-mi de-odinioară, este mărturia înclinaţiilor lui literare, ca şi romanul Duhul cel rău (1927), încheiat încă din 1921, la Paris. Pe lângă alte câteva culegeri de cântece, strigături şi chiuituri
populare, broşura Gazetele poporale din Transilvania şi Banat
(1939)	se înscrie, de asemenea, între preocupările lui. Recu-noscându-i-se meritele şi autoritatea morală, gazetarul a fost, în mai multe rânduri, preşedinte al Sindicatului Presei Române din Ardeal şi Banat, iar din 1933, şi preşedinte al Asociaţiei Presei Poporale Româneşti din Ardeal şi Banat.
Două iubiri, selecţie severă din versurile risipite prin reviste, are în bună măsură caracterul unui „document" de sensibilitate a unei epoci, recuperând nostalgic o etapă a vieţii. O excepţie în poezia lui B. este ciclul Paris, rămas în revista „Cosinzeana" din 1923; sunt şapte „vederi", proaspete ca simţire, închipuind un reportaj voit naiv al întâlnirii cu metropola tuturor contrastelor. Prejudecăţile cenzurează însă percepţia şi, când nu proclamă de-a dreptul destrămarea acestei lumi babilonice, sufletul călătorului, oripilat şi fascinat, alege „fuga". Dintre naraţiunile inspirate de drama războiului, numai Dezarmat reuşeşte să contureze o psihologie credibilă. Bv care admira nuvelistica lui Ion Agârbiceanu, dar considera romanele lui Liviu Rebreanu „anemice", zugrăvind „caractere forţate şi brutale", scrie, la rândul său, Duhul cel rău, un roman popular ca temă şi ca destinaţie. Povestitorul participă la derularea întâmplărilor, desluşind atent, ca într-o predică, înţelesurile cele mai evidente. între B. Delavrancea din Sultănica şi I. Slavici din Moara cu noroc, relatarea, în stil indirect liber, curge ba domol şi senin, ba înviforată şi obidită, după cum atenţia se mută de la cei buni (Ion şi Ileana Puşcariu din Măgura), la cei răi (Mayer Lipot, funcţionarul chezaro-crăiesc) sau de la satul idilic şi tihnit la nenorocirile războiului, lipsit, pentru români, de orice motivaţie.
SCRIERI: Catalogul Librăriei Naţionale, Orăştie, 1912; Două iubiri, Cluj, 1922; ed. (Sufletu-mi de-odinioară), Cluj, 1929; Duhul cel rău, Cluj, 1927; Durerile Ardealului..., Cluj, 1927; Gazetele poporale din Transilvania şi Banat, Cluj, 1939. Culegeri: Cele mai frumoase poezii populare, Orăştie, 1912. Traduceri: Edmond Jaloux, Partea; E. Guiard, Musca, Orăştie, 1911; Peterdi Sândor, Naşul, Orăştie, 1911; A. Thewrewk, întâia scrisoare de dragoste, Orăştie, 1911.
Repere bibliografice: N. Iorga, Un „almanah" al scriitorilor ardeleni, NRL, 1911,49-50; Manole Ampoianu, S. Bornemisa, „Duhul cel rău", CZ, 1927,6-7; GavrilPop, Sebastian Bornemisa, „Gazetelepoporale din Transilvania şi Banat", TIA, 1939,231; Predescu, Encicl., 117.	Gh. H. -T.
BORTOŞ, Petru (2.X.1907, Băiţa, j. Bihor), poet. Tatăl lui B., învăţătorul Georgiu sau Gheorghe Bortoş, autor al volumului de versuri Sentinela Românimei (Blaj, 1895), prigonit de autorităţile maghiare, se refugiază cu familia în Regat, stingându-se din viaţă lângă Iaşi, în 1917. Reîntors în ţinutul natal, B. urmează Liceul „Moise Nicoară" din Arad, apoi Facultatea de Drept din Cluj, obţinând şi doctoratul în 1933. Avocat şi notar la Cluj, apoi în mici oraşe bihorene, se stabileşte în Arad, după cel de-al doilea război mondial fiind consilier juridic al unei întreprinderi. în 1926, pe când era încă elev, B. debutează cu versuri în ziarul „Cuvântul Ardealului". Poezii îi mai apar în „Patria" (Cluj), „Hotarul" (Arad), „Blajul", „Solia dreptăţii" (Orăştie), „Maramureşul" (Sighet). La Cluj, tipăreşte întâiul
Bossueceanu
Dicţionarul general al literaturii române 604
volum — Potire de mătrăgună (1935). Mai colaborează la „Ecoul" (Arad), „Ofensiva română" (Cluj), „înnoirea" (Arad), „Litera" (Arad), „Tribuna" (Cluj, Braşov), „Luceafărul" (Timişoara), „Poporul" (Timişoara) ş.a. Al doilea volum de versuri, Cioplitorul de vedenii (1944), apare la Odesa. Abia la sfârşitul deceniului al şaptelea B. reintră în viaţa culturală arădeană. Publică versuri în culegerea colectivă Cariatide, în ziarul „Flacăra roşie" şi în „Orizont". Plachetele Nepieritoarele efemeride (1984), Sonatele tăcerii (1985) şi Intransigenţa pietrelor (1987) apar pe speze proprii, la Editura Litera.
Conştiinţa acută a trecerii, angoasa morţii, sentimentul înfrângerii şi maculării „lutului", precum şi căutarea unei consolări sunt trăirile ce dau substanţă volumului Potire de mătrăgună. O influenţă argheziană se observă în lexic, în tehnica metaforei şi chiar în tematică. Treptat, poetul izbuteşte să-şi personalizeze limbajul, nutrit acum şi de regionalisme bihorene, pe fondul unei asumări a dorurilor comunităţii. O evoluţie se constată şi în modalitatea lirică, poemul discursiv, cu repetiţii şi prolixităţi, făcând loc peisajului spiritualizat, oarecum expresionist. Dubla înfăţişare, de poet subiectiv, introvertit, şi de poet al colectivităţii, persistă şi după 1935. Cioplitorul de vedenii grupează mai multe „arte poetice" şi confesiuni lirice. B. se reprezintă pe sine ca modelator, el „frământă vedenii", taie „nădejdi în marmura lunii". Simplu meşteşugar, socoteşte totuşi creaţia singura capabilă să nege limitele umane. Asemenea mărturisiri se întâlnesc şi în ciclul Fluierul din cer, în care se filtrează însă trăirile colective (Cântec de moţ, Apleacă-ţi auzul). O sensibilă elegie a Clujului înstrăinat în urma Dictatului de la Viena se alătură câtorva poeme ce reflectă experienţa tragică a războiului. Volumul Nepieritoarele efemeride, scris patru decenii mai târziu, marchează o altă etapă în aspiraţia de a conjura nefiinţa. Descoperirea perenităţii „efemeridelor" consolează întrucâtva, dar ca fundal rămâne o vagă melancolie. Semnele neantului irump din când în când (Norii, Uşile de taină), menţinând tensiunea. Nici motivul creaţiei nu este abandonat, cântul — din fluier sau orfic — fiind şi el o „nepieritoare efemeridă", a cărei condiţie e harul venit din cer. Prospeţimea percepţiilor, interpretarea inedită dau o anume relevanţă imaginilor. în Sonatele tăcerii, motivele revin într-un registru mai dramatic. E cercetat tot mai mult spaţiul amintirii, iar poezia devine acum rodul „tăcerii unui gând". Şi placheta Intransigenţa pietrelor cuprinde aceleaşi teme, păstrând plasticitatea viziunii, dar năzuind tot mai vădit la concizia aforismului.
SCRIERI: Potire de mătrăgună, Cluj, 1935; Cioplitorul de vedenii, Odesa, 1944; Nepieritoarele efemeride, Bucureşti, 1984; Sonatele tăcerii, Bucureşti, 1985; Intransigenţa pietrelor, Bucureşti, 1987.
Repere bibliografice: Al. T., Petru Bortoşf „Potire de mătrăgună", CRE, 1936,2943; M.N., „Potire de mătrăgună", GT, 1936,46; Eugen Dorcescu, Petru Bortoş, „Nepieritoarele efemeride", O, 1984, 38; Florin Bănescu, Cărţile arădenilor, CNT, 1986,13.	V.	D.
BOSSUECEANU, Grigore R. (1832, Piţicu, aziBumbeşti-Piţic, j. Gorj — ?), gazetar şi poet. Vlăstar al unei familii boiereşti,
B. era în anii Unirii Principatelor un gazetar şi un om politic cunoscut, comparabil ca notorietate cu un Radu Ionescu. într-un foileton publicat în „Păcală" (1860), Pantazi Ghica îl situa între ziariştii fruntaşi din Bucureşti. Pe la 1862, fusese ales deputat de Gorj în Camera Legislativă. Ca om politic, a fost încă din anii 1854-1855 un unionist militant. Spre sfârşitul deceniului 1850-1860, convingerile sale politice îl aduc în rândurile aşa-zişilor conservatori. A redactat gazetele „Timpul", „Secolul", „Unirea" şi, probabil, „Conservatorul progresist". Călătorea mult în străinătate şi, în 1855, a publicat impresii de călătorie din Italia, iar câţiva ani mai târziu, alte „suvenire de voiaj" din Franţa.
Interesul pentru literatură l-a făcut să rezerve o bună parte din paginile publicaţiilor pe care le-a redactat foiletoanelor beletristice sau de critică literară. A editat, de asemenea, un supliment al foilor politice, intitulat „Albumul literar". B. nu a fost un poet original. El recunoaşte influenţa pe care C. Bolliac a exercitat-o asupra sa. Poeziile din volumul Ore de dezgust (1854), semnat cu pseudonimul Grigorie Ilaru, au un timbru sonor, emoţia fiind înecată de retorism. Abilitatea cu care versifică vine dintr-o cultură bogată, dar este, poate, şi efectul unui proces de mimetism, poeţii săi tutelari fiind Byron şi Lamartine. Atunci când abandonează celebrarea idealurilor naţionale sau a trecutului istoric, viziunea lui lirică devine, în maniera poetică a primilor ani de după 1848, romantică şi pesimistă. Definindu-şi versurile drept expresie a unui „suflet adesea bolnav", B. ştie, la câţiva ani după ce le-a compus, să le observe şi slăbiciunile, erorile de versificaţie, limba încărcată de latinisme, ideile „incorecte". Mai originală şi mai izbutită, sub aspectul formei, proza lui cuprinde câteva naraţiuni istorice şi fragmente de însemnări de călătorie, unde se arată un observator penetrant. Preocupat să extragă din multitudinea de impresii o concluzie, mai întotdeauna cu semnificaţie morală, neglijează în schimb amănuntul pitoresc, culoarea locală. A folosit uneori şi pseudonimele G. Ilar, Grigorie Ilaru şi Aluneanu.
SCRIERI: Ore de dezgust, Bucureşti, 1854.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. XIX, III, 249-250; Iorga, Ist presei,
111,123; Roxana Sorescu, Scepticul tânăr Grigorie Ilaru, RITL, 1972,4; Martin, Metonimii, 135-146; Remus Zăstroiu, Grigore R. Bossueceanu, un luptător pentru Unire şi Independenţă, ALIL, t. XXXVI, 1977-1978; Dicţ lit. 1900,120; Faifer, Semnele, 337.	R.Z
BOSSUN, Ştefan (3.XI.1907, Măceşu de Jos, j. Dolj — ?), prozator şi publicist. Părinţii săi, Florea şi Floarea, erau ţărani. A urmat şcoala primară în comuna natală, apoi, cu întreruperi, liceul la Craiova (1924-1926, 1949-1952). Din 1925 va fi, pe rând, funcţionar la Tribunalul Judeţean Dolj (până în 1940), bibliotecar la editura şi revista „Ramuri" (1940-1948), iar, în cele din urmă, secretar al Teatrului Naţional craiovean (1952-1954). între 1949 şi 1960, B. a condus filiala din Craiova a Uniunii Scriitorilor. în toţi aceşti ani, el desfăşoară o bogată activitate gazetărească şi literară, fiind, intermitent, redactor la „Gând şi slovă oltenească" (1936-1947), unde publică cronici
605 Dicţionarul general al literaturii române
dramatice, versuri şi proză, articole politice şi literare. A mai colaborat şi la alte ziare şi reviste craiovene („Presa Olteniei", „Jurnalul", „Cugetul românesc", „Tribuna Olteniei", „Vatra" ş.a.), semnând de multe ori Fanu sau F. Bossun, dar şi cu iniţialele F.B. sau cu pseudonimele Vladimir Arbore, Vlad Dracu, Vlad Ţepeş.
Cele câteva volume de proză editate de B. (Scrisori din satul meu, 1937, Fata din pădure, 1942, A fost într-o toamnă, 1947, Acolo cântă apele, 1962, Zbor în amurg, 1976, Poveştile Jiului, 1980) certifică, prin tematica lor, un scriitor de esenţă realistă, atras, mai ales, de universul rural. Cu o pană viguroasă, el evocă o lume familiară, consumată de necazuri cotidiene sau de dramele dintotdeauna (iubirea nefericită, gelozia, conflictul social). înclinarea spre meditaţie aduce o notă de discretă profunzime scrierilor lui, subminată, însă, pe alocuri, de accente moralizatoare.
SCRIERI: Scrisori din satul meu, Craiova, 1937; Fata din pădure, Craiova, 1942; A fost într-o toamnă, Craiova, 1947; Acolo cântă apele, Bucureşti, 1962; Zbor în amurg, Craiova, 1976; Poveştile Jiului, Craiova, 1980.
Repere bibliografice: Dimitrie Murgu, „Acolo cântă apele", O,1963,1; Maria Ionescu, „Zbor în amurg", R, 1977, 3; Virgil Nistor, „Zbor în amurg", ST, 1977,4; Radu Câmeci, Literatura locului natal, CNT, 1981, 17; Firan, Profiluri, 121-122.	C.Bz.
BOSTAN, Grigore C. (4.V.1940, Budineţ, j. Storojineţ, Ucraina), poet, istoric literar şi folclorist. Tatăl său, Constantin Bostan, a murit în timpul luptelor de la Cotul Donului. După ce va absolvi secţia de filologie română a Universităţii din Cernăuţi, va deveni (din 1979) profesor de literatură română şi universală, şef al Catedrei de filologie română şi clasică la Universitatea din Cernăuţi. Şi-a luat doctoratul în filologie la Kiev (1971) şi pe cel în folcloristică la Moscova (1987). Este membru al Uniunilor Scriitorilor din România, Republica Moldova şi Ucraina, membru de onoare al Academiei Române (1991) şi membru al Academiei Şcolii Superioare din Ucraina
(1993). Este preşedinte-fondator (1989-1990) şi apoi copreşedinte al Societăţii pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu" din regiunea Cernăuţi. A debutat, în anul 1961, cu poezia Drumeţii în săptămânalul „Cultura Moldovei" din Chişinău.
Volumele Cântece de drum (1982), Revenire (1990), Vitrina manechinelor (1992), Cetatea de Sus (1994) şi Dincolo de vârstă
(1996), conţin o poezie expresionistă, cu atitudini postmoder-niste. Mesajul ei aparţine unui glas ce îndrăzneşte să se exprime într-un imperiu al tăcerii: „Şi se tăcea pretutindeni / nu cumva să iasă / din malul de piatră / cu ochii de bronz — troglodiţii / adevăraţii stăpâni ai acestor meleaguri" (Sare amară). Ca etnolog care a înfiinţat pe lângă Universitatea din Cernăuţi o arhivă de folclor şi a organizat cercetări sistematice în satele româneşti din nordul Bucovinei şi din Transcarpatia, B. a adus o contribuţie substanţială la cunoaşterea spiritualităţii unei importante ramuri a românităţii. în studiul Poezia populară românească din spaţiul carpato-nistrean (1998), îşi propune să detaşeze identitatea artistică românească de unele tangenţe interetnice, de unele paralelisme tipologice. Fără să ignore con-
Bostan
tactele interetnice, cercetătorul îşi bazează demersul critic pe examinarea caracteristicilor zonelor etnofolclorice, pe procesul demografic al acestora, pe fondul lor ancestral (dacoroman) şi original, stabilind, nuanţat, dacă este vorba de interferenţe, de împrumuturi reciproce, şi luând în calcul, de fiecare dată, gradul de asimilare a unor produse populare, creativitatea receptorilor, aria de circulaţie a unor bunuri culturale. înzestrat cu o bună cunoaştere a domeniului, manifestând calmul omului de ştiinţă, autorul argumentează identitatea şi persistenţa tradiţiilor etnofolclorice româneşti în spaţiul studiat. Mai mult decât atât, el respinge discursul oficial univoc — care vorbea doar despre influenţa culturii slave asupra celei româneşti — şi demonstrează puterea de iradiere a tradiţiilor româneşti către alte etnii. în colinda românească din spaţiul cercetat, există unele conexiuni româno-slave, care însă „n-au atins straturile esenţiale ale sistemului etnofolcloric românesc", influenţele „menţinându-se mai mult la periferie — ca elemente suprapuse"; pluguşorul ucrainean are puncte de tangenţă cu plugu-şorul românesc, însă textul ucrainean nu este o „epopee a muncii plugarului"; afirmaţiile despre un masiv împrumut ucrainean în teatrul nostru popular trebuie temperate, fiindcă în Malanca bucovineană şi nord-basarabeană „locul central îl
Bostan
Dicţionarul general al literaturii române 606
deţin scenele istorice autohtone", româneşti. Se observă că motive româneşti au pătruns, din cărţi ori pe cale orală, în folclorul ucrainean al obiceiurilor de iarnă, aşa cum s-a întâmplat în dramaturgia ucraineană despre ceata lui Bujor, care reprezintă „în cea mai mare parte transpuneri ale textelor româneşti". O influenţă considerabilă, notează B., a avut-o melosul românesc asupra cântecului popular ucrainean din Moldova şi Bucovina.
SCRIERI: Cântece de drum, Ujgorod, 1982; Corelaţii tipologice şi contacte folclorice, Chişinău, 1985; M. Eminescu, Cernăuţi, 1989; Revenire, Ujgorod, 1990; Vitrina manechinelor, Chişinău, 1992; Cetatea de Sus, Cernăuţi, 1994; Literatura română din Bucovina (în colaborare cu Lora Bostan), Cernăuţi, 1995; Dincolo de vârstă, cu o Tabletă de poet din Ţara de Sus de Eugen Simion, Timişoara, 1996; Poezia populară românească din spaţiul carpato-nistrean, Iaşi, 1998; Pagini de literatură română. Bucovina, regiunea Cernăuţi. 1775-2000 (în colaborare cu Lora Bostan), Cernăuţi,
2000.	Culegeri: Folclor din Ţara Fagilor, Chişinău, 1993 (în colaborare).
Repere bibliografice: Adrian Ţion, Lacrima Bucovinei, TR, 1995,
46-47; Rachieru, Poeţi Bucovina, 63-71; Rusu, Membrii Academiei, 52; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 243-244; Ion Cozmei, Parabolele poetului, tristeţea profesorului, CRC, 1998, 7; Datcu, Dicţ. etnolog., I, 95-96; Iordan Datcu, Bucovina literară, ST, 1999,3-4.	I. D.
BOSTAN, Lora (16.VII.1951, Coşuleni, Ucraina), istoric literar. Face studii la Universitatea din Cernăuţi, absolvită în 1973, luându-şi în 1987 şi doctoratul în filologie. Este docent la Catedra de filologie română şi clasică â aceleiaşi Universităţi. Conduce din 1993 cenaclul literar studenţesc „Mircea Streinul".
A publicat studii şi eseuri despre scriitorii din nordul Bucovinei. Lucrarea Pagini de literatură română. Bucovina, regiunea Cernăuţi. 1775-2000 (2000), elaborată în colaborare cu Grigore C. Bostan, stă sub semnul convingerii că Bucovina este „un component indisolubil al patrimoniului cultural-literăr românesc". După un scurt capitol care relevă, prin I. G. Sbiera, S. FI. Marian, Ştefan Ştefureac, Elena Niculiţă-Voronca şi Leca Morariu, concreşterea poeziei din rădăcinile creaţiei populare, este prezentată cealaltă treaptă, ilustrată, între alţii, de Silvestru Morariu-Andrievici, Al. Hâjdeu, V. Bumbac, D. Petrino, T. V. Stefanelli, G. Rotică, I. E. Torouţiu, pentru ca apoi să fie investigată epoca „de mare efervescenţă" literară (1918-1940, 1941-1944) prin Vasile Gherasim, G. Voevidca, Traian Chelariu, Mircea Streinul, Iulian Vesper, E. Ar. Zaharia, Vasile Posteucă ş.a. Partea a treia înfăţişează „călătoria spre sine", din a doua jumătate a secolului al XX-lea, a unor scriitori ca Vasile Leviţchi, Aniţa Nandriş-Cudla, Serafim Saka, Ion Vatamanu, Mircea Lutic, Grigore C. Bostan, Ilie Motrescu, Vasile Tărâţeanu,
D.	Covalciuc, Mihai Prepeliţă, Ilie Tudor Zegrea, Arcadie Suceveanu, Ştefan Hostiuc, Arcadie Opaiţ, Vitalie Zâgrea ş.a. B. a îngrijit, de asemenea, o antologie de poezie a membrilor Cenaclului literar „Mircea Streinul", cu succinte prezentări despre cei mai însemnaţi poeţi ai generaţiei anilor '90 din nordul Bucovinei (Ion Bâcu, Dumitru Mintencu, Rodica Ursuleac, Lia Popov, Gheorghe Ungureanu, Vitalie Zâgrea ş.a.).
SCRIERI: Bucovina literară, Chişinău, 1991; Proza bucovineană din secolul XIX - începutul secolului XX, Cernăuţi, 1995; Literatura română din Bucovina (în colaborare cu Grigore C. Bostan), Cernăuţi, 1995; „Mănăstire de cuvinte", Hliboca, 1996; Pagini de literatură română. Bucovina, regiunea Cernăuţi. 1775-2000 (în colaborare cu Grigore C. Bostan), Cernăuţi, 2000.
Repere bibliografice: Ion Cozmei, O lucrare necesară, „Plai românesc" (Cernăuţi), 1995,10; Nicolae Prelipceanu, Un caiet de poezie românească la Cernăuţi, RMB, 1997, TI februarie.	I.D.
BOŞCA, Teodor (5.II.1922, Cluj - 9.X.1987, Cluj-Napoca), traducător, dramaturg şi critic literar. Este fiul Măriei (n. Matei) şi al lui Ştefan Boşca. Din cauza refugiului, B. face ultima clasă de liceu (1940-1941) la Orăştie, absolvind apoi Facultatea de Litere a Universităţii clujene (1941-1945) la Sibiu, în timpul ocupaţiei Transilvaniei. Licenţiat în filologie modernă, este profesor la liceele „G. Bariţiu" şi „Gh. Şincai" din Cluj, unde predă limbile latină şi franceză, devenind lector, apoi, din 1975, conferenţiar la Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai", unde ţine cursuri de literatură comparată şi universală, limbi romanice şi limba latină. în 1975 îşi susţine teza de doctorat despre opera lui Ugo Foscolo, poet din care a dat cele mai bune traduceri în limba română. Debutase publicistic în 1960 în revistele clujene „Făclia" şi „Tribuna" cu traduceri şi articole despre literatura universală. Editorial, debutează cu piesa Stupii cu pricina (1962), între 1962 şi 1969 continuând să scrie teatru (nu totdeauna foarte reuşit) pentru amatori şi profesionişti. Piesele sale au fost jucate pe scene din Cluj, Târgu Mureş, Timişoara. Colaborează la revistele clujene „Echinox", „Steaua", „Transilvania", „Tribuna".
Deţinând competenţa filologului poliglot şi fineţea analitică a istoricului literar, B. se face cunoscut ca traducător de excepţie al Sonetelor lui Shakespeare (1974; Premiul Uniunii Scriitorilor), traducere integrală care încearcă să restituie în româneşte nu numai sensurile originalului, dar şi culoarea lexicului şi plasticitatea versului. O a doua transpunere, la fel de izbutită, este Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi minnesăngerilor (1980). Volumul este alcătuit în juxtă, punând în paralel originalul şi traducerea. Lucrarea oferă o imagine de ansamblu a fenomenului poetic medieval din Provenţa, Italia, Franţa, Germania. B. nu s-a mărginit la traducerea celor 88 de poeţi ce s-au supus comandamentului „confesiei", ci i-a şi prezentat pe baza puţinelor date biografice păstrate. In ultimii ani ai vieţii, a finalizat o amplă antologie a poeziei preromantice şi romantice europene, rămasă în manuscris. Temeinicia artizanală a transpunerii marii poezii a lumii în româneşte îl aşază pe B. printre traducătorii importanţi ai ultimelor decenii.
SCRIERI: Stupii cu pricina, Cluj, 1962; Când ghitara-i de prisos, Bucureşti, 1963; Dănilă o ia razna, Bucureşti, 1963; Judecata, Bucureşti, 1964; Curcubeul negru, Bucureşti, 1969. Traduceri: Frederik Antal, Clasicism şi romantism şi alte studii de istoria artei, Bucureşti, 1971; Shakespeare, Sonete, ed. bilingvă, Cluj-Napoca, 1974; Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi minnesăngerilor, ed. bilingvă, Cluj-Napoca, 1980.
607 Dicţionarul general al literaturii române
Bote
Repere bibliografice: Mircea Tomuş, Cronică teatrală - „Curcubeul negru", „Facla" (Cluj), 1969, 7145; Liviu Petrescu, Geometrii imaginare - Monument Shakespeare, TR, 1974,22; Marian Papahagi, O antologie de poezie medievală, TR, 1980,50; I. Pulbere, Poezia trubadurilor, a truverilor şi a minnesăngerilor, ST, 1981,4; Marian Papahagi, Un profesor, un traducător, TR, 1987,43; Dicţ. scriit. rom., 1,330-331.	M.Pp.
BOT, Ioana (3.V.1964, Cluj-Napoca), istoric literar. Este fiica lui Nicolae Bot, profesor. A absolvit în 1986 Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, fiind repartizată profesor de română şi franceză în învăţământul secundar, la Gherla. în 1990 câştigă concursul pentru postul de asistent universitar, apoi devine lector (1994) la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai", luându-şi doctoratul în 1997. în 1992 obţine o bursă guvernamentală în Finlanda, în anul universitar 1995-1996 beneficiind de o bursă federală elveţiană la Seminarul de Romanistică al Universităţii din Zurich, apoi de stagii de specializare la Geneva şi la Accademia di Romania din Roma.
B. reprezintă un caz tipic pentru ceea ce s-a numit şi încă se numeşte „modelul echinoxist" în critica şi istoria literară a anilor '70-90, cu precădere pentru cercetătorii formaţi în jurul Ioanei Em. Petrescu şi al lui Liviu Petrescu. De altfel, a şi realizat, în colaborare cu Diana Adamek, un volum omagial Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu (1991), a îngrijit ediţii din volume postume ale Ioanei Em. Petrescu etc. Debutează cu volumul Eminescu şi lirica românească de azi (1990), carte ce poartă subtitlul Citatul eminescian în poezia contemporană şi unde vorbeşte întâi de toate profesorul, prea puţin criticul literar. Multe dintre deschiderile speculative, dar şi idiosincraziile Ioanei Em. Petrescu se regăsesc aici, ca şi în prima parte a volumului din 1997, Trădarea cuvintelor, unde simt analizate diverse contribuţii în eminescologie, de la D. Popovici la Mircea Cărtărescu. Foarte utilă este încercarea de a-1 situa pe
D.	Caracostea în peisajul ideilor literare româneşti şi europene (D. Caracostea, teoretician şi critic literar, 1999), teză de doctorat care cuprinde abordarea studiilor de lingvistică, stilistică şi poetică ale lui Caracostea, problema „formei interne" şi relectura lui Humboldt, înţelesurile noţiunii de „expresivitate" în limba română, evoluţia ideilor literare ale autorului, aportul acestuia la eminescologie, la teoria literară şi folcloristică, problema criticii genetice ş.a.
SCRIERI: Eminescu şi lirica românească de azi, Cluj-Napoca, 1990; Trădarea cuvintelor, Bucureşti, 1997; D. Caracostea, teoretician şi critic literar, Bucureşti, 1999; Histoires litteraires: litterature et ideologie dans l'histoire de la litterature roumaine, Cluj-Napoca, 2003. Ediţii: Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, Cluj-Napoca, 1991 (în colaborare cu Diana Adamek); Ioana Em. Petrescu, Cursul „Eminescu", Cluj-Napoca, 1991, Mihai Eminescu, poet tragic, Iaşi, 1994, Molestarea fluturilor interzisă, postfaţa edit., Bucureşti, 1998, Modernism / postmodemism: o ipoteză, Cluj-Napoca, 2003; Poezia patriotică românească, Bucureşti, 2001; „Mihai Eminescu, poet naţional român". Istoria şi anatomia unui mit cultural, Cluj-Napoca, 2002. Traduceri: Marianne Mesnil, Assia Popova, Etnologul între şarpe şi balaur. Eseuri de mitologie balcanică, Bucureşti, 1997 (în colaborare cu Ana Mihăilescu); Charles Mauron, De la meta-
forele obsedante la mitul personal, îngr. în colaborare cu Raluca Lupu, Cluj-Napoca, 2001.
Repere bibliografice: Ioana Em. Petrescu, Eminescu şi lirica românească de azi, TR, 1990,24; Mircea Mihăieş, Eminescologia în bluejeans, O, 1990, 24; Ion Simuţ, Citatul - semn de criză, RL, 1990, 31; Alex. Ştefănescu, Farmecul discret al erudiţiei, RL, 1990,33; Ion Buzera, Dincolo de citat, R, 1990, 9; Gabriela Duda, Acţiunea citatului eminescian, VR, 1991,1; Maria-Comelia Oros, Omagiu şi deconstructivism, RL, 1992,13; Alina Creangă, Trădarea cuvintelor, ECH, 1996,10-12; Mariana Criş, Actualitatea discursului critic, „Azi - Supliment literar", 1997,10; Borbely, Xenograme, 128-129; Mircea Anghelescu, Procesul Caracostea, RL, 2000, 31; Alexandru Ruja, Un destin perdant, 0,2000,11; Petraş, Panorama, 141-144; Al. Cistelecan, Poezia patriotică, un concept acordeon, VTRA, 2002,3-4; Ioana Pârvulescu, Fluturele regal, RL, 2002,27; Paul Cemat, Totuşi, poezia patriotică, OG, 2002,100; Mihaela Ursa, A patra evanghelie a eminescologiei ?, ST, 2003,4-5.	D. C.M.
BOTE, Lidia (16.X.1924, Feldru, j. Bistriţa-Năsăud), critic şi istoric literar, traducător. Este fiica Măriei şi a lui Nicolae Bote. După şcoala primară urmată în satul natal, şi-a început studiile liceale la Cluj, pentru ca, în urma Dictatului de la Viena, să şi le continue la Cernăuţi. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Cluj, după care a fost câţiva ani profesoară de liceu. Şi-a început cariera universitară la Facultatea de Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj. A debutat în revista „Tribuna" (1959), cu un articol despre poetul belgian Verhaeren. în 1972 şi-a susţinut teza de doctorat, intitulată Estetica lui Montaigne. A colaborat la „Jurnalul literar", „Ramuri", „Steaua", „Tribuna", „România literară", publicând studii, articole de critică şi istorie literară română şi franceză (Macedonski, Rimbaud, Verlaine), precum şi traduceri din scriitori şi poeţi francezi contemporani.
După o serie de studii pregătitoare, apărute în diverse reviste, B. publică în 1966 volumul Simbolismul românesc — lucrare de anvergură, care urmăreşte evoluţia fenomenului simbolist autohton de la primele sale manifestări în literatura şi critica noastră până la recunoaşterea şi îmbrăţişarea deplină, după 1912, a principiilor noii estetici. Deşi marcată de comandamentele ideologice ale epocii în care a fost elaborată — trecerea în revistă a unor lucrări de referinţă în plan european precum cele ale lui Guy Michaud sau Marcel Raymond fiind însoţită de consideraţii care acuză percepţia exclusiv estetică, „neştiinţifică" şi „pur impresionistă" a autorilor, în vreme ce critica socialistă a lui Gherea este apreciată ca sesizând „adevărata adâncime" a fenomenului —, cartea este în continuare o operă extrem de utilă, atât din punctul de vedere al bogăţiei informaţiei, cât şi din perspectiva capacităţii de sinteză critică. Relativ puţin explorat de criticii interbelici, abundentul material literar de la sfârşitul veacului al XlX-lea şi începutul celui următor îi oferă autoarei prilejul unor stratificări şi clarificări de ordin istorico-literar, sociologic şi estetic care pun în lumină contribuţia unor scriitori precum Ştefan Petică, Alexandru Macedonski, Traian Demetrescu, Dimitrie Anghel, Nicolae Davidescu, ca şi a revistelor simboliste conduse de Ovid Densusianu sau Ion Minulescu la naşterea şi
Boteanu
Dicţionarul general al literaturii române 608
afirmarea modernismului românesc. Aducând în discuţie toate marile probleme ale poeticii modeme (raporturile dintre tradiţie şi inovaţie, muzicalitatea, formalismul, poezia pură, ideea autonomiei esteticului), B. sintetizează convingător trăsăturile esenţiale ale simbolismului românesc: apariţia sa ca reacţie la „suprasaturarea eminesciană", urmată de impunerea noii literaturi ca alternativă la excesele sămănătorismului şi poporanismului; antiacademismul, „apologia inovaţiei" şi cultul pentru formă; în sfârşit, citadinismul, cosmopolitismul şi condiţia proletarului intelectual. în 1972, lucrarea este completată de Antologia poeziei simboliste româneşti, în care numele fiecărui poet este însoţit de o prezentare biobibliografică exhaustivă, iar poeziile simt reproduse direct din ediţiile princeps sau din reviste.
SCRIERI: Simbolismul românesc, Bucureşti, 1966. Antologii: Antologia poeziei simboliste româneşti, Bucureşti, 1972. Traduceri: Alain Robbe-Grillet, Gumele, 1967; Jacques Lusseyran, împotriva profanării eului, Cluj-Napoca, 1993.
Repere bibliografice: Doina Graur, Lidia Bote. O monografie a simbolismului românesc, CNT, 1966,27; Mircea Anghelescu, Dicţionar de istorie literară contemporană. Lidia Bote, LCF, 1966,39; Gabriela Drăgoi, Lidia Bote, „Simbolismul românesc", IL, 1966, 10; Nicolae Manolescu, Lidia Bote, „Antologia poeziei simboliste româneşti", CNT, 1968,20; Popa, Ist. lit., II, 1104.	L.H.
BOTEANU, Gheorghe (1837, Bucureşti - 23.1.1902, Bucureşti), poet. A urmat Şcoala Militară din Bucureşti şi s-a dedicat carierei armelor, devenind, în 1874, directorul Şcolii Militare din Iaşi. A participat la Războiul de Independenţă. Bolnav, în 1888 s-a retras din armată. Poet, colonelul B. a fost un colaborator modest la „Românul", „Curierul de Iaşi", „România liberă", „Recreaţiuni literare" ş.a. între 1882 şi 1885, era în comitetul de redacţie al revistei „Asachi" din Piatra Neamţ, alături de C. Hogaş şi alţii. Din 1886, apare în „Revista literară"; ajunge redactor al publicaţiei. în 1893 şi 1894 dă câteva poezii la „Literatorul" şi „Lumina". Al. Macedonski îi consacră un portret în suplimentul „Ligii ortodoxe". îşi adună versurile în volumul încercări poetice (1860) şi, alături de amintiri, în Suvenire şi impresii ale unui copil al României (1864), Poezii (1885), Cartea mea (1897). După modelul lui Macedonski, traduce parte dintre ele în franceză, publicându-le în „Revue de la Province".
Elegii în cea mai mare parte, poeziile lui B. evocă o iubită moartă, a cărei imagine, eterică, se supune convenţiei poetice a timpului. Meditaţia e comună, superficială, limbajul, împrumutat din poezia lui Eminescu. într-o epistolă (D-lui C. Hogaş), se dau chiar citate din Scrisorile eminesciene. Şi în satire (Sunt membru redactor), poetul, pe alocuri nu lipsit de duh, rămâne evident îndatorat modelelor sale, Gr. Alexandrescu şi M. Eminescu. Temerară este încercarea de a transpune Divina Comedie a lui Dante în româneşte. Fragmente din această tălmăcire, făcută în proză, au apărut în „Revista literară", alături de părţi din poema lui Alfred de Musset, Rolla.
SCRIERI: încercări poetice, Bucureşti, 1860; Suvenire şi impresii ale unui copil al României, Bucureşti, 1864; Don Alfons de Castilia, Piatra Neamţ, 1882; Poezii, Piatra Neamţ, 1885; Cartea mea, Bucureşti, 1897.
Repere bibliografice: Al. Macedonski, Colonelul Gh. Boteanu, „Liga ortodoxă", 1896,7; N. Iorga, Memorii din epoca renaşterii noastre politice, RI, 1933,7-9; Dicţ. lit. 1900,121.	’	S.C.
BOTENI, Ion (12.VII.1881, Boteni, j. Argeş - 15.VI.1949, Bucureşti), prozator. Fiu al moşneanului Niţă Croitoru, B. va fi înscris oficial ca Ion Ionescu-Boteni, dar va semna, ca scriitor, Ion Boteni. A absolvit liceul la Câmpulung, în Muscel, apoi devine licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie (1906) şi al Facultăţii de Drept (1907) din Bucureşti. A fost profesor de franceză la câteva licee din capitală, apoi ca titular până la pensionare la Liceul „Sf. Sava", alcătuind şi editând (împreună cu Jules Bărbier) manuale de franceză pentru clasele I—VIII din şcolile comerciale. în paralel, a profesat avocatura şi a activat în politică, fiind deputat liberal. Este unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Scriitorilor Români (1909).
A debutat la „Sămănătorul" (1905) şi a mai colaborat la „Ramuri", „Neamul românesc", „Universul literar" ş.a. între 1907 şi 1908, apoi pentru câteva luni în 1916, a scos la Câmpulung şi Bucureşti revista literară „Muscelul", iar la Bucureşti a redactat periodicul „Căminul nostru" (1910-1911). Primele două volume — Casa din Muscel (1907) şi Din satul nostru (1908) - conţin şi povestiri care au determinat încadrarea în sămănătorism. Formula e a prozei descriptive, având în centru satul muscelean, cu personaje şi obiceiuri specifice, într-o viziune simplă asupra vieţii, percepută în aspectele ei exterioare. Au fost remarcate spiritul de observaţie al autorului, autenticitatea şi pitorescul unei exprimări inspirate de graiul local. Alte două culegeri de proză scurtă — în zile de vacanţă (1910) şi Scrisoarea din Cogealac şi alte nuvele (1938) — reunesc consemnări ale unor întâmplări mărunte, cu oameni banali, trăind în penumbră. Povestirea Florica Montului (1931) relevă în viaţa satului şi aspecte dureroase, conflicte, drame. Satul, cu obiceiurile cotidiene, descrierea unor momente (naturale, sociale) mai deosebite constituie fundalul naraţiunii, căruia autorul nu pare să-i dea o semnificaţie anume. Prin personajul principal, a cărui biografie o urmăresc, „romanele" Pe Argeşel...
(1933)	şi Moara din Vârtop (1943) continuă naraţiunea începută în Florica Montului. Eroul, fiu al satului, parcurge un drum firesc, cu uşoare sinuozităţi, în care reuşita (un post de profesor în Bucureşti) este asigurată de calităţi intelectuale şi morale proprii. Notele de călătorie din volumul Drumuri (1910) dezvăluie un observator atent al spaţiilor noi şi al comportamentului oamenilor.
SCRIERI: Casa din Muscel, Câmpulung, 1907; Din satul nostru, Bucureşti, 1908; în zile de vacanţă, Bucureşti, 1910; Drumuri, Bucureşti, 1910; Florica Mantului, Bucureşti, 1931; Pe Argeşel..., Bucureşti, 1933; Scrisoarea din Cogealac şi alte nuvele, Bucureşti, 1938; Moara din Vârtop, Bucureşti, 1943.
Repere bibliografice: N. Iorga, România cum era până la 1918, I, Bucureşti, 1972,178-180; Ibrăileanu, Opere, IV, 192-194; Iorga, Ist. lit. cont,
609 Dicţionarul general al literaturii române
Botez
II,	120; Paul I. Papadopol, I. Boteni, „Florica Montului". „Pe Argeşel...", U, 1934,20; C. Fântâneru, I. Boteni, „Scrisoarea din Cogealac", UVR, 1938,27; Ion Chelcea, Ion lonescu-Boteni, ARG, 1981,4.	C. T.
BOTEZ, Alice (22.Vffl.1914, Slatina - 27.IX.1985, Bucureşti), prozatoare. Este fiica Elenei şi a lui Constantin Botez. Şi-a făcut studiile universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1933-1938). A debutat publicistic în 1937, iar în 1940 şi 1941 a susţinut cronica literară la „Vremea".
Debutează editorial târziu, cu romanul Iama Fimbul (1968), care urmăreşte destinele a trei bătrâne familii, Duca, Vatarzi şi Delasena, printr-un fel de telescopări alternative în timp sau pur şi simplu amestecând planurile temporale, astfel că impresia generală este a unor recurenţe obsesive în timpul personal al fiecărui personaj. Există totuşi în formula ostentativ aleatorie a naraţiunii intervale de timp bine definite. De la 7 iulie 1869 până la 30 septembrie 1946, răstimp expus în trei secvenţe, personajele (re)trăiesc secretele tenebroase ale familiilor din care fac parte, printr-o repetată proiecţie retroactivă într-o a patra secvenţă: a strămoşilor. Precum s-a observat, tehnicile scriiturii derivă din Noul Roman francez, însă materialul uman şi intriga prelucrează romanescul senzaţional romantic şi naturalist: personaje suspectate că s-au născut din incest, fraţi care evită în ultima clipă incestul, după o sumedenie de identificări înşelătoare, scenografie macabră, stihii dezlănţuite, destine damnate. O tehnică asemănătoare foloseşte B. în Pădurea şi trei zile. Varianta scenelor (1970). Prima perspectivă diacronică aparţine unei voci narative aparent neimplicate; i se adaugă perspectivele subiective ale altor voci, de fapt, travestiuri ale uneia singure — prozatoarea utilizând aici jocul unui sistem de oglinzi prin care conştiinţa unui personaj (Luca) reflectă realitatea. Aceste imagini converg într-un „spaţiu-timp-idee", după cum descrie B. însăşi textura naraţiunii desfăşurate nu în timpul real, ci în interferenţa perspectivelor şi focalizărilor. Aici, spaţiul-timp-idee este scena ultimelor trei zile ale celui de-al doilea război mondial (prezentul naraţiunii) şi a câtorva zile din preajma primului război până în ultima săptămână a celui de-al doilea (trecutul); în ultimele ei trei zile (cele care pătrund în prezent), prin Luca se împlineşte un scenariu arhetipal, fiul repetând într-un fel destinul tatălui său (destine arhetipale cunosc şi personajele din Iama Fimbul). Liviu Petrescu apropie tehnica narativă a autoarei de cea faulkneriană, remarcându-i intenţia de a asigura fiecărui personaj o voce care să corespundă fluxului interior al conştiinţei. Pe numeroase pagini sunt enunţate dificultăţile prezentării simultane a faptelor (chiar şi de către pelicula cinematografică); naratorii nu se pot situa decât în urma evenimentelor, cu toată încercarea scriitoarei de a susţine convenţia simultaneităţii prin scriitura fluxului interior (stream ofconsciousness). însă vocile mai degrabă relatează şi explicitează cititorului ceea ce trebuie văzut ca întreg, astfel încât caracterul tradiţionalist al prozei e mai sesizabil decât şi-ar fi dorit romanciera. Nucleul poemului dramatic Dioptrele sau Dialog la zidul caucazian (1975) este oglinda (simbol baroc al problematicii
spiritului postmedieval, umanist şi laicizant), care e un adevărat „semn iconic" al conştiinţei prinţului Dimitrie Cantemir, personalitate paradoxală, trăind drama cunoaşterii şi vocaţiei. Evocarea prinţului, participant la campania ţarului Petru I în Caucaz, expune pe de o parte evenimente şi gesturi, pe de alta reflexul lor în oglinda-conştiinţă a personajului, în memorie şi în proiecţia ei abisală. Investind în posibilităţile încă obscure ale destinului său visul prometeic al unui trecut mitic, prinţul are, la Porţile Caspice, revelaţia unei vieţi întru edificarea sinelui. Romanul istoric Emisfera de dor (1979; Premiul Uniunii Scriitorilor), are ca fundal istoric expediţiile lui Traian în Dacia. în prim-plan se impune Hadrianus, urmaşul lui Traian care va avea semeţia să transgreseze istoria construind un mit din scenariul pe care un „mesager dac" i-1 înmânează. Romanul, cu o scriitură exoterică, datorită expozeurilor personajelor care încearcă să clarifice mituri şi rituri (departe însă de puterea de sugestie din Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar), suprapune o recuzită de senzaţie, cu intrigi de spionaj şi o teatralitate patetică, unui scenariu arhetipal — întemeierea unei lumi. Parabola politică a romanului Eclipsa (1979), pus ca inspiraţie de Marian Papahagi în descendenţa Demonilor lui Dostoievski, conturează din nou tipare în care personajele sunt „închingate" prin repetarea faptelor şi circumstanţelor istorice, ca şi prin tendinţa de a vedea în simpla aparenţă însăşi realitatea, iar în fan-
Botez
Dicţionarul general al literaturii române 610
tasmă — ideea. Mai evident încă, ideea timpului circular a lui Vico e sugerată prin circularitatea operei: ipostazele similare de la începutul şi sfârşitul romanului îl închid într-un fel de cerc. Volumul de proze scurte Insula albă (1984) explorează şi mai insistent teritorii puse sub semnul oglinzii. Rosa munâi, poate cea mai reuşită povestire a volumului, este un fel de mise-en-abîme a scriiturii autoarei: universul, a cărui unitate se corupe în răsfrângeri partenogenetice, infinite şi necontenit oglindite în conştiinţă, se recompune prin veşnica înlănţuire a povestirii (spunerii).
Este atâta concentrare în orice demers al său, atâta dorinţă de a nu scăpa nici o nuanţă încât nu pot aşeza literatura Alicei Botez decât sub suveranitatea subtilităţii. Ca orice scriitor cu profunde cunoştinţe filosofice, critice, eseistice, este uşor terorizată de ideea că literatura nu poate face abstracţie de experienţele inteligenţei din alte domenii, ci trebuie să le valorifice, să şi le asimileze. Cărţile ei fac parte din categoria celor „dificile", nu în sensul că sunt greoaie, încărcate, ci în acela că nu poţi să le citeşti oricând şi oriunde. Ideal ar fi să le iei în mână în deplină linişte mentală şi sufletească şi să nu întrerupi lectura până la sfârşit. Detaliile contribuie imens la coerenţa ansamblului, nimic nu e aşezat la întâmplare, personajele şi întâmplările lor au adânci sensuri ce se dezvăluie prin corelaţii nuanţate.
Dana Dumitriu
SCRIERI: Iama Fimbul, Bucureşti, 1968; ed. Bucureşti, 1998; Pădurea şi trei zile. Varianta scenelor, Bucureşti, 1970; Dioptrele sau Dialog la zidul caucazian, Bucureşti, 1975; Emisfera de dor, Bucureşti, 1979; Eclipsa, Bucureşti, 1979; Insula albă, Bucureşti, 1984; Cartea realităţilor fantastice. Jurnal, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Damian, Intrarea, 71; Ardeleanu, „A urî", 125-129; Alexandra Roceric, Imposibila certitudine, RL, 1972, 19; Petrescu, Scriitori, 112-117; Anghelescu, Creaţie, 291-299; Nicolae Manolescu, „Emisfera de dor", RL, 1979,33; Dana Dumitriu, Cronica lui Azarias, RL, 1979, 52; Mircea Muthu, La marginea geometriei, Cluj-Napoca, 1979,155-159; Vasile Popovici, Forma labirintului, LCF, 1980, 37; Dana Dumitriu, Subtilitatea suverană, RL, 1984, 39; Ion Bogdan Lefter, Opt povestiri retrospective, RL, 1985,24; Tia Şerbănescu, Alice Botez şi ţara simbolurilor, RL, 1986, 51; Firan, Profiluri, 122-123; Liana Cozea, Prozatoare ale literaturii române modeme, Oradea, 1994, 25-81; Lovinescu, Unde scurte, III, 141-144; Liviu Petrescu, Alice Botez, în Dicţ. scriit. rom., I, 331-333; Cosma, Romanul, II, 256-257; Dicţ. analitic, II, 148-149; Popa, Ist. lit, II, 801-802; Alina Niţu, Alice Botez, CC, 2000,9-12.	'	E.M.
BOTEZ, Demostene (29.VI.1893, Hulub, j. Botoşani -18.111.1973, Bucureşti), poet, prozator, publicist şi traducător. Este fiul Ecaterinei (n. Chirica) şi al lui Anghel Botez, preot. B. a avut o copilărie mai deosebită, care i-a modelat şi orientat sensibilitatea, cum au făcut-o şi atmosfera elevată, incitantă a Liceului Internat din Iaşi şi, mai cu seamă, şcoala de literatură şi de spirit care era cercul revistei „Viaţa românească". Din 1915, este licenţiat al Facultăţii de Drept. Participă ca ofiţer la primul război mondial (1916-1917). După demobilizare, reuşeşte să se impună ca avocat, făcând o carieră remarcabilă,
încheiată ca vicepreşedinte al Uniunii Avocaţilor din România (1948). Activ şi pe tărâm politic în cadrul Partidului Naţional Ţărănesc, a fost chemat la Bucureşti pentru a prelua conducerea oficiosului acestui partid, ziarul „Dreptatea" (1934). După al doilea război, se angajează din plin în promovarea politicii oficiale, deţinând funcţii importante în domeniul culturii (printre altele, a fost redactor-şef la „Tânărul scriitor", redactor şi director la „Viaţa românească", preşedinte al Uniunii Scriitorilor -1964-1965), devenind deputat, academician etc. Ca poet, a debutat la „Arhiva" (Iaşi, 1911), iar ca jurnalist, la „Opinia" (Iaşi, 1913). A colaborat cu versuri, proză, articole literare, sociale, politice la „Rampa", „Convorbiri literare", „Viaţa românească", „Cronica", „România", „însemnări literare", „Adevărul literar şi artistic", „Adevărul", „Cuvântul liber", „Vremea", „Timpul", „Gazeta literară", „România" (la unele fiind şi redactor) şi la multe altele. A mai semnat şi
D.	Razu. Cele mai reprezentative articole sociale au fost adunate în volumele Comedia umană (1940), Chipuri şi măşti (1965), Fapte diverse (1969). Rămase doar în periodice sunt comentariile literare ale lui Bv care au sensul unor mărturii de cititor, al unei „critici de însoţire", împărtăşind un preaplin al impresiilor de lectură.
După debutul editorial cu o plachetă de versuri patriotice, Munţii (1918; Premiul Academiei Române), îi apar patru volume: Floarea pământului (1920; Premiul Academiei Române), Povestea omului (1923), Zilele vieţii (1927) şi Cuvinte de dincolo
(1934), care conturează fizionomia poetică a lui B. Imaginea proaspătă, dinamică, a dimineţii, fecioară ce toarnă lumină dintr-o amforă e o viziune dominantă iniţial, redimensio-nându-se în alte câteva poezii, în care lumina armonizează elementele, infuzându-le o energie creatoare. Treptat, apar umbre — uşoare melancolii, apoi dureri provocate de nelinişti intelectuale. Dezrădăcinarea, îndepărtarea de natură, revelaţiile paradoxale ale spiritului duc la o rătăcire printre incertitudini, creează o predispoziţie pentru receptarea predilectă a răului, a vieţii ca pedeapsă. Suferinţa devine principalul conţinut al trăirii, şi imaginile care induc stări de nelinişte, timorare, urât, oboseală predomină. Natura însăşi pare o ţesătură de viziuni şi simboluri care alimentează răul sau chiar constituie un spaţiu malefic („pământul îmi pare un proaspăt mormânt"). Decorul citadin meschin, succesiunea mecanică de fapte şi gesturi, întâmplările mărunte, pustiul străzilor simt secvenţe ale unui ansamblu devitalizat. Elementele derizorii, de bâlci şi panoramă, inundă subconştientul ca o apă tulbure, purtătoare de semnale şi ecouri ce se destramă şi reduc la absurd existenţa. Cântecul „catirincii", jalnic, răscolitor, amestec de tonuri stridente şi pure, sugerează paradoxul trăirilor şi trezeşte durerea tuturor neîmplinirilor din trecut. Un tablou autumnal obişnuit, frecvent exploatat în recuzita simbolistă (copaci negri, frunze moarte într-o pâclă încremenită), pare un uriaş cimitir în care oamenii, „mai goi de visuri, mai săraci de viaţă, înmormântaţi în toamnă şi ceaţă", se descompun. Ploaia şi ceaţa măresc indeterminarea, vagul şi sunt agenţi ai izolării şi degradării, ai uniformizării materiei. Presimţită în letargia târgului sau activată de clopotele şi cortegiile de înmormân-
611 Dicţionarul general al literaturii române
tare, „teama morţii" pluteşte deasupra oraşului ca un „liliac tăcut şi uriaş". Pe de altă parte, somnul, ca preludiu al trecerii în nefiinţă, este o stare binefăcătoare, de uitare, de linişte, dincolo de durere, o misterioasă satisfacţie pe care o aduce contactul cu veşnicia. Insinuându-se tot mai profund, ideea morţii capătă o intensitate paralizantă, producând viziuni ale propriei dispariţii („cuvinte de dincolo"). Stările afective, contemplative, meditative, reprezentările se canalizează într-o perpetuă căutare de sine, într-un efort de înţelegere a propriei esenţe. Poetul vibrează şi simte intens nevoia comunicării pentru a-şi disimula singurătatea, efemeritatea, absurdul, fiind interpretul unui cântec de demult, desuet şi sentimental, înseşi ritmurile, caracterul reiterativ al vieţii („Ca nişte minutare pe un cadran / Ne învârtim pe-acelaşi loc închis / Ne deşteptăm şi iar cădem în vis") fac versul „banal", „trist, monoton şi vechi". Poezia lui B. are o atmosferă specifică, tenebroasă şi apăsătoare. Metaforele relevă sensuri şi conotaţii negative, iar lexicul este suprasaturat cu noţiuni din sfera semantică a morţii, descompunerii, pierderii, suferinţei, tristeţii, singurătăţii, indeterminării, banalului, monotoniei, încremenirii etc. Exprimarea directă, tonul familiar şi cam monocord constituie modul propriu al unei lirici lipsite de amploare vizionară, dar autentică prin fidelitatea faţă de aspiraţia unui suflet de a se revela sieşi şi lumii. Poetul a fost socotit un modernist nu numai datorită unor motive, culori şi tonalităţi asemănătoare cu cele ale simbolismului, ci, mai ales, graţie unor imagini fruste, bogate. în anii '50, dezicându-se cu oarecare stinghereală de temele şi spiritul poeziilor din perioada interbelică,
B.	opune metaforei „floarea pământului" din 1920, o alta plină de semnificaţii ce se vor optimiste, „floarea soarelui", care devine şi titlul primului volum (1953) de stihuri „noi". Acesta, ca şi bună parte din culegerile care au urmat, are un caracter conjunctural, ilustrând o modalitate „artistică" de angajare politică. Mai târziu, revine la drumul poetic abandonat şi publică două volume — Aproape de pământ (1968) şi Na greu' pământului (1970) —, unde recuperează câteva din însemnele poeziei lui interbelice. Dar contemplarea vieţii cotidiene şi a naturii, meditaţia asupra timpului, percepţia tot mai acută a stingerii, interogarea asupra propriului destin de creator, cu speranţa că nu va lăsa în urmă doar „o mână de cenuşă", nu mai au forţa expresivă de altădată.
Proza cu care a debutat în ziarul „România" (Iaşi, 1917) şi, parţial, cea din volumele Roman perpetuu (1928) şi Dumnezeu (1936) este legată direct de experienţa războiului. Zguduit de proporţiile tragediei, autorul consemnează fapte şi impresii ce provoacă perturbări grave în conştiinţe, mergând până la psihoză şi delir. Roman perpetuu ilustrează lapidar ideea repetabilităţii existenţelor individuale, determinate de condiţii imuabile. Personajele nu pot deveni „eroi", creatori de acţiune şi destin, ci doar victime, figurând în desfăşurări impuse din afară. în romanul Ghiocul (1934), ideea de predestinare e sugerată încă din titlu. Preotul Valeriu Darie luptă să-şi reprime structura pasională, dar până la urmă cade în păcat. Personajul — urmărit şi în înălţarea la cer (1938) — este dominat de o etică a ispăşirii, retrăgându-se în sihăstrie şi murind, simbolic,
Botez
pe creasta unui munte, cu iluzia „înălţării". Alternând cu povestea principală, un alt plan al naraţiunii îl are ca protagonist pe fiul preotului, Andrei, elev, supus şi el patimilor erotice. Viaţa de internat, ambianţa unei mari şcoli ieşene, diversitatea tipurilor de liceeni, melancolia adolescentului chinuit de misterele senzualităţii, dar şi de incertitudini spirituale, neliniştit în aşteptarea unui „ceva" nedefinit, sunt prinse în secvenţe autentice şi coerente. Şi în Obsesia (1946), componenta erotică este văzută ca una din trăsăturile esenţiale ale răului uman, făcând mai pregnantă viziunea întunecată asupra lumii ca fiinţare anarhică, absurdă, tragică. Oameni de lut (1947) absolutizează această perspectivă. Ultimul roman, Document (1964), aparţinând scrisului sociologizant, este o demonstraţie tendenţioasă a modului cum erau oprimaţi ţăranii în trecut. Şi în literatura de călătorie, se manifestă două maniere de a consemna realitatea. în căutarea mea (1933) cuprinde însemnările dintr-o croazieră pe Marea Mediterană. Călătorind, vizitând vestigiile unor vechi civilizaţii, B. înregistrează aspecte ale aceleiaşi umanităţi în veşnică mişcare, cu sens nelămurit, alimentându-i sentimentul intens al efemerităţii, al inutilităţii, conştiinţa unei existenţe haotice, repetabile, într-o iremediabilă decădere. Spirit superior, autorul găseşte aici expresia potrivită, ca o reacţie spontană a unui scriitor lucid, sensibil şi cu intuiţia imponderabilului. Celelalte cărţi de călătorie — Curcubeu peste Dunăre (1956) şi Prin U.R.S.S. (1962) — sunt mai mult
Botez
Dicţionarul general al literaturii române 612
Mihail Sadoveanu şi Demostene Botez împreună cu soţiile
materiale de propagandă. Proza nonficţională a lui B. este întregită de două volume de Memorii (1970-1973), în care este reluat şi conţinutul mai vechiului opuscul Lumea cea mica (1944). Amintirile din copilărie refac procesul perceperii progresive a lumii, cu trăirile sale unice, într-un spaţiu specific. Alte evenimente autobiografice capătă aici un relief deosebit, în texte dense, vibrante. Principalul mobil al scrierii este evocarea, învăluită de căldură şi admiraţie, a personalităţilor pe care poetul le-a cunoscut îndeaproape: Mihai Ralea, Ionel Teodoreanu, Al. O. Teodoreanu, Al. A. Philippide, Cezar Petrescu, Constantin Stere, Mihail Sadoveanu. După creionări rapide ale portretelor altor membri ai cercului „Viaţa românească", B. se opreşte pe larg la G. Ibrăileanu, cu dorinţa de a da imaginea unei existenţe unice, patetice, de o impunătoare semnificaţie. Literatura pentru copii este un capitol extins al activităţii sale: Picu şi Gheorghiţă (1956), Lanterna magică (1956), Bucuria tinereţii (1957), Şantier (1964), Povestea greierului (1964), Povestea Mărgicâi (1970). După 1948, s-a ocupat constant de traduceri, semnând (uneori în colaborare) tălmăciri după opere de Moliere, Flaubert, Madame de La Fayette, Puşkin, Jules Renard, Raymond Radiguet, Maxim Gorki, Valery Larbaud, B. Brecht ş.a. A prelucrat în versuri o mai veche traducere din Norii de Aristofan. A mai versificat, stilizat şi prefaţat numeroase traduceri din literaturile sovietică, bulgară, maghiară, germană, chineză ş.a. Receptată favorabil la vremea apariţiei, poezia lui B. a fost considerată reprezentativă pentru modernismul românesc. începând cu anul 1922, unele poeme au fost traduse şi au intrat în antologii apărute în limbile maghiară, franceză, engleză, spaniolă ş.a. După 1950, numărul
tălmăcirilor din opera sa este mult mai mare, cuprinzând şi versiuni în limbile rusă, germană, italiană, portugheză ş.a.
Puţin personală prin armonia exterioară a versului şi limbă, această poezie se personalizează şi se modernizează chiar prin imagine. în dezlănţuirea imaginismului frenetic al poeziei contemporane, Demostene Botez e unul din cei mai fecunzi şi mai originali creatori de expresie figurată, de comparaţii proaspete şi graţioase...
E.	Lovinescu
SCRIERI: Munţii, Iaşi, 1918; Floarea pământului, Iaşi, 1920; Povestea omului, Iaşi, 1923; Zilele vieţii, Bucureşti, 1927; Roman perpetuu, Bucureşti, 1928; în căutarea mea, Bucureşti, 1933; Cuvinte de dincolo, Bucureşti, 1934; Ghiocul, Bucureşti, 1934; Dumnezeu, Bucureşti, 1936; înălţarea la cer, Bucureşti, 1938; Comedia umană, Bucureşti, 1940; Pământ şi om, Bucureşti, 1942; Lumea cea mică, Bucureşti, 1944; Obsesia, Bucureşti, 1946; Oameni de lut, Bucureşti, 1947; Floarea soarelui, Bucureşti, 1953; Sfredeluş, Bucureşti, 1953; Hoţu şi Pachiţa, Bucureşti, 1954; Versuri alese, Bucureşti, 1955; Curcubeu peste Dunăre, Bucureşti, 1956; Oameni în lumină, Bucureşti, 1956; Picu şi Gheorghiţă, Bucureşti, 1956; Lanterna magică, Bucureşti, 1956; Bucuria tinereţii, Bucureşti, 1957; Prin ani, Bucureşti, 1958; Hoinăreli prin natură (în colaborare cu Ionel Pop), Bucureşti, 1961; ed. 2, Bucureşti, 1965; Carnet, Bucureşti, 1961; Scriitori, carte, cititor, Bucureşti, 1961; Prin U.R.S.S., Bucureşti, 1962; Noaptea luminată, Bucureşti, 1962; Oglinzi, Bucureşti, 1963; Document, Bucureşti, 1964; Şantier, Bucureşti, 1964; însemnările lui Andrei Chirică, Bucureşti, 1964; Povestea greierului, Bucureşti, 1964; Chipuri şi măşti, Bucureşti, 1965; în faţa timpului, Bucureşti, 1967; Povestea brazilor şi a hârtiei, Bucureşti, 1967; Aproape de pământ, Bucureşti, 1968; Fapte diverse, Bucureşti, 1969; Na greu' pământului, Bucureşti, 1970; Povestea
Mărgicăi, Bucureşti, 1970; Memorii, I-II, Bucureşti, 1970-1973; Scrieri,....
I-iy, Bucureşti, 1971-1973; Tramvaiul de noapte, Bucureşti, 1973. Traduceri: Latzko Andraş, Oamenii în război, Iaşi, 1920 (în colaborare cu Adonis Popov); Jean Richepin, Morţi bizare, Bucureşti, f.a.; C. S. Forester, Un crucişător, Bucureşti, 1945; V. Bianchi, întâlniri neaşteptate, Bucureşti, 1948; G. Medynsky, Maria, pref. V. Bârlădeanu, Bucureşti,
1950	(în colaborare cu Ecaterina Antonescu); E. Şvarţ, I. Frez, Uzina noastră, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Ana Mişea); Antologia poeţilor decembrişti. 1826-1951, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Claudia . Millian şi C. Argeşanu); Maxim Gorki, Viaţa lui Clim Samghin, l-TV, Bucureşti, 1951-1953; Evghenii lunga, Corabia nemuritoare, Bucureşti,
1951	(în colaborare cu Ana Mişea); A. N. Stepanov, Port Arthur, I-II, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Melania Livadă); N. I. Vapţarov, Poeme, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Maria Banuş şi Vlaicu Bârna); Z. Firsov, Prieteni cu apa, Bucureşti, 1953; V. Cocetov, Neamul Jurbinilor, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Ada Steinberg); Dimos Rendis, Pământul patriei, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Letiţia Papu); N. Bobrov, Cîkalov, Bucureşti, 1954; Aristofan, Norii, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Şt. Bezdechi); Moliere, Opere, voi. I: Sganarel sau încornoratul închipuit, Bucureşti, 1955; G. Flaubert, Doamna Bovary, pref. T. Vianu, Bucureşti, 1956; Roger Vailland, 325 000 de franci, Bucureşti, 1957; Szemler Ferenc, Versuri alese, Bucureşti, 1957; Pramudia Ananta Toer, Povestiri indoneziene, Bucureşti, 1960; Tewfik El Hakim, Jurnalul unui procuror de ţară, Bucureşti, 1962; Antologia poeziei chineze clasice (sec. al Xl-lea î.e.n- 1911), Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Eusebiu Camilar, Mihu Dragomir ş.a.); Bertholt Brecht, Versuri, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Lazăr Iliescu); Mao Dun, Nuvele. Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Ecaterina Vărzar, Alice Gabrielescu ş.a.); VI. Feodorov, Fântâna cu apă limpede, Bucureşti, 1965
613 Dicţionarul general al literaturii române
Botez
(în colaborare cu Ecaterina Vărzar); Madame de La Fayette, Principesa de Cleves, pref. Elena Vianu, Bucureşti, 1966, Principesa de Montpensier. Zaide. Principesa de Cleves. Istoria Henriettei de Anglia. Contesa de Tende, Bucureşti, 1984 (în colaborare cu Dolores Toma); Jules Renard, Scrieri alese, pref. Paul Miclău, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Marcel Gafton şi Modest Morariu); Raymond Radiguet, Neastâmpăr. Bal la contele d'Orgel, pref. Richard Regwald, Bucureşti, 1968; înlănţuit de diavol, pref. Alexandru Păduraru, Bucureşti, 2003; Vercors, Bătălia tăcerii. Amintiri de la miezul nopţii, Bucureşti, 1970, Pluta Meduzei, Bucureşti, 1972; Valery Larbaud, Poezii, pref. trad., Bucureşti, 1971; Elena Văcărescu, Ana de Noailles, Versuri, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Lazăr Iliescu); B. Constant, Adolphe, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu T. Teodorescu-Branişte).
Repere bibliografice: Ibrăileanu, Opere, III, 125-136, X, 350-351; Lovinescu, Opere, VIII, 288, IX, 262-266,511-512; Aderca, Contribuţii, 1,379-381’, I. Vinea, „Floarea pământului", ALA, 1921,11; N. Davidescu, „Floarea pământului", „Ora", 1921,27; Al. A. Philippide, Un volum şi un premiu. „Floarea pământului", G, 1921,5; Şerban Cioculescu, Poezia lui Demostene Botez, FCI, 1923, 3; Perpessicius, Opere, II, 118-120, III, 69-73, VII, 13-14, IX, 211-213,319-322, XII, 331-332; G. Bogdan-Duică, „Floarea pământului, „Povestea omului", SDM, 1925,9; Constantinescu, Scrieri, I, 329-344; Lovinescu, Scrieri, IV, 635-639, VI, 112-113, 264; N. Davidescu, „Zilele vieţii", PRL, 1928,9-10; Sadoveanu, Opere, XIX,
329-334; AL A. Philippide, Demostene Botez, ALA, 1932,592; I. Vinea, Demostene Botez, FCL, 1932,466; Călinescu, Cronici, II, 345-349; Petre Pandrea, Analize, VR, 1934,7; Boz, Cartea, 69-76; Şerban Cioculescu, „Cuvinte de dincolo", ADV, 1934, 15521; Streinu, Pagini, V, 56-63,
209-212; Iorga, Ist. lit. cont., II, 197, 243-244; Erasm [Petru Manoliu], „Ghiocul", „Credinţa", 1935, 336; Al. A. Philippide, „Ghiocul", CLI, 1935, 14; G. Călinescu, „Ghiocul", ALA, 1935, 741; Petre Pandrea, „Ghiocul", DEP, 1935,2244; Octav Şuluţiu, „Ghiocul", F, 1935,2; Ralea, Scrieri, II, 477-479; Biberi, Etudes, 125-126; Călinescu, Ulysse, 394-398; Munteano, Panorama, 268-270; Călinescu, Ist. lit. (1941), 736-739; Al. Piru, „Lumea cea mică", VR, 1945,11-12; O.S.C. [Ovid S. Crohmălniceanu], „Obsesia", CNT, 1947,48; Călinescu, Literatura, 47-51; Ovid S. Crohmălniceanu, „Oameni de lut", CNT, 1947, 65; Octav Şuluţiu, „Oameni de lut", „Apărarea", 1948, 60; Lupi, Storia, 376-377; Bălan, Delimitări, 60-83; Valeriu Râpeanu, „Bucuria tinereţii", GL, 1958, 7; Cornel Regman, Retrospectiva Demostene Botez, TR, 1958, 22; Al. Săndulescu, „Prin ani", GL, 1958,23; Al. Piru, „Prin ani", LCF, 1958, 5; Al. Săndulescu, „Poezii", IL, 1961,11; Petroveanu, Profiluri, 46-60; Valeriu Râpeanu, Demostene Botez, LCF, 1964,2; Ion Caraion, „Chipuri şi măşti", GL, 1965, 34; Philippide, Scrieri, IV, 176-178; Cioculescu, Varietăţi, 389-391; Cubleşan, Miniaturi, 47-55; Paul Georgescu, Demostene Botez în faţa timpului, GL, 1967,23; Nicolae Manolescu, „în faţa timpului", CNT, 1967,27; Ion Biberi, Poezia lui Demostene Botez, VR, 1967,7; Philippide, Consideraţii, 1,284-291; Manolescu, Metamorfozele, 44-46; Piru, Panorama, 48-53; Valeriu Cristea, „Fapte diverse", FLC, 1969,42; Tudor, Pretexte, 148-154; Valeriu Cristea, „Na greu' pământului", FLC, 1970,811; Şerban Cioculescu, Demostene Botez memorialist, RL, 1971, 4; Edgar, Papu, „Na greu' pământului", VR, 1971, 3; Petroveanu, Traiectorii, 16-22; Indrieş, Polifonia, 173-185; Tudor-Anton, Ipostaze, 152-157; Săndulescu, Citind, 210-217; Crohmălniceanu, Literatura, II, 330-339; Piru, Poezia, I, 69-77; Negoiţescu, Analize, 207-219; Simion Bărbulescu, Demostene Botez - viaţa ca roman trăit, Bucureşti, 1983; Micu, Modernismul, 183-187; Iliescu, Poezia, passim; Negoiţescu, Ist. lit., I, 291-293; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 42-44; Dicţ. esenţial, 102-104; Popa, Ist. lit., I, 800-801, passim; Alex. Ştefănescu, Demostene Botez, RL, 2003,10.	C.	T.
BOTEZ, loachim (13.VL1884,Bistridoara, j. Neamţ — 12.VI.1956, Bucureşti), prozator, traducător şi publicist. Tatăl lui B. a fost şef de pădurari. Din cauza unui incendiu, familia se mută la Bucureşti, unde copilul face clasele primare, fiind înscris apoi la Liceul „Cantemir Vodă". La şaptesprezece ani părăseşte şcoala şi îşi câştigă existenţa ca învăţător suplinitor la ţară, în cătunele Vârteju, Dârza, Ciorogârla. Abia în 1913 avea să-şi ia, la „Sf. Sava", diploma de absolvent. Licenţiat, în 1921, în limba şi literatura franceză, începe un lung şir de peregrinări ca profesor — Piteşti, Mizil (aici obţine definitivatul), Piatra Neamţ, Buzău, Olteniţa, Suceava. La Bucureşti, predă franceza la un pension de fete, la Şcoala Normală, la Liceul „Mihai Viteazul". Câtva timp, a fost „gardian mâzgălitor de catastife" la închisoarea Văcăreşti. Nădufurile şi ricanările lui de „belfer" mai aparte răbufnesc într-o seamă de foiletoane din „Curentul", o parte dintre ele fiind absorbite în cartea, în două volume, însemnările unui belfer (1935,1939). Nimeni nu ar fi zis, întâlnindu-1 pe rubicondul Bv cu înfăţişarea-i boemă, accentuată de pălăria cu boruri largi şi de lavaliera neagră, că în el mocneşte drojdia atâtor nemulţumiri. în lume, cu iscusinţă de povestitor, îi încânta pe cei din jur, după cum şi la şcoală era, se pare, iubit de elevi. în scris, însă, zăcaşul nu prea filtrează toxinele atâtor „parapoane". Pizmaş dintotdeauna pe cei înstăriţi şi, în genere, pe privilegiaţii sorţii, el se dedă, odată cu venirea comuniştilor la putere, unei publicistici devotate (până la mistificare) noului regim. Moare în urma unei crize cardiace.
Botez
Dicţionarul general al literaturii române 614
După debutul din „Foaia populară" (1899), B. publică texte umoristice, în proză şi versuri, la „Zeflemeaua", „Belgia Orientului", „Furnica", unde a fost şi redactor, „Ţivil-Cazon", „SămănătoruT, „Falanga literară şi artistică". Mai ales în aceşti primi ani iscăleşte şi altfel decât cu numele său: J. B., Bz, J. Bz., Vie, Victor, I. B. Victor, I. Botez-Victor, J. Botez-Victor, Joachim Belferul, Un belfer. A mai colaborat cu articole, schiţe, câteodată poezioare la „Viaţa românească", „Minerva literară ilustrată", „Noua revistă română", „Flacăra", „Rampa", „Adevărul literar şi artistic", „Ideea europeană", „Cuvântul", „Cuvântul liber", „România de azi", „Revista Fundaţiilor Regale", „Curentul literar", „Gazeta literară", „laşul literar" ş.a. Intervenţiile din rubrica „Ora belferului", susţinută în „Curentul", sunt reluate în broşura Cum să pronunţăm franţuzeşte (1941). Bun cunoscător de germană şi, bineînţeles, franceză, B. traduce, în special în „Noua revistă română", din Pedro Antonio de Alarcon, Charles Baudelaire, A. P. Cehov, N. V. Gogol, H. Heine, Jean Lorrain, Paul Morand, Peter Rosegger, Saphyr, Fr. Schiller, August Strindberg, Villiers de l'Isle Adam, Paul Verlaine. în broşuri i-au apărut în deceniul al treilea şi alte tălmăciri. Izbânzile lui ca traducător simt versiunile pe care le realizează din Charles de Coster (Legenda şi întâmplările vitejeşti, vesele şi glorioase ale lui Ulenspiegel şi Lamme Goedzak în ţinuturile Flandrei şi aiurea, 1947), Aleko Konstantinov (Bai Ganiu, 1955), Alphonse Daudet (Tartarin în Alpi, 1956, Minunatele isprăvi ale lui Tartarin din Tarascon, 1956), Branislav Nuşici (Anii de şcoală, 1957). Ca publicist, B. are un condei teribil de spornic. îndeosebi la „Curentul", el scrie într-o cadenţă neobosită, comentând cu ascuţime şi cu un soi de posăceală hâtră felurite întâmplări, unele triste, altele înveselitoare. Fire nostalgică, oftează adesea după vremurile „blagoslovite" de odinioară, aşa cum, hoinar nelecuit „prin ăi coclauri", îl încearcă păreri de rău după „dulcea isihie a drumeţiei de altădată". Indispus de tracasările de zi cu zi, îşi caută un refugiu în „linişte şi singurătate". Mai cu un popas, mai cu un taifas, umblăreţul colindă ţinuturi care îi suscită apetenţa pentru descrieri. Străinătatea, unde îşi plimbă paşii de „gură-cască", îl inspiră mai puţin. Cele câteva figuri care reapar mereu în aceste însemnări sunt personaje virtuale ale unei proze pe care, lipsit de inventivitate, nu ajunge să o compună. Impulsionate de un resort asociativ, „schiţele" lui simt de fapt evocări, depănate cu un anume şart, amestec de maliţie şi de melancolie. După război, acrimoniosul îşi drege glasul ca să poată emite o întreagă gamă de încântări. La tot pasul, şi în foiletoanele de prin gazete, şi în cele înmănuncheate în cărţi (Schiţe şi însemnări din şcoala de ieri şi de azi, 1953, După o jumătate de veac, 1954, Şcoala de altădată, 1955, De azi şi de demult, 1955, Prin Bucureşti odinioară şi azi, 1956, Din şcoala de ieri şi de azi, 1957), el ocărăşte trecutul, faţă de care „lumea nouă", cercetată „cu gura căscată de mirare", i se pare un „tărâm de basm".
Cu excepţia lui G. Călinescu, toţi criticii importanţi din epocă au întâmpinat cu elogii spovedaniile, şi acide şi tânguitoare, ale lui B., din însemnările unui belfer. Rememorarea avatarurilor unei cariere hărţuite de neşansă îi declanşează cusurgiului, care este poate un idealist înfrânt, reacţii depre-
sive şi înverşunări propulsate în sarcasmul congestionat până la vorba crudă. Dascălul persecutat de frustrări îşi răzbună, zugrăvind în accente virulent caricaturale „vicleimul fără perdea" al şcolii, denunţată, cu o grimasă de aversiune, ca un lăcaş al neomeniei. Sadici şi obtuzi, haini, tipicari şi chilipirgii, zgripţorii satirizaţi evoluează în ambientul unui grotesc de figuraţie zoologică. Tapirul, Păianjenul, Pupăza, Limbricul, Caracatiţa fac parte din ceata acestor creaturi repugnante şi caraghioase. Oricât adevăr ar exista în şarjele „belferului" asediat de toxinele atâtor „parapoane", ele nu disimulează îndeajuns umoarea rea. Apatia, ieşirile lui de revoltă trădează obida unui complex social, precum şi cantonarea în resentiment. Replierea în reverii şi cultivarea unor efuziuni naturiste constituie cea mai bună terapie a stărilor de indispoziţie. Ca şi
C.	Hogaş, B., iubitor de solitudine care nu-şi refuză deliciul epicureic, are gustul vagabondajului la voia întâmplării, aceste peregrinări nutrind lirismul dichisit al generoaselor descrieri. E faţa destinsă a prozatorului, altminteri încruntat şi cătrănit, în pofida unor exerciţii de ficţiune, cartea lui rămâne, cu izbu-tirile şi insuficienţele ei, mărturia unei vocaţii de memorialist.
SCRIERI: însemnările unui belfer, I-II, Bucureşti, 1935-1939; ed. îngr. şi pref. Petru Poantă, Bucureşti, 1974; Schiţe şi însemnări din şcoala de ieri şi de azi, Bucureşti, 1953; După o jumătate de veac, Bucureşti, 1954; Şcoala de altădată, pref. autorului, Bucureşti, 1955; De azi şi de demult, Bucureşti, 1955; Prin Bucureşti odinioară şi azi, Bucureşti, 1956; Din şcoala de ieri şi de azi, Bucureşti, 1957. Traduceri: August Strindberg, Mustrare de cuget, Bucureşti, 1916, Nuvele, Bucureşti, 1925, Dragoste şi pâine, Bucureşti, 1927 (în colaborare cu Otilia Ghibu); Ştefan Zweig, Ochii fratelui veşnic, Bucureşti, 1929; J. Biihrer, Anarhistul - Romanul unui răzvrătit, Bucureşti, 1930; Holger Dachmann, Povestiri din Danemarca, pref. trad., Bucureşti, [1932]; Jules Valles, Amintirile unui student sărac, Bucureşti, [1932]; Virgilio Biocchi, Acul de cap, Bucureşti, f.a.; Herbert Eulenberg, Taina femeilor, Bucureşti, f.a.; Leonhard Franck, Deasupra prăpastiei, Bucureşti, f.a.; Maxim Gorki, Cerşetorii, Bucureşti, f.a.; Franz Herczeg, Când femeile se plictisesc, Bucureşti, f.a.; Ejnar Mikkelsen, Demonul gheţarilor polari, Bucureşti, f.a.;
V.	I. Nemirovici-Dancenko, Ocnaşul, Bucureşti, f.a.; Gabriele Reuter, Femeia cu picioare de capră, Bucureşti, f.a.; Ferdinand von Saar, Sălbateca, Bucureşti, f.a.; Charlot Strasser, Corabia ciumată, pref. trad., Bucureşti, f.a.; Paul Verlaine, închisorile mele, Bucureşti, f.a.; Charles de Coster, Legenda şi întâmplările vitejeşti, vesele şi glorioase ale lui Ulenspiegel şi Lame Goedzak în ţinuturile Flandrei şi aiurea, Bucureşti, 1947; Aleko Konstantinov, Bai Ganiu, pref. Simion Rusachiev, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Tudor Călin); Alphonse Daudet, Tartarin în Alpi, Bucureşti, 1956, Minunatele isprăvi ale lui Tartarin din Tarascon, Bucureşti, 1956; ed. pref. Elena Beram, Bucureşti, 1970; Branislav Nuşici, Anii de şcoală, pref. trad., Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Dorin Gămulescu).
Repere bibliografice: Vianu, Opere, III, 177-181; Perpessicius, Opere, VII, 103-104, VIII, 339-343; Constantinescu, Scrieri, I, 345-349; Sebastian, Eseuri, 310-314; Lovinescu, Scrieri, II, 414-419, VI, 263, VIII, 225; Streinu, Pagini, I, 166-169, VI, 126-135; Cioculescu, Aspecte, 385-397; Călinescu, Ist. lit. (1982), 923; Crohmălniceanu, Literatura, I, 376-377; Popa, Dicţ. lit. (1977), 106-107; Poantă, Radiografii, 1,18-26; Dicţ. scriit. rom., 1,338-339; Faifer, Pluta, 49-54.	F.F.
615 Dicţionarul general al literaturii române
BOTEZ, Ioan (Iancu) (20.IV.1871, Măcăreşti, j. Iaşi - 14.IV.1947, Bucureşti), anglist şi eseist. înrudit, prin mamă, cu episcopul Melchisedec şi cu istoricul V. A. Urechia, B., frate al lui Constantin Botez (editor al lui M. Eminescu), a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi. A activat, alături de
G.	Ibrăileanu, în cercul socialist. în 1899, a trecut în rândurile liberalilor, ajungând mai târziu deputat şi senator. A fost primul profesor care a predat engleza în şcoala secundară. în Iaşi, a funcţionat la Liceul Naţional şi la Liceul Internat între 1901 şi 1924, paralel şi la Şcoala Comercială Superioară. A colaborat, din iniţiativa lui A. Philippide, la Dicţionarul limbii române. Era şi un foarte energic om de afaceri, întemeietor al Băncii Iaşilor (1911), preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie. în 1906 se află între fondatorii revistei „Viaţa românească"; colaborează aici, cu studii şi recenzii, până în 1937. între 1908 şi 1911, a studiat la University College din Londra, în vederea susţinerii unui doctorat în litere. Rod al acestor ani a fost cartea care l-a făcut cunoscut, Aspecte din civilizaţia engleză (1912), din care, până în 1945, s-au tras cinci ediţii. I-au urmat, în 1914, o lucrare referitoare la istoria românilor destinată britanicilor, A Short Survey on the Neolatins oftheNear East, şi culegerea Studii şi observaţii. Infiinţându-se la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi, în 1924, Catedra de limba şi literatura engleză, B. este chemat să o suplinească. Ajunge conferenţiar, iar în 1926, profesor titular. Este şi decanul facultăţii între 1926 şi 1936. Studiile apărute în plachete, „Hamlet" în tragedia shakespeareană (1925), „King Lear" şi concepţia dramatică a teatrului shakespearean (1927), Sentimentul răzbunării şi supranaturalul în „Hamlet" (1928), „ Shylock" în cadrul literaturii shakespeareane (1932), fac parte dintr-o proiectată monografie asupra lui Shakespeare. Mulţi ani, B. a fost în comitetul de lectură al Teatrului Naţional din Iaşi. După pensionare, în 1939, se mută în Bucureşti, unde se ocupă de administrarea societăţii „Ţesătoriile reunite", pe care o înfiinţase.
Scopul mărturisit al eseurilor reunite în Aspecte din civilizaţia engleză era acela de a schiţa „fizionomia civilizaţiei unui mare şi vechi popor" pentru a oferi modele. Comentariul, o istorie a ideilor, bazată pe o bogată documentare, trimite mereu la un fundament psihologizant: constante ale mentalităţii unui neam sunt urmărite în manifestările spiritului, în organizarea civică. Prin prisma instinctului de libertate individuală, cea mai caracteristică însuşire a anglo-saxonilor, se examinează modalităţile de intervenţie a statului, bisericii, şcolii, confruntate cu o necesitate organică: respectul faţă de om. Educaţia dirijată spre formarea caracterului, democraţia, trăinicia instituţiilor, întemeierea lor pe tradiţie îi stârnesc admiraţia. Capitole speciale sunt dedicate limbii şi literaturii engleze, văzute ca expresii directe ale caracterului naţional şi ale unor împrejurări istorice specifice. Literatura engleză, în care nu căutările formale au întâietate, ci pătrunderea sufletului omenesc până la percepţia adevărurilor lui esenţiale, îi apare comentatorului superioară altora. în artă, el făcea o distincţie netă între creaţie (mister, vibraţie, viaţă) şi imitaţia ori fabricaţia în serie. Trimiterile comparatiste, interferenţele culturale nu lipsesc. Prin analizele consacrate teatrului lui
Botez
Shakespeare, B. se afirmă ca un prim şi deosebit de competent shakespearolog român. în atenţia sa stau în primul rând caracterele, dar observaţiile, de fineţe, se extind şi asupra viziunii dramatice. Hamlet este văzut ca un reprezentant al idealismului în luptă cu constrângerile realităţii, anticipând, prin dimensiunea intelectuală a crizei sale, pe eroul tragic al timpurilor moderne. Asupra abisurilor interioare ale personajelor se fac deducţii subtile, cu substrat psihanalitic; în Hamlet, supune discuţiei caracterul obsesional al apariţiilor supranaturale iar în Macbeth, amestecul de sens şi de fantas-matic din nebunie. Tragicul este legat de neputinţa, general umană, de a ajunge la real. Bibliografia pe care o pune la dispoziţie e una de referinţă. în opoziţie cu Shakespeare, creator în dimensiunea umanităţii eterne, pe G. B. Shaw îl analizează prin verva cuvântului, a ironiei. Identifică (Studii şi observaţii) în eroul a două drame elisabetane pe fiul lui Iancu Sasul, urmaş al lui Petru Rareş. între valorile perene ale artei universale aşază opera lui Ion Creangă, chintesenţă a spiritualităţii româneşti. Eseurile lui B. se constituie într-o proză de idei, sobră, elegantă în stil, însufleţită prin pledoaria umanistă şi prin hotărârea de a pătrunde „sensul durabil" al lucrurilor.
SCRIERI: Aspecte din civilizaţia engleză, Iaşi, 1912; A Short Survey on the Neolatins of the Near East, Iaşi, 1914; Studii şi observaţii, Iaşi, 1914; „Hamlet" în tragedia shakespeareană, Iaşi, 1925; „King Lear" şi concepţia dramatică a teatrului shakespearean, Iaşi, 1927; Sentimentul răzbunării şi supranaturalul în „Hamlet", Iaşi, 1928; „Shylock" în cadrul literaturii
Botez
Dicţionarul general al literaturii române 616
shakespeareane, Bucureşti, 1932. Traduceri: August Strindberg, Nuvele,
Bucureşti, 1925.
Repere bibliografice: Suchianu, Aspecte, 37-42; Petru Comamescu,
Ioan Botez, comentator al literaturii engleze, VR, 1966,3; Dan Grigorescu,
Shakespeare în cultura română modernă, Bucureşti, 1971, passim; Ist. comp.
Rom., 195-198; Maftei, Personalităţi, IV, 41-42; Dicţ. scriit. rom., 1,337-338;
A.	Bălu, I. Botez şi receptarea literaturii engleze, CL, 1999,10. S. C.
BOTEZ, Octav (15.V.1884, Iaşi - 25.IX.1943, Iaşi), critic literar.
Este fiul Smarandei, fiică a căminarului Nastasachi Mihail, şi al generalului Panait Botez. Fratele său mai mare, Eugeniu, se va numi, ca scriitor, Jean Bart. B. învaţă la Iaşi, după clasele primare fiind înscris, în 1894, la Liceul Naţional. Din 1901 urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, în 1906 dobândind licenţa în filosofie. îşi trece, în 1909, examenul de capacitate, dar încă din 1908 era profesor de limba română la Şcoala Normală „V. Lupu". De aici, se transferă la liceul bârlădean „Gh. Roşea Codreanu" (1909-1910), unde predă franceza, revenind la Iaşi, mai întâi la Liceul Militar (1910-1911), apoi la Liceul Naţional (1912-1927). între 1912 şi 1915 îşi continuă studiile la Berlin, Geneva, Grenoble. în 1925, îşi ia doctoratul în filosofie cu o teză despre Â/D. Xenopol, obţinând docenţa cinci ani mai târziu. Conferenţiar suplinitor, din 1927, la Catedra de critică şi estetică literară a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi, titularizat în 1931, suplineşte din
1930	— G. Ibrăileanu fiind din ce în ce mai bolnav — şi Catedra de istorie a literaturii române modeme; în 1937 devine profesor plin. Suferind de o afecţiune cardiacă, în ultimii ani trăia mai mult retras.
Spirit lucid până la scepticism, inhibat din exces de refle-	personaiitătilor scriitoriceşti, ci la acela al apariţiei revistelor
xivitate, cititor insaţiabil, bonomul acesta era modestia însăşi.	importante (//Dacia literară", „Convorbiri literare", „Viata
Interlocutor agreabil, surâzător, nu făcea caz niciodată de cu-	românească"). în studiul polemic în jurul teoriei genurilor
noştinţele lui în felurite domenii (filosofie, estetică, sociologie,	merare (1930), combătând pe Benedetto Croce şi pe Friedrich
psihologie, economie, politică). Amplul studiu Alexandru	Gimdolf, care contestă existenţa obiectivă a genurilor literare,
Xenopol, teoretician şi filosof al istoriei (1928) dezvăluie, în per-	criticul nu le consideră deloc a fi o construcţie arbitrară. Un
soana lui B., un exeget cu apetenţă pentru noţiunile abstracte,	flexibil, pertinent exerciţiu comparatist îl constituie lucrarea
sagacitatea comentariului fiind susţinută de o cumpănită	Naturalismul în opera lui Delavrancea (1936). Studiul Titu
orientare în mişcarea de idei a vremii. Că avea o certă dispo-	Maiorescu şi locul lui în cultura românească	(1940) este colorat cu
nibilitate pentru argumentaţia în plan teoretic se observă atât	amintiri personale. Iscălind câteodată O.B. sau, foarte rar, P.
într-o seamă de recenzii, cât şi în cursurile universitare. Pre-	Octavian, B. colaborează la „Arhiva", unde în 1904, a şi
legerile lui tratează despre obiectul şi metoda esteticii literare,	debutat, „însemnări ieşene", „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma
evoluţia ideilor estetice şi a criticii din Antichitate până în	socială", „Gândirea", „Lumea", „Adevărul literar şi artistic",
secolul al XVIII-lea, critica şi estetica literară în Germania,	„Adevărul", „Manifest", „România literară", „Cuget moldo-
Anglia şi Italia ş.a. Disociind în maniera lui Ibrăileanu, afirmă	venesc". La „Viaţa românească", unde	a fost membru fon-
că opera de creaţie are mai mulţi sorţi decât opera de analiză,	dator, semnează din când în când, între	1906 şi 1937, cronica
Unui critic îi cere să aibă acea „intuiţie sintetică" prin care să se	literară şi cronica teatrală, dar competenţa lui e vădită şi în
transpună, oarecum în felul unui poet, în inima textului pe care	cronica filosofică, în cronica ideilor, de asemenea, în cronica
vrea să-l tâlcuiască. Dacă, sub anumite aspecte, B., adept şi el al	politică. Şi-a strâns o parte din însemnările critice în volumul
ideologiei poporaniste, calcă pe urmele lui Ibrăileanu, în	Pe marginea cărţilor (1923). Postum, i-a mai apărut o carte, Figuri
câteva privinţe se deosebeşte de maestrul său. Acordă, astfel, o	şi note istorico-literare (1944).
atenţie mai mare scriitorilor de tranziţie, zăboveşte asupra Nici pedant, nici amator de frivolităţi impresioniste, realizării artistice a unei scrieri, se dovedeşte, deşi cu zone de	B. trezeşte încredere prin moralitatea gestului său critic, dar,
opacitate, mai receptiv faţă de poezia nouă; în delimitarea unor	nu mai puţin, prin calma, discreta lui comprehensiune. Clar şi
epoci de dezvoltare a literaturii noastre, recurge nu la criteriul	sistematic, cu un bun-simţ ce asigură moderaţia evaluărilor,
617 Dicţionarul general al literaturii române
Botezatu
criticul nu e o natură divagantă. Sobrietatea, care divulgă poate la el un minus al fanteziei, dictează fidelitatea lecturii. Ceea ce urmăreşte, operând cu instrumente de precizie, este să reconstituie „îndărătul operei" fizionomia autorului şi atitudinea lui în faţa vieţii. îl interesează mai degrabă să lămurească (şi să se transpună în) inferioritatea acestui scriitor decât să cântărească şi să proclame valoarea unui text. îşi exersează deci perspicacitatea pentru a surprinde „substratul sufletesc şi etic" al unor scrieri, ceea ce îl face reticent faţă de estetica aşa-zicând decadentă. Descriptiv prin formaţie didactică, cu exagerată grijă pentru conexiuni, raportează mai totdeauna o creaţie sau alta la contextul (social, naţional) în care ele au fost zămislite. Povesteşte tacticos subiectul, apoi ia la rând personajele, oprindu-se la cele „verosimile" şi portretizându-le analitic, în fine califică scurt şi îndeobşte neconcesiv eficienţa mijloacelor de expresie. Cu tot ataşamentul faţă de valorile tradiţionale,
B.	acceptă şi „poezia pură", dar numai în măsura în care iradiază o „misterioasă putere de incantaţie". Dintr-o slăbiciune de „vieţist", supralicitează versurile lui G. Topîrceanu, ale Otiliei Cazimir şi ale Luciei Mantu, precum şi proza lui
1.1.	Mironescu; doar răsfăţatului Ionel Teodoreanu îi reproşează „imagismul preţios". Nu gustă „rodomontadele" lui
I.	Minulescu şi nici „poemele cu îngeri" ale lui V. Voiculescu sau „dadaismul autohton" al jocurilor poeticeşti ale lui Ion Barbu. Se lasă însă câştigat de forţa eruptivă a poeziilor lui
O.	Goga şi de poemele, de un serafism tulburător sau de o titanică vigoare, ale lui T. Arghezi. Având antene mai bune pentru poezia prozei, îl încântă, la M. Sadoveanu, lirismul „înalt şi grandios" şi îi pronostichează, în 1905, un destin de romancier istoric. Un studiu mustind de sugestii, presărat cu sintagme care au făcut carieră, este acela consacrat lui C. Hogaş. Despre romanul Ion al lui Rebreanu, tot aşa, emite opinii bine gândite. La Ion Agârbiceanu relevă suflul de idealism etic. Epicul Hortensiei Papadat-Bengescu îl consideră a fi, în ciuda acuităţii privirii auctoriale, minat de psihologia falsă, efect al unei viziuni intens subiective. Un „suflu tragic de mister şi sombră pasiune" îl frapează în proza febrilă a lui Gib I. Mihăescu. Ironizat de E. Lovinescu, B. îl execută la rându-i pe criticul „amorezat de esteticul pur" în ipostaza lui de romancier. Aidoma lui Sainte-Beuve, el obişnuieşte să plaseze un autor, la care caută, ce-i drept, să detecteze „nota personală", într-o „familie de spirite". Câteva articole (despre B. Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, V. Eftimiu) au ascuţişuri ironice. Momente de evocare colorează uneori discursul analitic, criticul având o înzestrare de memorialist. Cu întinse, aprofundate lecturi din literatura străină, se simte în largul lui printre scriitorii de expresie franceză: critici (Hippolyte Taine, Emile Faguet, dar şi Anatole France), poeţi (Albert de Vigny, Gerard de Nerval, Paul Claudel, Maurice Maeterlinck, Emile Verhaeren), prozatori (Romain Rolland, Marcel Proust, Andre Gide ş.a.), moralişti (Joseph Joubert). Dramaturgia lui H. Ibsen îi incită, şi ea, nervul hermeneutic.
Cu ţinuta-i integră, care îi face scrisul cu atât mai creditabil,
B.	s-a impus de la un an la altul ca un critic adevărat — nici mai mult, dar nici mai puţin decât atât.
SCRIERI: Pe marginea cărţilor, Iaşi, 1923; Alexandru Xenopol, gânditor, Iaşi, 1925; Alexandru Xenopol, teoretician şi filosof al istoriei, Bucureşti, 1928; în jurul teoriei genurilor literare, Iaşi, 1930; Naturalismul în opera lui Delavrancea, Bucureşti, 1936; Titu Maiorescu şi locul lui în cultura românească, Iaşi, 1940; Figuri şi note istorico-literare, Bucureşti, 1944; Scrieri, îngr, Ilie Dan, pref. Zaharia Sângeorzan, Iaşi, 1977.
Repere bibliografice: Ralea, Scrieri, II, 420-422; Lovinescu, Scrieri, IV,
231-233; Călinescu, Ulysse, 315-319; Adrian Marino, Octav Botez, RFR, 1944,1; Al. Piru, Octav Botez, RFR, 1944,3; Ciopraga, Lit. rom., 721-724; Leon, Umbre, II, 104-107; Antonescu, Scriitori, 137-149; Bârsănescu, Medalioane, 112-116; Dicţ. scriit. rom., I, 339-341; Mircea Mancaş, Un critic uitat: Octav Botez, RL, 1995,8; Gavril Istrate, Discreţia cărturarului, L, 1996,18; Florin Faifer, Onestitatea ca panaş, DL, 1997,26.	F. F.
BOTEZATU, Eliza (7.XI.1938, Briceni, j. Edineţ), istoric literar. Este fiica Anei (n. Chizân) şi a lui Nicolae Cracan, ţărani. Absolventă, în 1961, a Universităţii de Stat din Chişinău, a susţinut doctoratul în filologie în 1972, parcurgând toată ierarhia universitară, până la gradul de profesor (1992). A predat la Institutul Pedagogic „A. Russo" din Bălţi, apoi la Institutul Pedagogic „Ion Creangă" din Chişinău. între 1979 şi 1986, a fost cercetător ştiinţific la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. A fost şi secretar al Uniunii Scriitorilor de la Chişinău (1986-1987).
B.	s-a dedicat, mai întâi, activităţii de critic literar, scriind despre lirica basarabeană postbelică: Poezia meditativă moldovenească (1977), Poemul moldovenesc contemporan (1981). Studiul pe specii a fost completat cu studiul înrâuririlor folclorice (Poezia şi folclorul: puncte de joncţiune, 1987) sau al unor circumstanţe istorice determinate (Prezenţi în front, 1985). Autoarea plăteşte un anume tribut temelor oficiale bolşevice (Patosul patriotic şi internaţionalist al poeziei, 1979). A publicat studii monografice despre lirica lui G. Meniuc (1980) şi Pavel Boţu (1987), în tentativa de a descifra coordonate stilistice şi individualităţi poetice.
SCRIERI: Poezia meditativă moldovenească, Chişinău, 1977; Teoria şi metodica compunerii, Chişinău, 1978; Patosul patriotic şi internaţionalist al poeziei, Chişinău, 1979; Cheile artei. Studiu asupra creaţiei literare a lui George Meniuc, Chişinău, 1980; Poemul moldovenesc contemporan, Chişinău, 1981; Creaţia lui I. Canna în şcoală, Chişinău, 1984; Literatura moldovenească pentru copii, Chişinău, 1984; Compunerea, Chişinău, 1985; Prezenţi în front, Chişinău, 1985; Lumina darnică a poeziei. Creaţia lui Pavel Boţu, Chişinău, 1987; Poezia şi folclorul: puncte de joncţiune, Chişinău, 1987; Poezia şi dialectica vieţii, Chişinău, 1988.
Repere bibliografice: M. Dolgan, Responsabilitatea cuvântului critic, Chişinău, 1987, 94-101; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 273; N. Bileţchi, La vârsta împlinirilor, LA, 1998,5 noiembrie.	M.	Dg.
BOTEZATU, Grigore (14.1.1929, Baraboi, j. Edineţ), etnolog. Este fiul Anei (n. Burbulea) şi al lui Gheorghe Botezatu, ţărani răzeşi. A absolvit Facultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1954), fiind apoi cercetător ştiinţific, şeful secţiei de folclor (1979-1999) şi director adjunct al Institutului de Etnografie şi Folclor al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (1991-1999). Şi-a luat doctoratul în
Botez-Gordon
Dicţionarul general al literaturii române 618
filologie cu teza Genurile folclorice şi realitatea istorică (pe baza, folclorului haiducesc) (1966). A fost distins cu titlul onorific „Om emerit" (1990) şi cu Premiul „Dacia", iar în 1995, cu Premiul „Simion Florea Marian" al Academiei Române.
B. a desfăşurat o amplă activitate de culegător, traducător, editor şi cercetător al folclorului literar. A înregistrat texte folclorice în satele din Republica Moldova, în localităţile româneşti din regiunile Odesa, Cernăuţi, Nikolaev, Kirovograd, Caucazul de Nord ş.a. S-a consacrat culegerii textelor de proză populară. Editează prima colecţie de folclor, Poveşti norodnice moldoveneşti, în 1955. Unele dintre culegerile lui au fost traduse în limbi străine (engleză, franceză, germană, spaniolă, japoneză, bulgară ş.a.). A participat la pregătirea, redactarea şi editarea corpusului Creaţia populară moldovenească (în 16 volume), a seriei de culegeri folclorice pe zone (7 volume). A publicat articole despre preocupările folcloristice ale lui D. Cantemir, I. Neculce, I. Creangă, M. Eminescu, Al. Mateevici, T. Pamfile, P. Ştefănucă ş.a. Participă la scrierea manualelor pentru instituţiile de învăţământ superior şi şcolile medii din Republica Moldova.
SCRIERI: Folclorul haiducesc în Moldova, Chişinău, 1967; La izvoare. Poveşti poezie populară şi cercetări de folclor, Chişinău, 1991. Culegeri: Poveşti norodnice moldoveneşti, Chişinău, 1955; Poveşti, Chişinău, 1956; Basme şi snoave, Chişinău, 1958; A fost odată. Poveşti şi snoave, Chişinău, 1966; Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana-sora Soarelui, Chişinău, 1967;
Peneş-împăratul, Chişinău, 1968; Poveşti populare moldoveneşti, Chişinău, 1972; Legende, tradiţii şi poveşti orale, Chişinău, 1975; Poveşti fantastice, Chişinău, 1976; Doi Feţi-Logofeţi cu părul de aur. Poveşti populare moldoveneşti, Chişinău, 1980; Poveşti nuvelistice, Chişinău, 1980; Auzit-am din bătrâni. Legende moldoveneşti, Chişinău, 1981; Poveşti populare moldoveneşti, Chişinău, 1981; De n-ar fi, nu s-ar povesti, Chişinău, 1983; Plugul de aur. Parabole şi poveşti nuvelistice, Chişinău, 1985; Făt-Frumos şi Soarele. Poveşti populare din Basarabia, pref. Iordan Datcu, Bucureşti, 1995; Nourul omului, Chişinău, 1997; Folclor român din Basarabia, Chişinău, 1999 (în colaborare cu Tatiana Găluşcă şi Ioan R. Nicola). Ediţii: P. Ştefănucă, Folclor şi tradiţii populare, I-II, Chişinău, 1991 (în colaborare cu A. Hâncu); Nicolae Donţu, Talmoza, Ermoclia, Cioborciu: tezaur folcloric, Chişinău, 1999. Traduceri: Poveşti norodnice tadjice, Chişinău, 1954; Ivan cel mic-isteţşi voinic. Poveşti ruseşti, Chişinău, 1956; Poveşti indiene, Chişinău, 1958; Poveşti norodnice chinezeşti, Chişinău, 1959; Ceathan lăutarul. Poveşti populare incaşe, Chişinău, 1960; Poveştile Birmei, Chişinău, 1964; Povestea lui Bahtiar. Poveşti azerbaidjene, Chişinău, 1965; Poveşti ruseşti Prelucrare de A. N. Tolstoi, Chişinău, 1966; Meşter faur, mâini de aur. Poveşti populare ruseşti, Chişinău, 1967; Vino poveste, vino! Poveşti şi proverbe ale popoarelor Etiopiei şi Sudanului povestite pentru copii de L. Linbarskaia, Chişinău, 1967.
Repere bibliografice: E. lunghietu, Folclorul - o pasiune permanentă, LA, 1979,18 ianuarie; I. C. Ciobanu, Modelări artistice, Chişinău, 1986, 290-296; N. Băieşu, Grigore Botezatu, RLSL, 1989, 2; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,97-99; Pamfil Bilţiu, Un etnolog de seamă al Republicii Moldova, „România km 0", 2001,1-2.	N. B.
BOTEZ-GORDON, Gheorghe V. (19.IV.1875, Iaşi - 6.IX.1918, Iaşi), poet şi traducător. Era fiul Zoiţei şi al lui Vasile Botez, birjar. Fratele său, actor, a jucat pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, sub numele C. B. Penel. Secretar-contabil al Şcolii de Arte şi Meserii, unde a predat şi un curs de contabilitate, pentru a-şi spori modestele venituri, B.-G. s-a angajat, între 1893 şi 1896, funcţionar la Creditul Funciar Urban din Iaşi. Se pregăteşte în particular şi, în 1903, devine bacalaureat al Liceului Naţional. Se înscrie la Facultatea de Drept, pe care o va absolvi în 1908, şi ajunge avocat. Era un nume cunoscut cu deosebire în Iaşi, unde colabora, din 1895, la numeroase ziare şi reviste, cu poezii, proză, publicistică. Făcea parte din Societatea ştiinţifică şi literară „Arhiva", condusă de A. D. Xenopol. în 1914, este ales membru al Societăţii Scriitorilor Români, dar în anul următor, lui B.-G., a cărui tinereţe fusese chinuită, nervii îi cedează; scriitorul trăieşte încă trei ani în lumea fantasmelor.
A debutat ca poet, în „Jurnalul" (1895), cu versuri simboliste (Cântec de toamnă) aflate sub zodia citadinismului şi a evadării. Aglomerarea citadină îl neurastenizează pe poet, care vede, „prin ceaţă", „copaci goi" luminaţi de felinare anemice. Câte o fată veştejită cântă la clavir, iar poetul o admiră cum stă aşezată pe o bancă într-un parc. Percepe lumea impresionist, culorile sunt impure, amestecate, de regulă luate de pe marginea paletei. El era, la 1895-1900, un prebacovian, în strofele publicate de „Jurnalul", „Lupta", „Lumea nouă literară şi ştiinţifică", „Adevărul ilustrat", „Evenimentul", „Noutatea", „Opinia". Tot de simbolism ţine şi pasiunea lui pentru flori, în corespondenţe ce-1 premerg pe D. Anghel. „Grădina" lui e mai totdeauna „în amurg", cotropită de catifelarea şi parfumul
619 Dicţionarul general al literaturii române
Botez-Rareş
liliacului. Al doilea volum, apărut după mai bine de un deceniu, este semnificativ intitulat Petale (1908). Poetul a fost un traducător pasionat, deşi nu totdeauna inspirat. L-a atras îndeosebi Paul Verlaine, după care a făcut şi câteva imitaţii; grăbit şi facil a tălmăcit din Felice Cavalotti, Edmond Rostand, Jean Richepin. B.-G. rămâne un scriitor „fin de siecle", care a pregătit receptarea adecvată a celui de al doilea val de simbolişti.
SCRIERI: Versuri, Iaşi, 1898; Petale, Iaşi, 1909. Traduceri: Jean Richepin, Corsarul, Craiova, 1899; Felice Cavalotti, Cântarea Cântărilor, Iaşi, 1901; Edmond Rostand, Samariteanca, Iaşi, 1908.
Repere bibliografice: Emil Gârleanu, „Două vieţi" de Gordon, „Evenimentul", 1902,2; Mihail Dragomirescu, „Petale" de G. V. Botez-Gordon, „Falanga", 1910,2; N. Iorga, Un volum de versuri din Iaşi, NRL, 1910,10; E. Herovanu, Oraşul amintirilor, Bucureşti, 1936, 225-232, 261-262; Liliana D. Popovici, Un gingaş poet ieşean, „Opinia", 1938,9448,9450; Sadoveanu, Opere, XVI, 505-519; Mănucă, Analogii, 245-250.	D. M.
BOTEZ-RAREŞ, George Emil (20.IV.1877,Roman - 16.DC1935, Bucureşti), traducător şi publicist. Este, probabil, fiul natural al Anei Botez. Pentru a-şi întreţine familia, se apucă de traduceri, lucrate la repezeală, lăsându-se pe mâna unor editori avizi de câştig. A semnat mai ales George B. Rareş, dar în periodice, când nu a uzat de numele real în diverse variante (George Emil Botez, Gh. Em. Botez, Gh. Em. Botez-Galaţi, G.E.B., G. Em. B.,
G.e.b., Geb) a recurs la alte pseudonime: G. Răzvan, C. Adrian şi, poate, Ion Costin. Două dintre cărţile proprii sunt semnate Gheorghe Elmian, la fel ca primele povestiri publicate în revista „Ovidiu" din Constanţa, în 1904. Cel dintâi volum dat la tipar este o traducere a unei povestiri de Andre Theuriet, Frida (1910). în 1913 editează la Galaţi un bimensual literar, artistic, social, „Zburătorul", unde susţine rubrica de critică literară. O altă revistă apărută la Bucureşti sub redactarea lui este „Flori de crâng" (1932). Este posibil să fi făcut parte şi din redacţia ziarului „Minerva", unde, între 1914 şi 1916, semnează curent anchete sociale, reportaje politice, articole pe teme economice şi, ocazional, cronici teatrale. însemnări de ziarist sunt adunate în paginile multora dintre cărţile lui ulterioare. în 1919, fondează colecţia „Biblioteca scriitorilor iluştri", în care se tipăresc îndeosebi traduceri semnate de el sau de alţi scriitori.
Inconsistentă este literatura propriu-zisă a lui B.-R., reprezentată la început de povestiri alegorice şi sentimentale („Rampa", „Viitorul", „Credinţa", „Zburătorul", „Tribuna liberală", „Minerva", „Izbânda"). în „Miraj" şi „Raza literară", se încearcă şi ca poet, fie cu versuri originale, fie cu tălmăciri din Charles Baudelaire şi Paul Verlaine. Din 1920 se profilează pe literatura de colportaj, fabricând în serie senzaţionale biografii de haiduci sau reluând în prelucrări prolixe păţaniile lui Păcală şi Tândală, diferite poveşti şi basme, ale căror surse simt străvezii (Charles Perrault, Fraţii Grimm, Petre Ispirescu ş.a.). Şi mai puţin inspirate se dovedesc cele 7 000 de versuri din Gruia cel viteaz şi tatăl său Novac. Cu posibilităţi literare modeste, B.-R. a realizat foarte multe traduceri — tipărite în tiraje enorme şi frecvent reeditate — din majoritatea literaturilor de
circulaţie. S-a folosit cel mai adesea de un text francez intermediar, dar cunoştea, se pare, şi limbile germană şi maghiară. Uneori şi-a asociat cunoscători ai limbii originalului, ca în cazul literaturii ruse, ori a recurs la ajutorul soţiei lui, Ana-Maria
G.	Bottez. A tălmăcit, aproape integral, opera lui Jules Veme şi a lui Hector Malot, dar şi scrieri de A. S. Puşkin, Jean Richepin,
H.	Ibsen, I. S. Turgheniev, Fr. Nietzsche, Emile Zola, L. N. Tolstoi, Blasco Ibânez, Frangois Coppee, Eusebio Blasco, Alphonse Daudet, F. M. Dostoievski, Paul Heyse, Prosper Merimee, Guy de Maupassant, Honore de Balzac, Al. Dumas-fiul, Henryk Sienkiewicz, Pierre Loti, A. I. Kuprin, Leonid Andreev, Kiku Yamato, Ludwig Btichner, Paul Bourget, Victor Hugo, Jokai Mor, Alfred de Musset, Ernest Renan, Cari Ewald, Charles Dickens ş.a.
SCRIERI: Zece zile prin Ardeal, Bucureşti, 1919; Călina, fiica codrilor, căpitan de haiduci, Bucureşti, 1924; Gruie haiducul, Bucureşti, 1924; Popa Marosin, căpitan de voinici, Bucureşti, 1924; Fraţi de cruce, Bucureşti, 1930; Inelul fermecat, Bucureşti, f.a.; Fata din dafin, Bucureşti, f.a.; Ştefan Bujor, Bucureşti, f.a.; Gruia cel viteaz şi tatăl său Novac, Bucureşti, f.a.; Viaţa, năzdrăvăniile şi păţaniile lui Păcală, Bucureşti, 1930; Haiducul Miereanu, Bucureşti, 1934; Bujor haiducul, Bucureşti, 1934. Traduceri: Andre Theuriet, Frida, Bucureşti, 1910; A. S. Puşkin, Fata căpitanului, Bucureşti, 1912; ed. cu ilustraţii de I. Anestin, Bucureşti, 1928; H. Ibsen, Raţa sălbatică, Bucureşti, 1913 (în colaborare cu Mihail G. Nicolau);
I.	S. Turgheniev, Părinţi şi copii, Bucureşti, 1914, Eroismul dragostei, Bucureşti, cu ilustraţii de Ary Mumu, Bucureşti, f.a. (în colaborare cu I. Hâncu); Fr. Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, pref. Mihail Negru, Bucureşti, 1916, Antichristul. încercare de refacere a tuturor valorilor, Bucureşti, 1920; ed. Cluj, 1991; Emile Zola, Prăbuşirea, Bucureşti, 1917, O pagină de iubire, Bucureşti, 1921, Norocul prostului, Bucureşti, 1923, Goana după fericire, Bucureşti, f.a.; Anatole France, Cartea prietenului meu, cu ilustraţii de P. P. Molda, Bucureşti, f.a.; L. Tolstoi, Război şi pace, Bucureşti, 1918-1922, Hagi-Murad, Bucureşti, 1920, Cât pământ trebuie unui om şi alte povestiri, Bucureşti, 1923, Sonata Kreutzer. Diavolul. Părintele Sergiu, Bucureşti, 1923; ed. 2, pref. E. Lovinescu, Bucureşti, 1928, Pe drumul mântuirii, Bucureşti, 1926, învierea, cu ilustraţii de
I.	Anestin, Bucureşti, 1926, Poliuşka şi alte povestiri, cu ilustraţii de
I.	Anestin, Bucureşti, f.a. (în colaborare cu Clara Lievşnevschi), Stăpân şi slugă şi alte povestiri, cu ilustraţii de I. Anestin, Bucureşti, 1926 (în colaborare cu Clara Lievşnevschi), Doi husari. Asediul Sevastopolului. Moartea lui Aleanin, Bucureşti, 1928 (în colaborare cu Clara Lievşnevschi), Moartea lui Ivan Ilici, Bucureşti, 1928, Anna Karenin, I-II, Bucureşti, 1933, Fericirea casnică, Bucureşti, 1934; Blasco Ibânez, Printre portocali, cu ilustraţii de Ion Comănescu, Bucureşti, 1918, Cei patru cavaleri ai Apocalipsului, Bucureşti, 1920, Urgisiţii vieţii, Bucureşti, 1921; Frangois Coppee, Crima unui om de ispravă, Bucureşti, 1918, O idilă în timpul asediului, Bucureşti, 1920,0 tinereţe întreagă, Bucureşti, 1929; Eusebio Blasco, O femeie compromisă, Bucureşti, 1918; Alphonse Daudet, Sapho, Bucureşti, 1918; F. M. Dostoievski, Netoşka, Bucureşti, 1919, Fraţii Karamazov, Bucureşti, 1921, O femeie blândă, Bucureşti, 1921, Iubire tragică, Bucureşti, 1929, Spovedania lui Stavroghin. Gelozie pedepsită. Hoţul cinstit, Bucureşti, f.a., Suflet de copil, Bucureşti, 1933; Paul Heyse, Dragostea în Italia, Bucureşti, 1919; Prosper Merimee, Noaptea de urgie şi măcel, cu ilustraţii de I. Anestin, Bucureşti, 1920; Guy de Maupassant, Mont-Oriol, Bucureşti, 1920, Inima noastră, Bucureşti, f.a.; Felicien Champsaur, Mesalina, Bucureşti, 1921; Honore de Balzac, Grădina cu rodii, Bucureşti, 1921; Al. Dumas-fiul, Dama cu camelii, Bucureşti, 1922; Jules Verne, Ocolul pământului în 80 de zile, Bucureşti, 1922 (în cola-
Botiş-Ciobanu
Dicţionarul general al literaturii române 620
borare cu Ana-Maria G. Bottez), Arhipelagul în flăcări, Bucureşti, 1923, Lupta pentru milioane, Bucureşti, 1923, Raza verde, Bucureşti, 1923, De la Pământ la Lună, Bucureşti, [1923], împrejurul Lunei, Bucureşti, 1923, Dragoste şi datorie, Bucureşti, 1923 (în colaborare cu Ana-Maria G. Bottez), Cinci săptămâni în balon, Bucureşti, 1923 (în colaborare cu A. Constantinescu), Răzbunarea marinarului, Bucureşti, 1924, Logodnica indianului, Bucureşti, 1924, Noul Cain. Uzina fermecată, Bucureşti,
1924,	Salvarea miraculoasă, Bucureşti, 1925, Aventurile familiei Guzgă-nescu, Bucureşti, 1925, Păţaniile familiei Guzgănescu, Bucureşti, [1930], în faţa steagului, Bucureşti, f.a., Aventurile a trei ruşi şi a trei englezi în Africa Australă, Bucureşti, 1933, Mathias Sandorf, Bucureşti, f.a.; Comoara zânelor. Poveşti din toate graiurile, Bucureşti, 1923; Moartea mâncătorului de oameni. Povestiri vânătoreşti din alte graiuri, Bucureşti, 1923; Henryk Sienkiewicz, Cavalerii crucei, I-II, Bucureşti, 1923, Quo Vadis, Bucureşti, 1924; Pierre Loti, Romanul unui spahiu, Bucureşti, 1923; A. I. Kuprin, Bâlciul de fete, Bucureşti, 1924 (în colaborare cu Clara Lievşnevski), Poveşti şi legende, Bucureşti, f.a., Furtul căţeluşului alb, Bucureşti, 1927, Sulamita. Brăţara cu rubine, Bucureşti, 1927; Leonid Andreev, Iuda Iscariotul şi alte povestiri, Bucureşti, 1925; Kiku Yamata, Eterna iubire, cu ilustraţii de I. Anestin, Bucureşti, 1926; Ludwig Biichner, Forţă şi materie, Bucureşti, 1926; Paul Bourget, Discipolul, cu ilustraţii de I. Anestin, Bucureşti, 1927 (în colaborare cu Lucia Subotici); Victor Hugo, Mizerabilii, I-II, Bucureşti, 1927, Cocoşatul de la Catedrala Notre-Dame de Paris, Bucureşti, 1935; Jokay Mor, Martirii inimii, Bucureşti, 1929; Alfred de Musset, Spovedania unui îndrăgostit, Bucureşti, 1929; Hector Malot, Fără familie, I-II, ed. 2, Bucureşti, 1931, în familie, I-II, Bucureşti, 1934; Eduard George Bulwer-Lytton, Sfârşitul cetăţii Pompei, cu ilustraţii de I. Anestin, Bucureşti, f.a.; Emest Renan, Viaţa lui Iisus; ed. 2, Bucureşti, f.a.; Cari Ewald, Poveşti alese. Din viaţa plantelor şi animalelor, Bucureşti, f.a.; Charles Dickens, Poveşti de Crăciun, Bucureşti, 1935, Strigoii. Povestiri de Crăciun, Bucureşti, 1938.
Repere bibliografice: Al. Macedonski, Traduceri, L, 1918,1; Nicolae Crevedia, Puneţi mâna pe traducători, „Calendarul", 1933,316; Paul I. Papadopol, Traduceri, U, 1933,234; Paul I. Papadopol, George B. Rareş, RAZ, 1934,12; Barbu Lăzăreanu, George Em. Botez, ADV, 1935,15 851; Paul Teodorescu, George B. Rareş, RAZ, 1935,25; Geo Borzea, George B. Rareş, RAZ, 1935, 25; Ion Pas, Carte despre vremuri multe, Bucureşti, 1963,123-124; Straje, Dicţ. pseud., 90.	G.H.-T.
BOTIŞ-CIOBANU, Maria (16.VIII.1866, Abrud-Sat, j. Alba -24.XI.1950, Oradea), poetă şi prozatoare. Este fiica Justinei (n. Critta) şi a lui Vasile Cioban, dascăl la Abrud şi notar la Roşia Montană. Urmează clasele primare la Roşia Montană, gimnaziul la Sibiu, la Şcoala Civilă de Fete a Astrei, Şcoala Normală de Stat la Cluj şi Şcoala Normală Superioară la Budapesta. A profesat, între 1891 şi 1900, la Nădăşelu, Bârgău, Prundu Bârgăului, Roşia Montană, Sibiu. îndeplineşte şi funcţia de directoare a internatului de fete de pe lângă Şcoala Civilă Confesională Română din Arad. Aici, se căsătoreşte cu Teodor Botiş, primul rector al Academiei Teologice. Infirmieră devotată în timpul primului război mondial, a fost aleasă preşedintă a filialei ardelene a Crucii Roşii (1914-1918). A contribuit la dezvoltarea învăţământului pentru copiii orfani din Ardeal. Din 1926, iscăleşte Maria Botiş-Ciobanu, nume ce figurează şi pe coperta unor cărţi.
A colaborat cu articole, versuri, proză — schiţe, nuvele, poveşti — la publicaţii ardeleneşti îndeosebi, dar nu numai,
semnătura ei putând fi întâlnită deopotrivă în „Familia", „Convorbiri literare", „Tribuna", „Sămănătorul", „Gazeta de duminică", „Românul", „Universul literar" ş.a. Articolele referitoare la educaţia în şcoală — apărute mai întâi în „Telegraful român" — le-a strâns în volumul Scrisori către eleve (1900), iar versurile şi scrierile în proză au intrat în culegerile Poezii (1905), Doina (1912), Poezii (1927), Ţara Moţilor (1928), Poveşti (1940). Câteva poezii au fost selectate în diverse antologii. Dintre încercările pentru teatru în care s-a încumetat, unele s-au păstrat în manuscris. Cu ecouri ale unui eminescianism diluat, B.-C. compune într-o gamă minoră, cântând — în „doine", în câte un sonet — bucuria dragostei, mai rar amarul ei, înseni-nându-se în gestul cucernic al închinăciunii. Alternând lacrima promptă cu zâmbetul inocent, mai şi căzând pe gânduri, în cogitaţii de album, stihuitoarea se simte fericită în cadrul rustic, în vreme ce faţă de oraşul păcătos ea face alergii sămănătoriste. O notă de asprime se percepe în lirica de inspiraţie socială, unde frazarea aminteşte de O. Goga şi G. Coşbuc. Cele mai izbutite rămân, cu licărul lor de umor, naraţiunile în versuri. A tradus, trădându-i prin facilitate, din Goethe, Lamartine, N. Lenau, L. Beckstein, Em. Geibel, Th. Korner, M. Moltke, Petofi, Fr. Riickert. Cu toată încărcătura de moralism a textelor ei, B.-C. e mai bună prozatoare decât poetă. Câte o schiţă aduce cu un basm şi, de altfel, ardeleanca a scris şi basme propriu-zise. Un alt timbru prezintă legendele din volumul Ţara Moţilor, cu sorgintea în istorisirile fantasmagorice ale băieşilor de la minele de aur din Munţii Apuseni. Cu infiltraţii de fantastic păgân, atmosfera e aceea a unui mediu stăpânit de forţa ani-hilantă a superstiţiei.
SCRIERI: Scrisori către eleve, Sibiu, 1900; Poezii, Arad, 1905; Doina, Arad, 1912; Poezii, Cluj, [1927]; Ţara Moţilor, pref. autoarei, Arad, 1928; Poveşti, Arad, 1940; Ţara Moţilor, Timişoara, 1976; Crăiasa Codrului, îngr. şi pref. G. Nistor, Timişoara, 1976.
Repere bibliografice: Chendi, Scrieri, II, 66-68; Lovinescu, Scrieri, IV, 393-394; Perpessicius, Lecturi, 59-66; Nicolae Albu, O poetă a Munţilor Apuseni: Maria Ciobanu, „Unirea. Almanahul judeţului Alba", 1972,
61-62; Biografia unor destine, Alba Iulia, 1993, 40-41; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,99.	F.F.
BOTTA, Dan (26.IX.1907, Adjud - 13.1.1958, Bucureşti), poet, dramaturg şi eseist. La 1560, când primeşte înscrisuri de nobleţe, un Toader Bota (Botha, Botta) îşi avea reşedinţa la Cerneşti, în Maramureş. Din acesta descinde, se pare, Theodor Botta (Botha), tatăl lui B.; student la Medicină la Viena, hărţuit ca militant pentru emanciparea naţională a românilor ardeleni, el se va refugia în Moldova, terminându-şi studiile la Iaşi. Mai târziu, se stabileşte la Adjud, fiind medic la Căile Ferate Române. Din căsătoria cu Aglaia Francisc (Franceschi), fiica unui emigrant corsican, are doi copii, Dan Botta şi Emil Botta, viitorul poet şi actor. B. va face şcoala primară la Adjud, trecând apoi la Liceul „Unirea" din Focşani şi, din 1921, la Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti. în octombrie 1927, îşi lua licenţa în drept la Universitatea din Bucureşti, iar în iunie 1929
621 Dicţionarul general al literaturii romane
Botta
şi pe aceea în filologie clasică. în acelaşi timp, absolvise şi Institutul de Educaţie Fizică. Din 1934, este cooptat în comitetul de redacţie al Enciclopediei României, sub îngrijirea lui apărând al treilea şi al patrulea volum. în 1940, ocupa postul de director al Artelor în Ministerul Educaţiei Naţionale.
B. debutează în anul 1923, la revista „Ramuri fragede", a elevilor de la „Sf. Sava", cu o traducere din Charles Baudelaire. începând din 1929, publică articole, recenzii, note, cronici muzicale şi plastice în „Rampa", „La Nation roumaine" (aici fiind şi redactor), „Vremea", „Tiparniţa literară", „Cuvântul". Poetul se lansează în 1931 cu volumul de versuri Eulalii, prefaţat de Ion Barbu şi încununat cu Premiul Socec. Singurele versuri încredinţate ulterior presei, până cu puţin timp înaintea morţii, când în „Viaţa românească" şi „Tribuna" îi apar tălmăciri din E. A. Poe şi şase sonete, simt cele în limba franceză din „Contimporanul" şi „Ulise". Primele eseuri i se tipăresc în 1932 în „Floarea de foc", „Contimporanul" şi „România literară". Momentul coincide cu afilierea la gruparea Criterion, la simpozioanele căreia conferenţiază despre direcţii şi doctrine din evoluţia artelor şi poeziei, despre european şi românesc, despre figuri emblematice ale culturii şi istoriei naţionale. Aceste teme revin şi în conferinţele radiofonice difuzate între 1933 şi 1940. Cronicar al vieţii muzicale şi artistice în „Calendarul", prezent în „Convorbiri literare", „Revista Fundaţiilor Regale", „Arta şi omul", începe în 1934 o colaborare de durată la „Gândirea", unde publică, printre alte eseuri, Charmion sau Despre muzică, reluat în volum în 1941. Două articole din 1935, în „Naţiunea" şi „Luceafărul literar şi critic", preced publicistica politică, de coloratură elitistă, dar cu recursuri la argumentele ideologiei de extremă dreapta, din „Sfarmă-Piatră". între timp, imaginea scriitorului se consolidează în conştiinţa contemporanilor prin volumul de eseuri Limite (1936), laureat de Societatea Scriitorilor Români, al cărei membru devenise în 1935. Numele îi mai apare sporadic în „Da şi nu", „Arta şi tehnica grafică", „Buna Vestire", dar semnificative simt reacţiile privitoare la funcţia socio-ritualică a teatrului din „Universul literar". B. se revela acum şi ca dramaturg, prin tipărirea, în 1939, a pieselor Comedia fantasmelor şi Alkestis şi a traducerii tragediei Troienele de Euripide. Cea dintâi este pusă în scenă în 1939, la Teatrul Naţional din Cluj. La revista „Dacia" (1941-1942), scoasă împreună cu Octavian C. Tăslăoanu şi Emil Giurgiuca, într-o suită de eseuri (Românii, poporul tradiţiei imperiale, Legea românească, Basarabii, sensul unor mari tradiţii ş.a.), schiţează o viziune extatică asupra istoriei şi spiritualităţii româneşti. Tot la „Dacia", începe o polemică acerbă cu Lucian Blaga, căruia îi contestă apoi, în „Timpul" şi „Sfarmă-Piatră", prioritatea ideilor din Spaţiul mioritic. în broşura Cazul Blaga (1941), aprigul polemist va strânge tot dosarul acestei dispute. Orgolios şi himeric, el lansează în „Duminica" din 1943 un atac dur, rămas fără replică, şi împotriva lui Camil Petrescu. Colaborările din 1943 la „Tribuna tineretului" şi „Vestul" încheie o etapă, urmată, după război, de ani lungi de penitenţă. Acum tălmăceşte din
Shakespeare (Regele Ioan), Ferreira de Castro (romanul Oile Domnului), Frangois Villon (Balade şi alte poeme), Sofocle (Oedip Rege) şi poemele lui E. A. Poe. în tăcere şi izolare, poetul compune sonetele din Cununa Ariadnei, ciclurile Epigrame, Poeme, Poeme în curs, dramele Deliana şi Soarele şi Luna, toate apărute postum. Versuri inedite, originale şi traduceri, îşi vor găsi loc, începând din 1966, în „Familia", „Astra", „Gazeta literară", „România literară", „Manuscriptum", „Revista de istorie şi teorie literară" şi „Jurnalul literar".
întâlnirea lui B. cu literatura şi cultura greco-latină a fost de bun augur. în această „oază de har şi repaos", care este Grecia lui Pericle, plăsmuire a unei fantezii nostalgice, dar şi ficţiune „din flori de carte", şi-a cultivat scriitorul visul de frumos. Voluptatea calofilă, solemnitatea gesturilor, dicţiunea ceremonioasă a ideilor sunt constante care îi diferenţiază manifestarea în interiorul grupului Criterion, solidar în năzuinţa de a determina în cultura românească o revoluţie, prin reconsiderarea ei dintr-o perspectivă europeană. în scurte glose, propune un jurnal de lecturi din literatura română şi străină, cu precădere franceză, ce dezvăluie sensibilitate receptivă destul de largă, dar şi un ferm concept de valoare. Pentru el, Tristan Tzara e o „glorie de music-hall", iar proza unor E. M. Remarque, Roland Dorgeles, Emst Glaeser constituie un simplu document. Gustă în schimb cu delicii „periodul direct şi brutal, cuvântul gras şi vegetal" al lui Dosoftei, tehnica primitivă,
Botta
Dicţionarul general al literaturii române 622
parcă aparţinând iconarilor populari, din Crâişorul lui Liviu Rebreanu, iar în Alecu Ruset din Zodia Cancerului de Mihail Sadoveanu vede un „beizade Hamlet". Cronicile la Joc secund şi Lauda somnului, din cele mai avizate în epocă, dau măsura deschiderii spre marea poezie. Ion Barbu este evaluat pe linia, venerată, a lirismului pur, de la E. A. Poe la Paul Valery. Exultă, deopotrivă, şi la sunetul grav al poeziei lui Lucian Blaga, pe care îl consideră cel mai aproape de realizarea osmozei dintre etosul naţional şi tradiţia poetică românească, lărgind, în acest sens, drumul deschis de Mihai Eminescu. Mobilitatea comprehensivă nu-1 împiedică să afişeze un program teoretic exclusivist. La 22 de ani, opţiunile lui merg spre arta rigorilor clasice. Pe urmele lui Andre Gide şi Paul Valery, el distinge în contemporaneitate o direcţie neoclasică, regăsind experienţa veacului al XVII-lea francez şi, mai departe, pe cea a Antichităţii. Pledoaria pentru clasicism se relevă a fi o ofensivă împotriva romantismului, în siajul căruia se înscrie şi o bună parte a artei moderne, „rătăcită" în divagaţie onirică, fantastică şi baroc. B. este înclinat să vadă în poezia lui Mallarme, în muzica lui Franck şi în pictura lui Cezanne o restituţie a universului platonician din Timaios, dar aceloraşi „clasici ai unui extrem clasicism" le reproşează sterilitatea, lipsa de fior şi dispreţul pentru idee. Părăsindu-şi maeştrii, tânărul critic recunoaşte, în bună tradiţie romantică,
forţa magică a logosului. Trepte ale abstracţiunii, cuvintele incarnează realităţi virtuale şi contribuie la creaţie. în Charmion..., interpretare poetică a modelului cosmologic pitagoreico-platonician, dă şi o motivare ontologică funcţiei metafizice a artei. In planul cunoaşterii, poezia reprezintă, alături de filosofie şi de eros, o cale de acces spre puritatea şi unitatea dintâi a fiinţei. Când creează forme, artistul visează Forma, principiu spiritual, iar lucrarea lui se situează în miezul şi în prelungirea Creaţiei. într-o atare perspectivă, arta apare ca o mistică de tip special, fruct al lucidităţii intensificatoare până la extaz. Totuşi, împăcarea contrariilor într-o viziune senină, echilibrul visat nu par posibile. Poetul nu află dreapta cumpănă între extreme, astfel că elogiul limitei, măsură şi formă impusă „oarbelor energii", alternează cu spaima de limitare. Definirea poetului, ca „un senzitiv al modului doric", închide şi ea o tensiune nerezolvată între creator şi opera sa, cel dintâi fiind simultan „sacrificat" şi „învingător".
în volumul Eulalii, tendinţa transcenderii realului ia aspectul unei dereificări programatice a limbajului. B. este, la rândul lui, victima ermetismului, „viţiu" rafinat, incriminat, ca exerciţiu în sine, la Mallarme şi Valery. Din „sunete-crin", poetul conturează arabescuri, evocând o lume de curăţii virginale. Opalul, ametistul, aurul, safirul, diamantul, fildeşul, apele „fosforoase", eterul „cerul de arme cristaline", „sorii nuli", toate alcătuiesc materia evanescentă a versului din Eulalii. Trupul însuşi mai păstrează, chiar în cădere, ceva din aura lui siderală, astfel că ispita îi este deturnată în contemplaţie estetică. False descrieri, chiar când propun universuri artistice (Meling, Delft, Botticelli), poemele caută, de preferinţă, „ora difuză" a serii şi a aurorei. Intenţia de a conferi imaginii verticalitatea unor „dorice, prudente forme" (Proemiu) are a învinge atracţia spre volutele melodioase, feminine. Chemărilor vagului dispersant, cu stigmate simboliste (Delft, Mătasea depărtărilor), li se opune năzuinţa spre centru, punct ferm în rotirea „nervoasă" a timpului, de unde şi ocurenţa simbolurilor insu-larităţii. Aventura poeziei, realitate suverană, deasupra vicisitudinilor devenirii, nu anulează însă dilema existenţială. „Temuta, roza Moarte" prelungeşte indefinit dualitatea perspectivelor: spre „suita şi ciclica lumină" sau spre „somnul humei triste" (Epilog). O soluţie la această scindare se conturează în poema Cantilenă, unde apare, într-o primă şi remarcabilă interpretare, motivul „zeului trist", obosit de propria lui desăvârşire. Disputat „culmilor lucide" ale „dreptelor amiezi" de către „Fata verde Una", ciobanul lui B. este absorbit în somnul luminat de „crini opheliali" şi „stele moi", în legănarea matern-erotică a apelor. înscrisă în fibra cea mai tăinuită a fiinţei, funesta mireasă este „laeul vechi din noi", „piatră de sânge", gata să intre în rezonanţă cu „orficul tumult" al curgerii fără întoarcere. Tot ea deschide însă porţi spre „lobi de albă lume", ca un prag spre o lume mai înaltă. Melancolia acompaniază discret abandonul, un suflu tragic se insinuează în atmosfera mistic-liturgică şi moartea ia dimensiunile unui
623 Dicţionarul general al literaturii române
Botta
mister cosmic. Cantilenă, care este o piesă antologică a modernismului românesc şi o culme a artei lui B., nu este unica formulă a lirismului său. Ciclul de sonete Cununa Ariadnei pare scris de un alt poet. Expresia s-a limpezit, versul bate cadenţele unei prozodii sever normate. Abia acum, zelul clasicizant al eseistului află suportul care îi dă credibilitate. Forma apolinică a sonetului, în care poetul aduce unele inovaţii, satisface şi nevoia de simplitate, şi pe aceea de revelaţie. Obsesia absolutului şi a purităţii spirituale se menţine, dar vehicul, de data aceasta, este dragostea, nu însă cea profundă, Afrodita Pandemos, ci aceea sacră, patronată de Afrodita Urania, divinitatea sub semnul căreia, în Charmion..., pământul se logodeşte cu cerul în marea unduire a ritmului universal. Deşi operează cu asemenea delicate imponderabile, poetul modulează divers imnul adoraţiei caste pentru o fiinţă pe care se încăpăţânează să n-o coboare niciodată pe pământ; platoni-zează inspirat, situându-şi ofranda în spaţiul misticii erotice, trecută prin filtrul spornic al creştinismului. Alte poeme postume recapitulează tematica proprie, schimbarea de manieră fiind evidentă. Pentru prima dată poetul se confesează. Dragostea, moartea, melancolia limitei, spaima, aspiraţia astrală trec printr-o fibră individualizată, care îşi simte şi îşi strigă fragilitatea. Urmarea e o poezie directă, un fel de vorbire esenţializată. Remarcabile sunt poemele de aparenţă narativă, în care poetul îşi povesteşte vedeniile pe măsură ce le inventă. E vorba de întâmplări ciudate, între veghe şi vis, de întâlniri funeste şi de rătăciri în necunoscut. Eul se simte asaltat de semne angoasante, de ademeniri ucigaşe. în ansamblu, B. lasă impresia unui poeta doctus, intim familiarizat cu variate discursuri lirice. Aceasta şi explică, între altele, valoarea, uneori excepţională, a traducerilor sale, care adună, sub arcul aceleiaşi sensibilităţi rafinate prin studiu, pe tragicii greci, pe Villon, Shakespeare şi Poe.
Teatrul lui B., poetic prin excelenţă, încearcă o sinteză de mijloace expresive şi de motive legate de destin, aşa cum s-au fixat în tradiţia europeană cultă şi folclorică, modelul absolut fiind tragedia greacă. O excepţie pare să fie Comedia fantasmelor, a cărei acţiune, plasată în Renaşterea italiană, aduce în scenă câteva personaje nonfictive şi obligă la o minimă concretizare realistă; dar nici aici nu e urmărită reconstituirea unei epoci, în fapt, ci manifestarea tragicului în istorie. Caesar Borgia, întruchipând individualismul renascentist, ajunge să sfideze „incoruptibila ordine a cercurilor", visând să făurească unitatea Italiei, dar se prăbuşeşte, abandonat de pronie. Căderea îi revelează rostul tainic al fiecărui gest în armonia universală, fără de care lumea ar fi o „comedie a fantasmelor", produsul propriei halucinaţii. Caesar pricepe acum ceea ce rămâne insesizabil pentru pragmaticul Machiavelli: singura unitate posibilă este aceea spirituală, sub sceptrul lui Iisus, „unicul Caesar". Comparativ cu această tragedie travestită în fastuoase haine baroce, Alkestis se supune canoanelor antice, textul raportându-se cu o relativă fidelitate la piesa omonimă a lui Euripide. Astfel, ea este un trenos vibrând de dragoste şi moarte. Măsura unei
iubiri nemăsurate, ca aceea dintre regele Admetos şi blânda Alkestis, nu putea fi decât moartea. „Sensibilitatea thanatică" a autorului se manifestă aici din plin. Scrisă în versuri care dau puternic iluzia metrului antic, Alkestis mizează pe forţa poeziei, când aspră, când suavă, totdeauna sobră. Cu Deliana, „basm pentru oameni mari", şi Soarele şi Luna, „dramă liturgică",
B.	tentează marea sinteză a artei şi gândirii sale, opera de artă totală, în sensul wagnerian al termenului. Deliana se vrea o replică la Luceafărul eminescian, o încercare de reabilitare a omenescului. înălţându-se alături de alesul ei pe orbitele astrale, domniţa se iniţiază în marile taine ale firii. Sub semnul perfecţiunii, moartea şi nemurirea coincid, de unde şi vacuitatea tristă a eternităţii, care îşi soarbe „viaţa fără de moarte" din cugetarea pasionată a muritorilor. Deşi perfect echilibrată, creaţia întreagă suferă de răul de a fi. Năzuinţa spre tinereţe fără bătrâneţe a muritorilor, ca şi tentaţia întrupării la nemuritori nu simt, astfel, decât expresia aceluiaşi irezistibil „vis de nefiinţă". Nu se optează pentru soluţia revoltei în perpetuitate, ci pentru una estetică şi umanistă: împăcarea cu sorta, prin integrarea în macrocosm. Proiectat în pură idealitate, atenuat de feericul înscenării dramatice, tragicul, în Deliana, are, ca în Mioriţa, seninătatea zâmbetului deasupra prăpastiei. Durerea nu exclude conştiinţa frumuseţii lumii, magia înfricoşată pe care o exercită în tocmelile ei desăvârşite. în Soarele şi Luna, Dumnezeu, constrâns de răzvrătirea celei mai mândre dintre făpturile sale, hotărăşte, pentru a nu se nega pe sine, să nimicească lumea şi să o rezidească, încorporând în noua izvodire fapta contestatoare. Reunind o apocalipsă şi o geneză, dramaturgul subliniază coincidenţa şi continuitatea simbolică dintre sfârşit şi început, moarte şi înviere, şi conferă, totodată, jertfei un sens activ. Dacă descinderea Soarelui în Infern este o călătorie iniţiatică în căutarea luminii ce sălăşluieşte în întunericul sinelui, refacerea de către sora lui, Ileana Cosânzeana, a pătimirilor lui Iisus, devine o pildă a căii de urmat spre izbăvire. Ea moare în lutul supus maculării, spre a reînvia într-o realitate incoruptibilă, a propriei esenţe. Metamorfozată în Lună, Ileana Cosânzeana va fi urmărită în veşnicie de dorul înflăcărat al Soarelui, restituit menirii sale prin blestemul despărţirii. Ideea concepţiei vinovate, constitutivă momentului cosmogonic originar, este revelată şi retrăită prin ritualul dramatic din Soarele şi Luna. Dramaturgul dezvoltă o profuziune de sensuri, topind într-o construcţie demnă de un mare poet elemente şi sugestii din orfism şi gnoză, teologie herme-tică şi creştină, regăsite ca latenţe în eposul popular românesc, în care i-a plăcut să caute „chipul nostalgic al Thraciei".
într-un fel sau altul, toată eseistica lui B., subsumabilă filosofiei culturii, este polarizată de căutarea originilor, omologând în plan istoric nostalgia esenţelor. „Ideea thracică", figură matricială a spiritualităţii naţionale, a „preformat" elementele frumosului românesc, imprimându-i „stilul pământului", în timp ce ideea romană şi cea bizantină, selectate prin afinitate, i-au determinat şi precizat caracterele. Expresie a „sufletului colectiv", definit prin sentiment cosmic, ataraxie şi
Botta
Dicţionarul general al literaturii române 624
idealism, creaţia autohtonă manifestă echilibrul senin în care se rezolvă, sub semnul melancoliei, tensiunea dintre „un mit ceresc" şi „un mit al pământului", ambele întrunite în cultul lui Dionysos, imagine a lumii în eterna unduire între teluric şi uranic. Prin această paradigmă arhetipală a interpretat B., între primii, capodoperele literaturii populare româneşti, poezia eminesciană şi sculptura lui Brâncuşi. într-o generaţie cu sensibilitatea răscolită de verbul lui Pârvan, eseistul a contribuit la consolidarea mitului tracic, avatar interbelic al celui dacic. Fără să realizeze o teorie a culturii de consistenţa celei a lui Blaga, B. a abordat domeniul cu febrilitatea imaginativă a poetului. Fastul lexical şi solemnitatea stilului, procesiunea sărbătorească a ideilor, cadenţa muzicală a frazelor, poza oraculară exercită o subtilă persuasiune asupra cititorului.
Pentru Dan Botta, lumea devenea reală când începea să-şi reveleze structurile ei profunde; adică, atunci când ochiul minţii începea să desprindă, înapoia aparenţelor, imaginile eterne, figurile mitice.
Mircea Eliade
SCRIERI: Eulalii, precedate de Veghea lui Roderick Usher, parafrază de Ion Barbu, cu un portret de Mac Constantinescu şi gravuri de Pierre Grant, Bucureşti, 1931; Limite, Bucureşti, 1936; Comedia fantasmelor, Sighişoara, 1939; Alkestis, Bucureşti, 1939; Cazul Blaga, Bucureşti, 1941; Charmion sau Despre muzică, Bucureşti, 1941; Scrieri, I-IV,îngr. Dolores Botta, pref. Ion Biberi, postfaţă Toma Vlădescu, Eugen Schileru, Bucureşti, 1968; Unduire şi moarte, postfaţă Gheorghe Hrimiuc-Toporaş, Iaşi, 1995; Limite şi alte eseuri, îngr. Dolores Botta, pref. Alexandru Paleologu, Bucureşti, 1996. Traduceri: Jose Maria Ferreira de Castro, Oile Domnului, pref. Eugen Schileru, Bucureşti, 1955; Shakespeare, Regele Ioan, în Opere, I, Bucureşti, 1955; reed. în Opere complete, III, îngr. Leon D. Leviţchi, Bucureşti, 1984; Frangois Villon, Balade şi alte poeme, pref. Tudor Arghezi, Bucureşti, 1956; [Sofocle, Euripide], în Tragicii greci, îngr. D. M. Pippidi, Bucureşti, 1958, 343-424, 565-635; E. A. Poe, [Poeme], în Scrieri alese, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1963, passim; reed. în Annabel Lee şi alte poeme, îngr. Liviu Cotrău, Bucureşti, 1987, passim; [Leon-Paul Fargue, R. M. Rilke, Georges Chenneviere, Paul Valery, Ştefan George], în Dan Botta, Scrieri, IV, Bucureşti, 1968, passim.
Repere bibliografice: Eugen Jebeleanu, „Eulalii", FCL, 1931, 430; Nichifor Crainic, Dan Botta, G, 1931,11; Perpessicius, Opere, V, 179-182; Constantinescu, Scrieri, 1,350-352; Boz, Cartea, 77-86; Ionescu, Război,
II,	84-85,115; Şerban Cioculescu, „Eulalii", ADV, 1932,14796; Mihai Ilovici, „Eulalii", „Criterion", 1932,13-15; Holban, Opere, III, 179-199, 294-296, 415; Streinu, Pagini, I, 75-98; Tiberiu Iliescu, La cocoşul spânzurat, pref. Ştefan Roii, Bucureşti, 1968, 165-166; Papadima, Creatorii, 105-109; Lovinescu, Scrieri, VI, 163-164; Biberi, Etudes, 183-186; Constantin Fântâneru, Dan Botta, „Comedia fantasmelor", UVR, 1938, 19; Nichifor Crainic, „Comedia fantasmelor", G, 1938, 8; Constantin Fântâneru, Dan Botta, „Alkestis", UVR, 1939,18; Vrabie, Gândirismul, 319-320; Lucian Blaga, O gravă tentativă de expropriere literară, G, 1941,5; Petru Caraman, O polemică în jurul spaţiului mioritic, RFR, 1941, 5; Lucian Blaga, Alte încercări de expropriere literară, „Sfarmă-Piatră", 1941, 181-182; Cioculescu, Aspecte, 171, 636-642; Călinescu, Ist. lit. (1941), 826, Ist. lit. (1982), 905; Mihai Niculescu, „Charmion sau Despre muzică", UVR, 1942,1; Petru Comamescu, Lucrări
de filosofie românească, RFR, 1943,9; Romulus Vulpescu, A murit un poet, GL, 1958,4; Const. Ciopraga, Un însetat de armonii: Dan Botta, IL, 1958, 2; Aurel Rău, Dan Botta, ST, IX, 1958, 2; Laurenţiu Ulici, Dan Botta, „Eulalii", CNT, 1966, 34; Negoiţescu, Lampa, 40-43; Emil Mânu, Muzică şi literatură, Bucureşti, 1966, 63-64; Marin Mincu, Dan Botta, AFT, 1967, 14; Biberi, Eseuri, 154-183; Manolescu, Metamorfozele, 104-106; Piru, Panorama, 114; Mincu, Critice, I, 39-57, II, 165-174; Ştefănescu, Momente, 145-146, 151; Piru, Varia, II, 444-452; Tomuş, Istorie, 117-130; Mircea Eliade, De Zamolxis âGengis-Khan, Paris, 1970, 225-226; Viorica Nişcov, Temelii folclorice şi orizont european în literatura română, îngr. şi pref. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1971,310-313; Ist. comp. Rom., 189-190; Rotaru, O ist., II, 561-566; Ist. teatr. Rom., III,
172-174, 482-484; Const. Ciopraga, Marginalii la poezia lui Dan Botta, CRC, 1974,14; Crohmălniceanu, Literatura, II, 477-487; Micu, „Gândirea", 866-876,954-959; Valentin Silvestru, Clio şi Melpomena, Bucureşti, 1977,148-150; Brădăţeanu, Istoria, II, 281-286; Dima, Viziunea, 109-116; Micu, Modernismul, I, 267-268, II, 177, passim; Petru Comamescu, Kalokagathon, îngr. Dan Grigorescu şi Florin Toma, introd. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1985, 263-266; Stolnicu, Printre scriitori, 128-129; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 276-285; Ceuca, Teatrologia, 138-140; Negoiţescu, Ist. lit., 330-332; Ierunca, Semnul, 9-39; Hrimiuc-Toporaş, Atelier, 127-161; Dicţ. analitic, II, 27-29; Dicţ. esenţial, 104-106; Ghiţulescu, Istoria, 122-123; Popa, Ist lit, II, 1170-1174. G. H.-T.
BOTTA, Emil (15.IX.1911, Adjud - 24.VII.1977, Bucureşti), poet, prozator şi publicist. Este al doilea fiu al Aglaei (n. Francisc sau Franceschi), de origine corsicană, şi al lui Theodor Botta (Botha), descendent al unor nobili maramureşeni. Tatăl, apropiat de memorandişti, trece în Regat pentru a-şi putea lua, la Iaşi, licenţa în medicină. B. trăieşte la o vârstă fragedă ororile războiului, tatăl plătind cu viaţa, în 1921, abnegaţia faţă de răniţi. Şcoala, începută la Adjud şi continuată la Câmpulung, în Muscel, unde mama e directoarea unui orfelinat, nu-1 atrage. La cincisprezece ani, adolescentul părăseşte casa părintească, plecând la Bucureşti, pe urmele fratelui mai mare, Dan Botta, de care va fi extrem de legat sufleteşte toată viaţa. îşi va lua totuşi bacalaureatul, probabil la Cluj, şi va urma între 1929 şi 1933 Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, clasa Ioan I. Livescu. în 1929, debutează cu versuri în „Bilete de papagal", care îi mai publică alte poezii şi o schiţă. Colaborează frecvent, pe teme legate de cinema, la „Vremea" şi cu eseuri, proză şi versuri la „România literară". Semnează şi în revistele scoase de colegii de generaţie: „Caravana", „XY", „Cristalul", „Ulise", „Discobolul". Anunţa acum o plachetă — scrisă împreună cu David Wemer (M. Dan) şi Comeliu Temensky — , un volum de poezii, o piesă de teatru şi romanul Meridian, din care publicase fragmente în „România literară". După absolvirea Conservatorului, tânărul actor îşi urmează profesorul la Chişinău, unde, se pare, nu a reuşit să joace. Anii 1933-1937 sunt pentru el ani de boemă artistică, minată de puternice angoase. Face parte, împreună cu Arşavir Acterian, Pericle Martinescu, Horia Stamatu ş.a., dintr-un grup ce-şi zice „Corabia cu rataţi", al cărui salut — „Oisive jeunesse!" — era un vers din Rimbaud. Totuşi, se dovedeşte foarte activ: îşi reia colaborarea la „Vremea", unde va publica până în 1938, mai
625 Dicţionarul general al literaturii române
Botta
iscăleşte în „Credinţa", „Meridian", „Litere", „Reporter", „Facla", „Arta şi omul", „Ideea românească". în ultima revistă apare ciclul de poezii Marele paianjen, semnalat elogios de Eugen Ionescu şi devenit nucleul unui volum prezentat la concursul Editurii Fundaţiilor Regale pentru tinerii scriitori needitaţi. Premiat, întunecatul April este tipărit în 1937. Un an mai târziu, Editura Vremea scoate volumul de „nuvele" Trântorul în acelaşi an, B. debuta pe scena Teatrului Naţional în dramatizarea Suferinţele tânărului Werther. Rolurile intepretate în perioada următoare îi vor aduce consacrarea ca interpret de dramă. Concomitent, dă în „Universul literar" şi în „Revista Fundaţiilor Regale" ample cicluri care vor forma volumul Pe-o gură de rai (1943). După război, scriitorul îşi încetează practic activitatea, actorul, în schimb, şi-o intensifică, dând roluri memorabile, în teatru şi în film, fiind distins cu Premiul de Stat. Pe scenă, e o apariţie inconfundabilă. Fără să denatureze personajele, el le împrumută întotdeauna o intensitate a trăirii la limita calcinării. Hieratic în gest şi vorbă, fără teamă de a trece drept manierist, creează în juru-i un spaţiu singular de aristocraţie intelectuală, de poezie dureroasă. Apogeul carierei actoriceşti coincide cu redescoperirea scrierilor sale literare, care sunt reeditate — Poezii (1966), Trântorul (1967) —, nu însă fără remanieri uneori substanţiale. Chiar în aceste condiţii, cele două volume sunt o revelaţie pentru tânăra generaţie, aflată în plin efort de a se rupe de proletcultism. Poezii vechi, pe care le rescrie, dar şi altele noi îi sunt publicate în „Gazeta literară", „România literară", „Luceafărul", „Ramuri", „Tomis", „Viaţa românească", „Contemporanul", „Steaua", „Flacăra" ş.a. De sub tipar ies volumele Versuri (1971; reeditare a celui din 1966, completat cu ciclul Vineri), Poeme (1974, în colecţia „Cele mai frumoase poezii") şi Un dor fără saţiu (1976), conţinând creaţiile noi. Poetul se stinge din viaţă în urma unui stop cardiac.
Până în 1936, în activitatea lui B. ponderea cea mai importantă o are publicistica. Aceasta, fie că se ocupă de film şi de slujitorii săi, fie de literatură ori de chestiuni culturale şi filosofice, relevă un orizont larg şi înclinaţie speculativă. Scriitura este alertă, concisă, de o remarcabilă precizie plastică. Uneori, sentinţele, paradoxurile, turnura paratactică, expresiile încifrate şi simbolurile dau textului tensiune ideatică şi o polifonică obscuritate. Pentru B., creaţia — cinematografică ori literară — e rodul unei „căutări interioare" mijlocite de inteligenţă. Nefiind simplu mimesis, având ca esenţă „minciuna", iluzia, arta trebuie să depăşească „limitele posibilului şi ale ponderabilului", să surprindă „spiritul ascuns al lucrurilor". Câteva eseuri aduc în prim-plan probleme existenţiale, în Elogiul ipocriziei, autorul afirmă că propriul eu este „vacant, reflex al nenumăraţilor alţii care îl domină"; starea permanentă este ipocrizia, în sensul originar al termenului grecesc, iar sursa de suferinţă nu e doar criza de identitate, ci şi probabilitatea, foarte mare, a instalării ipostazei abjecte sau criminale. Alte eseuri — Notă asupra agoniei, Despre moartea apropiată, Un motiv ocult al tăcerii — dezvoltă ideea morţii, dezvăluind contactul cu filosofia lui Soren Kierkegaard. Luciditatea şi francheţea sunt
duse aici până la autoflagelare, ca şi în confesiunile din interviuri şi răspunsuri la anchete. Timpul interior se constituie din „ore negre, ore absurde", singurele dedicate literaturii. Determinat astfel de „exasperare", „dezgust şi consternare", scrisul e un act magic, echivalent cu o sinucidere, dar şi cu o „îngrozitoare farsă", câtă vreme eul continuă să existe.
Versurile publicate de B. între 1929 şi 1936 relevă căutarea unei forme care să concilieze puternicul impuls liric, pudoarea funciară, precum şi tendinţele poeziei modeme, îndeobşte antilirice. Este încercat mai întâi un registru epico-descriptiv, cunoscut din câteva argheziene „flori de mucigai", dar şi din unele texte ale suprarealiştilor, apoi un altul, mai apropiat de ermetismul barbian. Părăsite, aceste modalităţi vor furniza elemente în structurarea formulei originale din întunecatul April O frapantă noutate o constituie aici emergenţa eului empiric în eul liric şi intensitatea emoţiei, comparabilă doar cu aceea din bacovianul Plumb. Sensibilitatea reacţionează la acel misterium tremendum pe care-1 reprezintă moartea, la propriul ego multiplicat, „ipocrit". Alături de angoasă, în care se aliază groaza şi repulsia, survine şi o tentativă de apărare, de „fermecare" a monstruos-straniului, de convertire a lui în familiar locuibil. Discursul liric exploatează principiul teatrului în teatru: eul joacă rolul unui actor ce interpretează fie o partitură gravă, romantică, fie una comică, a unui „biet arlechin speriat de moarte". Jocul lipsit de naturaleţe, excesiv de „teatral", indică mistificarea şi obligă la un permanent du-te-vino între semn şi sens. Alternarea stilului poetic „înalt", demistificat prin şarjare, şi a celui popular sau colocvial erodează inerţiile
Botta
Dicţionarul general al literaturii române 626
lingvistice şi deschide drum polisemiei. Atât în secvenţele grave, cât şi în cele „umoristice", intervine o imagistică de o rară plasticitate, la rândul ei, terifiantă şi derizorie. Astfel, în cele 83 de poeme se perindă o sumedenie de dramatis personae: eul liric, cu dublurile şi măştile sale (Ulise, Dionysos, „palidul ucigaş", „şmecherul crai", „leneşul" ş.a.), Moartea şi mesagerii ei (Miss Anabell, „mândra cu coasa", „întunecatul April", „craiul Amurg"), Dumnezeu (Tatăl, Adonai, dar şi „Marele Fariseu"), precum şi o figuraţie măruntă, proliferată oniric. Multitudinea acestora, antrenarea lor în scenarii ce se pot reduce la hăituire, fugă, evadare, întâlnire periculoasă etc. conferă poemelor o frenezie halucinantă, un dionisiac nemaiîntâlnit. în întunecatul April se naşte, sub aparenţe ludice, fanteziste, o veritabilă mitologie. Masivul volum Pe-o gură de rai aduce un lirism decantat, cu o exteriorizare mai amplă şi mai directă a unui lăuntru mai adânc, într-o altă alchimie verbală. Textul se structurează acum ca „document" (Documente asupra melancoliei) ori „comentariu" (Comentariu la o viaţă pierdută). Stările lirice fugitive, visele, viziunile delirante sunt înregistrate şi, ca în „dicteul automat" al suprarealiştilor, frazele devin eliptice, poemele iau uneori un aspect fragmentar, descusut, chiar de colaj, lăsând un larg spaţiu de joc ambiguităţii. Pe de altă parte, eul liric îşi interpretează trăirile, fie explicit, fie implicit, cu ajutorul analogiilor ce relevă o experienţă secundă, culturală, în acest sens, ca un poeta artifex, B. îşi constituie un lexic aparte, din surse variate, şi e atent la valorile plastice şi muzicale,
cizelând câteodată adevărate secvenţe de poezie „pură" (Trif nebun). împreună, „documentele" şi „comentariile" deschid o fereastră spre o psihe perfect individualizată, ce trăieşte cu maximă intensitate tragismul condiţiei umane. Eul liric se autoportretizează prin „dorul fără saţiu", nestinsul alean şi visarea „unei planete pierdute", prin stări contemplative deci, dar şi prin „nepace", prin febrilă căutare, o ascensiune eşuată şi reluată sisific. Chinul şi absenţa lui se succed cu repeziciune, coexistă sau, atingând apogeul, iau fiecare atributele celuilalt, devenind, ca la Eminescu, „chin dulce" şi „farmec dureros". Fundamentală este percepţia existenţei îndreptate inexorabil spre „amurg", al cărui potir e „plin cu otrave". Acum, moartea nu mai apare ipostaziată, iar scenariile de hăituire cedează pasul unui alt topos, al chemării thanatice, îmbrăcând forma soliei mute, neutre, dar şi a îmbierii cvasierotice ori a imperativului brutal (Oberon). Nefiinţa este prevestită şi de peisajul celest nocturn (De caelo, Seraphita), dar mai ales de cel autumnal (Brumariul, Rob Codru, Muza tragică, Toamnă, trimisul). Specifică e melancolia, ce seamănă tot mai mult cu jalea grea din doinele populare. Delicateţea suavă, compătimirea, duioşia învăluie acum codrul „frate" şi „tată", muntele „uncheş", pământul „văr" etc. E un fel de fraternizare franciscană, ce corodează solipsismul iniţial, existenţa însăşi încetând a mai fi pură negativitate. Ca urmare, tonul elegiac câştigă teren, regretate fiind clipa pierdută „în valea delicatului Prier" (Clipei), „timpul mierlei" (Preistorie), tinereţea (Doamna Seara, Către Fantazio). Dar resuscitarea trecutului pregăteşte, totodată, accesul la sublimul lumii prezente. Fervori, nebănuite odinioară, aproape extaze simt declanşate de „căprioara cu aripi nevăzute" (Căprioara), de „cerbul din vremea lui Gelu" (Cerb), de privighetoare (Trif nebun, Filomela), de „măiastra cu trupuşoru-n fum" (Măiastra) ori de Elisafta. Ivită din nou, certitudinea dispariţiei brutale (Nu cules ci smuls) se împleteşte şi cu o încuviinţare fatalistă, mioritică (Dintr-o iarnă). Cu toate acestea, eludând „otrăvurile amurgului", sufletul „se visează nemuritor" (Veniţi, adieri) sau „tânăr, iluminat, fericit" (Descrescendo). Concomitent, se produce o erupţie a religiozităţii, căci sublimul naturii este interpretat ca „o gură de rai", adică adeverire a divinităţii şi posibilitate de mântuire. E parcursă întreaga scară de reacţii, de la nerăbdarea frenetică (Psyche) la jubilaţia apropiatei sosiri (Pandora, în cer, în alt sat), de la aşteptarea exasperată (Cetele, Morgana) la conştientizarea depărtării (Revederea din parc, Drumul). Survine însă şi tăgăduirea învierii (Al nopţii) şi chiar a divinităţii (în munţi), deodată cu disperarea, concretizată în viziuni de coşmar (Anacreontică, Humorescă) şi în autoportrete caricaturale, autopersiflante (Cavalerul cu melc de aur, Satiră duhului meu, Priveghi). Şi acestea capătă un pandant, constituit din viziuni epurate, fără nici o tuşă subiectivă (Stampă), ori de acelea în care eul liric devine exponent al comunităţii naţionale, resuscitând figurile ei emblematice — Gelu, „Bărbat Voievodul", Dragoş, Mihai Viteazul, Horea, Avram Iancu. Prin bogăţia tropismelor sufleteşti, comunicate într-un limbaj de o rară expresivitate, Pe-o gură de rai stă între marile cărţi
627 Dicţionarul general al literaturii române
Botta
româneşti de poezie. Reeditate în 1966, primele două volume de versuri ale lui B. suportă modificări (texte eliminate, pasaje, titluri schimbate etc.). Ca urmare, frenezia dionisiacă din întunecatul April e întru câtva potolită, insolitul e domesticit şi se infuzează o doză de optimism conjunctural. Uneori, intervenţia este totuşi un act creator, limbajul devenind mai criptic, mai aluziv. Aceeaşi situaţie o are şi ciclul Vineri (1971), cât priveşte textele vechi. în cele noi, subzistă spaima de neant, precum şi „vedeniile" minţii „rătăcite într-un dor de o infinită măreţie" (Pământ), dar forma e mai puţin frapantă. Mitologia poetului se îmbogăţeşte cu o figuraţie alegorică — „Păpuşarul" scoţând din lada sa tot ce a intrat în nefiinţă, „Ghinărar Marjori", comandant al invadatoarei oşti de omizi, „Bălaşul, Zamfirul, Berlantul", trei lupi vizitatori, „Not, uriaşul de-o palmă" ce „aduce pierzania", „leoaica-ciocârlie" şi, mai ales, mierla, interlocutor gracil, muză, dar şi autor fictiv, pe seama căruia se pun multe „istorii". Aceste făpturi par mai puţin participanţi la un rit sacrificial, cât purtători ai unui mesaj oracular. Titlul ultimei cărţi de versuri, Un dor fără saţiu, reluat de la poemul ce deschidea Pe-o gură de rai, ar putea sugera o revenire la gama trăirilor de acolo. în fapt, dominantă rămâne pătimirea cauzată de finitudinea fiinţei umane caracterizate de insaţiabilitate existenţială, fiind utilizate unele modalităţi vechi, duse acum la ultimul rafinament şi prin apropierea de folclorul magico-ritualic autohton. înţelegerea vulnerabilităţii în faţa „îngerului Exterminator" (Alei) are drept consecinţă înmulţirea expansiunilor lirice de tipul lamentoului, al cuvântului testamentar şi al rugăciunii. Acestea formează substanţa unor poeme încadrabile în lirica propriu-zisă „a eului" (Patria, Denis cel Scurt, La moartea lui Zed, Ruga fericitului autor) ori în aceea „a măştilor" (Bocetul lui Ion Vodă Armanul mai numit şi cel Cumplit), dar constituie şi secvenţe în poeme dramatizate sau descriptiv-narative (Monos, Glasul Petrului Cercel, Dormind, Lberia). Atenuarea lirismului, disimularea lui se vădesc şi în zugrăvirea unor „întâmplări nelumeşti", a unor întâlniri în spaţiul visului ori al halucinaţiei, sub formă de joc dramatizat, dialog esenţializat.
Numite de autor „nuvele", naraţiunile din Trântorul au fost considerate la apariţie mai degrabă poeme în proză sau chiar creaţii lirice. Scrise din perspectiva personajului central, care, purtând cognomene diferite (Fluieră-Vânt, Trântorul, Mielu etc.), este mereu autorul, ele înfăţişează viaţa lăuntrică a unui „suflet ce se dizolvă". Sub impactul unei tensiuni insuportabile, se trece de la momente de acută luciditate la altele de delir, într-o confesiune de o sinceritate cvasimasochistă, în ciuda multiplelor procedee eufemizante. Este reprezentarea unei lumi dematerializate („prefăcută în umbră"), degradate (devenită „mocirlă"), în care se inserează „irealul halucinaţiei", fantasticul. Spaţiul în care se mişcă eroul, aparţinând capitalei sau oraşului de provincie, este când ostil, scenă a unor fenomene apocaliptice („furtuna sinucigaşilor" în Mab, canicula sahariană în Râsul tăcut, „vremea ce jupoaie de viu" în Cel mai tare), când leşios, pestilenţial, provocând oroare. Oamenii
Emil Botta în rolul lui Ion din Năpasta de I.L. Caragiale
înşişi, inclusiv eroul, au „sufletul ştampilat de miasmele rovinei". Zugrăviţi în tuşe violente, expresioniste, arheologul şi jucătorii de şah din Mab, „dolihocefalul" din Râsul tăcut, „Cap de pasăre" din Terra incognita ş.a. alcătuiesc o umanitate coruptă şi, în acelaşi timp, simt întrupări ale demonului, meschin, însă nu mai puţin puternic. Oniricul şi fantasticul potenţează această lume, îi amplifică înţelesurile. în Trântorul, o vizită de câteva zile în oraşul natal se dilată sub incidenţa visului, devenind o călătorie lungă în rai şi în iad. Un fenomen de dedublare trăieşte protagonistul în Timpul cel prielnic, scriitor, autor al romanului Refugiu, în care Brutus, alter ego şi proiecţie fictivă, se revoltă şi îşi neagă creatorul, cu a cărui iubită fuge în cele din urmă. într-o expresie nudă sau într-una travestită când în detaşare impersonală, când în simulare a jocului factice, funambulesc, totul stă aici sub semnul sentimentului tragic al existenţei. Angoasa morţii, a neantului, evanescenţa vieţii, criza de identitate, imposibilitatea comunicării apropie eroul lui B. de personajele literaturii existenţialiste.
Poet pe scenă, Emil Botta e actor în poezie: în acest sens s-a vorbit pe drept cuvânt despre teatralitate la el. Joacă un singur rol (pe al lui însuşi), dar travestindu-se mereu, punându-şi o mască, declamând monologic. Furişat sub travesti, poetul se lasă pradă viziunilor sale himerice. Ca să se exprime, sentimentul are nevoie la el de costumaţia
Bottea
Dicţionarul general al literaturii române 628
teatrală, de spiritul imaginar al unei culturi, de lemnul scenei sub picioare, de mască.
Nicolae Manolescu
SCRIERI: întunecatul April, Bucureşti, 1937; Trântorul, Bucureşti, 1938; ed. îngr. şi pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1967; Pe-o gură de rai, Bucureşti, 1943; Poezii, pref. Petru Comamescu, Bucureşti, 1966; Versuri, Bucureşti, 1971; Poeme, Bucureşti, 1974; Un dor fără saţiu, Bucureşti, 1976; ed. 2, Bucureşti, 1978; Poezii, I-II, îngr. Aurelia Batali, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1979; Scrieri, voi. I-II, îngr. Ioana Diaconescu, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1980, voi. III, îngr. şi pref. Doina Uricariu, Bucureşti, 1987; Un dor fără saţiu, îngr. şi postfaţă Doina Uricariu, Bucureşti, 1991; Trântorul, îngr. Ileana Mălăncioiu, Bucureşti, 1993.
Repere bibliografice: Ionescu, Război, 1,251-254, II, 119-120; Streinu, Pagini, 1,99-108, II, 148-155; Călinescu, Ulysse, 340-344; Cioculescu, Aspecte, 199-203; Sebastian, Eseuri, 267-270; Constantinescu, Scrieri, I, 353-363; Constantin Fântâneru, Cruciada umbrelor, îngr. şi pref. Aurel Sasu, Piteşti, 2001, 83-86, 174-180; Papadima, Scriitorii, 257-260; Călinescu, Ist. lit. (1941), 819-820; N. Mihăescu, Fragmente de critică literară, Bucureşti, f.a., 275-279; Perpessicius, Opere, X, 316-322; Arghezi, Scrieri, XXXIII, 313-315; Căprariu, Jurnal, 182-186; Regman, Cărţi, 7-12; Manolescu, Metamorfozele, 117-118; Piru, Panorama, 114-118; Ion Oarcăsu, Prezenţe poetice, Bucureşti, 1968,35-42; Mincu, Critice, l, 105-110; Pillat, Mozaic, 194-212; Zalis, Aspecte, 120-123; Martin, Poeţi, II, 79-83; Iorgulescu, Rondul, 15-22; Piru, Poezia, 186-191; Simion, Scriitori, l, 78-88; Cândroveanu, Poeţi, 34-37; Lovinescu, Unde scurte, 1,498-500; Ştefan Aug. Doinaş, Orfeu şi tentaţia realului, Bucureşti, 1974, 206-211; Cristea, Un an, 37-43; Pop, Transcrieri, 210-215; Cioculescu, Itinerar, 1,292-296; Negoiţescu, Analize, 280-283; Ciopraga, Ulysse, 138-146; Barbu, O ist., 247-253; Grigurcu, Poeţi, 146-153; Ionescu, Palimpseste, 132-172; Tomuş, Mişcarea, 70-72; Paul Dugneanu, Universuri imaginare, Bucureşti, 1981,97-109; Piru, Ist. lit., 444-447; Simion Mioc, Structuri literare, Timişoara, 1981,110-126; Pop, Jocul, 175-193; Radu Călin Cristea, Emil Botta. Despre frontierele inocenţei, Bucureşti, 1984; Doina Uricariu, Apocrife despre Emil Botta, I, Bucureşti, 1984; Martinescu, Umbre, 27-37; Micu, Modernismul, II, 174-194; Moraru, Ceremonia, 66-199; Emil Botta interpretat de..., îngr. Paul P. Drogeanu şi Doina Uricariu, pref. Doina Uricariu, Bucureşti, 1986; Mihăilescu, întrebările, 201-213; Grigurcu, Eminescu - Labiş, 266-276; Doina Uricariu, Ecorşeuri, Bucureşti, 1989,292-500, passim; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 158-163; Negoiţescu, Ist. lit., 1,337-339; Arşavir Acterian, Emil Botta, poet labirintic, RL, 1992,13; Dumea, Orizonturi, 200-240; Emil Botta, DCS, 63-64; Dicţ. analitic, II, 268-270; IV, 300-301, 403-404; Dicţ. esenţial, 106-108; Manolescu, Lista, 1,24-28; Popa, Ist. lit.,
11,368-372.	V.D.
BOTTEA, Horia (3.III.1891, Râmnicu Vâlcea - 22.VI.1948, Braşov), poet şi publicist. Este fiul Măriei (n. Zugrăvescu) şi al lui Anton Bottea, avocat, decan al Baroului din Râmnicu Vâlcea. După terminarea liceului în oraşul natal, se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1913. Optând pentru cariera de magistrat, este numit la judecătoria din Pătârlagele, de unde, fire insurgenţă, va fi deseori „permutat". Demisionând în 1924, un timp e profesor suplinitor la Satu Mare şi Oradea. Reintegrat în magistratură în
1930, e judecător la Câmpina, apoi la Ocna Sibiului şi Braşov. Debutează în 1909, în revista vâlceană „Junimea", cu traduceri şi o proză scurtă. Publică apoi cronici teatrale în „România ilustrată" şi „studii provinciale" şi comentarii în „Cronica". în primii ani de după război, semnează articole politice în „Chemarea", „Hiena" (sub pseudonimul Pelham) şi „Cuvântul liber". Ulterior, colaborează cu portrete critice, eseuri, versuri şi traduceri, iscălite şi Elena Protopopescu, la „Mişcarea literară", „Universul literar", „Cuvântul", „Bilete de papagal", „Pământul", „Convorbiri literare", „Strada", „Lanuri", „Sym-posion", „Tribuna", „Viaţa" ş.a. în 1938, o parte din versuri erau strânse în placheta Game. Un volum de portrete critice, anunţat în repetate rânduri, nu a mai apărut.
La început, în publicistica lui B. coexistă nota pamfletară, vocabularul plastic, mustind de crudităţi, ca la T. Arghezi, pe de o parte, şi ermetismul, cu aglomerări de abstracţiuni şi de neologisme, cu o topică torsionată şi numeroase elipse, pe de altă parte. Maniera ermetică se impune în „portretele străine", care, în ansamblu, alcătuiesc o interesantă panoramă a literaturii franceze interbelice. în „portretele româneşti", este ^ vizibilă afecţiunea pentru unii scriitori pe care i-a cunoscut:
T. Arghezi, I. Vinea, Gib I. Mihăescu, Al. Tudor-Miu, Gher-ghinescu-Vania ş.a. în poezie, autorul Gamelor pledează pentru un „modernism tradiţional", ce exclude atât idilismul, cât şi anarhia avangardistă şi care e întrupat perfect de creaţia lui T. Arghezi. Ulterior, viitorul poeziei e întrevăzut în reconcilierea dintre „ermetic" şi „elegiac". Tematica şi imagistica argheziană sunt recognoscibile în poeme ca Stih, Har, Duh, Fast, Panteism monahal. Nu de puţine ori se recurge însă şi la tehnica barbiană a ermetizării. în mai mare măsură trimit la Joc secund, dar şi la versurile lui Stephane Mallarme şi Paul Valery, Hamlet, Ofelia, Revizuiri, Intermezzo, Destin, Semne şa. Ultimele poezii din Game, precum şi cele publicate ulterior indică orientarea spre un lirism direct, într-o formulă mai personală. Deşi puţine, traducerile lui B., mai ales cele din Baudelaire, sunt notabile.
SCRIERI: De minimis. Libelă, Târgovişte, 1919; Game, Bucureşti, [1938]; Game şi pendulări, îngr. Zaharia Macovei şi Ilie Radu-Nandra, pref. Geo Bogza, postfaţă Ilie Radu-Nandra, Cluj-Napoca, 1983.
Repere bibliografice: Pompiliu Constantinescu, Horia Bottea, „Game", VRA, 1938,536; Mircea Bogdan, „Game" de Horia Bottea, TIA, 1942, 501; Gherghinescu Vania, Gravuri pe sticlă: Horia Bottea, AST, 1968,12; Z. Macovei, Horia Bottea. Portret, „Lucrări ştiinţifice", filologie (Oradea), 1971,167-174; Geo Bogza, Ca să fii om întreg, Bucureşti, 1984, 440-448; Dicţ. scriit. rom., 1,346-347.	V.D.
BOŢU, Pavel (14.VII.1933, Ceamaşir-Ismail - 17.11.1987, Chişinău), poet. A absolvit, în 1956, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă" din Chişinău. Redactor la „Moldova socialistă", va fi, între 1965 şi 1971, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din R.S.S. Moldovenească, iar între 1971 şi 1987, prim-secretar al comitetului de conducere al aceleiaşi Uniuni.
A deţinut multe funcţii politice importante.
629 Dicţionarul general al literaturii române
Boureanu
B.	a debutat editorial cu placheta de versuri Baştina (1959). Originar din Bugeac, el evoca, de pe acum, realităţi specifice sudului basarabean şi folosea un lexic marcat de un puternic colorit local. Peisajul specific (Dunărea şi câmpia sub arşiţă) şi oamenii (găzari, „lopătari") dezvăluie un poet original, atras de formula tradiţionalistă. Volumele ulterioare, Credinţă (1963), Continente (1966), Panoplie (1968) şi, mai cu seamă, Zodiac (1971), Casă în Bugeac (1973) şi Ornic (1978), confirmă aceste particularităţi. Cu timpul, în poezia lui se intensifică nota meditativă, cresc ponderea elementului folcloric, precum şi rolul simbolului şi al parabolei, de o remarcabilă plasticitate (Ploaie torenţială, Balada mâinilor ciungi). B. este autorul unor volume de proză (Ciugur-Mugur, 1961, Răboj, 1965, Rubiconul, 1984), precum şi de critică literară (Cercurile trunchiului, 1979).
SCRIERI: Baştina, Chişinău, 1959; Pe drumurile Bugeacului (în colaborare), Chişinău, 1960 ; Ciugur-Mugur, Chişinău, 1961; Credinţă, Chişinău, 1963; Răboj, Chişinău, 1965; Continente, Chişinău, 1966; Versuri, Chişinău, 1967; Panoplie, Chişinău, 1968; Versuri, Chişinău, 1969; Zodiac, Chişinău, 1971; Casă în Bugeac, Chişinău, 1973; Ruguri, Chişinău, 1975; Popasuri, Chişinău, 1976; Ornic, Chişinău, 1978; Balada mâinilor ciungi, Chişinău, 1979; Cercurile trunchiului, Chişinău, 1979; Legământ, Chişinău, 1981; Scrieri alese, pref. Mihai Cimpoi, Chişinăii, 1983; Rubiconul, Chişinău, 1984; Verb la netrecut, Chişinău, 1985; Poeme, Chişinău, 1986.
Repere bibliografice: Andrei Ţurcanu, Martor ocular, Chişinău, 1983, 165-195; Eliza Botezatu, Lumina darnică a poeziei. Creaţia lui Pavel Boţu, Chişinău, 1987; Tatiana Botnaru, Simbolul gorunului la Lucian Blaga şi Pavel Boţu, „Limba română", 1994, 5-6; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 196.	I.C.
BOUREANU, Radu (9;IH.1906, Bucureşti - 5.IX.1997, Bucureşti), poet, prozator, dramaturg, eseist şi traducător. Este descendentul unei vechi familii moldoveneşti; bunicul, Gheorghe Boureanul, erou al războiului din 1916-1918, era autor de tratate de tactică şi pedagogie, poet amator eminescizant, tatăl — Eugen Boureanul, avocat şi scriitor, mama — Jeanne Boureanul (n. Michel, de origine franceză), profesoară. Face liceul în Bucureşti („Mihai Viteazul" şi „Matei Basarab") şi Bazargic, apoi urmează cursurile Academiei de Muzică şi Artă Dramatică, la clasa Luciei Sturdza Bulandra, absolvite în 1931. între 1929 şi 1947 este, cu întreruperi, actor la Teatrul Naţional din Bucureşti, apoi se dedică scrisului. A debutat cu poezie în „Ritmul vremii" şi „Adevărul literar artistic", dar se face cunoscut şi apreciat de Mihail Dragomirescu cu o poemă publicată în „Lumea" de la Iaşi, dedicată lui Mihail Sadoveanu şi intitulată Cherhanaua de altădată, cherhanaua de acum. Mai colaborează la „Bilete de papagal", „Gândirea", „Vremea" şi scrie la revista „Azi", în colecţia căreia îşi publică şi primul volum de poezii, Zbor alb (1932). între anii 1936 şi 1940, a condus revista de turism şi artă „România", a îngrijit suplimentul „Caiet de poezie" al „Vieţii româneşti", al cărei redactor-şef va deveni între 1967 şi 1974. Ca poet a obţinut mai multe premii naţionale şi internaţionale (începând din 1933),
concomitent realizând şi o remarcată creaţie de pictură (a participat şi a fost premiat la Saloanele Oficiale cu începere din 1942). A mai scris şi critică de artă, memorialistică, proză, teatru, ca şi literatură poematico-dramatică, şi a făcut numeroase traduceri.
Personalitate proteică, fecundă şi contemplativă, cu o vibraţie lirică bine temperată de o cultură vastă şi perfect asimilată, B. întruchipează cum nu se poate mai exemplar dictonul antic ut pictura poesis. Poet, pictor, actor, muzician, remarcabil printr-un talent aproape egal în toate aceste domenii, el tinde mereu parcă să refacă pierduta sinteză a artelor, să fie un artist total, căci fiecare creaţie se resimte de infiltraţiile celorlalte: poezia sa, de un lirism meditativ, cu gesturi solemn-teatrale, compusă în ritmuri muzicale, sugerează parnasian tablouri de un colorit intens: „în care lume fi-vor: cuvinte, ritm, culori / Să nu fi prins rugină, scăzând sub timp lumina?" (Cuvintele, culorile). Temele, subiectele, motivele poeziei sale sunt dintre cele mai diverse: mitologice, istorice, livreşti-culturale, individual-erotice, impresii din real etc., poetul ilustrând (chiar la modul programatic) concepţia goetheană asupra inspiraţiei „poeziei ocazionale": „Fiecare poem are punctul de pornire legat de ceva în viaţă, de ceva din tine." De altfel, în volumele antologice de scrieri, este indicată în câteva „note" sursa iniţială a unor poeme. Autorul crede că „Poezia este un limbaj absolut, cronica uriaşă a sensibilităţii
Boureanu
Dicţionarul general al literaturii române 630
umane, este cadenţa timpului, a destinului, a destinelor, a ireversibilului". De aceea el ia pulsul „sângelui popoarelor" imediat după război, se întristează de „satul fără dragoste", închină cântare cetăţii lui Bucur la 500 de ani de atestare documentară, nu mai crede în iluziile grandioase şi deplânge moartea morilor de vânt, se plasează meditativ-lucid în umbra stelelor în solara noapte. S-ar putea spune că B. tinde spre totalitate, mai toate temele universale sau motivele naţionale fiind mereu reluate, regândite, găsind noi semnificaţii sau forme: „Odată, poate, o să-ţi pară rău / Simţind la tâmple / Răceala unui val de frig / Venind din stratul / Zăpezilor albind în părul tău" (Odată), sau: „Vreau să te opreşti, timp! / Aruncă-ţi, sfânta noapte mucenică, / Lunarul tău nimb. / Noi ne adunăm în miting pentru soare" (Chemare). Sugestiile îi vin şi din marea poezie modernă interbelică română, ca şi din artele plastice, muzică, critică etc., cele mai multe mărturisite în volumul de evocări şi amintiri, publicat în 1987, Văzuţi în oglinda timpului (despre Blaga, Arghezi, Sadoveanu, Emil Botta, Th. Pallady, I. Tuculescu ş.a.), un ciclu fiind intitulat chiar Poemele culorii: Remarcabile sunt, în volumul Inima desenată (1964) îndeosebi, dar şi în altele, lauda macedonskiană a nopţii, lauda blagiană a somnului, evocarea zeului Pan, actualizarea motivelor folclorice: „Totul era pe-o mistrie, / Şi cărămidă şi var, / Pe-un fundal de poezie / într-un prezent legendar" (Prezent legendar). O nouă simbolistică biblică implică un nou destin al artistului: „Corabia de chiparos / gemea de vieţuitoare; / sub cea din urmă rază de soare, / un glas tăios ca o sabie / îi striga să se urce în corabie. // Dar între slăbiciuni şi destine domestice / Inorogul nu voia să s-ames-tice" (Inorog). Chiar poeziile conjuncturale, înscrise în canonul politico-ideologic din anii '50-'60 şi devenite reprezentative pentru eşafodajul „noii literaturi", au un substrat meditativ ce reuşeşte să le ridice la un sens istoric mai general, metaforizarea aduce chiar a stil preţios, tot aşa cum litografiile colorate ale istoriei seculare bucureştene dovedesc o anume calofilie prin sintaxă şi arhaisme. Un domeniu de marcată originalitate al poeziei lui B. este erotica, scăldată în atmosfera diafană şi pastelată a unei mari delicateţi, unind indefinibil senzualitatea percepţiei cu spiritualitatea sentimentului: „Din peană cum te zugrăvesc, / Scriindu-te rotund, te cresc; [...] Am să te scriu ca pe-o icoană / De sticlă-n vis, făgărăşană, / Tu, doina sângelui meu sfântă, / Care-n culoarea lui te cântă" (Portret). Mai cu seamă în ultimele volume, îndeosebi în ciclul Antielegii, meditaţia senină asupra timpului, evocarea trecutului, calmul „nedurerii" în perspectiva morţii au produs poeme de un timbru special, susţinut de o gravitate existenţială tulburătoare. Poetul vieţuieşte acum într-o aparentă inactualitate — „Ai dispărut aşa cum ar dormi / Rusalca în fântâna amintirii; / Port umbra ta în mine, cum zidi / Manole umbra-n zidul mănăstirii" (Poem anacronic) —, fără însă a uita timpul istoric, obsedant, devenit acum parcă de neînţeles în perspectiva eternităţii: „unindu-şi somnul cu pământul / în veacul ce n-a mai ştiut / că la-nceput a fost cuvântul" (Veacul controversat).
Acelaşi tradiţionalist-istorist în concepţie, descriptiv-colo-rist şi modemist-fantezist, dar totdeauna meditativ este B. şi în proză, fie că reconstituie eposul Vieţii Spătarului Milescu (1936) sau evocă destinul singular al Frumosului principe Cercel (1978), fie că imaginează istorii dramatice citadine (gen Cezar Petrescu) în Enigmaticul Baikal (1938) ori în Ustiine sau Colina goală (1965). în schimb, piesele sale (Lupii, Cazul Benet, Fata de pe Mureş, Satul fără dragoste) sunt mai puţin teatrale şi mult prea apăsat propagandistice, ilustrând în anii '50 „conflicte" care mai de care mai false. Fractura ideologică a prejudiciat o operă altfel de o unitate tonală uşor de recunoscut. Căci dincolo de idei, motive sau simboluri istorico-filosofice, preocuparea constantă de „artifex" se manifestă nu numai în forma poetică, ci şi într-o concepţie generală estetizantă.
SCRIERI: Zbor alb, Bucureşti, 1932; Fata din umbră, Bucureşti, 1936; Golful sângelui, Bucureşti, 1936; Viaţa Spătarului Milescu, Bucureşti, 1936; Enigmaticul Baikal, Bucureşti, 1938; Cai de Apocalips, Bucureşti, 1939; Sângele popoarelor, Bucureşti, 1948; Lupii, Bucureşti, 1952; Cazul Benet (în colaborare cu Horia Deleanu), Bucureşti, 1954; Fata de pe Mureş, Bucureşti, 1955; Satul fără dragoste, Bucureşti, 1955; Versuri alese, Bucureşti, 1955; Ceaşca, Bucureşti, 1956; Umbra stelelor, Bucureşti, 1957; Cântare cetăţii lui Bucur, Bucureşti, 1959; Moartea morilor de vânt, Bucureşti, 1961; Versuri, pref. I. Vitner, Bucureşti, 1961; Inima desenată, Bucureşti, 1964; între Marea Albă şi Marea Neagră, Bucureşti, 1964; Ustiine sau Colina goală, Bucureşti, 1965; Cheile somnului, Bucureşti, 1967; Cocoşi de vânt, Bucureşti, 1968; Solara noapte, Bucureşti, 1969; Vioara cosmică, pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1969; Piramidele frigului, Bucureşti, 1970; Mâinile orelor, Bucureşti, 1971; Funia de nisip, Bucureşti, 1972; Scrieri, I-IV, Bucureşti, 1972-1979; Ce oră e în lume, Bucureşti, 1973; Harap Alb, Bucureşti, 1974; Planeta curată, Bucureşti, 1976; Frumosul principe Cercel, Bucureşti, 1978; Planeta nebunilor, Bucureşti, 1979; La nord de Aldebaran — Au Nord de Aldebaran, ed. bilingvă, tr. Gina Argintescu-Amza, pref. Al. Balaci, Bucureşti, 1981; Frumuseţile oarbe, Bucureşti, 1982; Snop de fulgere, 1985; Oceanul întrebărilor, Bucureşti, 1985; Albastra umbră a tristeţii, Bucureşti, 1986; Văzuţi în oglinda timpului, Bucureşti, 1987; Dulce uragan, Bucureşti, 1989; Prizonierul norilor, Bucureşti, 1996. Traduceri: M. Constantin-Weyer, Trecutul domnului Monge, Bucureşti, 1937; Henry de Monfreid, Aventuri pe mare, Bucureşti, 1944; L. N. Tolstoi, Prizonierul din Caucaz, Butureşti, 1948; A. Blok, Poeme, Bucureşti, 1949; Karinthy Frigyes, Zidarii, Bucureşti, 1952; A. N. Ostrovski, Fata de zăpadă, Bucureşti, 1954, Kozma Zaharici Minin Suhoruk, Bucureşti, 1956, Voievodul (Visul de pe Volga), Bucureşti, 1958; Emile Verhaeren, Poeme alese, pref. Ion Vitner, Bucureşti, 1960; Meliusz Jozsef, Cât cuprind cu ochii. Poeme (1931-1960), pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Emil Giurgiuca); Poeţi flamanzi, Bucureşti, 1965 (în colaborare); Pablo Neruda, Poeme, pref. trad., Bucureşti, 1965; Nguyen Du, Kim Van Kieu, Bucureşti, 1967; Nuvele din Flandra, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Valeria Sadoveanu şi Petre Solomon); Antologie de poezie belgiană de limbă franceză, Bucureşti, 1968; Arthur Haulot, Roşcatul în lună, Bucureşti,
1968,	Mierloiul chior, Bucureşti, 1973; Robert Goffin, Versuri, Bucureşti, 1970; H. Claus, Aproape de Dede, pref. trad., Bucureşti, 1974; Mihai Eminescu în critica italiană, pref. Ştefan Cuciureanu, Iaşi, 1977 (în colaborare cu Titus Pârvulescu).
Repere bibliografice: Boz, Cartea, 137-140-, Constantinescu, Scrieri, I, 365-374, IV, 72-76; Perpessicius, Opere, VI, 43-46, VII, 204-205, 266-268, 293-295, VIII, 25-29, IX, 405-411; Sebastian, Jurnal, 196-199; Călinescu, Ist. lit. (1982), 905-906; Petroveanu, Profiluri, 113-130;
631 Dicţionarul general al literaturii române
Boureanul
Martin, Poeţi, I,71-77; Căprariu, Jurnal, 142-147; Piru, Panorama, 94-96; Nicolae Manolescu, Radu Boureanu, „Solara noapte", CNT, 1969, 19; Constantin, Despre poeţi, 42-45; Caraion, Duelul, 20-22; Cioculescu, Aspecte, 182-184; Cristea, Un an, 24-28; Petroveanu, Traiectorii, 45-55; Dimisianu, Valori, 48-53; Crohmălniceanu, Literatura, II, 361-365; Mânu, Sinteze, 157-162; Micu, „Gândirea", 610-613; Piru, Poezia, I, 120-128; Dorcescu, Metafora, 134-137; Zalis, Tensiuni, 108-115; Regman, Colocvial, 206-207; Laurentiu, Eseuri, 56-60; Raicu, Critica, 185-188; Tudor-Anton, Ipostaze, 162-169; Streinu, Pagini, V, 97-99; Raicu, Practica scrisului, 285-288; Grigurcu, Poeţi, 97-101; Cioculescu, Itinerar, III, 309-314; Felea, Aspecte, II, 28-32; Biberi, Lumea, 85-93; Doinaş, Lectura, 160-164; Lit rom. cont, 1,140-144; Constantin Noica, Trecerea noastră şi Radu Boureanu, SXX, 1985, 7-9; Micu, Limbaje, 132-143; Dicţ. scriit rom., 1,347-350; Cosma, Romanul, II, 186-187; Romul Munteanu, „Poezia este cadenţa timpului...", FLC, 1989, 36, 37; Radu Boureanu, DCS, 42-43, 167; Popa, Ist lit., I, passim, II, 355-357; Dicţ. analitic, III, 337-338; Florin Faifer, Logofătul, CL, 2002,5.	M. Dţ.
BOUREANUL, Eugen (18.11.1885, Tecuci - 28.XI.1971, Bucureşti), prozator şi traducător. Este fiul Zoiţei (n. Galery) şi al lui Gheorghe Boureanul, ofiţer. A absolvit liceul la Tecuci, apoi, în 1903, a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie şi ale Facultăţii de Drept din Iaşi. în 1906, locuia la Bucureşti, unde lucra ca ziarist şi ca redactor la „Sămănătorul". Oscilează între capitală şi Iaşi, are ocupaţii diferite şi nesigure, dar după 1918 se va stabili la Bucureşti, lucrând ca funcţionar, în principal la Societatea Română de Radiodifuziune, până în 1944, cu excepţia anilor 1931-1934, când va încerca să profeseze avocatura la Iaşi. A debutat cu versuri la „Sămănătorul" (1904), apoi a mai fost redactor la „Prezentul" (1905), „Patriotul" (1906), „Evenimentul" (1907-1916), „Opinia" (1913-1914) şi fondator al periodicelor „Sânziana" (1912-1913) şi „Suflet moldovenesc" (1930-1931). A mai colaborat la multe alte publicaţii, între care „Flacăra", „Adevărul literar şi artistic", „Universul literar", „Universul", „Radio", cu proză, versuri, recenzii şi articole diverse. Scriitorul Radu Boureanu este fiul său.
Povestiri din copilărie (1905) şi culegerea de versuri Povestea lăcrămioarei (1908) simt scrieri imature, repudiate mai târziu de autorul lor. începând cu volumul O istorie din alte vremuri (1921), B. e atras de aura fabuloasă a trecutului şi fantazează romanţios pe marginea unor pagini de cronică, înţelegând epicul numai ca acumulare de fapte senzaţionale — lupte, comploturi, măceluri — şi neglijând logica narativă, urmărirea unei semnificaţii. Faţă de povestirile anterioare, romanul Vijelia (1969) reprezintă un oarecare progres în reconstituirea istoriei, aici — nestatornica domnie a Movileştilor, pe al cărei fundal întunecat, tragic, evoluează un erou care încearcă să se opună evenimentelor. în alte volume, autorul inventează febril poveşti teribile, în care dragostea, suferinţa şi moartea constituie unicele realităţi ale unei umanităţi dislocate din normal. întâmplări „tari" se petrec în decoruri pe măsură: cimitire, ruine, locuri tainice, stânci ascuţite, mări furioase, spaţii tensionate de voci şi spirite misterioase. în altă categorie de povestiri autorul îşi recrutează personajele din zonele sumbre ale vieţii, din rândurile celor umili, infirmi sau apăsaţi de
nenorociri, convins că senzaţională este însăşi vieţuirea la limita condiţiei umane. Principalele lui motive, atitudini şi posibilităţi narative se regăsesc în romanul Cel din urmă erou (1943), care urmăreşte relevarea impactului dintre conştiinţa individuală (morală) şi existenţa socială, complexă şi paradoxală. O relatare târzie a unei călătorii din tinereţe este De la Thule la Taprobana (1969), în care apar şi imagini ale fiordurilor Norvegiei, ale fumegoaselor teritorii islandeze, ale mărilor nordice sau descrieri fugitive ale deşertului şi mănăstirilor arabe, ale monumentelor Indiei ş.a. Cu veleităţi de folclorist şi etnolog, B. abordează unele aspecte ale culturii populare în câteva lucrări, dintre care în volum apare doar Mitologia Eddelor (scandinavă) (1922), mai mult o rezumare a legendelor cosmogonice nordice. Bun cunoscător al mai multor limbi, orientat în cultura universală, a transpus în româneşte câteva opere ale unor scriitori de primă mărime — Goethe, Gerard de Nerval, Tolstoi, Maupassant, O. Wilde — acţiune datorată şi colaborării cu editorul G. Filip, ca redactor al colecţiei „Nuvela", în cadrul căreia a mai semnat şi cu pseudonime (Baldovin, Tugomir, Vana Umbră). Piesa Alt Heidelberg de W. Meyer-Forster, în traducerea lui, a fost jucată la Teatrul Naţional din Iaşi.
SCRIERI: Povestiri din copilărie, Bucureşti, 1905; Povestea lăcrămioarei, Iaşi, 1908; O istorie din alte vremuri, Bucureşti, 1921; Mitologia Eddelor (scandinavă), Bucureşti, 1922; într-o noapte de vară, Bucureşti, 1922; Comoara logofătului, Bucureşti, 1922; Sufletul ruinelor, Bucureşti, 1923; Sărmanii oameni!, Bucureşti, 1925; Lupii, Bucureşti, 1925; Povestiri de pe dealuri, Bucureşti, 1926; Povestiri de prin văi, Bucureşti, 1928; Reflecţii şi paradoxe, Bucureşti, 1929; Omul fărăfie noroci, Bucureşti, 1931; Cel din urmă erou, Bucureşti, 1943; Oameni de demult, pref. T. Vârgolici, Bucureşti, 1966; Hatmanul Tomşa, Bucureşti, 1968; Vijelia, Bucureşti, 1969; Da la Thule la Taprobana, Bucureşti, 1969. Traduceri: Guy de Maupassant, Misterul, Bucureşti, f.a., Răzbunarea mamei, Bucureşti, f.a.; J.-H. Rosny, Cărăbuşul, Bucureşti, f.a., Dormea un om..., Bucureşti, f.a.; Jack London, Fiul lupului, Bucureşti, f.a., Omul cu obrazu-ncrustat, Bucureşti, f.a.; E. Corradini, Mama, Bucureşti, f.a.; G. Civinini, Vremea-i de argint, Bucureşti, f.a.; M. E. Albuquerque, O răzbunare, Bucureşti, f.a.; W. W. Iacobs, Taina puţului, Bucureşti, f.a.; Lev Tolstoi, Prizonierul din Caucaz şi alte povestiri, Bucureşti, 1929, L. Tolstoi povestind copiilor, Bucureşti, 1930; O. Wilde, Casa cu rodii, Bucureşti, f.a.; J. W. Goethe, Povestea vulpoiului şiret, Bucureşti, 1931; Gerard de Nerval, Mâna vrăjită, Bucureşti, f.a.
Repere bibliografice: I. C. Negruzzi, „Povestea lăcrămioarei", AAR, partea administrativă, t. XXXI, 1908-1909; S.S. [Scarlat Struţeanu], „O istorie din alte vremuri", ALA, 1921, 4; V. Rugă [Vintilă Russu-Şirianu], „O istorie din alte vremuri", FLR, 1922,9; N. Iorga, Cei nebăgaţi în seamă, UVR, 1925,33; N. Iorga, Un povestitor: Eugen Boureanul, NRL, 1926, 10; Perpessicius, Opere, II, 311-313; Bădăuţă, Note, 25-27;
C.	Şăineanu, Noi recenzii, 165-168, 247-250; Lovinescu, Scrieri, V, 59-60, VI, 189-190; Sadoveanu, Opere, XVI, 613-614; Alexandrescu, Confesiuni, 260-282; G. M. [George Munteanu], Eugen Boureanul, RL, 1971,49; Dicţ. scriit. rom., 1,350-351; Radu Gyr, Calendarul meu, îngr. şi introd. I. Popişteanu, Constanţa, 1996,164-166.	C.	T.
Boutiere
Dicţionarul general al literaturii române 632
BOUTIERE, Jean (1.XI.1898, Mallermont, Franţa - 29.1.1967, Paris), istoric literar francez. După studii la Marsilia, Toulouse şi Paris, B. va absolvi Sorbona în 1926; profesează mai întâi în învăţământul secundar, iar din 1932 intră în învăţământul universitar la Dijon, apoi la Paris. La 24 mai 1930 susţine la Sorbona teza de doctorat cu titlul La Vie et l'oeuvre de Ion Creangă, prima monografie despre Ion Creangă, premiată de Academia Română cu Marele Premiu „Ion Heliade-Rădulescu" (cu un referat al lui Mihail Sadoveanu). Cel dintâi contact al lui B. cu limba şi literatura română s-a produs între anii 1920 şi 1922, pe când era membru al Misiunii Universitare Franceze la Bucureşti. Ideea unei monografii asupra lui Creangă i-a fost dată de Mario Roques. Pentru pregătirea tezei, a corespondat între 1927 şi 1930 cu G. T. Kirileanu, Artur Gorovei şi D. Furtună, recurgând mereu la document, la arhive, convins că în materie de istorie literară improvizaţia şi legenda nu pot fi discreditate decât cu fapte. într-o scrisoare către A. Gorovei mărturiseşte: „J'ai mis dans mon livre tout mon amour pour Creangă et pour la Roumanie et j'espere que beaucoup de lecteurs le sentiront." B., directorul Institutului de Studii Provensale şi al Institutului de Studii Romane de la Sorbona, atras de toate limbile romanice, manifestă, într-ade-văr, o preferinţă aparte faţă de limba română, cu un interes special pentru „chestiunile folclorice". Astfel, acordă în monografie cel mai mare număr de pagini Poveştilor lui Creangă şi numai şapte pagini Amintirilor. în analiza operei lui Creangă, stăruie asupra faptelor de limbă şi stil, bazându-se pe studiul riguros şi precis al vocabularului. De altfel, filologul a luat-o mereu înaintea istoricului literar: a colaborat regulat la revista „România", a editat texte vechi franceze şi provensale, a participat la congrese de lingvistică, la unul dintre ele cu un studiu despre limba română, Quelques observations sur les cartes lexicologiques de VAtlas linguistique de la Roumanie, publicat în volumul Etudes romanes dediees â M. Roques (Paris, 1946). Chiar lucrarea sa fundamentală, monografia asupra lui Ion Creangă, se încheie cu un glosar ce conţine 1176 de termeni.
SCRIERI: La Vie et l'oeuvre de Ion Creangă (1837-1889), Paris, 1930; ed. (Viaţa şi opera lui Ion Creangă), tr. şi pref. Constantin Ciopraga, Iaşi, 1976. Traduceri: Nouvelles roumaines. Anthologie des prosateurs roumains, pref. Tudor Vianu, Paris, 1962.
Repere bibliografice: Melanges de philologie romane, Liege, 1971, passim; Ciopraga, Propilee, 67-77.	A.M.
BOZ, Lucian (9.XI.1908, Hârlău — 2003, Sydney, Australia), critic literar, eseist şi publicist. Este fiul Clarei (n. Sapina) şi al lui Mendel Boz. A urmat Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, iar mai târziu cursuri de drept economic la Paris (neterminate, din cauza ocupaţiei germane). A debutat în revista „Premiera", cu un medalion Walt Whitman (1927). în 1932-1933 editează revista „Ulise" (din care apar patru numere). Colaborează la „Facla", „Tiparniţa literară", „Capricorn", „Mişcarea", „unu", „Contimporanul" (secretar de redacţie), „Zodiac", „Discobolul", „Adevărul" şi „Dimineaţa" (la ultimele două fiind şi redactor), „Jurnalul", „Viaţa româ-
nească" şi la parizienele „Excelsior" şi „Dimanche illustree". A mai semnat şi Vasile Cernat. în volum, debutează cu Eminescu. încercare critică (1932). în decembrie 1937 pleacă la Paris. în 1939 trimitea corespondenţe din Paris pentru „Jurnalul" lui T. Teodorescu-Branişte. Ia parte la Rezistenţă, e arestat şi internat în lagărul din Drancy, de unde e eliberat în 1944. Revine în ţară, apoi se întoarce la Paris, ca trimis al „Jurnalului de dimineaţă". în 1951 se stabileşte în Australia, la Sydney, unde deschide o agenţie de publicitate şi colaborează la „Sydney Moming Herald" şi „The Australian". în anii '70, îşi adună în volume, prin fotocopiere, articolele din presa literară interbelică.
înainte de cartea de debut, B. publicase în reviste o suită de articole despre Eminescu: glose, al căror liant poate fi considerată perspectiva etnopsihologică şi psihanalitică a abordării (cea dintâi, mai ales, la ordinea zilei în epocă). Autorul are marota determinismelor, crezând a putea deduce din etnosul „mixt" al poetului (slav, romanic, mongol chiar) tensiuni ale personalităţii şi operei (de exemplu, cea dintre „veselul de afară" şi „adumbritul, scormonitorul dinăuntru") sau „tragica dilemă" dintre vocaţia metafizică (atrofiată) şi cea poetică, dintre „formularea rece, prin creier, a esenţei lumii, şi trăirea ei, în poezie". Pentru români, care ar trăi „hiatusul" dintre metafizică şi poezie, Eminescu ar veni ca un „catalizator" al relaţiei. încercare critică merge mai departe pe linia acestui determinism etnic, implicând în discuţie şi simbolismul Luceafărului, pus în relaţie cu cel din Mioriţa şi Meşterul Manole, şi glosând despre seninătatea în faţa morţii, unirea principiilor masculin şi feminin (Hyperion ca hermafrodit) etc. In Sărmanul Dionis, celălalt text-pivot al comentariilor, ar fi tot o unire, acum între lume şi Dumnezeu, la fel de reprezentativă etnic, după cum propriu românilor le-ar fi echilibrul/absenţa „tensiunii metafizice şi a spasmelor abisale (pascaliene)". Cartea a fost întâmpinată foarte critic de Eugen Ionescu şi executată de G. Călinescu (fantezia comentatorului ar fi „înhămată la dorinţa de a căuta miez în nuci uscate" etc.), însă unele ipoteze, expuse mai nuanţat, se dovedesc fertile şi valabile. Totuşi, mai pertinente sunt articolele lui B. despre contemporani. Cartea cu poeţi
(1935)	dă un tablou cuprinzător al liricii interbelice, de la marii poeţi la Camil Baltazar şi Demostene Botez şi la tinerii Horia Stamatu, Geo Bogza şi Eugen Jebeleanu. Criticul caută trăsătura caracteristică şi integratoare a operei: „sentimentul acut al prezenţei tainei" la Lucian Blaga, „straniul sentiment al identităţii cu strămoşii, al încremenirii în loc, în acelaşi peisaj şi în aceiaşi oameni" la Ion Pillat în Pe Argeş în sus şi Caietul verde, fenomenul originar al lui G. Bacovia, care nu e suferinţă metafizică, ci „biologică, de îmbolnăvire şi tristeţe a omului, din înseşi rădăcinile sale" etc. Observaţii pertinente conţin şi articolele rămase în reviste. B. este un herald al literaturii lui Camil Petrescu, ale cărei inovaţii le apreciază just, şi al lui Mateiu I. Caragiale (deşi, în acest caz, Perpessicius i-a relevat inexactităţi şi confuzii). El identifică, printre primii, un Arghezi dual, „problematic", serafic şi satanic etc. şi, comparându-1 cu Urmuz (alt modern susţinut de critic), ajunge la ideea că primul „spiritualizează inertul, masivul, scabrosul", pe când celălalt
633 Dicţionarul general al literaturii române
Bozodi
Lucian Boz împreună cu soţia sa
„reduce spiritualitatea la mecanic, absurd şi anestetic", într-o operă ce e o „superbă teratologie a intelectului" şi creaţie nu a unui „descreierat", ci a unui ins din „cohorta celor chinuiţi care se calcinează în căutarea esenţialului". El gustă Interior de
C.	Fântâneru, proza lui Gib I. Mihăescu, pentru care găseşte formula concisă şi exactă („vag, sterilitate, vid sufletesc şi dezorientare" la primul, atmosferă „ambiguă, prilejuită de o senzualitate nestăpânită şi cu preferinţe pentru straniu şi mister" la al doilea), sau pe insolitul M. Blecher, plasat în aceeaşi familie spirituală cu Lautreamont şi Kafka. Curios lucru, respinge romanele lui Mircea Eliade, chiar şi Maitreyi părându-i unul „uşor", iar proza lui Anton Holban îi pare a fi „haotică" şi „statică" (în sens peiorativ, nu în cel conferit de Holban), ceea ce ar însemna „sacrilegiu şi apostazie pentru un proustian!" încă mai sever e cotat Mihail Sebastian, „intelectual sec", a cărui literatură ar fi un „produs de confecţiune, voit", total străină de registrul grav („nimic mai grotesc decât un Mihail Sebastian meduzat de o mare problemă"). în schimb, găseşte cuvinte judicioase spre a-i evalua pe G. Ibrăileanu (spirit complex), Pompiliu Constantinescu (critic de o obiectivitate „stelară" şi îndeplinind „cu onestitate şi luciditate triarea fără patos a cărţilor") sau pe M. Sadoveanu (definit memorabil ca „vrăjitor al singurătăţii" în Povestiri de vânătoare).
Criticul e un devorator de cărţi şi se numără între cei ce vorbesc primii la noi despre Lautreamont, Joyce, Gide, Celine, Breton ş.a. Dezinvolte şi sensibile la modernitate sunt şi cronicile plastice la Brâncuşi, M. Teutsch, V. Brauner, Marcel lancu, Jules Perahim. Pledoariile lui pozitive ajung astfel să-i depăşească ireceptivităţile şi nedreptăţile.
SCRIERI: Eminescu. încercare critică, Bucureşti, 1932; Cartea cu poeţi, Bucureşti, 1935; Franţa. 1938-1944, Bucureşti, 1945; „Masca lui Eminescu" urmată de „Eminescu. încercare critică" şi încheiată de critica literară despre eseul meu, cu un portret de Marcel lancu, Sydney, 1979; Moartea abstractă şi alte trei nuvele, cu desene de Jules Perahim, Sydney, 1980; Anii literari '30, cu un portret şi un desen de Marcel lancu, Sydney, 1981; O săptămână a poeziei, Sydney, 1981; Scrieri, I, îngr. Nicolae Ţone, Bucureşti, 1998; Piatra de încercare, cu un portret de Marcel lancu, Bucureşti, 2000; Scrisori din exil, îngr. Mircea Popa, tr. Doru Burlacu, Călin Teutişan şi Rozalia Groza, Cluj-Napoca, 2001.
Repere bibliografice: Călinescu, Cronici, II, 80-83, 254-256; Constantinescu, Scrieri, II, 450; Streinu, Pagini, 1,263-256; Perpessicius, Opere, VII, 210-212; Ionescu, Război, 1,177-180; Călinescu, Ist.lit. (1941), 881; N. Steinhardt, O mărturie de fidelitate, O, 1981, 44; Mirodan, Dicţionar, I, 211-216; Constantin Crişan, Lucian Boz, RL, 1987, 45; Mircea Popa, Un scriitor român în Australia, TR, 1993, 51; Barbu Brezianu, Un bucureştean prea uitat, JL, 1995,1-4; Cornelia Ştefănescu, Desluşirile d-lui Lucian Boz în literatură, JL, 1995,1-4; Constantin Crişan, Vitalitatea limbajului critic, JL, 1995,1-4; Nicolae Florescu, Cu Lucian Boz despre anii literari „30" în observaţii critice şi amintiri, JL, 1995,1-4; Dicţ. scriit. rom., I, 351-353; Lovinescu, Sburătorul, III, IV, passim; Manolescu, Enciclopedia, 99-100; Barbu Brezianu, Amintirea lui Lucian Boz, RL, 2003,27.	N.M.
BOZODI Gyorgy (pseudonim al lui Jakob Gyorgy; 9.III.1913, Bezid, j. Mureş — 25.XI.1989, Budapesta), prozator, poet şi traducător. Face studii medii la Cluj şi studii universitare mai întâi la Teologie, apoi la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Litere a Universităţii din Cluj. Este ziarist la „Ellenzek" şi „Keleti Ujsăg", redactor-responsabil la ziarul „Szekely Szo" din Târgu Mureş, apoi funcţionar la Biblioteca Universitară din Cluj. A făcut parte dintre fondatorii şi redactorii revistei clujene „Termes" (1942-1944). După 1944, devine muzeograf la Cluj, apoi contabil la diferite cooperative şi întreprinderi de stat. Din 1957 până la pensionare (1975), funcţionează în calitate de cercetător ştiinţific la Centrul de Istorie din Târgu Mureş al Academiei Române. Primele sale nuvele şi poezii apar în 1932, în suplimentul literar al ziarului „Keleti Ujsăg". Colaborează la revistele „Pâsztortuz", „Erdelyi Helikon", „Korunk", „Hitel", „Kelet Nepe". în perioada interbelică publică lucrări de sociologie (cu un puternic ecou critic), romane, nuvele, basme populare maghiare culese din satul său natal. în 1939 obţine premiul literar „Baumgarten" (Budapesta).
Ca istoric şi traducător se afirmă doar după 1944. Preferinţele sale ca traducător se îndreaptă spre proza românească a secolului al XX-lea, a cărei ambianţă socială este apropiată propriei sale creaţii. în versiunea maghiară dată de B. apar astfel Dulăii lui Zaharia Stancu, Bărăgan de V. Em. Galan,
Braborescu
Dicţionarul general al literaturii române 634
Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu. Tot în anii '50, el realizează mai multe traduceri din folclorul românesc.
Traduceri: Zaharia Stancu, Verebek [Dulăii], Budapesta, 1956; Liviu Rebreanu, Akasztottak erdeje [Pădurea spânzuraţilor], Budapesta, 1957; Szegeny ember okos leânya [Fata săracului cea isteaţă], Budapesta, 1958 (în colaborare cu Ignâcz Rozsa şi Jekelg Zoltân); Român nepmesek [Basme populare româneşti], Budapesta, 1958; V. Em. Galan, Baragân [Bărăgan], Budapesta, 1961.
Repere bibliografice: Szilâgy Domokos, Zaharia Stancu, „Verebek", IGZ, 1956,11; Olâh Tibor, Liviu Rebreanu, „Akasztottak erdeje", UTK, 1957,35; Kormos Gyula, Liviu Rebreanu, „Akasztottak erdeje", IGZ, 1958, 1; Kerekes Gyorgy, Emil Galan, „Baragân", UTK, 1961,49; Bozodi Gydrgy, IGZ, 1969,3; Bozodi Gydrgy, în Rom. magy. ir. lex., 1,279-282. O.K.
BRABORESCU, Ştefan (31.VIII.1880, Caracal - 4.1.1971, Bucureşti), poet şi prozator. Şi-a făcut studiile secundare în oraşul natal şi apoi în Craiova, la Liceul Central. Cum părinţii, Lazăr şi Ecaterina (n. Apostol) Braborescu, voiau să-şi vadă fiul ofiţer, îl înscriu (1900) la Liceul Militar, de unde B. promovează la Şcoala superioară de ofiţeri de infanterie. în 1902 era sublocotenent în Regimentul 26 Rovine (va şi semna unele poezii St. B.-Rovine). în 1903 editează împreună cu I. C. Popescu-Polyclet şi cu N. Vulovici, camarad de regiment, „Noua revistă olteană". începuse, după cum singur spune, să cocheteze cu muzele. Apropiindu-se de literaţii craioveni, participă la înfiinţarea revistei „Ramuri". îl atrăgea însă, sub presiunea vocaţiei, şi teatrul. Student, din 1907, la Facultatea de Drept din Bucureşti, urmează în acelaşi timp Conservatorul. Absolvent în 1911, este angajat de Emil Gârleanu la Teatrul Naţional din Craiova, unde va juca, alături de soţia lui, Lucia, trei stagiuni. Obţine unele succese, de vreme ce, în 1914, Mihail Sadoveanu îl aduce la Teatrul Naţional din Iaşi. Aici începe, în 1919, să practice direcţia de scenă. în decembrie 1921, făcând echipă cu Sandu Teleajen şi Emil Serghie, scoate revista „Gândul nostru", care va apărea până în 1928. în 1923, se transferă la Teatrul Naţional din Cluj. Dar în stagiunea 1938-1939, mult prea devreme pentru vitalitatea lui artistică, se vede pensionat, însoţeşte totuşi colectivul Naţionalului clujean la Timişoara, în perioada cât instituţia ardeleană a fost nevoită a se strămuta acolo. Prin 1943, avea o funcţie oarecare la Cenzura militară. După 1944, va activa în cadrul Teatrului Muncitoresc şi al Teatrului de Stat din capitala Banatului, primind, în 1949, o catedră la Institutul de Teatru (unde este ales şi rector). în anul următor se înapoiază la Cluj, unde continuă să urce pe scenă şi, până în 1954, predă la Institut. Artist al poporului (1955), B. încă nu-şi încheiase cariera. La o vârstă şi mai înaintată (85 de ani), cu o luciditate nealterată, mai juca din când în când. A fost un interpret cult, preţuind cuvântul şi ştiind să-i pună în valoare încărcătura de nuanţe. Un spirit reflexiv, cu înclinaţie către piesele de combustie intelectuală. în calitate de regizor (a montat peste şaizeci de piese), era atras de dramaturgi ca
H.	Ibsen, B. Shaw, Luigi Pirandello. A pus în scenă Meşterul Manole şi Cruciada copiilor de Lucian Blaga, dar şi alte texte româneşti. Ca actor a jucat, cu fineţe şi sobrietate, mai mult de trei sute
de roluri, între care Pepelea din Sânziana şi Pepelea de V. Alecsandri, Ştefăniţă din Viforul şi Ştefan cel Mare din Apus de soare de B. Delavrancea, Rică Venturiano din O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale. Critica a consemnat şi creaţiile din Strigoii de H. Ibsen, Intrigă şi iubire de Fr. Schiller, Idiotul, după
F.	M. Dostoievski, Azilul de noapte de Maxim Gorki, Puterea întunericului de Lev Tolstoi ş.a. Are şansa ca, în stagiunea 1921-1922, să-l întruchipeze pe Hamlet, tragedia shakespeareană fiind tradusă, în versuri, de el însuşi. în 1955 i-a fost dedicat medalionul cinematografic Cu faţa spre public (regia — Savel Stiopul), iar în 1964, în filmul Anotimpuri (în aceeaşi regie), B., cu firescul lui dintotdeauna, conturează figura bătrânului profesor din episodul Zi grea. Plănuia o carte de amintiri şi gânduri despre teatru, Pe urmele lui Thespis.
A colaborat, de-a lungul vremii, la „Revista modernă", „Patria", „Evenimentul", „Alarma", „Viaţa literară", „Dreptatea", „Sămănătorul", „Floarea darurilor", „Revista idealistă", „Neamul românesc", „Luceafărul", „Societatea de mâine", „Hyperion", „Naţiunea română", „Românul". O anume facilitate se observă în traducerile la care B. se încumetă, ceea ce nu înseamnă că încercările lui nu vădesc acurateţe şi uneori chiar eleganţă. S-a simţit atras de lirica franceză — Charles Baudelaire, Ed. Haraucourt, Henri de Regnier, Sully Prudhomme, Fr. Coppee, Arvers, Albert Samain (poezia Toamnă, în asociere cu I. C. Popescu-Polyclet); preferinţele lui se îndreaptă spre Jose-Maria de Heredia, pe care intenţiona să-l transpună în întregime în româneşte. Tălmăcirile, rămase în bună parte în pagini de revistă, poartă amprenta propriei sentimentalităţi, care îi dictează de multe ori şi selecţia („cântece", „romanţe", „sonete"). A dat o versiune cuminte unor stanţe de Ch.-Ad. Cantacuzene. în fine, a tradus două sonete de Shakespeare, dar marea probă la care s-a supus este Hamlet. Alţi dramaturgi de care s-a apropiat ca traducător sunt Calderon de la Barca (Viaţa e un vis), Ibsen (Strigoii şi Micul Eyolf), precum şi Eugene Labiche şi Ed. Martin, Henri Lavedan, Georges Feydeau, Max Maurey, Jacques Nathansen, Maurice Magre.
Doar câţiva prieteni binevoitori au părut că apreciază producţia lirică a junelui ofiţer care, într-un adevărat desfrâu al lamentaţiei, îşi teatraliza impudic afectele. Un potop de „lacrămi" inundă strofele uşoare din volumul Raze de lună (1905). De pretutindeni se aud „doiniri de plâns", ecou al suspinelor unei inimi rănite de cioburile viselor „fărmate". Cruci, morminte, „corbi în doliu", „crivăţul amar", un amurg apăsător de toamnă tristă şi rece marchează decorul, convenţional, în care amărâtul visător îşi plânge jalea sau urzeşte castele în aer. Câte o pornire de revoltă se pierde îndată într-un noian de disperare şi, înfrânt, Fulg Pribeag (cu acest pseudonim simt iscălite câteva poezii şi o proză) e gata să ceară iubitei iertare în genunchi. Semn al vârstei imature, duiosul plonjează în „reflecţii" de un pesimism definitiv. Rareori expansiv, cuprins câteodată de un arţag proletar care îl împinge să se uite urât la „bogata lume, rea şi parvenită", stihuitorul caută să compenseze monotonia plăpândei inspiraţii prin structura variabilă a versurilor, scurte şi mereu sprinţare. Unde s-ar fi cuvenit poate să insiste e în naraţiunea
635 Dicţionarul general al literaturii române
Brad
lirică, în formă dialogată. Se întrevăd aici unele resurse pentru feeria dramatică, dacă nu chiar pentru piesa istorică mai lejeră. Prozele, adunate în volumul Din romanul unei vieţi
(1900), dar şi răzleţite prin reviste, sunt proiecţia unor trăiri adolescentine. Printre extaze, invocaţii, oftaturi, eroii lui B., căutători de himere, simţitori peste poate, tânjesc după o iubire „dulce", ideală, sfântă, dar copila blondă şi suavă, obiectul suspinătoarei adoraţii, se dovedeşte a fi crudă şi înfumurată, o cochetă fără inimă, distrugând cu veninul perversităţii ei iluzia mângâietoare, tonifiantă a iubirii neasemeni. Romanţioase şi teatrale, aceste scrieri, înrudite tematic şi ca tonalitate cu versurile, sunt mai mult descărcare sufletească, semnalând o criză de vârstă. Un mic delir metaforic, mimând preţios „viziuni baroce", exhibă însemnările de călătorie — Frânturi („Gândul nostru", 1922) şi Din ziarul unui peregrin („Patria", 1937). Copleşit de „beţia de frumos" din muzeele Dresdei, dar nu numai, emotivul izbucneşte în plâns, atunci când nu îi vine să cânte. O manieră poetizantă până la diluţie edulcorează „arlechinada închipuirilor". Ar fi putut să intereseze aici „histrionul ascuns în sufletul peregrinului", dacă autorul ar fi fost în stare să dea cât de cât relief ideii că lumea e o scenă.
SCRIERI: Din romanul unei vieţi, pref. N. Condiescu, Craiova, [1900]; Raze de lună, Craiova, 1905. Traduceri: Robert Blatchford, Primejdia germană, Bucureşti, 1914.
Repere bibliografice: I. C. Popescu-Polyclet, Antologia poeţilor olteni, Craiova, 1929,15; Buteanu, Teatrul, 356-358,372,379,396,401; Victor Eftimiu, Oameni de teatru, Bucureşti, 1965,269-273; Radu Stanca, Ştefan Braborescu, Bucureşti, 1965; Ist. teatr. Rom., III, 399-401, passim; Corespondenţă. Ramuri, 90-99; Firan, Macedonski-Arghezi, 88-89; Florin Gheorghe, Mihai Popescu, Ion Rotaru, Prezenţe militare în ştiinţa şi cultura română, Bucureşti, 1982,61-63; Firan, Profiluri, 123-125; Florin Faifer, Histrionul, CL, 1998,12.	F. F.
BRAD, Ion (8.XI.1929, Pănade, j. Alba), poet, prozator, dramaturg şi traducător. Este cel mai mare dintre numeroşii copii ai Corneliei (n. Barna) şi ai lui Traian Brad, ţărani. Urmează Liceul „Sfântul Vasile cel Mare" din Blaj (1940-1948), apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj (1948-1952). Debutează ca poet în revista „Gând tineresc" din Alba Iulia (1947) şi, editorial, cu volumul Cincisutistul (1952). A colaborat, desfăşurând totodată şi o activitate redacţională, la „Almanahul literar", „Lupta Ardealului", „Contemporanul", „Cravata roşie" (redactor-şef, 1956-1958), „Flacăra", „Gazeta literară" (redactor-şef adjunct, 1966), „Luceafărul" (redactor, 1958-1960), „Scânteia tineretului" (redactor, 1960), „Steaua", „România literară", „Viaţa românească" ş.a. A condus filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor (1953-1955), a fost secretar al Uniunii Scriitorilor (1962-1965), şef al secţiei Cultură şi Artă a CC al PCR (1966-1968), vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (1968-1973), ambasador al României la Atena (1973-1982), director în Ministerul de Externe al României (1982-1984), director al Teatrului „C. I. Nottara" din Bucureşti (1984-1990). în 1990 a înfiinţat Editura Demiurg, al cărei director este.
B. s-a afirmat ca poet militant, versificând, după tipicul „baladelor" din anii '50, teme curente ale epocii. Balada Cincisutistul (Premiul revistei „Almanahul literar") este relevantă în acest sens. Spre anii '60, limbajul poemelor devine mai sobru şi tematica se diversifică, ajungând cu timpul să contrabalanseze temele-standard ale „angajării" în actualitate, aşa încât ceea ce e mai valoros într-un volum precum Cu timpul meu (1958; Premiul „G. Coşbuc" al Academiei RPR) constă, paradoxal, în evocări ale trecutului (satul copilăriei, străbunii, propria adolescenţă). Dar încă din Cântecele pământului natal (1956) se aunţau tematica şi, deopotrivă, limbajul cărţilor maturităţii lirice a poetului, prin evocarea orizontului autohton, de dimensiuni arhetipale, prin frazarea simplă şi francă, de factură clasică. G. Călinescu remarca această simplitate şi o ilustra cu versurile: „Numele meu, în univers,/ E ca o furnică/ Ce cade în mers/ Şi iar se ridică...", ce îi vor fi incitat spiritul ludic, dar, în acelaşi timp, identifica aici şi câteva „păcate juvenile veniale". Acestea se diminuează sensibil în volumul Cu timpul meu, mai exact în poemele ce prelucrează temele rusticităţii, ale originilor: „Boii îşi rumegă aşteptarea domoală,/ Amintirea câmpului înrourat./ Când şi cănd mai nechează caii de smoală,/ Şteampurile copitelor bat./ Pe lângă mânji foieşte marea mulţime./ Le cearcă mersul, svelteţea de cerbi,/ Numai de bivoli nu-ntreabă nime,/ Diavoli domestici, în care visuri preistorice fierb." Inima poetului se simte pierdută/încorporată în dealurile ce par „misterioase morminte" ori resuscită
Brad
Dicţionarul general al literaturii române 636
anii petrecuţi în incintele sacre ale şcolilor Blajului — veritabil centrum formativ, la care B. se întoarce spre a se fortifica moral-spiritual. în spirit transilvan, (G. Coşbuc, O. Goga,
A.	Cotruş), el se configurează ca poet al tradiţiei, şi motivele recurente vor fi pământul natal (terra mater), îndeosebi Tâmavele, munţii, comunitatea generică a ţăranilor de la care se revendică, familia (în special mama, „umbră tutelară"), modelele culturale formative, locurile proeminente ale istoriei ardelene. Evocarea acestui spaţiu are, în Fântâni şi stele (1965), tonalităţi aspre, cotruşiene: „Fraţii mei sunt totdeauna pe stânci/ între fulgere şi prăpăstii — cumpănă dreaptă./ Pân-acolo s-au urcat pe brânci,/ Munte cu munte,/ Veac de veac,/ Treaptă cu treaptă." în alt plan, evoluţiei de la retorism la sobrietate îi corespunde drumul de la descriptivismul pastelist la interiorizare. Orga de mesteceni (1970) aduce o decantare a lirismului, descripţia (şi aşa sumară) se contrage în imagini lapidare şi sobre, stil caracteristic de acum înainte. Zăpezile de acasă (1972) şi Noapte cu privighetori (1973) reiau, într-o disciplină stilistică matură, temele copilăriei, satului, familiei, tratate fără frivolităţi neosămănătoriste, cu un real fior elegiac. Poetul ştie că, inevitabil şi ireversibil, s-a rupt de acea lume: „De ce te-ai lepădat şi tu, Ioane?/ Cine mă strigă?/ Cine reînvie?/ E numai satul din copilărie." Mitologia personală, cea locală sau cea elină devin pretexte de meditaţie asupra originilor, timpului/trecerii („drumul invers") şi cunoaşterii. Resuscitarea trecutului, a vestigiilor istorice, fie că e vorba de Putna, de Athos sau de Grecia clasică (Templul dinafară, 1975), echivalează cu anularea sau amânarea morţii atât în ordine individuală, cât şi în cea a comunităţii. La această vârstă poetică, în Războiul cumoaşterii (1979), B. fructifică motivul labirintului interior, al „neistovitei sete de-a lupta" cu sine însuşi, în scenarii intertextuale în care trimiterile se fac mai cu seamă la mitologia greacă. îi reuşeşte lirismul reflexiv-elegiac, revelându-1 ca poet problematic şi contrazicând „calmul" ce i s-a imputat în juneţe. Tema tanatică apare din ce în ce mai insistent şi mai grav, ca în Cartea zodiilor (1982): „O linişte-a neliniştilor sapă/ în trupul meu un leagăn ori o groapă./ Pe cine legăn? Inmormânt pe cine?/ Pădurea umbrelor se zbate-n mine". începând cu Oracole (1987), inedită pentru creaţia lui B., şi ca factură, şi ca amploare, este erotica, îmbrăcând forme variate, de la sonetul petrarchist şi shakespearean la cel voicu-lescian. Iubirea e o stare de confiscare totală a eului, de turment absolut („Mă prăpădesc să nu te văd,/ Mi-astup urechile cu ceară/ Şi-mi port corabia-n prăpăd/ Şi-mi duc iluzia să piară"), combustie, sete fără leac („Unde să strig de disperare?/ Din care lume să te-arăţi?/ De sete mor între izvoare,/ De neînţelesuri între cărţi"), strigăt fără ecou, prohodire după iubita dispărută sau după „pierduta mamă" („fântâna mea de plâns şi poezie"), nota elegiacă fiind dominantă în ultimele cărţi. Acum, B. încearcă forme prozodice noi, corespunzând aspiraţiei sale, de tip clasic, la concizie (sonetul, rondelul, terţina). Se poate afirma că partea rezistentă a poeziei lui e reprezentată de evocarea meditativ nostalgică a originilor (subliniată şi de Mircea Zaciu) şi de erotica paroxistică şi elegiacă. Prima temă trece şi în ciclul epic început cu romanul
Descoperirea familiei (1964), continuat cu Ultimul drum (1975) şi Raiul răspopiţilor (1978) şi reluat, într-o ediţie revizuită, în Romanul de familie (I-II, 1986), unde primelor trei (intitulate acum Zăpadia, Soare cu dinţi şi în umbra castelului) li se adaugă un al patrulea, Thalassa. Ciclul are în centru o familie de ţărani, Borcea, de pe Tâmave. Pivotul primului roman e tatăl, Octavian Borcea, personalitate puternică, îndărătnică, surprins în anii '50, ai colectivizării, celelalte romane aducându-i în prim-plan şi pe numeroşii fii ai acestuia, rostuiţi prin ţară (intenţia de frescă a unei epoci se face astfel vizibilă). Ideea unificatoare a ciclului, pe lângă nucleul familial, o constituie chemarea vetrei natale, satul Zăpadia reprezentând pentru toţi un centrum, ale cărui figuri emblematice sunt, pe lângă Octavian tatăl, bunicii Artimon şi Mărie, întruchipări ale tradiţiei şi înţelepciunii ancestrale. Meritele tetralogiei stau în evocarea (sobru lirică) a acestei tradiţii, cu filosofia ei de viaţă, cu modul particular, prins pe viu, al rostirii. Este aspectul prin care B. se înscrie în paradigma prozei ardelene — I. Slavici, L. Rebreanu, mai ales I. Agârbiceanu şi Pavel Dan, modele declarate. Noile realităţi simt prezentate însă distorsionat, prin prisma ideologiei şi propagandei regimului la putere. Un văl idilic (fie el şi cu unele nuanţe mai sure) acoperă şi atenuează realităţi crude, precum instaurarea prin violenţă şi minciună a comunismului, colectivizarea forţată şi cu grave consecinţe a agriculturii, adevăratul chip al activiştilor comunişti (care în roman citează din Maiorescu şi Blaga!), regimul din închisorile politice, situaţia bisericii şi a „sectelor", exilul românesc etc. Impresia statornică, la lectură, este de conformare fidelă la „comandamentele" regimului, concomitentă fiind încercarea de a prezenta un comunism cu faţă umană. Pătrunderi ale acestei ideologizări se întâlnesc şi în celelalte romane. Proces în recurs (1988) intră în rândul dezvăluirilor cu jumătăţi de măsură ale crimelor din anii '50 (istoria unui intelectual ardelean închis pentru „naţionalism" etc.), întâlnire periculoasă (1985) pune problema românilor expatriaţi (cărora, de pildă, li s-ar spăla creierele în lagărele de refugiaţi) şi readuce în discuţie abuzurile epocii lui Gheorghiu-Dej etc. Un roman superior tuturor celorlalte este Muntele catârilor (1980), despre viaţa călugărilor de la Muntele Athos şi relaţiile voievozilor şi mănăstirilor româneşti cu acest centru de spiritualitate. Dicţiunea narativă capătă aici ceva din cadenţa stilului sapienţial-poematic din sadoveniana Creanga de aur. în schimb, piesa de teatru Audienţă la consul (1984) se plasează în vecinătatea problematicii din întâlnire periculoasă (este vorba de istoria unei românce căsătorite cu un străin). O alta, Nu pot să dorm (1984), îl evocă pe Timotei Cipariu ca apărător al identităţii naţionale a românilor în confruntarea cu Imperiul. B. este şi autorul unei monografii, Emil Isac, un tribun al ideilor noi (1972), scrisă simpatetic, cu abundenţă deliberată de citate, menite a reconstitui mai autentic „fluxul vieţii" şi operei. Traducătorul s-a remarcat îndeosebi prin tălmăciri din lirica greacă modernă. A abordat, în ultima vreme, cu succes, şi genul memorialistic, evocându-şi cu deosebire cariera diplomatică. Un volum intitulat Monologuri paralele (1999) şi cuprinzând un dialog
637 Dicţionarul general al literaturii române
Braga
epistolar cu Monica Anton dezbate probleme la ordinea zilei în anii'90.
SCRIERI: Cincisutistul, Bucureşti, 1952; Cu sufletul deschis, Bucureşti, 1954; Tânărul mecanic, Bucureşti, 1954; Balada împuşcaţilor, Bucureşti, 1955; Cântecele pământului natal, Bucureşti, 1956; Orele cântatului cu copiii satului, Bucureşti, 1956; Cu timpul meu, Bucureşti, 1958; Să citim cu voce tare, Bucureşti, 1960; Mă uit în ochii copiilor, Bucureşti, 1962; Descoperirea familiei, Bucureşti, 1964; în luna mai, Bucureşti, 1964; Fântâni şi stele, Bucureşti, 1965;Cele patru anotimpuri, Bucureşti, 1966; Ecce tempus, Bucureşti, 1968; Orga de mesteceni, Cluj, 1970; Poeme, pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1970; Emil Isac, un tribun al ideilor noi, Cluj, 1972; Zăpezile de acasă, Bucureşti, 1972; Noapte cu privighetori, ed. bilingvă, tr. Marcel Pop-Comiş, Bucureşti, 1973; Templul din afară - The Outlying Temple, ed. bilingvă, tr. Marcel Pop-Comiş, Bucureşti, 1975; Ultimul drum, Bucureşti, 1975; La zei acasă sau O călătorie lirică prin Elada, Bucureşti, 1976; Transilvane cetăţi fără somn, Bucureşti, 1977; Raiul răspopiţilor, Bucureşti, 1978; Ora întrebărilor, pref. Aurel Martin, Bucureşti, 1979; Războiul cunoaşterii, cu ilustraţii de C. Piliuţă, Bucureşti, 1979; Muntele catârilor, Bucureşti, 1980; Cartea zodiilor, Bucureşti, 1982; Leagănul mării, Bucureşti,1983; Audienţă la consul Nu pot să dorm, Bucureşti, 1984; întâlnire periculoasă, Bucureşti, 1985; Romanul de familie, I-II, Bucureşti, 1986; Oracole, Bucureşti, 1987; Proces în recurs, Bucureşti, 1988; Rădăcinile cerului, pref. Irina Petraş, Bucureşti, 1989; Vase de Tanagra, Bucureşti, 1993; Icoana nevăzută, Bucureşti, 1996; Muntele, Bucureşti, 1996; O carte pentru toţi românii Catolicism şi ortodoxie, Cluj-Napoca, 1997; Monologuri paralele (în colaborare cu Monica Anton), Bucureşti, 1999; Al doilea suflet, Bucureşti, 2000; Ambasador la Atena. Memorii şi biografii diplomatice, Bucureşti, 2001; Avatarurile diplomaţiei, Bucureşti, 2002; Mamei, dincolo, Bucureşti, 2002; Dialog epistolar (în colaborare cu Mircea Zaciu), îngr. Maria Cordoneanu, Bucureşti, 2003. Traduceri: Letay Lajos, Versuri alese, Bucureşti, 1955, Casă nouă, Bucureşti, 1959; Jancsik Pal, Micul Joşca, Bucureşti, 1962; Nikolai Zidarov, Versuri,Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Al. Andriţoiu şi Ion Horea); Chistos Xanthopoulos-Palama, Călătorie pe Dunăre, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Dumitru Nicolae); Ioanna Tsatsos, Poezii, cu ilustraţii de C. Piliuţă, Bucureşti, 1976, Poeme, pref. Aurel Martin, Bucureşti, 1979, Aforisme şi cugetări, pref. Mircea Maliţa, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Dumitru Nicolae); Nikos Kranidiotis, Antologie lirică, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Antiţa Augustopoulos-Jucan); Evanghellos Averoff-Tossizza, Porumbeii, cu ilustraţii de C. Piliuţă, Bucureşti, 1976; Dimos Rendis, Reîntâlnire, pref. trad., Bucureşti, 1978; Sreten Asanovic, Frumoasa moare, pref. trad., Bucureşti, 1978; Odysseas Elytis, Variaţiuni pe o rază, pref. trad., Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Ecaterina Sisma-noglu şi Dimos Rendis); Florica Ştefan, Pâinea de dimineaţă, pref. trad., Bucureşti, 1982; Melancolia Egeei, pref. trad., Bucureşti, 1987; Rigas Velestinlis, Scrieri revoluţionare, pref. Dimitrios Karamberopoulos, Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Cristina Băcanu); Ycichi Nakagawa, Regina nopţii în rai, Bucureşti, 1992; Poeţi greci contemporani, Bucureşti, 2003.
Repere bibliografice: Petroveanu, Pagini, 156-162; Simion, Orientări,
131-135; Râpeanu, Noi, 221-224; Martin, Poeţi, 1,161-168, II, 130-140; Felea, Poezie, 37-42; Stănescu, Poeţi şi critici, 62-64; Ciobanu, Panoramic, 145-150; Călinescu, Literatura, 135-142; Constantin, A doua carte, 104-113; Valeriu Râpeanu, Pe drumurile tradiţiei, Bucureşti, 1973, 219-222; Andriescu, Disocieri, 134-142; Felea, Secţiuni, 164-172; Bălan, Artă,
173-181; Piru, Poezia, II, 25-35; Barbu, O ist., 100-104; Titel, Pasiunea,
62-64; Martin, Acolade, 156-172; Zaciu, Alte lecturi, 25-32; Poantă, Radiografii, 1,169-174; Stănescu, Jurnal, 1,192-197; Zaciu, Lancea, 74-78;
Felea, Aspecte, II, 108-112; Sângeorzan, Conversaţii, 42-55; Cândroveanu, Poeţi, 73-77; Zaciu, Cu cărţile, 69-77; Martin, Paranteze, 71-83,
132-137; Ciobanu, Opera, 152-155; Munteanu, Jurnal, III, 74-78, 194-210, VII, 195-198; Mareea, Atitudini, 148-151; Băileşteanu, Aorist, 152-157; Micu, Limbaje, 209-222; Cosma, Romanul, 1,174-178; Lovinescu, Unde scurte, 1,372-375; Ion Buzaşi, „ Vase de Tanagra", TR, 1993, 51; Poantă, Scriitori, 43-46; Irina Petraş, Ion Brad - 65, ST, 1994,10-11; Micu, Scurtă ist., II, 372-375, III, 362-366; Dicţ. scriit. rom., 1,353-355; Ion Buzaşi, „Icoana nevăzută", TR, 1996, 33; Constantin Cubleşan, Vârstele poetice, ST, 1996,6-8; Andrei Grigor, Un suflu blagian, L, 1996, 42-45; Ioan Adam, Inelele lui Saturn, Bucureşti, 1998,291-296; Maria Cordoneanu, Ion Brad în oglinda criticii, Bucureşti, 1999; Aurel Rău, Ion Brad, ST, 1999, 10; Petru Poantă, Un scriitor proeminent al literaturii româneşti, „Cetatea culturală", 1999, octombrie; Valeriu Râpeanu, Asumarea lucidă a unui drum, „Curierul naţional", 1999, 7 noiembrie; Fănuş Neagu, Miresme de razachie pe un potir de Tâmave, L, 2000,1-2; Sultana Craia, Poetul în oglindă, „Universul cărţii", 2000,8-9; Daniel Cristea-Enache, Defilarea umbrelor, ALA, 2001,28 martie; Popa, Ist. lit., I, 546-548, 934-935; Răzvan Voncu, Secvenţe literare contemporane, Bucureşti, 2001, 71-74,100-102, 147-150; George Cuşnarencu, Viaţa unui ambasador la Atena, „Magazin", 2002, 31 ianuarie; Georgeta Filliti, Diplomaţia prin cultură, „Curierul naţional", 2002,8 martie; Dan Grigorescu, Valoarea sincerităţii, „Curierul naţional", 2002, 8 martie; Ion Dodu Bălan, Literatura subiectivă sau Radiografia unui suflet, „Palatul justiţiei", 2002, 8; Sultana Craia, Amintirile unui diplomat scriitor, „Diplomatic club", 2002,8; Nicolae Mareş, Autentic curs de iniţiere în ABC-ul diplomaţiei, „Diplomatic club", 2002,8.	N.M.
BRAGA, Corin (12.1 .1961, Baia Mare), prozator şi critic literar. Este fiul lui Mircea Braga, critic literar, şi al Rodicăi Braga, prozatoare. După studii liceale terminate în 1980 la Liceul „Octavian Goga" din Sibiu, a absolvit în 1985 Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, fiind, între 1981 şi 1985, redactor la revista „Echinox". Beneficiază de câteva burse de cercetare: la European University din Praga şi la Alcalâ de Henares din Madrid (1992), şi la Universidad Autonoma din Barcelona (1998). Din 1997 este lector la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca şi codirector al revistei „Echinox".
Nichita Stănescu. Orizontul imaginar (1993; Premiul pentru debut în critică la Salonul Naţional de Carte, Cluj-Napoca), Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare (1997), Zece studii de arhetipologie (1999) sunt deopotrivă studii serioase de comparatism şi istorie a motivelor poetice, dar şi reverii critice substanţiale. Proiectarea poematicului la Lucian Blaga într-un orizont cultural larg, situarea ludicului prezent în poezia lui N. Stănescu la intersecţia modernismului şi abstracţionismului cu procedee ale postmodernităţii sau demontarea mecanismelor onirice în poezia lui Leonid Dimov, D. Ţepeneag ş.a. vădesc un spirit analitic nu la modul tehnicist, ci, dimpotrivă, simpatetic, neliniştit şi cu bună priză la meandrele subconştientului artistic. Debutul editorial B. şi l-a făcut cu romanul Noctambulii, 1992 (prima parte dintr-o tetralogie anunţată), un amestec greu de imaginat de Mihail Bulgakov şi Stephen King. „Inchipuiţi-vă descoperind brusc, speriaţi, că lumea obişnuită în care trăim s-a schimbat, fără să vă fi dat seama, într-o lume fluidă, unde oamenii se mişcă alene mergând parcă sub apă,
Braga
Dicţionarul general al literaturii române 638
străzile se lungesc şi camerele se comprimă, ochi fosforescenţi apar din noapte şi privesc prin ferestre, luna are o strălucire de magneziu, iar cerul pare un tavan apăsător, totul ca şi cum pe ochi vi s-ar fi lăsat pieliţa translucidă a coşmarului." Tehnici de science-fiction şi psihedelism, univers morbid-romantic sau „citate culturale" din romanul horror de la E. A. Poe la S. King, dar nu fără trimiteri la Lewis Carroll şi lumea suprarealis-mului, a feeriilor sau coşmarelor cu care se hrăneşte psihanaliza, totul converge, în Noctambulii, dar cu precădere în romanul Hidra (1996; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca) şi în Oniria. Jurnal de vise (1985-1995) (1999) în tradiţia novalisi-anului „cobor în mine şi găsesc lumea" (sau „lumea ca trup al spiritului"). Oniria încearcă exorcizarea realului prin supralicitarea fantasmaticului. Autoscopiile infinite, ca un soi de levitaţie morală, bine îmbibată cu lecturi, fac din halucinaţie o realitate la puterea a doua. Dominantă este senzaţia de lichefiere („ceasurile moi" ale lui Dall pot să ilustreze perfect un volum de B.): „Lumea era din nou afundată în întunecimea dureroasă şi fragedă, ca sub o suprafaţă de apă". Se regăseşte în Oniria subacvaticul din Noctambulii, ca metaforă a insalubrităţii universale ori a unei Românii percepute ca „lume pe dos": „un ulei mi se înalţă din oase pe creier. Nu mă pot grăbi, mişcările îmi curg leneşe într-un timp mai lent."
B. face parte din colectivul de autori ai Dicţionarului analitic de opere literare româneşti, coordonat de Ion Pop, a îngrijit ediţii din „momentul oniric" românesc de la finele anilor '60, este coautor al unor volume colective, precum Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu (1991) sau Eonul Blaga. întâiul veac (1997), a tradus Dicţionarul critic al psihologiei analitice jungiene (1995).
SCRIERI: Noctambulii, Cluj-Napoca, 1992; Nichita Stănescu. Orizontul imaginar, Bucureşti, 1993; ed. Cluj-Npoca, 2002; Hidra, Bucureşti, 1996; Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare, Bucureşti, 1997; Oniria. Jurnal de vise (1985-1995), Piteşti, 1999; Zece studii de arhetipologie, Cluj-Napoca, 1999. Ediţii: Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Momentul oniric, Bucureşti, 1997; Leonid Dimov, Scrisori de dragoste (1943-1953), introd. edit., Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: Irina Petraş, Nefirescul firescului, TR, 1992,21; Laura Pavel, Romanul halucinatoriu, APF, 1993,1-2; Andreea Deciu, Onirismul 2, RL, 1994,2; Simona Sora, Apărarea lui Femios, RL, 1994,12; Petraş, Lit. rom., 130-132; Sanda Cordoş, Corin Braga, ECH, 1994,1-3; Ion Pop, Orizontul imaginar al lui Nichita Stănescu, ST, 1994,4-5; Ioana Bot, Criticul tânăr, între credinţă şi analiză, TR, 1994, 38; Borbely, Xenograme, 102-103) Munteanu, Jurnal, VII, 155-159) Robert Capsa, Sub obrocul autenticităţii, RL, 1999,19; Horea Poenar, Discurs despre visul continuu, ST, 1999,2; Victor Cubleşan, Despre vis, APF, 1999,9; Const. M. Popa, Atributele matriceale ale imaginarului, R, 1999, 10; Garofiţa Gligor, între lumi, 0,2000,1.	D.C.M.
BRAGA, Mircea (27.111.1938, Sibiu), critic şi istoric literar, editor. Este fiul Măriei (n. Schneider) şi al lui George Braga, mecanic auto. B. a urmat Liceul „Gh. Lazăr" din Sibiu (1952-1955) şi a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj (1956-1960), după care a funcţionat ca profesor în Baia Mare (1960-1962), redactor la ziarul local „Pentru socialism" (1962-1966) şi director al Teatrului Dra-
matic din acelaşi oraş (1968-1970), fiind transferat, în aceeaşi funcţie, la Teatrul de Stat din Sibiu (1970-1974). între 1974 şi
1979,	a fost preşedintele Comitetului pentru Cultură al judeţului Sibiu, de unde s-a transferat la revista „Transilvania". în 1982-1983, a predat cursul de estetică la Universitatea din Sibiu. în 1984 a obţinut titlul de doctor în filologie, la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, cu o teză despre
V.	Voiculescu. Din 1990 până în 1995, a fost director general al Transpres din Sibiu, societate cu profil editorial. în 1995 a ocupat, prin concurs, postul de profesor la Catedra de istoria literaturii române a Universităţii „1 Decembrie" din Alba Iulia. A colaborat la „Tribuna", „Steaua", „Transilvania", „Vatra", „Astra", „Familia", „România literară" ş.a. Este căsătorit cu Rodica Braga.
Primul volum al lui Bv Sincronism şi tradiţie (1972), abordează, în întâia secţiune, o problematică diversă din sfera teoriei literare (raportul sincronism—tradiţie, convenţionalul în artă, relaţia structură—formă, conceptul de ambiguitate etc.), iar într-o a doua secţiune grupează câteva studii de istorie literară privitoare la Tudor Vianu, Tudor Arghezi, Titu Maiorescu, Lucian Blaga (dramaturgia) şi V. Voiculescu, aducând puncte de vedere noi, din perspectiva esteticii. Dominant teoretic este volumul Conjuncturi şi permanenţe (1976), conţinând studii de estetică şi teorie a artei. Relevante sunt mai ales cele consacrate metodologiilor critice care au preluat instru-
639 Dicţionarul general al literaturii române
Braga
mentarul psihanalizei, structuralismului, sociologiei, informaticii şi ciberneticii. Preocupările teoretice l-au condus pe B. la o abordare implicită a fenomenului literar, astfel încât volumul Destinul unor structuri literare (1979), după stabilirea cadrului cercetării (Despre structură şi biologia ei), urmăreşte câteva motive esenţiale („structuri") în opera unor creatori: „homo duplex" la Baudelaire, fantasticul în literatura română (de la clasici până la scriitori contemporani), comicul în dramaturgia lui Vasile Alecsandri, fabulosul în teatrul lui Victor Eftimiu, „doctrinarul" în Sun sau Calea neturburată de G. Călinescu. Acest principiu al cercetării se menţine şi în volumul Istoria literară ca pretext (1982). Cercetările întreprinse pentru obţinerea doctoratului s-au concretizat în volumul V. Voiculescu în orizontul tradiţionalismului (1984). Recursul la tradiţie (1987) reprezintă o „propunere hemeneutică" prin convocarea, pe suport istoric, a întregii suprafeţe a conceptelor de tradiţie şi tradiţionalism în literatura română, dar şi prin delimitarea „sinergiilor" tradiţionalismului. Din îndelungata sa activitate de cronicar literar, B. şi-a alcătuit volumul Pe pragul criticii (1992), în care discută operele scriitorilor contemporani cu spirit critic şi aplicaţie analitică. A îngrijit şi prefaţat un mare număr de ediţii din operele scriitorilor clasici români.
SCRIERI: Sincronism şi tradiţie, Cluj, 1972; Conjuncturi şi permanenţe, Cluj-Napoca, 1976; Destinul unor structuri literare, Cluj-Napoca, 1979; Istoria literară ca pretext, Cluj-Napoca, 1982; V. Voiculescu în orizontul tradiţionalismului, Bucureşti, 1984; Când sensul acoperă semnul, Bucureşti, 1985; Recursul la tradiţie, Cluj-Napoca, 1987; Pe pragul criticii, Cluj-Napoca, 1992; Decupaje în sens, Sibiu, 1997; Cultura - o utopie asumată, Sibiu, 2000; Critica „estetică" şi verdictul maiorescian, Sibiu, 2001; Teorie şi metodă. Eseu despre izvoarele aventurii metodologice modeme, Sibiu, 2002. Ediţij: Victor Eftimiu, înşir'te mărgărite, postfaţa edit., Bucureşti, 1974; Oscar Lemnaru, Omul şi umbra, pref. edit., Cluj-Napoca, 1975; G. Călinescu, Sun sau Calea netulburată, postfaţa edit., Bucureşti, 1976, Ion Creangă, postfaţa edit., Bucureşti, 1976; Ion Minulescu, într-un bazar sentimental, pref. edit, Cluj-Napoca, 1977; Vasile Alecsandri, Chiriţele, postfaţa edit., Bucureşti, 1978; Romulus Cioflec, Vârtejul, pref. edit, Cluj-Napoca, 1979, Pe urmele destinului, pref. edit., Cluj-Napoca, 1985, Boierul, introd. Perpessicius, Cluj-Napoca, 1988; Mihail Sadoveanu, Nopţile de Sânziene, pref. edit., Bucureşti, 1980; Jean Bart, Jurnal de bord. Datorii uitate. Prinţesa Bibiţa. în Deltă. Schiţe marine din lumea porturilor, postfaţa edit., Bucureşti, 1981; Octavian Goga, Teatru, postfaţa edit., Bucureşti, 1984; Pavel Dan, Schiţe şi nuvele, pref. edit., Bucureşti, 1985; A. E. Baconsky, Fluxul memoriei, pref. edit., Bucureşti, 1987.
Repere bibliografice: Mircea Anghelescu, Mircea Braga, „Sincronism şi tradiţie", RL, 1972, 52; Mircea Tomuş, Mircea Braga, „Conjuncturi şi permanenţe", T, 1976,6; Doina Uricariu, Dialectica unor structuri literare, LCF, 1979,18; Dan C. Mihăilescu, „ Conspecte" stimulative, RITL, 1982,4; Adrian Marino, Personalitatea cercetătorului literar, TR, 1983,8; Gheorghe Glodeanu, Mircea Braga, „V. Voiculescu în orizontul tradiţionalismului", TR, 1984, 50; Ion Dur, O monografie nonconformistă, R, 1985, 4; Maria Vodă-Căpuşan, Mircea Braga, „Când sensul acoperă semnul", TR, 1985,38; Adrian Marino, Note critice selective, TR, 1985, 52; Dan C. Mihăilescu, Jurnal de idei, ST, 1985,12; Adrian Marino, Ideocritica, TR, 1987,35; Ion Dur, Reflecţii hermeneutice asupra „ontologiei" spiritului românesc, „Revista de filosofie", 1988,4; Piru, Critici, 135-138; Ioana Bot, Criticul in fabula, TR, 1993,15; Constantin Cubleşan, „Pe pragul criticii", ST, 1993,5; Dicţ.
scriit. rom., I, 355-357; Ştefan Dărăbuş, Lecţia criticii, TR, 1998, 9-10;
C.	Rogozanu, Dimensiunea „tonică" a culturii, RL, 2000,40; Constantin Cubleşan, Critici şi istorici literari, ST, 2000,9-10.	T. V.
BRAGA, Rodica (28.VI.1938, Alba Iulia), prozatoare. Este fiica Rafilei (n. Roşiu), tehnician dentar, şi a lui Traian Besoiu, brutar. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, în 1960. în perioada 1960-1967 a funcţionat ca profesoară de limba română şi bibliograf la biblioteca Institutului Pedagogic din Baia Mare. în 1970 s-a stabilit la Sibiu, dedicându-se exclusiv creaţiei literare. Este căsătorită cu Mircea Braga. A debutat în 1971, în „Tribuna", iar în 1972 i-a apărut primul volum de schiţe şi nuvele, Sângele alb al pietrelor.
încă de la primul volum, B. şi-a afirmat disponibilitatea pentru proza de analiză psihologică, urmărind apoi coordonata esenţială trasată în literatura română de Hortensia Papadat-Bengescu, Henriette Yvonne Stahl şi Ioana Postelnicu. In primele schiţe şi nuvele, a întreprins reuşite sondări ale eului, surprinzând momentele de interiorizare tensionată, când nu mai ştii „unde e fiinţa ta şi cine eşti tu", ca şi sentimentul copleşitor al solitudinii (Dimineaţă cu vrăbii, Această faţă a singurătăţii). După o scurtă pauză, care s-a dovedit fertilă, a reapărut cu două romane, Nisipul memoriei (1978; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu) şi Dincolo de dragoste (1979), romane ale cuplului. în cel dintâi, este surprinsă psihologia adolescentină, protagonista, elevă în ultima clasă de liceu şi apoi studentă în primul an, neavând nume. Despărţirea unui foarte tânăr cuplu nu este văzută ca un efect al geloziei, romanul punând accentul pe frământările sufletului adolescentin, pe senzaţiile, capriciile, interogările, culpabilizările, exuberanţele şi decepţiile specifice vârstei. în Dincolo de dragoste, substanţa epică reflectă tentaţiile de evadare din ambianţa cuplului de care sunt încercaţi succesiv bărbatul şi femeia, pictorul Remus şi actriţa Ana. Tribulaţiile celor doi, cu rememorări ale pasiunilor anterioare sunt filtrate prin reflecţia meditativ-eseistică asupra condiţiei iubirii, punctul de vedere fiind preponderent feminin. Schiţele şi nuvelele din volumul intitulat pillatian Eternităţi de o clipă (1982) simt axate pe introspecţia unor stări-limită. Epicul propriu-zis se transferă într-o naraţiune ce apelează mai mult la puterea de sugestie, relevând anxietăţi, obsesii, nostalgii, coşmaruri, trecerea inexorabilă a timpului, spaima de boală, de bătrâneţe şi de moarte, spectrul singurătăţii, înfrângerea, descurajarea. In romanul Singurătatea pământului (1985), B. plasează acţiunea la începutul secolului XX, lăsând impresia că recurge la trimiteri spre propria-i biografie. Petru o iubeşte pe Dumitriţa, fiica unor oameni săraci, dar părinţii lui se opun la căsătoria lor. El pleacă în America, Dumitriţa rămâne singură, deznădăjduită, şi moare născând o fetiţă care este chiar naratoarea. în romanul .Maria (1988), dramatismul atinge pragul nevrozei. Suflet bântuit de spaime şi nelinişti, o femeie divorţată, cu doi copii, trăieşte o acută stare depresivă şi se internează în spital, pentru tratament psihiatric. Medicul izbuteşte să-i amelioreze sănă-
Braiesku
Dicţionarul general al literaturii române 640
tatea, se îndrăgosteşte de ea şi cei doi se căsătoresc, dar viaţa lor nu va fi pe măsura aşteptărilor. B. a scris şi câteva cărţi de povestiri pentru copii.
SCRIERI: Sângele alb al pietrelor, Bucureşti, 1972; Nisipul memoriei, Cluj-Napoca, 1978; Dincolo de dragoste, Bucureşti, 1979; Eternităţi de o clipă, Bucureşti, 1982; Singurătatea pământului, Bucureşti, 1985; Prietenii lui Arthur, Bucureşti, 1986; Commentarius perpetuus (Parabole) (în colaborare cu Mircea Ivănescu), Cluj-Napoca, 1986; Maria, Bucureşti, 1988; împăratul-vrăjitor sau Poveste cu un lup alb, Sibiu, 1990; Ce povestesc icoanele, Sibiu, 1991; Fluturele negru, Sibiu, 1994; Neliniştea cuvintelor, Sibiu, 1995; A doua nelinişte, Sibiu, 1997; Stacojiu, Sibiu, 2000; Şi va fi ziua a opta..., Cluj-Napoca, 2001; Visul bufniţei, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Constantin Cubleşan, „Sângele alb al pietrelor", TR, 1973,3; Ilie Guţan, „Nisipul memoriei", „Tribuna Sibiului", 1978, 6433; Titu Popescu, Fluenţă şi introspecţie, T, 1978,4; Al. Piru, Epicul şi liricul, LCF, 1978,16; Nae Antonescu, „Nisipul memoriei", ST, 1978,10; Constantin Cubleşan, „Dincolo de dragoste", T, 1980,2; Sultana Craia, „Dincolo de dragoste", LCF, 1980, 27; Titu Popescu, Analiză şi adevăr psihologic, RMB, 1982,11739; Dan C. Mihăilescu,„Eternităţi de o clipă", ST, 1982, 8; Emil Mânu, „Eternităţi de o clipă", RL, 1982, 39; Cornel Moraru, Povestiri de interior, VTRA, 1983,9; Irina Petraş, „Singurătatea pământului", ST, 1986, 6; Cleopatra Lorinţiu, Două cărţi pentru copii, LCF, 1987,6; Eugen Simion, Câteva parabole cu limpezimea lor aparentă, RL, 1987, 7; Rodica Florea, Realism modem, VR, 1989, 7; Irina Petraş, „Maria", ST, 1989, 5; Petraş, Lit. rom., 84-87; Constantin Cubleşan, „Fluturele negru", ST, 1996, 3; Oana Buxban, Agonia cuvântului, TR, 1998,16-18; Munteanu, Jurnal, VII, 222-224; Irina Marin, Romanul unei poete, RL,2002,36.	T.V.
BRAIESKU, Constantin C. (2.VIII.1878, Roman - 8.XI.1951, Nicolae Bălcescu, j. Bacău), poet, dramaturg şi publicist. Este fiul colonelului Constantin Brăescu, fost aghiotant al lui Al. I. Cuza. B. îşi ia bacalaureatul în 1897, după ce frecventase Institutele Unite din Iaşi. S-a înscris la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1900, când termină şi Conservatorul de Muzică şi Declamaţie, clasa C. I. Nottara. Câţiva ani este secretar literar la Teatrul Naţional din Bucureşti, apoi, luându-şi doctoratul în drept la Paris, se angajează din 1906 în politică. Va fi ales de mai multe ori deputat şi senator, iar din 1938 este primar general al capitalei.
B. debutează cu o epigramă, iscălită Costache Aristol, în „Lumea veche" (1896). Ulterior, colaborează cu proză şi versuri umoristice, cronici, note de drum şi publicistică diversă, sub nume propriu ori sub pseudonime, la „Moş Teacă", „Propaganda", „Evenimentul", „România jună", „Dreptatea", „Adevărul", „Belgia Orientului", „Litere şi arte", „Moftul român", „Zeflemeaua" ş.a. Scoate el însuşi revista „Zig-zag" (1901-1902). Mai târziu, scrie la „Epoca", „Conservatorul", conduce ziarul „Semnalul" (Râmnicu Sărat, 1909-1911). Mai semnează în „Furnica", „Flacăra", „Vestala", „Greierul", „Duşmanul" ş.a. Tipăreşte broşura Arta şi şcoala dramatică (1901) şi îşi vede reprezentate piesele între studenţi (1901, scrisă în colaborare cu C. Xeni), Din surprizele gazetăriei (1902), Ultimul sacrificiu (1902), îndrăgostiţii! (1903). In 1913, editează placheta Epigrame, iar în 1918, poemul dramatic în versuri
Mircea. Prin o bună parte din scrierile sale, B. se integrează pleiadei de umorişti ivite în umbra lui I. L. Caragiale şi a lui Anton Bacalbaşa. Epigramele au adesea defecte de versificaţie, poante fără haz şi unele licenţiozităţi. Mai izbutite sunt „idilele" în decor casnic moldovenesc şi unele versuri umo-ristico-sentimentale, ce prevestesc pe A. Mirea şi G. Topîrceanu. Dintre piese, Ultimul sacrificiu ambiţiona să dea „o felie de viaţă", dar alunecă adesea în dramă bulevardieră. în schimb, îndrăgostiţii!, un act în versuri, are o anumită tensiune, la care se adaugă verva marivaudescă a replicilor şi un aer de prospeţime adolescentină. Poemul dramatic Mircea, evocând moartea fiului Reginei Maria şi refugiul în Moldova, suferă de grandilocvenţă.
SCRIERI: Arta şi şcoala dramatică, Bucureşti, 1901; Epigrame, pref. Dr. Urechiă, fl, 1913; Mircea, Iaşi, 1918.
Repere bibliografice: Viaţa şi opera unui om, f.L, [1928]; Predescu, Encicl., 122; Ciorănescu, Teatr. rom., 170.	V.D.
BRAN, Petru (21.1.1821, Tohat, j. Maramureş — 10.X.1877, Budapesta), publicist şi autor de versuri. Era unul dintre cei doisprezece copii ai preotului Ioan Bran. între 1832 şi 1838, a urmat liceul la Baia Mare, apoi filosofia la Cluj şi teologia la Blaj. Hirotonit preot în 1844, a slujit în satele Chilioara, Hidig şi, ca protopop, în Craidorolţ. Din 1857, este protopop în Satu Mare. Pasionat bibliofil, însuşindu-şi o întinsă cultură clasică, a câştigat repede stima concetăţenilor, mai ales datorită energiei pe care a dovedit-o în lupta pentru înfiinţarea celei dintâi catedre de limba română la liceul din Satu Mare. învingând nenumărate piedici, el a început să predea din 1859 primele lecţii de limba şi literatura română, obţinând definitivarea în 1863. Concomitent, desfăşura şi o activitate publicistică în „Federaţiunea", „Concordia", „Albina", „Sionul românesc", „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", „Familia". De un răsunet deosebit s-a bucurat în Transilvania discursul de inaugurare a Catedrei, ţinut în 1859, în care B., după ce aducea un fierbinte elogiu limbii materne, insista asupra valorii ei ca element de întărire a conştiinţei naţionale. în Satu Mare, a înfiinţat şi o societate de lectură pentru elevi, la întrunirile căreia se recitau versuri de V. Alecsandri, A. Mureşanu, G. Sion.
începând din 1851, B. a publicat versuri, unele dintre ele fiind meditaţii pe teme religioase, câteodată melodios transpuse. A folosit în celelalte poezii, dintre care unele au caracter patriotic, cu deosebire hexametrul. A recurs nu o dată la construcţii bizare, care, alături de numeroasele latinisme şi de ortografia latinizantă, îi fac versurile greu lizibile. în volumul Mărgăritarie sau Sentinţe poetice, filosofico-moralo-estetice (1874), a prelucrat peste cinci sute de maxime aparţinând lui Ovidiu, Horaţiu, Marţial, Vergiliu, Terenţiu, Tibul, Juvenal, Cicero ş.a. Distihurile sale, fluente, îmbină totuşi nefericit neologismul şi regionalismul, în alăturări improprii.
SCRIERI: Mărgăritarie sau Sentinţe poetice, filosofico-mor alo-estetice,I, Satu Mare, 1874.
641 Dicţionarul general al literaturii române
Branişte
Repere bibliografice: V. Scurtu, Un precursor al românismului sâtmărean: Fetru Bran, F, 1939,2-3; Dicţ. lit. 1900,122.	D.M.
BRANCOVICI, Gheorghe (1645, Ineu - 19.XII.1711, Cheb, azi Eger, Cehia), cronicar şi traducător. B., care îşi crease o falsă genealogie de urmaş al vechilor despoţi sârbi, era unul dintre numeroşii copii ai Măriei şi ai lui Ioan Râcz, descendenţii unor vechi luptători antiotomani, colonizaţi în comitatele româneşti. Fire ambiţioasă de aventurier îndrăzneţ şi duplicitar, bun poliglot (cunoştea sârba, maghiara, turca, germana, latina şi slavona), B. se lansează într-o complicată carieră poli-tico-diplomatică, avându-1, mult timp, drept mentor şi eminenţă cenuşie — în planurile de eliberare a popoarelor balcanice de sub stăpânirea turcească şi de creare a unui stat sârbesc sub conducerea sa — pe mai vârstnicul său frate, Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului. Interpret pe lângă capu-chehaia principelui Transilvaniei, Mihail Apafi, la Poarta Otomană, între 1663 şi 1667, pleacă, în 1668, cu solia mitropolitului Sava, la Moscova, pentru a prezenta doleanţele Bisericii Ortodoxe, persecutată în Ardeal, şi planul secret al unei alianţe antiotomane. Perspectiva organizării unei ligi creştine de către Imperiul Habsburgic şi Rusia îl fac să trateze, în secret, cu agenţi imperiali şi, în 1673, cu domnitorul muntean Grigore Gh. Ghica. Datorită experienţei sale diplomatice, este, între 1675 şi 1677, capuchehaia principelui Apafi la Constantinopol. După arestarea fratelui său, în 1680, B. se refugiază în Ţara Românească. în perioada 1680-1689, petrecută la Curtea lui Şerban Cantacuzino, are un rol politic activ, făcând un joc dublu, ulterior fatal, prin relaţiile întreţinute cu Austria şi Rusia. Stimulat de mediul cultural şi de personalităţile de la Curtea munteană (Radu Năsturel, Constantin Brâncoveanu şi stolnicul Constantin Cantacuzino), se dedică operelor de istorie şi traducerilor. Pentru serviciile aduse imperialilor este înnobilat baron (1683) şi conte (1688). în 1689, când trupele austriece pătrund în Peninsula Balcanică, se considera, fără realism politic, aproape de împlinirea proiectului de a reînvia despotatul sârbesc. După descoperirea legăturilor sale cu Rusia, este arestat în 1689 la Kladova şi rămâne, până la sfârşitul vieţii, prizonierul Habsburgilor, la Viena şi, din 1703, la Eger.
Prima sa operă, Cronica slovenilor; lUiricului, Misii cei din Sus şi cei din Jos Misii, scrisă în limba română între 1684 şi 1687 şi publicată de Aron Densuşianu în 1893 şi de N. Iorga în 1917, este un sinopsis, cuprinzând, după metoda analelor medievale, istoria biblică, cea antică şi, într-o secţiune mai extinsă şi originală, istoria popoarelor din sud-estul Europei până la 1686. Izvoarele scrierii sunt vechi cronici sârbeşti, polone (M. Kromer), ungare (A. Bonfini), viaţa lui Ştefan Deceanski, scrisă de Grigorie Ţamblac, legende istorice şi mărturii personale. Cronicarul insistă asupra istoriei sârbeşti şi a personajelor de prim-plan: viteazul despot Ştefan Deceanski şi fiul acestuia, Ştefan Duşan, prins într-o imagine întunecată de paricid, cneazul Lazăr, învingătorul turcilor la Kosovo, şi eroul popular Milos Cobilici. Sunt consemnate sau dau chiar titlul
unor capitole luptele importante cu turcii de pe Câmpia Mierlei, de la Nicopole, Vama, Câmpul Pâinii, Oradea şi Viena. Istoria românilor, prezentată sumar dar cu interes, păstrează câteva anacronisme în interpretarea originilor, însă acordă pasaje ample victoriilor de la Posada şi Rovine. Semnificativă pentru sentimentele cronicarului este importanţa acordată domnitorilor ce s-au impus în lupta antiotomană: Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul sau Iancu de Hunedoara. Ultimele ştiri de istorie românească, la care B. a fost martor, sunt cele despre domnia şi familia lui Şerban Cantacuzino. Valoarea literară notabilă a cronicii, scrisă într-o limbă influenţată de latina de cancelarie, este dată şi de naraţiunile anecdotice şi de legendele istorice, asemănătoare celor din I. Neculce şi cărţile populare. Importantă pentru istoriografia sârbă este ampla cronică scrisă în slavo-sârbă, între 1693 şi 1705 (2600 de pagini de manuscris), din care Silviu Dragomir a publicat fragmente în 1923. Ea interesează istoria românească pentru un cuprinzător capitol despre secolul al XVI-lea, ce completează datele din cronicile muntene, şi prin partea memorialistică privitoare la fraţii Brancovici. Influenţat de Sava mitropolitul, cărturarul lasă şi trei traduceri din literatura religioasă slavonă, ale unor cărţi elementare, pentru popor. Figură complexă şi contradictorie, aventurier şi umanist erudit, B. este revendicat de două culturi.
SCRIERI: Hronica slovenilor, lUiricului, Misii cei din Sus şi cei din Jos Misii (publ. Aron Densuşianu), „Revista critică literară", 1893,3; Opere, îngr. N. Iorga, Iaşi, 1917; Cronica românească, îngr. Damaschin Mioc şi Marieta Adam-Chiper, introd. Damaschin Mioc, Bucureşti, 1987.
Repere bibliografice: A. Densuşianu, O nouă cronică românească, „Revista critică literară", 1893,3; N. Iorga, Despre cronica lui Gheorghe Brancovici, RI, 1917, 1; Operele lui Gheorghe Brancovici, Iaşi, 1917; P.P. Panaitescu, Istoria slavilor în româneşte în secolul al XVII-lea. Cronica lui Gheorghe Brancovici şi „Sinopsisul de la Kiev", RIR, 1940; Cartojan, Ist. lit., III (1945), 260-261; Piru, Ist. lit., 1,179-181; Ist. lit, 1,402-405; Dicţ lit. 1900,122-123.	A.Sm.
BRANIŞTE, Valeriu (10.1.1869, Cincu, j. Braşov - 1.1.1928, Lugoj), gazetar şi memorialist. Este fiul Măriei (n. Vlad) şi al lui Moise Branişte, prim-pretor. B., după ce a absolvit cu calificative excepţionale Liceul de Stat din Sibiu, se înscrie la Facultatea de Litere din Budapesta, pe care o frecventează între 1887 şi 1891, obţinând diploma de licenţiat în filologie română, literatură maghiară şi filologie germană. în 1891 îşi susţine şi teza de doctorat, despre poezia lui Andrei Mureşanu. Din toamna aceluiaşi an, funcţionează ca profesor la Gimnaziul greco-ortodox din Braşov, post pe care îl părăseşte în 1893, pentru a intra în redacţia „Tribunei", la Sibiu. Acum îşi începe cariera de ziarist profesionist, pe care o va ilustra eminent, timp de un sfert de veac, la diferite publicaţii periodice. în 1893 înfiinţează, la Timişoara, gazeta „Dreptatea", pe care o conduce, la început, împreună cu Corneliu Diaconovici, apoi singur. Articolele sale contribuie substanţial la pregătirea Memorandumului, procesul intentat memorandiştilor, în 1894, incluzându-1 în tripla ipostază de redactor al „Dreptăţii", de
Branişte
Dicţionarul general al literaturii române 642
apărător al lui Gavril Trifon şi de acuzat, pentru 72 de articole considerate subversive de autorităţile austro-ungare. Este condamant la doi ani de închisoare şi execută cincisprezece luni de detenţie în temniţa de la Vâc. Practică activităţi didactice şi gazetăreşti la Braşov, Cernăuţi şi Sibiu, iar din 1901 se stabileşte la Lugoj, unde înfiinţează şi conduce gazetele „Drapelul" (1901-1920) şi „Banatul" (1905), semnând un mare număr de articole socio-politice, dar şi de limbă, literatură şi folclor. Conferenţiar apreciat şi orator cu faimă, este o prezenţă mult solicitată la toate manifestările cultural-artistice importante din Banat. îşi încearcă şansa şi ca regizor artistic al unor spectacole de teatru şi de operetă jucate de diletanţi, după ce, la Cernăuţi, urcase pe scenă ca actor. La începutul anului 1918 este din nou întemniţat, timp de opt luni, la Seghedin, pentru refuzul de a semna declaraţia de fidelitate faţă de monarhia austro-ungară. După Unire, în 1918, este numit ministru fără portofoliu, iar din martie 1919 i se încredinţează conducerea resortului de Culte şi Instrucţiune Publică de pe lângă Consiliul Dirigent din Ardeal şi Banat, calitate în care semnează actul de înfiinţare a Universităţii din Cluj, în februarie 1920. A fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Debutul publicistic îl face în „Tribuna" (1884), cu o culegere de folclor, continuând să tipărească, în „Transilvania", studii din acelaşi perimetru tematic, amplificate ulterior şi reunite în volumul Muzică şi dansuri la români în veacurile XVI şi XVII (1909). Literatura lui B. este preponderent memorialistică. Semnând şi cu pseudonimele Bill-A-Zam, Ioţa, Ioţa lui Toboc, Ler, Lerapogauc, Poganello, Spectator sau cu numeroase combinaţii de iniţiale şi prescurtări, este prezent cu schiţe,
tablete, foiletoane, portrete şi reportaje literare în publicaţii din Transilvania şi Banat, dar şi de peste munţi. Volumele apărute în timpul vieţii au un caracter cvasiliterar, fie că este vorba de impresii şi amintiri (Cântăreţii noştri la Bucureşti, 1907), de studii monografice (Ciprian Porumbescu, 1908) sau de însemnări pe teme diverse (Pagini răzleţe, 1910). în întregul scrisului său, de la foileton la monografie, trăsătura comună este sinteza dintre cultura variată şi experienţa de viaţă deosebit de bogată, fapt care îi permite lui B. consideraţii dintre cele mai pertinente. Talentul oratoric, mult preţuit de contemporani, se regăseşte în fluiditatea frazei, în supleţea expresiei şi în plastica ei. Păstrându-şi dominanta memorialistică, multe pagini îmbracă forma literară a schiţei. Satira socială, ca şi cea politică, sprijinite pe un ascuţit simţ al observaţiei şi învăluite pe alocuri în umor, individualizează „impresiunile" reunite sub genericul Seghedinul, dar şi Sfintele Paşti între zăvoare şi baionete, Sunt zece ani ş.a. Personajele care populează acest tip de proză sunt precis delimitate caracterologic. Amănuntul, atent cultivat, conferă întregului culoare şi ritm. Compoziţiile sunt scurte şi incisive, relatând o întâmplare sau folosind pretextul unei lecturi pentru a fixa profiluri interesante, ca şi pentru a desprinde un miez moralizator (Un prânz la Peleş, Măştile mele, Eroare de-o literă). Meditaţia lirică se asociază notaţiei descriptive (Suflet de artist, Hi, Bălan!...). înrudite cu această proză sunt reportajele literare — gen în care B. poate fi considerat deschizător de drum —, portretele unor personalităţi, tabletele şi foiletoanele, risipite în număr mare în diferite publicaţii. Memoriile-document îşi află locul şi în partea cea mai substanţială a operei sale, Din zbuciumul vieţii (însemnări contimporane şi autobiografice), scriere elaborată în intervalul martie-iunie 1918, în temniţa de la Seghedin. Memorialistul şi-a exprimat, testamentar, dorinţa ca manuscrisul să fie încredinţat tiparului abia după trecerea câtorva decenii, astfel încât, până în 1972, când a apărut cu titlul Amintiri din închisoare (însemnări contimporane şi autobiografice), lucrarea a rămas necunoscută. Paralel cu furnizarea unor date asupra biografiei scriitorului, Amintiri... oferă elemente importante pentru cunoaşterea istoriei sociale, politice şi culturale din Transilvania ultimelor două decenii ale secolului al XlX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea. Aici, B. se relevă însă şi ca autor de beletristică propriu-zisă. Remarcabile sunt paginile de evocare a anilor copilăriei, cu un ton uşor nostalgic, cele despre detenţiunea de la Vâc surprinzând cu vervă, umor şi nu rareori cu sarcasm atmosfera din închisoare, portretul colectiv al bucovinenilor, aşa cum i-a cunoscut la Cernăuţi, în anii de apariţie a gazetei „Patria" (1897-1900). Istoricul, omul politic, sociologul, publicistul şi literatul sunt mereu prezenţi. Informaţiei, deseori inedită, i se adaugă judecăţi rapide şi precise, o ironie fină.
SCRIERI: Mureşianu Andrâs, Budapesta, 1891; Societatea teatrală „G. A. Petculescu", Braşov, 1902; Tabla de la Lugoj, Lugoj, 1903; Cântăreţii noştri la Bucureşti, Lugoj, 1907; Ciprian Porumbescu, Lugoj, 1908; Muzică şi dansuri la români în veacurile XVI şi XVII, Braşov, 1909; Alesandru de Mocsony, Braşov, 1910; Pagini răzleţe, Braşov, 1910;
643 Dicţionarul general al literaturii române
Braşovul
Coriolan Brediceanu, Lugoj, 1911; George Pop de Băseşti, Cluj, 1923; Andrei baron de Şaguna, Bucureşti, 1923; Amintiri din închisoare (însemnări contimporane şi autobiografice), îngr. Alexandru Porţeanu, pref. Miron Constantinescu şi Alexandru Porţeanu, Bucureşti, 1972; De la Blaj la Alba Iulia, îngr. Valeria Căliman şi Maria Elena Simionescu, pref. Mircea Muşat, Timişoara, 1980; Oameni, fapte, întâmplări, îngr. Valeria Căliman şi Şerban Polverejan, pref. D. Vatamaniuc, Cluj-Napoca, 1980; Corespondenţă, I-III, îngr. Valeria Căliman şi Gh. Iancu, introd. Şt. Pascu, Cluj-Napoca, 1985-1989.
Repere bibliografice: Sextil Puşcariu, Memorii, Bucureşti, 1978, 794-795; N. Iorga, Oameni cari au fost, II, Bucureşti, 1967, 236-237; Omagiu lui Valeriu Branişte, îngr. Valeria Căliman şi Mircea Băltescu, Braşov, 1968; Dicţ. scriit. rom., 1,358-359.	C.P.
BRAN-LEMENY, Ioan Alexandru (16.IX.1886, Braşov -2.IV.1954, Braşov), poet şi gazetar. Bunicul, avocatul Ioan Bran-Pop de Lemeny, fusese revoluţionar paşoptist şi tribun al românilor transilvăneni, iar tatăl, Nicolae de Lemeny, doctor în drept, studiase la Viena. Mama, Minerva Bran-Lemeny (n. Caravia), provenea dintr-o familie de comercianţi brăileni. B.-L. urmează Liceul „Andrei Şaguna" şi Liceul german „Honterus" din Braşov, apoi face studii juridice la Budapesta şi Cluj. Doi ani audiază cursuri de filosofie la Viena. Din 1911, practică avocatura în oraşul natal. în 1908 debutase în literatură cu o poezie apărută în „Gazeta Transilvaniei". Articolul Din inimă şi cu minte, trimis din Viena şi semnat Ioan Alexandru, deschide publicistica sa politică, desfăşurată între 1912 şi 1914 în „Gazeta Transilvaniei" şi în „Kronstădter Zeitung", care îl plasează între militanţii de seamă pentru cauza naţională. în 1914 apare volumul Poezii, prefaţat de G. Coşbuc. La izbucnirea primei conflagraţii mondiale, B.-L. se refugiază în Regat şi se înrolează voluntar în armata română. Mobilizat la Ministerul de Război, va colabora la „Adevărul" şi „Patria", susţinând ieşirea României din neutralitate. Versurile mobilizatoare din „Ilustraţiunea neamului nostru", „Dimineaţa", „România Mare" sunt strânse în cea de a doua carte a sa, Lacrimi şi clocot (1916). în retragere la Iaşi, este redactor al gazetei de propagandă românească „Die Kriegswoche". După înfăptuirea Unirii, se întoarce în Braşov, lucrând ca notar, procuror delegat, traducător. îşi susţine, în 1921, doctoratul în drept la Cluj. Scriitorul Heinrich Mann îi prefaţează broşura Deutschlands Wiedergeburt (1923) — polemici vizând intenţiile agresive ale grupării „Renaşterea germană". Jurnalist foarte activ, B.-L. e imul dintre animatorii vieţii culturale braşovene. Susţine modelul ardelenesc în opera de regenerare morală a ţării, scoate revistele tradiţionaliste „Ritmuri" (1929-1930) şi „Prometeu" (1934-1939); din 1920 până în 1937 e redactorul părţii artistice şi literare la „Gazeta Transilvaniei", din 1931 era prim-redactor la „Braşovul literar şi artistic", după 1930 evoluând tot mai mult în sensul ideologiei grupărilor de dreapta. Prezent în „Săptămâna", „Telegraful român", „Omul liber", „Banatul", „Semenicul", „Viaţa săceleană", „Luceafărul literar", „Lupta", „Lanuri", „Ţara Bârsei", „Viaţa ilustrată", „Porunca vremii", „România eroică", „Tribuna", „Ardealul", „Plaiuri năsăudene", „Klingsor" (semna şi A. Postol, Ideal),
publică, după volumele Ancore (1926) şi Talaz (1933), o culegere cuprinzând întreaga sa creaţie lirică, Traista mea (1940). Din 1930, devine membru al Societatăţii Scriitorilor Români, până în 1944, când a fost exclus, alături de alţi scriitori favorabili Axei. A mai activat în Asociaţia Ziariştilor din Ţara Bârsei şi în Sindicatul Presei din Ardeal şi Banat.
Poezia lui B.-L., mult îndatorată unor modele, este, în ceea ce are particular, o râvnă a „ţintelor mari". Meditaţia afirmă, pe tipare romantice, orgoliul spiritului şi aspiraţia înălţării la „lumea ideală" (Destinul, O, noi, stăpâni vremelnici). Tumultul căutării dumnezeirii şi iubirea domină „nemilostivul amar" al existenţei (învingătoare), iar înfiorarea, smerenia sunt mereu concurate de un conceptualism locvace. Iubirea de ţară e un motiv omniprezent, pasajelor în lamento, ce-1 amintesc pe
O.	Goga, alăturându-li-se, în Lacrimi şi clocot, chemarea vibrantă la luptă, în tonul eroic care îi este propriu (Durerea ne cheamă, Ni-e cupa plină de amar, Va bate ceasul răzbunării). Intenţionând să cuprindă întreaga dramă umană, poetul, care nu a cunoscut marile răsuciri interioare, nu a putut evita, în Ancore, nici schematismul alegoric (Excelsior), nici zgomotoasa imprecaţie vaticinară (Circul vieţii, Satira vremii). Firesc însă, figura lui Iisus-răscumpărătorul consună, în Talaz, cu armoniile învierii în natură şi în om (Descătuşare, Trezire). Este proslăvit, totodată, pe urmele lui Nichifor Crainic, etnosul românesc ca izvor de înnoiri viitoare (Stâna, Mocanul). Mai degrabă bun versificator decât poet, B.-L. se remarcă prin tălmăciri, curate, expresive, din poemele lui Goethe, Ady Endre, Egon Hayek, Michael Albert.
SCRIERI: Poezii, pref. G. Coşbuc, Braşov, 1914; Lacrimi şi clocot, Bucureşti, 1916; Deutschlands Wiedergeburt, pref. Heinrich Mann, Braşov, 1923; Ancore, Braşov, 1926; Talaz, Braşov, 1933; Volkskraft und Politick, Braşov, 1940; Traista mea, Braşov, 1940. Traduceri: [Goethe, Egon Hayek, Michael Albert, Heinrich Zillich, Ady Endre, Kacso Sândor, Juliu Megay], în Talaz, Braşov, 1926, în Traista mea, Braşov, 1940.
Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, VII, 14-15; Lucian Costin, Activitatea poetică a scriitorului Ioan Alex. Bran-Lemeny, Craiova, 1944; Georgina Rovenţa, Monografii şi studii literare, Bucureşti, 1986,9; Ştefan Baciu, Praful de pe tobă, Bucureşti, 1995,85-86,98-108; Dicţ. scriit. rom., 1,357-358.	'	S.C.
BRAŞOVUL LITERAR Şl ARTISTIC, revistă literară care apare la Braşov, lunar, între 8 iunie 1931 şi februarie 1935. Director: Cincinat Pavelescu. De la numărul 2, prim-redactor e Ioan Al. Bran-Lemeny, iar redactor, Ion Focşeneanu. într-un scurt articol-program, intitulat Gândul nostru, revista îşi asumă din capul locului destinul de publicaţie de provincie, arătând însă că noţiunea nu are neapărat un sens peiorativ, ci dimpotrivă: „Originalitatea noastră va consta în faptul aproape unic de a încerca să fim, în masa revistelor româneşti apărute în ultimii ani, o adevărată revistă de regiune." în acelaşi articol se subliniază că, ideologic, revista va adopta o atitudine conservatoare: „Toată acţiunea revistei «Braşovul literar» va fi înscrisă într-un cadru indeformabil dar viu. Acest cadru este:
Brateş
Dicţionarul general al literaturii române 644
Statul naţional, tradiţionalist, religios şi monarhic." De altfel, e grăitor că, ilustrând această orientare, dar şi un anumit oportunism, primul număr se deschide cu o Odă M. S. Regelui Car ol al II-lea de Cincinat Pavelescu şi cu alte două imnuri scrise de George Gregorian şi I. Al. Bran-Lemeny. Dincolo de această poziţie ideologică, B. I. şi a. va reuşi să devină o publicaţie de remarcabilă ţinută, cu rubrici diverse, cu unele colaborări de excepţie şi cu un nivel general destul de ridicat, în ce priveşte poezia, se remarcă prezenţa în revistă a lui Aron Cotruş (poemele Căpetenie, Ce furci, ce scaune de foc?!..., Pâinea noastră), Ştefan Baciu (Călătorii, Poezie), Emil Isac (Cântec), ca şi a altor autori, printre care Emil Giurgiuca, Alfred Moşoiu, Cincinat Pavelescu, Ion Th. Ilea. Bine reprezentată e şi proza, evidenţiindu-se, în primul rând, colaborarea lui Liviu Rebreanu, cu schiţa Răzbunarea zeiţei, şi a lui Ion Agârbiceanu, cu un fragment din povestirea Pe drumuri. La acestea se adaugă schiţe şi povestiri de Paul Constant, I. Valerian, Ştefan Baciu, N. Cantoniera ş.a. Foarte bogată este rubrica de critică literară, care cuprinde numeroase cronici şi recenzii pertinente, semnate de Ion Focşeneanu (despre Flori de mucigai de T. Arghezi, Măria-Sa Puiul Pădurii de M. Sadoveanu, Printre oameni în mers de Aron Cotruş, Destin de V. Voiculescu), Valeria Branişte-Căliman (despre Europolis de Jean Bart, în preajma revoluţiei de C. Stere, Tablete din ţara de Kuty de T. Arghezi), Petru I. Teodorescu (despre Ţara de peste veac de Nichifor Crainic, Maitreyi de Mircea Eliade). Cincinat Pavelescu scrie un mic studiu despre Epigrama antică şi, de asemenea, o serie de Amintiri literare, evocându-1, între alţii, pe I. L. Caragiale (14/1933). Publicaţia are totodată rubrici de „Note", „însemnări", „Reviste", în care se anunţă şi se comentează evenimente din viaţa literară şi artistică a unor oraşe, îndeosebi din Transilvania. La rubrica „Plastică" pot fi întâlniţi printre semnatari Eugen Jebeleanu şi Ion Vlasiu. Deşi puţine, traducerile nu lipsesc din revistă. Astfel, sunt de reţinut câteva tălmăciri din lirica lui Goethe, Ştefan George, Max Moltke, Arturo Graf, Kibedi Sândor, Daniel Tothpâl. De menţionat că numărul 4-5 din 1932 e dedicat în întregime omagierii lui Cincinat Pavelescu, la împlinirea vârstei de 60 de ani, iar ultimul număr, 21-22 din 1935, e tot imul omagial, publicat cu ocazia morţii aceluiaşi autor. Alţi colaboratori: G. Şt. Cazacu, Aurel Marin, Ştefan Stănescu, Ştefan Horint, C. I. Anderco, Olga Caba, George Popa, Mihail Chirnoagă, Romulus Dianu, At. C. Bălăcescu, Ecaterina Pitiş, Ilie Piso, Alexandru Călinescu.	I. M.
BRATEŞ, Radu (pseudonim al lui Gheorghe I. Biriş; 16.111.1913, Ciufud, azi Izvoarele, j. Alba — 11.VII.1973, Blaj), publicist, istoric literar şi poet. Este fiul Anei şi al lui Ioan Biriş, ţărani. A urmat şcoala primară în satul natal şi Liceul „Sfântul Vasile cel Mare" din Blaj. A debutat cu versuri, sub pseudonimul G.B. Tâmăveanu, în „Unirea poporului" (Blaj, 1928). Student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj (1930-1934), a frecventat cenaclul literar al lui Victor Papilian şi a lucrat la Muzeul Limbii Române. Profesor la liceul din Blaj unde învăţase (1935-1948) şi director la Şcoala de Arte şi Meserii din acelaşi oraş, revine la Cluj ca şef de temă în cadrul Institutului de Lingvistică (1949-1952). După detenţia la Canal (1952-1954), este profesor prin satele tâmăvene, fixându-se, în ultimii ani, la liceul din Teiuş. B. a editat, împreună cu Pavel Dan şi Virgil Fulice, revista „Blajul" (1934-1936), a scos „Mlădiţe" (1941-1942), revista Liceului „Sfântul Vasile cel Mare" din Blaj, şi a fost, între 1946 şi 1948, unul dintre redactorii gazetei „Unirea poporului". A colaborat cu versuri, articole de istorie literară şi culturală, recenzii la „Someşul", „Unirea", „Drumul nou", „Abecedar", „Gând românesc", „Blajul", „Pagini literare", „Dacoromania", „Cultura creştină", „Gândirea", „Convorbiri literare", „Transilvania", „Revista Fundaţiilor Regale", „Luceafărul" (Sibiu), „Steaua", „Gazeta literară", „Tribuna", „Vatra", „Revista de istorie şi teorie literară" ş.a.
Publicistica lui B. ia în discuţie mai ales literatura noii generaţii ardelene de după Marea Unire, ai cărei scriitori tratează criza morală (I. Agârbiceanu), revelaţia identităţii naţionale (Eugen Goga) sau dramele rurale (Octavian Prie). Criteriul etic însoţeşte discret judecata estetică şi în aprecierea unor opere de Cezar Petrescu, Panait Istrati sau Ionel Teodoreanu. Din lirica românească modernă, comentatorul este receptiv la sentimentul religios din psalmii lui T. Arghezi şi din poeziile lui Nichifor Crainic, la „românismul primitiv" al lui N. Crevedia sau la morbiditatea lui Demostene Botez; are în vedere o sinteză a lui George Popa despre literatura din Transilvania, antologia lui I. Breazu şi reviste importante („Luceafărul", „Gând românesc", „Pagini literare"). O biografie amănunţită, importantă din perspectiva evenimentelor anului 1848, este Ion Axente Sever şi timpul său (1931), semnată Gh. I. Biriş. Aspecte din viaţa Blajului (1942), cartea care l-a consacrat, este un memento al tradiţiei acestei „cetăţi a românismului", o evocare documentată şi pitorească în latura specificului local. „Spiritul blăjean" uneşte figuri şi momente istorice importante, de la „naţionalismul intransigent" al ctitorului Inocenţiu Micu-Klein la Petra Pavel Aaron, întemeietorul şcolilor Blajului, de la apoteoza anului 1848 la misionarii cauzei naţionale: Ioan Micu Moldovanu, Alex. Sterca-Şuluţiu, Augustin Bunea. în portretistica lui Bv un Simion Bărnuţiu are „energia militantă" a conducătorului ce a intuit „linia destinului românesc", iar Timotei Cipariu dobândeşte profilul unui umanist european. Obsesie culturală a multor generaţii, tradiţia Blajului este un „îndreptar" cu o vie semnificaţie, ce restabileşte „funcţiunea creatoare a provinciei". Volumul Oameni din Ardeal (1973) reia şi adaugă la mai vechile preocupări noi studii literare, portrete şi amintiri. La Ioan Micu Moldovanu,
645 Dicţionarul general al literaturii române
Bratoloveanu
interpretat acum şi cu argumente ce ţin de ideologia literară, disputa în jurul teoriei maioresciene a „formelor fără fond" anticipează idei din E. Lovinescu. „Figuri universitare" clujene pe care B. le-a cunoscut sunt Gh. Bogdan-Duică, Sextil Puşcariu, I. Breazu. Capitole importante le sunt dedicate lui I. Agârbiceanu, apreciat ca povestitor spontan şi fecund, şi lui Pavel Dan, unde inedite detalii memorialistice şi de istorie literară completează traseele analitice în universul operei.
în versuri ce cultivă prozodia clasică — multe adunate postum în volumul Cântece de pe coline (1974) — B. rămâne la temele liricii ardelene: nostalgia satului mitic („satul cu minuni"), dezrădăcinarea, o anume încrâncenare rurală cu sugestii folclorice. Se adaugă trecerea ineluctabilă a timpului, regresia în vegetal, cu accente panteiste, regăsite şi în climatul sentimental-erotic, tonalitatea grav-meditativă, supusă universului de „semne" al unei alte lumi. Centrat pe motivul satului natal, topos productiv, poetul proiectează, în varii contexte, atributele acestui „dar ceresc"; lutul (vocabulă intens semantizată), câmpia însorită, Târnava, colina şi podgoriile ce dormitează — un peisaj saturat de deliciile verii — compun tot atâtea privelişti pastorale (Somn de vară, Cântecele serii, Neclintire). Alteori, peisajul magnific stă sub ameninţarea firii dezlănţuite (Pe câmpia noastră). Elegiacul şi metafizicul se conjugă, însă fără mare adâncime, după prototipul poetic blagian asaltat de mister (Ectenie, Semne). Renaşterea, „învierea" mult aşteptată („Doamne, fă un semn ca de-nceput"), proximitatea divinului, către care se deschide, în primăvară, frumuseţea terestră, amintesc de imagistica gândiristă (Peisaj cu îngeri, Troiţa). Altă dată, sunt preluate personaje cunoscute din basm (Poveste) ori se construieşte o „artă poetică" din universul familiar, folcloric.
SCRIERI: Ion Axente Sever şi timpul său, Cluj, 1931; Aspecte din viaţa Blajului, Blaj, 1942; Oameni din Ardeal, Bucureşti, 1973; Cântece de pe coline, îngr. şi pref. Valentin Taşcu, pref. Ion Brad, Cluj-Napoca, 1974.
Repere bibliografice: Nicolae Albu, Radu Brateş, „Aspecte din viaţa Blajului", TIA, 1942,506; Matei Alexandrescu, Radu Brateş, „Aspecte din viaţa Blajului", SE, 1943, 1578-1579; Gabriel Ţepelea, Radu Brateş, „Aspecte din viaţa Blajului", AA, 1943,10; Octav Şuluţiu, Radu Brateş, „Aspecte din viaţa Blajului", RFR, 1943, 5; Monica Lazăr, Pavel Dan, Bucureşti, 1967,58, 67, 68, 88,160; Nicolae Drăgan, Reîntâlnire cu un poet, „Unirea" (Alba Iulia), 1968,87; Ion Buzaşi, „Oameni din Ardeal", TR, 1973,16; Nae Antonescu, Radu Brateş, ST, 1973,16; Nicolae Albu, „Oameni din Ardeal", RL, 1973,28; Ion Brad, Un om din Ardeal, CNT, 1973,30; Micu, „Gândirea", 633; Taşcu, Incidenţe, 181-193; Dicţ. scriit. rom., 1,359-360.	A.Sm.
BRATOLOVEANU, Liviu (8.VIII.1912, Turnu Severin -13.VII.1983, Bucureşti), poet şi prozator. Este fiul Zoei şi al lui Gheorghe Bratoloveanu. B., numit la naştere Vasile Gheorghe, are o copilărie zbuciumată. Tatălui său, comerciant, consilier municipal o vreme, îi merge rău, iar familia se destramă temporar. B. părăseşte şcoala elementară de comerţ pe care o urma şi îşi însoţeşte mama la Bucureşti. în 1927, revine la Turnu Severin şi îşi reia studiile. în acelaşi an, debutează cu o proză scurtă în „Dimineaţa copiilor". Aici, ca şi în „Universul co-
piilor", „Revista copiilor", „Veselia" etc., îi mai apar snoave în proză ori în versuri. Abandonând din nou şcoala, colaborează intens la „Cuvântul nostru" şi scoate trei publicaţii efemere: „Vitraliu" (1932-1933), „Rod" (1932-1933) şi „Mahalaua"
(1933). La „Mehedinţeanul" („Nădejea") e, un timp, secretar de redacţie. Trimitea materiale diverse şi la „Alarma satelor", „Vremea nouă", „Brazda literară", „Provincia", „Şcoala Mehedinţiului", „Luceafărul literar şi critic". în 1935 îşi adună o parte din versuri în placheta Manifest, urmată, în 1940, de o alta, intitulată Eu şi Dunărea. După o scurtă colaborare la cotidianul bucureştean „Facla", lucrează din nou în redacţia unor ziare din Turnu Severin, „Ţara nouă", „Curentul mehe-dinţean", şi editează revista „Reportaj" (1936-1937). Semnează şi cu pseudonimele Lică, Vasigebra, Vasia Bratilov, Vasile Tur-batu, Vasile Mălureanu, Vasile Prundeanu, Coca Demetrescu, Mircea T. Damaschin, Mircea Cantemir, Ady Corolenko, Ady Stolnicu, Causticus, Ioniţă Piron, Ironicus ş.a. Angajat la CFR şi stabilit în cele din urmă la Bucureşti, colaborează la „România", „Axa", „Prepoem", „Vremea", „Viaţa socială CFR", „Duminica", „Dacia rediviva", „Săptămâna CFR", „Bis", „Spectator", „Universul literar", „Fapta" ş.a. După 1945, B., care intrase în Partidul Comunist, lucrează la Direcţia Generală CFR, este redactor la „Munca CFR" şi scrie frecvent la „Lupta CFR". în 1947, apare volumul Oameni la pândă, prima parte a unei trilogii
Bratu
Dicţionarul general al literaturii române 646
cu acelaşi titlu. Consacrat astfel, colaborează la „Scânteia tineretului", „Lumea", „Revista literară", „Scânteia", „Flacăra", „Viaţa Capitalei", „Gazeta literară" şi e ales în 1949 în primul birou al Uniunii Scritorilor. Ulterior cade în dizgraţie şi lucrează ca secretar literar la Teatrul Muncitoresc CFR Giuleşti, unde i se reprezintă în 1958 piesa Zile de februarie, apoi ca funcţionar la întreprinderea Cinematografică Bucureşti. Abia în 1967 mai scoate o culegere de povestiri, Soarele din fereastră, urmată în 1971 de o nouă ediţie din Oameni la pândă, de romanele Pelagră şi Reptila, în 1975, şi Bunica studiază dreptul, în 1982.
Prefaţa volumului Manifest rezumă şi opiniile autorului despre poezie, care trebuie să întrupeze un crez, o atitudine susţinută „la bara adevărului". în mod firesc, majoritatea poemelor din volum sunt sociale, lirismul fiind preponderent obiectiv (Cântec de hamal în port, Salahorul, Accidentul, Cartier muncitoresc). Versul, influenţat de tehnica lui Aron Cotruş, este liber, ritmat de repetiţii şi de rime sau asonanţe interioare. Lirismul subiectiv precumpăneşte în volumul Eu şi Dunărea, un poem unitar, structurat ca jurnal al unei călătorii de-a lungul fluviului şi, totodată, în propria memorie. Versurile reţin prin contrastul dintre elanurile vitaliste şi notele melan-colic-meditative. Orientarea spre proza de analiză, predominantă în etapa uceniciei literare a lui B., va fi în cele din urmă părăsită. Conceput iniţial ca o trilogie, apoi ca un ciclu în patru volume, Oameni la pândă zugrăveşte viaţa unui sat mehe-dinţean între cele două războaie mondiale. în centrul acţiunii primului volum, finalmente intitulat Morarul, se află concurenţa dintre proprietarii a două mori, una de apă, cealaltă cu motor, posibilă ilustrare a conflictului dintre vechi şi nou. Substanţa epică este autentică, iar confruntrea eroilor, caractere puternice, ia aspecte cvasiepopeice. Tonul este calm, obiectiv, povestirea păstrează o cadenţă vie, neobosită. Monumental în negativitatea sa, dar perfect veridic, Onufrie Gânj e un autocrat primitiv şi brutal care, învins, ajunge în pragul demenţei, răzbunându-se prin provocarea unei inundaţii, în care el însuşi piere. Adversarul său, Simeon Armaşu, aparţine galeriei eroilor tenaci şi răzbătători, dar, în final, el cunoaşte o transformare — insuficient motivată epic —, ce-1 face să ia chipul „chiaburului". Reuşind să transpună în dialoguri firea ţăranului, Morarul are şi pagini de subtilă comedie, ce îl prevestesc pe Marin Preda. Tendenţionismul se simte mai pregnant în povestirile din Soarele din fereastră, în piesa Zile de februarie şi în scenariul radiofonic Omul cu două suflete. Clişeele epocii — „duşmanul de clasă", „omul vechi", „ilegalistul" — sunt prezente, însă uneori sunt atenuate de umorul, acurateţea stilului, verismul cadrului şi cursivitatea dialogului. în romanul Pelagră, partea a doua a trilogiei Oameni la pândă, ce urmăreşte a fi o frescă a satului românesc interbelic, tendenţionismul subzistă, mai ales în construcţia personajului principal, acelaşi Simeon Armaşu, acum complet metamorfozat într-un arivist fără scrupule. Şi inginerul Andrei Moga, din Reptila, este tentat să se caţere în vârful piramidei, dar este dezgustat în cele din urmă de compromisul moral. Alături de romanul intelectualului, există aici un roman de şantier, un roman de dragoste, ai căror eroi sunt despărţiţi de o barieră etnică,
precum şi un roman poliţist, cu subterane confruntări între comunişti, fascişti, iredentişti. Ultimul roman, Bunica studiază dreptul, cu o mai vădită intrigă poliţistă, prilejuieşte conturarea câtorva interesante portrete. Prin ce are mai bun, Oameni la pândă al lui B. reprezintă o realizare meritorie a prozei realiste de inspiraţie rurală.
SCRIERI: Manifest, Turnu Severin, 1935; Eu şi Dunărea, Craiova, 1940; Oameni la pândă, Bucureşti, 1947; ed. Bucureşti, 1971; Zile de februarie, Bucureşti, 1958; Soarele din fereastră, Bucureşti, 1967; Pelagră, Bucureşti, 1975; Reptila, Cluj-Napoca, 1975; Bunica studiază dreptul, Bucureşti, 1982.
Repere bibliografice: G. Călinescu, Liviu Bratoloveanu, „Manifest", ALA, 1935,745; Ion Caraion, „Oameni la pândă", „Mondial Magazin", 1947,36; Ov. S. Crohmălniceanu, „Oameni la pândă" de Liviu Bratoloveanu, CNT, 1947, 36; Octav Şuluţiu, Liviu Bratoloveanu, „Oameni la pândă", „Apărarea", 1947,51; Perpessicius, Opere, XII, 210-214; Dumitru Micu, Romanul românesc contemporan. 1944-1959, Bucureşti, 1959, 39-40; Piru, Panorama, 388-390; AL Căprariu, Tentaţia istoriei, RL, 1975, 14; Voicu Bugariu, Maniera balzaciană, LCF, 1975,20; Dumitru Micu, Liviu Bratoloveanu, „Reptila", CNT, 1975,23; Valeriu Cristea, Roman şi eveniment, RL, 1975, 31; Dumitru Micu, Proză rurală, CNT, 1976, 33; Popa, Dicţ. lit. (1977), 111; Mircea Constantinescu, Liviu Bratoloveanu, „Bunica studiază dreptul", RL, 1983,8; Al. Raicu, Liviu Bratoloveanu, RL, 1983,29; Ion Cristoiu, Publicitatea în literatură, ARG, 1987,4; Dicţ. scriit. rom., I, 360-362; E. Lovinescu, Memorii Aquaforte, îngr. Gabriela Omăt, Bucureşti, 1998,726-730, 787, 789; Lovinescu, Sburătorul, V, VI, passim; Popa, Ist. lit., 1,188-190,273-274.	V.D.
BRATU, Savin (15.V.1925, Roman - 4.III.1977, Bucureşti), critic şi teoretician literar. Este fiul Perlei şi al lui Filip Baraş, angajat al Teatrului Naţional din Iaşi. B. (al cărui nume la naştere este Râul) a absolvit Liceul Naţional din Iaşi, tot aici începând Facultatea de Litere, pe care o termină la Bucureşti (1950), unde devine apoi cadru didactic. Debutase în „Moldova liberă", din Iaşi (1945), colaborând apoi la reviste ca „Naţiunea", „Revista literară", „Gazeta literară", „Tânărul scriitor", „Viaţa românească", „Contemporanul". Editorial, debutează cu broşura Cum participă tineretul sovietic la întrecerile socialiste (1949), continuând în acelaşi registru sociologist-vul-gar cu Vasile Roaită (1949).
înscriindu-se ca început al unui traseu critic marcat pro-letcutist, volumul Eroul timpurilor noastre în proza din ultimii ani (1955), care „îşi propune să discute, în lumina experienţei adânci, dezvăluite în dezbaterile Congresului Scriitorilor Sovietici, unele probleme ale creării eroilor pozitivi", promovează, într-o manieră obedientă, mai toate comandamentele partinice ale artei ca propagandă: „Pentru scriitor, reflectarea forţelor organizatorice transformatoare ale partidului nu e numai firească, ci şi obligatorie. în acest sens, în crearea personajelor care poartă în caracterul lor propriu, individual, semnificaţia forţei partidului, se pune în primul rând problema figurilor de comunişti. [...] E evident că, fără să creăm la un înalt nivel artistic chipul luminos al omului de partid, nu putem respecta adevărul istoric, adevărul realităţii societăţii noastre actuale, în care rolul de frunte al partidului în întreaga luptă a poporului
647 Dicţionarul general al literaturii române
Bratu
chezăşuieşte dezvoltarea socială." Cu Moştenirea lui Ibrăileanu (1955) şi Cronici (I-II, 1957-1958). B. se apropie de teme şi metode mai consistente, deşi sociologismul vulgar, schematismul continuă să impieteze judecăţile asupra unor personalităţi şi orientări culturale majore. Titu Maiorescu şi Junimea sunt sancţionaţi pentru „concepţia reacţionară", în timp ce
G.	Ibrăileanu, C. Dobrogeanu-Gherea, colaboratorii revistei „Contemporanul" sunt valorizaţi numai ca promotori ai ideilor progresiste: Ibrăileanu, omul (1959), Contemporanul şi vremea sa (în colaborare cu Zoe Dumitrescu, 1959). După monografia Mihail Sadoveanu. O biografie a operei (1963), o menţiune specială trebuie acordată masivei lucrări Ion Creangă (1969), o reluare a biografiei marelui humuleştean pe o bază documentară ce tinde spre exhaustiv. încărcătura bibliografică, departe de a îngreuna lectura, este astfel selectată şi expusă, încât textul devine o alertă poveste, imitând în acest sens, s-ar spune inspirat, maniera biografiei călinesciene. Elocvente sunt capitole ca întâlnirea cu Maiorescu, Răzvrătirea, întâlnirea cu Eminescu, ca şi ultimele secţiuni în care sunt relatate debutul şi evoluţia dramatică a bolii, ca şi sfârşitul vieţii scriitorului.,Deşi vrea să dea o biografie, B. emite şi unele consideraţii asupra operei, avansând, mai ales în final, idei frapante. Astfel, el constată că Junimea nu l-a înţeles pe Creangă, apreciind la el doar partea anecdotică. Maiorescu însuşi l-a preţuit ca scriitor abia după
apariţia Amintirilor din copilărie, pentru că „nu-şi dădea seama că tocmai în ţărănosul elev de la şcoala preparandală, pe care-1 formase ca pe un fiu din popor bun să instruiască poporul, zăcea clasicul cel mai apropiat de propriul său clasicism". în ultima parte a vieţii sale, sfârşită prematur la cutremurul din 1977, B. a abordat probleme de teorie literară. Un studiu consacrat lui Sainte-Beuve (Ambiguitatea revelatoare a parfumului) e publicat ca prefaţă la un volum tradus din Sainte-Beuve, Portrete literare (1967). Participă la volumul colectiv Analiză şi interpretare (1972), consacrat noilor metode din critica literară, semnând un capitol despre Lingvistica structurală şi critica literară, unde, după ce schiţează genul proxim, sensul conceptelor de structură şi structuralism, prezintă concepţia lingvistică a lui Saussure şi Hjelmslev, punând în valoare scheme şi idei valide în critica şi teoria literară. De succinte dar precise caracterizări beneficiază Şcoala Formalistă Rusă şi Cercul de la Praga. Asemenea lucrări pregătesc temerara întreprindere Fundamentele criticii literare, primul volum, De la Sainte-Beuve la noua critică (1974), fiind o „panoramă a curentelor şi tendinţelor criticii franceze moderne" (FI. Mihăilescu); volumul al doilea ar fi urmat să se ocupe de critica germană şi de cea americană.
SCRIERI: Eroul timpurilor noastre în proza din ultimii ani, Bucureşti, 1955; Moştenirea lui Ibrăileanu, Bucureşti, 1955; Cronici, I-II, Bucureşti, 1957-1958; Ibrăileanu, omul, Bucureşti, 1959; Contemporanul şi vremea sa (în colaborare cu Zoe Dumitrescu), Bucureşti, 1959; Mihail Sadoveanu.
O	biografie a operei, Bucureşti, 1963; Ion Creangă, Bucureşti, 1969; Ipoteze şi ipostaze, Bucureşti, 1973; Fundamentele criticii literare, voi. I: De la Sainte-Beuve la noua critică, Bucureşti, 1974. Ediţii: G. Ibrăileanu, Studii literare, pref. edit., Bucureşti, 1957; Raicu Ionescu-Rion, Datoria artei, pref. edit., Bucureşti, 1959; Mihail Sadoveanu, Corespondenţa debutului, pref. edit., Bucureşti, 1977; Traduceri: Cervantes, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha (prelucrare de Jose Gonzales), Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Ion Frunzetti); Albert Thibaudet, Fiziologia criticii, introd. trad., Bucureşti, 1966; Andre Gide, Jurnal. Pagini alese, pref. trad., Bucureşti, 1970.
Repere bibliografice: D. Micu, „Mihail Sadoveanu. O biografie a operei", CNT, 1963,31; Al. Săndulescu, Monografii literare, GL, 1963,33; Georgescu, Păreri, 378-382; Mihai Ungheanu, „Ion Creangă", LCF, 1969, 18; Stănescu, Poeţi şi critici, 204-206; G. Dimisianu, „Ipoteze şi ipostaze", RL, 1974, 8; Raicu, Practica scrisului, 440-442; Mihăilescu, Conceptul, II, 90-98; Mirodan, Dicţionar, 1,217-219; Dicţ. scriit. rom., I, 362-364; Popa, Ist. lit, 1,1095-1096, passim.	M.	Vs.
BRATU, Traian (25.X.1875, Răşinari, j. Sibiu - 21.VII.1940, Bucureşti), critic şi istoric literar. Este fiul Stancăi şi al lui Ion Bratu, ţărani. Urmează la Sibiu Liceul Maghiar de Stat şi va absolvi la Bucureşti Facultatea de Litere şi Filosofie. Până în 1902, a fost profesor suplinitor de germană la Râmnicu Vâlcea, apoi la Liceul Naţional din Iaşi (unde a predat până în 1916). între 1902 şi 1907 s-a specializat în limba şi literatura germană la Universitatea din Berlin, trecându-şi doctoratul în 1907 cu teza Fouques Lyrik. Este numit, în acelaşi an, conferenţiar suplinitor de limba şi literatura germană la Universitatea din Iaşi (profesor titular din 1916), al cărei rector a fost în 1921-1922 şi între 1933 şi 1938. Personalitate cu largi vederi democratice,
Bravo!
Dicţionarul general al literaturii române 648
era adeptul unei atitudini judicioase faţă de naţionalităţile conlocuitoare şi un tenace adversar al mişcărilor extremiste de dreapta. La 1 martie 1937, este victima unui atentat făptuit de
0	grupare legionară. Zdruncinat moral şi fizic, se retrage, în primăvara lui 1940, din învăţământ.
B. a fost, în primul rând, un remarcabil profesor. Format la şcoala unor mari germanişti, a predat peste trei decenii cursuri de limbă şi literatură germană, a publicat, în reviste străine, studii de filologie germanică, a alcătuit, împreună cu Karl Kurt Klein, manuale de gramatică a limbii germane. în critica şi istoria literară, a fost adeptul „metodei ştiinţifice", pe care a opus-o impresionismului francez. Influenţat de şcoala pozitivistă germană, considera că personalitatea criticului nu trebuie să se substituie celei a scriitorului. Criticul este dator să urmărească mai ales motivele care au determinat orientarea scriitorului către un anumit subiect, prin investigarea manuscriselor, a corespondenţei, a variantelor (precum în documentata lucrare despre drama Warbeck de Schiller). Deşi exprimate greoi pe alocuri, intuiţiile critice au o fineţe datorită căreia, de exemplu, portretul unui scriitor, Emst Zahn. O evoluţie de scriitor (1912), se distinge prin acurateţe şi putere de convingere. Prea legat însă de principii, B. s-a limitat adesea la ilustrarea lor, poate şi dintr-o înnăscută pasiune didactică (Creaţiunea poetică, cu deosebită privire asupra clasicilor germani, 1909). Convins că „maturitatea internă" a unui scriitor asigură şi o formă „exterioară" durabilă pentru operă, el s-a adresat cu precădere valorilor consacrate (mai ales Schiller şi Goethe; din literatura română — M. Sadoveanu). Contribuţii notabile a adus şi în ceea ce priveşte căile de pătrundere la noi a cărţilor populare prin filieră germană (Til Buhoglindă, Genoveva de Brabant). într-o frazare corectă, a tălmăcit, în 1925, tragediile lui Goethe: Stella, Clavigo şi Egmont.
SCRIERI: Fouques Lyrik, Berlin, 1907; Limba şi literatura germană în universităţile noastre, Bucureşti, 1908; Creaţiunea poetică, cu deosebită privire asupra clasicilor germani, Iaşi, 1909; Emst Zahn. O evoluţie de scriitor, Iaşi, 1912; Die deutschen Volksbiicher bei den Rumănen, Jena — Leipzig, 1936; Din înţelepciunea lui Goethe, Bucureşti, 1937. Traduceri: Goethe, Stella. Clavigo. Egmont, Bucureşti, 1925.
Repere bibliografice: M. Ralea, Goethe, „Stella", „Clavigo", „Egmont", VR, 1925,4; Ion Gherghel, Goethe în literatura română, Bucureşti, 1931, 71-72,163-164; K. K. Klein, Un germanist român: profesorul Traian Bratu, Bucureşti, 1937; Bucur, Istoriografia, 290; Dan Mănucă, Vasile Pârvan necunoscut, RITL, 1987, 3-4; Dan Mănucă, O versiune germană a lui „Ion", RL, 1988, 2; Dan Mănucă, Doi ieşeni: Traian Bratu şi Mihail Sadoveanu, CL, 1988,4.	DM.
BRAVO!, revistă care a apărut, săptămânal, la Arad între
1	februarie 1933 şi 25 decembrie 1941, având subtitul „Revistă literară, reportaj, satiră, umor". Director: Simion Miclea. Se cultivă anecdotele, comentariile politice hazlii. Colaborează cu epigrame R. Gorgan, Ion Topor, R. Ustic, Alex. Dimcescu, Gabriel Ţepelea, Gh. Păun, iar I. Vodă, Maria N. Petrescu cu fabule umoristice. Se publică numeroase balade vesele, semnate de Gh. M. Dăscălescu, Zaharia G. Buruiană, Maria Predescu, doine umoristice, monoloage şi parodii având autori pe R. Runcu,
Radu Baltazar, V. Popa, I. Gheorghe Petre, Mircea Croitoru, George Petrache, Traian Russu-Şirianu, Ion Pribeagu, Emil
H.	Nonu, Dan Mureş. Mai mult chiar, Traian Russu-Şirianu colaborează cu poezii umoristice în subdialect bănăţean şi crişean. Gazeta găzduieşte de asemenea culegeri de strigături populare, precum şi traduceri din Alphonse Allais, Achile Campanila, Maurice Dekobra, Tristan Bernard, Max şi Alex. Fischer, Georges Courteline. B. include şi poezii lirice semnate de Aron Cotruş şi Florica Ciura-Ştefănescu.	D.	V.
BRAZDE ADÂNCI, revistă literară apărută la Bucureşti, lunar, între 15 ianuarie şi 15 octombrie 1921 (cinci numere). Director: N. D. Michail, redactori: Dem. Gâlman, G. Dumitrescu-Urziceni. La apariţie, revista îşi anunţa intenţia de a cultiva „talentele adevărate" şi de a contribui la „înfrăţirea tuturor curentelor literare", intenţie care nu se va realiza însă. în paginile publicaţiei apar două texte de G. M. Zamfirescu (Vox clamantis şi Ascultă Chrysis), o poezie postumă a lui M. Săulescu (Otravă), ca şi versuri de Dem. Gâlman. Se publică, de asemenea, cronici şi articole despre autori ca M. Săulescu şi I. Chiru-Nanov, iar în al treilea număr, O. Goga, ministru al Cultelor şi Artelor, lansează un Apel pentru ridicarea unui monument poetului Mihai Eminescu. Cronica teatrală e semnată de P. Vâlceanu. Mai colaborează D. Antohi, M. Celarianu, C. Nuţescu.	IM
BRAZDE BĂNĂŢENE, revistă care a apărut, lunar, la Timişoara din noiembrie — decembrie 1938, până în ianuarie-februarie 1940, în format de carte, având subtitlul „Arhive culturale, istorice, literare şi artistice". Directori: Caius Pascu, redactori: Pavel P. Belu şi Mircea Şerbănescu. Programul revistei este imul de conservare a valorilor spirituale din zona Banatului în contextul schimbării şi modernizării vieţii, de definire a ideilor şi sentimentelor colective ale acestei arii şi de corijare a multor idei false şi prejudecăţi privitoare la mentalitatea şi identitatea spirituală a poporului român. Se publică, astfel, articole şi studii bine documentate de folclor şi etnografie, de istorie a Banatului, de artă populară şi cultă din aria bănăţeană, de artă bisericească şi de istorie a Bisericii Ortodoxe din Banat. Studiile simt însoţite de o ilustraţie de calitate, de fotocopii după documente istorice, de reproduceri de artă etc. Revista mai publică o serie de monografii săteşti sau ale unor instituţii (şcoli, parohii etc.). Literatura promovată de revistă este cea a tinerilor scriitori bănăţeni ai momentului. Semnează versuri Pavel P. Belu, Pavel Butan, Ion I. Mioc, Constantin Miu-Lerca, Gruia Floruţiu, iar proză — Mircea Şerbănescu, Aurel Bugariu, Gheorghe Atanasiu.	M.	F.
BRAZDE FĂGĂRĂŞENE, revistă apărută la Făgăraş, săptămânal, între ianuarie 1946 şi decembrie 1947, având iniţial subtitlul „Cultură, cooperaţie, politică"; de la numărul 6 pe 1947, publicaţia este subintitulată „Săptămânal de cultură, cooperaţie şi politică plugărească". Redactori: Ioan Pica şi Emanoil Florens. Pornit la drum cu gândul generos al întrajutorării susţinătorilor cooperaţiei, după transformarea din 1947,
649 Dicţionarul general al literaturii române
Brădăţeanu
B. f. devine organ de luptă împotriva „agenţilor reacţiunii". Rubrica „Duh şi slovă", rezervată materialului cultural, găzduieşte articole de popularizare a învăţăturii leninist-stali-niste. Literatura propriu-zisă e slab reprezentată, fiind utilizate frecvent republicările. G. Lesnea traduce din I. P. Utkin, M. Beniuc din Petofi, iar Eugen Jebeleanu deplânge moartea lui Mihail Kalinin. Sunt comemoraţi Vladimir Maiakovski şi Henri Barbusse. Unei cărţii a lui Maxim Gorki, La stăpâni, i se face o recenzie.	D.B.
BRĂDĂŢEANU, Virgil (4 .111.1927, Suceava), teatrolog şi eseist. Este fiul Virginiei (n. Popovici), funcţionară, şi al lui Nicolae Brădăţeanu, inginer agronom. Urmează şcoala primară la Râmnicu Sărat, liceul la Rădăuţi (bacalaureat în 1946) şi studiile universitare la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale" din Bucureşti (licenţiat în 1950). Devine, imediat după absolvire — şi rămâne, timp de decenii, făcând o exemplară carieră universitară —, cadru didactic al institutului pe care îl urmase. îşi ia doctoratul cu teza Constantin I. Nottara (1966). A ocupat, în diferite perioade, mai multe funcţii: decan al Facultăţii de Teatru şi Cinematografie, redactor-şef al emisiunilor cultural-artistice la Televiziunea Română, înalt funcţionar în instituţiile de stat care se ocupau de administrarea activităţilor culturale. Debutează în „Contemporanul", în 1951, cu cronici dramatice şi articole despre teatru. Debutul editorial are loc în 1959, prin apariţia monografiei Grigore Manolescu. A publicat numeroase cărţi, în majoritate despre teatru, privind deopotrivă dramaturgia şi arta spectacolului, amândouă domeniile fiind considerate sub raportul evoluţiei lor istorice în spaţiul cultural românesc, dar şi eseuri despre artă ori despre personalităţi de prim rang ale culturii universale, precum şi note de călătorie. A colaborat la „Contemporanul", „Cântarea României", „Ateneu", „Teatrul", „Scânteia", „România liberă", „Scânteia tineretului", „Revue d'histoire du theâtre" ş.a.
Domeniul vizat aproape în exclusivitate de scrierile lui B. este istoria teatrului românesc — în ambele accepţii principale ale termenului „teatru": literatura dramatică şi spectacolul teatral ca atare. Unele cărţi sunt monografii despre actori ori culegeri de portrete de actori. Dramaturgia naţională e examinată, diacronic, prin două dintre speciile cu deosebire frecventate de autorii dramatici români (Drama istorică naţională (Perioada clasică), 1966, Comedia în dramaturgia românească, 1970). Perioadele cercetate simt ample: volumul despre comedie începe cu relevarea practicilor străvechi, folclorice, asimilabile artei spectacolului (capra, brezaia, păpuşile etc.) şi — acordând examinării diferitelor momente ori personalităţi o extensie proporţională cu valoarea ori importanţa (Caragiale are, de pilda, rezervat un întreg capitol) — merge până la
G.	Ciprian, în vreme ce lucrarea despre drama istorică e limitată, într-adevăr, la „perioada clasică" (Răzvan şi Vidra, Despot Vodă şi Vlaicu Vodă fiind tratate in extenso, comparativ cu realizări ale unor autori mai puţin importanţi, iar investigarea se opreşte la Delavrancea). Şi dramaturgia contemporană e
analizată, într-o altă lucrare, serioasă şi aplicată, dar caducă sub anumite raporturi (Viziune şi univers în noua dramaturgie românească, 1977). în general, demersul comentatorului e unul prin excelenţă didactic şi nu aparţine nici criticii literare pro-priu-zise, nici istoriei literare reconstitutive, cu recurs masiv la detaliul factologic. Profesoral, el oferă un fel de „lecture raisonnee", o explicitare accesibilă a operelor şi, implicit, o iniţiere a cititorului în identificarea şi mânuirea uneltelor analizei. Sunt relevate adecvarea la real a dramaturgiei, impactul asupra publicului şi receptarea în mentalitatea epocii respective, rolul ei educativ, meşteşugul artistic al dramaturgului. Textele lui B. sunt preponderent analize de conţinut, parafrazări şi rezumări explicative valide, marcate însă de o optică excesiv sociologizantă (păstrată uneori, inerţial, şi după încheierea perioadei de obligativitate oficial impusă). O amplă lucrare de sinteză este Istoria literaturii dramatice româneşti şi a artei spectacolului, în trei volume (1966-1982), la origine, fără îndoială, un curs universitar. De aici decurge — probabil cerută de programa de studiu — structurarea relativ bizară, în sensul că cele două niveluri avute în vedere, cel literar şi cel spectacular, sunt tratate alternativ, uneori în mari secvenţe compacte: în primul volum, cercetarea începe de la manifestările proto-teatrale străvechi şi se încheie la I. L. Caragiale; volumul al doilea aprofundează secolul al XlX-lea, dar cu o atenţie specială pentru regie şi actorie; al treilea volum se ocupă de actorii şi oamenii de teatru marcanţi din prima jumătate a secolului al XX-lea şi de dramaturgia din a doua jumătate a acestuia. Cele mai interesante contribuţii şi analize îi privesc pe autorii
Brădescu
Dicţionarul general al literaturii române 650
mai puţin cunoscuţi, dar semnificativi. Prin câteva dintre cărţile sale B. a ieşit din domeniul strict al cercetării şi sintezelor privind teatrul: în întâlnire cu capodopera (1973) sunt comentate realizări artistice de prim rang din muzica, pictura, sculptura şi arhitectura universală; în Titani ai Renaşterii (1985), autorul a grupat, după propria-i explicaţie, „portretele spirituale ale unor mari oameni ai lumii, câţiva dintre cei care au ilustrat un fenomen cu implicaţii universale şi perspectivă nelimitată" (Leonardo da Vinci, Rafael, Michelangelo, Erasm, Rabelais ş.a.). Impresii de călătorie (Grecia, Turcia, Iugoslavia) au fost adunate în Sub soarele sudului. Posibil itinerar în vetre de cultură (1975).
SCRIERI: Grigore Manolescu, Bucureşti, 1959; Sonia Cluceru, Bucureşti, 1963; Constantin I. Nottara, Bucureşti, 1966; Drama istorică naţională (Perioada clasică), Bucureşti, 1966; Institutul de artă teatrală şi cinematografică (în colaborare cu G. D. Loghin şi R. A. Petrescu), Bucureşti, 1966; Istoria literaturii dramatice româneşti şi a artei spectacolului, I-III, Bucureşti, 1966-1982; Comedia în dramaturgia românească, Bucureşti, 1970; întâlnire cu capodopera, Bucureşti, 1973; Profiluri Mari actori români, Bucureşti, 1973; Sub soarele sudului. Posibil itinerar în vetre de cultură, Bucureşti, 1975; Viziune şi univers în noua dramaturgie românească, Bucureşti, 1977; Titani ai Renaşterii, Bucureşti, 1985.
Repere bibliografice: Ileana Berlogea, Amplă investigare a dramaturgiei, „Era socialistă", 1979,8; Dicţ. scriit. rom., 1,364-365. N.Br.
BRĂDESCU, Faust (14.IV.1914, Bucureşti — 2000, Bucureşti), prozator, traducător şi publicist. Este fiul Măriei (n. Bechniţ) şi al lui Ion Brădescu, avocat. Urmează cursurile Liceului „Matei Basarab" şi ale Facultăţii de Drept din Bucureşti, apoi face studii la Paris, fiind diplomat la Ecole des Hautes Etudes Internationales, unde obţine, în timpul celui de-al doilea război mondial, titlul de doctor în drept internaţional şi filosofie politică. înfiinţează în anii '50, în Brazilia — unde se stabileşte ca refugiat politic —, editura şi revista de cultură „Dacia". între 1964 şi 1969, este profesor la Universitatea „Pro Deo" din Rio de Janeiro. Contribuie, tot acolo, la editarea revistei „înşir7te mărgărite". Câţiva ani mai târziu, mutându-se la Paris, înfiinţează o nouă secţie a Editurii Dacia, la Madrid (director Nicolae Roşea). Devine totodată coeditor şi unul dintre principalii redactori şi susţinători financiari ai revistei „Carpaţii" şi ai editurii acesteia. Până în 1979, este funcţionar în Ministerul de Finanţe francez.
In afara articolelor de doctrină şi polemică legionară, în care se lansează în publicistica românească a exilului, B. este prezent şi cu o serie de eseuri, cronici literare, comentarii teoretice. Semnează astfel un lung eseu despre poezia concretă, Concretism poetic („Carpaţii", 22-23/1957) sau vorbeşte într-un comentariu interesant despre polemică şi funcţia ei socială modelatoare („Dacia", 15/1954); altă dată, abordează într-o dezbatere nu lipsită de sugestii fecunde Tendinţa actuală a nuvelei („Carpaţii", 34-35/1959-1960) sau caută să determine un misionarism critic contemporan (Funcţia criticii literare, „Carpaţii", 1959, 26-27). Ca literatură propriu-zisă, publică volumul de nuvele Ram Kalu Adi (1957), reluat mai apoi întoc-
mai, alături de scrieri ale lui Nicolae Novac şi N. S. Govora, în culegerea Poveşti fară ţară (1957). Bine scrise şi vădind un autentic talent literar, prozele lui B. ţin de aria fantasticului şi lasă să transpară nu de puţine ori, ca modalitate de tratare a problematicii, influenţa lui Mircea Eliade. De exemplu, Năluca, poveste romantică, dezvoltă motivul stafiei cam în genul întâlnit în Domnişoara Christina, adică prin convertirea şi interacţiunea timpului sacru cu cel profan. Acelaşi lucru se observă şi într-o nuvelă precum Cetatea de altădată. în altă serie tematică, deschisă de o nuvelă ca Gherasim, ca şi în Lupii sau în Ceasul reîntoarcerii, accentele naraţiunii amintesc de timbrul mai vechilor povestiri sadoveniene sau voiculesciene, cu un aer sămănătorist prea pregnant. Nuvela ce dă titlul volumului propriu sintetizează în puţinele ei pagini întregul univers epic al lui B., plecând de la un „pretext" (astfel se şi intitulează un text din carte, poate cel mai slab) „istoric" spre a vorbi de iniţiere, profanare, ascetism, dragoste şi moarte, feciorie şi maternitate, dezlănţuire sexuală şi aspiraţie metafizică în dobândirea semnificaţiilor majore ale unor aventuri existenţiale. Câteva broşuri, tipărite sub emblema editurilor Dacia şi Carpaţii, fie cu tematică istorică, precum Etienne le Gr and. Le dernier de Croises (1957), fie pe teme culturale (Poezia lirică japoneză, 1962), completează imaginea preocupărilor lui intelectuale. Ar mai trebui amintit şi volumul de doctrină politică intitulat Conducere şi disciplină (1966), spre a consemna şi dezideratele extremiste pe care B. le-a adoptat şi le-a cultivat constant în activitatea sa, într-o totală contradicţie cu sensul profund umanist şi tolerant al literaturii sale.
SCRIERI: Ram Kalu Adi, Madrid, 1957; reed. în Poveşti fără ţară (în colaborare cu Nicolae Novac şi N. S. Govora), Madrid, 1957; Etienne le Gr and. Le dernier de Croises, Madrid, 1957; Poezia lirică japoneză, Madrid, 1962; Le Monde etrange de Ionesco, Paris, 1967; ed. (Lumea stranie a lui Eugen Ionescu), tr. George Anca, îngr. Radu-Dan Vlad, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Gh. Buzatu, Faust Brădescu. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1999; Manolescu, Enciclopedia, 100-101.	N. FI.
BRĂESCU, Gheorghe (29.1.1871, Iaşi - 15.111.1949, Bucureşti), prozator. Este fiul Măriei (n. Zaharia) şi al lui Alexandru Brăescu, arendaş. B. a avut o tinereţe aventuroasă, nesupusă rigorilor şcolii, izbutind abia în 1899 să devină sublocotenent. Dar nici ca militar nu se poate supune disciplinei şi preferă să fie profesor la o şcoală de ofiţeri din Bucureşti, publicând astfel şi o carte, Educaţia socială a naţiunei armate (1914). Participă la campania din 1916, îşi pierde braţul drept şi este făcut prizonier. în lagăr îşi descoperă vocaţia de umorist şi, întors la Iaşi, semnează prima culegere de proză — Vine doamna şi domnul gheneral (1918). Se stabileşte în Bucureşti, unde scoate „foaia de educaţie militară şi cetăţenească" „Pregătirea" (1918-1919), pe care o scrie aproape singur. Din 1919, maiorul B. începe să frecventeze cenaclul lui E. Lovinescu, stârnind entuziasmul criticului, care îi publică schiţele în „Sburătorul". Lansat, el va colabora intens la cele mai importante periodice ale vremii — „Adevărul literar şi artistic", „Dimineaţa", „Rampa", „Universul literar", „Viaţa literară", „Furnica",
651 Dicţionarul general al literaturii române
„Universul", „Vremea", „Bilete de papagal", „Revista Fundaţiilor Regale", „Viaţa românească", „România literară" şi la multe altele. Articolele sale, semnate uneori şi G. B., Ghiţă Toboşarul, R. Porter, simt expresia unei atitudini morale şi civice, un amestec de constatare şi satiră, de seriozitate şi glumă. Publicistul se arată mereu alarmat de perspectiva sumbră a civilizaţiei, se simte agresat de politicianism. Stilul este cel al unui virtuoz. Aluzii subtile, avalanşe de calambururi, artificii verbale, care sugerează conotaţii de o insinuantă ambiguitate, îi dezvăluie în egală măsură măiestria, dar şi temperamentul nestăpânit.
Renumele literar al lui B. este legat în primul rând de schiţele cu subiecte din viaţa militară, cuprinse în volumele Maiorul Boţan (1921), Cum sunt ei... (1923), Doi vulpoi (1923), Schiţe vesele (1924), ultimele două premiate de Societatea Scriitorilor Români. Intrigat şi revoltat de formele şi (nonsensurile existenţei cazone, de carenţele ofiţerilor, de unele aspecte ale relaţiilor dintre grade, autorul prezintă, într-o manieră ironică, tăioasă, situaţii şi tipuri specifice mediului. Colonelul sau generalul reprezintă chintesenţa defectelor militarului de profesie, produsul finit al involuţiei, care îşi etalează cu superbie nepriceperea şi ignoranţa. în special inspecţiile şi manevrele aveau darul de a releva dezarticularea sistemului şi incompetenţa comandanţilor. Vine doamna şi domnul gheneral, cea mai cunoscută proză a lui Bv este concepută într-o perspectivă cuprinzătoare. Acţiunea e plasată într-un orăşel de la Dunăre, în a cărui letargie şi torpoare ştirea despre vizita generalului la regiment are efectul unui ciclon, care dezlănţuie o agitaţie febrilă. Deciziile cu ton marţial luate de colonel, elaborarea unor ordine scrise cu un sever aspect cazon, dar cu o expresie ignară şi cu un conţinut pueril, incoerent sunt de o ilară elocvenţă. Comedia creşte în intensitate, toată zbaterea, pregătirea minuţioasă, spaima de „superior" devin ridicole şi sunt potenţate la maximum de o ultimă zădărnicire a tuturor eforturilor: generalul nu mai vine. O pace ca după cutremur se lasă peste orăşel, aruncând în definitivă izolare şi inutilitate o existenţă meschină, fără sens. O ipostază deosebit de pregnantă în proza lui B. este cea a ofiţerului reformator. Cu un aer de inspirat, de iniţiat în marile taine ale artei militare, acesta e posedat de biete nimicuri, pe care le consideră revoluţionare. Intre propriile păreri despre importanţa acelor „idei" şi ne-însemnătatea lor reală, între pretenţia de a aplica o „metodă nouă" şi vechea practică a insultelor şi bătăii există o discrepanţă absolută, care defineşte în profunzime personajul (Legea progresului, Punerea la punct, Metodă nouă, Cele două şcoli, Cele trei elemente). Alte schiţe sunt adevărate fiziologii ale prostiei, laşităţii şi cameleonismului (Un revoltat, Colonelul Ionescu, Guşă de porumbel), ale profitorului şi servilului (Raţe cu repetiţie), ale ignorantului imoral pus să facă educaţie altora (Masă comună, Şedinţă de educaţie, Crăciunul). Scriitorul demistifică o anumită realitate socială, prezentând-o ca pe un spaţiu alie-nant, ce degradează fiinţa şi face absurde relaţiile dintre indivizi. Personajele sunt construite schematic, pe o dominantă, prin simplificare maximă. Limbajul este cel care animă apariţii mecanice, automate, oarbe şi insensibile, acţionate doar de
Brăescu
câteva impulsuri, prozatorul creând tipuri memorabile, care se definesc mai cu seamă prin dialoguri şi alocuţiuni de o densă expresivitate, alerte, spontane, concise. Comicul, generat de situarea în zona rupturii logice sau a contradicţiei, de ignoranţă, de contrastul dintre intenţia vorbitorului şi semnificaţia reală, este însăşi substanţa din care se întrupează personajele. Cu o inteligenţă umoristică rară, B. a selectat acele gesturi, atitudini, expresii şi amănunte care au o mare putere de sintetizare şi semnificare, în secvenţe rafinate, fluente şi savuroase. O categorie aparte o constituie prozele cu personaje rurale. Autorul îi priveşte pe ţărani ca pe nişte fiinţe cu mentalitate, comportament şi exprimare bizare. Ei îi apar bicisnici, abrutizaţi de muncă şi sărăcie, animaţi de instincte şi dorinţe obscure, meschine (Tocmeală, înzestrare), cu o judecată alterată de superstiţii (Ţăranii noştri, Credinţa), îndurând cu obedienţă resemnată oprimarea şi mizeria (Mulţămită, Necazuri). Scriitorul mută accentul de pe condiţia psiho-mentală pe manifestare, exploatând cu artă confuzia şi inadvertenţele, transformând întâmplări triste, dramatice în scene comice. Cele mai numeroase (dintre care foarte multe rămase în periodice) sunt schiţele cu subiecte din viaţa citadină, despre o lume comună, cu o existenţă banală, măruntă, consumată în chefuri şi intrigi meschine, adunate, în special, în volumele Schiţe umoristice (1923), Nuvele (1924), Un scos din pepeni (1926), Alte schiţe vesele (1928), La clubul decavaţilor (1929; Premiul Societăţii
Brănişteanu
Dicţionarul general al literaturii române 652
Scriitorilor Români). Oamenii au mania pălăvrăgelii stupide sau sunt copleşiţi de nădufurile şi ipocriziile vieţii conjugale. în cele mai bune dintre aceste texte (Şcoala, Pisălogul, Recoman-daţiuni, Unde stă norocul, Un scos din pepeni, La urlătoare, Forţa publică, în clasa a doua, Petrecere între prieteni, Cunoştinţă veche) sunt satirizate cu forţă prostia, necinstea, infatuarea, imixtiunea deplasată, vieţuirea automată, iresponsabilă. în micile târguri, lipsa de ocupaţii utile, imitarea caricaturală a obiceiurilor şi modelor din marile oraşe, ecoul disproporţionat al unor insignifiante întâmplări, morala îngustă şi agresivă, curiozitatea avidă, bârfa, conflictele de orgolii ilare constituie fundalul evoluţiei unor personaje reprezentative (Balul prefecturii, Provinciale, Carre de dame). în general, B. pare a decupa „pe viu" numeroase scene, din dorinţa de a arăta adevărata faţă a lumii, afirmându-şi calitatea de observator căruia nu-i scapă nimic, pornirea de a înlătura perdele şi măşti, de a revela comedia comportamentului social, denunţând răul ascuns după vorbe şi gesturi aparent respectabile. Structural, prozatorul aparţine unei mereu actuale categorii de creatori lucizi şi ironici, puţin interesaţi de ficţiune, dar înzestraţi cu o prodigioasă memorie şi cu o mare capacitate de reprezentare plastică şi dramatică a realului. Dialogurile, uneori scăpărătoare, definesc laconic tipuri sau situaţii şi constituie o manifestare de vârf a inteligenţei sale artistice. Stringenţa formală, rigoarea expresiei, ca şi luciditatea, scepticismul, preocuparea îndurerată de fenomenul alienării individului în contexte ce contravin naturii umane simt câteva argumente în favoarea perenitătii prozei scurte a lui B.
Primul său roman, Moş Belea (1927), istorisire plată, monotonă a vieţii şi decăderii unui ofiţer mediocru, a dezamăgit. Celelalte — Conaşii (1935), Primii şi ultimii paşi (1939), Margot (1942) — sunt simple aglomerări de manifestări telurice ale unei categorii sociale parazitare, cu pasiuni doar fiziologice. Este o proză de un realism tem, apropiată de relatarea faptului divers. Mult diferit este volumul Amintiri (1937), cântecul nostalgic al copilăriei, a cărei libertate provenită din lipsa de îngrădiri interioare, din inocenţă, devine imposibilă mai târziu. Este şi o evocare lirică a mediului şi persoanelor apropiate, în care afecţiunea se împleteşte cu persiflarea. Uimirea în faţa miracolului copilăriei şi a vieţii neconstrânse, descrierile de locuri şi oameni, francheţea rostirii dau o senzaţie frustă, dar ţes, totodată, o aură de poezie ingenuă. în încercările teatrale ale lui B., dintre care doar Ministrul a fost jucată în 1927, lipseşte construcţia dramatică, totul reducându-se la comicul de situaţie şi de limbaj. Pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti a mai fost jucată şi o traducere a sa după comedia lui Ed. See, Un prieten din tinereţă.
Prin darul de a prinde contraste şi stabili raporturi morale, dar şi prin observaţia amănuntului tipic, prin puterea de a-şi însufleţi tipurile, dramatizându-le, prin arta compoziţiei, dar, mai ales, printr-o desăvârşită obiectivitate care-i caracterizează şi diferenţiază satira, literatura d-lui Brăescu are nu numai caracterele talentului, ci şi cele ale clasicităţii.
E. Lovinescu
SCRIERI: Vine doamna şi domnul gheneral, Iaşi, 1918; Maiorul Boţan, Bucureşti, 1921; Cum sunt ei..., Bucureşti, 1923; Doi vulpoi, Bucureşti, 1923; Schiţe umoristice, Bucureşti, 1923; Nuvele, Bucureşti, 1924; Schiţe vesele, Bucureşti, 1924; Un scos din pepeni, Bucureşti, 1926; Moş Belea, Bucureşti, 1927; Alte schiţe vesele, Bucureşti, 1928; La clubul decavaţilor, Bucureşti, 1929; Conaşii, Bucureşti, 1935; Amintiri, Bucureşti, 1937; Primii şi ultimii paşi, Bucureşti, 1939; Margot, Bucureşti, 1942; Opere alese, I-II, îngr. şi introd. Niculae Gheran, Bucureşti, 1965; Unde dai şi unde crapă, îngr. Niculae Gheran, postfaţă G. Dimisianu, Bucureşti, 1971; Toasturi cazone, îngr. Simion Mioc, Timişoara, 1985; Unde stă norocul, îngr. şi postfaţă Ioan Adam, Bucureşti, 1989.
Repere bibliografice: Mihail Sadoveanu, Mărturisiri, Bucureşti, 1960, 60; Lovinescu, Scrieri, I, 313-333, II, 248-253, III, 358-359,'V, 224-237, VI, 240-242; G. M. Vlădescu, „Maiorul Boţan", R, 1921,12; Şerban Cioculescu, Schiţele maiorului Brăescu, FCI, 1923, 10; Octav Botez, „Schiţe vesele", VR, 1925, 2; Aderca, Contribuţii, I, 264-269, 280-284, 605-608, II, 371-373; Perpessicius, Opere, N, 149-152, VII, 370-373; Holban, Opere, III, 175-176; Constantinescu, Scrieri, I, 375-388; Octav Botez, „Un scos din pepeni", VR, 1926, 9; T. Bobeş, „Ministrul", comedie în 3 acte de d. G. Brăescu, „Politica", 1927, 399; Mihail Sebastian, Chestiunea Caragiale - Brăescu, UVR, 1928, 51; G. Călinescu, „Conaşii", ALA, 1935, 782; Biberi, Etudes, 67-69; Sebastian, Eseuri, 413-419; D. I. Suchianu, Les „Amintiri" deM. Braesco, MOM, 1938, 941; Lupi, Umorismo, 20-21; Călinescu, Ist. lit. (1982), 782-785; Vianu, Arta, II, 135-137; Petru Comamescu, Romanul unui umorist, TIL, 1943,2069; Matei Călinescu, „Vine d-na şi d-l gheneral", GL, 1958,17; Niculae Gheran, Gh. Brăescu, Bucureşti, 1963; Şerban Cioculescu, Gh. Brăescu - memorialist şi romancier, RL, 1971,7; I. Sârbu, Gh. Brăescu - antologic, CRC, 1971,38; Crohmălniceanu, Literatura, I, 357-367, 608-609; Raicu, Structuri, 52-64; Valentin Silvestru, „Vine doamna şi domnul gheneral", F, 1976,8; Massoff, Teatr. rom., VI, 158-159; Cioculescu, Amintiri, 258-261; Constandina Brezu, Gh. Brăescu în spatele măştii ironistului, MS, 1982, 2; Dicţ. scriit. rom., I, 365-368; Gh. Brăescu, DRI, 1,247-252; Gh. Brăescu, DCS, 162-163.	C.	T.
BRĂNIŞTEANU, B. (pseudonim al lui Bercu Braunstein; 17.IV.1874, Iaşi — 29.XII.1947, Bucureşti), gazetar. Fiu al comercianţilor Ester şi Avram Braunstein, B. a avut parte de o educaţie îngrijită. Elev mai întâi la Iaşi, apoi la Roman, a fost trimis (1888) în Germania, unde a şi terminat liceul. La Universitatea berlineză, a urmat apoi cursuri de sociologie şi economie politică. întors în oraşul natal, şi-a inaugurat în 1895 îndelungata-i carieră jurnalistică printr-o colaborare bătăioasă la ziarul local „Lumina", semnând, de acum înainte, B. Brănişteanu. La începutul lui 1896, cu ajutorul lui C. Miile, intră în redacţia ziarului „Adevărul", din 1899, în unele perioade semnătura sa putând fi întâlnită aici, aproape zi de zi, până în 1947. în februarie 1899, a fost expulzat din ţară şi, ca cetăţean austriac, a locuit, câţiva ani, la Budapesta şi Viena. întors în ţară, a solicitat şi a obţinut cetăţenia română. A fost şi prim-redactor al „Adevărului", apoi codirector, alături de Em. D. Fagure, Const. Graur, Mihail Sadoveanu şi T. Teodo-rescu-Branişte; din 1945, a condus singur marele cotidian. A făcut parte şi din conducerea ziarului „Dimineaţa". în 1922, a dirijat „Lupta", împreună cu Em. D. Fagure. A colaborat la numeroase alte gazete din ţară.
653 Dicţionarul general al literaturii române
Brătescu-Voineşti
B. a fost unul dintre gazetarii proeminenţi din România celei dintâi jumătăţi a secolului al XX-lea. S-a remarcat prin varietatea cunoştinţelor, temeinicia lor şi, mai ales, prin cumpătarea tonului, prin seriozitatea şi civilitatea argumentării. A ameliorat calitatea articolului cotidian printr-un stil curat, chiar cu unele inflexiuni literare. De altfel, a şi tradus o piesă, Pui de dragoste de Arthur Schnitzler (în 1907), iar în creionarea unor profile de oameni politici ai vremii (precum al lui N. Titulescu) a strecurat pagini de savuroasă memorialistică. Nu s-a arătat niciodată un gazetar grăbit în concluzii, mai ales când s-a referit la operele literare. T. Maiorescu şi C. Dobro-geanu-Gherea i-au fost mentori recunoscuţi, fără ca el să se situeze cu totul de partea unuia dintre ei. Afinităţile ideologice l-au impulsionat să scrie mai frecvent despre principiile criticii gheriste, însă cu anumite obiecţii. B. nu s-a considerat, el însuşi, un critic literar, ci doar un cititor oarecum avizat şi privilegiat în a-şi putea exprima opiniile. A fost, de aceea, prudent în evaluări, poate şi dintr-o anume dificultate de a surprinde specificul literar, datorită pregătirii sale sociologice. Mai ales până prin 1920, a informat publicul românesc asupra multor apariţii literare din străinătate, scriind onest şi competent.
SCRIERI: N. Titulescu, Bucureşti, 1945.
Repere bibliografice: T. Arghezi, Scrieri, XXIV, 184-189; Eugen Herovanu, Oraşul amintirilor, Bucureşti, 1936,257-258; G. Călinescu, Lucruri de îndreptat, „Naţiunea", 1948, 534; A. P. Samson, Memoriile unui gazetar, Bucureşti, 1979, 75-76, 277-278; Mirodan, Dicţionar, I, 22 7-230; Opriţă, Anticipaţia, 28.	D. M.
BRĂTESCU-VOINEŞTI, l.[oan] Al.[exandru] (1.1.1868, Târ-govişte - 14.XII.1946, Bucureşti), prozator. Este al doilea dintre cei patru copii ai lui Nicolae Brătescu, mic proprietar. Mama scriitorului, Alexandrina, era fiica lui Ioan Voinescu II. între 1874 şi 1878, a urmat şcoala primară în Târgovişte. Este
înscris, la Bucureşti, în pensionul Cocărescu, absolvit în 1882. Din septembrie 1882, urmează Liceul „Sf. Sava". Prin 1885, ar fi fost animatorul revistei liceului, „Gogoneţul", pe care o ilustra şi în care şi-ar fi tipărit câteva alcătuiri poetice. Bacalaureat în 1887, se înscrie la Facultatea de Medicină, pe care o părăseşte în anul următor. Urmează Facultatea de Drept, poate şi pentru că cerea mai puţini ani de studii, şi o termină în 1892. Anul 1888 este unul de cumpănă pentru B.-V., care se simte oarecum dezorientat, fără nici un ţel precis. Frecventează diverse cercuri studenţeşti, unele prepoporaniste şi chiar socialiste. Iscălind I. Brătescu, publicase în săptămânalul de stânga „România", în martie 1887, schiţa Dolores. Tot ca student, colaborează în 1889 la „Fântâna Blanduziei", însă ascunzându-se sub pseudonimul Dionisie, apoi continuă în cotidianul „Constituţionalul", redactat de I. L. Caragiale, şi în „România". Exprimându-şi o opinie diferită de a lui T. Maiorescu, ale cărui cursuri de filosofie le audia, este invitat de acesta la Junimea, unde citeşte povestirea Cea din urmă scrisoare, urmată de Scrisori găsite, apărute în 1890. Timp de câţiva ani, este un colaborator apreciat al „Convorbirilor literare", cu proză şi versuri. După obţinerea licenţei, numit magistrat, colindă, între 1892 şi 1896, oraşele Bucureşti, Piteşti, Craiova şi, în sfârşit, Târgovişte. Aici, neputând suporta duritatea vieţii de judecător, intră în baroul local, ca avocat (1897). Va profesa în oraşul natal mai bine de un deceniu. Viaţa nu-i este, totuşi, monotonă. între
1	ianuarie 1895 şi 31 decembrie 1899, este membru în comitetul de direcţie al „Convorbirilor literare", continuând să facă parte încă un an din comitetul de redacţie, după care demisionează
(1901). în revista Junimii publică rar, ultima povestire apărân-du-i în 1898. Volumul Nuvele şi schiţe (1903) îl readuce în actualitatea literară. Treptat, se îndepărtează de junimişti şi de Maiorescu, se înscrie în Partidul Liberal şi este ales deputat de Dâmboviţa (1907-1911). îi apare al doilea volum, în lumea dreptăţii (1907), care cunoaşte un succes deosebit. Scriitorul este recunoscut drept un maestru al povestirii. Nuvele noi cuprinde volumul întuneric şi lumină, din 1912, tipărit sub auspiciile cercului „Vieţii româneşti", în a cărui revistă apăruseră toate, după 1907. Odată cu înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Români, B.-V. devine vicepreşedinte. în 1914, ajunge director administrativ al Adunării Deputaţilor, funcţie transformată, după război, în cea de secretar general al Cancelariei Parlamentului, în care a rămas până la pensionare (1939).
în 1914, B.-V. alcătuieşte două „scrisori", intitulate Politică, adresate unui personaj imaginar, Mache Dumbrăveanu. Cu acest prilej, îşi exprimă pentru întâia oară dezacordul cu politicianismul, pe care îl critică, deocamdată blajin, exagerând rolul social al oamenilor de ştiinţă şi al artiştilor. în următorii doi ani, trimite la „Flacăra", „Europa", „Universul", „Adevărul", îndemnuri de intrare în război alături de puterile Antantei, dar visează şi la o „Biblie a păcii". Este foarte activ şi pe plan literar. Publică primele două acte din piesa Sorana în „Viaţa românească", împreună cu A. de Herz, apoi actul al treilea în „Flacăra" (1916), iscălindu-1 singur. Căpitan în timpul războiului, însoţeşte armata română în Moldova, unde, la Târgu Frumos, va fi, doi ani, comandantul garnizoanei. Aici
B rătescu- Voineşti
Dicţionarul general al literaturii române 654
scrie cea mai mare parte din eseul în slujba păcei, apărut în 1919. Pe când se afla în refugiu, a fost ales membru al Academiei (1918). Tot acum primeşte din partea oficialităţilor direcţia ziarului „Dacia", împreună cu Al. Vlahuţă. După moartea acestuia, B.-V. conduce jurnalul singur (de la 24 noiembrie 1919). Din decembrie 1919 până în 1927, e şi director al publicaţiei „Lamura", apoi preşedintele comitetului de conducere al revistei. în 1920 este pentru scurt timp, director interimar al teatrelor, după ce, din 1907, fusese membru în comitetul de. conducere al Teatrului Naţional bucureştean. Preşedinte al secţiei literare a Academiei Române (1923), este şi vicepreşedinte al înaltului for. Face parte din comitetul de lectură al Editurii Cartea Românească, prilej de a-şi manifesta opiniile literare, care, nu totdeauna vetuste, erau în dezacord total cu orientarea modernistă. în 1925, primeşte Marele Premiu Naţional de proză. Scriitorul este aproape un idol, pentru cea mai mare parte a cititorilor şi chiar a criticilor. G. Ibrăileanu contribuie mult în această privinţă, prin cronicile din „Viaţa românească" şi prin volumul dedicat prozatorului în 1916. O altă analiză întreprinde D. Caracostea, în 1921. Dar împotriva scriitorului se înteţeşte şi campania de contestare, începută, prin 1915, de T. Arghezi. In ianuarie 1928, Societatea Scriitorilor Români decide sărbătorirea pe plan naţional a lui B.-V. la aniversarea a şaizeci de ani. Era cea dintâi manifestare de acest fel organizată pentru un scriitor român în viaţă. Festivităţile au avut amploare deosebită, aproape toate revistele şi cotidienele de pe teritoriul României omagiindu-1, prin articole şi numere speciale. îi apar trei noi volume: Firimituri (1929), Cu undiţa (1932) şi Din pragul apusului (1935). Odată cu vârsta, scriitorul pierde câte puţin din altruismul profesat anterior, se opreşte tot mai des asupra aspectelor urâte ale relaţiilor sociale şi literare, pe care, cârcotaş acum, le comentează în intervenţii obositoare. Reia unele opinii mai vechi referitoare la drepturile
evreilor din România, le amplifică şi le actualizează într-o serie de articole din „Universul", reunite în volumul Huliganism ? (1938). Naţionalismului sionist B.-V. îi replică exagerat şi cade în antisemitism. în 1938, continuă să publice în „Universul" articole de cruntă obtuzitate politică. în acelaşi an, este găzduit de publicaţiile de extremă dreapta „Sfarmă-Piatră" şi „Linia dreaptă". O docilitate inadmisibilă şi o cecitate politică greu de înţeles îl fac să persevereze, în paginile din „Porunca vremii" (1940-1943). în vara lui 1943, se îmbolnăveşte. Atât de grav, încât în septembrie 1944, când este considerat de noul guvern drept unul dintre cei bănuiţi că au fost „vinovaţi de dezastrul ţării", nici nu poate fi transportat la judecată. Este exclus din Societatea Scriitorilor Români, din Academie şi expus oprobriului public, timp de doi ani. Dar scriitorul nu mai era în stare să înţeleagă nimic din ce i se întâmpla. Moare acasă. Un deceniu, peste persoana şi scrisul său se aşterne uitarea. Reintrarea operei în cultura română începe în 1957, prin studii şi reeditări. Volumele se succedă aproape anual.
B.-V. a debutat cu versuri. Mai semnificative sunt acelea din „Fântâna Blanduziei" si din „Convorbiri literare". Din 1895, a renunţat la poezie. încă de la început, scrisul său în proză are un caracter de mărturisire, evident în forma epistolară şi de amintire a multor povestiri. Toate personajele lui sunt retractile, se închid în cochilia unei sfioşenii aproape maladive, ilustrative fiind Pană Trăsnea Sfântul ori Andrei Rizescu. Tânjesc necontenit, aşteaptă mereu ceva ce nu se mai întâmplă, cu toate că au oroare de orice schimbare. Când totuşi survine schimbarea, are aspect catastrofic, nu pentru că personajul nu se poate adapta, ci pentru că aşa îi este felul. Melancolia este sinonimă cu dorinţa de suferinţă. Astfel, personajele trăiesc într-o necontenită „durere" (precum Costache Udrescu din Neamul Udreştilor sau povestitorul din întâmplare), ca şi cum ar fi torturaţi de însingurarea în care ei înşişi s-au retras şi de care sunt conştienţi. Sunt chinuiţi deoarece nu-şi pot modifica inocenţa funciară. Mişu Gerescu (Scrisorile lui Mişu Ger eseu) susţine că bunătatea este o însuşire a vieţii înseşi, omul fiind doar una dintre formele ei, variate, trecătoare şi superioare, prin posibilitatea „lepădării de sine". Creduli şi indecişi, când iau o hotărâre, aceşti oameni o fac cu adâncă disperare, pornită din austeritatea propriei izolări. Căci, printre ceilalţi, Scarlat Delureanu (Rătăcire) este „un urs", iar alte personaje consideră lumea „o sindrofie de streini nepăsători". înfruntarea esenţială este între lumea „de odinioară" a personajului şi prezentul agresiv al colectivităţii, precum în Rătăcire sau în Pană Trăsnea Sfântul Mai gravă este ostilitatea unor personaje chiar faţă de viaţă, pe care se răzbună deoarece nu-i pot asimila lecţiile şi rămân buimaci. Cele mai reuşite dintre personaje sunt alcătuite din stereotipii. Cu alte cuvinte, este vorba de oameni slabi, care se ascund îndărătul unor „dragi nimicuri", tabieturi cu meniri defensive. Au mici pasiuni revelatoare: repararea ceasurilor, cultivarea florilor, observarea gângăniilor. Caută să se ferească astfel de exteriorul duşmănos, care, presupun ei, intenţionează să-i standardizeze. în profunzime, inadaptabilitatea înseamnă refuzul uniformizării, al unui comportament instituit de mediocritatea adaptată. Andrei Rizescu (în lumea dreptăţii) crede în „armonia şi echilibrul" universului şi, pentru a le
655 Dicţionarul general al literaturii române
Brătulescu
conserva, doreşte să transforme anturajul, mediul adică; el are părerea că adaptarea este un act de laşitate. Probabil din acelaşi motiv, Nicolae Gropescu are porecla „Minciună": vede lucruri ignorate de ceilalţi. Armă fragilă, nebunia unor personaje arată că B.-V. nu are încredere în capacitatea insului de a face faţă lumii, ceea ce li se întâmplă cu deosebire celor înzestraţi. Foarte înrudit cu actorii săi este şi povestitorul, de la început cu un aer de bătrân, care nu prea se miră de nimic. El este, adesea, de tip clasic, stăpân absolut pe întâmplări şi personaje, pe care, într-un anume sens, le intenţionează exemplare. S-au remarcat deseori „duioşia" naratorială, tendinţa vizibilă către selectarea unor aspecte considerate, în câmpul obişnuinţelor cotidiene, „gingaşe". La consolidarea acestei reputaţii, pe baza căreia B.-V. şi-a căpătat un renume deosebit în manualele şcolare, a contribuit substanţial, între altele, înfăţişarea unor aspecte miniaturale sau tratate în tehnica miniaturizării. Atitudinea fundamentală este antifilistinismul (Mişu Gerescu visează că se scufundă într-o mlaştină având buzunarele pline de aur), însă această atitudine purcede din preţuirea unui „odinioară" patriarhal, în numele unei tihne călduţe. O uşoară amărăciune umbreşte seninătatea nuvelistului, parcă pentru a oferi măsura exactă a realităţii, care nu este nici idilică, nicicatastrofală, doar cenuşie. Dintr-o „amară mizantropie", se distilează o acceptare stoică, uşor olimpiană. Printre armele de apărare, povestitorului nu-i este străin în primul rând, umorul. în cele dintâi scrieri, acesta este cam încruntat, neguros, înseninându-se treptat şi dobândind dezinvoltură, precum în Călătorului îi sade bine cu drumul. Printre elementele care definesc arta lui de povestitor este şi predilecţia pentru melodramă. O parte dintre situaţiile epice imaginate conţin ireductibilităţi în exces, cel puţin ca premisă. Dar scriitorul ştie să le domolească, punând o surdină adesea exagerată, câteodată printr-un intermezzo umoristic, păşind în tragicomedie (Microbul). Evenimentele cruciale au o anume nobleţe dramatică (Din carnetul unui judecător) ori o linişte prevestitoare de furtună (Neamul Udreşti-lor). De o însemnătate aparte în arta lui de scriitor este stilul. Fraza are o limpezime ireproşabilă şi o eleganţă a alcătuirii care o apropie de cea a lui A. I. Odobescu. Este savantă, plină de paranteze, explicaţii, incidente, aglutinând vorbirea directă, dialogul posibil al personajelor şi rezumând evenimentele ori metamorfozele sufleteşti. Refrenul, altă particularitate, dă enunţului melodicitate şi solemnitate. Podoabele aproape că lipsesc, metaforele apar rar şi simt obişnuite. O artă aparte, neegalată, demonstrează B.-V. în trecerea de la discursul povestitorului la acela al personajelor, de regulă prin saltul din prezentul povestirii în trecutul evenimentelor. Povestitorul alunecă domol în reconstituirea unor circumstanţe, pornind de la un prezent viu la un trecut reînviat prin stilul indirect liber, în care prozatorul este un maestru. B.-V. a fost un publicist literar infecund, academic la suprafaţă, pătimaş în fond. Cele mai reuşite intervenţii simt „scrisorile", câteva dintre ele fiind eseuri de o elevată ţinută şi cu o vie dialectică a ideilor. El a fost atras şi de teatru încă de prin 1909, când a tălmăcit câteva lucrări dramatice. S-a încumetat, chiar, să scrie o piesă, Sorana, a cărei paternitate a fost controversată. în fapt, este vorba de o
nuvelă dramatizată, fără prea mult nerv, cu scene statice, însă reprezentabilă.
B.-V. este unul dintre clasicii povestirii româneşti din secolul al XX-lea, ducând la perfecţiune câştiguri anterioare şi deschizând un drum ferm pentru prozatorii de după el. Calmul frazei, fineţea pătrunderii psihologice, subtilitatea stilului, rigoarea înlănţuirilor epice au întărit prestigiul nuvelei româneşti. A fost mult tradus în străinătate.
în constelaţia prozatorilor de azi d. Brătescu- Voineşti străluceşte cam izolat, atât prin situaţia sa, prin felul vieţii sale, cât şi prin natura operei. El mai ocupă un loc deosebit şi prin faptul că este scriitorul care face tranziţia între generaţia lui Vlahuţă şi aceea a lui Sadoveanu. Din acest punct de vedere, putem spune că el este începătorul literaturii noastre celei mai noi şi, fiind un scriitor de talent şi un adevărat nuvelist, putem adăuga că de la el începe nuvela noastră - ca gen căruia să i se fi consacrat un scriitor.
G. Ibrăileanu
SCRIERI: Nuvele şi schiţe, pref. Nerva Hodoş, Bucureşti, 1903; în lumea dreptăţii, Iaşi, 1907; Pe marginea cărţilor, Bucureşti, 1911; întuneric şi lumină, Iaşi, 1912; Sorana (în colaborare cu A. de Herz), Bucureşti, 1915; în slujba păcei, Bucureşti, 1919; Rătăcire, Bucureşti, 1923; Firimituri, Bucureşti, 1929; Cu undiţa, Bucureşti, 1932; Din pragul apusului, Bucureşti, 1935; Huliganism?, Bucureşti, 1938; Originea neamului românesc şi a limbei noastre, Bucureşti, 1942; întuneric şi lumină. în lumea dreptăţii, îngr. şi pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1957; întuneric şi lumină, îngr. Andrei Rusu, pref. Mihai Gafiţa, 1963; Opere, I, îngr. Teodor Vârgolici, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1994. Traduceri: Emile Augier, Guerin notarul, Bucureşti, 1909.
Repere bibliografice: Maiorescu, Critice, III, 319-321; Ibrăileanu, Opere, 1,254-296, VI, 297-350; D. Caracostea, Poetul Brătescu-Voineşti, Bucureşti, 1921; Cecilia Caroni-Chilom, Consideraţii critice, voi. I: Nuvela lui 1. Al. Brătescu- Voineşti, Bucureşti, 1938; Walter Roccato, I. Al. Brătescu-Voineşti novelliere, Roma, 1939; Călinescu, Ist. lit (1941), 509-515, Ist. lit (1982), 557-581) Vianu, Opere, V, 168-173; Pillat, Itinerarii, 221-235; Dan Mănucă, Introducere în opera lui Ion Alexandru Brătescu- Voineşti, Bucureşti, 1997; Dicţ analitic, II, 239-241, 270-274; Dicţ esenţial, 108-111; Vârgolici, Portrete, 205-213.	D.M.
BRĂTULESCU, Monica (13.VII.1930, Craiova), folcloristă şi prozatoare. Este fiica lui Netty (n. Silbermann) şi a lui Iacob Rahmil, proprietar al unei case de efecte şi lombard. A absolvit Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura engleză, a Universităţii din Bucureşti (1953), devenind cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor (1955-1982). îşi ia doctoratul în filologie în 1975. Emigrând în 1982 în Israel, este angajată între 1984 şi 1988 la Hebrew University din Ierusalim, fiind cercetător la Folklore Research Center, pentru culegerea şi studierea tradiţiilor populare ale israelienilor proveniţi din România. B. aduce reale contribuţii la cunoaşterea colindelor şi colindatului. După o serie de studii parţiale şi o antologie de colinde laice, alcătuită cu discernământ (La luncile soarelui, 1964), tipăreşte în 1981 lucrarea care o reprezintă cu adevărat, Colinda românească - The Romanian Colinda (Winter-Solstice Songs). Un amplu studiu introductiv abordează aproape exhaustiv aspectele legate de această specie (menţiuni istorice,
Brăncuş
Dicţionarul general al literaturii române 656
J
culegeri şi studii, demarcaţii între colinde şi alte forme de colindat, practicarea obiceiului, substratul mitologic, influenţa creştină, repertoriul, libertăţi şi constrângeri în compoziţia colindei, categorii de personaje, refren, incipituri, formule finale, elemente stilistice), partea a doua a lucrării constituind-o indexul tipologic şi bibliografic al colindelor. Un sistem special de trimiteri infirmă mai vechea şi inoperanta împărţire a colindelor în laice şi religioase. Scurtul rezumat al fiecărui tip se dă bilingv, în română şi engleză, urmat de bibliografia variantelor apărute în volume şi a celor existente în Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor din Bucureşti. Lucrarea este un excelent instrument de lucru, accesibil şi specialistului străin. Autoarea a mai publicat câteva antologii de ghicitori, proverbe şi zicători, însă importantă este lucrarea sa, rămasă deocamdată în manuscris, Lirica de dor şi dragoste. Păsări, animale, flori, elaborată în cadrul proiectului Colecţia naţională de folclor.
In Israel, B. scrie şi publică proză, cartea sa, Răsunete din Caucaz şi alte povestiri (2001), evocând destinele a cinci femei pe fundalul unor antagonisme interreligioase şi interetnice din Georgia şi din România (grupul etnic al saşilor), inclusiv din Israel, cu dificultăţile pe care le implică adaptarea noilor veniţi. Cartea are, totodată, caracter autobiografic, constituind, cum s-a observat, „un fel de antimemorii deghizate" (Ion Cristofor). Răsunete din Caucaz... a afirmat o prozatoare, debutul ei fiind considerat imul „de răsunet".
SCRIERI: Colinda românească-The Romanian Colinda (Winter-Solstice Songs), Bucureşti, 1981; Răsunete din Caucaz şi alte povestiri, Norcross (SUA), 2001. Culegeri: Ghicitori şi proverbe, I-II, Bucureşti, 1957;
La luncile soarelui, pref. edit., Bucureşti, 1964; Cântece şi strigături populare noi, Bucureşti, 1966 (în colaborare).
Repere bibliografice: Mihai Coman, Sinteză şi tipologie, VR, 1983,11; Românii, 38; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,107-108; Carol Isac, O prozatoare se recomandă. Monica Brătulescu, „Răsunete din Caucaz şi alte povestiri", „Orient Expres", 2001, 322; Lucian Zeev Herscovici, „Răsunete din Caucaz" în Israel, „Orient Expres", 2001,333; Elena-Esther Tacciu, Toate personajele sunt femei, „Minimum" (Tel Aviv), 2001, 173-174; Sanda Golopenţia, Poveşti ale înţelegerii. Monica Brătulescu, „Răsunete din Caucaz şi alte povestiri", „Origini", 2001, 11-12; Ion Cristofor, „Răsunete din Caucaz", „Cetatea culturală", 2002,357; Cristofor, Ţara Sfântă, II, 22-25; Manolescu, Enciclopedia, 103.	I.	D.
BRÂNCUŞ, Elisabeta (17.X.1935, Bucureşti - 6.1.1994, Bucureşti), editoare. Este fiica Petrei şi a lui Dumitru Haralambie, tipograf. B. a făcut studii la Liceul „Gh. Şincai" (1946-1953) şi la Facultatea de Filologie (1953-1958) din Bucureşti, devenind, din septembrie 1958, redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, apoi la Editura Minerva (1969-1991).
Dimensiunea definitorie pentru B. a fost acribia filologică, calitate care caracterizează ediţiile critice din opera a doi mari clasici, Ion Creangă şi Alexandru Macedonski, realizate cu desăvârşită competenţă. Este semnificativ faptul că a editat opera lui Ion Creangă împreună cu Iorgu Iordan (1970), iar scrierile lui Macedonski, împreună cu Adrian Marino (1966-1980). în Opere de Ion Creangă, apărute în două volume, simt cuprinse poveştile, amintirile, povestirile, poveştile didactice, versuri originale, poezii populare, articole didactice, corespondenţă şi ample capitole de note şi variante, glosar şi bibliografie (a operei şi critică). Este cea mai bună ediţie după, cronologic vorbind, aceea a lui G. T. Kirileanu. Calitatea sa primordială, şi anume grija pentru ţinuta ştiinţifică, pentru acurateţea textelor, B. şi-a vădit-o cu prisosinţă între anii 1975 şi 1991, când a condus redacţia Ediţii critice, ani în care au apărut numeroase volume de referinţă în colecţiile „Scriitori români" şi „Opere". Totodată, de-a lungul anilor, a reuşit prin ştiinţa, prin tactul şi delicateţea care au caracterizat-o, să facă din această redacţie un nucleu de autentici textologi.
Ediţii: Al. Macedonski, Opere, I-VII, pref. Adrian Marino, Bucureşti, 1966-1980 (în colaborare cu Adrian Marino); Ion Creangă, Opere, I-II, introd. Iorgu Iordan, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Iorgu Iordan).
Repere bibliografice: Omea, Medalioane, 58-60; Iordan Datcu, Sub semnul Minervei, Bucureşti, 2000,147-148.	I. D.
BRÂNZEU, Pia (9.XI.1948, Timişoara), eseistă şi semioticiană. Este fiică a Cariei (n. Diel) şi a lui Pius Brânzeu, medic. Şcoala primară, gimnaziul şi liceul le-a urmat în oraşul natal (1955-1965), apoi a frecventat Facultatea de Filologie, secţia engleză-română, a Universităţii din Timişoara, terminată în anul 1971. Reţinută asistentă după absolvire, este (din anul 1997) profesor la Catedra de limba engleză a aceleiaşi facultăţi, întreprinde numeroase călătorii de studii şi de documentare în SUA, Anglia, Italia, Germania, Austria ş.a. Este redactor al publicaţiei „Caiet de semiotică" (din 1987). Şi-a luat doctoratul
657 Dicţionarul general al literaturii române
Breazu
în filologie la Universitatea din Cluj-Napoca, cu teza W. Shakespeare's Othelio: A Cybernetic Approach (1978). Colaborează la reviste româneşti („România literară", „Orizont" etc.) şi străine. A folosit şi pseudonimul Casandra.
A debutat publicistic în „Orizont" (1969), şi editorial cu volumul Zile şi semne (1994), o carte de şi despre semiotică, rod al repetatelor zăboviri la cursurile de la Urbino şi al participării la numeroase congrese şi întâlniri internaţionale. Alternând paginile memorialistice cu interviul şi cu discuţiile amicale, B. izbuteşte să prezinte semiotica drept o îndeletnicire nu numai la modă, ci şi utilă şi, mai cu seamă, agreabilă. Fără complexe în preajma unor interlocutori celebri (Umberto Eco, Tzvetan Todorov, Manfred Bierwisch, Th. S. Sebeok, Roland Posner), autoarea face un reconfortant exerciţiu de asumare firească, până la ştergerea oricărei diferenţe, a oricărei alterităţi culturale. Continente, ţări şi oraşe sunt străbătute cu vie curiozitate, transmisă cititorului nu fără umor. Următorul volum, Armura de sticlă (1995), reuneşte eseuri dense, exacte şi originale, în care opera unor importanţi autori din spaţiul anglofon (Henry James, Joseph Conrad, James Joyce, Lawrence Durell ş.a.) sau din cel românesc (Sorin Titel, Mircea Horia Simio-nescu, Nicolae Breban, Livius Ciocârlie, Costache Olăreanu) este discutată cu instrumentele semioticii literare şi, acolo unde e cazul, din unghiul postmodernismului. Este relevată, cu serioase argumente expuse elegant, capacitatea romanului de a face superfluă perpetuarea „armurii de sticlă", adică a sistemului de prejudecăţi literare cu care cititorul răspunde provocărilor lansate de evoluţia neîntreruptă a genului proteic. Dificultăţi mereu noi, dar şi tot atâtea motive de fascinaţie derivă din dereglarea mecanismului narativ prin mistificări şi trucuri literare extrem de productive. B. a mai publicat, singură sau în colaborare, cărţi, cursuri şi manuale de literatură engleză şi de poetică.
SCRIERI: Zile şi semne, Timişoara, 1994; Armura de sticlă, Timişoara, 1995; The Protean Novelists, Timişoara, 1995; Corridors of Mirrors, Timişoara, 1997.
Repere bibliografice: Cornel Ungureanu, Pia la drum, O,1994,6; E. Ghiţă, Pia Brânzeu, „Jours et signes", „Caiet de semiotică", 1994, 10; Adriana Babeţi, Acomodări, 0,1995,5; Ion Buzera, Resturile armurii, R,
1995,	9-10; Monica Spiridon, Identităţi paralele, RL, 1998, 29; Oprită, Anticipaţia, 556.	D. B. -D.
BREAZU, Ion (4.IV.1901, Mihalţ, j. Alba - 11.V.1958, Cluj), istoric literar şi publicist. Este fiul Floarei şi al lui Victor Breazu, ţărani. A absolvit liceul la Blaj, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie la Cluj (1924). Remarcat de G. Bogdan-Duică (al cărui continuator va fi considerat), este recomandat pentru Şcoala Română din Franţa (1926-1928), unde elaborează lucrarea Edgar Quinet et les Roumains, care îi va aduce şi titlul de doctor (1931). Din 1928, este angajat în cadrul Muzeului Limbii Române din Cluj, dar deţine şi unele posturi în învăţământul universitar. în 1942, devine conferenţiar de istoria literaturii la Facultatea de Litere, apoi profesor, conducând după 1951 şi Secţia de istorie literară şi folclor a Filialei Cluj a Academiei. A
fost un foarte activ militant cultural, deţinând şi funcţiile de „secretar propagandist", apoi de „secretar literar" al Astrei, poziţie din care răspundea de apariţia revistei „Transilvania" (din 1940). Acesta e şi vârful carierei sale de redactor şi publicist, începută la „Societatea de mâine" (1924-1933, unde, împreună cu O. Boitoş, semna şi B & B, susţinând rubricile „Discuţii literare" şi „Cronici culturale şi artistice") şi continuată la „Cosinzeana", „Dacoromania", „Patria", „Gând românesc", „România nouă", „Revue de Transilvanie", „Transilvania", „Steaua". A mai colaborat şi la alte periodice, iar postum unele contribuţii şi o parte din corespondenţă (în special cu Lucian Blaga) îi apar în „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»", „Cercetări de lingvistică", „Tribuna", „Echinox", „Manuscriptum". A publicat studii şi articole de istorie culturală şi literară, cronici teatrale, literare, plastice, muzicale, recenzii, note, comentarii diverse, documente, folclor ş.a., semnând şi I. B., Cronicar, Titus (Bunea).
Cele mai importante cercetări ale lui B. au fost adunate în Literatura Transilvaniei (1944) şi, postum, în Studii de literatură română şi comparată (I-II, 1970-1973). Influenţat de ideile lui
H.	Taine, el privea literatura ca efect şi funcţie a socialului, în dependenţă directă de un anumit moment şi mediu. Valoarea unei opere era judecată după forţa acesteia de a reprezenta o comunitate, tipuri umane specifice, aspiraţii etnice ca şi după realismul inspiraţiei şi al „zugrăvirii", după preceptele morale ale autorului. B. fixează unele trăsături caracteristice ale
Breban
Dicţionarul general al literaturii române 658
literaturii ardelene, între care preocuparea pentru „ridicarea" poporului a devenit o adevărată religie a păturii culte. Slavici, „părintele" prozei artistice transilvănene, cel ce a orientat-o definitiv spre „realismul popular", se află în centrul consideraţiei şi preocupărilor istoricului literar, care, prea târziu, începuse editarea integrală a operei sale, reuşind să scoată doar primul volum, precedat de un amplu studiu introductiv (1958). întemeiate pe o documentare amănunţită şi sistematică, lucrările sale sunt construite solid, concentric, cu o adevărată strategie a demonstraţiei. Limitat oarecum de concepţia sa pozitivistă — considera arta ca document, ca mod de cunoaştere şi comunicare a adevărului, ca expresie a unei atitudini faţă de existenţă —, B. urmărea cu aceeaşi atenţie şi fenomenul literar curent, atât în numeroasele cronici şi recenzii, cât şi în sinteze ca Viaţa literară românească în Ardealul de după Unire
(1934), La Litterature contemporaine en Roumanie (1936), Die neuere rumănische Literatur Siebenbiirgens (1943). Percepea literatura contemporană ca pe o nobilă esenţă emanată de pământul transilvănean, pământ purtat în conştiinţe „ca un destin, ca un talisman, ca o certitudine primară", păstrând, în general, liniile trasate de Slavici şi Coşbuc, dar în forme moderne, mai rafinate. De o deosebită atenţie se bucură opera lui Lucian Blaga, exponent al noii sensibilităţi ce şi-a găsit expresia proprie, B. fiind unul dintre primii exegeţi ai acestuia şi întreţinând cu el şi o bogată corespondenţă. La fel de aplicat, atent la detaliul evocator şi semnificativ, s-a ocupat de reconstituirea începuturilor şi evoluţiei artei scenice în Transilvania. Totodată, a comentat ani la rând viaţa teatrală clujeană, încercând să ajute, prin claritatea opiniilor, prin bogăţia de informaţii, la o mai bună înţelegere a spectacolelor. Pe alt plan, a ştiut să-şi valorifice cunoştinţele de literatură universală în explicitarea unor fenomene autohtone, precum formarea generaţiei paşoptiste (Edgar Quinet et les Roumains, Michelet şi românii) sau în identificarea unor relaţii (I. Budai-Deleanu şi Erasmus, Slavici şi Confucius, Coşbuc şi Longfellow ş.a.). Pretutindeni dovedeşte spirit asociativ şi intuiţie de comparatist, erudiţie, în tentativa de a sublinia nu numai influenţele, dar şi deschiderea spre universal a gândirii şi scrisului românesc. Culegerile Povestitori ardeleni şi bănăţeni până la Unire (1937), Antologie română (1938, în colaborare cu Sextil Puşcariu), Poezii patriotice (1938, în colaborare cu I. Chinezu), Din viaţa satului transilvănean (1942), Mama, copilul şi căminul familiar în poezia românească (1943), cursurile ţinute ca profesor întregesc o operă care, bazată în bună măsură pe un mod de cercetare derivat din conceptul de geografie literară, relevă o profundă devoţiune faţă de cauza provinciei natale.
SCRIERI: Edgar Quinet et les Roumains, Paris, 1928; Bibliografia periodicelor (1927-1928) (în colaborare), Bucureşti, 1931; Viaţa literară românească în Ardealul de după Unire, Cluj, 1934; Michelet şi românii, Cluj, 1935; Biobibliografia lui Gheorghe Bogdan Duică - Bio-bibliographie de Georges Bogdan Duică, ed. bilingvă (în colaborare cu I. Crăciun), Cluj, 1936; La Litterature contemporaine en Roumanie, Cluj, 1936; Bibliografia publicaţiilor (1933,1934 şi 1935) (în colaborare), Bucureşti, 1938; Lupta românilor din Transilvania pentru limbă, Sibiu, 1943; Die neuere rumănische Literatur Siebenbiirgens, Bucureşti, 1943; Literatura Transilvaniei,
Bucureşti, 1944; Folklorul revistelor „Familia" şi „ Şezătoarea", Sibiu, 1945; Studii de literatură română şi comparată, I-II, îngr. Mircea Curticeanu, Cluj, 1970-1973; De amiciţia: Lucian Blaga - Ion Breazu. Corespondenţă, îngr. Mircea Curticeanu, Cluj-Napoca, 1995. Antologii: Povestitori ardeleni şi bănăţeni până la Unire, introd. edit., Cluj, 1937; Antologie română, Halle, 1938 (în colaborare cu Sextil Puşcariu); Poezii patriotice, Cluj, 1938 (în colaborare cu Ion Chinezu); Din viaţa satului transilvănean, Cluj, 1942; Mama, copilul şi căminul familiar în poezia românească, Cluj, 1943.
Repere bibliografice: B. Munteano, „Edgar Quinet et les Roumains", ,,L'Europe centrale", 1930, 13; Olimpiu Boitoş, „Edgar Quinet et les Roumains", AIN, 1928-1930; Grigore Popa, „ Viaţa literară românească în Ardealul de după Unire", PLI, 1934,1; B. Munteano, Bilan de la litterature transylvane d'apres-guerre, ,,L'Europe centrale", 1934, 44; Pavel Dan, „Michelet şi românii", „Blajul", 1935, 8-9; Perpessicius, Opere, VII, 189-192; Ion Breazu, Memoriu de titluri şi lucrări, Cluj, 1935; Nicolae Albu, „Literatura «Tribunei»", „Lanuri", 1937,1; Al. Iordan, „Povestitori ardeleni şi bănăţeni până la Unire", CL, 1937,6-7; Al. Dima, „Povestitori ardeleni şi bănăţeni până la Unire", RFR, 1938, 7; Olimpiu Boitoş, „Povestitori ardeleni şi bănăţeni până la Unire", „Revue de Transylvanie", 1938, 3-4; Zaciu, Masca, 388-393; George Munteanu, Ion Breazu, ST, 1958; 5; Al. Căprariu, Cu Blaga la Paris, TR, 1965, 2,19, 27,1967, 46; Brateş, Oameni, 142-149; Ion Vlad, „Studii de literatură română şi comparată", TR, 1971,4; Fanache, întâlniri, 222-226; Mircea Curticeanu, Ion Breazu (1901-1958). Schiţă biobibliografică, TR, 1973, 19; Mircea Zaciu, Ediţia Ion Breazu, TR, 1973, 50; Nicolae Manolescu, Studii şi documente literare, RL, 1973, 50; Petru Poantă, „Studii de literatură română şi comparată", ST, 1974,3; Domiţian Cesereanu, Ideologia literară a Transilvaniei (într-o viziune propusă de Ion Breazu), TR, 1975, 36; Ion Vlad, Lecturi constructive, Bucureşti, 1975,386-391; Nae Antonescu, Ion Breazu despre Lucian Blaga, ST, 1976, 5; Mircea Popa, Un mod de cercetare literară, TR, 1976, 30; Mircea Curticeanu, Ion Breazu inedit, ECH, 1979,3-12,1980,1-12,1981,4-5; Ion Vlad, Recitindu-l azi pe Ion Breazu, TR, 1981,20; Bârlea, Efigii, 189-201; Ion Vlad, Ion Breazu şi sfera „geografiei literare", TR, 1991,18; V. Fanache, Componentele sincronismului literar, TR, 1991,18; Mircea Curticeanu, Ion Breazu redactor inedit, CTC, 1991,7; Dicţ. scriit. rom., 1,371-374; Z. Omea, Blaga în corespondenţă, RL, 1996,10.	C.	T.
BREBAN, Nicolae (l.II .1934, Baia Mare), prozator şi eseist. Este fiul Constanţei (n. Bohmler) şi al lui Vasile Breban, preot. B. face şcoala la Lugoj, unde tatăl său funcţiona în cadrul Episcopiei Greco-Catolice, apoi, după desfiinţarea acesteia odată cu interzicerea cultului greco-catolic în 1948, devenit mirean, trăia din veniturile de proprietar al unor mici unităţi productive (moară, presă de ulei). Exmatriculat din liceu în 1951, ultimul an de studiu, din cauza originii sociale „nesănătoase" — fiu de „exploatator" —, B. îşi termină studiile în formula „fără frecvenţă", la Oradea, unde lucrează ca funcţionar. După bacalaureat (1952), se stabileşte la Bucureşti unde vrea să se înscrie la Universitate, dar nu e admis, tot din cauza „originii sociale". Urmează cursuri de calificare, devenind strungar la Uzinele „23 August", ulterior şi conducător auto profesionist. Reuşeşte să fie admis, în 1953, la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele", cum precizează el însuşi în Confesiuni violente (1994), dar, subterfugiul fiind descoperit, e exmatriculat. Repetă tentativa în anul următor, însă bolnav,
659 Dicţionarul general al literaturii române
Breban
abandonează. Lucrează un timp la garajul Ministerului Finanţelor (1955-1956). în 1956-1957 e student la Cluj (la Filologie, limba şi literatura germană), dar întrerupe din nou şi definitiv studiile. Duce o existenţă socialmente „marginală" faţă de structurile organizate ale vieţii literare „oficiale" şi se dedică unor vaste lecturi de opere fundamentale (din marea proză universală, din filosofia germană etc.). Frecventează cercurile unor tineri scriitori în curs de afirmare (Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Cezar Baltag, Florin Mugur, Grigore Hagiu ş.a.), cadru al unor fertile dezbateri neoficiale despre înnoirea creaţiei literare. Debutează cu proză scurtă în „Gazeta literară" (1961). Primul roman, Francisca, îi apare în 1965. Animale bolnave (1968) îi aduce consacrarea definitivă, aprecierea cvasiunanimă. E ales membru al Biroului Uniunii Scriitorilor şi devine membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, în calitate de „scriitor reprezentativ", într-un moment de „deschidere" a oficialităţilor comuniste. Din toamna anului 1968, e redactor-şef adjunct, iar din 1970, redactor-şef la „România literară". Realizează, semnând scenariul şi regia, pelicula de lungmetraj Printre colinele verzi (1970), adaptare cinematografică a romanului Animale bolnave; filmul e inclus în selecţia oficială a Festivalului de la Cannes în 1971. B. însoţeşte filmul la festival, apoi călătoreşte prin Italia, iar în iulie 1971, aflându-se la Paris şi luând cunoştinţă de măsurile de înăsprire a controlului ideologic introduse în ţară („Tezele" din iulie 1971), îşi prezintă, în semn de protest, demisia de la conducerea „României literare" şi acordă interviuri presei occidentale, în care critică politica regimului Ceauşescu. Când se întoarce (aprilie 1972) în România, fusese exclus din Biroul Uniunii Scriitorilor şi din partid şi va fi marginalizat de autorităţi. Nu va mai ocupa nici un fel de funcţii oficiale şi se va dedica cu totul scrisului. Romanele continuă să-i apară, dar e şicanat de oficialităţi din cauza încercărilor de a-şi publica unele scrieri în străinătate. Bunavestire (1977) apare cu mari dificultăţi şi stârneşte controverse din raţiuni extraliterare. între timp B. dobândise şi cetăţenia vest-germană şi va face mai multe călătorii în străinătate, locuind perioade îndelungate la Paris, dar fără a „părăsi definitiv" — juridic vorbind — vreodată România. Condiţia lui e totuşi cea a unui semiexilat. Sprijină poziţia lui Paul Goma, în 1977, dar sieşi îşi refuză cariera de opozant politic, dorind să-şi impună scrierile atenţiei internaţionale pentru valoarea lor estetică, şi nu pentru raţiuni de conjunctură politică. I-au fost publicate în Franţa, în traducere, la editura Flammarion, în absenţa stăpânilor (En Vabsence des maîtres, 1983), Bunavestire (LAnnonciation, 1985) şi Don Juan (1991). După 1989, e foarte prezent în publicistica şi dezbaterile de idei din ţară. Din aprilie 1990, e director al săptămânalului „Contemporanul — Ideea europeană", serie nouă a „Contemporanului"; titlul şi concepţia revistei i se datorează. Publică din nou romane, dar şi cărţi de eseuri şi publicistică, versuri, teatru. Este, între altele, animatorul unor Colocvii ale romanului românesc (1999, 2000). în 1997, Academia Română îl primeşte în rândurile sale, în calitate de membru corespondent. în 2001 e ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. A fost laureat, de-a
lungul anilor, cu Premiul „Ion Creangă" al Academiei Române (1965), Premiul Uniunii Scriitorilor (1968,1977,1995), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1994) ş.a.
B. se impune, de la primele romane, ca unul dintre cei mai importanţi prozatori ai epocii, unul dintre principalii novatori ai prozei româneşti de ficţiune. Cultivă o formulă estetică şi o ideologie literară (aplicată) de o profundă originalitate. Cărţile lui, inegale valoric, dar fără excepţie remarcabile, au suscitat uneori contestări sau supraevaluări, deopotrivă nejustificate, sau au fost cvasiignorate din raţiuni în afara literaturii („cariera" sau gesticulaţia publică a scriitorului, episoade biografice, „ideologia" reală sau presupusă, jactanţa lui proverbială, suspiciunea de egolatrie şi acuzaţia de aroganţă constituite ca reacţie la discursul lui publicistic, considerat a fi singular şi prea răspicat ş.a.). Totuşi, reproşurile care i s-au adus, încercările de „demolare", chiar, n-au contestat palierul valoric şi gradul de importanţă foarte înalt al scrisului lui B., considerate subînţelese, dacă nu enunţate explicit: pare-se, nici chiar detractorii, sinceri sau conjuncturali, nu-i pot refuza statutul de scriitor de primă mărime al ultimelor decenii. Deoarece s-a abţinut de a sacrifica „modei" demascărilor oficial agreate — şi abil limitate — a „obsedantului deceniu", cărţile lui de dinainte de 1989 s-au dovedit, după schimbarea contextului politic, mai viabile decât altele, care se subordonaseră docil acelei „mode". Mai recent, s-au ivit încercări de contestare a lui B. pe criterii strict literare — ar fi „doar" modern, nu
Breban
Dicţionarul general al literaturii române 660
şi postmodern, cum s-ar cuveni, cu alte cuvinte, cramponân-du-se de modernitatea perdantă, ar fi depăşit estetic; după alte opinii, romancierul ar fi, dimpotrivă, unul dintre pionierii postmodernismului literar românesc. Dincolo de plauzibilitatea uneia sau alteia dintre „etichetările" posibile, astfel de dezbateri nu fac decât să ateste, din nou, importanţa operei scriitorului. Prima carte, Francisca, e un roman-cronică al unor transformări sociale postbelice şi a fost remarcată la vremea apariţiei datorită viziunii novatoare în care trata subiecte ce în epocă se bucurau în mod curent de abordări convenţionale; acuzată ulterior de conformism conjunctural faţă de „comandamentele" impuse de politica de dirijism cultural a oficialităţii comuniste, parţial repudiată de autorul însuşi, cartea nu e, totuşi, neglijabilă sau neinteresantă: temele predilecte şi obsesiile romancierului, caracteristice, simt deja depistabile în acest volum de debut. în absenta stăpânilor (1966), „prima carte bună" a scriitorului după propria lui opinie, e un triptic de naraţiuni independente, consacrate fiecare unei vârste sau condiţii omeneşti — senectutea, feminitatea, copilăria — şi potenţate prin încadrarea într-un întreg virtual care le subordonează unei demonstraţii („stăpânii" absenţi sunt bărbaţii). Animale bolnave, probabil cea mai cunoscută dintre cărţile lui B., e un fals roman poliţist, de fapt un roman dostoievskian, centrat pe sondarea literară a psihologiei abisale şi năzuind aproximarea sensului existenţei umane, într-o originală viziune metafizică. Cartea a impresionat, probabil, (şi) prin aspectul ei de „roman poliţist" perfect construit. Intriga în sine e, totuşi, destul de banală. Autorul a fixat locul acţiunii într-un orăşel industrial de munte (deci, mai mult sau mai puţin, un „univers închis", adică un topos al „romanelor cu enigmă" de genul celor ale Agathei Christie etc.). Sunt comise mai multe omoruri, misterioase bineînţeles, al căror autor e, în cele din urmă, după un suspans excelent construit, descoperit. Aspectul de „roman de acţiune" a fost relevat sugestiv de Ion
Negoiţescu: „Odată cu Animale bolnave, N. Breban revine [...] la realism, într-un roman cu acţiune vie, palpitantă, cu personaje clasic conturate, de la detectivi la profeţi, roman ce nu-şi refuză scene de maximă violenţă, anchete brutale, violuri, crime şi, în acelaşi timp, prefirat subtil cu elemente suav halucinatorii, urme ale antirealismului vizionar de care se arătase mânat pentru a izbuti să împlânte, cu o vigoare epică puţin obişnuită, în această ţesătură un personaj pur halucinatoriu, de o unică identitate în literatura română." Personajul „halucinatoriu" este tânărul Paul Sucuturdean, care trăieşte la hotarul dintre vis şi realitate şi care, alături de plutonierul Mateiaş, anchetator neconvenţional şi infailibil, de „profetul" Krinitzki, de fanaticul Miloia şi de alte câteva personaje, se numără printre figurile memorabile ale puternicului roman. „Modelul" pentru Animale bolnave va fi fost, foarte probabil, Crimă şi pedeapsă de Dostoievski, scriitor care — alături de Nietzsche şi de Thomas Mann — e unul dintre maeştrii recunoscuţi ai lui B. Psihologia abisală ocupă prim-planul şi în îngerul de ghips (1973), roman psihologist şi eseistic, analiză a unui caz de decădere lăuntrică — voită, asumată ca o cale a cunoaşterii de sine — a unui intelectual aparent rasat, doctorul Minda. Romanul Bunavestire, text-parabolă, cu un grad record de indeterminare şi ambiguitate, falsă carte de învăţătură despre o ciudată devoţiune — „un amestec de nietzscheanism şi «trăirism» românesc din anii '20-'30, un elitism reacţionar care împarte pe oameni în stăpâni şi slugi şi visează construirea unei utopice lumi dictatoriale" (N. Manolescu) — şi, în acelaşi timp, satiră anti mic-bugheză (un fel de Bouvard et Pecuchet autohton), marca evoluţia către postmodernism. Personajul Grobei, „om mărunt", funcţionăraş obscur, transfigurat de descoperirea unei bizare vocaţii, e o figură singulară, una dintre cele mai frapante ale prozei româneşti postbelice. „Poemul epic" — de fapt, romanul — Drumul la zid (1984), care mobilizează din nou motivele autorului pe trama crizei existenţiale a unui tânăr, Castor Ionescu — un „om mărunt" gogolian, înfăţişat ca „simbolul luptei purtate în numele vieţii şi al cunoaşterii de sine" (Ion Vlad) şi prezentând „imaginea căii barate către sfinţenie" (N. Steinhardt) —, rămâne probabil cea mai „neînţeleasă" dintre scrierile romancierului. Sub „masca" unor romane de mondenitate şi de problematică amoroasă, psihologică şi socială în medii amestecate, explorată dintr-un unghi inedit — deoarece nu e vorba nici de intimism descriptiv lipsit de orizont ideatic, nici de demascare esopică a marasmului social, ambele curente în epocă —, Don Juan (1981) şi Pândă şi seducţie (publicat în 1991, dar scris în 1976) se vădesc, în cele din urmă, a fi întruchipări ale aceleiaşi obsesii privind relaţia individului cu sine şi cu lumea. Perspectiva de abordare este a mitului modern al seducătorului; cele două cărţi sunt de fapt componente ale unei macrotrilogii, Don Juan, a cărei ultimă parte este nu un roman, ci, la rândul ei, o masivă trilogie, Amfitrion (1994), formată din volumele Demonii mărunţi, Procuratorii şi Alberta. Deşi întâmpinat de critică cu o ciudată reticenţă, Amfitrion este o întreprindere vastă, vădind o ambiţie artistică temerară, un pariu cu miză enormă, în mare parte câştigat, o operă care cuprinde unele dintre cele mai bune
661 Dicţionarul general al literaturii române
Breban
Ştefan Bănulescu, Nicolae Ţie şi Nicolae Breban
pagini scrise de B. Ziua şi noaptea (1998), prezentat de autor ca prim volum al unei proiectate tetralogii, este un roman de actualitate, cu trama propriu-zis epică mai consistentă decât de obicei (se aseamănă, din acest punct de vedere, cu Animale bolnave şi trimite, prin unele elemente, la Demonii lui Dostoievski), ilustrând din nou cota valorică a prozatorului, particularităţile tehnicii narative şi ale universului tematic. Ciclul deschis prin Ziua şi noaptea (1998) a fost continuat prin Voinţa de putere (2001), un roman cu o încărcătură epică densă. Tematica de strictă actualitate, iar modalităţile „realiste" şi „eseistice" de investigare a realului social şi sufletesc sunt îmbinate fericit.
Cărţile lui B. mărturisesc un demers unic, de ansamblu, conceput „pe scară mare"; ele sunt faţetele unei experienţe spirituale pe care scriitorul o propune cititorilor, instituindu-se pe sine ca o conştiinţă vizionară, ca „dascăl". Unitatea operei e semnalată şi de circulaţia temelor, motivelor şi tipurilor; scriitorul construieşte — ca Balzac, deşi e antibalzacian — o „lume ficţională" coerentă şi consecvent ilustrată, guvernată de câteva obsesii personale, dar cu pretenţii — şi cu şanse — de a deveni un loc de comuniune. Interesantă e, de aceea, mai mult decât eposul — de altfel deseori evanescent ori programatic destructurat, deşi păstrează aparenţele extremei vigori —, recurenţa temelor, motivelor, tipurilor. Una dintre temele privilegiate este cea a puterii: puterea nu propriu-zis
social-politică, ci puterea lăuntrică, văzută într-o marcată perspectivă nietzscheană. Tema seducţiei — seducţie improbabilă, „neruşinată", irezistibilă — e la fel de frecventă. Complementare şi corelate, puterea şi seducţia se manifestă în sânul cuplului — cuplul stăpân-sclav, stăpân-slugă, cu varianta magistru-discipol — acesta fiind un motiv omniprezent: motivul „cuplurilor care se devoră" (E. Simion). Dominarea şi seducerea sunt deseori reversibile, câte un personaj putând fi, simultan sau succesiv, seducător şi sedus, „stăpân" şi „sclav". Polaritatea a fost interpretată şi prin opoziţia masculin-feminin sau explicată prin virtualul cuplu simbolic Don Juan — Don Quijote. E în joc o tipologie a „slabilor" şi „puternicilor", dar cei doi termeni ai opoziţiei se regăsesc de fapt asociaţi paradoxal şi complex în „personajul enorm" (Grobei, Minda, Castor Ionescu, Rogulski din Don Juan, Marchievici din Amfitrion, Jiquide din Ziua şi noaptea), el însuşi o lume, polimorfă, tensionată, în care sălăşluiesc laolaltă polarităţile forţei şi slăbiciunii, semnificând în fond divergenţa dintre aparenţă şi esenţă. Poetica romanelor, stilul lor şi tehnicile narative simt indisoci-abile de mesajul vehiculat. Romancierul nu e în nici un caz un „stilist", în sensul pedant al termenului, ori un calofil. Problematica intelectuală, morală, psihologică, filosofică, socială, sondarea abisalului, a abjecţiei, a slăbiciunii omeneşti, a fragilităţii şi energiei lăuntrice, a putinţei de mântuire nu sunt tratate descriptiv-expozitiv, ci sunt încorporate în text, aşa după
Breban
Dicţionarul general al literaturii române 662
cum „materialitatea corporală, fizică, e trăită în romanele lui de-a dreptul, deloc abstractă, nici măcar «povestită»" (N. Manolescu). Binomul pândă-seducţie e prezent nu numai în spaţiul ficţiunii, ci şi la nivelul lecturii: naratorul caută să-şi seducă cititorul, să-l domine, zeflemisindu-1, agresându-1, pă-călindu-1. Unul dintre principalii factori ai impactului romanelor asupra publicului rezidă în contrazicerea necomplezentă a orizontului de aşteptare anterior constituit. Operaţie săvârşită nu fără „viclenii", motivate prin intenţionalitate artistică: iluzia realistă e instituită pe ample porţiuni ale textului, pentru a fi apoi abandonată, contrazisă, relativizată, deconspirată, distrusă. Nu e însă la mijloc o deconstrucţie autotelică, subordonată unor explorări pur „tehnice": B. e, în primul rând, în felul lui foarte personal şi nonconformist, un scriitor angajat (desigur, nu în sensul restrâns, legat de militantismul politic), hotărât să transmită, prin artă, ceea ce s-ar putea numi un „mesaj umanist". E vorba de un umanism la fel de personal — şi de „nou", la noi — ca şi modalităţile în care scriitorul mânuieşte tehnicile narative, un umanism diferit de orice optimism programatic sau triumfalist complezent. Reprezentant al modernităţii (în sensul istoric precis al termenului, opus atât tradiţionalismului, cât şi avangardei ori postmodernismului), dar deloc reticent faţă de tradiţie, şi nici faţă de cuceririle avangardei şi ale postmodernismului (descoperite pe cont propriu, însuşite nu prin imitaţie, ci prin evoluţie firească), credincios formulei marelui roman total, B. demonstrează viabilitatea acestuia, precum şi putinţa artei zise „mari" sau „înalte" de a coexista cu evoluţiile postmoderne. Pentru el, Dostoievski, Thomas Mann, Joyce, Proust rămân modele de urmat: nu obiecte de imitaţie, ci termeni de emulaţie. La fel după cum Nietzsche nu e un capitol „clasat" din istoria filo-sofiei, ci, într-o lectură personală, un izvor viu. Definitorii pentru opera lui romanescă sunt — fără să-i epuizeze specificitatea — câteva trăsături pe care însuşi scriitorul le considera, într-un articol, a fi caracteristice romanului modem în general: abordarea unei tematici vizând problemele individului nu în relaţie sau în opoziţie cu societatea ori cu bunurile de posesie primară, nu în funcţie de conflicte sociale simple, fizice, istoric previzibile, nu ca „document etno-istoric", nu cum erau văzute de zolişti şi de balzacieni, ci „în relaţie cu el însuşi, [...] cu socialul sau posesia deja încorporate, «subiectivizate», problematizate"; personajul, omul, devine astfel „apt să gândească cosmicul, ontologicul şi, cu adevărat, istoricul". Pe de altă parte, cu toată desfăşurarea de artificii şi procedee, cu tot recursul masiv la deriziune şi ambiguitate, proza aceasta e una penetrată de tragism, o proză a „seriozităţii", o proză în primul rând a „omului", nu a „limbajului".
B.	a scris şi poeme, piese de teatru (Culoarul cu şoareci, 1980, Bătrâna doamnă şi fluturele, 1982), scenarii cinematografice (între altele, scenariul filmului artistic de lungmetraj Răutăciosul adolescent, realizat de Gheorghe Vitanidis în 1969). A mai semnat publicistică şi eseistică vădind poziţia lui antitotalitară (volumul de eseuri Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, scris la Paris în 1988 şi publicat în ţară după aproape un deceniu) ori năzuinţa unei superioare pedagogii socio-culturale (seria de
eseuri Riscul în cultură, publicată în „Contemporanul — Ideea europeană" la începutul anilor '90 şi apoi în volum). Confesiuni violente e o carte-interviu: o seamă de mărturii („literare, politice şi biografice", subiective, şi, de aceea, controversabile) formulate într-o suită de convorbiri cu Constantin Iftime se articulează într-un autoportret, într-o autobiografie selectivă, operă de memorialistică şi profesiune de credinţă totodată.
Nu credem că se pot stabili deosebiri prea mari, nici de valoare şi nici de substanţă, între romanele lui Nicolae Breban, variaţiuni minime pe aceeaşi temă. Având coordonate identice, ele par mai degrabă subdiviziuni enorme, născute din pasta aceleiaşi obsesii, ale unei naraţiuni orbitale, rotindu-se în jurul unui punct fix, care e o idee. Dar o idee organică. în aceasta constă de altfel superioritatea lui Nicolae Breban faţă de mulţi dintre tinerii lui colegi, care vântură ideile ca pleava, dar nu se aleg până la urmă (şi cititorul pe lângă ei) cu mai nimic.
Valeriu Cristea
SCRIERI: Francisca, Bucureşti, 1965; în absenţa stăpânilor, Bucureşti, 1966; Animale bolnave, Bucureşti, 1968; îngerul de ghips, Bucureşti, 1973; Bunavestire, Iaşi, 1977; Don Juan, Bucureşti, 1981; Drumul la zid, Bucureşti, 1984; Pândă şi seducţie, Bucureşti, 1991; Elegii parisiene, Cluj-Napoca, 1991; Amfitrion, voi. I: Demonii mărunţi, voi. II: Procuratorii, voi. III: Alberta, Bucureşti, 1994; Confesiuni violente. Dialoguri cu Constantin îflimie, Bucureşti, 1994; O utopie tangibilă. Convorbiri cu Nicolae Breban, îngr. Ovidiu Pecican, Bucureşti, 1994; Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, pref. Ovidiu Pecican, Iaşi, 1997; Riscul în cultură, Iaşi, 1997; Teatru, Bucureşti, 1997; Ziua şi noaptea, Bucureşti, 1998; Stricte amintiri literare, Cluj-Napoca, 2001; Voinţa de putere, Cluj-Napoca, 2001; Sensul vieţii (Memorii, I), Iaşi, 2003.
Repere bibliografice: Ardeleanu, însemnări, 207-213; Regman, Cărţi, 69-74; Lucian Raicu, Nicolae Breban, „Animale bolnave", RL, 1968, 6; Sorin Alexandrescu, Dilemele prozei, LCF, 1968,25; Mircea Iorgulescu, Nicolae Breban, „Animale bolnave", R, 1968, 12; Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, „Animale bolnave", CNT, 1968,51; Ion Vlad, Dimensiuni interioare ale romanului, structură şi complexitate în roman, ST, 1969,1; Magdalena Popescu, Creaţie şi generozitate, AST, 1969, 4; Martin, Generaţie, 103-114; AL Piru, Nicolae Breban, R, 1970, 9; Cristea, Interpretări, 88-93; Dimisianu, Prozatori, 60-69; Damian, Intrarea, 47-64; Negoiţescu, însemnări, 235-258; Adrian Isac, Reabilitarea unor personaje, ECH, 1971, 4; Ardeleanu, „A urî", 119-124; Negoiţescu, Lampa, 150-159; Stănescu, Cronici, 83-98; Vlad, Convergenţe, 287-291; Ciobanu, Panoramic, 194-198; Petrescu, Scriitori, 125-128, 142-144; Dimisianu, Valori, 105-108; Ungheanu, Arhipelag, 87-101; Cristea, Domeniul, 202-217; Regman, Colocvial, 27-33; Iorgulescu, Al doilea rond, 222-228;Nicolae Manolescu, „Bunavestire", RL, 1977, 24; Ştefănescu, Preludiu, 191-200; Simion, Scriitori, I, 466-484; Poantă, Radiografii, I, 51-54; Ardeleanu, Menţiuni, 80-95; Dimisianu, Opinii, 112-115; Stănescu, Jurnal, 1,95-98; Ioan Buduca, Cei doi Grobei, ECH, 1980,1-2; Ungureanu, Imediata, 1,249-268; Moraru, Semnele, 185-190,190-203; Tomuş, Mişcarea, 254-257, 262-265; Piru, Ist. lit., 523-524; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 184-204; Nicolae Manolescu, „Ia te uită ce Don Juan", RL, 1982, 3; Gorcea, Structură, 78-81, 151-159; Livescu, Scene, 190-193; Simuţ, Diferenţa, 107-170; Manolescu, Arca,
III,	190-215; Dimisianu, Lecturi, 137-145; Mareea, Concordanţe,
232-236; Ţeposu, Viaţa, 166-172; Gheorghiu, Reflexe, 29-33, 55-65; Dimisianu, Roman şi personaj, RL, 1984,25; Nicolae Manolescu, Castor
663 Dicţionarul general al literaturii române
Brediceanu
şi Pollux, RL, 1984,27; Paul Dugneanu, Nicolae Breban, „Drumul la zid", LCF, 1984,37,38; Steinhardt, Un personaj literar, ST, 1984,11; Ion Vlad, Glose la un roman al condiţiei umane, ST, 1984,12; Dobrescu, Foiletoane,
III,	74-82; Condurache, Portrtt, 26-30; Odangiu, Romanul, 105-117; Moraru, Textul, 76-78; Manea, Contur, 59-62; Ungureanu, Proza rom., I, 529-549, 579-610; Iorgulescu, Prezent, 192-196; Sorescu, Uşor cu pianul, 170-180; Holban, Profiluri, 150-168; Dimisianu, Subiecte, 103-107,115-121; Cosma, Romanul, I, 224-230; Spiridon, Melancolia, 148-212; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 130-137; Pecie, Romancierul, 65-99; Lovinescu, Unde scurte, I, 363-364, 370-372, II, 229-234; Steinhardt, Monologul, 75-78; [Nicolae Breban], APF, 1991, 12 (semnează Marta Petreu, Laura Pavel, Florin Sicoe, Lâszlo Alexandru); Alex. Ştefănescu, Nicolae Breban - poet, RL, 1992,31; Mircea Braga, Pe pragul criticii, Cluj-Napoca, 1992, 34-39; Marin Mincu, Textualism şi autenticitate, Bucureşti, 1993, 135-146; Simuţ, Incursiuni, 273-290; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 52-54; Ovidiu Pecican, Metafizica încorporată, ST, 1994,3; Alex. Ştefănescu, Nicolae Breban despre epoca sa, RL, 1994, 45-46; Florin Mihăilescu, Viaţa literară sub comunism, ST,
1995,	1-2; Liviu Petrescu, Moment Nicolae Breban, ST, 1995, 1-2; Nicolae Bârna, Don Brebjuan, Don Brebjote, CC, 1995, 3-4; George Pruteanu, Peşti de plastic în acvarii diferite, RL, 1995,45; Caius Dobrescu, Aventurile unei provocări (mereu) amânate, RL, 1995, 45; Gabriel Dimisianu, Nedreptăţitul Amfitrion, RL, 1995,45; Simona Sora, Apocalipsa după Breban, RL, 1995,45; Nicolae Bârna, Banalităţi interesante, CC,
1996,	6-7; Marian Victor Buciu, Breban. Eseu despre stratagemele
supravieţuirii narative, Craiova, 1996; Micu, Scurtă ist., III, 148-158; Laura Pavel, Antimemoriile lui Grobei, Bucureşti, 1997; Petre Isachi, Ioan Lazăr, Anotimpurile romanului, Bacău, 1997,356-402; Petrescu, Studii transilvane, 78-79; Glodeanu, Dimensiuni, 82-86; Laura Pavel, întoarcerea lui Raskolnicov, APF, 1998, 2; Dicţ. analitic, I, 105-108, 322-324, II, 210-212, 231-233, IV, 420-421; Perian, Pagini, 162-165; Cărtărescu, Postmodernismul, 331-332; D. Ţepeneag, O epistolă rămasă într-un sertar, F, 2000,5; Marian Victor Buciu, Marele romancier şi visul său estetic din dictatura de zi şi noapte, F, 2000,5; Ovidiu Pecican, Două dimensiuni europene (interviu cu Nicolae Breban), F, 2000, 5; Nicolae Bârna, „Animale bolnave" - o paradigmă a romanului brebanian, F, 2000, 5; Ovidiu Pecican, Amfitrionul brebanian - eros divin şi eros uman, F, 2000,5; S. Damian, Silueta câinelui, APF, 2000,6-8; Alex. Ştefănescu, Nicolae Breban, eseist amator, RL, 2000, 30; Dicţ. esenţial, 111-116; Dimisianu, Lumea, 128-158; Grigurcu, Poezie, 1,139-144; Ghiţulescu, Istoria, 411-413; Manolescu, Lista, II, 187-208; Bârna, Comentarii, 7-36, 194-208; Popa, Ist. lit, II, 848-852, passim; Cornel Ungureanu, Nicolae Breban şi voinţa de putere, O, 2002, 6; Robert Şerban, „M-a susţinut propria megalomanie" (interviu cu Nicolae Breban), 0,2002,6; Cristina Chevereşan, Viaţa în suspans, 0,2002,6; Geo Vasile, Călătoria la capătul conştiinţei încărcate, CL, 2002,8; Liviu Maliţa, Nicolae Breban, Braşov, 2002; Negriei, Lit rom., 210-216,299-306; Gabriel Dimisianu, Putere şi destin,RL,2003,l$r	N.Br.
BREDICEANU, Coriolan (5.1.1850, Lugoj - 7.II.1909, Lugoj), autor dramatic şi prozator. B., om politic, una dintre cele mai populare figuri ale Banatului, s-a născut într-o familie de meseriaşi din Lugoj. A învăţat la Lugoj, Arad şi la liceul din Beiuş. La Pozsony (Bratislava) şi Budapesta a făcut studii universitare de drept. Avocat în Lugoj, a pledat în mai multe dintre procesele intentate de autorităţile maghiare publicaţiilor şi conducătorilor românilor; s-a aflat între apărătorii acuzaţilor în procesul Memorandumului. Timp de două decenii a fost
membru în consiliul judeţului Caraş-Severin şi în comitetul Partidului Naţional Român. S-a pronunţat pentru pasivitatea politică a românilor din Austro-Ungaria, crezând în avantajele pe care ei le-ar putea obţine astfel din partea Austriei. A colaborat la gazetele bănăţene, semnând, uneori, Coriolan Briceagă, Nips, Spin. Caius Brediceanu, ministru, diplomat, şi compozitorul Tiberiu Brediceanu au fost fiii lui, iar una dintre fiice, Cornelia, a devenit soţia lui Lucian Blaga.
B.	s-a afirmat ca un remarcabil animator cultural. A făcut parte din Astra şi din Societatea pentru fond de teatru român. A încurajat teatrul românesc din Banat, organizând spectacole la care participa şi ca interpret. A scris chiar piese (comedia Lecuit, publicată mai întâi în „Familia"), precum şi monologuri (Niţă Panjăn, Barbu Lăutaru). El este şi autorul a două nuvele mai întinse, Fir a (1886) şi Piatra credinţei (1894). Prima, o „nuvelă din popor", expune practici magice şi superstiţii din mediul sătesc bănăţean. Piatra credinţei narează, un moment din trecutul Lugojului, oraş care, supus de turci, reuşeşte să-şi recâştige independenţa cu sprijinul Austriei şi, mai ales, prin vitejia, dorul de libertate, credinţa şi omenia unor eroi, idealizaţi, din rândurile românilor. Povestirea este subordonată tezei şi pildei morale. Pentru culoare locală, se insistă asupra graiului regional.
SCRIERI: Fim, Timişoara, 1886; ed. Lugoj, 1913; Piatra credinţei, Timişoară, 1894; ed. 2, Lugoj, 1913; Niţă Panjăn, Lugoj, 1895; Lecuit, Lugoj, 1902. Traduceri: Robert Misch, Junii bătrâni, Timişoara, 1897. Repere bibliografice: Iorga, Oameni, I, 302-303; A. E. Peteanu, Din galeria marilor dispăruţi ai Banatului, voi. II: Coriolan Brediceanu, Lugoj, 1935; Suciu, Lit băn., 110-116; Dicţ. lit. 1900,123-124.	S.C.
Breslaşu
Dicţionarul general al literaturii române 664
BRESLAŞU, Marcel (pseudonim al lui Marcel Bresliska; 19.IX.1903, Bucureşti — 20.IX.1966, Bucureşti), poet şi traducător. Provine dintr-o familie de mici funcţionari. După absolvirea Liceului „Spira Haret", urmează, în paralel, Conservatorul şi Facultatea de Drept, la Bucureşti, obţinând licenţa în
1925.	îşi pregăteşte şi susţine doctoratul la Paris (1929), unde frecventează şi cursurile de la Schola Cantorum (clasa de compoziţie, condusă de Vincent d'Indy). întors în ţară, profesează avocatura. Scrie poezie, fără să publice. Debutase în 1919, în revista „Cuib spre răsărit", cu poezia C-am fost pribegi, semnată Marcel A. Bresliska. Compune lieduri, apreciate în epocă. în 1934, prezentarea într-o reuniune literar-muzicală a unui fragment din Cântarea cântărilor suscită o elogioasă tabletă argheziană în „Adevărul literar şi artistic". Debutează cu volumul Cântarea cântărilor, în 1938. Angajat politic la stânga, este simpatizant, apoi membru al Partidului Comunist Român (de la începutul anilor '40), ceea ce îi prilejuieşte „olecuţă de-nchisoare". Dobândeşte o anume reputaţie de „poet de cafenea", construindu-şi o „boemă personală", dar rămânând de fapt izolat de viaţa literară. Reticent în a publica masiv versuri până după război, e cunoscut în epocă mai mult în calitate de compozitor şi pianist înzestrat/ considerat un fel de diletant superior. După război, prezenţa lui editorială este mai bogată. Din 1948, devine director al învăţământului Artistic în Ministerul Artelor şi Informaţiilor, apoi, între 1949 şi 1960, profesor la Institutul de Artă (ulterior Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale") şi rector, între
1950 şi 1953, redactor-şef al revistei „Secolul 20", între 1961 şi
1966.	Deţine funcţii în conducerea Uniunii Scriitorilor. E considerat, în epocă, de oficialitatea culturală, poet reprezentativ şi încununat cu laurii Premiului de Stat în 1957 şi 1962. Prefaţează volume ale unor tineri poeţi (Radu Cârneci în 1963, Marin Sorescu în 1964). Colaborează, de-a lungul vremii, la numeroase periodice („Adevărul literar şi artistic", „Vremea", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Rampa", „Scânteia", „România liberă", „Contemporanul", „Gazeta literară", „Viaţa românească", „Secolul 20", „Steaua" ş.a.).
Volumul Cântarea cântărilor (titlul e însoţit de precizarea: „Oratoriu profan pentru solişti, coruri şi orchestră. I. Texte după pre-textul Bibliei"), semnat Marcel Bresliska şi tipărit în 1938, în regia autorului, sub o înfăţişare de rafinament cert (foiţă aurie pe copertă, hârtie excelentă, caractere tipografice elegante, tipar deosebit de îngrijit), conţinând poemele care suscitaseră exclamaţia argheziană din 1934 („un mare poet, şi un poet complect", care „a pus piciorul în lumea cealaltă şi calcă pământul inconsistent al făgăduinţei"), avea să-i aducă elogii peremptorii din partea criticii. Conform adecvatei caracterizări formulate de poetul însuşi în nişte însemnări liminare, oarecum pretenţioase şi calofile, totuşi impunătoare prin seriozitate, poemele din Cântarea cântărilor „nu sunt nici o traducere, nici o adaptare, nici o versiune, ci texte pe un pre-text biblic", pre-text de la care s-a străduit să preia „îmbinarea de eglogă şi de psalm, de incantaţie şi melopee, o ambianţă, o lungime de undă!" Prin producţia poetică publicată după război, B. a oferit un edificator exemplu de autocenzură estetică benevolă, de deturnare a propriei vocaţii lirice din considerente social-politice, prin deliberată subordonare faţă de slujirea propagandistică a unor comandamente emanând de la opţiunea politică la care aderase anterior. începând cu Nişte fabule mici şi mari pentru mari şi mici (1946), şi-a înfrânat aplecarea spre lirism, alegând calea genului aforistic şi didactic, iar ulterior şi-a asumat — în chip neconvingător, lipsit fiind de vocaţie în materie — postura de poet-tribun, ce compune versuri agitatorice (Poeme pentru un ziar de perete, 1948) sau evocări istorice în conformitate cu exigenţele oficialităţii comuniste: Griviţa Roşie (1949), Cântec de leagăn al Doncăi, cu subtitlul Al XXVII-lea cânt din „Povestea poveştilor" (1953), în târg la Iaşi. 1917 (1955), texte ce ar fi urmat să se articuleze, alături de altele, proiectate, într-un vast ciclu Povestea poveştilor, un fel de La Legende des siecles. Totuşi, în noua ipostază, conjuncturală, deşi adoptată din convingere, talentul, cultura şi inteligenţa l-au salvat pe poet de un eşec total. Remarcabila stăpânire a ştiinţei versificaţiei, îndemânarea prozodică, erudiţia, inventivitatea lexicală, simţul umorului (dus uneori până la sarcasm), inteligenţa scăpărătoare, recurgerea ghiduşă la un patrimoniu livresc substanţial şi solid, vivacitatea asociativă, o irepresibilă înclinaţie spre mânuirea ludică a limbajului (cu rezultate frizând uneori verbigeraţia mecanică, subordonată performanţei ritmice sau eufonice gratuite, iritantă poate, dar ajungând nu o dată în vecinătatea procedărilor avangardiste sau a tehnicii comicului absurd) au individualizat poezia lui postbelică, inclusiv pe cea „de comandă". Poetul a dobândit în
665 Dicţionarul general al literaturii române
Brezeanu
peisajul literar al epocii un loc distinct, de meşteşugar iscusit şi agreabil al cuvântului, factor de relativă intelectualizare şi rafinament al versului într-o vreme când dogma oficială în materie de creaţie literară împingea majoritatea poeţilor conformişti la compuneri plate, narativ-expozitive, neavenite estetic. B. era, într-un fel, un nonconformist în sânul conformismului. Insuficienţa fondului poemelor — deseori didacticist, convenţional, simplist — era compensată în parte de vigoarea formală. în fabulele sale, al căror limbaj „este când familiar, când purist, când bălţat cu neologisme şi barbarisme anume aşezate, în vederea efectului" (Şerban Cioculescu), poetul, „scăpărător de vervă" (D. Micu), surprinde nu o dată prin „alegorizarea şi structura narativă [...] neaşteptate, de o cuceritoare fantezie" (Sanda Radian). „Morala" fabulelor, uneori imprevizibilă, e rar exprimată explicit, fiind cel mai adesea difuză sau multiplă. Maniera este reluată, într-o altă ipostază, voit mai solemnă, în poemele din Dialectica poeziei sau Cântece despre cântec (1957), unde sunt expuse versificat, uneori pedestru, alteori elegant, enunţuri de pretenţie gnomică, sentinţe vizând o „artă poetică" angajată, de fapt generalităţi pe teme estetice, precepte convenţionale, mai mult platitudini decât iscodiri proprii sau expresii autentice. La modul minor, dar cu, deseori, aceeaşi abilitate, vervă şi inventivitate prozodică şi lexicală, procedarea a fost reluată şi în volumele pentru copii (ciclul Bondocei ş.a.). De fapt, poetul a dus, de-a lungul celor două decenii postbelice, o „viaţă dublă". Masivul volum antologic postum Zodiac, apărut în 1973, însoţit de o pertinentă prefaţă a lui Mihai Gafiţa şi reunind cicluri inedite, scrise de-a lungul anilor (unele poeme fuseseră totuşi publicate răzleţ, în periodice), a revelat un B. foarte diferit de cel cunoscut majorităţii publicului: un poet nu numai înzestrat, dar şi profund, dovedind o gravitate atenuată de o înţeleaptă autoironie, cultivând un lirism autentic, sensibil faţă de problematica intimă (dragostea, dureri şi nelinişti interiore, nostalgii) şi major-existenţială, un imagist remarcabil, un peisagist subtil. S-a vădit astfel, tardiv, că „satiricul tânjea după lirismul părăsit", mai toate poemele „secrete", „de sertar" punând în lumină o faţetă — cea mai autentică, probabil — a personalităţii sale, pe care „şi-a comprimat-o din convingere" (Mihai Gafiţa): lirismul intimist, introspecţia meditativă, ilustrată convingător şi cu farmec. Poetul a dat şi numeroase traduceri din literatura universală (Maiakovski, Lermontov, Schiller, E. A. Poe, B. Fondane, R. M. Rilke ş.a.).
SCRIERI: Cântarea cântărilor, Bucureşti, 1938; Nişte fabule mici şi mari pentru mari şi mici, Bucureşti, 1946; Poeme pentru un ziar de perete, Bucureşti, 1948; Griviţa Roşie, Bucureşti, 1949; Cântec de leagăn al Doncâi. Al XXVII-lea cânt din „Povestea poveştilor", Bucureşti, 1953; Când în aer se simte bucuria înnoirii... 1 Mai 1954, Bucureşti, 1954; Fabule, Bucureşti, 1954; în târg la laşi. 1917, Bucureşti, 1955; Bucuroşi de oaspeţi, Bucureşti, 1957; Ce o să fie Bondocei, Bucureşti, 1957; Dialectica poeziei sau Cântece despre cântec, Bucureşti, 1957; Bondocei îşi alege o meserie, 1958; Poezii, Bucureşti, 1959; Schimbul de mâine, Bucureşti, 1959; Alte „nişte fabule" mici şi mari pentru mari şi mici, Bucureşti, 1962; Dialectica poeziei şi nişte fabule, pref. Radu Popescu, Bucureşti, 1962; Partidul, Bucureşti, 1962; O nouă poveste a vorbei, Bucureşti, 1963; Versuri, îngr. şi pref.
Al. Chiriacescu, Bucureşti, 1973; Zodiac, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1973. Traduceri: Komei Ciukovski, Spăl-de-rup, Bucureşti, 1948; Poezia germană modernă de la Ştefan George la Enzensberger, I-II, îngr. şi pref. Petre Stoica, Bucureşti, 1967 (în colaborare); Bertolt Brecht, Viaţa lui Galîlei, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Emma Beniuc).
Repere bibliografice: Tudor Arghezi, Tablete. Canto şi lied, ALA, 1934, 944; Vladimir Streinu, M. Bresliska, „Cântarea cântărilor", TIL, 1939,602;
D.	T., Marcel Bresliska, „Cântarea cântărilor", VR, 1939,2; Emil Gulian, M. Bresliska, „Cântarea cântărilor", FCL, 1939,2186; Perpessicius, Opere, XI, 405-408; Şerban Cioculescu, Marcel Breslaşu, „Nişte fabule", ADV, 1946,16 615; A. E. Baconsky, Incursiune zoologică, ST, 1955,1; George Munteanu, Fantezie şi poezie, ST, 1955, 4; Radu Popescu, Marcel Breslaşu, „în târg la Iaşi. 1917", CNT, 1956,18; Oarcăsu, Opinii, 61-64; Georgescu, încercări, II, 232-237; Georgeta Horodincă, Marcel Breslaşu, Dialectica poeziei, ST, 1958,4; Eugen Luca, Poezia lui Marcel Breslaşu, Bucureşti, 1959; Leon Baconsky, Prin tufişurile poeziei, ST, 1959, 10; I. Şeuleanu, Marcel Breslaşu, „Alte «Niştefabule» mici şi mari pentru mari şi mici", ST, 1962,10; Petroveanu, Profiluri, 61-74; Micu-Manolescu, Literatura, 104-105; Mircea Tomuş, Marcel Breslaşu, ST, 1966,10; Oarcăsu, Oglinzi, 178-190; Piru, Panorama, 70-73; Mihai Gafiţa, Un om ciudat, TMS, 1973,15; Petre Solomon, în atelierul poetului, SXX, 1973,10; Nichita Stănescu, Un om din breasla fluturilor, SXX, 1973,10; Geo Şerban, Migală artizanală şi discreţie, SXX, 1973,10; Lit. rom. cont., 1, 178-180; Sanda Radian, Măştile fabulei, Bucureşti, 1983, 224-235, 250-254; Mirodan, Dicţionar, 1,231-237; Cândroveanu, Lit. rom., 120-123; Dicţ. scriit. rom., 1,377-379; Popa, Ist. lit., 1,1073-1074, passim.	N.Br.
BREZEANU, Vasile (17.VIII.1892, Piteşti - 24.11.1968, Sibiu), prozator. Este fiul postum şi nelegitim al lui Vasile Vasilescu, proprietar al unui mic teatru piteştean, crescut de bunicii din partea mamei, Gheorghe şi Voica Brezeanu. După ce a absolvit clasa a IV-a gimnazială, pleacă la Bucureşti, ajungând în cele din urmă figurant sub oblăduirea lui C. I. Nottara. Cooptat în trupa lui N. Reiciulescu, apoi în aceea a lui Achil Popescu, colindă oraşele şi târgurile muntene şi oltene. în timpul războiului, face parte, împreună cu George Enescu şi Jean Athanasiu, dintr-o „echipă artistică de front". Ulterior, este angajat la Teatrul Naţional din Craiova, Teatrul Popular, Teatrul Nostru şi, o perioadă mai îndelungată, la Teatrul Ligii Culturale din Bucureşti. în 1949, el se alătură actorilor de la Teatrul de Stat din Sibiu, proaspăt înfiinţat. După o activitate de peste cinci decenii, răsplătită cu Ordinul Muncii şi titlul de Artist Emerit, se retrage din teatru în 1965. Cu un simţ înnăscut al scenei, a creat numeroase roluri comice memorabile.
în literatură, debutează cu nuvela Gheorghiţă (1930), urmată de alte povestiri şi poeme în proză, publicate în „Universul" şi „Ordinea", din care câteva vor fi adunate în volumul Victoria (1941). Naraţiune „din vremile de restrişte şi de avânt", Gheorghiţă relatează peripeţiile unui „cercetaş" în vremea primului război mondial. Adesea, firul epic, bogat şi destul de interesant, e părăsit în favoarea discursului grandilocvent ori polemic. Mai bine surprinsă e progresia spaimei în sufletul adolescenţilor, confruntaţi cu întâmplări nu o dată absurde. Schiţele din Victoria au o compoziţie mai strânsă, însă puterea de invenţie rămâne deficitară. Poemele în proză sunt, cele mai multe, diluate şi emfatice. Superioară din toate punctele de
Brezianu
Dicţionarul general al literaturii române 666
vedere este memorialistica. B. îşi adună, în 1941, amintirile în Treizeci de ani în teatru. Rescrisă şi amplificată, sub titlul O viaţă de actor (1965), cartea relevă un remarcabil povestitor. Paginile în care se evocă anii copilăriei şi tinereţii, ca şi itinerariile actoriceşti, sunt antrenante datorită naturaleţei şi umorului, episoadelor pitoreşti şi anecdotelor din lumea rampei. Chiar opiniile asupra meşteşugului scenic nu distonează, ci au aspectul lucrului trăit. Modest şi bonom, autorul a realizat o frescă documentară, dar şi povestea vieţii unui om.
SCRIERI: Gheorghiţă, Bucureşti, 1930; Victoria, Bucureşti, 1941; Treizeci de ani în teatru, Bucureşti, 1941; ed. (O viaţă de actor), Bucureşti, 1965.
Repere bibliografice: I. B., Vasile Brezeanu: 30 de ani de teatru, „Pământ românesc", Bucureşti, 1941, 2; Lucrezzia Kar [Kamabatt], Vasile Brezeanu, „ Victoria", „Ordinea", 1941,2878; D. I. Atanasiu, jubileul lui Vasile Brezeanu, „Ordinea", 1942, 3091; Alex. Anestin, Cu prilejul împlinirii a 30 de ani de carieră a artistului Vasile Brezeanu, „Ordinea", 1942,3095.	V.D.
BREZIANU, Andrei (14 .XI.1934, Bucureşti), eseist, prozator şi traducător. Este fiul Adinei (n. Assan) şi al lui Barbu Brezianu, scriitor şi critic de artă; Dominic Brezianu este fratele lui mai mic. Este căsătorit cu scriitoarea Alexandra Târziu. A urmat Liceul Francez (1945-1948), apoi Liceul „I. L. Caragiale" din Bucureşti (1948-1952). După bacalaureat, lucrează un an ca muncitor pe şantiere de construcţie, pentru a se putea înscrie în 1953 la Universitatea din Bucureşti. După numai un an de filologie clasică, se înscrie la Institutul Teologic Romano-Cato-lic din Alba Iulia, continuându-şi studiile la Iaşi, unde obţine licenţa în 1959. între 1960 şi 1964 lucrează iarăşi ca muncitor în cadrul unor cooperative de artă aplicată. în 1964, odată cu renunţarea la „dosarele de origine socială", se înscrie la secţia engleză-română a Institutului de Limbi şi Literaturi Străine al Universităţii din Bucureşti, absolvind în 1969. între 1970 şi 1985, lucrează ca redactor principal pentru literaturile engleză şi americană la revista „Secolul 20". în 1981, îşi susţine doctoratul în filologie cu teza Swift and His Romanian Speaking Audiences Before 1944, tratând receptarea timpurie a marelui scriitor englez în cultura română. în 1985, este numit fellow commoner la Churchill College (Cambridge, Marea Britanie), pentru ca în 1986, ajuns în Statele Unite ale Americii, să fie angajat la postul de radio Vocea Americii, unde, după puţin timp, devine redactor-şef, apoi şeful secţiei de limba română. In 1990 şi 1991, predă ca lector asociat cursuri de literatură comparată la Catholic University of America (Washington). Este unul dintre autorii volumului Romania. A Case in Dynastic Communism (New York, 1989), precum şi editor al lucrării Historical Dictionary of the Republic of Moldova (Lanham-Londra, 2000). Debutează în 1967, în „Tribuna", cu două poeme traduse din scriitorul american Wallace Stevens, iar în volum, în 1971, cu Povestea unui poloboc, satire şi alte pamflete de Jonathan Swift, la care semnează traducerea, introducerea şi aparatul critic. A colaborat cu studii de istorie literară, eseuri, proză, traduceri la revistele „Secolul 20", „Transilvania", „Luceafărul", „Syn-
thesis", „Revue des etudes sud-est europeennes", „Agora", „Meridian" ş.a.
Volumul de eseuri Odiseu în Atlantic (1977; Premiul Uniunii Scriitorilor), consacrat spiritualităţii engleze, îl defineşte pe B. drept un analist erudit, meticulos şi riguros, atras în special de operele „deschise", ce lasă locul unor interpretări multiple. Din chiar acest prim volum se conturează preocupările constante ale carierei viitoare: interesul pentru opera lui Swift, din care vor rezulta o ediţie critică şi o teză de doctorat, şi afinitatea pentru opera lui James Joyce, în legătură cu care aduce şi un element inedit, dacă nu chiar spectaculos. Astfel, mergând cu scrupul detectivistic pe urma unui sumar indiciu literar, eseistul dovedeşte că Joyce pornea în toate componentele scrisului său de la realitate: cartea scrisă de căpitanul Hozier despre războiul de la 1877, carte ce se afla pe un raft al locuinţei lui Leopold Bloom (Ulysses), există în realitate, un exemplar găsindu-se la British Museum. Următorul volum, Ieşirea la ţărmuri (1978), a fost receptat ca un roman mitic, ca o istorie alegorică. Deşi subiectul este axat pe Războiul de Independenţă de la 1877, tratat cu abundenţă de date, totul este, de fapt, în maniera lui Joyce din Ulysses, inventat: născocire savantă a unui joc intelectual cât se poate de serios. Numeroase trimiteri livreşti, mulţimea simbolurilor şi a emblemelor fac din acest volum o scriere „cu cheie", ce poate fi citită „ca un mic tratat de istorie scris cu procedeele prozei lui Borges" (Sorin Titel). Acelaşi demers romanesc este folosit şi în Castelul Romanului. Etymologicum parvum (1981), o naraţiune insolită de tip fantastic. Eroul, Logographus, porneşte într-o călătorie iniţiatică în misteriosul Castel al Romanului, o fortăreaţă ce păzeşte cu stricteţe o altă realitate, închisă, severă, aristocratică. Drumul este anevoios, iniţierea e plină de primejdii şi obstacole, dar, acestea odată depăşite, se poate atinge acea nouă realitate, care, deşi născocită, poate fi mai reală decât prima. Din această perspectivă, lectura devine o adevărată expediţie, un proces de iniţiere, în care probele de foc sunt chiar romanele, cu tâlcul lor ascuns. Tipul de scriitură practicat aici se aseamănă şi uneori chiar trimite la scrierile lui Jorge Luis Borges şi Hermann Hesse. B. este, de asemenea, autorul a numeroase antologii şi traduceri din literatura engleză şi americană. în versiunea lui, a fost pusă în scenă, în stagiunea 1985-1986, la Teatrul „Constantin Nottara" din Bucureşti, piesa Cum vă place, de Shakespeare, iar Democraţia de Iosip Brodsky a fost jucată, în 1991-1992, la Teatrul „Anton Pann" din Râmnicu Vâlcea.
SCRIERI: Odiseu în Atlantic, Cluj-Napoca, 1977; Ieşirea la ţărmuri, Bucureşti, 1978; Castelul Romanului. Etymologicum parvum, Bucureşti, 1981; Translaţii, Cluj-Napoca, 1982. Ediţii: Războiul Independenţei. 1877-1878, Bucureşti, 1977. Traduceri: Jonathan Swift, Povestea unui poloboc, satire şi alte pamflete, introd. trad., Bucureşti, 1971, Jurnal pentru Stella, introd. trad., Bucureşti, 1973, Călătoriile lui Gulliver. Povestea unui poloboc şi alte satire, Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Leon Leviţchi); Erich Segal, Poveste de iubire, introd. trad., Bucureşti, 1972; Sidney Geist, Brâncuşi, Bucureşti, 1973; Robert Stone, Sala oglinzilor, introd. trad., Bucureşti, 1974 (în colaborare); Antologia eseului englez, I-II, Bucureşti, 1975 (în colaborare); Istoria criticii literare moderne.
667 Dicţionarul general al literaturii române
1750-1950, Bucureşti, 1979 (în colaborare); Eugen Jebeleanu, Groapa cu lei - The Lions' Den, ed. bilingvă, pref. Lucian Raicu, Bucureşti 1980; Kostas Assimakopoulos, Omoruri în Sparta, Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Ecaterina Sismanoglu); Thomas a Kempis, Imitaţiunea lui Cristos, Bucureşti, 1992.
Repere bibliografice: Nemoianu, Utilul, 130-135; Sorin Titel, Implicare şi erudiţie, RL, 1977,44; Sultana Craia, O istorie hieroglifică, LCF, 1979,37; Mircea Mihăieş, „Ieşirea la ţărmuri", 0,1979,50; Sorin Titel, Gravitatea jocului, RL, 1980, 4; Ioan Holban, Thema şi Castelul, CRC, 1982,5; Dana Dumitriu, Provincia pedagogică, RL, 1981,39; N. Steinhardt, Cuvântul şi alegoria, ST, 1981,11; Nicolae Manolescu, Vă place „Love Story"? RL, 1982,41; Gh. Grigurcu, Translaţii, F, 1983,1; Emil Mânu, Andrei Brezianu, „Translaţii", CNT, 1983,28; Ioan Holban, Despre ne-trădarea cuvântului, CRC, 1990,16; Dicţ. scriit. rom., 1,379-380; Florin Constantiniu, Un dicţionar oportun, RL, 2000,30; Popa, Ist. lit., II, 896-898; Sasu, Dicţ. scriit. SUA, 42-46; Ioan Adam, Georgeta Adam, Proba exilului, Bucureşti, 2002,42-47; Manolescu, Enciclopedia, 104.	C. Br.
BREZIANU, Barbu (18.111.1909, Bucureşti), poet, traducător, prozator şi eseist. Este fiul Ioanei (n. Ulescu) şi al lui Barbu Brezianu, magistrat. După absolvirea Liceului „Spiru Haret" din Bucureşti şi a Facultăţii de Drept (1932), devine şef de cabinet în Ministerul de Interne. între 1943 şi 1949, va fi magistrat, dar şi angajat al Institutului de Istoria Artei. Colaborează la „Contemporanul", „Ulise", „Vremea", „Curentul literar", „Facla", „Revista Fundaţiilor Regale", „Viaţa românească", „Adevărul literar şi artistic" şi la reviste de artă din ţară şi din străinătate. A semnat şi Henry Grey, Judex, B. Barbu.
Atras de domenii diverse, în ciuda formaţiei sale juridice, va debuta în presă, în 1924, cu o cronică cinematografică în prima revistă românească de specialitate, „Filmul". Ca poet, debutează în 1930, cu volumul Nod ars, caracterizat de G. Călinescu ca fiind „de influenţă barbiană". Versul scurt, ritmul sacadat, melodicitatea ce duce spre incantaţie, jocul copilăresc sau descântecul, ca şi numeroasele tente exotice îl recomandă într-adevăr ca pe un emul al lui Ion Barbu. Există însă la el şi o aplecare spre miniatură (în genul Elegiilor pentru fiinţe mici ale lui Eugen Ionescu), dar şi spre preţiozitate şi cadenţă gravă, stimulate probabil şi de admiraţia pentru opera lui Mateiu I. Caragiale, pe care B. îl cunoscuse personal şi al cărui roman, Craii de Curtea-Veche, apăruse în 1929. Volumul următor, Zăvor fermecat, publicat abia în 1947, stă sub semnul versului lui Dan Botta. Există multe prelungiri ale temelor şi motivelor anterioare, dar ceea ce defineşte Zăvor fermecat este atmosfera fantastic-folclorică, de basm, cu mai vechea fascinaţie legată de vietăţile mici ale pădurii. După aceste două cărţi de poezie, B. se dedică studiului artei, publicând o serie de articole în revistele de profil, precum şi monografii consacrate lui Nicolae Grigorescu, Karl Storck, N. N. Tonitza, Constantin Brâncuşi, lucrări ce îl vor consacra ca un cercetător pasionat al vieţii şi operei acestor artişti. Atras de insolit, articolele sale pe teme literare (despre Ion Barbu, Mateiu I. Caragiale) sunt construite în jurul amănuntului necunoscut îndeobşte, dar întotdeauna revelator. Altele sondează tărâmul de întrepătrundere a artelor (Arghezi desenator, Rolul şi contri-
Brezianu
buţia lui Bolintineanu la înfiinţarea şi dezvoltarea artelor plastice în Principatele Române). La vârsta senectuţii, debutează în proză cu volumul Jaf în dragoste (1993), prefaţat nu întâmplător de un poet, Ştefan Aug. Doinaş. Textele, de mică întindere, sunt adevărate poeme în proză, care păstrează o mare parte din suprarealismul debutantului din 1930. Cele mai ample, unde autorul poate experimenta modalităţi narative noi, din care nu lipsesc viziuni onirice, descrieri de interior somptuoase sau urmuziene, îl recomandă ca pe un foarte modern autor de literatură fantastică. Ambiguitatea, echivocul, ezitarea rămân caracteristicile principale ale acestei prozei, întregite de ironia fină şi de umorul de bună calitate.
în periodice a publicat traduceri din Villon, Shakespeare, Ronsard, Felice Bartolozzi, James Welton Johnson, Kipling,
E.	Lonnrot, iar în volume, tălmăciri din R. E. Byrd, Charles Nodier ş.a., dar şi o versiune din Kalevala, distinsă în 1942 cu Premiul Institutului de Cooperare Internaţională de pe lângă Liga Naţiunilor. A mai primit Premiul „Ion Andreescu" al Academiei Române (1976) şi Marele Premiu al Uniunii Artiştilor Plastici pentru întreaga activitate (1997).
SCRIERI: Nod ars, Bucureşti, 1930; Zăvor fermecat, Bucureşti, 1947; Karl Storck, Bucureşti, 1954; Nicolae Grigorescu, Bucureşti, 1959; Desenul alfabetului viu, Bucureşti, 1961; Tonitza, Bucureşti, 1967; Opera lui Constantin Brâncuşi în România, Bucureşti, 1974; Jaf în dragoste, pref. Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1993; Brâncuşi în România, Bucureşti,
Brezianu
Dicţionarul general al literaturii române 668
1998; Desferecare, pref. Lucian Boz, Bucureşti, 1998. Traduceri: Kalevala. Ţară de viteji, introd. I. M. Sadoveanu, Bucureşti, 1942; ed. pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1974; ed. Bucureşti, 1999; R. E. Byrd, Singur, Bucureşti, 1942; Balzac, Opere, IV, Bucureşti, 1958; Charles Nodier, Trilby, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Micaela Slăvescu); Ilarie Voronca, Interviul, pref. Ion Pop, Bucureşti, 1989 (în colaborare cu Irina Fortunescu şi Ion Pop).
Repere bibliografice: Petru Comamescu, Un poet pur: Barbu Brezianu, „Ultima oră", 1929,11; Tudor Dall, Barbu Brezianu, „Nod ars", „Omul liber", 1930,190; C. Noica, Notaţii, VRA, 1930,106; Lovinescu, Scrieri,
VI,	166; Vladimir Streinu, O perspectivă asupra poeziei noastre actuale, RFR, 1939,10; Călinescu, Ist. lit. (1982), 906; Adrian Rogoz, „Zăvor fermecat", „Dreptatea nouă", 1947,545; Piru, Panorama, 118-120; Petru Comamescu, Barbu Brezianu, RL, 1969, 16; [Barbu Brezianu], ALR,
133-136; Călinescu, Literatura, 30-35; Piru, Ist. lit., 414; Răzvan Theodorescu, Un zâmbet ne întâmpină, RL, 1989,11; Dan Grigorescu, Poezie şi rigoare, „Arta", 1989,3; Cornel Regman, „Jaf în dragoste", JL, 1994,25-28; Barbu Cioculescu, O carte-recital, RL, 1994,19; Lucian Boz, Reflecţii pe marginea „Jafului în dragoste", JL, 1994, 29-32; Dicţ. scriit. rom., I, 380-381; Octavian Soviany, Un „fantezist" şi micile lui capodopere, CNT, 1997, 25-27; Regman, Dinspre Cercul Literar, 221-229; Barbu Brezianu, DCS, 79-80; Hrimiuc-Toporaş, Atelier, 291-301; Octavian Soviany, La reeditarea unei traduceri, „Cuvântul", 2000, 9; Pavel Şuşară, Barbu B rezianu, RL, 2002,12.	C.	Br.
BREZIANU, Dominic (13.X.1940, Bucureşti), poet. Este al doilea fiu al Adinei (n. Assan) şi al lui Barbu Brezianu, scriitor şi critic de artă; Andrei Brezianu este fratele lui mai mare. Licenţiat în filologie romanică (limba franceză) la Universitatea din Bucureşti, debutează în 1968 în „Cronica". Colaborează, cu versuri, la „Familia" şi „Luceafărul". în 1976, participă cu poemul Cursul aurului la concursul AII Nations Poetry Contest, organizat de Triton Colege — River Grove, Illinois (SUA) şi obţine medalia de aur. Mai târziu, o altă distincţie îi încununează participarea la World of Poetry Press din Sacramento. în
1980,	emigrează în SUA (California), unde practică psihologia. Colaborează la câteva dintre cele mai importante reviste literare ale emigraţiei: „Mele" (Honolulu), „Limite" (Paris) şi „Agora" (Philadelphia). Din 1990, revine în viaţa literară din ţară cu grupaje de versuri publicate în „Luceafărul", „Contrapunct", „Jurnalul literar", „Viaţa românească" ş.a.
Volumul Cu mai puţine cuvinte, publicat în 1996, reuneşte versuri scrise între 1970 şi 1990. Influenţat într-o oarecare măsură de autorii săi preferaţi, Walt Whitman şi Cari Sandburg, Artur Lundkvist şi Giuseppe Ungaretti, B. cultivă o lirică modernă unde se pot recunoaşte tehnicile poeziei americane, dar şi o manieră des întâlnită în poezia românească a anilor '80, inserţia în vers a unor nume, locuri, personaje, opere celebre etc. Scrisul său înregistrează şi o poezie de notaţie, selectând imagini instantanee din cotidian sau din amintire, stări de spirit şi evenimente biografice: „Aburul gri-mov al Veneţiei, în zorii echinoxului/ La breakfast turiştii vorbesc necunoscute limbi cu glasuri guturale/ Aşteptând din clipă-n clipă/ hotelul/ la cer să se ridice/ propulsat de aripi de îngeri" (Piaţa San Marco). Critica a apreciat căutările poetului, considerând că „avem de-a face cu o retină tinerească neîncenuşată, avidă
să cuprindă cât mai larg, cât mai departe, dar cu mijloace de esenţa... esenţei" (Cornel Regman).
SCRIERI: Cu mai puţine cuvinte, Bucureşti, 1996; Escale, Bucureşti, 2000.
Repere bibliografice: Nina Cassian, Dominic Brezianu, LCF, 1975,23; Cornel Regman, Dominic Brezianu, „Cu mai puţine cuvinte", JL, 1996, 29-32; Regman, Dinspre Cercul Literar, 247-252; Mariana Filimon, Salonul imaginar, CNP, 2000,10-12.	M. P. -C.
BRILL, Tony (14.1.1910, Craiova — 12.111.1986, Bucureşti), folcloristă. După studiile gimnaziale şi liceale făcute în oraşul natal, a urmat studii universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. între anii 1950 şi 1967, a fost cercetătoare la Institutul de Etnografie şi Folclor din Bucureşti.
După ce teoretizează Principiile clasificării legendelor populare româneşti (1966), le aplică practic în primul tom al corpusului acestei specii a prozei populare: Legende populare româneşti (1981). Selecţia, din care iniţial au fost tipărite legendele cosmosului, florei şi faimei, a fost alcătuită pe baza cercetării a 120 de autori, 224 de volume, 278 de periodice, precum şi a unor manuscrise aflate în arhive. Autoarea şi-a asumat riscul de a include aici şi „texte oarecum dubioase din punctul de vedere al unei autenticităţi de prim grad", însă a făcut-o pentru a înlătura „surpriza atestării ulterioare a unor variante ale legendelor expuse". Cenzura a descompletat repertoriul legendei, înlăturând aproape 300 de texte. O ediţie fidelă concepţiei autoarei este Legende populare româneşti (I-III, 1994). în manuscris au rămas Catalogul tipologic al legendelor populare româneşti. Index tipologic şi bibliografic bilingv (româno-francez) şi Catalogul tipologic al poveştilor cu animale cu formule.
SCRIERI: Principiile clasificării legendelor populare romîneşti, REF, 1966, 3; O povestitoare din Haţeg. Fantezie şi realitate în basmele şi viaţa povestitoarei Sânziana Ilona, în Studii de folclor şi literatură, Bucureşti,
1967,191-245; Quelcjues remarques sur la typologie des legendes populaires, în Aspekte der Volksprosaforschungen in Romănien, Bucureşti, 1969. Culegeri: Legende populare româneşti. Legende istorice, Bucureşti, 1970; Legende geografice româneşti, Bucureşti, 1974; Legende populare româneşti, introd. edit, I, Bucureşti, 1981; Legende populare româneşti, voi. I: Legendele cosmosului, voi. II: Legendele florei, voi. III: Legendele faunei, Bucureşti, 1994.
Repere bibliografice: LigiaBârgu-Georgescu, TonyBrill (1910-1986), REF, 1987,4; Ion Cuceu, Tony Brill (1910-1986), AAF, 1991,241-242; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,113-114.	I.D.
BRITANICA, revistă literară apărută la Cernăuţi, lunar, din martie 1938 până în iunie 1939, sub egida Asociaţiei Anglo-Ro-mâne, secţia The Young Friends of England. Director fondator este Gh. Petrescu-Prim, iar redactor-şef, Const. A. Calafateanu. Din noiembrie 1938, locul de apariţie este Craiova, iar redactor devine Pamela Young. într-un Cuvânt introductiv, se arată că scopul ei „nu este nici politic, nici social, nici de polemică" şi că „a luat fiinţă din dorinţa vie a tinerimii de a cunoaşte literatura engleză, de a descoperi «grădinile şi comorile» culturii şi civilizaţiei engleze". în ciuda posibilităţilor mai degrabă
669 Dicţionarul general al literaturii române
Brumaru
modeste, revista încearcă să-şi atingă obiectivul prin publicarea unor traduceri, note de călătorie şi articole istorice sau istorico-literare cu subiecte britanice. Cele mai importante sunt traducerile. Se reţin versiunile româneşti ale unor poeme de Robert Browning, William Wordsworth, Walter Scott,
A.	Tennyson, John Keats, Edmund Spenser, S. T. Coleridge şi ale unor proze de Alexander Pope şi Henry Fielding. în privinţa criticii, sunt de semnalat doar câteva articole de popularizare. Pamela Young scrie despre Lord Tennyson şi opera sa poetică, iar Gh. Petrescu-Prim prezintă personalitatea şi opera unor autori de seamă în articolele Figuri mari în literatura engleză şi John Milton, „Paradisul pierdut". Tot Gh. Petrescu-Prim publică interesante însemnări de călătorie şi, de asemenea, un scurt curs practic de învăţare a limbii engleze fără profesor. Alţi colaboratori: Cecilia Niculescu, T. Valerian, Mihai Cosmi-neanu, publiciştii englezi Ralph Hewins, John Connel.	I. M.
BRUMARU, Emil (1.1.1939, Bahmutea, j. Tighina), poet. Este fiul Elisabetei (n. Trelea) şi al lui Grigore Brumaru, funcţionar la CFR. După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi (1955), urmează, tot acolo, cursurile Facultăţii de Medicină Generală, devenind medic în 1963 şi profesând medicina, timp de doisprezece ani, la Dolhasca (mică localitate, nod feroviar lângă Fălticeni). Primele versuri îi apar în decembrie 1966, în revista „Luceafărul". Debutul editorial are loc în 1970, cu volumul Versuri, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Se alătură, la sfârşitul anilor '60, „grupului oniric" (care îi reunea pe Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu ş.a.). Din 1983, a lucrat, timp de doisprezece ani, în redacţia revistei ieşene „Convorbiri literare" (corector la început, mai târziu redactor, redactor-şef adjunct). A colaborat la „Luceafărul", „Amfiteatru", „Tribuna", „Steaua", „Familia", „Argeş", „Echinox", „Convorbiri literare", „România literară" (revistă în care ţine, din 1992, rubrica „Cerşetorul de cafea") ş.a. Este laureat al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu" (2002).
Aparent, într-o primă instanţă, poezia lui B. s-ar situa în filiaţia liricii de contemplaţie domestic-bucolică ori gospodă-resc-intimistă a unor simbolişti şi postsimbolişti români din primele decenii ale veacului al XX-lea. S-a vorbit şi despre descendenţa sa din G. Topîrceanu, legat de modul de a produce „suprarealitatea afabilă, plutitoare, plină de deliciile spiritului îndulcit, melancolizat" (Gh. Grigurcu); s-a remarcat afinitatea dintre o Elegie din volumul de debut („O, vechi şi dragi bucătării de vară, / Simt iar în gură gust suav de-amiază / Şi în tristeţea care mă-nconjoară / Din nou copilăria mea visează: / Ienibahar, piper prăjit pe plită, /Peşti, groşi ce-au adormit în sos cu lapte, / Curcani păstraţi în zeama lor o noapte / Spre o delicateţe infinită, / Ciuperci cât canapeaua, în dantele, / Icre cu bob bălos ce ochiu-şi cască / Aluaturi tapisate crescând grele" etc.) şi Cămara cu fructe a lui Ion Pillat; în fine, poetul a fost asemuit uneori cu B. Fundoianu, versuri precum „Din staule dulci de-amintire / Viţeii ne cheamă cu muuu, / Copacii-şi procură jobene / Şi mor eleganţi" etc. autorizând, ce-i drept, analogia, şi, mai ales, cu Francis Jammes (poezia
micilor vieţuitoare, inofensive şi umile, contemplate cu atenţie binevoitoare, în cadru bucolic etc.). Pe de altă parte, se pot percepe şi ecouri din M. Blecher, dar şi din poezia „dinamitardă" a „generaţiei războiului", îndulcite însă, acestea din urmă, prin fixarea în derizoriu şi parodie. Ca şi, fără îndoială, „trimiteri" la Tudor Arghezi şi Ion Barbu. Totuşi, aceste afinităţi ori coincidenţe nu dau seama integral de panoplia şi maniera poetului, din care răzbat incontestabil accente goliar-dice, uneori villoneşti, mai ales în neruşinat-candidele epitala-muri, irmoase ori invocaţii erotice. Oricum, nu în asemănări ori filiaţii stă valoarea poeziei lui, ci în originalitatea extrem de rafinată a „formulei". în pofida „modestiei" aparente, a caracterului „insignifiant" , aşa-zis mărunt, anodin şi intimist al tematicii, a candorii angelice a liricii sale, B. ocupă în tabloul poeziei româneşti postbelice un loc important. Excelenţa versificaţiei, frumuseţile lexicului, consistenţa imaginii nu explică în sine şi întru totul importanţa incontestabilă a poetului. La originalitatea şi valoarea liricii sale participă substanţial inteligenţa temperatoare a hedonismului pătimaş, autoironia, „parodia" omniprezentă şi afectarea hâtră, candoarea — mimată şi efectivă, într-o formulă sofisticată —, fascinaţia îmbătătoare a anodinului şi „privatului", magnifi-carea derizoriului, cu poftă şi cu chef, până la săvârşirea unui „salt" — relevant şi grav — la nivelul ontologicului. O viziune panerotică, o senzualitate generalizată îi este specifică acestui poet care trăieşte „ o voluptate parodică a miracolului, într-un univers al intimităţii pus în rama parodiei, dar cu o substanţă ce exultă în continue miracole diafane şi candide" (Al. Cistelecan). Descoperind, prin contemplare intensivă şi
Brumaru
Dicţionarul general al literaturii române 670
jubilatorie, feericul şi paradisiacul în sânul cotidianului, el e, prin excelenţă, poetul „spaţiului închis", securizant şi liniştitor, în sensul definit şi aprofundat de criticul Valeriu Cristea (un „record" de „spaţiu închis" fiind oferit chiar de titlul unuia dintre volume: Dintr-o scorbură de morcov, 1998). Se pot remarca şi accente urmuziene, ca şi elemente din patrimoniul — extins — al „onirismului", căruia poetul i s-a raliat. Predomină însă originalitatea, imediat sesizabilă la parcurgerea oricărui poem. Iată, de pildă, un eşantion de glorificare a obiectului gospodăresc banal (în speţă, un dulap): „Dulap obscur, în tine arde-un înger / îmbobocit pe râşniţi de cafea, / Visând piper rotund şi zahăr cubic, / Fără să-ţi ştie taina nimenea. / / Ouă adânci cu-amiezi sub coaja fină / Tu-ascunzi tăcut, miresme ce le ierţi, / Dulci farfurii cu sufletul ca roza / De parfumat lângă mari peşti inerţi." Altundeva, poetul adresează patetice invocaţii unor entităţi reputat prozaice: „O, magazii de mărfuri ! / O, sfecle vechi de zahăr!" Consemnarea unui acces de jubilatorie frenezie olfactivă sună astfel: „Subţire şi isteric piperul mă înţeapă, / Un miros greu de pâine mă mângâie pe mână, / Parfumuri moi şi albe din maldăre de lână / Şi-n toate, unsuroasă, aroma grea de ceapă.// Miroase a rugină şi-a apă clocotită. / E ceaiul. Ascuţime stridentă de lămâie" etc. Iată şi o secvenţă dintr-un poem Despre ce mai ştiu motanii: „Noi ştim că există fântâni / Cu buze umflate şi moi / / Şi-n perii păianjeni bătrâni, / Şi-un hău nesfârşit în butoi / Şi bile de apă ce vor / Pe-ascuns să ne intre-n urechi, / Mereu ne-aţin calea, în zori, / Melci putrezi şi râme străvechi." „Discursul îndrăgostit" al poetului e polimorf, fie ludic, candid şi ghiduş, fie, alteori, afectat impudic, salvat de la trivialitate de ironia şi candoarea de fond: „De ce nu vrei să-nnebuneşti, la ora cinci / După-amiază, când e atât de bine, / Şi în sufrageriile adânci / Să faci pe preşuri tumbe dulci cu mine"; „Ţi-e trupul scos din muzici / De flaute subţiri / De-aceea de popoul / Tău singură te miri // Că ţi-i atât de mare / Şi-atât de despicat / Când iese lin din rochii / Pe-o margine de pat // Şi de ruşine-obrajii / Şi fesele-ţi se fac / Mai roşii decât floarea / Cea roşie de mac..."; „Sufletul meu blând ca boul / Care-ţi rumegă furoul / Sufletul meu zvelt ca renul / Care-ţi ia-n coame sutienul, / Sufletu-mi crud ca coioţii / Care-ţi ronţăie chiloţii" ; „Azi e joi, mâine e vineri, / Lasă-mă, fără reţineri, / Să-ţi scot izmenuţele, / Sărutu-ţi mânuţele, / Ca să-ţi văd iar soarele, / Sărutu-ţi picioarele / Cu razele-n cârlionţi / Şi-apoi să mă-mpuşc c-un
glonţ: / Piuuuuuuuu........./Pe lume să nu mai fiu"; „Mladă
Madă, / Vin' şi adă / Trupul tău precum o spadă, / Cu sânii mari şi de pluş / De o parte şi de alta / De tăiuş. / Şi mai adă, / Mladă Madă, / Ceea ce-i şi stuf şi baltă / Dulce / între craci lungi, de m-aş duce / Ca pe-un drum, pe ei, o viaţă / Să ajung, spre dimineaţă / Când mi-e frig, / La rozvânătul cârlig, / Sufletul să mi-1 atârn: / Zbârrrn !!!" Se cuvine subliniat că, în pofida demonstraţiilor de lascivitate, poetul nu devine niciodată obscen, lirica sa, chiar atunci când e afectat licenţioasă, echivalând cu un „rit purificator" (Lucian Raicu). Dacă nu se poate spune că ar fi propriu-zis un „poet fără evoluţie", trebuie observat că la el „evoluţia" e discretă, greu sesizabilă, rezidând mai degrabă în fine modulaţii de ton ori în focalizarea
„tematică" variabilă, decât în prefaceri radicale de viziune şi manieră. Câte un „personaj" — cum ar fi „detectivul Arthur" şi Julien Ospitalierul (preluat din Trois contes de Flaubert), parţiale alter ego-uri ale eului liric, dar şi, cu „partituri" mai mici, Reparata şi Pirata — e reluat în mai multe volume. Printre piesele versificate, B. strecoară uneori şi mici naraţiuni fanteziste, aşa-zis în proză, de fapt tot poeme, în ultimă analiză: sunt compuneri onirice asemănătoare — dar vag, rămânând originale — cu povestirile din primele volume ale lui
D.	Ţepeneag. S-a presupus şi că refugierea în ludic şi hedonism ar fi fost o formă de evaziune în faţa somaţiei agresive a „istoriei", în timpul regimului totalitar. Se poate obiecta că, totuşi, există poeţi „evazionişti" în orice timpuri istorice, chiar sub regimuri democratice, nu oricine e „obligat" să cânte politicul sau, pieptiş şi explicit, să interogheze existenţialul. E foarte probabil că, născut cu douăzeci de ani mai devreme ori mai târziu, poetul s-ar fi exprimat într-un mod asemănător cu cel care l-a consacrat. Pe de altă parte, o poezie ca a lui B. se dovedeşte până acum mai durabilă decât unele producţii convenţionale ale unui modernism solemn-înfiorat, care datează. Dintre contemporani, poetul a fost asemănat, sub diferite raporturi, cu Leonid Dimov, Marin Sorescu, Şerban Foarţă, Petre Stoica, Mircea Ivănescu (ar mai putea fi adăugaţi George Almosnino şi Constantin Abăluţă), faţă de care însă, după cum a remarcat judicios Alex. Ştefănescu, diferă totuşi sensibil.
Că lirica lui Emil Brumaru are un caracter panerotic, e o propoziţie inatacabilă. Lascivitatea, jocul amoros, aşteptarea adoratei, dilemele sentimentale alcătuiesc hrana sa cea de toate zilele, ca şi viziunea corespunzătoare unor asemenea trăiri, conţinând extrapolarea erosu-lui asupra obiectelor „îndrăgostite", asupra iatacului, asupra peisajului de provincie şi a mir abilelor „bucătării de vară", asupra grădinilor de zarzavat, magaziilor, cişmelelor şi, nu în ultimul rând, asupra savorii gastronomice, născătoare de „dulci ispite". Un soi de atracţie senzuală polarizează mai toate elementele realului în funcţie de un centru libidinal, în jurul căruia ele plutesc cu graţie, cu un aer de necurmat vis, precum într-un balet feeric.
Gheorghe Grigurcu
SCRIERI: Versuri, Bucureşti, 1970; Detectivul Arthur, Bucureşti, 1970; Julien Ospitalierul, Bucureşti, 1974; Cântece naive, Bucureşti, 1976; Adio, Robinson Crusoe, Bucureşti, 1978; Dulapul îndrăgostit, postfaţă Alex. Ştefănescu, Bucureşti, 1980; Ruina unui samovar, Bucureşti, 1983; Erotice, Bucureşti, 1997; Dintr-o scorbură de morcov, cu ilustraţii de Răzvan Luscov, Bucureşti, 1998; Poeme alese. 1959-1998, Braşov, 2003; Opera poetică, I-II, Chişinău, 2003.
Repere bibliografice: Leonid Dimov, Pledoarie pentru un nou poet, VR,
1969,	12; Leonid Dimov, Un cavaler rătăcitor, ARG, 1970, 8; Nicolae Manolescu, „Mă numesc Julien Ospitalierul...", RL, 1974, 11; Lucian Raicu, Poezia unui bucolic, RL, 1974,20; Mihail Petroveanu, „Detectivul Arthur" de Emil Brumaru, VR, 1971, 7; Raicu, Critica, 337-344; AL Andriescu, „Cântece naive", CRC, 1977, 7; Valeriu Cristea, „Spre o delicateţe infinită", RL, 1977,13; Simion, Scriitori, 1,322-327; Iorgulescu, Scriitori, 38-39; Poantă, Radiografii, I, 295-297; Florin Mugur, Emil Brumaru, ST, 1979,3; Grigurcu, Poeţi, 448-455; Cristea, Faptul, 150-153;
671 Dicţionarul general al literaturii române
Brunea-Fox
Doinaş, Lectura, 219-223; Lit. rom. cont., 1,728-730; Gheorghiu, Reflexe, 81-84; Cristea, Modestie, 76-79; Pop, Jocul, 328-396; Călinescu, Biblioteci, 136-144; Grigurcu, Existenţa, 227-241; Cistelecan, Poezie, 191-194; Florin Mugur, Schiţe despre fericire, Bucureşti, 1987,262-268; Micu, Limbaje, 194-201; Lucian Alexiu, Serbările galante, 0,1990,15; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 150-153; Dumitru Ţepeneag, Reîntoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite, Iaşi, 1993, 60; Ioan Holban, Apocalipsa într-o lume de hârtie, CRC, 1994,1; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 65-69; Micu, Scurtă ist., 1,429-430; Ulici, Lit. rom., 1,130-132; Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Momentul oniric, îngr. Corin Braga, Bucureşti, 1997, 130-132, 156-157; Gheorghe Grigurcu, Slăbiciuni secrete, RL, 1998,28; Alex. Ştefănescu, La o nouă lectură: Emil Brumaru, RL, 1998,45; Dicţ. analitic, 1,338-340; Cărtărescu, Postmodemismul, 154, 181,310,311,328,371,386; Bucur, Poeţi optzecişti, 37-39; Dicţ. esenţial, 116-117; Grigurcu, Poezie, I, 145-150; Manolescu, Lista, I, 181-188; Paul Dugneanu, Al doilea val, Bucureşti, 2001,57-70; Cristea-Enache, Concert, 81-87; Popa, Lista, 1,550-551; Ovidiu Morar, Emil Brumaru -un melancolic incurabil, CL, 2002,1; Doris Mironescu, Poezia ca spaţiu de locuit, CL, 2002, 7; Dan C. Mihăilescu, Emil Brumaru, „Poeme alese. 1959-1998", LAI, 2003,31; Marius Chivu, „Poetul ca mătasea", RL, 2003, 34; Gheorghe Grigurcu, Poezia lui Emil Brumaru, RL, 2003, 44; Ion Bogdan Lefter, Emil Brumaru, poetul singurătăţii, OC, 2003,196; Emil Galaicu-Păun, „în apropierea cărţii visate" (interviu cu Emil Brumaru), OC, 2003,196; Rodica Ilie, Emil Brumaru, Braşov, 2003.	N.Br.
BRUNEA-FOX, F. (pseudonim al lui Filip Brauner; 18.1.1898, Roman — 12.VI.1977, Bucureşti), reporter, gazetar şi traducător. Fiu al Leiei şi al lui Simcha Brauner, B.-F. îşi petrece copilăria la Iaşi, într-un mediu pitoresc şi cu mistere de ghetou. La Liceul Naţional este coleg cu Ionel Teodoreanu şi cu Al. A. Philippide, în revista căruia, „Zări senine" (1915), semna şi el, iar cu Beno Wechsler (B. Fundoianu, prietenul de-o viaţă) face traduceri din Baudelaire. Debutează cu poezii, semnate Pan, la „Versuri şi proză" (Iaşi, 1915) şi în gazetărie, la „Arena" (1918). La sfârşitul primului război se stabileşte în Bucureşti, unde frecventează un an „Universitatea liberă". Captivat de efervescenţa artistică a avangardei, B.-F. a semnat texte moderniste în revistele „75 H. P.", „Punct", „Puntea de fildeş", „Integral" (1925-1928) — din a cărei redacţie a făcut parte, alături de M. H. Maxy (director), Ion Călugăru, Ilarie Voronca —, „Contimporanul", „unu". Influenţat de principiile avangardei privind revelaţia realului şi a vieţii moderne, explorate brut, neliteraturizat, va evolua spre condiţia „super-reporterului" invocat de manifestele mişcării. Atracţia spre jurnalism îl conduce în redacţia marilor ziare de stânga, găsind la „Adevărul" un mentor în C. Miile. Vocaţia fiind descoperită, se dedică unei cariere gazetăreşti prodigioase. Strălucirea profesională o dobândeşte ca redactor la „Dimineaţa" (1925-1937) şi „Adevărul" (1932-1937; revine colaborator între 1946 şi 1951), până la suspendarea gazetelor democratice de către guvernarea de dreapta. A colaborat masiv la numeroase periodice: „Absolutio", „Mântuirea", „Clopotul", „Caietele lunare", „Revista pentru toţi", „Adam", „Zodiac", „Magazinul", „Stânga", „Cuvântul liber", „Reporter", „Curierul israelit", „Jurnalul", „Jurnalul de dimineaţă", „Torţa", „Răspântia", „Femeia şi căminul", „Timpul", „România liberă", „Flacăra",
„Presa noastră", „Viaţa românească", „Magazin", „Contemporanul", „România literară", „Luceafărul", „La Roumanie d'aujourd'hui" ş.a. Semnătura consacrată va fi F. Brunea-Fox (aluzie la producătorul de jurnale de actualităţi), cu variante prescurtate: F. Br., F. Br. Fx., fx. ş.a. Foloseşte pseudonimele Fox, Mac, Pan, Potomac. în anii postbelici, îşi asigura existenţa prin traduceri din franceză şi engleză (literatură, eseistică, pedagogie), uneori în colaborare cu soţia sa, Lisette Daniel-Brunea. Revine târziu în presă, când rolul reporterului se va estompa în favoarea memorialistului.
Scrisul pe care l-a desfăşurat peste o jumătate de veac acest „trăpaş al condeiului" (Şt. Roii) îl poartă de la experimentele estetice ale avangardei, care vor patrona permanent libertatea frondeurului şi imagistica iconoclastă, percutantă, la militantismul gazetarului şi la succesele unei vedete în presa de mare tiraj. Efigia literară aparţine desigur reporterului, sustras deliberat beletristicii pentru a-şi exploata vocaţia, creându-se pe sine în cadrul unui gen în resurecţie, emancipat de la frontiera literarităţii şi plasat în prim-plan de Paul Morand, Joseph Kessel, Pierre Mac Orlan, Blaise Cendrars sau Egon Erwin Kisch şi, în sincronie, de pleiada românească: N. D. Cocea, T. Teodorescu-Branişte, F. Aderca, Ion Vinea, Şt. Roii, Geo Bogza ş.a. Plasat marginal între avangardiştii consacraţi, este receptiv la sincretismul cultural, la ideea de „sinteză modernă", preconizată de manifestul integralist. Fascinaţia dadaismului
Brunea-Fox
Dicţionarul general al literaturii române 672
se prelungeşte în articolele sale ce surprind semnificaţia mişcării dada — „puşcă încărcată cu zgomot pur" —, între momentul de triumf european şi previzibilul sfârşit academist (Sept manifestes dada, 1925). Un precursor al modernismului autohton este T. Arghezi, cel care a contrariat „precupeţii de zer critic" (Arghezismul, 1925). în prozele lui moderniste, B.-F. dinamitează retorica tradiţională, cultivă „comedia limbajului", dă o interpretare literală sau echivocă expresiilor metaforice, pastişează formula umoristică urmuziană. Textele subminează ordinea lumii burgheze, înlocuind-o cu un univers absurd şi bizar. Personaje-marionetă, descinse din omul-robot integralist, trăiesc „sub zodie citadină", în civilizaţia industrială de inspiraţie futuristă, în Răzbunarea lui Papufili sau în „trilogia" Supraamericanul, din care a publicat fragmente: Omul expresie, Avatarurile lui Abraam Texas şi Miss Doly and Partner. Bunăoară, Puk Taylor, „omul expresie", serveşte de „album rotativ", inspirator de imagini sau, într-o ipostază mai subtilă, de „creator de stări sufleteşti". Aventurile lui se mută în spaţiul fantast sud-american, la San Jose, oraşul aşezat lacustru pe „butelii de whisky". Suprasaturaţia clişeelor literare cu care jonglează, în deriziune, textele avangardiste se transferă, treptat, în mărci ale suprarealismului: metafora coalescentă, nonsensul ca procedeu stilistic, lumea fragmentară în proces de disoluţie, poemul-definiţie (Poem de buzunar).
Inversând raportul ficţiune-viaţă, B.-F., ca şi Puk, personajul său, „sări din mers în realitate", din poemul suprarealist în reportaj. O poetică a reportajului, detectabilă în declaraţiile sale, trimite la funcţia reporterului, de comentator şi creator de opinie, acomodat flexibil la „temele" cotidianului („nu trebuie să aibă o singură peniţă"), de o receptivitate totală în abordarea realului („ochiul reporterului e ca un ochi de muscă: un ochi multiplu"). Practica reportajului este pentru un scriitor „o disciplină şi un filtru", un exerciţiu de spontaneitate. Autor şi actor al relatărilor sale (în care pasajele autoreferenţiale nu lipsesc), B.-F. atestă o maieutică imbatabilă cu interlocutorii de pe orice palier social. El este gazetarul independent, apt să conteste opinia oficială, să remodeleze conştiinţa publică prin dezvăluirile sale. Comentariul nud, de fapt divers, ancheta socială sau reportajul-proces surprind imaginea pregnantă şi contrastantă a României interbelice, înregistrând, cu predilecţie, consecinţele sociale ale recesiunii. Unicitatea o dă reportajul lumii din subteranele societăţii, în tablouri, de o minuţie halucinantă, ale sărăciei absolute. Gazetarul a bântuit mahalalele Bucureştilor (înainte ca „periferia" să devină o modă literară), acele teritorii imunde, uitate de autorităţi, din Vitan şi din Câmpul Veseliei la Gropile lui Ouatu — unde descoperă o umanitate la limita extincţiei patologice, în Cuţa-rida („republica gunoiului"), Grant, Crângaşi („ţinutul lutului"), trecând prin cartiere cu o mai precisă identitate: Colentina, Floreasca, Dudeşti, Obor. Reporterul este atras mai ales de zona Griviţei şi a Gării de Nord, un nucleu incandescent, cu un „duh tăinuit" ce bântuie temperamente violente, un lumpen primar, balcanic (Patul nr. 6). El este, în special, reporterul vieţii nocturne, vag cunoscute, a marelui oraş. în reportajele — multe la limita scriiturii romaneşti, cu accente
mateine — din ciclurile Apaşii Capitalei, Nopţi bucureştene ş.a., adulmecă şi portretizează lumea „ţaţelor" şi a proxeneţilor („baronul" Lăzărică, Sbonghici, „un simbol social"), a peri-pateticienelor uzate, a bandiţilor (Gaetan, asasinul „monden"), a „candriilor" brutali şi pitoreşti. Conform principiului că mizeria îşi are „subdiviziunile" ei, anchetele lui sociale au ca teme: Cum trăiesc oamenii, Meserii umile, Bursa hainelor vechi, Un azil de bătrâni (staţie terminus pentru „vechituri umane"), Trustul cerşetorilor (demistificare ratată a antreprenorilor milei), în serialul Unde voi naşte?, pericolul melodramei este contracarat de interogaţia vitriolantă la adresa societăţii. Reporter, prin excelenţă, al Bucureştiului, B.-F. a străbătut, în egală măsură, România Mare, din Maramureş în Basarabia, de la Porţile de Fier la mare, însoţit de excelentul fotoreporter I. Berman. Anchetează tragediile de la Borşa, devastată de un incendiu suspect, sau schiţează, cu o duioşie ironică, scene de gen din viaţa rituală a evreilor săraci din Sighet. A realizat „fiziologii" provinciale despre Iaşi, Bârlad, Paşcani, Botoşani, despre micile porturi dunărene — Calafat, Turnu Măgurele — , pustiite de stagnare, sau despre Sulina, „portul broaştelor". A pornit o campanie gazetărească, fără sorţi de izbândă, pentru turcii din Ada Kaleh, exploataţi de „sultanul" Aii Kadri. A iscodit prin mahalalele turceşti din Constanţa după „negustorul de lipitori" şi a fost singurul reporter care a cunoscut geografia stranie din Insula Şerpilor. Aventuri malteze este „jurnalul de bord" al „cruciatului" în insula traficanţilor internaţionali de carne vie, având în vizor „artistele" românce, o faună feminină fin incizată portretistic. A cultivat, ocazional, reportajul politic (despre trucajele campaniilor electorale), dând portrete caricaturale de parlamentari (Jean Lahovary). A inovat genul de interviuri, cu Oameni politici în intimitate („Dimineaţa", 1931) — Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod, O. Goga,
I.	G. Duca, C. Argetoianu, AL Averescu, dr. N. Lupu, la proprietăţile lor cu aer patriarhal (Bădăcin, Ciucea, Măldăreşti etc.). Oaspetele gazetar ocoleşte asperităţile politicului, atent să descopere pasiuni şi hobby-uri pentru un portret inedit. A fost primit, la Mogoşoaia, de Marta şi George Valentin Bibescu, eroul unor riscante aventuri aviatice. Nu pierde ocazia de a intervieva diplomaţi şi scriitori străini: Louis Barthou, Paul Morand, Felix Gaiffe, de la Sorbona, dar şi pe celebra Ana Sage, „femeia în roşu". Celebritatea şi-a consolidat-o prin impactul reportajelor sale senzaţionale. Cu Cinci zile printre leproşi (1928), reportaj-proces, comparabil cu Dragoste şi lepră (1943) de Egon Ervin Kisch, el reuşeşte „a descoperi America pentru autorităţi" (T. Arghezi), denunţând condiţiile inumane, bine camuflate, din lazaretul de la Lărgeanca, în Deltă, până la evadarea bolnavilor cu „lepră vagabondă". O capodoperă este reportajul-parabolă Trenul fantomă, adică „trenul secolului [...] reprezentând panica unei epoci". Descripţia şi portretistica subsumează mărcile stilistice ale poeticii avangardiste: vagabondul caută „pepita unei coji de pâine", „visul zace ca un înger tăiat de tren" etc. Stilistica pregnantă a reportajelor sale, amestec de revoltă şi toleranţă, potenţial tragic şi lirism, incisivitate, sarcasm şi umor, este la fel de importantă ca evenimentul relatat. Memorialistica literară îşi revendică grupajul
673 Dicţionarul general al literaturii române
Buciumul
Lentile, despre prieteni scriitori şi artişti: B. Fundoianu, Ilarie Voronca, I. Ross, I. Berman şi Tudor Arghezi, Geo Bogza. Sunt evocate şi figuri de odinioară: buclucaşul călugăr Mardarie Vlahuţă, Vasile Kogălniceanu, socialiştii Zamfir C. Arbore şi Panait Moşoiu. înscriindu-se în literatura holocaustului, Oraşul măcelului (1941), un pamflet corosiv şi patetic, de o iudaitate profundă, bazat pe o experienţă-limită — rebeliunea legionară din ianuarie 1941, surprinde în instantanee macabre „dinamica distrugerii" din cartierele evreieşti, ororile asasinatelor din pădurea Jilava, supravieţuirea miraculoasă a rabinului Gutman. Autorul face rechizitoriul unei ideologii politice a cărei „metafizică" rasială sfârşeşte într-un brutal pogrom. O altă epocă totalitară va inhiba scriitoriceşte pe cel ce se considerase integrat socialmente poziţiilor de stânga. Intr-o carte târzie, Hârca piratului. Peisaje dunărene (1957), dincolo de comentarii şi epicizări mediocre, dialoguri imaginare, tonul vag festivist, răzbat imagini pregnante ale reporterului de altădată: Delta mirifică — o Amazonia locală — sau haloul fantastic al dostoievskianului Igor Radomirski, ultimul „vrăjitor" de albine de la Isaccea. O figură a secolului al XX-lea, „însuşi reporterul" (Geo Bogza), B.-F. rămâne egalul marilor jurnalişti ai lumii moderne.
SCRIERI: Cinci zile printre leproşi, pref. D-rul Ygrec, Bucureşti, [1929]; Oraşul măcelului, pref. A. L. Zissu, Bucureşti, [1944]; ed. Bucureşti, 1990; ed., pref. Z. Omea, Bucureşti, 1997; Hârca piratului. Peisaje dunărene, Bucureşti, 1957; [Proză şi versuri], ALR, 137-145; Reportajele mele. 1927-1938, îngr. şi postfaţă Lisette Daniel-Brunea, Bucureşti, 1979; Memoria reportajului, îngr. Lisette Daniel-Brunea, pref. Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, 1985. Traduceri: LionFeuchtwanger, Războiul evreilor; Bucureşti, 1945; R. L. Stevenson, Comoara din insulă, Bucureşti, 1954; Paul-Louis Courier, Pamflete, pref. trad., Bucureşti, 1960; Andre Stil, Prăbuşirea, Bucureşti, 1961; Pablo de la Torriente-Brau, Aventurile eroului necunoscut cuban, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Oana Busuioceanu); O. J. Cardosa, Povestiri cubane, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Al. Popescu-Telega), Calul de mărgean, Bucureşti, 1964, 16-31, 57-70; Gabriel Chevalier, Clochemerle, Bucureşti, 1964; Jean Giraudoux, Nebuna din Chaillot, în Teatru francez contemporan, Bucureşti, 1964, 221-324; Pierre Daninos, Un oarecare domn Blot, Bucureşti, 1966; Bengt Danielsson, Terry pe urmele lui Kon-Tiki, Bucureşti, [1970]; Henri Salvat, Inteligenţă, mituri şi realităţi, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Lisette Daniel); Gaston Berger, Omul modem şi educaţia sa, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Lisette Daniel).
Repere bibliografice: Ştefan RolI, Ospăţul de aur, îngr. şi introd. Ion Pop, Bucureşti, 1986,150-151,370; Ilarie Voronca, Act de prezenţă, îngr. şi introd. Ion Pop, Cluj, 1972,45; B. de P. [Tudor Arghezi], Un reportaj senzaţional, „Bilete de papagal", 1928,162; Tudor Teodorescu Branişte, Fox, „Cinci zile printre leproşi", ADV, 1929, 13 888; Geo Bogza, Cu d. Brunea-Fox de vorbă despre reportaj, VRA, 1934, 342; L. [I. Ludo], „Oraşul măcelului, „Răspântia", 1945,5;M. Sevastos, Prigoanăhitleristă, „Torţa", 1945,7; B. Elvin, F. Brunea-Fox, „Hârca piratului", VR, 1958,3; George Macovescu, Farmecul pământului, Cluj-Napoca, 1977, 62-63; Sânziana Pop, Propuneri pentru paradis, Iaşi, 1975, 83-94; Geo Bogza, Paznic de far, Bucureşti, 1974, 509-511; Saşa Pană, Născut în '02, Bucureşti, 1973, 172, 176, 246, 268, 270; Radu Popescu, Prinţul, RL, 1977,24; Dorin Tudoran, In memoriam... însuşi reporterul, LCF, 1977,25; Ioan Grigorescu, F. Brunea-Fox şi „memorialistica reportajului", „Era socialistă", 1979,6; Radu Popescu, F. Brunea-Fox. O carte de debut..., RL,
1979,15; Leon, Umbre, IV, 69-76; Mihai Zamfir, Poemul românesc în proză, Bucureşti, 1981, 367, 376, 380, 382-383; Ioan Grigorescu,
F.	Brunea-Fox sau Senzaţionalul de fiecare zi, „Era socialistă", 1982,12;
Omea, Interpretări, 337-340; Victor Bârlădeanu, Brunea-Fox sau Compasiunea combativă, RCM, 1986,594; Mirodan, Dicţionar; 1,251-262;
E.	Suhor, Brunea-Fox, Reporterul cu majusculă, RCM, 1987, 625; Pop, Avangarda, 79-80,158-160,198; Dicţ. scriit. rom., 1,383-385; F. Brunea-Fox, DCS, 70-71;Ovid S. Crohmălniceanu, Evreii în mişcarea de avangardă românească, Bucureşti, 2001,123-133.	A. Sm.
BUCEGIU, publicaţie politică şi literară apărută la Bucureşti, lunar, din ianuarie până în octombrie 1879, sub redacţia lui Gr. H. Grandea. Definindu-şi laconic profilul („romanţe, călătorii, noutăţi, glume şi ceea ce avea Baba Dochia în ladă, literatura poporului"), B., având subtitlul „Ziar pentru toţi", reflecta preferinţele şi orientarea literară ale redactorului. De altfel, gazeta este scrisă, în bună măsură, de Grandea. El îşi publică aici romanul Misterele românilor, poemul Despa din Cerneţi şi alte poezii. Versuri mai semnează autori precum
C.	Cârlova, Carol Scrob, N. Armăşescu. Grandea preferă să retipărească din scrierile unor poeţi consacraţi: C. Conachi (Ce este nurul), V. Alecsandri (Pohod na Sybir), D. Bolintineanu (Sorin), căruia i se dedică şi un articol. Este reprodusă şi Balada nebunilor a lui M. Zamphirescu. Literaturii populare, aflată constant în preocupările lui Grandea, i se acordă un spaţiu considerabil. Apar, printre altele, baladele Mihu Copilul, Mioriţa, basmele Oile cu lâna de aur (din zona Mehedinţi) şi Paserile cu cioc de fier (din Vâlcea). în ceea ce priveşte traducerile literare, nesemnate, dar aparţinând mai toate lui Grandea, sunt de semnalat tălmăcirea parţială după Don Quijote de Cervantes şi două articole despre H. Heine (unul al lui Gerard de Nerval), însoţite de o traducere în proză din creaţia poetului (Intermezzo). Mai apar scurte recenzii la cărţi străine şi o cronică la spectacolul cu piesa lui B. P. Hasdeu Trei crai de la răsărit.	L.	V.
BUCIUMUL, gazetă politică şi literară apărută la Paris, săptămânal, de la 10 martie până la 3 mai 1857. Editată în excelente condiţii grafice, sub redacţia lui C. Bolliac, B., care avea subtitlul „Autonomie, unire, principe străin", reprezenta vederile politice ale unei părţi din grupul exilaţilor români. în afara redactorului, colaborau cu articole politice şi alţi membri ai emigraţiei, care semnau C. B-escu (probabil C. Bălcescu) şi
G.	D. V. Alte articole, nesemnate, sunt ale lui V. Boerescu. Cele mai multe, însă, erau scrise de Bolliac, care oscila între aripa de stânga a liberalilor şi centrul moderat, înclinând mai curând spre platforma politică a centrului, dar interesat, în publicistică şi poezie, de soarta „clăcaşilor" şi susţinând vederile partidei unioniste. I se alătură J. A. Vaillant, Radu Ionescu, I. Strat, arhimandritul Iosafat Snagoveanul. Din ţară trimit versuri Gh. Sion şi Al. Donici (o poezie adresată ziarului, în care este salutat programul politic unionist). După şapte numere, lui Bolliac i se retrage mandatul reprezentării adepţilor Unirii, pe
Buciumul
Dicţionarul general al literaturii române 6 74
care îl capătă V. A. Urechia, redactor al unei gazete noi, „Opiniunea".	R.Z.
BUCIUMUL, gazetă politică şi literară apărută la Bucureşti între 15 decembrie 1862 şi 5 decembrie 1864. Proprietar şi director era C. Bolliac, care editează B. în continuarea periodicului cu acelaşi titlu scos la Paris în 1857. Ieşind la început de două ori pe săptămână, gazeta îşi măreşte numărul apariţiilor la trei, de la 8 iunie 1863, pentru a deveni, din 1 august, cotidian. Tirajul rămâne însă scăzut, mult sub aşteptările directorului şi, din ianuarie 1864, Bolliac este nevoit să editeze doar trei numere pe săptămână. în acelaşi an, la 5 decembrie, ca urmare a unui aprig atac împotriva guvernului şi a lui M. Kogălniceanu, B. este suspendat. Bolliac îl va înlocui, trei luni mai târziu, cu „Trompeta Carpaţilor". Atitudinea ziarului este aceea a unui oficios liberal moderat. Militând, mai întâi, alături de rosettisti, începe apoi o violentă campanie împotriva „roşilor" (C. A. Rosetti,
I.	C. Brătianu), apărând reformele impuse de Al. I. Cuza; după puţină vreme va redeveni un organ al opoziţiei, Bolliac arătân-du-se nemulţumit de politica internă a lui M. Kogălniceanu. în ceea ce priveşte „partea literară", Bolliac o concepe într-un sens larg, adică înglobând studii şi articole de istorie, geografie, filologie. El publică documente istorice, cronici străine referitoare şi la români, cronici interne, însoţite de prezentări succinte, în care se subliniază importanţa lor documentară şi literară. Se adaugă însemnata contribuţie a lui B. P. Hasdeu, care dă, alături de câteva articole politice, un comentariu asupra titlului domnitorilor autohtoni, apoi Studii critice asupra istoriei române, schiţe bibliografice. Aici apare scrierea Copilăriile lui Iancu Motoc de B. P. Hasdeu, prima versiune a Ursitei, cu indicaţia că este un fragment dintr-un roman. Cu publicistică militantă, antirosettistă, dar şi cu poezie satirică, participă şi C. D. Aricescu, un timp şi administrator al gazetei; versuri scriu Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, precum şi Gh. Tăutu, G. Baronzi, M. Zamphirescu, Al. Depărăţeanu; lui V. Alecsandri i se republică, sub pseudonimul Vlad Moraru, fabula Moara de vânt. Din octombrie 1864, o cronică muzicală redactată de N. Filimon se ocupă de spectacolele operei italiene din Bucureşti. Filimon este şi autorul studiului de folclor Lăutarii şi compoziţiunile lor. Ziarul conţine, număr de număr, note, recenzii, ştiri privind viaţa intelectuală din Principate, mai toate redactate de C. Bolliac, observator obiectiv şi competent, preocupat de condiţiile de trai ale scriitorilor (articolele în legătură cu pensiile lui I. Heliade-Rădulescu sau J. A. Vaillant), de cărţile şi revistele apărute (editarea operelor lui D. Bolintineanu, cronica dedicată romanului Ciocoii vechi şi noi de N. Filimon, analiza critică a poeziilor lui Gh. Tăutu etc.). R.Z.
BUCIUMUL, publicaţie a cercului folcloristic „Buciumul", apărută în comuna Brădiceni-Gorj, lunar, în două serii: din noiembrie 1924 până în iunie-august 1926 şi din ianuarie 1935 până în februarie 1936. Director este I. I. Buligan-Delagorj. începând cu numărul 6, revista, al cărei subtitlu iniţial era „Foaie pentru strângerea folclorului" devine „Foaie folclo-
ristică-literară". A doua serie, apărută la un interval de zece ani de la prima, păstrează formatul, profilul şi numărul de pagini (18), schimbându-şi doar frontispiciul: „Foaie pentru săteni. Literatură, cultură, folclor şi artă populară". Director:
1.1.	Buligan, învăţător. Administrator: preot Teodor Gureanu. Comitetul de conducere: C. Brâncuş, 1.1. Buligan, T. Gureanu,
C.	Gh. Popescu Tică. Din articolul-program (Prietene dragă), rezultă că revista îşi propune să publice „basme, poveşti, tradiţii, legende, doine, cântece, bocete, hazuri, glume, snoave, datine, obiceiuri, credinţe, superstiţii, vrăjii farmece, ghicitori, cimilituri şi vorbe cumpănite". în acest scop, se apelează la preoţii şi învăţătorii satelor, care devin principalii susţinători şi colaboratori ai revistei (D. Udrescu, Lucian Costin, Ilie Păscu-lescu, I. N. Popescu, Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa ş.a.). în numărul 12, revista inserează o scrisoare de la Artur Gorovei, director al revistei de folclor „Şezătoarea", în care se propune organizarea unei „asociaţii a tuturor folcloriştilor din ţară", menită să culeagă şi să publice materiale folclorice. Alături de speciile folclorice publicate, B. îşi deschide porţile şi spre literatura cultă: se reproduc, astfel, povestea lui Ion Creangă Inul şi cămeşa, schiţa Odată de Emil Gârleanu. Mai colaborează Vasile Militam (cu amintiri din copilărie), Mihail Lungianu, „scriitor poporanist", C. S. Nicolăescu-Plopşor, Constantin G. Roiban, N. Rădulescu-Niger şi C. Jaleş, aceştia din urmă fiind, şi ei, mari admiratori ai folclorului. în Rândurile de început, marcând cea de-a doua serie, revista îşi stabileşte singură locul, aşezându-se alături de „Şezătoarea" lui Artur Gorovei, „Tudor Pamfile" a lui D. Furtună, „Izvoraşul", redactată de Gheorghe N. Dumitrescu-Bistriţa, „Vestitorul satelor" din Boroaia Fălticenilor, „Ion Creangă", „Doina" ş.a.	M. W.
BUCIUMUL, revistă lunară apărută la Bucureşti în două serii: din septembrie 1936 până în ianuarie 1937 şi din februarie 1938 până în aprilie 1938. Revista, care va vădi o orientare legionară progresivă, îl are ca director pe Gheorghe T. Dâmboianu şi ca secretar pe Costel M. Blidărescu. începând cu numărul 6, director devine Marin C. Ionescu, iar de la numărul 7, funcţia de redactor-şef e deţinută de C. M. Blidărescu. în înainte cuvântare, semnată de Marin Ionescu, preşedintele profesorilor de religie din România, se arată că revista va fi menită să deschidă orizontul tinerilor. Se publică articole de popularizare (medicină, premilitărie, cercetaşi, străjeri), evocări (a răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, a naşterii lui Ion Creangă), cronici teatrale, note de drum, epigrame, glume, şarade etc. Beletristica, susţinută de puţine nume notorii, e prezentă prin poezii semnate de Gheorghe Stroescu, G. Marinescu-Fulga, Decebal Ghiţescu, Gh. T. Dâmboianu, Fany Ştefănescu-Moldo-van, prin pagini de proză (C. Delamovilă, Mariana Ştefănescu, Rozalina Melinescu, Virgil Ştefănescu, Al. Gr. Piepteanu, Elena Ştefănescu, Rodica Popescu, Ana Stroescu) şi recenzii semnate de Pericle Martinescu, Marin C. Ionescu şi Dragoş Protopopescu. Sub impactul curentelor politice ale vremii, revista sprijină Liga Antirevizionistă Română, condusă de Stelian Popescu, directorul „Universului". Alunecarea revistei
675 Dicţionarul general al literaturii române
Bucov
spre ideologia de dreapta e şi mai evidentă în numărul 6 (februarie 1938), închinat lui Ion Moţa şi Vasile Marin, în care scriu Radu Gyr, Victor Bilciurescu, Cleopatra Ştefănescu, Geo Stroescu, Rodica Isăcescu, Gh. Tănăsescu, Paul Răduţ ş.a. Simt reproduse mai multe articole cu caracter legionar. Ajungând la această orientare, B. îşi încetează brusc apariţia, odată cu arestarea şi condamnarea conducătorilor legionari.	I. R. -N.
BUCIUMUL ROMÂN, revistă de literatură şi istorie apărută la Iaşi, lunar, între 1 martie 1875 şi martie 1881. Editor a fost Teodor Codrescu, iar redactor lancu M. Codrescu. Se tipăresc versuri inedite de AL Beldiman şi I. Prale, precum şi studii privitoare la activitatea acestora (O neoformâ de scriere şi citire, despre I. Prale, şi Tragedia Moldovei de vornicul Alecsandru Beldiman, ambele de I. M. Codrescu). O rubrică de informaţii bibliografice, Bibliohronologie română, include scurte recenzii scrise cu spirit critic de I. M. Codrescu, care traduce, împreună cu AL Athanasiadi, din greacă, poemul Poezia morală de
A.	Calfoglu. Aici T. Codrescu a republicat mai multe studii ale lui Gh. Săulescu despre limba textelor vechi bisericeşti, precum şi documente istorice. La sfârşitul primului an de apariţie, în numărul 12 din februarie 1876, apar întâiele fragmente din Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor de I. Budai-Deleanu, manuscrisul
A,	publicate, de asemenea, de T. Codrescu. în 1876 şi în anul următor, tipărirea Ţiganiadei a continuat, realizându-se astfel prima editare a epopeii. Au mai colaborat cu versuri şi proză
D.	Guşti, Gr. S. Stamatin şi I. Buttă, iar Fr. Dame cu un Studiu comparativ între limbele românească şi provensală.	R.Z.
BUCOV, Emilian (8. VIII.1909, Chilia Nouă-Odesa - 17.X.1984, Chişinău), poet, prozator şi dramaturg. Născut într-o familie de ucraineni săraci, termină, după învingerea unor dificultăţi materiale, Liceul „B. P. Hasdeu" din Chişinău (1930) şi apoi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti
(1936). Student fiind, devine membru al Uniunii Tineretului Comunist şi desfăşoară în ilegalitate diverse activităţi politice. Din 1940, se refugiază la Moscova şi contribuie prin versurile lui la difuzarea sloganurilor bolşevice antiromâneşti. Stabilit din 1944 la Chişinău, era considerat unul dintre scriitorii activişti de seamă din RSS Moldovenească. A fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1945-1946,1955-1958), locţiitor al preşedintelui Sovietului Miniştrilor (1947-1951), redactor-şef al revistei „Nistru" (1966-1971). A fost distins cu Premiul de Stat al Moldovei (1966), cu titlul de Erou al Muncii Socialiste (1979) şi de Scriitor al Poporului (1982).
B.	a colaborat la reviste de stânga ori de avangardă debutând, probabil, la „Herald" (1933), cu o traducere din ruseşte. Continuă apoi să publice versuri şi proză la „Adevărul literar şi artistic", „Cuvântul liber", „Făclia" şi „Societatea de mâine", semnând fie Bâcov, fie Bucov. Lirica este a unui insurgent gălăgios, care anunţă „apusul Parnasului" şi respinge poezia „burgheză" (în care include şi „hârdăul eminescian"), cultivând programatic o tematică ostentativ proletară. Modelul era poezia sovietică a vremii, cu deosebire cea a lui Vladimir
Maiakovski, din care a tradus şi pe care l-a popularizat. Şi-a strâns versurile din perioada românească în volumele Discursul soarelui (1937) şi China (1938). Perioada sovietică începe în 1942, la Moscova, unde îi apar volume care cuprind versuri violent antiromâneşti. Este orientarea pe care a păstrat-o patru decenii, răstimp în care a tipărit enorm. Poligraf industrios, B. colportează clişeele propagandei sovietice în versuri, în romane, în dramaturgie, condus de principiul - versificat tot de el -potrivit căruia „Ni-i Moscova soare, iar Kievul frate". în jurul vieţii şi scrierilor sale, oficialităţile sovietice au creat o legendă profitabilă. A tradus şi din I. Ilf, E. Petrov şi Serghei Esenin.
SCRIERI: Discursul soarelui, Bucureşti, 1937; China, Bucureşti, 1938; Andrieş, Chişinău, 1946; Ţara mea, Chişinău, 1947; Cresc etajele, Chişinău, 1952; De vorbă cu cei mici, Chişinău, 1953; Opere alese, Chişinău, 1954; Oraşul Răut, Chişinău, 1956; Lirică, Chişinău, 1957; Piese, Chişinău, 1960; Timpuri şi oameni, Chişinău, 1961; Stele şi lanţuri, Chişinău, 1962; Ultimul zăplaz, Chişinău, 1962; Povestiri despre Petrică-Rică, Chişinău, 1963; Vietnamul meu, Chişinău, 1966; Magistrala, Chişinău, 1969; Scrieri, I-V, pref. S. Cibotaru, Chişinău, 1970-1973; Pomul vieţii, Chişinău, 1974; Scară fără trepte, Chişinău, 1976; Oglinda, Chişinău, 1978; Bim-Bom, Chişinău, 1981; Tinereţe în flăcări, Chişinău, 1982. Traduceri: Maxim Gorki, Vestitorul de furtună. Cântecul şoimului, Chişinău, 1968 (în colaborare cu Andrei Lupan); VI. Maiakovski, Poezii şi poeme, Chişinău, 1951.
Repere bibliografice: N. D. Cocea, Un poet, „Orizont", Bucureşti, 1935, 5; G. Călinescu, Anul literar 1937, ALA, 1938,891; Şerban Cioculescu, Aspecte lirice contemporane, RFR, 1938, 5; Simion Cibotaru, Emilian Bucov, Chişinău, 1959; Crohmălniceanu, Literatura, II, 528-529; Mihail Dolgan, Crez şi măiestrie artistică, Chişinău, 1982,134-145; Mihail Dolgan, Creaţia scriitorilor în şcoală, Chişinău, 1987,4-142; Alexandru Burlacu, Poezia lui Em. Bucov, RLSL, 1994,3; Alexandru Burlacu, Poezia lui Bucov
Bucovina
Dicţionarul general al literaturii române 676
între futurism şi neogongorism, „Basarabia", 1994,11-12; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 176-177; Popa, Ist. lit., II, 1184-1185.	D.M.
BUCOVINA, publicaţie apărută la Cernăuţi, zilnic, între 18 martie 1919 şi 25 ianuarie 1920. Redactori responsabili: Dimitrie Bucevski, Pamfil Şeicaru, Cezar Petrescu. începând cu numărul 42 din 1919, Pamfil Şeicaru şi Cezar Petrescu apar ca directori. Cotidianul funcţionează ca organ al Societăţii „Unirea".
B.	îşi propune să promoveze literatura română în mediul cultural din nordul ţării. Are ca rubrică permanentă „Foiţa Bucovinei", devenită, începând cu numărul 42 din 1919, „Literatură" sau „Critică literară". Aici sunt republicate texte literare şi eseuri critice din revistele „Luceafărul", „Sămănătorul", „Ramuri", „Gazeta de Transilvania" etc. Din reviste precum „însemnări literare" sau „Convorbiri literare" simt reproduse texte de Demostene Botez, Mihail Sadoveanu,
I.	Agârbiceanu, D. Anghel, Ilarie Chendi, T. Ştefanelli, Ion Creangă, Titu Maiorescu, G. Bacovia. Se republică (din „Timpul") articolul lui M. Eminescu Despre programe (65/1919), apare articolul lui Duiliu Zamfirescu intitulat Bucovina (65/1919), iar N. Iorga semnează articolul în ţara vechilor boieri (181/1919). Este inserat necrologul Al. Vlahuţă. Colaborează cu poezie G. Tutoveanu, I. U. Soricu, Marcel N. Romanescu, cu proză, Ionel Teodoreanu, V. Demetrius. Alţi colaboratori: Al. Cazaban, Em. Grigorovitza, Const. Cehan-Racoviţă,
D.	Nanu, Ion Gorun.	C. Tt.
BUCOVINA, publicaţie apărută la Cernăuţi, zilnic, între 14 iulie 1941 şi 26 februarie 1944, sub conducerea unui comitet de direcţie. Ziarul, cu aspect comercial, de informaţie generală, nu acordă un loc deosebit ştirilor culturale. în ceea ce priveşte literatura, publică sporadic poezie (de obicei ocazională) şi traduceri foileton din literatura engleză de consum. Colaborează cu poezie G. Breazu-Ulmu, Traian Chelariu, Mircea Streinul, Neculai Tăutu, iar cu traduceri, D. Luţa. Alţi colaboratori: George Drumur, Aurel Tudor, Vasile Bradu, Mihai Dan-Călinescu.	C.Tt.
BUCOVINA LITERARĂ, supliment săptămânal al ziarului „Bucovina", apărut la Cernăuţi, cu concursul Societăţii Scriitorilor Bucovineni, între 11 ianuarie 1943 şi 27 februarie 1944. Revista nu are articol-program şi nu menţionează la început vreun colectiv redacţional. De la numărul 57 din 1943, ca prim-redactor este menţionat George Drumur. Cu un pronunţat caracter beletristic, B. I. publică poezie, proză, piese de teatru, reportaje, cronici plastice, muzicale şi teatrale. Colaborează cu versuri Traian Chelariu, E. Ar. Zaharia, Dragoş Vicol, George Voevidca, Dim. I. Păcurariu, D. Loghin, Traian Cantemir ş.a. Paginile de proză simt semnate de E. Ar. Zaharia, Ion Munteanu, Nicolae Tăutu, Eusebiu Camilar ş.a. Bine reprezentat este sectorul de critică şi istorie literară, alimentat de Aug. Z. N. Pop, C. Loghin, Aurel Vasiliu, Melania Livadă, Teodor Bălan, Vasile Netea. Importante pentru istoria literară
sunt interviurile cu Tudor Arghezi, Ionel Teodoreanu sau Ion Vlasiu. D. Isac recenzează mai ales cărţi de filosofie, iar Pimen Constantinescu traduce din Horaţiu, Sully Prudhomme, Fr. Coppee, Otto Ludwig. De menţionat şi serialul semnat de prof. dr. S. Reli, Momente din viaţa românească în Cernăuţii de altădată.	I.R.-N.
BUCOVINA LITERARĂ, revistă apărută la Suceava, lunar, din ianuarie 1990. Iniţial era coordonată de Mihail Iordache, ulterior funcţia de redactor-şef deţinând-o Marcel Mureşeanu, Mircea A. Diaconu şi Ion Beldeanu. B. I. îşi propune să valorifice tradiţiile istorice, literare şi lingvistice ale scriitorilor din partea de nord a ţării. Publicaţia are rubrici care se diversifică de la an la an: „Poesis", „Proză", „Cronica literară", „Eseu", „Retrospective", „Literatură străină", „Interferenţe", „Povestea vorbei", „Cadran", „Interviu", „Dicţionar de literatură contemporană", „Coordonate cernăuţene", „Contrapunct" ş.a. Colaborează cu versuri Elena Ştefoi, Liliana Ciornei, Constantina Cemica, Nichita Danilov, Lucia Olaru-Nenati, Elisabeta Isanos ş.a., cu proză, Vasile Andru ş.a., iar cu articole - Dimitrie Vatamaniuc, Nae Antonescu, Dan Mănucă, Theodor Codreanu, Liviu Papuc, Nicolae Georgescu, George Muntean, Constantin Blănaru, Brânduşa Steiciuc ş.a. Din cartea Sărbătorile la români de Simion Florea Marian, se reproduce capitolul Pastile. Brânduşa Steiciuc traduce şi prezintă fragmente din cartea File de calendar de Martha Bibescu, cu prilejul centenarului naşterii acesteia. Este inserat un fragment din postfaţa lui Mircea Eliade la volumul Roza vânturilor de Nae Ionescu.	I.H.
BUCŞA, Petre (11.111.1919, Deleni, j. Cluj), poet şi prozator. Este fiul Măriei (n. Belu) şi al lui Petru Bucşa, ţărani. A frecventat cursul gimnazial al Liceului „Regele Ferdinand" din Turda, apoi Şcoala Normală, la Abrud, Cluj şi Deva, până în 1941. Combatant în cel de-al doilea război mondial (în 1944 era sublocotenent de rezervă în Batalionul 12 de vânători de munte din Câmpina), rănit pe front, la Banskâ Bistrica, se afla, la sfârşitul conflagraţiei, în Spitalul Militar de la Făgăraş. Se stabileşte la Cluj şi se înscrie la Facultatea de Drept. în 1954, după licenţă, este numit inspector-şef al Secţiei regionale de învăţământ şi cultură. Trecut la catedră în 1960, din 1962 este director de liceu şi, apoi, timp de opt ani (1972-1980), director al Teatrului Naţional din Cluj-Napoca. A debutat cu versuri în 1938, în „Luceafărul" (revista elevilor Liceului „G. Bariţiu" din Cluj), iar editorial, în 1943, cu volumul de poezii Cetini mohorâte. A elaborat manuale şcolare (în colaborare) şi a publicat versuri, reportaje, însemnări în „Universul literar", „Pagini literare", „Ardealul" şi, după o lungă întrerupere, în „Tribuna", „Steaua", „Contemporanul", „România literară", „Luceafărul", „Orizont", „Vatra", „Pagini bucovinene" ş.a. Membru al Uniunii Scriitorilor, după pensionare (1980) s-a dedicat în exclusivitate scrisului. A mai semnat Petre Bucşia, Barbu Petreanu.
677 Dicţionarul general al literaturii române
Bucur
Alcătuit din poeme scrise în proximitatea unui moment tragic din istoria naţională (desprinderea Ardealului de Nord din trupul ţării, ca urmare a Dictatului de la Viena, din 30 august 1940), volumul Cetini mohorâte îl situează pe B. în familia poeţilor (ardeleni) răzvrătiţi şi profetici, precum Octavian Goga (căruia îi închină o elegie îndoliată, în 1938), Aron Cotruş, Mihai Beniuc (din etapa debutului). Generate de „jalea Transilvaniei sfâşiate", cântecele, baladele şi elegiile din această carte reiau „cântarea pătimirii noastre", într-o formulă căreia nu-i lipsesc notele individualizante. Versurile vorbesc de „drumuri oprite să treacă Feleacu...", de o „jale mare, fără leac,/ de când e hatul la Feleac", de inima care „bate a-nceput de furtună..." Imaginea Ardealului sfâşiat de consecinţele unui act politic arbitrar revine cu insistenţă în poeme a căror atmosferă dominantă este aceea de „jale istorică inconsolabilă" (Dumitru Micu). Tonul de lamentaţie aspră alternează cu acela de revoltă vehementă, în reprezentări evocând un tărâm predestinat durerii şi suferinţei: „Eu vin din ţara ce-a rămas în leat/ prin răzmeriţe frânte-n Bălgărat /[...] în ţara mea de aur şi de piatră/ nevoile şi caznele te latră;/ zicalele de râs şi voie bună/ au înlemnit, ca un gheţar pe strună..." (Eu sunt din ţara...). Pastelurile circumscriu peisaje ale ţinutului natal (Ţara Moţilor), într-o stilizare austeră, specificările de natură geografică fiind intensificate prin prezenţa elementelor de lexic ardelenesc. Unele poeme (Când zarea) prefigurează o altă faţetă a poeziei sale, desfăşurată, odată cu revenirea autorului în circuitul editorial, după un sfert de veac de tăcere, prin volumul De n-ar veni noaptea... (1969). Poetul se fixează în ipostaza unui „bard ostenit", elegiac, meditativ şi melancolic. Versurile păstrează solemnitatea dicţiunii, însă într-un registru preponderent confesiv, interiorizat, uneori cu inflexiuni psalmice, atitudinea dominantă fiind aceea, productivă liric, de resemnare senină,
ca în poemul Din când în când: „Din când în când mă adumbreşte,/ aşa din senin,/ câte o pală de nor./ Din când în când bătăile ornicului/ îmi par mai moi/ decât blana de cârtiţă./ Din când în când din dealul cu pruni/ cineva îmi măsoară prin binoclu/ statura./ Eu îi zâmbesc/ şi-mi potrivesc pe-ndelete/ cravata..." Chiar şi celebrarea erosului (ca în volumul Mereu iubirea, 1988) stă sub premoniţia „marii treceri", a „nopţii" care va veni. Solitudinea, angoasa, criza de timp simt convertite fie în interogaţii austere, formulate în stil folcloric (Dialog nocturn), fie în melosuri elegiace (Mult prea devreme), iar drama omului e văzută, uneori, ca dramă a creaţiei. Tonul, imagistica trimit deseori la Lucian Blaga (invocat explicit în Poetul) sau la Tudor Arghezi (îndeosebi în erotică), modelele tutelare ale vârstei mature a poetului, care a evoluat de la „tradiţionalism" către un „modernism figurativ" moderat (Petru Poantă). Proza lui B., adunată în volumele Dincolo de uitare (1984) şi Când cocoşii uitară să mai cânte (1998), este una rememorativă, nutrită dintr-un climat afectiv şi existenţial similar aceluia al poeziei sale.
SCRIERI: Cetini mohorâte, Zlatna, 1943; De n-ar veni noaptea..., Bucureşti, 1969; Ceremonii, Cluj-Napoca, 1978; Cutremurul cuvintelor, Cluj-Napoca, 1982; Dincolo de uitare, Cluj-Napoca, 1984; Mereu iubirea, Bucureşti, 1988; însoritele izvoare, Bucureşti, 1989; Inscripţii pentru mileniul trei, Cluj-Napoca, 1989; Trecând prin anotimpuri, pref. Petru Poantă, Bucureşti, 1990; Transparenţe, Galaţi, 1993; Melancolii policrome, Cluj-Napoca, 1994; Când cocoşii uitară să mai cânte, Cluj-Napoca, 1998; Cad negurile, Cluj-Napoca, 1999. Traduceri: Anatoli Râbakov, Stiletul, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Marcel Gafton).
Repere bibliografice: V. Fanache, Petre Bucşa, „De n-ar veni noaptea...", TR, 1969, 38; Dumitru Micu, „De n-ar veni noaptea...", RL, 1969, 39; Victor Felea, Petre Bucşa, „Ceremonii", TR, 1978, 17; Virgil Nistor, Luciditatea confesiunii, ST, 1982,11; Horia Stanca, Petre Bucşa, „Cutremurul cuvintelor", ST, 1984, 3; Taşcu, Poezia, 84-88; Dumitru Micu, „Omenia acestui pământ", RL, 1989, 11; Victor Felea, între patetism şi nelinişte, TR, 1989,11; Valentin Taşcu, Timpul şi tăria, ST, 1989,3; Tudor Dumitru Savu, Petre Bucşa, „Numele lor rămâne-vor cu litere de aur înscrise în eterna memorie a patriei noastre" (interviu), TR, 1989, 34; Mircea Popa, Liceul „G. Bariţiu" la 75 de ani de la înfiinţare, TR, 1994,43; Ion Cristofor, Petre Bucşa şi poezia transparenţei, TR, 1994, 50; Ion Buzaşi, Melancolii policrome, ST, 1994,12; Dicţ. scriit. rom., 1,385-386; Micu, Scurtă ist, II, 309-310; Poantă, Dicţ. poeţi, 42-43; Negoiţă Irimie, Cuvinte înstelate, ST, 1999,3-4.	C.	H.
BUCUR, Doina (pseudonim al Floricăi Ionescu; 15.VIII.1896, Bucureşti — 24.VI.1940, Bucureşti), poetă, prozatoare şi publicistă. Este fiica Elvirei (n. Stamatopol) şi a lui Oscar Pursch. Mama era profesoară de română şi latină, iar tatăl, concert-maistru, ocupase un răstimp postul de dirijor la Teatrul Liric din Bucureşti. Din 1905, familia se va stabili la Fălticeni, unde
B.	ia primele noţiuni de vioară; va cânta aici în orchestra de copii îndrumată de părintele său; se distinge, mai apoi, cu ocazia unui concert la Peleş, patronat de Carmen Sylva. Absolvind gimnaziul, e admisă, prin concurs, la doar paisprezece ani, la Konigliches Konservatorium din Leipzig, unde are şansa de a studia cu Hans Sitt, Max Reger, Fritz Kreisler. Anii petrecuţi în
Bucur
Dicţionarul general al literaturii române 678
străinătate o aşază, norocos, sub protecţia lui Paul Zarifopol (rezident la acea dată în Germania), în a cărui casă tânăra muziciană îi va întâlni uneori pe I. L. Caragiale, Al. Vlahuţă, Panait Cema, B. Delavrancea. încheia Conservatorul în 1913 răsplătită cu un premiu „Mendelsohn", i se prevedea un viitor ca violonistă, carieră brusc zădărnicită de război. Revenind în ţară şi numită profesoară la Galaţi, va mai concerta sporadic. După încetarea primei conflagraţii mondiale, îşi urmează soţul, magistrat, într-un sat din Romanaţi, iar apoi la Caracal, devotându-se carierei didactice.
Numele Floricăi Pursch apărea, în 1915, consemnat în „Şezătoarea" lui Artur Gorovei, la rubrica de „Folclor cules". Din 1927, B. revine, publicând sub pseudonim, la Bârlad, în „Graiul nostru" şi, ulterior, în „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Adevărul literar şi artistic", „Arhivele Olteniei", „Provincia literară", „înmuguriri", „Poezia", „Gând şi slovă oltenească", „Domnul de rouă" (unde e cooptată în redacţie), „Graiul femeii", „Presa Olteniei", „Pământul", „Vatra", „Revista femeilor române" ş.a. Cu Poeme pentru adormit durerea (1937), este remarcată de G. Călinescu. Avatarul liric al poetei stă sub semnul iniţierilor argheziene, duhul interogativ şi cadenţa Psalmilor îndeosebi urmărind-o cu ecoul lor o vreme; sunt vizibile interferenţele (notele livreşti, cenzurarea gestului retoric) exprimând tendinţa de „sincronizare" cu modalităţile lirismului şi cu vocile afine ale propriei generaţii (Paul Constant, Sorana Ţopa). Simplitatea, diversificarea prozodiei şi refuzul stilului decorativ marcau trecerea de la simbolismul muzical, intimist către expresionismul revigo-rant pe spaţii restrânse. O a doua plachetă rămâne doar ca proiect: Descântece - poeme olteneşti. Spontană, comprehensivă, cu stil alert, B. convinge şi ca prozatoare, în schiţe şi povestiri , (pe care şi le-ar fi dorit antologate cândva), persiflând ori şarjând acalmia, lipsa de ţel, vanităţile, tabieturile, ticurile provinciale; ispitindu-se a scruta, alteori, dincolo de existenţele banale şi de locul comun aparent, coloritul „faptului divers", pulsul agitaţiei balcanice. Umorul benign, acul delicat al ironiei, radiografia sufletului feminin şi a universului fragil lasă să se întrevadă, pe alocuri, note comune cu scrisul de mai târziu al Ştefanei Velisar-Teodoreanu, inclusiv în două încercări de roman: Un menaj ca multe altele (accesibil cvasiintegral, prin secvenţele înseriate, în 1935, în „Adevărul literar şi artistic") şi Prăpastia (din care imprimă disparate fragmente în periodice, între 1936 şi 1940). Susţine, între 1935 şi 1936, în „Adevărul literar şi artistic", o „Cronică feminină" plină de miez.
SCRIERI: Poeme pentru adormit durerea, Craiova, 1937.
Repere bibliografice: Doina Bucur, Pentru Paul Zarifopol, RVS, 1934, 6-7; C. D. Fortunescu, „Poeme pentru adormit durerea", AO, 1937,92-94; I. Schintee, „Poeme pentru adormit durerea", R, 1937,9-10; Aida Vrioni, „Poeme pentru adormit durerea", RVS, 1938,1-2; G. Călinescu, Alţi poeţi tineri, ALA, 1938, 893; Aida Vrioni, Doina Bucur, RVS, 1940, 7-12; M. D. Havriş, Doina Bucur (Florica Eug. Ionescu), „înmuguriri", 1940,9-10; C. D. Fortunescu, Două harfe sfărâmate, R, 1940,9-12; Călinescu, Ist. lit. (1941), 881; Straje, Dicţ. pseud., 104,351,578; Profira Sadoveanu, Planeta părăsită, Bucureşti, 1987,14-15; [Doina Bucur], ADLTR, 1-59. R.Ş.
BUCUR, Marin (12.XII.1929, Podu Rizii, j. Dâmboviţa — 5.H.1994, Bucureşti), critic, istoric literar, eseist şi prozator. Este fiul Stanei (n. Eftimie) şi al lui Florea Bucur, ţărani. B, a urmat cursurile Liceului „Ienăchiţă Văcărescu" din Târgovişte, iar din 1949 pe acelea ale Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. încă din anul universitar 1952-1953 (la sfârşitul căruia a susţinut examenul de licenţă), a fost numit asistent la Catedra de literatură română. De asemenea, a fost angajat de G. Călinescu la Institutul de Istorie Literară şi Folclor (devenit Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu"), al cărui membru a rămas până la săvârşirea din viaţă. în paralel, între 1962 şi 1966, a fost redactor la revista „Luceafărul". Şi-a luat doctoratul în ştiinţe filologice cu o teză despre C. A. Rosetti, susţinută la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu", în cadrul căruia a promovat până la funcţia de şef de sector. Din 1990, a condus ca editor suplimentul săptămânal „Arhiva" al ziarului „Cotidianul". A efectuat stagii de specializare şi documentare la Moscova, Paris, Berlin şi a participat la congrese şi colocvii ştiinţifice naţionale şi internaţionale. A iniţiat şi coordonat elaborarea şi apariţia unor lucrări colective (culegeri de studii literare, bibliografii, ediţii de documente), între 1972 şi 1985 asigurând editarea seriei „Caiete Mihai Eminescu" (şase volume). Publicistic, a debutat în 1950 cu recenzii şi articole în revista „Viaţa românească", iar editorial, în 1966 cu romanul Zi de vară până-n seară. A colaborat la „Tânărul scriitor", „Gazeta literară", „Luceafărul" (cronică literară), „Tribuna", „Steaua", „Argeş" (cronică literară), „Astra", „România literară", „Contemporanul", „Scânteia", „Familia", „Convorbiri literare", „Cronica", „Revista de istorie şi teorie literară", „Synthesis", „Revue roumaine de sciences sociales", „Europe", „Secolul 20", „Revista monumentelor şi muzeelor", precum şi la publicaţii academice din ţară şi străinătate. Prima sa lucrare de critică şi istorie literară publicată este monografia Ovid Densusianu (1967).
Timp de peste patruzeci de ani, B. s-a ilustrat cu lucrări de dimensiuni, forme şi valori diferite, în registre variate ale scrisului şi ale cercetării literare. Bibliografia sa înregistrează, pentru anii de formaţie, în primul rând rezultatele muncii de editor. Lui i se datorează primele ediţii postbelice de popularizare a unor corpusuri de literatură populară (de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea) de Grigore G. Tocilescu (Balade şi doine), Artur Gorovei (Cimiliturile românilor), G. Cătană (Poveşti poporale din Banat) şi ediţia studiilor de folcloristică ale lui Ovid Densusianu (Flori alese din cântecele poporului. Viaţa păstorească în poezia noastră populară. Folclorul, cum trebuie înţeles. Graiul din Ţara Haţegului). în paralel, a pregătit sau a prefaţat ediţii şi antologii din publicistica lui Camil Petrescu, din poezia Magdei Isanos, din proza lui Dinicu Golescu, Ion Ghica, Anton Bacalbaşa, Liviu Rebreanu. De asemenea, a prefaţat cărţile unor scriitori aflaţi la debutul editorial (Constantin Georgescu, Tudor Ursu). Concomitent s-a lansat în vaste investigaţii în arhive şi biblioteci române şi străine, a scris şi a publicat proză. După debutul editorial cu romanul de factură realistă Zi de vară până-n seară, şi-a valorificat acumulările documentare în studii de istorie literară sau
679 Dicţionarul general al literaturii române
Bucur
în monografii — Ovid Densusianu şi C. A. Rosetti. Mesianism şi donquijotism revoluţionar (1970) — şi în ediţii de documente — Documente inedite din arhivele franceze privitoare la români în secolul al XlX-lea (1969). De asemenea, elaborează şi o lucrare de sinteză, Istoriografia literară românească de la origini până la G. Călinescu (1973), cultivă eseul critic — Lucian Blaga. Dor şi eternitate (1971), studiul de tip teoretic şi comparatist şi dă un nou roman, La apa Vavilonului (1971), într-o formulă total diferită faţă de precedentul şi, totodată, puţin frecventată în literatura română, deşi tradiţia temei („plângerea" de la „apa Vavilonului") poate fi urmărită de la Dosoftei, prin Arghezi şi Blaga, până la poeţii contemporani. Proză, cum s-a observat, „cu ample fragmente parenetice", „încărcată cu miresme poetice" (N. Balotă), La apa Vavilonului are o dimensiune poematică şi un etos care sublimează sentimentul pustiului existenţei. Activitatea lui B. poartă (prin varietate, mod de abordare a temelor) amprenta modelatoare a lui G. Călinescu, maestrul unei generaţii de cercetători (critici şi istorici literari) cărora le-a stimulat, cultivat şi îndrumat gustul pentru investigaţia documentară exhaustivă şi explorarea eseistică din unghiuri surprinzătoare, pentru studiul monografic aplicat şi lucrarea de sinteză. în timp, lucrările lui B. se ordonează pe câteva dominante. Monografia dedicată lui C. A. Rosetti este urmată de restituirea jurnalului acestuia, într-o ediţie din 1974 (Jurnalul meu), şi, apoi, de aceea a corespondenţei zgomotosului „Berlicoco" (C. A. Rosetti către Maria Rosetti, I-II, 1988-1998). Seria monografiilor continuă cu Opera vieţii. O biografie a lui I. L. Caragiale (I—III, 1989-2001). Autorul reia, aici, documentaţia, procedând la o reconstituire meticuloasă, organizată cronologic, a existenţei scriitorului, considerată o altă operă a celui care a trăit-o. Cartea rămâne un instrument de referinţă în caragialeologie, aducând numeroase adaosuri, nuanţări şi rectificări în domeniu. Din vasta documentaţie aferentă monografiei se desprinde şi un corpus de Restituiri (1986), cuprinzând texte atribuite (câteva cu certitudine) lui Caragiale. De asemenea, în seria eseurilor, Lucian Blaga. Dor şi eternitate nu rămâne singular. Criticul abordează în aceeaşi formulă (comentariu argumentat printr-o veritabilă antologie din opera scriitorului) creaţia lui B. Fundoianu (Priveliştile poeziei, 1985), vădind o percepţie sigură a valorilor care specifică lirismul acestuia în panorama poeziei româneşti. Poezie. Destin, dramă (1982) este, în context, o panoramă esenţială a poeziei româneşti de la Eminescu şi Macedonski, la Ştefan Aug. Doinaş şi Leonid Dimov. Convingătoare la nivelul ipotezei de lectură, cartea e scrisă febril, în spiritul criticii de identificare, vizând un tematism existenţial. Cercetătorul continuă seria ediţiilor de documente cu Jules Michelet şi revoluţionarii români în documente şi scrisori de epocă (1846-1876) (1982), volum „de o valoare eminentă" (Al. Zub), rezultat din studierea Fondului Monod de la Bibliotheque historique de la viile de Paris. Textele, adunate din arhive (în special scrisori), din presă, din lucrări diverse, privesc legăturile lui Michelet cu spaţiul românesc. Adnotate şi comentate, ele reprezintă, împreună cu iconografia şi indicele de nume, o sursă substanţială şi un instrument de lucru, pe baza cărora cunoaşterea paşoptismului românesc se
nuanţează şi îmbogăţeşte. Prevalentă, în activitatea lui B., se vădeşte orientarea căre lucrările de erudiţie istorico-literară. Numele lui rămâne legat de „un prim panoramic al istoriei literare româneşti", realizat în Istoriografia literară românească de la origini până la G. Călinescu. Excurs istoric şi bibliografie a fenomenului de cultură reprezentat de „istoria literară", încercare de identificare a configuraţiilor şi de determinare a valorilor în câmpul disciplinei, cartea vizează, totodată, „centrele de germinaţiune a ideilor de istorie literară", „formele de desfăşurare a iniţiativelor", „familiile de spirite", evoluţia pe axa autonomizării şi personalităţile emblematice ale disciplinei. Coautor al multor volume colective şi, de asemenea, coordonator al unora dintre lucrările Istoria şi teoria comparatismului în România (1972), Literatura română contemporană (1,1980), Bibliografia I. L. Caragiale (1852-1912) (I-II, 1997), B. s-a ilustrat şi prin contribuţiile la istoria presei româneşti şi în eminescologie.
SCRIERI: Zi de vară până-n seară, Bucureşti, 1966; Ovid Densusianu, Bucureşti, 1967; C. A. Rosetti. Mesianism şi donquijotism revoluţionar, Bucureşti, 1970; Lucian Blaga. Dor şi eternitate, Bucureşti, 1971; La apa Vavilonului, Bucureşti, 1971; Istoriografia literară românească de la origini până la G. Călinescu, Bucureşti, 1973; Poezie. Destin, dramă, Bucureşti, 1982; B. Fundoianu (Benjamin Fondane). Priveliştile poeziei, Bucureşti, 1985; Opera vieţii. O biografie a lui I. L. Caragiale, voi. I-II, Bucureşti, 1989-1994, voi. III: I. L. Caragiale. Lumea operei, îngr. Ştefan Ion Ghilimescu, Piteşti, 2001. Ediţii, antologii: C. Cătană, Poveşti poporale din Banat, pref. edit., Bucureşti, 1956; Grigore G. Tocilescu, Balade şi
Bucur
Dicţionarul general al literaturii române 680
doine, pref. edit., Bucureşti, 1958; Artur Gorovei, Cimiliturile românilor, Bucureşti, 1959; Ovid Densusianu, Flori alese din cântecele poporului. Viaţa păstorească în poezia noastră populară. Folclorul, cum trebuie înţeles. Graiul din Ţara Haţegului, pref. edit., Bucureşti, 1966; Documente inedite din arhivele franceze privitoare la români în secolul al XlX-lea, I, Bucureşti, 1969; C.A. Rosetti, Jurnalul meu, pref. edit., Bucureşti, 1974; Jules Michelet şi revoluţionarii români în documente şi scrisori de epocă (1846-1876), introd. edit., Cluj-Napoca, 1982; I. L. Caragiale, Restituiri, pref. edit., Cluj-Napoca, 1986; C. A. Rosetti către Maria Rosetti, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1988-1998; Dosarul berlinez al dramei „Anca" [„Năpasta"] de I. L. Caragiale, Bucureşti, 1992; De te voi uita, îerusalime. Ţara Sfântă şi cărţile sacre în literatura română, pref. edit., postfaţă Victor Bărlădeanu, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Victoria Ana Tăuşan).
Repere bibliografice: Stancu Ilin, Marin Bucur, LCF, 1966, 43; Adriana Mitescu, Marin Bucur, „Ovid Densusianu", GL, 1968,3; Mihai Ungheanu, Campanii, Bucureşti, 1970, 173-179; Mihai Ungheanu, Marin Bucur, „C. A. Rosetti", RL, 1970,51; Toma Roman, Marin Bucur, Blaga - Dor şi eternitate, RL, 1971,12; Nicolae Balotă, Marin Bucur, „La apa Vavilonului", RL, 1971, 33; Nae Antonescu, Marin Bucur, „La apa Vavilonului", ST, 1971,16; Şerban Cioculescu, Un bilanţ generos, RL, 1973,21; Al. Dobrescu, Marin Bucur, „Istoriografia literară românească", CL, 1973, 13; Serafim Duicu, Marin Bucur, „Istoriografia literară românească", VTRA, 1973,8; Liviu Grăsoiu, Marin Bucur, „Istoriografia literară românească", O, 1973, 30; E. S., Marin Bucur, „Istoriografia românească", „Neue Literatur", 1974, 1; Ovidiu Papadima, Caietele „Mihai Eminescu", SPM, 1975,213; Zaciu, Alte lecturi, 213-218; Cristian Moraru, Destin-Dramă, LCF, 1983, 24; Ion Matei Mureşanu, Marin Bucur, „Poezie. Destin, dramă", ST, 1983,3; Dan C. Mihăilescu, Temperamentul eseului, T, 1983,3; Mircea Scarlat, De la document la interpretarea operei, CNT, 1984,6; Rodica Florea, Redescoperirea poeziei, VR, 1984,9; Cioculescu, Itinerar, IV, 72-76; Anghelescu, Lectura, 38-42; Al. Zub, Cunoaştere de sine şi integrare, Iaşi, 1986, 219-221; Corin Braga, Complexul Fundoianu, ST, 1986,7; Şerban Cioculescu, Restituiri?, RL, 1986, 42; Dan C. Mihăilescu, Virtuţi şi patimi de secol XIX, ST, 1989,1; Nicolae Manolescu, Documentul şi interpretarea, RL, 1989, 22; Steinhardt, Monologul, 291-298; Grigurcu, Peisaj, I, 252-255; Dorina Grăsoiu, In memoriam Marin Bucur (1929-1994), RITL, 1994, 2; N. Georgescu, Călinescu îşi numără elevii, L, 1994, 8; Ştefan Bodea, Cartea vieţii, RL, 1994,30; Constantin Hârlav, Marin Bucur, „Opera vieţii. O biografie a lui I. L. Caragiale", RITL, 1995,1; Comea, Semnele, 160-168; Dicţ. scriit. rom, I, 386-388; Alexandru George, Caragiale, Bucureşti, 1997, 144-150; Micu, Scurtă ist., IV, 199; Petraş, Panorama, 155; Popa, Ist. lit., II, 829-830; Al. Th. Ionescu, Lumea operei lui Caragiale, „Calende", 2002,1; Ştefan Badea, Harta ţinutului Caragiale, RL, 2003,38.	C. H.
BUCUR, Romulus (11.V .1956, Arad), poet şi eseist. Este fiul Şariei şi al lui Constantin Bucur, funcţionari. După ce a absolvit Liceul „Ioan Slavici" din Arad (1975) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1980), a fost profesor de română, iar apoi lector la Catedra de limba şi literatura română a Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii „Transilvania" din Braşov şi redactor-şef adjunct al revistei „Arca" din Arad. Membru al cenaclului Junimea din Bucureşti, a debutat în „România literară" (1978), prezentat de Nicolae Manolescu, iar editorial în 1982, în volumul colectiv Cinci, alături de Mariana Marin, Alexandru Muşina, Bogdan Ghiu şi Ion Bogdan Lefter, prefaţat de Nicolae Manolescu.
Cele trei calificative aşezate de N. Manolescu pe lângă versurile din 1982 ale poetului („poezie tinerească, bătăioasă şi simpatic-obraznică") defineau exact ludicul familiar în care Whitman (Song of Myseif) se amesteca printre Prufrock-nl lui T. S. Eliot, mirosuri de cauciuc ars, puştisme caligrafiate â la Apollinaire, dezabuzare postuniversitară („şi ai să ajungi vreun bard judeţean/ povestind despre curajul tău/ din tinereţe// şi faci câte o vizită iubitei/ acea târfă numită singurătate") şi plictis revoltat puberal: „o ţigară fumegând pe caldarâm/ chipul meu răsfrânt/ de vitrine"; „să baţi la maşină/ cuvântul curaj/ pe masă să cazi doborât deefort/[...] să stai cu sandu muşina de vorbă/ despre toate astea". Cu timpul, dezabuzarea s-a înţelepţit în resemnare, curajul pufos a devenit tristeţe cuminte („se face întuneric ca şi cum/ deodată lumea s-ar ascunde/ sub burta unui uriaş iepure"), iar „trăitul cu picioarele pe pământ" lasă dâra cenuşie a ratării să mărturisească un timp propice deznădejdii: „decât să scrii/ poezii mai bine ai face/ o Muncă Folositoare/ să repari ceva pe lângă/ casă de pildă/ [...] am luat în mână o cheie şi o bucată/ de şmirghel/ şi uitând de mine/ am început s-o curăţ." Versurile acestea fac parte din volumul Greutatea cernelii pe hârtie (1984), debutul editorial individual. Următoarele cărţi — Literatură, viaţă (1989), Dragoste & bravură (1995; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Arad) şi Cântecel(e) (1998; Premiul ASPRO) — beneficiază, fireşte, de libertatea deplină de expresie de după 1989, dar, ciudat, oboseala existenţială, puseurile ricanante şi sentimentul tot mai acut al „târziului de sine" încercănează poezia fostului insurgent. Chiar şi poemele antologate în volume apărute în străinătate (Canada, Irlanda, Austria, Germania, alături de Mircea Cărtărescu şi alţi congeneri) ţin mai mult de imaginea optzecismului de primă oră, decât de evoluţia în timp a autorului. Ca şi alţi poeţi optzecişti, B. susţine şi critic platforma estetică a generaţiei, având şi o contribuţie la antologia realizată de Gheorghe Crăciun, Competiţia continuă. Generaţia '80 în texte teoretice, (1994), dar şi prin volumul Poeţi optzecişti (şi nu numai) în anii '90 (2000), care reuneşte câteva zeci de articole despre autori de facturi extrem de diverse (în ciuda omogenităţii viziunii critice), de la Gellu Naum la Ion Mureşan, de la Cezar Ivănescu la Mariana Marin, trecând prin Petre Stoica şi Ion Stratan, prin Dorin Tudoran şi Alexandru Muşina, prin Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Caius Dobrescu ş.a.
SCRIERI: Cinci (în colaborare), pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1982; Greutatea cernelii pe hârtie, Bucureşti, 1984; Literatură, viaţă, Bucureşti, 1989; Dragoste & bravură, Arad, 1995; Cântecel(e), Piteşti, 1998; Poeţi optzecişti (şi nu numai) în anii '90, Piteşti, 2000.
Repere bibliografice: Eugen Simion, Sfidarea retoricii, retorica sfidării, RL, 1982,42; N. Steinhardt, Vârsta poeţilor, O,1983, 6; Al. Călinescu, Desene pe hârtie, CRC, 1985, 8; Simona Popescu, Fragilitate şi forţă, „Dialog", 1985,110-111; Eugen Simion, Trei poeţi, RL, 1989,43; Lucian Alexiu, Poezia în haine de lucru, 0,1990,15; AL Cistelecan, Cavalerism şi lehamite, „Cuvântul", 1995, 7; Caius Dobrescu, Cum se redactează o scrisoare deschisă, VTRA, 1995, 1; Ioana Pârvulescu, Dragoste nouă, bravură veche, RL, 1995, 29; Alex. Ştefănescu, Romulus Bucur, „Cân-tecel(e)", fast food poems, RL, 1998, 47; Cărtărescu, Postmodernismul,
681 Dicţionarul general al literaturii române
Bucureşti
394-395; Cistelecan, Top ten, 27-29,132-134; Lefter, Scriit. rom. '80-90, I,85-88; Grigurcu, Poezie, 1,151-154; Manolescu, Lista, I., 390-391; Pop, Viaţă, 239-244; Mircea A. Diaconu, Poezia postmoăemâ, Braşov, 2002,
93-104.	D.C.M.
BUCUR, Septimiu (28.111.1915, Gâmbuţ,j. Mureş - 7.V.1964, Târgu Mureş), gazetar şi critic literar. Fiu al Veturiei (n. Lazăr) şi al lui Iuliu Bucur, profesor, B. era elev la liceul din Târgu Mureş când, la şaptesprezece ani, obţinea locul întâi pe ţară la un concurs literar şcolar. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti şi a lucrat o vreme în redacţiile unor reviste şi ziare din capitală. în 1941, a fost numit consilier de presă la Legaţia Română din Budapesta. După război, se stabileşte la Târgu Mureş, unde reuşeşte să reziste cu ajutorul unor ocupaţii extraprofesionale.
B. a publicat diverse comentarii la cărţi de literatură sau de teorie culturală şi filosofie — româneşti sau străine —, începând din 1934, în „Vitrina literară", „Gând românesc", „Naţionalul nou", „Progres şi cultură", „Viaţa literară", „Azi", „Vremea", „Gândirea", „Eu şi Europa", „România literară". Este greu de spus dacă angajarea sa la revista „Sfarmă-Piatră" (1935-1938), apoi la „Porunca vremii" a fost efectul sau cauza orientării spre ideologia şi practicile extremei drepte. Expri-mându-se furibund, în numele unui „naţionalism integral", „sănătos", el crede că vehemenţa limbajului şi negarea generală pot fundamenta o nouă ordine socială. Desfiinţează dintr-un condei pe cei patru „titani ai cugetării iudaice: Marx, Freud, Bergson, Einstein" şi se arată profund scârbit de „patrupedele" de la „Sburătorul", de nulităţile de la „Viaţa românească" sau de lipsa totală de vocaţie vădită de T. Arghezi, G. Călinescu ş.a., pe care îi ameninţă în bloc. Rezumând, el proclamă „inexistenţa criticii româneşti" şi „caducitatea" literaturii autohtone. Cele mai multe cronici, recenzii şi note scrise între 1934 şi 1941 sunt totuşi în afara acestor excese. Făcând critica prozei, discută valabilitatea subiectului şi a temelor, calitatea observaţiei şi a analizei, intenţiile autorului, respingând romanele unor Damian Stănoiu, Carol Ardeleanu, Ionel Teodoreanu, I. Peltz, dar apreciind (uneori cu entuzism) scrierile lui Em. Bucuţa, Henriette Yvonne Stahl, Mircea Eliade, Victor Papilian. După 1955, continuă să elaboreze studii ample despre unii dintre cei mai importanţi scriitori, editate parţial în volumul postum Banchetul lui Lucullus (1978), împreună cu o selecţie din cronicile literare antebelice. Incitat de afirmaţiile simpliste ale criticii sociologice, el propune în M. Eminescu. De la poezia sociala la „Luceafărul" o viziune de ansamblu a operei poetului, a cărei unitate include o complexitate contradictorie, concretizată în mai multe perechi antitetice care, în numeroase poezii, constituie polii unei tensiuni lirico-ideatice structurante. Proiectată pe un „fundal de rumoare patetică", creaţia lui O. Goga îi apare ca o fuziune „între strălucirea cuvintelor şi freamătul răscolitor al revoltei". în studiul Poezia lui Lucian Blaga, criticul urmăreşte câteva dintre ideile-cheie ale filosofiei acestuia (pe care o aprofundase şi o apreciase superlativ în articolele din deceniul al patrulea) în formulările
metaforice ale versurilor: certitudinea misterului de dincolo de raţiune şi de cuvinte, perceperea şi trăirea timpului, tragismul metafizic, obsesia morţii, „demonismul", funcţia revelatoare a metaforei, apartenenţa profundă la spiritualitatea românească etc. Ocupându-se de „romanele esenţiale" ale lui Liviu Rebreanu (Ion, Răscoala, Pădurea spânzuraţilor), el insistă îndeosebi asupra semnificaţiei personajelor şi a artei construcţiei epice. Expresie a unei atitudini pozitiviste faţă de opera literară, studiile lui B., însufleţite de febră polemică, beneficiază de o anume densitate şi rigoare a demonstraţiei.
SCRIERI: Banchetul lui Lucullus, îngr. şi pref. Serafim Duicu, Cluj-Napoca, 1978.
Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, „Banchetul lui Lucullus", FLC, 1978,30; Silvia Urdea, Septimiu Bucur - restituit, VTRA, 1979,2; Dicţ. scriit. rom., 1,388-389.	C.	T.
BUCUREŞTI, cotidian apărut la Bucureşti între 25 martie şi 13 mai 1941. Director: Ion Minulescu; prim-redactor: Mircea Damian. în intenţia de a fi „un ziar liber în cea mai largă înţelegere a cuvântului", B. urmăreşte reabilitarea rolului presei, o „tribună curajoasă, demnă şi onestă, în slujba opiniei publice" (Mircea Damian, Bună ziua). Rubricile obişnuite ale acestui ziar de informaţii sunt „9 + 1 muze", „Bucureştii în 24 de ore", „Bursa-Finanţe-Economie", „Telegrame", „Ultimele ştiri", „Provincia". Se oferă îndeosebi informaţii despre actualitatea politică, economică şi socială din Bucureşti şi din provincie, dar şi despre viaţa culturală, prin cronici, reportaje, scrieri în proză şi semnalări de apariţii editoriale. Ion Minulescu semnează „Cronica bucureşteană", devenită „Săptămâna Bucureştilor", şi publică poezia Apariţia nocturnă. Proza din paginile publicaţiei poartă semnăturile lui Ion Muntean, Al. Cazaban, Const. Ştefan Voiculescu. Rubrica „Negru pe alb" conţine scurte cronici literare, comentarii din actualitatea culturală, prezentări de reviste literare, articole critice cu caracter polemic. Ziarul publică recenzii semnate de N. Carandino, N. Moraru, Mircea Scripcă. Alături de Ion Minulescu, mai colaborează cu publicistică Radu D. Rosetti, Mircea Damian, Ion Muntean, Ion Panait, C. Pajură ş.a. Cotidianul cuprinde şi o cronică dramatică, semnată de Claudia Millian, o cronică şcolară şi una juridică, documente oficiale, anunţuri, ştiri sportive, epigrame, ilustraţii, caricaturi. Alţi colaboratori: Paul Bărbulescu, Tini Dumitrescu, Elisabetha Mănescu. M. W.
BUCUREŞTI, publicaţie apărută la Bucureşti, trimestrial, din martie până în mai 1947, sub redacţia lui Horia Oprescu. Revista, purtând subtitul „Organ de informaţie şi artă", este editată la iniţiativa Societăţii Scriitorilor, sub supravegherea Mişcării Culturale a Municipiului Bucureşti, urmând să dezbată probleme de urbanism. Cuvântul lămuritor e semnat de Horia Oprescu, iar în cuprinsul revistei pot fi întâlnite semnăturile lui Petru Comamescu, Radu D. Rosetti (Casa lui Titu Maiorescu ), V. Voiculescu (Vechea mahala bucureşteană), Ovidiu Papadima (Folclorul Capitalei), H. Oprescu (Bucureştiul
Bucuroiu
Dicţionarul general al literaturii române 682
în plastica actuală). Versuri sunt semnate de Adrian Dorea, Radu Boureanu şi Cicerone Theodorescu, iar proza de Ludovic Dauş (File de roman).	M. Pp.
BUCUROIU, Valeriu (17.VI.1934, Cărpiniştea, j. Buzău — 31.1.1980, Bucureşti), poet. Este fiul Elenei şi al lui Filip Bucuroiu, ţărani. După absolvirea Facultăţii de Filologie-Pedagogie a Universităţii din Bucureşti (1957), a fost profesor de liceu în Bucureşti. Intre 1968 şi 1971 este vicepreşedinte al Comitetului pentru Cultură şi Artă al municipiului Bucureşti, iar între 1971 şi 1980, activist la Comitetul Central al Partidului Comunist Român. A colaborat la „România literară", „Steaua", „Luceafărul", „Orizont", „Viaţa românească", „Familia", „Săptămâna". Debutează ca poet în anul 1969, în „România literară". Debutul editorial are loc cu volumul de epigrame Floreta de argint, apărut în 1973.
Dacă primele volume, Floreta de argint şi Ascensor pentru cuvinte (1975), îl recomandă pe B. drept un poet epigramatic din categoria ironiştilor de rafinată tradiţie (Cincinat Pavelescu şi Al. O. Teodoreanu), alte apariţii editoriale, ca Dimineaţa apelor (1976), O fiinţă (1977) şi Centurile de siguranţă (1979), adaugă o dimensiune nouă versurilor lui, transcriind o gamă mai largă de trăiri. Linia ironică nu e nicăieri abandonată, afir-mându-se ca o constantă, iar lirica se grupează în jurul câtorva linii de forţă tematice şi stilistice. Autorul cultivă o poezie cu o structură clară, limpede, adoptând adesea o exprimare voit prozaică. Crezul său, enunţat în volumul Dimineaţa apelor, afirmă că esenţa poeziei constă în conştiinţa definitivului: „îmi place culoarea definitivă, mă doare tot ce-i străveziu / Nu ştiu să-mi acopăr ochii şi nici nu vreau să ştiu". Refuzând poetica vagului şi a imprecisului, B. ezită între o lirică gnomică, grea de sensuri, şi căutarea unei „mitologii" a naturalului, în măsura în care natura înseamnă un îndemn la existenţă. Deschiderea spre lume, spre claritatea şi rigoarea minţii reprezintă „imperativele unui lirism care nu-şi mai caută fiinţa în introspecţie şi mister, ci în sentimentul exultant al existenţei" (Petru Poantă). Spirit cumpătat şi reflexiv („iar gândul drept nu zboară, el se cerne"), poetul exaltă aforistic energiile puse în slujba umanităţii. Liricii senine, echilibrate şi optimiste din primele volume, Centurile de siguranţă îi adaugă zona mai gravă a reflexivităţii. Neliniştita căutare a unor certitudini duce spre o mai puţin senină viaţă lăuntrică: „Mă doare ora ce se-arată / Şi timpul ce aleargă-n mine, / Mă doare-a trupului / erată / Când cerul se roteşte / Pe galbenele-i şine". O tonalitate nouă îşi face loc aici; versul limpede, aforistic adesea, capătă pe alocuri accente melancolice, tulburătoare, grave, dând seamă că poetul îşi lărgeşte problematica, dobândind altă percepţie a profunzimii.
Volumul Zidit în fereastră (1984), carte postumă, aparţine unor registre multiple. Tonul sobru, justiţiar se întreţese cu ironia amară. Poetul tratează în răspăr teme consacrate ale poeticii tradiţionale: „Crizantema îşi susţine teza de doctorat. / Subiectul: zăpada clorofilei. / Soarele — prezent în comisie. / Exigent. /încordat. / Aici nu există sentimentul / coborâtor /
al / milei. / Aleargă printre nori / catapeteasma zilei." Alte poezii surprind expansiuni ale eului, în dorinţa de autodefinire.
SCRIERI: Floreta de argint, pref. Nichita Stănescu, Bucureşti, 1973; Ascensor pentru cuvinte, Bucureşti, 1975; Dimineaţa apelor, Bucureşti, 1976; O fiinţa, Bucureşti, 1977; Centurile de siguranţă, Bucureşti, 1979; Zidit în fereastră, Bucureşti, 1984. Traduceri: V. A. Slepţov, Vremuri grele, Bucureşti, 1974; R. I. Rojdestvenski, Poeme, pref. Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1970; Osip Mandelştam, Silentium, pref. Romul Munteanu, Bucureşti, 1980, Versuri, Bucureşti, 1984, Tristia, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu Puiu Brăileanu).
Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, „Floreta de argint", LCF, 1973,16; Nicolae Prelipceanu, „Floreta de argint", TR, 1973,18; Daniel Dimitriu, „Floreta de argint", CL, 1973, 14; Poantă, Radiografii, I, 195-197; AL Condeescu, Neliniştea şi speranţa poetului, LCF, 1979,29; Lit. rom. cont., 1,542,721-722; Liviu Papadima, Valeriu Bucuroiu, „Zidit în fereastră", TBR, 1985, 284; Dicţ. scriit. rom., I, 389; Popa, Ist. lit., II, 467-468.	N.Mc.
BUCUŢA, Emanoil (27.VI.1887, Bolintin Deal, j. Giurgiu — 7.X.1946, Bucureşti), prozator, eseist şi poet. Este fiul Rebecăi-Elena (Reveica), care se trăgea din satul sibian Dăişoara, şi al lui Ioniţă Popescu, originar din părţile Iaşilor. Bucuţa, numele de familie al mamei înainte de căsătorie, va fi adoptat de scriitor ca semnătură literară şi, din 1927, ca nume oficial. B. învaţă la Bucureşti, unde urmează şcoala primară (1894-1898), liceul (1898-1907, la „Sf. Sava", printre profesori fiind şi I. Suchianu), precum şi Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia de limbă şi literatură germană (1907-1911). Studiază doar un an la Berlin (1912-1913). întors în ţară, debutează într-o îndelungată carieră de funcţionar în zona educaţiei şi managementului social şi cultural: ajutor de redactor, apoi redactor-şef la „Monitorul asigurărilor muncitoreşti", şef de birou la Casa Centrală a Meseriilor, şef de studii şi publicaţii la Casa Centrală a Asigurărilor Muncitoreşti, redactor, în cadrul Institutului Social Român, al „Arhivei pentru ştiinţă si reformă socială" (condusă de D. Guşti), director în Ministerul Muncii, director al publicaţiilor la Fundaţia Culturală „Principele Carol", director la departamentul Educaţia Poporului din Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, director la Casa Şcoalelor, secretar în Ministerul Cultelor şi Artelor, profesor la Şcoala Superioară de Asistenţă Socială şi Publicitate, la Universitatea muncitorească ş.a.m.d. Susţinute cu entuziasm şi competenţă crescândă, dignităţile îl desemnează ca mesager ori tehnician cultural dincolo de hotare (începând din 1914, expoziţii la Leipzig, Londra, Geneva, Florenţa, Brno, Barcelona, Bruxelles, Paris). în calitatea sa de secretar al secţiei româneşti, participă, între 1927 şi 1933, la congresele PEN-Clubului. Din 1928 este membru al Societăţii Scriitorilor Români. Devine, în 1941, membru corespondent al Academiei Române.
Cu un debut adolescentin, situat în 1903, când îi apare schiţa Lunaticii în „Universul ilustrat", B. publică într-o primă perioadă mai cu seamă versuri şi proză. Ulterior se manifestă şi în formula ubicuă a foiletonului sau în cea a eseului scris ori
683 Dicţionarul general al literaturii române
Bucuţa
rostit, ca în cazul nenumăratelor conferinţe şi intervenţii la Radio România, încă de la înfiinţarea, în 1928, a postului. Om dăruit ideii de cultură şi educaţie socială, redactează în 1910 publicaţia „Antialcoolur, din 1919 scrie asiduu la „Ideea europeană", din 1921, la „Gândirea", unde este redactor-prim, iar din 1924, la „Buletinul cărţii"; este redactor-şef la „Graiul românesc" (1927-1929), redactor la „Căminul cultural" şi editează, în condiţii grafice exemplare, revista enciclopedică „Boabe de grâu" (1930-1935). Concomitent colaborează cu versuri, proză, articole, eseuri, traduceri la „Viaţa românească", „Drum drept", „Convorbiri literare", „Luceafărul", „Lamura", „Cugetul românesc", „Ramuri", „Universul", „Rampa", „Vremea", „Adevărul", „Timocul", „Gând românesc", „România", „Revista Fundaţiilor Regale", „Universul literar", „Transilvania", „Preocupări literare", „Săptămâna C.F.R.", „Analele Academiei Române" ş.a. Semnează şi Emanoil Popescu, Ion Ordeanu, Ion Ordean ori cu iniţiale. Cu toate că nu a încetat vreodată să fie poet, volumul de debut, Florile inimii, apărut în 1920, este şi unica lui carte de versuri. Urmează povestirile din Legătura roşie (1925), romanele Fuga lui Şefki (1927), Maica Domnului de la mare (1930), Capra neagră (1938), studiile, eseurile şi însemnările din Românii dintre Vidin şi Timoc (1923), Crescătorul de şoimi (1928), Pietre de vad (I-IV, 1937-1944), multe alte tipărituri, printre care şi traduceri: Okakura Kakuzo, Cartea ceaiului (1926), versuri în antologia Goethe, Versuri în româneşte (1932). Natura (şi mulţimea) rosturilor publice ale scriitorului ar trimite la un personaj extravertit, necomplicat sufleteşte, egal cu sine însuşi în orice împrejurare. Dar omul are o fire ciudată, este când aspru, închis, taciturn, cănd sociabil, candid, locvace. De obicei îşi ascunde prea via şi vulnerabila sensibilitate sub o platoşă de om ironic, maliţios. îşi destăinuie felul de a fi doar trecut prin distileria cuvântului generos şi plin de fervoare, în care se întrevăd însă luciri reci, metalice. Apelând la operă, G. Călinescu găsea calea cea mai potrivită pentru a-1 portretiza: „Omul însuşi seamănă operei: cu palori pergamentice şi maliţie asiatică, cu gura slavă, mustăţi mongole."
Trubadur cultivat, modem, B. ţinteşte spre un tip de poezie care să agreseze dulceagul stil romantic („Umblu după fraza aritmică şi după disonanţă ca o răzbunare..."). Chiar titlul volumului, Florile inimii, brut, desăvârşit banal, conţine o antifrază cu adresă. Sonuri mai puţin obişnuite, deşi nu întotdeauna inspirate, străbat lirismul madrigalesc din ciclurile Miniaturi şi Oglinzi, un „jurnal" al stării de iubire, caracterizată prin evanescenţă şi în acelaşi timp de o plasticitate violentă. Senzaţii, crâmpeie, străfulgerări de vis interferează impresionist într-o puzderie de notaţii lirice ingenioase. Cum autorul se defineşte în mod esenţial ca virtuoz, va exersa posibilităţile metaforei, contururile căutate, preţioase ale desenului, tiparele dificile ale liedului şi sonetului. Toate sunt convocate să stabilizeze fluxul capricios al intimismului, să-i dea consistenţă („dantele de sticlă belgiană, cristaline şi reci", sună caracterizarea lui Emil Isac). Veşmântul râvnit pentru aceste „miniaturi" şi „oglinzi" duce gândul la o medievalitate uneori graţioasă, alteori semeaţă. Mai spontan, enunţul liric din ciclul
complementar Cântece de leagăn, „vers de laude plecate", este dedicat copilului, văzut, cu o ironie jucată, ca o făptură uneori grotescă ori aproape prozaică, dar şi ca o făptură dumnezeiască, în stare, asemenea Pruncului Sfânt, să polarizeze miracolul lumii. înainte de T. Arghezi, B., „întâiul intimist în sensul propriu al cuvântului" (G. Călinescu), a ştiut să perceapă şi să transcrie în lirică, tandru şi viguros, bucuriile domesticităţii. Prozatorul, dar şi eseistul urmează, fără abateri semnificative, tot o chemare poetică. Izvorât din intuiţii, din viziuni poetice, epicul, ca şi ideea, este descarcerat, lăsat să fiinţeze întru-un spaţiu deschis, subiectiv. Autorul pare să se afle mereu în căutarea şi întâmpinarea metaforei, a simbolului. Proza lui artistică se structurează vizionar şi liric, cu înţelesuri care comunică permanent cu realul dens, precumpănitor senzorial. Critica vremii a definit aceste virtuţi, spunând că odinioară B. „ar fi fost pictor florentin sau giuvaergiu olandez" (F. Aderca), ori privindu-1 frecvent ca pe un „bijutier medieval" (Pompiliu Constantinescu). G. Călinescu se oprea la voluptatea muzeală a scriitorului, apreciind că pretutindeni „gustul colecţionarului e desăvârşit". Numai E. Lovinescu îl fixa restrictiv sub semnul neosămănătorismului ardelean. în povestirile din Legătura roşie, se încheagă, în orizontul rustic, o
Bucuţa
Dicţionarul general al literaturii române 684
Desen de Marcel Iancu
lume fantasmatică, aproape ca de umbră, bântuită de un blestem al pământului de care, cu sau fără voie, oamenii se înstrăinaseră. Timpul, supus unei noime străvechi, fiinţele împietrite în nenoroc, retezate de un trai „apăsat şi fără zâmbet", cu văzul imobil şi neputincios, „fără pleoapă", simt contemplate şi nu evocate de autorul-narator, care ştie să se folosească şi de câteva tehnici expresioniste. Textul, cu o frazare sincopată, răsucită, se concentrează asupra ritmului generic de viaţă, iar descripţiile în cascadă, configurând un pitoresc etnografic minuţios, accentuează atmosfera de nemişcare ritualică, în care tâlcurile persistă indistinct şi necruţător. Dar abia în întâlnirea cu Orientul B. află o fericită coincidenţă cu sine însuşi. Romanul Fuga lui Şefki rămâne astfel o scri-ere-efigie. Dintr-o intuiţie fundamentală, situată sub aripa unei originale meditaţii simbolice, decurge contemplarea fascinată a unui mozaic omenesc, etnic, unde transpar intens, ireversibil, semne crepusculare. O parte a acestei lumi sud-dunărene, cea care declină, alcătuită din descendenţi ai glorioşilor osmanlâi, concentrează interesul epic şi simbolic al autorului, în vreme ce altă parte, comunitatea românească, e în carte doar o paradigmă morală şi o ipoteză sociologică. în Dii (Vidin), cetate veche de sute de ani, străjuită şi erodată de apele Dunării, senzaţia de băltire, de pustiire şi încremenire a vieţii este întreruptă rar de câte „un fulger al sufletului". Chemarea nedesluşită spre trăire, nostalgia mişcării libere duc invariabil
dincolo de zidurile Cetăţii, în orizontul deschis al apei. Dar plecările sunt fatal imposibile, drumurile scurte, în cerc, de parcă nici nu s-ar fi petrecut. Ajunşi cu timpul doar nişte martori, privitori orbi („cu ochii mici, fără vedere, de privirea înăuntru"), turcii trăiesc în acea „slavă stătătoare" suficientă sieşi, ca în Isarlâkul lui Ion Barbu. E un fel aparte de existenţă, în care oboseala vechimii, stingerea lentă se manifestă vătuit şi fastuos. Nimeni nu poate trăi nemijlocit, între viaţă şi om se interpun proiecţii regresive în lanţ, coduri cu cifrul pierdut, hieroglife („Stăm pustii pe-aici, pustii şi pe ducă. Şi când e vorba să trăim, nu ne mai pricepem"). Toate ca forme de evitare, de ecranare a clipei, a prezentului, căci „la marginile împărăţiei", aceşti turci „de poveste şi de lână colorată", cu reflexe coclite, stau în nemişcare stearpă, fiecare arătând ca „un om mutat în somn pe alte tărâmuri". Şefki, tânărul cu iubirea lui născândă pentru Umurli, rudă de sânge şi tovarăşă de copilărie, fuge din Cetate fără să-şi lămurească prea bine de ce, împins ca de o spaimă. Spaimă de sacrilegiu, regret după castitatea copilăriei, îndârjire de a se arunca în viaţă, de a se sustrage întemniţării, morţii. Moarte a cărei chemare se numeşte Umurli, fiinţă purtând în ea taina crepusculară a neamului. Dar Şefki se întoarce, nu ca să fie însoţit cu Umurli, ci să răscumpere cu viaţa proprie o altă viaţă, pe care o curmase fără să vrea. întoarcere între ai săi şi în moarte, închizând cercul. Cu această tramă epică, scrierea, nu tocmai realizată ca roman, se organizează parabolic, cu motive care structurează, într-un paralelism tensionat, câteodată ostentativ şi insistent explicitat, un spaţiu al vieţii şi un spaţiu al morţii. Ambele sunt incluse în cele din urmă în ceremonialul vieţii, perfidul mesager al extincţiei, al golului. Mai întâi, Cetatea şi Dunărea, realităţi interferenţe, puncte de reper în peisaj (exterior şi interior), apar disputate de viaţă şi de fantasmaticul ei dublu. Şi în nebuniile de-o clipă ale lui Şefki, în învălmăşeala gândurilor, în visele sale treze, reverberează concomitent impulsul spre viaţă şi simţământul zădărniciei. Cea mai rezonantă şi somptuoasă imagine a întâlnirii vieţii cu nemişcarea o răsfrânge un personaj, Vicie, neguţătoare de aur şi nestemate. Din bocceaua ei, des-tăinuită cu gesturi încetinite, după anume reguli şi dichisuri, ies la iveală nepreţuite veşminte de mireasă pentu Umurli. Găteli, sulimanuri, măşti, figuraţie îngheţată, magie bine strunită compun un joc artist în care înscenarea nunţii intensifică tristeţea. E o ceremonie bizară a vieţii fără de viaţă. Scriitorul ştie să folosească mijloace adecvate, care îi susţin viziunea asupra acestei lumi hieratice: perifraza imaginativă, traseul sinuos, reveria şi povestea, arabescurile, vorba dantelată. Miza estetizantă se regăseşte în romanul Maica Domnului de la mare. La Balcic, într-un mediu cosmopolit, policrom, cu lume subţire, aristocratică şi extravagantă, se pregăteşte un spectacol de teatru, programat ca „un joc sfânt medieval", ca un miracol creştin. Astfel, fiecare încearcă să fugă din faţa lui însuşi, să se retragă din real ori să evadeze din amintire în legendă. Dar pe scenă nu se joacă o singură piesă, ci, concomitent, câteva suprapuse. Travestiul, înscenarea misterului nu au atâta putere cât să biruie nefericirea şi singurătatea de generaţii. Şi din nou, predilecţia barocă pentru poeticitate, sim-
685 Dicţionarul general al literaturii române
Bud
bolistică şi culoare (marea este, la B., un personaj şi o metonimie recurentă). Chiar dacă în al treilea roman, Capra neagră, scriitorul părăseşte ambianţa orientală, alegând un cu totul alt spaţiu (Berlin, Sibiu, Mediaş), voluptatea poetizării picturale se păstrează intactă. De data aceasta, stampele graţioase, lucrate meticulos şi pasionat, portretele în palimpsest (cele feminine, de pildă), scenele caligrafiate bogat, trimiterile istorice şi autobiografice întreţesute în pânza lirico-nostalgică a textului participă la individualizarea acestei scrieri, definită ca „o pastorală citadină" (Ion Vartic). în sfârşit, în publicistică şi eseuri, vademecumuri erudite şi imaginative, B. practică o stilistică ironică, exaltată, care provoacă şi difuzează eficient emoţia. El ştie să descopere şi să aproprie de cititor, cu gesturi de iubire aproape mistică, istorie, oameni, comunităţi, locuri („sufletul de la graniţe", mai cu seamă), obiceiuri, datini, scriitori, cărţi, obiecte de artă. Ca într-o dioramă încăpătoare, rod al unui nomadism neistovit, în Crescătorul de şoimi, în cele patru volume intitulate Pietre de vad, apar nenumărate chipuri ale culturii. Mereu în căutarea acelui genius loci care pecetluieşte şi conferă unicitate, B. pledează cu fervoare pentru cunoaşterea şi preţuirea avuţiei culturale româneşti, pentru solidarizarea românilor, ca şi în studiile din Românii dintre Vidin şi Timoc. Spiritul său nu este însă prizonier al localismului şi reacţionează întotdeauna mişcat în întâlnirile cu alte culturi.
întortocheata construcţie a unor opere ca Fuga lui Şefki (1927) şi Maica Domnului de la mare nu le păgubeşte interesul: rămurişul frust şi lâncezeala osmotică exprimă tehnica de explorare a zonelor sufleteşti mărginaşe, în cadrul etnografic enigmatic datorită tocmai încâlcelilor sale surprinzătoare. Piatra şi apa spiritualizate la Balcic, apa şi vegetaţia ei spirituală de la Vidin, amestecul de moale şi aspru, de întuneric şi iluminare, de naturist şi artificial se subsumează, în această proză cu silnicie întreţinută, viziunilor spectral efulgurante; pentru închipuirile din zori şi pentru închipuirile din amurg deopotrivă, ca intermedii împărăteşti, dintr-o curgere a vieţii comune, pururi aptă să se lase meşteşugită.
I. Negoiţescu
SCRIERI: Florile inimii, Bucureşti, 1920; Românii dintre Vidin şi Timoc, Bucureşti, 1923; Legătura roşie, Bucureşti, 1925; Biblioteci şi publicaţii muncitoreşti, Bucureşti, 1926; Fuga lui Şefki, Bucureşti, 1927; Crescătorul de şoimi, Bucureşti, 1928; Maica Domnului de la mare, Bucureşti, 1930; Balcic, Craiova, 1931; Biblioteca satului, Bucureşti, 1936; Pietre de vad, I-IV, Bucureşti, 1937-1944; Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, Bucureşti, 1937; Capra neagră, cu desene de Mac Constantinescu, Bucureşti, 1938; Populaţia românească de apă, Bucureşti, 1938; Sufletul de la graniţe, Bucureşti, 1940; II Danubio romeno, tr. Alfredo Mantero, Bucureşti, 1941; Basmele Crivăţului, cu desene de G. Lowendal şi Lena Constante, Bucureşti, 1943; Muzeul Brukenthal din Sibiu, Sibiu, 1943; George Vâlsan, după zece ani, Bucureşti, 1945; Scrieri, I-II, introd. Perpessicius, îngr. Lucia Borş-Bucuţa şi Violeta Mihăilă, Bucureşti, 1971-1977; Capra neagră, îngr. şi pref. Ion Vartic, Cluj-Napoca, 1977. Traduceri: Okakura Kakuzo, Cartea ceaiului, Bucureşti, 1926; ed., în Itinerarii spirituale, pref. Modest Moraru, Bucureşti, 1983, 88-144; Goethe, Versuri în româneşte, Bucureşti, 1932, 21-23, 47-48) Basme ruseşti, cu desene de Lena Constante, Bucureşti, 1946.
Repere bibliografice: Aderca, Contribuţii, 1,23,377,391-394,446,448, 704-706; Emil Isac, Emanoil Bucuţa, CLI, 1921,1; Lovinescu, Scrieri, IV, 526-529, V, 149-153,269, VI, 126-127,257-258, IX, 17-22,37-41,43-55; Perpessicius, Opere, II, 307-310, 360-368, III, 172-176,264-265, IV, 219-222, V, 230-231, VIII, 201-206, X, 8-10,244-246, IX, 164,231-250, X, 8-10,244-246, XI, 344-348, XII, 92-100,259-260,269,333,488,575; Ralea, Scrieri, II, 430-431,480-481; Lucian Blaga, Ceasornicul de nisip, Cluj, 1973, 134-135,137-141; Constantinescu, Mişcarea, 138-141; Mircea Eliade, Emanoil Bucuţa, CU, 1927, 699; Sadoveanu, Cărţi, II, 62-63; Călinescu, Cronici, I, 154-166; Constantinescu, Scrieri, I, 383-385, VI, 202; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), II, 259,292-293; Munteano, Panorama, 226-227; Streinu, Pagini, IV, 141-144; Mihail Sebastian, [Em. Bucuţa], RFR, 1939, 8; Chinezu, Pagini, 125-129; Vianu, Opere, V, 312-313; Călinescu, Ist. lit. (1941), 764-766, Ist. lit. (1982), 848-850; Cioculescu, Aspecte, 482-484; Camil Petrescu, Em. Bucuţa, RFR, 1946, 10; Cioculescu, Itinerar, II, 301-304, III, 193-197; Zalis, Aspecte, 139-145; Negoiţescu, Ist. lit, 1,224-225; Sasu, Progresii, 94-107; Crohmălniceanu, Literatura, I, 539-543; Micu, „Gândirea", 761-770, 938-945, passim; Mircea Muthu, Literatura română şi spiritul sud-est european, Bucureşti, 1976,199-209, passim; Vartic, Spectacol, 75-91; Micu, Scriitori, 149-165; Piru, Ist. lit., 384-385; George Sbârcea, Cafeneaua cu poeţi şi amintiri, Cluj-Napoca, 1989, 64-66, 68-71; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 118-119; Gabriela Drăgoi, Un Orient crepuscular, ECD, 1994,3; Dicţ. scriit. rom.,
1,390-393; Marian Barbu, în căutarea romancierului Emanoil Bucuţa, CC, 1996,9-10; Mircea Muthu, Călcâiul lui Delacroix, Bucureşti, 1996,70-75, 153; Dicţ. analitic, II, 96-98, III, 12-13.	G.D.
BUD, Florica (21.111.1957, Ulmeni, j. Maramureş), prozatoare. Fiică a Corneliei şi a lui Ioan Trif, ţărani, B. a absolvit Facultatea de Mine din Petroşani (1981), lucrând după aceea ca inginer-manager la o societate comercială. A debutat direct în volum, cu Iubire, sunt un obiect nezburător, apărut în 1992. A colaborat la „Graiul Maramureşului" şi „Clipa zilei" din Baia Mare.
Prozele scurte din cartea de debut, dar cu precădere acea „o sumă de proze" din Alergând prin sine (1995) surprind prin supunerea unui moralism sceptic, maliţios, descins direct din Teodor Mazilu, la bizarele „rigori" ale unei arhitecturi epice sui-generis, voit haotică, ostilă oricăror reguli de perspectivă şi de construcţie. Teme şi motive dintre cele mai diverse, chiar şi din domeniul politicii româneşti „la zi", fac obiectul unor nesfârşite jocuri ale inteligenţei şi fanteziei, inclusiv sub raport stilistic, etalând minuţios, cu ironie sau sarcasm, sentimentele unor lucruri neînsufleţite. Impresia dominantă este aceea de vraişte existenţială, adaptată perfect unui spaţiu nedefinit, pe rând idilic ori coşmaresc, cultivând ludicul ca unică modalitate de exprimare. Păstrându-se la egală distanţă de patetismul şi sarcasmul feminist, însă fără ca prin această detaşare să-şi piardă sensibilitatea proprie sentimentalului travestit în ironist şi umorist, B. reia, într-o suită fragmentaristă de proze spirituale, tema războiului dintre sexe, definind, bunăoară, „billclintonianul" drept un bărbat care are curajul de a-şi asuma faptele. Cărţile pentru copii („poveşti pentru adulţi şi alţi copii") urmează aceeaşi schemă, fiind nişte basme modeme, cu aspect de film de desene animate science-fiction, caligrafiate într-un limbaj uneori urmuzian; brodate năstruşnic, cu umor,
Bud
Dicţionarul general al literaturii române 686
pe canavaua basmelor populare, ele au ca element de originalitate întrepătrunderea lumii (reale) a împăraţilor şi zmeilor cu „tărâmul celălalt", fabulos, al calculatoarelor şi pagerelor.
SCRIERI: Iubire, sunt un obiect nezburător, Baia Mare, 1992; Aventurile lui Nu-Motanul la curtea zmeului Ca-Fe-Mini, Bucureşti, 1994; Nu-Mota-nul şi zmeul Pager, Bucureşti, 1995; Alergând prin sine, Bucureşti, 1995; Cui îi place şcoala?, Bucureşti, 1997; Billclintonienii, postfaţă Dan Silviu Boerescu, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Vasile Radu Ghenceanu, Lansarea unei cărţi de debut, „Graiul Maramureşului", 1993,1059; P. Bâlţiu, „Iubire, sunt un obiect nezburător", ATN, 1993, 9; Vasile Radu Ghenceanu, O carte de proză, „Graiul Maramureşului", 1996,1864; M. C., „Alergând prin sine", „Nord Magazin", 1996, 11; Ion N. Mihai, Florica Bud şi obsesia matriarhatului, TR, 1997,5.	A.N.
BUD, Tit (24.XIL1846,Sat-Şugatag,j. Maramureş - 19.Vffl.1917), folclorist. Provenit dintr-o familie de clerici, B. îmbrăţişează, la rându-i, cariera preoţească, după studii la Ungvar, Beiuş şi Gherla. Timp de patru ani este capelan în Ieud, apoi avansat la Episcopia din Gherla, unde i se încredinţează diverse funcţii administrative. La cerere, se întoarce în satul natal, consacrân-du-se unei activităţi prodigioase de ridicare a stării economice şi culturale a ţăranilor. Ca revizor diecezan, preşedinte al Reuniunii docenţilor români din Maramureş, vicepreşedinte al Astrei, despărţământul Maramureş, a contribuit la dezvoltarea învăţământului, a întreprins studii de istorie bisericească, a tradus literatură universală şi a impulsionat cercetările de folclor în ţinut. De un interes mai larg sunt cărţile lui despre istoria parohiilor şi mănăstirilor din Maramureş (însămnări şi date despre înfiinţarea parohiei gr. cat. române din Sighetul Maramureşului, 1905, Date istorice despre protopopiatele, parohiile şi mănăstirile române din Maramureş, din timpurile vechi până în anul 1911), precum şi Viaţa sânţilor (1897). Din literatura universală, traduce un roman al lui Adrien Gabrielly, De unde nu este reîntoarcere (1872), în pagini de revistă rămânând o povestire de A. Daudet şi alte câteva povestiri ale căror autori nu simt indicaţi. Periodicele la care a publicat consecvent sunt „Familia" şi „Gutinul".
După ce tipăreşte primele texte folclorice în „Familia" (1872) şi răspunde la chestionarul lui Nicolae Densuşianu privind „tradiţiunile istorice", B. se situează în fruntea unei largi acţiuni de adunare a folclorului, iniţiată de corpul didactic din Maramureş. întocmeşte şi un apel în acest sens, în „Gutinul" (1889), reprodus apoi în „Familia" şi în „Amicul familiei". Colecţia de folclor Poezii populare din Maramureş (balade, doine, chiuituri şi colinde), recomandată de Al. Ţiplea lui I. Bianu, a apărut în 1908, în seria Din viaţa poporului român, editată de Academia Română. Ca în majoritatea culegerilor efectuate prin intermediari, textele nu sunt însoţite de date privind provenienţa lor şi nici nu sunt consemnate particularităţile fonetice. Colecţia lui B., împreună cu aceea a lui Al. Ţiplea (1906) sunt primele care au consemnat repertoriul folcloric maramureşan din a doua jumătate a secolului al XlX-lea.
SCRIERI: Disertaţiune despre episcopii şi vicarii români din Maramureş, Gherla, 1891; Viaţa preacuratei vergure Maria, Gherla, 1897; Viaţa sânţilor, Gherla, 1897; însămnări şi date despre înfiinţarea parohiei gr-cat. române din Sighetul Maramureşului, Gherla, 1905; Date istorice despre protopopiatele, parohiile şi mănăstirile române din Maramureş, din timpurile vechi până în anul 1911, Gherla, 1911. Culegeri: Poezii populare din Maramureş, Bucureşti, 1908. Traduceri: Adrien Gabrielly, De unde nu este reîntoarcere, Pesta, 1872.
Repere bibliografice: I. Bianu, Culegerea de poezii poporale din Maramureş de vicarul Tit Bud, AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXX, 1907-1908, fasc. 1; Dumitru Pop, Folcloristica Maramureşului, Bucureşti, 1971, 71-84, 287-292; Bârlea, Ist. file., 421-422; Dicţ. lit. 1900,127; Păcurariu, Dicţ. teolog., 66; Datcu, Dicţ. etnolog., I, 118.	'	'	L.Cş.
BUDAI-DELEANU, Ion (6.1.1760, Cigmău, j. Hunedoara —
24.VIII.1820, Lvov), poet şi filolog. Este fiul preotului Solomon Budai. Frecventează cursurile şcolii primare în Cigmău, după care devine elev şi absolvent al Seminarului din Blaj. între 1777 şi 1783, este student la Facultatea de Filosofie, apoi şi la Facultatea de Teologie din Viena. Se pare că a obţinut şi doctoratul în teologie, la Erlau. în anii şederii la Viena, leagă prietenii de durată cu Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior şi Samuil Vulcan. Studios şi dornic să se informeze din surse originare asupra unor probleme de lingvistică, istorie şi drept, îşi însuşeşte, pe lângă limba germană, limbile franceză, polonă, italiană, latină şi greacă. Pregătirea umanistă temeinică şi aderarea la ideile iluministe îl situează printre exponenţii Şcolii Ardelene. Ocupă, pentru scurt timp, un post de profesor la Blaj, dar, în urma neînţelegerilor cu episcopul I. Bob, se reîntoarce la Viena, unde îşi împarte timpul între strana de cântăreţ la biserica Sf. Barbara şi cancelaria Consiliului Aulic de Război, în calitate de copist şi traducător. Din 1787 trece în Galiţia şi se stabileşte la Lemberg (Lvov), funcţionând ca secretar de tribunal şi consilier de Curte. Mitropolitul Veniamin Costache îl cheamă la Iaşi, oferindu-i un post de profesor la Seminarul de la Socola, invitaţie căreia nu-i dă curs. La Lvov îşi redactează cea mai mare parte a scrierilor cu tematică filologică, istorică şi juridică, în spiritul ideologiei iluministe. Tot aici lucrează la principala sa operă literară, Ţiganiada. Un studiu, realizat doar în parte, cu titlul proiectat De originihus populorum Transilvaniae commentatiuncula, cum observationihus historico-criticis, abordează problema continuităţii elementului roman în Dacia, ca şi latinitatea limbii poporului român. Elaborate clar în concordanţă cu programul grupului de cărturari care vor da strălucire Şcolii Ardelene sunt şi câteva lucrări în domeniul filologiei, între care Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae usui tam domesticorum quam extraneorum accomodata (1812), Teoria ortografiei româneşti cu litere latineşti, precum şi Temeiurile gramaticii româneşti, studiu însoţit de comentariul, parţial elaborat, Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti. B.-D. intenţiona şi întocmirea unui dicţionar care ar fi trebuit să cuprindă, în zece volume, corespondenţe lexicale între limba română şi limbile latină, greacă, franceză, italiană, germană, proiect din care nu duce până la capăt decât Lexiconul românesc-nemţesc şi, fragmentar,
687 Dicţionarul general al literaturii române
Budai-Deleanu
Lexiconul nemţesc-romanesc, pentru celelalte volume redactând doar segmente neimportante.
în planul activităţii literare, B.-D. depăşeşte condiţia deschizătorului de drum, preconizată în programul Şcolii Ardelene. După un exerciţiu pregătitor, reprezentat de traducerea unei părţi a piesei lui Metastasio Temistocle, el lucrează la poemul, neterminat, Trei viteji şi, timp îndelungat, cu reveniri şi completări necesare, la Ţiganiada, „poemation eroi-comico-satiric, alcătuit în doaosprăzece cântece de Leonachi Dianeu". Trei viteji, din care nu a scris decât primele trei cânturi şi l-a început pe al patrulea, este o compunere tragicomică despre nebunia umană generalizată. Becicherec Iştoc de Uramhaza, nobil de dată recentă, după ce tot neamul lui de ţigani se îndeletnicise cu recondiţionarea ciururilor sparte, se hotărăşte, la vârsta de 50 de ani, să plece din Transilvania pentru a-şi căuta o fostă iubire din tinereţe, pe Anghelina. Trece în Ţara Românească, aflată sub cârmuirea lui Vlad Ţepeş, unde întâlneşte alţi doi vrednici discipoli ai lui Don Quijote: pe grecul Kyr Kalos de Cucureaza, care practicase, în copilărie, îndeletnicirea de covrigar la Stambul, ajungând apoi boier muntean, şi pe Născocor de Cârlibaba, căpitan de ţigani din Moldova, ins fudul şi ţâfnos, care călătorise până în Ţara Românească „pedestru". Şi aceştia doi aspiră la cucerirea farmecelor unor dulcinee autohtone, Smaranda şi Chirana. Un episod avându-1 drept erou pe Becicherec Iştoc face parte din prima variantă a Ţiganiadei, nu şi din cea de a doua. Ţiganiada, această „izvoditură noao şi orighinală românească", reprezintă una dintre operele fundamentale ale literaturii noastre. O primă formă a scrierii este definitivată în jurul anului 1800, pentru ca asupra celei de a doua variante scriitorul să lucreze până în 1812. Publicarea integrală, postumă, a poemului va lua în considerare ambele variante: prima, cu titlul Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, apare sub îngrijirea lui T. Codrescu, în „Buciumul român" (1876 şi 1877), iar varianta completă, Ţiganiada, este tipărită de Gh. Cardaş în 1925, cu o a doua ediţie în 1928. întâmplările povestite în Ţiganiada simt plasate în perioada domniei lui Vlad Ţepeş. Domnitorul muntean hotărăşte să-i adune la un loc pe ţiganii din ţară, pentru a nu fi folosiţi de turci ca iscoade. Mai mult, ţiganii primesc şi arme, gestul intenţionând trezirea unui sentiment de responsabilitate în măsură să-i transforme în oşteni fideli intereselor întregii comunităţi naţionale. După un popas între satele Alba şi Flămânda, proaspăta oaste ţigănească este trecută în revistă de Vlad Ţepeş şi îndrumată să-şi aşeze tabăra la Spăteni, între Bărbăteşti şi Inimoasa. Călătoria se desfăşoară anevoie, datorită gâlcevilor neîntrerupte dintre ţigani, neputinţei lor de a se alinia unei discipline elementare, orgoliilor ridicole sau focalizării preocupărilor asupra mâncării şi odihnei, toate acestea fiind contemplate de autor cu un ochi critic şi atent, cu umor şi sarcasm. Satana, aliat al turcilor, îi fură tânărului Parpangel logodnica, frumoasa Romica. Pornit în căutarea iubitei sale, Parpangel o găseşte în pădurea nălucită, loc transformat de puterile diavoleşti în închisoare veselă pentru dezertorii din oastea muntenească. Intervenţia sfântului Spiridon spulberă palatul din pădure, iar Parpangel, după ce bea apă dintr-un
izvor vrăjit,, dobândeşte virtuţi de războinic neînfricat. El preia armura viteazului Arginteanul şi se avântă eroic în lupta cu păgânii. în bătălia dintre munteni şi turci intervin şi forţe nevăzute, dracii luând partea turcilor, iar sfinţii sprijinindu-i pe creştini, care, în final, obţin victoria. Ajunşi la Spăteni, ţiganii participă la nunta lui Parpangel cu Romica şi află toate amănuntele aventuroasei călătorii a mirelui. Un plebiscit sui-generis, având ca temă forma de guvernământ a proiectatului nou stat ţigănesc, degenerează în păruială cruntă, tabăra risipindu-se. Scrierea, considerată în întregul ei opera poetică cea mai importantă a literaturii române premoderne, se prezintă ca o meditaţie asupra destinului omenirii în genere, autorul menţionând în Epistolia închinătoare către Mitru Ferea (anagramă a numelui lui Petru Maior) că textul trebuie citit cu „oarecari luări-aminte, căci ştiu bine că vei înţelege ce am vrut eu să zic la multe locuri", totul fiind o alegorie „unde prin ţigani să înţeleg ş-alţii carii tocma aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii oarecând". Pentru prima dată în literatura noastră, B.-D. avansează şi argumentează nevoia de ficţiune artistică, investind cu importanţă similară realităţii istorice „înţălesul poeticesc" al unei scrieri. în acest sens, el invocă, ironic, surse fanteziste pentru conţinutul faptic al Ţiganiadei, numind „izvodul ce am aflat la mănăstirea Cioarei" şi „pergamena" sau „hârţoaga de la mănăstirea Zănoaga", surse comentate apoi, în note, serios, candid sau pseudo-erudit, de Mitru Perea, Simpliţian, Idioti-
Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, B.A.R., ms. 2429
§
A#'
f+'	^	a»*	**	A	*
Aa o	'*e * *
ti,
* n
■pM	u fr A. /
L '
Budai-Deleanu
Dicţionarul general al literaturii române 688
______
iMei+Clil
WWŞ&;]
j/rifi*	** #&**%&. *&*%>?
** + * ■
#w».
***/r€ cmJb«d*j££'
«/c **J#«	«f+€4*£*s£+>J
*****	/mia' #.
<%//v **W #***§* ţwm** «#** «4#c '#* 0^SLs.
t <* i»’ •„ (* c »4#	«4 ^ri#	#»► ^
#
»’* u«#f *»*«m^ «nie *£&***•	**&*	€+**J*-
% » /*>
^ ,*/<£	^v‘»>
* y ^	e**^*	*%	^	0m+*^
itut* A iW>#4 *<»*- * f	<V	y
m^€ #«*r J* . a+ #?**&*¥** "«*
f*~...t.> S..//.4■■? ^ /-•*"'
... ‘ ,-„.J..-M~ — J/«""
Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, B.A.R., ms. 2429
seanu, Onochefalos, Musofilos, Filologos, Dubitantius, Eru-diţianul, Androfilos, Părintele Agnozie, Politicos, Popa Nătărău din Tândarânda ş.a. Atât notele poemului, cât şi Prologul sau Epistolia închinătoare fac dese trimiteri la modele celebre, datorate unor autori ca Homer, Ariosto, Tasso, Milton, în care demitizarea, ironia programată şi parodia se transformă în instrumentar creator de epos comic. îndeosebi în a doua variantă a Ţiganiadei, comentariile, ce însoţesc textul în note atribuite cititorilor şcoliţi sau inocenţi sub raportul informaţiei anterioare, formează un fel de „operă paralelă" la scrierea propriu-zisă, amplificând, prin exagerări bine dirijate, comicul sursei la care se referă şi asigurând întregului un reconfortant spirit ludic. Comentariul socio-politic implicit se alătură valorii artistice conferite ironiei şi satirei. Umorul şi şarja parodică simt mijloace, nu scopuri pentru autor; dincolo de învelişul declarat vesel al relatării poetice, stăruie o temeinică informaţie istorică şi filologică, dar şi o bună cunoaştere a literaturilor europene sau a filosofiei de viaţă specifică ţăranului român. Invocarea unor elemente care ţin de mitologie sau de supranatural este operată prin convertirea lor la universul uman imediat, fapt care sporeşte coeficientul de personalitate distinctă a scriitorului în ansamblul literaturii apărute în epocă şi mult
după aceea. Autorul a intenţionat „a introduce un gust nou în poesia românească", alăturând „lucruri de şagă" observaţiilor grave asupra unor realităţi care nu erau doar ale secolului al XV-lea. Conştient de importanţa unei asemenea întreprinderi, cu totul nouă în peisajul atât de sărac al literaturii originale româneşti, scriitorul ţine să precizeze: „Deci, bună sau rea, cum este, aduce în limba aceasta un product nou". Prin Ţiganiada, B.-D. se legitimează ca autor al primei epopei din literatura noastră şi, în acelaşi timp, ca întemeietor al literaturii române modeme. Descoperirea târzie a operei a grevat în mod vădit evoluţia literaturii române ca valoare conştientă de sine. Atât limbajul poetic, bine articulat în această scriere, cât şi naraţiunea epică de amploare, căreia „poemationul" scriitorului ardelean i-ar fi putut oferi piste tentante de lansare, s-au definit în mod coerent relativ târziu şi datorită necunoaşterii acestei opere fundamentale a literaturii naţionale.
Budai-Deleanu este un om cu desăvârşire occidental, fără a pierde nimic din spiritul ţăranului ardelean.[...] Numai Eminescu mai târziu a siluit limba sau a scociorât forme cu atâta sistemă, şi Budai îi este un mare înaintaş. De aceea opera lui Budai-Deleanu pare azi aşa de modernă şi, hrănită cum e din tradiţia sătească, deşi începută înainte de 1800, lasă în urmă ca învechite atâtea lucruri dintre 1830 şi 1850.
G. Călinescu
SCRIERI: Ţiganiada, îngr. Gh. Cardaş, Bucureşti, 1925; ed. 2, Bucureşti, 1928; ed. îngr. J. Byck, introd. I. Oană, Bucureşti, 1953; ed., I-II, îngr. Florea Fugariu, introd. Romul Munteanu, Bucureşti, 1969; ed. îngr. Florea Fugariu şi Andrei Rusu, Bucureşti, 1981; ed. îngr. şi introd. Ioana Em. Petrescu, Cluj-Napoca, 1984; ; ed. îngr. A. G. Olteanu, Bucureşti, 1995; Tsiganiada ou Le Campement des Tsiganes, ed. bilingvă, tr. Romaniţa, Aurelia şi Valeriu Rusu, adaptare Frangoise Mingot-Tauron, Bucureşti, 2003; Trei viteji, îngr. Gh. Cardaş, Bucureşti, 1928; ed. îngr. J. Byck, pref. I. Oană, Bucureşti, 1956; Scrieri lingvistice, îngr. Mirela Teodorescu, introd. I. Gheţie, Bucureşti, 1970; Scrieri inedite, îngr. şi introd. losif Pervain, Cluj, 1970; Opere, I-II, îngr. Florea Fugariu, introd. Al. Piru, Bucureşti, 1974-1975; De originibus populorum Transyl-vaniae - Despre originile popoarelor din Transilvania, I-II, ed. bilingvă, tr. Ed. Ladislau Gyemant, introd. Ştefan Pascu şi Ed. Ladislau Gyemant, Bucureşti, 1991.
Repere bibliografice: Aron Densuşianu, Cercetări literare, Iaşi, 1887, 245-288; G. Bogdan-Duică, Despre „Ţiganiada" lui Budai-Deleanu. înrâuririle germane, Bucureşti, 1902; Ovid Densusianu, Literatura română modernă, I, Bucureşti, 1920,118-136; Iorga, Ist. lit., III, 267-268, 302-307; Al. Ciorănescu, Opera istorică a lui Budai-Deleanu, Bucureşti, 1936; Călinescu, Ist. lit (1941), 81-85, Ist. lit (1982), 75-79; Popovici, Studii, 1,114-120,463-486; Comea, Studii, 5-78; I. Gheţie, Opera lingvistică a lui Ion Budai-Deleanu, Bucureşti, 1966; Lucia Protopopescu, Noi contribuţii la biografia lui Ion Budai-Deleanu, Bucureşti, 1967; Ist lit, II, 66-68; Piru, Ist. lit., II, 87-125; Pervain, Studii, 129-192; Protopopescu, Volumul, 237-322; Cioculescu, Itinerar, I, 37-41; Balotă, Umanităţi, 345-349; Oarcăsu, Destine, 11-23; Ioana Em. Petrescu, Ion-Budai-Deleanu şi eposul comic, Cluj, 1974; Papadima, Ipostaze, 163-189; Mircea Vaida, Ion Budai-Deleanu, Bucureşti, 1977; Negriei, Figura, 93-105; Dicţ. lit 1900, 127-131; Ion Budai-Deleanu interpretat de..., îngr. şi introd. Rodica Chiriacescu, Bucureşti, 1980; Petrescu, Configuraţii, 101-111; Scarlat, Ist. poeziei, 1, 192-197, 216-223; Elvira Sorohan, Introducere în opera lui Ion Budai-Deleanu, Bucureşti, 1984; Indrieş, Polifonia, 108-124;
689 Dicţionarul general al literaturii române
Budescu
Alexandru Ruja, „Ţiganiada" şi literatura Transilvaniei, O, 1999, 5; Cărtărescu, Postmodemismul, 238-239; Mihai Mitu, Oameni şi fapte din secolul al XVIII-lea românesc, Bucureşti, 1999, 5-81; Dicţ. esenţial, 118-121; G. I. Tohăneanu, Neajungerea limbii. Comentarii la „ Ţiganiada" de I. Budai-Deleanu, Timişoara, 2001; Ursu, Contribuţii, 303-323; Ilie Constantin, Darul postum al poetului, RL, 2003,16; Zamfirescu, Istorie,
II,	26-43; Dicţ. analitic, IV, 248-249,270-273.	C.P.
BUDESCU, Ion (5.III.1939, Dalboşeţ, j. Caraş-Severin), poet. Este fiul Anei (n. Jarcu) şi al lui Iosif Budescu, ţărani. Urmează liceul la Oraviţa, apoi Institutul Pedagogic din Timişoara (1958-1960) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1960-1965). Lucrează ca redactor la Radiodifuziunea Română, redacţia culturală (1966-1970), secţie al cărei redactor-şef adjunct devine în 1970-1971, apoi ca re-dactor-şef adjunct la redacţia culturală a Televiziunii Române (1971-1973) şi tot aici ca secretar de redacţie (1973-1989), redactor-şef (1990-1993), consilier cultural al preşedintelui Televiziunii (1993-1996) şi şef al secţiei Import-Film (1996-1999), iar din martie 1999, ca expert al Fundaţiei Culturale Române. A debutat în 1960, în „Scrisul bănăţean", dar adevăratul debut îl constituie un ciclu de poezii publicat în „România literară", în 1981. în volum, debutează în 1982 cu Viaţa cu mine, viaţa fără de mine. Publică studii şi articole, dar şi versuri în „România literară", „Luceafărul", apoi în „Orizont", „Tribuna", „Vatra" ş.a. în traducere, publică versuri în „NouVelle Europe" (Luxemburg, 1992-1993) şi colaborează la volumul La Litterature contre la dictature. En et hors de Roumanie (1947-1989), apărut la Paris, în 1999.
„Răzleţit de generaţia lui" (Eugen Simion), B. a debutat mai târziu, nu însă şi mai puţin convingător. Sintagme ca „poet matur", „experimentat", „format şi stăpân pe uneltele sale" simt frecvent întâlnite în cronicile de întâmpinare la primul volum. Şi celelalte se vor bucura de o bună primire, judecăţile subliniind neechivoc originalitatea şi singularitatea poetului atât în cadrul generaţiei sale ('70), cât şi în raport cu postmodemismul optzeciştilor. Totuşi poetul a rămas cunoscut doar în cercuri restrânse. Viaţa cu mine, viaţa fără de mine exprima, încă din titlu, ambivalenţa proprie întregii literaturi scrise de autor: implicarea detaşată, cu mutări de accent când pe un termen, când pe altul. A rezultat o lirică tensionată între inserţia empatică şi armonică în primordial şi suav — obsesia originarului şi a unităţii eu-cosmos, respectiv spaţiul intimităţii şi al erosului candid, evocat cu inflexiuni de retorică trubadu-rescă — pe de o parte, şi pe de alta, distanţarea ironică (uneori tinzând spre sarcasm) de grotescul şi absurdul unei modernităţi corupte, reificantă şi uniformizantă, ipostaziată paradigmatic în imaginea unui Megalopolis. Tipologic, poetul e un romantic trecut prin experienţa expresionistă şi, în genere, prin mutaţiile de sensibilitate şi de limbaj ale liricii secolului al XX-lea. Un vizionar al cărui univers e străbătut de nostalgia totalităţii şi, ca revers, de stihia degradării cosmice şi a anxietăţii existenţiale. Spectrul cataclismului final bântuie versurile, agresive coşmaruri aherontice, ierni polare şi toamne bacovi-ene ameninţând viaţa şi spiritul: pădurile „se bejenesc", „cad
ploi de păcură ropotitoare", marea e un paradis în derivă spre care migrează „nămolul" şi „înecaţii". Paralel, se întâlneşte solitudinea cosmică a eului liric — „întemniţat şi temnicer" zidindu-se zilnic —, dar şi, compensator, intervine întoarcerea lui către începuturi, cu valoare de repere pure şi purificatoare în mitologia personală a poetului: „pădurile primordiale", dealul copilăriei, lumina celestă, stelară, de la care, ca şi gnosticii, se revendică poetul, el însuşi un înger căzut în lume, căldura şi inocenţa căminului unde cântăreţul iubirii înalţă encomionuri sau aşteaptă ca iubita să-l împuşte cu „tija unui crin" ori, amândoi, să părăsească „amarul Megalopolis" spre a acosta în „Golful Serenităţii". Omul interior (1985) potenţează temele primei cărţi şi lasă să se vadă mai clar procesul de zămislire a tabloului-viziune, prin proliferarea halucinantă a imaginilor culese din plină şi banală realitate cotidiană (un fel de „boule de neige" prin care se face saltul de la mimesis la viziune). Figura centrală de aici, sufocând ca un capac de plumb orice tentativă de evadare, este „grămada de năvoade", metaforă a claustrării absolute. Un succedaneu al acestei viziuni apocaliptice e „oraşul de beton", cu al său institut de „Reumatologia betonului". Poetul trece prin urbea astfel definită ca o „gheată desperecheată", zgomotele străzii sunt de-a dreptul obiecte agresive, palpabile: „sfredele, tirbuşoane, spirale de sârmă, burghie/aţintite spre tine", liftul ia chipul unui „bătrân castor" ce umple clădirile cu roboţii diurni, încât „stăm demult clădiţi pe etaje, tronsoane/amuţiţi, sortaţi oscior cu oscior, după specii/familii întregi de şobolani, paian-jeni/tihnă peste tihnă suprapuse/în hăul unui bloc". Versurile acestea au fost eliminate de cenzură, însă întregul volum poartă o încărcătură subversivă. în Ucroniile (1988), spaţiul „Recluziunii" împrumută chipul Saharei, prin care umblă fantoma poetului, numit aici „Prin-burg-înecatul". Cartea Cuţitele, torţele, măştile (1990) aşază în prim-plan tema poetului. Imaginile baroce şi expresioniste sunt concurate de expresia esenţializată, memorabilă, de o clasică limpezime: viaţa e „un vers la care ţii/ dar care pur şi simplu nu-ţi iese", singurătatea e „crima pe care nimeni nu a făptuit-o/dar pe care o ispăşim rând pe rând", melancolia — „această orgie a mea de unul singur", iar „Poemul — melancolia mea pe termen lung". Ca orice romantic ce se respectă, mai ales când secolul său a văzut atâtea, B. nu-şi poate ascunde impulsul ironic. Melancolia face casă bună cu scepticismul — ambele exprimate fără retorism. Apărută în 1995, Arta fericirii, carte cu un titlu ironic, aproape ca o definiţie, e o culegere din întreaga operă de până acum.
SCRIERI: Viaţa cu mine, viaţa fară de mine, Bucureşti, 1982; Omul interior, Bucureşti, 1985; Ucroniile, Bucureşti, 1988; Cuţitele, torţele, măştile, Bucureşti, 1990; Arta fericirii, Timişoara, 1995.
Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Dacă..., RL, 1983, 7; Eugen Simion, Faptele şi „mitofaptele" poeziei, RL, 1983,11; Alex. Ştefănescu, Corzile grave ale lirismului, RMB, 1983, 9 martie; Cornel Ungureanu, Viaţa în Megalopolis, 0,1983,3; Victor Felea, Ion Budescu, „ Viaţa cu mine, viaţa fără de mine, TR, 1983, 46; Petru Poantă, Ion Budescu, „Viaţa cu mine, viaţa fară de mine, ST, 1983,11; Ovidiu Ghidirmic, Un elegiac reflexiv, R, 1983,12; Nicolae Manolescu, Doi poeţi, RL, 1985,46; Victor Felea, Ion Budescu, „Omul interior", TR, 1985,50; Al. Călinescu, Contraste, CRC,
Buduca
1986,27; Nicolae Manolescu, Doi poeţi, RL, 1988,11; Cornel Ungureanu, Miturile oraşului, 0,1988,13; Ioan Holban, Ipostaze lirice, CRC, 1989,18; Calistrat Costin, „Călător o singură dată prin cosmos", ATN, 1988, 6; Laurenţiu Ulici, O alternativă lirică, RL, 1989,3; Adrian Dinu Rachieru, Celestul şi teluricul, „Meridianul Timişoara", 1990,17; Eugen Simion, Melancolicul april, RL, 1990,44; Ioan Holban, Viaţa la sfârşit de veac, la sfârşit de mileniu, CRC, 1991, 5; Vasile Spiridon, Trupul singurătăţii, ATN, 1991,2; Ion Cristofor, Viaţa ca un vers, TR, 1991,10; Ulici, Lit. rom., 1,179-180; Felicia Giurgiu, Arta fericirii, „Rostirea românească" (Sibiu), 1996,5-6; Popa, Ist. lit., II, 647.	N.M., AN.
BUDUCA, Ioan (3.VI.1952, Socodor, j. Arad), critic literar, eseist şi publicist. Este fiul Floarei şi al lui Vasile Buduca, ţărani. A absolvit în 1971 Liceul „Ioan Slavici" din Arad. Ca licean, colaborează la revista şcolară „Laboremus". Urmează cursurile secţiei română-franceză de la Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj. în timpul studenţiei este redactor la revistele studenţeşti „Echinox" (1973) şi „Napoca universitară" (1974-1975). După licenţă (1975), devine profesor la Chişinău-Criş (1975-1978), redactor la „Viaţa studenţească" şi „Amfiteatru" (1978-1989), din 1990, director editorial la „Cuvântul", apoi şeful departamentului Cultură-Monden la ziarul „Cotidianul". în 2002, revine ca director la „Cuvântul". Debutează cu critică literară în „Echinox", în 1973. Publică mai întâi ştiri, reportaje, recenzii, apoi eseuri şi articole de critică literară în aproape toate revistele culturale şi literare din ţară, iar după 1989, abordează şi publicistica politică. Debutează editorial în 1988, cu volumul de eseuri După Socrate.
Concepute ca o suită de note (glose) şi „subnote" ale unui text de bază (care, însă, „lipseşte" din carte), „eseurile despre spiritul ironic în literatură" din volumul După Socrate stau sub semnul unei strategii (auto)ironice. Autorul a adoptat atitudinea şi stilul de gândire deduse din modelul, considerat paradigmatic, al paradoxului ironic: socraticul ştiu că nu ştiu (care era, de fapt, titlul cărţii în varianta ei iniţială). B. crede că „ştiu că nu ştiu"-ul ironiei socratice „este, axiomatic, sistemul de referinţă care poate să identifice autenticitatea conceptului de ironie", pentru că, în ironia socratică („fenomenul ironic originar"), „distanţa dintre ironie ca figură retorică (întrebarea) şi ironie ca figură a comportamentului şi a gândirii (maieutica) era nulă. Limbajul ironic era chiar umbra fidelă a gândirii ironice. Care se traducea fidel şi consecvent în comportament ironic" (Câte feluri de ironie sunt? - ABCDE-ul ironiei). în această perspectivă, într-o formulă colocvială şi speculativă, fragmentară şi divagantă, dar nu lipsită de rigoare, eseistul propune un scurt istoric al conceptului şi al problematicii; reperează, după modelul lui Constantin Noica, stilurile şi maladiile ironiei; imaginează şi argumentează o tipologie; disociază între spiritul ironic şi spiritul dogmatic, între ironie şi umor, între ironie şi paradox; exersează câteva „palimpseste de citire ironică". Asocierea, adversitatea şi disjuncţia sunt considerate (şi practicate) ca operaţii tipic ironice ale gândirii, ironia fiind nu numai o figură de retorică, ci „şi o figură a spiritului", dialectic opusă dogmatismului. în bibliografia românească a ironiei, După Socrate este prima lucrare care „atacă frontal" acest „con-
Dicţionarul general al literaturii române 690
cept literar fundamental" (Adrian Marino). în Războiul nevăzut (1994; Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii), B. propune o interpretare a unuia dintre textele esenţiale ale omenirii, Apocalipsa lui Ioan. Raportată la După Socrate, eseu despre libertatea gândirii, cartea despre Apocalipsa lui Ioan reprezintă momentul complementar, dogmatic, în dialectica experienţei intelectuale/ spirituale a autorului. Cum în prima eseistul îşi mărturisea (auto)ironic „perplexitatea" şi „ignoranţa", în cea de-a doua îşi mărturiseşte „smerenia" în faţa textului sacru, urmărind nu atât originalitatea interpretării, cât autenticitatea trăirii, înscrisă în acesta. Următoarele două cărţi, Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă. Eseuri de spionaj cosmologic (1997) şi Ce caută, Doamne, Dumnezeule, Ceauşescu ăsta în rai? (1997), fac din autor un personaj controversat, care, pus în faţa dovezilor, recunoaşte un „plagiat involuntar". Eseistica din aceste culegeri abia mai aminteşte de autorul lui După Socrate. Oricum, însă, B. continuă să fie un autor care nu-şi lasă indiferent cititorul. în formula eseului teologic sau a eseului cosmologic, genuri care s-au impus mai ales după 1990, rămâne incitant prin problematica abordată, prin verva stilistică şi fantezia nu lipsită de stranietate a compoziţiilor sale, în care comunică, adeseori, o stare contradictorie între smerenie şi dispoziţia ludică, între gravitate şi tentaţia ironiei.
SCRIERI: După Socrate (Eseuri despre spiritul ironic în literatură), Bucureşti, 1988; Războiul nevăzut. Cartea Apocalipsei, pentru copii, Bucureşti, 1994; Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă. Eseuri de spionaj cosmologic, Iaşi, 1997; Ce caută, Doamne, Dumnezeule, Ceauşescu ăsta în rai?, Timişoara, 1997; Noua Atlantidă, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Mircea Mihăieş, Spiritul ironic, 0,1988, 30; Eugen Simion, Notaţii despre spiritul ironic, RL, 1988, 39; Adrian Marino, Lectura ironică a ironiei, TR, 1988, 39; Al. Piru, Despre ironie, SLAST, 1988,39; Gheorghe Grigurcu, „După Socrate" de Ioan Buduca, F, 1988,11; Val Condurache, Despre ironie, CL, 1988,11; Mircea Mihăieş, Dialog cu criticul Ioan Buduca, 0,1988,50; Dan C. Mihăilescu, „Arca" lui Buduca, T, 1989,2; Ţeposu, Istoria, 176-178; Al. Cistelecan, Ioan Buduca, ECH, 1994, 1-3; Mircea Mihăieş, Cât profan, atâta eseu. Ştiinţa neştiutorului, „Cuvântul", 1995,4; Adriana Babeţi, Războiul nevăzut, O, 1995,4; Al. Cistelecan, Ioan Buduca faţă cu Apocalipsa, VTRA, 1995,10; Octavian Soviany, Apocalipsa unui postmodemist, CNT, 1996,6; Cornel Ungureanu, Haiducirea lui Ioan Buduca, O, 1997, 8; Daniel Cristea-Enache, Plagiatorul vioi, ALA, 2000, 58; Petraş, Panorama, 157-158; Popa, Ist. lit., II, 1166-1167; Lefter, Critica, 381-383.	C.H.
BUDURESCU, Nicolae M. (28.VI.1888, Râmnicu Vâlcea — 6.IV.1974, Bucureşti), poet. Fiu Măriei (n. Fotino) şi al lui Marin S. Budurescu, inginer, B., care după o scurtă şi discretă febră simbolistă, se sustrage definitiv chemării muzelor, a făcut la Bucureşti cursuri liceale, la Colegiul „Sf. Sava", apoi studii de litere şi drept. Pe lângă o carieră de avocat (intră în Baroul Ilfov în 1912), nutreşte ambiţii politice, fiind deputat în 1919-1920, 1931-1932 şi în 1934-1937. Deţine, un timp, funcţii de o anume însemnătate: secretar general în Ministerul Muncii, în Ministerul de Interne, subsecretar de stat pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri (în cabinetul I. G. Duca) ş.a. Debutul se leagă de revista „Sămănătorul", unde va publica în 1909 şi
691 Dicţionarul general al literaturii române
Buescu
\
1910, semnând mai întâi N. Budu, traduceri din Paul Verlaine, Theophile Gautier, dar şi câteva poezii care, asemenea celor apărute tot atunci în „Junimea" din Râmnicu Vâlcea, nu vor fi selectate în unicul lui volum, Poema navelor plecate, subintitulat Crepusculare - Poema toamnei (1912). Poate invitat, poate recomandat de prietenul Tudor Vianu, ia contact cu cenaclul lui Al. Macedonski, mult mai semnificativă vădindu-se apropierea de gruparea simbolistă de la „Vieaţa nouă", revistă unde a publicat, între 1910 şi 1913 şi între 1918 şil919, versuri, proză, traduceri. Numele îi mai poate fi întâlnit în „Versuri şi proză", „Rampa", „Flacăra", „Insula", „La Revue roumaine", „Ilustraţiunea naţională", „Dreptatea", „Actualitatea", „Cugetul românesc" ş.a. în 1912, devenise membru al Societăţii Scriitorilor Români.
Semnalând decalajul dintre o sensibilitate minoră şi noutatea unui tip de discurs liric, critica vremii îl plasa pe B. la „remorca simbolistă" a lui I. Minulescu. în ritmul indecis al unui temperament elegiac, versul învăţăcelului urmează când cadenţele discursive ale micului romantism, alegoric şi romanţios, când mişcările mai subtile ale simbolismului. Poetul se vede asemenea unui „fluture ce moare-n crisalidă", starea de suferinţă fiind aproape calmă, egală cu ea însăşi. Evadarea într-un spaţiu imaginar trece prin mai fiecare topos simbolist: plecări, nave, mare, orizonturi, parcuri, toamne, copaci goi, flori palide, saloane, instrumente muzicale, cripte, castele, vagi medievalităţi. Câteva obsesii coloristice, congenere, filtrează şi fixează imaginile. Dar mai cu seamă sonorităţile fastuoase, exotice duc către elemente de decor şi atmosferă specifice orientării („cartaginezele carene", „pragul de agată", „laur corintian", „cârje de cedru din Liban", „unghii de camee florentine", „vase de Galle" ş.a.). Cât stă sub semnul sugestiei, melancolia transpare surdinizată, graţios muzicală. Mai frecvent însă ea se comunică declamativ, în scenarii epice simetric articulate, de o reflexivitate înduioşată. Cu unele excepţii, proza lui B. se aşază în prelungirea poeziei (nostalgii, deziluzii, rătăciri, recuzită medievală, corbi etc.), dar cu o şi mai apăsată notă de manierism.
SCRIERI: Poema navelor plecate. Crepusculare - Poema toamnei, Bucureşti, 1912; I. G. Duca (în colaborare cu I. Nicolescu), Râmnicu Vâlcea, 1934. Traduceri: Prosper Merimee, Tamango, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Al. O. Teodoreanu şi Virgil Teodorescu).
Repere bibliografice: Trivale, Cronici, 150-154,246; Lovinescu, Scrieri, IV, 567-568, VI, 141; Călinescu, Ist. lit. (1982), 705; Micu, Scriitori, 105-109; Scarlat, Ist. poeziei, II, 351-352; Petria, Vâlcea, 67-69. G. D.
BUESCU, Victor (10.XI.1911, Coţofenii din Faţă, j. Dolj — 5.VI.1971, Lisabona), clasicist, traducător şi poet. Este fiul Elenei (n. Constantinescu) şi al lui Gheorghe Buescu, cârciu-mar. După ce a absolvit Liceul „Carol I" din Craiova, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, luându-şi licenţa în filologie clasică în 1933. Studiază apoi la Paris, la Ecole Pratique des Hautes Etudes, între 1933 şi 1936, fiind în continuare, până în 1938, lector de limba română la Sorbona. în paralel, îşi pregăteşte doctoratul, pe care îl susţine în 1939 la
Bucureşti, din cauza declanşării războiului. întors în ţară, e numit asistent la Catedra de limba greacă, apoi la cea de limba latină a lui N. I. Herescu. în presă debutează în 1930, la „Revista clasică", unde va continua să publice până în 1942. Mai colaborează cu traduceri din autori latini şi portughezi, note şi recenzii, la „Viaţa românească", „Ion Maiorescu", „Ausonia", „Buletinul Institutului de Studii Latine" (la care este prim-re-dactor), „Vremea", „Revista Fundaţiilor Regale", „Dacia rediviva" ş.a. în 1941, îşi tipăreşte teza de doctorat sub forma unei ediţii critice, în limba franceză, a versurilor lui Cicero, iar în anul următor îi apare lucrarea Problemes de critique et d'histoire textuelles. Ambele vor fi reeditate la Hildesheim în 1966 şi, respectiv, 1973. Numit în 1943 lector de limba română la Universitatea din Lisabona, B. va profesa acolo până la sfârşitul vieţii.
Confirmând speranţele puse în tânărul filolog, lucrările sale de la începutul deceniului al cincilea simt de înalt nivel ştiinţific. împreună cu studiile publicate mai târziu, printre care Hesperia (1964) şi Introdugăo ă cultura clăssica (1970), şi cu unele dintre comunicările susţinute la congrese internaţionale, ele îl fac să dobândească o mare reputaţie printre specialiştii domeniului. O valoare deosebită are activitatea lui B. de propagator al culturii române în Portugalia. Intr-o conjunctură favorabilă, el iniţiază, imediat după sosirea la Lisabona, o „Colecgao do Leiterado Romeno", în care se tipăreşte mai întâi
Bugarin
Dicţionarul general al literaturii române 692
Metodo practico da lingua romena de F. V. Peyxoto da Fonseca, urmată de o suită de traduceri. A transpus în portugheză poveşti româneşti (Contos romenos, 1943, şi Novos contos romenos, 1946), iar în colaborare cu diverşi scriitori lusitani a tălmăcit Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu (1945), Viaţa la ţară de Duliu Zamfirescu (în „O seculo", 1947), Amintiri din copilărie de Ion Creangă (1947) şi Poezii de Mihai Eminescu (1950). Pentru alte traduceri (Ciulinii Bărăganului de Panait Istrati, 1946, Simfonia fantastică de Cezar Petrescu, 1946), a scris prefeţe. în publicaţii de regulă universitare, i-au mai apărut două antologii lirice, precum şi zeci de articole despre scriitori români. B. este, de asemenea, autor al unui Dicionario romeno-portugues, editat postum, în 1977, a 335 de articole din Encyclopedie „Verbo" (1961-1971), precum şi colaborator la lucrarea Le Verbe roumain a lui Alf Lombard. Traducerile româneşti din poeţi latini şi portughezi, din Goethe şi din Baudelaire arată bun-gust în selecţie, sensibilitate şi talent. B. a compus, de altfel, el însuşi versuri şi a publicat, în 1953, volumul de poeme Atol
SCRIERI: Ciceron, „Ies Aratea", Bucureşti-Paris, 1941; ed. pref. A. Emout, Hildesheim, 1966; Problemes de critique et d'histoire textuelles, pref. N. I. Herescu, Bucureşti-Paris, 1942; ed. pref. Alexandre Cioranescu, Hildesheim - New York, 1973; Atol, Lisabona, 1953; ed. postfaţă Vasile Turculescu, Bucureşti, 1999; Introdugâo â cultura classica, Lisabona, 1970; Un mito romano en la literatura portuguesa, Salamanca, 1971. Antologii: A fost odată..., pref. edit., Freiburg im Breisgau, 1951; Hesperia. Antologia de cultura greco-latina, Lisabona, 1970. Traduceri: Contos romenos, Lisabona, 1944; Liviu Rebreanu, A foresta dos enfor-cados, Lisabona, [1945] (în colaborare cu Celestino Gomes); Novos contos romenos, Lisabona, 1946 (în colaborare); Duiliu Zamfirescu, Vida no campo, „O Seculo" (Lisabona), 1947, 18 mai -1947, 28 iunie (în colaborare cu Rogerio Claro); Ion Creangă, Recordagoes de infăncia, pref. Jean Boutiere, Lisabona, 1947 (în colaborare cu Rouiva Mousinho); Mihai Eminescu, Poesias - Poezii, pref. Mircea Eliade, Lisabona, 1950 (în colaborare cu Carlos Queiros), Poezii - Poesias, ed. bilingvă, Bucureşti, 2000 (în colaborare cu Carlos Queiros şi Luciano Maia);
H.	Mihăescu, O barbarismo secundo os gramaticos latinos, Coimbra, 1954 (în colaborare cu Paiva Boleo).
Repere bibliografice: N. I. Barbu, Victor Buescu, „Ciceron, «Les Aratea»", RFR, 1942,4; D. N. Burileanu, Marginalii la o ediţie critică a poeziilor lui Cicero, RFR, 1942,10; Ovidiu Drimba, Scriitori români în portugheză, RFR, 1944,8; P. Const. [Pompiliu Constantinescu], „Cantos romenos", VRA, 1943, 729; N. S. Govora, Victor Buescu, „Atol", „Carpaţii" (Madrid), 1955, 6-8; Alf Lombard, Reflexions relatives au compte rendu de M. V. Buescu, „Studia neophilologica", 1958, 1; Gh. Bulgăr, Omagiu lui Victor Buescu, „Glasul patriei", 1972,9; Edgar Papu, „Meşterul Manole" în literatura portugheză, TBR, 1973,8; Mihai Zamfir, Limba română în Portugalia, TBR, 1973, 24; Alexandre Cioranescu, Victor Buescu (1911-1971), în Victor Buescu, Problemes de critique et d'histoire textuelle, Hildesheim—New York, 1973; AL Niculescu, Un dicţionar român-portughez, RL, 1978,16; Dicţ. scriit. rom.,
I,398-400;	Popa, Ist. lit., 1,639-640; Manolescu, Enciclopedia, 104-106;
Bibliografia do prof. Victor Buescu, f. 1., f. a.	V. D.
BUGARIN, Grigore (2.VI.1909, Ohabiţa, j. Caraş-Severin — 9.IX.1960, Timişoara), poet. Este al zecelea copil al Măriei
(n. Ursu) şi al lui Ion Bugarin, ţărani. B. a urmat gimnaziul şi şcoala normală în Caransebeş. A fost învăţător, secretar al Revizoratului şcolar din Lugoj, funcţionar al Inspectoratului şcolar regional Timişoara. Descoperind încă din şcoală, prin Nichifor Crainic, poezia „şesurilor natale", începe să scrie. Debutează în „Semenicul", în 1930. Va colabora la numeroase publicaţii din Lugoj („Răsunetul", „Acţiunea", „învăţătorul bănăţean", „Conştiinţa naţională"), Timişoara („Vestul", „Luceafărul", „Fruncea", „Colţ de ţară", „Suflet nou", „Cuvântul satelor", „România de Vest", „Dacia", „Poporul român", „îndreptarea"), Arad („Hotarul", „înnoirea", „Litera", „Românul", unde a fost şi redactor responsabil), Oraviţa („Generaţia de mâine"), Mediaş („Lanuri"), Cluj („Societatea de mâine", „Revista mea", „Gând românesc", „Tribuna"), Târgu Jiu („Gorjanul"), Bucureşti („Zorile", „Universul literar", „Prepoem", „Timocul", „Convorbiri literare", „Buna Vestire", „Porunca vremii", mai susţinut scriind la „Sfarmă-Piatră"). O vreme a lucrat la Cernăuţi, la „Iconar". Activa, din 1936, în cenaclul „Altarul cărţii", devenit Asociaţia Scriitorilor Români din Banat, aflându-se, în ciuda unei chinuitoare boli de piept, printre animatorii vieţii culturale lugojene. Volumele Simfonia rustică (1935), Cântece de seară (1936), Cântarea dragostei (1937), Prăstă deal la nana-n vale (1937), Florile satului (1937), Amiaz liniştit (1939), împăratul (1939) au strâns o parte din producţia lui poetică. O piesă de teatru sătesc, Baba Floarea, i s-a publicat în 1943. După război, pentru orientarea sa de dreapta, nu mai poate să apară în presă până în 1956, când revine în „Scrisul bănăţean". Versuri din ultimii ani intră în volumul postum Cântecele mele (1980).
Raliat tradiţionalismului gândirist, B. a văzut în autohtonism un criteriu al valorii literare, recomandând „evadarea în autohton", în acele straturi arhaice ce s-au întruchipat şi se relevă prin miturile populare. Prizonier al dihotomiilor simpliste, reducea, însă, complexitatea sufletului colectiv la „structura" lui creştină şi la un energetism căruia balada îovan Iorgovan, adevărat „mit dacic al stăpânirii de sine", i-ar fi dat expresie deplină (însemnări despre poezie, Lumina ce nu se stinge; Despre folclor şi însemnătatea lui, Literatură şi spirit autohton). A fost un susţinător al „localismului creator" şi pleda pentru dinamizarea energiilor provinciei. De unde aspectul de cronică regională din publicistica sa (Figuri bănăţene; Contribuţii la istoria literaturii bănăţene, Lugojul şi Universitatea Banatului), folosirea, în linia satirică a lui Victor Vlad Delamarina ori pentru culoare, a graiului bănăţean în poezie (Prăstă deal la nana-n vale), ca şi transcrierile similifolclorice (Florile satului). în ciuda acestor experienţe, a scris într-o limbă curată, mânuind, cvasimanierist, vocabule abstract-simbolice şi enumeraţii metaforice în cascadă. Virtuozitatea de meşteşugar al versului e vizibilă în şlefuirea cu migală a sonetului (Cântarea dragostei), în înlănţuirile şi variaţiile motivelor (Simfonia rustică). Dacă Lucian Blaga îi apărea drept un fenomen unic prin asimilarea metafizică a folclorului, B., care reia figuraţia blagiană (Ruga profetului, Moartea lui Zamolxe, Cântă Pan), rămâne, cu lumea lui „de ciobani şi doine", în orizontul, mai mult plastic, al sămănătorismului. Căutarea armoniei muzicale, mirajul purităţii
693 Dicţionarul general al literaturii române
Bugeacul
conferă rezonanţe proprii unui limbaj poetic ce sună adesea ca o reminiscenţă (Simfonia rustică). Logodna alegorică cu moartea, din Baladă de Sânziene, aduce reuşite transparenţe feerice şi cadenţe de rit mioritic, în timp ce fluxul metaforic dezlănţuit în jurul motivului magic al „vestirii", din poemul împăratul, şi viziunea unui destin glorios hărăzit românilor nu acoperă nici tezismul concepţiei, nici convenţionalismul artizanal al autorului.
SCRIERI: Simfonia rustică, Timişoara, 1935; Cântece de seară, Timişoara, 1936; Cântarea dragostei, Timişoara, 1937; Prăstă deal la nana-n vale. Poezii în grai bănăţean, Timişoara, 1937; Florile satului. Poezii în formă populară, Lugoj, 1937; Amiaz liniştit, Lugoj, 1939; împăratul, Lugoj, 1939; Baba Floarea, Timişoara, 1943; [Versuri], în Ano, Ano! Lugojano!, îngr. şi pref. Gabriel Ţepelea, Timişoara, 1974, 92-102; Cântecele mele, pref. Dim. Rachici, Bucureşti, 1980;
Repere bibliografice:Ţepelea, Studii, 302-307; Ilea, Mărturisirile, 201-220; Ungureanu, Imediata, I, 49-66; Negrilă, însemnări, 171-178; Dicţ. scriit. rom., 1,400; Popa, Ist. lit., II, 293.	S. C.
BUGARIU, Voicu (6.VII.1939, Vâlcele, j. Covasna), critic literar şi prozator. Urmează studiile liceale, finalizate în 1956, la Braşov. Va absolvi, în 1964, Facultatea de Filologie din Iaşi. După o scurtă perioadă în care este profesor la Rupea, va lucra la ziarul „Drum nou" (1965-1966) şi la revista „Astra" (din 1966). Debutul publicistic s-a produs în 1965, în „laşul literar", iar cel editorial în 1967, sub pseudonimul Paul Antim, cu Lovituri din umbră. Va recurge la acelaşi pseudonim atunci când va publica volumele Dispariţia unui contabil (1977), Balaban şi statuia (1981), Un Casanova călătoreşte spre iad (1992). Un alt pseudonim folosit de B. este Roberto R. Grant. A fost distins cu un premiu al Asociaţiei Scriitorilor din Braşov pentru Incursiuni în literatura de azi (1971) şi cu Statueta de Argint în cadrul Conferinţei Internaţionale a Autorilor de Literatură SF, desfăşurată la Poznan (Polonia) în 1973.
Incursiuni în literatura de azi este o culegere eterogenă de eseuri, medalioane şi cronici literare. Un studiu mai amplu, fără pretenţii de originalitate (planul principal de referinţă constituindu-1 lucrările lui Tudor Vianu), este propus în Metamorfoze ale metaforei, un expozeu istoric cu scurte aplicaţii la literatura română (Ioan Alexandru, Nichita Stănescu) şi universală (Gongora, Holderlin, Henri Michaux). Un gen monotipic? schiţează, pornind de la premisa că literatura ştiinţifico-fantastică este „o prelungire modernă a basmului", o posibilă morfologie a genului, prin identificarea, pe urmele lui V. I. Propp, a unor funcţii recurente ale personajelor şi acţiunilor. Un soi de experiment critic este cronica la Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, analiza fiind înlocuită de o naraţiune având în centru personajul lui Matei Călinescu. în secţiunea Posibilitatea criticii, un fragmentarium metacritic, B. problematizează şi identifică simptome pornind de la date contemporane epocii. Criticul mai scrie, printre altele, despre romanul poliţist sau despre substituirea mitului prin clişeu. Zaharia Stancu (1974), deşi cuprinde analize interesante, este o monografie convenţională, retuşată în funcţie de clişee şi
reducţii ideologice convenabile la data redactării. în Analogon (1981), exceptând un lung studiu consacrat literaturii lui Marin Preda şi alte câteva texte, este cultivat eseul critic de mici dimensiuni. Asociaţiile şi referinţele tematice sunt diverse, atenţia comentatorului trecând de la problema istoriei literare la aceea a inserării fantasticului în Demonii lui Dostoievski, de la consideraţiile asupra sonetelor lui Mihai Codreanu la echivalarea romanului poliţist cu „forma parodică a literaturii" sau la discuţia despre caracterul de „roman al literaturii" al Scrinului negru de G. Călinescu. B. a produs numeroase lucrări de beletristică, cel mai reprezentativ fiind volumul de texte fantastice şi SF Lumea lui Als-Ob (1981). De altfel, autorul s-a preocupat cu consecvenţă de genul science-fiction, semnând de-a lungul timpului texte teoretice relevante pentru contextul autohton al domeniului (publicate, în parte, în „Almanahul Anticipaţia" şi în „CPSF Anticipaţia"); este menţionabilă ipoteza care identifică referinţa literaturii SF în literatura manieristă, conceptualizată pe filiera lui G.-R. Hocke. Nuvela care dă titlul volumului transplantează în decor SF schema narativă din Odiseea, cu distorsiunile inerente cerute de transferul de cod literar. O excursie, pornind de la motivul călătoriei în timp, formulează o tramă detectivistă prin care simt integrate / rescrise palimpsestic două povestiri ale lui Edgar Allan Poe. O amintire, Coborâre în ape, Autostop, Pasiune dispărând sunt texte fantastice în care punctele de fisurare a planului realist prin acceptarea unor ipoteze supranaturale (existenţa unei femei-robot, desprinderea de corpul material etc.) sunt abil disimulate prin verosimilizarea diferenţei de statut dintre planurile de realitate care intră în cadru. Modelul proxim poate fi Mircea Eliade. în Un începător dotat motivul manuscrisului găsit funcţionează ca pretext pentru introducerea unor consideraţii despre SF, precum şi a unor embrioni narativi subsumaţi genului. Noapte bună, Sofia subscrie la vechea interogaţie privind diferenţa dintre viaţă şi vis.
SCRIERI: Lovituri din umbră, Bucureşti, 1967; Vocile vikingilor, Bucureşti, 1970; Incursiuni în literatura de azi, Bucureşti, 1971; Sfera, Bucureşti, 1973; Zaharia Stancu, Bucureşti, 1974; Dispariţia unui contabil, Cluj-Napoca, 1977; Patria şi cuvântul poetic, Bucureşti, 1977; Balaban şi statuia, Cluj-Napoca, 1981; Lumea lui Als-Ob, Bucureşti, 1981; Analogon, Bucureşti, 1981; Cuvintele unei călătorii, Iaşi, 1981; Literaţii se amuzau, Bucureşti, 1983; Curajul, Bucureşti, 1985; Coborâre în ape, Bucureşti, 1986; Platforma, Bucureşti, 1988; Âugust-decembrie, Bucureşti, 1990; Un Casanova călătoreşte spre iad, 1992; Zeul apatiei, Timişoara, 1998; Animalul de beton, Cluj-Napoca, 1999.
Repere bibliografice: Gheorghe Grigurcu, Voicu Bugariu, „Vocile vikingilor", F, 1971,2; Gabriel Gafiţa, „Sfera", VR, 1974,1; Valentin F. Mihăescu, „Literaţii se amuzau", LCF, 1983,46; Laurenţiu Ulici, SF, RL, 1987,23; Nicoleta Ghinea, Realitate şi simbol, RL, 1989,2; Cornel Robu, Voicu Bugariu, în Timpul este umbra noastră, Cluj-Napoca, 1991, 206-209; Ulici, Lit. rom., 1,423-424; Dicţ. scriit. rom., 1,400-402; Dicţionar SF, Bucureşti, 1999, 41; Popa, Ist. lit., II, 1 016; Opriţă, Anticipaţia, 249-258,511-517, passim.	M.l.
BUGEACUL, revistă literară apărută lunar la Bolgrad din septembrie 1935 până în martie 1940, apoi la Bucureşti din
Bugnariu
Dicţionarul general al literaturii române 694
februarie până în mai 1941. Director: Dragomir Petrescu (din 1936). în perioada septembrie 1935-noiembrie 1936, redacţia a fost condusă de tânărul poet Teodor Nencev, promovând mai ales scriitorii locali. în articolul-program Cuvânt înainte, se anunţa obiectivul „de a forma gustul tineretului pentru literatură", lansându-se apelul către cei „care se simt încă tineri" de a contribui la „ridicarea Bugeacului". B. publică multă literatură originală, cronici şi articole de atitudine critică, publicistică, traduceri din literaturile rusă, bulgară, italiană. Colaboratori permanenţi sunt Vladimir Cavarnali, Iacob Slavov, Robert Cahuleanu (cum semnează Andrei Ciurunga),
O.	Sargeţiu, Boris Baidan, Lotis Dolenga, I. Sulacov, Ana Bulgăre. Mai participă Bogdan Istru, G. Meniuc, C. Aldea, G. Tutoveanu, G. Voevidca, Gh. Bujoreanu ş.a. Din septembrie 1936, publicaţia este subintitulată „Revistă literară-culturală", iar în perioada bucureşteană se numeşte „Bugeacul literar, cultural şi naţional". în decembrie 1936, în urma unor disensiuni între T. Nencev şi Dragomir Petrescu, conducerea redacţiei este preluată de poetul şi criticul literar Iacob Slavov. Simt inaugurate rubrici noi: „Folclor din Bugeac", susţinută de L. Căzăceanu, M. Lungianu şi Gh. Bârlea, „Lirica bucovineană". în octombrie 1938, 1. Slavov demisionează, în continuare pe frontispiciul apărând doar numele directorului. Deşi colaborează aceiaşi autori, profilul revistei se schimbă în mod vădit spre sfârşitul perioadei bolgrădene. Rubrica „Răzoare străjereşti" suprimă consecvent spaţiul rezervat literaturii, B. devenind tot mai mult o publicaţie oficioasă. în decembrie 1938, din iniţiativa redacţiei, apare primul caiet al revistei literar-culturale „Bugeacul copiilor" (director Dragomir Petrescu), dar mărturii despre activitatea ulterioară a acestuia lipsesc. Numărul triplu din ianuarie-martie 1939 este dedicat folcloristului Artur Gorovei, iar numărul dublu din septem-brie-octombrie 1939, lui Al. Macedonski. După 28 iunie 1940 redacţia şi o parte dintre colaboratori se refugiază la Bucureşti, în această perioadă aici publică versuri, proză şi publicistică
A.	G. Stino, Sergiu Matei Nica, A. Gorovei, G. Bezviconi, Scarlat Preajbă.	A.Cb.
BUGNARIU, Iuliu (3.XI.1864, Hordou, azi George Coşbuc, j. Bistriţa-Năsăud - 21.VII.1929, Bistriţa), folclorist. A făcut studii secundare la Năsăud şi a fost învăţător la Hordou. A colaborat la „Arhiva someşană", „Epoca", „Foişoara pentru răspândirea cunoştinţelor folositoare şi a iubirei de carte în popor", „Gazeta poporului", „Gazeta Transilvaniei", „Revista ilustrată", „Tribuna", „Tribuna poporului".
Nepot de soră al lui G. Coşbuc, B. tipăreşte, în două volume, Muza someşană (1892-1901), care are meritul de a pune în lumină, după colecţiile preponderent lirice ale lui Ioan Micu Moldovanu şi Vasile Onişor, epica versificată transilvăneană dintr-o regiune nu prea bogată în acest fel de texte. Câteva balade (Savetcuţa, Rusalina, Cetan, Şoimărel, Răzbunarea) sunt piese unice în literatura populară românească; dar cea mai importantă dintre ele este Bogiţa, culeasă din comuna Telciu, prima variantă transilvăneană a tipului universal „Lenore", prelucrată apoi de G. Coşbuc în Blestem de mamă. Cel de al
doilea volum al Muzei someşene, cu subtitlul Doine, hore şi satire poporale române din jurul Nâsâudului, nesistematizat şi lipsit de numele informatorilor şi localităţilor de provenienţă, vădind şi unele „aranjamente" ale lui B., contribuie totuşi la mai buna cunoaştere a liricii populare năsăudene, fiind totodată un remarcabil document al folcloristicii transilvănene de la sfârşitul secolului al XlX-lea.
Culegeri: Muza someşană. Poezii poporale române din jurul Năsăudului, voi. I: Balade, Gherla, 1892, voi. II: Doine, hore şi satire poporale române din jurul Năsăudului, Arad, 1901.
Repere bibliografice: I. Calomfirescu [Aron Densuşianu], Iuliu Bugnariu, „Muza someşană", „Revista critică literară", 1895, 2; Ilarie Chendi, „Muza someşană" 1901, „Curierul literar", 1901,1; Bârlea, Ist. folc., 299-300; Iordan Datcu, Iuliu Bugnariu a tipărit şi volumul al doilea din „Muza someşană", MS, 1976, 2; Dicţ. lit. 1900, 131; Datcu, Dicţ. etnolog., 1,120.	I.D.
BUHA, revistă care a apărut la Turnu Măgurele, lunar, în ianuarie şi în februarie 1936, având ca subtitlu „Literară. Critică. Artistică.". Redactori: Florea Călin şi Dan Mureş. Este o publicaţie de orientare social-democrată. Cu un format liliputan, uşor extravagant, asemănător, întrucâtva, cu arghezienele „Bilete de papagal", revista se vrea, după simbolul ales ca titlu, o expresie a înţelepciunii, a echilibrului. Ideile marxiste din articolul-program (Preliminarii, unde este citat Ilya Ehrenburg) nu sunt suficient cristalizate. Mai vizibile par accentele polemice la adresa curentelor avangardiste, a estetismului abstract, iar în plan social, reacţia la tendinţele mistice, iraţionale şi fasciste. Aşa se explică atacul la adresa revistei „Gândirea", incriminată a fi „medievala revistă a nichiforis-mului hitleristo-corporatist în România", şi entuziasmul nedisimulat cu care este salutată revista lui N. D. Cocea „Era nouă". Paginile de beletristică sunt nesemnificative. Semnează versuri (o traducere din Ady Endre) George Popa, Dan Mureş, N. Stănescu-Udrea, Elefterie Bleoca, o proză scurtă aparţinând lui Andrei Botin. Se publică recenzii la Geneza formelor culturii, cartea lui P. P. Negulescu, şi la volumul de versuri Năvodar de stele al lui Constantin Salcia, cărora li se adaugă un eseu despre Heinrich Heine semnat de losif Halpem. Paginile sunt înviorate de câteva elemente grafice datorate pictorului Laurentiu Stan. Neavând o existenţă de durată, B. nu şi-a putut contura personalitatea, cele două numere înscriind-o însă în orbita presei de stânga, alături de „Era nouă", „Veac nou", „Bluze albastre", „Cuvântul liber", „Cultura proletară" ş.a. I.R.-N.
BUHOCIU, Octavian (20.X.1919, Crăieşti, j. Galaţi - 11.IX.1978, Bochum, Germania), folclorist şi etnograf. Fiu al unei familii de ţărani, B. a făcut studii de litere şi filosofie la Universitatea din Bucureşti, luându-şi licenţa în litere (1947) şi în filosofie (1948), cu tezele Filosofia istorică a lui T. L. Maiorescu şi Teoria cunoaşterii la Lucian Blaga şi Mircea Florian, după care şi-a susţinut doctoratul în litere la Universitatea din Paris (1958) cu tezele Le Folklore roumain de printemps şi La Philosophie de l'histoire d'A. D. Xenopol, din comisia de examinare făcând parte Jean Boutiere, Mario Roques, Georges Dumezil, Rene Poirer şi
695 Dicţionarul general al literaturii române
Buiciuc
Raymond Aron. După ce, între anii 1945 şi 1948, a fost membru activ al cercului de studii folclorice condus de George Breazul şi a participat la cercetările de teren în Ţara Oltului din vara anului 1946, apoi, pentru puţin timp, a fost profesor suplinitor la Bucureşti, în 1948 a trecut clandestin graniţa în Iugoslavia şi s-a stabilit în Germania. A fost secretar general al Centrului Român de Cercetări din Paris (1956-1963), lector de limbă şi literatură română la Universitatea din Bochum (1966-1978), redactor al revistei „Semne". A colaborat şi la „Beitrăge zur Siidosteuropa Forschungen" (Miinchen), „Bulletin du Centre Roumain de Recherches de Paris", „Convorbiri literare", „Criticon" (Miinchen), „Current Anthropology" (Chicago), „Cronica", „Destin" (Madrid), „Kurier" (Bochum), „Libertatea", „Melanges" (Buenos Aires), „Revista de filosofie" (Costa Rica), „Zeitschrift fiir Balkanologie" (Wiesbaden).
Principala sa lucrare, Die rumănische Volkskultur und ihre Mythologie (Wiesbaden, 1974), cu varianta ei românească Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească (1979), contribuţie de seamă la cunoaşterea, în spaţiul germanic, a spiritualităţii populare româneşti, este mai puţin o mitologie şi mai mult un studiu asupra obiceiurilor de iarnă (colindele), cântecului ritual Ziorile şi poeziei pastorale. Preocupat să contribuie la demonstrarea vechimii şi continuităţii poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic, B. apelează la folclorul tradiţional, cu „matca arhaică, precreştină", respectiv straturile traco-dace. în examinarea lor trece dincolo de trama epică, de „fabulă", cuprinzând elementele mitice particulare: bradul ca arbore sacru („axă a lumii") în riturile de nuntă şi de înmormântare, cultul aurorei („Dintre toate neamurile Europei, numai românii au o credinţă în auroră, pe toate planurile şi sub toate aspectele vieţii individuale şi sociale"). Capitolul Confreriile de feciori, predominant descriptiv, nu atinge valoarea studiului monografic despre cetele de feciori din Ţara Oltului, aparţinând lui Traian Herseni şi intitulat Forme străvechi de cultură poporană românească. în capitolele următoare (Colindele: Coconul, feciorul şi fata mare, Colindele: Leul, ciuta, cerbul, vulturul, dulful), se inventariază cu subtilitate bogatele simboluri populare ale bestiarului carpatic. Meritul autorului este acela de a sublinia că, deşi unele tipuri de colinde se întâlnesc şi în folclorul popoarelor vecine, cele din spaţiul nostru folcloric simt superior cristalizate artistic. Lucrarea, cu reale merite în popularizarea folclorului românesc peste hotare, conţine numeroase observaţii pertinente, ca de exemplu aceea despre mitul vânării bourului, considerat mit naţional, al originilor, precum şi numeroase asociaţii sugestive între miturile populare româneşti şi miturile altor civilizaţii, reprezentând lăudabile încercări de încadrare a mitologiei noastre în contextul universal. Uneori, însă, asociaţiile depăşind limitele unei plauzibile circulaţii a motivelor, alunecă în plină gratuitate, amintind de tezele folcloriştilor mitologizanţi Th. D. Speranţia,
A.	I. Odobescu, Aron Densusianu ş.a. Cercetătorul pregătise şi o Mitologie românească (28 de capitole), din care au apărut, postum, Introducere şi şase capitole, în „Kurier" din Bochum (1987).
SCRIERI: Die rumănische Volkskultur und ihre Mythologie, Wiesbaden, 1974; ed. (Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească), Bucureşti, 1979.
Repere bibliografice: Nicolae Bot, Octavian Buhociu, „Die rumănische Volkskultur und ihre Mythologie", ST, 1975,6; Al. Z. [Al. Zub], Octavian Buhociu, „Die rumănische Volkskultur und ihre Mythologie", AIX, 1975, 340; Felix Kerlinger, Octavian Buhociu, „Die rumănische Volkskultur und ihre Mythologie", „Siidostforschung" (Miinchen), 1976,412-413; Jean Barnabe, Octavian Buhociu, „Die rumănische Volkskultur und ihre Mythologie", „International Journal of Rumanian Studies" (Amsterdam), 1976,1-2; Adrian Fochi, „Rumănische Volkskultur und ihre Mythologie", „Oesterreichische Osthefte" (Viena), 1976, 366-367; Ion Taloş, Octavian Buhociu, „Die rumănische Volkskultur und ihre Mythologie", AMET, 1976, 8; Gheorghiţă Geană, Orizonturi mitologice în folclorul românesc, LCF, 1979,36; Lucia Berdan, Octavian Buhociu, „Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească", ALIL, t.XXVII, 1979-1980; Virgil Cândea, Un studiu despre folclorul românesc, TBR, 1980,173; Nicolae Bot, Folclor românesc în perspectivă mitologică, ST, 1980, 12; Manolescu, Enciclopedia, 107.	I.D.
BUICIUC, Aurel (11.IV.1936, Roma, j. Botoşani), editor şi traducător. Este fiul Aglaiei (n. Păduraru) şi al lui Haralamb Buiciuc, ţăran. După absolvirea Liceului Teoretic din Baia Mare (1956), urmează cursurile Institutului de Limbă şi Literatură Rusă „Maxim Gorki" din Bucureşti (1956-1960). Se
Bujor
Dicţionarul general al literaturii române 696
specializează în limbile engleză şi spaniolă, urmând cursurile din cadrul Universităţii Populare (1964-1968), şi în ziaristică, în cadrul învăţământului postuniversitar al Academiei „Ştefan Gheorghiu" (1973-1974). Imediat după absolvirea facultăţii, începe să lucreze la Editura Univers, mai întâi ca redactor responsabil de carte, apoi ca redactor principal, coordonator de secţie în compartimentul de literaturi estice. în cei peste patruzeci de ani de activitate a redactat peste patru sute de titluri de carte din beletristica universală, din fondul clasic şi contemporan, aparţinând cu precădere popoarelor din spaţiului geografic al fostei URSS, precum şi altor popoare (bulgar, ceh, slovac, chinez, francez etc.). Din 2001, lucrează ca redactor la Editura Polirom. Este membru în colegiul de redacţie al revistei „Hyperion" (Botoşani) şi membru, din 1992, în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România. A fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru traduceri din literatura universală (1978) şi a primit Diploma pentru traduceri din literatura rusă (1988).
A debutat în 1964, cu noutăţi editoriale, în revista „Viaţa literară". A colaborat la „România literară", „Ramuri" „Secolul 20", „Orizont", „Dunărea" ş.a. Debutează în volum, în 1981, cu traducerea romanului Pe urmele şarpelui boa (Conservatorul muzeului de relicve antice) de Iuri Dombrovski. A semnat şi Mircea Aurel Buiciuc.
Traduceri: Iuri Dombrovski, Pe urmele şarpelui boa (Conservatorul muzeului de relicve antice), Bucureşti, 1971; Veniamin Kaverin, La oglindă, Bucureşti, 1973; M. Steiga, L.Volfs, Gardă la regina briliantelor, Bucureşti, 1976; Serghei Mihalkov, Spuma, Bucureşti, 1976; Kiril Bulâciov, Fetiţa de pe Terra, Bucureşti, 1978; Valentin Rasputin, Despărţirea de Matiora, Bucureşti, 1980; Evgheni Evtuşenko, Dulce ţinut al poamelor, Bucureşti, 1983; Mikola Trublaini, Fetiţa Natalocika şi peştişorul argintiu, Bucureşti, 1983, Pui de privighetoare, şapte sute la numărătoare, Bucureşti, 1984; Natalia Durova, Poftiţi în arenă!, Bucureşti, 1985; V. Berestov, Şi pisoiul, şi căţelul, Bucureşti, 1987; V. Tovstonogov, La start!, Bucureşti, 1987, Bătrânul cal şi leul, Bucureşti, 1988;
I.	Korleandski, A. Hait, Las' că mai stăm noi de vorbă!, Bucureşti, 1992; William Diehl, Huliganii, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Dora Fejes); Andrei Bitov, Casa Puşkin, Bucureşti, 1997; Lev Şestov, Filosofia tragediei, Bucureşti, 1997; Mihail Bulgakov, Diavoliada, Bucureşti, 1998, Cupa vieţii, Bucureşti, 2001, Inimă de câine, Bucureşti, 2003; Vasili Grossman, Viaţă şi destin, Bucureşti, 2000; I. S. Turgheniev, Prima iubire, Bucureşti, 2002, în ajun. Fum, Bucureşti, 2003; F. M. Dostoievski, Nopţi albe şi alte microromane, Bucureşti, 2002.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Despărţirea de trecut, RMB, 1981,11312; Gheorghe Suciu, „A bătut în fundul lumii cineva", LCF, 1981,6; Tatiana Nicolescu, Matiora, RL, 1981,14; Emil Iordache, Romanul unui poet, „Caiete botoşănene", 1984, 5; Grigore Scarlat, Dulce ţinut al poamelor, ST, 1984, 5; Raluca Tulbure, Poezia prozei sovietice, SPM, 1984,22; Radu Ciobanu, Evtuşenko romancier, T, 1984,9; Victoria Luţă, Realism neverosimil, OC, 2000, 12; Luminiţa Marcu, „Despărţirea de Matiora", RL, 2000, 15; Ion Butnaru, Dulce ţinut al poamelor, „Jurnalul naţional", 2000,2 225; Andreea Deciu, O rugăciune laică, RL, 2000,23.	C.Br.
BUJOR, Paul (20.VII.1862, Bereşti, j. Galaţi - 15.VI.1952, Bucureşti), prozator. Fiu al lui Ga vrii Bujor, mărunt funcţionar
comunal, B. este dat la şcoală la Bârlad, absolvind liceul în 1879. După ce îşi ia bacalaureatul la Bucureşti (1880), va urma Facultatea de Ştiinţe, în 1887 aflându-se pentru specializare la Paris. Teza de doctorat, pregătită sub îndrumarea biologului K. Vogt, e susţinută la Universitatea din Geneva, în 1891. Membru al grupării socialiste a studenţilor români de la Paris, reia la Geneva contactul cu cercurile socialiste, audiază câteva conferinţe ale lui G. V. Plehanov, ambianţa influenţându-i opţiunile sociale şi politice. La întoarcerea în ţară, va fi asistent şi apoi şef de lucrări la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, în 1896 ocupând, prin concurs, postul de profesor de morfologie animală la Universitatea din Iaşi, unde va rămâne până în 1936, când se va retrage la pensie. Omul de ştiinţă — profesor, decan, director al Institutului de Morfologie Animală — are merite în crearea şcolii ieşene de biologie animală şi îndeosebi în iniţierea unor cercetări de hidrobiologie a lacurilor sărate. Ca reprezentant al Universităţii din Iaşi, a fost, în câteva legislaturi, senator şi deputat; susţinea politica de ameliorare a vieţii rurale, pleda pentru o reformă agrară care să dea posibilitatea formării de obşti ţărăneşti, se înscria printre adepţii votului universal. în 1948 a fost ales membru onorific al Academiei RPR.
Chiar dacă întâiele încercări literare datează din 1887, anul şederii lui la Paris, B. debutează abia în 1894, la „Literatură şi ştiinţă", revista lui C. Dobrogeanu-Gherea, cel pe care îl cunoscuse prin intermediul lui Al. Vlahuţă, bun prieten şi coleg de liceu la Bârlad. A mai colaborat la „Lumea nouă literară şi ştiinţifică", „Noua revistă română", „Sămănătorul", la publicaţiile ieşene „Tribuna conservatoare", „Arta", „Epigonii", „Opinia", la „Moldova" (Botoşani). Semnând, alături de G. Ibrăileanu şi H. Sanielevici, în „Curentul nou" din Galaţi (1905-1906), va fi, împreună cu C. Stere, din martie 1906 până în martie 1907, director al „Vieţii româneşti". După ce părăseşte revista ieşeană, va reveni sporadic în presă, la „Opinia", „Adevărul", „Viaţa socială", „Universul", „Dimineaţa", „Adevărul literar şi artistic" ş.a. Volumele Amintiri de A. Vlahuţă şi I. L. Caragiale (1938) şi îndurareI (1939), întoarceri la climatul şi preocupările literare ale juneţii, din care se născuseră scrierile din volumul Mi-a cântat cucu-nfaţă (1910), par a avea o întârziere de câteva decenii. Deoarece aparţine întru totul unei orientări caracteristice pentru presa aflată în descendenţa „Contemporanului", pe traiectoria ce duce spre poporanism în faza lui iniţială, prozatorul pivotează convins, cu un patetism nedisimulat, în interiorul tematicii sociale. Obsesive simt pentru el oprimarea ţăranului şi ruina vieţii de la sate; atitudine în care intră deopotrivă înduioşare, revoltă, protest. Tendinţa cată să devină demonstraţie tezistă, limitând valoarea acestor încercări literare, comparabile (uneori chiar surprinzător de asemănătoare) cu paginile Sofiei Nădejde despre „chinurile vieţii" de la ţară. Mi-a cântat cucu-nfaţă, nuvela de debut, pe care s-a sprijinit în bună măsură renumele de prozator al lui B., fixează cadrele în care i se va mişca scrisul: registru epic ingenuu, dialoguri şi pasaje descriptive sau evocatoare ce vor să recompună realistic o atmosferă ori să radiografieze stări sufleteşti, destin tragic marcând existenţa personajelor, o voce narativ-auctorială cu inflexiuni domoale,
697 Dicţionarul general al literaturii române
Bujoreanu
compasive, care ţine să spună că pervertirea sufletelor, necazurile, nelegiuirile, năpasta vin din imixtiunea în lumea satului a unor legi nefireşti, nedrepte. Rar, ca în povestirile Măcar o lacrimă... şi Urme după 1907, idilismul, caricarea sentimentală şi ideologică simt abandonate, urmarea fiind o formă mai neostentativă de expresie, o concentrare a mijloacelor. Şi ca memorialist, reînviind figurile lui Al.Vlahuţă, I. L. Caragiale, B. Delavrancea şi N. Grigorescu, B. îşi consumă mai ales forţele sentimentale, de om ce se dăruie prieteniei. Optica sociologizantă domină, ca şi în proză, dar câteva detalii, unele elemente anecdotice au făcut carieră în biografia literară.
SCRIERI: Mi-a cântat cucu-nfaţă, Bucureşti, 1910; Amintiri de A. Vlahuţă şi I. L. Caragiale, Bucureşti, 1938; îndurare!, Bucureşti, 1939; Scrieri alese, Bucureşti, 1951.
Repere bibliografice: Teodorescu-Sadoveanu, Amintiri, 374-377; Călinescu, Ist. lit. (1941), 499, Ist. lit. (1982), 565; Leon, Umbre, 1,13-18; Kalustian, Simple note, II, 65-130; Dicţ. scriit. rom., 1,402-403. G.D.
BUJOREANU, Gheorghe (14.X.1900, Ţuţcani, j. Vaslui -28.V.1990, Galaţi), poet şi prozator. Absolvent, în 1921, al Şcolii Normale din Galaţi şi, în 1930, al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, B. este un timp inspector în judeţele Ismail şi Cetatea Albă, apoi profesor la Bolgrad şi, din 1939 până la pensionare, la Galaţi. Debutează cu versuri în suplimentul ziarului „România nouă" (1921). Va colabora şi la „Licăriri", „Luminişuri", „Răsăritul", „Freamătul literar", „Ramuri", „Albina", „Familia noastră" (la care este redactor), „Convorbiri critice", „Bugeacul", „Revista Fundaţiilor Regale", „Orizonturi". La Bolgrad îşi tipăreşte în 1936 volumul Demonul. Alte nuvele îi vor apărea târziu, în „Pagini dunărene".
Fluente, versurile lui B. ce zugrăvesc „icoane neuitate de la ţară" sunt anacronice. Mai izbutite sunt câteva pasteluri (Peisaj, Toamna în Bugeac). însuşiri mai variate relevă în schimb proza, în nuvela ce dă titlul volumului din 1936, ca şi în Dinu Măgură, publicată în „Ramuri", frământarea lăuntrică a eroilor în luptă cu „demonul simţurilor" e urmărită atent, veridicitatea evoluţiei atenuând mult tezismul finalurilor tragice. Câteva tipuri — un preot jovial, împintenat de o nevastă lacomă, o directoare de şcoală ce posedă secretul reuşitei la inspecţii, o „Coana Maria" sau o văduvă geloasă pe soţul defunct — au naturaleţe, iar o scenă de propagandă electorală amuză şi satirizează. Scrise după 1960 şi rămase în pagini de revistă, ca şi alte proze, Huhurezii şi Toporişca se conformează canonului epocii, idealizând „colectivizarea". Ţăranii au însă nume de o savoare frustă, gesturile lor sunt nuanţat surprinse, iar lexicul e mustos. Răzgândire schiţează cu umor portretul unui suplinitor improvizat, iar Din zile de august sugerează bine panica, incertitudinile şi suferinţele unei familii ţărăneşti în vara anului 1944.
SCRIERI: Demonul, Bolgrad, 1936.
Repere bibliografice: Predescu, Encicl., 138; Cezar V. Bahrian, Redescoperirea valorilor, CNT, 1987,5; Sterian Vicol, înaintând odată cu veacul. Gh. Bujoreanu, „Porto Franco" (Galaţi), 1990,3; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 105-106.	V.D.
BUJOREANU, Ioan M. (3.VIII.1834, Bucureşti - 1.VHI.1899, Bucureşti), prozator şi dramaturg. Este fiul Raliţei (sau Ralu, n. Lupoianul) şi al pitarului Mihalache Bujoreanul. B. îşi face studiile în pensioane particulare şi la Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti. Ocupă slujbe în administraţie, e judecător de tribunal la Ploieşti, avocat, redactor şi director la „Monitorul oficial". A editat câteva colecţii de texte juridice, printre care şi Colecţiune de legiuirile României vechi şi cele noui (1873-1885).
Debutează cu piesa Fata subt epitrop, publicată în 1855, o comedie cu un conflict facil şi personaje inconsistente, dar cu un dialog plin de vervă. Comedia Cuconu Zamfirache, în care câteva situaţii şi personaje par a prefigura ambianţa din O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, „cânticelele comice" Bătrânul Lăceanu şi Doctorul scăpătat alcătuiesc un volum de Teatru, apărut în 1857. Şi în Judecata lui Brânduş (1864) se perindă o lume măruntă, mahalaua, negustorii, avocaţii chilipirgii. Aici, ca şi în alte scrieri (Zapciu, 1881, Bătăuşii, 1894), comediograful atestă daruri de bun observator al moravurilor, creionând acid şi caracterizând deseori pertinent, într-o suită de replici spumoase, alerte. De altfel, se exersase concomitent
Bulat
Dicţionarul general al literaturii române 698
adaptând după E. Scribe ori făcând mai multe traduceri, bune, din Florian, Boccaccio, Paul de Kock, unele apărute în foileton în „Vestitorul românesc" (1853) şi „Anunţătorul român" (1858). Romanul Mistere din Bucureşti, publicat în două volume în 1862, este, într-o măsură, explicabil şi prin experienţa anterioară a lui B., rămânând cel mai realizat roman-foi-leton din epocă, cu însuşiri ce îl ridică deasupra puzderiei de scrieri declanşate de moda lui Eugene Sue. Prin intermediul unui narator, boierul Ştefan Lungeanu, care relatează întâmplări diverse fratelui său întors de la Paris, autorul configurează un tablou, pictat violent, în pastă groasă, al unor forme extreme de corupţie, tinzând să demonstreze astfel câtă ticăloşie se poate afla sub aparenţa de onorabilitate, de câte vicii şi crime e în stare protipendada bucureşteană. Deşi ştie să adiţioneze destul de abil scene din varii medii, să găsească detalii sugestive, să dea uneori substanţă caricaturală adecvată unor chipuri, schematismul etic este evident, contrastele apăsate, didacticismul — obositor. Sunt tare obişnuite ale literaturii vremii, pe care romancierul nu le poate ocoli. Bunăoară, iubirii dintre un tânăr boier şi o fată de provenienţă umilă i se împotrivesc intrigi urzite monstruos, tenebrele pândesc pretutindeni, intervin mereu omoruri, răsturnări spectaculoase de situaţie, coincidenţe fatale. Cu toate acestea, B. nu este un imitator, ca G. Baronzi şi C. D. Aricescu. Prin sporul de originalitate, el face, în drumul parcurs de romanul românesc, legătura cu N. Filimon.
SCRIERI: Fata subt epitrop, Bucureşti, 1855; Teatru, Bucureşti, 1857; Revederea Moldovei cu România subt Alexandru Ioan I în 1859, Bucureşti, 1859; Mistere din Bucureşti, I-II, Bucureşti, 1862; ed. îngr. Marian Barbu, pref. Ştefan Cazimir, Bucureşti, 1984; Judecata lui Brânduş, Bucureşti, 1864; Zulufenblum sau Drepturile ebreilor, Bucureşti, 1879; ed, (Zulufenblum), Bucureşti, 1898; O floare la Plevna, Bucureşti, 1880; Zapciu, Bucureşti, 1881; Bătăuşii, Bucureşti, 1894. Traduceri: Florian, Trei novele, Bucureşti, 1853; Paul de Kock, Lăptăriţa din Montfermeil, Bucureşti, 1855, Madelena, Bucureşti, 1857.
Repere bibliografice: N. Iorga, Bucureştii de acum un veac, după romanul unui avocat (Ioan Em. Bujoreanu, 1862), AAR, memoriile secţiunii istorice, t. XVI, 1934-1935; Călinescu, Ist. lit. (1941), 338-339, Ist. lit. (1982), 391-393) Pillat, Itinerarii, 81-87) Dicţ. lit. 1900, 132-133; Manolescu, Arca, I, 92-104) Marian Barbu, Romanul de mistere în literatura română, Craiova, 1981, 79-88, passim) Manolescu, Istoria, I,
318-319.	G.D.
BULAT, Eugenia (19.IX.1956, Sadova, j. Ungheni), poetă. Este fiica Anei (n. Aghenie) şi a lui Gheorghe Cioclu. A urmat Filologia la Institutul Pedagogic de Stat „Ion Creangă" din Chişinău (1982).
Volumul La Putna mi-e drumul (1993) este un „reportaj" liric care evoluează de la pastel la odă, cu vizibile reminiscenţe eminesciene. Alte versuri (Poeme de pe Valea Plângerii, 1996) sunt dedicate martirilor deportărilor staliniste sau martirajului postperestroikist (Cântec de rugă pentru Dumitru Matcovschi).
SCRIERI: La Putna mi-e drumul, Chişinău, 1993; Poeme de pe Valea Plângerii, Satu Mare, 1996; Si-la-bi-sind în tainele iubirii, Satu Mare, 1996; Stalactite, Chişinău, 2002.
Repere bibliografice: Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 255-256. I. C.
BULAT, Mariana (16.XI.1943, Bucureşti), poetă. Tatăl, Vsevo-lod Bulat Vanchevici, a fost inginer la Căile Ferate Române, iar mama, Elisabeta (n. Marinov), traducătoare. B. a absolvit, în 1966, Facultatea de Limba şi Literatura Română la Universitatea din Bucureşti.
Debutează în anul 1968 în „Luceafărul" şi în „Astra", colaborând apoi mai ales la „România literară". Volumul de debut, Desueta nobleţe, apărut în 1975, celebrează ieşirea din adolescenţă şi relativa instalare în maturitate. Somnul, zăpezile figurează domeniul unei revolute purităţi. Primele drame existenţiale sunt dramele celor dintâi iubiri şi ale descoperirii incomunicabilităţii în dragoste. Tonul general este dat de convingerea apartenenţei la o genealogie princiară, de sentimentul acut al descendentului zdrenţăros care vinde în talcioc steme regale. Versul este liber, puţine poezii fiind rimate în întregime. Cel de al doilea volum, Cavalerul din dreptul soarelui (1979), sărbătoreşte iubirea. Analiza fină a diferitelor ipostaze ale iubirii se îmbină cu gestul ludic, dar şi cu stări halucinante sau cu dorinţa nestinsă de a transforma vrăjitoreşte lumea. în Leoaica adormită (1984), tematica se diversifică şi procedeele se rafinează. Dominată de o stare vizionară, poeta se simte „aleasă de Dumnezeu", vorbeşte cu morţii şi „cu toate duhurile" cerului înstelat. Versurile par născute „din voluptatea unui chin cum apa prefăcută în vin". Convinsă de singurătatea ei sufocantă, poeta trăieşte în acelaşi timp spaima celui mereu supravegheat.
SCRIERI: Desueta nobleţe, Bucureşti, 1975; Cavalerul din dreptul soarelui, Bucureşti, 1979; Leoaica adormită, Bucureşti, 1984. Traduceri: Asug Alescher, Versuri, Bucureşti, 1978.
Repere bibliografice: Laurentiu Ulici, Vocaţie şi aspiraţie, RL, 1975,41; Al. Piru, Plus şi minus, LCF, 1976,10; Nicolae Manolescu, Debuturi, RL, 1976,18; Costin Tuchilă, Cavalerul din dreptul soarelui, LCF, 1979,21; Igor Grinevici, Notă, SPM, 1984,16.	C.	V.
BULAT, Virgil (24.11 .1940, Răduleni, j. Soroca), poet, traducător şi eseist. Este fiul Eufrosinei (n. Bâlici) şi al lui Ion Bulat, învăţători. La ocuparea şi trecerea Basarabiei sub administraţia sovietică, în urma Tratatului Ribbentrop-Molotov, familia se refugiază în România, astfel încât B. îşi începe educaţia şcolară în comuna Balş, judeţul Olt (1946-1953), urmând apoi Liceul „Moise Nicoară" din Arad (1953-1956). Student la Politehnica din Timişoara, este arestat în ianuarie 1958, datorită activităţii de contestare a regimului şi condamnat la optsprezece ani de muncă silnică. Detenţia este efectuată la Gherla, Jilava, Stoeneşti etc., perioadă în care se apropie de mai mulţi oameni de cultură ce împărtăşeau aceeaşi soartă, mai ales de N. Steinhardt (acum aprofundează cunoştinţele de franceză şi engleză). Este eliberat în 1964, odată cu ceilalţi deţinuţi politici din ţară. în acelaşi an, toamna, se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, pe care o va absolvi în 1969. în 1970 se înscrie la doctorat, cu teza Ideologia
699 Dicţionarul general al literaturii române
Buletinul
literară şi estetica între 1826-1876 (De la Heliade la Maiorescu), pe care însă n-o finalizează. Este cercetător la Institutul de Filosofie şi Psihologie din Cluj al Academiei Române (1970-1972), apoi devine redactor la Editura Dacia din acelaşi oraş, unde în 1990 este numit redactor-şef, iar din 1994 director, funcţionând în această calitate până în 1997. în 1964 scrie primele articole critice în revista „Tribuna", colaborând apoi la „Steaua", „Limba română", „Limbă şi literatură", „Familia", iar după 1989 la „Literatură şi artă" (Chişinău), „Haiku" (Bucureşti), „Libertatea" (Novi Sad), „Aurora" (Oradea) ş.a. Debutează editorial ca traducător al romanelor Zeilor le e sete şi Revolta îngerilor de Anatole France (1978). Primul volum de poezii originale, Nocturnalia, îi apare în 1985. îngrijeşte ediţii din Liviu Rebreanu şi N. Steinhardt. în 1991 obţine Premiul revistei „Poesis"; în 1992 Premiul Uniunii Scriitorilor din Chişinău, pentru un studiu critic privind opera lui Lucian Blaga; în 1995 Premiul „Orion", decernat de Centrul Cultural „Ionel Perlea", pentru „cel mai frumos poem Tanka". După 1989 călătoreşte, susţinând diverse activităţi culturale, în Republica Moldova, în Germania (Miinchen, Hamburg), în Italia (Roma, Napoli), în Franţa (Paris). în 1990 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Poezia lui B. este una de factură intelectuală, experimentală; în general pare elaborată raţional, fiind rece, comunicând idei şi vibrând mai puţin de emoţia spontană. Unii critici (Petru Poantă) îl aşază în descendenţa culturală a familiei de spirite Eliot-Pound-Saint-John Perse, iar în exerciţiul său poetic prezenţa livrescului pretenţios devine o constantă dominantă: „Şi-acum — despre iubire. / Doar pentru fiecare făptură e minunea certă / în care înfloreşte marginea neantului (...) Poate fi antiteza - cum altfel? insolubila — / dintre împătimire şi analiza ei / dintre descripţia-în-act şi imaterialul umbrei / de dincolo de peştera lui Platon // poate fi Hamlet de-ar răsturna clepsidra timpului / spre dincolo de crimă - // Dar e Orfeu, Orfeu cel orb urcând / din a infernului genune / şi înapoi luând-o iar cu sârg păşind / pe sârma cântecului care cum bine ştiţi / un capăt nu şi-l poate prinde nicăieri" (Elegii solare, I). Poetul caută forme grafice aparte de scriere a versurilor, după un tipic oarecum insolit, cu spaţializări între cuvinte, cu aşezarea în trepte a acestora, totul înscris într-un soi de caligrafie manieristă. Practică, de asemenea, poemul în proză, ca în Nocturnalia, o carte ce dobândeşte, în discursul poetic, accente care duc spre fantastic, cu viziuni baroce ale unei lumi aflate într-un continuu proces de coagulare. Volumul Dragonul spre ziuă (1988) dezvoltă aceleaşi coordonate ale experimentului poetic, interesant mai ales prin elementele elegiace, într-o formulă lirică aforistică, având în nucleu meditaţii de rezonanţă filosofică („A iubi altceva / înseamnă a te iubi într-o altă dimensiune / într-un alt spaţiu într-un alt timp / contopite în unul şi acelaşi viitor / minune dincolo de uscăciune / ram reînviat de cais / [Mai târziu faţă-n faţă cu şinele / fi-va şi el alter ego proscris]" — Triptic, III).
SCRIERI: Nocturnalia, Cluj-Napoca, 1985; Dragonul spre ziuă, Bucureşti, 1988; Patimile tânărului Ioan în Arcadii, Cluj-Napoca, 2000. Ediţii: Liviu
Rebreanu, Răfuiala şi alte nuvele, postfaţa edit., Cluj-Napoca, 1983; N. Steinhardt, Monologul polifonic, Cluj-Napoca, 1991. Traduceri: Anatole France, Zeilor le e sete, Cluj-Napoca, 1978, Revolta îngerilor, Cluj-Napoca, 1978; Anna Brâncoveanu de Noailles, Umbra zilelor, 1982; Anna Brâncoveanu de Noailles, Cartea vieţii mele — Marcel Proust, Scrisori către Anna Brâncoveanu de Noailles, Cluj-Napoca, 1986.
Repere bibliografice: Petru Poantă, „Nocturnalia", TR, 1985, 28; N. Steinhardt, „Nocturnalia", ST, 1985, 7; Petru Poantă, Virgil Bulat, TBR, 1989, 388; Petru Poantă, Protocolul paradoxelor, ST, 1990, 4; Steinhardt, Monologul, 154-161; Dicţ. scriit. rom., I, 405-406; Poantă, Dicţ. poeţi, 44-45; Constantin Dehelean, „Patimile tânărului Ioan în Arcadii, „Semne" (Deva), 2000,4; Victor Cubleşan, Rigoarea şăgălniciei, LCF, 2001,10; Alexandru Sfârlea, Un poet al contrastelor, CL, 2001,3; Al. Pintescu, Arcadiile „sinoptice" ale lui Virgil Bulat, PSS, 2001, 9-11; Mihai Cimpoi, Un liric ingenuu, LCF, 2002,7.	Ct. C.
BULETIN ŞTIINŢIFIC, publicaţie apărută la Bucureşti între 1948 şi 1952, sub egida Academia Republicii Populare Române. Seria C, ştiinţe istorice, filosofice şi economico-juridice, ştiinţa limbii, literatură şi artă, are cinci tomuri, publicând comunicări susţinute în şedinţele Academiei la această secţiune, după reorganizarea instituţiei academice conform noilor cerinţe ideologice şi politice. Pe lângă numeroase materiale de istorie, semnate de C. Moisil, P. Constantinescu-Iaşi, C. Balmuş,
D.	Prodan, Gh. Ştefan, se tipăresc studii şi articole de lingvistică, semnate de Al. Rosetti, Iorgu Iordan, N. I. Barbu, de istoria artelor (G. Oprescu) şi de istorie literară, în acest domeniu, fiind de consemnat contribuţiile lui Perpessicius — 29 de ani de la moartea lui Alex. Vlahuţă, G. Călinescu — Note despre doi scriitori populari (N. D. Popescu, N. Burlănescu-Alin) şi Barbu Lăzăreanu — Centenarul naşterii lui Victor Hugo sărbătorit (acum o jumătate de veac) la Botoşani.	M.	Pp.
BULETINUL ASOCIAŢIEI LIBRARILOR DETAILIŞTI DIN ROMANIA, publicaţie apărută lunar de la 1 octombrie 1932 până la 1 mai 1937, la Roşiori de Vede, avându-1 ca director (până la numărul 5-6 din 1934) pe Gavril Necşulescu. După cum rezultă din Cuvântul înainte, scopul publicaţiei este de „a împiedica destrămarea trecutului nostru cărturăresc şi a întreprinde opera de reabilitare a tradiţiei culturale, înfăptuită prin veac cu dureroase sacrificii şi numeroase eforturi". Dacă majoritatea numerelor au un interes strict comercial, numărul 12 din 1934, tipărit cu prilejul Congresului librarilor, conţine saluturi din partea lui Romulus Dianu, din partea Asociaţiei Scriitorilor Independenţi, a lui Zaharia Stancu (în rezumat), a profesorului P. V. Haneş, precum şi un articol semnat de prozatorul N. Batzaria privind mişcarea librarilor din România. în numărul 6-7 din 1935 se menţionează că la o agapă organizată de editurile Socec şi Alcalay, cu prilejul unui congres al librarilor, au luat parte şi Tudor Arghezi, Cezar Petrescu, N. D. Cocea, Gib I. Mihăescu, Damian Stănoiu, I. Peltz, Ury Benador ş.a. Cel mai interesant număr al publicaţiei este 2 din 1937. Aici, la ancheta privind menirea librarului, răspund Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Perpessicius şi George-Mihail Zamfirescu. Tot aici sunt de semnalat opiniile unor scriitori —
Buletinul
Dicţionarul general al literaturii române 700
Andrei Tudor, Lascăr Sebastian, Al. Mironescu, Vlaicu Bârna —, privind ciclul de conferinţe iniţiat de Asociaţia Librarilor din România.	I.R.-N.
BULETINUL ASOCIAŢIUNII PENTRU LITERATURĂ ROMÂNĂ Şl CULTURA POPORULUI ROMÂN „ASTRA“,
publicaţie apărută la Sfântu Gheorghe, lunar, în noiembrie 1929 şi apoi, din aprilie 1939 până în martie 1940. Director: Eugen Sibiianu. Redactori: Emil Liţu, Andrei Cristoloveanu,
E.	Frăţilă. Revista îşi manifestă într-un Cuvânt înainte intenţia de a fi „oglinda fidelă a năzuinţelor spre cultură ale acestui ţinut atât de neglijat sub raport cultural" şi, totodată, „un rezumat al manifestărilor culturale care se produc în alte părţi ale ţării". Rubrici: „Cronica", „Pagina străjerească". Ca organ subordonat filialei sibiene a Astrei, buletinul cuprinde numeroase informaţii despre activitatea culturală a asociaţiei, dări de seamă, articole de bilanţ, relatări despre principalele evenimente culturale. Simt publicate, şi cel mai adesea republicate, versuri de O. Goga, G. Coşbuc, Aron Cotruş, Eugen Frăţilă, V. Al. Gheorghe şi proză populară. Numerele 4,5,6 din
1939	cuprind un articol închinat lui M. Eminescu, cu prilejul semicentenarului morţii, iar în numărul 1 din 1940 este republicat un articol al lui N. Iorga, Ce ne poate spune Italia. Publicaţia cuprinde şi articole cu caracter istoric şi religios, informaţii din actualitatea politică, anchete sociale, documente, cugetări şi maxime, epigrame, colinde, cronică militară şi administrativă.	M.	W.
BULETINUL BIBLIOTECII ROMÂNE, publicaţie a Bibliotecii Române din Freiburg (Germania), apărută anual sau o dată la doi ani, în două serii, între 1953 şi 1958 şi între 1967 şi 1992, purtând subtitlul „Studii şi documente româneşti"; textele sunt multiplicate prin fotocopiere. Cele patru volume ale primei serii reflectă preocupări ştiinţifice diverse, aparţinând atât unor colaboratori fideli ai Bibliotecii Române din Freiburg, cât şi altora, răspândiţi pe alte meridiane: Mircea Eliade (Pentru o bibliografie a pribegiei, 1953, Preistoria unui motiv folcloric românesc, 1954), Alexandru Busuioceanu (Caietele spaniole. Pictorul Pătraşcu, 1953), N. I. Herescu (Apărarea limbii române, 1953, Nicolae Iorga, vizionarul, 1955, Cronica latină, 1957),
D.	C. Amzăr („Elegia română", o poezie necunoscută de la 1840, 1953, Românii în enciclopediile străine, 1953, Sfântul Petru în tradiţiile poporului român, 1954) ş.a. Este vizibil că, în această perioadă, textele publicate nu aveau o legătură directă cu activitatea Bibliotecii, directorul acesteia, Virgil Mihăilescu, urmărind doar cunoaşterea instituţiei în rândurile exilului românesc. O rubrică interesantă, „Oameni şi cărţi de altădată", încearcă să impună Emil Turdeanu, dar aceasta încetează după două numere, excursurile istoricului literar trecând în alte publicaţii, care aveau o ritmicitate mai alertă a apariţiei. De asemenea, prezenţa, încă de la primele numere, a lui Grigore Nandriş şi a lui D. Găzdaru indică o mai accentuată orientare spre aspectele filologice şi culturale decât spre cele isto-rico-literare propriu-zise. în 1967, buletinul este editat într-un
nou format şi cu un număr sporit de pagini, fiind scoase şi două volume anual, ca în cazul anului 1974, moment jubiliar al Bibliotecii Române din Freiburg. Volumele sunt orientate acum tematic (bunăoară, cel din 1971-1972, realizat de Alexander Randa, e consacrat lui Avram Iancu), corespunzând şi reflectând, în general, sesiunile ştiinţifice anuale ale Bibliotecii. Sumarele se structurează pe capitole de filologie, istorie, literatură şi arte, relaţii româneşti cu minorităţile naţionale etc. Colaborările româneşti şi străine sporesc în mod considerabil, de la Vintilă Horia (Oameni din „Gândirea", 1967, Opera literară a lui Mircea Eliade, 1986, La moartea lui Horia Stamatu, 1989) şi Eugen Lozovan (B. P. Hasdeu şi Ţările Scandinave, 1967, L'Alliance de D. Cantemir avec Pierre le Grand, 1979) până la Gino Lupi,
E.	D. Tappe, Mariano Baffi, Wilhelm Giese, Klaus Heitmann, Roberto Scagno ş.a. Dintre românii exilului, mai sunt prezenţi Alexandrina Mititelu, Dumitru Marin, Paul Miron, Neagu Djuvara, Leontin Jean Constantinescu, Petre Ş. Năsturel, Pavel Chihaia, Dan Cemovodeanu, Octavian Vuia, Alexandru Cioră-nescu, I. G. Dimitriu, Adolf Armbruster, Mihai Cismărescu, ceea ce ilustrează elocvent atât diversitatea problemelor de românisti-că abordate, cât şi valoarea în sine a publicaţiei.	N. FI.
BULETINUL CĂRŢII, revistă de bibliografie scoasă de Centrala Cărţii şi apărută la Bucureşti, bilunar, între 1 ianuarie şi decembrie 1923, apoi lunar, din ianuarie până în decembrie 1924. Directori şi redactori: Emanoil Bucuţa şi Perpessicius. Publicaţia îşi propune să ofere o monitorizare a gazetelor, revistelor şi cărţilor apărute în România, cu scopul de a realiza „o hartă a ţării pe regiuni de absorbţie culturală", raportat la numărul de cititori (Emanoil Bucuţa, Pentru răspândirea cărţii). Buletinul conţine un inventar al periodicelor din anul 1922, grupate pe specialităţi şi însoţite de o hartă a răspândirii lor şi un grafic (întocmite de Perpessicius), o statistică a cărţilor româneşti şi străine apărute în România, cu un indice alfabetic al autorilor cuprinşi în bibliografie, consemnări de apariţii editoriale din diferite domenii, cu scurte recenzii semnate de Emanoil Bucuţa, Octav Onicescu şi Perpessicius. Mai sunt publicate premiile Academiei Române şi ale altor foruri şi societăţi culturale, statistici ale bibliotecilor româneşti din străinătate şi ale cărţilor româneşti aflate în fondurile acestora, un inventar al institutelor de literatură şi al principalelor edituri, însoţit de o „statistică a tiparului". Sunt menţionate expoziţii internaţionale de carte, congrese ale bibliotecarilor şi bibliofililor, cercuri literare, fondul de carte al diferitelor biblioteci, piaţa cărţii româneşti din străinătate, piaţa cărţilor străine intrate în ţară. Din 1924, suplimentul intitulat „Bibliografia românească" devine publicaţie de sine stătătoare, cu apariţie lunară. B. c. mai cuprinde şi articole semnate de N. Iorga (Cartea la alţii. însemnări de călătorie), Emanoil Bucuţa, Perpessicius, Nicolae Ionescu, Ion Bianu, Ştefan I. Neniţescu, precum şi scurte articole-necrolog. Alţi colaboratori: Ion Gorun, C. Moisil, I. C. Petrescu, G. Pascu.	M.	W.
701 Dicţionarul general al literaturii române
Buletinul
BULETINUL CĂRŢII ROMÂNEŞTI, publicaţie informativă scoasă de Editura Cartea Românească, lunar, între ianuarie 1929 şi decembrie 1938. Fiecare număr reproduce pe copertă fotografia unui scriitor, care va beneficia, pe contrapagină, de o prezentare bibliografică, însoţită de câteva utile referinţe critice. Astfel, de-a lungul anilor, au fost prezentaţi publicului scriitorii Lucia Mantu, Constantin Kiriţescu, Ion Pillat, Adrian Maniu, I. Simionescu, Emanoil Bucuţa, I. C. Vissarion, Al. Lascarov-Moldovanu, Petre Dulfu, Mihail Sadoveanu,
O.	Carp, Liviu Rebreanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Ionel Teodoreanu, Otilia Cazimir, Cezar Petrescu, Th. D. Speranţia, Carol Ardeleanu, Damian Stănoiu, I. A. Bassarabescu, Mihail Lungianu, Al. O. Teodoreanu, I.-A. Candrea, Al. Cazaban, Al. T. Stamatiad, Lucian Blaga, G. Ibrăileanu, Ion Agârbiceanu, Mateiu I. Caragiale, Mihail Dragomirescu, Dragoş Protopopescu, Perpessicius, Octav Dessila, Artur Gorovei, D. Nanu, N. Crevedia, Calistrat Hogaş, Sextil Puşcariu, Victor Eftimiu, Teodor Scarlat ş.a. Buletinul publică număr de număr lista completă a volumelor apărute la Editura Cartea Românească, precum şi lista cărţilor franceze ce se pot obţine prin abonament sau comandă, prezentări de cărţi, informaţii editoriale diverse.	M.Pp.
BULETINUL EDITORIAL, publicaţie lunară a Editurii Cugetarea, apărută la Bucureşti din 15 octombrie 1929 până în martie 1945. Director: Petre C. Georgescu-Delafras. Din 1941, în dreapta sus, este reprodusă emblema editurii, o bufniţă într-un cerc. B. e. este o publicaţie de informaţie editorială, urmărind să ţină la curent publicul cu cele mai noi apariţii, prin scurte recenzii sau dări de seamă. Cel mai mare spaţiu va fi consacrat, prin urmare, prezentării de cărţi: mari clasici ai literaturii universale (Cervantes, Balzac, Dickens, Dostoievski, Thomas Mann, Al. Dumas, Jules Verne, Marc Twain ş.a.), autori de succes în epocă (J. Wassermann, Pitigrilli, Maurice Dekobra, St. Zweig, Irene Nemirosky, Alexis Carrel ş.a.), scriitori români contemporani (Panait Istrati - Spovedania unui învins, Carol Ardeleanu — Casa cu fete, Anton Holban — O moarte care nu dovedeşte nimic, Sergiu Dan — Dragostea şi moartea în provincie, Damian Stănoiu — Fete şi văduve, Cezar Petrescu — Oraş patriarhal, Gib I. Mihăescu — Zilele şi nopţile unui student întârziat, Mircea Eliade — India, Şantier, Nichifor Crainic — Nostalgia paradisului, Petru Comamescu — Chipurile şi priveliştile Americii, Emil Cioran — Cartea amăgirilor ş.a.). Revista publică materiale de specialitate privitoare la librari şi edituri (Regulamentul editorilor, Librarul, Librăriile), aspecte şi instantanee de la Zilele cărţii, premiile literare etc. Cele mai multe materiale simt scrise de directorul Editurii Delafras, Petre C. Georgescu-Delafras (mai interesante, între ele: Românizarea întreprinderilor de editură şi librărie, Este comunismul viabil?, Crima de a fi editor - cenzura legionară etc.). Tot el semnează fragmente din lucrările Tari şi slabi, Cum am cucerit viaţa, Problema evreiască în România, Omul de mâine ori este protagonistul unor polemici cu G.M. Vlădescu şi Mircea Damian. Mai semnează articole N. Mihăescu şi Al. Carussi. Revista devine şi organ al recent înfiinţatei Asociaţii
a Editorilor Români, avându-1 ca preşedinte pe N. Th. Ionniţiu. Ca atare, un număr special este dedicat „Săptămânii cărţii 1940", număr în care semnează Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Cicerone Theodorescu, E. Lovinescu, Martha Bibescu. Alte informaţii sunt incluse în rubricile de „Informaţiuni" şi „Vitrina literară".	M.Pp.
BULETINUL EDITURILOR SOCEC-ALCALAY, publicaţie care apare la Bucureşti, în două numere, în decembrie 1937 şi în iunie 1938. în articolul-program nesemnat, Rostul acestui buletin, se arată că noua publicaţie va consemna „toate lucrările literare în curs de apariţie, cât şi notiţe, cronici şi rezumate asupra lucrărilor literare apărute". Chiar dacă nesemnate, „croniche-tele" sunt interesante pentru că reflectă peisajul editorial al epocii. în numărul inaugural, de pildă, sunt anunţate romanele Gorila de Liviu Rebreanu, „marele romancier al gliei româneşti", şi Pânza de păianjen, romanul de debut al Cellei Serghi, considerat „o adevărată revelaţie în literatura română". Alte articole popularizează cartea străină, traducerile, colecţiile lansate de editurile Socec-Alcalay, al căror „organ publicitar" nu s-a ridicat, totuşi, la prestigiul instituţiilor patronatoare. I. R. -N.
BULETINUL FUNDAŢIEI CULTURALE REGALE „REGELE MIHAI l“, publicaţie care a apărut la Turnu Severin, în 1941-
1943,	sporadic. Directori: D. Papadopol, Const. D. Ionescu. Revista tipăreşte în special articole despre activitatea căminelor culturale din cadrul Fundaţiei Culturale „Regele Mihai I", vizând şi probleme de natură ştiinţifică şi administrativă. în cadrul rubricii „însemnări", sunt aduse în atenţia cititorilor evenimente culturale şi apariţii publicistice, comentate pe scurt. Colaborează cu versuri Emil Mânu, iar cu publicistică G. Roiban, D. Papadopol, C. Rădulescu-Motru şi Gh. C. Ionescu-Siseşti, ultimii doi fiind şi membri de onoare ai Fundaţiei. Buletinul mai conţine articole despre sănătate, liste de membri, circulare, rapoarte despre adunările generale ale căminelor din cadrul Fundaţiei.	M. W.
BULETINUL INSTITUTULUI DE FILOLOGIE ROMÂNĂ „ALEXANDRU PHILIPPIDE", publicaţie care a apărut la Iaşi, între 1934 şi 1945, fiind reluată din anul 2000. începând cu volumul al treilea (1936), este menţionat, ca director, Iorgu Iordan. într-un Cuvânt înainte, nesemnat, dar al cărui autor pare a fi, după stil, directorul publicaţiei, este afirmată preocuparea de a continua activitatea lui Alexandru Philippide, considerat creatorul „învăţământului ştiinţific al limbii române la noi în ţară", un obiectiv prioritar fiind „osteneala neîncetată de a descoperi adevărul prin mijloace oneste şi curajul de a-1 spune, chiar atunci când el ar putea supăra pe oameni". Ideile directoare ale noii publicaţii sunt reluate în Programul nostru (tipărit tot în numărul inaugural), care e, de fapt, lecţia de deschidere a cursului de filologie română, ţinută de Iorgu Iordan la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi, la 1 martie 1934. încă din primul număr, se publică studii în limbi străine
Buletinul
Dicţionarul general al literaturii române 702
(italiană, germană), recenzii la cărţi de specialitate româneşti şi străine, buletinul depăşind din start o posibilă condiţie provincială în favoarea unei largi deschideri europene, orientare imprimată, desigur, de Iorgu Iordan. De altfel, volumul al III-lea va fi dedicat memoriei lui A. Meillet, W. Meyer-Liibke şi H. Tiktin. Cel mai activ colaborator este Iorgu Iordan, care semnează studii de fonetică, dialectologie, onomastică, toponimie, stilistică, recenzii la cărţi de lingvistică, româneşti şi străine, curiozităţi lingvistice, note, polemici etc. în volumul al IV-lea (1938) se tipăresc patru studii despre argoul românesc, semnate de Valentin Gr. Chelaru, C. Armeanu, Gh. Agavri-loaie şi Iorgu Iordan. Ultimul volum, XI-XII, 1944-1945, reprezintă o adevărată carte, în trei părţi, cu peste 400 de pagini, avându-1 ca autor pe Gheorghe Ivănescu (Probleme capitale ale vechii române literare). Ca o noutate este de semnalat iniţiativa lui Iorgu Iordan de a da la iveală, în paginile buletinului, cursuri sau fragmente de cursuri universitare, uşor accesibile studenţilor şi publicului larg, îmbrăţişând, prin tematica lor, aproape toate compartimentele limbii (de la gramatică istorică, la fonetică şi fonologie). Buletinul se înfăţişează ca o publicaţie europeană, dând seama de nivelul înalt pe care l-a atins lingvistica românească în perioada interbelică. Alţi colaboratori: Dimitrie Găzdaru, Petru Caraman, Gr. Scorpan, G. Ivaşcu, Emil Condurachi. Buletinul reapare din anul 2000, trimestrial, ca publicaţie cu caracter informativ, oglindind activitatea curentă a departamentelor Institutului de Filologie Română „A. Philippide" al Academiei Române. Se inserează, de asemenea, rezumatele comunicărilor ştiinţifice susţinute de membrii institutului, apar medalioane (rubrica „Personalităţi, modele"), sunt înregistrate lucrările recent apărute şi se consemnează evenimente semnificative: contacte ştiinţifice, doctorate, concursuri, avansări etc.	I.	R.	-N.
BULETINUL INSTITUTULUI DE LITERATURĂ, publicaţie care a apărut la Bucureşti, de la 6 decembrie 1921 până în 1929, iniţial săptămânal, apoi cu mari întreruperi. Deşi colectivul redacţional nu este precizat, spiritus rector al revistei este Mihail Dragomirescu, preşedintele Institutului de Literatură al Universităţii din Bucureşti. Buletinul popularizează activitatea Institutului tutelar, canalizată pe două direcţii: prezentarea unor referate pe teme generale, urmate de discuţii, şi organizarea unor „mese rotunde" consacrate celor mai recente apariţii editoriale, româneşti mai ales, câteodată şi străine. Câteva dintre referatele dezbătute: Estetica idealistă de Alexandru Bogdan, Estetica lui Croce de George Marinescu, Emoţia estetică de Scarlat Struţeanu, Estetica lui Hegel de Cora Valescu. La dezbateri participă Şerban Cioculescu, Nicolae Iordache (VI. Streinu), Pompiliu Constantinescu, Nicolae Bagdasar („student în filosofie") şi, evident, mai ales Mihail Dragomirescu. începând cu numărul 10 din 1923, se dezbat cărţi ale autorilor români, de la Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, N. Iorga, G. Bacovia sau Al. A. Philippide până la Demostene Botez, Al. Cazaban, I. Al. Brătescu-Voineşti, Natalia Negru sau Artur Gorovei. Verdictele pronunţate atunci nu au fost tot-
deauna confirmate ulterior, posteritatea critică apreciind drept inoperante principiile formulate de M. Dragomirescu în Ştiinţa literaturii. Conform acestora, „Blaga e o valoare ca ideolog şi literat, nu ca poet", iar poezia lui Bacovia rămâne „un simplu neliniştitor document psihologic". în 1927, aici se publică studiul Pesimismul lui Eminescu de Henrieta Sachelarie, iar în 1928, mai multe studii de sinteză, unele dintre ele fiind iniţial teze de doctorat, girate de M. Dragomirescu şi Ion Bianu: Nuvela în literatura română (George Marinescu), Mihail Dragomirescu:, estetician şi critic literar (N. Vasiliu), Elementul universal în opera lui Grigore Alexandrescu (Râul Teodorescu), Femeia mării - concepţia individualistă şi căsătoria (N. N. Creţu), „învierea" de Tolstoi (RaduGyr). Prin prestigiul colaboratorilor, B. I. de L. rămâne o publicaţie distinctă în peisajul presei literare din perioada interbelică.	I.	R.	-N.
BULETINUL INSTITUTULUI DE STUDII LATINE, publicaţie apărută la Bucureşti, anual, în 1938 şi în 1939. Director: N. I. Herescu; prim-redactor: Victor Buescu. Observând „scăderea interesului faţă de latinitate şi faţă de creaţiunile sale în ţara noastră", publicaţia doreşte să fie „un organ de răspândire a culturii şi un instrument în serviciul latinităţii noastre". Buletinul reproduce articole din „Revista clasică", editată de N. I. Herescu încă din 1929, şi din alte publicaţii, dar şi textele unor conferinţe, emisiuni radiofonice, despre importanţa valorilor clasice, precum şi o cronică a studiilor clasice din România, în primul număr se remarcă articolul lui Adrian Maniu, Despre un repertoriu clasic, şi un altul, al lui Ernest Bernea, intitulat Absenţa clasicismului. N. I. Herescu semnează studiul Eminescu şi clasicismul. Acelaşi număr mai conţine opinii ale unor scriitori şi critici ca Perpessicius, Miron Radu Paraschivescu, Dragoş Vrânceanu despre întemeierea Institutului de Studii Latine. Buletinul mai cuprinde articole comemorative (despre Izabela Sadoveanu), o listă a membrilor Institutului. Alţi colaboratori: Valentin Al. Georgescu, David Popescu.	M. W.
BULETINUL „MIHAI EMINESCU", publicaţie care a apărut la Cernăuţi, între 1930 şi 1940, Piatra Neamţ, între 1941 şi 1942, şi Râmnicu-Vâlcea, între 1943 şi 1944. Buletinul, subintitulat „Lămuriri pentru viaţa şi opera lui Eminescu", este redactat de Leca Morariu (director al publicaţiei) cu concursul lui Gh. Bogdan-Duică (1930-1934) şi G. Ibrăileanu (1930-1932); secretar de redacţie: Octavia Lupu-Morariu (1939-1944). Revista îşi propune să fie „un centru al explicărilor" vieţii şi operei poetului, bazat pe documente, texte inedite, pe studii documentare şi comparatiste cu caracter preponderent informativ, „pentru evidenţierea râului-suflet Eminescu şi pentru cunoaşterea revărsării sale în râul-suflet al naţiunii româneşti" (Gh. Bogdan-Duică, Vorbe de-nceput). Sunt introduse în sumar scrieri inedite ale lui Eminescu (versuri şi proză, articole), fragmente din proiectul dramatic Văduva din Ephes, fragmente din manuscrise, scrisori, autograme inedite. Sunt reproduse note, comentarii privind receptarea poetului în epocă şi relaţiile sale cu contemporanii (I. Slavici, Scrisoare inedită despre
703 Dicţionarul general al literaturii române
Buletinul
Eminescu), articole despre traducerea operei sale în diferite limbi, însoţite de poezii eminesciene în germană şi italiană, în traducerea lui Olivian Soroceanu, Francesco Politi, Arthur Bosch. Simt inserate, de asemenea, poezii de Veronica Micle şi George Voevidca închinate poetului. Buletinul conţine numeroase studii şi articole critice despre personalitatea şi opera poetului şi mai ales despre exegeza operei eminesciene. începând cu primul număr, Leca Morariu publică fragmente dintr-o monografie Eminescu, G. T. Kirileanu semnează un studiu intitulat Maiorescu despre Eminescu, însoţit de o scrisoare inedită a lui T. Maiorescu, şi un articol despre manuscrisele lui Eminescu, iar Victor Morariu mai multe articole despre traducerea operei eminesciene. Gh. Bogdan-Duică publică studii despre exegeza operei poetului, disociindu-se de interpretările lui Tudor Vianu, cu care polemizează în mai multe numere din 1931 şi 1932 (Tudor Vianu, „Poesia lui Eminescu", Muzicalitatea lui Schiller şi Eminescu). O poziţie polemică în privinţa exegezei eminesciene, de data aceasta împotriva lui G. Călinescu, adoptă şi I. E. Torouţiu (G. Călinescu, „Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu") şi C. Manolache (Un „eminescolog" autentic: Dl G. Călinescu), cărora criticul le răspunde într-un articol publicat în „România literară". Alte studii sunt semnate de I. Petrovici, Augustin Z. N. Pop, L. Găldi, Irina Balmoş, George Baiculescu. Numărul 18 din 1940 conţine două articole intitulate Eminescu şi spiritualitatea românească şi Oglindirea lui Eminescu în conştiinţa poeţilor care l-au cântat, cu tabloul poeziilor ce i-au fost închinate. Alţi colaboratori: Corneliu Gheorghian, Ion Paul, Lucian Predescu.	M.	W.
BULETINUL SOCIETĂŢII DE ŞTIINŢE FILOLOGICE DIN ROMÂNIA, publicaţie care apare la Bucureşti din 1976, anual. Comitetul redacţional iniţial: Marica Anghelescu, Boris Cazacu, I. C. Chiţimia, I. Hangiu, G. Mihăilă. în 1976, apare cu titlul „Anuarul Societăţii de Ştiinţe Filologice din România", în continuarea anuarelor tipărite începând cu anul 1971. Buletinul îşi propune să fie „un instrument de cunoaştere a tradiţiilor filologiei româneşti şi a realizărilor ei actuale" (Cuvânt înainte), un îndrumător pentru profesorii de limba şi literatura română şi pentru elevi. Rubrici: „Societăţi, instituţii filologice şi istorice", „Filologi şi dascăli. Evocări", „Aniversări", „Comemorări", „Acte, documente", „Cronica". Buletinul cuprinde articole despre rolul cercetării şi al societăţilor ştiinţifice, despre activităţile Societăţii de Ştiinţe Filologice, ale filialelor şi subfilialelor sale, articole pentru informarea şi perfecţionarea cadrelor didactice, materiale prezentate la congrese şi conferinţe de filologie. Sunt publicate numeroase articole cu prilejul sărbătoririi centenarelor naşterii lui M. Sadoveanu, O. Goga, G. Bacovia, E. Lovinescu, I. Minulescu, Liviu Rebreanu, Emil Isac, semnate de Şerban Cioculescu, Constantin Ciopraga, Ion Rotaru, Ion Dodu Bălan, Al. Piru, Mircea Popa, Emil Manu. Numeroase sunt medalioanele, articolele aniversare şi comemorative, publicate de Liviu Rusu, Al. Dima, Paul Cornea, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Dan Simonescu, Boris Cazacu, Mihail Cruceanu, Jean Livescu, Mircea Anghelescu, Iordan
Datcu, Silviu Angelescu. Nu lipsesc studiile de lingvistică, datorate unor colaboratori cum sunt Iorgu Iordan, Al. Graur şi I. Coteanu, şi cele de folcloristică, semnate de I.C. Chiţimia ş.a. Buletinul are şi o secţiune administrativă ce cuprinde rapoarte, dări de seamă, date statistice, liste ale membrilor şi ale publicaţiilor şi volumelor editate de Societatea de Ştiinţe Filologice. Alţi colaboratori: Eugen Coşeriu, Marius Sala, Al. Hanţă, Vasile Netea, Dumitru Micu, Mircea Martin, Dan Horia Mazilu, Gabriel Ţepelea.	M. W.
BULETINUL SOCIETĂŢII SCRIITORILOR ROMÂNI, publicaţie care a apărut la Bucureşti, neregulat, din iunie 1916 până în 1932. Editat de Societatea Scriitorilor Români, care a luat naştere la 1 septembrie 1909, periodicul publică rapoartele preşedintelui asupra activităţii comitetului, informaţii despre starea financiară a Societăţii, rapoartele Comisiei de cenzori, proiectul de buget, premiile acordate, dări de seamă despre şezătorile organizate, lista membrilor de onoare şi a celor activi etc. în primul număr, D. Teleor semnează un mic istoric al Societăţii, apoi, începând cu 1923, rapoartele sunt semnate de preşedinţi: Corneliu Moldovanu (1923), Mihail Sadoveanu (1924), O. Goga (1925), Liviu Rebreanu (1926-1932). Din aceste rapoarte se poate afla că printre membrii de onoare ai Societăţii Scriitorilor Români se numără N. Iorga şi Elena Văcărescu, iar dintre membrii fondatori erau în viaţă, în 1927, treizeci şi trei de scriitori, între care Ion Agârbiceanu, I. A. Bassarabescu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Cincinat Pavelescu, Sextil Puşcariu, Caton Theodorian. Sunt date de asemenea informaţii despre organizarea unor şezători în Ardeal şi Banat, cum au fost cele din 1923, care au durat treizeci şi cinci de zile şi în care au fost implicate oraşele Cluj, Oradea, Satu Mare, Aiud, Blaj, Alba Iulia, Deva, Arad, Timişoara, Lugoj, Caransebeş, Sibiu, Sighişoara, Braşov, Cărei, Hunedoara, Simeria, Teiuş, la aceste manifestări luând parte scriitorii I. Agârbiceanu, Zaharia Bârsan, Emil Isac, Ion Minulescu, ALT. Stamatiad, Liviu Rebreanu, Aron Cotruş ş.a. Aceleaşi rapoarte consemnează că în 1929 s-a inaugurat Casa Scriitorilor, că văduvele scriitorilor AL Macedonski, Ilarie Chendi, G. Coşbuc, Emil Gârleanu ş.a. primeau ajutoare sub formă de pensii, că veniturile Societăţii proveneau din taxa de timbru şi din exploatarea unor cinematografe la Braşov şi Arad, din editarea de ilustrate sau din remiterea unui procent din câştigurile Cazinoului de la Constanţa etc. Bunăoară, venitul Societăţii pe anul 1929 a fost de 1456 023 lei, după ce anul financiar anterior se încheiase cu un excedent de 2 485 384 lei. Din 1929, Societatea acorda şi burse de călătorie în străinătate, beneficiarii în acel an fiind AL Cazaban şi Al. T. Stamatiad. Se relatează că Societatea şi-a trimis delegaţi la congrese şi sărbătoriri internaţionale (O. Goga a participat la Belgrad la sărbătorirea lui Bronislav Nuşici, Em. Bucuţa a luat parte la Sofia la constituirea Societăţii de prietenie bulgaro-română, Ion Minulescu a participat la congresul Federaţiei Internaţionale a Societăţilor Scriitorilor etc.) sau a organizat primirea la Bucureşti a unor oaspeţi ca G. Duhamel, Collette, F. T. Marinetti-ş.a.	M.Pp.
Bulgăr
Dicţionarul general al literaturii române 704
BULGĂR, Gheorghe (13.IV.1920, Sanislău, j. Satu Mare — 13.VI.2002, Bucureşti), filolog şi istoric literar. Şi-a făcut studiile liceale la Oradea (1932-1940), iar după ocuparea Transilvaniei de Nord de către trupele horthiste, s-a refugiat la Bucureşti, unde a urmat Facultatea de Litere, secţia filologie clasică (1940-1944), obţinând licenţa magna cum laude şi luându-şi apoi şi licenţa în drept (1946). în ultima parte a celui de-al doilea război mondial a participat la luptele de la Păuliş. Şi-a început cariera didactică la Baia Mare, în 1946, devenind apoi asistent universitar la Facultatea de Filologie din Bucureşti (1949-1952), de unde a fost demis, ulterior fiind angajat cercetător la Institutul de Lingvistică (1953-1963). Intră din nou, prin concurs, în învăţământul universitar, funcţionând şi ca lector de limba română la Paris (Sorbona, 1965-1967), conferenţiar asociat la Lyon (1978-1988) şi Bordeaux (1988-1990).
A debutat cu articole şi cronici literare în publicaţiile transilvănene „Afirmarea" şi „Tribuna", colaborând apoi la „Decalog", „Timpul" şi „Revista Fundaţiilor Regale". în 1955, împreună cu Emil Mânu şi Al. Bistriţianu, a întemeiat revista „Limbă şi literatură", în cadrul Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice. B. s-a consacrat cercetărilor filologice, îndeosebi de stilistică şi limbă literară, în strânsă conexiune cu istoria literară. în lucrări de sinteză precum Scriitori români despre limba şi stil (1957) şi Problemele limbii literare în concepţia scriitorilor români (1966), a exemplificat, prin texte amplu comentate, opiniile şi mărturiile scriitorilor, de la Coresi până la Marin Preda, asupra artei scrisului, a creativităţii proprii şi a valorilor expresive ale limbii române. O preocupare constantă a manifestat pentru analiza aprofundată a artei literare la scriitorii din secolele al XlX-lea şi al XX-lea, care au reprezentat momente importante în evoluţia limbii literare. în volumul Studii de stilistică şi limbă literară (1971) a inclus studii despre contribuţiile în această direcţie ale lui Ion Creangă, Octavian Goga,
N. Iorga, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu. într-un alt volum, Cultură şi limbaj (1986), a urmărit etapele decisive în modernizarea limbii literare, începând de la Şcoala Ardeleană, continuând cu Gramatica lui I. Heliade-Rădulescu (1828), cu revista „România literară" a lui V. Alecsandri (1855) şi cu momentele marcate de B. P. Hasdeu, I. Slavici, Octavian Goga, George Coşbuc, Tudor Arghezi, G. Bacovia. Limbajul artistic din variantele dramaturgiei lui Lucian Blaga a fost cercetat în volumul Filologie şi istorie (1988), axat în general pe interferenţa dintre viaţa socială a colectivităţii şi dinamica limbii literare în diferite etape de dezvoltare istorică. Merită semnalat şi studiul consacrat rolului latinei medievale (savante) în modernizarea limbii române literare, la origine o comunicare în cadrul Congresului de filologie romanică de la Bucureşti, 1968 (prezentată împreună cu Gabriel Ţepelea). în colaborare cu Gabriel Ţepelea a publicat apoi volumul Momente din evoluţia limbii române literare (1973). O contribuţie remarcabilă a avut B. la exegeza eminesciană, prin cercetarea artei cuvântului la Eminescu. Un studiu din 1963, Eminescu despre problemele limbii române literare, reluat şi amplificat în teza de doctorat Momentul Eminescu în evoluţia limbii române literare (1971), comentează texte, multe inedite, din manuscrisele poetului, despre arta limbajului, despre specificul expresiv al limbii române, despre resursele şi evoluţia istorică a limbii literare. într-un alt studiu, De la cuvânt la metaforă în variantele liricii eminesciene (1975), sunt analizate fazele evoluţiei artei cuvântului eminescian de la primele schiţe la forma definitivă, pe baza variantelor din manuscrise, atestând încă o dată exigenţa poetului în desăvârşirea scrisului său. O contribuţie notabilă aduce şi volumul Eminescu. Coordonate istorice şi stilistice ale operei (1980), care analizează eforturile de rafinare estetică a cuvântului creator, comparabile în proză şi în articolele politice din ziarul „Timpul", într-o epocă de modernizare a vieţii şi culturii naţionale. Volumele Mircea Eliade în actualitate (1991) şi întâlniri cu Arghezi (1992) conţin amintiri personale şi mărturii epistolare privindu-i pe cei doi mari scriitori.
SCRIERI: Scriitori români despre limbă şi stil, Bucureşti, 1957; Eminescu despre problemele limbii române literare, Bucureşti, 1963; Problemele limbii literare în concepţia scriitorilor români, pref. Perpessicius, Bucureşti, 1966; Limba română. Sintaxă şi stilistică, Bucureşti, 1968; Analize sintactice şi stilistice (în colaborare cu Sorin Stati), Bucureşti, 1970; Momentul Eminescu în evoluţia limbii române literare, Bucureşti, 1971; Studii de stilistică şi limbă literară, Bucureşti, 1971; Momente din evoluţia limbii române literare (în colaborare cu G. Ţepelea), Bucureşti, 1973; De la cuvânt la metaforă în variantele liricii eminesciene, Iaşi, 1975; Pagini vechi despre Eminescu, Bucureşti, 1976; Eminescu. Coordonate istorice şi stilistice ale operei, Iaşi, 1980; Cultură şi limbaj, Bucureşti, 1986; Filologie şi istorie, Bucureşti, 1988; Mircea Eliade în actualitate, Baia Mare, 1991; întâlniri cu Arghezi, Bucureşti, 1992; O prezenţă poetică: C. W. Schenck, Bucureşti, 1993; Limbaj şi artă literară în opera scriitorilor români (în colaborare cu M. Crihană), Bucureşti, 1997; Istorie, limbă, cultură, Piteşti, 1998; Trei scriitori clasici: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade, Bucureşti, 1998; Momentul Eminescu în cultura română, Bucureşti, 2000; Literatura şi limbajul, Bucureşti, 2002. Ediţii: Balade eroice, Bucureşti, 1965; M. Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă, introd. edit., Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Al. Melian).
705 Dicţionarul general al literaturii române
Bumbac
Traduceri: Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Iaşi, 1977.
Repere bibliografice: Perspessicius, Alte menţiuni, III, 338-343; Nichifor Crainic, O carte despre Eminescu, „Glasul patriei", 1971, 39; Al. Mitru, „Momentul Eminescu în evoluţia limbii române literare", RL, 1971,18; Piru, Varia, 1,158-160; Bălan, Artă, 221-224; D. Păcurariu, O carte despre evoluţia limbii române literare, ARG, 1984,9; Mihai Drăgan, Mircea Eliade în actualitate, „Opinia" (Iaşi), 1991, 29 noiembrie; Emil Mânu, Prezenţa lui Mircea Eliade, VR, 1992,5; Gabriel Ţepelea, Interpretări şi restituiri, Bucureşti, 1996,144-150; Emil Mânu, Gh. Bulgăr - 75, ALA, 1995, 262; Săluc Horvat, Gh. Bulgăr. Biobibliografie, Bucureşti, 1997; Popa, Ist. lit. II, 1105; Al. Săndulescu, Momentul Eminescu, RL, 2000, 23; Emil Mânu, Despărţirea de filologul şi scriitorul Gh. Bulgăr, ALA, 2002, 621; Un om pentru eternitate, îngr. Liviu Bulgăr şi Ion C. Ştefan, Bucureşti, 2003.	T.	V.
BULZA, Teodor (9.VIII.1949, Semlac, j. Timiş), prozator. Este fiul Anei (n. Sfordon) şi al lui Petru Bulza, muncitor. După absolvirea Facultăţii de Filologie, secţia română-franceză, a Universităţii din Timişoara (1972), lucrează ca ziarist şi publi-cist-comentator la diferite ziare şi reviste timişorene.
Debutează la „Amfiteatru", în iulie 1977, cu un fragment de roman, Calul alb. Colaborează la „Amfiteatru", „Flacăra", „Luceafărul", „Orizont", „Tribuna României", „Viaţa studenţească". în romanele Iulie (1979; Premiul Comitetului Central al UTC) şi Casa şerpilor (1982), ca şi în culegerea de reportaje Lumini bănăţene (1979), B. încearcă, pe urmele lui I. Slavici şi ale lui Titus Popovici, o reconstituire dominată de lirism a teritoriului de graniţă dintre Ardeal şi Banat. Situaţiile sunt cele familiare din proza lui Marin Preda, Nicolae Velea sau D. R. Popescu: lumea satului de câmpie asistă debusolată, după război, la dispariţia vechiului ei mod de existenţă. în atmosfera idilică pătrunde violenţa, iar evenimentele dramatice — violuri, incendii, vendete — abundă, ceea ce asigură relief unei naraţiuni fluente. Inventivitatea epică a autorului este dublată câteodată de o anumită fineţe psihologică: între numeroase personaje schematice se distinge câte o figură creionată mai nuanţat, ca de pildă aceea detestabilă, dar nu simplistă a bogătaşului Ţuper, violatorul Liviei, pedepsit ulterior de soţul femeii, ţăranul sărac Ceampaş. Cu o viziune marcată ideologic, ca atunci când înfăţişează maniheist relaţia dintre ţăranii săraci şi chiaburi sau înfruntarea regimului comunist cu partizanii, autorul priveşte realitatea prin ochii reporterului: el descoperă evenimentul spectaculos într-o ambianţă anodină şi îl evidenţiază printr-un scris nervos, dinamic, plin de culoare, utilizând cu precizie tehnici cinematografice ale relatării (decupaj, montaj, flash-back).
SCRIERI: Iulie, Timişoara, 1979; Lumini bănăţene, Bucureşti, 1979; Casa şerpilor, Timişoara, 1982.
Repere bibliografice: Ulici, Prima verba, III, 164-165; George Arion, Teodor Bulza, „Iulie", FLC, 1979,30; Cornel Ungureanu, „Iulie", 0,1979, 32; Alex. Ştefănescu, „Iulie", „Scânteia tineretului", 1979,9 417; Sultana Craia, Substanţă şi simţ narativ, LCF, 1980,9; D. A. Condeescu, Reportajul ca literatură, FLC, 1980, 46; Cornel Ungureanu, Teodor Bulza, „Casa
şerpilor", 0,1982, 41; Ion Arieşanu, Acel mit al puterii, O, 1982, 52; Marian Odangiu, Reporterul ca romancier, CNT, 1987,32.	A. C.
BUMBAC, Ion (loniţă) I. (31.1.1843, Costâna, j. Suceava -
25.V.1902, Cernăuţi), autor de versuri. Este fiul lui Ion Bumbac, ţăran, şi fratele poetului Vasile Bumbac. Studiile gimnaziale le-a făcut la Suceava şi Cernăuţi. Aici l-a avut ca profesor pe Aron Pumnul, la care a şi locuit împreună cu fratele său şi cu Mihai Eminescu. După ce, în 1868, trece la Braşov examenul de absolvire a studiilor liceale, B. se înscrie la Universitatea din Viena. în toamna aceluiaşi an era membru al Societăţii literar-ştiinţifice a studenţilor români. Prieten cu Eminescu, e unul dintre partenerii de discuţii ai poetului, dar între ei va interveni, din cauza opiniilor politice diferite, o ruptură. B., ale cărui sentimente naţionale nu pot fi puse la îndoială, a fost un antijunimist convins şi un adept al purismului în limbă. Ales secretar general în 1871, el îl înlocuieşte, şase luni mai târziu, pe I. Slavici la preşedinţia societăţii „România jună". în 1872, după terminarea studiilor universitare, este numit profesor de limbile latină şi română la gimnaziul din Suceava. Va fi titularizat, apoi, la Catedra de limbă şi literatură română a gimnaziului din Cernăuţi, unde va funcţiona un timp şi ca director, împreună cu alţi intelectuali, înfiinţează societatea filarmonică „Armonia" (1881) şi societatea culturală „Concordia" (1885), ambele având ţelul de a consolida unitatea culturală a românilor bucovineni. în calitate de secretar al Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina, a redactat în 1881 şi 1882 revista „Aurora română", pe care o va relua, din proprie
Bumbac
Dicţionarul general al literaturii române 706
iniţiativă, în 1884. Colaborează cu versuri, nuvele şi articole la calendarele Societăţii (1878-1885), la două dintre ele fiind redactor (în anii 1882 şi 1883), precum şi la alte publicaţii periodice din Transilvania şi Bucovina, între care „Familia", „Gazeta de Transilvania", „Şezătoarea". A publicat, în mai multe ediţii, şi un manual şcolar de limba şi literatura română.
Deşi în epocă poeziile lui s-au bucurat de oarecare circulaţie, B. este un poet cu totul modest. O încercare de „epopee naţională", Florinta, din care s-au păstrat trei variante, apărute succesiv în calendarele Societăţii pentru cultura şi literatura română (în 1878 şi 1879) şi în volum (1880), este menţionabilă doar pentru utilizarea elementelor de mitologie populară, într-un studiu introductiv, Unele puţine asupra liricei şi epicei române poporale şi clasice, autorul afirmă că o literatură naţională trebuie să-şi afle resursele în cercetarea trecutului şi a tradiţiilor populare. Pentru o cultură în formare, susţine el, influenţele străine sunt primejdioase. A scris şi câteva articole în care discută folclorul medical sau unele formule specifice liricii populare. Aparatul critic, în care recurge frecvent la comentariile despre poezia populară ale lui V. Alecsandri, la studiile istorice ale lui B. P. Hasdeu, dar şi la lucrări ale învăţaţilor P. J. Safarik şi Th. Mommsen, îl arată familiarizat cu bibliografia de istorie şi istorie literară. îi lipseau însă discernământul critic, rigoarea. într-un studiu asupra Codicelui Voroneţean, din „Aurora română", purtat de fantezie, el afirmă că primele texte româneşti scrise datează din secolul al X-lea.
SCRIERI: Florinta, Cernăuţi, 1880; Privire istorică asupra trecutului politic-social şi naţional al „ducatului Bucovinei", Braşov, 1886; Din istoria limbei şi literaturei române, partea I: Istoria limbei române, Cernăuţi, 1889.
Repere bibliografice: Loghin, Ist lit Bucov.,189-190; G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1966,159-160; Curticăpeanu, Mişc. cult, 147-162; G. Munteanu, Hyperion, voi. I: Viaţa lui Eminescu, Bucureşti, 1973,79-81; Dicţ. lit 1900,133-134.	R.Z.
BUMBAC, Vasile (7.II.1837, Costâna, j. Suceava - 27.11.1918, Suceava), poet şi folclorist. Este fiul lui Ion Bumbac, ţăran, şi fratele lui Ion Bumbac, autor de versuri. A început liceul la Cernăuţi, dar, din cauza atitudinii politice, este nevoit să-şi termine studiile liceale la Blaj (1862). La Cernăuţi a fost elevul lui Aron Pumnul şi a locuit la acesta împreună cu fratele său, Ion Bumbac, şi cu Mihai Eminescu. Obţinând în 1864 o bursă pentru Viena, urmează acolo cursurile Universităţii, luând, se pare, şi doctoratul în litere şi filosofie. Preşedinte interimar al Societăţii literar-ştiinţifice a studenţilor români şi, în 1871, vicepreşedinte al societăţii „România jună", el participă, alături de Ion Slavici şi Mihai Eminescu, la lucrările comitetului care a organizat, în anul 1871, serbările de la Putna. Din 1874, a funcţionat ca profesor de limbi clasice şi de limba română la gimnaziul din Suceava.
B. a fost unul dintre intelectualii bucovineni care au pregătit, prin scrisul lor, realizarea unităţii naţionale. A publicat versuri, proză, literatură populară, traduceri din literaturile clasice şi din cea germană şi studii de filologie în periodice bucovinene, transilvănene, precum şi în cele din Pesta şi
Viena. Cele mai cunoscute simt „Muza română", „Albina", „Albina Pindului", „Aurora română" (Pesta), „Aurora română" (Cernăuţi), „Concordia", „Familia", „Federaţiunea", „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", „Foaia Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina", „Junimea literară", „Luceafărul", „Revista politică". Mai ales în Bucovina, dar şi în Transilvania, până la primul război mondial, baladele, fabulele şi cântecele lui se găseau în manualele şcolare şi aveau circulaţie, datorită simplităţii şi elanului patriotic. Poetul se inspira din istoria naţională, sub înrâurirea lui V. Alecsandri, şi din tradiţia populară. A versificat şi câteva basme, culese din împrejurimile Sucevei, şi a încercat să compună o epopee în douăsprezece cânturi, Descălecarea lui Dragoş în Moldova, cu subiectul luat din Cronica lui Huru. Deşi a publicat mult, o bună parte din scrierile poetice sau teatrale i-au rămas în manuscris, în „Revista politică" din Suceava a tipărit în 1888 şi 1889, sub titlul Schiţe de escursiuni, multe din notele păstrate în urma călătoriilor la Bucureşti şi în munţii Moldovei. A făcut traduceri, unele nepublicate, din Vergiliu (Eneida — din cele douăsprezece cânturi tălmăcite a publicat trei), Horaţiu, Anacreon, Platon, Homer (Iliada), Ovidiu (fragmente din Metamorfozele), Schiller şi Goethe. Articolele Scriere scurtă asupra poveştilor şi tradiţiunilor populare şi Serbarea Anului nou la români (apărute în „Albina" din 1868-1869) sunt printre primele contribuţii la studiul literaturii şi obiceiurilor populare din ţara noastră. Semna şi cu pseudonimele A. Cosovanu, Audin Costânceanu şi V.C. Audinu.
SCRIERI: Mulţămită den partea rumânilor bucovineni, închinată domnului Eudosiu de Hurmuzachi, Cernăuţi, 1861; Schiţe de escursiuni şi Urzirea mănăstirii Suceviţa, Suceava, 1889.
Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 232-233; Ioan Slavici, Amintiri, îngr. şi pref. G. Sanda, Bucureşti, 1967,43-50,106,494; Iorga, Ist. lit. XIX, III, 340; Loghin, Ist lit Bucov., 112-127; Iorga, Ist. lit.cont. (1934), 1,45,49-50,80,266-267; Iorga, Oameni, II, 416-433; V. Morariu, Vasile Bumbac (1837-1918). Pagină din istoria literaturii bucovinene, Cernăuţi, 1940; Călinescu, Ist. lit. (1941), 568; G. Călinescu, Material documentar, RITL, 1961,2; Dicţ. lit. 1900,134-135.	R.Z.
BUMBEŞTI, Gheorghe V. (1919), poet, prozator şi eseist. Fiu al regizorului Victor Bumbeşti, B. a învăţat la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti, debutând în revista liceului, în decembrie 1935, cu poezii şi cronici literare. Colaborează cu versuri la „Gândirea", „Sfarmă-Piatră", „Presa", începând din 1939. A fost elev al lui D. Guşti, la Universitatea din Bucureşti. Redactor la „Gândul nostru" (1941-1942), este între 1942 şi 1944 secretarul de redacţie al „Caietelor de filosofie", publicaţia lui Anton Dumitriu. Lucrările sale despre Filosofia Kabalei (1942), Sfârşitul omului nou (1943), Logica lui Hegel (1944) sau Valoarea idealului (1945) se publică, de altfel, în colecţia „Caietelor de filosofie". Colaborează, de asemenea, la „Ecoul" (1944) şi „Democraţia" (1944-1945), precum şi la alte numeroase publicaţii, mai mult sau mai puţin culturale. De Crăciunul lui 1942, Radio Bucureşti îi difuzează Noaptea sfântă, „motiv religios în patru tablouri", în versuri. în 1947 emigrează în Franţa. Prezenţa lui în presa
707 Dicţionarul general al literaturii române
Buna Vestire
românească a exilului este sporadică şi nesemnificativă, redu-cându-se la publicarea unor poeme („Revista scriitorilor români") şi la câteva comentarii literare („Anotimpul", „Cronicarul"). în 1952, Editura Cartea Pribegiei, creată de Grigore Manoilescu în Argentina, îi multiplică romanul Cerul era putred, prefaţat de Mircea Eliade. „Nu voi releva aici meritele acestui prim roman, nu voi vorbi despre paginile admirabile, în care retrăiesc melancoliile portului dunărean, şi arborii lui, şi adolescenţii lui. Nu voi releva nici inevitabilele stângăcii ale începutului. Cartea «există», e o carte vie — şi în literatură lucrul acesta e cel mai important" — recomandă Mircea Eliade, surprinzător, pe un emul al adversarului său din tinereţe, Anton Dumitriu. Romanul este unul cu tentă autobiografică şi îşi desfăşoară acţiunea la Turnu Severin, în anii interbelici. El înfăţişează, în tablouri dramatice, dominate de evidentă deznădejde, anii de creştere şi adolescenţă ai lui Daniel Mironescu, oscilaţiile, căutările, clarificările sale în raport cu vârsta şi cu înţelegerea vremurilor. Influenţa lui Ionel Teodoreanu încă se mai face simţită, atât în viziunea literară, cât şi în metaforismul pletoric al stilului. E o „copilărie cu umbre" — pentru a folosi titlul unui cunoscut roman interbelic al lui Dan Petraşincu, preluat oarecum şi el ca model —, dar există şi o reală capacitate a autorului de a creiona şi a crea tipuri caracterologice şi personaje viabile, de a pune accentul pe elementele alerte ale acţiunii şi chiar de a construi convingător o naraţiune fluentă. O proză, totuşi, destul de întârziată ca tendinţe şi finalitate faţă de preocupările epocii când a fost pusă în circulaţie, dar în care Mircea Eliade era înclinat să descopere nuanţe „existenţialiste", în pas cu moda. în 1981, tot multiplicate, B. şi-a adunat între copertele unui volum, în colecţia revistei „Drum" (Ciudad de Mexico), poemele din deceniul 1960-1970, sub titlul A doua poartă. Cartea se înfăţişează ca un adevărat poem al tristeţilor inevitabilei despărţiri, la senectute, a cuplului. Nostalgiile, rememorările, evocările lirice alternează astfel cu meditaţiile nu de puţine ori filoso-farde, prozaizând demersul. în fine, în 1997, în Editura Dorul (Aalborg, Danemarca), publică volumul de povestiri Cenuşa amintirilor, o interesantă proiecţie a valorilor memoriale ridicate din anecdotic la nivelul transfigurării artistice, organizat pe câteva cicluri: Cartea robilor, Cartea oamenilor singuri, Cartea plecărilor şi Cartea iubirilor rănite. „Povestirile" refac atmosfera „întâmplărilor" de altădată, reconstituind în subsidiar drumul exilat al unei conştiinţe ce îşi surprinde cu dramatică vibraţie vârstele pribegiei.
SCRIERI: Filosofia Kabalei, Bucureşti, 1942; Sfârşitul omului nou, Bucureşti, 1943; Logica lui Hegel, Bucureşti, 1944; Valoarea idealului, Bucureşti, 1945; Cerul era putred, pref. Mircea Eliade, Valle Hermoso, 1952; ed. Cluj-Napoca, 2003; A doua poartă, Ciudad de Mexico, 1981; Cenuşa amintirilor, Aalborg (Danemarca), 1997; Mereu umbrele, Aalborg (Danemarca), 1997.
Repere bibliografice: Popa, Ist. lit., 1,130, 517, 767, 769, 773,1213, 1216.	N.FI.
BUNA VESTIRE, cotidian apărut la Bucureşti între 22 februarie 1937 şi 17 aprilie 1938 şi apoi între 5 septembrie 1940 şi 22 ianuarie 1941. Directori: Dragoş Protopopescu (1937-1938), Toma Vlădescu (1937), Grigore Manoilescu (1938-1940), Alexandru Constant (1940, 1941); redactor-şef: Mihail Poli-hroniade (1938-1941). Publicaţia, al cărei subtitlu era „Ziar liber de luptă şi doctrină românească", va fi suspendată în 17 aprilie 1938, în urma aplicării Legii presei; reapare în 1940 cu subtitlul „Ziar de viaţă şi luptă legionară". în acord cu programul urmărit, se precizează: „Rolul gazetei noastre va fi [...] de a reaminti în fiecare clipă toate deficienţele, toate lunecările şi toate retragerile pe care le înfăţişează românimea în propria ei ţară", de a combate „fără cruţare" „tot ce stă în calea acestui ţel, tot ce slăbeşte statul românesc şi românismul". Rubrici: „Cultură-oameni-fapte", „Viaţa politică", „Ultima oră", „Ecouri polemice", „Cuiburi de lumină", „File de carnet", „Sport", „Informaţiuni". în pagina culturală, intitulată „Cul-tură-oameni-fapte", ulterior devenită „Buna Vestire literară, plastică şi teatrală", sunt publicate scrieri literare care nu contraveneau orientării naţionaliste a publicaţiei. Colaborează cu versuri Radu Gyr, Octavian Goga, Aron Cotruş, Virgil Carianopol, Horia Stamatu, Valeriu Cârdu, Grigore Bugarin, George Drumur, V. Oprescu-Spineni, iar cu proză Cezar Petrescu (un fragment din romanul 1907), Nicolae Totu ş.a. în numărul 253 din 1938, se publică Suferinţele lui Werther, dramatizarea romanului lui Goethe, semnată de Marietta Sadova şi Lucia Demetrius. Revista conţine numeroase articole de critică şi istorie literară şi, sporadic, o cronică literară semnată de Horia Stamatu, Dragoş Protopopescu, Ion Băleanu, George Todoran, Virgil Popescu. Simt comentaţi favorabil scriitorii tradiţionalişti, în timp ce fenomenul modernist este ignorat sau respins vehement, aşa cum se întâmplă în articolul Evoluţii lovinesciene..., semnat de Radu Gyr, în care promotorul curentului modernist este numit „părinte al adercilor şi voroncilor" şi acuzat că „apără invazia iudaică în cultură", punându-se „în slujba intereselor antinaţionale", „ostil până la ură sufletului românesc şi valorilor noastre". La rândul său, Horia Stamatu combate întreaga literatură de după primul război mondial, invadată de „psihologism", de genul hibrid „plin de stridenţe în care poţi recunoaşte toate reţetele contemporane" de provenienţă străină (Criza literaturii româneşti). Alte articole, semnate de Mircea Streinul, Gabriel Bălănescu, Ion Cantacuzino ş.a., abordează fenomenul literar din perspectiva ideologiei legionare, identificând reprezentanţi şi precursori ai acesteia în literatura română. Majoritatea colaboratorilor de la pagina culturală a ziarului dau şi articole axate pe susţinerea mişcării de extremă dreaptă. Se tipăresc materiale cu caracter antisemit, anticomunist, profascist, elogii adresate Legiunii şi mareşalului Antonescu, declaraţii ale Gărzii de Fier, manifeste prolegionare. Printre colaboratorii permanenţi ai acestei campanii publicistice se numără, alături de membrii comitetului redacţional, Nicolae Bogdan, Valeriu Cârdu, Ştefan Ion Gheorghe, Mihail Manoilescu, Ion Vial, Petru Şt. Creştinu. Alte articole sunt semnate de Mircea Eliade şi Nae Ionescu, Constantin Noica, Dan Barbilian (Ion Barbu) şi Dan Botta, iar
Buna Vestire
Dicţionarul general al literaturii române 708
Liviu Rusu, Victor Ion Popa, Haig Acterian semnează eseuri fără coloratură ideologică. La rubrica literară, în numărul 322 din 1938, apare un interviu pe tema romanului românesc, la care răspund Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Pompiliu Constantinescu şi N. Davidescu. Revista mai cuprinde informaţii din actualitatea politică, socială, economică, comentarii cu caracter polemic privind evenimentele timpului, şi, cu intermitenţe, revista presei, o cronică plastică, dramatică, muzicală, militară, un „curier judiciar", anunţuri, reclame. Alţi colaboratori: Paul Mihail, Cristofor Dancu, Alexandru Randa, Ovid Ţopa, Mircea Mateescu, Dragoş Vrânceanu, Mircea Pop, Virgil Rădulescu, I. Diaconescu, Mihail Lungianu, Dem. Pădu-reanu, Sever Carp, Dinu Rosmarin.	M.	W.
BUNA VESTIRE, publicaţie care apare la Roma între 1962 şi 1978. De formatul „Vieţii româneşti" şi având înscris pe copertă motoul „Nimic nu putem contra adevărului, ci pentru adevăr" (Cor. XIII. 8), revista, al cărei subtitlu este „Organ de zidire creştină", apare trimestrial, fără a se indica însă colegiul redacţional, conducerea revistei ori un colectiv coordonator. Dintr-un Cuvânt înainte care deschide primul număr (ianua-rie-martie 1962), se pot descifra intenţiile şi profilul publicaţiei: „Gândul nostru nu e de-a crea o bisericuţă a unei provincii sau caste, ci de-a îmbrăţişa, într-o largă viziune naţională şi religioasă, în cadrul lozincii anunţate, toate problemele ce i se pot încadra. De aceea toţi care ar avea de spus, în vederea realizării programului nostru, sunt bineveniţi între noi [...] revista noastră nu poate să fie decât un organ de zidire creştină şi un vehicol al adevărului: religios, filosofic, moral, istoric sau de orice ordin ar fi." Publicaţia apare în două serii: prima (1 ianuarie 1962 — octombrie-decembrie 1968), cu un caracter exclusiv religios, nu cuprinde pagini literare sau culturale; păstrând acelaşi subtitlu şi moto, seria a doua, care începe cu un număr dublu (1-2, ianuarie-iunie 1969), are însă o viziune umanistă mai cuprinzătoare şi o deschidere spre alte domenii ale spiritului, depăşind cadrul iniţial. Caracterul studiilor şi articolelor se lărgeşte spre perspectiva istorică şi filologică (Pamfil Cama-tiu, Dictatul de la Viena şi Sfântul Scaun; Ion Filip, înţelesul creştin al istoriei; Ion Popinceanu, Limba religioasă şi limba superstiţiilor la români; Ştefan Manciulea, Scriitori străini despre vechimea şi numărul străinilor din Transilvania, Banat şi Ungaria etc.). Sunt publicate studii de istorie literară, cel mai adesea în marginea operei eminesciene, precum: Ion Filip, Eminescu şi ţărănimea (1/1970); S. St. Marin, Eminescu şi critica italiană. Note şi impresii (3/1970); V. Paolini, Umanismul lui Eminescu (2/1978), dar şi grupaje de versuri, comentarii critice, pagini de jurnal, eseuri. Revista include în sumarele ei şi o rubrică, „Publicaţii sosite la redacţie", de comentarii asupra revistelor româneşti din ţară şi din exil şi de consemnări ale evenimentelor şi ştirilor culturale. Cei mai importanţi colaboratori sunt Al. Gregorian (Itinerarii hispanice; Colindul dubărarilor, Jocul îngerilor), George Ciorănescu, care reuneşte sub titlul Preacurata în literatura universală traduceri din Francesco d'Assisi, Dante, Vicontele de Altamira, Sf. losif Scevophylaxiux, Francis Jammes, Paul Claudel, Pierre
Emmanuel, din Vicleimul castilian, „o venerabilă relicvă literară care precedă şi anunţă viitoarea literatură dramatică spaniolă", Vintilă Horia (prezent cu pagini de Jurnal, 4/1970), acestuia din urmă dedicându-i-se şi un medalion datorat lui Miron Kiropol (întâlnire cu Vintilă Horia, 3/1970). între colaboratorii importanţi ai revistei pot fi întâlniţi cu pagini eseistice vizând stricta actualitate sau cu ample studii de filosofie a culturii Octavian Vuia (Marxismul şi religia în România, Cât am fost şi cât suntem de independenţi astăzi, 1-2/1977) şi Radu Enescu (Omul, fiinţă culturală, 1-2/1974).	M.P.-C.
BURAC, Andrei (17.VIII.1938, Cârăţăni, j. Tighina), poet şi prozator. Este fiul Marinei (n. Popov) şi al lui Dorofei Burac, ţărani. A făcut studii la Institutul de Medicină din Chişinău (1958-1964) şi a urmat cursurile literare superioare de pe lângă Institutul de Literatură „M. Gorki" din Moscova (1975-1977). A fost redactor la Enciclopedia Moldovenească şi la revista „Columna", secretar al Filialei Moldova a organizaţiei mondiale a scriitorilor (PEN-Club).
în volumele Ispita înfloririi (1970) şi Culegători în amurg (1976), B. cultivă o specie de ruralism naturalist, înrudit cu al lui Ilarie Voronca şi intrat într-o organică simbioză cu intelectualismul, care este mai mult unul de atmosferă reflexivă, de „impresie". Scrie nuvele şi piese de teatru (Primăvara în doi, 1988, întoarcerea lui Traian, 1990), inspirate din viaţa şi problemele tineretului şi axate pe simbol, pe situaţii-limită sau romantice, realul fiind perceput aici prin prisma visului şi utopiei.
SCRIERI: Ispita înfloririi, Chişinău, 1970; Culegători în amurg, Chişinău, 1976; Perpetuele bucurii, Chişinău, 1977; Primăvara în doi, Chişinău, 1988; întoarcerea lui Traian, Chişinău, 1990; Orizont vertical, Chişinău,
1998.
Repere bibliografice: Eliza Botezatu, Ispita înfloririi şi ispita unui debut, „Cultura", 1972,1 aprilie; Grigore Vieru, Răbdare şi frumoasă trudă, LA, 1988, 25 august; Mihai Cimpoi, Amiaza culegătorului, LA, 1988, 25 august; Gheorghe Tomozei, Poeţi basarabeni, L, 1992,48; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 219; Leo Bordeianu, Taina ce-şiface ruga, LA, 1998,13 august; Grigore Chiper, Virtualul de după, „Contrafort", 1998,11-12; Simion Bărbulescu, Poeţi din diaspora, CL, 2000,1.	M.C.
BURADA, Maria (15.IV.1812, Iaşi - 11.11.1886, Iaşi), traducătoare. Fiică a şătrarului Ioan Isăcescu, B. a primit o educaţie aleasă în familie (cunoştea limbile greacă, franceză, rusă, germană). în 1831 se căsătoreşte cu vornicul Teodor Burada. Mamă a folcloristului Teodor T. Burada, ea este prima femeie din Moldova care traduce piese de teatru. în 1847 tălmăceşte melodrama în patru acte Clopotarul de la Sf. Pavel de J. Bouchardy (o traducere anterioară a acestei piese, datorată lui Petre Teulescu, apăruse la Bucureşti, în 1846). Piesa, care s-a jucat la Iaşi la 15 martie 1848, a stârnit un larg ecou în publicul ieşean din preajma anului revoluţionar 1848.
Traduceri: J. Bouchardy, Clopotarul de la Sf. Pavel, Iaşi, 1849.
Repere bibliografice: T. T. Burada, Opere, II, îngr. Viorel Cosma, Bucureşti, 1975,23; Iorga, Ist. lit. XIX, III, 221; Burada, Ist. teatr., 1,303,
709 Dicţionarul general al literaturii române
Burada
II,	24-25; Viorel Cosma, Teodor Burada, Bucureşti, 1966,5; Dicţ. lit. 1900, 135.	'	L.Bd.
BURADA, Teodor (28.Vm.1800, Odobeşti - 14.VI.1866, Iaşi), memorialist. Fiu al preotului Radu Burada din Odobeşti, B. învaţă mai întâi acasă, după care este trimis, în anul 1816, la Seminarul de la Socola din Iaşi. întors acasă, serdarul Constantin Robescu, care îl adoptă, se îngrijeşte de educaţia sa muzicală. Chemat de domnitorul Ioan Sandu Sturza la Iaşi, în 1823, pentru a primi rangul de clucer, este surghiunit în anul următor la mănăstirea Neamţ, sub bănuiala de a se fi amestecat într-un complot împotriva domnitorului. Evadează şi fuge în Ţara Românească, unde funcţionează ca profesor de muzică la Craiova şi Cerneţi. Din 1826, întreprinde o călătorie prin Viena, Trieste, Veneţia. întors în ţară, se stabileşte, în 1829, la Iaşi, unde obţine ranguri de boierie, de la sluger la mare vornic, iar din 1857 este şi „avocat privileghist" în Moldova. Cu soţia sa, Maria Burada, deschide, în 1831, şcoli în Iaşi, organizează concerte de muzică clasică, acordă sprijin artiştilor. în iulie 1848, şi-a scris memoriile şi sfaturile morale adresate fiilor săi, unul dintre aceştia fiind viitorul folclorist Teodor T. Burada. în aceste însemnări, rămase în pagini de revistă sau chiar în manuscris, vornicul istoriseşte cu talent întâmplările din călătorie, spre învăţătură şi cunoaştere. Povestirea are savoarea vechilor cronici, iar stilul este adesea oral, sfătos sau cu intonaţie de predică religioasă. B. a lăsat astfel fiilor săi un document sufletesc, dar şi cu valoare literară, memorialistică, alcătuit din perspectiva unui om sensibil, trăitor în miezul unor evenimente zbuciumate.
SCRIERI: Rânduiala de Anul Nou păzită de un părinte creştin, BOR, 1887-1888,10; Amintiri de călătoriile vornicului Teodor Burada în ţară şi în străinătate în anul 1826, „Arhiva", 1908,1-3; Din testamentul vornicului T. Burada, iulie 1848, „Teodor Codrescu", 1935,8-10.
Repere bibliografice: T. T. Burada, Opere, II, îngr. Viorel Cosma, Bucureşti, 1975, 21-24; A. D. Xenopol, Din scrierile vornicului Teodor Burada, „Arhiva", 1908,1; A. D. Atanasiu, Din scrimle vornicului Teodor Burada, „Arta română", 1910,3-4; Mihail Posluşnicu, Istoria muzicii la români, pref. N. Iorga, Bucureşti, 1928,330-333; Gh. Ghibănescu, Spiţa familiei Burada, „Teodor Codrescu", 1935, 1; Viorel Cosma, Teodor Burada, Bucureşti, 1966,4-5; Dicţ. lit. 1900,135.	L.Bd.
BURADA, Teodor T. (3.X.1839, Iaşi - 17.11.1923, Iaşi), folclorist, etnograf, muzicolog, istoric al teatrului şi memorialist. Cărturar de formaţie enciclopedică, în permanent contact cu evenimentele culturale din epocă, B. a moştenit de la tatăl său, Teodor Burada, mare vornic în Moldova, talentul de memorialist, iar de la mama sa Maria (n. Isăcescu), aparţinând unei vechi familii de boieri moldoveni, înclinaţia spre muzică, literatură şi limbi străine. Şi-a făcut primele studii în casa părintească, având profesori iluştri ca V. A. Urechia şi Gr. Cobălcescu. A intrat, în 1856, cadet la Şcoala Militară, pe care o părăseşte după un an, trecând ca elev la Academia din Iaşi (fosta Academie Mihăileană). în 1860 şi 1861 era student la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi, ţinând în acelaşi
timp, gratuit, un curs de violină la Conservator. Pentru a-şi perfecţiona studiile, pleacă la Paris, unde urmează cursurile Facultăţii de Drept şi Conservatorul de Muzică, fiind primul student din Moldova înscris la această instituţie. Licenţiat în drept în 1865, se întoarce în ţară în anul următor. Până în 1885 ocupă funcţii în magistratură la Roman, Galaţi, Focşani şi Iaşi. Stabilit definitiv în Iaşi din 1871, este numit în 1877 profesor de teorie şi solfegiu la Conservator. în 1885 demisionează din magistratură, pentru a rămâne doar profesor de muzică, şi se dedică cu pasiune preocupărilor pedagogice până la pensionarea sa, în 1903. între timp, organiza în scopuri educative concerte populare gratuite. Cu acelaşi scop a scos la Iaşi, între 1875 şi 1877, un „Almanah muzical". A colaborat la publicaţii prestigioase („Convorbiri literare", „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie", „Românul", „Arhiva" ş.a.) şi a făcut parte din numeroase societăţi culturale, printre care Junimea (1878), Societatea „Amicii artelor" (1886), Societatea Ştiinţifică şi Literară din Iaşi, pe care o va conduce în intervalele 1903-1906 şi 1908-1914. A fost membru corespondent al Academiei Române (1887), propus de B. P. Hasdeu.
Cele dintâi cercetări pe care B. le întreprinde sunt muzicale şi folclorice. A publicat studii de istoria muzicii şi a teatrului, în care a inclus şi teatrul popular (Istoria teatrului în Moldova, I-II,
Bureriu
Dicţionarul general al literaturii române 710
1915-1922). îl pasionau inscripţiile descoperite pe zidurile unor biserici vechi şi urmele preistorice din trecutul nostru. Rezultatele acestor cercetări i-au inspirat şi pagini literare, căci, în amintirile publicate mai târziu, în „Arhiva", se regăsesc, povestite cu umor, unele din împrejurările care l-au dus la descoperirile amintite. Interesându-se de muzica populară, a ajuns să se ocupe şi de alte laturi ale folclorului românesc (Despre întrebuinţarea muzicei în unele obiceiuri vechi ale poporului român). A cules bocete şi le-a studiat în cadrul ceremonialului de înmormântare la români, urmărit pe zone geografice, fiind printre primii care au subliniat valoarea bocetului ca specie. Prioritatea o deţine şi în culegerea sau semnalarea unor cântece populare şi obiceiuri la români (Cântecul cununei, Caloianul). Călătorind prin ţară, el a sesizat diferenţele regionale dintre producţiile folclorice. O călătorie în Dobrogea (1880) este prima cercetare folclorică de tip monografic, care prezintă speciile populare în versuri (colinde, descântece, bocete, balade etc.) în cadru istoric, geografic şi etnografic. Pe folclorist nu l-a preocupat în primul rând valoarea literară a materialului cules, ci mai degrabă vechimea lui, iar alteori noutatea tematică. în căutare de urme istorice din trecut, îşi începe, în 1882, peregrinările la românii din Peninsula Balcanică şi Asia Mică. N. Iorga l-a numit, într-o frumoasă caracterizare, „pelerin pe toate plaiurile rătăcirilor româneşti". Aceste călătorii au avut ca rezultat interesante studii cu caracter etnografic şi folcloric. Concepute monografic, studiile conţin numeroase consideraţii de ordin geografic, istoric, etnografic, folcloric, precum şi poezii, melodii populare şi texte dialectale (Datinile la nunţi ale poporului român din Macedonia, Poezii populare adunate în Macedonia ş.a.). Singulare erau preocupările sale pentru identificarea urmelor dacice în crestăturile plutaşilor pe cherestele sau ale şalgăilor pe droburile de sare. Din 1905 apare în „Arhiva" ciclul de prezentări etnografice descriptive ale unor obiceiuri de peste an şi practici ale poporului român, grupate sub titlul Privelişti şi datini în Moldova. Autorul le va relua, cu adăugiri, în primul capitol din Istoria teatrului în Moldova.
B. înţelege teatrul popular într-o concepţie largă, incluzând aici şi alte manifestări cu caracter dramatic: pluguşorul, colinda, steaua. Interesante sunt descrierile minuţioase ale spectacolelor de teatru folcloric (texte, gesturi, mişcări ale actorilor, instrumente). Pentru unele jocuri dramatice (jocul caprei sau turca) este discutată problema originii, sugerându-se legături cu practici asemănătoare la greci şi romani. Simt descrise, de asemenea, sorcova, jocul cucilor, caloianul, scoaterea cailor domneşti la ceair, nunta ţărănească ş.a. Operă de informaţie în primul rând, Istoria teatrului în Moldova se încadra unei viziuni largi a autorului asupra istoriei generale a teatrului românesc. Modul de prezentare preferat, acela al unei înşiruiri cronologice pe stagiuni, i-a solicitat ani îndelungaţi de muncă. Paginile de memorialistică şi traducerile întregesc portretul acestui cărturar cu largi disponibilităţi. Relatările pline de umor ale experienţelor încercate în călătoriile sale sunt făcute într-un stil vioi şi antrenant. Pus în situaţii neprevăzute, de cele mai multe ori comice, povestitorul, înzestrat cu mult bun-simţ şi isteţime, găseşte rezolvări fericite. B. este primul care a făcut
o călătorie la vlahii din Arabia, trimişi acolo de împăratul Justinian. în această amintire, el explică, într-o sinteză, scopul călătoriilor sale la românii din străinătate: „Pe aceşti fraţi ai noştri locuind în ţările străine, purtând greul jug al străinismului, i-am cercetat de aproape, vorbind despre ei în destule scrieri ce am publicat". A. D. Xenopol, în 1904, aprecia că pe tărâm etnografic, folcloristic, arheologic şi literar, B. este cel dintâi care s-a interesat de soarta românilor trăitori în diferite ţări, încercând să le redeştepte iubirea pentru muzica şi tradiţiile strămoşilor lor.
SCRIERI: O călătorie în Dobrogea, Iaşi, 1880; Despre crestăturile plutaşilor pe cherestele şi alte semne doveditoare de proprietate la români, Iaşi, 1880; Datinile poporului român la înmormântări, Iaşi, 1882; O călătorie la muntele Athos, Iaşi, 1884; O călătorie în satele moldoveneşti din gubernia Cherson (Rusia), Iaşi, 1893; Cântecul lui Mihai Viteazul la românii din Bithinia (Asia Mică), Iaşi, 1893; O călătorie la românii din Moravia, Iaşi, 1894; Cercetări despre românii din insula Veglia, Iaşi, 1895; O călătorie în satele româneşti din Istria, Iaşi, 1896; O călătorie la românii din Silezia austriacă, Iaşi, 1896; O călătorie la românii din gubernia Kamenitz-Podolsc (Rusia), Iaşi, 1906; O călătorie la vlahii (românii) din Kraina, Croaţia şi Dalmaţia, Iaşi, 1908; Scrierile muzicale ale lui Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, Bucureşti, 1911; Istoria teatrului în Moldova, I-II, Iaşi, 1915-1922; ed. 2, îngr. şi pref. I. C. Chiţimia, Bucureşti, 1975; Opere, I-II, îngr. Viorel Cosma, Bucureşti, 1971-1975, III-IV, Bucureşti, 1978; Puncte extreme ale spaţiului etnic românesc, îngr. şi pref. I. Oprişan, Bucureşti, 2003. Traduceri: Deplinele anecdote a lui Balakirev, fostul bufon la curtea lui Petru cel Mare al Rusiei, Iaşi, 1853 (în colaborare cu Constantin şi Mihail Burada).
Repere bibliografice: Predescu, EncicL, 144; Viorel Cosma, Teodor Burada, Bucureşti, 1966; Chiţimia, Folclorişti, 73-159; Vrabie, Folcloristica, 215-219; Ist. comp. Rom., 44-46; Ist. lit., III, 822-834; Bârlea, Ist. folc., 266-272; Şerban Cioculescu, T.T. Burada, „Istoria teatrului în Moldova", RL, 1975,31,32; Dicţ. lit. 1900,135-136; Lucia Berdan, Teodor T. Burada, „pelerin pe toate plaiurile rătăcirilor româneşti", DL, 1993,10; Dicţ. scriit. rom., 1,406-407.	L.	Bd.
BURERIU, Lucian (22.XI.1942, Lugoj), poet şi prozator. Fiu al Carolinei (n. Planinger) şi al lui Romulus Bureriu, funcţionar, B. urmează liceul la Lugoj (absolvit în 1960) şi Facultatea de Filologie, secţia română-germană, a Universităţii din Timişoara (1960-1965). Funcţionează ca profesor în satul timişan Curtea (1965-1972), redactor la revista „Orizont" (1972-1990), învăţător în comuna Biled, din 1990. Colaborează la „Scrisul bănăţean", „Orizont", „România literară", „Luceafărul" ş.a. între 1990 şi 1998, editează la Timişoara publicaţiile „Ecologistul" şi „Cuvânt românesc".
Debutează cu poezie în „Scrisul bănăţean" (1960) şi editorial cu volumul de versuri Afectivităţi conştiente (1968). în poezie, B. îşi disimulează trăirile, folosind fie jocul schimbător al măştilor, fie refugiul în artificiu şi calofilie. Fragilitatea unei sensibilităţi adolescentine se converteşte în grandilocvenţă, poză, gestică excesivă, sonorităţi metalice, regizate în mici spectacole funambuleşti. Marele solstiţiu (1989) fixează starea de frenezie şi fulguranţă în chingile strânse ale unei lucidităţi reci, transcrise în cheie parnasiană. Ritualul solemn al versurilor urmează linia clară a ideii, nemailăsând loc tribulaţiilor
711 Dicţionarul general al literaturii române
Burileanu
sentimentale. Prozele satirice din Concert pentru mâna stângă (1978) şi Viaţa refolosibilă (1983) surprind, în tuşe groase, caractere, situaţii prin care cotidianul îşi dezvăluie grotescul, uneori tragic. Sunt folosite strategii literare apte să dezarticuleze falsul, impostura şi iluzia.
SCRIERI: Afectivităţi conştiente, Bucureşti, 1968; Concert pentru mâna stângă, Timişoara, 1978; Viaţa refolosibilă, Timişoara, 1983; Marele solstiţiu, Timişoara, 1989; Uraganul de fier, Timişoara, 1996; Republica Bănăţeană, Timişoara, 2003.
Repere bibliografice: Cornel Ungureanu, Lucian Bureriu, „Afectivităţi conştiente", O, 1968, 10; Camil Baltazar, Afectivităţi conştiente", VR, 1968, 10; Marian Odangiu, Lucian Bureriu, „Concert pentru mâna stângă", 0,1979,6; Dicţ. scriit. rom., 1,407-408; Ruja, Parte, 1,260-264; Popa, Ist. lit,11,646.	S.l.-J.
BURGHIU, lacob (3.V .1941, Zăicani, j. Edineţ), prozator. Este fiul Eudochiei (n. Voinarovschi-Chiaburu) şi al lui lacob Burghiu, ţărani. A evoluat ca actor pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri" din Bălţi (1958-1960) şi pe aceea a Teatrului „Luceafărul" din Chişinău (1960-1964). A absolvit apoi Facultatea de Regie a Institutului de Cinematografie din Moscova (1969). A fost prim-viceministru al culturii din Republica Moldova (1991-1994) şi prim-vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, director al Centrului de Studii Literare şi Muzeografie „Mihail Kogălniceanu" (din 1995).
în literatură, B. a debutat cu o culegere de nuvele, Soare în cârjă (1966), dovedind predilecţie pentru proza lirică şi pentru naraţiunea de analiză psihologică. A mai publicat volumele de nuvele Fântâna adună apă (1970) şi Lebăda roşie (1981), iar în săptămânalul „Literatura şi arta", fragmente din romanul A rămas viţa, a rămas sămânţa. în cinematografie s-a impus, începând din 1968, prin regia filmelor Colinda, Povârnişul, Casă pentru Serafim, Nu crede ţipătul păsării de noapte, prin scenariile şi regia filmelor documentare Paralela 47, Balada lemnului, Mama, Pământul nu uită, Vlad loviţă ş.a. Şi în cinematografie B. înclină spre metaforă şi simbol, dovedindu-se un adept al filmului poetic.
SCRIERI: Soare în cârjă, Chişinău, 1966; Fântâna adună apă, Chişinău, 1970; Lebăda roşie, Chişinău, 1981; Spre o mioară, Chişinău, 1987. Repere bibliografice: Mihai Cimpoi, Profiluri literare, Chişinău, 1972, 74-78', Mihail Dolgan, Marginalii critice, Chişinău, 1973, 190-199; Cimpoi, Ist lit. Basarabia, 205.	I. C.
BURICEA, Aurel M. (27.X.1943, Ulmu, j. Brăila), poet. A urmat şcoala generală la Ulmu (1950-1957) şi liceul la Galaţi, apoi la Brăila (bacalaureat în 1961). Absolvent al Facultăţii de Matematică a Universităţii din Galaţi (1966), lucrează timp de peste trei decenii ca profesor de matematică la şcoala din localitatea natală. în anii '90 devine director al Editurii Danubiu. A debutat în revista „Argeş" (1968). Prezent în Caietul debutanţilor (1977), publică primul volum personal de
versuri, Sarea neagră a nopţilor, în 1979, cartea având pe copertă un text de recomandare semnat de Fănuş Neagu.
Lirica lui B. constituie, în mare măsură, un fel de „portret-robot" al poeziei româneşti a anilor '70 ai secolului al XX-lea sau, în orice caz, al formulei predominante a acesteia. Permeabil, probabil, influenţelor diverse — fără să fie vizibil influenţat de vreun poet anume — , receptiv la un climat poetic valorizat îndeobşte în epoca formării sale, poetul nu impresionează prin originalitate frapant definită, deşi conferă, inevitabil, o modulaţie personală unor teme şi moduri de expresie de relativ largă circulaţie. Se regăsesc în textele sale instituirea lirică a unui pannaturism legitimat de sentimentul de participare la viaţa cosmică, perceperea aştrilor, stihiilor şi mineralelor, a plantelor şi vieţuitoarelor ca părţi integrante ale eului poetic ori, mai degrabă, „vărsarea" acestuia din urmă în natură, împletirea inextricabilă între confesiune şi contemplaţie. Toate acestea şi probabil încă multe altele îi definesc poezia, dar nu o individualizează ci, dimpotrivă, o ancorează solid într-un peisaj poetic — cel şaptezecist — în care aceste trăsături, accente şi perspective erau uzuale, dacă nu ubicue. Astfel, deşi vibraţia lirică izbuteşte să se vădească drept certă şi autentică, roadele sale textuale apar ca fiind convenţionale. Caracteristice poetului îi sunt tonul consecvent elegiac chiar şi în momentele de exultanţă, cenzurarea sentimentului în confidenţa elegiacă, reţinerea şi discreţia, aplecarea statornică spre „melancholie". Limbajul şi tehnica expresivă ale acestei poezii sunt la fel de convenţionale ca şi zestrea ei sentimen-tal-ideatică, fiind pline de ticurile, rutinele şi clişeele metaforizării „şaptezeciste", manierizate. în Arhivele cerului (2001), scriitorul a adunat mici eseuri, articole, evocări, cronici, convorbiri, alături de texte referitoare la opera lui, semnate de scriitori ori critici (Mircea Cavadia, Teodor Vârgolici, Laurenţiu Ulici, Andrei Grigor ş.a.).
SCRIERI: Sarea neagră a nopţilor, Cluj-Napoca, 1979; Clopote de magneziu, Bucureşti, 1981; Elegii nocturne, Cluj-Napoca, 1988; Poeme de dragoste, Galaţi, 1990; Sonete pascale, Brăila, 1999; Axiome sacre, Brăila, 1999; Arhivele cerului, Brăila, 2001; Povestea unui suflet, Brăila, 2002.
Repere bibliografice: Paul Dugneanu, Cântări şi împliniri, LCF, 1979,49; Laurenţiu Ulici, Implicarea poetică, RL, 1980,5; Dan Ciachir, O monedă de rouă, SPM, 1981,12 iunie; Teodor Vârgolici, Meditaţii lirice, RL, 1989,4; Buculei, Prezenţe, 36-37; Ion Roşioru, Axiome sacre, TMS, 1998,3; Laurenţiu Ulici, Aurel M. Buricea, un poet religios, L, 2001,11-12.	N.Br.
BURILEANU, Aristide (1910, Bucureşti), critic literar şi eseist. A fost diplomat în Portugalia în perioada în care şi Mircea Eliade, Leontin Jean Constantinescu şi Victor Cădere se găseau acolo. Rămas în exil, a lucrat ca ziarist la postul de radio Europa Liberă, chiar de la înfiinţarea acestuia. După încheierea mandatului său la Miinchen, se stabileşte la New York ca redactor al Institutului de documentare al Europei Libere, sub direcţia lui George Ciorănescu. Colaborează sporadic la presa românească din exil cu scurte eseuri, dintre care cel despre Craii de Curtea-Veche (în „România", New York, octombrie 1961) merită a fi în primul rând amintit. Frecventează cenaclul
Burileanu
Dicţionarul general al literaturii române 712
„Apoziţia" cu oarecare regularitate şi în colecţia editorială a acestuia îşi publică volumul de însemnări, aforisme şi fragmente memorialistice intitulat Cartea cu petece (1978), care evidenţiază un real talent narativ, punând în lumină un subtil simţ al ironiei. Anecdoticul cultivat cu parcimonie, este dublat aici de schiţa de portret penetrantă, bazată pe explorarea unui fond memorialistic resuscitat cu un agil spirit de observaţie, cu obiectivitate şi chiar cu o benefică mizantropie, ce topeşte unda sentimentală subînţeleasă, adesea anulând-o. Aerul vetust al însemnărilor lui B., cu atâta grijă mimat, ascunde, de fapt, cu „petece", o realitate a zilei, invitând la meditaţie.
SCRIERI: Cartea cu petece, Miinchen, 1978.
Repere bibliografice: Popa, Ist. lit, 1, 193,201, 1209-1210, 1216, II, 216.	N.FI.
BURILEANU, Dumitru N. (26.X.1869, Turnu Severin — 10.XI.1947, Bucureşti), clasicist şi gazetar. Este fiul Anei şi al lui Nicolae Burileanu. A copilărit pe moşia părinţilor săi din fosta plasă Blahniţa, judeţul Mehedinţi. Elev încă la Liceul „Carol I" din Ploieşti, B. publică, în 1888, Elemente din istoria literaturei romane primitive. Urmează în Paris, la Sorbona, Facultatea de Litere. Obţinând, cu ajutorul lui T. Maiorescu, o bursă pentru a se specializa şi a susţine un doctorat în limba şi literatura greacă, audiază cursurile lui J.-P. Rousselot, Paul Decharme, Maurice Croiset. în 1898 este chemat la Universitatea din Bucureşti, ca profesor suplinitor la Catedra de elenă. Deschide cursul cu Privire generală asupra literaturii elene, prelegerea fiind publicată apoi în „Convorbiri literare". Obţine doctoratul în litere cu o teză asupra lui Diodor, în acelaşi an, la Bruxelles. Un fragment, Influenţa retoricii asupra istoriei la greci, îi apare în „Noua revistă română". Profesor agregat din 1901, profesor definitiv din 1906, rămâne mai bine de trei decenii la Catedra de istoria literaturii elene. Va fi şi inspector general al învăţământului secundar (1905), director general al învăţământului superior (1922, 1927). Secretar al Ateneului (1934-1939), a fost şi un conferenţiar foarte apreciat. în 1938, se află printre fondatorii Institutului de Studii Latine. Pe lângă manuale destinate învăţământului secundar şi cursuri universitare, a publicat studii, articole şi recenzii în „Convorbiri literare", „L'Independance roumaine", „Orpheus-Favonius", „Timocul", „Anuarul Ateneului român", „Conferenţa", „Cele trei Crişuri", „Ausonia", „Revista Fundaţiilor Regale".
Cu autoritatea erudiţiei, B. pledează pentru o cultură naţională întemeiată pe valorile clasicismului. Dintr-o perspectivă a valorilor perene, cercetează pătrunderea filosofiei greceşti la Roma, scrierile lui Platon, Vergiliu şi Hesiod, teatrul lui Eschil, stăruind asupra îngemănării de apolinic şi dionisiac în tragedia greacă. Alcătuieşte ediţii şcolare de texte comentate din Cicero (Brutus, 1903, Catilinarele, 1935), Teocrit (Ciclopul, 1906), Esop (Fabule alese, 1935), Horaţiu (Ars poetica, 1939). închis după ocuparea Bucureştiului de către armata germană, în timpul primului război mondial, dă, în însemnările sale, reuşite pagini de literatură, fixând cu mare fineţe psihologică, prin repere simbolice, o atmosferă a opresiunii surde.
SCRIERI: Elemente de istoria literaturei romane primitive, Bucureşti, 1888; Literatura elena văzută în dezvoltarea ei istorică, Bucureşti, 1898; Perşii lui Eschil, Bucureşti, 1899; Priviri asupra religiunii şi libertăţii de conştiinţă la greci, Bucureşti, 1900; Note din închisoare subt ocupaţiunea germană, Bucureşti, 1918; Curs de literatura elenă. Elocinţa la greci, I-II, Bucureşti, 1930-1932; Cicerone judecat ca om politic, Bucureşti, 1935. Traduceri: Cicero, Brutus, Bucureşti, 1903.
Repere bibliografice: Cornel, Figuri, 1,514-515; Bucur, Istoriografia, 294-295.	S.C.
BURLACU, Alexandru (8.VI.1954, Chitai-Odesa), istoric şi critic literar. Este fiul Măriei (n. Râjală) şi al lui Gheorghe Burlacu, ţărani. După absolvirea Şcolii Normale din Cahul (1969-1973), studiază la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Chişinău (1973-1977). Din 1977 activează în cadrul Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. între 1980 şi 1983 urmează doctorantura cu susţinerea tezei Fenomenul simbolizării în poezia moldovenească contemporană (1986). Este şef al Catedrei de literatura română la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă" din Chişinău (1995). A colaborat, semnând uneori şi Alexandru Dunăreanu, la „Nistru", „Basarabia", „Moldova", „Literatură şi artă", „Limba şi literatura moldovenească", „Revista de lingvistică şi ştiinţă literară" ş.a. Participă cu studii la lucrările colective Literatura şi contemporaneitatea (1982), Căutări artistice în literatura moldovenească din anii '70- 80 (1986), Literatura şi arta Moldovei (I-II, 1985-1986), Istoria literaturii moldoveneşti (III, 1990). împreună cu Alina Ciobanu, a editat Scriitori de la „ Viaţa Basarabiei" (1990), antologie de literatură basarabeană interbelică (1918-1944),
713 Dicţionarul general al literaturii române
Busuioc
domeniu care a fost direcţia sa principală de investigaţie din ultimii ani.
SCRIERI: Critica în labirint, Chişinău, 1997; Mişcarea literară din Basarabia anilor '30: atitudini şi polemici, Chişinău, 1999. Ediţii: Scriitori de la „Viaţa Basarabiei", Chişinău, 1990 (în colaborare cu Alina Ciobanu).
Repere bibliografice: Ion Apetroaie, Literatura basarabeană, CRC, 1991,18; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 276; Dan Mănucă, Obsesii regionaliste, CL, 2003,1.	S.P.
BURLĂNESCU-ALIN, Nicolae (14.VIII.1869, Burlani, j. Gorj -20.IX.1912, Bisericani, j. Neamţ), poet şi dramaturg. Şi-a petrecut copilăria în satul Burlani, baştina părinţilor săi, Elisaveta şi Nicolae Burlan, cizmar. Cu o întrerupere de trei ani, când intră în armată (primind gradul de sergent), face liceul la Craiova (1892). Se înscrie, în Bucureşti, la Facultatea de Litere şi la Drept, luându-şi licenţa în 1900. A fost institutor şi director de şcoală la Zimnicea (1892-1894), copist-caligraf la Ministerul de Interne (unde ajunge şef de birou), corist la Opera din Bucureşti, judecător la Hârşova, iar după ce, în 1901, se stabileşte la Craiova, avocat, inspector financiar, funcţionar de prefectură, profesor la Şcoala comercială. A mai îndeplinit funcţia de contabil fiscal pentru judeţul Gorj (1901), precum şi pe aceea de director al Poliţiei din Târgu Jiu (1903).
A scris mult, la început sub înrâurirea lui Beranger, publicând în reviste craiovene şi în unele din Bucureşti. Debutul şi-l face în 1891, la „Revista şcoalei". în rest, colaborează la „Adevărul", „Adevărul ilustrat", „Lumea nouă ştiinţifică şi literară", „Revista nouă", „Noua revistă olteană", „Curierul Olteniei", „Revista literară", „Generaţia viitoare", „Foaie interesantă", „Familia", „Liberalul", „Naţionalul", „Universul", „Românul" şi altele. A mai semnat Alin, N. B. Alin, N. Burlănescu, Nicol Burlănescu-Alin. A scos el însuşi o revistă, „Speranţa" (1902-1903), la Târgu Jiu. Figura în comitetul de redacţie al revistei „Vorbe bune" (Balş, 1904-1907). Lirica lui B.-A., poet famelic şi boem incorigibil, e o spovedanie amară, păstrând, în confesivitatea ei, o anume decenţă a suferinţei. Tonalitatea versurilor, încă de la primul volum, Singurătate (1892), rămâne elegiacă. La fel, în Din vravuri (1894) şi Sonete (1904). Chiar şi clipele de veselie simt umbrite de tristeţe. în poezia erotică, îngânările lui sunt ale unui eminescianizant, mergând până la pastişă. Unde inspiraţia se mai primeneşte e în contact cu „cântările poporului", cu doinele şi baladele, al căror spirit îl asimilează cu o destul de exactă intuiţie (Doine olteneşti, 1896). O poftă de viaţă îl însufleţeşte aici, nestăvilit, pe trubadurul singurătăţii, risipindu-i melancolia. A mai scris (sau a tradus) fabule, iar în 1910 şi-a tipărit o plachetă de Epigrame. Proza — nuvele, schiţe, povestiri, e lipsită de relief (Proză, 1907). Ca autor dramatic, e mai interesant prin proiecte, pe care însă nu le-a prea dus la bun sfârşit. O alegorie naivă este Lew (1899), poemă dramatică pe muzică de A. Giuliani. Salba de aur (1907) foloseşte versuri populare, îndeosebi din folclorul magic. Mai reuşită ar fi farsa Două cumetre (1899), care s-a jucat la Teatrul Naţional din
Bucureşti şi care se bizuie pe comicul de situaţie, dar îşi trage hazul mai ales din limbuţia nostimă a personajelor. B.-A., care a scris şi cronică teatrală, s-a făcut cunoscut şi prin transpunerea în româneşte a libretelor unor opere şi operete (Carmen de Georges Bizet, Gioconda de Amilcare Ponchielli, Andrea Chenier de Umberto Giordano, Clopotele din Comeville de R. Planquette) şi a unor vodeviluri. în poezie, a tălmăcit din Berta Galeron de Calonne, Beranger, Schiller ş.a. Tălmăcirile sale sunt din franceză şi italiană, germană şi engleză, ceea ce denotă cultură.
SCRIERI: Singurătate, Craiova, 1892; Din vravuri, Bucureşti, 1894; Doine olteneşti, Craiova, 1896; Lew, Craiova, 1899; Două cumetre, Craiova, 1899; Sonete, Craiova, 1904; Cântări, Craiova, f.a.; Salba de aur, Craiova, 1907; Proză, Craiova, 1907; Poezii, Craiova, 1907; Epigrame, Craiova, 1910. Traduceri: [Berta Galeron de Calonne, Beranger, Marc Monnier, Schiller], în Din vravuri, Bucureşti, 1894.
Repere bibliografice: I. C. Popescu-Polyclet, Reliefuri, Craiova, [1940], 213-237; Călinescu, Ist lit (1982), 563-564; Firan, Macedonski-Arghezi,
94-95; Cristea, Teleorman, 136-138; Arimia-Bobocescu-Mischie-Negulescu-Păsărin, Personalităţi gorjene, 93-94.	F. F.
BUSUIOC, Aureliu (26.X .1928, Codreanca, j. Orhei), poet, prozator şi dramaturg. Este fiul Olgăi (n. Zaporojanu) şi al lui Alexandru Busuioc. Urmează Liceul „Alecu Russo" din Chişinău, între 1938 şi 1944, iar bacalaureatul îl trece, în 1948, la Liceul „C. Diaconovici-Loga" din Timişoara. După un an, timp în care a fost elev la Şcoala Militară de Ofiţeri din Sibiu, este trimis de oficialităţi la Chişinău, împreună cu părinţii. în 1951
IL
Busuioceanu
Dicţionarul general al literaturii române 714
şi 1952, studiază la Institutul Pedagogic „Ion Creangă" din Chişinău. A fost redactor-şef la „Tinerimea Moldovei" şi la „Chipăruş", apoi membru în comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească.
B. debutează editorial în 1955, cu volumul La pădure, cuprinzând versuri destinate copiilor. Aceloraşi cititori le simt destinate şi alte culegeri, precum Aventurile lui Nâtăfleaţă (1961), Cizmele cocostârcului (1967), Noile aventuri ale lui Nâtăfleaţă (1978). Alte volume (Prafuri amare, 1955, Piatra de încercare, 1958, în alb şi negru, 1977) vehiculează motive satirice curente, precum şi locuri comune propagandistice. Limbajul poetic este aerisit şi modem, uneori chiar proaspăt. Umorul, ironia ori şarja sunt folosite şi în romanele Singur în faţa dragostei (1966), Unchiul din Paris (1973), Local ploi de scurtă durată (1986). Dialogul este vioi, acţiunea se desfăşoară dinamic. B. este şi un dramaturg înzestrat, abil în construirea succesiunii de replici (Radu Ştefan întâiul şi ultimul).
SCRIERI: La pădure, Chişinău, 1955; Prafuri amare, Chişinău, 1955; Piatra de încercare, Chişinău, 1958; Aventurile lui Nâtăfleaţă, Chişinău, 1961; Firicel de floare rară, Chişinău, 1961; Dor, Chişinău, 1963; Poezii, Chişinău, 1964; Singur în faţa dragostei, Chişinău, 1966; Versuri, Chişinău, 1967; Cizmele cocostârcului, Chişinău, 1967; Marele răţoi Max, Chişinău, 1968; Şi sub cerul acela, Chişinău, 1971; Unchiul din Paris, Chişinău, 1973; Singur în faţa dragostei. Unchiul din Paris, Chişinău, 1975; în alb şi negru, Chişinău, 1977; Noile aventuri ale lui Nâtăfleaţă, Chişinău, 1978; Scrieri alese, pref. Mihai Cimpoi, Chişinău, 1981; Local ploi de scurtă durată, Chişinău, 1986; îmblânzirea maşinii de scris, Chişinău, 1988; Plimbătorul de purici, Chişinău, 1992; Concert, Chişinău, 1993; Lătrând la lună, Chişinău, 1997; Pactizând cu diavolul, Chişinău,
1999.	Traduceri: A. Barto, Poezii pentru copii, Chişinău, 1952; S. Ognev, Viaţa pădurii, Chişinău, 1952; Din Lin, Soare pe râul Sanguan, Chişinău; 1953; A, Griboedov, Mintea-i cu bucluc, Chişinău, 1954; O. Henry, Povestiri, Chişinău, 1957, Căpetenia pieilor roşii, Chişinău, 1964, Nuvele, Chişinău, 1985; A. Blok, Opere alese, Chişinău, 1958 (în colaborare cu Igor Creţu), Versuri, Chişinău, 1965 (în colaborare cu Igor Creţu); F. Tiutcev, Versuri alese, Chişinău, 1963 (în colaborare cu Igor Creţu); J. Hasek, O lecţie de religie, Chişinău, 1964; Guy de Maupassant, Unchiul Sosten, Chişinău, 1964; Truman Capote, Cu sânge rece, Chişinău, 1968; Mihail Şolohov, Donul liniştit, Chişinău, 1971 (în colaborare cu Alexandru Cosmescu); V. Jukovski, Băieţel-degeţel, Chişinău, 1982; A. Kuprin, Elefantul, Chişinău, 1977; Jack London, Călcâiul de fier, Chişinău, 1982 (în colaborare cu A. Rumu); A. S. Puşkin, Micile tragedii, Chişinău, 1984; A. P. Cehov, Casa cu mezanin, Chişinău, 1985; Evgheni Evtuşenko, Versuri, Chişinău, 1986 (în colaborare cu Gh. Vodă); M. Ghercik, Vântul rupe păienjenişul, Chişinău, 1987; M. Tansk, Versuri, Chişinău, 1987; A. Tvardovski, Poezii şi poeme, Chişinău, 1990; N. V. Gogol, Opere, I, îngr. Emil Iordache, Iaşi, 1999 (în colaborare cu Alexandru Cosmescu şi Igor Creţu).
Repere bibliografice: Mihai Cimpoi, Alte disocieri, Chişinău, 1971, 32-37; Anatol Gavrilov, Reflecţii asupra romanului, Chişinău, 1984, 132-156; Nicolae Bileţchi, Romanul şi contemporaneitatea, Chişinău, 1984, passim; Ion Ciocanu, Dialog continuu, Chişinău, 1990,190-200; Mihail Dolgan, Creaţia scriitorilor moldoveni în şcoală, Chişinău, 1990, 41-68; Ion Ciocanu, Tentaţia exemplarităţii, „Limba română", 1995,6; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 183-185.	I.C.
BUSUIOCEANU, Alexandru (10.VI.1896, Slatina - 24.m.l961, Madrid), critic literar, eseist şi poet. Este fiul Alexandrinei şi al lui Alexandru Busuioceanu. Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1920), doctor în istoria artelor (1925) al aceleiaşi Universităţi, cu o teză intitulată Un ciclu de fresce din secolul al Xl-lea: San Urbano alia Cajfarella, B. face studii de specialitate la Viena, Roma şi Berlin (1920-1925). Docent şi apoi conferenţiar universitar până în 1940 la Bucureşti, consilier al Colecţiilor de Artă Regale Româneşti, director al revistei „Lumina nouă" (1915-1916), alături de Constantin Modrescu, membru fondator şi colaborator constant al „Gândirii" până în 1941, este autor al câtorva volume de eseuri şi cronici literare deosebit de apreciate — Figuri şi cărţi (1922), Pârvan gânditorul (1933), Ethos (1941) — şi al unor semnificative lucrări de istoria artei, de la Pietro Cavallini şi pictura romană din secolele XIII şi XIV până la cea intitulată Les Tableaux de Greco dans la Collection royale de Roumanie sau la prima monografie despre Ioan Andreescu (1936). B. părăseşte România în 1942, când este numit, la cererea sa, consilier cultural al Ambasadei României din Spania şi, totodată, director al Institutului Român de Cultură de la Madrid. Se întoarce în ţară, pentru scurt timp, în 1943, stabilindu-se apoi definitiv la Madrid, de unde avea să ia, după 1946, nu o dată, atitudine făţiş ostilă faţă de regimul politic instaurat la Bucureşti. înfiinţează la Universitatea din Madrid o Catedră de limba şi literatura română pe care o deţine pe tot parcursul vieţii sale. în 1950, participă la Veneţia, ca reprezentant în delegaţia românilor din exil, la Congresul Societăţii Europene de Cultură, iar în 1953, semnează eseul Istorie şi destin în numărul special dedicat României de revista „Oriente". în 1952 ia iniţiativa „reconstituirii" Societăţii Scriitorilor Români în exil şi a editării unei reviste a scriitorilor exilaţi, dovadă mesajul epistolar pe care îl adresează atunci generalului Rădescu, lui C. Vişoianu şi lui Mircea Eliade (25 mai). Proiectul prinde contur, din păcate, abia după moartea sa, prin Societatea Academică Română şi prin „Revista scriitorilor români". Colaborează la cele mai prestigioase publicaţii culturale şi literare spaniole de după război, de la „Isla" şi „Platero" până la „ Algaba" şi „Deucalion", cu poeme, studii de istorie a artei, eseuri şi cronici de artă, traduceri din poezia română şi din cea franceză, prezentări ale unor personalităţi ale literaturii române moderne (Blaga şi Rebreanu). Prin volumele de versuri Poemas pateticos (1948) şi Proporcion de vivir (1954), se impune ca unul dintre cei mai importanţi poeţi de limbă spaniolă. în acelaşi timp, este o prezenţă activă în publicaţiile culturale româneşti ale exilului, numele său fiind întâlnit mai ales cu eseuri şi versuri în „Luceafărul", „îndreptar", „Caete de dor", „Destin", „România" (New York) sau ,>Revue des etudes roumaines" şi „Revista scriitorilor români", „La Revue de culture europeenne". în colecţia de volume multiplicate prin şapirografiere a Editurii Cartea Pribegiei, semnează un Breviar de istorie a literaturii române. în 1963, într-o selecţie ce cuprinde, transpuse în româneşte, doar opt poeme ale ciclului Innomi-nada luz (1949), George Ciorănescu îi publică o plachetă. Un prim volum de poeme scrise în limba română, organizate de
715 Dicţionarul general al literaturii române
autor pe cicluri, este tipărit la Paris, tot în 1963, într-o antologie, Fructul de a trăi, îngrijită şi prefaţată de Virgil Ierunca.
Poezia lui B. este, în prima ei fază din anii interbelici, una de sorginte profund intelectuală, accentuând un anume vitalism de factură nietzscheană, ceea ce o apropie mult de sugestiile expresioniste şi de modelul, modelator în acest caz, al Poemelor luminii de Lucian Blaga. Ea devine însă, odată cu intrarea în exil a poetului, mărturie a unei tragice experienţe existenţiale, descoperind vibraţia cosmică a însingurării şi a examenului metafizic în căutarea rosturilor unui destin individual, dar şi istoric. Nu întâmplător ciclul iniţial al versurilor din exil este cel al definirii Zodiilor (1947). Departe de a se deda doar „jocului şi exerciţiului poetic", cum s-a spus (Virgil Ierunca), B. scrie o poezie de meditaţie metafizică. El descifrează peste tot „semne", căutând să prindă înţelesul magic al destinului: „Dar tu nu eşti pe cerul meu/ zadarnic stelele colind/ Doar gheara ta cum calcă greu/ în jungla inimii o simt", căci „eu caut în zenitul sumbru" nu altceva decât „cumpăna mare a vieţii mele". Alteori, scenariul liric implică invocaţia, ca în Luceafărul eminescian („Inorog cu norocu-mi coboară/ şi te caut şi nu te găsesc"), iar întrebarea retorică disimulează mirajul metafizic: „Cine-n doi Peşti mi-a pus sorocul/ şi-a scris în cartea vieţii mele/ cu undiţa să-mi prind norocul/ şi să mă fac pescar de stele?" Tot din 1947 datează şi ciclul de poeme înfrângeri, în care referirile la o conştiinţă istorică, coborârea în realitatea evenimenţială îşi fac simţită prezenţa, dar nu prin anecdotic, ci prin trăirea experienţei tragice a unei vremelnicii neprielnice. Veghea însăşi a eului liric e plină de presimţiri nefaste, denunţând isteria universală, rătăcirea prin neant, golul fiinţei. Când, în fine, „în răsărit se vestesc zori", privirii i se dezvăluie „semn de oţel", o „pasăre crudă" sfâşiind un nou Prometeu, a cărui icoană nu e alta decât cea a ţării răstignite („trupul tău răstignit cu braţele-n cruce/ dintr-o zare-ntr-o zare"). Cu Timp înalt, ciclu din 1948, B. trece la confesiunea directă, poemele desemnând un univers interior nu lipsit de mizantropie, după cum observa Alexandru Ciorănescu. Moartea, ca eliberare în absolut, „nenumită lumină", ce asigură instaurarea „într-un viitor veşnic, de cristal/fluidă goliciune fără noapte, fără trup", constituie motivaţia dramatică a două dintre poemele de excepţie ale lui B., Trup curtean dumnezeiesc de trist şi Stingere. Disoluţia în univers, cosmicizarea fiinţei, refuzul unei lumi ocolite de miracol alcătuiesc substanţa ideatică şi aspiraţia metafizică a celorlalte cicluri lirice, de la Semne şi noime (1948-1953) până la Mit (1953-1954) şi de la Aproximări (1954-1960) până la poemele intitulate Din Caietele de miezul nopţii, din aceeaşi perioadă. Un evident contrast se stabileşte constant între regimul solar al luminii — expresie simbolică a materializării Creatorului — şi dimensiunea telurică a nocturnului, de sub oblăduirea căruia poetul aspiră veşnic să evadeze, chiar dacă evadarea se opreşte neabătut în moarte; căci moartea nu înseamnă pierdere, ci recuperare; convingerea că „Totul începe din nou" — cum se intitulează de altfel un ciclu de poeme datând din 1956 — transformă întunericul hărăzit în aşteptare pentru o altă rodnică naştere. Poezia scrisă în spaniolă de B., mai ales cea din Poemas pateticos —
Busuioceanu
după cum remarca Virgil Ierunca în 1949 - dă la iveală şi o altă dimensiune lirică, aproape deloc vizibilă în versurile româneşti: cea sentimentală, dominată până la obsesie de plăsmuirea fantasmatică a femeii ideale, „descinsă de pe tărâmul florilor de zăpadă" (aluzie la un tulburător eveniment biografic). E o poezie a simţurilor şi a vibraţiilor erotice, dar eliberată de patimă, de pasiunea carnală, cu desprinderea de material specifică motivelor platonice.
Cel mai important studiu de mitologie şi istorie comparată a religiilor, conceput în perioada exilului său în Spania, este cel consacrat lui Zamolxis şi intitulat Mitul dacic în istoria şi legendele spaniole, cercetare rămasă neîncheiată şi publicată postum, în ţară (1985). Teoria de la care pleacă reputatul istoric al artelor în demonstraţia sa — singura până acum pe această temă — este mai puţin fantezistă şi înaripat poetică decât ar lăsa să se înţeleagă o asemenea incursiune „ştiinţifică". într-o scrisoare către Mircea Eliade, din martie 1953, el precizează caracteristicile cercetării sale: „Mitul originar e «reziduu» istoric. Acţiunea lui e benignă, absorbită mai ales de religie şi credinţe magice. Mitul istoriografie e «germen». El e virulent şi îşi caută imediat încarnări concrete." De la mitul istoriografie al Daciei, „o lume de vitejie sălbatică, de curăţire şi dreptate", în
Buşecan
Dicţionarul general al literaturii române 716
fond „idee nostalgică a omului antic", pleacă studiul, urmărind contaminările şi rezultatele prezenţei sale în cronicile medievale spaniole, fără să ajungă însă la o concluzie sau la lansarea unei ipoteze. Consideraţiile „daciste" ale lui B. au rămas fără ecou chiar în plan românesc, ele surprinzând mai degrabă prin insolitul „descoperirii". Mult mai interesant pare, în schimb, modul în care îşi concepe ilustrul istoric al artelor „breviarul" său de istoria literaturii române. Eseul Literatură şi destin (inclus în 1948 în primul număr al revistei „Luceafărul", iniţiată de Mircea Eliade la Paris, şi, conform specificării autorului, constituind chiar introducerea lucrării), demonstrează orientarea spre o istorie literară de factură tipologică, în care preponderenţă capătă trăsăturile definitorii ale literaturii, personalităţile şi operele reprezentând doar ilustrarea ideilor, expresiile grăitoare ale acestor idei. Spiritul românesc în evoluţia sa istorică îşi pune astfel în evidenţă, după B., fondul prin excelenţă liric, cu nostalgia şi sentimentul contemplativ al singurătăţii, în contrast evident cu înclinarea spre criticism şi ironie muşcătoare, cu înţelepciunea umoristică şi satirică de provenienţă orientală a literaturii noastre, dominată de fatalism şi de o experienţă a neşansei. „Dacic, latin, bizantin — poate şi slav într-o măsură, dacă ideea însăşi de slavism n-ar fi atât de nebuloasă şi greu de definit —, el se distinge de al celorlalte popoare vecine şi se traduce în literatură prin expresii contrastante şi printr-o neîncetată nelinişte, care înclină forma de gândire românească către lirism şi către ethos." în această forma mentis, bizantinismul culturii noastre nu priveşte, arată autorul, numai un sens religios, ci şi „concepte sociale şi morale şi, în acelaşi timp, o ierarhie spirituală şi profană", ce i-au conferit atât asumarea unui rol misionar în faţa expansiunii slavismului şi a tenebrelor de orice natură ale Orientului, cât şi orientarea esenţială şi salvatoare spre Occident. O asemenea dezbatere de idei presupune discutarea literaturii române în contextul european al celorlalte literaturi moderne. Scriind Despre ironia românească şi descifrându-i notele specifice tocmai în trăsăturile latine ale spiritului nostru, B. observă astfel, în substanţa aparent umoristică a manifestărilor culturii populare — în nastratinism, cu un cuvânt — precum şi în esopismul arghezian sau în hazul de necaz al lui Creangă, „o sfială, o tristeţe sau un gând", „un anume râs" ce provine tocmai din zona de amestec a râsului cu plânsul, într-un alt eseu, Marsyas - un epilog, poate chiar partea de concluzii a breviarului său de istorie literară, autorul aduce în discuţie însuşi sensul tipologic, esenţial pesimist, al spiritualităţii româneşti. în figura tragică a sclavului dac ce asistă neputincios la sacrificarea satirului hiperborean prosternat la picioarele lui Apollo şi pedepsit cu jupuirea de viu pentru cutezanţa de a-1 fi concurat pe zeu în muzică e descifrat destinul tragic al sufletului românesc, silit să-şi abandoneze sau anuleze mereu, prin injustiţia istoriei, valorile absolute ale creativităţii. Există în exploatarea unei astfel de parabole înţelesul dorului de nefiinţă, asumat de Eminescu, Vasile Pârvan sau Lucian Blaga, cei care — nu întâmplător — „iniţiază în literatura şi cultura noastră curentul către obârşiile cele mai îndepărtate ale mitului zamolxeian, regăsit în tempera-
mentul şi în subconştientul rasei". O viziune sceptică asupra lumii filtrează şi fragmentele memorialistice sau confesive pe care poetul Timpului înalt le-a risipit în ultimii săi ani de viaţă în presa românească din exil, cu deosebire în lunarul „România" din New York.
SCRIERI: Figuri şi cărţi, Bucureşti, 1922; Pârvan gânditorul, Bucureşti, 1933; Ethos, Bucureşti, 1941; Poemas pateticos, Madrid, 1948; Innominada luz, Madrid, 1949; Don Juan Valera y Lucia Paladi, Madrid, 1952; Proporcion de vivir, Madrid, 1954; Utopia getică, Madrid, 1954; Opt poeme din ciclul „Nenumita lumină", tr. George Ciorănescu, introd. Al. Cioră-nescu, Paris, 1963; Fructul de a trăi, îngr. şi pref. Virgil Ierunca, Paris, 1963; Scrieri despre artă, tr. Oana Busuioceanu, îngr. Th. Enescu şi Victor îeronim Stoichiţă, pref. Ion Frunzetti, Bucureşti, 1980; Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole, îngr. Dan Sluşanschi, cu o evocare de Eugenio Battisti, Bucureşti, 1985; Istoria literaturii române, ed. româno-spaniolă, îngr. Nicolae Florescu, tr. Irina Dogaru, pref. Alexandru Ciorănescu, postfaţă Andrei Ionescu, Bucureşti, 1998: Caietele de miezul nopţii (Jurnal 1939-1957), tr., îngr. şi pref. C. Popescu-Cadem, Bucureşti, 2001; Un roman epistolar al exilului românesc. Corespondenţă (1942-1950), tr., îngr. şi introd. Liliana Corobca, Bucureşti, 2003. Traduceri: Rabindranath Tagore, Naţionalismul, pref. Nichifor Crainic, Bucureşti, 1923; Walt Whitman, Poeme, introd. trad., Bucureşti, 1925.
Repere bibliografice: Virgil Ierunca, Alexandru Busuioceanu, „Caete de dor" (Paris), 1955,9; Mircea Eliade, Amintiri despre Alexandru Busuioceanu, „România" (New York), 1961,57; Vintilă Horia, Poetul Alexandru Busuioceanu, „România" (New York), 1961, 57; George Ciorănescu, La moartea lui Alexandru Busuioceanu, „România" (New York), 1961,57; Pamfil Şeicaru, Alhimia exilului: Alexandru A. Busuioceanu, „Le Courrier roumain", 1961, 199-200; Mircea Popescu, In memoriam: Alexandru Busuioceanu, „Revista scriitorilor români" (Miinchen), 1962, 1; George Ciorănescu, Un Poete roumain en Espagne: Alexandre Busuioceanu, Paris, 1962; Ierunca, Subiect, 23-31; Ierunca, Semnul, 52-56; Dicţ. scriit. rom., 1,408-410; Nicolae Florescu, Mărturie despre om, JL, 1997,23-26; Nicolae Florescu, întoarcerea proscrişilor, Bucureşti, 1998, 67-75; Alexandru Balaci, Un spirit emblematic, JL, 1999,3-4; Ion Pop, Poezia lui Alexandru Busuioceanu, RL, 1999,13-14; Dicţ. analitic, II, 92-94; Popa, Ist. lit., I, 633-636; Cornelia Ştefănescu, „Singurătatea mea populată de cărţi", RL, 2002,37; Manolescu, Enciclopedia, 111-115.	N.FI.
BUŞECAN, Teofil (24.1.1927, Baia Mare - 2.III.1985, Bucureşti), prozator şi dramaturg. Absolvent al Facultăţii de Litere din Cluj în 1950, B. devine lector universitar la aceeaşi facultate, obţinând titlul de doctor în filologie în 1952. Publică, începând din 1950, în presa locală („Lupta Ardealului", „Făclia", „Tribuna"). Redactor-şef adjunct la ziarul „Munca" din Bucureşti, colaborează la „Contemporanul", „Revista literară", „Teatru", „Romanian News".
Debutează ca prozator în 1953 cu nuvela Mina din vale, inspirată din viaţa minerilor în perioada construcţiei socialiste, iar ca dramaturg în 1957, cu piesa Nopţile tăcerii. Preocuparea autorului pentru problematica satului, evidentă în culegerea de povestiri de inspiraţie rurală O sută de paşi (1964), este prelungită şi dezvoltată în nuvela cu ecouri mioritice Cale de trei cântece (1967), a cărei acţiune este plasată în perioada războiului antifascist. Este tipul de proză în care B. excelează,
717 Dicţionarul general al literaturii române
Butnariu
dovedind capacităţi nebănuite pentru descrierea cadrului natural, valorificate şi în romanul Moisei (1969). în romanul cu caracter autobiografic intitulat Paranteze (1967), tradus şi în alte limbi, autorul evoca Clujul universitar din anii de după 1945, aceeaşi perioadă fiind descrisă în Patimi, roman apărut postum (1987), unde sunt transpuse din nou scene din viaţa minerilor transilvăneni.
SCRIERI: Mim din vale, Bucureşti, 1953; Nopţile tăcerii, Bucureşti, 1957; Dialog în parc, Bucureşti, 1959; Neamurile, Bucureşti, 1961; Concert sub nuci, Bucureşti, 1964; O sută de paşi, Bucureşti, 1964; împăcarea, Cluj, 1966; Cale de trei cântece, Bucureşti, 1967; Paranteze, Bucureşti, 1967; Moisei, Bucureşti, 1969; Al şaselea simţ, Bucureşti, 1972; Copacul cu o mie de ramuri, Bucureşti, 1974; Poarta de mesteacăn, Bucureşti, 1976; Sania cu patru roţi, Bucureşti, 1980; Patimi, Bucureşti, 1987. Traduceri: Huszar Sandor, A venit o fată, Bucureşti, 1978.
Repere bibliografice: Ion Lungu, Teofil Buşecan, „O sută depăşi", TR, 1964,12; Gabriel Dimisianu, „O sută de paşi", GL, 1964,14; Elena Savu, „O sută de paşi", VR, 1965,11; Constantin Cubleşan, Teofil Buşecan, „Paranteze", TR, 1967, 36; AL Căprariu, Teofil Buşecan, „Cale de trei cântece", TR, 1967,50; Vlad Sorianu, „Paranteze", ATN, 1968,1; Mircea Iorgulescu, Teofil Buşecan, „Moisei", AST, 1969,6; Constantin Cubleşan, „Moisei", TR, 1969,31; Barbu, Sine ira, 165-166; Popa, Ist. lit., 1,1 058, passim.	C.Br.
BUŞNEAG, Elis[abeta] (31.111.1926, Aninoasa, j. Gorj), traducătoare şi editoare. Este fiica Măriei (n. Năsturică) şi a lui Avram Buşneag, ţăran. A urmat Liceul „Elena Cuza" din Craiova, pe care l-a absolvit în 1944, iar studiile universitare şi le-a făcut la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1948. Timp de doi ani a funcţionat ca bibliotecară la Aşezămintele Culturale „Nicolae Bălcescu", conduse în acea vreme de George Ivaşcu. între anii 1950 şi 1983, a depus o remarcabilă activitate ca redactor la secţia de poezie a Editurii pentru Literatură şi, apoi, a Editurii Eminescu. A debutat în publicaţia liceală „Revista noastră".
Editoare de prestigiu, B. a îngrijit ca redactor mai toate volumele de poezie din acea epocă, începând cu poeţi reprezentativi, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Eugen Jebeleanu, Gellu Naum, Ştefan Aug. Doinaş ş.a., până la tinerii debutanţi grupaţi în jurul colecţiei „Luceafărul", ca Marin Sorescu, Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Gabriela Melinescu, Cezar Baltag şi alţii. Concomitent s-a orientat spre domeniul traducerilor din literatura universală, în care şi-a putut valorifica însuşirile literare. A debutat editorial cu traducerea din limba germană a volumului de poezii Copacul cel bătrân de Werner Bossert
(1962). S-a consacrat însă transpunerilor din literatura franceză, realizând tălmăciri din operele lui Honore de Balzac, Al. Dumas, Frangois Mauriac, Andre Maurois, Bemard Clavel, Yves Gandon şi alţii.
Traduceri: Werner Bossert, Copacul cel bătrân, Bucureşti, 1962; Bemard Clavel, Călătoria tatălui, Bucureşti, 1968, Fructele iernii, Bucureşti, 1971, Stăpânul fluviului, Bucureşti, 1975; Frangois Mauriac, Genitrix, Bucureşti, 1969, Misterul Frontenac, Bucureşti, 1969, Sărutul dat leprosului, Bucureşti, 1972, Sfârşitul nopţii, Bucureşti, 1972, Pustiul dragostei, Bucureşti, 1973; Therese Desqueyroux, Cuibul de vipere.
Sărutul dat leprosului, Iaşi, 2003; Guillaume Appolinaire, De la Ingres la Picasso, Bucureşti, 1970; Maurice Rheims, Viaţă de artist, Bucureşti, 1973; Xavier de Montepin, Lumină în amurg, Bucureşti, 1977; Jean Cayrol, Adevărurile Catherinei, Bucureşti, 1979; Yves Gandon, Domnul Miracle, Bucureşti, 1981, înflăcărata Egle, Bucureşti, 1983; Andre Maurois, Cei trei Dumas, Bucureşti, 1982; Honore de Balzac, Adio, Massimilia Dom. Sarrosine. Secretele prinţesei de Cadignon, Bucureşti 1985; Henri de Regnier, Văpaia, 1988; Regine Andry, O fată singură, Bucureşti, 1990; Al. Dumas, Mâna providenţei, Bucureşti, 1993; Pamfil Şeicaru, România în Marele Război, pref. Ion Gh. I. Brătianu, Bucureşti, 1994 (în colaborare).	T.	V.
BUTNARIU, Gheorghe V. (30.V.1893, Siliştea, j. Neamţ — 1960, Bucureşti), poet şi prozator. Şi-a încheiat studenţia în 1914, absolvind Facultatea de Teologie; urmase însă şi cursuri la Litere şi Filosofie. în anii 1917-1919, când începuse a face gazetărie, publicând şi câte o încercare literară, era paroh în Porceşti, comună din judeţul Roman. Avea să fie, mai târziu, protoiereu şi consilier referent la Episcopia Romanului. După aproape două decenii, în 1933, este chemat ca preot paroh la biserica „Domniţa Bălaşa" din Bucureşti, unde va urca în ierarhie până la trepte înalte. După 1948, cu toate că, în „Naţiunea", îşi dă silinţa să laude „performanţele" democraţiei populare, semnătura lui nu va mai putea fi întâlnită nicăieri. Cu articole (politice şi religioase), versuri şi proză, a colaborat la „Vestea nouă", apoi „Vestea", „Izvorul", unde era redactor, „Ramuri", „Cronica Romanului", „Neamul românesc literar", „Drum nou", „Cuget clar", „Calendarul", „Fântâna darurilor", „Izvorul tămăduirii", „Porunca vremii" ş.a. în asociere cu preoţii Toma Chiriacescu, Grigore Hogea, Aristide Cucu, Claudie Petrovici, redactează publicaţia „Credinţa ortodoxă" (1931-1935). A scris povestiri pentru copii (O vorbă de-a bunicului), romane (Pe drumuri uitate şi sfinte..., 1928, Femeia lui Ben-Zohar, 1934), precum şi nuvele (Clopotele învierii, 1935). într-o broşură cum este Conştiinţa misiunii preoţeşti (1923), nu i se poate nega părintelui un dar al persuasiunii. De altfel, şi în predicile din volumul La inima Domnului (1938), şi în articole, unele adunate în culegerea Coborâri în adânc (1943), B. caută să dea elocinţei un anume dichis, rostuind paradigma biblică în şirul de învăţături şi de dojane bisericeşti.
Poemele lui evocă, în grai cucernic, episoade biblice, luminate de „profetica minime". E o trăire poetică, înainte de a fi una mistică. Hipnotizat de „tainica ţintă", dreptcredinciosul şi-ar dori să pipăie, arghezian, bolta ce adăposteşte misterul veşnic. Un murmur de vecernie îngână, în ora de descumpăniri şi de nădejdi, „cântecul lăuntric". Pe lângă psalmi, a mai compus sonete, versuri laice, adumbrite de „gânduri necăjite", poezii patriotice şi stihuri pentru copii. In 1940, i se anunţa volumul de versuri Pe treptele Altarului. Proza, de un tezism ireductibil, reia mereu aceeaşi schemă, a binelui care învinge răul, fiorul curat al revelaţiei curmând la vreme ispita căderii în prihană. Şi în roman, autorul se sprijină pe precepte evanghelice, care ar fi putut să împingă totul într-o zonă de uscăciune, dacă textul nu ar fi primenit de o boare de lirism. Tot aşa, grăbirea ritmului epic prieşte unei proze care în-
Butnaru
Dicţionarul general al literaturii române 718
deobşte se complace în lentori. Prin Femeia lui Ben-Zohar, unde personajul charismatic este Iisus, profetul din Nazaret, autorul ambiţiona să pună, nici mai mult, nici mai puţin, decât o „piatră de temelie" romanului religios la noi.
SCRIERI: Pe care trebuie să iubeşti?, Fălticeni, 1922; ed. 2 (Patria sau Maria?), Fălticeni, 1923; Pe drumuri uitate şi sfinte..., Roman, 1928; Femeia lui Ben-Zohar, Bucureşti, 1934; Clopotele învierii, Bucureşti, 1935; La inima Domnului, Bucureşti, 1938; Coborâri în adânc, Bucureşti, 1943; O vorbă de-a bunicului, Bucureşti, f.a. Traduceri: Evanghelia tălmăcită pentru timpul prezent, Bucureşti, 1937 (în colaborare cu Toma Chiricuţă).
Repere bibliografice: Păcurariu, Dicţ. teolog., 71; Florin Faifer, Pe treptele Altarului, DL, 1998,29.	F.F.
BUTNARU, Leo (5.1.1949, Negureni, j. Orhei), poet şi prozator. Este fiul Anastasiei (n. Munteanu) şi al lui Teodor Butnaru, ţărani. A studiat la Universitatea de Stat din Moldova, la Facultatea de Filologie (1967-1972). A fost redactor la „Tinerimea Moldovei", „Literatură şi artă", „Noutăţi editoriale", şef al secţiei relaţii la Uniunea Scriitorilor, iar din 1993 redactor coordonator la Editura Uniunii Scriitorilor şi redactor-şef la „Moldova". Poezia sa nu urmează programatic o anumită orientare (tradiţionalistă, modernistă, postmodernistă), deşi
fragmentarismul este o trăsătură a viziunii modeme asupra lumii. B. scrie un jurnal liric „în fărâme" aforistice, pendulând între haiku şi concetti. Glacial-intelectualizată, poezia înclină spre definiţii lapidare în stil gnomic („Doar un fir de nisip încape/ între inimile noastre. Din el/ Perlă ar putea să apară,/ Dar şi pustiul cu el/ Poate începe..."), dar păstrează o trăire tensionată a raporturilor cu lumea („Nerăbdătoare şi fugă degrabă,/ dovadă de taină amară,/căsuţa cu sclipăt de salbă — / iluzia mea necesară"). Povestirile, eseurile, interviurile realizate de B. denotă un nivel de cultură elevat, gust şi vervă publicistică. în ultimele cărţi — îngerul şi croitoreasa (1998), Lamentaţia Semiramidei (2000; Premiul Naţional al Republicii Moldova), Lampa şi oglinda (2001), Strictul necesar (2002) ş.a — apare o varietate de formule, prin care autorul îşi valorifică biografia şi se dedă unui experimentalism radical, de esenţă postmodemă. Autoreferenţialul — liric, eseistico-publi-cistic — se alimentează atât din cotidian, din „feliile de viaţă", cât şi din proiecţii fanteziste, din aducerea în prim-plan a unor personaje arhetipale, mitice, tinzând să ilustreze original, cu grilă postmodernistă, motivul eternei reîntoarceri. Este vădită elaborarea textualistă stăruitoare, ce mizează pe construcţia cerebrală, pe livresc, efectul „programat", pe ludicul semantic şi jocurile computerizate, numite „Edgar Poetice jocuri" (de perspectivă, grafice, „hagiografice" etc.). Intertextualitatea devine substanţa din care se hrănesc viziuni fanteziste, autoironice, groteşti, poetul invocând fie „poezie şi sărăcie" (Eminescu), fie „pana frântă a lui Balzac", fie „sabia ruginită a lui Napoleon". Jocul intelectualist este însoţit de efuziuni lirice generate de o trăire şi de o reflecţie existenţială aparte, în esenţa lor, genuine.
SCRIERI: Aripă în lumină, Chişinău, 1976; Sâmbătă spre duminică, Chişinău, 1983; Formula de politeţe, Chişinău, 1985; Duminici lucrătoare, Chişinău, 1988; Răspuns şi răspundere, Chişinău, 1989; Papucei cu felinare, Chişinău, 1989; De ce tocmai mâine-poimâine, Chişinău, 1990; La desfrunzirea brăduţilor, Chişinău, 1991; Umbra ca martor, Chişinău, 1991; Şoimul de aur, Chişinău, 1991; Iluzia necesară, Iaşi, 1993; ed. Bucureşti, 1998; Puntea de acces, Chişinău, 1993; întrebarea de sine, Chişinău, 1994; Supunerea de sine. Coordonate şi esenţe spirituale, Chişinău, 1994; Prezenţa celuilalt. Coordonate şi esenţe spirituale, Chişinău, 1997; Carantina maşinei de scris, Chişinău, 1997; Vieţi neparalele, Alba Iulia, 1997; îngerul şi croitoreasa, Chişinău, 1998; Gladiatorul de destine sau Bal (de)mascat, Bucureşti, 1998; Identificare de adresă, Timişoara, 1999; Lamentaţia Semiramidei, Timişoara, 2000; Student pe timpul rinocerilor, Chişinău, 2000; Lampa şi oglinda, Chişinău, 2001; Strictul necesar, Chişinău, 2002; Ceasornicul din măr, Deva, 2002; Pe lângă ştreang, steag şi înger, Cluj-Napoca, 2003.
Repere bibliografice: Constantin Ciopraga, Poeţi basarabeni. Leo Butnaru-ArcadieSuceveanu, DL, 1994,1;Cimpoi,Ist. lit. Basarabia,228; Maria Soltan, Leo Butnaru. Bibliografie, Chişinău, 1998; Petru Scutelnicu, „îngerul şi croitoreasa", ATN, 1999, 5; Nicolae Panaite, Mă dai afară din pământ, CL, 1999, 7; Corina Apostoleanu, „îngerul şi croitoreasa", TMS, 1999,9; Grigurcu, Poezie, 1,155-162; Popa, Ist. lit., II, 1192; Ioan Adam, Georgeta Adam, Proba exilului, Bucureşti, 2002, 291-299.	M.C.
719 Dicţionarul general al literaturii române
Buzaşi
BUTNARU, Val[eriu] (17.IV .1955, Chişinău), dramaturg. Este fiul Anei (n. Mocanu), muncitoare, şi al lui Sevastian Butnaru, şofer. După absolvirea Facultăţii de Jurnalistică a Universităţii de Stat din Chişinău (1980), se dedică activităţii teatrale. Director artistic al Teatrului „Eugene Ionesco" din Chişinău începând din 1991, a scris piesele Ţin minte că va ninge şi vom fi fericiţi, Mâine sau poate poimâine, Departe sunt de tine, La Veneţia e cu totul altfel, Apusul de soare se amână, losif şi amanta sa, toate puse în scenă aici. Ca animator al Teatrului „Eugene Ionesco", B. intenţionează, după propria-i mărturisire, să monteze „întreaga operă a acestui mare maestru [...] de pe poziţiile actualităţii", ceea ce, pe plan literar, echivalează cu şansa de a ridica dramaturgia din spaţiul basarabean, sleită de un realism terestru, la forme dinamice de expresie. Piesele sale refuză patosul optimist, promovat de sistemul totalitar, valorificând situaţii instabile şi groteşti, proprii teatrului absurdului. De aici proiecţiile lor accentuate în metafizic, aplecarea insistentă a autorului spre motivele mitologice, apelurile dese la motivele biblice. Piesa losif şi amanta sa (1992) a fost distinsă de Academia Română cu Premiul „Ion Luca Caragiale".
SCRIERI: losif şi amanta sa, Chişinău, 1992; Saxofonul cu frunze roşii, Chişinău, 1998; Cum Eclesiastul discută cu proverbele, Chişinău, 1999; Apusul de soare se amână, Chişinău, 2003.
Repere bibliografice: Valentina Tăzlăuanu, Despre fenomene, paradigme şi teatru, „Sud-Est", 1993,1; Cimpoi, îst. lit. Basarabia, 266-267; Iuliana Alexa, Teatru basarabean, RL, 2003,31.	N. Bl.
BUZAŞI, Ion (11.IV.1943, Mintiu Gherlii, j. Cluj), istoric literar. Este fiul Raveicăi (n. Pascu) şi al lui Ioan Buzaşi, învăţător. Urmează Liceul „Ana Ipătescu" din Gherla (1956-1960) şi Facultatea de Filologie din Cluj (1960-1965), după care este profesor de limba şi literatura română la liceul din Blaj, iar din 1991 la Institutul Teologic Greco-Catolic şi la Colegiul de Institutori al Universităţii „Şcoala Ardeleană". Şi-a luat doctoratul în ştiinţe filologice, în 1982, cu o teză intitulată Andrei Mureşanu. Viaţa şi opera.
Cercetător pasionat, riguros, documentat, practicând un pozitivism echilibrat în tot ceea ce a scris şi publicat, de regulă despre fenomenul cultural şi literar transilvănean, B. s-a aplecat mai stăruitor asupra a două teme, amândouă legate de Blaj, Andrei Mureşanu şi M. Eminescu. Monografia Andrei Mureşanu (1988) beneficiază de contribuţiile anterioare ale lui Valeriu Branişte, Ioan Raţiu, Mircea Bogdan, Olimpiu Boitoş, propunând însă pentru prima dată o biografie coerentă a poetului deşteptării naţionale a românilor, cu fazele formării sale la Bistriţa, Blaj, Braşov, Sibiu şi iarăşi Braşov. Istoricul literar examinează deopotrivă poezia autorului, publicistica şi restrânsă operă de traducător. El găseşte o justă cale în aprecierea contribuţiei poetice a celui care a scris poezia Răsunet, departe atât de aprecierile entuziaste ale lui Aron Densuşianu, cât şi de negarea integrală formulată de T. Maiorescu. Exegetul este mai aproape de judecata cumpănită a lui G. Călinescu din Istoria literaturii române... (1941). In Eminescu şi Blajul (1994), modul apologetic exaltat al celor care s-au ocupat de acest
subiect este înlocuit cu o prezentare critică a „dosarului Grama" şi a prezenţei lui Eminescu în conştiinţa blăjenilor.
SCRIERI: Blajul, vatră de istorie şi cultură (în colaborare cu Teodor Seiceanu), Bucureşti, 1986; Andrei Mureşanu, Bucureşti, 1988; Eminescu şi Blajul, Bucureşti, 1994; Eminescu, Reşiţa, 1999. Ediţii, antologii: Povestitori ardeleni, pref. Mircea Popa, Cluj-Napoca, 1974; Timotei Cipariu, Discursuri, Cluj-Napoca, 1984 (în colaborare cu Ştefan Manciulea), Pagini literare, postfaţa edit., Bucureşti, 1999; Andrei Mureşanu, Poezii, articole, Bucureşti, 1988, Publicistică, pref. edit., Iaşi, 2003; Câmpia libertăţii în literatură, Cluj-Napoca, 1998; Noi vrem să ne unim cu ţara, Alba Iulia, 1998; Al. Lupeanu-Melin, Evocări din viaţa Blajului, Blaj, 1999; Nicolae Brânzeu, Istoria şcoalelor din Blaj, Blaj, 2000; Ştefan Manciulea, Timotei Cipariu şi Astra, pref. edit., Blaj, 2001; Amintiri despre Pavel Dan, pref. edit., Cluj-Napoca, 2003 (în colaborare cu Aurel Podaru).
Repere bibliografice: Cornel Munteanu, Ion Buzaşi, „Andrei Mureşanu", F, 1990,2; Negoiţă Irimie, Un tânăr cărturar blăjean, TR, 1993,14; Vistian Goia, Blajul - o istorie într-o antologie, ST, 1994,4-5; Gabriel Dimisianu, Eminescu, Grama, Macedonski, RL, 1994, 41; Z. Omea, Ion Buzaşi, „Eminescu şi Blajul", RL, 1995,1; Mircea Popa, Ion Buzaşi, „Eminescu şi Blajul", TR, 1995,2; Ionel Savitescu, Ion Buzaşi, „Eminescu şi Blajul", L, 1995,45-52; Silvia I. Barbu, Andrei Mureşanu, TR, 1997,25.	I. D.
Buzăul
Dicţionarul general al literaturii române 720
BUZĂUL LITERAR, revistă care a apărut la Buzău, trimestrial, între 1 decembrie 1992 şi martie 1993, ca publicaţie a Cenaclului „V. Voiculescu". Din colectivul redacţional fac parte Alex. Oproescu, Gheorghe Istrate, Lucian Mănăilescu. Scopul publicaţiei este de a reevalua „tot ceea ce reprezintă valoare şi document cultural izvorâte din acest orizont spiritual bu-zoian" şi de a întâmpina „viitoare frunţi literare ce se dovedesc a nu fi puţine" (Un început). Revista se concentrează asupra producţiilor literare lansate în cadrul Cenaclului „V. Voiculescu" şi a principalelor sale activităţi. Se publică şi versuri semnate de Claudiu Săftoiu, Gheorghe Ene, precum şi articole (însoţite de versuri) dedicate comemorării a treizeci de ani de la moartea lui V. Voiculescu. Radu Voiculescu semnează articolul Vasile Voiculescu după detenţie, iar Gheorghe Penciu pe acela intitulat în surghiun cu V. Voiculescu. Alţi colaboratori: Aurel Ganea, Dorel Istrate, Ion Rotaru.	M. W.
BUZDUGAN, C.[onstantin] Z. (3.VII.1870, Coasta Lupei, j. Galaţi — 21.XII.1930, Galaţi), poet, gazetar şi traducător.
B.	continuă spiţa unor răzeşi din Nicoreşti: tatăl, Zamfir Buzdugan, era cântăreţ de strană, mama, Ghina, trecea ca învăţătoare în sat; când ea dispare (victimă a unei epidemii), tatăl şi fiul pribegesc peste Dunăre, stabilindu-se în Dobrogea. Admis la Gimnaziul real din Tulcea, ajunge elev la Gimnaziul „Cantemir-Vodă" şi la „Sf. Sava", în Bucureşti, absolvind într-un alt colţ de ţară, la Botoşani, Liceul „A. T. Laurian". Debutează, cu versuri şi schiţe succinte, în „Fântâna Blan-duziei" (1889). în 1890, colabora la „Biblioteca familiei", „Românul", „Curierul" ieşean al lui Th. Balassan. în toamna aceluiaşi an, prezenta în „Contemporanul", textele unor descântece culese în zona natală (însoţite de mostre privind practicarea ritualului); se apropie, astfel, de gruparea social-de-mocrată ieşeană. Iscăleşte, de-acum, statornic, în „Munca", folosind curent şi iniţiale sau pseudonime, ca Zamfir Cobuz, Cobuz ş.a. Subzistă un timp cu slujba la ziar, în provincie (a fost redactor la „Vocea Botoşanilor"), apoi în capitală, cooptat, din 1895, redactor la „Lumea nouă", conduce suplimentul „Lumea nouă literară ilustrată" (şi/sau „Lumea nouă literară şi ştiinţifică"), remaniat prin grija sa şi, în ciuda privaţiunilor de tot felul, obţine licenţa în drept (cu teza Puterea paternă asupra persoanei copiilor în dreptul roman şi român, 1901). Fruntaş al Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, susţine energic programul mişcării, implicat în activităţi de organizare curentă (e numit, în 1896, secretar al Comitetului general). Practică jurnalismul militant, atent şi prob în observarea faptului social, iniţiază anchete, campanii de presă, polemici; e, în egală măsură, publicist literar şi cronicar de spectacol. Cu losif Nădejde şi I. C. Frimu se va situa, în 1898, printre „radicali", stăruind pentru prevenirea scindării PSDMR, în preajma Congresului al Vl-lea. Ulterior, se stabileşte la Galaţi, unde va profesa avocatura „cu ştiinţă şi conştiinţă" (F. Aderca), dar fără să abandoneze scrisul şi rămânând acelaşi redutabil gazetar. încă legat de cercurile socialiste, colaborează, în 1902, la „România muncitoare",
participă la declanşarea grevei lucrătorilor din port. Pe urma „generoşilor", aderă între timp la Partidul Liberal, devine un factotum la „Tribuna liberală", oficiosul local al PNL. între 1906 şi 1908, va redacta, cu M. Pastia şi D. A Ţăranu, „Votul universal". Sprijină reformismul liberal şi „poporanismul luminat" promovat de Spiru Haret în cultură, pledând pentru rolul moral, dar şi pentru rostul pragmatic al intelectualului în „renaşterea ţării"; el însuşi regăsindu-se părtaş la toate iniţiativele de seamă ce tind la crearea unui climat şi la formarea în oraşul dunărean a unor instituţii cu tradiţie durabilă: şcolile de adulţi, Cercul „Analelor" sau Universitatea Populară îl consemnează printre fondatori. încurajarea forţelor locale şi stimularea tinerilor autori precumpănesc în orientarea celor două reviste „literar-culturale" pe care le îndrumă în răstimpul următor: o replică la „Dunărea de Jos", scoasă cu Al. Bădescu, între anii 1908 şi 1912, o reprezintă „Dunărea" (1919), coredac-tată cu Alexandrina Scurtu şi Emil Maur. în casa scriitorului şi a soţiei sale (Eliza Rosiade-Buzdugan, profesoară şi publicistă), va fiinţa „salonul" — şi cenaclul literar —, modest, dar agreat de toţi artiştii urbei, şi nu numai. Sexagenar, B. acuza singurătatea, boala (îşi pierduse aproape cu totul vederea); cedând depresiei, se sinucide, consternându-şi confraţii, în preajma Crăciunului din 1930.
Prezent în cele mai diverse publicaţii ale vremii, B. mai semna, către sfârşitul veacului al XlX-lea, în „Tinerimea unită", „Românul literar", „Revista pentru toţi" (unde e şi redactor, alături de Th. Voicu şi G. Diamandy), „Lumea ilustrată", „Evenimentul literar", „Carmen Sylva", „Povestea vorbei", „Litere-ştiinţe-arte" sau „Foaia populară", iar din 1900, la „Revista modernă", „Curentul nou", „Comoara tinerimei", „Sămănătorul", „Viitorul", „Universul", „Universul literar", „Flacăra", „Lumea copiilor", „Adevărul literar şi artistic", „Licăriri", „Slove", „Roma", „Cuget clar", „Progresul economic" (a figurat şi ca director al acestui periodic gălăţean), „Darul vremii", „Utopia" ş.a. Tânăr, poetul compune versuri fluente, cu înrâuriri lamartiniene şi nuanţe de mic răsfăţ heinean. Ca la mulţi posteminescieni din ultima parte a veacului, descrierile apar „poetizate", pastişele au oarece graţie. La tema romantică, trimite şi prima sa carte, Singurătate (1897), al cărei cuprins este eterogen. Nota sentimentală şi cea retorică se însoţesc, şoapta e, mai adesea, „sonoră". Sonetul (neoclasic), figuraţia clară, motivele comune de reflecţie (lumea ca teatru al deşertăciunii ş.a.) alternează cu versul fluid, insinuând în subtext sugestia, vagul morbid, fiorii „răului". Poezia socială capătă tonuri profetice; alte stihuri reamintesc de spiritul aspru, „verist" al literaturii de la „Contemporanul". Versuri uitate repede în periodice învecinează propaganda şi sloganul, dar nu adaugă mai mult la faima poetului socialist şi militant; un cânt — „al lucrătorilor" imita Internaţionala (transpunerea textului lui E. Pottier îi aparţine, de altfel). Părăsindu-şi, spre 1900, alter egoul romantic şi protestatar, se îndreaptă către noile modele: sămănătorist, simbolist apoi, în poezie, evoluţia e însă sinuoasă; alteori, regăsind în făgaşul poemului popular o vigoare ingenuă. Poezii patriotice şi didactice, puse sub un generic evocativ, celebrau fruntariile reîntregite, într-o a doua
721 Dicţionarul general al literaturii române
Buzdugan
culegere, imprimată la distanţă în timp: Cântări de luptă şi de biruinţă (1919). Din anunţatele Cântece de odinioară şi din Psalmi noi, izbuteşte să publice numai grupaje sau poezii disparate, deşi e aici cu mult mai aproape, se pare, de formula lirismului său. Risipindu-şi, în parte, vocaţia, în tranziţia de la cumpăna veacurilor, B. compensează, în timp, prin „pasionate, rodnice îndeletniciri" de traducător (Geo Dumitrescu). Primele tălmăciri, din literatura franceză ori săvârşite prin intermediul francezei, coincid cu vârsta debutului publicistic: articole, proză, pagini ştiinţifice sau artistice, din H. Spencer, Walter Scott, Shelley, N. G. Cemâşevski (fragmente din Ce-i de făcut?), Paul Lafargue, Alphonse Daudet, E. Foumiere, apar în „Românul", „Lumea nouă" sau „Munca". Şi în volumele proprii, poetul face loc, cu largheţe, traducerilor din Lamartine, A. de Musset, M. Guyau, H. Murger, Ed. Rostand, Fr. Mistral, S. Prudhomme, P. Deroulede, M. Maeterlinck, Verhaeren, Verlaine; alte echivalări, după V. Hugo,}. Richepin, Marc Monnier, Andre Dumas, E. Hollande, A. Samain, se păstrează în periodice. Traduce, de preferinţă, din simboliştii francezi; speră a da, la un moment dat, el însuşi, o „serie" de poezie modernă. în cunoştinţă cu acest plan, Cornelia Buzdugan-Haşeganu, fiica lui, edita, in memoriam, un prim tom: Baudelaire (1942). Urmând îndeaproape şi nu rareori inspirat modelul, asumând dificultăţile ridicate de limbajul poetic, B. a transpus „sistematic", printre primii la noi, poeme faimoase ca Les Plaintes d'un Icare, L'Horloge, UAlbatros, Harmonie du soir ş.a. Meritul i se recunoaşte târziu, posteritatea plasându-1 în compania bunilor interpreţi din Baudelaire: Al. Hodoş, P. Cerna, Al. A. Philippide, I. Pillat, Perpessicius, 1.1. Ciorănescu, B. Fundoianu, Şerban Bascovici ş.a., alături de care „rezistă", prin meşteşug, siguranţă prozodică, adecvarea expresiei la muzica fină a textului. în integrala traducerilor din Les Fleurs du mal - Florile râului, B. e prezent cu patruzeci şi cinci din cincizeci de „variante" posibile, bilanţ notabil. Poetul surprinde, în fine, cu un sisific proiect, angajând, în ultima parte a vieţii, tălmăcirea trilogiei lui Dante; aborda Divina Commedia fără o iniţiere specială, fără o pregătire „de şcoală", în termenii lui N. Iorga, altfel întâiul în a-i consacra reuşita, într-o prefaţă, publicată anticipat, la Infernul. Plecând de la versiunea franceză a lui Lammenais, confruntă ediţii curente sau erudite cercetări şi aspiră a da fluenţă expresiei, stabilitate terţinei şi a imprima firescul originar endecasilabilor săi. Excepţie făcând doar câteva cânturi din prima cantică (I—III, XXIV), cunoscute antum, încercarea lui B., meritorie, e curând şi nedrept ignorată, după moartea poetului. Cornelia şi I. Haşeganu reuşesc să reia tipărirea poemei, după manuscrisul complet revăzut de traducător, în revista pe care o redactau la Braşov în anii războiului („România tânără", 1942-1943), avansând, în circumstanţe ostile din nou, doar până la cântul VIII din Infernul.
SCRIERI: Singurătate, Bucureşti, 1897; Hori ostăşeşti, Tecuci, 1916; Cântări de luptă şi de biruinţă, Bucureşti, 1919. Traduceri: Poezii, traduse din poeţii moderni francezi, voi. I: Baudelaire, pref. Cornelia Buzdugan-Haşeganu, Braşov, 1942, [Versuri], în Charles Baudelaire,
Les Fleurs du mal - Florile răului, ed. bilingvă, îngr. Geo Dumitrescu, introd. Vladimir Streinu, Bucureşti, 1978.
Repere bibliografice: Lovinescu, Opere, VIII, 198,237-241,462-463, 485) Lovinescu, Sburătorul, I, XXXVII-XXXVIII, 304; C. Z. Buzdugan, O nouă traducere în româneşte a „Divinei Comedii", ALA, 1929, 429; N. Iorga, Traducerea „Divinei Comedii", „Moldova de Jos", 1929-1930; A. F. [F. Aderca], încă unul, ADV, 1930,14 419; I. C. Atanasiu, Mişcarea socialistă (1881-1900), Bucureşti, [1932], 56,65,73,76,80,212,214,392; Iorga, Ist. lit. cont. (1986), II, 29, 51, 287, 321; I. Argintescu, Const. Z. Buzdugan, „Orizonturi", 1938, 5-7; I. C. Beldie, Un poet uitat, „Orizonturi", 1938, 5-7; Iorga, Oameni, III, 340-341; G. Demetru-Pan, „Albatrosul" în româneşte, RML, 1939,8; Marin Sârbulescu, Constantin Z. Buzdugan, TIL, 1942, 1917; M. Nanu, „Poezii, traduse din poeţii moderni francezi", LU, 1943,1; Presa muncitorească şi socialistă din România, I-II, Bucureşti, 1966-1968, passim; I. Haşeganu, C. Z. Buzdugan, un poet pe nedrept uitat, CNT, 1966, 29; Massoff, Teatr. rom., III, 302-303; Petre Ciureanu, Baudelaire in Romania, Torino, 1970,31-32, 46-48, 62-72, 74-78, 81-82; Streinu, Pagini, III, 80-81, 88; Z. Omea, Curentul cultural de la „Contemporanul", Bucureşti, 1977, 223-224, passim; [C. Z. Buzdugan], ADLTR, H-44, H-45.	R.Ş.
BUZDUGAN, Ion (9.III.1889,Brânzenii Vechi, j. Bălţi - 29.1.1967, Bucureşti), poet. Este fiul Ecaterinei şi al lui Alexandru Buzdâga, răzeş. B., pe numele său adevărat Ion Buzdâga, a absolvit şcoala primară în satul natal, iar pe cea secundară la Bairamcea. Urmează cursuri de agricultură la Moghilev şi Seminarul pedagogic din Cameniţa. A studiat, apoi, literele şi dreptul la Moscova şi, în cele din urmă, la Iaşi, unde şi-a luat şi licenţa. întors în Rusia, funcţionează un timp ca agronom şi profesor. Desfăşurând o intensă activitate în sprijinul ideii
Buzdugan-Haşeganu
Dicţionarul general al literaturii române 722
naţionale, a avut de suferit persecuţii din partea autorităţilor ruseşti. în 1917 este ales secretar al Sfatului Ţării, iar în 1918, deputat de Bălţi în Parlamentul României, păstrându-şi mandatul pe durata a opt legislaturi.
încă din 1913-1914, B. colabora, sub pseudonimul Nică Românaş, cu versuri originale şi traduceri din scriitorii ruşi, la „Cuvânt moldovenesc" din Chişinău, revistă pe care o conduceau N. N. Alexandri, Simion Murafa şi Pan Halippa. Publicistică şi producţii lirice îi vor apărea în multe alte periodice („Răsăritul", „Viaţa Basarabiei", „Sburătorul", „Luceafărul", „Viaţa românească", „Adevărul literar şi artistic", „Ramuri" ş.a.), unde mai semna B. I. Alion, Ion Câmpeanu, B. Cogâlnic, I. Dumbrăveanu. Devine membru al Societăţii Scriitorilor Români (1921) şi al Asociaţiei Scriitorilor din Basarabia (1939) . în 1921, tipăreşte la Chişinău un volum de Cântece din Basarabia, căruia îi urmează un al doilea, apărut la Craiova, în 1928, ambele cuprinzând un bogat material folcloric cules în vremea adolescenţei. Mare parte din lirica semnată în periodice va forma substanţa volumelor Miresme din stepă (1922), Ţara mea (1928), Păstori de timpuri (1937, distins în 1940 cu un premiu academic) şi Metanii de luceferi (1942; Premiul Societăţii Scriitorilor Români). B. cultivă o poezie tradiţională, cu imagini ale ţinutului natal, surprins într-o ambianţă specifică, plină de culoare şi dinamism. Copleşit, totuşi, de autoritatea unor înaintaşi (V. Alecsandri, M. Eminescu ş.a.), el lasă rareori să răzbată şi un timbru mai personal. Reţin, prin intensitatea elanului patriotic, poemele din Păstori de timpuri, ciclu evocator al unei istorii aureolate de mit şi legendă. Nu lipsesc nici versurile de inspiraţie biblică în care, în pofida unor tonalităţi adecvate, nu se ating zonele de profunzime ale modelului. Poetul a lăsat şi câteva sinteze privitoare la literatura rusă şi reprezentanţii ei de marcă, precum şi o serie de tălmăciri din romanticii, realiştii şi modernii ruşi (A. S. Puşkin, M. Lermontov, C. Balmont, Maxim Gorki, I. Bunin, Al. Blok ş.a.), fiind şi primul traducător al lui Esenin la noi.
SCRIERI: Miresme din stepă, Bucureşti, 1922; Ţara mea, Craiova, 1928; Păstori de timpuri, Bucureşti, 1937; Metanii de luceferi, Bucureşti, 1942. Culegeri: Cântece din Basarabia, voi. I, Chişinău, 1921, voi. II, Craiova, 1928. Traduceri: M. Coţiubinschi, Pe cuptior. Povestea unei dragoste (Din viaţa basarabeană), Chişinău, 1920; V. Smirnova-Rakitina, Avicenna, Bucureşti, 1961; Maxim Gorki, Fata şi moartea, Bucureşti, 1962; M. Lapirov-Skoblo, Edison, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu D. Mânu); A. S. Puşkin, Evgheni Oneghin, pref. Perpessicius, Bucureşti, 1967.
Repere bibliografice: Perpessicius, Menţiuni, II, 175-178; Perpessicius, Opere, II, 120-122, X, 35-38; Streinu, Pagini, V, 27-28; Lovinescu, Opere, IX, 261; Carianopol, Scriitori, I, 173-180; Tudor, Mişcarea, 127-129, passim; Dicţ. scriit. rom., 1,411-412; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 118-120; Popa, Ist. lit., II, 398.	C.Bz.
BUZDUGAN-HAŞEGANU, Cornelia (16.XI.1903, Galaţi -7.XI.1947, Braşov), poetă. Fiică a Elizei Buzdugan (n. Rosiade), profesoară şi publicistă, şi a scriitorului C. Z. Buzdugan, B.-H. a copilărit la Galaţi, unde îşi trece bacalaureatul în 1922. Elevă, debuta cu versuri sub pseudonim (Nelia Corbu), în „Dunărea" (1919). Continuă să publice, primită favorabil în
mediile literare şi intelectuale ale vremii, până la repedea omologare în meseria scrisului, odată cu reapariţia sub numele real, în „Convorbiri literare" (1921). în anii studenţiei, în cadrul cercului diriguit la Institutul de Literatură de Mihail Dragomirescu, colegi de generaţie şi aspiraţie îi sunt Al. Bădăuţă, Pompiliu Constantinescu, George Dumitrescu, Agatha Grigorescu, Dan Simonescu, Gh. Talaz, Cora Valescu. Licenţiată a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti în 1926, a absolvit, ulterior, şi Seminarul Pedagogic Universitar „T. Maiorescu". Peregrinările pe la diverse şcoli din ţară (ca profesoară de română şi franceză), moartea dramatică a tatălui, căsătoria — la Cluj — cu publicistul Ilie Haşeganu, Dictatul de la Viena, refugiul la Braşov şi casa spulberată sub ultimul, devastator bombardament, în 1944 — repere ale unei existenţe agitate —, îşi vor găsi ecou în stihurile sale intimiste, circumstanţiale. Alte colaborări ale poetei apar în „Mioriţa", „Viaţa nouă", „Mişcarea literară", „Ritmul vremii", „Viaţa literară", „Falanga", „Revista scriitoarei", „Cuget clar", „Adevărul literar şi artistic" sau, în Ardeal, „Societatea de mâine", „Patria", „Utopia", „Darul vremii", „Hyperion", „Gazeta Transilvaniei", „România tânără" (pe care o va redacta alături de
I.	Haşeganu la Braşov, în 1942-1943) ş.a.
Primele versuri ale poetesei corespund claustrării într-un univers fragil, al mâhnirii solitare, rostirii muzicale, suferinde, în „poze" adolescentine, puse sub semnul graţiei imitative. Cu urme simboliste, poemele de mai târziu cultivă dispoziţia meditativă (Gheţarul, Izvorul, Termitele), gustul himericului, al vetustului medieval, discreta cochetare cu exoticul, în timbru minulescian. Curgerea vremii însăşi devine laitmotiv, surdini-zând şi „complicând" treptat limbajul poeziei. Livrescul şi alura reculeasă, tandreţea, ce-şi asociază vestigii de umor şi o anume „frondă" feminină, ţin de lirismul reflexiv, modem, chiar dacă inspiraţia e circumscrisă sferei tradiţionale; o manieră evocând, pe-alocuri, gestul ironic sau autopersiflant, prin care mai adesea îşi asumă sau înfruntă lumea poetele din spaţiul pravoslavnic. Poeta exersează un răstimp — menţio-nabil — şi comentariul critic, deconspirându-şi gustul, preferinţele, afinităţile, într-o deplină acceptare a obsesiilor spirituale. Un număr însemnat de tălmăciri din Baudelaire rămase de la
C.	Z. Buzdugan apar antologate de B.-H. în 1942. Lasă ea însăşi câteva traduceri (remarcate), din Frangois Villon, Paul Valery, Petofi, Robert Browning. Tentată poate la o reevaluare (boala de cord îi anunţa sfârşitul), îşi editează, în acelaşi an, întâia carte: Chenar pe marginea războiului, jurnal sensibil ce exorcizează spaime de dincoace de front. Revine în 1943 cu o culegere retrospectivă, Versurile mele. Evadările în trecut, eden pierdut şi recucerit prin rememorare, inspiră stampe nostalgice (Brateşul, luntrea cu vântrele, masa de scris a tatei, poeme spuse din Verlaine, Verhaeren). Pastişele (uneori alarmante), adieri mistice, apăsarea şi tânga, neliniştea interogând misterul şi neantul conferă plachetelor următoare aspect compozit, distonant.
723 Dicţionarul general al literaturii române
Buzea
SCRIERI: Chenar pe marginea războiului, Braşov, 1942; Versurile mele, Braşov, 1943; Poeme pentru Dumnezeu şi pentru oameni, Braşov, 1946; Invocări, Braşov, 1947.
Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. cont. (1986), II, 287,321; Octavian Şireagu, Noua lirică ardeleană, pref. I. Valerian, Cluj, 1935, 33-37, 161-162; Perpessicius, Opere, XI, 325, 329-330, X, 268, 272-273; Constantin-Stelian, „Chenar pe marginea războiului", F, 1942, 9; Paul Georgescu, „Invocări", ORT, 1947,15; Piru, Panorama, 74-75; [Cornelia Buzdugan-Haşeganu], ADLTR, H-44, H-45.	R.	Ş.
BUZEA, Constanţa (29.111.1941, Bucureşti), poetă. Este fiica Alexandrinei (n. Nica) şi a lui Petrache Buzea, funcţionar. Urmează Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1963-1969), debutând foarte timpuriu cu versuri la „Tânărul scriitor" (1957). Cel dintâi volum, De pe pământ, îi apare în 1963. Din 1973, este redactor la revistele „Amfiteatru" şi „Viaţa studenţească", iar după 1990, la „România literară". Distinsă cu numeroase premii, B. va fi laureată, în 2001, a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu".
între atâţia poeţi care-şi locuiesc spaţiul imaginar ca pe o certitudine, populându-1 dezinvolt, luxuriant sau aspru, cu obiecte sau aduceri aminte, cu melancolii ori cu sarcasme, B. face parte dintre acei autori, niciodată mulţi, „instauraţi" în propriul eu ca într-o enigmă. Nu atât textul, cât „umbra" lui, nu atât locvacitatea metaforică, cât mai ales legătura, fuziunea aproape nevăzută, dar întotdeauna prezentă, dintre ordinea terestră, ordinea cosmică şi ordinea morală definesc şi captează identitatea acestui tip de lirism. „Peisajul", chiar şi atunci când este copleşit de vegetaţie, fascinat de levitaţia proprie fiecărui anotimp, chiar şi atunci când se defineşte în funcţie de un loc anume, de căderea luminii, a ploilor, a amurgului, a nisipurilor, mortuare sau sărbătoreşti, este un peisaj moral, mai mult, o arhitectură labirintică de emoţii, cu sens exorcizant şi finalitate autoscopică. Efluviile naturiste, captate de energiile puberale, stau alături de motivul romantic-baroc al „marelui mim îndoială", dar măştile şi tentaţiile de cuprindere a ordinii terestre într-o viziune carnavalescă simt părăsite în numele rigorii sapienţiale. Lirismul sărbătoresc, încărcând versul cu lumini, adieri, şoapte şi polenuri, este practicat cu aceeaşi plinătate a emoţiei şi rostirii cu care angoasa, tremendum-ul traversează planul poematic, fie în cadenţe strident-demon-strative, fie în sonorităţi cvasiliturgice, drapând melancolia în prozodii de descântec. Nu altfel se întâmplă în registrul erotic, unde, alături de poemele marcate de tensiunea aşteptării, de presimţiri şi utopii configurate energic ori tandru, pot fi întâlnite poeme jubiliatorii, copleşitoare afectiv, exaltând dăruirea şi comuniunea, dar şi „sfârşitul continuu", lamentoul rememo-rativ — agresiv sau duios, orgolios ori uscat, neutru — în al cărui triunghi trecutul se oferă prezentului pentru a prefigura o şansă utopiei. Aceeaşi energie plăsmuitoare va experimenta nu numai tematici, dar şi expresii variate, provenind din diferite direcţii culturale. Tentaţiei atitudinilor în travesti i se va adăuga apetitul rostirii travestite. De aici, cu precădere în volumele de până la Ploi de piatră (1979), secvenţele bacoviene
turnate în carcase argheziene. Ele nu abundă nicidecum şi sunt, oricum, la antipodul intertextualităţii programatic practicate în poezia optzeciştilor, dar semnifică, în anumite momente, o stare de criză a limbajului (de aici şi asidua interogare a „cuvintelor ca material" pentru inefabil) observată, la vremea ei, de Eugen Simion, stare ce traduce mai puţin vidul interior şi mai mult — paradoxal — un soi de narcisism invers: adorarea şi asimilarea alterităţii de atitudine şi expresivitate ca pe propriul chip (şi fel) de a fi. Autocontemplare, receptivă nu prin reducţie, ci prin seducţie: „Cum vii, cum stai, ţi-aş spune întruna/ Că sunt un mim fără lumină./ Şi sunt cuvintele prea goale/ Pentru serbările din gând./ Mimul se zbate în oglindă/Şi-n sinea lui sedus se-nclină."
O imagine definitorie în poezia scrisă de B. ar putea fi cunoscuta ipostază a gândirii eminesciene din Diana: „în cea oglindă mişcătoare/Vrei să zăreşti un straniu joc./O apă veci-nic călătoare/Sub ochiul tău rămas pe loc." Sau, în cuvintele poetei: „Durerea, orgoliul de-a nu mă divide,/şi strania poftă de-a fi suverană,/Provoacă otrava pe care-o înghite/Naiva din suflet, podoaba mea, rană./Pierzând cu voinţă dovezile sorţii./ Nici vieţii m-adaug, nici liniştei morţii." Cele două ipostaze fundamentale (imagini obsedante) ale acestei poezii sunt sufletul şi umbra, configurate sub semnul, trist şi miraculos totodată, al unităţii fiinţei. Paradox care constituie şi „cheia estetică" a acestei poezii: un „conţinut" înconjurat de-o amplă, alambicată, savant construită armură de sensuri şi ima-
Buzea
Dicţionarul general al literaturii române 724
Constanţa Buzea împreună cu Şerban Cioculescu
gini. Anotimpurile bogate, accentele vitaliste şi comunicarea emoţională sunt petrecute, aproape fără excepţie, prin filtrul propriei lor negaţii: pustiirea naturii, moartea, singurătatea devorantă. Ceea ce este se revelă ca umbră a nefiinţei, deci ca dovadă a (înseşi) firii acesteia. Dovadă pieritoare, la rându-i: norii, pasărea, copacul, sevele, melcii, fluturii ş.a.m.d. sunt/ devin „cuvinte", adică umbre ale făpturilor, oglinzi oglindite ale rostirii. Rostire pe care o câştigă, o certifică tocmai prin infinita ei pierdere. Trupul este umbră sufletului, iar realitatea pe nume „Tu" capătă identitate numai traversând „sala nervilor", prin înstrăinarea de prezentul amintirii sale: „... acelui tu monstruos îi dădeam loc/de viaţă şi de moarte/drept asupra aripilor/[...] el intră şi iese zburând/ca propriul meu suflet nepăsător/ cu propriul meu suflet în minte/ cu propriul meu îngândurat suflet/care atât de palid şoptea/lasă-mă liber". Insinuată nu doar lângă trup, ci şi lângă cuvinte, umbra „depinde" exact în măsura în care îşi cucereşte „autonomia": „Depind, deci, exist, iată fraza/De sărbătoare umbrindu-mă ca un copac/fără frunze." Umbra nu goleşte, ci „stivuieşte goluri", este „pată fără răscruce, fără deviere", păstrează senioria durerii („Inima tăiată-n două/să se-adune nu mai vrea"), ea se lasă peste trecut („şerpi plini de ghimpi/ umbra planta
memoria/ într-un loc secetos din trecut") nu ca semn final, ci ca absolvire, ca transfer al eului dincolo de limite („în timp ce plângi în somn/prăpastia se gândeşte la tine"). în acest timp, sufletul lipsit de umbră devine „chin de pâslă" şi este aşteptat „ca un mormânt". El se „sparge ca un vas", înseamnă „trecutul rănii viitoare", călătoreşte „în surpare" şi sfârşeşte prin a topi oglinda în care Mimul priveşte un mim privindu-se în oglindă, în care un mim... ş.a.m.d., mise en abîme prin care existenţa şi iluzia se descoperă, se autentifică şi se consumă reciproc. De aici şi până la sintagma „umbra umbrei" nu este decât un pas, iar B. nu întârzie să-l facă. Destrămare şi Unitate sunt cele două stări matriciale locuite de suflet şi, respectiv, de umbră, din centrul cărora provin deopotrivă forţa şi neliniştea fără margini a gândului poetic.
în ciuda multelor aparenţe (serafismul, tonalităţile de litanie, lamentoul perpetuat din raţiuni (auto)persuasive, diafanul, vegetalul şi irizaţiile angelice), poezia nu se edifică exclusiv din pasivităţi, langori şi contemplaţii, ci şi dintr-o covârşitoare energie a ipostazierii: „De ce să nu desfid surâsul, plânsul,/ Ca pe-ale clipei stranii accesorii,/ De ce să nu mă-ncredinţez sub norii/ Oricărui sens ce m-ar sorbi într-însul?" întrebarea desfide orice limitare. Ea fisurează logica textului
725 Dicţionarul general al literaturii române
Buzilă
(„Tu, care n-ai coborât niciodată/ spune-mi/ punctul, când e mirare?/ Şi când întreabă?/ Când se suspendă?"), dezvăluie dependenţa teatral-absurdă a universului („Senină sfială albind ne rărim/ în numele marelui mim/ în numele marelui mim îndoială/ în lacrima lumii cuminte plutim/ din gura amară a marelui mim/ Ies stoluri de păsări şi nori dau năvală") şi face să vibreze mirarea între afirmaţie şi negare: „Te voi goni cu gură stinsă,/ Te voi reţine ca pe-un sfânt/ între nimic şi poezie,/ între credinţă şi trădare?// în lumea ta de-nfiorare/ Vei vrea să vin, ca mai curând/ Să fug de ea, iubindu-i fiul/ Care se naşte şi dispare/în voia lui urmând cu milă/ Făptura mea prin timp umblând?"
Se întâlnesc în larga deschidere de compas a acestui univers poetic majoritatea temelor generaţiei '60: formele vitalismului (când insurgent, când, cel mai adesea, temperat de fervorile rostirii), candoarea descoperirii lumii, starea edenică a copilăriei, dar şi monologul convulsiv, străbătut de motivul morţii, tensiunea dramatică a confesiunii, dar şi ironia trecută prin cuvintele lui Iov, „fresca" vizionară, dar şi crochiul nervos, pastelul frumos decorat, acompaniat de luminiscenţă şi agonic în subtext, dar şi sonetul cu lumini glaciale, sen-tenţios-didactic în premise şi disolutiv în concluzii, turnând gnomicul în tipare senzoriale, ca în neoplatonismul renascentist. în ciuda unităţii de substanţă, se pot decupa patru etape în evoluţia poetei. Cea dintâi ar cuprinde volumele De pe pământ (1963), La ritmul naturii (1966) şi, parţial, Norii (1968). A doua etapă, de la Agonice (1970) până la Răsad de spini (1973), defineşte decisiv traiectoria poetei. De acum, „setea de anonimat", ceea ce înseamnă „subordonarea eului unei ritmicităţi universale", va primi semnificaţiile renunţării şi ale spaimei de singurătate şi moarte. Ape cu plute (1975), Limanul orei (1976) şi Ploi de piatră (1979) aduc o importantă schimbare de accent: în regimul trăirii poetice, plenitudinea afectivă (inclusiv cea a suferinţei) cedează tot mai mult în faţa epurelor mentale. Evoluţie ce va culmina, mai târziu, în stilizările şi ermetismul din Planta memoria (1985). Odată cu acesta şi cu Cină bogată în viscol (1983), abstractizarea peisajului şi închiderea poemului într-o ermetică şi glacială vizualitate, suspendarea şi chiar anularea, pe alocuri, a centrului afectiv în numele contemplaţiei cu vibraţii de sarcasm, fluxul incertitudinilor, generat între altele şi de eliminarea punctuaţiei — totul oferă sugestia unui eu pierdut, amăgit de propria-i imagine. Ineditele cuprinse în finalul antologiei Cheia închisă (1987), în strictă continuitate cu claustrul eliberator din Planta memoria, investesc absenţa cu atributele revelaţiei („simt limita/ limita contemplând sufletul/ în trup ca într-o rană goală") şi fac din sacrificiu şi retragere o iniţiere în „strigătul propriu", către „ieşirea din timp". Fiecare poem al autoarei este deopotrivă un început care sfârşeşte şi un sfârşit care-şi conţine noul început. De aici balansul dintre mereu-altceva şi mereu-acelaşi, farmecul şi capacitatea exorcizantă a acestei poezii: „De parcă moartea blând aş evita-o,/ Beau somnul dintr-o ceaşcă luminoasă,/ înaintând nerecunoscătoare/ Pe-un drum ce nu-i al meu,/ Deşi atât de stranii fiinţe îmi arată,/ Las geniul limitei să mă
înconjoare./ El şterge zidul literelor într-o/ ciudat de transparentă stare."
Rar caz de poet care, sub obsesia unui unic sentiment, să aducă atâtea nuanţe ale suferinţei, de la dorul abstract la senzaţia acută de transformare a materiei în cenuşă. Oriunde am deschide cărţile, dăm peste aceste imagini ale „vidului vital" ce se lărgeşte necontenit şi cuprinde lumea fizică şi morală, într-o strânsă comunicare.
Eugen Simion
SCRIERI: De pe pământ, pref. Mihu Dragomir, Bucureşti, 1963; La ritmul naturii, Bucureşti, 1966; Norii, Bucureşti, 1968; Agonice, Bucureşti, 1970; Cărticica de doi ani, Bucureşti, 1970; Coline, Bucureşti, 1970; Aventurile extraordinare ale lui Hap-Pap (în colaborare cu Adrian Păunescu), Bucureşti, 1970; Sala nervilor, Bucureşti, 1972; Leac pentru îngeri, Bucureşti, 1972; Cărticica de trei ani, Bucureşti, 1972; Răsad de spini, Bucureşti, 1973; Pasteluri, Bucureşti, 1974; Cărticica de patru ani, Bucureşti, 1974; Ape cu plute, Bucureşti, 1975; Limanul orei, Bucureşti, 1976; Poeme, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1977; Ploi de piatră, Bucureşti, 1979; Umbră pentru cer, Bucureşti, 1981; Cărticică de cinci ani, Bucureşti, 1983; Cină bogată în viscol, Bucureşti, 1983; Planta memoria, Bucureşti, 1985; Cheia închisă, Bucureşti, 1987; Pietre sălbatice, Bucureşti, 1988; Cărticică de şase ani, Bucureşti, 1988; Ultima Thule, Bucureşti, 1990; Zgomotocicleta, Bucureşti, 1996; Foşnet fabulos, Timişoara, 1997; Pelerinaj, Bucureşti, 1997; Pastelul amoros, Timişoara, 1998; Start la şevalet, Bucureşti, 1998; Pretext de conversaţie, Timişoara, 1999; Roua plural, pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1999. Traduceri: Dimcio Dehelianov, Poezii, Bucureşti, 1987.
Repere bibliografice: Constantin, Despre poeţi, 169-178; Constantin, A doua carte, 141-149; Pop, Poezia, 263-280; Poantă, Modalităţi, 197-200; Tudor, Pretexte, 248-252; Raicu, Structuri, 333-338; Felea, Secţiuni, 68-72,235-239; Cândroveanu, Alfabet, 53-59; Petroveanu, Traiectorii,
319-324; Cristea, Un an, 166-174; Piru, Poezia, II, 353-358; Barbu, O ist., 181-186; Cristea, Domeniul, 121-126; Iorgulescu, Al doilea rond, 264-268; Regman, Colocvial, 192-195; Felea, Aspecte, 1,145-147; Raicu, Practica scrisului, 339-342; Iorgulescu, Scriitori, 40-44; Simion, Scriitori,
I,	341-352; Poantă, Radiografii, I, 242-244; Grigurcu, Poeţi, 380-383; Mareea, Concordanţe, 271-274; Raicu, Fragmente, 261-263; Cristea, Modestie, 66-69; Sorescu, Uşor cu pianul, 366-371; Cistelecan, Poezie, 139-142; Cândroveanu, Lit.rom., 242-244; Horia Gârbea, Constanţa Buzea, „ Ultima Thule", LCF, 1991,16; Eugen Simion, „ Spart e tot smalţul liniştitelor cuvinte", CC, 1991,2; Val Condurache, Fuga spre Nord, RL, 1991, 36; Ana-Maria Tupan, „Ultima Thule", VR, 1991, 10; Ioan Moldovan, Simţul sonetului: „ Ultima Thule" de Constanţa Buzea, F, 1991, 11; Cornel Regman, Constanţa Buzea, „Ultima Thule", JL, 1991,17-18; Constantin, Complicitatea, 166-172; Negoiţescu, Scriitori contemporani,
58-62; Dicţ. scriit. rom., î, 413-414; Gheorghe Grigurcu, Constanţa Buzea sub „camuflaj", RL, 1998, 10; Dicţ. analitic, I, 168-169, IV, 56-58; Gheorghe Grigurcu, Poezia Constanţei Buzea, RL, 2000, 6; Cistelecan, Top ten, 117-119; Grigurcu, Poezie, I, 163-178; Manolescu, Lista, I, 215-224; Popa, Ist. lit., II, 559-560; Cristea-Enache, Concert, 31-43.
D.C.M.
BUZILĂ, Boris (16.VI .1929, Selişte, j. Orhei), gazetar, prozator şi traducător. Este fiul Emiliei şi al lui Constantin Buzilă, dascăl bisericesc. Primele clase de liceu le-a urmat la Orhei, iar celelalte, după refugiul din Basarabia, la Alba Iulia. A absolvit Facultatea de Filologie din Bucureşti (1953), secţia limba şi
Buzinschi
Dicţionarul general al literaturii române 726
literatura rusă. Pasionat de scrisul gazetăresc şi beletristic, a debutat timpuriu (1944) în săptămânalul „Foaia noastră" din Timişoara, cu articolul Poporul românesc. Timp de aproape patruzeci de ani (1955-1994) a răspuns de „pagina culturală" a ziarului „România liberă", menţinând-o într-un climat moderat şi scriind el însuşi aici cronici despre literatura epocii. O parte dintre numeroasele sale interviuri cu scriitori, artişti plastici, actori şi muzicieni au fost reunite în volumul Mărturii în amurg (1974). B. este şi autorul a trei volume de memorialistică de călătorie, în întâmpinarea soarelui (1962), Din Ardeni la Marea Nordului (1975) şi Orientul Occident (1983). Sunt însemnări din călătoriile întreprinse în Mongolia, Belgia, Luxemburg, Maroc, concepute asemeni unor „fotografii interioare" (cum se şi subintitulează una dintre cărţi), pendulând între reportajul exotic şi cultural şi jurnalul intim, între expozeul documentar şi eseu. Ampla lucrare Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1996), onorată cu un cuvânt înainte de mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, impresionează prin bogăţia şi rigoarea documentară, ca şi prin vibraţia sufletească şi spirituală a expunerii. Aşa cum sugerează şi prin titlul lucrării sale, autorul nu şi-a propus o tratare exhaustivă a temei abordate, care ar fi implicat o exegeză pluridimensională, ci s-a oprit numai asupra unor momente din istoria vieţii bisericeşti basarabene, însă aceste „momente" se constituie în etape istorice, de un secol şi câteva decenii, cu o covârşitoare răsfrângere asupra destinului românilor din Basarabia. Cartea circumscrie perioadele 1812-1918, de la răpirea Basarabiei până la Marea Unire, apoi de la 1918 până la cotropirea bolşevică din
1940	şi, în sfârşit, revenirea la patria-mamă din 1941 până în
1944.	Redactor la cel de-al doilea (ca importanţă) ziar comunist, „România liberă", B. a trăit o dramă a dedublării, mărturisită într-un jurnal secret, ţinut timp de treizeci de ani, începând din
1960	şi publicat în 1999 cu titlul în prezenţa stăpânilor.
SCRIERI: în întâmpinarea soarelui, Bucureşti, 1962; Mărturii în amurg, Cluj, 1974; Din Ardeni la Marea Nordului, Bucureşti, 1975; Orientul Occident, Cluj-Napoca, 1983; Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, cu un cuvânt înainte de Antonie Plămădeală, Bucureşti-Chişinău, 1996; în prezenţa stăpânilor. Treizeci de ani de jurnal secret la „România liberă", Bucureşti, 1999. Traduceri: Pavel Florenski, Iconostasul, Bucureşti, 1994; Aleksandr Soljeniţân, Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX, pref. Al. Paleologu, Bucureşti, 1995; N. V. Gogol, Meditaţii la Dumnezeiasca Liturghie, Bucureşti, 1996; Sfântul Ioan din Kronstadt, Liturghia, cerul pe pământ, Sibiu, 1996; Sfântul Ignatie Brianceaninov, Plângerile unui monah, Bucureşti, 1997,0 ofrandă monahilor contemporani sau Binecuvântare pentru ospăţul mirelui, Bucureşti, 2002; Ioan Kovalevsky, Fericiţi nebuni, pentru Hristos, Bucureşti, 1997; Sfântul Teofan Zăvorâtul, Rugăciunea Domnească tâlcuită de Sfinţii Părinţi, Bucureşti, 1997; Evgheni N. Trubeţkoi, Trei eseuri despre icoană, Bucureşti, 1999; Serghei Bulgakov, Rugul care nu se mistuie, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Traian Filip, Boris Buzilă, „Mărturii în amurg", CRC, 1974,16; Adriana Iliescu, „Mărturii în amurg", TR, 1974,44; Emil Mânu, „Orientul Occident", „România pitorească", 1983,12; Mircea Anghelescu, Obsesia Orientului, T, 1984,4; Dan Stanca, Treizeci de ani de jurnal secret la „România liberă", RMB, 1999,30 iunie; Teodor Vârgolici, Jurnalul secret al unui ziarist, ALA, 1999, 476; Alexandru Călinescu, Emulaţiune, „Dilema", 2000,395.	T.	V.
BUZINSCHI, Anta Raluca (15.IV.1964, Bacău - 13.VI.1983, Bucureşti), poetă. Este fiica profesoarei Carmen Florica Buzinschi (n. Krantz), redactor la Editura Didactică şi Pedagogică, şi a scriitorului Corneliu Buzinschi. După primii trei ani ai vieţii petrecuţi la Bacău, se mută cu familia la Bucureşti, unde urmează cursurile liceale la Colegiul „Sf. Sava" şi Liceul „Gheorghe Şincai", perioadă de lecturi precoce, în original, din literaturile engleză, americană şi franceză, cu încercări de tălmăcire a unor texte dintre cele mai dificile. Apariţiile în periodice simt postume: în „Luceafărul", la o lună de la moartea sa, în „România literară", „Cronica", „Jalons" (transpuneri în franceză de Constantin Crişan), „ Art et Poesie", „New York Span" (în engleză de Sandra-Marina Bădulescu şi Phil Shepherd), „Căminul românesc" (Geneva) şi altele.
Versuri pentru aer, volum de asemenea postum, apărut în 1986, reuneşte, în selecţia lui Nicolae Manolescu, peste o sută de poeme dispuse pe cicluri intitulate chiar de poetă, şi alcătuieşte, împreună cu un al doilea volum, publicat în 1989, opera lăsată de B. Subiectivizată pregnant, lirica sa — în multe cazuri constituită pe un nucleu narativ sau livresc: fapte de viaţă şi informaţie culturală din registre variate — porneşte de la evenimente personale şi mitologeme puţin răsturnate (cu ecouri blagiene şi soresciene). Primele creaţii sunt uşor neguroase, tentative de evaziune dintr-o lumină aridă de care poeta are oroare. Un vag presentiment al extincţiei se ghiceşte în autoironia abia schiţată cu care moartea e imaginată ca evadare în oniric (Cărarea pierdută) sau ca zbor nocturn şi împlinire nupţială totodată (Nevinovăţie). închipuindu-se oarbă, poeta refuză o realitate dureroasă şi plonjează într-o spiritualitate ce nu mai este imanentă, ci paralelă, desprinsă de mundan: „Lăsaţi lucrurile la locul lor.../ Să nu vă sperie paşii care au fost,/ Eu voi veni întreagă şi astrală,/Inchisă-n mine, sâmbure cu rost./ Şi ostenită de-nveliş şi goală,/ Mă voi culca alăturea de voi/ Privind la zborul păsării din mine/ Cea care-am fost şi sunt cât sunteţi voi./ Cum aş mai vrea să fiu, pierzarea de mă lasă,/ M-au ars singurătatea şi lumina./[...] Sfios mă voi desprinde picătură/ Şi voi apune-n regii plopi./ Mai la zenit va fi plecarea mea din urmă... / Presimt singurătatea mea în zbor." O etapă a acestei lirici este transformarea poetei în „preoteasă a luminii"; fiinţa care avusese oroare de solar încearcă o transgresare a „condiţiei de lut", o trecere în număr (sugestie pitagoreică, pe filiera poeziei lui Nichita Stănescu), ca în ciclul Cele nouă cercuri ale spiralei. Dar realitatea corosivă, urâtul agresiv nu simt abolite definitiv şi încă mai persistă groaza de vacuitate (întorc privirea spre cele patru zări). Motivele solitudinii şi plecării sunt recurente în majoritatea ciclurilor, simboluri precum masca de lut sau de piatră (ca semn al identităţii amorfe, primare şi nespiritualizate), cuvântul (mai degrabă ca mijloc magic), poarta, ochiul (ca substitut reciproc cu piatra), spirala. Uneori, în plan formal, răzbat ecouri din creaţiile lui Ion Caraion sau Cezar Ivănescu, alteori cadenţele sunt ludic folclorice sau argheziene şi barbiene, dar B. încearcă să evite actul mimetic, chiar dacă uneori asumarea intelectivă nu e săvârşită. Un ultim poem, mărturie a unei conştiinţe, iese din
727 Dicţionarul general al literaturii romane
Buznea
sfera ciclurilor şi încheie o viaţă şi o operă mult prea scurte (Posteritate).
SCRIERI: Versuri pentru aer, I-II, îngr. şi pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1986-1989; ed. (Vers pour l'air), tr. şi postfaţă Constantin Crişan, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1996.
Repere bibliografice: Cezar Ivănescu, „Trandafirul japonez", LCF, 1983, 52; Gheorghe Grigurcu, Poezia ca existenţă, RL, 1986, 44; AL Protopopescu, „Ea şi întunericul", VR, 1986,11; Constantin Crişan, în ramele singurătăţii tragice, ST, 1989,7; Gheorghe Grigurcu, Eu, urma închisă-n primăvară, RL, 1989, 32; Vlad Sorianu, Un cântec nemuritor peste firea cea mută, ATN, 1990, 4; Steinhardt, Monologul, 132-134; Theodor Rogin, Eter şi spiritualitate, „Zburătorul",1994,1-3; Eugen Simion, Singurătatea-n zbor, L, 1996,1-2; Grigurcu, Poezie, 1,179-188; Popa, Ist. lit., II, 649.	E.M.
BUZINSCHI, Corneliu (25.11.1937, Bacău - 27.V.2001, Bucureşti), prozator. Este fiul Anetei şi al lui Vasile Ioan Buzensche, ţărani. După absolvirea studiilor liceale în oraşul natal, B. (al cărui nume era Corneliu Carol Buzensche) urmează între 1956 şi
1961	cursurile Facultăţii de Istorie-Filosofie la Universitatea „AL I. Cuza" din Iaşi. Debutează publicistic în 1953, în ziarul „Steagul roşu" din Bacău. începând cu 1967, este urmărit de Securitate, în urma încercării de a publica în „Cronica" din Iaşi sceneta Nastratin Adivaratu. în 1973 este îndepărtat din activitatea editorială. Din 1990, colaborează cu editoriale, eseuri şi articole, la „România liberă", „Alianţa civică", „Baricada", „Dreptatea" „Cuvântul", „Contrast", „Luceafărul" ş.a. Prima lui carte de proză, Secvenţe dintr-o margine de lume, apare în 1966.
Proza lui B. se circumscrie unor scheme fixe, cu reguli peremptorii: scrieri pentru copii (Strigătul, 1967, Numiţi-mă Varahil, 1969, Ochiul alb al visului, 1969, Hoţii de vise, 1972, pentru acesta primind Premiul Uniunii Scriitorilor, Aventuri cu Varahil, 1996); romanul poliţist (Nuanţa albastră a morţii, 1971, Nuanţa albastră a căderii, 1974, Divertisment cu măşti, 1980); povestirea istorică (Porunca cea mare, 1970); romanul-snoavă (Păcală şi Tândală, 1973); romanul biografic — avându-1 ca erou pe Ion Creangă (Duhul pământului, 1976). Atunci când încearcă să abandoneze rigorile unui anume gen, autorul manifestă o înclinaţie deosebită către aspectele monotone, teme ale vieţii, o predilecţie pentru existenţa banală, uneori chiar mizeră a oraşelor de provincie (Secvenţe dintr-o margine de lume, 1966, Vina noastră cea de toate zilele, 1973, Ulise trece pe strada mare, 1974). Excepţie fac romanele Sfinţii se vând cu bucata (1967), unde este abordată tema recuperării unui candidat la studenţie, care, ajuns din întâmplare la închisoare, pare că nu-şi va mai regăsi niciodată drumul, şi Contemporanii (1978), ce surprinde, într-o manieră pe alocuri reportericească, reacţiile unei comunităţi umane în clipe de grea cumpănă, provocate de o cumplită calamitate naturală: inundaţiile.
SCRIERI: Secvenţe dintr-o margine de lume, Bucureşti, 1966; Sfinţii se vând cu bucata, Bucureşti, 1967; Strigătul, Bucureşti, 1967; Numiţi-mă Varahil, Bucureşti, 1969; Ochiul alb al visului, Bucureşti, 1969; Porunca cea mare, Bucureşti, 1970; Nuanţa albastră a morţii, Bucureşti, 1971; Hoţii de vise, Bucureşti, 1972; Păcală şi Tândală, pref. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1973; Vina noastră cea de toate zilele, Iaşi, 1973; Nuanţa albastră
a căderii, Bucureşti, 1974; Ulise trece pe Strada Mare, Bucureşti, 1974; Duhul pământului, pref. Const. Ciopraga, Bucureşti, 1976; Contemporanii, Bucureşti, 1978; Divertisment cu măşti, Bucureşti, 1980; Aventuri cu Varahil, Bucureşti, 1996; Noaptea umbrelor, Bucureşti, 1998; Noaptea uşilor deschise, Bucureşti, 1999.
Repere bibliografice: Dan Ursuleanu, Corneliu Buzinschi, „Secvenţe dintr-o margine de lume", LCF, 1966, 10; Mihai Drăgan, Corneliu Buzinschi, „Secvenţe dintr-o margine de lume", CRC, 1966,18; C. Blănaru, Corneliu Buzinschi, „Numiţi-mă Varahil", CRC, 1973,9; Const. Ciopraga, Corneliu Buzinschi, „Păcală şi Tândală", CRC, 1973,9; Alexandru Mitru, Corneliu Buzinschi, „Hoţii de vise", „Tribuna şcolii", 1973, 97; Dana Dumitriu, Romanul geniului, RL, 1976, 43; Eugen Simion, Roman şi biografie, LCF, 1976,44; Mihai Coman, Corneliu Buzinschi, „Contemporanii", RL, 1978,41; Gheorghe Grigurcu, „Numiţi-mă Varahil", 0,1987, 9; Eugen Uricaru, Plecarea lui Corneliu Buzinschi, LCF, 2001,22; George Anca, Corneliu Buzinschi, RL, 2001, 23; Adrian Jicu, „Noaptea uşilor deschise", ATN, 2003,4.	D. Gr.
BUZNEA, George (23.IV.1903, Vetrişoaia, j. Vaslui - 14.DC.1976, Bucureşti), poet şi traducător. Este fiul Domnicăi (n. Bejan) şi al lui Gheorghe Buznea, ţărani. B. a avut o tinereţe supusă lipsurilor şi incertitudinilor, neizbutind să-şi termine studiile începute la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Prin 1926-1927, frecventa cenaclul lui Mihail Dragomirescu şi încerca să se afirme cu versuri la „Falanga" şi „Universul literar". Mai apoi, pe când era în serviciul Bibliotecii Comunale din Brăila (1929-1939), a lucrat şi ca redactor la „Expresul", „Luceafărul", „Luceafărul literar şi artistic", „Curierul", „Relief dunărean", „Gazeta Brăilei", colaborând totodată şi la alte periodice. A publicat versuri, proză, articole literare şi diverse, semnând şi George Buznea-Moldovanu, Baldovin, Bemol, Valentin Boldur, Valentin Vetrişanu. între 1940 şi 1948, este angajat ca „tehnician traducător scenarist" la întreprinderi cinematografice din Bucureşti şi Craiova, stabilindu-se apoi în Bucureşti, unde, după câteva colaborări sporadice, reintră în viaţa literară ca traducător.
Placheta Omagiu Eladei (1930) conţine stihuri ocazionale, iar Aripi de azur (1935, amplificată şi republicată în acelaşi an sub titlul Epopeea aripei) este un imn închinat aviaţiei româneşti. Mai aproape de poezie, volumul Flăcări (1935) este dominat de energia trăirilor erotice, abia voalate de simboluri străvezii, înţeleasă ca o religie atotputernică, iubirea e proiectată în largi spaţii naturale sau în profunde perspective temporale, prin invocarea unui timp mitic, cu o figuraţie dionisiacă. Glorificarea forţei vitale ar fi principala marcă a scrisului său, vizibilă şi în entuziasmul versurilor ocazionale sau al articolelor literare. înclinaţia poetului de a elogia capătă forma cea mai plină de devoţiune în Povestea lui... (1940), omagiu, după modelul epic şi prozodic al poemului Luceafărul, adus lui Mihai Eminescu. între numeroasele proze risipite în periodice, se detaşează foiletoanele din „Expresul" şi „Curierul", grupate sub câteva titluri „semnificative" — Romanul unei femei (1930), semnat Giovana, Brăila, cetatea voluptăţii (1930-1931), semnat Marchizul de Priola, Brăila râde, Brăila plânge (1932), semnat Don Cleofas. Textele intenţionează o campanie de „dezvălu-
Buznea
Dicţionarul general al literaturii române 728
ire" a vieţii secrete a oraşului, dar sunt mai degrabă dovada unei înclinaţii exagerate spre observarea manifestărilor erotice, de preferinţă în împrejurări senzaţionale. Cea mai importantă operă a lui B. este traducerea primelor două părţi din Divina Comedie a lui Dante. Conştient de dificultăţile unei interpretări cât mai complexe a originalului, el optează pentru o „echivalare în spirit dantesc a secvenţelor intraductibile". Transpunerea în româneşte este însoţită de o amănunţită documentare, de un bogat aparat critic. Rigorile prozodice l-au condus la unele creaţii lexicale sau sintactice prea personale, forţând uneori uzul limbii, dar în ansamblu versiunea sa are o vigoare expresivă care îi conferă o frustă frumuseţe.
SCRIERI: Omagiu Eladei, Brăila, 1930; Romanul unei femei, 1930; Brăila râde, Brăila plânge, 1932; Aripi de azur, Brăila, 1935; ed. (Epopeea aripei), Bucureşti, 1935; Flăcări, Brăila, 1935; Epopeea pământului românesc, Bucureşti, 1936; Brăila prin veacuri şi în zilele noastre (în colaborare), Brăila, 1937; Povestea lui..., Bucureşti, 1940. Traduceri: Dante, Divina Comedie. Infernul, pref. trad., Bucureşti, 1975, Purgatoriul, pref. Alexandru Balaci, Bucureşti, 1978.
Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, Un traducător al lui Dante, LCF, 1970, 21; Alexandru Balaci, O nouă traducere a „Infernului", R, 1975, 8; Şerban Cioculescu, „Infernul" lui Dante într-o nouă tălmăcire, FLC, 1976,1; Dan Grigorescu, Dante, „Infernul", CNT, 1976,5; Dragoş Vrânceanu, Un traducător al lui Dante în româneşte, RMB, 1977,10050; Dan Grigorescu „Purgatoriul", CNT, 1978, 26; Vasile Băncilă, George Buznea. Cea mai nouă haină literară a lui Dante, „Atelier literar", 1977,15, 17; Carianopol, Scriitori, II, 101-108; Dicţ. scriit rom., I, 415-416; Victor Macarie, George Buznea, traducător al „Divinei Comedii", DL, 2003,1.	C.T.
BUZNEA, Iancu (21.XI.1809, Iaşi - 28.VII.1839, Putna, j. Suceava), traducător. Iancu Nicola (sau Nicolae) pe numele său adevărat, B. a fost crescut de Veniamin Costache, mitropolitul Moldovei. El l-a trimis la învăţătură la „Sf. Sava", în Bucureşti, numindu-1 apoi într-o slujbă la Mitropolie. Ulterior, a primit ranguri boiereşti. In 1831, era mare vornic şi cavaler al unui ordin rusesc. încă din şcoală, în 1827, semnând Iancu Nicolae Moldovean, a transpus din greceşte Culegere de înţelepciune de Dimitrie Darvari şi, după Nicolae S. Piccolos, romanul lui Bemardin de Saint-Pierre, Paul şi Virginia. Traducerea, întregită de notele explicative ale lui Piccolos şi de altele noi, nu a fost tipărită de la început, circulând, sub numele Iancu Nicola, în numeroase copii manuscrise. Tot Iancu Nicola va semna şi un Manual de patriotizm, tipărit la Iaşi, în 1829. Originalul este Manualul de patriotizm dedicat locuitorilor celor 7 insule ionice, apărut în 1817 şi atribuit lui N. Scufos. Cartea a avut o largă circulaţie, fiind întrebuinţată ca manual didactic în unele şcoli. Prefaţa este un elogiu adus de B. întemeietorilor şcolii în limba română, a căror activitate o considera un exemplu de înaltă iubire de ţară. în 1831, el tipăreşte Pavel şi Virghinia, revizuind, după originalul francez, textul din 1827. Tălmăcirea este făcută cu talent şi cu un remarcabil simţ al limbii. Exprimarea uşor arhaică, atunci când traducătorul încearcă să evite neologismul, are prospeţime, spontaneitate şi culoare. Versiunea lui e mai literară şi chiar mai exactă decât cea făcută de
Al. Pelimon, douăzeci de ani mai târziu. Utilizând un intermediar bilingv, în franceză si în greacă, apărut la Viena în 1782,
B.	dă, în 1834, Filosoful indian, după The Oeconomy ofHumany Life a lordului Chesterfield. Lucrarea cuprindea numeroase noţiuni şi idei de esenţă iluministă; în acelaşi timp, căutarea credinţei, reculegerea şi meditaţia pe care era axată au pregătit atmosfera necesară receptării preromantismului şi romantismului.
Traduceri: Dim. Darvari, Culegere de înţelepciune, Bucureşti, 1827; N. Scufos, Manual de patriotizm, Iaşi, 1829; Bemardin de Saint-Pierre, Pavel şi Virghinia, Iaşi, 1831; Chesterfield, Filosoful indian sau Chipul de a trăi cineva fericit în soţietate, Iaşi, 1834.
Repere bibliografice: Duţu, Explorări, 98-100; Comea, Originile, 98, 237, 450; Duţu, Cărţile, 41-45; Dicţ. lit. 1900, 137-138; Gh. Sibechi, Coordonate biografice: Iancu Buznea, ALIL, seria B, t. XXX-XXXI, 1985-1987.	S.C.
BUZURA, Augustin (22.IX.1938, Berinţa, j. Maramureş), prozator. Este fiul Anei (n. Miclea), ţărancă, şi al lui Ilie Buzura, miner. A absolvit Liceul „Gh. Şincai" din Baia Mare în 1955. După o perioadă în care a fost inspector statistician, educator şi agricultor, urmează Institutul de Medicină şi Farmacie din Cluj, Facultatea de Medicină Generală, absolvită în 1964, cu specializare în psihiatrie. între 1957 şi 1964 lucrează ca funcţionar la Filiala din Cluj a Uniunii Scriitorilor. Debutează literar în 1960, în revista „Tribuna", unde va fi redactor, şef de
729 Dicţionarul general al literaturii române
Buzura
secţie şi secretar de redacţie, iar din 23 decembrie 1989, redactor-şef. Din 1990 este preşedinte al Fundaţiei Culturale Române, iar din 2003, al Institutului Cultural Român, instituţii care au în program strângerea legăturilor cu diaspora românească, publicarea lucrărilor exilului românesc, integrarea culturală a românilor de pretutindeni şi care, sub conducerea lui, devin factori foarte activi în viaţa culturală a ţării. Membru al Academiei Române din 1990, mai este membru fondator al Fundaţiei Culturale Europene „Gulliver" (Amsterdam), preşedinte al filialei române a Academiei de Cultură şi Ştiinţă din Roma, membru în comitetul director al Clubului Euro-Atlantic (din 1992), membru al Comitetului Internaţional pentru Ocrotirea Copilului (din 1991), precum şi membru al Asociaţiei Psihiatrilor Liberi (din 1989). Scrierile sale au fost traduse în limbile maghiară, germană, franceză, spaniolă, engleză, slovenă, polonă, rusă, chineză.
De la primele culegeri de nuvele, Capul Bunei Speranţe
(1963), De ce zboară vulturul? (1966), B. îşi va schiţa tema obsedantă, dezvoltată apoi în romane: comportamentul individului nonconformist, luptând să-şi păstreze autenticitatea personalităţii, în raport cu un mediu care îşi impune constrângător, adesea brutal, legile alienante. Rescriind, în câteva variante epice, tema împotrivirii la alienare în socialism, scriitorul a intrat în conflict cu cenzura. Primul lui roman, Absenţii, apărut în anul 1970, va fi retras din circulaţie; la fiecare dintre romanele următoare va avea discuţii cu cenzorii şi va fi nevoit să opereze eliminări în texte, uneori până la a face de nerecunoscut evenimentele pe care acestea le evocă: de exemplu, greva minerilor din 1977 şi pedepsirea unora dintre iniţiatorii ei, internaţi în azile psihiatrice, cu modificarea personalităţii prin medicaţie inadecvată, prezentă în romanul Refugii (1984), nu mai putea fi pomenită nici măcar aluziv, deşi urmărind traseul personajului implicat, cititorul poate deduce motivele pentru care acesta este căutat cu disperare de femeia care îl iubeşte. Chiar în asemenea condiţii, pentru publicul cititor care înţelegea mai mult decât se putea spune, B. rămânea în vremea totaliarismului una dintre vocile opoziţiei disimulate. Absenţii primeşte premiul pentru proză în 1970, Vocile nopţii în 1980, Refugii în 1984, iar Academia Română onorează romanul Orgolii cu Premiul „Ion Creangă" în 1977. Programul lui estetic a avut de la început o componentă morală şi implicit socială: „... cărţile adevărate, sincere nu simt decât un drum împotriva singurătăţii, durerii, agresivităţii, ignoranţei" (Bloc-notes). împotriva singurătăţii, personajele imaginate vor acţiona prin lungi confesiuni, adresate unui interlocutor-judecător, anchetator, uneori prieten, iar în absenţa acestora — lor însele. împotriva durerii, agresivităţii şi ignoranţei — reprezentate minuţios realist prin evenimente petrecute în anii '50-'80 — se orientează întreaga tematică a prozatorului, preocupat în mod esenţial de definirea de sine în raport cu un mediu social deformator. Proza lui realizează o sinteză, care îl singularizează printre scriitorii contemporani, între realismul de solidă tradiţie ardelenească, evident prin mulţimea, diversitatea, exactitatea faptelor prezentate în naraţiuni, pe de o parte, iar pe de alta, tematica existenţială a descoperirii esenţei autentice a
eului în confruntarea cu ceilalţi, care reprezintă sursă de înstrăinare de sine şi de strivire a personalităţii. Formal, textua-list, sinteza se prezintă ca o naraţiune în cadrul unei confesiuni. Dialogul este întotdeauna un procedeu de relativizare a punctelor de vedere, de confruntare a mentalităţilor şi de situare a temei sociale sau morale sub zodia incertitudinii concluziilor. Sinteză între romanul obiectiv, întemeiat pe mimesis, şi perceperea subiectivă a realităţii, întemeiată pe anamnesis, romanele propun o tematică, un tip de conflict şi o tipologie umană constante. în centrul tuturor naraţiunilor se află un inadaptat la realitate, un nonconformist care refuză regulile jocului social pentru a-şi putea păstra nealterată personalitatea profundă. în toate cazurile, devine el însuşi victima acestei opoziţii, un înfrânt moral, adesea cu consecinţe grave, de la nevroza agresivă la alienarea clinică. în Absenţii, în centrul naraţiunii se află medicul psihiatru Mihai Bogdan, cercetător într-un institut, care refuză să mai alimenteze cu rezultatele cercetărilor sale gloria directorului Poenaru şi care asistă neputincios-revoltat la tot mai eficienta adaptare la sistem a prietenului său, fost şi el nonconformist pe cont propriu, doctorul Nicolae. întrebarea pe care şi-o pune doctorul Bogdan în primele pagini ale romanului va deveni punctul de coagulare a tuturor naraţiunilor lui
B.: „în consecinţă, mi-am vârât capul sub pătură şi, cu ochii strânşi, făceam eforturi disperate să mă despart de mine însumi; îmi era frică să gândesc, îmi era greaţă să atârn celor câteva întrebări — legate de mine ori de acel om neînţeles —
Buzura
Dicţionarul general al literaturii române 730
obsedante, sterile, constatarea că răspunsurile nu depind de mine, că eu în realitate nu eram decât un obiect ce putea fi cu uşurinţă mutat de ici-colo, o mobilă dinamică, dresată, prevăzută cu un magnetofon şi care, la repezeală, în funcţie de situaţie, se întreba cu oarecare nelinişte: Ce rol ar trebui să interpreteze acum? De idiot? De surdomut? De indiferent? De înţelept? De dulap? Când zilnic, zilnic de cel puţin un deceniu, mă mint singur, violent, de ce trebuie să mai ingerez minciunile altora, ba să le mai şi difuzez pe post de adevăruri? Dar ştiu eu dacă am dreptul să strig în gura mare că nimeni nu ţine seama de structura psihică a nimănui, din moment ce tocmai eu fugeam de mine însumi, nu mă cunoşteam decât parţial şi vrând-nevrând cea mai convenabilă parte din mine, adică cea adevărată, mi-o reprimam cu consecvenţă?" Romanul Feţele tăcerii (1974) complică perspectivele încrucişate: tânărul ziarist Dan Toma (necredinciosul care vrea să pună degetul în rană), anchetatorul justiţiar care trebuie să afle adevărul pentru a-şi putea preciza o atitudine faţă de adevăr, primeşte confesiunile a doi foşti adversari, unul călău, altul victimă: călăul este viitorul său socru, activistul de partid Radu, care a înfăptuit colectivizarea agriculturii cu pistolul, distrugând oamenii şi tot ce întemeiaseră ei în satul ardelenesc, victima este Carol Măgureanu, ultimul fiu al unei familii de ţărani gospodari, care s-a salvat de la moarte petrecându-şi toată tinereţea închis, ascuns în pivniţa casei părinteşti. Radu pozează el însuşi în victimă — i-a fost incendiată casa în care voia să-şi petreacă anii de pensie, în satul pe care îl colectivizase şi care, evident, îl refuză şi nu îl iartă, Măgureanu a devenit victima propriei sale împotriviri ineficiente, iar Toma devine victima psihică simbolică a celor doi care s-au victimizat imul pe celălalt. Orgolii (1977) vorbeşte din nou despre orgoliul descoperirii adevărului lumii şi adevărului de sine, dar şi despre orgoliu câ ultim refugiu al celui ce continuă, se încăpăţânează să caute leacul cancerului (real şi simbolic), în ciuda sutelor de eşecuri. Doctorul Cristian, fost deţinut în urma unui denunţ şi actual obiectiv al supravegherii vigilente a unui anonim şi agramat laborant, se confruntă cu judecata întunecată de false adevăruri a fiului său, ce refuză şi el compromisul, dar discerne greu realitatea de calomnie. Oponenţii lui Cristian (care e tot numai milă, înţelegere, iubire) sunt Redman — „Omul Roşu", întrupare arhetipală a răului, de la folclor până la comunism, fost prieten şi rival în dragoste, delator din invidie, pactizantul cu diavolul, Varlaam —, adversarul anchetator brutal, violent, fanatic (ce va ajunge, în viziunea utopică a autorului, vânzător de loz în plic) şi anonimul supraveghetor care îşi alcătuieşte denunţurile către autorităţi sub forma unor scrisori (în materie de literaturizare a imbecilităţii suspicioase şi invidioase, acestea constituie tot ce s-a scris mai expresiv în literatura română). Vocile nopţii (1980) strămută căutarea adevărului social şi individual din mediul intelectual în mediul muncitoresc: tânărul Ştefan Pintea părăseşte facultatea pentru a lua viaţa de la început, ca muncitor, vieţuind într-un cămin de nefamilişti, printre lumpeni ce-şi conservă, în fericita lor ignoranţă, autenticitatea psihică. Ruptura, schimbarea modului de viaţă introduc, ca subtemă a alienării, manifestările nevrozelor ca reacţie
a inadaptatului. Pintea — haiducul muncitor are o viziune obsesivă, coşmarescă, a inutilităţii ciclice a împotrivirii: „o roată de moară suspendată deasupra unui pârâu sec, învârtindu-se în gol, continuu, lent." Romanele Refugii (1984) şi Drumul cenuşii (1988), făcând parte dintr-un ciclu intitulat Zidul morţii, vor propune nevroza ca loc de adăpostire a personalităţii traumatizate, care de astă dată este a unei femei. Ioana Olaru, traducătoare de engleză, sau Ana Maria îşi recapitulează eşecurile chiar într-un spital psihiatric, în prezenţa unui medic, nici el foarte ferm moralmente. Fiind vorba de o femeie, traumele ţin mai ales de viaţa sentimentală ca reflex al vieţii sociale, de imposibilitatea comunicării cu partenerul confiscat de mediocritatea adaptabilă (soţul Justin, trimis profesor într-un sat, este realmente înhăţat de fiica popii şi de mama acesteia, procesul de fericită scufundare în cotidian fiind înregistrat ca alienant de soţie), de raporturile de dominaţie în cuplu (femeia va deveni proprietatea unui potentat local, care îi asigură existenţa), de imposibilitatea evadării într-o nouă dragoste, din pricina laşităţii partenerului şi a intervenţiei violente a proprietarului. Recviem pentru nebuni şi bestii (1999), în care temele autenticităţii şi alienării sunt proiectate în mediul mult mai brutal deschis al concurenţei instaurate după 1990 în societatea românească, roman cu titlu optimist şi încrezător — pentru că nici nebunii, nici bestiile nu au nevoie de recviem, ci de imn de triumf —, reia figura căutătorului de adevăr. Ziaristul Matei Popa este supus ameninţărilor din partea celor ale căror interese comerciale sunt lezate de dezvăluirile sale. Fost disident pe cont propriu şi cu mari riscuri, precum toate celelalte personaje ale autorului, tânărul încercase să evadeze din lagărul totalitarismului trecând Dunărea înot, alături de femeia care îl iubea, evreica Estera, dar nu reuşise decât să se reîntoarcă acasă, după ce femeia fusese împuşcată. Scris în condiţiile libertăţii depline de expresie, romanul numeşte clar termenii antagonici: în socialism, pe de o parte sacerdotul adevărului fiinţei sociale şi sentimentale — Matei Popa, iar pe de altă parte urmăritorul securist, necruţător până când va fi el însuşi ameninţat de răsturnarea situaţiei; în capitalism — noua pătură îmbogăţită prin şantaj, crimă, ascunderea adevărului. Atât în socialism, cât şi în capitalism, Matei Popa este condamnat să rămână o victimă care are puterea să se împotrivească mai mult sau mai puţin timp suprimării sale bine organizate. Va reuşi numai fratele lui Matei Popa, Visarion, care, având un acut sentiment al autoconservării şi un dispreţ suveran pentru tot ce nu-i aduce profit, izbuteşte să evadeze din lagărul socialist, devine capitalist de succes şi îşi finanţează şi fratele care continuă să creadă că lumea se poate îndrepta prin demascarea necinstei. Ca toate celelalte romane, şi acesta pune irezolvabi-lele întrebări-cheie: „Miile de articole mi se înşirau în faţă ca un colaj banal, vechi, peste care mâna inutilităţii scria cu siguranţă: ei, şi? Te implici sau nu, proporţia răului nu se modifică ... Sufăr că am suferit? Caligrafiază de mii de ori şi ce daca? Banalizează prin repetare întrebarea aceasta ce nu aşteaptă nici un răspuns. Scrie numele sentimentelor, trăirilor, monştrilor care te-au chinuit cel mai des: moarte, frică, lehamite, greaţă... La noi convalescenţa este infinit mai lungă şi mai dureroasă decât
732 Dicţionarul general al literaturii române
Buzura
boala şi n-ar fi exclus să facă parte din tine, să-ţi dicteze mişcările, ba chiar să te simţi pustiu, derutat fără aceste spaime. Neavând de ales, am început cu lehamite şi derută această plutire printre nelinişti. Le-am scris numele de mii de ori în minte, apoi pe hârtie, pentru că nimic nu se lămurea, nu devenea mai clar." Este cea mai exactă (auto)caracterizare a universului romanesc al lui B.
Conflictul în aceste naraţiuni se desfăşoară întotdeauna pe cel puţin două planuri: în raporturile protagonistului cu lumea ca sistem de relaţii omologate, apoi în relaţie cu sine însuşi ca analist al refuzului acestor relaţii şi foarte adesea în raport cu un adversar direct şi eficient, reprezentant al neadevărului impus social. Naraţiunea este o confesiune, adresată sieşi sau unui partener de încredere, supusă legilor confesiunii: memorie asociativă, afectivă şi involuntară, având drept consecinţă imediată distorsionarea relatării faptelor în succesiunea istorică reală; introducerea punctului de vedere parţial şi subiectiv asupra întâmplărilor; exprimarea reacţiei afective faţă de acestea. Realismul observaţiei poate fi atribuit astfel protagonistului. Acesta este întotdeauna un realism de o acuitate şi de
o violenţă care fac din scrierile sale o excepţională sursă de cunoaştere a vieţii sociale şi morale româneşti în a doua jumătate a secolului al XX-lea. O atenţie specială se acordă categoriei de politruci conducători, fie ei intelectuali, fie tehnicieni ai puterii. De la directorul de institut de cercetare care practică şantajul şi falsul intelectual la activistul de partid criminal din convingere, la directorul de fabrică instaurând domnia inflexibilă a voinţei sale, la şeful-satrap local care, pe banii lui, poate cumpăra orice, inclusiv viaţa şi sufletul unei femei, şi care nu acceptă să piardă (când pierde, ucide), până la anchetatorii securişti, fanatici de toate categoriile —, de la cel imbecil la cel subtil, la delatorii de toate nuanţele, de la cel cu motivaţie în complexele învinsului la cel mânat de ura irepresibilă împotriva cuiva de care se simte depăşit, în fine, continuând cu nesfârşita tipologie a adaptabililor, de la intelectualul care vrea să supravieţuiască la profesorul de ţară care trebuie să trăiască, la nevasta de ştab, care profită de buna situaţie materială a bărbatului pentru a-şi asigura şi ea satisfacţiile erotico-sufle-teşti fără de care nu s-ar simţi împlinită, bovarica burgheziei roşii, galeria personajelor de opoziţie faţă de căutătorul adevă-
Buzura
Dicţionarul general al literaturii române 732
rului oferă probabil cea mai diversă colecţie de alienaţi moral din lumea contemporană. Romancierul are o deosebită predilecţie pentru scenele de brutalitate, de violenţă, de degradare colectivă. Petrecerile acestor pseudoumani oferă pagini antologice: scena în care un procuror şi amanta sa ling câineşte dintr-un lighean cu whisky sau scena în care o femeie este hăituită de urmăritori ori lunga descriere a unei reuniuni mondene de proaspeţi capitalişti, preocupaţi să se şantajeze cât mai eficient unul pe altul, şi câte altele.
Alcătuită în cea mai mare parte din confesiuni şi alte intervenţii cu caracter monologic, naraţiunea [Orgolii] constituie în ansamblul ei o meditaţie amplă, abruptă, de o rară vehemenţă, vizând istoria şi raporturile acesteia cu individul, cu personalitatea umană, formele puterii în secoMnostru, „cancerul" spiritului agresiv, al egoismului şi prostiei, care nu dispare de la sine... Această clocotitoare ideaţie explică deopotrivă debitul şi cursul de puhoi al naraţiunii, ca şi pasiunea cu care ea se citeşte.
Valeriu Cristea
Materia epică a romanelor lui Buzura, „substanţa", nu e prelucrată de un rafinat. Ca şi Breban, Buzura este un nordic, un „barbar", un autor pentru care contează adevărurile mari şi nu eleganţa frazei, sunetul cuvântului, distincţia rostirii.
Cornel Ungureanu
SCRIERI: Capul Bunei Speranţe, Bucureşti, 1963; De ce zboară vulturul?, Bucureşti, 1966; Absenţii, Cluj, 1970; Feţele tăcerii, Bucureşti, 1974; Orgolii, Cluj-Napoca, 1977; Vocile nopţii, Bucureşti, 1980; Bloc-notes, Cluj-Napoca, 1981; Refugii (Zidul morţii), Bucureşti, 1984; Drumul cenuşii (Zidul morţii, II), Bucureşti, 1988; Recviem pentru nebuni şi bestii, Bucureşti, 1999; Tentaţia risipirii, Bucureşti, 2003. '
Repere bibliografice: Ciobanu, Panoramic, 194-198; Vlad, Convergenţe, 287-291; Petrescu, Scriitori, 142-144; Dimisianu, Valori, 105-108; Iorgulescu, Rondul, 207-213; Raicu, Critica, 127-133; Regman, Colocvial, 27-33; Dimisianu, Nouă prozatori, 24-43; Regman, Explorări, 251-257;
Simion, Scriitori, 1,485-500, IV, 227-238; Poantă, Radiografii, 1,51-54; Iorgulescu, Scriitori, 180-184; Ardeleanu, Menţiuni, 80-95; Dimisianu, Opinii, 112-115; Stănescu, Jurnal, I, 95-98; Mioara Apolzan, Casa ficţiunii, Bucureşti, 1979, 81-114; Sângeorzan, Conversaţii, 235-238; Băileşteanu, Refracţii, 215-220; Moraru, Semnele, 185-190, 199-203; Culcer, Serii, 161-167; Tomuş, Mişcarea, 254-257,262-265; Zaciu, Cu cărţile, 102-108; Dobrescu, Foiletoane, II, 106-116; Mihai Zamfir, O formulă romanescă originală şi emblematică, CC, 1982,12; Gorcea, Structură, 123-125, 185-186, 200-205; Livescu, Scene, 190-193; Iorgulescu, Ceara, 234-238; Simuţ, Diferenţa, 167-172; Steinhardt, Critică, 132-135; Vlad, Lectura rom., 132-140; Dimisianu, Lecturi, 137-145; Gheorghiu, Reflexe; 29-32; Laurentiu Ulici, Confort Procust, Bucureşti, 1983, 212-215; Mareea, Concordanţe, 232-236; Niţescu, Atitudini, 100-108; Cristea, Modestie, 190-194; Raicu, Fragmente, 346-351; Manea, Contur,
59-62; Moraru, Textul, 76-78; Odangiu, Romanul, 105-117; Augustin Buzura, RRI, 490-506; Ungureanu, Proza rom., 258-264; Al. Piru, Discursul critic, Bucureşti, 1987, 218-221; Holban, Profiluri, 121-136, 150-169; Dimisianu, Subiecte, 115-121; Cosma, Romanul, 1,142-148; Zamfir, Cealaltă faţă, 195-197; Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 130-137; Mircea Iorgulescu, Drumul regăsirii de sine, RL, 1989,10; Lovinescu, Unde scurte, 1,501-506, II, 105-108,238-240, III, 159-161, V, 172-176; Papahagi, Cumpănă, 93-106; Alex. Ştefănescu, Procesul comunismului în timpul comunismului, RL, 1991,50; Nicolae Bârna, O prezenţă necesară: „Absenţii", CC, 1991, 4-5; Steinhardt, Monologul, 75-78; Andreea Deciu, Paradoxul politeţii, RL, 1992,20; Mircea Braga, „Cazul Buzura", ST, 1993,8-9; Ion Simuţ, Revolta într-o societate vinovată, RL, 1993,25; Petraş, Lit. rom., 58-61; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 52-54, 62-66; Simuţ, Incursiuni, 273-290; Alex. Ştefănescu, [Augustin Buzura], RL, 1995, 23,1997, 9,1998, 38, 39,1999, 24; Gh. Grigurcu, Augustin Buzura sau omul de zăpadă, JL, 1995, 21-24; Petre Isachi, Ioan Lazăr, Anotimpurile romanului, Bacău, 1997,403-431; Petrescu, Studii transilvane, 90-98; Dicţ. analitic, I, 9-10, 331-332, II, 69-71, III, 237-240, IV, 25-28; Glodeanu, Dimensiuni, 67-81; Gabriel Dimisianu, Nici învins, nici învingător, RL, 1999,39; Dicţ. esenţial, 121-125; Manolescu, Lista, II, 242-250; Popa, Ist. lit., II, 734-737; Ion Simuţ, Augustin Buzura, Braşov, 2001; Cristina Iridon, Răzvrătirea lui Zoon Politikon, CL, 2002, 8, 9; Negriei, Lit. rom., 181-183,246-248,265-278; Tudorel Urian, La ce bun?, RL, 2003, 24; Mircea Iorgulescu, Războiul civil în literatură, „22", 2003,718.	R.S.
ioMi