^ KJ 7- f\ ACADEMIA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA EDITURA POLITICĂ BUCUREŞTI 1966 кШ: ■ і Я'/PJ COMITETUL PRINCIPAL DE REDACŢIE Preşedinte : acad. Athanase Joja. Membri : prof. univ. George Bărănescu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România ; acad. Mihai Beniuc ; acad. Elie Carafoli ; prof. univ. Şerban Cioculescu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România ; acad. Constantin Daicoviciu ; prof. univ. Virgil Ianovici, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România ; prof. univ. Traian Ionaşcu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România ; acad. Gheorghe Ionescu-Şişeşti ; acad. Iorgu Iordan ; conf. univ. George Ivaşcu ; prof. univ. Dimitrie Macrea , coordonator principal , membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România ; acad. Vasile Mălinschi ; acad. Ştefan Milcu ; acad. Grigore Moisil ; acad. Ilie Murgulescu ; acad. George Oprescu ; acad. Andrei Oţetea ; acad. Emil Pop ; prof. univ. Călin Popovici ; acad. Remus Răduleţ ; prof. univ. ing. Valter Roman ; prof. univ. Alexandru Roşca, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România ; general de armată Iacob Teclu ; acad. Nicolaie Teodorescu ; acad. Şerban Ţiţeica ; Gheorghe Vasilichi q fcu], literă din alfabetul latin, existentă în scrierea multor limbi moderne care utilizează acest alfabet; nu face parte din alfabetul limbii române, dar se foloseşte în cuvinte străine care păstrează grafia limbii de origine şi în nume proprii străine sau, mai rar, româneşti ^ (ex. Quintescu). De cele mai multe ori, q este urmat în scris de u; qu se citeşte diferit după limba din care provine cuvîntul respectiv, de exemplu cv în cuvintele latineşti (quadrivium, numele propriu Tarquinius) şi £ sau k' *n cuvinte venite din franceză sau în nume proprii franceze (ex. Quinct). Q-metru (TELEC.), instrument folosit pentru determinarea factorului de calitate Q = = ~~~ (/ reprezintă frecvenţa de alimentare, L inductivi-tatea bobinei şi R rezistenţa acesteia) al unei bobine de înaltă frecvenţă. Q~m. poate fi utilizat şi la măsurarea induc-tivităţilor şi a capacităţilor elec-trice. quadrivium (lat. „patru drumuri4*), al doilea ciclu al învăţămîntului latin medieval, care (pe lîngă teologie) cuprindea iniţial aritmetica, geometria, astronomia şi teoria muzicii; mai tîrziu, după reunirea acestor obiecte în matematică, s-au adăugat etica, fizica şi metafizica. împreună cu primul ciclu, t r i v i u m, forma cele şapte arte liberale. In-cepînd din sec. XI—XII, în Transilvania au existat şcoli e-piscopale latine cu ciclurile tri-vium şi quadrivium. quaestor, magistrat roman însărcinat cu repartiţia şi perceperea dărilor publice. — Q. sacri palatii (în timpul imperiului), secretar principal al împăratului roman, şeful cancelariei, însărcinat în special cu probleme legislative. quakeri (engl. quakcrs „tremurători"), numele membrilor unei secte protestante, numită Societatea păcii, apărută în timpul revoluţiei burgheze din Anglia (sec. al XVI I-lea) în rîn-durile sărăcimii de la oraşe (fondator puritanul G. Fox). Q. nu recunosc tainele, riturile şi clerul; ei refuză prestarea jură-mîntului şi a serviciului militar. Fiind persecutaţi, mulţi q. au emigrat în America de Nord, unde W. Penn (1644—1718) a întemeiat în 1682 colonia din care s-a dezvoltat statul Pennsyl-vania. Azi secta q. are adepţi în S.U.A., în Anglia şi în estul Africii. Quasimodo, Salvatore (n. 1901), poet italian. A debutat într-o perioadă dominată de ermetism, de ^ baroc intelectual, de preţiozitate şi căutări verbale. In anii celui de-al doilea război mondial, Q. devine un poet al Rezistenţei, se accentuează orientarea lui spre o lirică de rezonanţă socială. Este promotorul unei poezii echilibrate şi armonioase, dense, încordate, sincere, uneori cerebrale, poezie în care cuvintele se valorifică plastic pe fondul unei tăceri cu ritmuri grave (volumele „Zi după zi“, 1947; „Viaţa nu e vis**, 1949; „Pă-mîntul neasemuit**, 1958; „Poezii44, 1960). Stăpîn pe o solidă cultură clasică, a tradus din Virgiliu, Catul, Eschil ş.a. A tălmăcit în italiană din poezia lui T. Arghezi. A fost tradus în limba română (A.E. Ba-consky). Premiul Nobel(1959). quaternio terminorum (lat. „împătrirea termenilor**; LOG.), eroare în procedeul de demonstraţie, care provine din faptul că termenul mediu este folosit în premise cu două înţelesuri diferite. în felul acesta se încalcă regula după care silogismul trebuie să aibă trei şi numai trei termeni, întrucît folosirea a doi termeni medii face ca silogismul respectiv să aibă în realitate patru termeni. Eroarea q.t. se săvîrşeşte uneori sub influenţa polisemiei, a faptului că numeroase cuvinte au în limbă înţelesuri multiple; alteori ea se datoreşte amfiboliei, faptului că o propoziţie poate să aibă un înţeles echivoc. Sin. falla-cia falşi medii („eroarea termenului mediu fals*4). Quatremfcre de Quincy [catnmer do chesi7, Antoine Chrysostome (1755—1849), arheolog şi istoric de artă francez, neoclasicist. Lucrările sale* caracterizate prin claritatea şi eleganţa stilului, exaltă frumuseţea artei antice şi a artei Renaşterii italiene („Iupiter Olimpianul**, „Monumente şi opere de artă antică*4, „Viaţa lui Rafael**, „Viaţa lui Michel-angelo** etc.). quattrocento, denumire dată culturii italiene din sec. al XV-lea, cunoscută şi sub numele de Renaştere timpurie, perioadă în „^care se afirmă principiile umaniste. Leagănul înfloririi şi dezvoltării artistice în q. l-a constituit Florenţa, sub mecenatul QUAZl 8 QUETZALCOATL familiei de Medici. De aceea, deşi urmată de oraşele Urbino, Padova, Veneţia, Siena, cultura din această epocă este numită a-desea şi perioada florentină a Renaşterii italiene. quazi, vechi trib germanic, aşezat la începutul erei noastre în Moravia. împreună cu m a r-co manii, sarmaţii şi alte triburi, q. au purtat războaie împotriva Romei în timpul împăratului Marc Aureliu (161 -180). Quebec /cngl. cuibec; fr. c/ie-becj, oraş în sud-cstul Canadei, situat pe ţărmul estuarului Sf. Laurenţiu. 172 000 loc. (1961). tul de q.). în prezent, circa o treime din producţia mondială de tanin se obţine din lemnul şi rădăcina de q. Queneau [chono], Raymond (n. 1903), scriitor francez. A debutat cu poezii suprarealiste. A scris poeme cuprinzînd spirituale jocuri de cuvinte, în care satirizează sclerozele limbajului cotidian, banal şi lipsit de conţinut. Romanele sale („Odile“, 1937; „O iarnă as-pră“, 1939; „Pierrot, amicul meu“, 1942; „Duminica vieţii“, 1952; „Zazie în metrou'*, 1959 ş.a.) se disting prin persiflarea subtilă şi ingenioasă, de pe poziţii anarho-exis-tenţialiste, a unor aspecte ale convenţionalismului societăţii burgheze. în prezent, Q. conduce „Enciclopedia Pleiadei". Quental [che-talj, Anthero de (1842 - 1891), poet şi filozof portughez de o-rientare eclectică, contradictorie. A avut iniţial o atitudine anticato-lică şi antimonarhică. A fost influenţat de ideile socialiştilor francezi, apoi de filozofia lui Schopen-hauer şi Hart-mann şi de cea a lui Hegel. Opera sa poetică („Sonete", 1886), de inspiraţie romantică, vădeşte adesea o atitudine profund pesimistă. Quercia fcuerciaj, Jacopo della (c. 1374-1438), sculptor italian din şcoala sieneză, unul dintre reprezentanţii iluştri ai Renaşterii timpurii. Viziunea monumentală, tratarea largă şi viguroasă a formelor sînt principalele caracteristici ale artei sale („Mormîntul Ilariei del Caretto", reliefurile de la San Petronio, „Doi profeţi", statuia ecvestră a căpitanului Azzo U-baldini). Quesada [chesâda/, Gonza-lo Ximenez de (c. 1499— 1579), conchistador spaniol. A condus, între 1536 şi 1538, ex- /. .Л? / ! fié ,л ^ :4U-- v;' /!■*)f*'\ | : -r?-. :'J ' . \ і Л îr ':л> •:Г гЗ і Vedere din Quebec Industrie de prelucrare a lemnului, a hîrtiei, de construcţii navale şi uşoară. Port maritim, prin care se exportă în special cereale şi lemn. Este centrul cultural al canadienilor de limbă franceză. Universitate, muzee, teatre. Monumente istorice din sec. al XVII-lea. Turism. quebracho [chebrâcio] (BOT., 1ND. PIEL.), arbore din familia anacardiaceelor, care creşte în regiunile tropicale şi subtropicale ale Americii de Sud. Lemnul de q. este foarte dur, are greutatea specifică 1,3 şi un conţinut de 17—25% substanţe tanante. Este utilizat ca material de construcţie şi pentru obţinerea extractului tanant (ехітас- pediţia spaniolă care a descoperit şi a cucerit Columbia. Quesnay fchenéj, François (1694—1774), economist şi medic francez, fondator al şcolii fiziocraţilor în economia politică şi adept al concepţiei liberaliste. S-a pronunţat împotriva voluntarismului în economie, a cercetat procesele economice ca procese naturale şi a căutat să descopere legităţi obiective privind desfăşurarea lor. A susţinut că plusvaloarea (numită de el „produs net") se creează numai în agricultură, fiind un dar al naturii. Deşî greşită, această concepţie reprezintă un progres faţă de mercantilism, deoarece transpune cercetarea izvorului plusvalorii din sfera circulaţiei în sfera producţiei. Lucrările sale „Tabloul economic" (175& — 1759) şi „Analiza tabloului economic" (1766) conţin prima încercare de analiză a procesului de reproducţie la nivelul întregii societăţi, sintetizată în-tr-un model economic. V. şi fiziocraţi; liberalism. Quételet [chellé/, Adolphe (1796—1874), statistician, matematician şi astronom belgian* adept al lui Laplace, membru al Academiei de Ştiinţe din Bruxelles, preşedinte al Comisiei centrale de statistică a Belgiei. A avut merite deosebite în organizarea statisticii pe plan naţional şi internaţional, a iniţiat Congresele internaţionale de statistică, fiind considerat întemeietorul statisticii sociale burgheze moderne. Folosind metode statistice în dezvăluirea legităţilor sociale şi dînd acestora o interpretare probabilistă, a ajuns la concluzii determinist-mecaniciste. Q. a combătut reprezentările şi interpretările religioase în domeniul fenomenelor sociale şi morale, dar îr> acelaşi timp a emis teoria „omului mediu" care este o ficţiune statistică, pentru care a fost combătut chiar de filozofii şi statisticienii burghezi. QuetzalcoatI (în religia unor populaţii precolumbiene), divinitate de prim rang, zeul oceanului ceresc, al Lunii şi al vîn-tului. Este reprezentat printr-un şarpe cu pene, simbolul şti inţei nahuatl (nagua). în o QUEVEDO Y VILLEGAS 9 QUMRAN Quito. Vedere generală raşul zeilor, Teotihuacan, aflat la o depărtare de 50 km de capitala Mexicului, se păstrează celebrele ruine ale piramidei şi templului lui Quet-zalcoatl. Quevedo y Villegas /che-Vedo i vil'egasj, Francisco Go-mez de (1580—1645), scriitor spaniol, reprezentant de seamă al Renaşterii spaniole. Spirit fin, poliglot şi erudit, s-a afirmat în cele mai variate genuri. Operele sale satirizează cu un mizantropism amar şi necruţător, uneori cinic, dar plin de vervă, moravurile corupte ale nobilimii şi monarhiei, pe care le-a cunoscut trăind Ia curte. Dintre lucrările sale se disting: „Politica lui dumnezeu*4 (1635), tratat didactic, „Istoria lui don Pablo de Segovia** (1626), unul dintre cele mai renumite romane picareşti, „Viziunile*4 (1627), culegere de fantezii satirice cu tendinţe moralizatoare ş.a. Quevedo y Villegas este considerat şeful şcolii concep-tiste, caracterizată prin fineţea excesivă a gîndirii şi expresia căutată. Quezon City [cheson si ti], capitala statului Filipine, situată în insula Luzon; constituie de fapt o suburbie a oraşului Manila. 135 000 loc. (1960). Universitate. Quinet [chine], Edgar (1803 — 1875), istoric, scriitor şi filozof idealist; a fost profesor la College de France. Opera sa istorică şi literară, apărută în plină epocă romantică, are o orientare eclectică. A apărat în numeroase articole şi în lucrarea „Românii** (1857) drepturile şi libertăţile naţionale ale românilor. Pentru atitudinea sa filo-română a fost ales membru de onoare al Academiei Române şi i s-a acordat cetăţenia română. Soţia sa, Hermiona, fiica lui Gh. Asachi, a publicat ediţia completă a operelor lui Quinet în 30 de volume (1877-1882). Quintana fchintâna], Ma-nuel Jose (1772—1857), poet neoclasic şi om politic spaniol. A fost un adversar al absolutismului şi a participat la războiul de independenţă împotriva ocupaţiei franceze (1808—1814). A scris ode („Bătălia de la Trafal-gar“, 1805), proză („Vieţi de spanioli iluştri44, 1807) şi tragedii, în „Regulile dramei** (1791) a reluat ideile lui Boileau. Quintilian (Marcus Fabius Quintilianus) (circa 35 — 96 e.n.), renumit retor şi pedagog roman. S-a născut în Peninsula Iberică şi a studiat la Roma. A fost profesor de retorică şi avocat. I s-a încredinţat educaţia nepoţilor împăratului Ves-pasian. Lucrarea sa „De insti-tutione oratoria** (Despre oratorie), în 12 cărţi, este primul tratat sistematic de pedagogie. Quiroga /chiroga/, Horacio (1878—1937), scriitor argentinian. A înfăţişat cu mare forţă realistă natura regiunilor subtropicale ale Argentinei şi viaţa dramatică a lucrătorilor de pe plantaţii („Anaconda*4, „Poveşti de dragoste, de nebu- nie şi de moarte**, „Poveştile i pădurii**). Quisling [cvisîing7, Vidkun (1887—1945), conducător al j fasciştilor norvegieni. în timpul ! ocupaţiei hitleriste a Norvegiei ; a fost numit şef al unui guvern colaboraţionist (1942). După eliberare a fost judecat i şi executat. Numele lui a devenit sinonim cu trădarea de ,| ţară şi cu colaboraţionismul. Quito [chito7, capitala sta- | tului Ecuador, situată între culmile munţilor Anzi, pe locul unui vechi oraş indian, la circa. 2 800 m altitudine, într-o regiune cu frecvente cutremure de pămînt. Este capitala cea mai j apropiată de ecuator din lume ! (0° 14' lat. s.). 350 000 loc. ! (1962). Mici întreprinderi tex- i tile, alimentare şi de pielărie, j Are o universitate, bibliotecă ;! naţională, muzee, monumente ' ■ istorice din timpul dominaţiei ! spaniole. j; Qumran (Wadi-Qumran), j. ţinut deşertic în Iordania, unde j au fost descoperite „M a n u-scrisele de la Marea Moart ă“. T [re], a douăzecea literă a alfabetului limbii române (după reintroducerea literei a, prin reforma ortografică din 1965); sunetul notat prin această literă. Este o consoană sonantă lichidă vibrantă dentală. Ra, personificarea cea mai populară a Soarelui în Egiptul antic, considerat strămoşul celorlalte zeităţi, ziditorul lumii şi părintele faraonilor. 0 dată cu ascensiunea Tebei în mileniul al Il-lea, Ra s-a contopit cu zeul acestui oraş, A -Ra m o n, luînd numele de Amon~Ra. Raab (Râba), rîu în Europa centrală pe teritoriul Austriei şi R.P. Ungare, afluent pe dreapta al Dunării (400 km). Izvorăşte din Alpii Stiriei. în aval de oraşul Kormend (R.P. Ungară) este navigabil pentru vase mici. La vărsarea R. în Dunăre se află oraşul Gyor (R.P. Ungară). Raabe, Wilhelm (1831 — 1910), prozator german. A debutat cu romanul idilic „Cronica uliţei vrăbiilor4* (1857), inspirat din viaţa micii burghezii, în trilogia „Pastorul foametei** (1864), „Abu Ţelfan** (1867) şi „Căruţa morţii** (1870), ca şi în romanele „Plăcintă** (189]) şi „Actele lui Vogel-sang“ (1895), R, zugrăveşte societatea germană a timpului, dînd glas protestului său împotriva orînduirii feudale-monar- hice şi a burgheziei filistine germane. A scris şi nuvele („Gîştele din Bützow**, volum selectiv, trad. rom.). în creaţia lui R., în care realismul vieţii cotidiene se împleteşte cu transfigurarea acesteia, umorul cunoaşte accente de pesimism. Rabat, capitala Marocului, situată pe ţărmul Oceanului Atlantic, la vărsarea fluviului Bu-Regreg. 300 000 loc. (1964). Aeroport internaţional, important pentru legăturile dintre A-frica şi Europa. Industrie textilă, de confecţii, a materialelor de construcţie, de prelucrare a metalelor, de pielărie şi încălţăminte, alimentară. Universitate, bibliotecă naţională, muzee. rabat comercial 1. Partea din plusvaloare pe care capitalistul industriaş o cedează comerciantului la vînzarea mărfii şi din care comerciantul îşi acoperă cheltuielile, rămînîndu-i profitul mijlociu. 2. Diferenţa care există în economia socialistă între preţul cu ridicata al industriei şi preţul de desfacere cu amănuntul, diferenţă destinată acoperirii cheltuielilor de circulaţie ale unităţilor comerciale şi formării beneficiului lor. R.c. se stabileşte sub forma unei cote procentuale, care se scade din preţul cu amănuntul. R.c. diferă de adaosul comercial numai prin modul de calculare. rabâtere (MAT.), rotirea unei figuri plane în jurul unei drepte (orizontale sau frontale) din planul figurii pînă cînd ajunge să fie paralelă cu unul dintre planele de proiecţie (orizontal sau vertical) şi deci să se proiecteze pe acesta în adevărata sa mărime. RABATOR 11 RAC rabator (MAŞ. AGR.), organ de lucru cu poziţie reglabilă, folosit în construcţia secerăto-rilor, a combinelor de cereale păioase, a combinelor de siloz etc., pentru aplecarea plantelor spre aparatul de tăiere, împiedicarea căderii lor pe sol şi aşezarea lor uniformă pe platforma maşinii. Rabaud [ rabo], Henri (1873 —1949), compozitor şi dirijor francez. A fost membru al Institutului francez. A studiat la Conservatorul din Paris cu Massenet şi Gédalge. A compus şase opere (dintre care cea mai cunoscută este „Mâ-rouf“), două simfonii, poeme simfonice („Procesiune nocturnă4*), lucrări vocal-simfonice, muzică de cameră, vocală şi instrumentală. Rabelais [râblé], François (circa 1494— 1533), mare scriitor francez, una dintre cele mai reprezentative figuri ale Renaşterii. S-a născut la Chinon. A fost călugăr, iar mai tîrziu medic. Spirit umanist, poliglot, avid de cultură, şi-a însuşit filologia, dreptul şi medicina, pe care a practicat-o la Lyon. A călătorit mult în suita unor puternici protectori, care nu totdeauna au izbutit să-l apere de persecuţiile bisericii. împreună cu cardinalul Jean Du Bellay a vizitat Italia. Opera care i-a asigurat nemurirea o constituie romanele „Gargantua** (1534, uit. trad. rom. 1962) şi „Pantagruel" (1532— 1564, postum), condamnate de biserică. Inspirate dintr-o naraţiune populară lioneză, ele au în centrul acţiunii lor figurile legendare a doi uriaşi: Gargantua şi Panta- gruel. Povestirea aventurilor acestor personaje fabuloase, burleşti şi alegorice este un prilej pentru scriitor de a introduce în naraţiune figuri tipice ale societăţii contemporane lui şi aluzii critice la evenimentele vremii. El satirizează cu îndrăzneală filozofia scolastică, biserica catolică, bigotismul, superstiţia, moravurile corupte ale călugărilor şi papalităţii, abuzurile feudalilor, monarhia acaparatoare şi războinică ş.a. în regulile abaţiei Thélèmc, imaginată de el, este schiţată, în spiritul concepţiilor înaintate ale timpului, o atră- gătoare utopie a unei vieţi libere şi fericite. Spirit profund generos, epicurean, cu o nemărginită dragoste de viaţă şi o .mare încredere în virtuţile F. Rabelais naturii umane, R. susţine dreptul >şi datoria . omului de a se perfecţiona, de a se dezvolta potrivit firii sale, în afara oricăror constrîngeri dezumanizante, de a-şi satisface fără oprelişti setea de cunoaştere şi de fericire. Capitole întregi ale romanelor sale sînt consacrate politicii, educaţiei, ştiinţei ş.a. Cu R. pătrunde în literatura franceză acţiunea autentică, mişcarea, dinamismul personajelor, redat cu cele mai adecvate şi mai sugestive mijloace. El excelează în exprimarea pregnantă a amănuntului, ca şi a vălmăşagului impresiilor vizuale, auditive şi olfactive, care ţîş-nesc nestăvilite şi care transmit senzaţia caldă şi colorată a vieţii. R. îmbină stilurile cele mai diferite, procedeele literare populare şi cele savante, vorbirea omului simplu ca şi stilul oratoric, erudit, ficţiunea ca şi realitatea. înzestrat cu un deosebit simţ al limbii, scriitorul a ştiut să valorifice cu vervă inepuizabilă resursele comice ale limbajului, a ales cu îndrăzneală epitetele cele mai truculente, verbele cele mai expresive-, fără să evite grotescul, pornografia şi scatologicul prohibit. Vocabularul său, extrem de bogat, cuprinzînd arhaisme, termeni argotici, dialectali, tehnici şi ştiinţifici, debitaţi torenţial, este un inventar pitoresc al întregii civilizaţii a Renaşterii franceze. Virtuos al veseliei şi optimismului galic, el a introdus în scrierile sale un umor suculent, savuros, de inspiraţie populară. R. este creatorul romanului satiric, gen pe care l-a ridicat la o mare înălţime. Influenţa lui R. a fost imensă. Mari scriitori satirici şi umorişti din literatura universală modernă au fost influenţaţi de opera acestui umanist militant şi geniu al Renaşterii. râbie (MED., MED. VET.) v. turbare. rabin (ebr. rabbi „domn, stăpîn"), conducător religios al unei comunităţi mozaice. râbiţ (CONSTR.), reţea de sîr-mă galvanizată, cu ochiurile avînd dimensiunile de l—4 cm, folosită în construcţii ca suport al unei tencuieli. raboteză (TEHN.), maşină-unealtă folosită pentru prelucrarea, prin aşchiere (rabotare), a suprafeţelor plane ale pieselor metalice de dimensiuni mari. R. este constituită din-tr-un batiu (corpul maşinii), pe care se deplasează, în mişcare rectilinie alternativă, masa portpiesă. Cuţitul (scula) cu care se execută aşchierea este montat pe o sanie deplasabilă pe o traversă, fixată, Ia rîndul ei, pe unul sau pe doi montanţi (suporţi). Unele r. sînt prevăzute cu două sau cu trei sănii portcuţit. V. şi ş e p i n g. „Rabotnicesko delo“, organ de presă al Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar. A fost înfiinţat în 1927. Apare zilnic, la Sofia. între 1935 şi 1944 a apărut ilegal. rac1 1. (Astacus fluviaiilis; ZOOL.), specie de crustaceu deca-pod, cu corpul împărţitîn cefalo-torace şi abdomen, cu carapacea de culoare neagră-verzuie, care ! devine roşie Ia fiert. Prima pe- ; reche de picioare are cleşti puternici; abdomenul, alcătuit din şapte inele, serveşte Ia înot» Trăieşte în Europa, în rîuri şi în bălţi, şi este comestibil» RAC 12 RACHETÉ 2. (MED.) Denumire populară pentru cancer. rac- (EXPL. PETR.) 1. Dispozitiv folosit pentru fixarea coloanei de ţevi de pompare în coloana de exploatare a unei sonde. După destinaţie se deosebesc: r. de siguranţă, care intră în funcţiune în caz de accident (ruperea coloanei, smulgerea din filet etc.) pentru a fixa coloana de ţevi, împiedicînd astfel căderea ei în gaura de sondă; r. de ancorare, care este folosit pentru fixarea de la început a coloanei de ţevi de pompare în coloana de exploatare la adîncimea stabilită 2. Dispozitiv folosit în operaţiile de instrumentaţie pentru prinderea şi readucerea la suprafaţă a unor piese scăpate sau rămase accidental în gaura de sondă. Racan [racti], Honorat de Bueil, marchiz de (1589— 1670), poet francez, discipol al lui Malherbe.A scris ode, meditaţii („Stanţe despre retragerea la ţară**, 1618), pastorala dramatică „Arthenice** (1625) ş.a. Scrisă în versuri elegante, poezia lui R. vădeşte o puternică dragoste de natură. racem (lat. racemus „cior-chine“; BOT.), tip de inflorescenţă formată din axe primare lungi, purtînd în lungul lor axe secundare florifere aşezate cîte una (de exemplu la mălin, la agriş). racemâze (BIOCHIM.), clasă de enzime care catalizează reacţiile de racemizare. Ex. ala-ninracemaza catalizează transformarea reversibilă a D-alani-nei în L-alanină. racemic (CHIM.), substanţă chimică organică, formată din-tr-un amestec echimolecular de antipozi optici (levogir şi dex-trogir). Prin compensarea reciprocă a activităţii optice a celor doi antipozi, amestecul este optic inactiv. Se obţine în sinteza de laborator. R. poate fi scindat (dedublat) în antipozii optici respectivi prin diferite metode (mecanice, fizice, biochimice). racemizare (CHIM.), transformare parţială a unei substanţe optic active în antipodul său pînă la obţinerea unui amestec echimolecular al celor doi antipozi (racemic). R. se produce numai la substanţele care conţin la atomul de carbon asimetric un atom de hidrogen şi una sau mai multe grupări ac-tivante (—CO, —COOR, -COOH, -S03H etc.). Rachel [raşell, Elisabeth Felix (1821 — 1858), tragediană franceză, societară a Comediei franceze, pe a cărei scenă a interpretat cu strălucire pe eroinele teatrului clasic (Camille din „Horaţiu** de Corneille, Roxana, Monima, Estera, Atha-1 ie, Hermiona, Fedra din tragediile lui Racine etc.). rachetă1 (TEHN.) 1. Motor-rachetă, motor la care propulsia se realizează prin evacuarea cu mare viteză a unui jet gazos şi care funcţionează autonom, independent de condiţiile mediului exterior (carburantul şi com-burantul necesari pentru funcţionarea motorului se găsesc în interiorul corpului rachetei). După forma de energie folosită pentru accelerarea jetului gazos se deosebesc: m.-r. termochimic (cel mai răspîndit), la care jetul de gaze, cu presiune şi temperatură ridicată, se realizează în urma unor reacţii chimice puternic exotermice; m.-r. electric, care foloseşte energia electrică pentru accelerarea jetului (format dintr-un fluid ionizat sau din plasma unui gaz); m.-r. nuclear, care foloseşte energia nucleară pentru a încălzi jetul de gaze sau care foloseşte un jet de izotopi radioactivi pentru propulsie. Atf.-r. termochimic (cu combustibil solid sau lichid) este constituit din camera de ardere, ajutajul de reacţie, rezervoarele de combustibil, sistemul de alimentare, dispozitivul de aprindere; la m.-r. cu combustibil solid, încărcătura de combustibil este amplasată in camera de ardere. 2. Aparat de zbor, propulsat cu motor-rachetă. Principalele elemente constructive ale r. sînt corpul, motorul şi încărcătura utilă (aparatură ştiinţifică, vehicul spaţial, substanţă explozivă). După măsurile luate în scopul stabilizării r. în cursul zborului, se deosebesc: r. cir ampenaj, care este prevăzută cu ampenaje stabilizatoare dispuse pe corp Ia partea posterioa-ră; r. cu aripi (avion-rachetă)„ care este prevăzută cu suprafeţe portante amplasate pe corp, ca şi la avion; r. cu stabilizare giroscopică (fără ampenaj), căreia i se imprimă o mişcare de rotaţie în jurul axei sale longitudinale. Se utilizează r. cu o singură treaptă (r. simple) sau cu mai multe trepte (r. compuse, r. etajate); acestea din urmă reprezintă un ansamblu de r. simple (etaje propulsoare) cu funcţionare succesivă, dintre care numai ultima treaptă poartă încărcătura utilă. R. compuse pot fi: cu trepte in serier cînd au etajele propulsoare dispuse unul după altul; cu trepte în paralel, cînd au etajele propulsoare amplasate în jurul treptei principale (care poartă încărcătura utilă). R. dirijate sînt prevăzute cu sisteme de comandă (suprafeţe aerodinamice de comandă, deviatori ai jetului de gaze, mici r. auxiliare etc.), acţionate corespunzător pentru modificarea traiectoriei şi legii de mişcare pe traiectorie; comenzile de dirijare pot fi transmise din exterior (teledi-rijare) sau pot fi elaborate de dispozitive speciale amplasate la bord (dirijare autonomă, aulodirijare). Primele r. cu încărcătură de pulbere neagră (praf de puşcă) au fost folosite în China şi apoi în India, pentru focuri de artificii sau ca mijloace de luptă, fiind legate de săgeţi aruncate din arc (săgeţile de foc chinezeşti„ menţionate în cronici încă din sec. al XllI-lea). în Europa, r. a apărut în evul mediu, după înfiinţarea primelor fabrici de pulbere, în sec. al XV-lea; în sec. al XVI-lea, C. Haas din Sibiu a imaginat primele r* cu mai multe trepte. Perfec-ionarea r. ca mijloace de uptă a început în sec. al XIX-lea în Anglia şi în Rusia. Teoria zborului r. a fost fundamentată de mecanicienii ruşi I.V. Meş-cerski, care a pus bazele mecanicii corpurilor de masă variabilă şi K.E. Ţiolkovski, care a creat teoria mişcării corpurilor pe principiul reacţiunii. Ţiol-kovski a preconizat folosirea r. RACHETĂ 13 racine: cu combustibil lichid, cu mai multe trepte, pentru realizarea zborurilor interplanetare. în cursul celui de al doilea război mondial au fost realizate rachete de luptă perfecţionate, care transportau încărcături cu explozivi (ex. instalaţiile B-M 13 în U.R.S.S. şi r. balistică V-2 cu combustibil lichid în Germania). Un moment deosebit de important în evoluţia tehnicii r. îl constituie construirea r. balistice intercontinentale şi a celor cosmice (cu mai multe trepte, atît cu combustibil lichid, cît şi cu combustibil solid). Dintre principalele realizări în tehnica actuală a r., se citează r. care au plasat pe orbită navele cosmice de tipul Voshod şi Gemini, precum şi cele care au lansat în spaţiu Rachetă pe rampa de Un sare diferite staţii automate interplanetare. — R. cosmică, rachetă care serveşte la plasarea unui obiect spaţial (satelit, navă cosmică, staţie interplanetară) pe o orbită cosmică. — (METEOR.) R. meteorologică, rachetă a cărei încărcătură utilă este constituită din aparatură pentru cercetări meteorologice. — (GEOFIZ.) R. geofizică, rachetă echipată cu aparate destinate cercetărilor geofizice şi care atinge altitudini de sute de kilometri. — (MILIT.) R. de luptă, rachetă care se întrebuinţează pentru lovirea obiec- tivelor importante ale inamicului. După raza lor de acţiune r. de /. pot fi tactice, /ac/ic-ope-ratioe şi strategice. De asemenea, r. de l. pot fi: antitanc, antiaerienet antirachete, balis-tice-intercontinentale, care pot lovi obiective situate la distanţe de mii de kilometri. După poziţia relativă a lansatorului faţă de ţintă (obiectiv), rachetele de luptă aparţin uneia dintre categoriile sol-sol, sol-aer, aer-aer, aer-sol etc. rachetă2 (SPORT), paletă pentru jocul de tenis de cîmp, formată dintr-un cadru de lemn de formă ovală, şi un mîner; pe cadrul r. este fixată o reţea de coarde întinse, confecţionate din intestine de animale (de obicei de oaie), fire sintetice (nailon, capron) sau metalice. R. au greutăţi diferite (pentru bărbaţi, femei, juniori). Rachmuth, Ion (n. 1911), economist român, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România. A tradus în limba română „Capitalul** (vol. I, 1947 şi 11, 1931) şi a publicat studii îndeosebi cu privire la producţia de mărfuri, legea valorii şi fixarea preţurilor în socialism. Op. pr.: „Legea valorii şi temeiurile aplicării ei în economia socialistă'* (1949), „Deosebirea esenţială dintre rolul economic al statului socialist şi rolul economic al statului capitalist (I960), „Aspecte ale crizei economiei politice burgheze contemporane** (1965). Racine/rasin], Jean-Baptiste (1639—1699), mare dramaturg francez, unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai clasicismului francez. S-a născut la Ferté-Milon. S-a format la mănăstirea jansenistă Por t-R o y a 1. După încercări nereuşite de a studia dreptul, se dedică literaturii. Tragediile sale („Andromaca**, 1667; „Britannicus**, 1669; „Bérénice44, 1670; „Baiazid**, 1672; „Mithridate**, 1673; „Ifi-genia“, 1674; „Fedra", 1677 ş.a.), majoritatea de inspiraţie mitologică, aduc în scenă eroi cu viaţă intensă, teme, situaţii şi replici caracteristice, de fapt, mediului aristocratic francez al sec. al ^XVII-lea. Influenţat de gîndirea* lui Pascal, R. înfăţişează omul sfîşiat de tendinţe contradictorii, amestec de virtute şi viciu, adesea victimă a pasiunilor care co-vîrşesc raţiunea. Această încleştare lăuntrică care conferă J.-B. Racine pieselor sale o monumentalitate psihologică impresionantă şi redă omului dimensiuni fireşti, verosimile, se întemeiază pe realismul consecvent al observaţief şi este întruchipată cu o deosebită bogăţie de mijloace artistice. Setea de puritate, ca şi darul de pictor al pasiunilor omeneşti ce animă şi stimulează creaţia lui R., se afirmă şi în tragediile „Estera** (1689) şi „Atalia** (1691), ale căror simboluri biblice nu pot ascunde pledoariile autorului pentru toleranţa religioasă şi politică. Critica monarhiei, ca şi „Memoriul** adresat de R. lui Ludovic al XlV-lea, în care pledează cauza unei ţări pe cale de ruină, i-au atras dizgraţia suveranului. R. a scris şi o comedie („împricinaţii", 1668), în care, ca şi Molière, biciuieşte atît înfumurarea unei aristocraţii ridicole şi pretenţioase, cît şi parvenitismul noii clase în ascensiune, burghezia. R. a mai scris două culegeri de poezii lirice („Ode**' şi „Cîntări spirituale"). Fin cunoscător al dialecticii subtile şi complexe a sentimentelor, R. a dat viaţă unor caractere profund diferenţiate, şi în special unor personaje feminine, al căror suflet eroic şi delicat reprezintă scena desfăşurării acţiunii interioare, conduse exclusiv de forţa impetuoasă a dragostei. Arta lui R. se distinge prin puritatea şi armonia, supleţea şi limpezimea sa. Virtuos al proprietăţii cuvîntului, al RACLAJ 14 RAC0VSK1 expresiei elegante, dar simple, străine de sublimul retoric declamatoriu, R. este stăpîn pe o prozodie remarcabilă prin forţa de sugestie a aliteraţiilor, prin muzicalitatea şi fluenţa versurilor. Sinceritatea, naturaleţea şi măiestria creaţiei sale au fost adesea comparate cu aceleaşi calităţi din opera lui La Fontaine. Ultimele sale piese (care nu mai respectă strict regula celor trei unităţi) şi lirismul accentuat al întregii sale creaţii vestesc romantismul. Piesele lui R. s-au tradus în româneşte încă de Ic începutul sec. al XlX-lea, printre traducători numărîndu-se Iancu Văcărescu. în 1959 a apărut un volum selectiv. raclâj (MED.) 1. Intervenţie chirurgicală care constă în îndepărtarea, cu ajutorul unei chiurete, a mucoasei uterine la o femeie gravidă pentru evacuarea produsului de concepţie şi întreruperea sarcinii. 2. Intervenţie chirurgicală prin care se îndepărtează, cu ajutorul chiuretei, o formaţiune patologică de pe un organ intern (ex. verucă, polip, vegetaţie etc.). Se mai numeşte chiuretaj. raclete (IND. EXTR.), transportor cu lanţuri articulate sau cu cabluri prevăzute cu palete echidistante. Sin. cra/er. racord1 (fEHN.), element de legătură între două ţevi, conducte etc., format dintr-una sau din mai multe piese (ex. o piuliţă de r. şi o piesă tubulară cu un capăt bordurat sau bucşe filetate ori nefiletate, cu una sau cu mai multe piuliţe de r.). R.se folosesc la instalaţiile de apă, la prăjinile de foraj, Ia instalaţiile din industria chimică, la furtunurile de stins incendii etc. — R. olandez, element de construcţie folosit pentru asamblarea a două ţevi sau a două piese cu mufe sau a unei ţevi cu o mufă etc. racord2 (CINEMA), plan de legătură între două secvenţe de film care asigură continuitatea acţiunii cinematografice, obţinută prin montarea a două pelicule de film. racordare 1. (MAT.) a) Construire a unei curbe tangente la două curbe date. ^Construire a unei suprafeţe tangente la două suprafeţe date. 2. (DRUM., C.F.) Legare a două porţiuni ale unui drum sau ale unei linii de cale ferată, prin introducerea între ele a unui tronson de traseu cu axa curbă, astfel îneît circulaţia să se poată face cu viteze cît mai mari şi în deplină siguranţă. Din punctul de vedere al elementelor care se racordează, se deosebesc: r. aliniamentelor, care se face printr-o curbă (de ex. arc de cerc) tangentă la cele două aliniamente; r. curbelor, care se face printr-un traseu cu rază de curbură diferită de cea a porţiunilor racordate; r. de-clivităţilor, care se realizează printr-o porţiune de traseu cu axa în arc de cerc (în plan vertical) cu rază foarte mare. Racoşul de Jos, comună în raionul Rupea, reg. Braşov, situată pe Valea Oltului. 2 540 loc. (1965). Exploatări de bazalt şi de calcar. Racoviţă (Cehan), familie de boieri ai cărei membri au deţinut importante dregătorii, îndeosebi în Moldova; au fost domni în ţările române. Cei mai importanţi reprezentanţi ai familiei R.au fost: Mihai R., domn al Moldovei (1703-1705, 1707-1709, 1715-1726) şi al Tării Româneşti (1730-1731, 174! — 1744), şi fiul său Constantin R., domn al Moldovei (1749— 1753, 1756-1757) şi al Ţării Româneşti (1753-1756, 1763 — 1764), ale căror domnii s-au caracterizat printr-o excesivă fiscalitate; Ştefan R., domn al Ţării Româneşti (1764—1765), în vremea căruia a avut loc răscoala rufeturilor (breslelor) bucureştene (1765); Alecu R. (1773—1853), a fost profesor de drept comercial la colegiul Sf. Sava şi magistrat, iar în timpul revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, preşedinte al Comisiei proprietăţii. Racoviţă, Emil (1868— 1947), biolog român. A fost membru şi preşedinte (între anii 1927 şi 1929) al Academiei Române şi profesor la Universitatea din Cluj (1920—1947). A participat, împreună cu Amundsen, la expediţia cu nava „Belgica** (1897—1899), în calitate de naturalist, în Antarctica, unde a adunat un bogat material ştiinţific botanic şi zoologic şi a făcut cercetări de- venite clasice asupra balenelor. A fost subdirector (1900 - 1920) al staţiunii zoologice marine de la Banyuls-sur-Mcr (Franţa), avînd aceeaşi funcţie şi la laboratorul de anatomic comparară de la Sorbona, şi codirector t E. Racoviţă al revistei internaţionale „Archives de zoologie expérimentale et générale**. A înfiinţat la Universitatea din Cluj primul institut de speologie din lume (în 1920) şi a predat primul curs de biologie generală din România. R. este fondatorul biospeologiei, definită de eî ca ştiinţă a formelor de viaţă din mediul subteran (peşteri şi pînze freatice de apă). în problemele evoluţiei biologice, R. s-a situat pe poziţii materialiste. A apărat doctrina evoluţionistă de denaturări şi de atacurile idealismului. Cercetările sale asupra sistematicii, ecologiei şi evoluţiei animalelor subterane au contribuit la dezvoltarea unei perspective filoge-netice în sistematică. Ideologia marxistă i-a fost cunoscută lui R. încă din tinereţe; în anii studenţiei a participat la mişcarea socialistă, iar în anul 1889 a fost printre semnatarii manifestului pentru declararea zilei de 1 Mai ca sărbătoare internaţională a muncii. Mare iubitor al naturii ţării, este ur.uî dintre iniţiatorii ocrotirii monumentelor naturii în România. R. a publicat şi materiale privind organizarea învăţămîntului superior şi a cercetării ştiinţifice. Op. pr. : „Essai sur Ies problèmes biospéologiques" (1907), „Speologia44 (1927), „E-voluţia şi problemele ei** (1929). Racovski, Cristian (1873 — 1941), militant al mişcării mun- RACOVSKI 15 RADIALTRIANGULATOR citoreşti din România şi al celei internaţionale, de origine bulgar. A aderat din tinereţe la mişcarea socialistă. A participat la Congresul Internaţionalei a Il-a de la Stuttgart (1907), ca membru al delegaţiei socialiştilor români. împreună cu alţi conducători ai mişcării muncitoreşti din ţara noastră R. a participat la editarea seriei a doua a ziarului „România muncitoare***. • A avut o bogată activitate publicistică în presa socialistă din România; a scris numeroase studii şi eseuri cu caracter politic. După reorganizarea în 1910 a Partidului social-democrat din România, R. a fost ales membru în Comitetul Executiv al acestuia, în 1915 a reprezentat Partidul social-democrat din România la Conferinţa internaţională de la Zimmerwald. Prigonit de organele represive, R. a plecat în 1917 în U.R.S.S., unde a avut munci de răspundere pe linie de partid şi de stat. A murit în U.R.S.S. în anul 1941. Racovski* Gheorghi (1821— 1867), democrat-revoluţionar bulgar, conducător al mişcării naţional-revoluţionare bulgare împotriva dominaţiei otomane. Pentru activitatea sa revoluţionară a fost arestat şi întemniţat de autorităţile turceşti. Eva-dînd, a trăit în emigraţie (România, Serbia, Rusia şi Grecia), unde şi-a continuat activitatea revoluţionară. R. a organizat în 1862 şi în 1867, la Belgrad, detaşamente de voluntari bulgari în vederea eliberării ţării sale. t în 1867, la Bucureşti, a pus bazele Comitetului secret revoluţionar bulgar. în paginile ziarelor editate de el, „Lebăda Dunării** (Belgrad, 1860) şi „Viitorul** (Bucureşti, 1864), a militat pentru solidaritatea popoarelor balcanice în lupta de eliberare de sub dominaţia otomană. Racul (ASTR.), constelaţie situată în regiunea cea mai nordică a eclipticii; face parte din constelaţiile zodiacului. Soarele se află în semnul zodiacal al R. la sfîrşitul lunii iulie şi la începutul lunii august. Este compusă din stele puţin strălucitoare, cele mai mari fiind abia de mărimea 4. Sin. Cancerul. racursiu (ARTE PLAST.), procedeu de folosire a perspectivei liniare (în desen, pictură, basorelief), al cărui efect constă în faptul că extremităţile obiectului reprezentat a-par apropiate, iar unele dimensiuni ale acestuia reduse. Printre cele mai cunoscute ra-cursiuri se numără „Hristos mort“ de Andrea Man-tegna. rad (iniţialele denumirii în limba engleză: radiation ab- sorbtion dosage „dozarea radiaţiei absorbite**; METR.), unitate de măsură egală cu doza de radiaţie ionizantă, care, fiind absorbită de o substanţă, cedează unui gram din substanţa respectivă o energie de 100 de ergi. Radamant (în mitologia greacă), unul dintre cei trei judecători care împart dreptatea în Hades (Infern), considerat fiul Iui Zeus şi al Europei. R. judeca umbrele morţilor alături de Minos, fratele său, şi de Eac. radar (după iniţialele denumirii englezeşti radio deiecting and ranging „detectare şi localizare prin radio**; TELEC.), una dintre denumirile instalaţiilor pentru radiolocaţie. Radaui, Husein (Salam A-dil) (1924—1963), militant al mişcării muncitoreşti din Irak, participant activ la mişcarea de eliberare naţională. Membru al Partidului Comunist din Irak din 1943, prim-secretar al C.C. al P.C.I. din 1954. A fost asasinat de către regimul terorist instaurat în februarie 1963. râdă1 (NAV.), zonă de apă situată în jurul unui port (pînă la o distanţă de circa două mile), apărată de vînturi, de valuri sau de curenţi şi în care sînt ancorate navele care aşteaptă intrarea în port sau ieşirea în larg. râdă2 (la unele popoare slave, de ex. ucraineni, poloni), denumire dată consiliului, adunării, organului colegial al puterii. în diferite perioade isto- \ • 1 ai' ' v:-.? \ vi-' • • < \ Racursiu: „Hristos mort", dc A. Mantegna rice, prin termenul r. se înţelegeau adunările populare (ex. r. din Pereiaslav), adunările politice şi alte organizaţii. Radcliffe [redclif7, Ann (1764—1823), scriitoare engleză. Este autoarea a numeroase romane de groază şi mister, cu implicaţii sociale, în care elementele romantice se îmbină cu cele realiste. Cel mai cunoscut este „Misterele din Udol- pho“ (1794). Radetzky von Radetz [radeţchi fon râdeţ], Joseph (1766—1858), feldmareşal austriac. A luat parte la ultimele campanii antinapoleoneene (1813—1815). în calitate de comandant suprem al armatelor austriece din Italia (din 1831), a înfrînt armata piemon-teză la Custoza (1848) şi la No-vara (1849). Ca guvernator general al regatului lombardo-veneţian (1849—1857), Radetz-ky von Radetz a reprimat cu cruzime mişcarea revoluţionară din nordul Italiei. Radhakrishnan [ radacriş-nanjf Sarvepalli (n. 1888), om de stat şi filozof indian, preşedinte al Republicii India (din 1962). Face parte din conducerea partidului Congresul naţional indian. între anii 1949 şi 1952 a lucrat în diplomaţie, iar între 1952 şi 1962 a fost vicepreşedinte al Indiei. Profesor de filozofie din 1916, autor a numeroase studii filozofice. Membru de onoare al Academiei Republicii Socialiste România. radialtriangulator, instrument fotogrammetrie cu ajutorul căruia se măsoară pe fotograme unghiurile dintre direc- RADIAN 16 RADIAŢIE ţiile radiale determinate de punctul principal şi de diferiţi reperi situaţi în zona de triplă acoperire, în lucrările de foto-triangulaţie plan-radială. radiân (METR.), unitate de măsură a unghiurilor plane în sistemul de unităţi SI; un radian este unghiul care, avînd vîrful în centrul unui cerc, intersectează pe circumferinţa acestuia un arc a cărui lungime este egală cu lungimea razei cercului. Are simbolul rad. 1 rad = 57°j7'45". radianţă (lat. radius „rază“; FIZ.), mărime fotometrică definită ca raportul dintre fluxul luminos total emis de o suprafaţă şi aria acelei suprafeţe. — R. spectrală, limita raportului dintre radianţa unei suprafeţe, asociată radiaţiilor cu lungimea de undă cuprinsă între X şi X+AX, şi intervalul AX, cînd mărimea acestui interval tinde către zero. radiate (ZOOL.), nume dat animalelor cu simetrie radiară (ex. celenteratele, echinodermele). radiator 1. (FIZ.) Corp sau dispozitiv care emite radiaţii. După tipul radiaţiei emise se deosebesc: r. acustice (ex. instrumentele muzicale, difuzoarele etc.), r. electromagnetice (ex. filamentele incandescente, antenele de radio etc.) ş.a. — R. integral, radiator electromagnetic constituit dintr-un corp care este capabil să absoarbă complet orice radiaţie incidenţă (ex. corpul negru). Are un spectru de emisie continuu şi o distribuţie energetică caracteristică. — R. selectiv, radiator în a cărui distribuţie spectrală energia prezintă maxime pentru anumite lungimi de undă. 2. (TELEC.) Partea activă a unei antene directive, formată, în genera], dintr-un dipol situat în focarul antenei. 3. (TEHN.) Aparat, instala- Radiatoare electrice ţie sau parte de instalaţie folosită la încălzirea prin radiaţii sau la răcirea unui sistem tehnic. — R. de calorifer, ansamblu format din mai multe elemente de încălzire centrală cu aburi sau cu apă, interschimbabile şi montate rigid, care asigură o suprafaţă mare de radiaţie. — R. electric, aparat electric de încălzire, constituit dintr-unul sau din mai multe rezistoare şi dintr-un reflector de radiaţii. — P.. de automobil, parte din instalaţia de răcire a motoarelor, formată dintr-o reţea de tuburi sau dintr-un rezervor cu o reţea de celule Radiator de automobil aşezate în fagure, în care se răceşte apa sau uleiul ce circulă prin instalaţie. Căldura este cedată aerului care circulă prin reţeaua r. radiaţie (FIZ.), emitere şi propagare de unde (r. ondula-iorie) sau de corpusculi (r. cor-pusculară); orice r. implică un transport de energie. Deoarece, în numeroase cazuri, r. se face sub forma unui fascicul de raze, termenii de radiaţie şi de raze se folosesc pentru aceste situaţii cu aceeaşi accepţiune. — R. acustică, radiaţie constituită din vibraţia unui mediu elastic (gazos, lichid sau solid), care se propagă sub formă de unde cu viteze de ordinul sutelor şi al miilor de metri pe secundă. V. şi sunet. — R. electromagnetică, radiaţie constituită dintr-un cîmp electromagnetic variabil, care se propagă în substanţe sau în vid sub formă de unde transversale. Viteza r.e. în vid este de 299 792,5 km/s; ea reprezintă limita absolută a tuturor vitezelor (v. teoria relativităţii), în celelalte medii (în substanţe), viteza r.e. scade în raport invers cu indicele de refracţie al mediului. Cele două componente (electrică şi magnetică) ale undei electromagnetice oscilează în două plane perpendiculare unul pe celălalt, linia de intersecţie a acestor plane fiind direcţia de propagare. Pe lîngă caracterul continuu (ondulatoriu) conferit de unde, r.e. are şi un caracter discontinuu (cor-puscular), cuantele sale fiind fotonii. R.e. cu lungime de undă mică este constituită din fotoni cu energie mare, a căror comportare corpusculară este pronunţată; pe măsura creşterii lungimii de undă, caracterul corpuscular al r.e. devine tot mai puţin evident. Proprietăţile ondulatorii ale r.e. se manifestă îndeosebi în fenomenele legate de propagare (reflexie, refracţie, interferenţă, difracţie etc.), iar proprietăţile corpuscu-lare se relevă mai ales în fenomene ca efectul fotoelectric, efectul Compton, emisia şi absorbţia (la scară atomică) etc. R.e. interacţionează cu substanţa, producînd numeroase efecte de natură fizică (încălzire, presiune, ionizare, lumines-cenţă etc.), chimică (descompunere, sinteză etc.) sau biologică (fotosinteză, mutaţie etc.). Spectrul r.e. este împărţit după criteriul lungimii de undă în cîteva domenii: r. hertziene, r. infraroşii, r. luminoase, r.ultraviolete, r. X (sau Roentgen) şi r. Y (gamma). Aceste domenii posedă, pe lîngă proprietăţile generale ale r.e., numeroase însuşiri specifice, legate de modul de producere sau de efectele produse şi de utilitatea lor. — R. termică, radiaţie electromagnetică emisă de orice corp cu temperatura superioară lui zero absolut, datorită exclusiv agitaţiei termice a atomilor şi moleculelor corpului; ea reprezintă o pierdere de energie pentru corpul emiţător. Spectrul r.t. a corpului negru depinde numai de temperatura lui. La temperaturi obişnuite, centrul de greutate al spectrului r.t. se află în domeniul infraroşu; el se deplasează către lungimi de undă mici pe măsură ce temperatura corpului creşte. Emisia în domeniul vizibil devine evidentă pe la circa 600°C. — R. cor-pusculară, radiaţie alcătuită din corpusculi (de la particulele elementare pînă la molecule) care se deplasează cu viteze RADIAŢIE 17 RADIAŢIE SPECTRUL RADIAŢIILOR ELECTROMAGNETICE 3 5 3 cf UJ o 1 l 1 V. [ -I- a LUMINÂ{ UJ o < cr ID O z l 10'4A 10'3Â+ 10'2AŢ lO’ • 1A -- 10  - - 102 103 ■1 fi • 10 fi- •10 y 1 mm-1cm ■ 1dm ■ ■ 1 m • 10 m-102m 1km-•10 km 102km 103km 104km Ct] ■s MODUL de PRODUCERE DENUMIREA DOMENIULUI LUNGIMEA DE UNDA APLICAŢII,UTILIZĂRI mari (de la cîteva sute de metri pe secundă pînă aproape de viteza luminii), cel mai adesea sub formă de fascicule dirijate. R.c. realizează un transport de substanţă; ea exercită o presiune asupra corpurilor întîl-nite şi produce numeroase alte efecte, de natură fizică, chimică sau biologică. — R. aija (a), radiaţie formată din particule a (nuclee de heliu) emise de unele substanţe radioactive, îndeosebi de izotopi cu numere atomice mari (ex. u-raniu 238, radiu 226, radon 222 etc.). Este r. cea mai puţin penetrantă. — R. beta (p), radiaţie formată din particule p (electroni sau pozitroni) emise de multe substanţe radioactive (ex. fosfor 32, stronţiu 90, toriu 234 etc.). Este o r. puţin penetrantă. • V. şi r a-dioactivitate. — R. catodică, radiaţie alcătuită din electroni emişi de cato-dul unui tub într-un gaz suficient de rarefiat. — R. canal, radiaţie alcătuită din ioni pozitivi obţinuţi printr-o descărcare electrică într-un tub vidat; ionii trec prin orificiile (canalele) făcute pentru acest scop în catod şi se propagă în spatele acestuia. — R. moleculară, radiaţie constituită din fascicule de molecule, eventual de atomi (r. atomică), emise printr-un orificiu al unui cupto-raş din care se evaporă o substanţă şi colimate cu ajutorul citorva diafragme. —R. cosmică, radiaţie de natură corpuscu-lară şi electromag- 2 — Dicţionar enciclopedic voi. IV RĂDIC 18 RADIOACTIVITATE nctică provenită direct din spaţiu! cosmic(r.c. primară) sau din interacţiunile acesteia cu particulele din atmosferă (r.c. secundară). R. c. primară este alcătuită din protoni (în majoritate) şi din alte nuclee atomice, lipsite complet de înveliş electronic, precum şi din alte particule sau din cuante gamma; ea îşi are originea în procesele interstelare, unde particulele dobîndesc energii uriaşe (pînă la IO19 megaelectron-volţi). R. c. secundară conţine îndeosebi particule elementare, stabile (electroni, pozitroni etc.) şi instabile (mezoni, hiperoni etc.). Oferind particule cu energii foarte mari (nerealizabile în condiţii de laborator), r.c. per-miteefectuarea unor importante studii asupra reacţiilor nucleare, asupra naturii şi structurii particulelor elementare etc. — (METEOR.) Rm solară, radiaţie electromagnetică emisă de Soare, avînd lungimi de undă din întregul spectru al r. electromagnetice. Trecînd prin atmosfera Pămîntului, o parte a r.s. este absorbită, încălzind aerul, o altă parte este împrăştiată de moleculele aerului, de vaporii de apă, de pulberi etc. (constituind r. difuză), iar cea mai marc parte ajunge pe suprafaţa Pămîntului (r. directă). Spectrul şi intensitatea r. difuze depind de natura particulelor întîlnite de r.s.; dacă atmosfera este curată, sînt împrăştiate îndeosebi r. cu lungimi de undă mici, fapt care explică culoarea albastră a cerului. O parte din r. difuză ajunge pe suprafaţa Pămîntului, iar altă parte se răspîndeşte în spaţiul interplanetar. Intensitatea r. directe depinde d^ starea atmosferei şi de poziţia punctului pe glob; ea prezintă variaţii zilnice şi anuale în funcţie de mişcarea globului terestru, fapt care constituie principala cauză a modificărilor de temperatură de la ziuă la noapte şi de la un anotimp la altul. V. şi energie solară. Rădic [rădici], Stepan (1871 -1928). om politic iugoslav, lider al Partidului naţional ţărănesc croat (creat în 1904), reprezentind interesele ţărănimii înstărite, republican burghez. In activitatea sa, în timpul monarhici, a combătut preponderenţa politică a burgheziei sîrbe, ulterior însă, a dus o politică de colaborare cu aceasta. radical 1. (MAT.) a) Subst. Simbolul matematic care indică operaţia de extragere a rădăcinii de ordinul n dintr-un număr dat. Pentru n = = 2, sim bolul f/~ se mai scrie prescurtat j/ . — R. nilpotent al unui inel comutativ, mulţimea elementelor x ale unui inel comutativ, pentru care există un număr natural n, astfel îneît xn = 0. b) Adj. Axă radicală a două cercuri, locul geometric al punctelor care au puteri egale faţă de două cercuri date. — Plan radical a două sfere, locul geometric al punctelor din spaţiu care au aceeaşi putere faţă de două sfere date. 2. (CHIM.) Grupare de a-tomi ai unei molecule, neutră din punct de vedere electric, care are una sau mai multe valenţe nesatisfăcute şi care se comportă în reacţiile chimice ca un element unic. în moleculele substanţelor organice, r. este legat de o grupare funcţională. Poate fi obţinut în stare liberă prin descompunerea fotochimică sau termică a moleculelor şi prin transfer de electroni. în acest caz, r. are proprietăţi fizice speciale (paramagnetism, culoare) şi este foarte reactiv, avînd unul sau mai mulţi electroni de valenţă nccuplaţi (ex. metil—CH3, etil—C>f/5, propil—C3Hlt fenil — C6//5 etc.). 3. (LINGV.) V.1rădăcină. ■ Rădice vie [radicevici], Branko (1824—1853), poet romantic sîrb. Influenţat de ideile lui Karadzic, R. este primul poet sîrb care a scris în limba populară, exercitînd Ia rîndul lui o mare influenţă asupra dezvoltării literaturii sîrbe („Ver-suri“, 1847, 1851, Viena, şi 1862, Timişoara). radiculă (BOT.), rădăcină a plantulei din sămînţă în stare de embrion. După încolţirea seminţei, r. iese în afară şi se transformă în rădăcină principală. radier (CONSTR., HIDRO-TEHN.), element de construcţie în formă de placă din beton sau din beton armat (mai rar din pavele de piatră sau din bolovani), care serveşte ca fundaţie a unei construcţii hidrotehnice ori a unei căptuşeli de tunel, ca fund de canal ori de bazin sau drept căptuşeală pe fundul albiei, între picioarele unui. pod (pentru a împiedica eroziunea). radiere (DR.), suprimare, dintr-un registru ţinut de un organ al administraţiei de stat, a unei înregistrări, prin inserarea pe marginea ei a unei menţiuni privitoare la desfiinţarea înregistrării şi la actul în temeiul căruia i y i v ■ i" Oy— axe radicale a douâ cercuri măsura a fost dispusă (ex. prin r. se suprimă de către notariatul de stat inscripţia unei ipoteci dintr-un registru de publicitate). radio- (lat. radius ,,rază“), element de compunere care indică referirea Ia radiaţie sau la simetria radială a unui proces sau a unui obiect; de exemplu: a) faptul că un element este radioactiv (ex. radio-izotop) sau că un fenomen este în legătură cu dezintegrarea spontană a nucleelor atomice (ex. radioactivitatea); b) calitatea unui semnal, a unei mărimi, a unui dispozitiv, a unei instalaţii etc. de a fi în legătură cu undele radioelectrice utilizate pentru transmiterea de informaţii (ex. radioreceptor); c) faptul că un aparat, un proces etc. este în legătură cu radiaţia (ex. radio-metru); d) faptul că forma unui animal, obiect etc. prezintă, cel puţin aproximativ, o simetrie radială (ex. radiolari). radioactivitate (FIZ.), ansamblu de fenomene constînd în emiterea spontană a unor radiaţii corpusculare (a, (3 etc.) sau electromagnetice (y) de către nucleele atomice instabile. Sînt cunoscute următoarele tipuri de transformări radioactive: dezintegrarea v- (alfa), în urma căreia nucleul se RADIOACTIVITATE 19 RADIOASTRONOMIE transformă într-un alt nucleu, avînd numărul atomic mai mic cu două unităţi şi numărul de masă mai mic cu patru unităţi; dezintegrarea (3 (beta), în urma căreia numărul atomic creşte sau scade cu o unitate, după cum se emite un electron sau un pozitron; captura K, în urma căreia numărul atomic scade cu o unitate; tranziţia izo-merică, în urma căreia se modifică numai energia internă a nucleului, şi fisiunea spontană, în urma căreia nucleele grele se sparg în două sau mai multe fragmente, cu mase aproximativ egale, şi se emit cîţiva neutroni. Toate aceste transformări sînt însoţite cel mai adesea de emisii de cuante y. Prin T. se produce o degajare de energie care face ca temperatura unui preparat radioactiv să fie mai mare decît cea a mediului ambiant. R. este un fenomen specific nuclear, nefiind influenţată practic de condiţiile exterioare, ca temperatură, presiune, cîm-puri electrice sau magnetice, stare de agregare, legături chimice etc. Transformarea radioactivă a unui nucleu instabil este un proces aleator (nu se poate şti în care moment se va produce), de aceea viteza de dezintegrare a unei substanţe radioactive prezintă fluctuaţii. în medie, viteza de dezintegrare Ia un moment dat este proporţională cu numărul de nuclee existente în acel moment, ceea ce înseamnă că numărul mediu de nuclee radioactive descreşte după o lege exponenţială. Mărimea care caracterizează substanţele radioactive din acest punct de vedere este timpul de înjumătăţire (durata după care activitatea sursei scade Ia jumătate). Prezintă r. numeroşi izotopi ai elementelor care se găsesc în natură (ex. radiu, uraniu, to-riu). Prin bombardarea nucleelor atomice ale unor elemente cu anumite particule pot fi obţinuţi şi izotopi radioactivi care nu se găsesc în natură şi care de obicei au timpi de înjumătăţire mici; r, lor este numită uneori, impropriu, r. artificială, însă ea nu se deosebeşte cu nimic de t. propriu-zisă, a izotopilor din natură. Radiaţiile emise prin r. produc numeroase efecte, ca impresionarea plăcilor fotografice, ionizarea gazelor, provocarea lumipescenţei unor substanţe, amorsarea sau accelerarea unor reacţii chimice, distrugerea celulelor vii sau a microorganismelor, mutaţii genetice etc. Aceste radiaţii rodiu Influenţa unui cîmp electric asupra radiaţiilor a. 3 şi Y sînt vătămătoare pentru organismul omenesc (îndeosebi radiaţiile y, care sînt cele mai penetrante), şi de aceea împotriva lor trebuie luate măsuri de protecţie (realizate, de ex., prin paravane absorbante). R. are utilizări în cele mai diverse domenii (industrie, agricultură, medicină etc.), utilizări care se bazează *fie pe efectele produse de radiaţii asupra substanţei, fie pe identificarea substanţelor radioactive (v. t r a s o r). între aplicaţiile mai importante sînt: analiza radiochimică, de-fectoscopia nedistructivă (v. g a-mmagrafie), tehnica reglajului automat, carotajul radioactiv, determinarea vîrstei absolute a formaţiilor geologice şi a pieselor arheologice etc. Prin studierea radiaţiilor, îndeosebi a spectrului lor energetic, se pot obţine informaţii asupra structurii nucleului atomic. R. a fost descoperită în 1896 de H. Becquerel, pe cînd studia lumines-cenţa unor săruri ale uraniului, în 1898 soţii Pierre şi Maria Sklodowska-Curie au descoperit poloniul şi radiul, două elemente cu r. mult mai puternică decît a uraniului. Legile generale ale r, au fost date de către E. Rutherford şi F. Soddy în 1903. R. artificială a fost descoperită de soţii Irène şi Frédéric Joliot-Curie în 1934. V. şi radiaţie. radioaltimetru (AV.), aparat de bord folosit pentru măsurarea înălţimii de zbor a unui avion; este constituit dintr-un emiţător de unde electromagnetice şi dintr-un post care recepţionează undele reflectate de sol. Determinarea înălţimii se face prin măsurarea intervalului de timp dintre momentul emisiunii undelor şi momentul re-cepţionării undelor reflectate. radioamatorism (TELEC.), practicare a radiocomunicaţii-lor de către persoane care stabilesc legături între radiosta-ţiuni proprii (pe care, de obicei, şi le construiesc singure), fără a urmări interese economice sau transmiterea altor informaţii decît acelea referitoare la calitatea legăturilor radio stabilite (cu excepţia semnalelor de ajutor medical, în cazul unei catastrofe etc.). Funcţionarea staţiunilor de radioamatori este reglementată prin convenţii internaţionale. radioamplificare (TELEC.), operaţie de radiorecepţie, amplificare şi distribuire prin fire a programelor de radiodifuziune cu ajutorul unei instalaţii care poate fi folosită şi pentru captarea, amplificarea şi distribuirea unor programe locale (instalaţie de r,). radioastronomie, capitol al astronomiei care foloseşte informaţiile obţinute prin radio-undele venite de la corpurile cereşti. R. s-a dezvoltat în ultimii 20 de ani sub impulsul dezvoltării electronicii. S-au realizat mari radiotelescoape, radiointerferometre pentru studierea radioundelor emise de corpurile cereşti. Radioundele pe care ionosfera Ie lasă s-o străbată au lungimile de undă cuprinse între cîţiva milimetri şi aproximativ 20 m. Pe sateliţii artificiali şi pe rachetele cosmice se pot recepţiona unde radio cu lungimi de undă şi mai mari. Unele radiounde emise de corpurile cereşti sînt produse prin procese termice, altele prin accelerarea electronilor în cîm-puri magnetice (mecanism sin-crotronic) etc. Prin procedee radar se pot trimite fascicule de unde radio asupra meteoriţilor, Lunii, planetelor şi Soarelui, observîndu-se radio-ecoul. Pe baza lor s-a con«'ituit astro- 2* RAD10BALIZĂ 20 RADIODIFUZIUNE nomia-radar, capitol al r. Cu aceste mijloace s-au studiat curenţii meteoritici în timpul zilei şi pe vreme noroasă şi s-au determinat cu mare precizie distanţele în sistemul solar. R. a adus noi cunoştinţe despre Soare, Lună şi planete, despre Galaxia noastră şi Metagalaxie. R. a pus în evidenţă forma spirală a braţelor Galaxiei noastre, a adus date privind legătura dintre razele cosmice şi exploziile de supernove în care iau naştere radiounde, a-permis sondarea celor mai îndepărtate regiuni accesibile ale Metagalaxiei. Ra-diosursele extragalactice, radio-galaxiile, emiţînd în domeniul undelor radio mult mai mult ca galaxiile obişnuite, şi în special cvasistelele, obiecte cosmice extragalactice de aspect punctai, intense emiţătoare de radiounde, sînt cele mai îndepărtate corpuri cereşti identificate. Distanţa pînă la care se poate ajunge în spaţiu cu radio-telescoapele este de cîteva ori mai mare ca aceea la care se ajunge cu telescopul de 5 m diametru. Primele radiounde din Galaxia noastră au fost recepţionate de K. Jansky în 1932. Emisia radio a Soarelui a fost observată în 1942, prima radio-sursă (Lebăda A) a fost detectată în 1946, iar emisia hidrogenului neutru în linia de 21 cm a fost observată în 1931. R, are o deosebită importanţă în studierea structurii universului. radiobaliză (AV.), aparat terestru de radionavigaţie, constituit dintr-un radioemiţător care emite unde electromagnetice orientate pe verticală pentru a fi recepţionate de avioane în momentul trecerii lor deasupra punctului respectiv. R. sînt folosite de obicei în instalaţiile pentru dirijarea aterizării fără vizibilitate a avioanelor. radiobiologie, ştiinţă care se ocupă cu cercetarea acţiunii radiaţiilor ionizante (ultraviolete, roentgen, cosmice, a, (3, y) asupra organismelor vii. Problemele de bază ale r. sînt următoarele: lămurirea mecanismului intim, la nivel molecular, al acţiunii radiaţiilor ionizante asupra organismului; e-fectele iradierii; stabilirea dozelor maxime de radiaţii pe care le pot suporta fiinţele vii fără să apară efecte negative şi elaborarea pe această bază a regulilor de lucru cu substanţe radioactive. R. are largi aplicaţii în medicină, în selecţia şi ameliorarea animalelor şi plantelor de cultură etc. radiochimie, ramură a chimiei care studiază unele probleme legate de elementele radioactive: schimbul izotopic, procesele chimice iniţiate de transformările nucleare şi de radiaţii, chimia elementelor care nu au izotopi stabili, chimia proceselor nucleare, metodele de obţinere a izotopilor radioactivi şi a compuşilor marcaţi etc. radiocinematografie(MED.), metodă modernă de diagnostic radiologie, care constă în înregistrarea pe film cinematografic a imaginii radiografice a unui organ în plină funcţiune (stomac, plămîn, colecist etc.), permiţînd astfel punerea în evidenţă a unor aspecte funcţionale ale organului respectiv. Este o metodă mai laborioasă şi care necesită aparatură specială. radiocomândă (TELEC.), telecomandă realizată cu ajutorul undelor electromagnetice. Se poate efectua fie printr-o ra-diocomunicaţie unilaterală, de la un punct de dirijare, care emite comanda prin unde radioelectrice către obiectul comandat, care recepţionează undele, decodifică semnalul primit şi execută operaţia comandată (ex. r. unei macarale), fie prin. ra-dioautocomandă, care constă în emisiunea unor unde de către obiectul comandat, care le recepţionează după ce au fost reflectate de obiectele căutate (ex. r. rachetelor antiaeriene autoghidate). radiocompâs (AV.), aparat de radiorecepţie instalat la bordul unui avion şi care serveşte la determinarea direcţiei de zbor a acestuia în raport cu un post terestru de radionavigaţie, ale cărui semnale le recepţionează. radiocomunicâţie (TELEC.), telecomunicaţie prin intermediul undelor radioelectrice neghidate. Reprezintă forma cea mai răspîndită de telecomunicaţie, fiind superioară celorlalte prin distanţa de transmisiune, cantitatea de informa- ţie transmisă şi prin calitatea transmisiunii. R. poate fi unidirecţională (ex. radiodifuziunea) sau bidirecţională (ex. ra-dio-telefonia), mesajele în cele două sensuri putînd fi transmise simultan (sistemul duplex) sau succesiv (sistemul simplex). După tipul transmisiunii, r. pot fi: telegrafice, telefonice, de facsimile, de televiziune, complexe etc. V. şi radiofrecvenţă. radiodifuziune (TELEC.), ra-diocomunicaţie unilaterală care constă în transmisiunea sistematică a unor programe sonore sau vizuale şi sonore asociate (în cazul televiziunii radiodifuzate), destinate recepţiei publice. în principiu, r. constă în: a) traducerea (transformarea) unui mesaj (acustic sau optic) într-un .semnal electric echivalent, efectuată în studiouri de r. sonoră sau de televiziune, special construite şi înzestrate cu aparatajul necesar traducerii mesajului (microfoane, camere de luat vederi etc.); b) modularea cu acest semnal (reglat şi amplificat în prealabil) a unor unde radioelectrice şi emisiunea acestora, în staţiuni de r., care cuprind unul sau mai multe emiţătoare, un grup de antene şi alte instalaţii; c) propagarea undelor radioelectrice şi d) recepţia undelor radioelectrice, demodularea semnalului electric obţinut, amplificarea şi transformarea semnalului rezultat într-un mesaj de aceeaşi natură (sonor sau optic) şi reproducînd cît mai fidel mesajul iniţial (efectuate cu ajutorul radioreceptoare -lor aflate la abonaţi). Prin r. se asigură transmiterea unei mari varietăţi de programe, a unei mari cantităţi de informaţie şi promptitudinea informării. După realizarea în 1920 a primei transmisiuni radiofonice pentru public (v. şi electronică; emiţător), r, a cunoscut o dezvoltare rapidă, între 1920 şi 1924 au fost inaugurate sisteme de r. în toate statele mari, iar în 1930 majoritatea statelor de pe glob dispuneau de staţiuni de radio-emisie. Numărul staţiunilor n crescut de la aproximativ 6C0 în 1925 la circa 12 600 staţiuni de radiodifuziune sonoră şi RAD10DISTR1BUŢIE 21 RADIOGRAFIE 2 380 staţiuni de televiziune, în 1963, ajungîndu-se ca în ultimul deceniu, pe scară mondială, numărul abonaţilor r. să-l întreacă pe acela al cititorilor de ziare; în 1963 existau 400 000 000 de radioreceptoare radiofonice şi 130 000 000 de televizoare în funcţiune. Problemele foarte variate (distribuirea radiofrecvenţelor, cercetarea ştiinţifică-tehnică, transmisiunea de programe internaţionale, reţelele de radiocomu-nicaţii etc.).ridicate de răspîn-direa r. necesită coordonarea activităţii diferitelor organe şi instituţii de specialitate. Pe plan internaţional ea este efectuată de Comisia electrotehnică internaţională, Comitetul consultativ internaţional de radioco-municaţii, Organizaţia internaţională de radiodifuziune şi televiziune, Uniunea europeană de radiodifuziune etc. V. şi Ra diotel evi ziu n ea română. radiodistribuţie (TELEC.), distribuţie publică, prin linii de telecomunicaţii speciale,^ a programelor de radiodifuziune, sonoră. Un sistem de r. este format dintr-o staţiune de r. centrală, substaţiuni de amplificare şi de transformare, o reţea de distribuţie pe fire, branşamente şi instalaţii interioare de recepţie la abonaţi. Se pot realiza sisteme de r. a unui singur program, transmis prin curenţi de audiofrecvenţă, şi sisteme de r. simultană a mai multor (de obicei trei) programe, transmise prin curenţi purtători. Avantajele r. faţă de transmisiunea fără fir sînt: preţul mai redus la abonat, protecţia contra perturbaţiilor electromagnetice industriale, posibilitatea transmiterii unor programe locale, posibilitatea transmiterii programelor în localităţi îndepărtate neelectrificate sau unde condiţiile locale de propagare a undelor electromagnetice nu permit o recepţie directă satisfăcătoare. radioelectricitâte (FIZ.), capitol al electromagnetismului care studiază oscilaţiile de înaltă frecvenţă şi undele electromagnetice din punctul de vedere al utilizării lor în radioco-municaţii, radiolocaţie, navigaţie, măsurări etc. radioemiţător (TELEC.), instalaţie utilizată în telecomunicaţii pentru producerea oscilaţiilor electromagnetice purtătoare de informaţii, care sînt apoi emise în mediul înconjurător sub formă de unde electromagnetice prin intermediul antenelor. V. şi emiţător. radiofâr (AV.), staţiune terestră de radioemisiune care serveşte la ghidarea avioanelor în timpul zborului (pentru orientarea direcţiei de zbor în planul orizontal). radioficâre (TELEC.) 1. Generalizare a transmisiunii programelor de radiodifuziune sonoră prin radiodistribuţie. 2. (Impropriu) Radiodistri-buţie. ^ radiofizică, disciplină care constituie baza fizică a radio-tehnicii; ea studiază oscilaţiile electromagnetice de înaltă frecvenţă, producerea şi propagarea undelor radioelectrice ş.a. Metodele de cercetare ale r. îşi găsesc utilizare şi în alte domenii, de exemplu în studierea straturilor superioare ale atmosferei. radiofonie (TELEC.), transmisiune uni-sau bilaterală, prin unde electromagnetice neghidate, a mesajelor sonore. radiofrecvenţă (TELEC.), frecvenţă a unei oscilaţii sau a unei unde electromagnetice, folosită în radiocomunicaţii; poate avea valori cuprinse între 10 kHz şi 3 000 MHz. radiogenetică (GENET.), capitol al geneticii, al cărui obiect îl constituie cercetarea influenţei mutagene a radiaţiilor ionizante, în scopul ameliorării soiurilor de plante de cultură şi a raselor de animale. radioghidâj (TELEC.), dirijare de la distanţă, prin mijloace radiotehnice, a aparatelor de zbor fără pilot (rachete, proiectile-rachetă, avioane fără pilot, sateliţi artificiali etc.). Există patru tipuri principale de r.: autonom (Ia care programul de dirijare este calculat anticipat şi introdus în servo-mecanismul cu program al aparatului înainte de lansarea lui), prin comandă (Ia care aparatul este dirijat prin semnale emise de obicei de la locul lansării), automatizat (la care aparatul este înzestrat cu dispozitive ca- pabile să sesizeze abaterile de la traiectoria impusă şi să-i corecteze zborul pentru a putea urmări şi atinge ţinta) şi auioghidaj (la care aparatul este Schema sistemului de radioghidaj al unui proiectil-rachetă / — fascicul de transmitere a comenzii; 2 — fasciculul radiolocatorului de urmărire a proiectilului; 3 “ fasciculul radiolocatorului de urmărire a ţintei echipat cu sisteme ce-i permit să descopere ţinta şi să se orienteze singur spre ea). radiogoniometrie (TELEC.), metodă de măsurare a unghiului format de direcţia din care se emit semnale radioelectrice cu o direcţie de referinţă, bazată pe proprietatea de propagare rectilinie a undelor electromagnetice radiate de e-miţător şi pe proprietăţile direcţionale ale cadrelor electromagnetice. Măsurătorile se e-fectuează cu ajutorul radiogonio-metrelor, constituite din radioreceptoare prevăzute cu cadre electromagnetice verticale rotitoare, eventual combinate cu antene yerticale. radiografie (lat. radius „rază" şi gr. graphein „a nota“; FIZ., MED.), înregistrare, pe film fotografic special, a imaginii structurale a unui obiect obţinute cu ajutorul radiaţiilor X sau Y- R* permite examinarea obiectelor netransparente pentru lumină, bazîndu-se pe proprietatea radiaţiilor amintite de a fi mult mai penetrante. La realizarea r., sursa de radiaţii este dispusă de o parte a obiectului, iar filmul de cealaltă parte. Străbătînd obiectul, radiaţiile sînt atenuate inegal în diferitele puncte ale acestuia (în funcţie de densitatea şi de grosimea materialului), astfel, îneît, pe film, componentele obiectelor neomogene se diferenţiază prin contrast. R. se utilizează pe larg în medicină, diferitele ţesuturi sau organe avînd transparenţe inegale la radiaţiile X. Faţă de radioscopie, r. prezintă avantajul de a fixa RADIOIZOTOP 22 RADIOLOGIE definitiv imaginea structurală, înregistrînd totodată amănunte pe care ochiul nu le poate percepe la prima vedere (pe ecranul fluorescent). In tehnică, r. se utilizează, mai ales, pentru defectoscopie. De asemenea, se fac r. ale picturilor, care servesc drept replici pentru identificarea originalelor. radioizotop (FIZ.) v. izotop radioactiv. radiolâri (ZOOL., PALEONT.), ordin de protozoare rizopode marine, a căror parte centrală, cuprinzînd endoplasma cu nucleul, este înconjurată de o membrană pscudochitinoasă (capsulă) străbătută de numeroşi pori, pe unde ies la exterior, radialr pseudopode. Zona extracapsulară cuprinde ectoplasma, bogată în va-cuole, cu rolul de a uşura plutirea. Unii radiolari au un schelet (test) silicios, care nu se distruge după moartea animalului şi se depune, formînd roci bio-gene. Prin fosili-zare, scheletul r. poate cristaliza, trecînd în calcedonie sau cuarţ; uneori pe aceste schelete are loc pseudomorfoza piritei, cal-citei sau a altor minerale. Prin acumularea resturilor de radiolari s-au format roci sili-cioase, numite radiolarile. R. au un rol important în formarea zăcămintelor de mangan, prin descompunerea sticlelor vulcanice bazice. în România, radio-larii fosili sînt întîlniţi în accidentele silicioase din triasic, jurasic, cretacic ale Carpaţilor Orientali, din Banat, Munţii Apuseni şi în depozitele mio-cene din Subcarpaţi (şisturile cu radiolari). radiolarit (PETROGR.), roca sedimentară organogenă sili-cioasă, rezultată prin acumularea scheletelor de radiolari. în constituţia ci se găsesc de asemenea material argilos şi oxizi de fier. Prin transformarea ulterioară a r. se formează jas-puri. Sînt utilizate drept abraziv şi ca adsorbant. radiolocâţie (TELEC.), determinare, cu ajutorul undelor radioelec-trice, a poziţiei faţă de un reper a unui obiect, fără participarea lui activă. Instalaţiile de r. (numite radiolocatoare sau instalaţii radar) emit fascicule de unde electromagnetice Determinarea coordonatelor unei ţinte aeriene prin ra-ultrascurte, re- diolocaţie; r — distanţa directă: tq — distanţa orizon-talâ; h — înălţimea; Oi> — unghiul de elevaţie; Jj — un-. P* n . ghiul azimutal; N — direcţia nordului. dele reflectate de obiect (numite semnale de ecou) şi Ie transformă în semnale vizibile pe ecranul unui cines-cop, permiţînd interpretarea rapidă a informaţiilor primite. Sistemele de r. pot determina una, două sau toate cele trei coordonate (ex. distanţa directă, azimutul şi unghiul de elevaţie) ale obiectului urmărit, distanţa fiind determinată pe baza măsurării timpului necesar propagării undelor de la emiţător la obiect şi înapoi Ia receptor, iar coordonatele unghiulare după poziţia antenei directive în momentul cînd axa sa este îndreptată spre obiect. După principiul de funcţionare, sistemele de r. pot fi cu impulsii (folosite cei mai adesea) sau cu emisie continuă (folosite ca radioaîtimetre, radiotelemc-tre şi pentru determinarea, pe baza efectului Doppler-Fizeau, a vitezelor lineare). Primele ins- talaţii de i*. au fost realizate aproape în acelaşi timp, în deceniul al patrulea al sec. al XX-lea, în S.U.A., Anglia, U.R.S.S., Franţa şi Germania; producţia şi utilizarea lor în scopuri militare s-au dezvoltat mai cu seamă după introducerea în producţia industrială a magnetroanelor. în prezent, r. este larg utilizată în navigaţie (navele, avioanele de pasageri şi de transport moderne, marile porturi şi aeroporturi sînt înzestrate cu radiolocatoare), în meteorologie (localizarea ploilor, furtunilor, ninsorilor etc.), în* geodezie, astronomie etc. radiologie (MED.), ramură ă medicinii care se ocupă cu examinarea corpului uman cu ajutorul radiaţiilor X şi y, pentru precizarea diagnosticului unor boli interne, urmărirea evoluţiei lor, cît şi pentru tratamentul multor boli. Sală de radiologie zMî .-•vT'; (*(/ ii--' i-l ■! ! HI l ïïè' F şt)\ , : .l:n •,i j RADIOMANOMETRIE BILIARĂ 23 RADIOSONDÀ radiomanometrie biliară (MED.), metodă dc examen simultan a aspectelor morfologice şi a presiunilor manome-trice din căile biliare extra-hepatice. Realizată în timpul sau după operaţiile pe căile biliare, r.b. permite diagnosticul unor tulburări funcţionale sau organice ale căilor biliare (veziculă, coledoc, sfincter Oddi). radiometalografie (ME- TAL.), ramură a metalografiei care se ocupă cu studiul structurii fine a metalelor şi aliajelor şi cu studiul defectoscopic nedistructiv al pieselor metalice cu ajutorul radiaţiilor (raze X şi radiaţii y). radiometeorogrâf (ME- TEOR.), instalaţie pentru înregistrarea presiunii atmosferice, a temperaturii şi a umidităţii la diferite înălţimi în atmosferă, folosind o radiosondă şi un aparat înregistrator instalat pe sol. radiometru (FIZ.) 1. Aparat pentru măsurarea presiunii de radiaţie sonoră. Este constituit dintr-o balanţă de torsiune, avînd pe un braţ o plăcuţă pe care se exercită presiunea sonoră, iar pe celălalt braţ o contragreutate. 2. Aparat demonstrativ constituit dintr-o morişcă cu paletele lucioase pe o faţă şi mate (absorbante) pe cealaltă. Prin iluminare, cele două feţe se încălzesc diferit, fapt care creează o diferenţă între presiunile exercitate de aer pe cele două feţe şi pune morişca în mişcare. Sensul rotaţiei este contrar celui determinat de presiunea luminii; aceasta se poate manifesta numai dacă în r. se face vid. radionavigâţie (AV., NAV.), conducere a unui avion sau a unei nave cu mijloace radioteh-nice. în r., stabilirea poziţiei avionului sau a navei se poate face cu ajutorul postului de radio dc la bord şi al staţiunilor de radiogoniométrie de pe sol, cu ajutorul staţiunii de radiogoniométrie de la bord şi al radio-farurilor de pe sol sau prin ra-diolocaţie. Aparatele de i\ permit navigaţia fără vizibilitate a avionului sau a navei; în acelaşi timp ele sînt folosite şi în navigaţia cu vizibilitate, pentru asigurarea securităţii transportului aerian sau naval. radioreceptor (TELEC.), a-parat sau instalaţie de telecomunicaţii folosite pentru captarea, prin intermediul unei antene, a undelor radioelectrice modulate şi folosirea acestora pentru producerea de semnale (acustice, optice etc.) cu un mers în timp cît mai apropiat de acela al semnalelor care au modulat undele la emisie. Se construiesc r. de radiodifuziune sonoră, r. de televiziune, r. de radiolocaţie etc. R. moderne (r. superheterodină) sînt compuse din etaje amplificatoare de radiofrecvenţă, unul sau mai multe schimbătoare de frecvenţă, un etaj demodulator, etaje amplificatoare de audio- sau videofrecvenţă şi dispozitive de comandă, control şi reglare (manuale sau automate). Acestea sînt net superioare tipurilor mai vechi de r. (cusimplă detecţie cu cristal, cu reacţiune şi cu superreacţiune), avînd o amplificare mai mare în etajele de radiofrecvenţă, o sensibilitate aproape constantă pentru diferite benzi de frecvenţă, o mare selectivitate etc. radioreléu (TELEC.), sistem de radiocomunicaţie uni- sau bilaterală, constituit din două staţiuni terminale şi un lanţ de staţiuni intermediare echipate cu cîte un radioreceptor şi un radioemiţător, pentru ca semnalele emise să poată fi retransmise de staţiunile terminale între care se realizează comunicaţia fără fir (ex. retransmisia prin r. a programelor de televiziune). Pentru radioco-municaţiile prin r. se folosesc Rsdiorelee în prezent numai undele ultrascurte, care permit transmiterea unei cantităţi mari de informaţie, pot fi concentrate cu ajutorul antenelor directive în fascicule înguste, sînt mult mai puţin influenţate de pertur-baţiile electromagnetice şi permit realizarea comunicaţiilor cii emiţătoare de mică putere. Undele ultrascurte propa-gîndu-se practic numai pînă la limita vizibilităţii directe, distanţele dintre staţiunile intermediare nu trebuie să fie mai mari de 40—100 km, în funcţie de înălţimea antenelor folosite. Aceasta permite ca radiocomunicaţiile prin r. învecinate şi cu trasee distanţate la cîteva sute de kilometri să nu fie perturbate reciproc, chiar dacă lucrează în aceeaşi garnă de frecvenţe. radioscopie (lat. radius „rază“ şi gr. skopein „a examina**; FIZ., MED.), examinare vizuală a structurii interne a unui corp prin proiectarea pe un ecran fluorescent a unui fascicul de raze X care a străbătut corpul. Metoda radioscopică se bazează pe proprietatea diferitelor corpuri de a absorbi diferenţiat razele X; părţile mai opace apar pe ecran întunecate. radiosondă, aparat pentru efectuarea observaţiilor meteorologice pe verticală în atmosferă pînă la 30 — 33 km înălţime. Aparatul se ridică liber în atmosferă datorită unui balon cu hidrogen şi transmite automat, prin semnale radio, date asupra presiunii, tempe- RADI05TELE 24 RADIUMTERAPIE r.aturii şi umidităţii, care sînt recepţionate de înregistratoarele de pe sol. radiostéle (ASTR.), radio-surse cereşti fără diametru aparent. Mai corect, radiosurse punctuale. radiosursă (ASTR.), sursă cerească de unde radioclcctnce. radiotehnică (TELEC.), ramură a tehnicii care se ocupă cu aplicaţiile oscilaţiilor şi ale undelor electromagnetice de înaltă frecvenţă, pentru transmiterea, prin intermediul lor, a informaţiilor. Principalele probleme ale r. se referă la: generarea, amplificarea, transformarea (cx. modularea şi dcmodularea) şi transmisiunea oscilaţiilor de înaltă frecvenţă; radiaţia şi propagarea undelor electromagnetice; emisia şi recepţia undelor electromagnetice; folosirea undelor radioelcctricc pentru comunicaţii la distanţă (radio-comunicaţii), localizarea obiectelor (radiolocaţie), dirijarea navelor (radionavigaţie), comanda de la distanţă a proceselor tehnologice (radiotcleco-mandă), transmisiunea la distanţă a rezultatelor măsurătorilor (radiotelcmăsurare), recep-ţionarea undelor radioelectricc emise de surse din univers (radioastronomie) etc. V. şi electronică. radiotelescop (ASTR.), instrument prevăzut cu antene Radîotclescopul de 300 picioare de la naţional de radioastronomie Green Bi speciale, folosit la recepţiona-rea şi la studierea undelor radio emise de corpurile cereşti. Cel mai mare radiotelescop cu antenă parabolică unică arc diametrul de 300 m şi se află la Porto Rico. V. şi radio-astronomie. Radioteleviziunea română (Comitetul de radiodifuziune şi televiziune de pe lingă Consiliul de Miniştri al Republicii Socialiste România), organ central care elaborează, organizează şi coordonează difuzarea programelor de radiodifuziune sonoră şi televiziune din ţara noastră. Primele emisiuni experimentale de radio au avut loc în 1925, sub egida Institutului electrotehnic al Universităţii din Bucureşti. în octombrie 1927 a fost înfiinţată Societatea de difuziune radio-telefonică din România, transformată ulterior în Societatea română de radiodifuziune, cu participare mixtă, de stat şi particulară, care, în iunie 1948, a trecut în patrimoniul statului. Primele ei emisiuni de radio s-au*transmis în noiembrie 1928. în perioada anilor 1939—1944 a funcţionat postul ilegal de radio ,,România liberă**, înfiinţat de Partidul Comunist Român. în* mai 1949 a fost constituit Comitetul de ra-dioficare şi radiodifuziune de pe lîngă Consiliul de Miniştri. La sfîrşitul anului 1956 a intrat în funcţiune prima staţie de televiziune din ţară. Din 1958 R.r. funcţionează cu actuala de- numire. R.r. emite " j trei programe cen- ■ trale de radio din j Bucureşti. Funcţio- L î nează de asemenea \ cinci studiouri re- gionale de radio (la \ V Cluj, Craiova, Iaşi, Timişoara şi Tîrgu-Mureş). în 1965 s-au difuzat pentru străinătate emisiuni în 13 limbi. La sfîrşitul a-celuiaşi an existau în .«« « tara noastră 30 de staţii^ de radioemi-siune şi 26 de staţii de televiziune (inclusiv . . staţiile de retransmi- !k.’Tu. siune). R.r. editează. săptămînal, „Programul de radio şi televiziune**. R.r. are legături cu 70 de organisme similare din 60 de ţări şi face parte din Orga- nizaţia internaţională de radiodifuziune şi televiziune (O.I.R.T.). radioterapie (lat. radius „rază“ şi gr. therapia „tratament**; MED.), folosire în terapeutică a razelor Roentgen, în tratamentul unor tumori, al unor dermatoze, procese inflamatorii, afecţiuni parazitare ale firului de păr etc. Sin. rocni-genterapie, curietcrapie. Radişcev, Aleksandr Niko-laevici (1749—1802), scriitor şi filozof materialist rus, precursor al decembriştilor şi al democraţilor-revolu-ţionari. A fost influenţat de ideile progresiste ale iluminiştilor francezi din sec. al XVI I I-lea şi ale revoluţiei franceze. Opera sa principală, „Călătorie de la Petcrsburg la Mosco-va“ (1790, trad. rom.), conţine, sub forma unui şir de tablouri ale vieţii din Rusia feudală, un violent protest împotriva iobă-giei şi autocraţiei ţariste. Cartea a fost interzisă, iar R. condamnat la moarte, pedeapsa fiindu-i apoi comutată în deportare. Respingînd politica de reforme a „absolutismului lumi-nat“, R. a recunoscut necesitatea revoluţiei antiiobăgiste. în filozofie, R. a continuat tradiţiile materialiste ale lui Lomo-nosov; a criticat dogma religioasă a nemuririi sufletului. Poemele lui Radişcev au contribuit la dezvoltarea versificaţiei ruse. râdiu (CHIM.), Ra. Element radioactiv, cu nr. at. 88; gr. at. 226,05; gr. sp. circa 6; p.t. circa 700°C, din grupa metalelor alcalino-pămîntoase. Se găseşte în minereurile de uraniu, de unde se şi extrage, în comportarea sa chimică, r. prezintă mare asemănare cu bariul. Se foloseşte în medicină la tratamentul unor tumori, ca sursă de neutroni (în amestec cu beriliul) etc. radiumterapie (MED.), folosire a radiului în tratamentul unor boli, în special al unor forme de cancer. Prin radiaţiile pe care le emite, radiul exercită asupra organismului o acţiune foarte apropiată de cea a razelor X. R. se practică cu ajutorul unor aparate speciale, al unor tuburi speciale sau al unor ace de platină care conţin RADIUS 25 RADU DE LA AFUMAŢI -o cantitate foarte redusă de radiu. radius (ANAT.), os lung, situat de-a lungul părţii externe a antebraţului; împreună cu cubitusul, formează scheletul antebraţului. Extremitatea inferioară a r. se articulează cu oasele carpiene. Radmaneş, Reza (n. 1905), preşedinte al Biroului C.C. al Partidului Popular (Tudeh) din Iran (din 1948). Membru al Partidului Popular, din 1941, al C.C. şi al Biroului Politic al C.C., din acelaşi, an. Radna, localitate componentă a oraşului raional Lipova. în apropiere, exploatări de granit. Radnoti frodnotij, Miklos (1909—1944), poet antifascist ungur. A fost deportat şi ucis de hitlerişti. După debutul său, care s-a aflat sub influenţa expresionismului, R. a evoluat în direcţia unui umanism militant. Din 1938 poezia sa a căpătat accente tot mai întunecate, tragice. în anii persecuţiilor fasciste, el şi-a exprimat în versuri zguduitoare protestul împotriva barbariei şi nostalgia după căminul pierdut („Cer învolburat*4, postum, 1946). A tradus din Apolli-naire, Cocteau, ’ Eluard ş.a. rad om (TELEC.), dispozitiv de protecţie a antenelor de emi-siune-recepţie pe unde ultrascurte (metrice, decimetrice şi centimetrice) contra lovirii. Radom Radom, oraş în R.P. Polonă. 141 000 loc. (1964). Industrie constructoare de maşini (maşini-unelte, maşini de cusut, articole electrotehnice, u-tilaj siderurgic), de încălţăminte, a materialelor de construcţie etc. Nod feroviar şi rutier. Are o biserică din sec. al XII-lea. radon (CHIM.), Rn. Element radioactiv cu nr. at. 86; gr. E» Radu at. 222;p.t.-71°C;p.f.-65°C. Este un gaz incolor, monoato-mic, din grupa gazelor nobile. Ia naştere prin dezintegrarea radiului cu emisie de particule a. Rador (Agenţia Orient-Radio), agenţie de presă din România, înfiinţată în iunie 1921 ca societate anonimă pe acţiuni, de fapt însă proprietate a Băncii Chrissoveloni. în martie 1925 R. a fost cumpărat de Ministerul de Externe, iar printr-o lege adoptată în martie 1926 a devenit agenţia oficială a guvernului. în 1947 a fost reorgahizată. Şi-a încetat existenţa în mai 1949, cînd patrimoniul ei a trecut la Agenţia romană de presă (Agerpres). Radu, Elie (1853-193J), inginer constructor român; a fost profesor la Şcoala naţională de poduri şi şosele şi la Şcoala politehnică din Bucureşti şi membru de onoare al Academiei Române. A avut o vastă şi multilaterală activitate inginerească; a studiat, proiectat şi construit: linii de cale ferată în lungime de 650 km, din care 475 km s-au construit sub conducerea sa; poduri metalice şi de beton armat, avînd meritul de a fi introdus şi aplicat sistemul construcţiei de poduri din beton armat cu deschideri mari; şosele (în special transcarpatine); numeroase clădiri publice, fiind iniţiatorul introducerii, la noi în ţară, a planşeelor despărţitoare din beton armat; lucrări de alimentare cu apă a numeroase oraşe, printre care se remarcă alimentarea cu apă (de la Bragadiru) a oraşului Bucureşti. Radu I, domn al Tării Româneşti (c. 1377—1383). A fost asociat la domnie de către fratele său, Vladislav I (Vlaicu), în 1372. A avut conflicte cu regele Ungariei, Ludovic I de Anjou, pe care l-a înfrînt (1376—1377), recucerind cetatea Severinului, ocupată de rege, în 1375. A ridicat mănăstirile Cozia şi Cotmeana. Cronicarii l-au confundat cu Negru-Vodă, legendarul întemeietor al Tării Româneşti. Radu cel Frumos, domn al Ţării Româneşti (1462 — 1475). La începutul domniei a dus o politică de apropiere faţă de Matei Corvin, regele Ungariei, al cărui vasal era, ajutîndu-1 cu oaste în luptele împotriva turcilor. Mai tîrziu însă, sub presiunea marii boierimi filoturce şi în faţa ameninţărilor turceşti, s-a supus Porţii otomane.. A fost înfrînt de Ştefan cel Mare la Soci (1471) şi la pîrîul Vodna (bătălie cunoscută în istorie şi sub numele de bătălia de la Cursul Apei, 1473), care a ocupat Bucureştiul şi i-a luat ca ostatică fiica, pe Maria Voi-chiţa, care a devenit soţia domnului Moldovei. Radu cel Mare, domn al Ţării Româneşti (1495—1508). Bazîndu-se pe mica boierime şi pe tîrgoveţi, a luat unele măsuri pentru centralizarea statului, limitînd privilegiile marii boierimi. A creat pentru familia Craioveştilor, cu care se înrudea, instituţia marii bănii, cu reşedinţa la Craio-va. Pe plan extern a dus o politică de supunere faţă de Poar-, ta otomană. A acordat o mare atenţie vieţii culturale şi bisericeşti (înfiinţînd o tipografie, unde au apărut, în slavoneşte, primele tipărituri din Ţara Românească: „Liturghierul**, 1508; „Octoihul**, 1510, şi „Evangheliarul**, 1512). A făcut numeroase danii mănăstirilor din ţară şi de peste hotare, mai ales celor de la Athos. A ridicat Mănăstirea Dealu (1500), iar în Iugoslavia biserica de la Lopuşnia. Radu de la Afumaţi, domn al Tării Româneşti (1522 1523, 1524, 1524 -1525, 1525 1529). A dus în general o politică antio-tomană, începîndu-şi domnia cu o victorie asupra lui Mehmed-beg, român turcit, pretenden RADULĂ 26 RAFAEL la tronul Ţării Româneşti. între 1522 şi 1525, pe teritoriul ţării s-au purtat lupte crîn-cene cu turcii şi cu Vladi-slav al II 1-lea şi Radu Bădica, pretendenţi la scaunul domnesc, sprijiniţi de Poartă; inscripţia de pe mormîntul lui de la Curtea de Argeş aminteşte 19 bătălii. La îndemnul Craio-veştilor, s-a supus un timp sultanului, dar, la sfîrşitul domniei, cînd a încercat să reia politica antiotomană, boierii au urzit un complot şi l-au ucis. radulă (lat. radula „răzui-toare**; ZOOL.), placă chiti-noasă cu numeroşi dinţişori, a-semănătoare cu o pilă, de pe limba moluştelor (cu excepţia lamelibranhiatelor) şi care serveşte la roaderea hranei. Radu Mihnea, domn al Tării Româneşti (1601 — 1602, 1611, 1611-1616, 1620-1623) şi al Moldovei (1616—1619, 1623—1626). în politica internă s-a sprijinit mai ales pe boierii greci, ceea ce a provocat o mişcare a boierimii autohtone împotriva lui. A favorizat eliberarea ţăranilor dependenţi din condiţia de r u m â n і e. în politica sa externă, a fost cu totul supus turcilor. Radu Negru (Negru-Vodă), potrivit legendei „descăleca-tului“, primul domn al Ţării Româneşti, venit din Ţara Făgăraşului. Sub acest nume este cunoscut, în popor, Radu I. Radu Şerban, domn al Ţării Româneşti (1602—1610 şi 1611), pretins nepot al lui Neagoie Basarab. A ajuns la tron cu sprijinul marilor boieri Preda şi Radu Buzescu, care, bucurîndu-se de o mare autoritate politică şi militară, i-au tutelat domnia. Bun militar, R.Ş. a continuat politica lui Mihai Viteazul de eliberare a ţării de sub turci şi de apropiere faţă de Habsburgi. A avut lupte cu turcii, tătarii şi cu principii Transilvaniei, Moise Sze-kely şi Gabriel Bâthory, sprijiniţi de Poartă, pe care i-a înfrînt în două bătălii, lîngă Braşov (1603 şi 1611). A fost înlăturat de la domnie de Radu Mih nea, cu ajutor turcesc. Radu Zugravul (1740 — 1802), pictor de biserici, iconar şi copist de manuscris român, figură reprezentativă pentru ultima etapă a picturii medievale din Muntenia. Creaţia sa se caracterizează prin tendinţa spre narativ. Ca iconar a continuat stilul brînco-venesc. R. este autorul ansamblurilor de Ia bisericile din Gura Văii (unde şi-a lăsat autoportretul), din Brădet şi Cornetul. Este şi autorul unor caiete de schiţe (,,Caiet de modele**) pentru zugrăvit. Radziwill, familie de nobili lituani, din rîndurile căreia cei mai cunoscuţi reprezentanţi au fost: Nicolaie R. (1512-1588), hatman şi cancelar al Lituaniei, care a întreţinut relaţii de prietenie cu domnul Moldovei Despot Vodă (1561 — 1563); Ianus R. (1612—1655), mare hatman al Lituaniei, ginerele lui Vasile Lupu, domnul Moldovei. A încercat atragerea celor trei ţări române în Liga antiotomană iniţiată de Vladislav al IV-lea, regele Poloniei. Raeburn [reib?:n]t sir Henry(1756—1823), pictor scoţian, personalitate reprezentativă a şcolii engleze din sec. al XlX-lea. Autodidact, R. s-a perfecţionat în Italia la îndemnul lui Reynolds. S-a remarcat ca portretist, alături de A. Ramsey, G. Romney şi Gainsborough. Portretele sale, mai totdeauna proiectate pe un fundal de peisaj interpretat dramatic, se caracterizează prin forţă şi printr-un colorit sobru. Ca pictor al Iui George al IV-lea, a fost distins cu titlu de nobleţe. Rafael, Sanzio (Raffaello Sanzio sau Santi), (1483 — 1520), pictor italian, reprezentant de frunte al apogeului Renaşterii. Fiu al pictorului Gio-vanni Santi din Urbino, R. a fost elevul lui Pietro Peru-gino, care l-a influenţat prin viziunea calmă a peisajelor sale întinse şi prin graţia melancolică a figurilor („Logodna Fecioarei**, 1504). Formaţia artistică a lui R. s-a de-săvîrşit pe lîngă Pinturicchio, dar mai ales prin studiul lucrărilor marilor maeştri florentini (Leonardo da Vinci şi Michclan-gelo), care I-au ajutat să depăşească limitele şcolii umhriene. Din această perioadă datează portrete, picturi de altar şi unele dintre primele madone cu pruncul, interpretate ca scene de gen, care s-au bucurat de o mare popularitate, datorită atît reprezentării delicate a idealului contemporan de frumuseţe feminină, cit şi atmosferei Rafael de veselie senină, primăvăra-tică („Madona cu sticletele**, „Frumoasa grădinăriţă**, 1507). Chemat în 1508 la Roma de papa luliu al II-lea, R. a ajuns repede celebru şi a condus principalele lucrări de artă (ansamblul picturilor murale din încăperile apartamentului papal de fa Vatican). într-iina din ele, şi anume în Stanza de la Signatura, prin compoziţia „Şcoala din Atena**, R. a adus un omagiu gîndirii omeneşti, filozofiei şi ştiinţei din antichitate şi pînă în Renaştere. Organizarea echilibrată, simţul proporţiilor şi ritmurilor armonioase care organizează compoziţia, arta figurării unui spaţiu amplu şi de o excepţională adîncime, culorile luminoase inspiră o încredere fermă în forţele omului. în desen domină curbele line, care evită contrastele cu efect dramatic. O altă compoziţie de la Vatican este „Missa din Bolsena** (1512), caracterizată prin tonuri calde şi prin bogăţie cromatică, precum şi printr-o marcare viguroasă a formelor care conferă figurilor o deosebită forţă expresivă. Solicitat de papa Leon al X-lea, R. a devenit principalul realizator al proiectelor artistice ale acestuia. R. a folosit numeroşi elevi pentru realizarea unora dintre lucrările sale. Printre acestea se numără ansamblul decorativ al RAFrET 27 RAHMAN loggiei Vaticanului, care cuprinde scene din „Vechiul testament** („Biblia** lui Rafael), şi remarcabile motive ornamentale adaptate arhitecturii contemporane a sec. al XVI-lea, asemănătoare cu cele din catacombele Romei antice. Decorarea Vilei Farnesina cu picturi mitologice („Triumful Ga-lateii**) a constituit un model pentru decoraţiile de curte ulterioare. Cartoanele sale pentru tapiseriile destinate Capelei Sixtine (1526), ţesute la Bruxelles şi ilustrînd faptele apostolilor, sînt exemple de subordonare a tapiseriei sec. al XVI-lea picturii murale. în pictura de şevalet, R. a continuat seria madonelor celebre prin graţie şi prin ingenuitate („Madona Sixtină**, circa 1516) şi a realizat numeroase portrete, opere realiste, semnificative pentru pictura sec. al XVI-lea prin caracterizarea complexă a personalităţii modelelor (portretul papii Iuliu al II-lea, 1511; portretul papii Leon al X-lea, 1519; portretul lui Bal-dassare Castiglione). Ca arhitect, R. a condus, după moartea lui B r a m a n t e, lucrările bisericii Sf. Petru şi a conceput planurile unor construcţii realizate de elevii săi (Vila Madama de lîngă Roma).R. a întruchipat pe deplin idealurile despre umanitate şi artă din epoca Renaşterii tîrzii. Meritul său nu este acela de a fi fost un deschizător de drumuri, ca Leonardo da Vinci, ci de a fi exprimat plastic echilibrul, armonia, seninătatea olimpiană ca aspiraţii ale timpului său. Urmărirea frumosului ideal, absolut, în afara conflictelor dramatice, a fost preluată formal de urmaşii săi, care au creat însă o artă manieristă mai convenţională, academică. Raffet [rafel, Denis Auguste Mărie (1804—1860), grafician francez. R. a desfăşurat o activitate prodigioasă ca ilustrator („Chansons** de Beranger, „Opere** de Chateaubriand etc.), ca evocator al marilor bătălii napoleoneene, în litografii impresionante prin inventivitatea şi prin epicul eroic al compoziţiilor, ca reporter în imagini. în 1837 R. a călătorit prin ţările române. realizînd un mare număr de schiţe, reproduse în litografii (tipuri, costume, peisaje, monumente), care constituie un preţios material informativ pentru cunoaşterea unor aspecte caracteristice ale vieţii sociale de atunci din ţara noastră. rafie (Lepidocaryinasae ra-phieae), plantă monocotiledo-nată din familia palmaceelor, originară din Africa de sud, care cuprinde şase specii. Are tulpina scurtă şi groasă şi o coroană de frunze care ating lungimea de 15 —20 m. Din frunzele unor specii se obţin fibre, folosite în viticultură şi în pomicultură sau la confecţionarea de frînghii, de covoare, de ţesături etc. De Ia unele specii (ex. Raphia vini/era) se obţine vinul de palmier; de la altele un produs alimentar, asemănător cu tapioca, numit sagu etc. rafinare 1. (CHIM., METAL.) Procedeu folosit pentru îndepărtarea impurităţilor din unele substanţe, de obicei naturale, în scopul îmbunătăţirii calităţii lor ( ex. r. grăsimilor animale, a uleiurilor vegetale, a zahărului, a produselor petroliere, a cuprului, a plumbului etc.). R. metalelor se face, în general, prin electroliză (ex. r. electrolitică a cuprului, a argintului etc.) şi are Ioc după afinare. Unitatea industrială în care se face r. se numeşte rafinărie. 2. (IND. HÎRTIEl). Tratament mecanic al semifabricatelor fibroase (pastă mecanică, semi-celuloză etc.), care se efectuează după măcinare, în scopul separării, perierii şi hidratării fibrelor. Rafinarea se execută cu ajutorul unor maşini numite rafinoare. rafinărie petrolieră, unitate industrială în care se face prelucrarea ţiţeiului pentru obţinerea de produse petroliere (combustibili lichizi şi produse intermediare necesare industriei chimice). Denumirea este improprie deoarece procesul propriu-zis de rafinare repre- zintă o mică parte din activitatea unei r.p. Principalele r.p. din Republica Socialistă România se găsesc la Brazi, Ploieşti, Teleajen, Oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Dărmăneşti. Prima r.p. din România a fost aceea a lui Teodor Mehe-dinţianu de la Rîfov, lîngă Ploieşti, care a intrat în funcţiune în 1857. rafinoză (CHIM.), trizaharidă nereducătoare, formată din ga-lactoză, fructoză şi glucoză. Se prezintă ca o pulbere albă, cristalină, cu gust slab dulce. Se găseşte în seminţele de bumbac, de mană şi în sfecla de zahăr (în melasă). Este folosită în medicină şi în bacteriologic, Ragusa v. Dubrovnik. rahianestezice (FARM.), substanţe cu acţiune anestezică locală, care se injectează în canalul rahidian. Cele mai utilizate r. sînt novocaina, procaina, percaina, stovaina. rahianestezie (gr. rhachis „coloana vertebrală**, an „fără** şi aisthesis „sensibilitate**; MED.), metodă de anestezie care constă în injectarea, prin puncţie, în canalul rahidian, între a patra şi a cincea vertebră lombară, a unei substanţe anestezice. Prin r. se obţine insensibilitatea jumătăţii inferioare a corpului (abdomen, perineu, membre inferioare). rahicenteză (gr. rhachis „coloana vertebrală** şi ^en/esis „puncţie**; MED.), introducere a unui ac de seringă în spaţiul subarahnoidian dintre două vertebre. R. poate fi exploratoare, terapeutică sau anestezică şi se aplică în diferite regiuni ale coloanei vertebrale: suboccipi-tal, cervical, dorsal, lombar. râhis (ANAT.) v. măduva spinării. rahitism (MED.), boală metabolică generală, caracteristică primei copilării. Se datoreşte lipsei vitaminei D, care provoacă tulburări în metabolismul fosforului şi al calciului, cu repercusiuni în special asupra sistemului osos (deformări, uneori permanente, ale toracelui, craniului, membrelor, întîrzieri în dentiţie). R. poate fi prevenit şi tratat cu vitamina D2, helioterapie, săruri fosfocalcice şi alimentaţie completă. Rahman, Abdul (n. 1903), prim-ministru al Federaţiei Malayezia de Ia constituirea acesteia (1963). între 1957 şi 1963 a fost prim-ministru al Malayei. RAHMANINOV 28 RAINtS Rahmaninov, Serghei Va-silievici (1873—1943), compozitor, pianist şi dirijor rus. După ce a activat ca dirijor al Teatrului Mare din Moscova, s-a stabilit în S.U.A. (1917), unde a şi murit. A compus opere S. V. Rahmaninov („Aleko", 1892; „Francesca ds Rimini“, 1904;,,Cavalerul avar", 1904), lucrări vocal-simfonice (cantata „Primăvara", 1902; poemul „Clopotele", 1913), trei simfonii, poeme şi alte piese simfonice, patru concerte pentru pian şi „Rapsodia pentru pian şi orchestră pe o temă de Paganini" (1934), sonate şi preludii pentru pian, lucrări pentru ansambluri de cameră, melodii pentru voce şi pian. Personalitate cu formaţie şi înclinaţii romantice, R. a imprimat muzicii sale un conţinut liric, străbătut de patos şi forţă. Melodismul său de largă respiraţie, bogăţia graiului armonic, coloritul naţional al creaţiei îl leagă de cele mai bune tradiţii ale muzicii ruse din secolul trecut. Rahova (Orehouo) y localitate în Bulgaria. Cetatea turcă de la R. a fost unul dintre principalele puncte de sprijin ale armatei otomane pe linia Dunării. în timpul războiului ruso-româno-turc (1877— 1878), a fost asediată şi cucerită de armata română la 9/21 noiembrie 1877. în bătălia de la Rahova a murit eroic, în fruntea batalionului pe care-l comanda, maiorul Constantin Ene. rai (NAV.)f roată din lemn sau din metal, prevăzută la periferie cu caneluri prin care poate fi rulată o parîmă de cî-nepă sau de oţel. raia (turc. „turmă, gloată") 1. Teritoriu ocupat de turci şi care forma hinterlandul unei cetăţi (în ţările române existau r. cetăţilor Brăila, Giurgiu, Turnu). 2. Denumire dată supuşilor creştini din Imperiul otoman. Raiacic [raiacici], Iosif (1785—1861), cleric croat. A fost episcop al Dalmaţiei (1829 —1834), al Vîrşeţului (1834 — 1842), iar în 1842 a devenit mitropolit al bisericii ortodoxe sîrbe, căreia îi era subordonată biserica ortodoxă română din Transilvania. în timpul revoluţiei din 1848—1849 a slujit, prin atitudinea sa, interesele Habsburgilor. Raicevich [rdicevici], Ignaz Stephan (sec. XVIII), medic şi om de cultură raguzan, preceptor al fiilor domnului român Ipsilanti. A fost primul consul al Austriei în Ţara Românească (17o2). Trăind timp de 11 ani în Ţara Românească, a scris opera „Observaţii istorice, naturale şi politice asupra Valahiei şi Moldovei" (Napoli, 1788), tradusă în franceză şi în germană; cuprinde informaţii interesante privitoare la istoria ţărilor române din sec. al XVIII-lea. râid (A\\, NAV.), incursiune făcută de nave sau de avioane (individual ori în grup) în scopul efectuării unor recunoaşteri, al unor cercetări ştiinţifice etc. râigras 1. Raigras englezesc (Lolium perenne), plantă erbacee perenă din familia gramineelor, cu tulpina înaltă pînă la 60 cm şi cu frunze alungite, late de circa 0,4 cm, fără perişori, lucioase pe o parte. Inflorescenţa este un spic cu numeroase spiculeţe nearistate. Se însămînţează în amestec cu alte specii, pentru păşuni temporare, peluze, aeroporturi, terenuri de sport etc. 2. Rai-gras italian (Lolium multiflo-rum), plantă erbacee anuală sau bienală din familia gramineelor, cu tulpina înaltă pînă la 100 cm şi cu spiculeţe aris-tate. în ţara noastră se cultivă pe suprafeţe restrînse, în amestec cu alte specii, pentru păşuni de scurtă durată, mai ales în condiţii de irigaţie. Raimondi, Marcantonio (1480—1534), gravor italian. Şi-a descoperit vocaţia venind în contact cu gravurile lui A. Diirer. R. a contribuit la popularizarea compoziţiilor lui Rafael în întreaga Europă, transpunîndu-le în gravură. Raimu I remiij (pseudonimul lui Jules Muraire) (1883— 1946), actor francez. Şi-a început cariera ca actor de music-hal, devenind apoi celebru ca actor de teatru şi film. R. a creat mai ales roluri tragicomice, jucînd în filme ca: „Fanny", „Tartarin de Tara-scon", „Nevasta brutarului", „Straniul domn Victor" etc. Rairaund, Ferdinand (1790 —1836), autor de comedii, regizor şi actor austriac. Continuator al tradiţiei teatrului popular vienez, R. a * creat feeria de factură romantic-alegorică, bazată pe comicul de caracter, cu elemente de critică socială şi cu tendinţe umanitare („Fata din ţara zînelor, sau Ţăranul milionar", 1826; „Regele Al-piîor şi mizantropul", 1828; „Risipitorul", 1834). Rainer, Francisc Iosif (1874 — 1944), medic şi anatomist ro- Fr. I. Rainer mân. A fost profesor la universităţile din Iaşi şi din Bucureşti. A întreprins studii fundamentale asupra sistemului limfatic, asupra inimii, asupra structurii funcţionale a organelor etc. R. este creatorul şcolii antropologice româneşti. A preconizat în anatomie o concepţie biologică dinamică, fundînd în ţara noastră anatomia funcţională. Savant progresist, a militat împotriva curentelor retrograde din ştiinţă şi împotriva ideologiei fasciste. Op. pr.: „Note de anatomie’1 (1908). Rainis, Janis (1865—1929), poet revoluţionar şi dramaturg RAION 29 RĂKOCZl leton. A fost unul dintre organizatorii „curentului nou‘\ a cărui aripă de stingă propaga marxismul. Deportat pentru activitate revoluţionară (1897- 1903), a activat, după eliberare, ca membru al P.M.S.D. din Letonia. în 1903 R. a emigrat în Elveţia, unde a rămas pînă în 1920. Ca scriitor s-a format sub influenţa lui M. Gorki şi a ideologiei democraţilor revoluţionari ruşi. în creaţia lui R., de o înaltă ţinută umanistă şi artistică, valorificarea tradiţiei literare naţionale şi realist-critice se îmbină cu patosul romantic al ideilor inspirate de lupta clasei muncitoare împotriva capitalismului. Op. pr.: piesele de teatru „Văpaia şi noaptea'* (1903), „palul de aur“ (1910), „Adie, vînt“ (1913), culegerile de versuri „O forţă nouă** (1907), „Cei ce nu se uită“ (1910), „începutul şi sfîrşitul** (1912), poemul „Ave sol!** (19! 0); raion (DR.), unitate ad-ministrativ-teritorială în Republica Socialistă România, în cuprinsul unei regiuni, alcătuită din oraşe raionale şi din comune. în actuala împărţire administrativ-teritorială a ţării noastre există 142 de asemenea r. în afară de acestea, teritoriul oraşului Bucureşti este împărţit în opt r. orăşeneşti. raion are 1. (GEOGR.) a) Ra-ionare climatică, împărţire a unui anumit teritoriu (ţară, continent, globul terestru) în zone sau în regiuni cu condiţii climatice oarecum omogene, pe baza unor indici climatici cum ar fi indicele de ariditate, temperatura, umezeala etc. b) Ra-ionare fizico-geograjică, împărţire a unei regiuni în unităţi teritoriale naturale, fiecare dintre ele fiind caracterizată prin-tr-o fizionomie proprie, prin a-numite particularităţi ale părţilor componente, printr-o dinamică internă proprie şi prin-Ir-un anumit grad de utilizare de către societatea umană, c) Raionare hidrologică, împărţirea unui teritoriu în unităţi cu particularităţi hidrologice proprii (în special în privinţa regimului hidrologic), pe baza analizării detaliate a structurii şi densităţii reţelei hidrografice, a regimului nivelelor, a debitelor lichide şi solide, a particularităţilor fizice şi chimice ale apei, a mobilităţii albiilor. R.h. a unui teritoriu stă la baza lucrărilor de sistematizare teritorială, de alimentare cu apă. de irigaţii, desecări, construcţii hidrotehnice etc. 2. (PEDOL.) Raionare pedologică, împărţire a unei regiuni în unităţi teritoriale cu o structură relativ unitară a învelişului de sol (rezultată dintr-un proces specific de geneză şi de evoluţie a acestui înveliş, care se desfăşoară sub influenţa unor condiţii fizico-geografice proprii acestui teritoriu) şi cu o anumită capacitate potenţială de utilizare. Prezintă o mare importanţă pentru zonarea culturilor agricole. 3. (AGR.) Raionarea soiurilor, repartizarea teritorială a celor mai valoroase soiuri de plante agricole, în funcţie de condiţiile pedoclimatice locale. Periodic, soiurile de plante agricole sînt înlocuite cu altele noi, mai productive. Pe baza r.s. se organizează producerea de sămînţă-elită. La noi în ţară se realizează pe baza încercărilor experimentale de la staţiunile Institutului central de cercetări agricole şi la centrele Comisiei de stat pentru încercarea şi omologarea • soiurilor. 4. (MED.) Raionare sanitară, delimitare a teritoriului administrativ al unei ţări în scopul deservirii populaţiei cu o asistenţă medico-sanitară corespunzătoare. în sistemul de organizare sanitară din ţara noastră, circumscripţiile medicale sînt unităţi stabilite (arondate) pe baza criteriului r.s. şi cuprind un anumit număr de locuitori, adică numărul de locuitori din raionul respectiv. în acelaşi fel sînt organizate policlinicile şi spitalele. rajâh (radjah,radja, raja), titlu purtat de şeful statului în India antică, iar mai tîrziu titlu princiar. Rajasthan [ragiastăn], stat în nord-vestul Indiei. Suprafaţa: 343 002 km“. Populaţia: 20 155 600 loc. (1961). Centrul administrativ: Jaipur. Cuprinde o parte din Cîmpia Indo-Gangetică (cu pustiul Thar), marginea Podişului Deccan şi munţii Aravalli. Resurse de subsol: cărbune, beriliu, azbest, gips. minereu de zinc, de plumb, de mangan şi petrol (la prospectarea căruia au participat specialişti români). Se cultivă grîu, porumb şi arahi-de. în partea vestică a R. se cresc numeroase oi, capre, cămile. Principalele ramuri industriale sînt industria textilă (lînă. bumbac, nailon, ţesături cu fir de aur şi de argint) şi alimentară. Rajna jrâinaj, Pio (1847 — 1930), filolog şi istoric literar italian. A adus o importantă contribuţie la depistarea izvoarelor epopeilor cavalereşti italiene („Izvoarele lui Orlando Furioso“, 1876) şi franceze („0-riginile epopeii franceze**, 1884). A publicat o ediţie critică a operei lui Dante „Despre limba populară** (1896). Râkoczi frăcofil, familie nobiliară din Transilvania, din rîndurile căreia mai cunoscuţi au fost Sigismund R., principe al Transilvaniei (1606—1608); Gheorghe R. /, principe al Transilvaniei (1630—1648), care a dus o politică de întărire a puterii centrale monarhice şi a sprijinit calvinismul, încercînd să-l răspîndească printre români (în acest scop a permis folosirea limbii române în biserică şi în tipărituri religioase). A participat la războiul de 30 de ani de partea Suediei şi Franţei, cu care a încheiat în 1643 o alianţă împotriva Habs-burgilor. După ce a înfrînt pe Habsburgi, a încheiat pacea de la Linz (1645), obţinînd libertatea religioasă, iar prin pacea din Westfalia (1648) recunoaşterea Transilvaniei ca stat suveran. A dus o politică antiotomană, înfrîngînd la Sa-lonta (1636) pe turci, care urmăreau să-l înlocuiască, a aderat la Liga statelor creştine, iniţiată de Polonia, şi s-a aliat cu Matei Basarab, domnul Ţării Româneşti, şi cu Vasile Lupu, domnul Moldovei. Gheorghe R. al II-lea, principe al Transilvaniei (1648—1657, 1658 şi 1659—1660). Pe plan intern, a dus o politică de întărire a puterii centrale, iar pe plan extern, o activă politică antiotomană, în care scop a urmărit realizarea unui sistem de alianţe cu Moldova şi Ţara RAL 30 RALEIGH Românească, sprijinind pe Ghcorghe Ştefan să ocupe scaunul Moldovei (1633) şi pe Constantin Şerban, domnul Ţării Româneşti, să înăbuşe mişcarea populară din 1635. Gh. Râkoczi al ll-lea A organizat în 1657 o expediţie urmărind ocuparea tronului Poloniei, dar a fost înfrînt. Mazilit de turci, a început lupta direct cu aceştia, împreună cu Constantin Şerban, apoi l-a ajutat pe M i h-nea al Ill-lea împotriva turcilor, dar a fost înfrînt şi a murit în urma rănilor primite în luptă. Francisc R. al ÎI-lea% principe al Transilvaniei (1704 — 1711). A, fost conducătorul răscoalei din Ungaria şi Transilvania, izbucnită în 1703 împotriva Habsburgilor, care ocupaseră aceste ţări. în 1704, nobilimea transilvăneană l-a ales principe. La răscoală au participat şi numeroşi ţărani români, cărora li s-au făcut promisiuni de scutire de dări şi de slujbele iobăgeşti; dintre ei s-au remarcat căpitanii Balica Cîmpeanu, Ciurilă, Sudriceanu şi haiducul Pintea Viteazul. Părăsit de ţărani, cărora nu le satisfăcuse promisiunile, şi de nobilime, care s-a împăcat cu Habsburgii prin pacea de la Satu-Mare (1711), a pribegit prin Rusia, Franţa şi în Imperiul otoman, unde a şi murit (1735). A avut legături cu Ţara Românească şi mai ales cu Moldova şi a încheiat o alianţă cu Petru I, ţarul Rusiei. A scris „Confesiuni** şi ,.Memorii“ interesante documente deepocă. ral (MED.), simptom manifestat prin zgomot respirator patologic, perceput la ausculta-ţia toracelui şi provocat de prezenţa, în arborele respirator, a unui exsudat inflamator care îi modifică lumenul. Există r. umede şi r. uscate. Ralea, Mihai (1896-1964), sociolog, psiholog, eseist şi om politic român. A fost profesor la universităţile din Iaşi şi din Bucureşti, membru al Academiei R.P.R., director al revistei „Viaţa românească" (din 1933). Atras de timpuriu de problemele social-politice (teza de doctorat „Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste", 1923), R, s-a afirmat în viaţa politică românească dintre cele două războaie mondiale ca un reprezentant al radicalismului democrat burghez, făcînd parte dm aripa stingă a partidului naţional-ţărănesc. R. a apărat valorile democraţiei, a combătut naţionalismul şovin, misticismul, antiintelectualismul, a luat poziţie împotriva forţelor reacţionare şi îndeosebi împotriva fascismului. După ce- a părăsit, în 1938, Partidul naţional-ţărănesc, R. a înfiinţat Partidul socialist-ţărănesc, care s-a alăturat, în 1943, Frontului patriotic antihitlerist, făurit din iniţiativa P.C.R. După Eliberare, R. a ocupat numeroase funcţii politice şi obşteşti. A fost membru al Consiliului de Stat şi preşedinte al Consiliului naţional pentru apărarea păcii şi reprezentant al ţării noastre la U.N.E.S.C.O. Gîndirea sociologică dinainte de Eliberare a iui R. se cristalizează în jurul idealului unei democraţii „sociale", care să depăşească democraţia „politică" burgheză, pur formală, îmbi-nînd salvgardarea libertăţilor individuale cu solidarismul social (prioritatea societăţii asupra individului). R. a căutat argumente în favoarea concepţiei sale în sociologia lui E. D u r k h e i m, pe care a îmbinat-o eclectic cu unele teze marxiste („Introducere în sociologie", 1927; „Contribuţii la ştiinţa societăţii", 1927). După Eliberare, gîndirea Iui R. ?-a orientat spre concepţia marxistă. El a reluat, pe baze noi, problema sancţiunilor premiale („Sociologia succesului", în colab. 1962), care îl preocupase şi înainte. în eseurile sale de antropologie filozofică („Explicarea omului", 1944-1945), R. a denunţat mutilarea personalităţii în lumea „mercantilisma-lui" contemporan şi a subliniat capacitatea omului de a-şi depăşi condiţia biologică. Consecvent premiselor umaniste ale gîndirii sale, R, a subliniat, ca psiholog, condiţionarea socială a psihicului individual, a combătut exagerarea rolului inconştientului şi instinctelor şi a căutat să definească specificul psihicului uman, punînd Ia baza acestuia fenomenul amină-rri, aptitudinea de a introduce momente intermediare între stimul şi acţiune. în estetică şi în critică literară, R. a combătut estetismul, punînd accentul pe determinările sociale şi psihologice ale operei literare. El a afirmat conceptul specificului naţional al literaturii, res-pingînd însă interpretările retrograde, tradiţionaliste ale acestui concept. R. a fost şi un remarcabil eseist („Interpretări", 1927; „Atitudini", 1931; „Valori", 1935) şi autor al unor strălucite pagini de memorialistică („Memorial", 1930; „în Extremul Occident", 1955). Alte opere: „Cele două Franţe" (1956), „Istoria psihologiei" (în colab. 1958), „Introducere în psihologia socială" (în colab. 1966). Raleigh [rodi], sir Walter (c. 1552—1618), navigator şi om politic englez. R. a întreprins prima expediţie de colonizare în America de Nord, întemeind în 1585-1587 colonia Vir-ginia. în căutarea legendarului El Dorado a condus mai multe expediţii de jaf împotriva colo- RALET 31 RAMBLKIKRK niilor spaniole; a fosl condamnat la închisoare şi apoi la moarte (1618) de Iacol) 1» regele Angliei, acuzat de a fi participat la un complot împotriva sa. Ralet, Dimitrie (1817 1838), om politic moldovean, unul dintre conducătorii luptei pentru Unirea Principatelor. A fost membru al Comitetului central al Unirii din Iaşi şi deputat în Adunarea ad-hoc a Moldovei (1857). R. a scris fabule, scenete politice, satirice şi note de călătorie. ralif orme (Raîliformes ;ZOOL.), ordin de păsări terestre sau semiacvatice, alergătoare, în-tîlnite mai ales prin locuri mlăştinoase. Au talie mică sau mijlocie, cioc scurt şi comprimat lateral şi picioare relativ lungi. Aripile nu ating vîrful cozii. Culoarea penelor este întunecată. Puii sînt nidifugi. R. (ex. cîrsteii, găinuşa de baltă, lişiţa) se hrănesc cu vegetale şi cu diferite nevertebrate. Rally, Dionisie (Paleolo-gul), mitropolit de Tîrnovo. A întreţinut legături cu Mihai Viteazul, în numele căruia a pregătit acţiunea pentru o răscoală antiotomană a bulgarilor. Adus în ţară de Mihai Viteazul, a devenit unul dintre sfetnicii acestuia, care l-a numit mitropolit în Moldova (1600). Ralu, domniţa fiica mai mică a domnului Ioan Gheorghe Caragea (1812 — 1818). A cultivat muzica, fiind, în acelaşi timp, o anima-, toare a vieţii teatrale româneşti. L-a avut sfătuitor pe Iancu Văcărescu. A amenajat un local de teatru (1817), cunoscut sub numele de Teatrul de la Cişmeaua Roşie, recrutînd actori dintre elevii Academiei greceşti, printre care şi pe C. A r i s t i a. Rama (în mitologia hindusă), erou al celebrului poem epic „Ramayana“, considerat prototipul bărbatului ideal, model de eroism, cinste şi virtute. Ramadan, Constantin (1896 — 1958), actor dramatic român, artist al poporului. A studiat la Conservatorul de artă dramatică din Iaşi. In 1926 a fost angajat la Teatrul naţional din Iaşi, iar din 1946 a jucat la Bucureşti pe scena Teatrului Armatei, unde a reluat una dintre cele mai mari creaţii ale sale, rolul Harpagon din „Avarul** de Molicre. Alte roluri de mare succes ale lui R. au fost; primarul din „Re-vizorul** de Gogol, Nichita din „Puterea întunericului** de Tol-stoi ş.a. R. se distingea prin expresivitatea nuanţelor subtile ale trăirilor lăuntrice, precum şi prin farmecul graiului său moldovenesc. Ramakrishna/ ramacrişna/, Paramahansa (pv; numele adevărat Gadadhar Chatterjee(\&34 — 1886), gînditor mistic indian, reformator al hinduismului, a-dept al monismului v e d a n-t e i. A predicat toleranţa religioasă. în condiţiile vremii, apelul său la unificarea tuturor religiilor slujea idealul înfăptuirii unităţii naţionale a Indiei. Raman, Chandrasekhara Venkata (n. 1888), fizician indian, directorul Institutului de Ch. V. Raman fizică din Bangalore, preşedintele Academiei Indiene de Ştiinţe, membru de onoare al Academiei Republicii Socialiste România. Este autorul unui mare număr de lucrări din domeniile opticii, acusticii şi fizicii moleculare. Studiind difuzia luminii în lichide, R. a descoperit (în 1928) fenomenul difuziei combinate (numit şi efect R.), fenomen descoperit, în acelaşi timp, dar în solide, de către L.I. Mandelştam şi G.S. Lands-berg. A cercetat, de asemenea, difracţia luminii pe unde ultra-sonore. Premiul Nobel (1930). — Efectul R.t apariţia, în spectrul luminii difuzate pe moleculele unei substanţe, a unor noi linii spectrale (numite sa/e-liţi) pe lîngă fiecare linie din spectrul luminii incidente. Frecvenţele sateliţilor corespund combinaţiilor (prin adunare sau prin scădere) dintre frecvenţa liniei incidente şi frecvenţa liniilor din spectrele de vibraţie şi de rotaţie ale moleculelor. Ramanuja / ramanu^iaf (sec. XI), gînditor indian, fondator al unei orientări mai raţionaliste a vedantei, denumită monismul limitat, care a stat la baza mişcării eretice antifeudale b h a k t i. După R., lumea a fost creată de Brahma din materie şi este reală. „Ramayana", epopee sanscrită, alcătuită probabil în sec. IV î.e.n., considerată a doua, ca importanţă, după „M ahabharat a*‘. Este atribuită înţeleptului legendar Valmiki. Compusă din circa 24 000 de distihuri, R. istoriseşte peripeţiile prinţului Rama* cea de-a şaptea incarnare a lui Vişnu. Persecutat de mama sa vitregă, acesta este silit să-şi caute refugiul în junglă împreună cu soţia sa, virtuoasa Sita. Răpită de diabolicul rege Rava-na, Sita este salvată de Rama. Pătrunsă, ca şi „Mahabhara-ta “, de generozitate umană, dar avînd o acţiune mai simplă şi mai unitară decît a acesteia, R. este susţinută de o fantezie epică bogată în elemente de miraculos şi de feerie şi de un puternic simţ al naturii. A fost tradusă parţial în limba română de G. Coşbuc. Rambaud [ răboj, Alfred (1842—1905), istoric liberal francez. împreună cu E. La-visse, a condus publicarea unei „Istorii generale din sec. al IV-lea pînă în zilele noastre** (12 voi., 1893-1901). Op. Pr.4: „Imperiul grec în sec. al X-lea‘* (1870), „Istoria Rusiei de la origini pînă în zilele noastre** (ed. a V-a, 1900), „Istoria sec. al XlX-lea** (ed. a Il-a, 8 voi., 1938-1939). rambleiere 1. (IND. EXTR.) Ansamblul operaţiilor de umplere a golurilor rămase în urma unor excavări subterane. R. se face în scopul dirijării şi al reducerii presiunii exercitate de roci asupra unor lucrări de susţinere, al limitării tasă-rilor, al creării unor platforme de lucru, al prevenirii focurilor de mină etc. După modul în RAMBLEU 32 RAMPĂ care se face transportul materialului de rambleu în subteran, r. poate fi uscată, pneumatică sau hidraulică; umplerea golurilor se poate face prin cădere liberă sau mecanizat. 2,(CONSTR.) Executare a unui rambleu. rambléu (DRUM.), lucrare de terasamente, de formă prismatica, alcătuită din materiale adecvate şi destinată să susţină suprastructura unei şosele sau a unei căi ferate. Se execută pe o suprafaţă de teren, special amenajată. R. se construiesc pentru a asigura continuitatea profilului longitudinal al căi 1, în conformitate cu proiectul. rambürs (din fr. rembourser, ,,a încasa**; CONT.), contravaloare a mărfurilor sau a taxelor de transport pe care destinatarul le plăteşte expeditorului prin intermediul cărăuşului (poştă, calc ferată etc.) în momentul sosirii mărfurilor Ia destinaţie şi înainte de ridicarea lor. Rameau [ramă/, Jean Philippe (1683—1764), compozitor şi teoretician francez. Fiu al unui organist din Dijon, a devenit el însuşi organist, după ce a călătorit în Italia şi a învăţat mai întîi vioara. Numeroasele sale lucrări dramatice: opere-balet, comcdii-balet (unele dintre ele pe librete de Voltaire, cu care era prieten), abor- de triouri) ş.a. Eminent teoretician, Rameau este autorul unui celebru „Tratat de ar-monie“ (1722), apreciat şi de Debussy, în care subliniază, în spiritul tradiţiei muzicale franceze, importanţa armoniei ca factor generator de tensiune dramatică şi de punere în valoare a melodici. rameză (IND. TEXT.), maşină folosită la uscarea ţesăturilor. Elementul principal al r. este o ramă constituită din două lanţuri fără fine, prevăzute cu organe de prindere a ţesăturii şi care conduc ţesătura, menţinînd-o întinsă, prin zona de uscare. râmia (Boehmeria nivea J, J. Ph. Rameau 1733; „Indiile galante**, 1735; ..Castor şi Pollux*, 1737; „Dardanus“, 1739 ş.a.) şi se disting prin originalitatea melodică şi armonică. Creaţia sa mai cuprinde cîteva cantate, muzică de cameră (62 piese pentru clavecin, o culegere plantă perenă din familia urti-caceelor, cu tulpina înaltă de 2 — 3 m, cu frunze mari, late şi cu flori unisexuate. Se cultivă ca plantă textilă în zonele subtropicale din sud-estul Asiei. Fibrele de r., caracterizate prin rezistenţă şi prin fineţe, sînt folosite în industria textilă. Ramidava, localitate geto-dacă (neidentificată), pe care geograful Ptolemeu a situat-o în sudul Moldovei (sec. I e.n.). ramificaţie (BOT.), formare a ramurilor laterale la tulpinile şi rădăcinile plantelor. V. şi monopodiu; simpodiu. Ram Mohan Roy (1772— 1833), literat şi reformator religios indian, întemeietorul iluminismului în India. A elaborat un sistem religios-filo-zofic care respinge o serie de laturi retrograde ale hinduismului (castele, idolatria, auto-jertfirea văduvelor ş.a.). A fost adept al învăţămîntului laic şi al studierii ştiinţelor naturii şi s-a străduit să introducă în India cultura occidentală. ramolisment cerebral (MED.), necroză a unei porţiuni din ţesutul cerebral, datorită întreruperii circulaţiei sanguine locale în urma unei tromboze sau a unei embolii. Apare în urma hemoragiilor cerebrale, a spasmelor arterelor cerebrale etc. Ramon y Cajal fcahâll. Santiago (1852—1934), his-tolog spaniol. A fost profesor la Facultatea de medicină din Madrid. A făcut studii asupra histologiei sistemului nervos, cercetînd anatomia microscopică a simpaticului, a măduvei spinării şi a creierului, a retinei etc. A studiat em-briogeneza şi regenerarea nervilor. Utilizînd metode noi şi originale de colorare a ţesutului nervos (impregnare R.)t a adus contribuţii importante în neuromorfologie, citologie etc. A întreţinut strînse legături ştiinţifice cu Gh. Mari-nescu. Op. pr.: „Textura sistemului nervos al omului şi vertebratelor** (1897 — 1904). Premiul Nobel (1906). „Rampa“, cotidian cu profil cultural artistic, apărut la Bucureşti, cu intermitenţe, între 16 octombrie 1911—31 decembrie 1913, I ianuarie 1915 —20 iunie 1938, 21 octombrie 1946—18 iulie 1948. La conducerea R. s-au succedat N.D. Cocea, Scarlat Froda ş.a. Dedicat în special teatrului, ziarul înregistra şi ecouri din viaţa muzicală şi literară, din cinematografie, artă plastică etc. Au colaborat: T. Arghezi, I. Minu-lescu, V. Eftimiu, Camil Pe-trescu, Felix Aderca, A. Ma-niu, Tudor Muşatescu, I. Mas-sof ş.a. rampă1 1. (DRUM., C.F.) a) Porţiune înclinată faţă de orizontală a unui drum sau a unei căi ferate, parcursă în sensul urcării, b) Declivitate, exprimată în procente, a unei căi de comunicaţie terestre, în urcuş. 2. (TEHN.) Platformă pe care se poate instala un utilaj sau care serveşte la depozitarea, încărcarea şi descărcarea mărfurilor dintr-un vehicul rutier ori feroviar. 3. (IND. EXTR.) Lucrare minieră prin care se face legătura între galeria de transport a unui orizont şi un puţ de mină sau un plan încli- RAMPĂ 33 RAMUS nat. în interiorul r. sînt garate vagonetele de transport care circulă în galerie şi se fac manevrele necesare pentru încărcarea şi descărcarea acestora din colivii. R. cuprind, în general, un ansamblu de excavaţii orizontale (galerii, camere de aşteptare, ateliere, bazine etc.). 4. (AV.f TEHN.) Rampă de lansare, suport sau platformă prevăzută cu dispozitive de orientare şi ghidare, folosită pentru lansarea avioanelor catapultate sau a rachetelor. R. de /. pot fi fixe (instalate pe sol) sau transportabile (instalate pe nave, submarine, avioane, tancuri etc.). Se deosebesc r. de l. pentru rachete nedirijate în zbor, care au forma unor şine, tuburi sau carcase de ghidare, şi r. de l. pentru rachete dirijate, care au forma unor turnuri cu înălţime mare (30—50 m) şi sînt prevăzute cu instalaţii de comandă pentru orientarea şi teledirijarea rachetelor. râmpă2 (TEATRU), linie de lumini situată la marginea dinspre sală a avanscenei; în sens figurat, scenă. Ramsauer [rămzauşr], efectul ~ (după numele fizicianului german C.W. Ramsauer, 1879 — 1955; FIZ.), reflexie selectivă a electronilor observată în experienţele de împrăştiere a a-cestora pe atomii gazelor inerte. Curba secţiunii eficace de împrăştiere în funcţie de energia electronilor prezintă un minim caracteristic, care poate fi explicat pe baza mecanicii cuantice, atribuind atomului proprietăţile unei gropi sferice de potenţial. Ramsay [refuzi], Allan (1713—1784), pictor englez. A pictat cu delicateţe şi eleganţă mai ales portrete feminine, fiind apreciat multă vreme de contemporanii săi alături de Reynolds şi Gainsborough. R. a lucrat şi la curtea lui George al II 1-lea. Printre operele sale se numără „George al lll-lea“, „Regina Charlotte", „J. J. Rous-seau“, „Portretul soţiei * ş.a. Ramsay [r£mzi], William (1852—1916), chimist englez. A fost profesor la University Collegc din Bristol, apoi la Londra şi membru de onoare al Academiei Române. Studiile sale asupra gazelor inerte din atmosferă l-au dus la descoperirea heliului, a argonului (împreună cu J. W. Rayleigh) şi a kriptonului, neonului şi xe-nonului (împreună cu M- W. Travers). De asemenea a făcut cercetări asupra emanaţiei de radiu şi a determinat masa atomică a radonului. R. a descoperit o grupă întreagă a sistemului periodic (grupa 0), descoperire care a confirmat încă o dată valoarea ştiinţifică a legii periodicităţii. Premiul Nobel (1904). Ramsden fremzddn], ocular (după numele opticia-nului englez ]. Ramsden, 1735 — 1 800 ; FIZ.), ocular pozitiv constituit din două lentile plan-con-vexe, cu feţele convexe îndreptate una spre cealaltă. Se foloseşte în construcţia micros-coapelor şi a lunetelor topografice. Ramses, numele mai multor faraoni egipteni, dintre care cei mai cunoscuţi au fost: Ramses al //-/ea. (1317—1251 î.e.n.), în timpul căruia Egiptul a atins culmea puterii sale militare şi un înalt grad de dezvoltare economică. A purtat războaie victorioase împotriva statului hitit, Siriei, Arabiei şi Nubiei. Vestigiile giganticei săli Ocular Ramsden C.-/.V Ramses al II-lea cu coloane ale templului din Teba (Rameseul), ale necropolei de la Abydos şi ale templu-lui-peşteră de la Abu-Simbel din Nubia sînt mărturii ale activităţii sale edilitare. Ramses al lll-lea (1204—1173 î.e.n.), în vremea căruia Egip- tul antic trăieşte ultima fază a strălucirii sale militare. Din timpul lui datează vestitul templu de la Medinet-Habu. ramură a economiei naţio* nale (EC.), ansamblu de unităţi specializate, constituit după criteriul diviziunii sociale a muncii, a căror activitate se desfăşoară într-o formă organizată (întreprinderi, organizaţii, instituţii etc.) şi care îndeplinesc funcţii social-eco-nomice identice sau similare. în cadrul unei economii naţionale se disting ramuri ca: industria, agricultura, silvicultura, construcţiile şi altele, care fac parte din sfera producţiei materiale, şi ramuri care fac parte din sfera neproductivă, cum sînt: gospodăria comunală, de locuinţe şi alte prestări de servicii neproductive, învăţă-mîntul, cultura şi arta, ocrotirea sănătăţii, asistenţa medicală şi cultura fizică, administraţia etc. R.e.n. pot avea la rîndul lor ramuri (ex. industria chimică este o ramură a industriei) şi subramuri (ex. producţia de fire sintetice) deosebite între ele, prin caracteristici specifice în funcţie de natura activităţii şi a rezultatelor ei, de destinaţia economică etc. „Ramuri", revistă literară, apărută cu intermitenţe de la 5 decembrie 1905 pînă la 1 mai 1947, Ia Craiova, Iaşi şi Bucureşti. între 1 ianuarie 1915 şi 15 iulie 1917, purtînd titlul de „Drum drept“, s-a aflat sub direcţia lui N. Iorga. Iniţial, R. a avut o orientare semănătoristă, sprijinită de redactori şi colaboratori ca : C. Şaban-Făgeţel, D. To-mescu ş.a. Treptat ea a căpătat un caracter eclectic. Printre cei care au colaborat în ultima perioadă în paginile revistei se numără T. Arghezi, L. Rebreanu, M. Sadoveanu, I. Pillat, V. Voiculescu, I.M. Sadoveanu ş.a. R. a avut un rol de seamă în viaţa culturală şi artistic-literară a Olteniei. De la 1 august 1964 apare lunar, la Craiova, o nouă serie, cu un profil legat de realităţile culturale contemporane. Ramus, Petrus (numele latinizat al lui Pierre de La Ramee; 1515-1572), filozof francez. Adversar al scolas- 3 — Dicţionar enciclopedic vol. IV RAMUZ 34 RANGHET ticii, R. a respins autoritatea lui Aristotel („Tot ce a spus Aristotel e fals"). A încercat să creeze, în opoziţie cu formalismul logicii medievale, o logică nouă, „naturală", şi o metodă nouă de cunoaştere. A fost ucis în timpul războaielor religioase, după cît se pare, de adversarii săi scolastici. Ramuz [тати şi ramiiz/, Charles Ferdinand (1878— 1947), scriitor elveţian de limbă franceză. în romanele sale, a evocat cu lirism, într-o limbă uneori crudă, dar de o patetică simplicitate, poezia peisajului natural şi viaţa ţăranilor din ţinutul său natal, cantonul Vaud („Jean-Luc persecutat", 1909; „Spaima în munţi", 1926; „Frumuseţea pe pămînt", 1928; „Sărbătoarea podgorenilor", 1929). rână (MED.) v. plagă. randalină (TEHN.), sculă folosită la prelucrarea pieselor în vederea obţinerii unor suprafeţe striate, în special la piuliţele rotite manual. R. are forma unui disc sau a unei role din oţel călit care se roteşte liber pe un ax şi a cărui suprafaţă cilindrică este prevăzută cu striuri axiale sau înclinate (în-tr-un singur sens sau în ambele sensuri). Operaţia de randalinare se execută pe strung, iar striurile se imprimă, prin presare, pe piesa care se roteşte. Sin. moletă. randament (fr. rendement, din rendre „a da, a oferi") 1. (TEHN.) Raportul dintre valoarea unei mărimi utile conservative (ex. energie, putere, masă etc.) restituite de un anumit sistem tehnic (ex. un motor, o instalaţie etc.) şi valoarea aceleiaşi mărimi absorbite de sistemul respectiv. R. are totdeauna o valoare subunitară, datorită pierderilor în sistem. — R. energetic, raportul dintre energia utilă restituită de un sistem tehnic şi energia absorbită de sistem într-un anumit interval de timp (de obicei intervalul de timp este egal cu unitatea). — R. indicat, raportul dintre valoarea unei mărimi deduse din diagrama sistemului tehnic şi valoarea teoretică a acelei mărimi produsă sau absorbită de sistem (ex. raportul dintre puterea indicată dedusă din diagrama unui motor şi puterea teoretică produsă de motor). — R. intern, raportul dintre lucrul mecanic dedus din diagrama maşinii şi lucrul mecanic produs conform ciclului teoretic al maşinii date. — R. mecanic, raportul dintre energia sau puterea efectiv produsă a unei maşini şi energia sau puterea indicată. — R. termic, raportul dintre echivalentul în căldură al lucrului mecanic efectuat într-o maşină termică ideală (fără pierderi) şi cantitatea de căldură necesară teoretic. — R. total, randamentul tuturor transformărilor dintr-un motor, maşină,. sistem energetic etc., egal cu produsul r. parţiale, cînd transformările sînt în serie pe fluxul de energie, şi egal cu media ponderată a r. parţiale, cînd transformările sînt în derivaţie. Se mai numeşte r. economic sau efectiv. — R. volumetric, raportul dintre volumul de fluid admis sau debitat de o maşină de forţă şi volumul de fluid calculat. — R. integral global, randamentul ansamblului transformărilor din toate sistemele tehnice care lucrează împreună la un anumit proces tehnic. 2. (ZOOTEHN.) Randament la tăiere, greutatea netă a cărnii animalului sacrificat (fără piele, cap, organe interne şi membre de la genunchi sau jaret în jos) exprimată în procente din greutatea vie. Ranetti, George (1875— 1928), scriitor şi publicist român. S-a născut la Mizil. A debutat la „Adevărul literar", a colaborat la „Moş Teacă" şi „Moftul român" şi a editat, în colaborare, revistele umoristice de largă circulaţie „Zeflemeaua", „Furnica". Discipol al lui I.L. Caragiale şi A. Ba-calbaşa, a cultivat cu talent cronica rimată, fabula, satira, cu obiective sociale, antidinastice şi antipoliticianiste („De inimă albastră", 1899; „Strofe şi apostrofe", 1900; „Fabule", 1907; „Poezii", 1924 ş.a.), semnate u-neori cu pseudonime (Dom’ Paladu, Cyrano ş.a.). A mai scris schiţe umoristice („Schiţe vesele", 1909; „Matache Pisălog", 1914 ş.a.) şi comedii („Romeo şi Julieta la Mizil", „Săracu Dumitrescu", 1907). în 1956, o parte din creaţia sa a fost reunită într-un volum selectiv („Versuri"), îngrijit şi prefaţat de M. Dragomir. ranfluare (NAV.)f operaţie de readucere la suprafaţă a unei nave scufundate. Se execută cu ajutorul unor macarale plutitoare, pontoane ridicătoare, cilindri ridicători etc. ranforsâre (TEHN.), întărire a unei piese sau a unei con~ strucţii metalice cu ajutorul unor nervuri, bare sau grinzi, în scopul măririi rigidităţii construcţiei şi uneori al reducerii consumului de material folosit. rang1 (MAT.) a) Rangul unui termen dintr-un şir, numărul natural care indică locul pe care îl ocupă un termen în-tr-un şir. b) Rangul unei matrice, cel mai mare dintre ordinele determinanţilor nenuli ai matricei respective, c) Rangul unei forme pătratice, rangul matricei coeficienţilor unei forme pătratice. rang2 (DR.) a) Calitate a unui privilegiu sau a unei ipoteci, ce determină ordinea în care se va face plata în cazul în care mai mulţi creditori (privilegiaţi sau ipotecari) urmează să fie plătiţi din preţul obţinut la vînzarea silită a bunului în privinţa căruia există aceste drepturi. b) Rang diplomatic, treaptă în ierarhia diplomatică. Există următoarele r.d.: ambasador, ministru plenipotenţiar, însărcinat cu afaceri. Rangheţ, Iosif (1904— 1952), militant de seamă al mişcării muncitoreşti din România. Membru al P.C.R. din 1930, a fost în anii următori secretar al unor comitete regionale (Cluj, I. Rangheţ RANGOON 35 RAPEL Banat şi Valea Jiului). In 1934 a organizat şi a condus din însărcinarea P.C.R. răscoala ţăranilor din Valea Ghimeşului. în 1943 a' fost .cooptat în C.C. al P.C.R. Din însărcinarea activului de partid, a participat, alături de tovarăşii Constantin Pîrvulescu şi Emil Bodnaraş, la asigurarea conducerii operative a activităţii partidului, pentru realizarea sarcinilor legate de înfăptuirea insurecţiei armate din august 1944. în 1945 a fost ales membru al C.C., iar în 1948 membru supleant al Biroului Politic al C.C. al partidului. A avut munci de răspundere pe linie de partid şi de stat. Rangoon [ranguri], capitala Birmaniei, situată în delta fluviului Irrawaddy. 800 000 loc. (1964). Principalul centru industrial al ţării, cu întreprinderi ale industriei alimentare (decorticătorii de orez, fabrici de ulei etc.), textile, de prelucrare a lemnului, farmaceutice, o rafinărie de petrol, un laminor. Mare centru comercial, nod rutier şi feroviar, important port fluvio-maritim (prin care se exportă orez, lemn de teak, minereuri), aeroport internaţional. Are o universitate şi alte institute de învăţămînt superior, muzeu naţional, galerie de artă. Rnnsoon. Pagode Ranke, Leopold von (1795 —1886), istoric german, întemeietor al şcolii obiectiviste; a fost profesor la Universitatea din Berlin. A scris numeroase lucrări consacrate, în majoritatea lor, istoriei politice a ţărilor din Europa apuseană din sec. XVI—XVII. A îmbinat critica izvoarelor cu generalizarea amplă şi cu măiestria stilului. Op. pr.: „Istoria Germanieiîntimpul Reformei** (1839), „Nouă cărţi de istorie prusiană“( 1847), „Istoria Franţei în sec. XVI —XVII“ (1852—1856). Rankine [rérjchin], William John Macquorn (1820—1872), inginer şi fizician scoţian. A fost profesor la Universitatea din Glasgow. R. este unul dintre fondatorii termodinamicii tehnice. în 1850, independent de Clausius, a elaborat, pe baza legilor termodinamicii, teoria generală a ciclurilor de funcţionare a motoarelor termice şi a studiat ciclul teoretic al instalaţiei de forţă cu abur, cunoscut sub denumirea de ciclu R. ranunculacée (BOT.), familie de plante erbacee perene sau anuale, cu tuberculi sau rizomi, frunze alterne cu limbul lobat, flori bisexuate, nectarifere şi cu numeroase staminé (ex. pi-ciorul-cocoşului, spînzul, dedi-ţeii, bujorul, omagul). ranversâre (AV.), evoluţie a unui avion într-un plan vertical, constînd dintr-o jumătate de buclă verticală (prin care se realizează schimbarea sensului de zbor al avionului), urmată de o jumătate de rotaţie în jurul axei longitudinale a apara-tului (pentru readucerea acestuia de la zborul pe spate în ’ ‘ţ . . poziţie normală de ’ • zbor). f n R a o u 11 [râul], ! -, , François M. (1830— ■ , 1901), chimist fran- 1- i cez. A fost profe-la Universitatea Grenoble. Este cunoscut în special prin lucrările sale în domeniul' soluţiilor. R. a formulat legea sor din care-i poartă numele. — Legea lui R., lege conform căreia scăderea punctului de topire, ca şi scăderea presiunii de vapori (sau creşterea punctului de fierbere) a soluţiei faţă de solventul pur, este proporţională cu fracţia molară a substanţei dizolvate. Se aplică exact soluţiilor ideale. Pe această lege se bazează determinarea greutăţii moleculare prin metoda ebulioscopiei şi crioscopiei. rapakivi (PETROGR.), rocă granitică cu aspect porfiric, caracterizată prin granule mari şi rotunjite de feldspat pota-sic, înconjurate de plagioclaz. Este utilizat ca material de construcţie şi de ornament. R. este răspîndit în formaţiile algon-kiene ale scutului baltic din Karelia, în ale scutului ucrainean etc. Rapallo, oraş în nordul Italiei, unde au avut loc, în repetate rînduri, tratative diplomatice. La R. a fost semnat, în aprilie 1922, un tratat între Germania şi U.R.S.S., prin care cele două state restabileau relaţii diplomatice; acest tratat a fost prima recunoaştere de iure a statului sovietic. rapăn (FITOPAT.), boală a merilor şi perilor, provocată de ciuperca Endosligme inae-qualis, care atacă frunzele, ramurile tinere şi fructele, făcînd să apară în locul atacat nişte formaţii cu aspect de crustă, de plută şi oprind sau încetinind astfel creşterea. R. se combate prin tratament cu fungicide. rapil (fr. rappel „chemare, aducere înapoi**)!. (TEHN.) Readucere, în poziţia iniţială sau într-o poziţie determinată, a unui sistem tehnic; readucere la valoarea iniţială sau păstrarea constantă a valorii unei anumite mărimi caracteristice cu ajutorul unei instalaţii sau al unui dispozitiv (ex. regulatorul centrifug Watt pentru menţinerea constantă a turaţiei unor mecanisme etc.). 2. (MED.) Injectare, la un anumit timp după vaccinare, a unei noi cantităţi din acelaşi vaccin, cu scopul de a prelungi şi de a consolida imunitatea împotriva unei anumite infecţii. R. se practică în imunizarea împotriva febrei tifoide, variolei etc. RAPIDĂ 36 RAPSOD rapidă, sector al unul nu în care apa are o viteză mai mare decît în amonte şi în aval, datorită înclinării foarte mari a fundului albiei, provocată de obicei de prezenţa unor roci dure în acel sector. Rapisardi, Mario (1844 — 1912), poet italian influenţat de tendinţele scientiste ale pozitivismului. A scris poemele filozofice: „Paligcneza** (1868), „Lucifer** (1877) şi „Iov" (1884), în care a preamărit omul şi patetica sa căutare a desăvîrşirii morale şi intelectuale în condiţiile conflictului acut dintre religie şi ştiinţă, poemul satiric alegoric „Atlan-tida“ (1894), pamflet amar inspirat de situaţia social-poli-tică a Italiei timpului său ş.a. Poet al ideilor generoase, legat de popor, R. a fost un exponent al romantismului umanitar care încheie Risorgimentul. răpiţă 1. Rapiţa colza (Bras-sica napus oleifera), plantă anuală din familia cru-ciferelor, cu rădăcina pivotantă şi cu tulpina ramificată, înaltă pînă la 1,7 m. Florile sînt de culoare galbenă-au-rie, cu fecundaţia alogamă, mijlocită de insecte, iar fructul este o si-licvă subţire, puţin curbată. Seminţele mici, ne-grc-albăstrui, conţin 45—49% ulei, folosit în industria alimentară, a lacurilor şi a vopselelor. Se cultivă pentru producerea uleiului şi mai puţin ca plantă de nutreţ. în ţara noastră ocupă suprafeţe res-trînse. 2. Rapiţa naveta (Bras-sica тара oleifera), plantă anuală din familia cruciferelor, care, spre deosebire de rapiţa colza, are frunzele păroase şi fructul mai mic. Fiind mai rezistentă la ger, se cultivă, ca plantă oleaginoasă, în regiunile cu ierni aspre. raport1 1. (FILOZ.) V. relaţie. 2. (MAT., FIZ.) a) Raportul a două numere a şi b, cîtul împărţirii numărului a prin numărul b. Se notează cu simbolul j. b) Raportul a două Răpită mărimi de aceeaşi natură, raportul măsurilor a două mărimi, obţinute cu aceeaşi unitate de măsură, c) Raportul anarmonic a patru numere a, b, c, d, notat cu (a, b, c, d), numărul (a, b, c, d) — . — Raportul d — a c — b d — b anarmonic a patru puncte coli-neare A, B, C, D, notat cu (A, B, C, D), numărul (A, By Cy D) = . Noţiunea BC BD de r.a. este una dintre noţiunile ‘ fundamentale ale geometriei proiective şi invariantul cel mai important al transformărilor proiective. Se mai numeşte dublu raport. Sin. biraport. — R. armonic, raportul anarmonic a patru numere sau a patru puncte colineare egal cu — 1 : c — a d — a c - b : d - b = ' AC AP BC ' BD ~ 3. (TEHN.) a) Raport de compresiune, raportul dintre presiunea unui fluid la sfîrşitul compresiunii (ex. amestecul combustibil în cilindrul unui motor cu combustie internă) şi presiunea aceluiaşi fluid la începutul compresiunii, b) Raport de transmisiune, raportul dintre turaţia sau viteza unghiulară a unui organ de maşină conducător (arbore, roată dinţată etc.) şi turaţia sau viteza unghiulară a organului de maşină, de acelaşi fel, condus. 4. (ELT.) Raport de transformare, raportul dintre tensiunea la bornele înfăşurării de înaltă tensiune şi tensiunea la bornele de joasă tensiune ale unui transformator electric, la mersul în gol. La transformatoarele po-lifazate se consideră tensiunile de linie; la transformatoarele monofazate, r. de t. are o valoare apropiată de valoarea raportului dintre numerele de spire ale înfăşurărilor la care se referă (r. de înfăşurare). raport2 (DR.) 1. Act întocmit de o comisie permanentă a Marii Adunări Naţionale cu' privire la un proiect de lege sau la o problemă ce i se trimite spre studiere de către preşedintele Marii Adunări Naţionale. 2. Raport juridic, raport social, reglementat pe plan juridic, între persoane care sînt titulare de drepturi şi obligaţii, a căror realizare poate fi asigurată prin intervenţia statului. R.j. ia naştere şi se desfăşoară pe baza normelor juridice şi în urma producerii faptelor juridice de care aceste norme leagă naşterea, modificarea sau stingerea lui. El constituie principala formă de transpunere în viaţă a normelor juridice. R.j. fac parte din suprastructura societăţii, fiind determinate atît de natura relaţiilor sociale care le condiţionează (ex. r.j. de proprietate este o expresie juridică a relaţiilor economice de proprietate), cît şi de tipul de drept căruia îi aparţin normele juridice care le reglementează. V. şi drept. 3. Obligaţie de raport succesoral, obligaţia moştenitorilor descendenţi sau a soţului supravieţuitor aflat în concurs cu descendenţii de a readuce în moştenire bunurile pe care le-au primit prin donaţie de la cel care lasă moştenirea, dacă el nu i-a scutit de această obligaţie şi dacă ei nu au renunţat la moştenire. Este instituită spre a restabili egalitatea dintre aceşti moştenitori. raportor (MAT.), instrument folosit pentru măsurarea unghiurilor, constituit dintr-o placă semicirculară împărţită in Raportoare 180° (grade sexazecimale) sau în 200e (grade centesimale). rapsod (gr. rhapsodos, din rhaplein ,,a coase, a îmbina** şi ode „cîntec**) 1. (în Grecia antică) Recitator pribeag, a cărui artă era superioară improvizaţiei mai vechi a aedului şi al cărui repertoriu era format cu deosebire din fragmente ale marilor epopei. 2. Autor de lucrări epice de largă respiraţie, care evocă pagini impresionante din viaţa unui popor. RAPSODIE 37 RASE OMENEŞTI rapsodie (MUZ.), piesă instrumentală, de cele mai multe ori de formă liberă, alcătuită din succesiunea unor motive şi fragmente de melodii populare. R. se deosebeşte de fante-z i c printr-o mai mare libertate în expunerea şi în prelucrarea temelor. Au scris r. Liszt, Dvorak, Lalo, Brahms, Enescu ş.a. Rarău, masiv muntos în Car-paţii Orientali, cuprins între valea Moldovei şi valea Bistriţei, format din şisturi cristaline, peste care stau depozite calcaroase mezozoice (Pietrele George Enescu Rapsodia Româna flr.2. Rapsodie se dezvoltă din varietăţi, fiind trepte mai avansate în evoluţia speciilor. Populaţiile deosebite din punctul de vedere al locului şi modului de trai şi care nu prezintă între ele deosebiri morfologice constituie r. ecologice distincte. Uneori diferenţierea ecologică a r. Vedere din munţii Rarău Doamnei, declarate monumente ale naturii). Pe versantul estic al R. se situează rezervaţia forestieră ştiinţifică Slătioara. în zona alpină sînt păşuni întinse. Altitudinea maximă: 1 653 m (vîrful R.). Important obiectiv turistic. Staţiune meteorologică de altitudine. rarefiere (F1Z.), scădere a densităţii unui gaz dintr-un recipient. Se poate realiza prin îndepărtarea unei părţi a gazului, prin mărirea volumului recipientului etc. rasă (BIOL.), grup de populaţii în cadrul unei specii de microorganisme, de plante sau animale, caracterizate prin însuşiri comune de ordin biochimic, fiziologic, morfologic, ecologic etc., fixate ereditar. R. este mai profundă, ducînd la absenţa interfecundităţii dintre ele. R. ecologice prezintă numeroase specii de insecte şi de alte animale, precum şi unele specii de plante şi dc bacterii. Populaţiile unei specii care se deosebesc morfologic şi au un areal propriu constituie r. geografice; acestea ocupă area-luri separate care se exclud reciproc. în sistematica animalelor, r. geografică este singura categorie sistematică de rang inferior speciei recunoscută oficial de congresele internaţionale de zoologie şi se notează cu nomenclatură ternară (ex. stavridul din Marea Neagră aparţine rasei Trachurus irachurus mediterraneus). Una dintre r* geografice ale speciei, anume aceea descrisă din ace- laşi loc de unde a fost descrisă şi specia, poartă denumirea de r. geografică nominată, avînd al treilea nume identic cu al doilea (ex. piţigoiul moţat, Parus cristatus cristatus). Sin. subspecie. — (ZOOTEHN.), R. ame-lioratoare, rasă formată în urma unei selecţii artificiale sistematice, cu o productivitate ridicată, specializată pe un anumit tip de producţie (lapte, lînă, carne, ouă etc.) şi cu o mare valoare de prăsilă. Datorită calităţilor superioare, consolidate puternic, folosirea r.a. duce la ridicarea în masă a productivităţii i*. locale asupra cărora se acţionează. Pentru aceasta se folosesc masculii din r.a. de la care, mai ales în cazul folosirii însămînţărilor artificiale, se poate obţine în timp scurt o descendenţă numeroasă cu caractere îmbunătăţite. în ţara noastră, la taurine au fost folosite, pe o scară largă, r. simmental şi schwiz, mennos la ovine, marele alb şi landras la porcine etc. rascolnici (rus. răsfoi „schismă**), adepţi ai unei mişcări religios-sociale din Rusia, care, împotrivindu-se înnoirilor aduse în domeniul cultului de patriarhul Nikon (1633—1660), s-au separat de biserica ortodoxă oficială şi au creat aşa-zisul „rit vechi**. Protestul lor împotriva autocraţiei şi a intensificării asupririi iobăgiste a îmbrăcat forma fanatismului, a izolării de cultură. R. s-au împărţit în două curente: popoOjî (cu preoţi) şi bezpopoOli (fără preoţi). rase omeneşti, mari grupări umane caracterizate prin anumite caractere ereditare, care se referă la forma părului, pigmentaţia pielii, abundenţa pilozităţii, forma nasului şi dispoziţia nărilor, gradul de ortog-natism, forma şi dispoziţia oaselor malare, direcţia fantei palpebrale, forma pleoapei superioare etc.. R.o. reprezintă o expresie a variabilrtăţii speciei umane (Homo sapiens), unitară prin originea şi caracterele sale fundamentale morfo-fizio-logice, dar variabilă din punctul de vedere al unor caractere dc ordin secundar, determinate de variabilitatea spontană a patrimoniului ereditar şi i RASISM 38 RASTRELLÏ diversitatea condiţiilor geografice din cele mai vechi timpuri ale istoriei omenirii. Pentru aceste timpuri se admite un raport strîns între r.o. şi arealul geografic. In antropologie, majoritatea autorilor consideră trei rase mari, sub-împărţite, la rîndul lor, în rase secundare: a) rasa ecuatorială, sau auslralo-negroidă (mclanodcrmă), cu rasele secundare: australoidă, veddoi- dă, melancziană, negroidă, ne-grilă, buşmenoidâ, ctiopiană şi dravidiană; b) rasa eurasialică, sau europoidă (Icucodermă), cu rasele secundare: mediteraneană, nordică, cst-curopidă, alpină, dinarică, armenidă şi turam-dă; c) rasa asîa/o-americana, sau mongoloidă (xaniodermă), sub-împărţitâ în rasele secundare: arctică, nord-asiatică, extrem-asiatică, sud-asiatică, amerin-diană, polineziană şi ainos. în prezent, r.o. au pierdut din valoarea lor adaptivă, după cum a dispărut şi legăturastrînsădintre r.o. şi arealul geografic iniţial. Migraţiile popoarelor, colonizările au dus la amestecul r. şi la a-nularea .sau atenuarea unor trăsături biogenetice. Datele antropologiei, etnografiei, istoriei etc. demonstrează lipsa de identitate între noţiunea pur biologică de rasă şi noţiunile de ordin istoric, de popor şi naţiune. rasism, teorie social-politi-că antiştiinţifică şi reacţionară, care susţine inegalitatea biologică şi intelectuală a raselor umane. Intr-un sens mai larg, termenul r. desemnează ansamblul concepţiilor potrivit cărora factorul determinant al procesului istoric l-ar constitui particularităţile rasiale ale oamenilor, lupta dintre rase. R. justifică inegalitatea socială, ex-.ploatarea, războaiele de cotropire, subjugarea unor popoare de către altele prin apartenenţa oamenilor la diferite rase, prin concepţia potrivit căreia există rase „superioare*4, apte, în virtutea însuşirilor biologice înnăscute, să atingă culmile civilizaţiei şi să domine rasele „inferioare*4, incapabile de dezvoltare. Deşi ideea inegalităţii raselor umane a apărut încă în perioada expansiunii coloniale a ţărilor europene (sec. XVI — XVII), ca o justificare a subjugării şi exterminării popoarelor coloniale, r. ca doctrină s-a constituit şi s-a răspîndit îndeosebi în epoca imperialismului, în perioada crizei generale a capitalismului, fascismul, urmărind canalizarea nemulţumirii maselor, abaterea lor de Ia lupta revoluţionară, a ridicat r. la rangul de teorie fundamentală în sociologie, istorie, drept, politică şi l-a instituit ca doctrină oficială a dictaturilor fasciste. Ideologii fascişti au avut ca precursori ai concepţiilor lor rasiste pe J. A. Gobineau şi H. S. Chamberlain. Ideologii hitlerişti, printre care A. Rosenberg, au propagat teoria superiorităţii rasei nordice, germanice, pentru a justifica tendinţele expansioniste şi pretenţiile Ia dominaţia mondială ale regimului fascist german, acţiunile de exterminare în masă a evreilor, a popoarelor slave şi a altor popoare stigmatizate de ei ca „inferioare**. R. stă la baza teoriilor şi practicilor discriminatorii împotriva negrilor din S.U.A., precum şi a politicii de .„a p a r t h e i d“ a cercurilor reacţionare conducătoare din Republica Sud-Africană, Rhodesia etc. în România bur-ghezo-moşierească, r. a fost propagat de ideologi fascişti ca A.C. Cuza, Tr. Brăileanu, N. Roşu ş.a. şi a stat la baza concepţiilor politice ale organizaţiilor Garda de fier şi L.A.N.C., devenind doctrină oficială în timpul dictaturii militare-fasciste. Inconsistenţa teoriilor rasiste este demonstrată de datele antropologiei ştiinţifice, care arată că toate rasele umane de astăzi reprezintă o singură specie biologică, Homo sapiens, că deosebirile dintre rase (culoarea pielii, forma părului, nasului etc.) privesc numai caracterele morfologice secundare, neavînd nici o influenţă asupra aptitudinilor intelectuale şi posibilităţilor dezvoltării culturale ale diferitelor rase. Diferenţele în ritmul dezvoltării civilizaţiei la diferite popoare nu sînt legate de deosebirile biologice, ci sînt condiţionate istoriceşte. Rask, Rasmus Christian (1787—1832), lingvist danez. A fost profesor la Universitatea din Copenhaga. în aceeaşi vreme cu Fr. Bopp şi J. Grimm a pus bazele lingvisticii comparate, prin descoperirea corespondenţelor fonetice regulate dintre limbile indo-euro-pene. Este primul lingvist care a analizat fenomenul mutaţiei consonantice din limbile germanice, fenomen studiat apoi de J. Grimm. Op. pr.: „Cercetări asupra limbii vechi nordice, sau originea limbii islandeze*4 (1818). Rasmussen, Knud (1879— 1933), explorator polar originar din Groenlanda, fiul unui danez şi al unei eschimose. A întreprins numeroase expediţii în nordul Groenlandei şi în Arctica americană, studiind viaţa eschimoşilor şi problema originii lor. A realizat cea mai lungă expediţie cu sănii trase de cîini din istoria Arcticii (în 1921 — 1924), plecînd din Groenlanda peste Strîmtoarea şi Golful Hudson, de-a lungul ţărmului nordic al Americii, pînă la Strîmtoarea Bering. A publicat numeroase cărţi despre expediţiile sale şi despre viaţa eschimoşilor. Rasputin (Novîh), Grigori Efimovici (1872—1916), aventurier rus, favorit al familiei ţarului Nicolaie al II-lea. Pretins „proroc şi tămăduitor**, a pătruns la curtea imperială, unde a avut o mare influenţă în rezolvarea treburilor statului. Ras-putinismul a fost expresia totalei descompuneri a cercurilor conducătoare din Rusia ţaristă. A fost ucis de monarhişti. Rastatt [râştat], tratatul de pace de la unul dintre tratatele de pace cu care s-a încheiat războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei (1701 — 1714). Prin pacea de la R. (1714), încheiată între Franţa şi Germania, împăratul german Carol al Vl-lea a recunoscut dinastia Bourbonilor în Spania, iar Habsburgii au primit actualul teritoriu al Belgiei, precum şi posesiunile franceze şi spaniole din Italia. Rastrelli, Bartolomeo (1700 — 1771), arhitect rus de origine italiană. Cel mai de seamă reprezentant al barocului rus. Fiu al sculptorului Carlo Bartolomeo, R.a venit cu acesta la Petersburg în 1716. Din 1730 RASTU 39 RATISBONA a reconstruit numeroase edificii, adaptîndu-Ie vechii tradiţii arhitecturale ruseşti. Printre creaţiile sale se numără: extinderea palatului mare de la Petrodvoreţ (1747—1752), reconstrucţia palatului Ecateri-nei, a pavilionului „Ermitaj** şi construcţia pavilionului „Grot“ la Ţarskoe Selo (1749), complexul mănăstirii Smolnîi (1748). Ultima sa creaţie im-jportantă a fost Palatul de iarnă din Leningrad (1754— 1762). Rastu, liman fluviatil în lunca Dunării (24,84 km2), situat între Calafat şi Bistreţ. Adîncimea maximă: 1 m. Datorită digului construit pe malul Dunării, lacul a fost izolat de apele fluviului. raşel (IND. TEXT.), maşină de tricotat rectilinie, echipată cu două sisteme de ace cu limbă. Cu ajutorul ei se obţin tricoturi din urzeală cu legături caracteristice, numite tricoturi raşel. râşpel (TEHN.) 1. Sculă aş-chietoare acţionată manual şi folosită la prelucrarea pieselor din materiale nemetalice. O 'w' cm emu dZD Raşpele 2. Pilă cu dantură foarte mare (batardă), folosită la prelucrarea metalelor moi. ratacensi, trib dac din nordul Daciei, menţionat de geograful Ptolemeu (sec. II e.n.). rata plusvalorii, raportul procentual dintre plusvaloare şi capitalul variabil. Se calculează după formula: ~ * 100 şi exprimă V gradul de exploatare a proletariatului de către capitalişti. — R. anuală a plusvalorii, raportul dintre cantitatea totală a plusvalorii create în decursul unui an şi capitalul variabil avansat. La aceeaşi mărime a capitalului variabil avansat şi Ia aceeaşi rată a plusvalorii, r.a. a p. este direct proporţională cu numărul de rotaţii ale capitalului variabil avansat şi indică eficacitatea lui. rata profitului,raportul pro-centualdintre plusvaloare şi întregul capital avansat. Se calculează după formula: —100. Este C+V influenţată direct proporţional de rata şi masa plusvalorii şi invers proporţional de compoziţia organică a capitalului, de asemenea, de variaţia productivităţii muncii în ramurile producătoare de capital constant şi de viteza de rotaţie a capitalului. R.p., este mai mică decît rata plusvalorii şi are o tendinţă de scădere datorită creşterii compoziţiei organice a capitalurilor. în economia capitalistă există cauze care duc, pe de o parte, la scăderea r.p., iar pe de altă parte la creşterea masei profitului, deci contracarînd tendinţa de scădere. De exemplu, printre factorii care se opun acestei tendinţe de scădere sînt: ridicarea gradului de exploatare a muncitorilor, reducerea salariului sub valoarea forţei de muncă, ieftinirea elementelor capitalului constant, proporţiile suprapopulaţiei relative, comerţul exterior, creşterea capitalului pe acţiuni.—R. medie a profitului, raportul dintre cantitatea totală a plusvalorii create de clasa muncitoare şi capitalul total avansat de clasa capitaliştilor în toate sferele şi ramurile economiei capitaliste. Compoziţia organică a capitalului, diferită de la o ramură de producţie la alta, determină ca la capitaluri egale să existe rate diferite ale profitului. Cu toate acestea, datorită concurenţei dintre ramuri, prin migraţiunea stihinică a capitalurilor din ramurile în care există o rată joasă a profitului în cele unde există o rată ridicată a profitului, se formează r.m. a p., astfel îneît, prin procesul redistribuirii plusvalorii între capitaliştii din diferite ramuri de producţie, la capitaluri egale se obţin profituri egale. Egalizarea ratei profitului este o lege obiectivă a economiei capitaliste, care acţionează pe ansamblul economiei pe perioade mai îndelungate. V. şi profit mijlociu. ratatinâre (ANAT.), proces de deformare a ţesuturilor, a celulelor etc., care se caracterizează prin încreţirea acestora ca urmare a unor tulburări metabolice, în special datorită scăderii concentraţiei apei din celule (ex. r. celulară). rată (CONT.), parte eşalonată dintr-o datorie sau dintr-o obligaţie care urmează să fie plătită sau distribuită la un termen dinainte fixat. rateu (MAŞ.), defect de funcţionare a unui motor cu electro-aprindere, care constă în arderea unei părţi din amestecul combustibil în conducta de evacuare şi care este consecinţa arderii incomplete a amestecului combustibil în cilindrul motorului. Rathenau, Walther (1867— 1922), om politic german, de orientare liberală. Ca ministru de externe al Germaniei (1922), a participat la Conferinţa de la Genova şi a semnat tratatul de la R a p a 1 1 o. A fost asasinat de terorişti naţionalişti. ratieră (IND. TEXT.), mecanism de antrenare a iţelor la războiul de ţesut mecanizat, care efectuează ridicarea şi cobo-rîrea iţelor în ordinea corespunzătoare legăturii ţesăturii. ratificare (lat. ratus „si-gur“ şi facere „a face“; DR.), act prin care un stat îşi manifestă acordul de a fi parte la un tratat.R. este de competenţa organelor de stat prevăzute în Constituţie şi se comunică celorlalte state participante prin i n-strumente de ratificare. în Republica Socialistă România, tratatele care implică modificarea legilor se ratifică de către Marea Adunare Naţională, iar celelalte de către Consiliul de Stat. ratinâre (IND. TEXT.), operaţie de finisare, prin care fibrele scămoşate de pe suprafaţa ţesăturilor de lînă se strîng şi se răsucesc în noduri sau se aranjează în valuri. Ratisbona, numele latin al oraşului Regensburg (R.F. Germană). între 1663 şi 1806, aici s-a aflat sediul permanent al RATITE 40 RAŢIONAL Dietei Sjinlului imperiu roman de naţiune germană, ratîte (ZOOL.) v. acarinate. Ratke, Wolfgang (cu numele latinizat Ratichius) (1571 — 1635), pedagog german, unul dintre întemeietorii didacticii, alături de J.A. Ko-mensky. A preconizat principiul intuiţiei şi învăţămîntul laic de stat în limba maternă. Ratzel [raţii], Friedrich (1844—1904), etnograf şi geograf german. A fost profesor la Miinchen şi Leipzig. A călătorit prin Europa vestică şi centrală şi prin America de Nord. A scris numeroase lucrări, care cuprind un mare volum de material faptic din diferite ramuri ale geografiei, dar prin concepţia neştiinţifică, potrivit căreia dezvoltarea economică, orînduirea politică şi specificul cultural ale unei ţări depind de condiţiile fizico-geografice şi de înclinaţiile înnăscute ale „rasei“ a pus| bazele antropogeo-grafiei şi geopoliticii. Tezele sale despre „legile spaţiale ale istoriei“ şi -despre „stat ca organism biologic** au fost folosite de cercurile imperialiste în justificarea politicii lor de expansiune. Op. pr.: „Antropogeografia** (2 voi., 1882—1891), „Geografia politică** (1897), „Pămîntul şi via-ţa“ (2 voi., 1901-1902). Raţ, Giurgiu (Gheoighe), căpitan, sîrb de origine, în serviciul lui M i h a i Viteazul şi Radu Şerban. S-a remarcat în timpul campaniilor din Transilvania ale celor doi domni. în timpul domniei lui Radu Şerban a ocupat dregătornle de mare comis şi mare ban. A murit în bătălia de la Braşov (1611) dintre Radu Şerban şi Gabriel Bât-hory, principele Transilvaniei. raţă, nume dat mai multor specii de păsări din ordinul an-seriformelor, de talie mijlocie sau mare, cu trunchi scurt şi îndesat, cu picioare scurte deplasate în partea posterioară a trunchiului, cu cioc lăţit. Masculul este de obicei mai viu colorat. La raţa sălbatică mare (Anas plalyrhynchos), masculul are capul de culoare verde cu luciu metalic, în jurul gî-tului un guler alb îngust, pieptul brun-roşcat şi coada albă, iar femela este de culoare brună, stropită cu pete mai întunecate. Se vînează. R. sălbatică mare este strămoşul celor mai multe rase de raţe domestice, care prezintă o mare varietate de rase, deosebindu-se între ele prin coloraţia penajului, poziţia corpului, însuşiri productive etc. Unele rase de r. domestice sînt specializate pentru producţia de carne (ex. peking, rouen, aylesbury, leşească), altele pentru producţia de ouă (ex. alergătoare indiană, Campbell), iar unele sînt crescute cu scop decorativ (ex. ca-yuga, pitică, mandarină etc.). în ţara noastră sînt mai răspîn-dite rasele peking şi Campbell. râţcă (ZOOTEHN.), varietate de oi cu lînă groasă aparţinînd Raţă sălbatică Raţcâ rasei ţ u r c a n ă, de care se deosebeşte prin coarnele răsucite în formă de tirbuşon, orientate lateral şi înapoi. Este crescută în număr restrîns în regiunea Banat. raţie1 (MAT.), număr constant care se adaugă la un termen al unei progresii aritmetice, respectiv număr constant cu care se înmulţeşte un termen al unei progresii geometrice pentru a obţine termenul următor. — Medie şi extremă r., mod de împărţire a unui segment de dreaptă AB printr-un punct M, astfel încît AM2 — AB'MB. raţie2 1. (FIZIOL.) Raţie alimentară, cantitate de hrană, avînd o anumită compoziţie, necesară unui om pe un timp determinat. Se calculează după norme speciale, stabilite în raport cu starea fiziologică a individului şi cu condiţiile de mediu. Ea trebuie să aibă o valoare energetică corespunzătoare şi să acopere cerinţele organismului în proteine, lipide, glucide, elemente minerale şi vitamine. 2. (ZOOTEHN.) Raţie de hrană, cantitate de nutreţuri dată unui animal timp de 24 de ore şi menită să asigure necesarul de substanţe nutritive în vederea obţinerii producţiei urmărite. în alimentaţia raţională, r. de h. trebuie să ofere o hrănire completă în funcţie de specie, vîrstă, sex, greutate vie şi tipul de producţie. raţional (MAT.) a) Număr raţional v. număr, b) Expresie raţională în raport cu anumite litere, expresie în care literele respective sînt legate numai prin operaţiile de adunare, scădere, înmulţire şi împărţire. Expresiile raţionale pot fi întregi ^ex. 2 x — şi fracţionare (ex. — -V c) Funcţie \ 2x + i/ raţională întreagă, funcţie definită de o expresie raţională întreagă, adică de forma f(x) = a0xm + axxm~l + ... ■+■ + flm-i x + am, unde a0, Oi,..., am sînt numere date, iar m un număr natural, deci exprimată printr-un poli-nom de grad m. d) Funcţie raţională Jracţionară, funcţie definită de o expresie raţională fracţionară, adică de forma /(*) = box71 4- ... + bn coxT' *f ... + cn ’ unde b0, blt..., bn şi c0, C^...,Cp sînt numere date, iar n şi p numere naturale, deci exprimată prin raportul a două polinoame. e) Curbă raţională, curbă ale cărei ecuaţii parametrice sînt de forma R(t) n(t) unde P(t), Q(f) şi R(t) sînt polinoame în t (ex. cercul). Se numeşte şi curbă unicursală. f) Suprafaţă raţională, suprafaţă care admite o reprezentare biunivocă şi biraţională pe un plan (ex. cuadricele). RATIONALISM 41 RAŢIONAMENT raţionalism (FILOZ.) 1. Concepţie care recunoaşte ca singură sursă a cunoaşterii autentice şi certe raţrunea. R. consideră că simţurile pot oferi numai cunoştinţe confuze sau nesigure (Platon, Descartes, Spinoza); necesitatea şi universalitatea proprie cunoaşterii ştiinţifice nu pot proveni din experienţa senzorială, ci numai dintr-o intuiţie a raţiunii (Des-cartes) sau din formele apriorice ale intelectului (Kant). în acest sens, r. se opune empirismului. Rupînd cunoaşterea raţională de cea senzorială, care realizează contactul nemijlocit al subiectului cu lumea materială, r. duce în cele din urmă la idealism, fie sub forma concepţiei potrivit căreia realitatea obiectivă nu poate fi cunoscută, obiectul cunoaşterii fiind construit de subiectul însuşi (Kant), fie sub forma concepţiei potrivit căreia realitatea este identică sau de aceeaşi natură cu raţiunea, cu alte cuvinte este de natură spirituală (Platon, Hegel). R. se manifestă şi sub forma exagerării rolului raţiunii în dezvoltarea socială, în diferite sfere ale activităţii omeneşti. Astfel, în psihologie, r. constă în absolutizarea rolului funcţiilor intelectuale în dauna afectivităţii, a voinţei etc.; în etică, în absolutizarea motivelor raţionale ale conduitei; în estetică, în afirmarea caracterului pur intelectual al creaţiei, ca şi al receptării operei de artă. 2. încredere în raţiune, în capacitatea acesteia de a cunoaşte realitatea. R. este legat de convingerea că realitatea are un caracter legic, ordonat, în acest sens, r. se opune i r a-ţionalismului sub toate formele sale, inclusiv misticismului religios. Reprezentanţi ai acestei poziţii au fost filozofi premarxişti ca Descartes, Spinoza, materialiştii francezi din sec. al XV111-lea (Holbach, Hel-vetius, Diderot), exponenţi ideologici ai intereselor burgheziei în ascensiune. Forma superioară a r. o reprezintă filozofia marxistă, care ţine seama de dialectica momentului senzorial şi a celui raţional din procesul cunoaşterii, depăşind atît unilateralitatea empirismului, cît şi pe aceea a vechiului raţionalism. Ea dezvăluie rădăcinile sociale ale iraţionalismului şi misticismului, arătînd că acestea trebuie căutate în dominaţia forţelor sociale spontane, oarbe şi neînţelese asupra oamenilor, generată de proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. R. marxist implică afirmarea legilor obiective ale istoriei, a posibilităţii cunoaşterii lor şi, pe această bază, a convingerii că oamenii pot supune controlului lor raţional procesul propriei lor vieţi sociale. raţionalizare1 1. (MAT.) Transformare a unei fracţii avînd ca numitor o expresie algebrică iraţională într-o fracţie egală, cu numitor raţional (ex.: 8 = VZ +V2 = 8(^5 - Ml) = WZ+V2){n-n) _ 8 (VT- V2) = 8(F5-V2) 5-2 3 2. (FIZ., METR.) Operaţie de înlăturare a factorului 47rdin unele formule de electromagnetism, prin alegerea convenabilă a unităţilor de măsură (factorul 4 tc reprezintă unghiul solid total exprimat în unităţi naturale, steradiani). Formelor raţionalizate sau neraţionalizate de scriere a formulelor le corespund sisteme de unităţi de măsură raţionalizate, respectiv neraţionalizate. Sistemele de unităţi CGSsr0, CGS(i0 Ş* MKSA se dau în ambele forme; sistemul SI cuprinde numai unităţi raţionalizate. Unele unităţi de măsură nu diferă de la un sistem neraţionalizat la unul raţionalizat (ex. amperul, voltul), altele însă diferă (ex. unitatea de măsură a intensităţii cîmpului magnetic în sistemul MKSA neraţionalizat este mili-oerstedul, iar în sistemul MKSA raţionalizat amperspira pe me- tru, 1 = 4n raOe). R. m simplifică formulele şi uşurează folosirea lor. raţionalizare2 (EC.) 1. Raţionalizarea producţiei, organizarea sistematică şi perfecţionarea procesului de producţie prin norme şi metode raţio- nale, avînd ca urinare folosirea mai eficientă a resurselor de producţie existente, sporirea producţiei, îmbunătăţirea calităţii produselor, creşterea productivităţii muncii şi reducerea preţului de cost. R.p. se poate realiza prin măsuri de perfecţionare a structurii producţiei, măsuri de îmbunătăţire a utilajelor şi a folosirii lor, precum şi a materiilor prime, materialelor, combustibilului, prin organizarea mai bună a muncii şi producţiei etc. 2. Raţionalizarea consumului, reglementarea consumului materiilor prime, materialelor, combustibilului, energiei electrice, semifabricatelor etc., după metode şi principii raţionale, în scopul reducerii consumurilor tehnologice, a pierderilor rezultate din transport, manipulare, rebuturi etc., a pierderilor provocate din utilizarea unor materiale necorespunzătoare procesului tehnologic din punctul de vedere al calităţii sau dimensiunilor etc. raţionament, formă logică fundamentală; act prin care gîndirea, pornind de la cunoştinţe date, derivă din acestea cunoştinţe noi. Ca înlănţuire de judecăţi, r. are faţă de n o ţ i u-neşi judecatăo structură logică mai complexă. R. este o inferenţă mediată, în-trucît trecerea de la o cunoştinţă anterioară Ia cunoştinţa nouă nu are loc direct, ci prin intermediul unei a treia judecăţi. R. se compune din: 1) consecinţă (judecata derivată, concluzia r.); 2) argumente (judecăţi din care se face derivarea, premisele r.); 3) inferenţă (operaţia logică de derivare). Valabilitatea cunoştinţei cuprinse în concluzie depinde de certitudinea cunoştinţelor exprimate în premise. Concluzia este o judecată adevărată dacă şi numai dacă T. se supune atît condiţiei materiale (caracterul adevărat al premiselor), cît şi celei formale (respectarea legilor logice de derivare). în logica clasică se deosebesc: 1) r. deductive, în care operaţia logică porneşte de la general (în premise) şi ajunge la ceea ce cade sub acest general (în concluzie); 2) r. inductive, în care operaţia logică este mişcare de la cazuri particulare la general sau esen- RAŢIU 42 RAŢIUNE suficientă ţial, de la fapte la concepte. Âvînd la bază observaţia şi experimentul, inducţia ştiinţifică merge la stabilirea cauzelor, a raţiunii suficiente a fenomenelor. Pentru aceasta, inferenţa are ca mijloc de generalizare, în inducţia ştiinţifică, metodele inductive de cercetare a cauzalităţii. Importanţa r. inductive pentru întreaga ştiinţă a făcut ca studiul lor să se constituie într-o ramură deosebită a logicii, logica ^ inductivă. (v. inducţie); 3) r. transductive (sau traduc-tive), în care punctul de pornire şi punctul terminus al operaţiei logice se află la aceiaşi grad de generalitate. După felul judecăţilor din care se compun, T. deductive sînt de mai multe feluri: 1) silogismele categorice, r. deductive formate din trei judecăţi de predicaţie; 2) r. ipotetice, în care intervin judecăţi ipotetice; 3) r. disjunctive, în care intervin judecăţi disjunctive; 4) r. disjunctive-ipo-tetice (Iernatice), compuse din judecăţi ipotetice şi disjunctive. R. ipotetice sînt de două feluri: 1) r, ipotetice-ipotetice (ipotetice pure); 2) r. ipotetice-ca-tegorice. Un tip deosebit de r., care are o mare aplicabilitate în matematică, este r. prin recurenţă (v. şi inducţie completă). R. prin analogie este un tip de r.transductiv, prin care, pe baza asemănării dintre două obiecte în ceea ce priveşte o serie de note, se conchide apartenenţa unor note noi la al doilea obiect, note care au fost constatate Ia primul, dar necunoscute pînă acum la al doilea. R. prin analogie se caracterizează prin aceea că inferenţa asupra noii însuşiri se bazează pe relaţia presupusă necesară dintre însuşirile comune cunoscute şi noua însuşire. Cu toate că r. prin analogie este cel mai puţin cert, valoarea lui este mare, fiind un punct de plecare în generalizări ştiinţifice. R. de relaţie constituie un alt tip al r. transductive, care se compun din judecăţi de relaţie. în r. de relaţie, concbiderea se fundamentează pe proprietăţile relaţiilor ce se enunţă între termenii judecăţilor de relaţie. Studiul r, de relaţie constituie un important capitol al logicii relaţiilor. V. şi d e d u c ţ i e; inducţie; silogism. Raţiu, Ioan (1828—1902), unul dintre conducătorii luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania, participant la revoluţia din 1848. în^ 1863-1864 a fost deputat şi secretar al Dietei Transilvaniei din Sibiu. Adversar al pactului dualist aus-tro-ungar, R. a fost unul dintre iniţiatorii Pronunciamentului de la Blaj din 1868 şi al Memorandumului din 1892 şi unul dintre întemeietorii Partidului naţional român din Transilvania (1881), al cărui preşedinte a fost între 1892 şi 1902. A fost conducătorul delegaţiei, formată din 300 de români, care trebuia să prezinte împăratului, la Viena, textul Memorandumului din 1892. Judecat şi condamnat la doi ani închisoare, a fost eliberat după 15 luni, în urma protestelor opiniei publice din ţară şi din străinătate. raţiune 1. Treapta a doua, superioară, a cunoaşte-r i i, numită şi treapta raţională sau a gîndirii abstracte, caracterizată prin faptul că operează cu noţiuni, judecăţi şi raţionamente; la nivelul ei se sesizează esenţa obiectelor şi proceselor din natură şi din societate, se descoperă cauzele şi legile acestora. Ea se află în-tr-o strînsă corelaţie dialectică cu treapta senzorială a cunoaştem. 2. Moment al treptei raţionale a cunoaşterii opus intelectului. Activitatea gîndirii se realizează în două etape: etapa intelectului, în care se identifică, adică se stabilesc ideile ca de sine stătătoare, şi etapa raţiunii, în care se realizează raportarea dialectică a acestor idei. Conexiunea dialectică a ambelor etape este necesară, deoarece intelectul în afara T. duce la fixitatea absolută a abstracţiilor, la determinarea lor ca date prime şi ireductibile, iar r. în afara intelectului duce la anihilarea raportării dialectice prin însăşi lipsa reiatelor (termenii relaţiei), iar prin aceasta la absolutizarea procesului, adică la conceperea sa ca fiind doar ab-stract-unilateral. Ambele de- formări duc inevitabil la idealism, prin considerarea, ca fundament al cunoaşterii şi al realităţii, a abstracţiilor ca atare sau a procesului ca atare. Problema raportului intelect-raţiu-ne a ocupat un loc central în filozofie, începînd cu Aristo-tel; reluată în filozofia clasică germană (Kant, Hegel), ea a primit o rezolvare consecvent ştiinţifică în operele clasicilor marxism-Ieninismului. „Raţiunea", revistă de o-rientare raţionalist-ateistă a 1 i-ber-cugetătorilor români, organ al Asociaţiei ştiinţifice de educaţie pozitivă. A apărut la Bucureşti între 1911 şi 1914. Pe lîngă propaganda ateistă a preconizat despărţirea bisericii de stat, laicizarea învă-ţămîntului, votul universal. Printre colaboratorii ei se numărau şi militanţi ai mişcării socialiste. raţiune suficientă, legea raţiunii suficiente, lege, principiu fundamental al gîndirii, alături de legile (principiile) identităţii, noncontradicţiei şi terţului exclus. Se formulează astfel: „Orice enunţ are un temei*4. Principiul r.s. îşi manifestă acţiunea la nivelul procesului de gîndire, prin cerinţa ca orice afirmaţie sau negaţie, pentru a fi acceptată, să fie dovedită, adică să se arate temeiul, raţiunea în virtutea căreia ea trebuie acceptată. Principiul r.s. guvernează ordinea ideilor, procesul demonstraţiei şi constituie reflectarea, la nivel logic, a conexiunii obiective, a dependenţei cauzale dintre fenomenele materiale. Legea a fost utilizată încă de Aristotel, dar primul care i-a dat o formulare explicită a fost G.W. Leibniz. Raţiunea, temeiul poate fi: I) raţiune necesară, dar nu suficientă, pentru susţinerea unei teze; 2) raţiune necesară şi suficientă, atunci cînd temeiul enunţat este unica raţiune pe baza căreia putem accepta teza enunţată şi în acelaşi timp nu este nevoie de nimic altceva în afara acestui temei pentru a susţine teza respectivă; 3) raţiune suficientă, atunci cînd teza poate fi acceptată pe baza temeiului enunţat, fără ca acesta să fie unica raţiune posibilă RAUCH 43 RAYMOND pentru acceptarea tezei. Acest ultim fel de întemeiere se impune ca cerinţă a principiului r.s. în mod general în actul demonstraţiei logice. Rauch, Christian Daniel (1777—1857), sculptor german. Format în ambianţa sculpturii academice (cu studii la Berlin şi la Roma), R. s-a afirmat ulterior ca un precursor al romantismului, realizfnd mai multe monumente de mari proporţii în bronz, impresionante prin elanul concepţiei, prin amploarea formelor şi prin desăvîrşirea execuţiei (monumentele generalilor Bliicher, York, Gneisenau, monumentul lui Frcdcric cel Mare etc.). Ravel, Maurice (1875 — 1937), compozitor francez. Elev al lui Beriot, Pessard, Gedalge şi Faure la Conservatorul din Paris. Personalitate originală, s-a impus încă de la primele lucrări. Fineţea, verva şi lirismul discret al artei sale, virtuozitatea orchestraţiei l-au situat la loc de frunte în muzica contemporană, ca exponent al spiritului francez, continuator al tradiţiilor lui Couperin şi Ramcau. Printre cele mai cunoscute lucrări ale lui R. se С M. Ravel numără baletul „Daphnis şi Cbloe** (1909), piesele orchestrale, de o rară vigoare colo-ristică, „Pnvana pentru o infantă defunctă** (1899), „Rapsodia spaniolă'* (1907), „Valsul** (1919), „Bolero** (1928), „Jocuri de ape** (1901) pentru pian, cele două concerte pentru pian, cvartetul de coarde (1903), piesele vocale, unele inspirate din folclorul grecesc şi evreiesc, rapsodia pentru vioară „Tzi-ganc" (1924), „Valsuri nobile şi sentimentale" (1911), „Mor-mîntul lui Couperin" (1917). ravenă, formă negativă de relief rezultată din eroziunea în adîncime a apelor provenite din precipitaţii, cu aspect de vale strîmtă care prezintă ver-sanţi abrupţi, profil longitudinal sinuos şi neregulat. R. sînt caracteristice zonelor deluroase alcătuite din roci sedimentare friabile. Ravenna, oraş în nordul Italiei, situat în apropiere de ţărmul Mării Adriatice. 124 450 loc. (1964). Industrie alimentară, textilă, chimică. Important centru de cultură şi artă cu numeroase monumente da-tînd din mai multe epoci: mausoleul Galla Placidia (sec. V), cu un valoros ansamblu de mozaicuri bizantine, palatul şi mausoleul regelui ostrogot Teo-doric (sec. VI), bazilica Apolli-nare Nuovo (începutul sec. VI), biserica San Vitale (sec. VI), măreţ monument de plan central octogonal decorat cu mozaicuri celebre (excepţionale sînt reprezentările cortegiilor imperiale în frunte cu Justi-nian şi Teo'dora), bazilica San Apollinare in Classe (sec. VI), decorată cu fresce şi mozaicuri, mormîntul lui Dante Alighieri etc. — Istoric. Vechi oraş etrusc, cucerit de romani în sec. I î.e.n. Reşedinţă principală a împăraţilor romani (din 402) şi capitală a regatului ostrogot (din 493). Cucerit de bizantini (540), a devenit centrul Exar-hatululcu acelaşi nume (568 — 751). Ocupat de longobarzi, a fost cucerit apoi de franci (754), care l-au donat papii (756), devenind domeniu pontifical (cu excepţia sec. al XV-lea, cînd a fost ocupat de Veneţia); în 1860 oraşul Ravenna a intrat în componenţa regatului italian. Rawalpindi, capitala Pakistanului, situată în Pakistanul de Vest, pe un afluent al Indujui. 430 000 loc. (1964). Industrie textilă (bumbac, lină, mătase), de prelucrare a petrolului, chimico-farmaceuticâ, a-limentară etc. Centru comercial, nod feroviar şi rutier, aeroport. Se află situat pe drumul de legătură dintre Afganistan şi India. R. este o capitală provizorie; în apropiere de Rawalpindi se construieşte noua capitală a ţării. Islamabad. Rawlinson f ro: linsnR Hen-ry (1810—1895), orientalist englez. Pe baza studiului inscripţiilor cuneiforme, a reuşit să stabilească principiile de bază ale descifrării textelor caldeene şi asiriene. Op. pr.: „Inscripţiile cuneiforme din Asia de vest" (5 voi., 1861 — 1884). rayl (METR.), unitate de măsură a impedanţei acustice specifice în sistemul CGS, egală cu 1 dyn-s/cm3. Rayleigh [reilij, John Wil-liam Strutt (1842-1919). fizician englez. A fost profesor h / Z ' I LL ; Z Z ; J. \V. S. Rayleigh la Universitatea din Cambridge şi membru al Societăţii Regale din Londra; Principalele lucrări ale lui R. se referă la radiaţie. Pornind de ,1a ipoteza echipartiţiei energiei, R. a obţinut (în 1900) o formulă a intensităţii radiaţiei, care concordă cu datele experimentale înspre lungimile de undă mari, dar nu concordă pentru lungimile de undă mici (fapt cunoscut sub numele de catastrofa din ultraviolet), A studiat propagarea undelor (stabilind expresiile vitezei de grup şi presiunii de radiaţie) şi împrăşticrea luminii în atmosferă (explicînd culoarea cerului). Făcînd determinări precise asupra densităţii gazelor, R., împreună cu \V. Ramsay, a reuşit (în 1895) să descopere un nou gaz, argonul. Premiul Nobel (1904). Raymond fremu/, numele mai multor conţi de Toulouse, dintre care cel mai cunoscut este R. al IV-lea, de Saint-Gilles (1093-1105), conducătorul cavalerilor provensali participanţi la prima cruciadă. RAZ-ÂCHIE 44 RĂCHITĂ razachie (VITICULT.), soi românesc de viţă de vie cu struguri cilindroconici şi boabe uniforme, albe (r. albă) sau roşii (r. roşie), cultivat pentru producerea strugurilor de masă. Fiind depăşit de alte soiuri cu însuşiri superioare, nu este raionat în ţara noastră. Prezintă însă interes pentru lucrările de selecţie. rază 1. (MAT.) a) Raza unui cerc sau a unei sfere, distanţa constantă de la centru la un punct oarecare al cercului, respectiv al sferei, b) Raza vec-toare a unui punct din plan sau din spafiu faţă de pol, una dintre coordonatele polare ale unui punct, egală cu distanţa dintre pol şi punctul respectiv. polul O c) Raza de convergenţă a unei serii de puteri a0 -r ~r fla*” "P -r ... -r a/ix11 -r .... numărul Reto. 4- *]. aşa îneît pentru | x | < R seria este absolut convergentă, iar pentru | x | > R, divergentă, d) Raza de curbură intr-un punct P al unei curbe plane sau strimbe, limita raportului dintre arcul de curbă cuprins între un punct P dat şi un punct mobil ale unei curbe plane sau strîmbe şi unghiul dintre tangentele la curbă în cele două puncte, cînd punctul mobil tinde către P. Ea este egală cu raza cercului de curbură (osculator) la curbă în punc- tul considerat, e) Raza de torsiune intr-un punct P al unei curbe strimbe, limita raportului dintre arcul de curbă cuprins între un punct P dat şi un punct mobil ale unei curbe şi unghiul dintre planele oscula-toare în cele două puncte, cînd punctul mobil tinde către P. 2. (REZ. MAT.) Rază de inerţie, mărime convenţională, avînd dimensiunile unei lungimi, egală cu rădăcina pătrată a raportului dintre momentul de inerţie al unui corp şi masa totală a corpului, sau dintre momentul de inerţie al unei suprafeţe şi aria ei. 3. (H1DROTEHN.) Rază hidraulică, mărime geometrică utilizată în calculele hidraulice, a cărei valoare este egală cu raportul dintre dublul ariei secţiunii transversale a unui curent de fluid şi semiperimetrul udat al conductei (albiei) prin care curge fluidul. 4. (FIZ.) Fascicul paralel îngust dintr-o radiaţie ondulatorie sau corpusculară, cu secţiunea constantă şi neglijabilă în raport cu dimensiunile“sis-temului fizic în care se propagă (ex. r. luminoasă, r. electronică, r. moleculară). Deoarece numeroase radiaţii (ex. cele electromagnetice cu lungime de undă mică, cele corpusculare) sînt constituite din fascicule de r. mai mult sau mai puţin divergente, termenii de radiaţie şi de raze se folosesc pentru aceste cazuri cu aceeaşi accepţie (ex. raze X, raze catodice, raze atomice etc.). în fenomenul dublei refracţii prin cristale uniaxe există două r. luminoase care poartă denumiri speciale: r. ordinară, care se propagă în cristalul biréfringent după legile obişnuite ale refracţiei, şi r. extraordinară, care nu respectă legile refracţiei; ambele i*. sînt total polarizate, avînd planele de polari-zaţie perpendiculare între ele. V. şi radiaţie. — (MED.) Raze mitosjenetice, radiaţii ultraviolete care se presupune că ar fi eliberate de celulele în activitate şi ar stimula înmulţirea celulelor vecine. Razelm, complex lagunar, situat pe litoralul românesc al Mării Negre (73 i kmJ), format. în timpuri istorice, prin bararea de către cordoane litorale a vechiului golf Halmyris. Com- plexul R.este format din două grupe: una nordică, a lacurilor cu apă dulce, care sînt alimentate de apele rîurilor şi comunică cu marea prin Gura Portiţei (Razelm, 394 km"), şi una sudică, a lacurilor cu ape sărate (Sinoe, Zmeica), care primesc apă din mare prin Gura Periteasca. Adîncimea maximă: 3 m (Lacul R.) Prin canalele Dunavăţ şi Dranov, R. comunică cu braţul Sf.-Ghcorghe. Importanţă piscicolă. Razin, Stepan Timofcevici (?—1671), conducătorul războiului ţărănesc antifeudal din Rusia (1670—1671), cazac de pe Don. învins de armatele ţariste, R. s-a retras cu resturile armatei ţărăneşti spre Don, dar, la Kagalnik, a fost prins, prin trădare, de către căzăci-mea bogată şi predat autorităţilor ţariste; a fost executat la Moscova. raznocinţi (rus. razno ,,di-ferit“ şi cin „grad, categorie**), denumire a intelectualităţii care s-a format în Rusia, începînd din sec. ai XVIII-lea, din rîn-durile funcţionărimii, ale micii burghezii, ale negustorimii şi ale ţărănimii. în sec. al XIX-lea, r. au jucat un rol important în mişcarea revoluţionară din Rusia, în dezvoltarea ştiinţei, literaturii şi artei ruse, printre ei numărîndu-se democraţi-re-voluţionari, narodnici ş.a. Răcari, comună în reg. Bucureşti, reşedinţă de raion, situată în lunca Dîmboviţei. 3 940 loc. (1965). Centru agricol. — Raionul R., cu 105 110 loc. (1965). Legumicultură (cartofi, zarzavaturi), cultura cerealelor şi creşterea animalelor. Industrie alimentară, textilă şi studiouri cinematografice (Buftea). răchită (Salix viminalis), arbbre din familia salicaceelor, înalt de 4 — 8 m, cu ramuri lungi, erecte şi subţiri. Creşte spontan în regiunile de cîmpii şi coline, pe malurile rîurilor. în ţara noastră se cultivă în plantaţii (răchitării). Nuie-lele şi scoarţa de r. sînt folosite la confecţionarea coşurilor şi a împletiturilor. Denumirea de Г. este folosită şi pentru alte specii din genul Salix (Salix fragilis, Salix pur pur ea, Salix Iriandra). RACH1ŢELE 45 RÂDAUŢl Rachiţele rachiţele (Oxycocctis qua-dripetalus), arbust tîrîtor, pitic, din familia ericaceelor, cu frunze pieloase şi flori de culoare roz-carmin. Fructul, o bacă, este roşu, de mărimea unui bob de ma- <3^ zăre, cu gust acrişor. Avînd un conţinut bogat în glu-coză, acid citric şi ascorbic, fructele sînt folosite în alimentaţie şi în industria farmaceutică. în ţara noastră, r. sînt răspîndite în regiunile montană şi subalpină. răcire 1. (F1Z.) Scădere a temperaturii unui corp sau a unui sistem fizico-cbimic prin transfer de căldură la alt corp. R. se poate realiza prin radiaţie (îndeosebi la corpurile cu temperatură mai mare decît cea ambiantă), prin cedarea căldurii către un corp mai rece aflat în contact cu corpul care se răceşte, prin evaporare (a lichidelor), prin destindere a-..diabatică (a gazelor sau a vaporilor), prin demagnetizare adia-batică (în domeniul temperaturilor joase) etc. 2. (TEHN.) Menţinere a temperaturii unui sistem tehnic (un motor, o maşină de lucru etc.) în care se dezvoltă căldură, prin cedare de căldură mediului exterior, unui curent de fluid cu o temperatură mai joasă decît cea a sistemului etc. R. se face cu ajutorul unui agent refrigerent (aer, apă, ulei etc.). Ea este artificială sau naturală (după cum agentul refrigerent este dirijat sau nu asupra sistemului tehnic de răcit) şi poate fi continuă sau intermitentă. răcitor (TEHN.), instalaţie folosită pentru răcirea sau menţinerea unei temperaturi scăzute a unui material, a unei substanţe sau a unui spaţiu închis, cu ajutorul unui agent refrigerent (gheaţă, lichid volatil, aer sau apă rece etc.). R. au diferite forme constructive, în funcţie de natura materialului de răcit (aer, apă, gaz, ulei, alimente etc.). R. folosite pentru alimente pot fi: cu absorbţie, la care răcirea se obţine prin desorbţia, sub acţiu- nea căldurii, a unui gaz din-tr-un lichid (ex. soluţie de amoniac cu apă) în care fusese absorbit în prealabil; cu compresiune:, la care răcirea se obţine prin destinderea unui gaz, comprimat în prealabil cu ajutorul unui compresor; cu gheaţă, la care gheata este agent frigo-rigen etc. Răcitorul este un schimbător de căldură. rădaşcă (Lucanus cervus), insectă din ordinul coleopte-relor, de culoare neagră-cas-tanie, la care se constată un dimorfism sexual bine marcat: masculul are o pereche de mandibule puternice, lungi, asemănătoare coarnelor de cerb. Este cea mai mare insectă din fauna ţării noastre. Rădăceanu, Lothar(1899— 1955), militant de seamă al mişcării muncitoreşti din România. în 1919a devenit membru al Partidului social-demo-crat din Bucovina. între 1927 şi 1938 a făcut parte din Comitetul Executiv al P.S.D.R. şi a îndeplinit, cu unele întreruperi, funcţia de secretar al acestuia. A luat parte activă la pregătirea şi la înfăptuirea Frontului unic muncitoresc (1 Mai 1944). După 23 August 1944, ca secretar general al P.S.D.R., a militat pentru făurirea unităţii politice, organizatorice şi ideologice a clasei muncitoare. La Congresul de unificare (februarie 1948) a fost ales membru al C.C. al P.M.R. A fost membru al Biroului Politic şi secretar al C.C. al P.M.R. (1948—1952). între 1945 şi 1955 a avut munci de înaltă răspundere pe linie de stat; a depus activitate ştiinţifică şi didactică. rădăcină 1. (BOT.) Organ al plantelor superioare, care are rolul de a fixa planta în sol şi de a absorbi apa împreună cu substanţele minerale dizolvate în ea. R. participă la metabolismul plantei; în afară de aceste funcţii specifice, unele r. servesc Ia depozitarea substanţelor de rezervă, iar altele stabilesc legături fiziologice cu ciupercile şi cu bacteriile din sol. 0 r. are patru regiuni (zone): с a 1 і p-t r a (piloriza); regiunea netedă, care cuprinde zona de creştere în lungime a i*.; regiunea pili-feră, acoperită cu peri sugători (numită şi zonă absorbantă); regiunea aspră, în care se diferenţiază ţesuturile definitive specializate (mecanice, conductoare etc.). După aspectul lor deosebim: ґ. pivotante (ex. la morcov, lucernă etc.), Г. ră-muroase (ex. la arbori) şi r* fasciculate (ex. la graminee). 2. (MAT.) a) Rădăcina de ordinul n a unui număr a, notată cu ^fa~ sau an, numărul care, ridicat la puterea a л-a, reproduce numărul a (ex. 2 este rădăcină de ordinul 5 a Iui 32, fiindcă 26 = 32). b) Rădăcinile unei ecuaţii algebrice, soluţiile unei ecuaţii algebrice. c) Rădăcină multiplă de ordinul n a unei ecuaţii algebrice, soluţia b a unei ecuaţii de forma (x — b)n' • a n a), şi la agnosticism (Durant Di a le). realism naiv (FILO/..), termen foloMt uneori pentru a (le-semna matei labsmul spontan al vieţii cotidiene, convingerea proprie oricărui om şi izvonlă din practica vieţii de toate zilele, potrivit căreia lucrurile există independent de conştiinţa omenească şi se reflectă in aceasta. Termenul „naiv** înseamnă. în acest caz, „spontan**, „neconştient din punct de vedere filozofic**. La filozofii idealişti, termenul de r.n. arc o nuanţă peiorativă, ei căutînd să discrediteze materialismul spontan al vieţii cotidiene, considerîndu-1 ca o atitudine necritică. Prin sine însuşi, r.n. nu reprezintă o concepţie filozofică; de aceea nu poate înlătura sau înfrînge idealismul filozofic, ba chiar coexistă adesea în conştiinţa aceluiaşi om cu reprezentări idealiste, religioase, cu superstiţii ctc. realitate (FILOZ.) v. posibilitate şi realitate. realizânt (MAT.) v. discriminant. reombulâre (lat. re—„din nou** şi ambalare „a merge"), complex de lucrări topografice sau fotogrammctrice care se execută pentru determinarea detaliilor topografice de plani-metrie şi nivclment recent apărute şi pentru transpunere:» lor pe hărţile vechi în vederea actualizării acestora. reanimare (lat. re -„din nou" şi anima „viaţă"; MED.), ansamblu de măsuri terapeutice (transfuzie de sînge. oxigeno-teropie etc.) folosite in vederea restabilirii funcţiunilor vitale ale organismului (respiraţia şi circulaţia) cînd acestea au încetat. R. se practică în cazuri de şoc traumatic, operator sau chirurgical, în sincopă cardiacă etc. rearbitrore, cerere de — (DR.). cerere pentru desfiinţarea. ca netemeinică ori nelegală, a unei hotăriri pronunţate în litigiul arbitrai şi pentru o nouă rezolvare a litigiului. Rea Silvia, in legendele romane, mama lui R o m u -lusşi Remus. considerată fiica eroului troian Enea. sau după o altă versiune, a regelui Albei. Numitor, descendent din Enea. Potrivit legendei, după conceperea celor doi gemem. ar fi fost întemniţată de unchiul ei Amuliu, care detronase pe Numitor, şi apoi. după naşterea gemenilor a fost ucisă de acesta. După o altă versiune. R.S. ar fi fost eliberată de cei doi fii ai săi, după uciderea lui Amuliu. Renumur /reomilrj, Rene Antoine Fcrchault de (1683 — 1737). fizician şi naturalist francez: a fost membru al Academici de Ştiinţe din Paris. Este cunoscut îndeosebi pentru termometrul său cu alcool, care a dat numele unei scări termo-metrice rnult utilizate pînă de curînd. Ca naturali st, R. a studiat nevertebratele, in special insectele. — Grai R.. unitate de măsură a temperaturii în-tr-o scară termometrică pe care punctul de topire a gheţn este notat cu 0, iar punctul de fierbere a apei este notat cu 80; un grad Celsius este egal cu V dintr-un g.R. Se notează cu simbolul R (ex. 20 R). V. şi scară termometrică. Renznn, oraş în U.R.S.S.. în R.S.F.S. Rusă, situat pr valea riului Oka. 287 000 loc. REAZEM 64 REBREANU (1965). Industrie constructoare de maşini (maşini-unelte, maşini agricole, piese turnate şi forjate, maşini de calcul), uşoară, alimentară, a mobilei, a materialelor de construcţie. Port fluvial. Institute de învăţămînt superior, teatre, muzee, casa memorială „I. P. Pavlov“. Monumente arhitectonice din sec. XIV-XV. reazem (REZ. MAT.), legătură care anulează unul sau mai multe grade de libertate ale unui corp prin restrîngerea posibilităţilor de mişcare (translaţie sau rotaţie) a corpului respectiv. După restricţiile impuse de legătură la deplasarea şi la rotirea corpului se deosebesc: r. simplu, articulaţia şi în-castrarea.—R. simplu, legătură a două corpuri prin care este împiedicată deplasarea acestora după normala comună la suprafeţele în contact. In calculul mecanic al pieselor, r.s. se înlocuieşte printr-o forţă de legătură (reacţiune) normală la suprafaţa de contact. rebeliune (DR.), infracţiune care constă în acte de violenţă sau de ameninţare gravă săvîr-şite faţă de un organ de stat sau de un reprezentant al acestuia, în scopul de a împiedica îndeplinirea atribuţiilor sale sau de a-1 constrînge să ia sau să nu ia o hotărîre sau o dispoziţie. R* este o formă mai gravă a infracţiunii de ultraj. Rebinder, Piotr Aleksandro-vici (n. 1898), chimist sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., specialist în chimia fizică şi coloidală şi în fizica moleculară. A cercetat, sub numeroase aspecte, fenomenele de suprafaţă, adsorbţia, flotaţia, tixotropia. A descoperit efectul de scoborîre a rezistenţei mecanice a corpurilor solide, în special a metalelor, sub acţiunea substanţelor ce se adsorb pe acestea (efectul Rebinder). Rebreami, Li viu (1885— 1944), mare scriitor român. S-a născut la Tîrlişiua (reg. Cluj), ca fiu al unui învăţător. A urmat şcoala elementară la Maieru, liceul la Năsăud şi la Bistriţa, şcoala militară la Şopron şi Ia Budapesta, devenind ofiţer în armata austro-ungară. După trei ani demisionează, debutînd în acelaşi an (1908) cu două nuvele la revista sibi-ană „L uceafăru 1“. în 1909 se stabileşte la Bucureşti, unde colaborează cu nuvele la „Convorbiri critice" şi e redactor la ziarul „Ordinea". în toamna anului 1910 e arestat şi extrădat la cererea guvernului austro-ungar. După cîteva luni de detenţiune la Gyula (Ungaria) este achitat. Reîntors la L. Rebrcanu Bucureşti, scoate, împreună cu M. Sorbul, revista teatrală „Scena" (1910- 1911), îai între 1911 şi 1912 funcţionează ca secretar literar al Teatrului naţional din Craiova. în 1914 e ales secretar al Societăţii scriitorilor români. După primul război mondial, în timpul căruia a fost urmărit de autorităţile de ocupaţie, îşi continuă activitatea literară şi jurnalistică la „Flacăra", „Rampa" şi „Sbură-torul", conduce publicaţiile „M işcarea literară" (1924—1925) şi „România literară" (1932-1934), e (între 1924 şi 1934) preşedinte al Societăţii scriitorilor români şi din 1928 pînă în 1944, cu intermitenţe, director al Teatrului naţional din Bucureşti, în 1939 a fost ales membru al Academiei Române. S-a afirmat mai întîi ca nuvelist. Volumele sale („Frămîntări", 1912; „Golanii", 1916; „Mărturisire", 1916; „Răfuiala", 1919, şi „Cuibul visurilor", 1927) reflectă veridic aspecte şi conflicte specifice lumii satului transilvănean („Ofilire", „Proştii", „Nevasta", „Talerii"), tragice dileme morale generate de război („Catastrofa", „Iţic Ştrul dezertor", „Calvarul"), creionează figuri de declasaţi din lumea periferiei bucureştene şi evocă, în tradiţia literaturii lui Caragiale şi Gogol, viaţa şi dramele micii burghezii citadine („Filibaş"). Cu „Ion" (1920), R. dă literaturii române primul mare roman modern, creaţie monumentală, remarcabilă prin atitudinea de stringentă obiectivitate adoptată de scriitor în prezentarea evenimentelor şi personajelor. Geneza romanului a durat aproape zece ani şi a trecut prin mai multe elaborări. Prima parte a versiunii definitive („Glasul pămîntului") relatează drama dezumanizării treptate a personajului titular, căruia pămîn-tul îi apare, în contextul social-economic al epocii, ca singura soluţie de depăşire a condiţiei sale umile de ţăran sărac. Partea a doua („Glasul iubirii") urmăreşte încercarea lui tîrzie şi tragică de recuperare morală prin dragoste. Vastă frescă socială a satului transilvan, romanul evocă, în-tr-o acţiune paralelă, şi viaţa intelectualităţii săteşti. Al doilea mare roman al lui RM „Pădurea spînzuraţilor" (1922), re-luînd tema tratată în „Catastrofa", a fost inspirat de sfîr-şitul tragic al fratelui său Emil, sublocotenent în armata austro-ungară, executat pentru încercarea de a trece, pe front, în timpul primului război mondial, de partea românilor. Axat pe criza morală trăită de către intelectualul transilvănean, ca o consecinţă a conflictului interior dintre sentimentul datoriei faţă de Imperiul austro-ungar şi conştiinţa apartenenţei la poporul român, romanul demască absurditatea şi ororile războiului. El vădeşte marile posibilităţi introspective ale lui R., capacitatea de a investiga sufletul omenesc pînă în adîn-cimile lui neexplorate. Ca şi „Ion", „Pădurea spînzuraţilor" are remarcabile calităţi compoziţionale şi de atmosferă. Romanul „Adam şi Eva" (1925) reia, cu mijloacele naraţiunii realiste, mitul romantic al metempsihozei. Roman al unei obsesii patologice, „Ciuleandra" (1927) sugerează procesul degenerării şi descompunerii morale a clasei boiereşti. Con-tinuîndu-şi căutările artistice. REBRUSMENT 65 RECENZIE R. încearcă formula episodului istoric cu „Crăişorul" (1929), dedicat răscoalei de la 1784 a românilor din Transilvania. „Răscoala**, ultimul mare roman al lui R., apărut Ia sfîr-şitul anului 1932, realizează cronica vieţii social-politice din România în preajma anului 1907, evidenţiind, în volumul 1 („Se mişcă ţara"), cauzele complexe, multiple, adinei ale răscoalei, apoi, în volumul al II-lea („Focurile'*), caracterul spontan şi anarhic -al acesteia, desfăşurarea ei, represiunea. Punînd în mişcare un mare număr de personaje din medii sociale diferite, conferind tipicitate şi semnificaţie faptelor şi atitudinilor, R. construieşte o impresionantă frescă social-istorică şi vădeşte capacităţi unice în literatura română de evocare a sufletului colectiv, a comportamentului şi dinamismului maselor răsculate. Următoarele sale romane sînt* mai puţin reprezentative pentru* viziunea sa artistică („Jar",* 1934; „Gorila *, 1938; „Amîndoi**, 1940). A lăsat în manuscris două romane neterminate: „Păcală şi Tîndală", proiect de epopee folclorică, şi „Minunea minunilor**, satiră a practicilor inumane ale hitlerismului. Creaţia dramatică a lui R. (comediile „Cadrilul", 1919; „Plicul", 1923; „Apostolii", 1926) atestă, pe lîngă îndemînare tehnică, influenţa teatrului lui Gogol şi Caragiale (în special prin critica moravurilor corupte şi politicianiste), dar şi a teatrului francez bulevardier. R. a scris şi cronici dramatice, remarcabile prin competenţa şi siguranţa gustului. Principalele sale articole, conferinţe sau interviuri cu privire la literatură şi la menirea socială a scriitorului, expunînd un crez realist şi umanist, au fost reunite în volumul „Amalgam" (1943). Solicitat cu deosebire de conflictele vitale ale existenţei, observator lucid al realităţii în datele ei fundamentale, caracteristice, R. se distinge ca excelent creator de tipuri, definite prin apartenenţa şi comportarea lor socială şi prin avatarurile lor psihologice. Realismul obiectiv al viziunii sale, 3 — DiiMionnr oncîclonrHic- voi. IV. acuitatea acesteia, arhitectura riguroasă, desăvîrşită a naraţiunii, stilul său anticalofil marchează o cotitură în dezvoltarea prozei române moderne, in-fluenţînd în chip decisiv evoluţia ei ulterioară. Romanele şi nuvelele lui R. au fost traduse în 20 de limbi străine, bucu-rîndu-se astăzi şi peste hotare de o largă popularitate. rebrusment (C.F.), schimbare a direcţiei traseului unei căi ferate, astfel încît cele două ramuri ale liniei de cale ferată să admită o tangentă comună în punctul de schimbare a direcţiei. în punctul de rebrusment trenul îşi schimbă sensul de mişcare. rebut (EC., TEHN.), produs care nu corespunde condiţiilor de calitate stabilite prin STAS, norme interne, caiete de sarcini sau condiţiilor tehnice stabilite prin contracte şi care nu poate fi folosit conform destinaţiei sale. R. duc la depăşirea consumurilor specifice, la scăderea productivităţii muncii, la creşterea preţului de cost etc. — R. recuperabil, rebut care, printr-o prelucrare suplimentară (remaniere), poate fi readus la condiţiile de calitate stabilite. recalescenţă (lat. re- „din nou" şi calescere „a se încălzi"; METAL.), creştere spontană a temperaturii unui metal în curs de răcire, care se manifestă vizibil printr-o licărire a metalului. Se poate observa la soli-dificarea metalelor, la producerea transformărilor în stare solidă (transformări polimorfi-ce, eutectoide etc.) şi la subră-ciri mari, cînd căldura latentă de transformare se degajează brusc, ridicînd temperatura cu cîteva grade. recalificare, pregătire în vederea obţinerii unei noi meserii sau unei noi calificări. R. este legată de schimbările în structura economiei naţionale, de adîncirea diviziunii sociale a muncii, de cerinţele tot mai variate şi calitativ superioare ale tehnicii noi folosite în producţie: mecanizare, automatizare, chimizare etc., ceea ce duce la dispariţia unor profesiuni legate de munca manuală şi la apariţia altora noi, şi ca urmare face necesară organi- zarea procesului de r. a unor lucrători. recarburâre (METAL.), re-încorporare de carbon în baia metalică în cursul elaborării oţelurilor, cînd decarburarea a fost dusă mai departe decît era necesar pentru a conduce procesele ce urmează, cînd temperatura este prea joasă sau cînd se elaborează cu oxidare totală a carbonului. R. se realizează cu adaos de feroaliaje, fontă sau carburanţi (cocs, resturi de electrozi, mangal, brichete de carburant cur aşchii etc.) . recensămint (STATIST.), formă specială de observare statistică de mare amploare, de obicei periodică şi exhaustivă, în care culegerea datelor despre fenomenele supuse observării se face direct de către observatorii speciali trimişi la faţa locului. R. este cea mai veche înregistrare sta-H tistică, cunoscută încă din antichitate. Teoria şi tehnica r. moderne au elaborat unele principii şi au stabilit condiţiile ce trebuie respectate (să fie investite cu autoritate de stat, pregătite din timp, momentul său critic să fie bine ales, înregistrările să se efectueze unitar, simultan şi într-un timp scurt pe întreg teritoriul supus observării, de către cadre instruite special în acest scop). în practică se mai numesc r. şi unele observări statistice de mare amploare, efectuate pe baza datelor din dările de seamă (ex. r. cadrelor, r. stocurilor de materiale, r. utilajelor). — Recensămîntul populaţiei, recer-sămînt al cărui scop îl const’-tuie stabilirea, pe întreg teritoriul unei ţări Ia un moment dat, după un program unitar, a numărului şi structurii populaţiei după principalele sale caracteristici demografice, economice şi social-culturale: sex, vîrstă, stare civilă, naţionalitate, limbă maternă, nivel de instruire, ocupaţie, ramură de activitate, categorie socială etc. Ultimul recensământ al populaţiei din România a avut loc la 15 martie 1966. recenzie (lat. recensio „numărare, evaluare"), prezentarea succintă, la apariţie, a unei scrieri literare sau ştiinţifice, cu comentarii şi aprecieri critice. RECEPARE 66 RECIF CORALIER recepâre (SILV.), tăiere, de la suprafaţa solului, a unui puiet dintr-o specie forestieră; pentru a provoca formarea unor tulpini noi prin lăstărire. Se execută la puieţii care au tulpinile vătămate. receptacul (BOT.), porţiune terminală a axului floral, de obicei mai îngroşată, formînd partea susţinătoafe a florii. De regulă, receptaculul se prelungeşte, alcătuind pedunculul floral. Se mai numeşte axă florală. receptor (lat. receptum, de la recipere „a primi") 1. (TEHN.) Sistem tehnic destinat să primească şi, eventual, să dirijeze un anumit material. 2. (ELT., TELEC.) Aparat, instalaţie sau maşină destinate să primească energie de o anumită formă şi s-o transforme în forma în în care aceasta trebuie folosită (ex. motoarele electrice, radioreceptoarele, receptoarele telefonice etc.). — R. telefonic, dispozitiv care transformă oscilaţiile electromagnetice în oscilaţii acustice similare mesajului sonor transmis. Cele mai frecvente sînt r. i. electromagnetice, alcătuite dintr-un magnet permanent (pentru polarizare) pe care este fixat un electromagnet, a cărui înfăşurare este parcursă de curentul electric modulat, şi o diafragmă (membrană) feromagnetică. Acest ansamblu este introdus într-un locaş din material plastic, servind ca suport şi ca pavilion acustic. Curentul electric variabil din înfăşurarea electro-magnetului face să varieze forţa de atracţie exercitată asupra diafragmei, care vibrează şi produce astfel unde sonore ce reproduc sunetele transmise. V. şi telefon. 3. (ELT.) Element de circuit electric care absoarbe energie în scop util. 4. (FIZIOLOGIE) Organ care transformă energia stimulilor externi în excitaţie nervoasă. Receptorul este constituit din-tr-una sau din mai multe celule sau prelungiri celulare specializate, sensibile la o anumită categorie de stimuli (optici, acustici, mecanici, termici, chimici etc.). R. fac parte integrantă din aparatul anato-mofuncţional al analizatorilor, avînd o proiecţie corticală la nivelul căreia se realizează analiza şi sinteza superioară. recepţie1 (DR.)f procedură de verificare la debitor sau la beneficiar a cantităţii sau calităţii unor produse sau lucrări, în situaţiile prevăzute de lege, verificarea făcută la debitor nu exclude o nouă verificare la beneficiar. recepţie2 (TELEC.), captarea şi detecţia (extragerea mesajului) semnalelor de telecomunicaţii, urmată de amplificarea şi transformarea lor într-un mesaj (sonor, optic sau grafic) asemănător şi de aceeaşi natură cu mesajul transmis. recesiune (lat. re- „înapoi" şi cedere „a merge"), termen folosit în economia politică pentru a defini scăderea producţiei în perioade de criză sau o stagnare temporară a afacerilor. rechin (ZOOL.), nume generic dat unor peşti marini răpitori din ordinul plagiostomilor, cu corpul acoperit de solzi mărunţi, aspri, cu coada formată din doi lobi inegali; pe laturile capului au cinci fante branhiale (nu au opercul). Scheletul r. este cartilaginos. Ex.: r. albastru (Charcharias glaucus), lung de 3 — 5 m, care trăieşte în Marea Mediterană Rechin şi în Oceanul Atlantic; cîi-nele-de-mare din Marea Neagră -(Acanthias vulgaris). rechizitor (DR.), denumire dată în trecut actului prin care procurorul punea în mişcare acţiunea penală împotriva infractorului sau dispunea trimiterea acestuia în judecată. rechiziţie (DR.), act de stat, intervenit în împrejurări excepţionale, prin care organele administrative iau unele bunuri mobile sau imobile de la populaţie în folosinţă temporară şi în schimbul unei despăgubiri, în condiţiile prevăzute de lege. Bunurile de consum se iau în proprietate contra plată şi deci fără obligaţia de restituire. în timp de război, r. se face de organele militare, recidivă (DR.), situaţie în care o persoană, după ce a fost condamnată definitiv la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de şase luni (marea r.) sau la trei pedepse ce nu depăşesc şase luni (mica r.), săvîrşeşte din nou o infracţiune fie după executarea pedepsei sau pedepselor (r. reală), fie înainte de executare, în timpul acesteia sau în stare de evadare (r. fictivă). R. atrage o agravare a pedepsei cuvenite pentru infracţiunea săvîrşită ulterior, precum şi alte consecinţe (ex. pierderea posibilităţii de a beneficia de suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau de graţiere). recif coralier, depuneri cal-caroase biogene, comune în mă- Recif: / — calcar recifal vacuolar: 2 — brecie recifală; 3 — nisip cora-ligen; 4 — mîl coraligen: 5 - calcar recifal masiv rile din zona ecuatorială şi tropicală, între latitudinile 32° nord şi 32° sud. Sînt foarte numeroase în vestul Oceanului Pacific, în Oceanul Indian, în Marea Roşie şi în Marea Caraibilor. R.c, sînt alcătuite, în cea mai mare parte, din scheletul madrepora-rilor, din scheletul unor cora-lieri, echinoderme, foraminife-re, cochilii de moluşte şi uneori şi din plante (ex. Lithothamni-um). Se formează în ape cu adîncime mică (de obicei mai Radioreceptor RECIFE 67 RECLUS Recife. Vedere din centrul oraşului puţin de 50 m) şi cu temperaturi de peste 20°C;r.c. care se întîlnesc în afara locurilor cu aceste condiţii indică o schimbare a.adîncimii apei sau a temperaturii. . După forma şi dispoziţia lor deosebim trei feluri de r.c,: marginal (sau litoral), care se găşeşte lîngă ţărm, barieră, de întindere mare, de zeci de kilometri, situat mai departe de ţărm şi despărţit de acesta printr-un brîu larg de apă, şi inelar (sau a/o/), de forma unui inel. Recife [resi:fe], oraş în nord-estul Braziliei, centrul administrativ al statului Pernam-buco, important port la Oceanul Atlantic. 800 000 loc.(l962). Industrie textilă (bumbac), a-limentară, constructoare de maşini. Centru comercial (zahăr, bumbac şi cafea). Universitate. recipient (TEHN.), vas folosit pentru păstrarea sau pentru transportarea unor materiale sau a unor substanţe solide (grăunţi sau pulberi), lichide ori gazoase. reciproc, determinant reciproc al unui determinant D (MAT.), determinantul format cu minorii elementelor lui Dt împărţiţi la D. Este egal cu D-1. reciprocitate1 (DR.), asigurare de către un stat, în гё-laţiile cu un alt stat, a unui tratament egal sau echivalent cu acela pe care acest din urmă stat i-1 asigură la rîndul său (ex. în domeniul diplomatic, comercial sau cultural). reciprocitate2 (FIZ.), proprietate a razelor luminoase de a nu-şi schimba traiec- toria atunci cînd este inversat sensul de propagare a luminii. R. se păstrează în cazul fenomenelor de reflexie şi de refracţie. recirculâre (TEHN.), reintroducere a unui material sau a unei substanţe în ciclul de fabricaţie în scopul măririi cantităţii de material prelucrat (ex. retopirea şi reprelu-crarea metalelor rezultate din rebut sau din deşeuri); reintroducerea în ciclul de fabricaţie a unor materiale auxiliare (ex. r. amestecului de formare); reintroducerea în circuit a unui agent termic (ex. r. apei în sistemul de răcire a motoarelor cu combustie internă). recital (MUZ.), concert susţinut de un singur solist (ex. X, de pian, de vioară, de orgă). recitativ, gen de muzică vocală care, prin intonaţii şi prin debitul ritmic asemănător vorbirii, se apropie de declamaţie. Este acompaniat de pian sau de clavecin (r. secco), de unul sau două instrumente de coarde sau de orchestră (r. accompagnato). A apărut o dată cu opera, servind ca element de legătură între arii şi comentînd acţiunea dramatică. R. este larg întrebuinţat în muzica modernă. reclamant (DR.), persoană care se adresează, printr-o cerere, unui organ de jurisdicţie pentru valorificarea unui drept. Reclus froclâ/, Jean Jacques Elisée (1830-1905), renumit geograf francez, revoluţionar mic-burghez, anarhist. R. a studiat în Franţa şi apoi la Berlin. A participat la revoluţia, din 1848, apoi, silit să plece din Franţa, a călătorit prin Europa şi America (1852—1857), culegînd un bogat material documentar asupra naturii, economiei şi populaţiei ţărilor vizitate. întors la Paris, a desfăşurat o intensă activitate de propagare a cunoştinţelor geografice. în 1871 a participat Ia Comuna din Paris; după înfrîngerea ei a fost exilat şi a trăit în Italia, Elveţia şi apoi în Belgia. în 1893 a fost numit profesor de geografie comparată la Universitatea din Bruxelles. Op. pr. : RECLUZIUNE 68 RECRISTALIZARE „Pămîntuî** (1867), „Oceanul (1868), „Noua geografie universală, pămîntul şi oamenii** (19 voi., 1875-1894), „Evoluţia, revoluţia şi idealul anarhis- mului“ (1897). recluziune (DR.), în trecut, pedeapsă privativă de libertate prevăzută pentru anumite infracţiuni calificate crime. în Codul penal român din 1936, r. a fost înlocuită cu pedeapsa temniţei grele. recoâcere (METAL.), operaţie de tratament termic aplicată materialelor şi pieselor metalice în special din oţel, care constă în încălzire, menţinere la o anumită temperatură şi apoi răcire (de obicei^ înceată). în funcţie de scop şi de regimul de lucru, r. poate fi: r. completă, pentru micşorarea durităţii unui aliaj feros şi pentru obţinerea unei structuri de echilibru; r. incompletă, pentru delensionarea oţelurilor forjate cu mai puţin de 0,8% C sau pentru înmuierea oţelurilor cu peste 0,8% C (înmuierea uşurează prelucrarea mecanică ulterioară a acestor oţeluri); r. de normalizare, pentru obţinerea unei structuri fine (grăunţi fini) la oţeluri; r. de omogenizare, în scopul uniformizării compoziţiei chimice a cristalelor şi al eliminării segregaţiilor (zone de concentrare a elementelor componente sau a impurităţilor) intercristali-ne; r. de globulizare, care se aplică oţelurilor dure, în scopul înmuierii pentru uşurarea prelucrării ulterioare sau al obţinerii unei structuri favorabile pentru călire; r. izotermă, care urmăreşte acelaşi scop ca şi r. de normalizare, dar prin care răcirea se face cu un alt regim; r. de recristalizare, aplicată metalelor ecruisate (întărite) prin deformare la rece şi prin care metalele îşi recapătă malea-bilitatea; r. pentru eliminarea tensiunilor (sau de detensionare\ recognitiv, înscris ~ (DR.), înscris care cuprinde recunoaşterea unui drept a cărui existenţă fusese constatată şi printr-un înscris anterior, dacă acesta s-a pierdut sau există riscul să se piardă, J.r. se alcătuieşte pentru a servi ca mijloc de dovadă sau Ia întreruperea prescripţiei. recoltare (MICROBIOL.), luare de probe din produsele provenite de la bolnavi şi de la purtători de germen (sînge, urină, materii fecale etc.), de la cadavre, din diferite medii (sol, apă, alimente etc.), în vederea examenului microbiologic al acestora. recombinare (FIZ.), neutralizare reciprocă a particulelor cu sarcină electrică de semn contrar, ducînd la dispariţia purtătorilor de sarcină. R. se poate produce în eîectroliţi (între ionii pozitivi şi cei negativi), în gaze (între ionii pozitivi şi electroni) sau în semiconductoare (între goluri şi electroni). După locul unde se realizează, ea poate fi: de volum sau de suprafaţă. Mecanismul r.poate fi: direct (prin ciocnirea celor doi purtători) sau indirect (prin mijlocirea unei particule neutre din gaze, a impurităţilor sau a defectelor din semiconductoare etc.). R. este uneori însoţită de alte fenomene (disocierea moleculelor, emiterea unei radiaţii elec-tramagnetice etc.). recompensă (DR.), sumă de bani cuvenită inventatorului sau inovatorului care şi-a oferit statului invenţia sau inovaţia, drept retribuţie pentru rezultatele muncii sale. R. se stabileşte proporţional cu economiile realizate prin aplicarea invenţiei sau inovaţiei respective timp de un an, iar dacă economiile nu pot fi evaluate, prin aprecierea importanţei acestora. recondiţionăre (TEHN.), o-peraţie de renovare sau de restaurare a unor piese sau a unor produse tehnice în scopul restabilirii caracteristicilor constructive şi funcţionale. La r., manopera şi consumul de materiale sînt mai reduse decît la fabricarea unui produs nou. Reconquista f reconchtstaj, denumirea perioadei din istoria Peninsulei Iberice cuprinse între sec. al VlII-lea şi sec. al XV-lea, dominată de lupta pentru recucerirea teritoriilor ocupate de arabi şi de berberi, în timpul R., terminată prin cucerirea Granadei (1492), s-au format regatele Leon, i4ra-gon, Navarra, Castilia, iar în vestul Peninsulei Iberice regatul Portugaliei. Pe- rioada R* a avut un mare rol în dezvoltarea economică şi politică a statelor iberice, contribuind la crearea statelor unitare ale Spaniei şi Portugaliei; în acelaşi timp însă, creşterea devotamentului fanatic faţă de regalitate şi biserică a făcut din Spania principalul instrument al contrareformei. reconstituire 1. (DR.) a) întocmire a unor noi acte de stare civilă (naştere, căsătorie sau deces) în cazul în care actele iniţial întocmite au fost pierdute sau distruse ori în cazul în care aceste acte, fiind întocmite în străinătate, nu pot fi procurate, b) Procedeu folosit de organele judiciare în scopul aflării adevărului şi care constă în restabilirea împrejurărilor în care a fost săvîrşită o faptă incriminată de legea penală. 2.(LINGV.) V. reconstrucţie. reconstrucţie (LINGV.), refacere, cu ajutorul comparaţiei dintre formele existente în limbile înrudite, a unor forme ale limbii de bază neatestate în texte; prin r. s-a obţinut, de. exemplu, forma lat. plovia, neatestată (clasic pluvia), dar singura din care puteau proveni formele romanice (rom. ploaie, it. pioggia etc.). în ciuda faptului că adesea s-a abuzat de ea, r. este o metodă utilă, a cărei valabilitate s-a dovedit în numeroase cazuri. Sin. (învechit) reconstituire. reconversiune (EC.), modificare a obiectului activităţii unor întreprinderi sau a unor ramuri industriale ca urmare a trecerii lor de la producţia de război la producţia de pace sau a altor cauze, printre care crizele economice. R.de mare amploare au avut loc în ţările industriale după primul şi mai ales după cel de-al doilea război mondial. record, performanţă sportivă, stabilită individual sau pe echipe, potrivit unor norme oficiale de concurs, superioară performanţei anterior omologate. R. pot fi: mondiale, olimpice, continentale (ex. europene, in-teramericane), naţionale etc. recristalizare (METAL.), proces de obţinere a unei modificări alotropice sau de refacere a cristalelor unui metal sau ale unui aliaj deformat la rece RECRUTARE 69 RECUNOAŞTERE (ecruisat). R. se realizează prin încălzire peste temperatura de transformare sau peste temperatura de recristalizare. V. şi recoacere de recristalizare. recrutare (MILIT.), operaţie de luare în evidenţă la comisariatele militarea tinerilor care urmează să fie încorporaţi pentru satisfacerea serviciului militar. rect (lat. rectum [inlestinum] „[intestin] drept*'; ANAT.), ultimul segment al intestinului gros, lung de 12—14 cm la adult, care se întinde de la colonul sigmoid pînă la orificiul anal. în porţiunea sa inferioară, r. prezintă o dilataţie, denumită ampula rectală, în care se adună materiile fecale. Inflamaţia r. se numeşte rec-iitâ şi se manifestă prin dureri locale, hemoragii, secreţii mu-co-purulente etc. rectificâbilă, curbă ~ (MAT.), curbă dintr-un spaţiu metric care are lungime. rectificare 1. (TEHN.) a) 0-pcraţie de prelucrare mecanică prin aşchiere a suprafeţelor pieselor metalice, executată pe maşini de rectificat universale sau speciale cu ajutorul sculelor abrazive, în scopul obţinerii unei precizii dimensionale şi geometrice mari şi a unei netezimi superioare, b) Operaţie de modificare a dimensiunilor, formei sau elementelor unei piese, maşini, sistem tehnic, construcţii etc., în scopul readucerii la starea iniţială sau la o nouă stare. — (C.F.) Rectificarea căii, ansamblul lucrărilor de readucere în poziţie corectă, la forma şi dimensiunile reglementare, a şinelor de cale ferată care s-au deformat ori s-au deplasat în cursul exploatării. După obiectul lucrărilor se deosebesc: rectificarea curbelor, rectificarea traseului, rectificarea înclinării şinelor etc. 2. (CHIM.) Operaţie complexă de separare a componentelor volatile cu puncte de fierbere diferite dintr-un amestec lichid; constă dintr-o succesiune de evaporări şi de condensări, în care o parte din lichidul rezultat prin condensarea vaporilor este recirculat în coloană sub formă de reflux. Se execută în coloane de r. (sau de fracţionare). V. şi d i s t i 1 a- r e. 3. (MAT.) Rectificarea unei curbe, operaţia prin care se asociază unei curbe dintr-un spaţiu metric un număr pozitiv, numit lungimea curbei, în cazul în care această lungime există (ex. у = f(x) cu f(x) ^ Cl [a, b]; i=^a]/J+7rix\ rectificat, maşină de ~ (TEHN.), ma-şină-unealtă pe care se execută operaţia de rectificare a suprafeţelor cu ajutorul unor scule abrazive (disc, ceaşcă, profilate etc.). După forma suprafeţei rectificate, există: m. de r. plan, m. de r. rotund (exterior sau interior), m. de r. dantura roţilor dinţate, m. de r, arbori cotiţi, m. de r. arbori cu came (de distribuţie), m. de r. supape, m. de r. rulmenţi etc. rectiliniu (MAT.)l. (Despre o mişcare) Care este în linie dreaptă. 2. (Despre o figură geometrică) Care este mărginită de linii drepte (ex. poligoane r., triunghiuri r.). rector 1. Conducător al unei universităţi, al unui colegiu sau al altei instituţii de în-văţămînt superior. 2. (în unele ţări din Apus) Titlu purtat de conducătorul unei şcoli medii. recţiune (LINGV.), proprietate a unui cuvint de a primi un determinant care trebuie să aibă o anumită formă flexionară sau o anumită construcţie prepoziţională. recul (FIZ., MILIT.), mişcare îndărăt a unui corp, produsă, pe baza principiului acţiunii şi reacţiunii, de mişcarea Maşină de rectificat plan Recul Maşină de rectificat rotund unui alt corp considerat că are sensul de deplasare înainte şi care, de obicei, are masă mult mai mică decît primul corp (ex. r. unei arme de foc la efectuarea unei trageri, r. unui cor-puscul la emiterea unei radiaţii etc.). R. are loc pe o distanţă şi cu o viteză mult mai mică decît mişcarea care l-a provocat. La puşcă, I*. produce deplasarea întregii arme; la armamentul automat are loc fie deplasarea ţevii cu închizătorul, fie numai a închizătorului; la tun se deplasează ţeava cu o parte din legătura elastică. recunoaştere l.(PSIH.) Proces al memoriei prin care ne dăm seama, în prezenţa unui obiect perceput anterior, că el a mai fost cunoscut de noi în trecut. în general, r. se realizează mai uşor decît reproducerea, care are loc în lipsa obiectului perceput anterior. R. intervine de obicei şi in desfăşurarea procesului de reproducere. Sînt însă şi excepţii, cînd se realizează reproducerea fără r. 2. (DR.) Act prin care un stat declară expres sau admite tacit că înţelege RECUPERARE 70 REDISTRIBUIREA să dea curs, pe planul relaţiilor internaţionale, unor situaţii nou create. De exemplu, r. unui stat nou, a unei naţiuni care luptă pentru eliberarea ei, a unui guvern care a luat puterea în urma unei revoluţii, lovituri de stat etc., a calităţii de răsculaţi sau beligeranţi celor care, într-un război civil, luptă împotriva autorităţilor existente. R. poate fi de i u r e sau de facto. recuperare 1. (TEHN.) Folosire parţială sau totală a resturilor ori deşeurilor de material rezultate dintr-o prelucrare sau a energiei dintr-o instalaţie de producere ori de transformare, care altfel se pierde (ex. r. prin termificare a căldurii aburului folosit în instalaţiile energetice etc.). 2. (EXPL. PETR.) Recuperare secundara, denumire folosită pentru metodele de exploatare secundară, aplicate în scopul unei. drenări mai complete a zăcămintelor de hidrocarburi prin aport de energie din exteriorul acestora. recuperator 1. (TEHN.) a) Parte dintr-o instalaţie industrială servind la folosirea deşeurilor sau a energiei, care altfel se pierd, b) Schimbător de căldură, folosit pentru recuperarea căldurii dintr-un fluid (gaze de ardere dintr-un focar, abur prelevat sau abur de emisie). 2. (METAL.) Instalaţie de pre-încălzire a aerului cu transfer de căldură direct, folosită la cuptoarele industriale (ex. r. tip Cowper pentru furnal). R. este denumit impropriu regenera/or. recurent (DR.), parte care foloseşte recursul. recurs (DR.), cale de atac ordinară, prin care, în termenul prevăzut de lege, partea interesată sau procurorul cere instanţei imediat superioare să verifice legalitatea şi temeinicia hotărîrii nedefinitive, în vederea desfiinţării sau modificării ei. — R. în supraveghere, cale extraordinară de atac, existentă în legislaţia Republicii Socialiste România, prin care, în termenul prevăzut de lege, Procurorul General cere Tribunalului Suprem să verifice legalitatea şi temeinicia unei hotă-rîri judecătoreşti definitive în vederea desfiinţării sau modificării ei. recursivă, funcţie (MAT.), funcţie de n variabile, y = = f (xlt Xn), avînd ca domeniu de definiţie şi ca domeniu al valorilor numerele naturale. Valoarea f.r. pentru un sistem de numere naturale Xi, x2*~'yXn se calculează, din aproape în aproape, aplicînd anumite reguli de calcul (ex. definiţia adunării numerelor naturale este dată prin egalităţile: x +0=jc; X+G/-H) = (*+!/) fl); F.r. se folosesc în matematică, în logica matematică, în teoria maşinilor electronice de calcul etc. recuzare (DR.), procedură folosită de partea interesată spre a obţine îndepărtarea din completul care rezolvă o cauză aflată în faţa unui organ de jurisdicţie a persoanei ce se găseşte într-una dintre situaţiile considerate de lege ca putînd influenţa nepărtinirea sa. R. poate fi folosită şi în cazul procurorului sau al secretarului. recuzită (TEATRU), ansamblu de obiecte auxiliare decorului şi costumaţiei necesare reprezentării unei piese. recviem (lat. requies „o-dihnă, pace**), compoziţie corală cu orchestră, alcătuită W.A.Mozart. Recţuiem. La - cr/mosa f . 4rr unde A* şi Ap reprezintă îm-prăştierile statistice (măsuri ale abaterilor statistice de la valorile medii) ale mărimilor respective, iar h este constanta lui Planck. O relaţie analogă se poate scrie şi pentru energie şi timp. R. de n. nu pot fi interpretate în sens agnostic, ci doar ca o limitare a aplicabilităţii noţiunilor din fizica clasică la fenomenele microscopice studiate de fizica cuantică. Se mai numesc reiaţii de incertitudine sau relaţii de imprecizie. relaţii de producţie (EC. POL.), relaţii care se stabilesc între oameni în procesul de producţie al bunurilor materiale. In procesul de producţie, oamenii nu acţionează numai asupra naturii înconjurătoare, ci sînt nevoiţi să intre şi în anumite relaţii între ei, în vederea activităţii comune şi a schimbului reciproc de produse ale muncii lor. în r. de p. sînt cuprinse relaţiile de proprietate asupra mijloacelor de producţie, relaţiile reciproce dintre oameni (dase, grupuri sociale) în sistemul producţiei sociale în legătură cu schimbul lor de activităţi şi relaţiile de repartiţie. R. de p. se stabilesc în mod obiectiv, independent de voinţa şi conştiinţa oamenilor; ca relaţii materiale, ele determină, în ultimă analiză, celelalte relaţii sociale. Caracterul lor este determinat de forma de proprietate asupra mijloacelor de producţie. R. dep. constituie o latură necesară a oricărui mod de producţie, fiind strîns legate şi determinate de forţele de producţie. Legătura dialectică dintre forţele de producţie şi r. de p. explică RELATH DIPLOMATICE 88 RELEU mecanismul legic al dezvoltării şi succesiunii modurilor de producţie în dezvoltarea societăţii şi este exprimată de legea concordanţei r. de p. cu carac~ ierul forţelor de producţie. Deşi determinate de forţele de producţie, r. de p. exercită influenţă asupra acestora fie în sensul favorizării dezvoltării lor (atunci cînd corespund nivelului şi caracterului lor), fie în sensul frînării (atunci cînd sînt în contradicţie cu caracterul lor). în dezvoltarea societăţii au existat diverse tipuri de r. dep.: unele, bazate pe stă-pînirea în comun a pământurilor şi a rezultatelor muncii, relaţii de colaborare gentilică, corespunzătoare unui nivel extrem de scăzut al forţelor de producţie; altele, bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, relaţii de exploatare, caracteristice orînduirilor sclavagistă, feudală şi capitalistă; altele, bazate pe proprietatea socială asupra mijloacelor de producţie moderne, relaţii de colaborare şi ajutor reciproc, corespunzătoare unui grad înalt de dezvoltare a forţelor de producţie, caracteristice orînduirii socialiste. Instaurarea pe cale revoluţionară a r. de p. socialiste înlătură contradicţia antagonistă existentă în capitalism între caracterul tot mai social al forţelor de producţie şi relaţiile bazate pe proprietatea privat-capitalistă, deschid cîmp liber dezvoltării şi perfecţionării neîntrerupte a forţelor de producţie. R. de p. socialiste se perfecţionează necontenit, pe baza activităţii conştiente a societăţii. Tendinţa obiectivă de rămînere în urmă a unor laturi ale r. de p. faţă de dezvoltarea forţelor de producţie are, în socialism, un caracter parţial şi temporar şi nu duce la conflicte sociale, deoarece nu există clase interesate în menţinerea formelor economice în-vechite; cele două clase prietene sînt deopotrivă interesate în perfecţionarea continuă a r. de p., în vederea dezvoltării rapide a forţelor de producţie. relaţii diplomatice, raporturi politice cu caracter de continuitate pe care le întreţin statele prin misiuni per- manente, ce şi le trimit reciproc, în scopul unei mai strînse colaborări internaţionale şi al apărării intereselor fiecărui stat şi ale cetăţenilor săi pe teritoriul celuilalt stat. R.d. se stabilesc prin acorduri între statele interesate, care prevăd şi rangul misiunilor (ambasadă sau legaţie). R.d. se rup întotdeauna în caz de război între statele respective şi se pot rupe şi atunci cînd intervin neînţelegeri grave între state. relaţii sociale, legături între oameni şi între grupuri de oameni, care se stabilesc în procesul activităţii lor comune, materiale şi spirituale. R.s. au caracter istoric concret şi se structurează dialectic intr-un sistem (grup social, formă de organizare socială, formă de comunitate umană, formaţiune socială). Societatea însăşi este un sistem, istoriceşte determinat, de r.s. Rezolvînd ştiinţific problema fundamentală a ştiinţei sociale, materialismul istoric distinge între r.s. materiale, care sînt primordiale, şi r.s. spirituale, ideologice, care au un caracter derivat. R e 1 a-ţiilede producţie determină, în ultimă instanţă, toate celelalte r.s., exprimînd specificul calitativ al unui anumit tip istoric de societate. relaxare (lat. re- „din nou“ şi laxare „a destinde"; FIZ.), 5 1 o1 7 sus — deformare bruscă; jos — relaxarea tensiunii proces ireversibil prin care un sistem fizic scos dintr-o stare de echilibru termodinamic şi lăsat liber tinde către vechea stare sau către o nouă stare de echilibru. Pentru a se putea produce r. unui sistem, în ca- Relee electromagnetice drul Iui trebuie să existe interacţiuni ale părţilor componente care să permită transferul de energie, precum şi disiparea ei. Prin r., mărimile caracteristice sistemului considerat variază în timp. în funcţie de natura acestor mărimi pot avea loc fenomene de relaxare mecanică, electrică, dielectrică, magnetică etc. releu (TEHN.), aparat sau dispozitiv caracterizat prin faptul că determină automat o variaţie bruscă, in salt, a mărimii sale de ieşire cînd mărimea sa de intrare atinge anumite valori. Principalele elemente funcţionale ale r. sînt: elementul sensibil sau organul de excitaţie, care este supus direct acţiunilor determinate de mărimea de intrare (ex. bobina de excitaţie şi miezul feromagnetic al unui r* electromagnetic); elementul de comparaţie, care compară mărimea de intrare cu o anumită mărime de referinţă şi împiedică funcţionarea r. dacă mărimea de intrare nu a depăşit o anumită valoare prestabilită (ex. resortul antagonist care reţine armătura mobilă a unui r. electromagnetic), şi elementul sau organul de execuţie (ex. contactele care deschid sau închid brusc un circuit electric, mărimea de ieşire fiind în acest caz curentul din circuit). După funcţiunea pe care o au, r. pot fi: de RELEVEU 89 RELIGIE Pelee electromagnetice protecţie, de control, de semnalizare, de blocare, de timp, selectoare, ca programe etc. După natura fenomenelor pe care se bazează funcţionarea lor, r. pot fi: mecanice (de presiune, de debit, de viteză, de acceleraţie etc.)» termice (de temperatură), optice, chimice şi electrice, care, la rîndul lor, după principiul de funcţionare, pot fi: electromagnetice, magneto- electrice, electrodinamice, de inducţie, electronice (cu tuburi electronice sau cu dispozitive semiconductoare), cu miezuri magnetice etc. Se construiesc şi relee combinate: termoelectrice, electromecanice, fotoelec-trice etc. releveu (ARHIT.), figură desenată şi cotată, care redă, la o scară indicată, dispoziţia de plan, o secţiune sau un detaliu dintr-o construcţie arhitecturală sau dintr-un ansamblu urbanistic. relictă, specie — (BIOL.), specie actuală de plante sau de animale, rămăşiţă a unei faune sau a unei flore dispărute, cunoscută într-o formă identică sau abia schimbată din timpuri geologice trecute. Unele s.r. s-au menţinut pînă în zilele noastre (s.r. conservative), datorită constanţei condiţiilor de mediu (ex. d r e ţ e 1 e, relict terţiar; h a 11 e r i a, relict mezozoic din Noua Zeelandă), iar altele s-au adaptat condiţiilor noi, supravieţuind (ex. m i -z i d e 1 e). relicvâriu (lat. reliquia „rămăşiţă*'), cutie avîna forme variate, executată din materiale preţioase şi folosită pentru păstrarea rămăşiţelor din trupul unui sfînt sau a obiectelor legate de acesta. Uneori, părţi din trupul sfîntului respectiv se îmbrăcau în aur sau în argint, r. luînd forma acestora. Remarcabile exemplare de r. au fost executate de aurarii evului mediu. relief l,(GEOGR.) Abatere pozitivă sau negativă a suprafeţei litosferei faţă de un plan de referinţă general (suprafaţa oceanului planetar), cînd se referă la dimensiuni mari, sau local (suprafaţa unei forme de r. oarecare), cînd este vorba de dimensiuni mijlocii şi mici. în raport cu sensul abaterii de la planul de referinţă, r. poate fi: pozitiv ^continente, cîmpuri, culmi, creste, movile etc.), sau negativ (bazine oceanice, depresiuni, văi, crovuri etc.). Este alcătuit din: elemente de r. (suprafeţe orizontale şi înclinate, ca, de exemplu, versant, povîr-niş, cîmp, pod, fund de vale etc.), forme elementare de r. care reprezintă asocieri de elemente, ca, de exemplu, valea (care este alcătuită din doi ver-sanţi ce^e intersectează sau se racordează în partea lor inferioară prin intermediul une\ suprafeţe orizontale, numită fund de vale), interfluviul (care este alcătuit fie dintr-o suprafaţă plană, orizontală sau slab înclinată, mărginită de două povîrnişuri, fie din două povîr-nişuri care se intersectează în partea lor superioară etc.) şi forme complexe de r. care reprezintă asocieri de forme elementare de r., pozitive şi negative (cîmpii, dealuri, podişuri, munţi etc.). După dimensiuni se deosebesc următoarele categorii: megarelief (continente, bazine oceanice), macrorelief (munţi, podişuri, cîmpii, depresiuni), mezorelief (interfluvii, văi) şi microrelief (neregularităţi ale căror variaţii altimetrice nu depăşesc cîţiva metri, uneori chiar numai cîţiva centimetri, ca de exemplu: crovuri, moviliţe înierbate, pîlnii carstice, lapie-zuri etc.). R. s-a format ca rezultat al acţiunii simultane, conjugate, a forţelor endogene şi exogene asupra suprafeţei Pămîntului. Aceste forţe acţionează în mod antagonist: cînd cele endogene creează, prin mişcări pozitive ale scoarţei, proeminenţe ale suprafeţei Pămîntului, cele exogene tind să le niveleze prin procese de eroziune, iar cînd forţele endogene creează, prin mişcări negative ale scoarţei, depresiuni ale suprafeţei Pămîntului, forţele exogene tind de asemenea să Ie niveleze, de astă dată însă prin procese de acumulare a materialelor rezultate în urma eroziunii proeminenţelor învecinate. R., prin altitudinea, orientarea şi alcătuirea sa geologică, modifică condiţiile climatice (atît macroclima, cît mai ales microclima) şi contribuie la diversificarea hidrografiei, învelişului vegetal, a celui de soluri şi a faunei. 2. (ARTE PLAST.) a) Lucrare de sculptură caracterizată prin aceea că întreaga compoziţie aderă la un plan-suport faţă de care volumele se desprind mai mult sau mai puţin. în funcţie de gradul de evidenţiere a volumelor faţă de suprafaţa-su-port, se disting mai multe feluri de r.: m e p 1 a t (denumit şi r» scobit sau incizat), basorelief, r. înalt (denumit şi altorelief). R, sînt întrebuinţate la decorarea edificiilor, a soclurilor de monumente, a mobilierului, a unor obiecte de artă decorativă etc. b) (în grafică sau în pictură) Modelajul sculptural al volumelor, obţinut prin v a 1 o r a ţ i e. c) Tehnică specială în gravură. V. şi gravură. religie (lat. religio „legătură"), formă istorică a conştiinţei sociale, care constituie o reflectare falsă, denaturată, fantastică a realităţii naturale şi sociale. R. a apărut în comuna primitivă, cînd stadiul înapoiat ăl dezvoltării forţelor de producţie şi, în consecinţă, mijloacele slabe ale oamenilor de a rezista calamităţilor naturale i-au determinat să dea fenomenelor naturii explicaţii şi interpretări fantastice. Nepu- RELIGIE 90 REMANENTĂ tinţa, ignoranţa şi teama, datorate acestei înapoieri, i-au împins pe oameni să atribuie forţelor naturii un caracter supranatural şi să le adore prin intermediul cultului. R. societăţii primitive erau extrem de variate, rcprczentînd un amalgam de credinţe şi de rituri, aflate adeseori în strînsă interdependenţă. Animismul, totcmismul, fetişismul, magia, cultul strămoşilor, cultul Soarelui, cultul Lunii şi al stelelor ş.a. se întrepătrund, îşi împrumută elemente fundamentale. O dată cu apariţia societăţii scindate în clase antagoniste, în care oprimarea socială a maselor muncitoare apare ca o forţă oarbă, de neînţeles, la interpretarea fantastică a forţelor naturii se adaugă interpretarea denaturată a forţelor sociale, care devine cu timpul preponderentă. In interesul menţinerii şi consolidării dominaţiei lor, clasele exploatatoare au întreţinut şi întreţin în conştiinţa maselor oprimate speranţa iluzorie într-o viaţă personală dincolo de mormînt, într-o izbăvire miraculoasă de suferinţele pămîntcşti şi într-o răsplată care le-ar aştepta în ceruri. Diferitele varietăţi ale r. îşi găsesc explicaţia în evoluţia condiţiilor vieţii sociale, in particularităţile raporturilor dintre oameni şi natură şi ale relaţiilor de producţie din anumite epoci istorice. Astfel, o dată cu apariţia monarhiei despotice orientale şi cu unificarea triburilor în state antice centralizate, p o I i t e i s m u 1 iniţial face loc h c n o t e i s-in u 1 u i, iar ulterior, este înlocuit cu monoteismul. Credinţele religioase au fost pas cu pas sistematizate în dogme şi adaptate intereselor asupririi de clasă. Sub raport ideologic, ca reflectare falsă, denaturată a realităţii, r, este fundamental opusă ştiinţei şi, prin esenţa ci. înrudită cu idealismul filozofic. Istoria ştiinţei este implicit istoria unor conflicte între r. şi promotorii ştiinţei, conflicte in cadrul cărora se situează şi încercările repetate, dar zadarnice, de conciliere a r. cu ştiinţa, de „modernizare*’ a r. Aceasta nu poate fi redusă însă numai la aspec- tul ci ideologic. Instituţiile şi organizaţiile religioase reprezintă de asemenea elemente definitorii ale r. ca fenomen social-istoric suprastructural. Prin faptul că dogmele şi ritualurile ei sînt considerate sfinte şi deci intangibile în principiu, ca şi prin faptul că este relativ îndepărtată de viaţa materială a societăţii şi mai puţin supusă influenţei schimbărilor acesteia, r. este cea mai conservatoare formă a conştiinţei sociale, în reprezentările şi în ritualurile religioase, numeroase elemente se menţin numai ca rămăşiţe ale unor epoci istorice trecute, nemaiavînd o bază în existenţa socială dată. Forţa tradiţiei se împleteşte cu tendinţa de adaptare a r. la noile condiţii istorice. Cele mai cunoscute r. de astăzi sînt creştinismul, islamul (mahomedanismul), budismul, hinduismul, şin-toismul, confucianismul, daois-mul, mozaismul (iudaismul). Analiza critică a r.f făcută de marii gînditori matcrialişti ai antichităţii, de reprezentanţii iluştri ai iluminismului burghez din sec. al XVIII-lea, ca şi de Fcucrbach, conţine numeroase elemente valoroase îndeosebi pe linia precizării izvoarelor gnoseologice ale T. întregul ateism premarxist s-a oprit însă în faţa dezvăluirii rădăcinilor sociale, de clasă, ale fenomenului religios. Ateismul marxist a elaborat pentru prima dată o concepţie consecvent ştiinţifică asupra r. şi, implicit, a dezvăluit căile depăşirii credinţelor religioase. Victoria socialismului face să dispară rădăcinile sociale ale r. şi asigură totodată condiţiile necesare pătrunderii ştiinţei şi culturii în cele mai largi mase populare. Schimbările în conştiinţa oamenilor se înfăptuiesc însă relativ mai încet dccît transformările din viaţa social-cconomică şi politică a societăţii. Concepţiile religioase se mai menţin, deşi sfera lor de influenţă scade treptat, datorită puterii obişnuinţei, tradiţiilor religioase, rămînerii relative în urmă a conştiinţei sociale faţă de condiţiile vieţii materiale şi altor cauze care ţin de condiţiile specifice în care se desfăşoară procesul de transformare a conştiinţei oamenilor. în ţara noastră, activitatea multilaterală pentru educarea maselor în spiritul ideologici socialiste, al concepţiei ştiinţifice despre lume se desfăşoară concomitent cu asigurarea şi cu garantarea libertăţii conştiinţei. Statul consideră r. ca o chestiune particulară şi asigură fiecărui cetăţean liber -tatea credinţei religioase, ca şi libertatea de a fi ateu. Constituţia Republicii Socialiste România prevede: „Oricine este liber să împărtăşească sau nu o credinţă religioasă. Libertatea exercitării cultului religios este garantată. Cultele religioase se organizează şi funcţionează liber**. relon (CHIM.), denumire comercială pentru fibra sintetică românească, obţinută prin filarea unei topituri de p o 1 i-caprolactamă. reluctânţă (F1Z.), mărime caracteristică circuitelor magnetice, definită ca raportul dintre tensiunea magnetomotoare din lungul circuitului şi fluxul magnetic care îl străbate. R. depinde de dimensiunile geometrice ale circuitului şi de permeabilitatea sa magnetică. Este mărimea inversă permeanţei magnetice şi analoga rezistenţei unui circuit electric. reluctivitdte (FIZ.), mărime caracteristică materialelor magnetice, egală cu rcluctanţa dintre două feţe opuse ale unui cub confecţionat din materialul respectiv şi avînd muchia egală cu unitatea. remanenţă (lat. remanere „a rămînc, a dăinui**; FIZ.) a) Remanenţă electrică, stare de polarizaţie a unui corp fcroc-lectric păstrată de acesta după anularea cîmpului electric exterior polarizant. Materialele cu r.e. marc (ex. titanatul de bariu) sînt utilizate în dispozitivele cu memorie feroelcctri-că. b) Remanenţă magnetică, stare de magnetizaţie a unui corp feromagnetic păstrată de acesta după anularea cîmpului de magnetizare exterior. Materialele cu r.TTi. marc, numite materiale magnetic dure, se utilizează la confecţionarea magneţilor permanenţi, iar materialele cu r.m. mică, numite materiale magnetic moi, se folosesc la construcţia electro- REMANIERE 91 REMBRANDT magneţilor, a maşinilor şi aparatelor electrice etc. remaniere (TEHN.) 1. Transformate parţială a unui sistem tehnic, a unei construcţii, a unei căi de comunicaţie etc. în scopul îmbunătăţirii unor caracteristici ale lor. 2. Operaţie de înlăturare a defectelor unor materiale sau ale unor produse care nu corespund prescripţiilor tehnice impuse, dar care nu sînt considerate rebut definitiv. remaniere ministerială (DR.), schimbare produsă în compunerea guvernelor în statele burgheze ca urmare a de-, misiei unor miniştri sau a trecerii lor de la un minister la altul. Remarque /romârc7, Erich Maria (n. 1898), prozator german. S-a impus cu romanul „Pe frontul de vest nimic nou44 (1929, uit. trad. rom. 1965), în care urmăreşte consecinţele dezumanizante ale primului război mondial. Scris sub forma unui jurnal liric , de front, romanul se remarcă prin-tr-o sinceritate brutală, dar generoasă. Inegale ca realizare artistică, romanele următoare dezbat problema integrării în viaţa socială a generaţiei mutilate sufleteşte de război („întoarcerea de pe front“, 1931, trad. rom. 1931; „Trei cama-razi“, 1938; „Obeliscul negru**, 1956 etc.) său căutarea tragică a adevărului de .către victimele nazismului („Iubeşte pe aproapele tău**, 1941, trad. rom. 1945; „Arcul de triumf“, 1946, trad. rom. 1947; „Soroc de viaţă, soroc de moarte**, 1954, trad. rom. 1966 etc.). Remaxos,rege daco-get, din stînga Dunării, ia începutul sec. al II-lea î.e.n., protector al oraşelor-colonii greceşti din Dobrogea, care îi plăteau tribut în schimbul obligaţiei de a le apăra de atacurile sciţilor. Rembrandt) Harmensz van Rijn (1606—1669), celebru pictor şi gravor olandez, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai artei universale. Născut la Leyda ca fiu al unui morar, R. a învăţat pictura şi gravura în oraşul natal cu Jacob van Swanen-burgh, apoi la Amsterdam cu Iacob Pynas şi Pieter Lastman, prin intermediul căruia a venit în contact cu experienţa artei italiene şi în special cu aceea a clarobscurului, practicat de Caravaggio. In 1630, se stabileşte la Amsterdam. Urmează o perioadă de bogată activitate şi prosperitate materială, datorită atît comenzilor, cît şi căsătoriei sale cu Saskia van Uylenburgh. Tema eleganţei şi a frumuseţii, a opulenţei şi fericirii familiale, inspirată Rembrandt (autoportret) de noua sa viaţă, a revenit de nenumărate ori în acea vreme în operele sale. Moartea Saskiei coincide cu crearea unuia dintre cele mai interesante portrete colective, „Garda de noapte** (1642), care, neînţeles de contemporani, îi aduce artistului un verdict defavorabil. Comenzile se răresc, situaţia materială se înrăutăţeşte pînă cînd, în 1668, R. este declarat în stare de faliment, vînzîndu-i-se averea la mezat. Ajutat în această grea perioadă de unicul său fiu, Titus, şi de prietena lui * credincioasă, Hendrickje Stof-fels, R. întreprinde un modest comerţ de gravuri şi picturi. Hendrickje i-a inspirat Iui R. tipul de frumuseţe feminină emoţionant prin prezenţa caldă şi vibrantă a vieţii. Moartea Hendrickjei în 1662 şi a fiului său în 1668 l-au împins într-o sumbră singurătate. Opera vastă (circa 700 de picturi, 300 de gravuri, 1 600 de desene) lăsată de R. îl caracterizează prin multilateralitatea preocupărilor, prin varietatea tematicii (compoziţii cu subiecte biblice, mitologice, din viaţa cotidiană, portrete, portrete de grup, peisaje). Ea se poate periodiza, după subiecte şi după tehnică, în patru etape distincte, care corespund perioadelor vieţii sale, intensitatea redării sentimentelor cu-noscînd de-a lungul acestora o profunzime şi claritate cres-cînde. Prima perioadă o constituie creaţia din Leyda, caracterizată prin lucrări de format mic înfăţişînd scene biblice de interior, a căror acţiune este determinată de contrastele dintre alb şi negru, portrete ale unor oameni şi femei în vîrstă, autoportrete şi nuduri. Cea de-a doua perioadă de creaţie începe cu portretul de grup „Lecţia de anatomie a doctorului Tulp “ (1632). în această perioadă, concepţia compoziţională aparţine barocului, se atenuează diferenţa dintre alb-negru şi se măreşte luminozitatea (portretele Saskiei, suita de tablouri „Danae“, 1636, „Jertfa lui Manoach**, „Garda de noapte**, 1642, „Danae**). Tot în această perioadă, R. este atras de peisaj („în furtună**, 1638, „Peisaj cu podul de pia-tră“, 1637—1638). A treia perioadă a adus o interiorizare crescută a scenelor şi personajelor, elementele dramatice spectaculare ale barocului dispă-rînd („Hristos înEmaus**, 1638; „Peisaj cu ruine pe deal“, 1650; „Bethsabe,*1 1654, „Cei trei copaci**, 1643 ş.a.). Ultima perioadă (1656—1669) se caracterizează prin lucrări monumentale, echilibrate, cu un contur nedefinit, realizat numai prin culoare („Portretul Hendrickjei şi al Iui Titus**; „Logodnica evreică** ş.ă.). Arătînd un interes constant pentru viaţa de fiecare zi, R. a pictat şi gravat scene de stradă, chipuri de oameni săraci, figuri pitoreşti ale ghetoului ş.a., preferate de el înaltelor notabilităţi ale epocii. Aceleaşi modele şi aceeaşi atmosferă apar şi în lucrările sale care ilustrează scene biblice, de inspiraţie protestantă, lipsite de exaltare fanatică, pătrunse de o reculegere gravă, înclinate spre farmecul firesc al realităţii şi spre scrutarea condiţiei umane cu toate enigmele ei. Astfel „Sfîn-ta familie** reprezintă, de fapt, familia modestă a unui tîm-plar, silueta şi chipul personajelor olandeze obişnuite. Expresia unor personaje din alte ta- REMBRANDT 92 REMORCHER bloi.'ii comunică sentimente calde, omeneşti („Povestea lui Tobias**, „Povestea Suzanei**, „Gravura de 100 de guldeni**). Concentrarea sentimentului, extrem de puternic, este subliniată de sobrietatea (mutei personajelor („întoarcerea fiului risipitor**). în portrete, R. a urmat aceeaşi evoluţie de limpezire în redarea esenţialului uman („Omul cu casca de aur**). în portretul de grup a căutat să integreze personajele într-o acţiune unitară („Lecţia de anatomie**). în „Garda de noapte “, realizează, printr-o asimetrie ciudată, momentul în care ostaşii se grupează, mar-cînd prin .această scenă de stradă ruperea de tradiţia portretelor de grup convenţionale. Ultimul mare portret de grup, „Sindicii postăvari**, ajunge la o mare naturaleţe şi simplitate, realizate prin armonia calmă a compoziţiei, prin gama colo-ristică, caldă şi sobră. Rem-brandt excelează în redarea meditaţiei, a unei vieţi sufleteşti adînci şi bogate („Pastorul Anslog**, „Jan Six“ şi nenumăratele sale autoportrete). Ideea de gîndire concentrată apare exprimată cu o mare putere de sugestie în scenele cu filozofi, cu bătrîni înţelepţi care meditează solitari în penumbra chiliei. Ca şi ceilalţi pictori din ţara sa, R. înfăţişează cu dragoste cîmpiile întinse la nesfîrşit, caracteristice peisajului olandez. El a ştiut să surprindă cu o fineţe unică nuanţele atmosferei, punînd în evi~ denţă poezia naturii, măreaţă şi totuşi apropiată de om („Moara** şi „Podul Six“). Creaţia lui R. constituie un punct de cotitură în pictura universală, fiind o sinteză a mijloacelor artistice cucerite de Renaştere şi ridicate de el pe o nouă treaptă. Dintre acestea, R. duce la perfecţiune clarobscurul, efectele lui prestigioase, elementele esenţiale ale conflictului fiind aşezate în plină lumină, astfel încît strălucirea culorilor să fixeze atenţia, să exprime cu patetică intensitate adevărul vieţii aparente, din care iradiază cel al vieţii lăuntrice. Organizarea compoziţiei, de-pinzînd de subiectul tratat, este de o varietate infinită. Studiul luminii este dus atît de departe, încît gama valorilor este nelimitat de bogată în nuanţe. R. a folosit tuşa şi grosimea pastei cu o tehnică neobişnuită, în funcţie de diversitatea materialelor (obiecte de artă, bijuterii, arme şi mobile de preţ, curiozităţi exotice etc., pentru care a avut o adevărată pasiune) şi făcîndu-le să strălucească în lumină ca şi în umbră. Desenul lui R., notabil şi prin accentele lui moderne, a surprins în trăsături expresive detaliul caracteristic. Gravura lui în acua-forte, finisată cu acul, a atins o perfecţiune neegalată, reali-zînd aspecte de mare subtilitate prin folosirea cu virtuozitate a resurselor tehnice, adaptate propriei viziuni artistice. Ai4./—. Tractor cu remorcă R. este reprezentat în Muzeul de artă al Republicii Socialiste România prin tablourile „Haman implorînd iertare Este-rei‘* şi „Episod din lupta lui Saul cu David**, precum şi printr-un însemnat număr de gravuri. Remetea, comună în raionul Gheorgheni, reg. Mureş-Autonomă Maghiară, situată pe valea Mureşului. 6 890 loc. (1965). Fabrică de conserve de lapte cu o capacitate de 800 t/an de lapte praf, intrată în funcţiune începînd din 1954. în R. se află o biserică, monument istoric (sec. XIV), în care se păstrează importante fragmente de pictură murală (sec. XV). remisiune (lat. remissio „încetare**; MED.), reducerea sau dispariţia temporară a manifestărilor unei boli. remitere de datorie (DR.), renunţare, totală sau parţială, a unui creditor la dreptul său împotriva debitorului* care, în mod corespunzător, este astfel eliberat de obligaţia sa. remiză 1. (EC.) a) Plata în remiză, formă de retribuire a muncii, practicată în comerţ şi în alimentaţia publică, la achiziţii şi contractării la difuzarea presei etc., potrivit căreia lucrătorii primesc pentru munca prestată o sumă de bani, calculată după cote stabilite, în funcţie de volumul vînzărilor, cumpărărilor, contractărilor etc. pe care le efectuează. b) Suma de bani acordată în această formă de retribuire. 2. (SPORT) Consemnare, prin înţelegere între concurenţi, a unei situaţii de egalitate ivite într-o partidă de şah. remorcă (TRANSP.), vehicul fără mijloace proprii de propulsie, destinat transportului de persoane sau de mărfuri şi antrenat (remorcat) de un vehicul motor. După natura căii de circulaţie folosite, se deosebesc; r. pentru transport aerian (ex. planor), r. pentru ; transport naval (ex. şlep, ponton, plută etc.), r. pentru transport feroviar (ex. vagon) precum şi r. pentru transport rutier. remorcher (NAV.), navă de dimensiuni mici şi cu bună maniabilitate, echipată cu un grup propulsor de putere mare. Este folosit pentru re-morcarea ambarcaţiilor fără Remorcher propulsie proprie sau a navelor mari în interiorul porturilor. După destinaţie, r. pot fi de linie sau de port, iar după zona de navigaţie r. maritime şi r. fluviale. REN 93 RENAŞTEREA ren (Rangifer tarandus), specie de mamifer rumegător, asemănător cu cerbul, cu coarne în formă de arc, avînd concavi-tatea îndreptată înainte, şi cu Ren smocuri lungi de păr aspru între copite. Trăieşte în tundrele din nordul Europei, Asiei şi Americii de Nord. Se hrăneşte mai ales cu licheni. R. domesticit este folosit ca animal de tracţiune. Renan [ronâlt Ernest (1823 —1892), scriitor, filolog, istoric al religiilor şi filozof romantic francez. A renunţat la cariera ecleziastică în jurul anului 1845. Opera sa, vastă, încearcă o fuziune a gîndirii filozofice cu cea religioasă într-o modalitate literară, vădind erudiţie, fantezie şi un talent de filiaţie voltairiană. A studiat îndeosebi începuturile creştinismului. A negat caracterul divin al lui Hristos (motiv pentru care autorităţile au interzis cursurile sale de ebraică la Collège de France), ca şi minunile biblice. Operele sale, deşi pătrunse de simpatie pentru religie, afirmă încrederea în raţiune, în ştiinţă şi în valorile civilizaţiei. In politică, R. a adoptat o poziţie antidemocratică, promovînd o teorie a „eliteîor“. Op. pr. : „Istoria generală a limbilor semitice" (1855); „Istoria originilor creştinismului" (7 vol., 1863— 1881), care cuprinde şi lucrarea cea mai 'cunoscută a lui R., „Viaţa lui Iisus" (1863); „Istoria poporului lui Israel" (1887—1893); „Amintiri din copilărie şi tinereţe" (1883). Renania de Ntrd-West-falia, land în R.F. Germană. Suprafaţa i 33 978 km2. Populaţia: 16 276 000 loc. (1963). Centrul administrativ: Diisseb dor/. Are în general relief de cîmpie; în sud cuprinde- o parte din Masivul Şistos Renan. Mari zăcăminte de huilă (bazinele Ruhr şi Aachen) şi cărbune brun (Koln); mai există minereuri de fier şi neferoase (plumb, zinc etc.). Este cea mai importantă regiune industrială din R.F. Germană. Principalele ramuri industriale: industria cărbunelui (3/4 din producţia de cărbuni a R.F. Germane), energetică, siderurgică (70% din producţia ţării), industria constructoare de maşini (în special maşini-unelte, automobile, electrotehnică, mecanică fină, utilaje, construcţii navale), chimică, textilă şi alimentară. Centrele industriale sînt concentrate în bazinul Ruhr (Essen, Oberhausen, Duis-burg, Dortmund, Bochum, Gelsenkirchen ş.a.), în Cîmpia Rinului Inferior (Dusseldorf, Koln, Krefeld, Leverkusen) şi în bazinul Aachen. Alte centre: Wuppertal, Solingen, Munster, Bielefeld. Se cultivă cereale, legume, cartofi, se cresc bovine şi ovine. Renania-Palatinat (Rhein-land-Pfalz), land în vestul R. F. Germane. Suprafaţa: 19831 km2. Populaţia: 3493 000 loc. (1963). Centrul administrativ: Mainz. Cuprinde partea vestică a Masivului Şistos Renan şi o parte din Cîmpia Rinului Superior. Principalele ramuri industriale: industria chimică (Ludwigshafen), constructoare de maşini (Mainz, Neuwied ş.a.), de prelucrare a lemnului, de pielărie, încălţăminte (Pirmasens), textilă şi alimentară (vin, zahăr). Se cultivă secară, sfeclă de zahăr, ovăz, tutun, legume. R.-P. este cea mai importantă regiune viticolă a R.F. Germane (mai ales valea rîului Moselle şi valea Rinului). Renard [rondr], Jules (1864 —1910), scriitor francez de orientare realistă. A debutat cu versuri, dar s-a afirmat cu nuvele şi cu romane („Poma-nagiul", 1892; „Morcpveaţă", 1893, trad. rom.; „Podgorea-nul şi via sa", 1893), în care a criticat cu o ironie usturătoare moravurile burgheze, dovedin-du-se totodată un profund cunoscător al vieţii şi sufletului oamenilor simpli, un poet dotat cu un fin sentiment al naturii. A scris şi piese de teatru („Pîinea de casă", 1898; „Domnul Vernet", 1903), vo- lumul „Istorii naturale" (1896), inspirat din viaţa animalelor, şi un „Jurnal** (postum, 1925 — 1927), document psihologic de adîncă autenticitate. Renart [ronar/, „Le Roman de ~ ", culegere de povestiri franceze versificate, datînd din sec. XII—XIV. Eroii acestor povestiri aparţin lumii animalelor, cărora Ii se atribuie, în stil alegoric, gînduri şi fapte omeneşti: sub privirea îngăduitoare a regelui Noble (leul), feudalul mărginit şi crud, ca şi burghezul şiret şi subtil, întruchipaţi de Ysengrin (lupul) şi Renart (vulpea), sînt încleştaţi într-o luptă necruţătoare. Făcînd apologia isteţimii care triumfă asupra violenţei, lucrarea exprimă, în forma’naraţiunii savuroase, protestul antifeudal al maselor. Le R. de R. a cunoscut, în epocă, versiuni în limbile germană şi olandeză. Renaşterea, epocă în istoria Europei care cuprinde, în linii generale, sec. XIV—XVI, perioada începutului destrămării feudalismului şi a apariţiei capitalismului. R. a început în Italia, unde au apărut mai întîi germenii relaţiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curînd sau mai tîrziu, în sînul orînduirii feudale, cunos-cînd deosebiri de la o ţară la alta, în funcţie de etapa istorică respectivă şi de situaţia specifică, de tradiţie etc. Baza economică-socială a R. a constituit-o trecerea de la meşteşug la manufactură, de la vechea economie orăşenească la cea capitalistă. în epoca R., burghezia se dezvoltă, începe emanciparea ţărănimii, iar nobilimea feudală pierde treptat supremaţia economică, păstrîndu-şi doar preeminenţa politico-so-cială. Cu excepţia Italiei şi a Germaniei, de exemplu, în care fărîmiţarea feudală s-a menţinut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franţa, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul şi sprijină industria, în epoca R. au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Co-lumb, Fernando de Magellan RENAŞTEREA 94 RENAŞTEREA ş.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punînd bazele comerţului mondial şi grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării primitive a capitalului. Ca urmare a acestor schimbări din economie şi din structura socială, încep să apară statele naţionale moderne, care corespund cel mai bine cerinţelor de dezvoltare a capitalismului şi a burgheziei. Acestor transformări social-economice şi politice profunde le-a corespuns o uriaşă răsturnare şi în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, ştiinţei, gîndirii social-politice şi filozofice. R„ la care a contribuit influenţa culturilor arabă şi bizantină, a fost „cea mai mare răsturnare progresistă din cîte cunoscuse pînă atunci omenirea** (Engels). Purtătorii noii culturi şi ideologii ei, umaniştii, au considerat-epoca lor o epocă de „renaştere** spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane după o lungă perioadă de întuneric şi de decădere. Prin conţinutul ei, cultura R. a oglindit, de fapt, interesele burgheziei timpurii. Aceasta a creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii predominant bisericeşti a clasei feudale. Ascetismului şi pesimismului creştin medieval, R. i-a opus o concepţie nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om şi în natură, de idealul unei fericiri terestre, învăţaţii R. au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare şi de de-săvîrşire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalităţii, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creaţiei şi ai acţiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Durer. Promovînd spiritul critic, punînd raţiunea mai presus de credinţă şi de tradiţie, R. a zdruncinat temeliile dictaturii spirituale a bisericii. Ea a pus bazele ştiinţelor moderne ale naturii, a iniţiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepţie laică şi pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare** în literatură. Datorită faptului că R. s-a caracterizat din punct de vedere social-economic prin împletirea relaţiilor burgheze în formare cu relaţiile feudale, care rămîn predominante, opoziţia dintre spiritul medieval şi cel rinascentist n-a fost permanentă şi pretutindeni la fel de netă şi de clară, tendinţele laice îmbrăcînd adesea un veş-mîpt religios, iar cele mistice infiltrîndu-se uneori în creaţiile profane. Ştiinţele naturii au cunoscut în epoca R. un puternic avînt. Din această epocă datează începuturile ştiinţelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment şi pe aplicarea matematicii. Ramurile ştiinţei care se dezvoltă cu precădere sînt cele legate de formele cele mai simple ale mişcării .materiei: mecanica cerească şi terestră şi, în strînsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare ştiinţifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă teologiei. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mişcării planetelor. în matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra şi geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). în domeniul medicinii, A. Ve-salius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Şervet descoperă circulaţia mică a sînge-lui. Un progres considerabil au înregistrat cunoştinţele tehnice; se răspîndesc armele de foc, se dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hîrtiei, construcţiile de corăbii (în legătură cu explorările geografice). Tot din această epocă datează descoperirea tiparului în Europa (cfîrşitul sec. al XV-lea), a telescopului, a lunetei şi a microscopului (sfîrşitul sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea). în filozofie, trăsătura caracteristică generală a R. a constituit-o orientarea sa antiscolastică. în cursul sec. XIV—XV a predominat reluarea şi dezvoltarea, potrivit cu condiţiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gînditorii R. au apelat la stoicism pentru a crea o morală independentă de religie, bazată numai pe raţiune şi pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei**. Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaig-ne). Reprezentanţii Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon şi neoplatonism pentru a fundamenta, pe baze idea-liste-panteiste, teza unităţii dintre om şi natură, dintre spirit şi corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepţie care a influenţat arta R. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au opus imaginea autentică a lui Aristotel celei falsificate de scolastică, au tras concluzii ateiste din doctrina Stagiritu-lui (P. Pomponazzi). Umaniştii R. au dezvoltat o nouă concepţie despre om, promovînd ideea demnităţii omului ca fiinţă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campane-11a). Concepţiei pesimiste creştine despre om i-au opus teza „naturii bune“ a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Fel-tre), fundamentînd astfel pedagogia umanistă. Filozofia naturii, dezvoltată într-o perioadă ulterioară, a enunţat în-tr-un înveliş panteist idei materialiste şi dialectice. Concepţia despre însufleţirea întregului cosmos exprima, într-o formă încă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care îşi desfăşoară prin sine însăşi bogăţia formelor (G. Bruno); concepţiile magice şi astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia R. culminează cu concepţiile legate nemijlocit de ştiinţele noi ale naturii. Aceste concepţii fundamentează metodele cercetării experimentale-matema-tice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismu-lui scolastic determinismul, formulează conceptul modern, ştiinţific al legilor naturii (Galilei, Kepler), pregătind materialismul modern din sec. XVII — XVIII. Formarea statelor naţionale s-a oglindit în epoca R. în concepţiile sociologice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcînd emanciparea teoriei politice şi juri- RENAŞTEREA 95 RENAŞTEREA dice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). în epoca R. apar şi primele doctrine co-munist-utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăţi viitoare în care proprietatea privată va fi desfiinţată (T. Morus, T. Campanella). Umanismul rinas-centist a avut ecouri puternice şi în ţările Europei centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele pedagog J. A. Komensky în Cehia, gîn-ditorul A. Modrzewski-Frycz şi poetul J. Kochanowski în Polonia etc.). Literatura R. a pus bazele creaţiei literare europene moderne. Dante, „ultimul poet al evului mediu şi în acelaşi timp primul poet al epocii moderne** (Engels), a promovat în opera lui, alături de elementele mistice-fantastice, un filon umanist. Creaţia prin excelenţă satirică, antifeudală a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparţine aceleiaşi perioade de tranziţie. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură, bogăţia eului, Boccaccio opune obscurantismului feudal spiritul laic burghez şi popular, exaltă dragostea descătuşată de prejudecăţile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Puici, Ludovico Ariosto şi Tor-quato Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice şi cavalereşti împletite cu cele de inspiraţie populară, care celebrează plăcerea şi bucuria de a trăi. în Franţa, realismul satiric al R. este reprezentat în primul rînd de creaţia lui Rabelais, străbătută de un optimism şi de un umor de resurse populare. Clement Marot şi poeţii Pleiadei au inaugurat o poezie de inspiraţie pastorală şi contemporană, cu bogate referiri Ia mitologia greco-romană. în Spania, literatura R. este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărui reprezentanţi au fost Mateo Alemân y de Enero, Quevedo y Villegas ş.a. Filonul realist-satiric al literaturii spaniole rinascen-tiste feste -strălucit valorificat de Cervantes în „Don Qui-jote**, primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Lui-siadele** a portughezului Lufs de Camoes cuprinde, alături de idei cu caracter rinascentist, aluzii pplemice la stări sociale şi politice ale vremii. în Anglia, R. este dominată de personalitatea Iui Shakespeare, a cărui operă oglindeşte dramatic atît crepusculul feudalismului, cît şi contradicţiile embrionare ale noii societăţi burgheze. în Germania, datorită unor condiţii specifice, umanismul Renaşterii (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ş.a.) s-a dezvoltat şi sub haina reformei religioase în luptă cu biserica catolică, im-punîndu-se prin spiritul său pronunţat popular şi prin ideea patriotică a unităţii naţionale. Cărţile populare care au circulat în sec. XV-XVI („Burghezii din Schilda**, „Doctor Faust** şi „Till Eulenspiegel**) au. contribuit la răspîndirea în mase a spiritului R. în arhitectură, artele plastice şi decorative, stilul R. a apărut întîi în Italia în sec. al XV-lea. în concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, au deţinut un rol hotărîtor. înlocuirea viziunii fantastice a lumii, corespunzătoare concepţiilor medievale, cu cea a unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice şi orientarea lor spre oglindirea realităţii obiective şi concrete, spre figurarea spaţiului real. Cunoaşterea artistică şi cea ştiinţifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Alberti, Leonardo da Vinci, A. DUrer ş.a.). Încercînd să pătrundă legile frumuseţii (de structură, proporţii, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea ştiinţelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). In aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere^ claritatea, echilibrul şi armonia ansamblului. în epoca R., rolul artistului a evoluat de la cel al meşteşugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera. Sculptura şi pictura se desprind de arhitectură şi, pe lîngă arta monumentală (pictura murală şi decoraţiile sculpturale), se dezvoltă pictura de şevalet şi sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaşte o mare răs-pîndire, răspunzînd. prin posibilitatea de multiplicare, ca şi textul tipărit în noile tipografii, necesităţilor publicului numeros al oraşelor. în Italia, R. cuprinde următoarele perioade: Prerenaşterea (sec. al XlV-lea), R. timpurie (sec. al XV-lea), R. deplină (c. 1500-1530), R. tîrzie (sfîrşitul sec. al XVI-lea) şi are următoarele centre principale: în sec. al XV-lea numeroase şcoli locale la Florenţa, Siena, Veneţia, Padova, Ur-bino etc., iar în sec. al XVI-lea la Roma şi Veneţia. Arhitectura R. se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanta orizontală şi zidurile pline. în sec. al XV-lea s-au adoptat (prin renumiţii arhitecţi L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. în sec. al XVI-lea s-a dezvoltat tema planului central cu elevaţie piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvîrşindu-se compoziţia ritmică a faţadelor (ex. palatul Pitti din Florenţa). în sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluţia artei sec. al XV-lea, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic şi monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopo della Quercia, Verrofcchio, Luca della Robbia ş.a.). în sec. al XVI-lea, Michelangelo realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse. în pictură, trăsă^ turile înnoitoare din creaţia lui Giotto sînt dezvoltate, la începutul sec. al XV-lea, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a secolului, de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de şevalet este ilustrată cu precădere Ia Veneţia (familia Bellini). în sec. al XVI-lea, apogeul picturii R. este atins în operele Iui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarroti (ultimul lucrînd mai ales la Roma) şi în cele ale veneţienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto. Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile şi catifelele vene-ţiene şi genoveze, majolica RENAŞTEREA 96 RENET ANANAS din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluţia generală a stilului a fost de la simplitate (sec. al XV-lea) spre fast şi măreţie (sec. al XVI-lea). în Ţările de Jos, începuturile R. au loc în sec. al XV-lea în pictura fraţilor Van Eyck, a lui Memling etc. în arhitectură şi în decoraţie persistă încă stilul gotic. în sec. al XVI-lea, sub influenţa artei italiene, ia naştere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămîn<^?nsă credincioşi tradiţiilor poptîlare locale, fo-losindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bàtrîn, Lucas van Leyden). în Germania, R. a avut loc la sfîrşitul sec. al XV-lea şi în prima jumătate a sec. al XVI-lea numai în cîteva oraşe, printre care Niirnberg. în arhitectură, în sculptură şi în decoraţie, fondul tradiţional gotic este asimilat în noua structură constructivă rinascentistă. în pictură, limbajul gotic expresionist rămîne determinant în opera lui M. Grünev/ald, dar prin opera lui A. Diirer, H. Holbein cel Tînăr şi L. Cranach se remarcă o eliberare sub semnul tendinţei de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepţii artistice, opera lui A. Diirer fiind în această privinţă reprezentativă. în Franţa, arta R. se dezvoltă abia în sec. al XVI-lea, la curtea regală; primele ei elemente apar în miniaturile lui Fouquet (sfîrşitul sec. al XVI-lea). Castelele de pe Loara alcătuiesc sinteze între tradiţia naţională gotică şi influenţa italiană, asimilată treptat în cadrul şcolii de la Fontainebleau. Apare stilul original al R. franceze (aripa palatului Louvre construită de arhitectul P. Le-scot şi opera sculptorului J.Goujon). în artele plastice* se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen şi în pictură Jean şi François Clouet ş.a.). în artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria şi ceramica (B. Palissy). în Spania, influenţa artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau prin formarea urtor artişti locali (Juan de Juanes, Alejo Fernândez etc.). în ţările din centrul şi din răsăritul Europei, stilul R. se manifestă mai ales în arhitectură. în Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507— 1563) şi prin capela funerară a Iagellonilor, capodoperă a R. polone, prin loggia primăriei din Poznan etc., în Cehoslovacia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Cor-vin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor construcţii din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu faţete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara. în muzică, R. începe în sec. al XlV-lea, pre-lungindu-se pînă spre sfîrşitul sec. al XVI-lea. Influenţa R. se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina", în care stilul polifon devine caracteristic şi pentru lucrările laice, iar muzica, eliberată de canoanele bisericeşti, devine expresia sentimentelor omeneşti. Poezia lirică a lui Dante şi Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghi-rardello, G. da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este madrigalul. în Franţa, P. de Cruce, G. de Machault, CI. Janequin, CI. Le Jeune, G. Costeley sînt reprezentanţii cei mai de seamă ai spiritului R. în şcoala franco-flamandă, în special compozitorii de origine franceză sînt exponenţii idealului estetic al R.» întruchipat în chansonul francez. O pregnantă notă individuală caracterizează influenţa R. în lucrările maeştrilor stilului cromatic (L. Maren-zio, G. di Venosa şi C. de Rore). în muzica şcolii vene-ţiene (Andrea şi Giovanni Ga-brieli şi A. Willaert) se observă diminuarea rolului polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina şi O. di Lasso (care a activat şi în Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentînd culmea polifoniei vocale, exprimă atît în lucrările îaice, cît şi în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul R. în epoca R. apar primele suite şi sonate instrumentale. R. tîr-zie cunoaşte apariţia genului inovator al operei, iar în domeniul muzicii corale de ample proporţii, cantata şi oratoriul. în ţările române, R. s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. XV—XVI), iar mai tîrziu în Moldova şi în Ţara Românească, prin marii cărturari din sec. al XVII-Iea şi începutul sec. al XVIII-lea.' Prin mijlocirea înaltului cler şi a marii nobi-limi, aflate în strînse relaţii cu Roma, R. a influenţat puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic stilului R.este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba-Iulia. în acelaşi stil au fost transformate, în sec. al XVI-lea, şi castelele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu curte interioară, castelele din Vinţul de Jos, Criş şi Sînmiclăuş, cel din urmă avînd două loggia suprapuse, formate din arcade în semicerc. Casele burgheze din oraşe au adoptat formele noi în special în decoraţia porţilor şi a ferestrelor (casa Gollner din Sibiu, casa Halphard din Cluj ş.a.). rendzină (PEDOL.), grupă de soluri intrazonale formate pe calcare, dolomite, gipsuri sau marne calcaroase, într-un climat umed sau semiumed, sub o vegetaţie de pajişti sau de păduri cu covor ierbos. Orizontul de suprafaţă al r. este colorat în negru, bogat în humus, cu o structură glomeru-lară asemănătoare cernoziomului. R. au o fertilitate naturală mijlocie sau bună; în ţara noastră ele ocupă suprafeţe restrînse în sudul Banatului. renet ananas (HORT.), soi de măr de origine olandeză, înalt pînă la 3,5 m, cu coroana sferică, deasă. Fructul, de mărime mijlocie, este conic, fără coaste, galben-limoniu, porto- Renet ananas RENI 97 RENTABILITATE caliu pe partea expusă la soare, cu numeroase puncte ruginii proeminente. Este un soi răs-pîndit în Germania şi în Italia. La noi se cultivă numai în grădini. Reni, Guido (1575-1642), pictor baroc italian, format la şcoala boloneză a fraţilor Car racci. A lăsat o operă vastă, cuprinzînd compoziţii cu subiecte religioase şi mitologice, în care se remarcă tendinţe artistice eclectice, sentimentalism şi facilitate. R. a fost renumit pentru virtuozitatea reprezentării variate a privirilor înălţate spre cer, care sugerau martiriul sau extazul. Op. pr.: frescele bisericii San Gregorio din Roma, „Aurora“ de la Palatul Rospigliosi, pînzele „Atalanta şi Ippomene**, „Ecce homo*\ „Portretul mamei**. renie (GEOGR.), porţiunea convexă 'din meandrul unui rîu, joasă, acoperită cu nisip;; reprezintă zona de acumulare a aluviunilor. renină (BIOCHIM.), enzimă proteolitică, secretată de rinichi în anumite condiţii. Transformă hipertensinogenul (oc2-globulină) din sînge în hiper-tensină, participînd astfel la reglarea presiunii sanguine. reniu (CHIM.), Re. Element chimic, cu nr. at. 75; gr. at. î 86,2; gr. sp. 20,9; p.t. 3 150°C; p.f. 5 500°C, din grupa VII a sistemului periodic. Este un metal rar. Formează combinaţii în stările de valenţă de la 3 la 7, dintre care cele mai stabile sînt cele corespunzătoare valenţelor 7 şi 4. „Renmin Ribao“ v. „Jen-minjibao". Renn, Ludwig (n. 1889), scriitor progresist german, membru al Academiei germane de artă. După experienţa tragică a primului război mondial, a renunţat la cariera de ofiţer. întemniţat de hitlerişti, emigrează apoi în Elveţia. Participă la războiul naţional-revoluţio-nar al poporului spaniol („în războiul spaniol**, 1955). După ani de exil în Cuba şi în Mexic se reîntoarce în patrie (1947). în principala sa lucrare, românul „Război** (1928, trad. rom.), R. dezvăluie inumanităţile militarismului. A mai scris romane autobiografice („Nobi- lime în declin**, 1944; „Pe ruinele imperiului**, 1961), volume de reportaje şi de povestiri pentru copii. Laureat al Premiului naţional al R.D. Germane. Renner, Karl (1870-1950), om politic austriac, unul dintre conducătorii social-demo-craţiei de dreapta din Austria. Ideolog al austromarxismului, R. a fost unul dintre autorii teoriei autonomiei naţional-cul-turale. în 1919—1920 a fost cancelar şi ministru al afacerilor externe, iar între 1945 şi 1950 preşedinte al Austriei. Rennes [ren7, oraş în nord-vestul Franţei, situat în Bre-tagne. 157 700 loc. (1962). Industrie constructoare de maşini (maşini agricole, automobile etc.), chimică, de pielărie, textilă etc. Nod de cale ferată. Universitate, muzee, monumente arhitectonice. Renoir [ronuâr7, Auguste (1841 — 1919), pictor francez, unul dintre reprezentanţii de seamă ai curentului impresionist. După un debut şovăitor ca pictor pe porţelan, R. se consacră picturii de şevalet, studiind Ia Paris în atelierul pictorului Gleyre. Atras iniţial de pictura sec. al XVIII-lea (Watteau, Boucher), permanent preocupat de problemele culorii şi ale piei n-a і r-ului, R. a aderat în cele din urmă la metoda impresionismului, faţă de care a manifestat totuşi o constantă independenţă. Folosind uneori diviziunea tonurilor cu o vervă impetuoasă, R. a rămas în acelaşi timp credincios lecţiei lui Rafael şi Ingres şi, în consecinţă, desenului, la care a revenit ca la un modulator necesar al imaginii picturale. Autor a numeroase compoziţii, a realizat o pictură de moravuri în care, dincolo de subiect, preocuparea principală este exprimarea generoasă ori senzuală a dragostei de viaţă, a tinereţii şi a petrecerii. R. a ştiut să confere acestor lucrări o sărbătorească strălucire cromatică, dominată de infinita modulaţie a roşului, savoare şi prospeţime, voluptatea păgînă a formelor şi materiei, scăldate în lumină („Le moulin de la Galette**, „Loja**, „Dejunul**, „Umbrelele**, „D-na Charpentier şi fiicele sale**, „Nud în soare** etc.). R. a fost totodată autorul unor admirabile tablouri cu nuduri feminine şi scene de baie, rea-lizînd un ideal de frumuseţe cu forme pline, dar de o caldă • /V v / 4'v A. Renoir (autoportret) poezie şi tandreţe. Este reprezentat în Muzeul de artă al Republicii Socialiste România, la Muzeul Zambaccian şi în colecţia de stampe a Academiei Române. Renoir [ronuâr7, Jean (n. 1894), regizor de film francez, fiu al pictorului Auguste Renoir. Este socotit cel mai de seamă cineast francez dintre cele două războaie. Creaţia sa, profund realistă, s-a impus prin filmele „Nana“, „Marea ilu-zie“, „Bestia umană**, „Regula jocului** ş.a. După război a realizat filmele „Jurnalul unei cameriste**, „French-cancan**, „Elena şi bărbaţii** etc. Renouvier [ronuvtel, Charles (1815-1903), filozof francez, şeful şcolii idealiste a neo-criticismului, variantă franceză a neokantianismului. în lucrarea sa „Eseuri de critică generală** (1851 — 1864), R. îmbină empirismul subiectivist al Iui Hume cu apriorismul Iui Kant. Voluntarismul lui R. a căpătat, o dată cu lucrarea „Perso-nalismul** (1903), un caracter teologic, el evoluînd spre un idealism obiectiv de tip perso-nalist. în 1848 R. a scris „Manualul republican al omului şi cetăţeanului**, prelucrat de N. Bălcescu în „Manualul bunului român**. rentabilitate, capacitate a unei întreprinderi de a aduce profit sau venit net. în capita- 4 — Dicţionar cncicloDcdic vol. IV. RENTĂ 98 RENTĂ lism, T. înseamnă calitatea întreprinderilor de a valorifica mai rapid capitalul avansat şi de a aduce un profit cît mai marc, acesta constituind scopul nemijlocit al producţiei. In socialism, r. unei întreprinderi înseamnă capacitatea de a realiza un beneficiu, după acoperirea cheltuielilor făcute cu producţia, pe scama încasărilor obţinute din vînzarea producţiei proprii. Fără să constituie scopul producţiei sociale şi nici criteriul hotărîtor şi singur al aprecierii activităţii economice, r. joacă un rol important în economia socialistă, fiind o condiţie a acumulării socialiste, o pîrghie în cointeresarea materială a întreprinderilor şi unul dintre principalii indicatori ai eficienţei activităţii economice. Gradul de i\ al unei întreprinderi este exprimat de rata rcntaliilitâţii, care se calculează ca raportul dintre suma totală a beneficiului obţinut de întreprindere într-o perioadă de timp determinată şi preţul de cost complet comercial al producţiei. Nivelul r. depinde de o serie de factori interni, legaţi de eforturile proprii ale întreprinderii (reducerea preţului de cost, îmbunătăţirea calităţii producţiei etc.), precum şi de factorii care nu depind de întreprindere (modificarea preţurilor la mijloace de producţie, condiţiile naturale diferite etc.). Sporirea venitului net al întreprinderii şi a ratei r. contribuie la mărirea posibilităţilor de investiţii pentru realizarea unui ritm susţinut al reproducţiei socialiste lărgite şi, prin aceasta, la realizarea scopului producţiei socialiste. Deşi necesitatea şi oportunitatea dezvoltării diferitelor ramuri ale economiei naţionale nu sînt determinate de criterii de r„ totuşi ele sînt luate în consideraţie, alături de alţi indicatori, la determinarea eficacităţii investiţiilor, la introducerea în producţie a unui nou produs etc. rentă (lat. reddita ,,ceea ce se dă înapoi**) 1. (EC.) Venit regulat pe care îl pot obţine proprietarii de pămînt (r. funciară), posesorii de capital bănesc (dobînda) sau deţinătorii unor hîrtii de valoare cu curs ferm (r. de stat), venit care nu este legat de o activitate de întreprinzător. — R. funciară, formă de rentă existentă în orînduirile bazate pe exploatare, care reprezintă în întregime sau parţial plusprodusul creat de producătorii nemijlociţi şi însuşit de proprietarul funciar. R.f. nu este deci un produs al pămîntului sau al proprietăţii funciare, ci un produs al muncii omeneşti. în feudalism, r.f. a reprezentat forma dominantă de însuşire a plusprodusului de către proprietarii funciari, în condiţiile unui nivel scăzut de dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor bazate pe iobăgie. R. feudală a cunoscut trei forme: a) r. în muncă (claca, boierescul), răspîndită la începutul oHnduirii feudale, constînd din obligaţia ţăranului iobag de a lucra cu uneltele şi cu vitele sale un anumit număr de zile pe pămîntul moşierului; b) r. în produse (dijma, zeciuiala, ruşfeturile etc.), prin care dijmaşul lucrează cu uneltele şi cu vitele sale pe pămîntul moşierului, iar produsul în natură îl împarte cu proprietarul funciar; această formă a fost cea mai răspîndită; c) t, în bani, în cadrul căreia ţăranul plăteşte sub formă bănească r* după ce şi-a vîndut produsele pe piaţă. Transformarea r. în produse în r. in bani a fost legată de dezvoltarea producţiei de mărfuri şi a schimbului şi este caracteristică etapei de descompunere a feudalismului. în România, formele i*. feudale s-au menţinut pînă tîrziu, datorită rămăşiţelor feudale păstrate în agricultura ţării. Dacă claca a fost înlăturată în mare parte după răscoala din 1907, dijma a continuat să reprezinte forma principală de exploatare a ţărănimii pînă la reforma agrară din 1945, fiind complet lichidată în procesul transformării socialiste a agriculturii. — R. absolută, formă a rentei funciare caracteristică orîndui-rii capitaliste. Reprezintă venitul încasat de la arendaşi de către proprietarii funciari în virtutea monopolului proprietăţii private asupra pămîntului. Arendaşul poate plăti r.a, datorită faptului că plusvaloarea obţinută în agricultură este mai mare decît profitul mijlociu, iar valoarea mărfurilor agricole este mai mare decît preţul de producţie. Acest excedent de valoare şi de plusvaloare a fost explicat de către Marx prin compoziţia organică a capitalului, mai scăzută în agricultură, şi prin neparticiparea capitalurilor din agricultură, datorită monopolului proprietăţii private, la procesul egalizării ratei profitului. R.a. plătesc toţi arendaşii, indiferent de fertilitatea terenurilor şi de poziţia lor. Existenţa ei determină rămî-nerea în urmă a agriculturii faţă de industrie şi scumpirea produselor agricole. O dată cu desfiinţarea monopolului proprietăţii private asupra pămîntului dispare şi r.a. — R. diferenţială, formă a rentei funciare. Reprezintă partea din profitul suplimentar, rezultat din diferenţa de productivitate a muncii pe diferite terenuri agricole, pe care arendaşul o cedează proprietarului funciar. Datorită particularităţilor agriculturii, ca ramură a producţiei materiale, şi nevoilor crescînde şi imperioase de produse agricole, care fac necesară şi cultivarea celor mai slabe terenuri, preţul produselor agricole este determinat nu de condiţiile sociale medii, ci de cele existente pe terenurile mai proaste. Diferenţa dintre profitul obţinut pe un teren mai bun ca urmare a unei productivităţi mai înalte a muncii şi profitul realizat chiar şi pe cele mai proaste terenuri e’ste însuşită de proprietarul funciar. Existenţa r.d. este legată de caracterul limitat al terenurilor agricole, îndeosebi al celor bune, şi de monopolul proprietăţii asupra pămîntului. în raport cu condiţiile în care se formează, se disting: r.d. I, rezultată din profitul suplimentar obţinut pe terenurile mai fertile şi mai bine situate în raport cu centrele de consum şi cu căile de comunicaţie, şi r.d. II, rezultată din profitul suplimentar dat de investiţiile succesive pe acelaşi teren, făcute în vederea intensificării producţiei. în perioada contractului de arendare, profiturile suplimentare aduse de investiţiile noi de capital rămîn RENTIER 99 REOSTRICŢIUNE în posesiunea arendaşului, iar la încheierea noului contract trec în posesiunea proprietarului funciar, care măreşte renta. Sursa r.d. o constituie plusprodusul creat in agricultură şi nu condiţiile naturale favorabile, care creează numai baza pentru o productivitate sporită a muncii, şi nici proprietatea funciară, care permite numai însuşirea acestui profit suplimentar sub formă de r. în economia socialistă, menţinîndu-se diferenţele de fertilitate şi de poziţie ale terenurilor şi unele particularităţi ale formării preţurilor în agricultură, precum şi efectuarea unui volum diferit de investiţii, există posibilitatea obţinerii unor venituri diferenţiate de către ccoperativele agricole. Veniturile suplimentare obţinute pe această cale servesc la dezvoltarea gospodăriei respective şi la satisfacerea unor nevoi generale ale societăţii. — R. de monopol, formă a rentei funciare. Reprezintă venitul suplimentar obţinut prin închirierea sau prin arendarea de terenuri de către proprietarii care monopolizează diferite forţe şi resurse naturale sau anumite poziţii în spaţiu. De exemplu, r. de m. pot încasa proprietarii terenurilor unde se află zăcăminte bogate de ţiţei, minereuri, diamante etc., căderi de apă utilizabile în condiţii avantajoase, precum şi proprietarii unor terenuri de construcţie cu aşezare deosebită. 2. (DR.) Rentă viageră, sumă de bani pe care o persoană se obligă, cu titlu gratuit sau oneros, s-o plătească periodic alteia, pe toată durata vieţii acesteia (ex. r.V. plătită persoanei care transmite dreptul de proprietate asupra unei locuinţe). rentier (EC. POL.), persoană care trăieşte din rentă; capitalist care cedează în folosinţa altui capitalist (întreprinzător) capitalurile lui şi trăieşte din dobînzi, dividende etc., pe care le încasează de la acesta. Creşterea considerabilă în condiţiile imperialismului a păturii r. este o expresie a parazitismului şi putrefacţiei capitalismului, ajuns în acest stadiu de dezvoltare. renură (TEHN.), canal sau grup de canale executate pe suprafeţele exterioare sau interioare ale unor piese şi ale unor organe de maşini, avînd un anumit rol funcţional sau de asamblare. reobâză (gr. rheos „curent** şi basis „sprijin, susţinere** FIZIOL.), valoare minimă a intensităţii unui curent electric continuu, capabil să producă excitaţia unui substrat viu (celulă şi fibră nervoasă, celulă şi fibră musculară etc.). R. este utilizată în fiziologie pentru determinarea excitabilităţii substratului viu respectiv. Teologie (gr. rheos „curent** şi logos „ştiinţă"), ramură a fizicii al cărei obiect de studiu îl constituie curgerea şi deformarea în timp a corpurilor sub acţiunea forţelor aplicate asupra lor. Principalele proprietăţi ale materialelor studiate de T. sînt: elasticitatea, plasticita- tea, viscozitatea (denumite proprietăţi reologice esenţiale), ductilitatea, maleabilitatea, pene-trabilitatea ş'.a. (denumite proprietăţi tehnologice). Macro-reologia consideră corpurile continue, omogene şi izotrope; micro-reologia ţine seama de structura internă discontinuă a corpurilor, deducînd din a-ceasta comportarea lor reologică. Obiectul de studiu fiind foarte complex, T. teoretică utilizează îndeosebi metoda lucrului cu modele. R. experimentală foloseşte numeroase metode fizice de determinare a proprietăţilor reologice, în special a celor de interes tehnic, însuşindu-şi progresele recente ale matematicii şi fizicii, T* a dobîndit o mare importanţă pentru metalurgie, construcţia de maşini, industria construcţiilor etc. reometru (FIZ., TEHN.), instrument folosit pentru studierea şi pentru măsurarea proprietăţilor reologice ale materialelor. După modul de funcţionare şi după tipul de solicitare, se deosebesc: r. cu deformaţie pură (ex. aparatul pentru încercarea oţelului la întindere), r. cu lunecare laminară (ex. viscozimetrul cu tub capilar, r. cu cilindru Reometru / — probă; 2— cilindru rotitor rotitor), r. cu curgere liniară (ex. r. cu căderea liberă a unei sfere mici) etc. reospălător (IND. EXTR.), aparat folosit pentru spălarea şi pentru concentrarea cărbunilor. în r., materialul este antrenat de un curent de apă (descendent sau ascendent), care favorizează separarea şi concentrarea cărbunilor. reostât (gr. rheos „curent" şi statos „care stă pe loc"; ELT.), aparat al cărui element Reostat constitutiv principal este un rezistor la care rezistenţa electrică poate fi reglată fără demontarea conexiunilor. Este utilizat la reglarea intensităţii curentului electric din circuite. reostricţiune (FIZ.), contracţie transversală a unui conductor străbătut de curent electric, datorită forţelor exercitate de către cîmpul magnetic propriu. R. este mai puternică Reostricţiune 7* RE0TR0P1SM 100 REPARTIŢIE la conductoarele lichide (ex. în cuptorul cu inducţie) şi la coloanele de plasmă. Se mai numeşte efect pinch. reotropism (gr. rheos „cu-rcnt“ şi tropcin „a se întoarce"; BIOL.), orientare a organismelor acvatice fixate, în direcţia curentului apei. reparaţie (DR.), acoperire a unui prejudiciu de către persoana răspunzătoare de prici-nuirca lui. R. poate fi: în natură, cînd constă în restabilirea situaţiei anterioare, sau prin echivalent, cînd constă în acordarea unei despăgubiri. — Reparaţi i de război v. despăgubiri de război. reparaţii (EC.), complex de lucrări necesare în vederea îngrijim şi menţinerii fondurilor fixe în stare normală de funcţionare. — R. curente, reparaţii periodice care constau în înlocuirea sau în refacerea unui număr redus de piese mici sau a unor părţi neînsemnate ale clădirilor, utilajelor etc., care se uzează într-o perioadă mai scurtă de un an. Executarea la timp şi în bune condiţii a r.c. contribuie la buna funcţionare a utilajelor, mărind perioada de lucru între două reparaţii capitale, la îmbunătăţirea utilizării fondurilor fixe. — R. capitale, reparaţii efectuate la intervale mari şi care constau în înlocuirea sau în refacerea completă a unor părţi principale ale utilajelor, clădirilor etc. ori a unui număr important de piese uzate, cu scopul de a le menţine caracteristicile tehnicc-cconomice şi pentru a prcîntîmpina ieşirea acestora din funcţiune înainte de termen. Cînd sînt însoţite de unele modernizări şi perfecţionări, r.c. contribuie la prelungirea duratei de funcţionare, la creşterea randamentului şi a eficacităţii utilajelor respective. în ţara noastră s-a trecut la organizarea pe scară industrială a r.c., la concentrarea acestor lucrări în unităţi specializate care să folosească metode moderne (cx. organizarea reparaţiilor în flux), la repartizarea teritorială raţională a unităţilor de îeparaţu. Toate acestea permit realizarea unor r.c. de calitate superioară şi deci o mărire a perioadei de funcţionare a fondurilor fixe, între două reparaţii. repartitor (TELEC.), instalaţie care serveşte la legarea liniilor telefonice din reţeaua exterioară cu circuitele din interiorul unei centrale telefonice. R. este prevăzut şi cu dispozitive de protecţie contra supratensiunilor, mai cu seamă în cazul acelora conectate la liniile aeriene. R. permite modificarea numerelor de telefon prin schimbarea corespunzătoare a legăturilor dintre reţea şi circuitele din centrală. repartiţia primară a venitului naţional v. distribuirea primară a venitului naţional. repartiţie, moment al procesului reproducţiei produsului social total, carc, alături de schimb, face legătura între producţie şi consumaţie. în-tr-un sens mai larg, r. cuprinde repartizarea mijloacelor de producţie în societate, pe baza şi în funcţie de carc se face repartiţia în societate a membrilor acesteia şi repartizarea produselor muncii între ei. Repartiţia are întotdeauna o formă istorică concretă. Caracterul, structura şi conţinutul ei sînt determinate de înseşi caracterul şi structura producţiei, deci de forma de proprietate asupra mijloacelor de producţie. Totodată r. are un rol activ asupra producţiei, putînd s-o stimuleze sau s-o frîneze. Dominaţia proprietăţii capitaliste asupra mijloacelor de producţie face ca r. în capitalism să aibă un caracter de clasă, antagonist, lovind în interesele oamenilor muncii. înlăturarea acestui caracter al r. capitaliste devine posibilă o dată cu trecerea la socialism, cînd mijloacele de producţie şi produsele muncii devin proprietate socialistă. R. socialistă, înfăptuită în mod planificat în interesul dezvoltării economiei naţionale şi al ridicării nivelului de trai al poporului, exercită un puternic rol stimulator asupra producţiei. — R. după muncă, formă de repartizare a bunurilor destinate consumului individual, specifică primei faze a societăţii comuniste, socialismul. Ncce-suatea obiectivă a r. după m. este determinată de o serie de condiţii, printre care: nivelul de dezvoltare al forţelor de producţie care nu asigură încă belşugul de bunuri materiale necesar repartiţiei după nevoi; munca nu a devenit încă prima necesitate vitală pentru toţi membrii societăţii; so menţin unele deosebiri esenţiale intre munca fizică şi intelectuală, grea şi uşoară, calificată şi necalificată, între munca din industrie şi cea din agricultură. Toate acestea fac necesară în mod obiectiv o legătură directă între ceea ce revine prin r. fiecărui membru al societăţii şi cantitatea şi calitatea muncii prestate de ci şi, prin urmare, controlul riguros al statului asupra cuantumului muncii şi al consumului. Această necesitate obiectivă este exprimată de legea repartiţiei după muncă, lege economică specifică socialismului. în socialism, r. are la bază principiul, „de la fiecare după capacităţi fiecăruia după muncă", care se înfăptuieşte prin plată egală la muncă egală, prin diferenţierile în repartiţie în funcţie de gradul de calificare, de importanţa socială a muncii, de condiţiile de lucru etc. în ţara noastră, r. după m. se înfăptuieşte, în sectorul de stat şi al cooperaţiei meşteşugăreşti, prin s a 1 a-r i u, iar în sectorul cooperatist din agricultură prin plata în natură şi bani după z i-ua-muncă, completată cu plata suplimentară în funcţie de producţia obţinută. R. după m. are un ppternic rol stimulator, realizînd cointeresarea materială a membrilor societăţii la creşterea şi perfecţionarea producţiei, la sporirea productivităţii muncii, la ridicarea calificării lor, îmbinînd în mod armonios interesele personale cu cele ale întregii societăţi. Partidul şi guvernul ţării noastre se preocupă în permanenţă de îmbunătăţirea formelor de r. după m., prin perfecţionarea sistemului de salarizare, al celui de repartiţie în cooperativele agricole, a sistemului de normare a muncii etc. V. şi socialism. — R. după nevoi, formă de repartizare a bunurilor destinate consumului individual, REPARTIZOR I0Î REPETIŢIE corespunzătoare comunismu-lui deplin construit. Trecerea la r. după n. presupune crearea unui belşug de bunuri materiale şi transformarea muncii în prima necesitate vitală a oamenilor. Principiul corespunzător realizării ei este „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi“. V. şi comunism. — Repartiţia forţelor de producţie, partea procesului de repartiţie care realizează distribuirea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă între diferite ramuri şi sfere de activitate, precum şi pe teritoriul ţării. Caracterul şi modul de realizare a r.f. de p. sînt determinate de esenţa modului de producţie respectiv, de legile economice proprii lui, iar în cazul r. teritoriale şi de factori naturali (resurse şi condiţii naturale favorabile). în capitalism, r.f. de p. se face, în general, în mod spontan, anarhic, sub influenţa concurenţei şi a luptei pentru un profit cît mai mare, fiind reglementată de legea valorii. în aceste condiţii, este favorizată dezvoltarea anumitor ramuri, industria este concentrată ţn anumite centre, regiuni întregi rămînînd slab dezvoltate din punct de vedere economic. în socialism, r.f. de p. se înfăptuieşte conştient, planificat, în scopul asigurării unei dezvoltări armonioase, proporţionale a economiei naţionale. în România, pe baza procesului de industrializare socialistă, se realizează o r. a forţelor de producţie raţională, care asigură dezvoltarea complexă, multilaterală a economiei naţionale, imprimînd un ritm mai rapid ramurilor ho-tăritoare pentru progresul tehnic, ridicarea regiunilor şi raioanelor mai slab dezvoltate din punct de vedere economic şi obţinerea unei eficienţe ridicate a activităţii economice. repartizor (DRUM.) v. dis~ tribuitor. repaus 1. (FILOZ., F1Z.) Moment integrant al mişcării, care, în raport cu caracterul absolut al acesteia, apare ca fiind condiţionat, temporar şi relativ. în mecanică, prin r. se înţelege starea unui corp în timpul căreia nu se schimbă poziţia lui relativă şi distanţa faţă de un alt corp sau faţă de un sistem de referinţă, considerate fixe. Deoarece în natură nu există corpuri sau sisteme de referinţă absolut imobile, r* oricărui corp se defineşte în raport cu un sistem de referinţă ales arbitrar. 2. (FIZIOL.) Suspendare temporară a unei activităţi, avînd rolul de a restabili capacitatea de muncă a unui organ sau a întregului organism (ex. r. fizic, intelectual, digestivetc.). 3. (ZOOTEHN.) Repaus mamar, intervalul de timp de la încheierea unei lactaţii (încetarea mulsului) pînă la următoarea fătare a vacilor şi a oilor. Durata r.m. . Ia vaci este în medie de 50—60 de zile, putînd varia în funcţie de tipul de producţie (lapte sau carne), vîrstă, starea de întreţinere etc. Respectarea r.m. condiţionează într-o măsură importantă capacitatea productivă a femelei la viitoarea lac-taţie, precum şi dezvoltarea viitorului făt. reper (din lat. reperire ,,a re-găsi“) 1. (MAT.) Figură cu ajutorul căreia se poate introduce un sistem de coordonate într-un spaţiu prin metode invariante. De exemplu, trei puncte necoliniare într-un plan ti A, /V Repere în plan sau patru puncte necoplanare în spaţiu, date într-o anumită ordine (notate O, Ax, A2 sau O, A^ A«> ^3), formează un r. cartezian în plan, respectiv în spaţiu. Se numeşte şi sistem de referinţă. în geometria diferenţială se consideră repere mobile r. care se asociază punctelor unei curbe, unei suprafeţe sau unei varie- z Repe re în spaţiu tăţi cu mai multe dimensiuni. 2. (TOPOGR.) Reper fotogrammetrie, detaliu topografic punctiform, natural sau artificial, identificat pe fotogramă şi pe teren şi utilizat în lucrările de restituţie sau de redresare pentru legarea precisă a hărţilor de reţeaua geodezică şi de nivelment a unei ţări. reperaj fotogrammetrie, complex de lucrări prin care se stabilesc pe fotograme şi se determină pe teren, prin metode topografice, punctele de reper necesare lucrărilor de întocmire a hărţilor. Se mai numeşte reperaj terestru. repetitor, • pianist acompaniator al unui cîntăreţ sau al unui instrumentist în repetiţii şi în recitaluri. Se mai numeşte şi corepetitor. repetiţie 1. (LINGV.) Procedeu sintactic-stilistic care constă în întrebuinţarea de două sau de mai multe ori a aceluiaşi cuvînt sau grup de cuvinte. Ca procedeu gramatical, r, exprimă durata unei acţiuni, intensitatea unei acţiuni sau a unei calităţi, precum şi numeroase sensuri, legate de obicei de circumstanţe ca: distribuţia, progresia, succesiunea, periodicitatea etc. (ex. r. verbului vine în versurile: Mircea însuşi mină-n luptă vijelia-ngrozitoarej Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. M. Emincscu). Unele r. se folosesc exclusiv cu valoare afectivă, exprimînd REPETOR 102 „REPORTER" anumite stări psihice, sau cu scopul de a atrage atenţia cuiva, de a sublinia o idee. 2. (TOPOGR.) Metodă de determinare a unghiurilor în triangu-laţiile locale cu ajutorul tahi-metrului prin repetare, luîn-du-se ca origine a măsurătorii valoarea finală a măsurătorii anterioare. Permite reducerea erorilor de divizare a cercului orizontal şi măreşte precizia determinării finale (peste precizia de lectură din microscopul tahimetrului). repetor (TELEC.), aparat electronic folosit pentru amplificarea semnalelor telefonice în ambele sensuri de comunicaţie. R. este compus, în general, din două amplificatoare (cîte unul pentru fiecare sens de comunicaţie) şi din dispozitive de separare a sensurilor şi de transmitere a apelului. Este utilizat în telefonia la marc distanţă. repicâre (fr. repiquer „a transplanta**; HORT.), lucrare, executată în răsadniţe şi în sere, care constă în răsădirea la distanţe mai mari a plantelor tinere cînd au 2—3 frunze. Prin r., răsadurilor li se asigură o suprafaţă de nutriţie mai mare şi condiţii mai favorabile de creştere. La flori şi la unele legume, r. se face de mai multe ori înainte de plantarea la locul definitiv. Repin, Ilia Efimovici (1844 — 1930), pictor rus, reprezentant de seamă al pered-v i j n i c i 1 o r. A fost membru al Acadpmiei de artă. A studiat la Academia de artă din Pctersburg, unde apoi a fost profesor (1893 — 1907). A cunoscut de timpuriu concepţiile estetice ale democraţilor revoluţionari ruşi. între 1873 şi 1876, R. a studiat în Italia şi în Franţa („Cafenea pariziană**, 1875). El a înfăţişat sub cele mai variate aspecte viaţa poporului rus. Inspirat din trecutul Rusiei, a realizat compoziţia „Zaporojenii scriind o scrisoare sultanului Maho-med al IV-Iea" (1878-1891), galerie de portrete, remarcabilă prin robusteţea şi optimismul tipului popular, a înfăţişat momente dramatice din istoria Rusiei (,,Ivan cel Groaznic şi fiul său Ivan“, 1885; „Ţarevna Sofia la mănăstirea Novode-vici**, 1879), aspecte ale fră-mîntărilor ideologice şi politice contemporane („Refuz de spovedanie**, 1885; „Arestarea propagandistului**, 1878; „Ne-aşteptatul**, 1883—1888). Contradicţiile sociale ale epocii şi-au găsit expresia în I. E. Repin (autoportret) lucrările sale „Edecarii de pe Volga** (1871-1873), „Procesiune religioasă în gubernia Kursk“ (1880—1883), în care se întrezăreşte forţa spirituală latentă a poporului. A lăsat un mare număr de portrete valoroase ale reprezentanţilor culturii ruse. Creaţia lui R. se distinge prin viziunea monumentală, dinamism, expresivitatea atitudinilor şi pătrunderea psihologică a modelelor. Cromatica operei sale este caldă şi strălucitoare, iar tuşa largă, generoasă. Concepţiile sale teoretice sînt expuse în lucrarea „Apropiere depărtată**. replică (lat. replicare „a îndoi, a întoarce, a replica**) 1. (TEATRU) Element component al dialogului, destinat să determine şi să anime o acţiune dramatică; partea finală a unui fragment de dialog, care solicită intervenţia interlocutorului. 2. (ARTE PLAST.) Repetare a unei opere de artă, executată de autor sau sub supravegherea lui. R. poate fi de dimensiuni sau din materiale diferite de cele ale originalului şi poate prezenta şi unele mici modificări de formă. 3. (FIZ.) Mulaj al unui corp obţinut prin depunerea pe suprafaţa acestuia a unei pelicule maleabile, care ulterior este desprinsă de pe corp. R. se utilizează în microscopia electronică, pen- tru studierea structurii suprafeţelor corpurilor care sînt opace pentru electroni; ele se fac de obicei din colodiu şi au grosimea de 50—200 Â. în spectroscopie se folosesc i*. ale reţelelor de difracţie, deoarece sînt mult mai ieftine decît originalele. repliere (MILIT.), mutare a apărării de pe un aliniament pe altul situat mai înapoi, de regulă sub presiunea inamicului atacator. Se execută în scopul sustragerii forţelor proprii de sub loviturile inamicului şi al refacerii apărării pe un aliniament mai favorabil ducerii acţiunilor de lupta ulterioare. report (CONT.), trecere a unei sume (reprezentînd un total parţial) din josul unei coloane în fruntea coloanei următoare pentru a fi adunată la aceasta. reportaj, material publicistic redactat cu scopul informării operative asupra unor evenimente, fapte diverse, de obicei ieşite din comun, regiuni mai puţin cunoscute sau care prezintă un anumit interes ocazional. După modalităţile literare şi gazetăreşti întrebuinţate, se disting: r. monografic, r. eseu, r. portret etc. Printre cei care l-au impus ca gen publicistic de valoare, învestindu-1 cu calităţi literare, se numără: Egon Erwin Kisch, J. Fuci'k ş.a. în România, genul a fost inaugurat de întemeietorii primelor publicaţii periodice: He-liade, Âsachi, Bolliac ş.a. N. Fi-limon l-a ridicat pe o treaptă superioară.' R. literar românesc, prin Geo Bogza, Zaharia Stancu, G. Călinescu ş.a., a cunoscut o mare înflorire în anii de după eliberarea ţării de sub jugul fascist. „Reporter", revistă democratică, antifascistă românească^ apărută săptămînal la Bucureşti în perioada decembrie 1933 — februarie 1938. La începutul existenţei sale a fost doar parţial influenţată de P.C.R., dar în 1937 a devenit o publicaţie a partidului, avîn-du-1 ca redactor-şef pe N.D. Cocea. A avut o problematică variată, publicînd articole pe teme de politică, internă şi internaţională, economice, culturale, ştiinţifice etc. REPRESALII 103 REPRODUCŢIE represalii (ital. ripresaglia, din ripreso „reluat**; DR.), măsuri de constrîngere luate de un stat ca urmare a actelor ilicite săvîrşite faţă de el sau faţă de cetăţenii săi de către un alt stat. Scopul r. este.de a sili statul împotriva căruia ele sînt folosite să înceteze asemenea acte. Dreptul internaţional contemporan admite numai r. fără folosirea forţei armate. represiune (DR.), formă de constrîngere juridică, cu caracter penal, care constă în sancţionarea infractorilor prin aplicarea şi executarea pedepselor prevăzute de legea penală. V. şi pedeapsă. reprezentanţă (DR.) 1. (în unele state socialiste) Reprezentanţă comercială, organ al statului care reprezintă în alte state interesele sale în domeniul comerţului exterior. R.c. au fost create ca urmare a instituirii monopolului comerţului exterior, pentru a contribui la realizarea şi la dezvoltarea relaţiilor comerciale ale acestor state. Ele au acelaşi statut juridic ca şi misiunile diplomatice. 2• Reprezentanţă diplomatică v. misiune diplomatică. reprezentare 1, (PSIH.) Imagine senzorială a obiectelor şi fenomenelor realităţii, evocată mintal în absenţa acestora; proces psihic care realizează această evocare. R. intervine în procesul memoriei, cînd reproducem imaginea unor obiecte percepute anterior, sau în procesul imaginaţiei, cînd se creează, pe baza elementelor date de experienţa. anterioară, imaginea unor obiecte necunoscute sau inexistente. R. constituie o formă de reflectare senzorială, aparţinînd primei trepte a cunoaşterii, dar are un rol important în realizarea trecerii la cea de-a doua treaptă a cunoaşterii, la gîn-direa abstractă. R. pot fi vizuale, auditive, chinestezice etc. 2. (MAT.) Reprezentare conformă v. transformare conformă. 3. (STATIST.) Reprezentare grafică, reprezentare a datelor prin linii, puncte, figuri geometrice, figuri naturale şi simbolice sau prin hărţi. R.g. este sugestivă şi uşor de reţinut, arătînd în mod intuitiv structura feno- menelor, legăturile reciproce dintre fenomene şi legităţile în dezvoltarea fenomenelor. Ca mijloc de analiză sînt folosite r.g. ca: histograma, historio-grama, corelograma, curbele de diferite feluri. V. şi gr a-f i c. 4. (TOPOGR.) Reprezentare topografică, figurare pe hartă a detaliilor de pe teren prin semne convenţionale (topografice), care reproduc în mod schematic şi pe cît posir bil la scară forma naturală a acestora. 5. (DR.) îndeplinire de către o persoană a unui act juridic în numele şi pe seama altei persoane, în temeiul unei împuterniciri fie date de către această din urmă persoană (în cazul mandatului), fie prevăzute de lege (în cazul reprezentării legale). reprivatizâre (EC. POL.), trecere a unei întreprinderi sau a unei ramuri naţionalizate de către statul burghez din nou în proprietate privată capitalistă. V. şi naţionalizare, repriză1 1 • (TEHN.) Repetare sau reluare, în aceleaşi condiţii, a unei operaţii întrerupte sau a unei faze dintr-o operaţie (ex. reluarea turnării betonului la o construcţie, aplicarea vopselei în mai- multe straturi etc.). 2. (MAŞ.) Mărire a turaţiei j unui motor pînă la o anumită turaţie de regim atunci cînd aceasta s-a micşorat incidental, 3. (METAL.) Defect de turnare care se prezintă sub formă de canale cu adîncimi diferite, cu margini rotunjite şi oxidate, pe suprafeţele pieselor metalice. repriză2 (SPORT), fiecare dintre părţile egale în care se împarte desfăşurarea unor jocuri sportive. Numărul şi durata r. variază de la un joc sportiv la altul ( ex., la fotbal, 2 r. a 45 de minute; la rugbi, 2 r. a 40 de minute; la hochei, 3 r. a 20 de minute; la polo, 4 r. a 5 minute). R. sînt despărţite între ele prin pauze, a căror durată diferă şi ea de la un joc la altul. reproducător (ZOOTEHN.), animal folosit la împerechere, în scopul asigurării înmulţirii efectivelor; în terminologia curentă, denumirea se referă în special la masculi. Selecţionarea r. se face în funcţie de va- loarea sa ereditară, puterea de transmitere a caracterelor valoroase, precum şi de conformaţia exterioară. Vîrsta optimă de folosire la reproducţie în cazul raselor precoce este de 16—18 luni la taurine, 24—36 de luni la cabaline, 12—18 luni la ovine şi 8—11 luni Ia porcine. reproducere 1. (PSIH.) Proces al memoriei prin care se evocă, se reactualizează mintal imagini, idei, cunoştinţe însuşite în cursul experienţei anterioare. Spre deosebire de r e-cunoaştere, r, se realizează în lipsa obiectelor percepute sau textelor memorate anterior. De aceea r. este în general mai dificilă decît recunoaşterea. R., fiind rezultatul final al memorării, reprezintă criteriul verificării practice a eficienţei memoriei. 2. (BIOL.) Proces de înmulţire a organismelor vii. 3. (TEHN.) Executare, prin diferite procedee, a uneia sau a mai multor piese după o piesă-etalon, după o piesă-model sau după şablon, reproducţie (EC. POL.), reluare, reînnoire continuă a procesului de producţie, repre-zentînd unitatea organică a legăturilor complexe şi a momentelor sale (producţie, repartiţie, circulaţie şi consum). Procesul r. cuprinde reproducerea produsului social total, a forţei de muncă şi a relaţiilor de producţie. R. poate fi: simplă, cînd procesul de producţie se reia pe aceeaşi scară, şi lărgită, cînd se măresc proporţiile producţiei. R. este o necesitate obiectivă pentru existenţa şi dezvoltarea societăţii omeneşti, deci un proces valabil pentru toate orînduirile sociale. Ea se desfăşoară în cadrul unor relaţii de producţie şi al unor legi economice proprii fiecărei orînduiri sociale, esenţa şi trăsăturile ei fiind determinate de caracterul modului de producţie respectiv. Pentru orînduirile pre-capitaliste, ca urmare a dezvoltării lente a forţelor de producţie, a fost caracteristică, în general, r. simplă. Începînd cu capitalismul, devine caracteristică r. lărgită. R. capitalistă are caracter antagonist, perpetuează forma de capital a mijloacelor de producţie şi REPRODUCŢIE 104 REPTILE caracterul de marfa al forţei de muncă, reproducind relaţiile de exploatare. Reproducţia capitalistă se desfăşoară în mod anarhic, spontan, în scopul obţinerii unui profit cît mai mare; ea este însoţită de nefolosirea unor capacităţi de producţie, de şomaj, de irosirea unei părţi din munca socială şi întreruptă periodic de crize economice. K. Marx, analizînd mecanismul r. în capitalism, a dezvăluit corelaţiile necesare şi legităţile realizării r. simple şi lărgite (valabile şi pentru socialism), a elaborat schemele r„ care ilustrează legăturile reciproce şi proporţiile materiale şi valorice necesare, a arătat necesitatea legică a creş-terii cu precădere a producţiei mijloacelor de producţie faţă de producţia obiectelor de consum şi a demonstrat că esenţa procesului r. capitaliste este reflectată de legea generală a acumulării capitaliste. Marx a precizat însă că aceste proporţii şi corelaţii sînt încălcate, echilibrul reali-zîndu-se întîmplător şi temporar. V. I. Lenin a dezvoltat teoria marxistă a r., a dezvăluit împletirea tendinţelor spre progres tehnic cii tendinţele spre stagnare, a analizat trăsăturile crizelor de supraproducţie şi a contradicţiilor r. capitaliste în imperialism. R. capitalistă perpetuează şi amplifică toate contradicţiile capitalismului, pregătind condiţiile pentru revoluţia socialistă. R. socialistă se deosebeşte radical de cea capitalistă, esenţa ei nouă fiind exprimată de legile economice specifice socialismului. R. socialistă reprezintă reproducerea produsului social total, a forţei de muncă şi a relaţiilor de producţie pe baza proprietăţii socialiste. în procesul r. socialiste au loc creşterea şi perfecţionarea necontenită a producţiei pe baza tehnicii avansate, în strînsă legătură cu satisfacerea tot mai deplină a nevoilor mereu cres-cînde ale populaţiei, aceasta constituind însuşi scopul producţiei şi al reproducţiei. R. socialistă se desfăşoară planificat, neîntrerupt, fără crize, relu-îndu-se sistematic pe scară lărgită. Ea se întemeiază pe creş- terea cu precădere, în mod permanent, a producţiei mijloacelor de producţie, pe sporirea continuă a acumulărilor socialiste şi a consumului maselor populare. Corelaţiile şi proporţiile necesare înfăptuirii neîntrerupte a T. socialiste lărgite şi realizării integrale a produsului social total, stabilite pe baza schemelor elaborate de Marx, sînt următoarele: ■I(*+i»>II/ I(/+s+t»>I/+lI/ l(s+I>)+II(s+f>)>II U+S+v) unde: / = fondul de înlocuire; s = produsul necesar; o = plusprodusul, 1) valoarea produsului necesar şi a plusprodusului din sectorul I trebuie să fie mai mare decît fondul de înlocuire din sectorul II, deoarece o parte din plusprodus se utilizează pentru lărgirea producţiei în ambele sectoare; 2) valoarea produsului social creat în sectorul I trebuie să fie mai mare decît fondul de înlocuire din sectoarele I şi II, în aşa fel încît producţia de mijloace de producţie din sectorul I să asigure cantitatea şi structura necesară atît pentru înlocuirea mijloacelor de producţie uzate în ambele sectoare, cît şi pentru lărgirea producţiei în proporţiile planificate; 3) valoarea nou creată în ambele sectoare (respectiv venitul naţional) trebuie să fie mai mare decît valoarea produsului social creat în sectorul II, în aşa fel încît producţia bunurilor de consum să asigure cantitatea şi structura necesară pentru satisfacerea cerinţelor atît ale muncitorilor ocupaţi în ambele sectoare şi ale celor suplimentari, ceruţi de lărgirea producţiei în cele două sectoare ale producţiei sociale, cît şi a lucrătorilor ocupaţi în sfera neproductivă. Aceste corelaţii, cît şi nivelul lor, al devansărilor obiectiv necesare în fiecare etapă sînt asigurate în socialism, prin activitatea de planificare a economiei naţionale. Procesul r. socialiste este organizat de stat, care determină în mod planificat, pe baza posibilităţilor şi a necesităţilor obiective, volumul producţiei, ritmul de dezvoltare al economiei naţionale, proporţiile şi corelaţiile între ramurile ei, volumul acumulărilor şi al consumului. Reproducţia lărgită a fondurilor de producţie se îmbină în socialism cu procesul de reproducere sistematică a forţei de muncă, cu creşterea nivelului de calificare al lucrătorilor,, excluzînd astfel şomajul şi asi-gurînd ocuparea întregii populaţii apte de muncă în activităţi utile societăţii. Paralel cu r* produsului social total se reproduc şi se perfecţionează necontenit relaţiile de producţie socialiste:, pregătind astfel condiţiile trecerii la comunism. în România, procesul r. socialiste s-a desfăşurat în ritmuri înalte, fiind condiţionat şi influenţat de industrializarea socialistă susţinută a ţării, care a favorizat creşterea acumulărilor socialiste. în perioada 1930— 1965, din venitul naţional a fost repartizat circa 25 % pentru acumulare. Aceasta a permis efectuarea unui volum sporit de investiţii de la an la an, din care cea mai mare parte au fost destinate lărgirii şi perfecţionării producţiei pe baza tehnicii moderne. Lărgirea proporţiilor producţiei a fost însoţită de creşterea numărului salariaţilor, de pregătirea unor cadre specializate în raport cu cerinţele economiei naţionale, procesul reproducerii forţei de muncă fiind însoţit de schimbări în structura ei, caracteristice transformării în perspectivă a României într-o ţară industrială dezvoltată. V. şi România (Dezvoltarea economică). reptile (lat. reptilis, din repere. ,,a se tîrî“), clasă de vertebrate amniote, ovipare, cu temperatura corpului variabilă, cu pielea acoperită de solzi cor-noşi şi lipsită, cu puţine excepţii, de glande; craniul are un singur condil occipital, iar inima este formată din două auricule şi un ventricul, împărţit de obicei incomplet în două camere. R. au membre scurte, uneori rudimentare, iar alteori (ex. la şerpi) acestea lipsesc, în era mezozoică au trăit forme gigantice de r. (ex. dinozaurienii), unele REPUBLICĂ 105 REPUBLICĂ Reptile: [ — broasca ţestoasă de lac (Emiis orbicularis) : 2 — broasca ţestoasă (Gavialis gangcticui) ; 4 — hatteria (SphacnoJon punctaium) ; 5-6--şopirlc (Lace (Anguis frogilis) ,* S — cameleon (Chamaeleon vulgarii): 9 — şarpele boa (Boa nalrix) : 11 — vipera (V'ipera berus) : 12 - şarpe cu clopot dintre ele cu membre bine dezvoltate, adaptate la toate mediile şi la multiple moduri de viaţii; în această eră, r. au fost stăpînii uscatului, aerului şi mărilor. Trăiesc în toate continentele. Majoritatea reptilelor [stnt terestre şi carnivore (ex. şopîrlclc, şerpii, crocodilii, broaştele ţestoase). Republica Araba Unită, stat în nord-estul Africii, ocu-pînd şi peninsula Sinai din Asia, situat între Libia, Sudan, Marea Roşie, golful Akaba, Israel şi Marea Mediterană. Suprafaţa: circa 1 000 000 km". Populaţia: 28 900 000 loc. (1964), formată în special din egipteni (de limbă arabă). Capitala: dr uscat (Tcshtiln nruecui: -? — yavialul •ta viridis şi Lacerta vivipara) : 7 — napi rea Constrictor!: /(!*-■ şurpe dr casă (Natrix -i (Cratalus horriJus). Cairo. Limba de stat: araba. Cea mai mare parte a teritoriului R.A.U .este un deşert; valea Nilului, care străbate ţara de la sud la nord, formind o deltă întinsă la vărsarea in Marea Mediterană, reprezintă o imensă oază în care se concentrează circa 97% din populaţie. In partea vestică a ţării se întinde REPUBLICĂ 106 REPUBLICĂ o porţiune din Deşertul Libiei, cu relief de podiş. în cadrul lui apar depresiuni care ating pînza de apă freatică, constituind oaze. La est de valea Nilului se află Deşertul Ara-biei, un podiş fragmentat de ueduri, cu înălţimi de 300 — 700 m, mărginit spre ţărmul Mării Roşii de munţii Etbai, care pe alocuri depăşesc 2 000 m altitudine. Peninsula Sinai are relief de podiş în partea nordică şi relief muntos (cu altitudinea maximă de 2 641 m) în sud. Climă tropicală continentală, foarte aridă, cu amplitudini termice diurne mari. Pe ţărmul Mării Medi-terane clima este subtropicală mediteraneană. Singurul rîu Nilul, nu primeşte afluenţi pe teritoriul R.A.U. Zăcăminte de petrol, fosforite, minereuri de mangan, de fier, de zinc, aurifere, săruri (din lacurile sărate). Republica Arabă Unită este o ţară agrară cu o industrie în curs de dezvoltare. în industrie, sectorul capitalist de stat deţine rolul principal. în agricultură reforma agrară a subminat poziţia economică a marilor proprietari feudali; predomină mic« proprietate ţărănească. Agricultura se practică pe terenurile irigate din valea şi din delta Nilului, obţi-nîndu-se două-trei recolte pe an. Principala cultură este bumbacul, care ocupă circa 1/3 din suprafaţa cultivată (concentrat în special în sudul ţării). R.A.U. dă circa 60°/0 din producţia mondială de bumbac, de calitate superioară, cu firul lung. Pentru consumul local se cultivă în special cereale (porumb, grîu, orez, orz), apoi trestie de zahăr, legume, plante citrice. Este dezvoltată industria extractivă (mai ales a petrolului), energetică, textilă, alimentară (zahăr, ulei din seminţe de bumbac), siderurgică, constructoare de maşini (vagoane, biciclete, frigidere, construcţii navale), chimică şi de prelucrare a petrolului. Majoritatea întreprinderilor sînt concentrate în Cairo, Alexandria, în oraşele din delta Nilului şi din zona Canalului Suez. Construirea, prin colaborarea cu U.R.S.S., a barajului de la Assuan, care va alimenta o puternică hidrocentrală şi va da posibilitatea irigării unor întinse suprafeţe deşer-tice, va contribui la ridicarea economică a R.A.U. Se exportă produse agricole (70% din valoarea exportului), în special bumbac, şi se importă maşini, utilaje, produse alimentare. Comerţul este orientat spre ţările Europei vestice, S.U.A., U. R. S. S. şi celelalte ţări socialiste, precum şi spre ţările arabe. — Istoric. Ca urmare a revoluţiei antifeudale şi antiimperialiste din 1952— 1953, Egiptul s-a proclamat republică independentă. Sub conducerea lui G.A. Nasser, guvernul a iniţiat o serie de reforme economice, sociale şi politice (printre care naţionalizarea, în 1956, a Canalului Suez, reforma agrară, care se realizează treptat începînd din 1952, naţionalizarea băncilor, a marilor întreprinderi industriale, a companiilor comerciale etc.), care au întărit independenţa naţională a ţării. în 1956 a avut loc agresiunea anglo-franco-israeliană asupra ţării, care s-a terminat printr-un eşec. în 1958 s-a constituit, prin unirea Egiptului cu Siria, Republica Arabă Unită, din care Siria s-a retras în 1961, Egiptul păstrîndu-şi însă titulatura. R.A.U. promovează o politică de neaderare la blocurile militare agresive, se pronunţă pentru coexistenţa paşnică între ţări cu orînduiri sociale diferite, împotriva colonialismului. R.A.U. este membră a Ligii Ţărilor Arabe. Constituţia provizorie din 1964 declară că în R.A.U. puterea politică este bazată pe „alianţa forţelor muncitoare ale poporului", cuprinzînd pe „ţărani, muncitori, soldaţi, intelectuali şi reprezentanţi ai burgheziei naţionale". Totodată, Islamul a fost declarat religie de stat. Şeful statului este preşedintele, ales pe termen de şase ani, printr-un referendum pe întreaga ţară, pe baza candidaturii propuse de Adunarea Naţională, care este organul legislativ suprem (din 1958 preşedinte al R.A.U. este G.A. Nasser). Guvernul este numit de către preşedinte. R.A.U. întreţine relaţii diplomatice cu Republica Socialistă România. Organizaţia politică: Uniunea socialistă arabă, înfiinţată în 1963; conform statutului, ea „trebuie să constituie cadrul politic al acţiunii forţelor populare coalizate". V. şi Egipt. REPUBLICA 107 REPUBLICĂ i .7^ j/^tT \ r r V ^ '') medicul precizează de asemenea doza şi modul de administrare a medicamentului. reţinător l.(TEHN.) Ansamblu de conducte şi de organe de reţinere care servesc la dirijarea circulaţiei fluidului în-tr-un singur sens. 2. (MAS.) Casetă la o pompă sau la un compresor cu piston, în care fluidul (aerul, lichidul etc.) este adus prin conducta ' de alimentare sau este refulat în conducta de evacuare şi în care sînt montate organele de reţinere (supape etc.). Organele de reţinere funcţionează sub influenţa variaţiei de presiune, provocată de mişcarea pistonului. 3. (EXPL. PETR.) Dispozitiv folosit pentru a proteja coloana de tubaj şi pentru a împiedica întoarceiea laptelui de ciment în coloană în cursul operaţiei de cimentare sub presiune a unei sonde. reţinere (DR.), măsură prin care, în interesul cercetării cauzei, organele de urmărire penală lipsesc de libertate o persoană pe timp de cel mult 24 de orc înainte de punerea ei sub urmărire. R. este dispusă de către organele de urmărire penală. Reuchlin/rdihlin], Johannes (supranumit Capnio, Kapnion; 1455—1522), savant umanist, întemeietorul filologiei clasice în Germania. împotrivindu-se arderii scrierilor în limba ebraică, R. provoacă o polemică care antrenează de partea sa pe toţi reprezentanţii umanismului german, printre care pe Ulrich von Hutten. în sprijinul tezei sale publică culegerea „Claro-rum virorum epistolae** („Scrisori ale oamenilor celebri**. REULEAUX 121 REVELAŢIE 1518), dobîndind o victorie iro-rală asupra Vaticanului. A reglementat pronunţarea limbii vechi greceşti după pronunţarea neogreacă. Activitatea sa constituie un aport preţios la victoria spiritului rinascentist în Germania. Reuleaux [rolo], Franz ( 1829— 1905), om de ştiintă german. A fost profesor ia $coala tehnică superioară din Berlin. R. este unul dintre fondatorii teoriei mecanismelor şi a maşinilor, care a introdus şi a precizat numeroase concepte fundamentale ale teoriei mecanismelor şi maşinilor şi a elaborat metode de transformarea şi calculul cuplurilor cinematice. reumatism (gr. rheumaiis-mos, din rheuma „umflătură**; MED.), termen care denumea, în trecut, afecţiunile aparatului locomotor, în special ale articulaţiilor, indiferent dacă natura lor era inflamatorie, degenerativă, metabolică etc. Astăzi prin r., sau boală reumatismală, se înţeleg afecţiunile care au următoarele caractere comune: cauză infecţioasă (provocată de obicei de streptococ), patoge-nie inflamatorie alergică, alterări ale substanţei fundamentale a ţesutului conjunctiv, manifestări articulare şi viscerale. Principalele boli reumatice sînt: r. poliarticular acut, poliartrita cronică evolutivă, spondilita ankilopoetică, r. părţilor moi (nervi, muşchi etc.). — R, poliarticular acut, boală reumatică frecventă la copii şi tineri. Boala începe brusc la 5 — 20 de zile după o angină sau amigdalită, cu febră, transpiraţii şi tumefacţii dureroase articulare. Durează, dacă nu este tratată, 3 — 4 săptămîni, avînd tendinţa la recidivă, sau trece în stadiu subacut sau cronic. R.p.a. se complică frecvent cu îmbolnăvirea cordului, în special la copii (cndocardită, pericardită, insuficienţe val-vularc), cu pleurczii, nefrite, corce etc. R.p.a. se tratează cu doze mari de salicilat de sodiu, piramidon, penicilină etc. reumatologie (MED.), ramură a medicinii interne care se ocupă cu studiul bolilor reumatismale. Réunion [reiiniol, insulă de origine vulcanică în arhipela- gul Mascarene (Oceanul Indian). Suprafaţa: 2 510 km2. Populaţia: 370 000 loc. (1963). Relief în general muntos, cu vulcani activi. înălţimi pînă Ia 3 069 m. De-a lungul ţărmurilor se întind cîmpii joase de acumulare. Climă tropicală, marină. Vegetaţia: savane, păduri tropicale şi păduri de conifere. Se cultivă trestie de zahăr, cafea, vanilie, tutun, pomi fructiferi etc. Principalul oraş este portul Saint-Denis. în sec. al XVII-lea, insula, care fusese timp îndelungat nelocuită, a devenit colonie franceză sub denumirea Bourbon (1649). Numele ei actual datează din 1793. Din 1946 are statut de „departament de peste mări" al Franţei. Puterea executivă este exercitată de către un prefect, reprezentant al guvernului francez. în R. activează diferite partide politice, ca secţii locale ale principalelor partide politice din Franţa. în 1959 a fost întemeiat, ca partid de sine stătător, Partidul Comunist din R. (pînă la această dată a existat ca federaţie a Partidului Comunist Francez). reuniune a două mulţimi (MAT.), mulţimea tuturor elementelor care aparţin cel puţin uneia dintre mulţimile considerate (ex. r. mulţimilor A = (-1,2,3) şi £=(— 1, 2,77, VI) este mulţimea C = (—1, 2, 3, 77, l/_2); se scrie C = A uB şi se citeşte A reunit cu B). Se numeşte şi sumă a două mulţimi. Uneori, în locul semnului (J se foloseşte semnul +. Reuter /roitd] (Agenţia —), agenţie de presă din Marea Britanie, cu sediul la Londra, înfiinţată în 1851, agenţia Reuter aparţine astăzi unui consorţiu, din care fac parte proprietarii principalelor ziare engleze. Reuter [roitprj, Fritz (1810 —1874), scriitor şi poet realist-critic german, ccl mai însemnat reprezentant al literaturii scrise în dialectul german de nord. A zugrăvit emoţionant conflictul dintre clăcaşi şi moşieri şi a satirizat reacţiunea feu-dal-absolutistă. Opera sa principală, romanul „Din timpul cînd eram ţăran" (1862—1864), constituie o frescă cuprinzătoare şi colorată a vieţii din regiunea Mecklenburg în a doua jumătate a secolului al XlX-Iea. Reuther [ tu:$p7, Walter (n. 1907), vicepreşedinte al centrului sindical Federaţia Americană a Muncii-Congresul Sindicatelor Industriale(A.F.L. -C.I.O.) şi preşedinte al Uniunii sindicale a muncitorilor din industria de automobile şi aviaţie (din S.U.A.). revaccinâre (MED.), inoculare a unui vaccin Ia o persoană care a mai făcut înainte vaccinul respectiv (ex. r. antivario-Iică, obligatorie la vîrsta de 7 ani, cea dintîi vaccinare fiind făcută în primul an de viaţă). revalorificare (TEHN.), readucere în stare de folosire a unor resturi de materiale, deşeuri, rebuturi, piese şi organe de maşini uzate etc., prin fabricarea din ele de produse noi. revalorizarea banilor (EC.), restabilire a valorii banilor (valutei naţionale) în urma unui proces inflaţionist. Se realizează prin măsuri luate de stat pe linia ridicării cursului oficial al banilor de hîrtie în raport cu aurul şi cu valutele străine. R.b. este o metodă de stabilizare bănească atunci cînd procesul inflaţionist, combătut prin ea, nu are un caracter pronunţat şi cînd situaţia financiară şi economică a ţării este în curs de ameliorare. revărsare, moment cînd a-pele unui rîu în creştere depăşesc malurile pe o suprafaţă mai mare şi pătrund în albia majoră (luncă). Frecvent r. au Ioc în cursul inferior al rîurilor mari, în regiuni joase de cîmpie sau podiş. revelator,-soluţie folosită în practica fotografică pentru developare. Pc lîngă un developator, r. mai conţine cîteva substanţe utile (con-servantul, acceleratorul, atenuatorul etc.). Introducînd în r. filmul sau placa fotografică, halogenurile de argint din emulsia fotosensibilă sînt reduse la argint metalic în locurile care au fost expuse la lumină; urmează operaţia de fixare. revelaţie (lat. revelatio „dezvăluire, destăinuire"), noţiune teologică, descmnînd actul prin care dumnezeu ar face cunoscute natura şi „voinţa" sa înte- REVENDICARE 122 REVISTA meictorilor de religii, sfinţilor sau profeţilor, consideraţi ca persoane dotate cu facultăţi supraraţionalc. revendicare, acţiune in (DR.). cerere în justiţie sau în faţa organelor arbitrale, care urmăreşte recunoaşterea unui drept de proprietate sau de administrare operativă directă ori a altui drept real principal de tip nou. în scopul dobîndi-rii posesiunii unui lucru aflat, fără drept, în stăpînirea unei alte persoane. revenire 1. (METAL.) Tratament termic aplicat pieselor metalice (în special din oţel şi din fontă) cu scopul de a le îmbunătăţi ductilitatea şi tenacitatea sau de a le micşora tensiunile interne. R. constă în rcîncălzirca piesei (călite in prealabil) pînă la o anumită temperatură şi apoi în răcirea cu o anumită viteză. Prin r. se obţin structuri granulare fine. în practica industrială, călirca şi revenirea sînt operaţii aproape nedespărţite, după călirc urmînd una sau mai multe reveniri, în funcţie de material şi de caracteristicile finale dorite. 2, (REZ. MAT.) Revenire elastică, reducere parţială sau totală, în timp, a dcformaţici unui corp, în urma îndepărtării forţelor care au provocat deformaţia iniţială a acestuia. revent 1. (AGR. : Rhcum officinale) Plantă erbacee din familia poli-gonaceelor, cultivată ca legumă. Arc frunze mari. de 50—70 cm, cu nervuri proeminente şi marginile limbului ondulate. Se cultivă mult în ţările din nord-vestul Europei pentru peţio-lul frunzelor, folosit în alimentaţie. In ţara noastră se cultivă sporadic în grădini, mai ales în Transilvania. 2. (FARM.) Rădăcina şi rizomul plantelor Rheum officinale şi Rheum palmatum. Conţine principii active (oximetilantrachi-none) cu acţiune purgativă, stimulatoare a motilităţii intestinului gros. Administrat sub formă de pulbere, r. este indicat în tratamentul constipaţiei cronice. reverberaţie (lat. reverberaţia, din reverberare „a respinge, a reflecta**; FIZ.), persistenţă a unui sunet după ce sursa sonoră a încetat să mai emită. R. se datorează reflexiilor sunetului pe pereţi sau pe alte corpuri. Ea condiţionează calitatea unei audiţii. Astfel, dacă durata r. este prea marc, sunetele se suprapun şi cuvîntul sau melodia devin neinteligibile; dacă durata r. este mică, vorba şi muzica apar şterse, lipsite de culoare şi de sonoritate. Pentru diferitele feluri de săli (de teatru, operă, concert, curs etc.) există o anumită durată de r. optimă. R. constituie una dintre problemele importante pentru acustica unei săli. — (TELECOM.) R. artificiala, prelucrare electroacusticî a semnalelor sonore, în scopul obţinerii unor efecte asemănătoare celor determinate de r. unei încăperi. Este utilizată în televiziune, pentru obţinerea duratei de r. corespunzătoare scenei transmise, în radiodifuziunea sonoră şi la înregistrările muzicale, pentru reliefarea soliştilor pe fondul muzical etc. reversibil (despre o transformare a unui sistem fizic între două stări diferite), care se poate desfăşura atît într-un sens, cît şi în sens invers, sistemul trccînd prin aceeaşi succesiune de stări intermediare, însă în ordine inversă. Transformările reale sînt practic r. numai dacă variaţia parametrilor fizici ai sistemului respectiv se petrece într-un timp-mult mai mare decît timpul de relaxare, sistemul putînd fi considerat că trece prin stări intermediare de echilibru. reversiune (lat. reversio, din revertere ,,a întoarce**; METAL.), tratament termic aplicat unor aliaje cu bază de aluminiu, în scopul eliminării efectelor î m b ă t r î n i r i i. Aliajul supus r. redevine plastic, poate fi deformat uşor şi poate fi durificat din nou. „Revista contimporană", publicaţie literară-ştiinţifică bilunară. apărută, la Bucureşti, între 1 martie 1873 şi I august 1876. A purtat polemici înde- lungate cu junimiştii. T. Ma-iorescu a supus cîtcva articole din R.c. unei severe analize în studiul său consacrat „beţiei de cuvinte*'. Printre colaboratorii ci se numără: V.A. Urechiă, G. Sion, P. Gră-diştcanu, P. Ghica, G. Crc-ţianu, M. Zamfirescu, A. Dc-metriescu, $t. C. Michăilcscu, D.A. Sturdza ş.a. In paginile ci, V. Alecsnndri a publicat versuri şi fragmentul de roman „Dridri** (1873). „Revista criticn-Iitcrară", publicaţie lunară apărută, la Iaşi, între 1 ianuarie 1893 şi 1 iunie 1897, sub conducerea lui Aron Densuşianu. Revista, expresie a unui cerc rcstrîns de colaboratori, a tipărit studii de istoric literară, filologic, istoric, texte de folclor şi literatură. Printre colaboratori s-au numărat N. Densuşianu, M. Străjan, O. Densusianu ş.a. „Revista de filozofie", revistă trimestrială apărută între anii 1923 şi 1943 sub direcţia lui C. Rădulcscu-Motru, ca scrie nouă a publicaţiei „Studii filozoficc“(1907-19l9).Aayut o orientare idealistă eclectică, promovînd însă concepţii raţionaliste şi democratice, antigîn-diriste şi antitrăiriste. A publicat şi studii de logică, psihologic, sociologie, estetică şi pedagogie. Printre colaboratorii revistei se numără: P. P. Ncgu-lescu, D. Guşti, M. Ralca, T. Vianu, M. Florian, N. Pc-trescu, I. Brucăr, N. Bagdasar. „Revista de filozofie", revistă editată de Academia Republicii Socialiste România. Reprezintă seria nouă a revistei „Cercetări filozofice'* (1954—1963). Apare lunar. „Revista de istorie şi teorie literară", publicaţie trimestrială, editată la Bucureşti, din 1952, de către Institutul de istoric literară şi folclor al Academiei şi care pînă în 1964 (numerele 1— 2) a apărut sub titlul de „Studii şi cercetări de istoric literară şi folclor**. Pînă în martie 1965 a fost condusă de acad. G. Călinescu, împreună cu un comitet de redacţie. „Revista de pedagogie", organ teoretic al Institutului de ştiinţe pedagogice. înfiinţat# în 1952, apare lunar, la Bucureşti. REVISTĂ 123 REVISTĂ „Revista de psihologie", publicaţie a Institutului de psihologie al Universităţii din Cluj, fundată şi condusă de FI. Ştefănescu-Goangă. A apărut de patru ori pe an, de la 1 ianuarie 1938 pînă Ia 31 martie 1949. A publicat studii de psihologie teoretică şi aplicată. Au colaborat Al. Roşea, M. Beniuc, Liviu Rusu, A. Chircev, S. Cupcea ş.a. „Revista de psihologie", revistă editată de Academia Republicii Socialiste România, înfiinţată în 1955, apare de patru ori pe an. „Revista de Statistică" organ al Direcţiei Cepfrale de Statistică de pe lîngă Consiliul de Miniştri şi al Societăţii de ştiinţe economice din Republica Socialistă România. Apare lunar la Bucureşti; primul număr a apărut în 1952. „Revista Fundaţiilor regale", publicaţie lunară cu caracter cultural, literar şi artistic, apărută la Bucureşti, între 1 ianuarie 1934 şi 31 decembrie 1947. Orientările variate ale colaboratorilor i-au imprimat de la început o ţinută eclectică, în anii dictaturii antonesciene, Revista Fundaţiilor regale a căpătat o orientare reacţionară. Începînd de Ia 1 septembrie 1945 a apărut într-o nouă serie, avînd ca director pe Al. Ro-setti. în diferite etape din activitatea revistei au colaborat mai toţi scriitorii importanţi ai vremii. „Revista generală a învăţă-mîntului", publicaţie periodică a cadrelor didactice de toate gradele, fundată de Spiru Har e t. A apărut de 10 ori pe an, la Bucureşti, între 1905 şi 1917, precum şi între 1923 şi 1944. A adus contribuţii însemnate la progresul învăţămîntului şi al gîndirii pedagogice pînă în 1938, cînd s-a lăsat influenţată de curentele naţionaliste şi fasciste. „Revista idealistă", revistă fundată şi condusă de Mihail G. Holban. A apărut lunar, la Bucureşti, din martie 1903 pînă în septembrie 1916, avînd ca prim-redactor pe N. Vas-chide (1903—1907) şi ca secretar pe N. Zaharia (1911 — 1913). Deşi conservator şi adept al idealismului religios, M.G. Holban a atras printre colaboratori numeroşi ideologi, savanţi şi literaţi progresişti, ca A.D. Xenopol, V.M. Kogăl-niceanu, D. Drăghicescu, Şt. Antim, V. Babeş, I. Felix, Şt. Hepites, V. Anestin, M. Sa-doveanu, E. Lovinescu ş.a. „Revista istorică", publicaţie periodică românească, apărută, la Bucureşti. între 1914 şi 1946. A fost înfiinţată de N. Iorga şi condusă de el pînă la moarte (1940). A publicat articole şi studii critice de istorie şi filologie, documente, recenzii şi note. „Revista istorică română", publicaţie apărută între 1931 şi 1947, la Bucureşti, întemeiată şi condusă de un grup de profesori; ulterior a apărut sub egida Institutului de istorie naţională de pe lîngă Universitatea din Bucureşti. „Revista istorică română" a publicat şi o serie de volume, constituind Biblioteca „Revistei istorice române". „Revista învăţămîntului superior", organ al Ministerului Învăţămîntului. Apare la Bucureşti, din 1959; din 1963 apare lunar. „Revista literară", săptă-mînal de poezie, proză şi critică, apărut Ia Bucureşti, din martie pînă în decembrie 1947, sub conducerea lui M.R. Paraschi-vescu. „Revista matematică din Timişoara", revistă lunară de matematică, înfiinţată de Traian Lalescu în 1921, editată la Şcoala politehnică din Timişoara şi redactată de Valeriu Alaci (1884-1955). A apărut pînă în 1949. A avut un rol important în pregătirea matematică elementară a tineretului din ţara noastră. „Revista modernă", publicaţie literară săptămînală, apoi bilunară, apărută, cu intermitenţe, la Bucureşti, între 19 februarie 1901 şi 24 februarie 1902, apoi sub titlul „Pagini alese** între 14 martie 1902 şi 16 februarie 1903. Au colaborat: Al. Macedonski, P. Cer-na, I. Al. Brătescu-Voineşti, M.. Codreanu, D. Teleor, H. Lecca ş.a. Cu pseudonimul M.S. Cobuz, apoi cu numele său, Mihail Sadoveanu a publicat versuri, povestiri şi prima versiune a romanului „Şoimii" („Fraţii Potcoavă**). „Revista nouă", publicaţie lunară, apărută, la Bucureşti, sub conducerea lui B.P. Has-deu din 15 decembrie 1887 pînă în septembrie 1895. A publicat literatură, studii de istorie, filologie şi sociologie, cronici plastice şi dramatice ş.a. Au colaborat B. Şt. Delavrancea, AI. Vlahuţă, l.A. Bassarabescu, V.A. Urechiă, S.F. Marian, I.-A. Candrea, L. Şăineanu, G. Ionescu-Gion, D.A. Sturdza, Th. Speranţia ş.a. „Revista pedagogică", publicaţie cu caracter progresist, consacrată răspîndirii cunoştinţelor de psihologie, pedagogie şi sociologie, înfiinţată şi condusă de C. D i m i t r e s c u-I a ş i. între 1891 şi 1898 au apărut la Bucureşti 12 numere, iar în 1902 un supliment. Au colaborat: Al. Odobescu, P. Dulfu, L. Şăineanu şi N. Iorga. „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie", publicaţie periodică românească, întemeiată de Grigore Toci-lescu, apărută la Bucureşti. A avut o apariţie neregulată (1882 -1885, 1887, 1891, 1893— 1894, 1902-1903 şi .1909-1922). A publicat articole şi studii de arheologie şi filologie, documente şi recenzii. „Revista politică şi literară", revistă lunară, apărută cu intermitenţe, Ia Blaj, sub redacţia lui Aurel Ciato, între 1906 şi 1907. A militat pentru’ unitatea politică şi culturală a poporului român. Au colaborat M. Sadoveanu, I. Agîrbiceanu, I. Scurtu, Al. Ciura, I. Gorun, Al. Lapedat'u ş.a. „Revista română pentru ştiinţe, litere şi arte", publicaţie lunară apărută, la Bucureşti, din aprilie 1861 pînă în decembrie 1863, sub conducerea lui Al. Odobescu. A publicat, alături de scrieri beletristice, studii de istorie şi arheologie, medicină, economie, geologie, drept. Printre colaboratorii ei s-au numărat: V. Alecsandri, I. Ghica, Al. Donici, P. Ghica, D. Dăscălescu, Gr. Cobălcescu, dr. I. Felix, Radu Ionescu, D. Berindei. în paginile ei au apărut pentru prima dată romanul „Ciocoii vechi şi noi** (1862-1863) de N. Filimon REVISTĂ 124 REVOLUŢIE şi, parţial, „Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul** (1861 — 1863) de N. Bălcescu. „Revista socialău, cea dinţii publicaţie teoretică socialistă din România. A apărut lunar, la Iaşi, între anii 1884 şi 1887. în coloanele revistei au apărut importante studii economice-sociologice („Karl Marx şi economiştii noştri**, „Ce vor socialiştii români„Coaliţii, greve şi însemnătatea lor“, „Robia şi socialismul**, „Anarhismul şi socialismul** ş.a.), în care erau combătute doctrinele politice mic-burgheze, şi în primul rînd anarhismul. în 1886 a publicat un articol al lui F. Engels, intitulat „Starea politică şi socială**. R.s. a reflectat în coloanele sale lupta organizată a muncitorimii române. Printre colaboratorii de seamă ai revistei s-au numărat Ion Nădejde şi C. Dobrogeanu-Gherea. revistă de front (M1L1T.), verificare periodică de către comandanţi a gradului în care unităţile sau subunităţile subordonate şi-au însuşit instrucţia de front. Cu această ocazie se verifică şi aspectul exterior al militarilor, starea echipamentului şi a tehnicii militare. Revista de front se termină cu defilarea. revizie 1. (CONT.) Control cu caracter repetat constînd în revederea şi în verificarea de documente privitoare la operaţii economice care au avut loc anterior (ex. revizie efectuată de organele controlului financiar după controlul preventiv al con-tabililor-şefi). 2. (TEHN.) Totalitatea operaţiilor executate asupra unui sistem tehnic (instalaţie, utilaj, vehicul etc.), cu scopul de a stabili starea acestuia şi de a preveni apariţia defecţiunilor în exploatare. R. presupune efectuarea de încercări, măsurări ale parametrilor funcţionali, reglări etc. şi poate fi: incidentală (neplanificată), period/ că (planificată) şi tehnică (complexă). revizionism, curent în mişcarea muncitorească; reprezintă o varietate a oportunismului de dreapta, care, sub pretextul unei dezvoltări creatoare, revizuieşte bazele filozofiei, economiei şi politicii marxist- leniniste, denaturînd conţinutul lor revoluţionar. în istoria mişcării muncitoreşti r. s-a împletit de obicei cu reformismul. Reflectînd influenţa ideologiei burgheze în mişcarea muncitorească, r. subminează unitatea partidelor mar-xist-lemniste, duce la demobilizarea clasei muncitoare şi a celorlalţi oameni ai muncii în lupta împotriva exploatării şi a imperialismului. Dezvoltarea în mod creator a teoriei marxist-leniniste pe baza generalizării fenomenelor noi apărute în mersul înainte al societăţii, lupta intransigentă pentru apărarea purităţii acestei teorii, împotriva deformărilor reformiste, revizioniste şi dogmatice, constituie condiţii esenţiale pentru ca partidele comuniste şi muncitoreşti să-şi îndeplinească misiunea lor istorică. revizuire (DR.), cale de atac extraordinară prin care, în termenul şi pentru motivele arătate de lege, partea interesată sau procurorul cere instanţei să revină asupra hotă-rîrii de fond definitive pe care a pronunţat-o şi să procedeze la o nouă judecare a pricinii. Prin r. se mai poate cere unei instanţe judecătoreşti superioare anularea ultimei hotărîri în cazul contrarietăţii a două hotărîri definitive. revocare (lat. revocare „a rechema**; DR.) 1. Desfiinţare a unui act juridic prin manifestarea unilaterală de voinţă a persoanei care l-a făcut (ex. r. unei oferte de contract ori a unui legat). 2. Desfiinţarea unui act juridic în cazurile prevăzute de lege (ex. revocarea unei donaţii pentru ingratitudine în cazul cînd donatarul îi refuză donatorului pensia de întreţinere datorată potrivit legii). 3. Desfiinţarea, ca urmare a introducerii acţiunii pauliene, a actelor de înstrăinare făcute de către debitor în frauda creditorilor, desfiinţarea avînd drept efect reintrarea în patrimoniul debitorului numai a acelor bunuri necesare satisfacerii drepturilor creditorului care a introdus acţiunea. 4. Act prin care organul de stat competent hotărăşte încetarea calităţii de membru într-un organ ales (ex. dreptul Marii Adunări Naţionale de a revoca Consiliul de Stat, Consiliul de Miniştri, Tribunalul Suprem şi pe Procurorul General). 5. Act prin care alegătorii retrag mandatul deputatului ales de ei fie în Marea Adunare Naţională, fie în sfaturile populare. „Revolta1*, gazetă săptămî-nală muncitorească, apărută, la Bucureşti, între I octombrie 1889 şi 1 ianuarie 1890, ca „organ al muncitorilor de toate breslele**; a fost organul oficios al mişcării muncitoreşti din întreaga ţară. A militat pentru unirea tuturor forţelor muncitoreşti într-un partid politic. revoluţia burgheză din Anglia din sec. al XVII-lea, revoluţie burgheză victorioasă, de însemnătate europeană, în urma căreia a avut loc instaurarea orînduirii de stat burgheze în Anglia. Ea a fost îndreptată împotriva regimului feudal-ab-solutist, care, în timpul regilor Iacob I (1603—1625) şi Carol 1 (1625—1649) din dinastia Stuart, trecea printr-o a-dîncă criză social-politică. Lupta opoziţiei (reprezentată de burghezie, noua nobilime îm-burghezită şi, în parte, de ţărănimea engleză) a îmbrăcat un veşmînt religios, desfăşurîn-du-se sub forma mişcării p u-r i t a n i 1 o r, parlamentul fiind (începînd de la sfîrşitul sec. al XVI-lea) principalul ei centru organizatoric şi politic. Revoluţia a început în condiţiile agravării conflictului dintre rege şi parlament, ca urmare a persecuţiei puritanilor, a politicii externe nefavorabile protestanţilor, dusă de regele Carol I, şi mai ales a războiului împotriva Scoţiei puritane, care se răsculase în 1637 —1638. Carol I a convocat» după o întrerupere de 11 ani (1629—1640), parlamentul (13 aprilie—5 mai 1640, Parlamentul scurt, şi 3 noiembrie 1640—20 aprilie 1653, Parlamentul lung), cerîndu-i să aprobe alocarea unor sume de bani pentru continuarea războiului împotriva Scoţiei. Parlamentul lung a iniţiat o serie de măsuri îndreptate împotriva absolutismului (desfiinţarea impozitelor create de rege între anii 1629 REVOLUŢIE 125 REVOLUŢIE şi 1640, lichidarea tribunalelor extraordinare regale şi bisericeşti, stabilirea principiului responsabilităţii puterii executive în faţa parlamentului etc.), care l-au determinat pe regele Ca-rol I să înceapă, în 1642, războiul împotriva parlamentului. In timpul primului război civil (1642—1646) dintre parlament (sprijinit de masele populare) şi monarhie (susţinută de marea nobilime feudală şi de biserica anglicană) s-a dezvoltat revoluţia. în prima etapă a războiului, armata parlamentului a suferit înfrîngeri; reorganizată însă de Oliver Crom w e l 1, armata „noului model“ (al cărei nucleu I-a constituit detaşamentul de cavalerie numit „coastele de fier“, format din ţărani şi din mica nobilime) a obţinut victorii decisive asupra armatei regelui la Marston Moor (1644) şi Naseby (1645). în cursul revoluţiei s-au cristalizat în tabăra revoluţionară cîteva grupări şi curente politice radicale, care doreau să ducă revoluţia pînă la egalitatea socială. în 1648, cu ajutorul nobilimii din nordul ţării, regele a dezlănţuit al doilea război civil, dar a fost înfrînt de armata revoluţionară la Preston (1648). Sub presiunea maselor revoluţionare, r. b. din A. din sec. al XVII-lea a căpătat, în 1649, un caracter burghezo-democratic; regele Carol I a fost executat, iar monarhia şi Camera Lorzilor lichidate; a fost proclamată republica (19 mai 1649), puterea politică trecînd în mîinile burgheziei şi ale noii nobilimi îmburghezite. V. şi Marea B r i t a n i e. revoluţia burgheză din Franţa (1789—1794), revoluţie care a lichidat orînduirea feudal-absolutistă în Franţa. Revoluţia a fost pregătită pe plan economic de marile transformări din sec. XVIIrXVIII (dezvoltarea comerţului, a capitalului cămătăresc, a industriei), care au dus Ia dominaţia economică a burgheziei, iar pe plan spiritual de mişcarea iluministă, reprezentată de marii gînditori din sec. al XVIlI-Iea: Morelly, Mably, Voltaire, Mon-tesquieu, Rousseau, Diderot, Holbach, Helvetius, La Met-trie. Precedată de o serie de mişcări ţărăneşti şi orăşeneşti, revoluţia a izbucnit în 1789, în condiţiile agravării situaţiei economice a maselor, ale progresului ideii de naţiune, ale necesităţii acute de creare a unei pieţe naţionale. Forţa conducătoare în revoluţie, Ia care a luat parte întreaga „stare a treia“ (care cuprindea majoritatea covîrşitoare a naţiunii, adică burghezia, masele populare orăşeneşti şi ţărănimea), a fost burghezia, iar forţa socială principală a constituit-o larga mişcare populară. Deputaţii stării a treia din Adunarea stărilor generale, întrunită în mai 1789, s-au declarat constituiţi în Adunarea Naţională, apoi, în vederea elaborării unei constituţii, în Adunarea Constituantă (9 iulie 1789—30 septembrie 1791). Ca î răspuns la măsurile represive pe care le pregăteau nobilimea şi regele, masele populare ale Parisului au luat cu asalt Bas-tilia, simbol al absolutismului şi al arbitrarului său (14 iulie 1789, dată devenită sărbătoare naţională a poporului francez). Adunarea Constituantă a hotărît desfiinţarea privilegiilor feudale (4 august 1789), a adoptat „D e c 1 a r a ţ i a drepturilor omului şi a 1 e'“ cetăţeanului" (26 august 1789) şi prima Constituţie burgheză a Franţei (14 septembrie 1791), a realizat reforme administrative, judecătoreşti, fiscale, bisericeşti, deschizînd drum dezvoltării rapide a relaţiilor de producţie capitaliste. Sub presiunea insurecţiei naţionale de la 10 august 1792, Adunarea Legislativă (1 octombrie 1791—20 septembrie 1792) a suspendat monarhia şi a aprobat instituirea comunei insurecţionale (Comuna din Paris),© adevărată putere de stat populară, care a preluat cele mai grele dintre sarcinile revoluţiei. Perioada august-sep-tembrie 1792 este cunoscută în istoria revoluţiei sub numele de prima teroare; masele, sub conducerea comunei insurecţionale, au impus instaurarea democraţiei politice. în faţa primejdiei provocate de invadarea Franţei de către armatele prusiene şi austriece, precum şi de trădarea generalilor monar-hişti, comuna insurecţională a declarat „patria în primejdie**; voluntarii sanculoţi au înfrînt la 20 septembrie 1792, la Valmy, armatele invadatoare, în ziua victoriei de Ia Valmy, Ia Paris, Convenţia Naţională (20 septembrie 1792 —26 octombrie 1795) a luat locul Adunării Legislative şi la 21 septembrie 1792 a proclamat republica. în cadrul Convenţiei Naţionale s-au reliefat cele două tendinţe principale ale burgheziei franceze, leprezentate de partidul moderat al girondinilor şi de cel radical al m o n t a g-n a r z i 1 o r, conduşi de i a-cobini; între ele se afla masa deputaţilor independenţi, porecliţi „cîmpia “ sau „mlaştina**. Lupta dintre aceste două tendinţe a atins punctul culminant în timpul procesului regelui Ludovic al XVI-Iea, care, cu toată opoziţia girondinilor, a fost condamnat la moarte şi executat (21 ianuarie 1793). întreaga Europă; cu excepţia cîtorva state, s-a coalizat împotriva Franţei republicane. Înfrîngerile pe front, trădarea generalului Dumou-riez, scumpirea vieţii şi izbucnirea răscoalei contrarevoluţionare din Vandeea au provocat sfîrşitul guvernării girondine, în urma insurecţiei din 31 mai —2 iunie 1793 a fost instaurată dictatura revoluţio-nar-democratică a iacobinilor; girondinii au fost excluşi din Convenţie, iar mulţi dintre conducătorii lor arestaţi şi ghilotinaţi. Perioada dictaturii iaco-bine (iunie 1793—iulie 1794), cunoscută în istorie şi sub numele de teroarea iacobină, a constituit punctul culminant în dezvoltarea revoluţiei. în timpul dictaturii iacobine au fost desfiinţate, fără răscumpărare, toate servituţile feudale, au fost stabilite preţuri maximale, frînîndu-se astfel specula, a fost introdus învăţămîn-tul elementar gratuit, şcolile fiind scoase de sub jurisdicţia bisericii. Iacobinii au înfrînt răscoala contrarevoluţionară din Vandeea şi cea a federaţilor-re-galişti, au creat o armată naţională revoluţionară de peste 600 ooc de oameni, care a alun- REVOLUŢIE 126 REVOLUŢIE gat din ţară armatele interven-ţionistc. In lunile septembrie-octombrie 1793, dictatura iaco-bină s-a consolidat, prin votarea în Convenţie a legii maximului general privind preţul mărfurilor şi salariile şi prin lichidarea „turbaţilor**, purtătorii de cuvînt ai sanculoţi-lor. C o m i t e t u 1 Salvării Publice, creat în aprilie 1793, a concentrat în mîinile sale întreaga putere executivă. Teroarea a impus pentru o vreme economia dirijată în direcţia sprijinirii efortului de război şi salvării republicii. în lunile următoare au fost înlăturaţi atît moderaţii, în frunte cu Dan to n şi D e s m o u 1 i n s, cit şi extremiştii de stînga, în frunte cu H c b e r t, ceea ce a slăbit considerabil baza socială a dictaturii iacobine şi a uşurat sarcina marii burghezii, care a organizat lovitura de stat de la 9 termidor (27 iulie) 1794. Robespierre, Saint-Just, Couthon şi alţi partizani ai lor au fost ghilotinaţi a doua zi. Guvernul revoluţionar primea astfel o foarte grea lovitură. Prin venirea la putere a marii burghezii, revoluţia era, de fapt, terminată. Lupta dramatică pe care a dus-o timp de 10 luni după lovitura termidorienilor (iulie 1794—mai 1793) mişcarea populară, cea mai înaintată forţă motrice a revoluţiei, s-a sfîrşit cu înfrîngerca ei şi cu spulberarea speranţelor populare îr.tr-o democraţie socială consecventă. Dar revoluţia învinsese. Dcsfiinţînd feudalismul şi instaurînd definitiv raporturile sociale burgheze, uni-ficînd piaţa naţională şi făurind un stat modern, corespunzător intereselor economice şi sociale ’ale burgheziei, ea a accelerat dezvoltarea istorică a Franţei. Prin amploarea şi semnificaţiile ei, r.b. din F. a avut şi o mare însemnătate internaţională, grăbind prin e-xemplul şi prin difuzarea ideilor ei (datorate, în parte, războaielor şi cuceririlor napo-leoneene) destrămarea orîn-duirii feudale în întreaga Europă şi deschizînd cîmp larg de dezvoltare capitalismului european. revoluţia burgheză din Ţările de Jos, prima revoluţie burgheză din Europa, care a avut loc între anii 1566 şi 1609 în Ţările de Jos, aflate în stă-pînirea Spaniei. R.b. din Ţ. de Jos a avut un caracter antifeudal şi de eliberare naţională de sub dominaţia absolutismului spaniol. Ea a îmbrăcat forma luptei împotriva bisericii catolice, sprijinul principal al Spaniei în Ţările de Jos, şi s-a desfăşurat sub steagul calvinismului. începutul revoluţiei a fost marcat de răscoala populară din 1566, cunoscută în istorie sub numele de răscoala iconoclastă, reprimată de armatele spaniole comandate de ducele de Alba, care a instaurat un regim de teroare sîngeroasă; împotriva acestui regim a luat naştere o puternică mişcare de partizani, care s-a generalizat în 1572. Speriate de proporţiile revoluţiei, vîrfurile burgheziei au trecut puterea în provinciile Olanda şi Zeelanda prinţului Wilhelnr de Orania (Wilhelm Taciturnul). La sfîrşitul deceniului al optulea al sec. al XVI-lea au avut loc răscoale populare şi mişcări ţărăneşti antifeudale şi în sudul Ţărilor de Jos, la Bruxelles, Gand, Yprcs, An-vers ş.a., unde au fost create „comitetele celor 18“, organe revoluţionare ale puterii. Nobilimea şi clerul catolic din provinciile de sud ale Ţărilor de Jos s-au unit împotriva revoluţiei, constituind Uniunea de la Atras (1579), şi au căzut la înţelegere cu Filip al II-lea, regele Spaniei. în acelaşi an, provinciile din nord (Olanda, Zeelanda, Frizia, Utrecht ş.a.) au încheiat Uniunea de la Utrecht, la care au aderat şi oraşele din Flandra şi Brabant, în frunte cu Gand; pe baza acestei uniuni s-a constituit, în 1581, Republica provinciilor unite, care, după numele celei mai mari provincii, a fost numită în mod curent, după 1609, Olanda, primul stat burghez din lume. Independenţa Olandei a fost recunoscută formal de Spania, în 1609, iar pe plan european prin pacea din Westfalia (1648). revoluţia burghezo-demo-cratică din februarie 1917, a doua revoluţie burghezo-de-mocratică din Rusia. Izbucnită pe fondul contradicţiilor regi- mului ţarist, agravate de participarea Rusiei la primul război mondial, ea a răsturnat ţarismul, marcînd începutul transformării războiului imperialist în război civil. Înfrîngerile de pe front şi ruina economică pricinuită de război au făcut să crească nemulţumirea maselor largi de muncitori, ţărani, soldaţi, intelectuali, precum şi a naţiunilor asuprite de ţarism. Dezvoltarea mişcării revoluţionare şi criza politică a claselor dominante deschideau, la sfîrşitul anului 1916 şi începutul anului 1917, perspectiva izbucnirii revoluţiei. în fruntea mişcării maselor largi de ţărani şi soldaţi s-a situat clasa muncitoare, hegemonul şi forţa principală a revoluţiei, sub conducerea partidului bolşevic, începutul revoluţiei l-a constituit greva muncitorilor de la uzina „Putilov** din Petrograd (căreia i s-au alăturat şi muncitorii celorlalte mari întreprinderi din oraş), declanşată în 17 februarie/3 martie 1917. La 23 februarie/8 martie a* avut loc o mare demonstraţie sub lozincile „Pîine“, „Jos războ-iul“, „Jos absolutismul**. Demonstraţia a luat o mare amploare în ziua următoare; ea s-a transformat la 25 februarie/ 10 martie în grevă politică generală, iar la 26 februarie/ 1 1 martie în insurecţie. Trupele din Petrograd au refuzat să tragă în muncitori şi au trecut de partea insurgenţilor. La semnalul insurecţiei din Petrograd, întreaga ţară a fost cuprinsă de acţiuni revoluţionari. Un rol însemnat în aceste acţiuni l-au avut Sovietele de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, organe ale dictaturii democrat-revoluţionare a proletariatului şi ţărănimii, dar Comitetul Executiv al Sovietelor din Petrograd, în conducerea căruia precumpăneau menşevicii şi socialiştii-revoluţionari, au trădat interesele muncitorilor şi ţăranilor, hotărînd să însărcineze cu formarea guvernului Comitetul provizoriu al Dumei de stat (care se constituise Ia 27 februarie). La 2 martie a fost format Guvernul provizoriu, alcătuit din reprezentanţi ai burgheziei şi moşierimii; în REVOLUŢIE 127 REVOLUŢIE aceeaşi zi, ţarul Nicolaie al II-lea a abdicat şi a fost arestat. în ţară s-a creat o situaţie politică instabilă şi vremelnică de echilibru, o originală împletire a două puteri: dictatura burgheziei, exercitată prin Guvernul provizoriu, şi dictatura democrat-revoluţionară a proletariatului şi ţărănimii, exercitată prin Sovietele de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor. întors din emigraţie, V.I. Lenin a elaborat „Tezele din aprilie*', un adevărat plan de luptă pentru trecerea de la revoluţia burghe-zo-democratică la revoluţia socialistă. în perioada dualităţii puterii, partidul bolşevic a desfăşurat o activă luptă politică pentru cucerirea maselor, organizînd marile demonstraţii de la 18 iunie şi 4 iulie 1917, sub lozinca „Toată puterea în mîinile Sovietelor!". După reprimarea în sînge a demonstraţiei din iulie, dualitatea puterii a luat sfîrşit; întreaga putere a trecut în mîinile Guvernului provizoriu contrarevoluţionar, care a fost răsturnat de M a-rea Revoluţie Socialistă din Octombrie. revoluţia din 1848, revoluţie burghezo-democratică desfăşurată în aproape întreaga Europă în anii 1848—1849, pe fondul grelei situaţii economice provocate de criza agrară din 1845—1847 şi de criza financiară şi industrială din 1847. Izvorînd dintr-o „situaţie socială generală" şi din „condiţiile de existenţă ale fiecărei naţiuni" (Engels), evenimentele revoluţionare din 1848 au antrenat largi pături sociale. îndreptată împotriva feudalismului şi a regimurilor absolutiste reacţionare, întărite după Congresul de la Viena (1814—1815), revoluţia a avut caracteristici proprii fiecărei ţări, dar a fost pretutindeni în conexiune cu mişcarea revoluţionară generală. în apusul Europei devenise necesară consolidarea poziţiilor burgheziei şi a afirmării proletariatului pe arena luptelor politice, în timp ce în centrul şi răsăritul continentului abia se punea problema înlăturării relaţiilor feudale, la care se adăuga şi aceea a realizării unităţii naţionale şi a eliberării popoarelor de sub dominaţia străină; aceasta imprima revoluţiei din centrul şi răsăritul Europei un puternic caracter de eliberare naţională, pe lîngă cel social. în Apusul Europei, creşterea exploatării capitaliste şi afirmarea proletariatului pe arena politică ca forţă independentă (răscoalele de la Lyon din 1831 şi 1834, mişcarea cartistă din Anglia, crearea în această perioadă a organizaţiilor Asociaţia generală a muncitorilor, Liga celor drepţi, Liga comuniştilor, răscoala muncitorilor textilişti din Silezia 1844, extinderea grevei ca formă de luptă a proletariatului etc.) făceau ca lupta de clasă dintre burghezie şi proletariat să ocupe primul Ioc în istoria ţărilor respective. în această perioadă au apărut planurile socialist-utopice pentru construirea unei societăţi lipsite de exploatare; deşi greşeau punîndu-şi speranţele în bunăvoinţa claselor posedante, socialiştii utopişti au avut meritul de a fi dezvăluit necesitatea înlăturării exploatării capitaliste. întemeindu-se pe creşterea în intensitate a luptelor proletariatului, pe dezvoltarea ştiinţei şi pe marile ei cuceriri, ca şi pe valorificarea critică şi creatoare a filozofiei clasice germane, economiei politice engleze şi socialismului utopic francez, Marx şi Engels au făurit, în preajma anului revoluţionar 1848, teoria socialismului ştiinţific. Dar clasa muncitoare nu era încă suficient de organizată şi de conştientă de rolul ei istoric pentru a prelua conducerea luptei revoluţionare; ea a avut însă un rol deosebit de important în revoluţie, mai ales în ţările mai avansate. Revoluţia a izbucnit mai întîi în Italia, fră-mîntată de o mare diversitate de probleme, de la abolirea iobăgiei (în sud, în Regatul Neapolului) pînă la consolidarea poziţiilor burgheziei (în nord, în Regatul Sardiniei), cerinţa istorică generală fiind însă, pentru întreaga Italie, aceea a realizării unităţii naţionale. începutul evenimentelor revoluţionare l-a făcut insurecţia de la Palermo (12 ianua- rie 1848), urmată de cea de la Neapole; regele Neapolului, constrîns de revoluţie, a fost nevoit să acorde o constituţie. Sub presiunea evenimentelor revoluţionare, papa şi numeroşi alţi principi italieni au fost nevoiţi să acorde unele libertăţi. poporului italian răsculat, în Italia de nord (Lombardia şi Veneţia) au izbucnit puternice lupte împotriva dominaţiei habsburgice (insurecţiile din Milan, 18 — 22 martie, şi din Veneţia, 17—22 martie); Regatul Sardiniei, cea mai dezvoltată regiune a Italiei, unde se instituise un regim liberal, a pornit războiul împotriva Austriei, dar a fost înfrînt Ia Cus-tozza (iulie 1848). Revoluţia a cuprins curînd aproape întreaga Peninsulă Italică (insurecţiile din Parma, Modena, Toscana), culminînd cu proclamarea, Ia Roma, în noiembrie 1848, a Republicii Romane, în frunte cu Mazzini şi Garibaldi. în februarie 1848, revoluţia a izbucnit şi în Franţa. Puternicele lupte revoluţionare desfăşurate la Paris (22— 24 februarie) au dus Ia răsturnarea regelui Ludovic-Filip şi a oligarhiei financiare şi la proclamarea republicii (25 februarie 1848). Victoria revoluţiei din Franţa şi proclamarea republicii au exercitat o puternică influenţă asupra desfăşurării ulterioare a revoluţiei în numeroase ţări europene, cît şi asupra altor ţări din Europa în care nu aveau loc revoluţii (în Anglia cartismul a cunoscut o perioadă de înviorare, în Belgia a fost adoptată o reformă electorală şi parlamentară, în Olanda a fost revizuită constituţia). La 13 martie 1848 a izbucnit revoluţia în Austria, bastionul politic al reacţiunii în Europa centrală după 1815. Insurecţia din Viena (13 martie) a înlăturat de Ia putere vîr-furile aristocraţiei şi ale birocraţiei, în frunte cu Metternich, a cărui fugă a devenit simbolul căderii absolutismului. în noul guvern au intrat şi reprezentanţi ai burgheziei liberale: împăratul a fost nevoit să sancţioneze, la 25 aprilie, o constituţie, iar la 15 mai votul universal. în cadrul evenimentelor revoluţionare din Imperiul REVOLUŢIE 128 REVOLUŢIE habsburgic, o mare importanţă a avut-o revoluţia ungară, condusă de L. Kossuih, izbucnită la 15 martie, Ia Pesta. Ea a avut importante realizări, ca votarea în dietă a unor legi urmărind să asigure dezvoltarea burgheză a ţării, detronarea Habsburgilor şi declararea Ia M aprilie 1849 a independenţei Ungariei. Conducătorii revoluţiei au făcut însă şi mari greşeli, printre care atitudinea negativă faţă de revendicările sociale şi naţionale ale românilor şi slavilor. Această at’tu-dine a dus la dezbinarea forţelor revoluţionare ale maghiarilor, românilor şi slavilor şi la conflicte armate între' ele. în şirul evenimentelor revoluţionare importante s-au înscris şi mişcarea de eliberare naţională din Cehia (care a culminat cu insurecţia din Praga din 12—17 iunie 1848) şi revoluţia din Transilvania. De asemenea, evenimente revoluţionare au mai avut Ioc şi în Croaţia şi Slovenia. în Germania, revoluţia a început cu insurecţiile din Baden (27—28 februarie) şi din Hessa (1 1 martie) şi apoi s-a întins în toate statele germane; în Bavaria, regele a fost nevoit să abdice (20 martie); numeroşi principi germani au fost siliţi să acorde maselor răsculate libertăţi democratice. Mişcarea revoluţionară din Berlin a obligat pe regele Prusiei să accepte formarea unui guvern din reprezentanţi ai burgheziei liberale (18 martie) şi să acorde o constituţie. O mare amploare a avut revoluţia în statele germane de vest, unde procesul dezvoltării capitalismului era mai avansat. La revoluţia din Germania au luat parte şi K. Marx şi F. En-gels, care, în proclamaţia „Revendicările Partidului Comunist din Germania** din martie 1848, preconizau sarcinile imediate ale revoluţiei: răsturnarea monarhilor, lichidarea instituţiilor feudale şi unificarea Germaniei într-o republică bur-ghezo-democratică; Marx şi Engels au editat, în timpul revoluţiei, ziarul cu orientare democrat-revoluţionară „Neue Rheinische Zeitung** (Noua gazetă renană), în coloanele căruia au militat pentru reali- zarea acestui program. La 18 mai 1848 s-a întrunit, Ia Frank-furt pe Main, parlamentul german, ales prin vot universal, în scopul realizării unităţii Germaniei; această acţiune nu a reuşit, atît din pricina poziţiei capitulante a burgheziei liberale germane, cît şi din cauza nere-cunoaşterii de către Austria şi principii germani a autorităţii parlamentului de Ia Frankfurt, care oferea coroana imperială a Germaniei unificate regelui Prusiei, Frederic-Wilhelm al IV-lca. Speriată de amploarea mişcării ţărăneşti, temîndu-se de proletariat, care organizase la 14 iunie o insurecţie la Berlin, burghezia germană a pactizat cu iuncherimea, trădînd programul burghezo-democra-tic al revoluţiei. în a doua jumătate a anului 1848, după eroica insurecţie a proletariatului parizian din iunie (eveniment epocal, marcînd prima bătălie dintre proletariat şi burghezie, în care proletariatul a acţionat ca clasă pentru scopurile sale proprii), burghezia, temîndu-se de pierderea propriilor poziţii, s-a aruncat în braţele reacţiunii. Contrarevoluţia europeană şi-a strîns rîn-durile sub steagurile monarhiilor coalizate şi a început contraofensiva împotriva mişcărilor revoluţionare. O nouă insurecţie declanşată la Viena, în octombrie 1848, a fost reprimată cu forţa armată; acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu insurecţiile din Baden (septembrie 1848) şi Dresda (mai 1849), cu Republica Romană (iulie 1849) şi cu revoluţiile din Ţara Românească (septembrie 1848), din Transilvania şi din Ungaria (august 1849), înăbuşite de armatele regelui Prusiei, ţarului Rusiei, împăratului Austriei, sultanului Turciei şi de armatele republicii franceze. Principalele cauze ale înfrîngerii revoluţiilor din 1848—1849 sînt: trecerea burgheziei din apusul Europei pe o poziţie contrarevoluţionară şi slăbiciunea proletariatului, insuficient de călit pentru a prelua conducerea revoluţiei, precum şi inconsecvenţa burgheziei din centrul şi răsăritul Europei în aplicarea programului antifeudal privind lichi- darea marii proprietăţi funciare şi, în consecinţă, trădarea principalului ei aliat, ţărănimea. La acestea se adăuga, în Europa centrală şi răsăriteană, contradicţiile naţionale: burghezia austriacă, pentru a dispune de o piaţă întinsă, a sprijinit pe Habsburgi împotriva luptei de eliberare a italienilor, cehilor, maghiarilor, românilor şi polonezilor; nobilimea mică şi mijlocie şi burghezia maghiară s-au opus, cu armele, luptei de eliberare naţională a românilor, slovacilor, croaţilor şi sîrbilor; burghezia prusiană s-a împotrivit formării unui stat polonez independent. Interesele şi preocupările îngust-naţionale ale burgheziei au subminat colaborarea conducătorilor revoluţiei din diferite state. Dacă revoluţia n-a putut rezolva radical problemele ridicate de necesitatea istorică, luptele maselor populare din anii 1848—1849 au avut, în schimb, consecinţe pozitive. Insurecţia proletariatului parizian a contribuit substanţial Ia ridicarea conştiinţei clasei muncitoare; puternica ridicare la luptă a ţărănimii a impus desfiinţarea iobăgiei în ţările din centrul Europei şi abolirea a numeroase privilegii nobiliare, burghezia pătrunzînd în administraţia de stat (mai ales în Imperiul habsburgic). Revoluţia din 1848 n-a rezolvat problema eliberării unor popoare de sub asuprirea străină şi nici problema unirii în state naţionale a germanilor, italienilor, românilor etc., dar a avut drept rezultat întărirea mişcărilor naţionale, de eliberare. Irt ţările române, revoluţia din 1848 a izbucnit sub impulsul aceloraşi cauze generale. Ea a fost pregătită de dezvoltarea forţelor de producţie, de lărgirea pieţei interne mai ales ca urmare a includerii economiei ţărilor române în procesul de schimb internaţional în urma păcii de la Adrianopol din 1829; apari' ţia şi dezvoltarea burgheziei, pe de o parte, menţinerea relaţiilor feudale şi a privilegiilor boierimii în conducerea statului, e-xistenţa suzeranităţii turceşti (în Ţara Românească şi Moldova) şi a stăpînirii habsburgice REVOLUŢIE 129 REVOLUŢIE (în Transilvania), pe de altă parte, au fost factorii determinanţi ai intensificării luptei de eliberare socială şi naţională, menită să pună capăt regimului feudal şi stăpînirii străine. Forţa conducătoare în revoluţie o forma burghezia, interesată în dezvoltarea capitalismului, iar forţa socială de bază ţărănimea clăcaşă. Alături de burghezie şi ţărănime au luat parte la revoluţie meseriaşii şi lucrătorii de la oraşe şi o parte a boierimii cu tendinţe liberale. Larga participare a maselor, precum şi revendicările formulate au determinat caracterul burghezo-de-mocratic al revoluţiei din ţările române. Burghezia aspira spre cucerirea puterii politice şi spre asigurarea desfăşurării pe deplin libere a activităţilor ei economice, ţărănimea cerea abolirea clăcii şi împroprietărirea cu pămînt, meseriaşii şi lucrătorii doreau înainte de toate înlăturarea feudalismului, ceea ce le-ar fi asigurat condiţii de viaţă mai bune şi lărgirea drepturilor lor. Toate aceste clase şi pături sociale luptau pentru un nou regim, în care să le fie asigurate drepturi şi libertăţi democratice. începutul desfăşurării evenimentelor revoluţionare; în ţările române l-a făcut mişcarea revoluţionară 1 din Moldova. Adunarea protestatară, iniţiată de o coaliţie în care se găseau nu numai reprezentanţii burgheziei înaintate şi a boierimii liberale, dar * şi cei ai unei părţi a'boierimii conservatoare, aflată în opoziţie faţă de domnitorul Mihail j Sturdza (ceea ce a dus la o limitare a programului miş-j cării, concretizat într-o petiţie-; prcgram care cuprindea 35 de . puncte, şi la o legătură relativ slabă cu masele), a fost reprimată de autorităţi (30 martie — 11 aprilie 1848). Fruntaşii cei mai înaintaţi ai mişcării i revoluţionare au fost nevoiţi ! să se exileze. Dar mişcarea revoluţionară din Moldova nu s-a mărginit- la evenimentele | desfăşurate la Iaşi în ultimele ■ zile ale lunii martie 1848; mişcarea ţărănească şi activitatea revoluţionarilor emigraţi au dat mişcării revoluţio-! nare moldovene un caracter burghezo-democratic, ancorîn-d-o puternic în ansamblul evenimentelor revoluţionare din ţările române. Programul revoluţionarilor moldoveni, concretizat în documentele „Prin-ţipiile noastre pentru reformarea patriei“, întocmit la Braşov în luna mai 1848, şi „Dorinţele partidei naţionale din Moldova**, redactat în Bucovina de Mihail Kogălniceanu, !»'• «IT325?;î r: I» (S5 innrT Documentul program „Dorinţele partidei naţionale din Moldova* punea, pe lîngă problema împroprietăririi ţăranilor, şi problema creării statului naţional român. In Ţara Românească a avut loc o revoluţie burghezo-democratică, la care au participat clase şi pături sociale ca: ţărănimea, masele orăşeneşti de meşteşugari şi lucrători, burghezia şi boierimea liberală. Principalii conducători ai revoluţiei din Ţara Românească au fost N. Bălcescu, Gh. Magheru, Al. G. Golescu (Negru), I. Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Chr. Tell ş.a. îndrumate de un comitet revoluţionar, evenimentele din Tara Românească au avut o amploare şi o eficienţă mai mare decît cele din Moldova. Programul revoluţiei din Ţara Românească, sintetizat în Proclamaţia de la Islaz, citită la 9/21 iunie 1848 în faţa maselor ţărăneşti şi a unităţilor militare trecute de partea revoluţiei, cuprindea 22 de articole, care prevedeau independenţa administrativă şi legislativă a ţării, egalitatea în faţa legii, impuneri fiscale proporţionale cu averea, eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor, adunare obştească din toate stările, domn ales pe cinci ani, gardă naţională etc. La 11/23 iunie 1848, revoluţia a izbucnit şi la Bucureşti; sub presiunea poporului răsculat, domnul ţării, Gh. Bibescu, a sancţionat programul revoluţionar şi a numit un cabinet ministerial din fruntaşii mişcării, iar la 13/25 iunie a abdicat şi a plecat la Braşov, conducerea ţării revenind unui guvern provizoriu. Masele populare bucureştene i-au dat Guvernului provizoriu un sprijin neprecupeţit. Prin lupta maselor au fost reprimate încercările contrarevoluţionare de la 19 şi 29 iunie. Conducerea revoluţiei, dominată de elemente moderate. REVOLUŢIE 130 REVOLUŢIE a acceptat înlocuirea Guvernului provizoriu printr-o io-cotenenţă domnească, formată din Ion Heliade-Rădulescu, Nicolaie Golescu şi Christian Tell. După ce a pus mîna pe putere, burghezia moderată a capitulat în faţa boierimii conservatoare, cu care a pactizat; Comisia proprietăţii, alcătuită din reprezentanţi ai clă-caşilor şi ai stăpînilor de moşii, care avea sarcina de a pregăti înfăptuirea concretă a articolului 13 referitor la desfiinţarea clăcii şi la împroprietărire, a fost suspendată. Nerezolva-rea problemei agrare a făcut ca ţărănimea să piardă, într-o oarecare măsură, încrederea în revoluţie. îngrijorat de evenimentele revoluţionare din Principate, guvernul ţarist a e-xercitat presiuni asupra Turciei pentru a o determina să reprime revoluţia din Ţara Românească, deşi Poarta otomană recunoscuse, prin reprezentantul ei, comisarul Soli-man-paşa, locotenenţa domnească de Ia Bucureşti şi, implicit, regimul revoluţionar. Stăruinţele în vederea organizării unei rezistenţe armate, pentru care se pronunţau cei mai înaintaţi conducători ai revoluţiei în frunte cu Bălcescu şi Grup de revoluţionari români Gh. Magheru, mi s-au putut concretiza, nefiind susţinute de majoritatea moderată. în septembrie 1848, armata otomană şi armata ţaristă, chemate de reacţiunea boierească, au intrat în ţară, reprimînd revoluţia. Apărînd cauza revoluţiei, o unitate de pompieri bucureşteni a dat, la 13/25 septembrie, o luptă eroică, dar inegală, în Dealul Spirei, împotriva inter-venţioniştilor otomani, consemnată şi de Karl Marx, care a numit-o „baia de sînge de la Bucureşti*4. Locul locotenen-ţei domneşti a fost luat de caimacamul Constantin Cantacu-zino. în Ţara Românească a fost instaurat un regim de cruntă represiune; prevederile Regulamentului organic, abolite de revoluţie, au reintrat în vigoare. In Transilvania, problemele eliberării sociale s-au împletit strîns cu cele ale eliberării naţionale, datorită situaţiei de inferioritate în care erau ţinuţi românii, care constituiau majoritatea populaţiei. Principalii conducători ai revoluţiei din Transilvania au fost A. Iancu, S. Bărnuţiu, Gh. Bariţiu, T. Ci-pariu, E. Murgu, A. Şaguna ş.a. După izbucnirea revoluţiei din Ungaria, un număr de fruntaşi români, în frunte cu Gh. Bariţiu şi T. Cipa-riu.aii susţinut programul de revendicări democratice al acesteia, dar curînd românii au fost siliţi, din cauza refuzului conducătorilor revoluţiei maghiare de a recunoaşte drepturile lor naţionale, să meargă pe o cale revoluţionară proprie; votarea, în martie 1848, de către Dieta de la Pojon (Bratislava) a unirii forţate a Transilvaniei cu Ungaria a provocat protestul unanim al românilor, concretizat în uriaşa a-dunare de la Blaj, de pe Cîmpia Libertăţii, de la 3 — 5/15—17 mai 1848, care a constituit punctul culminant al revoluţiei din Transilvania. în această adunare, cei peste 40 000 de participanţi au opus unirii forţate a Transilvaniei la Ungaria lozinca „Noi vrem să ne unim cu Ţara!“, expresie a dorinţei maselor transilvănene de a se realiza unitatea întregului popor român într-un stat naţional. Adunarea de Ia Blaj a adoptat programul revoluţionarilor români transilvăneni, care prevedea desfiinţarea iobăgiei, egalitate naţională şi reprezentare proporţională în dietă, administraţie, armată şi justiţie, gardă naţională, înfiinţarea de şcoli (inclusiv o universitate românească), libertate pentru dezvoltarea economiei, şi în special a industriei. Neţinînd seama de voinţa clar exprimată în marea adunare de la Blaj şi de protestul delegaţiei române. Dieta din Cluj a confirmat la 29 mai 1848 încorporarea Transilvaniei la Ungaria, ceea ce a provocat dezbinarea forţelor revoluţionare române şi maghiare, fapt de care a profitat Curtea de la Viena. Conflictele dintre masele ţărăneşti, îndeosebi române, şi stăpînii de moşii maghiari s-au .ascuţit pe tot întinsul Transilvaniei, ajungîndu-se la ciocniri armate. Avram Iancu, „craiul munţilor4*, a organizat cetele moţilor, transformîn-du-le într-o oaste ţărănească revoluţionară, care a apărat eroic regiunea Munţilor Apuseni împotriva oştilor nemeşi-mii maghiare, superioare ca REVOLUŢIE 131 REVOLUŢIE număr şi armament. încercările repetate ale lui N. Bălces-cu, ale maghiarului S. Petofi şi ale polonezului I. Bem de a concilia forţele revoluţionare române şi maghiare n-au fost încununate de succes, din pricina poziţiei nejuste a conducerii revoluţiei maghiare, care refuza să recunoască drepturile naţionale ale românilor din Transilvania. Abia în iulie 1849, datorită stăruinţelor lui Nicolaie Bălcescu, sosit în acest scop în Ungaria, a fost încheiat „proiectul de pacificare*', prin care se punea capăt ostilităţilor dintre cele două tabere revoluţionare şi se creau premisele conlucrării. Era însă prea tîrziu, deoarece în august 1849 revoluţia maghiară a fost înăbuşită prin intervenţia contrarevoluţionară a trupelor austriece şi a celor ţariste. Înfrîntă din cauza slăbirii bazei sociale, ca urmare a nerezolvării revendicărilor sociale şi naţionale ale maselor orăşeneşti şi ţărăneşti, şi a intervenţiei armatelor străine, revoluţia de Ia 1848 din ţările române a avut totuşi urmări însemnate. Cu toate limitele ei, datorate nivelului dezvoltării sociaî-eco-nomice, poziţiei şovăielnice şi capitulante a burgheziei, preocupate de interesele ei înguste de clasă, revoluţia de la 1848 din ţările române a constituit unul dintre cele mai importante momente ale istoriei României. Ea a zdruncinat puternic orînduirea feudală, a dat impuls dezvoltării capitalismului, a contribuit în mod esenţial Ia dezvoltarea conştiinţei naţionale a poporului român şi a pus la ordinea zilei probleme fundamentale ale dezvoltării societăţii româneşti: problema agrară, a eliberării sociale, a egalităţii în drepturi, a unirii celor trei ţări române, a libertăţii şi independenţei naţionale. revoluţia din 1905—1907 din Rusia, prima revoluţie bur-ghezo-democratică din epoca imperialismului. A izbucnit ca urmare a ascuţirii tuturor contradicţiilor sociale şi politice ale capitalismului rus, intrat în faza sa imperialistă, contradicţii agravate de existenţa unor puternice rămăşiţe feu- dale în economia şi în orînduirea politică, de asuprirea naţională, de criza economică din 1900—1903 şi de războiul ruso-japonez din 1904—1905. Revoluţia a început prin manifestaţia paşnică din 9 ianuarie 1905, înăbuşită în sînge („Duminica sîngeroas ă“), căreia i-au urmat, în primăvara şi vara anului 1905, mari greve politice în principalele centre industriale (Petersburg, Moscova, Varşovia, Ivanovo-Voznesensk, Lodz, Riga, Ba-tumi ş.a.) şi puternice răscoale ţărăneşti în regiunea Volgăi, în Ucraina, în Gruzia, în ţările baltice ş.a.; în acelaşi timp au avut loc frămîntări şi în rîndu-rile armatei (care au culminat cu răscoala din iunie 1905 a marinarilor de pe crucişătorul „Potiomkin** din flota Mării Negre). Sarcina imediată a revoluţiei era răsturnarea ţarismului, confiscarea pămînturi-Ior moşiereşti, cucerirea zilei de muncă de 8 ore şi a drepturilor democratice pentru popor. O mare importanţă în fundamentarea teoretică multilaterală a strategiei şi tacticii partidului în perioada revoluţiei bur-ghezo-democratice şi a transformării ei în revoluţie socialistă în condiţiile imperialismului a avut cartea lui V.I. Lenin „Două tactici ale socia l-d emocraţi-ei în revoluţia democratic ă“, apărută în iulie 1905. în toamna anului 1905, mişcarea revoluţionară a cuprins întreaga ţară. împotriva proletariatului revoluţionar, guvernul ţarist a folosit organizaţia teroristă pogromistă numită „sutele negre". Mişcarea revoluţionară a continuat însă să se dezvolte; au fost create detaşamente de muncitori înarmaţi. în octombrie a avut Ioc o grevă generală, care a paralizat forţele guvernului. Speriat de proporţiile pe care le lua revoluţia, ţarul Nicolae al II-lea a dat, la 17 octombrie 1905, un manifest în care făgăr duia satisfacerea unor revendicări general-democratice şi convocarea Dumei de Stat; acest manifest a dat satisfacţie burgheziei, înclinată spre realizarea unui compromis cu ţarismul. Proletariatul şi ţărănimea au continuat însă revoluţia, care a culminat cu insurecţia armată din decembrie 1905, începută cu o grevă generală; după înfrîngerea insurecţiei de la Moscova, revoluţia a intrat în declin, fiind, pînă în 1907, definitiv înăbuşită. Principalele cauze ale înfrîn-gerii revoluţiei au fost: lipsa unei trainice alianţe dintre clasa muncitoare şi ţărănime (care-şi punea speranţe în Duma de stat ţaristă), ceea ce a avut repercusiuni asupra atitudinii maselor de soldaţi (în majoritate ţărani), rămaşi, în general, credincioşi ţarismului, precum şi lipsa unui centru unic de conducere a insurecţiei şi lipsa de unitate care se manifesta în conducerea P.M.S.D.R. Deşi înfrîntă, revoluţia rusă din 1905—1907 a avut o deosebită importanţă istorică; ea a zdruncinat regimul absolutist ţarist, a exercitat o mare influenţă asupra mişcării revoluţionare din Rusia şi asupra celei internaţionale, a generat forme politice de conducere a proletariatului, Sovietele de deputaţi ai muncitorilor, organe ale dictaturii poporului. Revoluţia din 1905—1907 a avut un rol important în pregătirea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, fiind, după cum a definit-o Lenin, „repetiţia generală" a acesteia. revoluţia industrială, procesul complex de trecere de la producţia manuală la producţia cu ajutorul maşinilor-unelte, de la stadiul manufacturier la stadiul marii producţii mecanizate, la fabrică; proces care a revoluţionat întreaga bază a societăţii burgheze. R.i. a avut loc pentru prima oară, în Anglia, în ultimele decenii ale sec. al XVI II-lea şi începutul sec. al XlX-lea, iar mai tîrziu, în Franţa, S.U.A., Germania, Japonia, Rusia, România etc. Ea a avut Ia bază inventarea şi folosirea unor maşini-unelte care au revoluţionat vechile metode tehnice manuale, ca: inventarea maşinii de tors „Jenny" în 1764, a maşinii de filat a lui Arkwright în 1769, a maşinii de filat subţire a lui Crompton în 1779, a răboiului mecanic de ţesut în 1785 şi a maşinii REVOLUŢIE 132 REVOLUŢIE cu abur a lui Watt în 1784. Ca urmare a r.i. s-a dezvoltat diviziunea socială a muncii, au apărut noi ramuri de producţie, noi centre şi oraşe industriale; au învins definitiv relaţiile de producţie capitaliste asupra celor feudale; s-a format burghezia industrială şi proletariatul industrial modern, cele două clase sociale de bază ale societăţii capitaliste. R.i. a marcat un salt uriaş în dezvoltarea forţelor de producţie şi a însemnat Wictoria definitivă a relaţiilor de producţie capitaliste. Diversitatea condiţiilor istorice, a nivelurilor de dezvoltare economică a imprimat anumite particularităţi în desfăşurarea r.i. în diverse ţări. în România, particularităţile r.i. s-au datorat menţinerii îndelungate a iobă-giei si a unor puternice rămăşiţe feudale în agricultură după abolirea iobăgiei, existenţei jugului străin şi lipsei, mult timp, a unui stat naţional unitar. R.i. în România s-a desfăşurat mai tîrziu decît în Anglia, Franţa, S.U.A., într-un ritm în general lent, inegal din punctul de vedere al repartizării teritoriale şi al ramurilor industriale, uneori fără o legătură organică între, ramuri. în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, schimbările din do-rneniul tehnicii de producţie şj, legat de aceasta, în acela al relaţiilor sociale reflectau procesul de înfăptuire a r.i.» constituind baza industrializării capitaliste a României. V. şi industrie. revoluţia populară în România, proces revoluţionar unitar şi neîntrerupt, de adînci transformări politice, social-economice şi culturale, început o dată cu victoria insurecţiei armate antifasciste drn august 1944. în cadrul r.p. în R. se disting două etape: a de-săvîrşirii revoluţiei burghezo-democratice şi a revoluţiei socialiste. Sarcinile primei etape, care, în linii generale, s-a încheiat la 30 decembrie 1947, au fost: lichidarea puterii bur-ghezo-moşiereşti şi instaurarea puterii democrat-populare, lichidarea rămăşiţelor feudale şi desfiinţarea moşierimii ca clasă, democratizarea ţării şi zdrobirea forţelor politice ale burgheziei şi moşierimii, desprinderea de sistemul imperialist şi întărirea independenţei şi suveranităţii naţionale, în prima etapă a revoluţiei populare s-a făurit unitatea de acţiune a clasei muncitoare, s-a închegat, în focul bătăliei pentru reforma a-grară şi pentru cucerirea puterii politice, alianţa dintre clasă muncitoare şi ţărănime, forţa socială şi politică în jurul căreia s-au polarizat forţele democratice, unite în Frontul naţional democrat (F.N.D.), care a asigurat instaurarea 1a 6 Martie 1943 a guvernului de largă concentrare democratică, condus de dr. Petru Groza, în care clasa muncitoare avea rol conducător. Rolul conducător al clasei muncitoare în frunte cu partidul său, în prima etapă a revoluţiei, a făcut posibilă dezvoltarea democratică şi progresistă a ţării şi trecerea României într-o nouă etapă a dezvoltării sociale, etapa revoluţiei socialiste. Realizarea sarcinilor primei etape a revoluţiei a dus la schimbarea raportului de forţe în favoarea clasei muncitoare şi a aliaţilor săi. Victoria obţinută în alegerile parlamentare din 1946 a oglindit baza social-politică largă pe care se sprijinea guvernul democratic, compromiterea şi izolarea de mase a partidelor burgheze reacţionare, care curînd aveau să dispară din viaţa politică. A devenit imperios necesară răsturnarea monarhiei, care constituia o piedică în calea progresului social. A doua etapă a revoluţiei populare a început la 30 decembrie 1947, prin proclamarea- Republicii Populare Române, clasa muncitoare pre-luînd întreaga putere politică, în alianţă cu ţărănimea muncitoare. în cursul acestei etape a revoluţiei au fost realizate sarcinile revoluţiei socialiste: făurirea bazei -economice a socialismului în industrie prin crearea proprietăţii socialiste de stat, pîrghie a dezvoltării întregii economii, construirea bazei tehnice-materiale a socialismului prin industrializarea ţării, transformarea socialistă a agriculturii (ceea ce a marcat generalizarea relaţiilor de producţie socialiste în întreaga economie), înfăptuirea revoluţiei în domeniul culturii şi ideologiei, rezolvarea definitivă a problemei naţionale şi închegarea naţiunii socialiste, ceea ce a asigurat triumful deplin al socialismului în România. Ţara noastră parcurge în prezent o etapă nouă a dezvoltării sale, etapa desă-vîrşirii construcţiei socialismului. „Revoluţia proletară şi renegatul Kautsky", lucrare a liii V.I. Lenin, scrisă în octom-brie-noiembr.ie 1918, în care se analizează în mod amănunţit denaturările oportuniste ale învăţăturii lui Marx despre stat; sînt dezvăluite greşelile teoretice fundamentale ale lui Kautsky şi ale altor lideri ai Internaţionalei a Il-a. în această lucrare, Lenin fundamentează şi apără politica revoluţionară a partidului bolşevic cu privire la primul război mondial (1914— 1918) şi la pregătirea Revoluţiei Socialiste din Octombrie; dezvoltă teoria privitoare la dictatura proletariatului ca instrument al luptei clasei muncitoare împotriva burgheziei şi pentru construirea socialismului, formulînd ideea diversităţii formelor pe care le va îmbrăca dictatura proletariatului în funcţie de condiţiile coricret-istorice existente în diferite ţări şi a esenţei şi sarcinilor ei consecvent revoluţionare şi democratice. Respingînd atacurile ideologilor burghezi şi ale oportuniştilor de tot felul îndreptate împotriva primului stat socialist, Lenin analizează raportul dintre dictatură şi democraţie şi prezintă o convingătoare demonstrare a superiorităţii democraţiei socialiste, a caracterului ei popular. revoluţia ştiinţifică şi tehnică contemporană, proces complex de dezvoltare accelerată şi în strînsă interdependenţă a ştiinţei şi a tehnicii contemporane, ştiinţa situîn-du-se în fruntea progresului tehnic, transformîndu-se ea însăşi tot mai mult într-o forţă de producţie nemijlocită, şi de-terminînd revoluţionarea forţelor de producţie. Conţinutul re- REVOLUŢIE 133 REVOLUŢIE voluţiei în ştiinţă îl constituie descoperirile epocale şi marile realizări teoretice în diferite ramuri ale ştiinţelor naturii, obţinute în special în sec. al XX-lea, printre care se numără: teoria relativităţii şi mecanica cuantică, descope- rirea nucleului atomic, a particulelor elementare, a fisiunii şi fuziunii nucleare, teoria rezonanţei, cibernetica ş.a. Toate acestea au determinat importante progrese ale fizicii atomice, nucleare, ale fizicii corpului solid ş.a. A crescut aportul fizicii şi al j matematicii la dezvoltarea chimiei (teoria mezomeriei), biologiei (bionica, biofizica, bio-energetica, biocibernetica, bio-! matematica, progresele gene- ticii). S-a adîncit conexiunea dintre diferitele ramuri ale 1 ştiinţei, au apărut ştiinţe noi (electronica, cibernetica ■ etc.), de însemnătate hotărî-toare pentru studierea naturii şi pentru aplicarea ştiinţei în tehnică. Materializarea tehnică imediată a marilor desco-i periri ştiinţifice ale epocii noastre, condiţionarea progresului tehnic de aplicarea realizărilor ştiinţei sînt ilustrate în primul i rînd de automatizarea complexă a procesului de producţie, care constituie elementul fundamen-■ţ tal al r.ş. şi t.c. Revoluţia în tehnică, îndeosebi în tehnica ; producţiei materiale, constă în I schimbările radicale intervenite în domeniul mijloacelor de * muncă, în domeniul obiectelor ţ muncii şi în tehnologie (auto-i matizarea complexă a procesu-I lui de producţie, introducerea largă a maşinilor elec-l tronice de calcul, chimizarea i producţiei, folosirea unor noi ! surse de energie, a unor pro-| cedee tehnologice moderne etc.). : Schimbările profunde interve-; nite în domeniul ştiinţei şi tehnicii alcătuiesc premisele i unei noi revoluţii industriale. R.ş. şi t.c. determină nu numai ; crearea unor ramuri noi ale ! industriei (atomică, a semicon-■! ductoarelor etc.), ci şi modifi-j carea radicală a condiţiilor producţiei materiale şi a posi-’ bilităţilor de valorificare a bogăţiilor naturale în folosul omului, asigurarea fabricării pe scară industrială, a unor noi şi largi game de produse, printre care materii prime inexistente în natură (ex. răşinile sintetice), creşterea considerabilă a productivităţii muncii sociale, reducerea cheltuielilor de producţie ş.a. R.ş. şi t.c. transformă, astfel, baza tehnică a producţiei industriale, a producţiei de bunuri materiale în general. R.ş. şi t.c. aduce şi schimbări în locul pe care îl ocupă omul în procesul de producţie. Eliberîndu-1 într-o măsură crescîndă de munca fizică şi de subordonarea totală faţă^ de maşină, ea transformă, totodată, radical activitatea umană în toate domeniile. Datorită r.ş. şi t.c., ponderea personalului de cercetare şi proiectare, a inginerilor şi tehnicienilor, ca şi nivelul calificării tehnice a muncitorilor cresc rapid, deter-minînd schimbări simţitoare în compoziţia claselor sociale . şi respectiv în structura profesională şi în gradul de conştiinţă a clasei muncitoare. Creşte numericeşte intelectualitatea legată de producţia materială nemijlocită şi rolul ei social. Pătrunderea rapidă a realizărilor r.ş. şi t.c. în viaţa economică şi în viaţa social-culturală exercită o influenţă puternică asupra tuturor laturilor vieţii sociale, determină schimbări importante în activităţile şi în conştiinţa oamenilor. R.ş. şi t. c. se desfăşoară pe plan mondial, avînd efecte asupra vieţii economice şi sociale în ansamblul ei. In capitalismul contemporan, dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, utilizarea rezultatelor lor au un caracter inegal şi tot mai contradictoriu, desfăşurîndu-se pe fondul crizei generale a capitalismului şi du-cînd la adîncirea contradicţiilor antagonice ale capitalismului, în socialism, legile economice specifice creează condiţii obiective pentru dezvoltarea planificată, multilaterală şi în ritm rapid a ştiinţei şi tehnicii, pentru folosirea tot mai completă a realizărilor acestora în vederea consolidării şi dezvoltării bazei tehnice-materiale a socialismului şi a creării condiţiilor trecerii la comunism, în ţara noastră, dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, folosirea pe scară largă â realizărilor r.ş. şi t. c. constituie un factor de uriaşă importanţă a construcţiei atotcuprinzătoare a socialismului. în România, r. ş. şi t. c. se înfăptuieşte, sub conducerea partidului, de către clasa muncitoare, de către intelectualitate, de către întregul nostru popor. V. şi România; ştiinţă; tehnică. revoluţie (lat. revolutio, din revolvere „a desfăşura, a rosto-goli“) 1. (FIZ.) Mişcare periodică continuă a unui corp, avînd ca traiectorie o curbă închisă. 2. (ASTR.) Mişcare de revoluţie v. rotaţie. 3. (FIZIOL.) Revoluţie cardiacă, succesiune a contracţiei (sistolă) şi a relaxării (diastolă) a muşchiului cardiac. 0 r.c. cuprinde sistola auriculară, sistola ventriculară şi dias-tola. Durata r.c. la omul normal cînd se află în stare de repaus este de 0,8 secunde. Sin. ciclu cardiac. revoluţie socială, proces de transformare calitativă radicală a societăţii bazate pe clase antagoniste, prin care se realizează trecerea de la o formaţiune social-economică inferioară la alta superioară. R.s. este un fenomen legic, necesar, care decurge din] dezvoltarea condiţiilor materiale ale vieţii sociale. Baza economică obiectivă a r.s. o constituie contradicţia, care apare pe o anumită treaptă a dezvoltării forţelor de producţie, între acestea şi relaţiile de producţie existente. Această contradicţie se reflectă pe plan social în conflictul dintre principalele clase antagoniste ale orînduirii respective. .R.s. este cea mai înaltă formă a luptei claselor progresiste, interesate în stabilirea noilor relaţii de producţie, împotriva clasei sau claselor dominante reacţionare, care folosesc toate mijloacele, şi în primul rînd forţa puterii de-stat, pentru a menţine vechile relaţii de producţie. De aceea problema fundamentală a oricărei r.s. este cucerirea puterii politice de către clasa purtătoare a progresului social, a noilor relaţii de producţie. R.s. se deosebesc după tipul lor. Tipul de revoluţie este determinat de contradicţiile pe care le rezolvă, de sarcinile sociale pe care le îndeplineşte, de tipul reia- REVOLUŢIE 134 REVOLUŢIE ţiilor de producţie noi pe care le instaurează, de forţele motrice care o înfăptuiesc. Forţa hotărîtoare a r.s. o constituie masele populare, epocile revoluţionare reprezentînd epoci de activizare a acestora, de ridicare a lor la luptă conştientă pentru o orînduire nouă. In perioadele revoluţionare dobîn-desc o însemnătate deosebită ideile noi, revoluţionare, în care se reflectă conflictul obiectiv dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie şi care, pătrunzînd în mase, creează forţa materială capabilă să în-frîngă rezistenţa claselor reac-ionare. V. şi contr.arevo-u ţ i e. — Revoluţie burgheză, tip de revoluţie socială care constă în înlocuirea puterii de stat a feudalilor cu cea a burgheziei, în desfiinţarea relaţiilor de producţie feudale şi în generalizarea relaţiilor de producţie capitaliste. R.b. au fost înfăptuite de masele largi ale ţărănimii, ale păturilor sărace de la oraşe sub conducerea burgheziei, care în acel moment a apărut ca exponent al tuturor claselor şi păturilor asuprite, interesate în răsturnarea feudalismului.. R.b. înlocuieşte forma feudală de exploatare* a oamenilor muncii cu cea capitalistă. După revoluţie sau chiar în cursul desfăşurării acesteia, interesele burgheziei ca clasă exploatatoare au intrat în contradicţie cu interesele maselor. Din această cauză, în cursul r.b. burghezia a înclinat adesea spre un compromis cu feudalismul. Cele mai cunoscute revoluţii burgheze au fost cele din Ţările de Jos (1566-1609), Anglia (1642 -1648), Franţa (1789-1794). R.b. pot avea loc şi astăzi în ţările în care nu au fost rezolvate sarcinile luptei antifeudale. — Revoluţie burghezo-democratică, forma cea mai radicală a revoluţiei burgheze, care urmăreşte rezolvarea deplină a sarcinilor antifeudale. în r. b.-d., masele largi de oameni ai muncii participă activ şi conştient la înfăptuirea programului revoluţiei, impunînd în cursul revoluţiei revendicări proprii. In condiţiile capitalismului ascendent, rolul conducător în r.b.-d. a fost deţinut de burghezie. în condiţiile imperialismului, clasa muncitoare luptă pentru cucerirea rolului de hegemon^în r.b.-d., cu scopul de a asigura ducerea pînă la capăt a r.b.-d. şi de a pregăti premisele transformării acesteia în revoluţie socialistă (ex. r.b*-d. din februarie 1917 în Rusia, prima etapă a revoluţiilor populare dintr-o serie de ţări din Europa şi din Asia, printre care şi România).—Revoluţie de eliberare naţională, formă specifică a revoluţiei burghezo-democratice în colonii şi. ţările dependente care luptă împotriva ddminaţiei imperialiste. R. de e.n. se caracterizează prin împletirea sarcinilor anti-imperialiste cu cele antifeudale şi democratice. Sarcina principală a acestor revoluţii o reprezintă cucerirea independenţei naţionale, lichidarea deplină a dominaţiei politice şi economice a imperialismului. R. de e.n. sînt o parte integrantă a procesului revoluţionar mondial contemporan. Ele subminează bazele sistemului mondiaj imperialist, mişcarea de eliberare naţională fiind aliatul firesc al socialismului în luptă împotriva imperialismului, pentru pace şi progres social. Totodată victoriile r. de e.n. sînt indisolubil legate de modificarea raportului de forţe pe arena internaţională după al doilea război mondial în favoarea socialismului. Creşterea forţelor socialismului, formarea sistemului mondial socialist au contribuit în mod hotărîtor la schimbarea calitativă care s-a produs în desfăşurarea r. de e.n. în procesul înaintării noilor state pe calea progresului şi avînd în faţă exemplul şi experienţa ţărilor socialiste, popoarele eliberate de sub jugul colonial se conving tot mai mult că drumul cel mai sigur pentru lichidarea înapoierii lor şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai este drumul dezvoltării necapitaliste. — Revoluţie socialistă, tip de revoluţie socială care constă în trecerea de la societatea capitalistă la cea socialistă, prin răsturnarea şi înlocuirea puterii de stat a claselor exploatatoare cu puterea de stat a clasei muncitoare, în lichidarea relaţiilor de producţie capitaliste şi crearea relaţi- ilor de producţie socialiste. R.s. este un fenomen legic determinat de conflictul dintre caracterul tot mai social al forţelor de producţie şi proprietatea privat-capitalistă asupra mijloacelor de producţie, de ansamblul contradicţiilor social-eco-nomice şi politice proprii capitalismului. R.s. pune capăt o dată pentru totdeauna exploatării omului de către om, lichi-dînd clasele exploatatoare şi mareînd începutul trecerii de la societatea scindată în clase la societatea fără clase. R.s. creează relaţii de producţie noi, socialiste, pe baza premiselor materiale existente, folosind în acest scop puterea politică a clasei muncitoare (dictatura proletariatului). Forţele motrice ale r.s. sînt clasa muncitoare, care conduce revoluţia, în alianţă cu masele largi de* oameni ai muncii de la oraşe şi sate. Alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare şi cu celelalte pături mijlocii, sub conducerea partidului marxist-le-ninist, alianţă trainică, stabilită în virtutea comunităţii intereselor lor fundamentale, reprezintă forţa socială care asigură victoria revoluţiei socialiste. R.s. are particularităţi diferite. în funcţie de condiţiile istorice în care se înfăptuieşte. Esenţa ei, precum şi forţele motrice de bază rămîn însă pretutindeni aceleaşi. Prima confirmare istorică a teoriei mar-xist-leniniste a r.s. a constituit-o victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, iar după cel de-al doilea război mondial victoria revoluţiilor democrat-populare într-o serie de ţări din Europa, Asia şi America Latină, printre care şi cea din ţara noastră. R.s. poate fi înfăptuită pe cale paşnică sau nepaşnică, în funcţie de condiţiile istorice concrete. Clasa muncitoare este interesată să cucerească puterea fără război civil, dar clasele exploatatoare nu cedează de bunăvoie puterea', gradul de ascuţire a luptei de clasă depinzînd nu atît de f>roletariat, cît de folosirea vio-enţei de către clasele exploatatoare, de forţa lor de împotrivire. Forma de înfăptuire a REVOLUŢIE 135 REYES r.s. este stabilită de partidul marxist-leninist pe baza cunoaşterii condiţiilor şi particularităţilor istorice concrete din fiecare ţară. Pentru a înfăptui sarcina sat clasa revoluţionară trebuie deci să înarmeze masele populare cu toate formele şi mijloacele de luptă, să folosească formele cele mai adecvate condiţiilor concrete din fiecare ţară, să fie pregătită şi să aibă capacitatea de a trece cu repeziciune de la o formă de luptă revoluţionară la alta în funcţie de schimbarea condiţiilor. — Revoluţie democrat-populară, tip de r.s. care a apărut după cel de-al doilea război mondial într-o serie de ţări din Europa şi din Asia, printre care şi România, în condiţiile slăbirii imperialismului şi ale schimbării raportului de forţe în favoarea socialismului. în diferite ţări, r.d.-p. s-a desfăşurat în mod diferit, în funcţie de condiţiile istorice concrete şi de raportul dintre forţele de clasă pe plan intern şi internaţional. într-o serie de ţări, printre care şi România, r.d.-p., în prima sa etapă, a avut de rezolvat sarcina desăvîrşirii revoluţiei bur-ghezo-democratice. Particularitatea acestei etape a constat nu numai în caracterul ei ■ antifeudal, dar şi în cel antifascist şi antiimperialist, rolul conducător aparţinînd clasei muncitoare în frunte cu partidul său revoluţionar. Aceasta a permis dezvoltarea democratică a societăţii şi depăşirea cadrului revoluţiei burgnezo-democratice obişnuite. Dezvoltarea ulterioară a r.d.-p. se caracterizează prin instaurarea puterii de stat a clasei muncitoare aliată cu ţărănimea muncitoare şi trecerea la construirea socialismului. în procesul înfăptuirii r.d.-p. s-au manifestat trăsăturile şi legităţile generale ale construirii socialismului, aplicate însă în condiţiile concrete de o mare diversitate, potrivit stadiului sau etapei de dezvoltare a fiecărei ţări socialiste, particularităţilor ei istorice. V. şi revoluţia populară în România. — Revoluţie culturală, parte integrantă a revoluţiei socialiste; transformare radicală ce se produce în domeniul ideologiei şi culturii în procesul construirii socialismului. întemeietorii socialismului ştiinţific au arătat că pentru construirea socialismului şi comunismului oamenii muncii trebuie să se elibereze atît din punct de vedere politic şi economic, cît şi din punct de vedere spiritual de sub dominaţia burgheziei. R.c. constă în făurirea conştiinţei socialiste a oameni-, lor muncii, în lichidarea influenţei ideologiei burgheze asupra celor ce muncesc şi dezvoltarea unui larg orizont cultural pe baza celor mai înaintate cuceriri ale ştiinţei, tehnicii şi artei, în crearea intelectualităţii socialiste, ^ devotată cauzei clasei muncitoare, în făurirea culturii noi, socialiste. R.c. reprezintă o lege generală a construirii socialismului, o necesitate o-biectivă pentru orice ţară care înfăptuieşte ^ revoluţia socialistă. Necesitatea obiectivă a r.c. decurge, între altele, din faptul că construirea socialismului este un proces conştient, care cere formarea unui om nou, însufleţit de idealurile socialismului, de principiile moralei comuniste, cu o atitudine nouă faţă de muncă, faţă de proprietatea obştească, precum şi din faptul că făurirea bazei tehnice-materiale a socialismului presupune folosirea ştiinţei şi tehnicii celei mai moderne şi, prin urmare, stăpînirea de către oamenii muncii a unor temeinice cunoştinţe tehnice-profesionale şi de cultură generală. R.c. se desfăşoară sub conducerea partidului marxist-leninist al clasei muncitoare, pe baza iniţiativei maselor şi cu participarea lor conştientă. în ţara noastră, ca urmare a transformărilor care au avut loc în viaţa materială a societăţii, precum şi a muncii ideologice şi politice-educative desfăşurate de P.C.R., s-au obţinut succese hotărîtoare în lichidarea moştenirii grele a vechiului regim pe tărîm cultural, în făurirea conştiinţei socialiste a oamenilor muncii, în dezvoltarea culturii noi, socialiste, în făurirea intelectualităţii socialiste. Consolidarea şi dezvoltarea culturii socialiste are drept rezultat întărirea conti- nuă a unităţii întregului popor, creşterea rolului creator al maselor, grăbirea ritmului înaintării ţării noastre pe drumul desăvîrşirii construirii socialismului şi trecerii treptate la comunism. revolver (engl. revolver, din to revolve „a întoarce**), armă individuală de foc, de mărimea unui pistolet. Revolverul are ca încărcător un butoiaş prevăzut cu mai multe locaşe de cartuş, care îndeplinesc şi funcţia de cameră de încărcare. La fiecare apăsare pe trăgaci, cocoşul loveşte capsa cartuşului. După plecarea glonţului, butoiaşul se roteşte, aducînd un alt carfuş în dreptul ţevii. „ Revue des Études Sud* Est Européennes" frovû dez etüd süd'ést ôropeén], revistă ştiinţifică românească, editată de Institutul de studii sud-est europene al Academiei Republicii Socialiste România, succesoare a publicaţiei „Revue Historique du Sud-Est Européen4'. Apare din 1963, în patru fascicule pe an; „Revue Historique du Sud-Est Européen" [rôvû istoric dü siid-ést ôropet], revistă de istorie, întemeiată şi condusă de N. Iorga. Apărută între 1914 şi 1946, a publicat articole şi studii privind istoria popoarelor din sud-estul Europei, scrise în cea mai mare parte de directorul ei, N. Iorga. Revueltas, Silvestre (1899 — 1940), compozitor mexican. Şi-a făcut studiile în patrie şi în S.U.A. R. a scris muzică inspirată din folclorul naţional (două balete, cvartete, muzică simfonică, de film, precum şi melodii vocale). S. Revueltas a fost şi profesor, violonist şi dirijor. revulsie (lat. revulsio, din revellere „a smulge'*; MED.), deplasare spre piele a sîngelui care stagnează într-un^ organ sau regiune a corpului inflamate. Se obţine prin iritaţia locală a pielii cu substanţe révulsive (făină. de muştar, tinc-tură de iod, ventuze etc.). Reyes, Alfonso (1889— 1959), prozator şi poet mexican. Literat erudit, a scris o operă extrem de variată, cuprinzînd eseuri („Probleme asupra lui Gongora", 1927; „Capitole de REYKJAVIK 136 REZEDA literatură spaniolă"', 1939— 1945), proză artistică („Veghile Spaniei", 1937), biografii literare, dintre care cea mai importantă este aceea a lui Goethe ş.a. Poezia sa, excelînd în rafinament şi sensibilitate, a fost i nfluenţată de numeroase curente literare, de la romantism şi parnasianism la ermetism. Reykjavik [reichiavi:c]t capitala Islandei, situată în sud-vestul ţării, în golful Faxa. 77 000 loc. (1964), reprezen-tînd circa 40% din populaţia insulei. Port la Oceanul Atlantic, prin care se realizează cea mai mare parte a comerţului exterior al Islandei. în R, se concentrează cele mai multe dintre întreprinderile industriale ale ţării: şantiere navale, fabrici de conserve de peşte,de ciment, textile, de încălţăminte etc. Aeroport important pe liniile aeriene care leagă Europa de America. Universitate, şcoală de marină, teatru naţional, muzee. Reymont, Wladyslaw Sta-nisfaw (1867—1925), prozator polon. A debutat cu nuvele, în romanele sale „Comedianta" (1896), „Frămîntări" (1897) şi „Pămîntul făgăduinţei" (1899), R. realizează un tablou critic al vieţii provinciale burgheze. Situat pe poziţiile poporanismului, R. repudiază oraşul, considerîndu-1 un adevărat „iad". Opera care i-a atras faima şi peste hotare (Premiul Nobel, 1924) este romanul „Ţăranii" (1904— 1909, trad. rom. 1965), epopee a mediului rural polonez, în care satul, cu obiceiurile, muncile şi pasiunile sale, apare sub aspectele cele mai diferite în decursul succesiunii anotimpurilor. R. este un maestru al peisajului natural, rapsod al sentimentului unităţii dintre om şi natură. Reynaud, Paul (1878— 1966), om politic francez. între martie şi iunie 1940 a fost prim-ministru. în iulie 1940 a fost arestat, iar între 1943 şi 1945 a fost deţinut în Germania hitleristă. După al doilea război mondial a devenit unul dintre liderii Republicanilor independenţi. Reynolds frendldz], sir Jo-shua (1723—1792), pictor şi scriitor englez, considerat întemeietorul şcolii engleze de pictură din sec. al XVIII-lea. Temeinicele sale studii umanistice şi de artă şi o lungă călătorie prin ţările mediteraneene (1749—1752) i-au asigurat o timpurie maturitate artistică. R. s-a afirmat deopotrivă ca portretist şi ca autor de compoziţii istorice şi mitologice. Excelent desenator, colorist subtil, R. a cultivat o pictură cu caracter academic şi eclectic, oarecum convenţional în compoziţii, dar căreia gingăşia efectelor de clarobscur, ca şi discreta bogăţie cromatică, îi conferă o caldă vibraţie. Portretele sale se caracterizează prin distincţie şi eleganţă, păs-trînd în acelaşi timp caracterul autentic al expresiei (Nelly O’Brien, Samuel Johnson, Lord Heathfield etc.). Fondator al Clubului literar (1764) şi al Aca- J. Reynolds demiei Regale de Artă (1768), R. a fost totodată un important teoretician de artă, opiniile sale fiind cuprinse în volumele „Discursuri şi observaţii". Reynolds [renaldz], nu~ mărul lui ~ (după numele fizicianului englez O. Reynolds; 1842—1912), mărime adimen-sională egală cu raportul dintre produsul vitezei de mişcare a unui fluid printr-o lungime caracteristică şi viscozitatea cinematică a fluidului. N. lui R. este folosit drept criteriu de similitudine în fenomenele hidraulice. rezalit (ARHIT.), porţiune de zid mult îngroşată, care modulează faţada unei construcţii. R. poate ascunde în interior o absidă sau poate găzdui un portal puternic profilat. în arhitectura modernă, deseori r* maschează instalaţiile interioare. Reza Pahlavi Âryamehr, Mohammad (n. 1919), şahin-şahul Iranului. S-a urcat pe tron în 1941, după abdicarea tatălui său, Reza Şah, întemeietorul dinastiei Pahlavi. Potrivit constituţiei, deţine largi puteri legislative şi executive. rezecţie (kt. reseciio, din resecare „a tăia"; MED.), îndepărtare pe cale chirurgicală a unui ţesut sau a unui organ (os, stomac, intestin etc.), în totalitate ori parţial. Prin r. sînt eliminate, în majoritatea cazurilor, părţile bolnave ale ţesutului sau ale organului respectiv. rezed ă (Reseda odorata ), plantă erbacee din familia re-sedaceelor, cu tulpina ramificată, frunze alungite şi flori mici galbene-aurii, cu miros plăcut. Se cultivă ca plantă decorativă. Reykjavik. Vedere generală REZERP1NĂ 137 REZERVĂ rezerpină (FARM.), alcaloid extras din planta Rauwolfia serpentina, care creşte în India, Ceylon, Indonezia etc. Are acţiune sedativă, liniştitoare asupra sistemului nervos central, precum şi acţiune hipo-tensivă. Sin. serpasil. rezervaţie, întindere redusă din teritoriul unui stat în care este silită să locuiască populaţia de o anumită rasă, aflată pe teritoriul acelui stat în momentul stabilirii coloniştilor europeni (ex. r. pentru indieni în S.U.A. şi în Canada, pentru negri în Republica Sud-Africană ş. a.). Constituind o formă deosebit de gravă a discriminării rasia-1 e, crearea şi menţinerea r. încalcă flagrant principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor. rezervaţie naturală, teritoriu în limitele căruia sînt o-crotite prin lege anumite elemente de mare interes ştiinţific sau cultural (floră, faună, formaţii geologice etc.) sau întregul complex natural. Reprezintă una dintre formele acţiunii de ocrotire a naturii. R.n. mai mari, în care regimul de ocrotire se extinde asupra tuturor componentelor cadrului natural, se numesc parcuri naţionale; în acestea turismului îi sînt rezervate numai anumite trasee, iar bogăţiile naturale sînt scoase din circuitul economic. După obiectul ocrotirii se organizează r.n. forestiere, zoologice, botanice, ornitologice, geologice, paleontologice etc. Există şi r.n. temporare, organizate cu scopul conservării sau refacerii unor resurse naturale. In general, în jurul teritoriului declarat r.n. se creează zone-tampon, în care amenajările, vînătoarea, pescuitul, păşunatul, defrişările etc. sînt supuse unui control riguros. în România s-au creat r.n. în Retezat (Parcul Naţional Retezat, 13 000 ha), în Bucegi (4 773 ha), în Delta Dunării (34 200 ha), în Ceahlău (1 836 ha), în Pietrosul Mare (2 700 ha) etcu Sînt de asemenea r.n. pădurea şi lacul Snagov (1 737 ha), codrul secular de la Slăticara, reg. Suceava (609 ha), Cetăţile Ponorului (462 ha), poienile cu narcise de la Dumbrava Vadului (390 ha), CheileTurzii (10.4 ha), complexul carstic de la Scărişoara (80 ha) ş.a. rezervă (lat. reservare „a pune de-o parte, a păstra“) 1. (EC.) Rezervă de stat, cantităţi de bunuri materiale dintre cele. mai importante, centralizate la nivelul statului socialist, destinate a asigura continuitatea procesului de producţie şi necesităţile de consum ale populaţiei în cazul ivirii unor greutăţi neprevăzute (calamităţi naturale, disproporţii etc.). Completarea lor se face anual prin planul de stat, prin repartizarea unei părţi din venitul naţional creat. Scoaterea unor bunuri de la r. de s. se poate face numai printr-o hotărîre a Consiliului de Miniştri. — Rezerve ale producţiei, posibilităţi nefolosite de a spori producţia şi productivitatea muncii, de a îmbunătăţi calitatea produselor şi de a reduce preţul de cost peste prevederile planului prin mai buna folosire a mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă. R. ale p. pot apărea în legătură cu folosirea mijloacelor de muncă, cu economisirea obiectelor muncii şi a timpului de muncă, cu îmbunătăţirea organizării procesului de producţie în ansamblu, precum şi în legătură cu unii factori din afara producţiei. Descoperirea şi mobilizarea acestor rezerve constituie cea mai eficientă sursă de creştere a producţiei, întrucît permite sporirea volumului acesteia, cu cheltuieli reduse de muncă socială. — Rezerve de plan, cantităţi de materiale şi de mijloace financiare reţinute prin plan, în vederea satisfacerii cu ajutorul lor a unor nevoi care ar putea surveni în cursul executării planului. R. de p. se consumă în cursul unui an. 2. (FIN.) a) Rezervă aur, cantitatea de aur pe care o păstrează băncile de emisiune, ca garanţie pentru biletele de bancă puse în circulaţie şi pentru lichidarea datoriilor către alte ţări, în cazul cînd acestea nu pot fi achitate prin livrări de mărfuri obişnuite. în ţările unde biletele de bancă sînt convertibile în aur, mărimea r. a. este stabilită prin lege la o anumită cîtime faţă de valoarea biletelor emise, în aşa fel încît să se poată face faţă eventualelor cereri de convertire. b) Rezervă lichidă: a) totalitatea mijloacelor băneşti existente sub orice formă, negrevate de nici o sarcină, disponibile la o bancă, la o întreprindere etc.; b) aurul disponibil în monede sau în lingouri, precum şi valutele şi devizele liber convertibile în aur destinate Operaţiilor internaţionale; c) Rezervă bugetară, fond bugetar creat în Republica Socialistă România în scopul acoperirii unor cheltuieli apărute în cursul executării bugetului de stat. Se constituie la dispoziţia Consiliului de Miniştri şi a comitetelor executive ale sfaturilor populare regionale şi ale oraşelor Bucureşti şi Constanţa. 3. (DR.) a) Manifestare prin care un stat, devenind parte la un tratat, declară că vrea să excludă sau să limiteze aplicarea anumitor clauze cuprinse în acest tratat ori să le atribuie un anumit înţeles, b) Rezervă succesorală, partea din moştenire cu privire la care cel ce a lăsat moştenirea nu putea face liberalităţi, deoarece altfel s-ar fi adus atingerea drepturilor instituite de lege în favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi (tatăl sau mama) şi soţului supravieţuitor. 4. (GEOL.) Cantitatea de substanţe minerale utile dintr-un zăcămînt, pusă în evidenţă prin lucrări geologice de prospecţiune şi de e*-plorare. După gradul de explorare geologică, r. se împart în trei categorii principale, notate cu A, B şi C. Categoria A cuprinde r. industriale delimitate şi probate prin lucrări miniere sau prin foraje, categoria B cuprinde r. identificate şi parţial conturate „prin lucrări miniere şi prin foraje, iar categoria C cuprinde r. descoperite prin cercetări geologice efectuate la suprafaţa Pă-mîntului, ale căror forme şi conţinuturi sînt apreciate prin compararea cu alte zăcăminte analoge cunoscute, precum şi prin unele lucrări miniere sau prin foraje. Cunoaşterea r. este importantă pentru dezvoltarea în perspectivă a industriei extractive. 5. (BIOCHIM., FIZIOL.) REZERVOR 138 REZISTENTA Rezervoare în industria petrochimică Rezervă alcalină, cantitatea de bicarbonaţi de sodiu din plasmă, exprimată indirect în cm3 de bioxid de carbon care se degajează din 100 ml de plasmă la presiunea parţială a bioxidului de carbon de 40 mm Hg şi la temperatura corpului. R.a. reprezintă deci cantitatea de bioxid de carbon legat din plasmă. In cazuri patologice, r.a. este modificată fie spre alca-loză, cînd predomină bicarbo-naţii (ex. după vărsături repetate), fie spre acidoză, cînd predomină acidul carbonic (ex. acidoză diabetică). rezervor 1. (TEHN.) Recipient folosit pentru depozitarea unor substanţe fluide (aer, gaze, lichide) sau a unor materiale solide sub formă de grăunţi sau de pulbere, în scopul alimentării unor instalaţii. R. pot fi închise sau deschise $i sînt confecţionate din diferite materiale (tablă de oţel, beton, lemn etc.). — R.-tampon, rezervor de aer sau de lichid, montat între compresor sau instalaţia de pompe şi conducta de alimentare. R.-t. serveşte ca regulator de debit şi de presiune sau ca acumulator de energie pneumatică. 2. (PETROGR.) Rezervor magmatic v. bazin magmatic. 3. (MICROBIOL.) Rezervor de infecţie, sursă naturală de infecţie. R. de i. poate fi: omul bolnav sau obiectele folosite de el, animalele şi plantele bolnave, solul, apa şi aerul, din care sau prin care se răspîndesc germenii patogeni. reziduu (CHIM.), restul care rămîne în zona de prelucrare a unui material brut, ca urmare a unui proces chimic sau fizic. Ex. r. de Ia distilarea ţiţeiului (păcura), r. de la cal-cinare (cenuşa) etc. reziduu al unei funcţii analitice f(z) (MAT.; relativ la un punct singular izolat a), coeficientul lui (z—a)"*1 în dezvoltarea funcţiei f(z), în serie Laurent, în vecinătatea punctului z = a (ex.: pentru r. funcţiei relativ la punctul z = 0, care este un punct singular e-senţial izolat, este 2, fiindcă în vecinătatea lui 0, /«= -T -1 Z 22 pentru f(z) = cotg z, r. funcţiei relativ la punctul z — 0, care este un pol, este 1, fiindcă m =1 - ^ +...). Z 3 rezilienţă (REZ. MAT.), mărime caracteristică pentru comportarea materialelor la solicitările prin şoc; este egală cu raportul dintre lucrul mecanic consumat pentru ruperea la încovoiere (prin şoc) a unei epruvete şi aria secţiunii transversale în care s-a produs ruperea respectivă. reziliere (lat. resilire „a sări înapoi, a se întoarce**; DR.), desfacere a unui contract sinal-agmatic cu executare succesivă, în cazul în care una dintre obligaţiile reciproce nu a fost executată, menţinîndu-se acele efecte ale contractului ce s-au produs pînă la data desfacerii. rezinâre (SILV.),® recoltare a răşinii din scurgerile naturale sau din tăieturile făcute în trunchiul arboretelor de răşi-noase. Uneori provocarea scurgerilor de răşină se face cu ajutorul unor substanţe chimice (r. chimică). rezinâţi (CHIM.), săruri ale acizilor rezinici. Sînt substanţe solide, insolubile în apă, cu excepţia r. de sodiu şi de potasiu. Pentru prepararea r. se foloseşte ca materie primă colo-foniul. Au utilizări tehnice limitate (industria de săpun, de peliculogene ş.a.). rezinificâre (CHIM.), transformare a unor substanţe chimice organice în produşi asemănători răşinilor, datorită căldurii sau unor agenţi chimici. Rezistenţa, denumire a mişcării populare antifasciste de eliberare, desfăşurată în timpul celui de-al doilea război mondial (1939—1943) în ţările cotropite de trupele germane, italiene şi japoneze, precum şi în alte state cu regimuri fasciste. R. a reunit în rîndu-rile sale pe toţi patrioţii, indiferent de convingerile lor politice, clasa muncitoare, în frunte cu partidele comuniste şi muncitoreşti, fiind forţa ei cea mai activă şi mai organizată şi în multe ţări forţa conducătoare. Avînd drept principal ţel eliberarea teritoriilor cotropite şi răsturnarea guvernelor fasciste, R. s-a împletit cu lupta pentru transformări democratice, iar în ţările coloniale şi dependente şi cu lupta de eliberare de sub jugul colonial. Ea s-a transformat în multe ţări într-o largă mişcare de masă şi a luat o mare amploare în U.R.S.S. (unde au acţionat, în teritoriile ocupate de armatele hitleriste, mari unităţi de partizani, care au pricinuit pierderi grele agresorilor), în Franţa, Iugoslavia, Grecia, Polonia, Albania, Cehoslovacia, Belgia, Olanda ş.a., unde s-au format detaşamente înarmate care, în unele ţări (Iugoslavia, Grecia, Albania, Polonia), s-au constituit în armate populare. In Italia, România, Bulgaria, Ungaria masele populare, forţele patriotice sabotau războiul hitlerist. In Italia, mişcarea de rezistenţă s-a transformat după 1943 într-un război de eliberare naţională. O luptă eroică REZISTENŢĂ 139 REZISTENŢĂ au dus, în Asia, popoarele chinez, coreean, vietnamez, indonezian, filipinez, malaez ş.a. împotriva ocupanţilor japonezi. R. s-a manifestat, în funcţie de condiţiile concrete din fiecare ţară, prin greve şi sjjbotaje, neîndeplinirea ordinelor ocupanţilor, difuzarea presei ilegale şi propaganda antifascistă, ajungînd pînă la lupta de partizani şi insurecţia armată. In România, Partidul Comunist Român a organizat r. antifascistă şi lupta maselor pentru răsturnarea regimului antones-cian, ieşirea din războiul dus alături de Germania şi trecerea de partea coaliţiei antihitleriste. R. a luat un mare avînt, în 1944, în condiţiile creşterii rezistenţei împotriva Germaniei, ale adîncirii crizei regimului dictaturii militare şi ale înfrîn-gerilor suferite pe front de către armatele hitleriste, cînd a avut loc insurecţ i a armată din august 19 4 4. Numeroşi români au luptat în R. de pe teritoriile altor ţări, mai ales în Franţa. După război, participanţii la R. s-au unit în Federaţia internaţională a luptătorilor din Rezistenţă, a victimelor şi deţinuţilor fascismului (F.I.R.). rezistenţa materialelor, ramură a mecanicii' mediilor continue, care studiază tensiunile şi deformaţiile în corpul solid (deformabil) supus acţiunii unor forţe exterioare. Principalele probleme pe care le rezolvă r.m. sînt: determinarea stării de tensiune şi de defor-maţie i\ corpului sub acţiunea forţelor exterioare, generalizarea rezultatelor cercetărilor (efectuate în condiţii de laborator, pe epruvete), asupra comportării corpurilor solide defor-mabile în cazul diferitelor solicitări şi determinarea dimensiunilor pieselor, astfel încît acestea să reziste la eforturile produse de forţele exterioare fără a depăşi deformaţiile admisibile. In r.m., solicitările mecanice la care sînt supuse corpurile se clasifică după natura şi direcţia efortului (forţă sau moment) care se produce sub acţiunea forţelor exterioare: solicitările simple (întindere, compresiune, forfecare, răsucire, încovoiere) sînt produse de o singură componentă a efortului, iar solicitările compuse (încovoiere cu forfecare, încovoiere cu răsucire, compresiune cu încovoiere etc.) sînt produse de două sau de mai multe componente ale efortului. Se consideră ca întemeietori ai r.m.: Galileo Galilei, care în 1638 a formulat teoria sa asupra calculului grinzilor supuse la încovoiere şi Ia întindere; R. Hooke, care în 1678 a formulat legea, care îi poartă numele, asupra proporţiona-lităţii dintre efortul şi alungirea unei bare supuse la întindere; J. Bernoulli, care în 1705 a stabilit ecuaţia fibrei medii deformate a unei bare; L. Euler, care în 1729 a elaborat teoria flambajului etc. Dezvoltarea industriei şi a construcţiilor în sec. al XlX-lea a ridicat noi probleme practice, la a căror rezolvare au participat numeroşi oameni de ştiinţă şi ingineri: L. Navier a elaborat în 1826 un curs de r.m., în care a sintetizat teoriile şi metodele de calcul stabilite pînă atunci şi în care a expus numeroase rezultate ale cercetărilor proprii; B. Clapeyron (1849) a stabilit metoda de calcul a grinzilor pe mai multe reazeme; D.I. juravski a cercetat problema tensiunilor tangenţiale în grinzile supuse Ia încovoiere; Saint-Venant a studiat răsucirea barelor de secţiune oarecare etc. în sec. al XX-Iea au fost efectuate numeroase cercetări asupra stabilităţii elastice a corpurilor sub acţiunea forţelor exterioare, asupra oboselii materialelor, studii în domeniul plasticităţii şi s-au extins metodele de cercetare experimentală a tensiunilor etc. rezistenţă (FI7..,TEHN.) 1. Proprietate a materialelor solide de a se opune acţiunilor mecanice (forţe, cupluri) care tind să le deformezeţ sau să le rupă (ex. r. la compresiune, r. la forfecare, r. la torsiune etc.). 2. Proprietate a unui material de a se opune acţiunilor distructive (fizice, chimice) care se exercită asupra lui din exterior (ex. r. la coroziune, r. la uzură, r. la temperaturi înalte etc.). 3. Termen impropriu (folosit în lucrările mai vechi) pentru efort unitar sau tensiune. — R. de rupere, valoare-limită a efortului unitar la care se consideră, în mod convenţional (pe baza unor încercări experimentale efectuate pe epruvete), că se produce ruperea materialului supus unei anumite solicitări (întindere, încovoiere, răsucire etc.). — Ri admisibilă, valoare limită a efortului unitar, stabilită în mod convenţional şi care reprezintă o fracţiune din valoarea rezistenţei de rupere sau a limitei de curgere. în calculele de rezistenţă la dimensionarea pieselor, efortul unitar în fibra cea mai solicitată nu trebuie să depăşească r.a. Raportul dintre rezistenţa de rupere sau limita de curgere şi r.a. se numeşte coeficient de siguranţă. — R. la oboseală, limită superioară a efortului unitar variabil periodic, stabilită prin încercări experimentale pe epruvete, pînă la care nu se produce ruperea unei piese indiferent de numărul ciclurilor de solicitări variabile. R. la o. depinde de material, de caracteristicile constructive ale piesei şi de natura solicitării periodice aplicate (întindere, încovoiere etc.). Un ciclu de solicitări periodice este caracterizat prin valoarea maximă a tensiunii (vmar), valoarea minimă (fJ/nin), valoarea medie (îmin ) Gfn ~~ 2 J ’ amplitudinea tensiunii Gmax °min | 2 J * şi coeficientul de asimetrie G m in \ Gmax I R. la o. pentru cicluri simetrice (caracterizate prin Gmaf — = —C7mm) se notează iar pentru cicluri pulsatorii (caracterizate prin Gm in = 0) se notează . ribonucleâză (BIOCHIM.), en-zimă care catalizează depoli-merizarea acizilor ribonucleici (ARN), acţionînd în mod specific asupra acestora. în funcţie de legătura pe care o desfac, există diferite tipuri de r. (ex. r. pancreatică, care are acţiune specifică numai asupra legăturii fosfat-diesterice internucleotide din molecula acidului ribonucleic). ribonucleici, acizi (BIOCHIM.), grupă de acizi nucleici care conţin în molecula lor riboză. Se găsesc în toate celulele vegetale şi animale, fiind localizaţi în special în .citoplasmă. Ar. au un rol deosebit de important în procesele biologice: fac parte din structura unor enzime, virusuri, intră în structura proteinelor etc. Acidul dezoxiribonucleic este un purtător de „informaţie ereditară*4. V. şi dezoxiribonucleic; ereditate. Riboţ [ribo7» Thecdule Armând (1839—1916), psiholog francez. S-a opus psihologiei spiritualiste speculative, susţi-nînd necesitatea legării psihologiei de fiziologie şi biologie. A studiat afectivitatea, memoria, voinţa, personalitatea şi gîn-direa, apelînd cu precădere la metoda psihopatologică. R. poate fi considerat fondatorul^ şcolii psihologice franceze moderne (P. Janet, A. Binet, H. Pieron, G. Dumas, H. Wallon). Op. pr.: „Bolile memoriei** (1883), „Bolile voinţei** (1889), „Logica sentimentelor** (1905). ribdză (BIOCHIM.), monoza-harid din grupul aldopentoze-lor, care se găseşte în molecula acizilor ribonucleici. Ricardo, David (1772-1823), economist şi om politic englez, cel mai de seamă reprezentant al economiei politice clasice burgheze. Fiind ideolojul burgheziei industriale în ascensiune, concepţia teoretică a lui R. şi politica economică preconizată de el au avut un caracter general progresist. Faţă de predecesorii săi, R. dă dovadă de o mai mare putere de ab- stractizare şi imprimă un conţinut social mai pronunţat economiei politice. R. a dezvoltat teoria valorii bazate pe muncă, criticînd inconsecvenţele lui Adam Smith şi a arătat că izvorul valorii mărfurilor este, în orice condiţii, munca cheltuită pentru producerea lor. D. Ricardo Un merit principal al lui R. îl constituie faptul că a pus teoria valorii bazate pe muncă la baza întregii economii politice. Considerînd salariul, profitul şi renta ca părţi ale valorii create de muncitor, iar capitalul ca muncă acumulată, R. a ajuns la concluzia că mărirea sau scăderea uneia acţionează invers proporţional asupra celorlalte şi a scos la iveală astfel opoziţia de interese dintre proletariat şi burghezie, precum şi dintre burghezie şi proprietarii funciari, dar consideră aceste contradicţii, ca un fenomen natural care se manifestă în sfera repartiţiei. Pornind de la teoria valorii bazate pe muncă, R. a fundamentat teoria rentei diferenţiale, dar a legat-o în mod nejustificat de aşa-numita lege a fertilităţii descrescînde a solului. Datorită faptului că nu a luat în considerare rolul monopolului proprietăţii private asupra pămîn-tului şi al compoziţiei organice a capitalului, R. a ignorat existenţa rentei absolute. R. a fost primul economist care a legat mărimea valorii mărfurilor de timpul de muncă necesar pentru producerea lor, dar el nu a putut face deosebirea dintre munca concretă şi abstractă, dintre muncă şi forţa de muncă, dintre valoare şi preţ de producţie, a abordat neisto- ric categoria economică valoare. Una dintre contradicţiile doctrinei lui R. este aceea că a fost adept, al teoriei cantitative a banilor, luată de la D. Hume, neobservînd că aceasta contrazice propria lui teorie a valorii. în politica economică, R. s-a pronunţat pentru liber-schimbism şi în favoarea convertibilităţii în aur a banilor de hîrtie. în acest domeniu, el a elaborat teoria costurilor comparative de producţie, care, deşi reprezintă prima încercare de a elabora o teorie unitară a comerţului exterior pe baza v^lorii-muncă, reflectă unele confuzii ale lui R. şi constituie o încercare de justificare teoretică a politicii liber-schimbiste şi a diviziunii internaţionale capitaliste a muncii. Ca ideolog al burgheziei, R. a considerat fenomenele proprii modului de producţie capitalist ca naturale, eterne, şi de aceea a abordat neistoric categoriile economice. Datorită acestui fapt, el nu a putut înţelege esenţa valorii, a banilor, a capitalului etc. ca raporturi sociale, limi-tîndu-se doar la o analiză cantitativă a acestor categorii. Concluziile greşite, precum şi lipsa de consecvenţă din doctrina lui R., au fost şi sînt speculate de către reprezentanţii economiei politice vulgare, care ignorează tezele ştiinţifice din opera lui. K. Marx a preţuit opera ştiinţifică a lui R., subliniind aportul însemnat adus de el la dezvoltarea gîndirii economice. Marx şi Engels au supus unei analize critice opera lui R., preluînd şi dezvoltînd ceea ce era valoros în ea şi în-lăturînd tot ce era neştiinţific. V.I. Lenin a considerat doc~ trina economică a lui R., alături de cea a Iui A. Smith, drept unul din izvoarele teoretice ale marxismului. Op. pr.: „Despre principiile economiei politice şi impunerii** (1817). Riccati, ecuaţia diferenţială a lui (MAT.), ecuaţia diferenţială de primul ordin, neliniară : y' = ^)y2+SWi/+C(x),(l) cu >4(x), B(x), C(x) funcţii continue pe un interval /, j4(x) ^ 0, C(x) ^ 0. în general, RICERCAR 145 R1CHTTER ecuaţia (1) nu se poate integra prin cuadraturi. Dacă se cunoaşte o soluţie particulară a sa, ea se poate reduce la o ecuaţie liniară. Soluţia generală a e.d.a lui R. depinde omografic de constanta de integrare. Ecuaţiile de forma (1) se numesc ecuaţii generale R., după numele matematicianului italian Jacopo Riccati (1676 -—1754), care a studiat pentru prima dată ecuaţia y' + ay2 = bxct . (2) în care a, b, c sînt constante, numită ecuaţia specială R. Nici ecuaţia (2) nu se poate integra, în ^ general, prin cuadraturi. ricercâr (it. ricercare „a căuta“; MUZ.), compoziţie de factură polifonică, alcătuită din cîteva secţiuni care se cîntă fără întrerupere. Fiecare secţiune are tema sa, care trece de }a un instrument la altul, ca şi cum fiecare ar „căuta-o**. Iniţial s-au scris r. pentru lăută, apoi pentru orgă, clavecin, diferite ansambluri instrumentale. Piese de asemenea tip se mai numesc şi capricii, fantezii. Apărut în sec. al XlV-lea, dezvoltîndu-se treptat, r. a dat naştere, în veacul următor, formei de fugă. Richard [r(ci?d]t numele a trei regi englezi: R.I Inimă ■ de Leu (1189-1199), a participat la cruciada a IlI-a (1189 — 1192), dar la reîntoarcerea în ţară a fost făcut prizonier de ducele Austriei şi ţinut în captivitate la curtea împăra tului german Henric al VI-lea; eliberat (1194) în schimbul unei uriaşe sume de bani, a pornit război împotriva regelui francez Filip-August, în cursul căruia a murit. R. al II-lea (1377-1399), în timpul căruia s-a ascuţit lupta dintre parlament şi regalitate. Asprul regim fiscal pe care l-a impus, datorită cheltuielilor pentru războiul cu Franţa şi Scoţia, a determinat izbucnirea răscoalei conduse de Wat Tyler şi John Hali (1381). R. al IINea (1483 — 1485) a impus un regim de 1 teroare şi a ucis pe fiii fratelui \ său, Eduard al iV-lea, urmaşii ! legitimi la tronul Angliei. A fost detronat şi ucis în timpul răscoalei feudalilor, condusă de Henric Tudor. Richard s lrichdz7, Theo-dore William (1868-1928), chimist american. A fost profesor la Universitatea din Har-vard. A obţinut rezultate remarcabile în domeniul metodelor de determinare foarte exactă a greutăţii atomice a elementelor chimice. Premiul Nobel (1914). Richardson [ricisdsn7, Sa-muel (1689—1761), scriitor englez, reprezentant al iluminismului moderat. Romanele sale: „Pamela** (1741), „Clarissa Har-W* (1747-1748) şi „Istoria lui sir Charles Grandison** (1754) au un vădit caracter moralizator. în ele, R. a descris amănunţit viaţa de familie engleză de la mijlocul sec. al XVIII-lea, criticînd corupţia moravurilor artistocraţiei şi elogiind idealurile burgheziei puritart’e. Richelieu [rişolioL Armând du Plessis de (1585—1642), om politic francez, cardinal Richelieu (din 1622), cel mai de seamă reprezentant al absolutismului în Franţa. Ca prim-ministru (1624—1642) în timpul domniei lui Ludovic al XlII-lea, a fost conducătorul de fapt al Franţei. Prin înfrîngerea hu-ghenoţilor (cucerirea cetăţii La Rochelle), prin înlăturarea autonomiei militare a marilor feudali şi printr-o serie de reforme (finanţe, armată şi legislaţie), R. a contribuit Ia instaurarea centralizării monarhice a statului. Pe plan extern, R. a luptat împotriva hegemoniei Habsburgilor în Europa, Franţa participînd (din 1635), alături de principii protestanţi germani, împotriva Habsburgilor în războiul de 30 de ani (1 6 1 8-1 6 4 8). A întemeiat Academia Franceză (1635). Richepin [rişpt 7, Jean (1849—1926), scriitor francez. A fost membru al Academiei Franceze. A avut o tinereţe boemă, rebelă, plină de peripeţii. Principala sa lucrare este volumul de versuri „Cîntecul golanilor** (1876), în care îşi exprimă simpatia faţă de oamenii umili. A mai scris romane („Vîscul**, 1881; „Miarka, fata cu ursul'*, 1883) şi drame („Nana-Sahib", 1883, trad. rom.; „Vagabondul**, 1897). Caracteristice pentru arta sa sînt limba savuroasă cu elemente argotice şi invenţia verbală exuberantă, înclinată spre efectul pitoresc, retoric. Richet [rişi], Charles Robert (1850—1935), fiziolog francez. A fost profesor la Facultatea de medicină din Paris şi membru al Academiei Franceze de medicină. A făcut cercetări importante în domeniul fiziologiei nervoase, a căldurii animale, precum şi studii de serologie, descriind pentru prima dată fenomenul de ana-filaxie. Premiul Nobe: (1913). Richier/’nşie7, Ligier(c. 1500 — Г567), sculptor francez. Format în Italia* R* a lucrat în Franţa, realizînd un număr însemnat de opere, unele de un tulburător dramatism, mergînd pînă la expresionism, rezultat din modelajul puternic şi din exaltarea sentimentelor. R, aduce o viziune agitată, răscolită de spaimele omului medieval (Mormîntul lui René de Chalon, Monumentul funerar din biserica sf. Ştefan din localitatea Saint-Mihiel, „Pieta“ etc.). Richmond [rtcimznd/, oraş în estul S.U.A., situat pe rîul James, în apropiere de vărsarea acestuia în Oceanul A-tlantic. Centru administrativ al statului Virginia. 218 000 loc. (1964). Este dezvoltată industria tutunului, textilă şi chimică. Centru comercial. Port flu-vio-maritim. Are două universităţi. în timpul războiului civil din S.U.A. ( 1861 — 1865) a fost centrul confederaţiei statelor sudice. Richter [ rihtdr], Adrian Ludwig (1803—1884), pictor, desenator şi gravor german, RICHTER 146 RIDICARE profesor la Academia de artă din Drcsda. A avut o solidă formaţie academică şi s-a făcut cunoscut în special ca peisa-gist (a pictat mult în Italia), în acelaşi timp a fost şi ilustrator de carte. Richter [rihhr], Jean Paul Fricdrich (pseudonim Jean Paul) (1763 — 1825), scriitor german, precursor al romantismului. Nemulţumit de realitate, a încercat s-o depăşească prin vis şi poezie, care în concepţia lui erau aproape sinonime. A debutat cu schiţe satirice îndreptate împotriva absolutismului feudal („Procese din Groenlanda", 1783; „Culegere din scrierile diavolului", 1789). Romancier remarcabil, creaţia sa atinge punctul culminant prin romanele „Titan" (1800—1803), opera sa principală, şi „Anii tinereţii zburdalnice" (1804— 1805), în care prezintă evoluţia personalităţii eroilor săi sub influenţa educaţiei şi a vieţii sociale (Bildungsroman). Scrise într-un stil stufos, dar cu umor şi fantezie, ele vădesc calda simpatie a autorului pentru omul simplu. A mai scris şi o lucrare pedagogică de orientare socială iluministă, „Levana" (1806). Influenţa sa asupra scriitorilor romantici din sec. al XlX-lea a fost considerabilă. Suprarealiştii îl revendică ca precursor al lor. Richter, Sveatoslav Teofilo-vici (n. 1914) mare pianist sovietic. Artist al poporului din U.R.S.S. Posedă un vast repertoriu în care ponderea o are literatura romantică. Interpretările sale, în special din creaţia lui Skreabin, Beetboven, Schu-mann, Chopin, Liszt, se caracterizează prin forţă imaginativă, printr-o înaltă tehnică, pusă atît în slujba arzătoarei şi impetuoasei sale fantezii, cît şi în aceea a autenticităţii expresiei muzicale. Richthofen/TÎhlhof9nJt Fer-dinand von (1833—1905), renumit geograf şi geolog german. A fost profesor la universităţile din Bonn, Leipzig şi Berlin şi preşedinte al Societăţii de geografie din Berlin. A făcut cercetări geologice pe teritoriul Austriei (1856), apoi a călătorit prin Asia de est şi prin America de Nord. în perioada 1868—1872 a efectuat cercetări în China, aducînd o importantă contribuţie la cunoaşterea geologiei şi geomorfologiei acestei ţări. A enunţat teoria originii eoliene a loessului. S-a preocupat de problema obiectului şi principiilor geografiei, subliniind importanţa interacţiunii factorilor geografici. Op. pr.: „China, rezultatele unor călătorii" (5 voi., 1877-1912), „Sarcinile şi metodele geografiei actuale" (1883). ricin (BOT.; Ricinus com-munis), plantă anuală în climatul temperat sau perenă în zonele subtropicale, din familia euforbiaceelor; are rădăcina puternică, pivotantă şi tulpina înaltă de I—2 m, peţio-lii frunzelor sînt lungi, iar forma limbului palmat-lobată. Florile de culoare verde, roz, roşu sau violet sînt unisexuate. Fructul este o capsulă cu trei compartimente, iar seminţele sînt mari de 5—22 mm şi conţin 47—53% ulei. Uleiul de r. este nesicativ, neinflamabil şi îşi păstrează consistenţa la variaţii mari de temperatură. Se foloseşte ca lubrifiant pentru angrenaje de mare viteză, la motoarele de avion etc. Uleiul de r. se foloseşte şi în industria pielăriei, a săpunului, a cauciucului sintetic şi în industria farmaceutică. în ţara noastră, r. se cultivă pe o suprafaţă de 21 600 ha (1964). Rickert, Heinrich (1863— 1936), filozof neokantian german, conducătorul Şcolii de la B a d e n după moartea lui Windelband. Obiectul cunoaşterii îl constituie, după R., o lume de valori eterne, superioare realităţii şi independente de ea. R. a opus ştiinţele istorice ştiinţelor naturii, sus-ţinînd că, în timp ce în ştiinţele naturii conceptele reflectă generalul, în ştiinţele istorice acestea sînt menite să reflecte particularul, singularul. Ştiinţele istorice nu ar putea stabili legi, ci numai legătura faptelor individuale cu valorile. Deşi concepţia lui R. asupra valorilor este neştiinţifică, idealistă, întrucît ignorează geneza lor obiectivă şi istorică concretă, analiza sa a contribuit la formarea axiolo- giei (teoriei valorilor) ca disciplină filozofică aparte. în ciuda unor tendinţe iraţionaliste din gîndirea sa, R. a criticat iraţionalismul fundamental al filozofiei vieţii. Op. pr.: „Limitele conceptualizării în ştiinţele naturii" (1896). rickettsii (MICROBIOL.), grup de microorganisme cu o poziţie intermediară între bacterii şi virusuri, avînd însuşiri comune atît cu bacteriile (dimensiune, structură morfologică, sensibilitate faţă de antibioticele produse de actino-micete), cît şi cu virusurile (parazitism obligatoriu, capacitatea de a fi cultivate numai în celule vii şi filtrabilitate la unele specii). Produc, Ia om şi la animale, boli numite ricket-tsioze. rickettsioză (MED.), boală infecţioasă, comună omului şi unor animale, provocată de rickettsii şi transmisă prin intermediul unor insecte (păduchi, căpuşe). Se caracterizează prin febră, erupţii cutanate, tulburări neurologice. Cele mai frecvente r. sînt: tifosul exantematic şi febra recurentă, provocate de rickettsia Pro-wazeki şi transmise prin păduchi, febra butonoasă, provocată de rickettsia Conori, febra Q, provocată de rickettsia Burneti. ricoşet (MILIT.), înscriere a proiectilului pe o nouă traiectorie cînd întîlneşte pămîntul sau alt obstacol sub un unghi mic (pînă la 20°). — Tragere prin r., tragere în care se folosesc efectele exploziei proiectilelor care au ricoşat. rictus (lat. „deschiderea gurii"; MED.), simptom caracterizat prin contracţia muşchilor feţei; dă impresia de rîs forţat. R. apare în unele boli ale sistemului nervos (ex. tetanos). ridicare (TOPOGR.) Ridicare allimelrică a) Ansamblu de operaţii topografice care se execută pentru determinarea altitudinii unui punct, b) Totalitatea lucrărilor, de teren şi de cabinet, necesare pentru reprezentarea reliefului terenului pe planuri sau hărţi. — R, plani-metrică, totalitatea operaţiilor topografice, de teren şi de cabinet, necesare pentru reprezentarea pe hartă a detaliilor RIDICĂTOR 147 RIENZI de planimetrie. — R. topografică, totalitatea lucrărilor, de teren şi de cabinet, necesare pentru întocmirea unui plan sau a unei hărţi. ridicător (MAŞINI AGR.) Ridicător de plante, dispozitiv montat în partea anterioară a platformei secerătorii de la combinele de cereale şi folosit pentru ridicarea şi adunarea plantelor căzute sau a celor tăiate în timpul recoltării. — R. hidraulic, ansamblu constructiv al tractorului, care serveşte la ridicarea şi cobo-rîrea maşinilor agricole purtate şi semipurtate. Se mai numeşte mecanism hidraulic de ridicare. ridiche (Raphanus sativus), plantă anuală din familia cru-ciferelor, cu rădăcina rotundă sau conică alungită, cărnoasă, cu tulpini înalte de 70—90 cm şi frunze mari, adînc crestate. Rădăcina de r. este comestibilă, are valoare alimentară ridicată şi însuşiri antiscorbutice şi diuretice. riebeckit (MINER.), silicat natural hidratat de sodiu şi fier din grupa amfibolilor, cristalizat în sistemul monoclinic, în forme prismatice sau fibroase de culoare neagră-albăs-truie. Se găseşte în roci eruptive alcaline (ex. în graniţele alcaline de la Iacob-Deal, din reg. Dobrogea). Riegl [ri:gl]% Alois (1858 — 1905), istoric de artă austriac, unul dintre promotorii istoriografiei de artă. Studiile sale au fost consacrate artei antice şi medievale, R. încer-cînd să precizeze raporturile dintre zonele de artă clasică şi orientală („Arta coptă**, „Probleme de stil“ etc.). Riegler, Emanoil (1854— 1929), medic şi farmacolog român. A fost profesor la Facultatea de medicină din laşi. A elaborat lucrări importante referitoare la antisepsie, la acţiunea chimică a antisepticelor asupra proteinelor, la biochimia acidului uric şi a urinei, la dozarea glucozei (ex. proba R. la urina diabetică), la terapia în difterie etc. Este cunoscut şi pentru construirea unui albuminometru şi al unui coîorimetru pentru dozarea acidului uric, care-i poartă numele. Op. pr.: „Chimia, fizio- logia şi patologia urinei umane** (1904), „Terapeutica bolilor interne** (1913). Riegler, Paul (1867-1937), medic veterinar român, fost profesor şi decan al Facultăţii de medicină veterinară din Bucureşti, unul dintre întemeietorii învăţămîntului veterinar din ţara noastră. A înfiinţat Institutul de seruri şi vaccinuri „Pasteur** (1909). Prin lucrările sale a pus bazele unei şcoli româneşti de anatomie patologică, microbiologic şi bacteriologic veterinară. Riego y Nunez [nuneO], Rafael (1785—1823), general şi om politic spaniol. A fost unul dintre conducătorii revoluţiei burgheze din Spania (1820 — 1823); în timpul intervenţiei armate franceze a organizat detaşamente revoluţionare (1823). După înfrîngerea revoluţiei a fost condamnat la moarte şi executat. Riehl fri:lj, Alois (1844— 1924), filozof idealist german, reprezentant al neokantianismului, cunoscut prin lucrarea „Criticismul filozofic şi însemnătatea sa pentru ştiinţa pozitivă** (3 voi., 1876—1887), în care îmbină interpretarea idealist-subiectivistă a experienţei cu apriorismul kantian. Riemann fri:manj, Bern-hard (1826—1866), matematician german. A fost profesor la Universitatea din Gottin-gen. Lucrările lui au avut o influenţă considerabilă asupra dezvoltării matematicilor. Ge-neralizînd.geometria intrinsecă pe o suprafaţă, R. a introdus o geometrie, numită geometrie riemanniană, într-un spaţiu cu n dimensiuni, în care ds" = = Y' S{; xn) dxi'dxi. i f ,J i.j-- 1 Această geometrie este larg utilizată în teoria relativităţii generalizate. în analiza matematică a extins noţiunea de integrală obişnuită la o; clasă mai largă de funcţii, integră^ care îi poartă numele. A adus contribuţii importante în teoria ecuaţiilor cu derivate parţiale. în teoria funcţiilor de o variabilă complexă i se datoreşte conceptul de suprafaţă riemanniană, cu ajutorul căreia a rezolvat com- plet problema integrării funcţiilor algebrice. A demonstrat teorema generală a reprezentării conforme. în teoria analitică a numerelor a introdus funcţia zeta. Op. pr.: „Fundamentele B. Riemann teoriei generale a funcţiilor de o variabilă complexă** (1851), „Asupra ipotezelor care stau la baza geometriei** (1854), „Asupra unei probleme de propagare a căldurii** (1861). Riemann [riimanj, Hugo (1849—1919), muzicolog german. Cunoscut îndeosebi prin „Dicţionarul de muzică** (1882), R. este totodată autorul a numeroase volume de analiză muzicală, de teorie şi de istorie a muzicii. Riemenschneider [ rim?n-şnaidzr], Tilman (1460—1531), sculptor german, unul dintre marii reprezentanţi ai goticului tîrziu. A lucrat mai multe altare, cuprinzînd grupuri statuare şi reliefuri (altarul din Cre-glingen, din Rothenburg ob der Tauber, din Dettwang), statui de madone şi monumente funerare (mormîntul episcopului Rudolf de Scherenberg, mormîntul cavalerului Konrad de Schaumberg etc.). în 1525, pentru participare la războiul ţărănesc, a fost pedepsit cu sfărîmarea mîinilor. Arta lui R. se caracterizează prin concentrarea dramatică a expresiilor, prin dinamica volumelor, prin lirismul cald şi romanţat al modelajului. Rienzi frienţil (Rienzo)/ri-enţo7, Cola di (pe numele adevărat Nicola Lorenzo Gabrini) (1313—1354), om politic italian, umanist, adept şi prieten al lui Petrarca. A condus, în 1347 şi în 1354, în calitate de RIESA 148 RIGA tribun, Republica din Roma, instaurată în urma răscoalei maselor populare (1347), împotriva aristocraţiei feudale. Idealul său politic era unificarea statelor italiene sub conducerea Republicii din Roma. R. î-a inspirat lui R. Wagner opera cu acelaşi nume. Riesa [ri:za], oraş în sud-estul R.D. Germane, în districtul Dresden, situat pe Elba. 38 900 loc. (1963). Important centru siderurgic. Are şi industrie textilă. Nod feroviar şi port fluvial. Riesener [ rizonér], Jean Henri (1734—1806), ebenist şi decorator în bronz francez, de origine germană. Format la Paris în atelierul lui Fr. Oeben, R. a lucrat un mare număr de piese de mobilier, fiind ebenis-tul preferat al regelui Ludovic al XVI-lea. Lucrările sale se caracterizează prin armonia formelor, eleganţa decoraţiei şi execuţia desăvîrşită. Henri François R. (1767—1828), fiul precedentului, a fost un notabil sculptor portretist, influenţat de Delacroix. riesling (VITICULT.) 1. Riesling de Rin, soi de viţă de vie originar din Germania, cu struguri cilindrici, bătuţi şi boabe rotunde verzi-gălbui, cu pieliţa groasă. Produce vinuri superioare, fine. La noi în ţară se cultivă în podgoriile din Transilvania. 2. Riesling italian, soi de viţă de vie originar din Italia, cu struguri Riesling italian cilindrici şi boabe mici verzi, uşor rumenite. Produce vinuri de calitate superioară, seci, bine echilibrate. Este unul dintre cele mai răspîndite şi mai apreciate soiuri din ţara noastră, cultivat aproape în toate podgo- Riga. Cheiul riile, atît la deal, cît şi la şes. Vinul produs de soiul r.î. a fost distins cu mai multe medalii la concursurile internaţionale. 3. Riesling de Banat v. creaţă. Riesz [ ri:s], Frigyes (1880— 1956), matematician ungur. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din R.P. Ungară. Este unul dintre fondatorii analizei funcţionale. Are lucrări in domeniul spaţiilor funcţionale, al operatorilor liniari, al ecuaţiilor integrale. A introdus noţiunea de funcţie subarmonică. Are contribuţii şi în domeniul teoriei ergodice şi al spaţiilor topologice. Op. pr.: „Lecţii de analiză funcţională** (1952, în colaborare cu matematicianul ungur Bela Szokefalvi Nagy). Laureat al Premtului Kossuth. Rif, lanţ muntos în nordul Africii, situat de-a lungul ţărmului medi'teraneean al Marocului. Partea de vest a lanţului este alcătuită din structuri geologice complexe cu numeroase şariaje, pe care se dezvoltă un relief intens fragmentat şi accidentat, în mare parte împădurit. Partea de est, formată pe structuri geologice simple, este acoperită cu o vegetaţie de stepă. Altitudinea maximă: 2 451 m (vîrful Djebel Tidirhine). rifluire (TEHN.), operaţie de executare a unor şanţuri sau canale elicoidale pe suprafaţa activă a cilindrului de la valţurile de moară. R. se exe- Komsomolului cută prin aşchiere,' cu ajutorul unui cuţit profilat, pe maşini-unelte speciale, numite maşini de rifluit. Riga, oraş în U.R.S.S., capitala R.S.S. Letone, situată pe fluviul Daugava (Dvina de Vest), în apropiere de vărsarea lui în Marea Baltică. 658 000 loc. (1965). Industrie constructoare de maşini (în special electrotehnică, maşini de transport), chimică, uşoară, alimentară, de prelucrare a lemnului etc. Mare port la Marea Baltică. Numeroase monumente vechi: turnul pulberăriei (sec. al XVI-lea), azi muzeu, casa „capetelor negre“ (sec. al XVI-lea), biserica sf. Petru (sec. al XVI-lea). Centru cultural cu universitate şi numeroase alte institute de învăţămînt superior, teatre, filarmonică, muzee. Cartierul medieval cu străzi înguste şi vechi case de locuit. — Istoric. Atestat documentar în 1201, oraşul R. a devenit un puternic centru comercial şi meşteşugăresc. în sec. XIII — XVI a fost obiectul rivalităţii dintre arhiepiscopul din R. şi membrii ordinului livonian. Declarată oraş liber în 1561, R. a devenit apoi dependentă de Polonia (1581). în 1621 a fost ocupată de Suedia, iar în 1721 alipită la Rusia. în 1919 a fost proclamată capitală a Letoniei Sovietice. Ocupată curînd de intervenţionişti şi de gardiştii albi, R. a fost, între 1919 şi 1940, capitală a statului burghez RIGAS 149 RIGORISM leton; din 1940, capitala R.S.S. Letone. Rigas, Constantin (c. 1757— 1798), poet revoluţionar participant la lupta de eliberare a Greciei de sub jugul turcesc. Din 1790 a trăit la Bucureşti, apoi la Viena. Predat de austrieci turcilor, aceştia l-au spînzurat într-o închisoare din Belgrad. Prin poeziile sale, R. a contribuit la deşteptarea conştiinţei naţionale a grecilor („Imnuri şi ode“). Autor al unor hărţi ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Rigaud [rigă/, Hyacinthe François (1659— 1743), pictor francez, renumit portretist. Numeroasele portrete de gală executate pentru nobilimea şi înalta burghezie franceză a epocii se disting prin puterea de caracterizare, prin desenul viguros şi expresiv, prin coloritul armonios şi printr-un perfect simţ al echilibrului. Printre lucrările mai importante se numără: Ludovic al XIV-lea, Autoportret, Ludovic al XV-lea etc. Reprezentat în Muzeul de artă al Republicii Socialiste România („Autopor-tret“, „Arhitectul Le Nôtre**). rigaudon [ rigodô 7, dans francez, de origine provensală, în măsură 2/4 şi cu un caracter vioi, vesel. în sec. al XVII-lea a devenit dans de bal (de tipul contradansu lui), fiind introdus, aproape în acelaşi timp, în balete şi în suitele instrumentale. în forma r. au fost scrise numerele de dans şi divertismentele din operele compozitorilor francezi din sec. al XVI II-lea: Rameau, Philidorş.a. Rigel (ASTR.), steaua Ş din constelaţia O r i o n, de mărimea 0, una dintre cele mai luminoase stele de pe cer (de peste 100 000 de ori mai strălucitoare decît Soarele). rigiditate 1. (FIZ., REZ. MAT.) Proprietate a corpurilor de a nu se deforma sub acţiunea forţelor care se exercită asupra lor. în natură nu există corpuri perfect rigide. R. se exprimă printr-o mărime invers proporţională cu deformaţia cor-i pului, în condiţii de solicitare | date, fără ca acesta să fie fisu- | rat. 2. (FIZ., ELT.) Rigiditate dielecfrică, proprietate a unui dielcctric de a nu fi străpuns sub acţiunea unui cîmp electric. R.d. se exprimă prin valoarea maximă a intensităţii cîmpului electric pe care o poate suporta local dielectri-cul, în. condiţii determinate, fără să fie străpuns; depinde, în esenţă, de natura dielectri-cului, de puritatea lui (ex., la uleiul de transformator, r. d. scade cînd creşte umiditatea), de neuniformitatea repartiţiei în dielectric a cîmpului electric, de presiune (Ia materialele gazoase sau lichide), de temperatură etc. 3. (MED.) a) Rigiditate musculară, lipsă de supleţe musculară. Se întîl-neşte în unele boli ale sistemului nervos (meningită cerebro-spinală, tetanos etc.). b) Rigiditate cadaverică, fenomen general de întărire şi de înţepenire musculară, care apare în primele ore după moarte. Se datoreşte coagulării proteinelor musculare. rigidizâre (CONSTR.), întărire a unei piese sau a unui element de construcţie (grindă ori placă) cu ajutorul unor nervuri, traverse, platbande etc. (fixate prin nituire ori prin sudură) în scopul evitării flam-bajului sau voalării piesei respective. riglă 1, (TEHN.) Instrument de măsură simplu, cu sau fără repere (gradat sau negradat), în formă de prismă dreaptă, confecţionat din lemn, metal, celuloid etc. R. sînt folosite la desen, pentru trasarea liniilor drepte fr. obişnuite), şi în atelier, pentru măsurări brute (r. de măsură), pentru lucrări de trasare (r. de trasaj) sau pentru verificarea rectilinităţii şi planeităţii suprafeţelor (r. de verificare), — R, de calcul, instrument folosit pentru efectuarea rapidă şi cu suficientă precizie a unor operaţii aritmetice şi trigonometrice în afară de adunare şi de scădere. R. de c. se compune dintr-o riglă fixă, una mobilă (rigletă), care se deplasează în ambele, sensuri (culisează) într-un canal, şi un cursor cu 1—3 fire reticulare pentru uşurarea manevrării şi citir'i. 2. (METAL.) Unealtă metalică sau de lemn folosită pentru netezirea şi îndepărtarea surplusului de amestec de formare din cutia de formare. 3, (CONSTR.) a) Piesă de lemn cu secţiunea pătrată sau dreptunghiulară (cu lăţimea egala cel mult cu dublul grosimii), folosită în construcţii, b) Element de construcţie în formă de bară, care leagă capetele superioare ale stîlpilor unui cadru de beton armat. în funcţie de destinaţie, r. poate avea una sau mai multe deschideri, poate fi dreaptă, frîntă sau curbă, cu secţiune constantă sau variabilă. rigletă (TOPOGR.), riglă de lemn cu lungimea de 2—5 m şi cu secţiune pătrată, folosită la măsurarea aliniamentelor. R. este prevăzută cu diviziuni în decimetri şi vopsită în alb şi roşu. rigolă 1. (CONSTR.) Canal deschis (cu secţiune trapezoi-dală, triunghiulară etc.) sau fîşie laterală a unei străzi (în vecinătatea trotuarului), care are rolul de a colecta apele superficiale şi de a le conduce la un punct de descărcare, la o gură de scurgere etc. 2. (AGR.) a) Şanţ sau brazdă prin care este condusă apa de irigaţie la plante, b) Formă a eroziunii în adîncime care rezultă în urma acţiunii şuvoaielor de apă ce se scurg pe terenurile în pantă. De obicei r. este adîncă de 20 -50 cm. rigorism (lat. rigor „rigiditate, severitate**) 1. Concepţie etică, promovată în special de I. K a n t, care, deşi are merite în reliefarea categoriei Riglă de calcul R1GSDAG 150 RIMBAUD datoriei, opune în mod rigid, metafizic, normele morale necesităţilor fizice şi spirituale ale omului. 2. (în sens mai larg) Severitate extremă în stabilirea, în interpretarea sau în aplicarea normelor morale. R., în această accepţie, este înrudit cu ascetism u 1. Rigsdag [rtcsda:/, denumire dată parlamentului bicameral al Danemarcii pînă în 1953; de la această dată se numeşte Fol k e t i n g. Rigveda v. Vede. Rijeka [riieca], oraş în Croaţia (R.S.F. Iugoslavia), important port la Marea Adria-tică, situat în fundul unui golf adînc. 111000 loc. (1964). Mari şantiere navale, industrie constructoare de maşini, chimică, de prelucrare a petrolului, a lemnului, a hîrtiei, alimentară. Prin port se importă combustibil, bumbac etc. şi se exportă lemn-şi minereuri. Monumente istorice (arcul roman din sec. I ş.a.). Numit de romani şi apoi de italieni Fiume. Riker, Thad Weed (1880 — 1952), istoric american, profesor la Universitatea din Texas (S.U.A.). Autor al unei importante monografii despre Unirea Principatelor Române şi despre domnia Iui Alexandru Ioan Cuza, intitulată ,,Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale, 1856 — 1866" (1931, trad. rom. 1944). R. a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Riksdag [ri:csda:g şi ri:c-sta:], denumire dată parlamentului bicameral al Suediei. riksmâl [ricsmod] (în norvegiană „limba statului’*), una dintre cele două limbi literare norvegiene moderne (alături de 1 a n d s m â 1), creată în sec. ai XlX-lea, pe baza limbii daneze (care fusese timp de patru secole limba scrisă oficială în Norvegia), cu multe elemente norvegiene din gra-iurile orăşeneşti. în r. au scris H. Ibsen şi B. Bjornson, clasicii literaturii norvegiene din secolul trecut, şi tot în r. sînt publicate astăzi operele celor mai mari scriitori, principalele ziare şi reviste; r. predomină, de asemenea, în teatru, în ştiinţă, în viaţa de afaceri etc. Se mai numeşte bohmăl (în norvegia- nă „limba cărturărească*'). Există o puternică tendinţă de a-propiere a r. de landsmâl, ceea ce dă naştere unor forme de compromis între ele. Rila Pianina, masiv muntos în R.P. Bulgaria, situat în sudul depresiunii Sofia. Este format din roci cristaline. în •relief apar forme glaciare (circuri şi văi glaciare). Altitudinea maximă: 2 925 m (vîr-ful Dimitrov). Păduri de stejar, fag şi conifere (pînă la 2 100 m), după care urmează pajişti alpine. Pe văile apelor care izvorăsc din R.P. au fost create numeroase lacuri de re-tenţie. în masivul R.P. se află renumita Mănăstire Rilat fundată la începutul sec. al XII I-lea. Rilke, Rainer Maria (pe numele adevărat René Maria Rilke) (1875-1926), poet impresionist austriac. S-a născut R. M. Rilke la Praga şi a trăit o vreme în Germania. Atmosfera birocratică, apăsătoare a Imperiului austro-ungar, ca şi lipsa de perspectivă a vieţii în epoca wilhelmiană .I-au îndemnat la numeroase peregrinări. După primul război mondial se stabileşte în Elveţia. înzestrat cu o rară sensibilitate şi o bogată cultură umanistă, R. intuieşte cu anxietate lipsa de sens a existenţei burgheziei contemporane, se izolează, mis-tificînd, printr-o interiorizare estetizantă, semnificaţiile vieţii şi făcînd din artă un act de devoţiune ascetică („Scrisori către un tînăr poet“, 1929, trad. rom.). Inspirat de poezia populară a Boemiei, căreia nu-i preia tradiţiile progresiste, R. exprimă cu delicateţe şi cu profunzime, în versuri a căror putere de sugestie rezidă în plasticitatea simbolului şi în incantaţie, sentimentul însingurării, tulburarea unui suflet măcinat de căutări sterile şi, în ultimă analiză, o concepţie mistică, influenţată de neoromantism şi de idealizarea prerafaelită a trecutului medieval. Cu „Elegiile duineze** (1923) şi „Sonetele către Orfeu“ (1923), inspiraţia Iui R. evoluează spre celebrarea vieţii terestre şi a darurilor creatoare ale poetului, care o trăieşte şi care o distilează în forme pur spirituale. în afara culegerilor de versuri („Cartea icoanelor**, 1902, trad. rom.; „Cartea orelor**, 1905; „Poezii noi**, 1907 şi 1908), R. a mai scris poemul liric în proză „Povestea despre iubirea şî moartea stegarului Christoph Rilke" (1906, trad. rom. 1946), romanul liric „însemnările Iui Malte Laurids Brigge** (1910), eseuri („Auguste Rodin**, 1903) şi şase volume de scrisori. Proza sa se caracterizează, ca şi poezia, prin arta desăvîrşită şi originală a mînuirii cuvîn-tului figurat, încărcat de semnificaţii, prin limba strălucitoare, subtilă şi profund muzicală. Remarcabile sînt şi traducerile sale din Michelangelo, Barrett Browning, P. Valery, A. Gide ş.a. în limba română a fost tradus de I. Pillat, AI. Philippide, M. Banuş şi E. Je-beleanu. rimă, repetarea sunetelor finale în două sau mai multe versuri (începînd cu ultima silabă accentuată). Ca şi ritmul, r. contribuie la muzicalitatea versului. Originea r. se află în versurile latine din perioada declinului literaturii clasice, numite leoniene. După poziţia în strofă, r. poate fi împerecheată (aa, bb), încrucişată (ab, ab) sau îmbrăţişată (ab, ba). După numărul silabelor din care este formată r., ea poate fi mascu-lină (o singură silabă accentuată, ex. porfir; fir), feminină (două silabe: prima accentuată, a doua neaccentuată, ex. furcii; turcii), dactilică (trei silabe: prima accentuată, celelalte două neaccentuate, ex. nunţilor; frunţilor). Rimbaud /rebâ]% Jean Ni-colas Arthur (1854—1891), poet francez. Talent de o uimitoare RIMSKI-KORSAKOV 15 î RINCOCEFALl precocitate, şi-a încheiat la 19 ani cariera literară, dedicîndu-se apoi unei vieţi de peregrinări şi de aventură în Asia şi în Africa. Dezgustat de mediocritatea oraşului provincial, el a avut de timpuriu sentimentul acut al înstrăinării familiale şi sociale J. A. Rimbaud („Poeţii de şapte ani"), extinzînd sensul acestuia asupra întregii lumi. Revolta împotriva societăţii alienate îmbracă în poezia sa forma anarhică-individualistă, fie printr-o profesie de credinţă ateistă („Pedeapsa lui Tartuffe") şi utopic-revoluţionară, fie prin critica ironică şi amară a vidului ei existenţial, fie prin rătăcirea voită în viciu, vagabondaj, reverie sau exaltare ocultă. Sub impulsul revoltei, R. a aderat cu entuziasm la insurecţia comunardă („Orgia pariziană", „Mîinile Ioanei-Maria"), rcdactînd chiar, pentru ca, un proiect de constituţie comunistă. El trece însă, după înăbuşirea Comunei, la căutarea frenetică a unui adevăr situat dincolo de limitele raţionalului, amestecînd ideea unei revoluţii fabuloase menite să elibereze omul de limitele lui, cu viziunea unei alte vieţi, inocente şi genuine, de o frumuseţe luxuriantă. Impresia de inteligenţă acidă şi de reverie împinsă pînă la halucinaţie şi miraculos este provocată de confruntarea permanentă a lumii absurde în care poetul se simte întemniţat cu lumea ideală la care aspiră („Corabia beată"). Talentul său, dominat de o fantezie delirantă, recurge la recuzita mijloacelor de expresie contrastante, de la sublim la grotesc, demoniac şi scatologic. Stilul bogat în valori cromatice violente realizează uneori o poezie a senzaţiilor naive, încercînd circumscrierea inefabilului („Cîntec de pe cel mai înalt turn", „O anotimpuri, o castele!", „Comedia setei"). Frazarea eliptică este proprie mesajului, adesea ezoteric şi sibilinic („Iluminări", trad, rom.). întreaga sa operă este o transcriere lirică a unei naraţiuni introspective („Un anotimp în infern"), în care logica obişnuită şi discursul fac loc salturilor capricioase de la furie la lacrimi, de la duioşie la impertinenţă, de la magie şi grandoare la rîsul şi la divertismentul sarcastic. Prin arta transfigurării realului în sinteze de senzaţii, gînduri şi sentimente („Căutătoarele de păduchi", „Dulapul", „Boema" etc.), R. este unul dintre cei mai prestigioşi reprezentanţi ai simbolismului. Conştiinţa tragică a contradicţiilor lumii moderne l-a situat în galeria „poeţilor blestemaţi". Deschizător de drumuri atît pe planul scrutării necunoscutului interior, cît şi pe cel al expresiei inedite, promotor al versului liber şi al poeziei în proză, R. a fost revendicat de expresionişti şi de suprarealişti. în limba română a apărut un volum selectiv în 1961. Rimski-Korsakov, Nikolai Andreevici (1844—1908), compozitor rus, dirijor şi pedagog. A făcut parte din „grupul celor cine i". Creaţia sa vastă cuprinde mai toate genurile: a compus opere („Pskoviteanka", 1872; „Sadko", 1896; „Logodnica ţarului", 1898; „Cocoşelu! de aur", 1907 ş.a.), lucrări simfonice (simfonii, suitele „Capriciu spaniol ", 1887; „Şehere-zada", 1888 ş.a.), piese pentru ansambluri de cameră, coruri, cîntece pentru voce şi pian, prelucrări şi armonizări de cîntece populare ruse. R.-K. a imprimat creaţiei sale un puternic conţinut realist. Muzica sa se distinge prin virtuozitatea şi prin strălucirea coloritului orchestral, prin contopirea tehnicii occidentale cu inspiraţia cîntecului popular rus. în operele sale, uneori întruchiparea obiectivă a realităţii se împleteşte cu imagini fantastice, filonul epic şi cel istoric se interpătrund cu feeria şi lirismul, alegoria învăluie satira demascatoare. A lăsat un valoros tratat de orchestraţie. Rin, fluviu în vestul Europei (1 360 km), pe teritoriul statelor Elveţia, Franţa, R.F. Germană şi Olanda. Se formează prin confluenţa nurilor Vorderrhein şi Hinterrhein care izvorăsc din Alpii Lepontini (Elveţia), trece prin lacul Constanţa şi se varsă printr-o deltă în Marea Nordului. Afluenţii principali: Neckar, Main şi Ruhr, pe dreapta; Aare, Mo-selle şi Meuse, pe stînga. Este una dintre principalele căi de navigaţie din Europa. Navigabil de Ia vărsare pînă la Basel (886 km). R. este legat prin canale cu Dunărea, Ronul, Marna, Weser, Elba ş.a. Trece prin oraşele Basel (Elveţia), Mannheim, Bonn, Koln, Diis-seldorf (R.F. Germană), Nijme-gen şi Rotterdam (Olanda). Hidrocentrale. „Rinascita** [rinaşitâ], revistă teoretică a Partidului Comunist Italian, înfiinţată în 1944, la Roma. Apare săptă-mînal. rină (METAL.), jgheab prin care metalele şi aliajele topite se scurg din cuptoare in oalele de turnare sau de transport. rincocefâli (PALEONT.), ordin de reptile caracterizat prin persistenţa coardei dorsale, a vertebrelor amficelice, a ochiului pineal şi a osului pătrat fixat de craniu. Reprezentanţii acestui ordin au apărut în triasic; in epoca noastră a supravieţuit numai genul hat-teria din Noua Zeelandă. RINDELUIT 152 RIN0PLAST1E Nefroni rindeluit, maşină de (IND. LEMN.), maşină-unealtă folosită la prelucrarea mecanică (TÎndeluire), prin aşchiere, a pieselor de lemn, în scopul obţinerii unor suprafeţe plane sau profilate cu muchiile drepte şi paralele. La majoritatea m. de r., cuţitele au o mişcare de rotaţie, prelucrarea fiind asemănătoare cu frezarea. rinencefâl (gr. risf rinos „nas** şi enk.ephalos ,,creier**; ANAT,), parte a creierului situată pe suprafaţa iui mediană şi bazală, cuprinzînd formaţiile anatomice olfactive, precum şi unele structuri care au legătură cu funcţii cerebrale complexe, cum sînt stările afective, stările de foame şi de saţietate, unele aspecte . ale memoriei. Hipocampul şi lobul amigda-lian fac parte din r. ring (SPORT), platformă pătrată, special amenajată, pe care se dispută meciurile de box. R. este ridicat la 0,75—1,25 m deasupra solului, are o suprafaţă care variază între 25 şi 36 m2 şi este înconjurat cu trei rînduri de corzi. rinichi (ANAT.), organ principal din aparatul urinar, de diferite forme, care există la majoritatea animalelor. La mamifere şi la om, rinichii sînt reprezentaţi prin două organe pereche, aşezate in cavitatea * abdominală, retroperitoneal, în regiunea lombară, de o parte şi de alta a coloanei vertebrale; r. drept este aşezat ceva mai jos decît cel stîng. R. are forma unei boabe de fasole şi, pe secţiune longitudinală, este alcătuit dintr-o capsulă externă fibroasă şi substanţa renală propriu-zisă. Aceasta, la rîndul său, este formată din două zone: zona corticaiă şi zona medulară. Zona corticală este formată în special din glomeruli, iar cea medulară din tubi uriniferi, care formează piramidele lui Malpighi. Unitatea morfofuncţională a r. este nefronul, alcătuit din glomerul şi tubi uriniferi (tub contort proximal, ansa lui Henle, tub contort distal şi tub colector). Fiecare r. conţine aproximativ un milion de nefroni, din care 30% funcţionează simultan. R. se caracterizează printr-o vas-cularizaţie foarte bogată, ceea ce permite ca în decurs de 24 de ore să treacă prin el 1 500 1 de sînge. R. îndeplinesc în organism o serie de funcţii deosebit de importante: filtrarea substanţelor din sînge, reabsorb-_ ţia celor necesare organismului şi îndepărtarea deşeurilor şi a substanţelor nocive, concentraţia şi excreţia urinei. De asemenea, r. au un t ol important în menţinerea echilibrului aci-dobazic şi al home-ostaziei mediului intern etc. rinichi artificial (MED.), aparat care serveşte la înlocuirea temporară a funcţiilor rinichiului, elimi-nînd totodată pro-duşii toxici din sînge (uree), fără să modifice compoziţia lui. Funcţionarea acestui Rinichi (secţiune) aparat se bazează pe 1 — hilul renal; 2 — ureter; 3 — piramidele* r*-r.aI- principiul hemodiali- (b«*a lor); 4 — papile renală; 5 — bazinetul • V 6 — substanţa corticală; 7 — piramidele renale ale Zei ^ ^separarea Sin- juj Malpighi; 8 — cortexul renal; 9 — tunica fi-gelui-prin membrana broasă; 10— columnele renale; II — caliciile renale. semipermeabilă a rinichiului artificial). rimtă 1. (MED.) V. corizâ. 2. (MED. VET.) Rinită atTofică, boală a porcinelor care se manifestă prin strîmbarea ritului, atrofia comeţilor nazali, prin modificări ale oaselor capului şi prin dezvoltarea întîrziată a animalelor. Se previne prin eliminarea de la reproducţie a animalelor bolnave, prin selecţie şi prin hrănire raţională. rinocer (gr. rîs, rinos „nas" şi £eras „corn"; ZOOL., PA-LEONT.), denumire dată unor genuri de mamifere imparico-pitate, cu 1 —2 coame pe frunte, cu pielea groasă aproape lipsită de păr, corpul masiv lung de circa 5 m. Trăiesc în Africa (r. cu două coarne, Di-ceros bicomis) şi în sudul Asiei (r. cu un corn, RhinoceTos uni-comis). Resturi fosile de r. (Rhinoceros), cunoscute începînd., din miocen, s-au găsit şi la noi, în pliocenul şi în pleistocenul de la Vaslui, Cluj etc. rinoplastie (MED.), intervenţie chirurgicală care constă* în refacerea formei nasului; prin grefarea sau transplantarea pielii din alte părţi ale corpului. Rinoplastia poate fi estetică sau necesară în urma unui traumatism. 9. 8. .10 7< RIO DE JANEIRO 153 RIO SĂO FRANCISCO __Іі_ % '!ЗІ£Х^. ;V-Ліл^ ra Ş] del No Rio de Janeiro. Avenida Rio Branco Rio de Janeiro [riu dz janeiru] 1. Oraş în ’Brazilia, situat la ţărmul Oceanului A-tlantic. 3 307 000 loc. (1960). împreună cu suburbiile, formează statul Guanabara (3 360 000 loc., in 1962). Mare centru industrial, cu întreprinderi textile, chimice, alimentare, de prelucrare a metalelor, de pielărie etc. Important port, prin care se importă în special produse petroliere şi se exportă cafea, minereu de fier şi de mangan, carne, bumbac etc. Are două aeroporturi. Universitate şi alte institute de în-văţămînt superior şi institute ştiinţifice, teatre, muzeu naţional, muzeu de artă modernă, o mare grădină botanică. Este unul dintre cele mai frumoase oraşe din America de Sud, cu numeroase clădiri moderne şi palate cu arhitectură neoclasică, dispus în amfiteatru pe colinele care înconjură golful Guanabara şi dominat de vîrfuri ascuţite, printre care renumitul Pan de Azucar („Căpăţîna de zahăr“). Mare centru turistic şi balnear (cu renumita plajă Copacabana). Pînă în 1960 a fost capitala Braziliei. 2. Stat în sud-estul Braziliei, la ţărmul Oceanului Atlantic. Suprafaţa: 42 588 km2. Populaţia: 3 736 900 loc. (1963). Centrul administra- tiv: Niteroi. în partea centrală se ridică munţi (Serra do Mar), mărginiţi de regiuni deluroase şi de cîmpii. Climă tropicală. Pe ţărm, zăcăminte de monazit. Se cultivă cafea, plante citrice, bumbac, trestie de zahăr, porumb şi manioc, se cresc vite cornute mari şi porci. Industrie siderurgică (Volta Re-donda), textilă, a-limentară şi de ciment. Rio de Oro, partea sudică a teritoriului S a h a-Spaniolă. Grande del Norte, fluviu în America de Nord (2 870 km.). Izvorăşte din Munţii Stîncoşi (statul Colorado, S.U.A.) şi se varsă în Golful Mexic. în aval de El Paso (S.U.A.) formează graniţa dintre Mexic şi S.U.A. în cursul său superior sapă chei şi formează numeroase cascade, iar în cursul inferior apele sale sînt folosite la irigare. în anii secetoşi, R.G. del N. seacă în unele sectoare. Navigabil în aval de oraşul Presidio. Trece prin oraşele Ciudad Juarez (Mexic) şi El Paso (S.U.A.). Rio Grande do Norte [riu grândd du nort?7, stat în nord-es-tul Braziliei. Suprafaţa: 53 069 km2. Populaţia: 1 192 000 loc. (1963). Centrul administrativ: Natal. Predomină relieful de podiş; în nord şi est, de-a lungul ţărmului Oceanului Atlantic, se întinde o cîmpie litorală. Climă caldă, cu lungi perioade secetoase. Mari zăcăminte de gips, minereu de Wolfram, sare gemă. Se cultivă trestie de zahăr (pe litoralul estic), bumbac, sisal, porumb, orez. Se practică pescuitul. Rio Grande do Sul [riu grândz du sul7, stat în extremitatea sudică a Braziliei. Suprafaţa: 282 480 km2. Populaţia: 5 782 600 loc. (1963). Centrul administrativ: Porto Alegre. Partea sudică are relief de cîmpie; în nord se întind prelungiri ale Podişului Brazilian. Climă subtropicală umedă. Zăcăminte de cărbune, minereu de fier, de staniu etc. Este o importantă regiune de cultură a cerealelor (grîu, porumb, orez), a viţei de vie, a inului şi a unor plante subtropicale (yerba mate, citrice etc.) şi de creştere a animalelor (vite cornute mari, cai, porci şi în special ovine). Se practică apicultura şi sericicultura. Este dezvoltată industria extractivă, alimentară şi uşoară. riolit (PKTROGR.), rocă vulcanică formată din cuarţ, feld-spat potasic, oligoclaz şi biotit, de obicei cu structura porfirică şi cu pastă sticloasă sau micro-cristalină. în Republica Socialistă România se găseşte în munţii Gutîi, Vlădeasa şi Metaliferi. Sin. liparit. Rio Madeira, rîu în America de Sud (3 230 km), pe teritoriul statelor Bolivia şi Brazilia, cel mai mare afluent pe dreapta al Amazonului. Se formează prin confluenţa rîu-rilor Beni şi Mamore, care izvorăsc din Anzi (CoVdillera Oriental). Afluenţi principali: Gi-Paranâ şi Aripuană ‘ (pe dreapta). Este navigabil pe teritoriul Braziliei (1 060 km). Rion v. Ionescu-Rion. Rio Negro, fluviu în sudul Americii de Sud (circa 1 000 km), pe teritoriul Argentinei. Se formează prin confluenţa rîurilor Neuquen şi Limay, care izvorăsc din Ânzi, străbate nordul Patagoniei şi se varsă în Oceanul Atlantic prin-tr-un estuar. Navigabil pe unele porţiuni. Hidrocentrală. Rio Negro, rîu în America de Sud (2300 km), pe teritoriul statelor Columbia şi Brazilia; afluent pe stînga al Amazonului, cu care confluează la Manaus. Pe teritoriul Columbiei se numeşte Guainîa. Navigabil pe circa 1 000 km. în cursul superior comunică, prin rîul Casiquiare, cu bazinul fluviului Orinoco. Rio Sao Francisco [nu său frâsiscu], fluviu în estul Americii de Sud (3 161 km), pe teritoriul statului Brazilia. Izvorăşte din masivul Serra do Canastra, de la peste 1 400 m altitudine, străbate partea estică a Podişului Brazilian R1PAN 154 RITIDOM şi se varsă în Oceanul Atlantic. Formează numeroase cascade (Pirapora, Paulo Afonso etc.). Principalul afluent: Rio das Vel-has (1 135 km). Este navigabil între oraşele Pirapora şi Juâzeiro şi constituie o importantă cale de comunicaţie, care asigură accesul în ţinuturile interioare ale Braziliei, Hidrocentrală (Paulo Afonso). , Ripan, Raluca (n. 1894), chimistă română, profesor la Universitatea din Cluj, membru al Academiei Republicii : ; . -s /■' î ti' LI R. Ripan Socialiste România, doctor ho-noris causa al Universităţii „Nicolaus Copernicus“ din Toruri (R.P. Polonă), om de ştiinţă emerit. A făcut numeroase cercetări asupra combinaţiilor complexe în legătură cu constituţia şi cu aplicaţiile acestora în chimia analitică. Sînt de remarcat în special studiile asupra izo- şi hetero-policombinaţiilor. A descoperit şi a studiat clase noi de combinaţii complexe (seleno-cianaţi metalici, teluraţi etc.). în domeniul chimiei analitice, R. a instituit metode macro-şi microchimice pentru dozarea cationilor şi anionilor (ta-liu, plumb, telur, acid selenic, selenocianuri etc.). A publicat numeroase lucrări ştiinţifice, unele dintre ele avînd aplicaţii practice la separarea, concentrarea sau analiza diferitelor elemente. Este autoarea unui tratat de chimie analitică în colaborare. Desfăşoară o bogată activitate pe tărim social. ripâre 1. (C.F.) Riparea căii, deplasarea în plan orizontal a unei linii de cale ferată, pentru readucerea ei în poziţia corectă conform proiectului sau pen- tru realizarea unui nou traseu. — (CONSTR.) Riparea podului, deplasarea transversală a tablie-rului unui pod metalic de pe o schelă provizorie pe amplasamentul definitiv sau în sens invers. R.p. este folosită cînd se execută în acelaşi timp fundaţiile şi suprastructura podului, cînd se înlocuiesc tablie-rele vechi ale podurilor în exploatare etc. riparia gloire [gluar] (VITI-CULT.), soi de portaltoi pentru viţa de vie folosit pe solurile afinate, fertile, cu umiditate suficientă şi cu un conţinut mic de calciu. Soiul riparia gloire nu reuşeşte pe solurile uscate, în zone secetoase. ripieno 1. V. tulii. 2. Grupa viorilor în orchestra simfonică denumite „i;ron-npieno“. RippI-Ronai [j6nqi]y Joz-sef (1861 — 1927), pictor, grafician şi decorator ungur. A studiat la Munchen şi la Paris. La început influenţat de n a-b i ş t f, a adus o contribuţie importantă la dezvoltarea artelor decorative în Ungaria. Spre sfîrşitul vieţii s-a apropiat de impresionism. Opera sa, deosebit de variată, cuprinde tablouri în ulei, pasteluri, tapiserii, gravuri etc. risbermă (HIDROTEHN.), element de construcţie, de consolidare în aval de un baraj sau de un stăvilar, amplasat după disipatorul de energie şi care pavează albia, avînd rolul de a împiedica eroziunea ei de către curentul de apă care iese din disipator. R. poate fi executată din plăci şi blocuri de beton, din gabioane umplute cu pietre sau din anro-camente. risc-(DR.) 1. Risc contractual (in contractele sinalagmatice), suportarea de către debitorul, care nu-şi poate executa obligaţia sa din cauze ce nu-i sînt imputabile, a pagubei rezultate din liberarea creditorului de obligaţia corelativă ce avea faţă de debitor. 2. Riscul lucrului, suportarea de către proprietar a pagubei provocate de pieirea fortuită a lucrului său. Risorgimento (II— J, denumire a epocii din istoria Italiei, caracterizată prin lupta, pe plan politic şi militar, pentru cucerirea independenţei şi pentru crea- rea statului unitar italian, cuprinsă între 1820 (începuturile organizării carbonarilor) şi 1870 (ocuparea Romei de către armatele italiene). Epoca R. a fost pregătită prin reformele economice şi sociale efectuate de suveranii regatului Sardiniei, regatului Neapolului şi ai ducatelor Parma-Piacenza şi Toscana la sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea. Tot sub acest nume este cunoscută şi mişcarea literară şi ideologică a epocii. Sub numele de al doilea R. este cunoscută lupta de eliberare naţională a poporului italian din 1943—1945, împotriva fasciştilor italieni şi a ocupanţilor hitlerişti. riss (GEOGR.), a treia epocă glaciară în schema glaciaţiilor cuaternare din Alpi. A existat şi în Carpaţi, urmele ei fiind in mare măsură distruse de gla-ciaţia următoare, wiirm. riss-wiirm (GEOGR.), a treia epocă interglaciară, cuprinsă între glaciaţiile riss şi wiirm. V. şi g 1 a c i a ţ i e. Ristori, Adelaide. (1822 — 1906), actriţă italiană de tragedie, una dintre creatoarele şcolii italiene de interpretare scenică veristă. Elevă a lui G. Modena, a debutat în 1838, realizînd apoi creaţii în rolurile principale din: „Antigona** de Sofocle, „Mira“ de V. Alfieri, „Francesca da Rimini*' de S. Pellico, „Maria Stuart'* de Schiller, „Macbeth“ de Shakes-peare ş.a. R. a întreprins numeroase turnee în Franţa, Belgia, Germania. rit (lat. ritus „ceremonie, cult religios**) 1. Ansamblu de practici şi ceremonii specifice unei confesiuni (ex. ritul mozaic, ritul mahomedan), 2. V.ritual (2). rit ard and o (MUZ.), termen italian indicînd domolirea treptată a mişcării. Sin. ri/e-nuto. ritenuto (MUZ.) v. ritar~ dando. ritidom (gr. ritidoma „încre-ţitură**; BOT.), strat extern al scoarţei arborilor, alcătuit din ţesuturi moarte (suber, paren-chim, liber etc.) care se exfolia-ză. Ritidoniui este de obiceî impregnat cu taninuri, care îl fac rezistent la descompuneri. RITM 155 RIVERA ritm l.(MUZ.) Diviziune calitativă a timpului, unul dintre elementele fundamentale ale muzicii, constituit din succesiunea organizată a duratei sunetelor. Factorii săi de bază sînt periodicitatea accentelor (metrul) şi corelaţia dintre diferitele valori (durate) ale sunetelor (r. propriu-zis). R. este un purtător al expresiei muzicale, formulele ritmice puţind avea o infinită varietate. 2. (UT.) Efectul obţinut din succesiunea simetrică şi periodică a silabelor accentuate şi neaccentuate intr-un vers sau o frază. Unităţile ritmice pe baza cărora se construiesc diferitele feluri de ritm sînt: tro-I heul, iambul, coriambul, dac-j tilul, amfibrahul, anapestul ş.a. Unei anumite ritmicităţi i se supune *1 proza literară. 3. (EC., STATIST.) Indicator exprimat în mărime relativă, folosit pentru caracterizarea dinamicii fenomenelor. Se | poate prezenta fie sub formă j de r. de creştere sau r. de I descreştere şi arată, în aceste cazuri, de cîte ori a crescut, respectiv a scăzut, nivelul unui fenomen, fie sub formă de r. al sporului sau r. al scăderii şi arată, în aceste cazuri, cu cît a crescut, respectiv a scăzut, nivelul unui fenomen. în funcţie de perioada luată ca bază de comparare, r. poate fi calculat cu bază fixă sau cu bază în lanţ. — R. mediu, indicator care caracterizează în mărime medie dinamica unui fenomen pentru un anumit interval de timp. Poate fi r.m. al creşterii şi r.m. al sporului. Economia Republicii Socialiste România a cunoscut în anii construcţiei socialiste un r. rapid de dezvoltare, care o situează printre economiile cele mai dinamice din lume. V. şi România. 4. (BIOL.) Ritm biologic, desfăşurare succesivă a două sau mai multe fenomene biologice, în care fenomenele revin periodic, în mod alternativ şi simetric. Succesiunea bătăilor cardiace, a mişcărilor respiratorii, a somnului şi veghei constituie r.b. 5. (MED.) Ritm fetal v. embriocardie. ritmicitate (EC.)t desfăşurare relativ uniformă şi pro-porţionată în timp a unei ac- tivităţi economice (de producţie, de aprovizionare, de desfacere etc.). în activitatea de producţie a unei ramuri, a unei întreprinderi, a unei secţii etc., r. se concretizează în îndeplinirea pe zile, decade, luni şi trimestre a sarcinilor de plan. ritornelă (ital. ritornello „întoarcere**) 1. (în muzica vocală din sec. XIV—XV) Revenire a unui refren cu acelaşi text după fiecare strofă. Începînd din sec. al XVII-lea, r. devine o introducere instrumentală a unei melodii sau a unei arii, putînd servi şi ca interludiu sau postludiu. 2. (în muzica de dans) Fragmente instrumentale care precedă dansurile sau alternează cu ele. Ritter, Cari (1779-1859), geograf german. A fost profesor la Universitatea din Berlin şi membru al Academiei Germane de Ştiinţe. A elaborat metoda comparativă de cercetare în geografie, pe care a aplicat-o cu succes în studiul diferitelor elemente ale mediului geografic. S-a ocupat, de pe poziţii idealiste, de problema raporturilor dintre om şi natură. Op. pr.: „Geografia în raport cu natura şi cu istoria omenirii*4 (19 voi., 1822-1859). ritual 1. Orînduiala unei ceremonii religioase. 2. Ceremonial, derivat din vechi tradiţii religioase, care se desfăşoară după anumite reguli cu prilejul unor momente importante ale existenţei (naşterea, căsătoria, moartea) sau în legătură cu succesiunea anotimpurilor şi cu etape din procesul muncii (semănatul, culesul recoltei etc.). R. are strînse relaţii cu folclorul, desfăşurarea sa fiind punctată, la poporul român, cu numeroase cîntece, ca oraţia de nuntă, bocetul, cîn-tecele drâgaicei, ale cununei etc. rivâltă (it. ribalta, în teatru), instalaţie stabilă de iluminat scena, formată dintr-o serie de lămpi cu lumină difuză de-a lungul bazei avanscenei. V. şi rampă. Rivarol frivarol], Antoine de (1753—1801), eseist, pamfletar şi polemist francez, temut în societatea aristocratică pariziană din ajunul revoluţiei burgheze datorită spiritului său satiric, pus însă ulterior în ser- viciul contrarevoluţiei. Este cunoscut mai ales prin „Discursul asupra universalităţii limbii franceze*4 (1784), premiat de Academia din Berlin, în care Rivarol face o analiză pătrunzătoare a cauzelor prestigiului internaţional al limbii franceze în sec. al XVIlî-lea. Rivera, Diego (1886— 1957), pictor muralist mexican, unul dintre marii maeştri ai picturii murale mondiale. După o perioadă de studii academice. r. V Cv : ;v C.- i \ ' * ' *s> D. Rivera R. a lucrat în atelierul gravorului J.G. Posada, care l-a orientat către realitatea revoluţionară a Mexicului. în anii 1906—1920 a călătorit prin Europa, însu-şindu-şi experienţele marilor maeştri. întors în Mexic, R. a realizat de-a lungul timpului un mare număr de lucrări murale care decorează clădiri publice şi înfăţişează mai ales episoade dramatice ale istoriei naţionale. în anii 1929—1934 a lucrat în S.U.A. (1a Detroit şi New York). Îmbinînd tradiţiile artei vechi mexicane cu o gîndire plastică modernă, R. este autorul unei opere care impresionează deopotrivă prin caracterul umanist militant, sincer şi inspirat, precum şi prin forţa dramatică a expresiei. Severitatea compoziţiei, monumentalitatea şi claritatea formelor, dinamismul, ritmica fermă şi cromatica sobră sînt principalele calităţi ale picturii lui R. („Curtea muncii**, 1923 — 1924; „Curtea serbărilor**, 1925; „Noaptea săracilor**, 1929; „Portretul Detroitului“, 1930 etc.). A practicat de asemenea pictura şi grafica de şevalet, remarcîndu-se ca excelent portretist. RIVIERA 156 RILSKI Riviera, denumire dată litoralului Mării Mediterane în porţiunea cuprinsă între Cannes (Franţa) şi La Spezia (Italia), mărginită de Alpii Maritimi, Alpii Ligurici şi Apeninii Ligurici. Sectorul francez este cunoscut sub numele de Coasta de Azur. în cadrul Rivierei italiene se disting două sectoare. R. di Ponente, între graniţa cu Franţa şi oraşul Genova, şi R. di Le-vante, între Genova şi La Spezia. Climă mediteraneană, blîndă, vegetaţie abundentă. Se cultivă plante citrice, viţă de vie, măslini, pomi fructiferi şi în special flori. R. este una dintre cele mai renumite regiuni balneoclimatice din lume. Printre cele mai cunoscute staţiuni sînt: Bordighera, San Remo, Rapallo, Santa Marghe-rita, Im peria (Italia), Cannes, Nisa (Franţa) şi Monte Carlo (Monaco). Riyadh v. Er-Riad. riz (TEHN.) 1. Zgîrietură sau fisură îngustă şi de mică adîn-cime, provocată de acţiunea u nor particule dure erozive, rezultate în urma uzurii suprafeţelor de contact ale organelor de maşini în mişcare. 2. Zgîrietură executată cu vîrful unui obiect metalic (ac de trasare, cuţit etc.), în scopul stabilirii poziţiei unor piese în ansamblul sau în maşina din care fac parte. rizeâfcă (Alosa caspia nord-manni), peşte teleostean din familia clupeidelor, lung de circa 20 cm. Trăieşte în partea vestică a Mării Negre, de unde pătrunde în fluvii. Se pescuieş-te mai ales la gurile Dunării şi în Dunăre. rizoctonioză (fitopat.), boală a plantelor (mai ales a cartofului şi a tutunului) provocată de ciuperca Rhizodonia Solani. Se manifestă prin înmuierea părţilor aeriene ale plantei. R. este puţin răspîn-dită în ţara noastră. rizodermă (BOT.), strat extern de celule la rădăcinile tinere, din care se formează perii absorbanţi. rizom (BOT.), tulpină subterană, lipsită de clorofilă şi cu frunzele rudimentare, în formă de solzi. R. este foarte important în viaţa plantei, atît pentru substanţele nutritive pe care le înmagazinează, cît şi ca organ de înmulţire vegetativă. rizopode (gr. riza „rădăcină* şi pous, podos „picior*; ZOOL.), clasă de protozoare caracterizate prin prezenţa pseudopodelor. Unele r. au corpul acoperit de un schelet silicios (ex. radiolarii), calcaros (ex. foraminiferele)* iar altele au corpul nud (ex. ami-bele). R. trăiesc în -ape dulci şi în mări. rizosferă (BOT.), strat de pă-mînt în care se găsesc rădăcinile plantelor; în general are o adîncime de circa *2 m. Rîbinsk, lac de acumulare în cursul superior al fluviului Volga, format în urma construirii barajului hidrocentralei Rîbinsk (început în 1935). Suprafaţa: 4 580 km*. Adîncimea medie: 5,6 m. Face parte din sistemul navigabil Volga-Baltica. rîie 1. (MED., MED. VET.) V. scabie. 2. (FITOPAT.) Rîia neagră a cartofului, boală a cartofului provocată de ciuperca Synchy-trium endobioticum, care se manifestă prin apariţia unor excrescenţe moi, de culoare brună-negricioasă, neregulate, pe părţile subterane ale plantei, mai ales pe tuberculi; aceştia se transformă într-o masă bure-toasă care putrezeşte. Se combate prin măsuri de igienă a culturilor. Rileev, Kondrati Fiodoro-vici (1795—1826), poet rus. A fost spînzurat pentru participarea sa la răscoala decem- briştilor. Poeziei sale, care dă glas unor aspiraţii republicane, îi este caracteristică împletirea romantismului cu neoclasicismul. Teoretician al esteticii cetăţeneşti, R. o ilustrează prin poezii patetice („Favoritul zilei“. 1820; „Cetăţeanul**, 1824 — 1825 ş.a.). în „Dume * (1821-1823), precum şi în.poeme („Voinarov- ski*‘, 1823—1825; „Nalivaiko". 1824—1825, neterminat), sînt evocate. în scopuri educativ-patriotice, figuri eroice din trecut. împreună cu A.A. Bestu-jev a compus cîntece şi cuplete satirice-agitatorice îndreptate împotriva ţarismului şi iobăgiei şi a editat almanahul ..Steaua polară** 0823-1825). Rîlski, Maksim Faddeevici (1895--1964), poet sovietic ucrainean. R. a parcurs drumul de la o poezie intimist-abstractă („Sub stelele toamnei**, 1918) pînă la o creaţie poetică de inspiraţie revoluţionară, socialistă. Cantabilă şi melodică, poezia lui R. absoarbe organic motivele sociale în versuri de un lirism profund, închinate dragostei, naturii, figurilor unor mari oameni de cultură din trecut. In anii celui de-al doilea război mondial a scris versuri de un patriotism înflăcărat („Cîntec despre patria mamă“, 1942). iar după război a cîntat prietenia dintre popoare („Poduri , 1948; „Frăţie**, 1950). A mai scris „Trandafiri şi struguri** (1957, trad. rom.). Laureat al Premiului de stat. RÎMĂ 157 RÎŞNOV Rimnicu-Vîlcea. Combinatul pentru industrializarea lemnului rimă (Lumbricus , terrestris), vierme anelid oligochet, aproape cilindric, puţin turtit dorso-' ventral, lung pînă la 30 cm, de culoare roşcată, constituit din numeroase inele lipsite de parapode. Trăieşte în pă-mînt. R. este folositoare, deoarece afinează solul şi contribuie la formarea humusului. Rîmnic, afluent pe dreapta al Şiretului, în cursul inferior (123 km). Izvorăşte din Munţii Vrancei şi confluează cu Şiretul la Nămoloasa. In cursul inferior, apa este folosită în irigaţii. Rîmniceanu, Naum(1764 — 1839), cronicar din Ţara Românească, cleric. A scris în româneşte o cronică a Ţării Româneşti, cu o descriere geografică (pînă în 1834), în greceşte o cronică privind istoria Ţării Româneşti între anii 1768 şi 1810, care cuprinde ştiri referitoare la istoria Europei şi a Imperiului otoman, precum şi un „Istoric al zaverei în Valahia“, lucrare apreciată pentru bogăţia documentară privind mişcarea revoluţionară de la 1821. Rîmnicu~Sărat, oraş raional în reg. Ploieşti, reşedinţă de raion, situat pe valea Rîm-nicului. 22 220 loc. (1965). Industrie de prelucrare a petrolului (uleiuri, parafine), industrie alimentară (ţigarete), a confecţiilor. Centru pomicol şi viticol. — Raionul R.~S., cu 146 920 loc. (1965). Pomicultură, viticultură şi creşterea animalelor. Industrie alimentară şi textilă. Rimnicu-Vîlcea, oraş regional în reg. Argeş, reşedinţă de raion, situat pe valea Oltului, în zona subcarpatică. 23 000 loc. (1965). Industrie de prelucrare a lemnului (placaje, furnire, plăci aglomerate din lemn), de pielărie şi încălţăminte. — Raionul R.~V., cu 123 030 loc. (1965). Exploatări petroliere (Băbeni-Bistriţa), de sare şi forestiere. Industrie chimică (Govora), de prelucrare a lemnului (Brezoi şi Băbeni-Bistriţa). Ape minerale (cloruro-so-dice, iodurate şi sulfuroase) şi staţiuni balneoclimatice (Căli-măneşti, Căciulata, Băile Govora, Olăneşti şi Ocnele Mari). Pomicultură şi creşterea animalelor. rînduiâlă (în evul mediu în ţările române), denumire generică dată unor dări în bani către domnie; unele dintre acestea erau dări noi, altele reprezentau conversiunea în bani a dărilor vechi (ex. 1*. cînepii, r. fînului, r. găleţii, r. oilor împărăteşti etc.). rmdumcă 1. (ZOOL.; Hirundo rustica) Pasăre călătoare din ordinul paseriformelor, mai mică decît vrabia, cu coada adînc bifurcată, cu ciocul scurt şi lat. Pe spate este de culoare albastru-închis cu luciu metalic, pe pîntece albă-gălbuie, pe frunte şi pe bărbie roşie. Se hrăneşte cu insecte, pe care le prinde din zbor. îşi clădeşte cuibul din lut şi paie. 2. (NAV.) Pînză pătrată purtată de un arbore vertical al unei nave cu pînze (a cincea pînză în înălţime de la baza arborelui). rîndunică-de-mâre (Trigla lucerna), specie de peşte teleos-tean marin din familia triglide-lor, cu corpul de circa 60 cm lungime; merge pe fundul apei cu ajutorul înotătoarelor pectorale. Trăieşte şi în Marea Neagră. rîs (Lynxlynx), specie de mamifer carnivor din familia felidelor, cu corpul de circa 1 m lungime, cu blană roşcată uniformă sau cu pete şi cu smocuri de păr pe urechi. Trăieşte în pădurile Eurasiei, inclusiv la noi. Fiind relativ rar, este ocrotit de lege. Rîşcanu, Teodor, om politic moldovean, unul dintre condu- cătorii organizaţiei progresiste „Asociaţia patriotică" (1846), care reunea marea majoritate a intelectualilor progresişti şi pregătea o acţiune armată pentru răsturnarea domnului Mihail Sturdza. După descoperirea complotului, R. a fost nevoit să se ex-patrieze la Paris, unde a participat, alături de N.Bălcescu, la pregătirea organizatorică a revoluţiei de la 1848 din ţările române. După revoluţie Teodor Rîşcanu s-a situat pe poziţii reacţionare, devenind, în perioada luptei pentru Unire, unul dintre fruntaşii separatişti. rîşcov (Lactarius deliciosus), ciupercă comestibilă din fami- Rîşcov lia agaricaceelor, cu pălăria plană sau ca o pîlnie, de culoare portocalie-cărămizie, şi cu picior galben-portocaliu. R. secretă un lichid lăptos cu gust acrişor şi creşte în pădurile de fag şi de brad. Rîşnov, oraş raional subordonat oraşului Braşov, situat pe pîrîul Rîşnov. 9 330 loc. (1965). Industrie de prelucrare a metalelor (scule) şi industrie chimică (acetat de polivinil). In R. se află cea mai mare şi mai RÎU 158 ROATĂ pitorească cetate ţărănească din Transilvania (sec. XIV—XVII). Biserica evanghelică din R. este o construcţie gotică (sec. XIV— XV), care păstrează picturi gotice tîrzii, cu influenţe ale Renaşterii (1500). Biserica ortodoxă (1384, cu adăugiri din sec. al XVIII-lea) este un monument valoros, cu bogate picturi murale (sec. XVII — XVIII). rîu, curs de apă permanent sau aproape permanent, care curge printr-o vale sculptată de el şi se varsă în alt curs de apă mai important, într-un lac, într-o mare sau se pierde prin infiltrare în terenurile alcătuite din roci permeabile din zonele aride. Pentru apariţia r. este nevoie de o cantitate medie anuală de precipitaţii care să depăşească 250 mm în zona temperată, 500 mm în cea subtropicală şi 700 mm în cea tropicală şi de existenţa unor terenuri înclinate care să permită scurgerea apelor şi concentrarea lor pe un anumit traseu. Suprafaţa terenurilor de pe care se adună apele din precipitaţii trebuie să depăşească cîţiva km2 în regiunile cu păduri şi cîteva mii de km2 în cele de stepă. Persistînd timp îndelungat pe acelaşi traseu, cursul de apă rezultat din concentrarea apelor provenite din precipitaţii se adînceşte treptat, formîn-du-şi mai întîi o albie şi mai apoi, în urma unei evoluţii îndelungate, o vale, pe fundul căreia se află albia. Suprafaţa de pe care se scurg apele pentru a se strînge într-un r. constituie bazinul său hidrografic. La un r. oarecare se deosebesc: izvorul (locul de apariţie la zi a unui strat acvi-fer, marginea unui gheţar, a unei acumulări de zăpadă persistentă de la an la an, marginea unui lac sau a unei mlaştini), cursul propriu-zis, la care se deosebesc trei sectoare (superior, mijlociu şi inferior) şi în lungul căruia primeşte afluenţi, şi vărsarea (confluenţă deltă, liman, estuar, „gură e<:;bă“). Alimentarea rîurilor sc lace din apele provenite din ploi şi din topirea zăpezilor şi gheţarilor, din apele subterane. sau din apele unui lac sau ale unei mlaştini. După caracterul regimului şi particularităţile morfologice ale văilor prin care curg, se deosebesc: a) r. de munte, care au văi adînci, cu versanţi puternic înclinaţi, cu fund îngust şi cu o pantă accentuată a profilului longitudinal. Viteza de curgere este mare, albia este slab meandrată, iar aluviunile depuse pe fundul văii sînt grosiere. Regimul este caracterizat prin creşteri de nivel în timpul lunilor cu temperaturi ridicate (cînd se topesc zăpezile şi gheţarii), printr-o slabă variaţie a scurgerii multi-anuale; b) r. de cîmpie, care au văi largi, cu fundul dezvoltat, cu un profil longitudinal slab înclinat, care determină o viteză de scurgere mai redusă. Albia este meandrată sau despletită în braţe. Aluviunile depuse sînt în special nisipoase. Variaţia scurgerii multianuale este accentuată. R. au o mare importanţă pentru economie, fiind utilizate drept căi de navigaţie, pentru transportul lemnelor prin flotaţie, pentru hidroenergie, pentru alimentarea cu apă a instalaţiilor industriale, pentru alimentarea cu apă potabilă a aşezărilor umane, pentru colectarea şi evacuarea apelor reziduale, pentru irigaţii, piscicul-tură etc. Rîul Doamnei, afluent pe stînga al Argeşului (98 km). Izvorăşte din Munţii Făgăraşului (vîrful Moldoveanul). Partea superioară a rîului a fost captată prin tunel pentru lacul de acumulare Cumpăna al Hidrocentralei „Gheorghe Gheorghiu-Dej“ de pe Argeş. Rîul Negru, afluent pe stînga al Oltului (78 km). Izvorăşte din Carpaţii Orientali (de sub vîrful Şandru) şi drenează partea estică a Depresiunii Bîrsei. în cursul inferior străbate o zonă mlăştinoasă şi cu dune de nisip (Reci). Rîul Tîrgului, afluent al Rîului Doamnei (67 km). Izvorăşte din Munţii Iezer. Trece prin oraşul Cîmpulung. Rîureni, comună în raionul Rîmnicu-Vîlcea, reg. Argeş, situaţă pe valea Oltului. 5 300 loc. (1965). Industrie alimentară (conserve de legume şi fructe, sucuri naturale). în sec. al XlX-lea aveau loc în această comună bîlciuri vestite, care atrăgeau negustori din Ţara Românească, Transilvania şi din Imperiul otoman. Aici, la Cîmpul lui Traian, s-a organizat în timpul revoluţiei de la 1848 din Tara Românească o tabără militară, unde, sub comanda generalului Gh. M a-g h e r u, un mare număr de voluntari, în majoritate ţărani, erau pregătiţi pentru formarea corpului de oştire neregulată. rîuri, element decorativ în costumul popular românesc, cusut sau ales în rînduri verticale ori oblice (obţinute prin repetarea ornamentelor geometrice sau florale), care împodobesc mînecile, de Ia altiţă Ia manşetă, şi pieptii cămăşilor. Roaită, Vasile (1914—1933), membru al Uniunii Tineretului Comunist din România. A fost ucenic la Atelierele C.F.R. „Griviţa“ din Bucureşti. în timpul luptelor de la Griviţa din 15—16 februarie 1933, a foit omorît în timp ce trăgea sirena atelierelor. roată1 (TEHN.), organ de maşină sau subansamblu unitar de piese, de formă circulară sau de altă formă, care se poate roti în jurul unei axe. Criteriile principale de clasificare a r. sînt: rolul şi condiţiile funcţionale (ex. r. de transmisiune, r. de rulare, r. de apă, r. cu zbaturi, r. de vînt etc.). — R. de transmisiune, roată folosită Ia transmiterea sau la preluarea directă ori indirectă a unei mişcări de rotaţie în acelaşi sens sau în sens contrar, cu raport de transmitere constant sau variabil. Transmiterea directă a mişcării are loc prin contactul direct al roţilor (r. dinţate şi t. de fricţiune), iar transmiterea indirectă se efectuează prin intermediul unor elemente elastice de legătură (curea, cablu, lanţ). Roţile de t. pot fi: dinţate, cu dantură exterioară sau interioară, care, cîte două, formează un angrenaj şi care transmit sau primesc mişcarea de rotaţie prin intermediul unor dinţi ce intră succesiv în contact; de fricţiune, care transmit sau primesc mişcarea prin frecare în contact; de ROATĂ 159 ROBERT Diverse roţi: a — cu dinţi spirali; b — cu angrenare interioară: c — cilindrice cu dinţi drepţi; d — conice cu dinţi drepţi curea, cu periferia netedă, bombată sau prevăzută cu canale pe care rulează curelele de transmisiune plate sau trape-zoidale; de cablu, prevăzute la periferie cu un şanţ pentru ghidarea cablului de transmisiune; de lanţ, care la periferie au dinţi sau un şanţ profilat pentru angrenarea cu zalele lanţului de transmisiune. R. dinţate, care sînt circulare şi, mai rar, eliptice, pot fi cilindrice (cu dinţi drepţi, înclinaţi, curbi sau în formă de V), conice, hipoide etc., după cum suprafaţa de bază a danturii este un cilindru, un con, un hiperboloid de revoluţie etc. V. şi p i n i o n. — R. de rulare, roată folosită la susţinerea şi la rularea unui sistem fehnic (autovehicul, locomotivă, maşină de ridicat şi de transport etc.) pe o anumită cale (şosea, cale ferată etc.). — R. cu zbaturi, roată prevăzută la periferie cu un tip de paîete, numite zbaturi, şi folosită pentru propulsia unor nave fluviale. — R. de apă, roată de lemn, avînd la periferie cupe sau palete plane şi for-mînd un motor hidraulic acţionat de un curent de apă curgătoare. R. de a. acţionează, la rîndul ei, un mecanism care efectuează un lucru mecanic (ex. la morile de cereale). —R. de vînt, partea principală a unui motor eolian simplu, formată dintr-un butuc pe care sînt montate mai multe pale. roată2 (în evul mediu), unitate militară din armata ţărilor române. Avea un efectiv echivalent cu cel al unei companii din armata modernă. Roată, Ion (Moş Ion Roată) (1806 — 1882), ţăran moldovean, luptător pentru drepturile ţărănimii. Deputat pontaş in Adunarea ad-hoc a Moldovei (1857), a fost larg popularizat de Ion Creangă prin povestirile „Moş Ion Roată şi Unirea“ şi „Moş Ion Roată şi vodă Cuza". rob (în evul mediu în ţările române) 1. Om aflat în dependenţă totală faţă de stăpînul feudal, care nu avea însă şi dreptul de a-1 omorî. Robii erau mai ales ţigani sau tătari. 2. Captiv român Ia turci sau la tătari. robă (ZOOTEHN.), denumire folosită pentru definirea în ansamblu a culorii corpului unui animal şi a particularităţilor acestei culori (ex. r. băl-ţată alb cu negru, r. roib înspicat etc.). Robbe~Grillet [rob~griie], Alain (n. 1922), romancier francez, unul dintre principalii promotori ai curentului „noului roman" (împreună cu M. Butor, N. Sarraute ş.a.), care sparge tiparele vechiului roman printr-o serie de inovaţii tehnice, menite să reînnoiască viziunea obişnuită asupra realităţii, dar care ajunge adesea la ermetism şi la confuzie. Caracteristica tehnicii lui R.-G. este renunţarea la urmărirea psihologiei care justifică acţiunea personajelor şi expunerea minuţioasă a percepţiilor acestora. Op. pr.: „Gu-mele“ (1953), „Spectatorul** (1955), „Gelozia44 (1 957), „în labirint44 (1959). Robbia, Luca della (1400 — 1482), sculptor şi ceramist italian, aparţinînd şcolii florentine.. Reprezentant de seamă al Renaşterii, R. este autorul unui număr mare de lucrări destinate decorării edificiilor epocii (reliefurile pentru Spitalul inocenţilor din Florenţa, decoraţii Ia campanila lui Giotto^ din Florenţa: ,, învierea", „înăl- ţarea", „încoronarea Fecioarei" ş.a.). Operele sale se caracterizează prin modelajul graţios al formelor, prin expresiile gingaşe, efeminate. Nepotul său, Andrea della R. ( 1435 — 1525), de asemenea sculptor, a fost un iscusit ceramist şi cioplitor in marmură, vestit pentru eleganţa suavă a lucrărilor sale („Fecioara cu pruncul", „Sfînta Ana", „închinarea magilor", „Sf. Francise"). Robert [robér/, Hubert (1733—1808), pictor, grafician, decorator şi proiectant de grădini francez. Format în Italia sub influenţa lui Piranesi, R» a fost supranumit „pictorul ruinelor", opera sa cuprinzînd un mare număr de peisaje în care lumea antichităţilor din Italia şi din Franţa este evocată cu fidelitate şi cu lirism („Portul Ripetta din Roma", „Capi-toliul din Roma", „Colisseumul" ş.a.). în ulei sau în sanguină, R. a redat de asemenea frumuseţea Parisului, pictura sa fiind caracterizată prin efectele iluzioniste ale spaţiului, obţinute prin rigoarea perspectivei şi prin dozajul subtil al luminii. A proiectat unele dintre grădinile de Ia Versailles şi Trianon. Robert I Guiscard [ robér ghiscăr] (c. 1015—1085), duce normand, conducător al campaniei normande de cucerire a Siciliei şi a sudului Italiei. A recunoscut suzeranitatea papii Grigore al VII-lea, pe care s-a obligat să-l sprijine împotriva împăratului german Hen-ric al IV-lea. în 1081-1082 a condus o expediţie împotriva Imperiului bizantin. ROBERTO 160 ROCADĂ Roberto, Federico de (1861 — 1927), romancier italian, reprezentant al verismului. Opera sa cea mai însemnată, „Viceregii"' (1894, trad. rom. 1965), în care a zugrăvit sfîrşitul nobilimii din Sicilia în momentul unificării Italiei, se caracterizează prin varietatea si pregnanţa tipurilor create. Ea evocă arta lui Balzac. Robeson [robsn], Paul (n. 1898), cîntăreţ şi actor american. Dotat cu o voce amplă, de o rară frumuseţe, a făcut cunoscute în toată lumea cîn-tecele populare ale negrilor din America („Spirituals""). Repertoriul său de cîntăreţ cuprinde şi lucrări de muzică clasică. Ca actor a interpretat rolul lui Othello din piesa cu acelaşi nume a lui Shakespeare. Robeson a realizat, de asemenea, cîteva roluri reuşite în cinematografie. Robespierre [ robaspier], Maximilien de (1758— 1794),democrat revoluţionar francez, j 1 ' ,-2 fZ' ■ ‘ 1 •! .«..i ■ -. -i ' I - ;-ri. j M. de Robespierre unul dintre conducătorii revoluţiei burgheze din Franţa (1789—1794). Conducător al iacobinilor, a devenit, în urma insurecţiei din 31 mai — 2 iunie 1793, şeful guvernului revoluţionar al Convenţiei, instituind teroarea iacobină (1793-1794) , prin care urmărea să instaureze o republică democratică şi egalitară. A avut o contribuţie de seamă la dezvoltarea revoluţiei, Ia lărgirea democraţiei sociale, la organizarea armatei revoluţionare. In timpul guvernului revoluţionar iacobin condus de R., revoluţia burgheză din Franţa a atins apogeul. Greşelile făcute, mai ales reprimarea stîngii iaco- bine (Hébert, Jacques Roux ş.a.), care exprima poziţia san-culoţilor, a slăbit baza socială a guvernării sale şi a făcut posibilă reacţiunea termîdo-riană a marii burghezii de la 27 iulie 1794. R. a fost ghilotinat a doua zi. Robinet [rohiné], Jean-Bap-tiste René (1735—1820), filozof materialist francez. A fost influenţat de Locke şi de Con-dillac. R. a recunoscut existenţa substanţei materiale infinite în spaţiu şi timp, conside-rînd totuşi că lumea a fost creată din această substanţă de dumnezeu. Ca adept al h i I o-z o i s m u 1 u i, el considera că cele mai simple elemente constitutive ale materiei ar fi animalculele, fiinţe vii elementare, şi că întreaga materie ar fi însufleţită. în gnoseologie, R. a fost senzualist. Op. pr. : „Despre natură** (1761 — 1766). robinet (TEHN.), organ de maşină sau armătură, care se montează la capătul'unei conducte, între două conducte sau la capătul conductei de scurgere a unui recipient, în scopul opririi, restabilirii sau reglării circulaţiei unui fluid. După forma şi mişcarea organului de închidere-deschidere a circulaţiei fluidului, r. pot fi : cu ac, cu bilă, cu cep, cu clapă, cu sertar, cu supapă, cu vană etc. După funcţia lor, se disting: r. de asigurare (sau de siguranţă), pentru oprirea automată a circulaţiei fluidului, în cazul apariţiei unei defecţiuni în instalaţia deservită; r. de dirijare a circulaţiei într-o ramificaţie de conducte; r. de închidere, folosit în instalaţiile obişnuite de apă, de gaz, de încălzire centrală etc.; r. special (sau de comandă, de reglare, de control etc.), folosit în condiţii sau în instalaţii speciale etc. Robin Hood [râbin hudj, erou legendar din baladele populare engleze (sec. XII — XV), similar haiducilor noştri. Figura lui a fost evocată de romancierul W. Scott, iar Shakespeare şi contemporanii săi s-au inspirat adesea în piesele lor din baladele despre R. H. Robinson [ robinsn ], Robert (n. 1886), chimist englez, membru al Societăţii Regale din Londra şi membru de onoare al Academiei Republicii Socialiste România, profesor la Universitatea din Sydney (Australia) şi apoi în Anglia, la Oxford. Este autorul unor cercetări fundamentale în domeniul pro-duşilor naturali: alcaloizi (morfina, stricnina, brucina), coloranţi, hormoni etc. Premiul Nobel (1947). Robles, Marco Aurelio (n. 1905), preşedinte al Republicii Panama şi şef al guvernului (din 1964); lider al Partidu- lui liberal. robot (TEHN.), sistem automatizat care acţionează pe baza unui program de lucru stabilit sau care reacţionează Ia anumite influenţe exterioare, asigurînd executarea operaţiilor corespunzătoare şi dînd impresia unor acţiuni omeneşti. R. se compune dintr-o instalaţie de recepţionare a semnalelor, dintF-o instalaţie de prelucrare a datelor şi de stabilire a acţiunilor necesare şi dintr-un mecanism de execuţie. robotă (în evul mediu în Transilvania), obligaţia în muncă a iobagilor şi jelerilor către stăpînul feudal. De Ia o zi pe săptămînă (Ia începutul sec. al XVI-lea), r. a ajuns la patru zile pentru iobagi şi trei zile pentru jeleri (la sfîrşitul sec. al XVIII-Iea), ceea ce a provocat mari mişcări ţărăneşti. în Tara Românească i se spunea clacă, iar în Moldova b o-i e r e s c. roburit (lat. robur „forţă, putere"; IND. EXTR.), exploziv format dintr-un amestec de 86% azotat de amoniu şi 14% clorodinitrobenzen, folosit în lucrările miniere. rocadă 1. (MILIT.) Cale de comunicaţie cu un traseu orientat în general parale) cu linia frontului, folosită pentru regruparea şi manevra trupelor, precum şi pentru asigurarea materială a acestora.' 2. (SPORT] Mişcare Ia jocul de şah prin care una dintre ture se aduce lîngă rege, iar acesta sare peste ea pentru a se pune la adăpost de atacurile directe; poate fi executată o singură dată în cursul unei partide de către fiecare concurent, cu condiţia ROCAILLE 161 ROCHET ca nici una dintre cele doufi piese vizate să nu fi fost mutată înainte. Există o r. mică (pe flancul regelui) şi o r. mare (pe flancul reginei). rocaille [rocâi/, gen de ornamentaţie caracteristic sec. al XVIII-Iea, frecvent în stilul rococo (numit şi stil r.)* De inspiraţie rustică, el constă în imitarea unor elemente naturale, ca grote, stînci, scoici, volute vegetale. Creşterea interesului pentru ştiinţele naturii a favorizat dezvoltarea acestui gen de decoraţie. rocă(PETROGR.), material constitutiv al unei formaţii naturale, parte integrantă a scoarţei terestre. Se prezintă, în general, sub formă de agregate alcătuite din unul sau din mai multe minerale. R. iau naştere în urma variatelor procese geologice. In funcţie de geneza lor, se deosebesc: a) r. eruptive sau magmatice, formate prin consolidarea maselor topite de silicaţi în interiorul scoarţei (r. intruzivey r. plutonice) ori pe suprafaţa ei (r. efuzive, r. vulcanice); b) r. sedimentare, rezultate prin depunerea materialelor de dezagregare şi de alterare a rocilor de pe suprafaţa scoarţei, transportate sub acţiunea vîntului, a gheţarilor, a apelor curgătoare şi a mării (r. elastice), sau formate prin precipitare chimică, în ape marine, lacustre sau de izvoare (r. de precipitare)y prin intermediul organismelor (r. biogene) ori prin acumularea pe loc a materialului insolubil rezultat din alterarea rocilor (r. reziduale) ; c) r. metamorfice, născute prin transformarea rocilor preexistente în condiţii de temperatură ridicată, (r. de contact) sau în condiţiile unei intense dislocaţii a zonelor mobile ale scoarţei Pămîntului (r. cris-talofiliene şi r. cataclastice). R. sînt caracterizate prin compoziţia mineralogică, structură (gradul de cristalizare, mărimea cristalelor) şi tex- tura lor (dispoziţia în spaţiu a mineralelor componente). Aceste elemente fundamentale pentru identificarea r. se pot stabili în unele cazuri cu ochiul liber, dar în mod curent se recurge la examenul microscopic. Pentru studiul mai complet al r. se apelează şi la analiza chimică, la determinarea proprietăţilor tehnologice etc. In afară de interesul ştiinţific general al cercetării r., studiul acestora prezintă importanţă practică deosebită, deoarece ele însele constituie uneori substanţe minerale utile sau conţin astfel de substanţe, formate fie o dată cu ele, fie mai tîrziu. — R. utilă, rocă folosită în industrie. R.u. pot fi materiale de construcţie (ex. marmură, granit, andezit, bazalt), materiale abrazive (ex. piatra ponce, gresia, şmirghelul etc.), materii prime ceramice (ex. argilă refractară), materie primă pentru fabricarea cimentului (ex. marne, calcare), fon-danţi în siderurgie (ex. calcare), materiale cu felurite întrebuinţări industriale (ex. piatra litografică, creta, diatomitu! etc.). — R.-mamă de petrol, rocă argiloasă, marnoasă, si-licioasă sau calcaroasă, rezultată în urma consolidării unor sedimente bogate în substanţe organice, prin transformarea cărora, în condiţiile unui bazin marin cu ape de fund lipsite de oxigen, au luat naştere bitumine (gaze, petrol, asfalt etc.). In anumite condiţii de presiune şi de temperatură, r.-m. de p. s-a compactizat şi a cedat o parte din petrolul şi din gazele pe care le conţinea rocilor poroase înconjurătoare, care au devenit astfel roci-magazin sau roci-colectoare. In Republica Socialistă Româ-nra se întîlnesc roci cu caracter de r.-m. de p. în silurian (şisturi cu graptoliţi în Do-brogea), liasic (şisturi bituminoase în Banat), cretacicul inferior (seria şisturilor negre din flişul Carpaţilor Orientali), oligocen (şisturi disodilice, me-nilite, marne albe bituminoase în Carpaţii Orientali) şi în neogen (marne, şisturi cu ra-diolari în zona precarpatică şi în Transilvania). Roche [roş]ţ Jean (n. 1901), medic francez, profesor de biochimie la Collège de France, membru al Academiei franceze de medicină şi membru de onoare al Academiei Republicii Socialiste România. A întreprins cercetări în biochimia hormonilor tiroidieni, fizico-chimia şi biochimia proteinelor, în enzimologie şi biochimie comparată. A descoperit şi sintetizat trei noi hormoni tiroidieni; a pus în evidenţă căile de metabolizare şi rolul particulelor infracelulare; a făcut cercetări asupra pigmenţilor respiratori sanguini şi musculari la vertebrate; a descoperit noi enzime, ca dehalogenazele, fos-fomonoesterazele etc. Op. pr. : „Studii asupra biochimiei generale şi comparate a pigmen-ţilor respiratori (1936). roches moutonnées [ roş mutoné7, stînci rotunjite şi striate datorită eroziunii glaciare (în special în partea dinspre amonte), care se întîlnesc în văile unde au existat gheţari. Sin. spinări de berbec. Rochester [r$cistz]y oraş în nord-estul S.U.A., situat pe malul lacului Ontario, în statul New York. 314 000 loc. (1964), cu localităţile subordonate 600 000 loc. Mari fabrici de încălţăminte, confecţii, articole fotografice, produse optice, aparate medicale, televizoare, aparate electrice, produse chimice etc. Port lacustru. Universitate. Rochet [roşe], Waldeck (n. 1905), secretar general al Partidului Comunist Francez (din 1964). Membru al P.C.F. din 1924. în 1934 a fost ales membru al Biroului „Confederaţiei generale a ţărănimii muncitoare", iar în 1937 a devenit director al ziarului „La Terre", organ al P.C.F. pentru ţărani. Membru supleant (din Gomodi. Rocaille ROCHIŢA-RÎNDUNELEI 162 RODIN 1936) şi membru al C.C. al P.C.F. (din 1937). în timpul celui de-al doilea război mondial a fost întemniţat în Algeria pînă la lichidarea regimului lui Petain în această ţară W. Rochet (1940—1943), iar în 1943— 1944 a fost reprezentantul C.C. al P.C.F. pe lîngă Comitetul francez al eliberării naţionale (C.F.L.N.) de la Londra. Membru supleant (din 1945) şi membru al Biroului Politic al C.C. al P.C.F. (din 1950). Preşedinte (din 1958) al grupării parlamentare a P.C.F. în Adunarea Naţională a Franţei. în 1959—1961 a fost membru al Secretariatului C.C., iar în 1961 — 1964 secretar general adjunct al C.C. al P.C. Francejz. rochiţa-rîndunelei (BOT.) v. volbură. Rockefeller [rochifeh/, unul dintre cele mai mari grupuri financiare monopoliste din S.U.A., controlat de familia de magnaţi cu acelaşi nume. A fost întemeiat de John Da-vison R. (1839—1937), care a înfiinţat trustul petrolier Standard Oii. Centrul financiar de bază al acestui grup este „Chase Manhattan Bank**, una dintre marile bănci din S.U.A. R. controlează şase dintre cele mai mari monopoluri petroliere, precum şi societăţi de asigurare, monopoluri din industria electrotehnică, constructoare de maşini, aeronautică, a zahărului, din telecomunicaţii etc. în 1962 suma activelor companiilor aflate în sfera de acţiune a grupului R. depăşea 97,3 miliarde de dolari, din care circa jumătate se afla în companii financiare. rococo» stil artistic caracterizat printr-un gen de ornamentaţie la modă în special în Europa apuseană a sec. al XVI I I-Iea. Se aplică mai ales unei variante a stilului baroc germanic şi se caracterizează prin acumularea de ornamente, culori şi curbe asimetrice. V. şi r o c а і 1 1 e. Rodnkowski, Henryk (1823 — 1894), pictor polonez. A studiat la Viena şi la Paris. Influenţat de răscoala ţărănească din Galiţia şi de revoluţia din 1848—1849, din ale căror evenimente s-a inspirat, creaţia sa se caracterizează prin tendinţe democratice. S-a remarcat cu deosebire ca portretist („Portretul generalului Dem-biţki“, 1852; studii de tipuri de ţărani etc.), printr-o ascuţită analiză psihologică şi socială. A pictat de asemenea scene istorice. rodamine (CHIM.), coloranţi organici de sinteză, bazici, din clasa coloranţilor xantenici Se prezintă sub formă de pulberi de culoare brun-roşcată sau, uneori, verzuie; foarte uşor solubile în apă. Vopsesc bine lîna şi mătasea în nuanţe de la roz la roşu-violaceu. Unele r. sînt întrebuinţate şi în chimia analitică. rodanhidric, acid (CHIM.) v. tiocianic, acid rodânţă (NAV.), inel metalic, cu secţiunea în formă de jgheab, pe care se înfăşoară capătul unei parîme care apoi se matisează, formînd un ochi. rodanuri (chim.), MTeSCN. Săruri ale acidului rodanhidric. Se obţin prin topirea cianurilor cu sulf. R. metalice sînt frumos cristalizate şi stabile la temperatura obişnuită. Sin. tiocianaţi, sulfocianuri. rod are (TEHN.) 1. Operaţie prin care unele mecanisme sau utilaje sînt puse în stare de funcţionare în anumite regimuri de exploatare, în scopul netezirii şi ajustării suprafeţelor de contact în mişcare ale pieselor şi organelor componente (ех. Г. turbinelor, r. autovehiculelor etc.). în timpul acestei operaţii, se spune că mecanismele sau utilajele respective sînt în rodaj. 2. Operaţie de suprafinisare a suprafeţelor de contact în mişcare, executată cu ajutorul unei pulberi sau a unei paste abrazive, în scopul obţinerii unei netezimi mari. Rodbertus-Jagetzow [iâ-ghefo:], Karl Johann ( 1805 — 1875), economist german, „socialist de catedră**, ideolog al iuncherimii îmburghezite. în lucrările sale a sesizat unele contradicţii proprii capitalismului, dar a considerat că ele pot fi lichidate printr-o serie de reforme efectuate de statul prusac; de aici adeziunea sa la doctrina „socialismului de stat“. Preocupîndu-se de renta funciară, a încercat în mod just s-o deducă din monopolul proprietăţii private asupra pămîntului, dar nu a fost consecvent pe această linie, explicînd-o prin inexistenţa în. agricultură a cheltuielilor pentru materii prime. R. a încercat să defăimeze învăţătura şi personalitatea lui K. Marx, dar a primit o ripostă hotărîtă din partea marxiştilor, şi în primul rînd din partea Iui F. Engels. Rodenbach [rodanbâc/, Georges (1855—1898), poet bel* gian de limbă franceză. Prieten cu Mallarmé şi Verhaeren, s-a afirmat ca simbolist (volumele „Tristeţile**, 1879; „Domnia liniştii*4, 1891 ; „Vieţile închise**,. 1896). Poezia sa, în acelaşi timp subtilă şi precisă, este meditativă şi evocă penumbrele, orizonturile ceţoase şi melancolia vechilor oraşe din patria sa. A scris şi romane („Bruges-oraşul mort“, 1892). rodenticid (CHIM.), substanţă toxică folosită pentru distrugerea rozătoarelor; şoareci, şobolani (raticid), popîn-dăi, hîrciogi etc. (ex. ceapa-de-mare, anhidrida sulfuroasă, stricnina, arsenitul şi arseniatul de calciu, fosfura de zinc,, sulfatul de taliu, cloropicrina,. sulfura de carbon etc.). Rodin/rodi], Auguste (1840 —1917), sculptor francez, cel mai important reprezentant al impresionismului în sculptură. R. a studiat desenul şi artele decorative la Şcoala naţională de arte decorative din Paris, bucurîndu-se de prietenia lui Dalou. Respins de trei ori la Academie des beaux-arts, R. a fost constrîns multă vreme să-şi cîştige existenţa ca artizan. în cursul îndelun- RODIU 163 RODOPI gateî sale perioade de formaţie, a venit în contact cu sculptura lui Barye, Carpeaux şi în special Carrier-Belleuse, în atelierul căruia a lucrat aproape 20 de ani. După ce realizase mai K y hiA- ' ;l.c. . / -'"V'.jf-;- A. Rodin multe lucrări de mică importanţă („Bustul tatălui", 1860; „Abatele Aymard", 1863), adevăratul său debut are loc abia în 1877, cu lucrarea „Vîrsta de bronz". De aici înainte creaţia lui R. s-a afirmat cu o forţă titanică, numărul lucrărilor realizate de el, busturi, statui, compoziţii monumentale, fiind impresionant. Conferind lucrărilor sale'vibraţia picturală care transmite tensiunea sentimentelor şi fluiditatea vaporoasă a conturului, R. a deschis o epocă nouă în istoria sculpturii. Capabil să redea deopotrivă graţia şi gingăşia, încordarea, vigoarea fizică şi concentrarea spirituală, R. a realizat un adevărat univers, în care întîlnim ca teme principale dragostea („Sărutul", „Primăvara"), interogarea filozofică în faţa destinului („Gîndito-rul", „Poarta Infernului", „Burghezii din Calais") şi evocarea geniului („Balzac", „Hugo"). Creaţia lui R., în acelaşi timp puternică şi tumultoasă, echilibrată şi diafană, a exercitat o adîncă influenţă asupra sculpturii universale. rodiu (CHIM.), Rh. Element cu nr. at. 45; gr. at. 102,91; gr. sp. 12,42; p.t. 1 966°C; p.f. 3 900°C. Este un metal alb-argintiu din familia metalelor platinice. In combinaţii funcţionează în stările de valenţă 3 şi 4. Aliajul său cu platina se foloseşte la fabricarea termoelementelor. Rod na, localitate de tip urban în raionul Năsăud, re$. Cluj, situată Ia poalele sudice ale Munţilor Rodnei. 5 090 loc. (1965). Exploatări de minereuri complexe cuprifere. Rodnei, Munţii masiv muntos în nordul Carpaţilor Orientali, cuprins între valea Bistriţei Aurii Ia est, văile superioare ale Vişeului şi Izei la nord, valea Sălăuţei la vest şi valea Someşului Mare la sud. Un versant abrupt al Munţilor Rodnei domină Depresiunea Maramureşului. Sînt alcătuiţi predominant din şisturi cristaline, peste care stau depozite de fliş cretacic şi paleogen (calcare). în depozitele calca-roase s-a descoperit recent peştera Izvorul Tăuşoarelor (5 km lungime), una din cele mai lungi peşteri cunoscute în ţară. Munţii R. sînt masivi şi înalţi. Caracteristica peisajului geografic este dată de prezenţa în relief a nivelelor de eroziune etajate şi a numeroase urme glaciare cuaternare (pe versantul nordic gheţari de vale, iar pe cel sudic gheţari de circ). Circa 15 lacuri (printre care Lala şi Buhăiescu) se află în circurile de pe versantul nordic. Altitudinea maximă: 2 305 m (vîrful Pietrosul Mare). Climă de munte înalt, cu precipitaţii abundente; predomină vînturile de nord-est şi vest. în Munţii R. îşi au obîrşia numeroase rîuri: Vişeul, Iza, Bistriţa, Someşul Mare etc. Pădurile de conifere şi r fag îmbracă versanţii pînă la altitudinea de 1700 m. Păşunile alpine, extinse mai mult în estul masivului, sînt urmate spre pădure de vegetaţia subalpină (jne-peni, rododendroni, ienuperi). Faună foarte bogată şi variată (cerbi, urşi, cocoşi de munte, păstrăvi şi Iostriţe). Flora endemică şi frumuseţea peisajului din jurul vîrfului Pietrosul Mare au impus crearea unei rezervaţii ştiinţifice. Staţiune meteorologică de al- titudine. Important obiectiv turistic. rodocrozit (MINER.), carbonat natural de mangan. Se prezintă în cristale romboedrice şi în mase compacte de culoare roz. R. reprezintă o sursă importantă pentru extragerea manganului. în Republica Socialistă România se găseşte în zăcămintele de mangan de la Iacobeni (reg. Suceava). Răzoare (reg. Maramureş) şi Delineşti (reg. Banat) şi în filoanele metalifere de la Cavnic (reg. Maramureş), Roşia Montană (reg. Cluj), Brad şi Săcărîmb (reg. Hunedoara) etc. rododendron (BOT.) v. smirdar. rod o nit (MINER.), silicat natural de mangan, cristalizat în sistemul triclinic. Se întîlneşte sub formă de mase granulare de culoare roz, formate prin metamorfismul sedimentelor cu mangan sau prin depuneri în filoanele hidrotermale. E^e folosit ca material pentru ornamentaţii, în confecţionarea bijuteriilor şi în construcţii. în Republica Socialistă România se găseşte în zăcămintele de mangan de la Iacobeni (reg. Suceava), Răzoare (reg. Maramureş), Delineşti (reg. Banat), Munţii Sebeşului şi în filoanele metalifere de la Cavnic (reg. Maramureş) şi Roşia Montană (reg. Cluj). Rodopi, munţi situaţi în Peninsula Balcanică, pe terito- to. r.. •> alte specii de foioase Zona de stepă K"'\ Sttuvstepă(paustiare şinele cu picuri si trrenun ajncote. [j.v.r.*} Stepaproprv-usa >■ —I lore de luncă frecvente mtd/teren* ROMANIA 193 ROMANIA w r ti) r * 4 \ i 1 II fi s* ti' i , i.. •: f. II . 1 ■ I ; I:’ hh •)! •.1 r - -k>: v'■ i»’’ " ' J* ri'^! ■'' !>- [. -p. .•' :'1 :• ^ ■ V. ■ №*,i4,№Ahtf ,'s ■ ■<;*•'' Jnepeni s/e/ar peduncuîat, în care predomină stejarul peduncuîat în amestec cu diverse alte esenţe lemnoase şi pajişti stepizate, derivate şi secundare; e) păduri de cer şi girniţâ, cu pajişti stepizate şi pajişti stepice secundare; f) pajişti dezvoltate pe locul pădurilor alcătuite din diverse specii de stejar şi pajişti xeromezofile de silvostepă. 4. Vegetaţia de cîmpie este reprezentată prin: a) păduri de stejar peduncuîat; b) păduri de cer şi gîrnifă şi pajişti formate pe locul fostelor păduri de stejar; c) vegetaţie de silvostepă, care cuprinde păduri izolate de stejar bru-măriu şi de stejar pufos şi pajişti xeromezofile în care predomină păiuşul, colilia, sa-dina, rogozul ş.a.; d) pajişti xerofile de stepă, unde predomină păiuşul, colilia, şi pîrloage stepice cu firuţă, peliniţă, pir. în cea mai mare parte, vegetaţia de stepă şi de silvostepă a fost desţelenită; pe suprafeţele nearabile vegetaţia a fost puternic schimbată sub influenţa păşu-natului. 5. Vegetaţia luncilor este reprezentată prin păduri de salcie, plop, prin şleauri de luncă (stejar peduncuîat, ulm, frasin, carpen, tei) şi pajişti de luncă, în care predomină pirul, iarba-cîmpului şi coada-vulpii. 6. Vegetaţia acvatică şi vegetaţia turbării-1 o r. Bălţile şi lacurile prezintă în general o repartizare zonală a vegetaţiei în raport cu adîncimca: la mal apare o zonă de rogozuri şi stînjenei de baltă, urmată apoi de o zonă de stuf (foarte extinsă în Delta Pădure de brazi. Munţii Relezat Dunării), în care predomină stuful în amestec cu papura şi pipirigul; în zona centrală predomină nuferi şi broscăriţa, iar la adîncimi mai mari brădişul. Vegetaţia pîraielor repezi de munte este formată mai ales din alge, bacterii, muşchi şi, mai rar, din plante superioare cu adaptări speciale pentru a învinge viteza curentului. Turbăriile prezintă o vegetaţie formată din muşchi şi plante de tip boreal (bumbăcariţa, roua-cerului, iarba-nea-gră, răchiţelele etc.), caracteristice tino-vului; vegetaţia bahnelor este formată din plante hidrofile (coada-calului, feriga de baltă, rutişorul etc.). FAUNA î f Datorită poziţiei L— geografice şi diversităţii condiţiilor naturale, în R. există o ; faună bogată şi va- i^ riată, care cuprinde f x atît elemente locale | ’, vechi, cît şi ele- [ • mente relativ tinere. ' Cea mai mare parte j a teritoriului ţării face parte din pro-vincia central-euro- 'f?\ peană a subregiu-nii eurosiberiene. în \ sectoarele periferice j j (Cîmpia Română, Dobrogea, partea de t « nord-est a Moldo-vei, Cîmpia de Vest) Stuf in Delta Dunării se întinde tentacular provincia pontică a subregiunii pontico-central-asiatice. în sud-vestul şi sud-estul R. se întîlnesc unele iradiaţii ale subregiunii mediteraneene. Fauna terestră. în R. sînt următoarele complexe faunistice: 1. Complexul alpin, care constituie domeniul caprei V.V n /' i" Cerb carpatin ‘ S'\.'\ ' J Pui dc capra neagra 13 — Dicţionar encicIoDedlc voL IV ROMANIA 194 ROMANIA .^‘ţsl ' " V ■ •' • ‘ A ‘ rt ;] f -A* -»)t* / : '•'#.. l« , ^ V " I .; iL —-tC3- ^ .--J? f-:-L., Colonie dc pelicani în Delta Dunării negre, al vulturului bărbos (animale rare, ocrotite prin lege), al cintezei alpine şi al fisei alpine. Dintre reptile ajung pînă aici vipera comună şi şopîrla dc munte. 2. Complexul pădurilor, cu o faună bogată şi variată, în care apar: cerbi, urşi (animale cu importanţă cinegetică), rîşi (animale ocrotite prin lege), jderi. veveriţe, şoareci de pădure, pîrşi, păsări, ca pajura, vulturul pleşuv (ocrotite prin lege), ciuful de pădure, huhurezul, u-liul, ciocănitoarea pestriţă, vîrdarea, pi-ţigoiul, scorţarul, cojoaica, muscarul, cinteza, gaiţa, cucul, porumbelul şi sitarul. Mai apar şi spe-r'l cii apte să trăiască y | în diferite condiţii geografice, ca mis-*k A 3 treţi, căprioare, ie- MJ; J pun, lupi (animale cu importanţă cinegetică), viezuri, di-hori, nevăstuici şi arici. Dintre reptile, cea mai largă răs-pîndire o are şarpele de alun şi năpîrca, iar dintre amfi-bii brotăcelui. Mai apar vipera comună şi şopîrla de munte. în pădurile de cîmpie trăiesc coţofene, stăncuţe, ciori, granguri, botgroşi, privighetori mari şi mici, dumbrăvence, pupeze, sitari, becaţine, şoimul dunărean, pajura ţipătoare mică şi viesparul. 3. Comple- xul de stepă are o faună alcătuită mai ales din rozătoare, dintre care cel mai reprezentativ este popîndăul. Mai apar: hîrcioguî, şoarecii dc cîmp şi căţcii-pămîntului. Animale mai mari sînt: lupul, vulpea, viezurele, dihorul de stepă. dihorul pătat. Dintre păsări se întîlnesc: ciocîrlia de cîmp, ciocîrlia mare, fîsa de cîmp, presura de grădină, prepeliţa, graurul, prigoria, dumbră-veanca etc. Pe cale dc dispariţie sînt două specii caracteristice: dropia şi spurcaciul, păsări o-crotite prin lege. în stepă există şi specii răpitoare: pajura dc stepă, uliul alb. Dintre reptile apar: şerpi, şopîrle, broaşte ţestoase. Este dc remarcat prezenţa unor insecte caracteris-tice, cum este călugăriţa. Fauna acvatica se repartizează în următoarele complexe faunistice: 1. Complexul lacurilor alpine, în general cu o faună săracă, datorită condiţiilor, şi caracterizată prin prezenţa salmonidclor (păstrăvul indigen). 2. Complexul lacurilor montane (situate sub limita superioară a pădurilor), cnracte- S0CMUSI4 ROkik/j * ARIILE PRINCIPALELOR W ElEMEHTE DEfAUNĂTERESTRĂ £mW#«V lUprj ne*}li. tertU-in fyftlJt. pntTU Jlpnî. ţspirit de munte, etc) ^fevnj de munte irptdunKurxd. certul, temut dt munte, fin/- ţideetun.ec) rrr~m A liunj depedure (cipn- Y*A*l QiQ.nutrehd.ertenUnl ped.hfvt cxb.JncVrc it fpuMdrpAmiepJtiif&i (popindJutdrepu.iepurr-le hlrvoQut. prepehu etc feunj icr/tiu riufr/lumo) Cipnoeu Certul Veuţnle - . ' Popîndeut Ontpu ---- Vipere ou cam Peticjru m Pu nete unde eufat xrre bre elemente de teu ne med ten ne ROMÂNIA 195 ROMÂNIA rizat prin prezenţa păstrăvului, a ochianei şi a boişteanu-Iui. 3. Complexul lacurilor 1 i t o r a 1 e, caracterizat printr-o faună amestecată şi foarte variată, formată din animale de apă dulce, marine şi relicte sarmatice. La limita dintre apele dulci şi cele uşor salmastre trăiesc scoici, raci, melcişori din genul Neriiina. La o salinitate mai redusă trăiesc briozoare, melci de baltă, bureţi de baltă şi unele specii de peşti. Elemente marine de origine mediteraneană sînt în această zonă unele specii de crustacee şi moluşte, viermi, peşti (guvizi, chefali etc.). Dintre relictele sarmatice se întîl-nesc polipul Cordylophora la-cusiris, scoica Dreissena poly-moTpha, meduza Thaumanlhias maeotica etc. 4. Complexul luncilor şi al del-t e i are o faună bogată şi variată, alcătuită în primul rînd din specii al căror mod de viaţă este amfibiu. Pe malurile rîuri-lor trăiesc vidre şi nurci. Dintre animalele mai mari sînt prezente: vulpea, lupul, mistreţul şi iepurele. Nu lipsesc reptilele, dintre care mai caracteristice sînt: broasca ţestoasă de baltă, şarpele de apă şi batracienii: broasca de lac, tritonii, buhaiul-de-baltă. Păsările de baltă sînt numeroase şi variate, în special in Lunca şi Delta Dunării: pelicanul comun, pelicanul creţ, călifarul alb, călifarul roşu (specii rare, ocrotite prin lege), lebăda mută, lebăda cîntătoare, lişiţa, raţa sălbatică mare, gîrli-ţa, stîrcul, lopătarul, stîrcul alb, ţigănuşul, găinuşa, cîrsteiul de baltă, piţigoiul de stuf, privighetoarea de stuf ctc. Dintre păsările răpitoare sînt prezente: vulturul pescar, vulturul co-dalb, uliul de baltă. 5. R î u-r i 1 e din R. In funcţie de particularităţile regimului hidrologic al diferitelor sectoare, se disting următoarele etaje de faună: a) în porţiunile de munte fauna păstrăvului (Salmo trulta labrax), a lipanului şi a moioa-gei; b) în cursul mijlociu al nurilor fauna scobarului şi a cleanului ; c) în cursul inferior fauna mrenei, care cuprinde somnul, cleanul, scobarul, şi fauna bibanului, care cuprinde babuşca, obletele, crapul, ştiuca; d) în şenalul Dunării şi în porţiunea inferioară a rîurilor de şes fauna crapului, care cuprinde un foarte mare număr de specii, printre care peşti marini migratori (nisetrul, păstruga, morunul, scrumbia de Dunăre), cega, peşti care se retrag periodic în bălţi (văduviţa, somnul, crapul, şalăul, plătica, ştiuca) şi peşti care trăiesc de obicei în bălţile Dunării (zvîrluga, bibanul-soa-re, carasul, roşioara). 6. M a-rea Neagră (apele teritoriale ale R.) are o faună formată din numeroase specii de nevertebrate, peşti şi mamifere marine (delfinul). Dintre nevertebrate se întîlnesc unele gasteropode, celenterate, unele moluşte, protozoare, roti fere ş.a. Dintre peşti se întîlnesc hamsii, heringi (speciile de Caspialosa), scrumbii albastre, cîini-de-mare, sturioni şi pălă-mide. Toate aceste specii joacă un rol important în pescuitul marin. ISTORIA Teritoriul României a fost locuit din timpuri străvechi. Cele mai vechi urme ale culturii materiale descoperite pînă azi sînt uneltele aparţinînd culturii de prund de pe valea Dîrjovului, în apropierea Oltului, lîngă Slatina (reg. Argeş), datînd din protopaleolitic (c. 600 000 — 480 000 î.e.n.). Urme materiale din paleolitic s-au descoperit tot pe valea Dîrjovului, precum şi la Căpuşul Mic (în Transilvania), la Mitoc şi Ia Valea Lupului (în Moldova), la Baia de Fier (reg. Oltenia) etc. Mezoliticul (epipaleo-liticul) (8000—5600 î.e.n.) este atestat prin descoperirile arheologice de Ia Băile Herculane şi din masivul Ceahlău. Neoliticul (c. 6000—c. 1900 î.e.n.) este mai amplu atestat; săpăturile arheologice din ultimii ani permit delimitarea destul de precisă a unor largi arii culturale, dintre care mai caracteristice şi cu o existenţă mai îndelungată au fost: Cultura Criş (din neoliticul timpuriu), Cultura Boian (din neoliticul mijlociu) şi culturile Gumelnifa, Petreşti şi Cucuteni (din neoliticul tîrziu). în perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului (c. 1900 î.e.n. — c. 1700 î.e.n.), pe teritoriul României s-au aşezat, venind dinspre est, triburi trace, care s-au suprapus băştinaşilor, asi-milîndu-i. în epoca bronzului (c. 1700 î.e.n. — c. 1150 î.e.n.) s-au creat uniuni de triburi, cu centre fortificate, ca cele de Ia Otomani (reg. Crişana), Sărata-Montr.o^u (reg. Ploieşti)_ şi Clina (reg. Bucureşti). In epoca fierului (c. 1150 î.e.n. —începutul erei noastre), locuitorii acestor meleaguri încep să fie cunoscuţi sub numele de geţi (sec. V î.e.n.) şi apoi de daci; economia a căpătat un caracter predominant păstoresc, iar în organizarea socială a atins apogeul democraţia militară, închegîndu-se puternice uniuni de tribun, dintre care mai cunoscută este uniunea tribală din Cîmpia Dunării, condusă, în jurul anului 300 î.e.n., de Dromi-chaites. în dezvoltarea culturii lor materiale şi spirituale, geto-dacii au suferit influenţe scitice, celtice, sud-tracice şi, prin intermediul acestora din urmă şi al cetăţilor greceşti de pe ţărmul estic al Mării Negre (Histria, Tomis, Calla-tis), influenţa culturii greceşti. în sec. I î.e.n., Burebista (? —44 î.e.n.) a pus bazele statului sclavagist timpuriu dac, stat cunoscut în istorie sub numele de Dacia, consolidat sub conducerea Iui Decebal (87—106 e.n.), cu centrul politic şi religios în complexul întărit din Munţii Orăştiei(reg. Hunedoara). La începutul sec. al II-lea, romanii, sub conducerea împăratului Troian (98—117 e.n.), au înfrînt pe daci în cursul a două campanii (101 — 102 şi 105—106) şi au transformat o mare parte a Daciei în provincie romană, colonizînd-o masiv cu elemente romane şi romanizate din întregul Imperiu roman. Civilizaţia şi cultura superioară a romanilor au luat locul civilizaţiei şi culturii dace pînă la completa romanizare. Convieţuirea dacilor cu coloniştii de limbă latină a avut drept rezultat formarea populaţiei daco-romane, de limbă latină Pe Ia mijlocul sec. al III-lea incursiunile goţilor, care mi- ROMANIA 196 ROMÂNIA • V -sj • .■ Ji'&rL'rJ} •’ ;n r&jyij r • i'tL,/!1-. ■ \ M .fc.Vr *j.\v . : Decebal grau dinspre răsărit, însoţite de atacurile carpilor şi de răscoalele populaţiei sărace din Dacia, au silit pe Aurelian să retragă în sudul Dunării armata şi administraţia romană în anul 271 ; majoritatea populaţiei daco-ro-mane a rămas pe loc, continuîn-du-şi neîntrerupt viaţa şi activitatea. Procesul de romanizare a continuat şi după retragerea aureliană, pînă la începutul sec. al Vll-lea, Roma păstrîndu-şi pînă la acea dată stăpînirea asupra unor importante capete de pod în nordul Dunării (Dro-beta, Sucidava, Turris etc.). în sec. III —VII, peste teritoriul României au trecut popoarele din primul val al marii migra-ţiuni dinspre răsărit: goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii. Principala formă de organizare socială a populaţiei daco-romane, aflată sub dominaţia popoarelor migratoare sau refugiată în locuri mai ferite, pentru a scăpa de jaful acestora, a fost obştea sătească. Dintre popoarele primului val al mi-graţiunilor, doar unele grupuri slave, organizate în obştii, care au pătruns în sec. VI —VII pe teritoriul României de azi au lăsat urme mai adînci; convieţuind un timp mai îndelungat cu populaţia daco-romană, acestea au fost asimilate treptat, partici-pînd Ia procesul de etnogeneză a poporului român şi lăsînd numeroase urme în lexicul limbii române. Poporul şi limba română, rezultat al romanizării elementului autohton geto-da-cic, al asimilării treptate a slavilor şi a altor populaţii sta- Traîan bilite pe teritoriul României de azi, s-au format în ultimele secole ale mileniului I e.n. (sec. VII —IX) în spaţiul de la nordul şi sudul cursului inferior al Dunării, avînd ca teritoriu nucleu regiunile de deal şi de munte ale Daciei. Populaţia autohtonă s-a creştinat începînd din sec. al IV-lea, iar după „marea schismă" a bisericii creştine a păstrat, împreună cu întreaga creştinătate răsăriteană, ritul ortodox. Începînd din sec. al X-lea, populaţia fostei Dacii a început să fie menţionată în izvoarele istorice sub denumirea de „vlahi" sau „valahi". Din punct de vedere social-econo-mic, perioada sec. VII —X se caracterizează prin desfăşurarea procesului de destrămare a obştilor săteşti şi începutul procesului de formare a proprietăţii feudale şi a unei pături conducătoare militare, din care s-a constituit, mai tîrziu, clasa stăpînilor feudali, şi prin închegarea de formaţiuni politice prcstatale. Pe teritoriul Transilvaniei sînt cunoscute, în sec. al X-Iea, trei formaţiuni statale româneşti mai însemnate, conduse de „ducii" (voievozii) Gelu, Glad şi Menumorut. Formaţiunile statale româneşti din Transilvania au fost cucerite treptat de regatul Ungariei în cursul sec. X—XIII. încorporată regatului ungar, Transilvania s-a menţinut timp de secole ca voievodat autonom, în multe părţi ale Transilvaniei ocupate de unguri, vechile forme de organizare socială, obştile şi uniunile de obşti (ţări), ca Ţara Oaşului, Ţara Lăpuşu-lui. Ţara Maramureşului, Ţara Haţegului, Ţara Făgăraşului etc., au constituit mult timp centre de rezistenţă românească, cuceritorii fiind nevoiţi să respecte organizarea proprie şi legile proprii ale populaţiei locale. în sec. X—XIII, deşi ultimul val al migraţiunilor (ungurii, pecenegii, uzii, cumanii şi tătarii) a frînat procesul dezvoltării societăţii de pe teritoriul României, sînt atestate noi formaţiuni statale; în sec. al Xl-lea în Dobrogea (conduse de Sacea, Seslav si Tatos), în sec. al XlI-Iea în Moldova (pe valea Bîrladului), în sec. al XIII-lea în dreapta şi în stînga Oltului (conduse de Litovoi, /oan, Farcaş şi Seneslati). în a doua jumătate a sec. al XlII-Iea şi în prima jumătate a sec. al XIV-lea, în condiţiile întăririi Populaţia dacică se reîntoarce din munţi după primul război cu romanii. Scenă de pe Columna lui Traian Dac cu saţia. Metopă dc pe Monumentul de IU Adamclisi ROMANIA 197 ROMANIA fj c f s I# I i. /•• •■•• :-'vvv" Mircea cel Bâtrîn feudalismului pe teritoriul patriei noastre şi ale unor împrejurări. externe favorabile (anarhia feudală din statul ungar, slăbirea politică şi militară a Hoardei de Aur), s-a desfăşurat procesul unirii formaţiunilor statale de Ia sud şi răsărit de Carpaţi în state feudale mai mari, capabile să înfrunte cu succes atît incursiunile de pradă ale tătarilor, cît şi tendinţele de expansiune ale statelor feudale maghiar şi polon. La sud de Carpaţi, acest proces s-a încheiat prin crearea statului feudal Ţara Românească, sub conducerea lui Basarab I (c. 1324—1352), iar la răsărit de Carpaţi prin crearea statului feudal Moldova, sub conducerea lui Bogdan I (c. 1359— 1365). Basarab I (la Posada, în 1330) şi Bogdan I au întărit independenţa Ţării Româneşti şi Moldovei, înfrîngînd încercările statului feudal ungar de a-şi reinstaura dominaţia asupra lor. Cei mai însemnaţi urmaşi ai primilor domni au fost VladisîaO I (Vlaicu) (1364 —c. 1377) şi Mircea cel Bâtrîn (1386—1418) în Ţara Românească, Petru Muşat (c. 1374-1392) şi Alexandru cel Bun (1400—1432) în Moldova, în timpul cărora s-a desăvîrşit organizarea politică şi instituţională a ţărilor române şi s-a întărit proprieta-’ tea feudală. Societatea se împărţea în clasa stăpînilor feudali (boierii), ţărani liberi (numiţi în Ţara Românească moşneni, iar în Moldova răzeşi) şi ţărani dependenţi (numiţi în ti ••Vi j & ipligp i?N: . \ • Alexandru cel Bun Ţara Românească rumâni, iar în Moldova vecini). In sec. XIV — XV s-a dezvoltat şi oră-şenimea, stimulată atît de necesităţile interne privind schimbul şi produsele meşteşugăreşti, cît şi de traficul de pe calea comercială care lega Marea Baltică de Marea Neagră, de-a lungul Şiretului, şi de comerţul genovez din regiunea gurilor Dunării. Spre sfîrşitul sec. al XlV-lea, la Dunăre s-a ivit un nou pericol care ameninţa independenţa ţărilor române şi a Europei: expansiunea Imperiului otoman. Prima incursiune otomană la nord de Dunăre a avut loc în 1369; în timpul lui Vladislav I (Vlaicu), şi ea coincide cu prima victorie a unei oşti româneşti asupra turcilor. în 1394 oştile turceşti au trecut Dunărea sub comanda sultanului Baiazid I Jldtrîm, dar au suferit o mare Bătălia de la Posada (1330). Reproducere din Cronica pictată de la Viena Vlad Tepeş înfrîngere la Rovine, pe Argeş, din partea oştii Ţării Româneşti, condusă de Mircea cel Bătrîn. în sec. al XV-Iea luptele dintre români şi turci au fost deosebit de îndîrjite. După luptele victorioase duse sub conducerea lui Dan al /I-lea, domn al Ţării Româneşti (1422—1431), pe la mijlocul secolului, cel care a polarizat forţele antiotomane româneşti, sîrbeşti şi maghiare a fost îancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (din 1441) şi regent al Ungariei (din 1446). El a repurtat asupra turcilor cîteva victorii importante, dintre care cea mai strălucită, la Belgrad, în 1456. După moartea lui Iancu de Hunedoara (1456), centrul de greutate al rezistenţei antiotomane a românilor s-a mutat în Ţara Românească şi Moldova; lupta antiotomană a fost reluată de Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti (1456—1462 şi 1476), şi de Ştefan cel Mare, domn al Moldovei (1457-1504). Spri-jinindu-se pe orăşeni şi pe ţăranii liberi, Vlad Ţepeş a început în iarna anului 1461 — 1462 lupta împotriva turcilor, zdrobind, în cursul unei lungi campanii (aprilie—septembrie 1462), o mare armată turcească, „cea mai puternică de la cucerirea Constantinopolului“, cum scria istoricul bizantin Laonic Chalcocondil. Ştefan cel Mare, domn cu largi vederi politice, bun organizator, abil diplomat şi mare conducător de oşti, a întărit puterea centrală şi s-a îngrijit de ridicarea economică ROMANIA 198 ROMÂNIA t • ..Т ~ '^Гіуіпл. х'шШ і мтш к :Ш к У їМ-у - ••-- v*-r ;‘. ч; ’ і У/•'•7 Ştefan cel м are şi culturală a Moldovei, încu-rajînd dezvoltarea comerţului, a meşteşugurilor şi, implicit, a oraşelor, precum şi artele, în special arhitectura, în timpul său cristalizîndu-se un stil arhitectonic original („stilul moldovenesc"). Principalul sprijin al politicii sale interne şi externe au fost mica boierime, ţăranii liberi şi tîrgoveţii. Şirul marilor bătălii (aproape toate victorioase) împotriva turcilor a început cu lupta de la Vaslui (10 ianuarie 1475), unde oastea moldoveană, de numai 40 000 de oameni, a pricinuit unei oşti otomane de peste 120 000 cel mai mare dezastru militar cunoscut de contemporani, Ştefan fiind, după părerea cronicarului polon Jan Dlugosz, „cel dintîi dintre principii Europei care a repurtat o victorie însemnată asupra turcilor". în Transilvania, unde românii formau majoritatea absolută şi se găseau în stare de dependenţă feudală, cu excepţia nobilimii, maghiarizată aproape în totalitatea ei, secolele XV — XVI au fost marcate de puternice lupte sociale, cauzate de intensificarea aservirii ţărănimii iobage, române şi maghiare. Dintre acestea, cele mai puternice au fost răscoala din 1437—1438, cunoscută în istorie şi sub numele de răscoala de la Bobîlna, şi războiul ţărănesc de sub conducerea lui GA. Doja (1514), care a cuprins toată Transilvania şi părţile de răsărit ale Ungariei. Căderea în mîinile turcilor a cetăţilor întărite de la Dunăre (Turnu, Giurgiu, Brăila, Chilia) şi a Cetăţii Albe, transformarea statului tătăresc din Crimeea în stat vasal Imperiului otoman (1475), înfrîngerea statului maghiar în lupta de la Mohâcs (1526), lipsa unui ajutor eficient din partea celorlalte state feudale creştine din Europa au determinat ţările române să accepte în cele din urmă suzeranitatea Imperiului otoman. Cu toată rezistenţa unor domni, ca Radu de la Afumaţi (1522-1529), în Ţara Românească, şi Petru Rareş (1527—1538 şi 1541 — 1546), în Moldova, la mijlocul sec. al XVI-lea s-a inaugurat perioada dominaţiei otomane asupra Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei, care şi-au păstrat însă autonomia internă într-o bună măsură în schimbul plăţii re- ••r-: у $N7 / 1 І m , і-- •- 7 Mihai Vileazul Gh. JDoja gulate a haraciului, a peşcheşurilor şi a celorlalte obligaţii în muncă, produse şi bani. Spre sfîrşitul sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea, stăpînii feudali au intensificat exploatarea sub forma clăcii, cea mai grea formă de exploatare a ţărănimii aservite; procesul de aservire a ţărănimii dependente s-a întărit prin legiferarea legării de glie (în Transilvania, după 1514, prin „Tripartitul lui Werboczi", în Ţara Românească la sf îrşitul sec. al XVI-lea prin „Legătura lui Mihai Viteazul", iar în Moldova, în prima jumătate a sec. al XVII-lea, prin mai multe aşezăminte domneşti, care desfiinţau dreptul de liberă strămutare a ţăranilor de pe o moşie pe alta). Pe plan politic-militar, spre sf îrşitul sec. al XVI-lea este remarcabilă încercarea lui Ioan Vodă (1572 — 1574) de a recuceri independenţa Moldovei; trădat de marea boierime, Ioan Vodă a fost însă înfrînt de oştile turco-tătare după o rezistenţă eroică. La sfîrşitul sec. al XVI-lea, Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti (1593—1601), energic, hotărît, excelent strateg, unul dintre cei mai de seamă conducători de oşti din vremea sa, a reluat, cu sprijinul marii boierimi oltene, lupta antiotomană. EI a repurtat victorii strălucite împotriva unor oşti turceşti şi tătare, dintre care cea mai importantă a fost cea obţinută Ia Ca/u-gâreni (13 august 1595) asupra unei mari armate turceşti, recucerind independenţa Ţării Româneşti. Urmărind întărirea luptei pentru independenţa ţărilor române prin unirea lor într-un singur stat, Mihai Viteazul a înfrînt, în două campanii fulgerătoare (1599 şi 1600), oştile voievodului Tran- Pecetea Iui Mihai Viteazul reprezentând stema Ţârii Românejti, a Moldovei }i a Transilvaniei ROMÂNIA 199 ROMÂNIA silvaniei, Andrei Bâthory, şi ale domnului Moldovei, Iere-mia Movilă. La Alba-lulia, Mihai Viteazul a fost proclamat, în anul 1600, domn al „Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi a toată Ţara Moldovei “, realizînd astfel, pentru prima oară, unirea celor trei ţări române. împotrivirea marii boierimi filoturce, lipsa de sprijin a ţărănimii, căreia el îi întărise aservirea, precum şi interesele de stat ale marilor puteri (mai ales ale Imperiului otoman, ale Poloniei şi ale Imperiului habsburgic), neliniştite de crearea unui puternic stat feudal românesc sub conducerea lui Mibai, capabil să se opună expansiunii lor, au pricinuit însă destrămarea unităţii realizate şi uciderea lui Mihai Viteazul. în sec. al XVII-lea sînt mai importante domniile lui Radu Şerban (1602-1610, 1611) în Ţara Românească, Gheorghe Ştefan (1653-1658) în Moldova şi Gheorghe Râkdczi al //-/ea (1648-1660) în Transilvania, care au încercat reluarea programului antiotoman şi antibabsburgic, cît şi domniile lui Matei Basarab (1633 — 1654), Şerban Canlacuzino (1678 —1688) în Ţara Românească şi Vasile Lupu (1634—1653) în Moldova, în timpul cărora s-au făcut însemnate progrese culturale şi de organizare a statului. în timpul lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brin-coveanu (1688—1714), cultura a cunoscut o însemnată perioadă de înflorire, a apărut „Biblia de la Bucureşti" (1688) şi şcoala cronicarilor de limbă română, şi s-a dezvoltat un stil arhitectonic original, „stilul brîn-covenesc". în sec. al XVII-lea. obligaţiile feudale ale ţărănimii dependente de pe domeniile boiereşti, mănăstireşti şi domneşti au fost mărite, pînă la sfîrşitul secolului, majoritatea ţăranilor ajungînd în stare de dependenţă; la aceasta se adaugă creşterea exploatării pe domeniile mănăstireşti închinate unor mănăstiri greceşti. Această situaţie a provocat numeroase mişcări ţărăneşti în Ţara Românească şi Moldova (1621, 1653, 1655. 1671-1672), unele dintre ele fiind însoţite şi de revolte militare sau de răscoale orăşeneşti. Crearea unor facţiuni boiereşti (Mo-vileştii în Moldova, Cantacu-zinii şi Bălenii în Ţara Românească), care urmăreau să-şi impună reprezentanţii pe scaunul domnesc, au determinat întărirea caracterului nobiliar al statului în sec. al XVII-lea. în sec. al XVIII-lea jugul străin care apăsa asupra ţărilor române s-a înăsprit. în urma păcii de Ia Kariowitz (1699), Transilvania a devenit o provincie a Imperiului habsburgic, iar în Moldova (1711) şi în Ţara Românească (1716) Poarta otomană, nemulţumită de politica filoaustriacă şi filorusă a lui Constantin Brîncoveanu şi a Cantacuzinilor şi de apropierea lui Dimitrie Cantemir ( \ 693 şi 1710—1711) de Rusia, a instaurat regimul fanariot, cea mai apăsătoare formă a dominaţiei otomane în ţările române. Autonomia ţărilor române a fost îngustată considerabil; domnii erau numiţi de către sultan dintre fanarioţi, armatele Moldovei şi Ţării Româneşti au fost desfiinţate, monopolul turcesc asupra comerţului s-a întărit. Majorarea clăcii impuse de boieri în scopul creşterii producţiei cerealiere a provocat numeroase mişcări ţărăneşti, ceea ce a determinat pe unii dintre domnii fanarioţi să ia măsuri cu caracter agrar şi fiscal. Dintre aceste măsuri, cele mai importante au fost reformele efectuate de Constantin Mavro-cordat (domn în mai multe rîndcri în Ţara Românească şi în Moldova), prin care s-a realizat eliberarea personală a rumânilor şi vecinilor, fixîn-du-li-se numărul zilelor de clacă pe pămînturile boiereşti şi mănăstireşti. în Transilvania stăpînită de Habsburgi au avut loc puternice mişcări ţărăneşti (1735, 1738—1739, 1759— 1761), culminînd cu marea răscoală condusă de Horia, Cloşca şi Crişan (1784—1785), care a zguduit puternic orîn-duirea feudală în Transilva- nia. Sec. ~ al XVIII-lea s-a caracterizat prin dese războaie purtate de Austria şi mai ales de Rusia împotriva Imperiului otoman. Războaiele dintre aceste trei mari puteri, purtate deseori pe teritoriul ţărilor române, au avut drept consecinţe însemnate pierderi teritoriale. Prin pacea de la Passarowitz (1718), Turcia a cedat Austriei Banatul şi Oltenia. în 1775, Turcia, ca să-şi asigure alianţa Austriei împotriva Rusiei, a recunoscut ocuparea Bucovinei de către austrieci. în urma războiului din 1806—1812 dintre Rusia şi Turcia, care îşi disputau supremaţia asupra zonei Mării Negre şi a strîmtorilor. Turcia fiind înfrîntă. Rusia i-a impus pacea de Ia Bucureşti (1812), prin care Basarabia, parte a Ţării Moldovei, situată între Prut şi Nistru, a fost încorporată imperiului ţarist. Pacea de Ia Kuciuk-Kainargi (1774) :a dat prima lovitură monopolului turcesc asupra comerţului ţărilor române, care au început ROMAN’IA 200 ROMANIA să fie atrase in circuitul comerţului european. în a doua jumătate a sec. al XVlII-lea şi la începutul sec. al XlX-lea a avut loc in ţările române procesul de destrămare a feudalismului, caracterizat prin dezvoltarea meşteşugurilor şi comerţului, a oraşelor, prin apariţia burgheziei. în această perioadă, în contextul avîntului revoluţionar pe plan european, s-a închegat ideologia burgheziei româneşti, în cadrul căreia ideca naţională a avut un loc preponderent. Un rol de seamă în formarea acesteia au avut Inochcntic Micu şi reprezentanţii Şcolii ardelene, care au demonstrat cu argumente istorice şi filologice unitatea de origine şi de limbă a tuturor românilor şi continuitatea neîntreruptă pe teritoriul lor naţional. ldeea naţională a fost concretizată şi exprimată şi în memoriul denumit şi Supplex Libcllus Valachorum (1791). Paralel cu aceasta s-a dezvoltat în ţările române un curent de idei politice, în care se împletea influenţa ideilor revoluţiei franceze cu cele izvo-rîte din realităţile autohtone. Transformările economice, sociale şi politice au provocat creşterea luptei sociale şi naţionale a poporului român şi au stimulat dezvoltarea culturii naţionale. în urma unei lupte susţinute între reprezentanţii culturii şi limbii greceşti (care căpătaseră o largă răspîndire mai ales în timpul regimului fanariot). şi reprezentanţii culturii şi limbii române (care înlocuise, încă din sec. XVI-XVII, limba slavonă în biserică şi în cancelarie), pe la începutul sec. al XlX-lea, în Ţara Românească şi Moldova limba şi cultura română au învins. Un rol deosebit în această luptă l-au avut atît noua organizare şi orientare a învăţămîntului la începutul sec. al XlX-lea de către Gh. Asachi în Moldova şi Gh. Lazăr în Ţara Românească, cît şi începuturile dezvoltării literaturii originale. în aceste împrejurări a avut loc puternica mişcare revoluţionară de la 1821, de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, care, sub raport politic, se încadrează :v. v,/- Tudor Vladimirescu în lupta generală antifeudală şi antiotomană a popoarelor din Peninsula Balcanică; ea a constituit prologul revoluţiei din 1848. Deşi înfrîntă cu ajutorul armatelor turceşti, mişcarea revoluţionară de la 1821 a avut urmări politice însemnate: regimul turco-fana-riot a fost înlăturat, în Ţara Românească şi Moldova fiind numiţi domni pămînteni. în acelaşi timp, mişcarea de eliberare socială şi naţională a căpătat un nou impuls, iar cultura naţională s-a dezvoltat pe un front mai larg. în urma unui nou război ruso-turc (1828—1829), încheiat prin pacea de la Adrianopol (1829), Principatele dunărene (cum erau numite, îndeosebi peste hotare, Ţara Românească şi Moldova) au fost guvernate după statutele de conducere numite regulamentele organice, elaborate de boierime sub îndrumarea generalului rus Pavel Kiseleff, numit guvernator. Puse în aplicare în 1831 în Ţara Românească şi în 1832 în Moldova, acestea au instituit o aspră legislaţie agrară, fiind o „expresie pozitivă a goanei după supramuncă" (Marx); în acelaşi timp ele au creat instituţii comune pentru ambele ţări şi au favorizat dezvoltarea capitalismului. Dezvoltarea economiei capitaliste (legată mai ales de creşterea exportului de grîu) după pacea de la Adrianopol, în condiţiile menţinerii relaţiilor feudale şi a suzeranităţii turceşti (în Principatele dunărene) şi a stăpîni-rii habsburgice (în Transilva- nia şi Bucovina), a determinat intensificarea luptei de eliberare socială şi naţională. Sub impulsul aceloraşi cauze generale şi urmărind aceleaşi ţeluri, a izbucnit şi s-a desfăşurat, în toate cele trei ţări române, revoluţia din 184 8. Forţa conducătoare în revoluţie a fost burghezia, interesată în dezvoltarea capitalismului, iar forţa socială de bază, ţărănimea; alături de ele au luat parte la revoluţie masele muncitoare de la oraşe şi o parte a boierimii cu tendinţe liberale. Larga participare a maselor şi revendicările formulate au determinat caracterul burghezo-democratic al revoluţiei din ţările române. în Moldova, evenimentele revoluţionare au avut o mai mică amploare şi mişcarea revoluţionară a fost repede înăbuşită; ca a continuat însă în perioada următoare, printr-o puternică mişcare ţărănească şi prin activitatea revoluţionarilor din exil. în Ţara Românească, revoluţia, condusă de o seamă de luptători progresişti în frunte cu demo-cratul-rcvoluţionar Nicolaie Bălcescu, conducătorul aripii radicale, Gheorghe Maghcru, Alexandru Golescu (Negru), C.A. Rosetti, I. Heliadc-Rădu-lescu. Ion Ghica ş.a., s-a situat prin programul ci, de desfiinţare a feudalismului şi de independenţă naţională, în rîndul celor mai avansate dintre revoluţiile europene din 1848. în Transilvania, revoluţia, condusă de luptători progresişti ca Simion Bărnufiu, George Bari-fiu, Eflimie Murgu, Avram Iancu ş.a., a izbucnit în primăvara anului 1848, culminînd cu marea adunare de la Blaj din 3/5 mai. Nerecunoaştcrca de către guvernul revoluţionar ungar a egalităţii în drepturi a românilor cu celelalte popoare, nesatisfacerea revendicărilor lor sociale şi votarea de către Dieta de la Cluj a încorporării Transilvaniei la Ungaria au dus la dezbinarea forţelor revoluţionare ale românilor şi ungurilor. Datorită acestui fapt, revoluţia a putut fi înăbuşită de trupele ţariste, chemate de autorităţile habsburgice. Un episod eroic al revoluţiei din Transilvania a fost apărarea. ROMANIA 201 ROMANIA / a/ n^ăkMl N icoltie Bălcescu Munţilor Apuseni de către legiunile de ţărani români, conduse de Avram Iancu, împotriva trupelor nemeşimii maghiare. Cu toate că a fost înfrîntă în toate cele trei ţări române, revoluţia din 1848 a avut urmări însemnate. Ea a dat o lovitură hotărîtoare orînduirii feudale, marcînd începutul orînduirii capitaliste în România, a pus la ordinea zilei problema agrară, a eliberării sociale, a egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor, a unităţii, libertăţii şi independenţei naţionale. După revoluţia din 1848, Tara Românească şi Moldova au cunoscut pînă în 1856 un regim aproape neîntrerupt de ocupaţie (turcă, rusă, iar în timpul războiului Crimeii, austriacă). Tratatul de pace de la Paris (1856), încheiat în urma războiului Crimeii, a pus cele două ţări române sub garanţia puterilor participante la încheierea tratatului, menţinîndu-se însă suzeranitatea otomană. Viaţa politică a ţărilor române a fost dominată în această vreme de lupta pentru unirea principatelor. Alegerile pentru adunările ad-hoc din 1857, care trebuiau să exprime dorinţele poporului român, au dat cîştig de cauză partidei unioniste, cele două adunări exprimîndu-şi dorinţa unirii Moldovei şi Ţării Româneşti. Deşi, la cererea Franţei, Rusiei, Sardiniei şi Prusiei, Conferinţa de la Paris (1858) a recunoscut Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, datorită opoziţiei Austriei, Turciei şi Angliei, în Avram Iancu cele două ţări române s-au păstrat în continuare administraţii separate. Dar ca urmare a luptei majorităţii covîrşitoare a poporului, condusă de intelectuali înaintaţi ca M. Kogăl-niceanu, V. Alecsandri. C. Negri, Ai Russo, AL /. Cttza ş.a., şi a unei susţinute propagande desfăşurate în străinătate de către majoritatea revoluţionarilor de la 1848 exilaţi, masele populare şi-au impus voinţa, realizînd unirea Moldovei şi Ţării Româneşti. Domnitor al celor două ţări a fost ales, în 1859, Alexandru îoan Cuza. In ianuarie 1862 a fost alcătuit un singur guvern, iar cele două adunări au fost contopite într-una singură, pro-cedîndu-se totodată la unificarea deplină pe plan administrativ, BucureşLul devenind capitala României. Statul na- ţional român nou creat reprezenta o forţă sporită în lupta pentru dobîndirea independenţei naţionale şi înlesnea, prin crearea unei pieţe unice, dezvoltarea mai rapidă a capitalismului. Unirea Moldovei cu Ţara Românească a avut un larg ecou în Transilvania, românii de aici legîn-du-şi speranţele de eliberare naţională de existenţa statului naţional român. în timpul domniei, Al. I. Cuza, susţinut de M. Kogălniceanu, a înfăptuit o serie de reforme, printre care cea mai însemnată a fost reforma agrară (1864). Reformele burghezo-democratice înfăptuite în timpul lui Al. I. Cuza au deschis drum larg dezvoltării capitalismului, modul de producţie capitalist devenind dominant în economia ţării. Silit să abdice în 1866 de către o coaliţie politică formată din o parte a moşierimii şi o parte a burgheziei, Cuza a fost înlocuit cu prinţul Carol I din familia princiară germană Hohenzollern-Sigmaringen, încoronat ca rege în 1881. La 9 mai 1877 România şi-a proclamat independenţa de stat, pe care şi-a apărat-o pe cîmpul de luptă, participînd, alături de Rusia, Ia războiul din 1877 — 1878 împotriva Turciei. Victoria trupelor ruso-române asupra turcilor a consolidat şi pe plan extern independenţa României, recunoscută prin pacea de la San Stefano şi prin Congresul de la Berlin (1878). Prin Congresul de Ia Berlin Solemnitatea deschiderii Adunării ad-hoc a Ţării Româneşti (1857). Litografie < Carol Popp de Szathmary ROMANIA 202 ROMANIA Al. I. Cuza s-a restabilit autoritatea statului român asupra Dobrogii, străvechi teritoriu românesc. Portul Constanţa îi asigura, de acum încolo, ieşirea directă la Marea Neagră. în cadrul hotă-rîrilor Congresului, lupta pentru stăpînirea gurilor Dunării a fost cîştigată de Rusia, care a luat din nou în stăpînire cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad). Cucerirea independenţei de stat a creat condiţii prielnice dezvoltării economice a ţării. în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, în R. a început procesul de creare a industriei; s-au construit căi ferate, s-a organizat sistemul bancar, s-au modernizat porturile dunărene şi portul maritim Constanţa etc. Dezvoltarea economică a ţării era frînată însă de menţinerea unor rămăşiţe de relaţii feudale în agricultură, de dependenţa tot mai accentuată faţă de capitalul străin (german, austro-ungar, iar mai tîrziu Medalie reprezentînd stema ţărilor unite francez, englez şi nord-ameri-can), care îşi începuse la sfîrşi-tul ‘sec. al XlX-lea penetraţia masivă în România, acapa-rînd principalele ramuri ale economiei ei. Trusturile imperialiste străine au imprimat economiei un caracter unilateral, urmărind transformarea ţării într-o sursă de materii prime ieftine şi o piaţă de desfacere pentru produsele lor, s-au amestecat în treburile interne ale R., ştirbind grav independenţa şi suveranitatea ţării. Dezvoltarea forţelor de producţie, extinderea relaţiilor capitaliste, procesul de dezvoltare a industriei au făcut să crească rolul burgheziei în viaţa politică şi socială a ţării. Moşierimea continua să deţină însă puternice poziţii în economia naţională (ea stăpînea, la sfîrşitul sec. al XlX-lea, peste jumătate din totalul suprafeţei arabile a ţării) şi în viaţa politică a ţării, opunîndu-se oricăror schimbări progresiste şi democratice. Datorită condiţiilor în care s-a desfăşurat revoluţia burghezo-democratică în R., o parte a burgheziei a pactizat cu moşierimea, ceea ce a avut urmări negative asupra evoluţiei economice şi sociale a ţării. în 1866 a fost adoptată o constituţie (rămasă în vigoare, cu unele modificări, pînă în 1923), care a consolidat regimul burghezo-moşieresc şi a imprimat statului caracteristicile unui stat modern. în-cepînd din ultimul sfert al sec. al XlX-lea, Ia conducerea treburilor politice ale României s-au succedat partidele liberal şi conservator, înfiinţate în deceniul al optulea al sec. al XlX-lea. Structura economică şi socială la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea arată că R. se afla în prima fază a dezvoltării capitalismului. După înfrîngerea revoluţiei din 1^48, Transilvania a devenit dependentă direct de Curtea de la Viena, iar după crearea statului dualist Austro-Ungaria (1867) a fost încorporată Ungariei, ceea ce a însemnat abolirea tuturor rămăşiţelor de autonomie şi întărirea asupririi sociale şi naţionale. Guvernele de la Budapesta au început aplicarea unui program de maghiarizare forţată a românilor, ceea ce a provocat creşterea considerabilă a luptei pentru recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune egală în drepturi cu celelalte naţiuni. în 1881 s-a creat organizaţia politică centralizată a burgheziei româneşti. Partidul naţional român, care a avut un rol însemnat în creşterea conştiinţei naţionale şi în lupta de eliberare naţională a românilor transilvăneni. Un moment important al acestei lupte a fost întocmirea Memorandumului din 1892. Un rol de scamă în vehicularea ideii unităţii naţionale, în emulaţia culturală şi în schimburile culturale dintre România şi Transilvania I-a avut Asociaţia Iransilvană pentru literatura ro-mână şi cultura poporului român (ASTRA), întemeiată în Transilvania în 1861, Societatea Academică Română (viitoarea Academie Română), înfiinţată la Bucureşti în 1866, şi Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor (Liga culturală), întemeiată la Bucureşti în 1890, toate trei acţionînd ca organizaţii culturale ale tuturor românilor. Proletariatul din România şi-a creat, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, primele organizaţii profesionale, iar în 1872 prima organizaţie muncitorească mai cuprinzătoare, Asociaţia generală a lucrătorilor din România, cu un organ de presă propriu, „Lucrătorul român**. Spre sfîrşitul sec. al XlX-lea au luat fiinţă sindicatelet care, după ROMANIA 203 ROMANIA 1905, s-au dezvoltat impetuos. Ca rezultat al dezvoltării mişcării muncitoreşti şi al răs-pîndirii marxismului, în 1893 a fost creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România (P.S.D.M.R.). Caracterul eterogen al P.S.D.M.R., existenţa în conducerea sa a unor elemente nelegate de clasa muncitoare, inconsecvente din punct de vedere politic şi ideologic, au determinat dezorganizarea acestuia în 1899. Militanţii revoluţionari au dus mai departe mişcarea muncitorească; partidul clasei muncitoare a fost refăcut în 1910, sub denumirea de Partidul SociaUDemocrat din România (P.S.D.R.). In Transilvania, muncitorii au activat în cadrul organizaţiilor PROGRAMUL Parliiului social-dwml зі muncitorilor DIN ROM1NIA IWvoltaivn «vnijniiiirifчім*іаІа a so-riflajilnr lMir^ln*zl:i «Ігчмгіи |v ;»i*hlti(-alnii «te mij-Innnlr tir |iit*lm-ţir. ili'-jiai-fr |«‘ mr-sTia^l (|>- ші''!!*', j"* mini a^iit ullori ţ.trani. «Ir jtamint, рпГпіжІи-і in j«n*-b'tari re nan nici nn «Irvjit :г>м|ма рпміііі-ііііііі nmiK-iIar; iar rapitali;lil plin fanhll піппарміі/ârri miji «tar.-lor «Ic pn-lm iTr, ajuiitf ri, « amin imin-п-ч\ si-ipini pi* pKxlui'lul mnnritii-rilor. Programul P.S.D.M.R. denumite generic Asociaţia generală a muncitorilor şi apoi în rîndurile organizaţiilor locale ale Partidului Social-De-mocrat, create în 1890. Nere-zolvarea problemei agrare, menţinerea unor puternice rămăşiţe feudale, condiţiile foarte grele impuse de „învoielile agricole**, votate în 1866, pentru arendarea pămînturilor de la moşieri au întreţinut perma- nenta nemulţumire a ţărănimii, care a răbufnit Ia sfîrşitul secolului al XlX-lea în răscoala din 1888, iar la începutul secolului al XX-Iea în răscoala din 1907, care a cuprins întreaga ţară, cea mai puternică răscoală ţărănească din istoria României. Mii de ţărani au căzut victime represiunii ori au fost condamnaţi Ia ani grei de temniţă. Cel de-al doilea război balcanic, război nejust pentru toate statele participante, s-a încheiat cu pacea de la Bucureşti (1913). Prin această pace, regiunea din sudul Dobrogii, cunoscută sub numele de Cadri-later, a trecut în componenţa statului român, pînă în 1940, cînd prin tratatul de Ia Craiova, acest teritoriu a intrat din nou în componenţa statului bulgar, în 1914 a izbucnit primul război mondial imperialist, între Antantă şi Puterile Centrale; R. a rămas neutră. In aceşti ani, P.S.D.R. s-a situat printre partidele şi grupările Internaţionalei a 11-a, care au condamnat războiul imperialist, şi a avut un rol activ în organizarea conferinţei antirăzboinice de la Zimmer-wald (1915). Dezvăluind primejdia ce ameninţa R. din partea ambelor tabere imperialiste. socialiştii români au militat pentru o politică de neutralitate; clasa muncitoare a organizat numeroase greve şi demonstraţii, printre care eroica luptă de la Galaţi (iunie 1916). La moartea lui Carol I, i-a urmat la tron Ferdinand I (1914—1927). După doi ani de neutralitate (1914—1916), România burghezo-moşierească s-a alăturat coaliţiei imperialiste a Antantei, care promitea satisfacerea dezideratului unităţii naţionale, şi a intrat în război la 1.5/27 august 1916. După cîteva succese militare în Transi lvania, armata română a suferit pierderi mari şi a fost nevoită să se retragă. Armatele inamice au ocupat 2/3 din teritoriul României, fiind oprite în decembrie 1916 pe Şiret, Milcov, Şuşiţa. în 1917 armata română, reorganizată, a desfăşurat ofensiva de la Mărăşti (iulie) şi a zdrobit ofensiva armatei germane la Mărăşeşti (iulie —august). în octombrie 1917, în Rusia a izbucnit şi a învins Marea Revoluţie Socialistă, care a inaugurat o nouă epocă în istoria omenirii, epoca trecerii de la capitalism la socialism. Muncitorimea română şi-a exprimat, în cadrul a numeroase manifestaţii şi demonstraţii de masă, solidaritatea cu proletariatul victorios din Rusia. Mii şi mii de muncitori români, care se aflau evacuaţi cu întreprinderile pe teritoriul Rusiei, şi mulţi dintre prizonierii români, foşti ostaşi în armata austro-ungară, au format batalioane revoluţionare, unităţi militare, luptînd cu devotament şi abnegaţie pentru cauza revoluţiei. La începutul anului 1918, Basarabia a intrat în componenţa statului român, în mai 1918, guvernul Marghiloman a încheiat, cu acordul aliaţilor, pacea de la Bucureşti cu Puterile Centrale, prin care României i se impuneau condiţii foarte ROMANIA 204 ROMÂNIA î decembrie 1918. Marea Adunare populară de la Alba-Iulia grele; România nu a ratificat însă tratatul, denun-ţîndu-1 printr-un ultimatum adresat generalului Mackensen la 10 noiembrie 1918. In condiţiile prăbuşirii Imperiului habsburgic, ale triumfului Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, care a dat o puternică lovitură sistemului imperialist, a apărut posibilitatea încununării victorioase a luptei de eliberare naţională a poporului nostru, pentru încheierea procesului de formare a statului naţional român. La 27 octombrie Bucovina s-a unit cu România, iar in Transilvania au avut loc, în octombrie—noiembrie 1918, mari lupte revoluţionare, în urma cărora marea Adunare populară de la Alba-Iulia (18 noiembrie/1 decembrie 1918) a votat unirea Transilvaniei cu România. Sub imperiul stării de fapt, marile puteri învingătoare au consacrat, prin tratatele de pace de Ia Saint-Ger-main şi Trianon, desăvîrşirea unităţii naţionale a României, înfăptuirea unităţii statului român, operă a maselor largi din întreaga ţară, a întregului nostru popor, a realizat cadrul naţional şi social-economic pentru dezvoltarea mai rapidă a forţelor de producţie; au apărut condiţii favorabile activităţii forţelor progresiste ale societăţii, mişcării muncitoreşti revoluţionare. în aceste condiţii, în sînul claselor dominante s-a declanşat o puternică criză politică, manifestată prin fărî-miţarea partidelor politice şi prin dese schimbări de guvern. Adîncirea contradicţiilor social-economice ale regimului bur-ghezo-moşieresc, cauzată de distrugerile războiului, de dezorganizarea activităţii economice şi de înrăutăţirea situaţiei materiale a maselor largi populare, a determinat în anii 1918—1920 o creştere impetuoasă a avîntului şi combativităţii revoluţionare a maselor muncitoare. în aceşti ani au avut loc mari bătălii de clasă ale proletariatului, care au culminat cu greva generală din octombrie 1920, cel mai important moment al luptelor de clasă din România. în timpul marilor lupte revo- luţionare din aceşti ani s-a accelerat procesul cristalizării ideologice în sînul partidului socialist. Ca urmare a victoriei curentului revoluţionar, mar-xist-leninist, asupra curentului de dreapta şi a celui centrist, partidul socialist s-a transformat în Partidul Comunist din România (P.C.R.), care a fost creat Ia congresul din mai 1921, ca expresie a voinţei marii majorităţi a membrilor partidului; în primăvara anului 1922 a luat fiinţă Uniunea Tineretului Comunist din România (U.T.C.). Sub presiunea fră-mîntărilor populare, în iulie 1917 a fost modificată constituţia, prevăzîndu-se efectuarea unor reforme. Sistemul electoral cenzitar a fost abolit şi a fost legiferată o reformă electorală (decembrie 1918), care a introdus votul egal pentru toţi bărbaţii. După o serie de decrete (1918—1920), reforma agrară a fost definitiv legiferată în iunie-iulie 1921 (începînd din 1922, s-au împărţit ţăranilor, cu răscumpărare, peste 6 000 000 ha, adică 66% din întreaga suprafaţă de pămînt deţinută de moşierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în a-gricultură, a slăbit puterea economică a moşierimii, redu-cîndu-i şi rolul în viaţa politică şi socială a României (în aceste împrejurări a dispărut de pe arena politică Partidul conservator). Modul aplicării reformei agrare a accentuat diferenţierea ţărănimii, a întărit contradic- 1910. Marea grevă a lucrătorilor tăbecari din Ploieşti ROMÂNIA 205 ROMÂNIA Congresul General al Faitltiu'ul Socialist c2Ja EîosîiSrda Desb terlle dc Duminică 8 Alai şl Ltmî 9 Mal ConsMuJrott buroutuL Mo? un1Î3, Soutîrt tovDrC^tor coconii?, Dl:» c-ţP. In l^rul Gcltt:itCp>», Comitatului f x cu! v. Z un I ♦ .V rf— v, V V ■ r-.i .‘Ki + i<1 tJ s r «V .,. ^ * *" t’r* ** ll W Wta 'k «« Mr* »»«**1 . •*Wrw, «< <"• »*»•• •.»" f«*« IWTfl ff f» •v»r- 1.1 Facsimil din ziarul „Socialismul** (Congresul de constituire a P.C.R., 8—13 mai 1921) ţiile social-economice la sate, a sporit rolul economic al burgheziei săteşti. Mulţi ţărani, neputînd plăti scadenţele împrumuturilor făcute pentru a-şi achita parcelele primite şi inventarul agricol necesar, au pierdut cu timpul pămîntul primit. In martie 1919, în Ungaria a învins revoluţia socialistă şi s-a proclamat Republica Sovietică Ungară. Revoluţionarii din R. şi-au manifestat cu însufleţire solidaritatea cu aceasta. în acelaşi an însă, trupele regale române au participat la acţiunea Antantei de înăbuşire a Comunei din Budapesta. în politica externă, R. s-a orientat spre crearea unui sistem de alianţe regionale, menit să păstreze situaţia creată în Europa Centrală şi de sud-est după primul război mondial; în anii 1920—1921 a fost creată, cu participarea României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, Mica înţelegere (Mica Antantă). în 1921 România a încheiat o alianţă militară cu Polonia. în anii Î923—1929, industria românească a cunoscut un avînt însemnat şi s-a diversificat, deşi ca structură continuau să predomine industria bunurilor de consum şi industria extractivă, în acelaşi timp s-a intensificat procesul de concentrare şi centralizare a capitalului şi s-a accentuat opoziţia marii burghezii româneşti împotriva capitalului străin, care deţinea în continuare o pondere însemnată în economia României, mai ales în industria petrolieră. Acestea au dus la întărirea dominaţiei politice a marii burghezii in-dustrial-financiare şi, ca urmare, la accentuarea caracterului reacţionar al puterii de stat burghezo-moşiereşti. în 1923 a fost adoptată o nouă constituţie, dar faptul că libertăţile democratice înscrise nu erau garantate crea o bază juridică luptei împotriva forţelor democratice, întărea prigoana antidemocratică, anti-muncitorească şi anticomunistă (în 1924 P.C.R. a fost pus în afara legilor). împletind munca ilegală cu cea legală, P.C.R. a iniţiat, organizat şi condus în anii 1924—1928 numeroase acţiuni muncitoreşti, printre care marile lupte muncitoreşti din valea Mureşului (1925); sub conducerea P.C.R. au luat fiinţă şi au activat organizaţii de masă, ca Blocul muncitoresc-ţărănesc (B.M.Ţ.), Ajutorul roşu, Liga drepturilor omului etc. în anii 1922—1928, România a promovat o politică externă de întărire a alianţei cu Franţa şi cu Anglia şi de apropiere de Italia; în anul 1926 s-au încheiat tratate de prietenie cu Franţa şi cu Italia. Criza economică din 1929— 1933 s-a manifestat în România cu o violenţă deosebită în toate sectoarele vieţii economice: industrie, agricultură, finanţe. Capacitatea de producţie a industriei a scăzut în 1932 la 57,7% faţă de 1929, multe întreprinderi au fost închise, salariile au scăzut la jumătate, iar numărul şomerilor a ajuns la circa 35% din totalul salariaţilor. Criza a dus la ruinarea a milioane de producători agricoli mici şi mijlocii şi la accentuarea degradării agriculturii. Partidul naţional-ţărănesc, constituit în 1926, care a format de mai multe ori guvernul în perioada 1928—1933, a dus o politică de apărare a vîrfurilor burgheziei şi moşierimii de efectele crizei în detrimentul maselor muncitoare, prin micşorarea salariilor (,,curbe de sacrificiu**), prin concedieri, prin închiderea unor întreprinderi etc.; în acelaşi timp, prin aplicarea programului economic numit al „porţilor des-chise“ pentru capitalul străin, el a adîncit dependenţa economică a ţării. în condiţiile crizei politice care ameninţa să se lărgească, unele cercuri guvernamentale legate de capitalul monopolist englez, con-siderînd că întărirea monarhiei era necesară pentru stabilitatea regimului, au readus pe tron, în 1930, pe prinţul Carol de Hohenzollern (care fusese îndepărtat de la succesiune în 1926; în 1927-1930, Mihai /, minor, a fost rege sub tutela unui consiliu de regenţă). în 1931 a avut loc Congresul al V-lea al P.C.R., care a stabilit linia generală, strategia şi tactica partidului. Cu toate lipsurile şi greşelile sale, Congresul al V-lea a grăbit procesul de maturizare ideologică şi politică a clasei muncitoare, de întărire organizatorică a partidului, fă-cînd să crească rolul partidului comunist în organizarea luptelor împotriva fascismului şi războiului. Greutăţile crizei economice, acceptarea de către guvernele naţional-ţărăneşti a unor tranzacţii dezavantajoase pentru statul român („planul de Ia Geneva**, „afacerea Skoda**), precum şi numeroasele măsuri antipopulare ale guvernului, au provocat o ascuţire a luptei de clasă şi mari lupte sociale (greve muncitoreşti, dintre care mai însemnată a fost greva minerilor de la Lupeni din Greva Generali ; . tn Capitală iera Gsna a s. t. & ~ GREVA GENERALA 1920. Facsimile din presa vremii dea-pre desfăşurarea grevei gcntrale ROMANIA 206 ROMÂNIA Februarie 1933. Ocuparea dc către muncitori a Atelierelor C.F.R.-Gri\ *î 929, precum şi demonstraţii ale şomerilor, invalizilor, intelectualilor, studenţilor, mişcări ţărăneşti ctc.), care au culminat cu luptele muncitorilor ceferişti şi petrolişti din ianuarie — februarie 1933. Luptele de clasă din perioada crizei economice, şi mai ales luptele din ianuarie-februarie 1933, au constituit un moment dc o deosebită importanţă în istoria mişcării noastre muncitoreşti şi au avut o profundă înrîurire asupra vieţii sociale şi politice din România. în 1933 s-a creat, sub conducerea dr. Petru Groza, Frontul plugarilor, or-ganizaţic-dcmocratică a ţărănimii. Pe plan extern. România a aderat în 1929 la pactul K e 1 1 o g g-B r i a n d, în 1930 a semnat un acord cu Ceho- slovacia, iar în 1931 a prelungit tratatul de alianţă româno-polonă. La sfîrşitul anului 1933 a fost adus la putere un guvern liberal, condus de I. G. Duca, şi apoi, după asasinarea acestuia de către legionari, de Gh. Tătă-râscu (1934—1937). După ieşirea din criza economică. România a cunoscut o continuă creştere a producţiei industriale şi agricole, atingînd în 1938 cel mai înalt nivel cunoscut în România burghezo-mo-şierească. în această perioadă s-a accentuat procesul de concentrare a capitalului şi a producţiei, îndeosebi în industria grea. extractivă şi prelucrătoare, de formare a monopolurilor, care încep să aibă un rol domi- nant în viaţa economică şi politică a ţării. Trei mari grupuri monopoliste (Reşiţa, Mica şi Malaxa) controlau aproape întreaga producţie de armament şi tindeau să acapareze şi alte ramuri ale industriei. în sectorul bancar, un număr de bănci mari, în frunte cu Banca Naţională, deţineau de fapt posturile de comandă în economia naţională. S-a accentuat procesul de diferenţiere a ţărănimii (în 1938 existau peste 1 000 000 dc ţărani fără pămînt), în agricultură se menţineau puternice rămăşiţe feudale, ceea ce a provocat numeroase acţiuni şi răscoale ţărăneşti locale (cea mai puternică a avut loc în 1934 în Valea Ghimeşului). în acelaşi timp, dominaţia trusturilor străine în industrie (în ajunul celui de-al doilea război mondial, capitalul străin deţinea 38% din capitalul societăţilor industriale pe acţiuni) accentua dependenţa ţării faţă de puterile imperialiste. în perioada 1934—1937 s-a accentuat pericolul fascist; la sfîrşitul perioadei, regele, care, pre-gătindu-şi propria dictatură, încurajase în anumite momente Garda de fier, organizaţie teroristă, cea mai agresivă grupare fascistă, agentură a hi-tlerismului în România, a intrat în conflict cu aceasta. Pentru a lupta cu mai mult succes împotriva fascismului şi pentru a contracara politica de restrîngere a libertăţilor democratice dusă de guvernul Tâtă- răscu,care începuse să guverneze cu metode extraparlamentare prin decrcte-legi. Partidul Comunist din România a iniţiat o largă acţiune în vederea creării Frontului popular antifascist; muncitorii din numeroase întreprinderi au realizat Frontul unic muncitoresc de jos şi au desfăşurat, sub conducerea P.C.R., numeroase acţiuni greviste, cea mai însemnată dintre acestea fiind greva tcxtiliştilor de la Buhuşi (martie 1933), împotriva reducerii salariilor şi militarizării întreprinderii. în aceeaşi perioadă, P.C.R. a creat şi condus numeroase organizaţii dc masă legale, ca: Liga muncii, Comitetul nafional antifascist, asociaţia Amicii U.R.S.S., Blocul democratic, Frontul studcnfcsc democratic. în acest timp, P.C.R. îşi lărgeşte contactele cu grupările şi organizaţiile democratice, stabileşte legături cu diferite fracţiuni ale forţelor politice burgheze şi cu un mare număr dc personalităţi politice şi culturale. Antifasciştii au obţinut în alegerile parlamentare parţiale din 1936 importante succese în judeţele Hunedoara şi Mehedinţi şi în alegerile pentru consiliile judeţene din 1937 la Ploieşti, Cluj, Iaşi, Bihor etc., înfrîngînd forţele guvernamentale şi fasciste. La chemarea P.C.R., aproape 300 de antifascişti români au plecat în Spania şi au luptat, în anii 1936—1939, dc partea Republicii Spaniole împotriva fascismului. în acelaşi timp, numeroşi oameni politici democraţi şi reprezentanţi ai intelectualităţii progresiste îşi manifestă neliniştea faţă dc activizarea legionarilor şi de pericolul înfeudării ţârii imperialismului fascist german. Oameni politici ca Nicolaie Titulescu, Nicolaic Iorga, Grigorc Iunian, Virgil Madgearu, Dcm. Dobrcscu, Grigore Filipescu. şi alţii iau atitudine contra expansiunii agresive a Germaniei naziste, demască activitatea fascistă din interior, militează pentru dezvoltarea colaborării cu alte state şi întărirea securităţii ţârii, în aceşti ani, România semnează convenţia de la Londra pentru definirea agresorului (1933), stabileşte relaţii diplo- ROMANIA 207 ROMÂNIA matice cu Uniunea Sovietică (1934), întreprinde măsuri pentru întărirea colaborării cu ţările din cadrul Micii înţelegeri şi înţelegerii Balcanice, în februarie 1938 a fost instaurată dictatura regală, în timpul căreia au fost interzise partidele politice şi au fost dizolvate sindicatele. După acordul de la Miinchen (septembrie 1938), care a deschis drum larg Germaniei spre ţările din sudul şi din estul Europei, cercurile politice reacţionare din România au păşit deschis pe calea trădării naţionale. Convenţiile economice din 1939 şi 1940 cu Germania hitleristă au subordonat economia R. intereselor politicii agresive a Germaniei, au pus sub controlul acesteia viaţa economică şi politică a ţării, încâlcind grav suveranitatea R. Partidul Comunist Român s-a ridicat la luptă hotărîtă împotriva pactelor înrobitoare româno-germane, a planurilor Reich-ului nazist de a ocupa România. Chemînd masele la rezistenţă armată, P.C.R. s-a declarat gata să apere, cu arma în mînă, independenţa R. dacă ţara va fi silită să ducă un război naţional de apărare. în primăvara anului 1939, cînd Cehoslovacia a fost ocupată, P.C.R. a dat cuvînt de ordine membrilor săi să se prezinte la concentrări şi să lupte „pentru întărirea forţei politice şi morale a armatei, contra Germaniei hitleriste şi a statelor revizioniste4*. La 1 Mai 1939 au avut loc mari demonstraţii sub semnul împotrivirii poporului nostru Germaniei hitleriste, pentru apărarea independenţei ţării. în acelaşi timp, importante grupări ale burgheziei, unele cercuri financiare din jurul Băncii Naţionale, fruntaşi ai partidelor politice burgheze îşi dau seama de dezastrul care pîndea România, iau poziţie împotriva clauzelor înrobitoare ale acordurilor economice impuse de Germania. Dar împotrivirea liderilor partidelor burgheze de a colabora cu P.C.R. a împiedicat formarea unui front comun de luptă. în septembrie 1939, statele fasciste au declanşat cel de-al doilea răz- h t.‘ '■ iii p'A'i 7 $ â V ' î:-i li 1 „Insurecţia armată" boi mondial. în iu- — nie 1940, ca urmare a cererii formulate de guvernul sovietic prin notele ultima- a-*; tive adresate guver-nului român, Basarabia şi Bucovina de nord au intrat în componenţa U.R.S.S. După în-frîngerile suferite de Anglia şi Franţa pe frontul de vest, poziţiile grupă- 7 rilor progermane în &+.Â, rîndurile cercurilor guvernante din R. s-au întărit; la 4 iulie a fost adus la putere un guvern pro-hitlerist în frunte cu I. Gigurtu, în care au intrat şi cîteva căpetenii ale Gărzii de fier. La 30 august 1940, României i-a fost impus dictatul de la Viena, prin care partea de nord a Transilvaniei era smulsă din trupul ţării şi predată Ungariei horthiste. în acest moment greu pentru destinele ţării, poporul român s-a găsit singur, fără nici un sprijin din afară, părăsit de toate puterile Europei. Dictatul de la Viena a stîrnit indignarea generală a maselor populare, care a culminat în marile manifestaţii din Cluj, Braşov, Sibiu, Timişoara etc. Cercurile prohitle-riste din R, l-au silit pe Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său Mihai şi au adus la putere pe generalul Ion Anto-nescu, instaurînd dictatura mi-litară-fascistă (6 septembrie 1940—23 August 1944), care a subordonat complet R. intereselor Germaniei hitleriste. Au fost lichidate ultimele rămăşiţe ale libertăţilor democratice, au fost aduse în ţară trupe germane, iar la 22 iunie 1941 R. a fost împinsă în războiul împotriva U.R.S.S. Perioada dictaturii militaro-fasciste şi a războiului dus alături de Germania hitleristă constituie cea mai neagră pagină din istoria modernă a României. în anii războiului, economia românească a fost ruinată, resursele ţării au fost secătuite, ceea ce a făcut ca la sfîrşitul războiului, producţia industrială să ,v' \ v •• I v —: I l:'V • * • J ' gA. ' X W*- - .'V- .. -- • A* - A AS A >T~Î: ‘V* )\ . ' v > S. Chintilă reprezinte circa 50 la sută faţă de cea dinainte de război. Caracterul războiului, potrivnic intereselor naţionale, lipsurile provocate de război, precum şi înfrîngerile suferite pe front, au întărit considerabil opinia antihitleristă şi antiantonesciană a poporului român. P.C.R. s-a ridicat, de la început, cu hotă-rîre împotriva agresiunii Germaniei fasciste şi a războiului împotriva Uniunii Sovietice şi a organizat lupta antifascistă a poporului. în 1943 a fost creat, din iniţiativa şi sub conducerea partidului comunist, Frontul patriotic antihitlerist. în condiţiile înfrîngerilor suferite pe front de armatele hitleriste, ale creşterii rezistenţei împotriva Germaniei, ale adîncirii crizei regimului de dictatură fascistă şi ale ascuţirii contradicţiilor dintre masa poporului şi clica fascistă-antonesciană, activul de partid al P.C.R. din afară şi din închisori, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, a elaborat, încă din vara anului 1943, planul de acţiune în vederea răsturnării prin forţă a dictaturii militare-fasciste şi întoarcerii armelorîmpotriva Germaniei hitleriste. O însemnătate hotărîtoare pentru înfăptuirea acesteia au avut-o măsurile pentru întărirea conducerii de partid prin înlăturarea, la 4 aprilie 1944, a elementelor şovăielnice şi capitulante şi realizarea ROMAN IA 208 ROMÂNIA 6 Martie 1945. Mitingul din Piaţa Naţiunii. Bucureşti la 1 Mai 1944, a Frontului unic muncitoresc. Partidul a organizat grupe pentru sabotarea producţiei de armament şi a transportului, precum şi formaţiuni patriotice de luptă care au acţionat în Valea Prahovei, în munţii Vrancei şi Parîngului, în Delta Dunării, în Maramureş şi Suceava. Muncitorii din întreprinderile industriale şi din transporturi intensifică grevele şi actele de sabotaj; creşte împotrivirea ţărănimii faţă de rechiziţii şi încorporări; au loc acţiuni de protest ale intelectualităţii; în rîndul armatei se accentuează starea de spirit antihitleristă; numeroşi soldaţi refuză să plece pe front. Rezistenţa faţă de dictatura fascistă şi faţă de Germania bitleristă a cuprins cercuri largi, inclusiv ale partidelor burgheze şi ale palatului regal, care îşi manifestau, dintr-un motiv sau altul, adversitatea faţă de ocupaţia germană, protestau împotriva jefuirii ţării de către hitlerişti. P.C.R. a trecut Ia înfăptuirea unui larg sistem de alianţe cu diferite grupări politice, la atragerea în lupta antihitleristă a unor personalităţi animate de sentimente patriotice. în iunie 1944 a fost creat Blocul naţio-nai democrat, în care, alături de P.C.R. şi P.S.D., au intrat, după îndelungi tergiversări, Partidul naţional-ţărănesc şi Partidul naţional-Iiberal. Totodată, partidul desfăşoară o activitate intensă in rîndul armatei, întăreşte legăturile cu numeroase cadre de generali şi ofiţeri patrioţi. în vara anului 1944, se creează Comitetul militar, care avea sarcina să pregătească insurecţia armată. La 23 august 1944, Partidul Comunist Român, în colaborare cu celelalte forţe antihitleriste, a trecut Ia înfăptuirea insurecţiei armate. Guvernul Antonescu a fost arestat la palatul regal, de către un grup de ofiţeri şi subofiţeri, şi predat unităţilor de luptă patriotice. Armata română a întors armele împotriva Germaniei hitleriste şi, împreună cu formaţiunile patriotice, a lichidat principalele forţe armate germane aflate pe teritoriul României. R. a devenit o participantă activă, cu toate resursele umane şi materiale, la războiul împotriva Germaniei hitleriste. Armata română a luptat cu un efec- tiv total de aproape 540 000 de oameni alături de armata sovietică, pentru desăvîrşirea eliberării întregului teritoriu naţional al României de sub jugul fascist (operaţie terminată Ia 25 octombrie 1944), şi apoi, dincolo de graniţele acestuia pe teritoriul Ungariei şi Cehoslovaciei, pînă Ia înfrîn-gerea completă a Germaniei hitleriste, distingîndu-se în luptele de Ia Debreţin, de pe Tisa, din munţii Biikk şi Ma-tra, de la Budapesta (în Ungaria) şi în cele de pe valea Hro-nului, de la Banskâ-Bystrica, din munţii Carpaţii Albi şi Tatra Mică etc. (în Cehoslovacia). Victoria insurecţiei armate din august 1944 a marcat începutul revoluţiei populare, inaugurînd o nouă etapă în dezvoltarea R, în octombrie 1944 a avut loc, pe baza platformei elaborate de P.C.R., o regrupare a forţelor democratice şi patriotice în Frontul naţional democrat (F.N.D.). La 1 septembrie 1944 s-a refăcut unitatea mişcării sindicale, iar în ianuarie 1945 a fost creată Confederaţia Generala a Muncii (C.G.M.). Sub îndrumarea P.C.R., masele de ţărani, ajutate de muncitori, au început realizarea reformei agrare pe cale revoluţionară, în cursul căreia s-a făurit alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime. Sub presiunea luptei revoluţionare, guvernele cu majoritate reacţionară, conduse de generalii Sănătescu şi Rădescu, au fost înlăturate pe rînd, iar la 6 martie 1945 staurat un guvern a fost înde largă Marlie 1945. împărţirea păminlurilor moţiereşli ROMANIA 209 ROMÂNIA concentrare democratică, prezidat de dr. Petru Groza, primul guvern din istoria ţării în care clasa muncitoare avea rolul conducător. Instaurarea guvernului democrat a deschis drum nou profundelor transformări revoluţionare în viaţa economică şi social-politică a României. La 22 martie a fost legiferată reforma prin care au fost împărţite ţăranilor fără pămînt sau cu pămînt puţin peste 1 100 000 de hectare şi s-a desfiinţat moşierimea ca clasă. în 1945 economia României era într-o situaţie dezastruoasă; producţia industriei scăzuse, în unele ramuri, la 50% faţă de nivelul antebelic, din parcul de maşini-unelte existent în 1943 numai 10% se afla în funcţiune, capacitatea de transport a căilor ferate scăzuse Ia 30%, agricultura era secătuită. Această situaţie a fost agravată de seceta anilor 1945—1946, de sabotajul reac-ţiunii. Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român din octombrie 1945 a pus în centrul preocupărilor partidului redresarea şi dezvoltarea economiei naţionale, îmbunătăţirea cpndiţiilor de trai ale populaţiei, consolidarea unităţii clasei muncitoare şi a alianţei dintre muncitori, ţărani şi intelectuali, întărirea unităţii tuturor forţelor democratice, antiimperialiste. Conferinţa Naţională a ales ca secretar general al Comitetului Central pe Gheorghe Gheor-ghiu-Dej. La 19 noiembrie 1946 au avut loc primele alegeri, parlamentare cu adevărat libere din istoria României, în care Blocul partidelor democratice (B.P.D.), coaliţie a forţelor democratice conduse de P.C.R., a obţinut o victorie categorică (76,6% din voturi), ceea ce a marcat izolarea completă de mase a partidelor burghezo-moşiereşti, care au dispărut cu-rînd de pe arena politică a ţării. Primul parlament democrat din istoria României, constituit ca urmare a acestor alegeri, a adoptat o serie de măsuri anticapitaliste, care au dat posibilitatea ridicării producţiei industriale şi agricole; a fost etatizată Banca Naţională (decembrie 1946), au fost înfiinţate oficiile industriale (mai 1947), care controlau activitatea întreprinderilor capitaliste, au fost desfiinţate cartelurile, au fost introduse, într-o serie de întreprinderi industriale importante, programe de producţie, a fost instituit controlul economic al statului asupra producţiei şi circulaţiei mărfurilor etc. Pe plan extern au fost restabilite relaţiile diplomatice cu U.R.S.S. (august 1945), CU S.U.A. şi Anglia (februarie 1946), iar în februarie 1947 a fost semnat, la Paris, tratatul de pace, care a recunoscut anularea dictatului de la Viena. în condiţiile schimbării radicale a raportului de forţe politice-sociale în favoarea clasei muncitoare şi a aliaţilor săi, în noiembrie 1947 au fost îndepărtaţi din guvern ultimii reprezentanţi ai burgheziei (gruparea P.N.L. — Tătă-răscu), iar în decembrie 1947 a fost abolită monarhia, principalul sprijin politic al reacţiu- nii interne şi externe, Româ-. nia proclamîndu-se republică populară, statal dictaturii proletariatului. în februarie 1948 a fost făurit, prin unificarea P.C.R. cu P.S.D. pe baza principiilor organizatorice şi ideologice marxist-lenimste, Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.), la 13 aprilie 1948 Marea Adunare Naţională (aleasă la 28 martie 1948) a adoptat prima constituţie democratică a ţării, iar Ia 11 iunie 1948 legea privind naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi transport, lichi-dîndu-se marea proprietate capitalistă, punîndu-se bazele sectorului socialist al economiei naţionale şi creîndu-se premisele pentru trecerea la planificarea economiei naţionale. Comitetul Central al . partidului a elaborat politica de industrializare a ţării, de transformare socialistă ă agriculturii, de înfăptuire a revoluţiei culturale şi a asigurat aplicarea în viaţă a acestei politici. Prin realizarea planurilor anuale de stat (1949, 1950), a planului cincinal (1951 — 1955), a planului de stat pe anii 1956—1960, a planului de electrificare de 10 ani (1951-1960) şi a planului şesenal (1960—1965) s-a construit şi s-a dezvoltat baza tehnică-materială a socialismului; pînă în primăvara anului 1962 s-a terminat cooperativizarea agriculturii. România s-a transformat astfel dintr-c ţară slab dezvoltată din punct de vedere industrial, cu o agricultură înapoiată, într-o ţară socialistă, cu o industrie dezvoltată şi o agricultură în continuu 30 decembrie 1947. Manifestaţie populară în Piaţa Republicii din Bucureşti ROMÂNIA 210 ROMÂNIA progres. „Transformările petrecute in perioada de după Eliberare în viaţa economică şi structura socială a ţării, victoria socialismului la oraşe şi sate au creat condiţii pentru afirmarea din plin a fiinţei naţionale a poporului român, pentru dezvoltarea şi înflorirea multilaterală a naţiunii noastre socialiste** (Nicolae Ceauşescu). In iulie 1965 a avut loc Congresul partidului, care a hotărît schimbarea denumirii P.M.R. în Partidul Comunist Român (P.C.R.) şi numerotarea congreselor înccpînd cu congresul de constituire a P.C.R. Congresul al IX-lca al P.C.R. (Congresul al IV-lca al P.M.R.) a ales ca secretar general al C.C. al P.C.R. pc Nicolae Ceauşescu. Congresul al IX-lea al P.C.R. a trasat direcţiile de dezvoltare a României socialiste în următorii cinci ani (1966“ 1970) şi ale valorificării resurselor energetice şi electrificării ţării în perioada 1966— 1975 în vederea continuării pc o treaptă • superioară a procesului de dcsăvîrşire a construcţiei socialismului. La 21 august 1965 a fost adoptată o nouă Constituţie, care a proclamat Republica Socialista România. Politica externă a R„ corespunzătoare intereselor fundamentale ale poporului român, cauzei socialismului şi păcii, este îndreptată în direcţia micşorării încordării internaţionale, a dezvoltării colaborării între popoare şi a întăririi păcii şi securităţii internaţionale, în scopul zădărnicirii politicii agresive a imperialismului. La baza politicii externe a R, stă prietenia şi alianţa cu toate ţările socialiste, preocuparea pentru dezvoltarea continuă a forţei şi coeziunii sistemului mondial socialist, întărirea colaborării frăţeşti cu toate popoarele care construiesc noua orînduirc. O caracteristică importantă a politicii externe a R. o constituie, de asemenea, lărgirea şi consolidarea continuă a relaţiilor de colaborare economică, politică, cultural-ştiinţifică cu toate ţările, indiferent de orînduirea lor socială, promovarea largă a relaţiilor de colaborare intre state pe baza respectării dreptului fiecărui popor de a-şi şire a construcţiei socialiste şi prin întreaga sa politică externă, R. contribuie 1a întărirea forţelor socialismului şi păcii în întreaga lume, la victoria cauzei progresului social al omenirii contemporane. R. este membră a O.N.U. (din 1955), a C.A.f.R. (din 1949) şi a Tratatului de la Varşovia (din 1955) şi întreţine relaţii diplomatice cu 67 de ţări şi economice cu peste 100 de ţări (1965). ORÎNDUIREA DE STAT România este republică socialistă, stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar; teritoriul său este inalienabil şi indivizibil. întreaga putere aparţine poporului. Puterea poporului se întemeiază pc alianţa mun-citorească-ţărănească. în strîn-să unire, clasa muncitoare, clasa conducătoare în societate, ţărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naţionalitate, construiesc orîn-duirca socialistă, creînd condiţiile trecerii la comunism. Forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român. Baza economiei naţionale a României o constituie proprietatea socialistă (proprietatea de stat şi proprietatea cooperatistă) asupra mijloacelor de producţie. în Republica Socialistă România, exploatarea omului de către om Proclamarea Republicii Socialijle România 21 august 1965. Nicolae Ccnuţcscu prczentînd raportul C.C. la Congresul al IX-lea al P.C.R. hotărî singur soarta corespunzător voinţei şi aspiraţiilor sale vitale, a principiilor independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi, avantajului reciproc şi neamestecului în treburile interne. Considerînd că reglementarea problemelor politice internaţionale face necesar ca fiecare ţară, mare sau mică, să lupte cu perseverenţă pentru a-şi aduce contribuţia proprie la cauza păcii mondiale, R, militează pentru asigurarea securităţii în Europa şi în lume, pentru dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate şi de colaborare între ţările din Balcani şi din regiunea Mării Adria-tice, pentru dezvoltarea cooperăm interstatale. Prin succesele obţinute în opera de desăvîr- ROMANIA 211 ROMANIA a fost desfiinţată pentru totdeauna şi se înfăptuieşte principiul socialist al repartiţiei după cantitatea şi calitatea muncii. în R., întreaga activitate de stat are drept scop dezvoltarea orînduirii şi înfloririi naţiunii socialiste, creşterea continuă a bunăstării materiale şi culturale a poporului, asigurarea libertăţii şi demnităţii omului, afirmarea multilaterală a personalităţii umane. Pentru aceasta, statul socialist român organizează, planifică şi conduce economia naţională, apără proprietatea socialistă, garantează exercitarea deplină a drepturilor cetăţeneşti, asigură legalitatea socialistă şi apără ordinea de drept, dezvoltă învăţămîntul de toate gradele, asigură condiţiile pentru dezvoltarea ştiinţei, artei şi culturii, înfăptuieşte ocrotirea sănătăţii, asigură apărarea ţării şi organizează forţele sale armate, organizează relaţiile cu celelalte state. DREPTURILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR Cetăţenii ţării, fără deosebire de naţionalitate, rasă, sex sau religie, sînt egali în drepturi în toate domeniile vieţii economice, politice, juridice, sociale şi culturale, iar statul le garantează exercitarea deplină a drepturilor. Drepturile fundamentale ale cetăţenilor Republicii Socialiste România sînt: dreptul la muncă (fiecărui cetăţean i se asigură posibilitatea de a desfăşura, potrivit pregătirii sale, o activitate în domeniul economic,administrativ, social sau cultural, remunerată după cantitatea şi calitatea ei, la muncă egală salariul fiind egal), dreptul la odihnă (garantat celor ce muncesc prin stabilirea duratei maxime a zilei de muncă de 8 ore, a unui repaus săptă-mînal şi prin concedii anuale plătite), dreptul la asigurarea materială de bătrineţe, boală sau incapacitate de muncă (care se realizează prin pensii şi ajutoare de boală pentru muncitori şi Stema Republicii Socialiste România funcţionari, acordate în cadrul asigurărilor sociale de statt iar pentru membrii organizaţiilor cooperatiste şi altor organizaţii obşteşti prin forme de asigurare organizate de acestea), dreptul la învăţătură (asigurat prin învăţămîntul general obligatoriu, prin gratuitatea învă-ţămîntului de toate gradele, precum şi prin sistemul burselor de stat), dreptul de a alege (de la 18 ani) şi de a fi aleşi (de la 23 ani) în organele de stat. Naţionalităţilor conlocuitoare li se asigură folosirea liberă a limbii materne, precum şi cărţi, ziare, reviste, teatre, învăţămînt în limba proprie, în raioanele locuite şi de popu- laţie de altă naţionalitate decît români, toate organele şi instituţiile folosesc oral şi scris şi limba naţionalităţii respective şi fac numiri de funcţionari din rîndul acesteia sau al altor cetăţeni care cunosc limba şi felul de trai al populaţiei locale. Femeia are drepturi egale cu bărbatul, statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi copilului şi asigură tinerilor condiţiile necesare dezvoltării aptitudinilor lor fizice şi intelectuale. Organizaţiile de masă şi obşteşti asigură larga participare a maselor la viaţa politică, economică, socială şi culturală şi în exercitarea controlului obştesc. Statul garantează cetăţenilor libertatea de asociere, libertatea cuvîntu-lui, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor, care nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orînduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc. Orice asociaţie cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisă, participarea la astfel de asociaţii şi propaganda cu caracter fascist sau antidemocratic fiind pedepsite prin lege. Libertatea conştiinţei este garantată tuturor cetăţenilor, oricine fiind liber să împărtăşească sau nu o credinţă Sediul C.C. al P.C.R. ROMANIA 212 ROMÂNIA f Vw>yV"> ‘ „,VLJ rrii'il' .■.,- r-.'r- .-« f^f-s f~> p»Wr.~> r~T': r'"r»rrrr'I^'rr^rţ'^,‘ 1 >••;; ;ifl;l|fil|l?lfp^:!!'- i» yiii ' ■•'! L1 .i pti-:*7'.';r?'TÎ'' «?-'• -'’•Ti •&» 4 '* ^.r*-v* - f" •; ' >/ Palatul Marii Adunări Naţionale religioasă, fiind asigurate organizarea şi exercitarea liberă a cultelor religioase. Sînt de asemenea garantate: inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice, dreptul de petiţionare, organele de stat şi obşteşti avînd obligaţia de a rezolva petiţiile cetăţenilor privind drepturi şi interese personale sau obşteşti. Sînt ocrotite de lege dreptul de proprietate personală şi dreptul de moştenire. Serviciul militar în rîndurile forţelor armate ale R* este obligatoriu. SISTEMUL ORGANELOR DE STAT Baza întregului sistem de organe ale statului o constituie Marea Adunare Naţională şi sfaturile populare (care îi sînt subordonate), alese prin vot universal, egal, direct şi secret. Marea Adunare Naţională, organul suprem al puterii de stat şi unicul organ legiuitor, aleasă pentru o legislatură de patru ani, este alcătuită din 465 de deputaţi. M.A.N. alege Consiliul de Stat, Consiliul de Miniştri, pe membrii Tribunalului Suprem şi pe Procurorul General şi exercită şi controlul general asupra activităţii tuturor organelor statului. Consiliul d e Stat este organul suprem al puterii de stat, cu activitate permanentă, ales de Marea Adunare Naţională şi subordonat acesteia; se compune dintr-un preşedinte, trei vicepreşedinţi, 15 membri şi un secretar ales dintre membrii lui. Consiliul de Stat emite decrete şi hotă-rîri; decretele cu putere de lege se supun la prima sesiune dezbaterii Marii Adunări Naţionale potrivit procedurii de adoptare a legilor. El reprezintă, prin preşedintele său, R. în relaţiile internaţionale. Sfaturile populare sînt organele locale ale puterii de stat în regiuni, raioane, oraşe şi comune, care asigură dezvoltarea economică, social-cultu-rală şi gospodărească a unităţilor administrativ-teritoriale respective, menţinerea ordinii publice, legalitatea socialistă şi ocrotirea drepturilor cetăţenilor şi organizează participarea cetăţenilor la rezolvarea pe plan local a treburilor de stat şi obşteşti. Ele aleg, dintre deputaţi, comitetele executive ale sfaturilor populare. Organele administraţiei de stat sînt Consiliul de Miniştri şi comitetele executive ale sfaturilor populare (care îi sînt subordonate). Consiliul de Miniştri este organul suprem al administraţiei de stat. Este ales de Marea Adunare Naţională şi se compune din preşedinte, vicepreşedinţi (dintre care unul sau mai mulţi pot fi prim-vice-preşedinţi), miniştrii şi conducătorii altor organe centrale ale administraţiei de stat prevăzuţi prin lege. Preşedintele, prim-vicepreşedinţii şi vicepreşedinţii alcătuiesc Biroul permanent al Consiliului de Miniştri. El adoptă botărîri pe baza şi în vederea executării legilor. Comitetele executive ale sfaturilor populare sînt organe locale ale administraţiei de stat cu activitate permanentă, avînd competenţă generală în unitatea administrativ-teritorială în care au fost alese sfaturile populare respective. Sînt alcătuite dintr-un preşedinte, vicepreşedinţi şi dintr-un număr de membri stabilit prin lege. Organele de stat îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului conduce- Palatul Republicii. Sediul Consiliului de Stat 7T1 îl/l ROMANIA 213 ROMÂNIA Palatul Consiliului de Miniştri rii colective. Din sistemul organelor de stat mai fac parte organele judecătoreşti (Tribunalul Suprem, tribunalele regionale, tribunalele populare şi tribunalele militare, înfiinţate potrivit legii) şi organele procuraturii (Procuratura Generală, procuratura regională, raională şi orăşenească, precum şi procuratura militară). POPULAŢIA După numărul locuitorilor, România cuprinde circa 0,60% din populaţia globului şi ocupă locul al 29-lea. în ce priveşte densitatea, R. figurează printre ţările cu o populaţie relativ densă (80,4 loc./km2); cea mai mare densitate (80—150 loc./km2) se întîlneşte în zona centrală a Cîmpiei Române şi în Subcarpaţi, iar cea mai mică (20 — 40 loc./km2) în arcul carpatic şi în Delta Dunării. 48,9% din populaţie este formată din bărbaţi; la 1 000 de bărbaţi revin 1 042 de femei. Potrivit recensămîntului din 15 martie 1966, 87,8% din populaţie este formată din români, 8,4% din maghiari, 2,0% din germani, iar 1,8% din alte naţionalităţi. în ultimii ani se înregistrează o scădere sistematică a mortalităţii generale (de la 19,1%0 în 1938 la 8,6°/00 în 1965) şi, în cadrul acesteia, o scădere mai accentuată a mortalităţii infantile (de lă 17,9% în 1938 la 4,41% în 1965); creşte sistematic durata medie a vieţii (de la 42 de ani în 1932 la peste 68 de ani în 1963). Profundele transformări social-economice, şi în primul rînd industrializarea socialistă, determină un accentuat proces de urbanizare; în 1966, populaţia urbană reprezenta 38,2%. Dezvoltarea economiei asigură creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă. în perioada 1951-1965, în timp ce (în 1965). în aceeaşi perioadă de timp, în raport cu cerinţele dezvoltării producţiei materiale, precum şi cu cerinţele dezvoltării ocrotirii sănătăţii, ale dezvoltării învăţămîntului şi, în general, ale ridicării nivelului de trai material şi cultural al populaţiei, ponderea celor ocupaţi în sfera neproductivă a crescut de la 7,4 Ia 10,8%. în cadrul populaţiei ocupate, cel mai rapid a sporit numărul mediu scriptic al salariaţilor (de peste 2 ori între 1951 — 1965). Numărul total al salariaţilor la 31 decembrie 1965 era de 4 234,0 mii, dintre care 1 178,9 mii femei. Din numărul mediu scriptic al salariaţilor, muncitorii reprezentau 71,3%, inginerii, tehnicienii şi personalul de specialitate 16,5%, funcţionarii 8,2%, personalul de serviciu şi alţii 4,0%. A avut loc ridicarea necontenită a calificării oamenilor muncii corespunzător cerinţelor tehnicii moderne, modifiqîndu-se componenţa pe profesiuni a clasei muncitoare şi a cadrelor de specialişti. Din numărul total al muncitorilor, peste80% sînt ca- NUMĂRUL, REPARTIZAREA PE MEDII ŞI DENSITATEA POPULAŢIEI LA RECENSĂMINTELE POPULAŢIEI ’ DIN 1930, 1948, 195G ŞI 19GG Populaţia din carc %: Densitatea Urban Rural Pc kinP 29 decembrie 1930 14 280 729 21,4 78,G G0,l 25 ianuarie 1948 15 872 G24 23,4 76,G GG,8 21 februarie 1956 17 489 450 31,3 G8,7 73, G 15 martie 19GG 19 105 05G 38,2 Gl ,8 80,4 populaţia în vîrstă aptă de muncă a crescut cu 13,2%, populaţia ocupată a crescut cu 16,3%. Au avut loc schimbări în distribuirea forţei de muncă între ramurile şi subramurile economiei şi între sfera producţiei materiale şi sfera neproductivă, precum şi în repartizarea teritorială a forţei de muncă. în 1965, din populaţia ocupată 89,2% se afla în sfera producţiei materiale. Ponderea populaţiei ocupate în industrie şi în construcţii a crescut de la 14,2% (în 1950) la 25,5% (în 1965), în timp ce ponderea populaţiei ocupate în agricultură şi silvicultură a scăzut de la 74,3% (în 1950) la 56,7% lificaţi (faţă de 39% în 1930). Numărul specialiştilor cu pregătire medie şi superioară a crescut simţitor (în perioada 1958—1964 cu 44%) în funcţie- de necesităţile ţării, repre-zentînd, la 1 iunie 1964, peste 16% din totalul salariaţilor. Aproape 3/4 din numărul specialiştilor cu pregătire medie şi superioară au fost pregătiţi după reforma învăţămîntului din 1948. La 1 iunie 1964, din totalul cadrelor cu pregătire superioară existente, 35,2% aveau pregătire tehnică, 11,9% economică, 10%juridică, 15,5% medico-farrr.aceutică şi cultură fizică şi sport, 24,7% univer-sitar-pedagogică,iar2,7% aveau ROMANIA 214 ROMANIA POPULAŢIA DUrA VÎRSTĂ ŞI PE SEXE LA RECENSĂMINTELE DIN 1930, 195G ŞI ÎN 1965 Total populaţie sub 15 ani 15—00 ani C0 ani şi peste mii. % mii* % mii. % mii. % 1930 1 1 290 720 100,0 *1 78G G7G 33,5 8 139 798 59,1 1 051 255 7,‘t Mascul in 7 015 771 100,0 2 I1G 147 34,1 4 0G7 320 59,0 532 001 7,0 Feminin 7 201 053 100,0 2 370 229 32,G 4 372 478 00,2 522 251 7 2 10 50 17 -ISO -150 100,0 •1 S13 014 27,5 10 939 G IG 02,5 1 730. 190 9,9 Masculin 8 503 -120 100,0 2 -151 3G1 2S,8 5 323 050 02,0 728 409 8,0, Feminin 6 0SG 030 100,0 2 302 253 2G,3 5 G15 99G 02,5 1 007 781 11,2 10G51 10 027 3G7 100,0 5 009 713 2G,3 11 G99 907 01,5 2 318 717 12,2 Masculin 0 315 510 100,0 2 501 253 27,5 5 738 190 01,0 1 015 701 10,9 Feminin 0 711 857 100,0 2 418 400 25,2 5 9G0 IU 01,1 1 302 980. 13,4 1 1 iulie 10G5 — date calculate ORAŞE CU PESTE 30 000 LOCUITORI, LA 1 IULIE 19051 Fără oraşele şi Cu oraşele şi comunele incluse comunele incluse iu teritoriul în teritoriul administrativ administrativ actual al oraşului actual al oraşului Bucureşti 1 240 878 1 382 239 Cluj 107 930 200, 087 Timişoara 152 552 170 793 Braşov 140 5U0 230, 351 * Ploieşti 130 757 177 330 Constanţa 131 051 173 722 Craiova 12S 959 150 930 Iaşi 125 573 159 588 Brâila 122 110 120 081 A rad 1 15 408 125 832 Galaţi 112 795 112 795 Oradea 11 1 057 121 121 Sibiu 101431 101431 Tc.-Mureş 77 012 91 712 Bacău 0,5 987 70 901 Satu-Mare 0,1 810 01 810 Hunedoara 03 12 1 90 100 Buzău 55 382 81 329 Piteşti 53 100 72 527 Baia Mare 51 181 91 501 Reşiţa 19 12S 111713 Mediaş 12 501 .42 501 Turda 10 057 00 410 Piatra-Xeamţ 3S 759 49 C81 Bîrlad 3S 510 50 127 Turnu-Severi» 37771 11 211 G i uri; iu 35 177 52 209 Roman 35 209 10 820 Petroşmi 32 900 140 339* I.uuoj 32 280 32 290 Tul rea 32 095 32 095 Botiişani 31 001 17 010 Focşani 31 531 39 001 Călăraşi 31 120 31 120 > <> t < : datele se refera la teritoriul administrativ al «raş.-lnr «le la 31 d'C*-mbrie 1905. 1 Rate calculate. * Inclusiv oraşul cu 21 315 loc. 3 Inclusiv oraşele: Lujn ni cu 33 171 loc., Petri la cu 2^ 755 loc. şi Vulcan cu 21 332 loc. pregătire în domeniul artei şi culturii. într-un ritm deosebit de înalt a crescut numărul inginerilor şi al altor cadre de specialişti din agricultură. în 1964 activau în agricultură aproape 23 428 de specialişti, dintre care 12 476 cu pregătire superioară. Toate cooperativele agricole de producţie dispun de ingineri agronomi (în 1938 un inginer agronom revenea la circa 30 de comune, respectiv 70 — 90 de sate), de medici veterinari, zootehnişti şi alţi specialişti. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ Economia naţională a R. este o economic socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie. Proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie este fie proprietate de stat (bunurile aparţinînd întregului popor), fie proprietate cooperatistă (bunurile aparţinînd organizaţiilor cooperatiste). Bogăţiile de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, fabricile şi uzinele, băncile, gospodăriile agricole de stat, staţiunile de maşini şi tractoare, căile de comunicaţie, mijloacele de transport şi telecomunicaţii de stat, fondul de stat de clădiri şi locuinţe, baza materială a instituţiilor social-culturale de stat aparţin întregului popor, sînt proprietate de stat. în centrul politicii economice de construire a socialismului, P.C.R. a pus industrializarea socialistă, baza progresului economiei şi culturii, a ridicării nivelului de viaţă al poporului, a dezvoltării multilaterale a societăţii socialiste, factor hotărîtor al asigurării independenţei şi suveranităţii naţionale. înfăptuirea consecventă a politicii de industrializare socialistă a determinat schimbarea structurii economiei naţionale, asigurînd industriei o poziţie preponderentă în cadrul producţiei materiale, dezvoltarea complexă şi echilibrată, pe linie mereu ascendentă şi în ritm susţinut, a întregii economii naţionale, valorificarea Ia un nivel tot mai ridicat a resurselor proprii, sporirea continuă a productivităţii muncii sociale, ROMANIA 215 ROMÂNIA ridicarea sistematică a nivelului de trai al poporului. Ritmul mediu anual de creştere a producţiei industriale în perioada 1951 — 1965 a fost de 13,3%. A crescut în ritm susţinut produsul social şi venitul naţional, R. situîndu-se printre ţările cu o economie dintre cele mai dinamice. Agricultura, una dintre ramurile principale ale economiei naţionale, s-a reorganizat pe baze socialiste prin crearea sectorului socialist de stat şi prin cooperativizare. Profunda reorganizare a producţiei şi a relaţiilor sociale la sate a fost însoţită de creşterea continuă a producţiei agricole vegetale şi animale. încheierea cooperativizării agriculturii a însemnat o revoluţie profundă în viaţa ţărănimii, a satelor, marcînd generalizarea relaţiilor de producţie socialiste, formarea economiei socialiste unitare. în R, s-a încheiat astfel trecerea de. la capitalism la socialism; socialismul a învins deplin şi definitiv la oraşe şi sate, au fost lichidate clasele exploatatoare şi orice formă de exploatare a omului de către om, a fost creată şi se dezvoltă baza tehnică-materială a socialismului. Pentru a asigura ritmul şi nivelul calitativ cerut de dezvoltarea economiei naţionale, statul a investit însemnate mij- STRUCTURA POPULAŢIEI OCUPATE PE RAMURI ALE ECONOMIEI NATIONALE 1950 Total populaţie ocupată In sfera prod. materiale Industrie Construcţii Agricultură Silvicultură Transport de mărfuri Telecomunic. care deservesc producţia Circulaţia mărfurilor Alte ramuri în sfera neproductivă Transportul de călători Telecom, carc deserv. ramurile neprod. şi populaţia Gospodăria comunală, de locuinţe şi alte prestaţii de servicii neproductive Învăţămînt, cultură, arta Ştiinţă şi deservire ştiinţifică Ocrotirea sănătăţii, asistenţă socială şi cultură fizică Administraţie Alte ramuri — în procente — 1959 19G5 100,0 100,0 100,0 92,0 91,7 89,2 12,0 14,2 19,2 2,2 3,9 6,3 74,1 08,0 50,5 0,2 0,2 0,2 1,3 1,7 2,3 0,1 0,1 0,2 2,5 3,3 4,0 0,2 0,3 0,5 7Д 8,3 10,8 0,0 o,c 0,8 0,2 0,3 0,4 0,7 1,5 2,1 2,3 2 A 3,5 0,2 0,4 0,5 1Д 1Д 2,0 1,7 1,2 1,0 0,0 0,5 '0,5 loace pentru crearea de noi fonduri fixe, productive şi neproductive, pentru reconstruirea, lărgirea, reutilarea şi modernizarea celor existente. în perioada 1950—1965, investiţiile din fondurile statului au însumat 319 218 milioane de lei, la care s-au adăugat însemnate investiţii din fondurile cooperativelor. Peste 85% din volumul investiţiilor au fost alocate sferei producţiei materiale, din care 54% industriei. Repartizarea pe ramuri a investiţiilor reflectă politica economică a P.C.R. de industrializare a ţării, de dezvoltare proporţională a economiei naţionale, de punere în valoare a bogăţiilor naturale ale ţării. A avut loc îmbunătăţirea re- INVESTITII PE RAMURI ALE ECONOMIEI NATIONALE 1950- -1965 1950- •1959 1960- ■1965 mil. lei % inil. lei % mil. lei % Total 33 7 843 100,0 126 913 100,0 210 930 100,0 Industrie 173 352 51,3 69 207 54,5 104 145 49,4 Grupa A 152 870 45,2 60 517 47,7 92 353 43,8 Grupa В 20 482 M 8 690 6,8 11 792 5,6 Construcţii 11 879 3,5 4 610 3,6 7 269 3,4 Agricultură 57 442 17,0 16 113 12,7 41 329 19,6 Silvicultură 2 757 0,8 1 325 1,1 1 432 0,7 Transporturi 30 474 9,0 12 214 9,6 18 260 8,7 Telecomunicaţii 2 550 0,8 1 047 0,8 1503 0,7 Circulaţia mărfurilor 8 698 2,6 3 032 2,4 5 666 2,7 Gospodăria comunală, de locuinţe şi alte prestări de servicii neproductive 30 109 8,9 9 759 7,7 20 350 9,6 din care: locuinţe 20 235 6,0 6 657 5,3 13 578 6,4 Învăţămînt, cultură şi artă 8 949 2,7 3 923 3,1 5 026 2,4 Învăţămînt 5 643 1,7 1 880 1,5 3 763 1,8 Cultură şi artă 3 306 1,0 2 043 1,6 1 263 0,6 Ştiinţă şi deservire ştiinţifică 3 519 1,0 1 654 1,3 1865 0,9 Ocrotirea sănătăţii, asistenţă socială şi cultură fizică 5 316 1,6 2 593 2,1 2 723 1,3 Administraţie 1 293 0,4 630 0,5 663 0,3 Celelalte ramuri 1 505 0,4 806 0,6 699 0,3 ROMÂNIA 216 ROMANIA PRINCIPALII INDICATORI AI DK/.VOLTARII ECONOMIEI NAŢIONALE 1950 = 100 1955 1959 1905 Populaţia . 10G 112 117 Numărul salariaţilor 139 144 203 Fondurile fixe 125 152 223 Volumul investiţiilor 239 32 G 783 Produsul social 180 237 414 Venitul naţional 192 242 413 Producţia globală industrială 202 293 049 --- Grupa A 217 312 823 --- Grupa B 185 239 157 Producţia de construcţiî-montnj 25G 294 049 Producţia globală agricolă 1G2 1G8 193 Parcursul mărfurilor 184 221 485 Parcursul călătorilor 151 135 203 Vînzărilc de mărfuri cu amănuntul prin co¬ merţul socialist 200 247 179 Volumul comerţului exterior 194 225 478 Productivitatea muncii pe un salariat în industrie 1G0 213 313 în constr.-montaj în antrepriză 149 182 201 în transportul feroviar 131 148 210 Venitul naţional pc un locuitor 181 21G 354 Salariul real --- total salariaţi 125 107 22G Cheltuieli pentru acţiuni social-culturalc de la bugetul statului 198 352 G33 partizării teritoriale a forţelor de producţie, apariţia unor noi centre industriale, a unor noi oraşe, ridicarea unor regiuni în trecut rămase în urmă, ca: Dobrogea, Iaşi, Mureş-Auto-nomă Maghiară, Oltenia, Bacău, Argeş. în anii construcţiei socialiste, în aceste regiuni s-a asigurat un ritm mediu anual de creştere a producţiei industriale superior celui pe ţară. Aceasta a permis atragerea resurselor naturale ale ţării în circuitul economic, valorificarea superioară a acestora, dezvoltarea armonioasă a tuturor regiunilor ţării, dezvoltarea complexă şi unitară a economiei naţionale. Un loc important în politica economică a R. îl ocupă promovarea progresului tehnic în toate ramurile economiei naţionale, extinderea mecanizării şi automatizării, a electrificării şi chimizării. Au fost create condiţii favorabile dezvoltării cercetării ştiinţifice şi aplicării pe scară largă în producţie, a celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. Valorificarea superioară a resurselor naturale pe baza folosirii tehnicii şi tehnologiei avansate asigură lărgirea gamei de produse, creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei, diver- GREUTATEA SPECIFICĂ A RAMURILOR PRODUCŢIEI MATERIALE ÎN PRODUSUL SOCIAL (calculată după preţurile fiecărui an) --- procente --- 1938 1950 19G5 Industrie 39,0 4G,G 57,3 Construcţii 5,4 7,4 9,1 Agricultură şi silvicultură 30,2 25,8 21,7 Transporturi şi telecomunicaţii 0,4 4,2 3,3 Circulaţia mărfurilor 11,2 7,9 4,0 Alto ramuri 7,8 8,1 3,7 sificarea continuă a acesteia, sporirea eficienţei întregii activităţi economice şi creşterea potenţialului economic al ţării. Creşterea eficienţei activităţii economice se reflectă, printre altele, în faptul că în perioada 1951 — 1965 volumul fondurilor fixe din industrie a crescut de 3,6 ori, în. timp ce producţia globală industrială a crescut de 6,5 ori; productivitatea muncii pe un salariat din industrie a crescut în aceeaşi perioadă de 3,4 ori. O direcţie principală a valorificării superioare a resurselor naturale o constituie îmbunătăţirea sistematică a calităţii produselor, ridicarea caracteristicilor lor tehnice şi economice. Congresul al IX-lea al P.C.R. a trasat direcţiile de dezvoltare a R. în următorii cinci ani, în vederea continuării pe o treaptă superioară a procesului de desăvîrşire a construcţiei socialiste în toate domeniile de activitate economică, ştiinţifică şi culturală. La baza dezvoltării viitoare a economiei, a progresului economic şi social al R., P.C.R. a pus continuarea neabătută a industrializării socialiste a ţării, dezvoltarea cu prioritate a producţiei mijloacelor de producţie, concomitent cu creşterea mai rapidă de-cît în trecut şi cu perfecţionarea continuă a producţiei bunurilor de consum. Se acordă o importanţă sporită agriculturii, creşterii rolului ei în economia ţării. Pe baza ho-tărîrilor congresului a avut loc perfecţionarea întregului sistem de planificare şi conducere a economiei, corespunzător cerinţelor etapei actuale. A fost elaborat planul pe 1966—1970, GREUTATEA SPECIFICĂ A RAMURILOR PRODUCŢIEI MATERIALE ÎN VENITUL NAŢIONAL (calculată după preţurile fiecărui an) — procente — 1938 1950 1905 Industrie 30,8 41,0 48,9 Construcţii 1,4 0,0 8,0 Agricultură, silvicultură 38,5 28,0 29,3 Transporturi şi telecomunicaţii 0,5 4,3 4,0 Circulaţia mărfurilor 14,9 11,8 7,2 Alte ramuri 4,9 5,9 2,0 ROMANIA 217 ROMANIA care stabileşte obiectivele de perspectivă, programul de activitate al fiecărei ramuri şi întreprinderi pe întreaga perioadă de 5 ani şi pe fiecare an în parte, ceea ce va imprima o mai mare stabilitate întregii vieţi economice. în cursul acestui plan cincinal se vor face eforturi mari pentru asigurarea dezvoltării în ritm susţinut a economiei, pentru întărirea bazei tehnicc-mate-riale a socialismului. Fondul de acumulare se va ridica la 28,5% din venitul naţional; volumul total al investiţiilor centralizate din fondurile statului va fi de 280,5 miliarde lei, la care se adaugă fondurile investite de cooperativele agricole de producţie şi de cooperaţia de consum şi meşteşugărească. în industrie se vor investi din fondurile statului circa 157 miliarde lei; ramurilor hotărîtoare ale industriei li se vor aloca 78% din totalul investiţiilor industriale. Pentru dezvoltarea intensivă şi multilaterală a agriculturii, pentru întărirea şi modernizarea bazei sale tehnice-ma-teriale, se prevăd investiţii de circa 36 de miliarde de lei din fondurile statului, la care se adaugă circa 9 miliarde lei investiţii de stat în industria de îngrăşăminte chimice şi insectofungicide, de tractoare şi maşini agricole şi de materiale de construcţie pentru irigaţii, precum şi importante investiţii efectuate din fondurile proprii de către cooperativele agricole de producţie. Din totalul investiţiilor repartizat pe regiuni, o treime va reveni regiunilor mai puţin dezvoltate (Argeş, Bucureşti, Iaşi, Oltenia şi Sutîeava), ceea ce va da posibilitatea creării unei baze industriale în 70 din cele circa 100 de raioane lipsite în prezent de industrie sau cu o industrie slab dezvoltată. Produsul social va creşte cuj)0%, iar venitul naţional va spori într-un ritm mediu anual de 8%. înfăptuirea programului stabilit de Congresul al IX-lea al P.C.R. va însemna un nou pas înainte în creşterea puterii economice a R. şi în perfecţionarea relaţiilor de producţie socialiste, în asigurarea unui nivel de viaţă mai ridicat pentru toţi oamenii muncii. INDUSTRIA Industria constituie ramura conducătoare a economiei naţionale. Ea şi-a mărit producţia între anii 1951 şi 1965 de 6,5 ori, iar faţă de 1938 de 9,6 ori, ajungînd să contribuie în 1965 cu 57,3% la formarea produsului social total al ţării şi cu 48,9% la formarea venitului naţional faţă de 39% şi, respectiv, 30,8% în 1938. Ritmul mediu anual de creştere a producţiei industriale a fost între 1951 şi 1965 de 13,3%. în vederea asigurării unui ritm susţinut dezvoltării atît a industriei, cît şi a întregii economii naţionale, în cadrul industriei a fost promovată dezvoltarea cu precădere a producţiei mijloacelor de producţie (spre ramurile din grupa A, în perioada 1951 — 1965, au fost îndreptate 88,2% din totalul investiţiilor din industrie), iar în cadrul acesteia dezvoltarea cu prioritate a ra- Totul industrie republicană 100,0 din caro: — sub 500 muncitori 50,3 501 -1 000 muncitori 23,1 1 001 —2 000 muncitori 13,2 2 001—3 000 muncitori 1,1 3 001—5 000 muncitori 1,0 Peste 5 000 muncitori 1,7 murilor care asigură progresul tehnic şi dezvoltarea proporţională şi echilibrată a economiei (industria energiei electrice şi termice, siderurgia şi metalurgia, construcţiile de maşini şi industria chimică); totodată s-a asigurat şi creşterea producţiei bunurilor de consum. în perioada 1951 — 1965, producţia mijloacelor de producţie a sporit de 8,2 ori, iar producţia bunurilor de consum de 4,6 ori. în 1965 ponderea grupei A în cadrul producţiei industriale a ajuns la 66,5% faţă de 53,0% în 1950, iar ponderea industriei energiei electrice, a siderurgiei şi metalurgiei (inclusiv extracţia minereurilor metiliferc), a construcţiilor de maşini, a industriei chimice şi a industriei celulozei şi hîrtiei, luate la un loc, la 50,4% faţă de 21,9% în 1938. Volumul fondurilor fixe din industrie a crescut în perioada 1951 — 1965 de aproape 3,6 ori, iar numărul salariaţilor de peste 2 ori. Numărul mediu scriptic al salariaţilor din industrie în 1965 a fost de I 675,6 mii, din care numărul muncitorilor a fost de 1 441,0 mii, iar cel al inginerilor şi tehnicienilor de I 13,2 mii. Au luat o mare extindere mecanizarea şi automatizarea producţiei industriale. S-a acordat atenţie ridicării nivelului de mecanizare în special în industria minieră, în exploatarea lemnului, în turnătorii, în industria materialelor de construcţie etc., eforturile fiind îndreptate îndeosebi spre operaţiile la care mecanizarea duce la o eficacitate economică ridicată. Automatizarea s-a extins îndeosebi în industria 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 39,3 18,0 0,1 25,2 13,3 25,5 21,2 16,1 21,9 19,0 22,1 23,5 27,9 20,2 24 ,G 7,3 12,5 15,5 12,4 14,8 4,3 7,0 14,0 o,t 12,7 2 2 17,2 10,8 14,2 15,6 energetică, siderurgică şi chimică; ea a cuprins şi celelalte ramuri industriale. La sfîrşitul anului 1965 peste 80% din producţia de fontă şi oţel se realiza în agregate automatizate, iar în industria chimică nume-roaseproduse principale, printre care acidul sulfuric, amoniacul, îngrăşămintele, celuloza se fabrică în instalaţii cu nivel ridicat de automatizare. Procesul de industrializare a fost însoţit de concentrarea producţiei, profilarea şi specializarea întreprinderilor şi secţiilor, extinderea formelor de cooperare şi combinare industrială, extinderea producţiei de serie şi a pro- ORUPAREA ÎNTREPRINDERII,OR DIN INDUSTRIA REPUBLICANĂ DUPĂ NUMĂRUL MUNCITORILOR procente Numărul între- Numărul muri- Producţia prinderilor citorilor globală ROMANIA 218 ROMANIA ])]\\MICA SI STRUCTURA PRODUCŢIEI GLOBALE INDUSTRIALE PE GRUPELE „A" ŞI „B“ ŞI PE RAMURI ALE INDUSTRIEI (calculaţii în preţuri comparabile 1955) procente Dinamica Ritmulmediu Structura în anii 193S - 100 anual 19-1S 1950 1959 19G5 de creştere 193S 1950 1959 1905 1951-1905 Total industrie 85 147 433 957 13,3 100,0 100,0 100,0 100,0 Crupa A 92 107 572 14 ori 15,1 4o,o 53,0 00,31 00,51 03,3* 70,0* Crupa R 79 129 309 591 10,7 54,5 47,0 39,71 33,5’ 30,7* 30,0* Energie electrică şi termică 150 218 933 27 ori 17,2 1,1 1,9 2,5 3,2 Combustibil 70 93 24 4 337 9,0 10,8 11,3 10,0 7,0 Cărbune S7 137 208 400 7,4 3,4 3,2 2,3 1,5 Cocso-chimică 99 100 14 ori 27 ori 24,5 0,2 0,1 0,4 0,4 Petrol 72 87 219 333 9,3 13,1 7,7 0,9 4,0 extracţia ţiţeiului şi «razelor petroliere 04 81 199 235 7,4 0,3 3,4 3,0 1,0 prelucrarea ţiţeiului 78 93 233 403 10,3 0,8 4,3 3,9 3,0 Extracţia cazului metan 13') G30 19 ori 54 ori 15,1 0,1 0,3 0,1 0,5 Metalurcia feroasă (inclusiv extrac¬ ţia minereurilor feroase) 121 193 551 12 ori 13,2 4,1 5,4 5,0 5,0 Metalurcia feroasă 121 190 514 12 ori 13,4 4,0 5,1 9,1 5,5 Metalurcia neferoasă (inclusiv ex- ţracţia minereurilor neferoase) GS 137 407 99S 14,2 2,0 2,1 2,0 2,1 Construcţii de maşini şi prelucrarea metalelor 87 179 808 23 ori 18,5 10,2 13,3 22 9 23,3 Construcţii dc maşini Electrotehnică Construcţii metalice şi produse metalice Reparaţii 10,8 24,7 18,0 12,9 f.,3 0,9 3,9 12,7 2,1 3,1 0,0 n*.,r> 4,1 3,1 •1,3 Chimie 101 171 918 35 ori 22,3 2,7 3,1 0,0 10,0 Extracţia minereurilor nemctalifcrc şi produse din substanţe abrazive 131 108 879 19 ori 21,3 0,1 0,1 0,3 0,3 Materiale dc construcţii 117 273 11 ori 23 ori 15,4 1,2 2,4 3,5 3,0 Exploatarea şi prelucrarea lemnului 99 13G 330 072 11,3 9,5 9,9 8,2 7,1 Exploatarea forestieră 109 123 273 372 7,7 3,4 4,4 3,2 1,8 Prelucrarea lemnului 93 143 380 915 13,2 0,1 f) rj 3,0 5,3 Celuloză şi liîrtie (inclusiv exploa¬ tarea stufului) 120 105 322 910 12,1 1,2 1,3 0,9 1,2 Sticlă, porţelan şi faianţă 133 229 097 14 ori 12,9 0,4 0,7 0,0 0,0 Textilă 91 172 345 003 9,4 9,4 11,1 7,8 0,8 Confecţii 123 319 574 13 ori 9,9 3,1 7,5 4,9 5,0 Pielărie, blănărie şi încălţăminte 102 175 372 702 9,7 3,3 4,0 2,9 2,4 Alimentară 02 107 229 382 8,9 32,4 24,2 19,2 14,8 Săpunuri şi cosmetice 84 129 325 538 10,0 0,5 0,4 0,1 0,3 Poligrafie 131 147 475 10 ori 13,8 0,8 0,8 1,0 1,0 Alte ramuri ale industriei 0,3 0,5 0,7 0,7 Kotr,: ... Lipsă date 1 Calculate pe baza metodei destinaţiei preponderente a producţiei globale a 1 Calculate pe baza metodei destinaţiei preponderente a produselor întreprinderilor ducţiei de masă. A luat amploare diversificarea ramurilor şi subramurilor industriale, s-a lărgit gama produselor fabricate şi s-a îmbunătăţit continuu calitatea acestora, în procesul de industrializare socialistă au luat naştere şi s-au dezvoltat noi ramuri şi subra- muri ale industriei inexistente în trecut, cum sînt: producţia de utilaj petrolier, utilaj pentru industria minieră, siderurgică, chimică, alimentară şi uşoară, construcţii navale, maşini-unel-te pentru prelucrarea metalelor, motoare cu combustie internă, maşini şi transforma- toare electrice, tractoare şî maşini agricole, autocamioane, locomotive diesel-electrice, rulmenţi, linii tehnologice complete pentru diferite ramuri ale economiei, aluminiu, îngrăşăminte chimice şi antidăunători, fire şi fibre sintetice, materiale plastice, cauciuc sintetic şi ROMANIA 219 ROMANIA PRODUCŢIA PRINCIPALELOR PRODUSE INDUSTRIALE U.M. 1033 1950 1959 1965 Prevederi de plan pentru 1970 Energie electrica mil.kwh 1 130 2 113 6 824 17 215 33 000-34 000 Cărbune brut extras mii tone 2 820 3 893 7 977 12 095 22 200 Ţiţei extras mii tone G 594 5 047 11 438 12 571 13 200 Gaz metan mii. mc. 301 1 950 5 782 12 867 18 500 Oţel mii tone 284 555 1 420 3 426 0 360 Aluminiu primar mii tone - - - - 75 Tractoare bucăţi - 3 4G9 11 000 15 83G 27 5o0 Autocamioane şi autobuze bucăţi - - 8 003 15 777 35 000 -37 ooo1 Locomotive Diesel şi electrice magistrale bucăţi - - - 110 240-260 Maşini-unelte pentru aşchierea metalelor bucăţi - 3 11G 6 943 13 500-14 500 Motoare electrice peste 0,G k\V mii k\V 2 94 467 1 254 2 500-2 700* îngrăşăminte chimice (100%) substanţă activă mii tone - 0,G 52,1 292,8 1 300-1 328 Cauciuc sintetic mii tone - - - 30,8 G0 Materiale plastice şi răşini sintetice (100%) (fără răşini folosite pentru fibre sintetice) mii tone _ 0,4 6,6 75,5 220-241,4 Fibre şi fire chimice mii tone 0,9 2,3 3,4 21,0 75 --- 83,5 Anvelope* mii buc. - 74 312 1 222 2 150 Hîrtie mii tone 61 8G 127 244 450 Ciment mii tone 510 1 028 2 851 5 406 7 500 Plăci din particule aglomerate şi fibro-lemnoase mii tone - - 17,1 263 580-630 Mobilă din lemn mii. lei 64 813 2 989 4 900-5 100 Aparate radio miibuc. - 40 167 323 450 Televizoare mii buc - - - 101 270-300 Răcitoare electrice mii buc. - - 3,8 125 230---250 Ţesături (total) mii. mp 193 237 431 565-571,3 Tricotaje (total) mii.buc. 13 30 78 120-123,7 încălţăminte (total)4 mii. per. 11 23 42 61-63,7 Carne4 mii tone 170 140 241 308 500-524 Uleiuri şi grăsimi vegetale comestibile* miitone 18 36 77 172 280-2957 Zahăr mii tone 95 87 242 402 600 1 autocamioane şi autotractoare * cu putere de peste 0,25 k\V * Auto-tractor-avîon 4 Fără producţia atelierelor meşteşugăreşti şi a micii industrii particulare ' Producţia industrială obţinută în abatoare, fără slănină * Fără producţia preselor ţărăneşti. Cuprinde şi producţia din uleiuri brute importate In 1959 — 17 mii t 7 Ulei comestibil fără grăsimi vegetale detergenţi, celuloză din paie şi din stuf, celofibră din stuf, medicamente de sinteză şi coloranţi, plăci aglomerate şi Tibro-lemnoase etc. în 1965 R. dădea peste î % din producţia industrială mondială, faţă de numai 0,30% în 1938, iar producţia medie pe locuitor este mai mare decît media mondială. Producţia pe locuitor a crescut în 1965 în comparaţie cu anul 19501a. energia electrică de 7 ori, la cărbune brut extras de aproape 2,7 ori, Ia ţiţei extras de 2,1 ori, la gaz metan de 5,7 ori, la ciment de 4,5 ori, în cursul planului cincinal (1966—1970), industria va cunoaşte o importantă creştere cantitativă şi calitativă, o accentuare a procesului de di- versificare; producţia industrială va spori într-un ritm mediu anual de 10,6—11,6%, realizînd o creştere cu 66— 73%. Industria energetică a R. se bazează pe rezervele naţionale de petrol, de gaze naturale, de cărbuni şi de hidroenergie, care acoperă, în linii generale, necesarul de purtători de energie primară (se recurge la import doar la cărbune cocsifi-cabil şi la cocs metalurgic). în perioada 1951 — 1V65, extracţia de ţiţei a crescut de aproape 2,5 ori, cea de gaz metan de 8,6 ori, cea de cărbune de 2,9 ori, puterea instalată în hidrocentrale de 7,7 ori, iar producţia de energie electrică şi termică de 11 ori, aceasta înregistrînd în perioada 1951 — 1965 un ritm mediu anual de creştere de 17,2%. Petrolul se exploatează mai ales în zona subcarpatică (regiunile Ploieşti, Argeş, Oltenia şi Bacău) şi se rafinează în ţară, asigurîndu-se o valorificare superioară. Cele mai importante rafinării sînt situate la Ploieşti, Oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, Dărmăneşti, Braşov şi Rîmnicu-Sărat. în 1965 R. deţinea locul al doilea în Europa în ce priveşte extracţia de ţiţei. Gazele naturale se extrag în Podişul Transilvaniei (gaz metan) şi în zona subcarpatică şi Cîmpia Română (îndeosebi gaze de sondă). în 1965, R. ocupa locul al doilea în Europa şi al patrulea în lume la extracţia de gaze naturale. Căr- ROMÂNIA 220 ROMÂNIA 1> unele se exploatează în bazinul Petroşenilor (huilă), în regiunile Oltenia, Ploieşti şi Crişana (lignit) şi în regiunile Bacău şi Cluj (cărbune brun). Poten-ţialul hidroenergetic al apelor R. este evaluat la 83 450 GWh/an, din care 43 750 GWh/an este amenajabil în condiţii economice. Producţia de energie termoelectrică se baza în 1965 în proporţie de 79,7% pe produse petroliere şi gaze şi de 19,6% pe cărbune. Puterea instalată în centralele electrice a crescut în perioada 1951 — 1965 de peste 4,4 ori, ajungînd în 1965 la 3 258 mii kw. Cele mai importante centrale termoelectrice sînt la Luduş, Paroşeni, Fîntînele, Borzeşti, Brazi, Bucureşti, Craiova, Doi-ceşti etc., iar cele mai importante uzine hidroelectrice pe rîurile Bistriţa (Hidrocentrala „V.I. Lenin“-Bicaz şi alte 12 hidrocentrale), Argeş (Hidrocentrala „Gheorghe Gheorghiu-Dej“), Ialomiţa şi Sadu. S-a dezvoltat termoficarea industrială şi urbană şi îndeosebi furnizarea de către centralele termoelectrice, alături de energie electrică, a unor cantităţi mari de abur pentru încălzire. în vederea acoperirii în condiţii cît mai bune, din resurse interne, a necesităţilor mereu crescînde de combustibili şi energie electrică ale economiei naţionale, se intensifică eforturile în vederea descoperirii de noi rezerve şi creării de noi capacităţi de producţie. Este prevăzută dezvoltarea în-tr-un ritm mai accentuat a extracţiei de cărbune şi a amenajărilor hidrotehnice, începerea utilizării energiei nucleare pentru producerea de energie electrică şi termică, extinderea termoficării şi orientarea rezervelor de ţiţei şi gaze spre folosirea lor sporită ca materie primă în industria chimică şi în scopuri tehnologice. Se află în curs de execuţie mai multe obiective energetice, printre care sistemul hidroenergetic şi de navigaţie de la Porţile de Fier, care se construieşte în colaborare cu R.S.F. Iugoslavia. Pînă în 1970 se prevede o dublare a producţiei de energie electrică faţă de 1965, respectiv se va ajunge la o producţie de circa 34 de miliarde kWh. Industria siderurgică se bazează atît pe resursele interne de materii prime, cît şi pe import. între anii 1951 şi 1965 producţia acestei ramuri (inclusiv extracţia minereurilor feroase) a sporit în medie cu 13,2% pe an şi a crescut, în total, de p.este 6,4 ori. Minereuri de fier se extrag în regiunile Hunedoara, Cluj, Banat şi Mureş-Autonomă Maghiară, iar minereuri de mangan în regiunile Suceava şi Banat; alte minereuri necesare siderurgiei se exploatează în Banat. Cele mai importante coc-serii se află la Hunedoara, Călan, Reşiţa şi Anina. Unităţile cele mai importante ale industriei siderurgice se află la Hunedoara, Reşiţa, Oţelul Roşu, Galaţi, Bucureşti, Roman, Cîmpia Turzii. Fontă se produce în furnalele de la Hunedoara, Reşiţa, Călan şi Vlăhiţa, iar oţel se obţine îndeosebi la Hunedoara, Reşiţa, Oţelul Roşu, Cîmpia Turzii, Bucureşti şi Galaţi. Laminate finite pline se produc la Hunedoara, Reşiţa, Galaţi, Oţelul Roşu, Brăila, Cîmpia Tur zii, Nădrag etc.. Ţevi-se lami- ROMANIA 221 ROMÂNIA REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA INDUSTRIA METALURGICA .j-,--------- 55 im i 'jj:—srlX* LEGENDA ŞUSRAMURtLE INDUSJfMI METÂIURG/CE METAlURGtA FEROASĂ © OM ® Fonta 0 laminate METAIUR61A REftROASĂ (Ş) Cupru ^Aluminiu ~ ~ i Alumină )linc Q Mercur (ţŞ) Aur şi argint nează la Bucureşti şi la Roman, iar ţevi sudate se produc la Bucureşti şi la Iaşi. Planul cincinal (1966—1970) stabileşte o creştere puternică a producţiei de oţel şi în special o sporire masivă a producţiei de oţeluri aliate, factor hotărîtor în ridicarea eficienţei economice şi a calităţii maşinilor şi utilajelor, în 1970 se va acoperi din producţia internă circa 95% din consumul total de laminate al economiei naţionale. Prin intrarea în funcţiune a unităţilor siderurgice aflate în prezent în construcţie: Combinatul „Gheorghe Gheorghiu-Dej“ de Ia Galaţi (căruia i se vor aloca 2/3 din totalul fondurilor de investiţii alocate siderurgiei în actualul cincinal), Uzina metalurgică Bucureşti şi blu-mingul de la Hunedoara, se va asigura la sfîrşitul cincinalului aproximativ 70% din sporul producţiei. Industria metalurgiei neferoase se dezvoltă cu precădere prin valorificarea unor bogate şi variate resurse interne şi satisface în măsură mereu cres-cîndâ nevoile de metale neferoase ale economiei naţionale, în perioada 1951 — 1965, metalurgia neferoasă (inclusiv extracţia minereurilor neferoase) s-a dezvoltat într-un ritm mediu anual de 14,2%, sporindu-şi producţia de 7,3 ori. Minereuri complexe se exploatează în regiunile Maramureş, Hunedoara, Banat şi Cluj. Pirite şi pirite cuprifere se extrag în regiunile Cluj, Mureş-Autonomă Maghiară, Suceava şi Dobrogea. Minereuri auro-argentifere se exploatează în regiunile Hunedoara, Maramureş şi Cluj. Exploatări de bauxită se fac în reg. Crişana. Se mai exploatează minereuri de crom (în Banat), de mercur (în reg. Hunedoara) şi alte minereuri neferoase. Principalele instalaţii de prelucrare a minereurilor se află în a-propierea centrelor de extracţie. Centrele cele mai importante ale metalurgiei neferoase se află la Baia Mare (cupru, plumb, aur, argint), Ia Copşa Mică (zinc şi plumb), Oradea (alumină), Slatina (aluminiu), Zlat-na (cupru, aur), Izvorul Ampo-iului (mercur). în 1970 producţia de metale neferoase va asigura integral necesităţile de zinc, plumb şi aluminiu, creînd însemnate disponibilităţi pentru export; nevoile mult sporite de cupru vor fi satisfăcute din resurse interne în proporţie de peste 3/4. Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor asigură într-o măsură tot mai mare promovarea progresului tehnic în întreaga economie naţională. în perioada 1951 — 1965, dezvoltîndu-se într-un ritm mediu anual de 18,5%, şi-a mărit producţia de 13 ori. La sfîrşitul anului 1965 ea acoperea peste două treimi din necesarul de utilaj al economiei, iar în unele ramuri în întregime. Numai în perioada 1960— 1965 industria constructoare de maşini a introdus în fabricaţie şi a dat economiei naţionale circa 2 000 de noi tipuri de maşini, utilaje şi instalaţii moderne, printre care: locomotive diesel-electrice de 2 100 CP, instalaţii de foraj de 315 tone, care asigură forarea sondelor de ţiţei şi gaze la adîncimi mari, tractoare de 65 CP, tractoare pe şenile de 130 CP, noi tipuri de autocamioane, cargouri de 3 500 tdw pentru cherestea, strunguri carusel cu diametrul de 2 000 şi 2 500 mm şi alte maşini-unelte, agregate hidroenergetice, instalaţii diverse şi utilaje complexe etc. Utilaje energetice se construiesc la Reşiţa (motoare diesel, turbine, generatoare şi motoare electrice), Braşov (diverse motoare cu combustie intefnă şi motoare electrice); Bucureşti (diverse motoare cu combustie internă, cazane de presiune şi maşini electrice), Timişoara şi Craiova (motoare electrice), Cîmpulung (motoare mici cu combustie internă) ş.a. Maşini-unelte pentru prelucrarea metalelor se produc la Arad (strunguri). Oradea (şe-pinguri, maşini de găurit cu coloană, freze universale şi de sculărie etc.), Bucureşti (strunguri carusel, maşini de găurit şi de alezat orizontale, diverse tipuri de maşini-agregat etc.). Sibiu (prese cu excentric, ferăs-traie alternative, polizoare duble etc.) ş.a. Rulmenţi se fabrică la Bîrlad şi la Braşov. Utilaje tehnologice pentru diverse ramuri industriale se construiesc la Bucureşti (utilaj pentru industria chimică, pentru industria materialelor de construcţie, pentru industria petrolieră, pentru telecomunicaţii etc.), Ploieşti, Tîrgovişte, Cîmpina şi Bacău (utilaj petrolier), Braşov (utilaj pentru industria chimică şi petrolieră), Reşiţa (utilaj minier, petrolier şi siderurgic), Satu-Mare, Petroşeni şi Oraşul dr. Petru Groza (utilaj minier), Brăila (utilaj pentru industria materialelor de construcţii), Sibiu (utilaj minier şi pentru industria materialelor de construcţii) ş.a. Mijloace de transport se produc la Braşov (autocamioane), Craiova (locomotive diesel-electrice), Bucureşti (vagoane, autobuze, autoutilitare, troleibuze etc.), Arad (vagoane de călători şi marfă), Galaţi ROMANIA 222 ROMÂNIA ( mv maritime şi fluviale), I lu nu-Sevcrin (nave fluviale şi vagoane). Olteniţa (nave fluviale) ş.a. Tractoare se fabrică la Braşov. Diverse maşini agricole se fabrică la Bucureşti (semănători, combine, diverse maşini de recoltat, de împrăştiat îngrăşăminte etc.), la Craiova, Timişoara şi Topleţ. Aparate şi utilaje electrotehnice se produc la Bucureşti (piese radio şi semiconductoare, cabluri, elemente de automatizare, radioreceptoare, televizoare etc.), Craiova (maşini şi apa-rataj electric de înaltă şi joasă tensiune), Timişoara (pilc electrice) etc. Utilaje pentru industria textilă şi alimentară se fabrică la Cluj (maşini de filat, de răsucit, de cardat, războaie de ţesut automate, maşini şi utilaje pentru industria alimentară) ş.a. Utilaje pentru economia forestieră se produc la Roman şi Reghin. Diverse aparate de precizie se construiesc la Bucureşti, Sibiu, Arad ş.a. Aparate şi instrumente medicale se produc la Sibiu şi Bucureşti. In vederea acoperirii sporite a nevoilor de ma- şuu, instalaţii, utilaje, piese de schimb etc. ale economici este prevăzut ca această ramură să se dezvolte şi în viitor într-un ritm susţinut şi cu prioritate faţă de alte ramuri ale economici naţionale, în cadrul ci asigurîn-du-sc un ritm de dezvoltare mai rapid industriei electrotehnice şi electronice. Pînă în 1970 producţia industriei construcţiei de maşini şi a prelucrării metalelor aproape se va dubla faţă de 1965; peste 30% din întreaga producţie o vor reprezenta produsele noi, linii tehnologice complete, echipamente tehnice variate şi complexe, realizate la nivel mondial. Industria chimică dispune de o bogată şi variată bază de materii prime (sare, gaze naturale, petrol şi derivate ale industriei petroliere, pirite, cărbune, lemn, stuf etc.). Ea constituie una dintre ramurile cele mai dinamice ale economici naţionale; între 195 1 şi 1965 şi-a sporit producţia cu 22,3% în medic pe an şi a ajuns în 1965 la o producţie de 21 de ori mai mare decît în a n ii i 1950. Se fabrică piodusc sodice şi clo- rosodice în Oraşul Ghcorghc Ghcorghiu-Dej, Ocna-Mureş, Govora, Turda şi Tîrnăvcni. Acid sulfuric se obţine la Baia Marc, Turnu-Măgurclc, Năvodari, Zlatna, Copşa Mică, Victoria, Tîrnăvcni ş.a., acid clorhidric la Baia Marc, Turda, Tîrnăvcni. îngrăşăminte chimice şi antidăunători se produc la Piatra-Neamţ, Tîrgu-Murcş, Făgăraş, Victoria, Craiova (îngrăşăminte azotoasc). Năvodari, Valea Călugărească (îngrăşăminte fosfaticc), Tur- ROMANIA 223 ROMANIA nu-Măgurele (îngrăşăminte ternare cu fosfor, azot şi ^aliu etc.) şi în Oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej (insectofungi-cide). Carbid se obţine la Tîrnă-veni, iar electrozi şi materiale abrazive la Cluj, Bucureşti, Seini. Negru de fum se produce la Copşa Mică şi Tîrnă-veni; cauciuc sintetic în Oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej; mase plastice la Craiova, Oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, Turda, Făgăraş, Victoria, Pia-tra-Neamţ, Tîrnăveni ş.a.; detergenţi la Ploieşti. La Piatra-Neamţ se produc fire şi fibre sintetice, la Brăila, Lupeni, Bucureşti fire şi fibre artificiale. Celuloză şi hîrtie se produce la Brăila, Călăraşi, Constanţa, Buşteni, Braşov, Suceava, Piatra-Neamţ, Dej ş.a. Coloranţi şi vopsele se fabrică la Braşov, Bucureşti, Oradea, Timişoara, Arad ş.a. Medicamente se produc la Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Oradea. Tananţi se obţin la Piteşti, Vişeul de Sus şi Orăştie. Dezvoltarea în continuare în ritm susţinut a industriei chimice situează această ramură pe primul loc în ce priveşte ritmul de creştere a producţiei. Dinamismul şi diversificarea producţiei ei se bazează pe dezvoltarea petrochimiei. Industria chimică este orientată în principal spre valorificarea complexă a resurselor naturale ale ţării, accentul punîndu-se pe chimizarea gazului metan şi a produselor petroliere, asigu-rîndu-se totodată şi dezvoltarea corespunzătoare a industriei produselor de bază ale chimiei anorganice. Se va dezvolta îndeosebi producţia de îngrăşăminte, de produse pentru combaterea dăunătorilor, de bio-stimulatori şi medicamente pentru uz veterinar, de fibre şi fire chimice, de materiale plastice şi răşini sintetice, de cauciuc sintetic, coloranţi, hîrtie, lacuri, vopsele, cerneluri, medicamente etc. între anii 1966 şi 1970 producţia globală a industriei chimice va creşte de peste două ori. Industria materialelor de construcţie se dezvoltă valori-ficînd o bogată şi variată bază de materii prime (calcar, marnă, argile, nisip cuarţos, dolomit, feldspat, granit, bazalt, mar- mură etc.). în perioada 1951 — 1965 producţia ramurii s-a dezvoltat într-un ritm mediu anual de 15,4%, ajungînd în 1965 să fie de 8,6 ori mai mare decît în 1950; ea acoperă necesarul mereu crcscînd deproduse ale economiei naţionale. Se produce ciment la Bîrseşti, Fieni, Medgidia, Turda, Bicaz, Sinaia, Comarnic, Cernavodă, Gura Văii ş.a., azbociment la Bicaz şi var îndeosebi în regiunile Ploieşti, Braşov, Cluj, Oltenia. Cărămidă se fabrică în toate regiunile ţării, iar ţigle Ia Jim-bolia, Cărpiniş, Lugoj, Bucureşti, Roman, Piatra-Neamţ, Satu-Mare ş.a. Produse refractare se fabrică Ia Aştileu, Azuga, Baia Mare, Braşov, Dej, Cluj, Medgidia, Pleaşa, Reşiţa ş.a. Geamuri şi sticlărie se produc Ia Scăieni, Poiana Codrului, Albeşti, Pădurea Neagră, Sighişoara, Mediaş, Tîrnăveni, Turda, Tomeşti, Ploieşti ş.a., iar porţelanuri şi faianţă Ia Ploieşti, Timişoara, Cluj, Sighişoara. Cahle de teracotă se produc la Deva, Bistriţa, Ciurea, Sibiu ş.a. Carton asfaltat şi materiale izolante se fabrică la Bucureşti şi Berceni, iar stufit la Tulcea şi Brăila. Prefabricate din beton se produc la Bucureşti, Roman, Constanţa, Galaţi, Piteşti, Craiova, Petroşeni, Braşov, Hunedoara (Bîrcea), Cluj, Oradea, Giurgiu, Cernavodă ş.a. Industria de exploatare şi prelucrare a lemnului se dezvoltă prin valorificarea superioară şi complexă a resurselor interne de lemn. în perioada 1951 — 1965 producţia acestei ramuri a crescut într-un ritm mediu anual de 11,3% şi a ajuns în 1965 să fie de aproape 5 ori mai mare decît în 1950. Unităţi industriale de prelucrare a lemnului sînt repartizate în toată ţara, dar mai ales în zona Carpaţilor. Combinate şi complexe de industrializare a lemnului se găsesc la Bucureşti, Brăila, Blaj, Piteşti, Rîmnicu-Vîlcea, Tg.-Jiu, Comăneşti, Gălăuţaş, Gherla, Dej, Suceava, Turnu-Severin, Sighetul Marmaţiei ş.a. Se produc: cherestea (în zona carpatică a regiunilor Suceava, Bacău, Maramureş, Mureş-Autonomă Maghiară, Braşov, Ploieşti, Argeş, Cluj ş.a.), lăzi şi ambalaje (Gheor- gheni. Frasin, Galaţi, Vatra Dornei ş.a.), mobilă (Tg.-Mureş, Arad, Timişoara, Bucureşti, Cluj, Dej, Sighetul Marmaţiei, Galaţi, Suceava ş.a.), articole de dogărie (Fălticeni, Bucureşti, Piteşti, Caransebeş, Oradea, Baia Mare, Miercurea-Ciuc ş.a.), articole de sport şi instrumente muzicale (Reghin, Sibiu), furnire şi placaje (Bucureşti, Tg.-Mureş, Braşov, Gu-geşti, Băbeni-Bistriţa, Caransebeş ş.a.), plăci aglomerate şi fibrolemnoase, articole tehnice speciale etc. Cantităţi mari de lemn sînt îndreptate spre chimizare. Industria uşoară prelucrează cantităţi continuu sporite de materii prime furnizate de agricultură şi de industria chimică, cît şi unele materii prime importate (bumbac, iută etc.). Se produc: fire de bumbac (Bucureşti, Arad, Sf.-Gheorghe, Piteşti, Galaţi, Timişoara, Lugoj, Iaşi, Tălmaciu, Mediaş, Botoşani, Pucioasa ş.a.), fire de cînepă şi in (Fălticeni, Balo-teşti ş.a.), fire artificiale (Brăila, Bucureşti şi Lupeni), fire de mătase (Lugoj), ţesături de bumbac şi tip bumbac (Bucureşti, Buhuşi, Arad, Cisnădie, Sf.-Gheorghe, Piteşti, Timişoara, Lugoj, Botoşani, Roşiorii de Vede, Galaţi, Giurgiu, Iaşi, Orşova, Oradea, Satu-Mare, Ploieşti, Pucioasa, Mediaş, Sighişoara ş.a.), ţesături de lînă şi tip lînă (Buhuşi, Bacău, Braşov, Azuga, Cisnădie, Sibiu, Bucureşti, Ploieşti, Lunca Clinicului, Sighişoara, Cluj ş.a.), ţesături de mătase şi tip mătase (Lugoj, Cisnădie, Bucureşti, Timişoara, Mediaş şi Sighişoara), tricotaje (Bucureşti, Braşov, Sibiu, Arad, Iaşi, Oradea, Satu-Mare, Cluj, Sighetul Marmaţiei, Sebeş, Piatra-Neamţ, Tg.-Mureş, Mediaş ş.a.), confecţii (Bucureşti, Bacău, Brăila, Oradea, Arad, Sibiu, Tg.-Mureş, Botoşani, Iaşi, Braşov, Galaţi, Satu-Mare, Timişoara ş.a.), pălării (Periam şi Timişoara). Producţia de încălţăminte şi articole din piele se dezvoltă în Bucureşti, Cluj, Oradea, Timişoara, Bacău, Sibiu, Iţcani, Bucovăţ, Mediaş, Alba-Iulia, Arad, Jimbolia, Satu-Mare, Sebeş, Agnita, Ploieşti, Galaţi, Rîmnicu-Vîlcea ş.a., iar cea de ROMÂNIA 224 ROMÂNIA blănărie şi marochinărie la Bucureşti, Orăştie, Vatra Dornei, Cîmpulung Moldovenesc, Braşov, Timişoara, Oradea, Tg.-Mureş ş.a. Se mai produc şi alte sortimente din piele (articole tehnice, harnaşamente, curele de transmisie etc.). Planul cincinal prevede un spor de 60% în domeniul industriei uşoare, creşterea varietăţii şi calităţii producţiei. In sporirea producţiei de bunuri de consum, un rol însemnat revine cooperaţiei meşteşugăreşti, care, în anii cincinalului, urmează să se ridice la nivelul celorlalte ramuri ale economiei; activitatea ei va fi orientată spre lărgirea gamei de produse de consum, în special spre realizarea acelor produse care solicită o pricepere şi o măiestrie deosebită. Industria alimentară se dezvoltă pe o bază largă şi variată romantică în versuri, Al. Odbbescu cu nuvela istorică şi cu eseul. Un rol important în stimularea creaţiei literare au, începînd din 1863, societatea „Junimea" şi revista acesteia, „Convorbiri literare" (1867), dominate de personalitatea lui Titu Maio-rescu, cu merite în promovarea unor scriitori de valoare, în demascarea imposturii literare, în afirmarea necesităţii unor criterii de judecată estetică sigure şi în combaterea aberaţiilor lingvistice. Ca un reflex, al răspîndirii socialismului, revista ieşeană „Contemporanul" (1881), în special prin C. Do-brogeanu-Gherea, pune bazele criticii literare materialiste româneşti, opuse autonomismului estetic promovat de „Junimea", . încurajînd literatura realistă şi militantă. Paralel, în Transilvania, „Familia" (1865), condusă de Iosif Vulcan, sprijină dezvoltarea literaturii naţionale, „Tribuna" (1884), aflată sub direcţia lui I. Slavici, promovează realismul popular, iar la Bucureşti „Literatorul" (1880) preconizează, prin Al. Macedonski, la început, reînvierea tradiţiei paşoptiste şi, ulterior, fructificarea experienţei literare europene moderne. în ultimele decenii ale sec. al XlX-Iea, literatura română cunoaşte o impetuoasă afirmare prin contribuţia unor creatori ca: Mihai Eminescu, poet naţional şi unul dintre marii romantici ai lumii; Ion Creangă, povestitor de adîncă substanţă epică şi de inegalabilă savoare; I.L. Caragiale, dramaturg şi prozator satiric, cel mai de seamă reprezentant al realismului critic românesc; I. Slavici, nuvelist şi romancier, preocupat de probleme etice; Al. Macedonski, romantic avîntat, precursor al simbolismului. Din generaţia mai tînără se afirmă George Coşbuc, poet al ţărănimii, al revoltei, sociale, al naturii şi al trecutului eroic; B. Şt. Delavrancea, prin nuvelele consacrate denunţării parazitismului 'Social; Al. Vlahuţă, prin poeme patetice şi prin nuvele inspirate din „durerile lumii"; Duiliu Zamfirescu, poet de orientare clasicizantă, autorul primului roman ciclic din literatura română. Literatura română a sec. al XX-lea oferă un peisaj complex, în care se înfruntă tendinţe diverse, re-flectînd starea de spirit a diferitelor clase şi pături sociale, în prima etapă, încheiată efectiv în anii celui dintîi război mondial, se remarcă activitatea revistei „Sămănătorul" (1901), sub direcţia lui N. Iorga, promovînd o literatură tradiţională, dedicată satului şi străbătută de spirit popular, dar care alunecă adesea în idilism şi patriarhalism desuet, a revistei de orientare poporanistă „Viaţa românească" (1906), în frunte cu C. Stere şi G. Ibră-ileanu, care contribuie la consolidarea poziţiilor realismului, şi a revistei „Viaţa nouă" (1905), condusă de O. Densusianu, care stăruie asupra necesităţii inovării în sensul adeziunii la simbolism. Sursele de inspira-^ţie predominante sînt în această etapă satul, peisajul şi istoria naţională. Poezia e reprezentată de Şt. O. Iosif, cîntăreţ al dragostei, al naturii şi al trecutului eroic în spirit folcloric şi heinean; O. Goga, tribun al revoltei sociale şi al revendicărilor naţionale; Pa-nait Cerna, autor de patetice poeme filozofice; D. Th. Necu-luţă, interpret al aspiraţiilor proletariatului ş.a. Proza e ilustrată de C. Hogaş, sensibil mai ales la măreţia peisajului carpatin, de I* Al. Brătescu-Voineşti, remarcabil prin nuvelele sale consacrate inadaptabililor, de G. Galaction şi I. Agîrbiceanu, autori ai unei opere în proză care explorează drame morale şi sociale, de M. Sadoveanu, care îşi începe în această epocă îndelungata şi prodigioasa activitate creatoare cu povestiri şi romane din viaţa satului, a trecutului romantic şi a tîrguşoarelor unde se ofilesc idealuri. în dramaturgie se impun B. Şt. Delavrancea şi Al. Davila cu drame istorice, Victor Eftimiu cu lucrări de inspiraţie folclorică, M. Sorbul cu piese psihologice ş.a. D. Anghel, poet al florilor, Emil Isac, cu tentativele sale de restructurare prozodică a poeziei, G. Bacovia, cu poeme de atmosferă şi de notaţie, I. Minulescu, cu versuri încărcate de muzicalitate ş.a., adoptă, în modalităţi originale, atitudini şi mijloace de expresie simboliste. în aceeaşi perioadă se afirmă în critica literară llarie Chendi şi I. Trivale, iar în estetica literară M. Dragomi-rescu, discipol al Iui T. Maio-rescu, de orientare dogma-tic-estetizantă. în deceniile din- ROMÂNIA 243 ROMÂNIA tre cele două războaie mondiale se desăvîrşeşte procesul încadrării literaturii române în contextul literaturii universale, precum şi al diversificării ei ca arii de cuprindere, specii, grupări literare sau orientări estetice. Principalele tendinţe literare ale acestei perioade sînt: tendinţa realistă, susţinută de scriitori grupaţi în jurul revistei „Viaţa românească" şi de publicaţiile conduse sau îrirîurite de P.C.R. („Bluze albastre", „Cuvîntul liber", „Reporter", „Korunk" ş.a.); tendinţa modernistă, promovată de revista „Sburătorul" şi de E. Lovinescu, promotor al teoriei sincronismului; tendinţa avangardistă, teoretizată de revistele „Integral", „unu", „Contimporanul", „75 HP", susţinînd dadaismul, suprarealismul, futurismul; tendinţa tradiţionalistă ortodoxistă, în ultima perioadă, profascistă, sprijinită de revista „Gîndirea". Este epoca în care critica, teoria şi istoria literară română cunosc un moment de notabilă eflorescenţă şi de ramificare a problematicii prin G. Ibrăi-leanu (cercetător al specificului naţional), prin Paul Zari-fopol (eseist şi polemist, editor al lui Caragiale), prin E. Lovinescu (analist, de pe poziţii impresioniste, al fenomenului beletristic contemporan), prin G. Călinescu (exeget al lui Emi-nescu şi autor al unei istorii a literaturii române studiate în contextul celei universale), prin Tudor Vianu (estetician de o-rientare raţionalistă şi fin interpret al stilurilor individuale), prin Pompiliu Constantinescu (spirit analitic cu profunde judecăţi de valoare asupra fenomenului literar contemporan), prin Perpessicius (cronicar subtil al actualităţii literare şi editor al operei eminesciene), prin Şerban Cioculescu (erudit comentator al operei lui Caragiale), prin VI. Streinu (cu investigaţiile sale privind clasicii. şi istoria versificaţiei) ş.a. G. Bogdan-Duică, D. Popovici şi I. Breazu au adus contribuţii în istoriografia literară comparată, N. Iorga, S. Puşcariu şi N. Cartojan în cercetarea literaturii române vechi şi a cărţilor populare, iar D. Caracostea în valorificarea poeziei eminesciene şi a baladei populare. Epoca înregistrează o remarcabilă varietate de teme, probleme, modalităţi şi stiluri. Cu Mihail Sa-doveanu, temperament structural romantic, viziunea epopeică, rapsodică a istoriei şi naturii patriei cunoaşte o expresie memorabilă. Cu Liviu Re-breanu, ctitorul romanului românesc modern, maestru al arhitecturii epice, realităţile rurale cu implicaţii tragice, dramele conştiinţei morale, atro-cităţilejDrimului război mondial sînt reflectate de pe poziţiile unui realism obiectivat. Prin Camil Petrescu, proza se orientează spre surprinderea raporturilor antagonice dintre intelectualul cinstit şi societatea capitalistă şi spre analiza sufletului uman torturat de întrebări. Cu Hortensia Papadat-Bengescu, analistă mai ales a psihologiei feminine şi a cazurilor patologice, se realizează romanul destrămării vechilor familii. Prin Cezar Petrescu (care a cristalizat secvenţe dintr-o proiectată cronică a veacului), prin I.M. Sadoveanu, solicitat de problema condiţiei sociale a arivistului şi G. Călinescu, cunoscător al mediului citadin, sînt subliniate critic aspecte caracteristice vieţii burgheze şi se aclimatizează formula romanului balzacian. Matei I. Caragiale se arată preocupat de psihologia „crailor" de început de veac, Gib I. Mihă-escu explorează cu precădere contrastul dintre teluric şi ideal în viaţa sentimentală, Anton Holban sondează prin-tr-o analiză lucidă, uşor amară, zonele incertitudinilor sentimentale, G.M. Zamfirescu lumea mahalalei, Ionel Teodorea-nu mirajul copilăriei, G.Ibrăi-leanu psihologia vîrstelor, Pa-nait Istrati avatarurile lumpen-proletarilor şi haiducilor, Pavel Dan, satul transilvan devorat de contradicţii. Ion Călugăru, atmosfera de marasm a tîrgu-rilor provinciale, AI. Sahia, lupta proletariatului român organizat. Cu T. Arghezi pamfletul, iar cu Geo Bogza reportajul cîştigă virtuţi literare. I.A. Bassarabescu, D.D. Pătrăş-canu, Gh. Brăescu, AI. O. Teo- doreanu se impun prin nuvele, schiţe şi povestiri umoristice, iar Urmuz prin proza satirică suprarealistă. Poet al zbuciumului interior, al setei de puritate şi de certitudini, T. Arghezi dă cuvîntului sensuri şi străluciri surprinzătoare. Cu L. Blaga, rec'eptiv o vreme la sugestiile expresionismului şi apoi ale folclorului, lirismul se înscrie în zonele misterioase ale inefabilului. Prin Ion Barbu, tradiţiile antonpanneşti, pitorescul balcanic se asociază cu atitudinea parnasiană şi experimentul ermetic. Ion Pillat face să reînflorească pastelul şi reafirmă atitudinea lirică clasicizantă;' Adrian Maniu cultivă decorativul, stilizînd motive populare; Vasile Voiculescu dă o strălucire nouă alegoriei şi limbajului poetic dur, aspru, de sursă populară; poezia lui AI. Philippide se caracterizează printr-o viziune faustică; Ion Vinea se afirmă cu o poezie de notaţie, sensibilă şi cerebrală, Camil Petrescu evocă atmosfera primului război mondial cu tonalităţi umanitare şi se manifestă ca remarcabil poet de idei; Demostene Botez dă glas unor atitudini elegiace; B. Fun-doianu se realizează ca poet al roadelor pămîntului; G. To-pîrceanu îmbină umorul lucid cu duioşia; M.R. Paraschivescu se dezvăluie ca interpret al unei umanităţi înrobite şi al elementelor naturii, iar Mihai Beniuc şi Magda Isanos, ca poeţi protestatari şi vizionari ai unei epoci revoluţionare. în dramaturgie, V. Eftimiu abordează comedia satirică de moravuri, tragedia cu implicaţii mitologice sau drama cu subiect naţional, Camil Petrescu înfăţişează setea de absolut, tragismul existenţial al intelectualului nonconformist, G.M. Zamfirescu e atras de culorile sumbre ale periferiei marelui oraş, Victor Ion Popa relevă forţa înnoitoare a dragostei şi a solidarităţii umane, Tudor Muşatescu supune ironiei mentalitatea mic-burgheză şi politicianismul, G. Ciprian oglindeşte cu compasiune soarta omului simplu, Al. Kiriţescu ridiculizează moravurile burgheziei provinciale, iar Mihail Sebastian sondează rezervele de puritate ale fiin- ROMÂNIA 244 ROMÂNIA ţei umane şi demască abjecţiu-nea goanei după avere. După 23 August 1944, literatura română trece într-o nouă etapă, dominată de ideile umanismului socialist, dezvăluie noi surse şi valori ale realismului, precumpănitor sociale şi etice. Revistele literare şi Uniunea scriitorilor sprijină noua orientare şi reunesc, într-un puternic front unitar, scriitori din toate generaţiile. Literatura cunoaşte o remarcabilă înflorire şi varietate. In proză, M. Sadoveanu, rememorînd trecutul legendar, pune accentul pe ideea schimbului îm-prospătător de forţe , dintre eroul popular şi mase,, temă proprie şi Iui Camil Petrescu, care reconstituie în frescă momentul paşoptist. Zaharia Stancu evocă liric atmosfera întunecată a satului dunărean de Ta începutul veacului. George Călinescu dezbate evoluţia intelectualului de la apolitism Ia atitudinea militantă. Geo Bogza se remarcă prin proză simbolică, reportaj şi note de drum. Marin Preda realizează monografia satului din anii premergători celui de-al doilea război mondial, relevînd laturile dramatice ale existenţei sale, transformările intervenite în conştiinţa oamenilor în anii socialismului şi prospectează lumea noii intelectualităţi. Eugen Barbu, atras de faptul neobişnuit, scrie romanul mahalalei bucu-reştene de altădată, surprinde aspecte dure ale încleştărilor de clasă din ilegalitate şi prezintă, paralel, biografii contemporane, subliniind mutaţii sociale şi etice petrecute în mediul muncitoresc. Titus Po-povici, în tradiţia prozei obiective transilvănene, înfăţişează chipul tînărului intelectual ne-conformist din anii dictaturii militare fasciste şi frămîntările ţărăneşti din timpul luptei pentru înfăptuirea reformei agrare postbelice. V. Em. Ga-lan conturează fizionomii de comunişti angrenaţi în lupta de transformare socialistă a satului. Ion Lăncrănjan expune, în largi panouri epice, procesul de cooperativizare a agriculturii şi ecoul lui în conştiinţa ţăranului român. în limba română, ca şi în limbile naţio- nalităţilor conlocuitoare, aceste teme sînt abordate în numeroase ipostaze inedite. Se scriu romane şi povestiri de evocare a trecutului eroic îndepărtat (O.W. Cisek, E. Camilar), a luptei comuniştilor în ilegalitate (T. Mazilu, N. Jianu, Fr. Munteanu), a celui de-al doilea război mondial (L. Ful-ga, A. Mihale ş.a.), a unor momente ale transformării socialiste a ţării (R. Tudoran, Nagy Istvân, N. Breban) şi a prefacerilor survenite mai ales în conştiinţa ţărănimii (Fănuş Neagu, N. Velea, Szabo Gyula, D.R. Popescu, Şt. Bănulescu, Vasile Rebreanu ş.a.). Se cultivă cronica, fresca (I. Pas), „Bildungsroman“-uI (I.M. Sadoveanu), naraţiunea satirică şi umoristică, de aventuri, de anticipaţie, proza precumpănitor analitică, obiectivă, de acţiune, lirică, de atmosferă, simbolică, de evocare, povestirea cu inflexiuni romantice, romanul unei familii sau al unei colectivităţi, reportajul liric, eseistic, notele de drum. O dezvoltare necunoscută epocilor anterioare caracterizează proza pentru copii. 0 vreme se experimentează poezia militantă obiectivată, menită să descopere în realitatea înconjurătoare latura inedită, elocventă prin ea însăşi (Veronica Po-rumbacu, N. Tăutu, A. Toma), celebrîndu-se forţa omului descătuşat, biruitor al naturii (Mi-hu Dragomir), frumuseţea patriei (VictorTulbure), semnificaţiile luminoase ale socialismului (M. Beniuc, Alfred Mar gul-Sperber, Al. Andriţoiu, I. Brad, Aurel Rău), lupta pentru pace (Maria Banuş, Radu Boureanu), gestul eroic (E. Je-beleanu, Dan Deşliu). Paralel, poezia cîştigă valenţe noi şi devine progresiv mai personală. T. Arghezi, mereu altul cu fiecare volum, trăieşte sentimentul împlinirilor şi al marilor descoperiri tulburătoare. L. Blaga laudă lumina, puterea vitală a dragostei. V. Voiculescu celebrează omul şi dragostea în spirit rinascentist, dezvă-Iuindu-şi totodată talentul de povestitor şi de creator de mituri. V. Eftimiu scrie sonete de factură parnasiană, închinate patriei şi limbii ro- mâne, Demostene Botez compune poeme inspirate de lupta revoluţionară pentru socialism, G. Călinescu se relevă ca poet al materiei şi al setei de cunoaştere, M. Beniuc se impune prin poemele sale meditativ-etice şi mobilizatoare, izvorîte din colocviul purtat cu timpul, cu istoria şi cu semenii, E. Jebe-leanu se distinge prin nota polemică, alegorică şi profetică, SzemUr Ferenc prin ţinuta clasicizantă a versului, Maria Banuş prin senzualismul şi patetismul viziunii, Kiss Jeno prin tonul meditativ al liricii sale, R. Boureanu prin ima-gism, feeric şi graţios, Meliusz Jozsef prin revărsările sale maiakovskiene, M.R. Paraschi-vescu prin elogiul adus ţării, eroilor şi elementelor firii, Marcel Breslaşu prin virtuozitatea fabulei şi a versificaţiei, Horvâth Imre prin caracterul sentenţios al expresiei, iar Cicerone Theodorescu prin ascuţimea satirică a rondelurilor. O diversitate similară caracterizează şi creaţia poeţilor mai tineri. Lirica se diferenţiază, cunoscînd nuanţări meritorii: se cultivă oda romantică şi confesiunea dominată de sentimentul cosmosului (Mihu Dragomir), explorarea zărilor luminoase ale existenţei (Letay Lajos), poezia de tonalitate optimistă (Victor Tulbure), frumosul cotidian şi universul copilăriei (Dan Deşliu), cînte-cul ostăşesc (N. Tăutu), pamfletul (E. Frunză), demitizarea (Geo Dumitrescu), împletirea pasionalului cu lucidul (Nina Cassian), gestul solemn, grav şi contemplativ (A E. Ba-consky), stampa expresivă (Aurel Rău), atitudinea clasicizantă (Şt. A. Doinaş), simţămintele suave şi gingaşe (T. Utan), tonalitatea vizionară alter-nînd cu romanţa şi madrigalul (Al. Andriţoiu), viziunea agrestă (Ion Horea), cîntecul pămîntului natal şi al istoriei contemporane (Ion Brad). Poezia Iui N. Labiş, care vibrează pentru puritate, armonie, luciditate şi antiinerţie, a deschis drum unui impresionant şir de tineri poeţi, printre care se disting glasurile Iui Ion Gheor-ghe, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Marin Sorescu, Ion ROMANIA 245 ROMANIA Alexandru, Ana Blandiana, Adrian Păunescu ş.a. O notabilă dezvoltare cunoaşte şi poezia pentru sau despre copii, scrisă fie de poeţi afirmaţi cu deosebire în alte planuri (Otilia Cazimir), fie de autori profilaţi pe un atare gen de literatură. Istoria, populată de eroi încleştaţi în ciocniri vitale menite a reliefa momente din trecutul eroic sau rolul unor personalităţi de frunte ale istoriei noastre, animă dramaturgia lui Camil Petrescu (cu evocarea figurii lui Bălcescu sau à lui Caragiale), a lui Mircea Şte-fănescu (Matei Millo, Emi-nescu sau Cuza-Vodă), sau pe aceea a lui V. Eftimiu (atras de vremile haiduciei). Lupta comuniştilor pentru libertate, momentul insurecţiei armate inspiră pe Aurel Ba-ranga, Al. Voitin, Horia Lovi-nescu, Titus Popovici ş.a. Majoritatea dramaturgilor a-bordează o tematică izvorîtă direct din realităţi ale construcţiei socialismului, contu-rînd tipuri inedite, fenomene, evenimente, situaţii sociale şi psihologice şi medii în ipostaze necunoscute anterior: lumea furnaliştilor şi minerilor(Mihail Davidoglu), a şantierelor şi a uzinelor socialiste (P. Everac, Dorel Dorian), a satelor coo-erativizate (Lucia Demetrius, ütô Andrâs), procesul de destrămare a familiei burgheze (H. Lovinescu). Factorul motor al multor piese e lupta de clasă în formele ei violente. în altele se vădeşte o pronunţată tendinţă de abordare a problemelor de ordin etic (A. Baranga, L. Demetrius, P. Everac, H. Lovinescu, Al. Mirodan ş.a.). Se încearcă drama de acţiune, patetică, de preocupări şi investigaţie socială, fresca, piesa de idei, comedia de moravuri şi de situaţii, dezbaterea etică, teatrul narativ sau publicistic, simbolurile. în domeniul criticii şi istoriei literare are loc un impetuos proces de revalorificare şi de reconsiderare a moştenirii culturale şi, paralel, de sprijinire a orientării scriitorilor pe noile coordonate ale umanismului socialist. După o fază incipientă în care atenţia s-a îndreptat, uneori exclusiv, spre dezbaterea problemelor de conţinut, istoria literară şi critica la zi au cunoscut un notabil reviriment în sensul aprecierii literaturii prin specificul acesteia. în acest spirit s-au realizat studii consacrate clasicilor sau scriitorilor mai recenţi (G. Călinescu, T. Vianu, Perpessicius, Şerban Ciocu-lescu, G.C. Nicolescu, Al. Dima, Al. Piru, D. Micu, Ov. S. Crohmălniceanu, G. Ivaşcu, Savin Bratu, Paul Cornea, A-drian Marino, George Mun-teanu, Pompiliu Mareea, Zoe Dumitrescu-Buşulenga ş.a.) ori a unor probleme de teorie literară (VI. Streinu, Silvian Iosifescu, Vera Călin, N. Tertu-lian ş.a.) şi s-au afirmat o serie de critici preocupaţi mai ales de fenomenul literar curent (I.D. Bălan, Al. Oprea, E. Si-mion, Paul Georgescu, Ion Lungu, Ion Oarcăsu, Victor Felea, Valeriu Rîpeanu, Matei Călinescu ş.a.). MUZICA Muzicalitatea poporului român s-a manifestat din cele mai vechi timpuri în varietatea de genuri vocale şi instrumentale ale folclorului. Apărut în procesul de formare a poporului şi a limbii române, folclorul muzical şi-a definit caracterul original în legătură cu limba şi cu sistemul de versificaţie. Studiul fenomenelor de sincretism din arta populară confirmă legătura structurală a muzicii cu poezia populară epică şi lirică, cu obiceiurile, cu jocurile şi cu teatrul nostru popular. Astfel, baladele (în special cîntecul păstoresc, haiducesc, de protest social), cîn-tate pe melodii proprii, sînt acompaniate de instrumente muzicale, iar cîntarea alternează cu recitative şi interludii muzicale...Doina, specie caracteristică genului liric, se deosebeşte de alte cîntece lirice prin melodia tărăgănată, contemplativă, duioasă. Muzica populară românească şi-a păstrat pînă astăzi originalitatea şi unele particularităţi arhaice şi în melodiile de joc, executate în ritmuri variate. Izvoare istorice, arheologice, muzicale atestă prezenţa muzicii în viaţa poporului. Cronica- rii români şi străini au consemnat aspecte ale muzicii populare, cu caracter militar sau de curte, iar vechi scrieri de muzică religioasă dovedesc o puternică ii originală activitate în acest domeniu. „Codex Cajoni** (sec. al'XVII-lea) şi o culegere de dansuri valahe cuprinsă în lucrarea „Istoria Daciei Transalpine** de Fr. J. Sulzer (sec. al XVIII-lea) sînt printre primele surse de notaţie privind muzica noastră populară şi de epocă. Valoroase mărturii despre muzica poporului nostru cuprinde lucrarea „Descrierea Moldovei**, realizată în sec. al XVIII-lea, de marele cărturar Dimitrie Cante-mir, printre altele, teoretician şi culegător al muzicii orientale. Începînd c\i şcoala de la Putna (sec. al XVI-Iea), muzica psaltică a adus pe plan creator şi prin activitatea de tipar o contribuţie asemănătoare cu aceea din domeniul picturii sau arhitecturii. Un prim rol de sintetizator al valorilor folclorice muzicale l-a împlinit, prin culegeri („Spitalul amorului"), creaţii, scrieri teoretice şi prin munca de popularizator, Anton P a n n (sec. al XlX-lea). Este de presupus că muzica de curte a claselor suprapuse nu se deosebea esenţial de muzica populară. în timpul domniilor fanariote, are loc, în Principate, un proces de orientalizare a muzicii orăşeneşti şi de curte, căruia îi ia locul, la sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XlX-lea, unul rapid şi profund de oc-cidentalizare. Cu formaţiile de operă străine care vin în Principate, îndeosebi în sec. al XlX-lea, se stabilesc aici primii muzicieni. Aceştia prelucrează cîntecul popular în forme simple, vocale sau instrumentale. 0 seamă de compozitori care au activat în secolul trecut, L. Wiest, J. A. Wach-mann, C. Mikuli, Al. Flech-tenmacher, Ed. Caudella, G. Stephănescu, C. Dimitrescu, au abordat genuri variate, de la cîntecul şi romanţa epocii pînă la simfonie şi cvartet, acordînd o deosebită atenţie genurilor scenice: vodevi- lul, opereta, opera. Puternica mişcare corală, re- ROMÂNIA 246 ROMÂNIA prezentată de G. Musicescu, G. Dima, I. Vidu, C. Porum-bescu, D.G. Kiriac, G. Cucu, promovează o artă cu conţinut educativ-patriotic, bazată pe prelucrarea cîntecului popular. Un rol deosebit de însemnat în dezvoltarea culturii noastre muzicale l-au avut înfiinţarea celor trei conservatoare, la Bucureşti, Cluj şi Iaşi, activitatea ansamblurilor corale din Lugoj, Iaşi, Sălişte, Poiana Sibiului ş.a., a fanfarelor militare şi civile, a Societăţii filarmonice, precum şi dezvoltarea criticii muzicale iniţiate de N. F i 1 i m o n. Prin prodigioasele sale calităţi de compozitor, violonist, pianist, dirijor, pedagog, George E n e s c u ridică viaţa muzicală românească de la începutul secolului nostru pe treapta afirmării sale moderne, universale, în genuri diferite: suită, sonată, simfonie, ansamblu de cameră, lied, operă. Sinteza dintre caracterul naţional şi cel universal înfăptuită de opera enes-ciană a constituit fundamentul pe care s-a clădit apoi şcoala muzicală românească modernă, în 1921 ia fiinţă Societatea compozitorilor români, care a urmărit concentrarea forţelor creatoare spre valorificarea personală a resurselor expresive ale cîntecului popular. Un rol important în ridicarea noilor generaţii de compozitori l-a avut A. Castaldi, primul profesor de compoziţie la Conservatorul din Bucureşti. El a cultivat la elevii săi interesul pentru formele simfonice şi programatice. Continuînd drumul deschis de A. Castaldi, compozitorii I.N. Otescu, A. Alessandrescu şi Const. C. Nottara au afirmat, în muzica noastră, orientarea stilistică impresionistă, pe atunci inovatoare, dîndu-şi totodată şi aportul personalităţii lor. Ei au excelat în creaţia programatică, in-spirîndu-se din subiecte mitologice, iar în creaţia de operă, adresîndu-se unor subiecte naţionale, au tins spre un conţinut original. O altă direcţie care a realizat o sinteză între principiile lui Castaldi şi muzica franceză tradiţională este reprezentată în acea epocă prin D. Cuclin, autor al unor lucrări simfonice de anvergură, S. Golestan, Al. Zirra ş.a., după cum F. Lazăr, D. Li-patti, Th. Rogalski şi-au conturat personalitatea în contact cu influenţele moderne ale neoclasicismului şi post-roman-tjsmului, rămînînd fideli surselor de inspiraţie populară. De o importanţă hotărîtoare în definirea trăsăturilor şcolii româneşti moderne este aportul creator rfl unor compozitori ca M. Jora, S. Drăgoi, M. Andricu, M. Negrea, P. Constantinescu, Z. Vancea, I.D. Chirescu. Formaţi în contact cu curentele înnoitoare ale muzicii europene din primele decenii ale' veacului nostru, aceşti muzicieni au pus bazele unei exprimări originale în muzica românească, investi-gînd cu predilecţie valorile, îndeosebi de ordin modal şi ritmic, ale folclorului ţărănesc. Toate aceste direcţii stilistice au comună tendinţă spre o artă bazată pe principiile realiste. Lucrările de valoare ale perioadei interbelice deschid drumul operei, baletului, suitei şi poemului simfonic, liedului, muzicii de cameră şi creaţiei corale moderne. Deceniile. 3 şi 4 contribuie în egală măsură la dezvoltarea activităţii critice, la intensificarea cercetării isto-rico-ştiinţifice, estetice, pedagogice, folclorice. Se remarcă studiile de bizantinologie ale lui I.D. Petrescu, cele de estetică muzicală ale lui D. Cuclin, cele istorice, pedagogice şi folclorice ale lui G. Breazul şi C. Brăiloiu. Ultimii doi sînt fondatorii folcloristicii româneşti pe baze moderne, sinte-tizînd rezultatele obţinute de D.G. Kiriac, T. Brediceanu, S. Drăgoi şi pe cele ale Iui B. Bartok, care s-a preocupat pe plan teoretic şi creator şi de folclorul românesc. Se fundează acum „Arhiva fonogra-mică“ (1927) şi, pe lîngă Societatea compozitorilor, „Arhiva de folclor** (1928), ambele constituind nucleul actualului Institut de etnografie şi folclor, între cele două războaie mondiale viaţa muzicală se intensifică prin înfiinţarea operelor române de la Bucureşti şi Cluj, prin reorganizarea vechii orchestre simfonice bucureş-tene, sub conducerea lui George Georgescu, avînd titlul de Filarmonică, prin crearea unei orchestre simfonice la Iaşi şi a orchestrei simfonice a Radiodifuziunii, prin activitatea coralelor „Carmen** şi „Cîntarea României**. Dintre şefii de orchestră se impun: A. Ciolan, Ion Nona Otescu, E. Mas-sini, Theodor Rogalski, Ionel Perlea, Alfred Alessandrescu. Prestigiul unor interpreţi cum sînt pianistul Dinu Lipatti, dirijorul George Georgescu a depăşit, alături de acela al lui George Enescu, hotarele ţării. Profundele transformări intervenite în viaţa socială, economică, politică şi culturală a ţării, după Eliberare, au avut ca urmare dezvoltarea impetuoasă a artei muzicale. însufleţiţi de idealurile epocii noastre, de frămîntările şi înfăptuirile ei, compozitorii au realizat lucrări valoroase, simfonice şi de cameră, opere, cîntece de masă, lucrări din celelalte genuri de creaţie muzicală, care au îmbogăţit patrimoniul culturii noastre şi au avut răsunet şi peste hotare. Sprijiniţi de Uniunea compozitorilor şi muzicologilor (întemeiată în 1949), ei desfăşoară o laborioasă şi susţinută . activitate pentru îmbpgăţirea continuă a mijloacelor de exprimare, pentru însuşirea măiestriei artistice, prin valorificarea continuă a patrimoniului culturii muzicale naţionale şi universale, cît şi a experienţei pozitive în tehnica componistică contemporană. Aceasta contribuie la diversificarea genurilor şi stilurilor, stimulează afirmarea personalităţilor. 0 parte dintre compozitorii care au activat între cele două. războaie mondiale îşi continuă şi îşi desăvîrşesc creaţia după Eliberare. Alţii, deşi debutează în anii premergători ultimului război, ajung la împlinirea operei lor în zilele noastre: T. Ciortea, Gh. Dumitrescu, I. Dumitrescu, L. Feldman, S. Toduţă, A. Mendelsohn, A. Stoia, V. Popovici, M. Socor, N. Buicliu, H. Jerea, C. Palade, O. Varga, M. Eisikovits. Dintre tinerii compozitori s-au remarcat, cu lucrări consacrate, ROMÂNIA 247 ROMÂNIA LIBERĂ unele distinse cu premii importante peste hotare: Z. Ala-dar, P. Bentoiu, W. Berger, Th. Bratu, D. Bughici, D. Ca-poianu, M. Chiriac, Gh. Cos-tinescu, Th. Grigoriu, L. Glo^ deanu, Al. Hrisanide, N. Is-trate, E. Junger, Şt. Niculescu, T. Olah, D. Popovici, R. Pala-di, Al. Paşcanu, L. Profeta, A. Porfetye, S. Sarchizov, A. Stroe, A. Vieru ş.a. Arta interpretativă românească, reprezentată în trecut prin personalităţi de faimă mondială ca N. Leonard, H. Darclee, D. Popovici-Bayreuth, E. Te-odorini, FI. Cristoforeanu, Gr. Gabrielescu, cunoaşte un remarcabil avînt; sînt cunoscuţi în 'lumea întreagă cîntăreţii N. Herlea, Z. Pally, D. Ior-dăchescu ş.a., pianistul V. Gheorghiu, violoniştii I. Voicu, Şt.Gheorghiu, Şt. Ruha, violoncelistul R. Aldulescu ş.a. Printre dirijorii care şi-au cîştigat prestigiul în ţară şi peste hotare, după Eliberare, se numără: M. Basarab, N. Boboc, C. Bugeanu, I. Conta, M. Popa, M. Cristescuş.a. Creaţii îndrăgite de public au fost realizate în domeniul muzicii uşoare, datorită contribuţiei unor compozitori ca: Ion Vasilescu, G. Dendrino, H. Mălineanu, N. Kirculescu, R. Şerban, E. Roman, V. Veselovschi ş.a. în domeniul criticii şi muzicologiei activează Z. Vancea, R. Ghircoiaşu, G. Sbârcea, G. Bălan, P. Brîncuş, A. Brumaru, L. O. Cosma, V. Cosma, A. Hoffman, L. Rusu, Şt. La-katos, V. Tomescu, iar. în domeniul folcloristicii, G. Cio-banu, E. Comişel, T. Alexandru, Tr. Mîrza ş.a. Activitatea ştiinţifică muzicală se desfăşoară şi în Cadrul Institutului de etnografie şi folclor (unul dintre cele mai mari din lume) şi al Institutului de cercetări de istoria artelor, ambele ale Academiei Republicii Socialiste România. Editura muzicală a Uniunii compozitorilor are drept scop tipărirea creaţiei româneşti şi universale, a fmbîicaţiilor de muzicologie, a ucrărilor de popularizare etc., iar casa de discuri „Electre-cord**, imprimarea în tiraje de masă a muzicii universale şi româneşti. în anul 1958, a fost iniţiat Festivalul şi Concursul internaţional „George Enescu", care are loc din trei în trei ani la Bucureşti. O vastă reţea de şcoli muzicale de nivel superior, elementar şi mediu, răspîndite în to'ată ţara, întregesc profilul învăţă-mîntului muzical. Muzica devine un factor important în educarea maselor. Pentru îmbogăţirea lor spirituală, pentru formarea gustului lor, masele de iubitori ai muzicii sînt atrase pe de-o parte spre manifestările muzicale profesioniste, iar pe de altă parte sînt încadrate în numeroase formaţii de amatori. în repertoriul acestora, alături de creaţia clasică şi contemporană universală, un Ioc de frunte îl ocupă creaţia românească originală. Muzica corală cunoaşte un nou avînt prin activitatea desfăşurată de marile formaţii profesioniste: coralele filarmonicilor din Bucureşti, Iaşi, Timişoara şi Arad, formaţiile Radioteleviziu-nii, ansamblurile de cîntece şi dansuri. INSTITUŢII DE ÎNVĂ-ŢĂMÎNT, CULTURAL-ŞTIINŢIFICE ŞI ARTISTICE în anul şcolar 1965—1966, în învăţămîntul de cultură generală au funcţionat 15 521 şcoli cu 3 347 076 elevi, în învăţămîntul de artă 51 şcoli cu 20 380 elevi, în învăţămîntul profesional 441 şcoli cu 182 391 elevi, în învăţămîntul pedagogic 24 şcoli cu 12 703 elevi, în învăţămîntul tehnic şi tehnic de maiştri 349 şcoli cu 68 409 elevi, iar în învăţămîntul superior 183 facultăţi cu 130 614 studenţi în 15 centre universitare (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara, Craiova.Tîrgu-Mureş, Braşov, Baia Mare, Bacău, Constanţa, Galaţi, Oradea, Piteşti^ Petroşeni, Suceava) şi 48 de instituţii de învăţămînt superior, printre care 4 universităţi, la Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara. în 1965 au funcţionat 78 teatre, 5 opere, 37 orchestre, 9 ansambluri de cîntece şi dansuri, 6 244 cinematografe, 217 muzee, 24 395 biblioteci, precum şi 11 889 cămine culturale şi case de citit, 179 case de cultură, au activat 30 478 echipe (formaţii) artistice de amatori, s-au editat 8 422 titluri de cărţi şi broşuri cu un tiraj total de 78 024 mii exemplare. în 1965 au apărut 57 ziare de informare generală cu un tiraj anual total de 995 316 000 exemplare şi 432 alte publicaţii periodice cu un tiraj anual total de 140 300 mii exemplare; dintre acestea, cea mai mare răspîndire au cotidia-nele „Scînteia**, „România liberă**, „Scînteia tineretului** şi revistele „Lupta de clasă**, „Contemporanul**, „Lumea**, „Flacăra**, „Gazeta literară**, „Luceafărul**. Au funcţionat 30 staţii de radioemisiune şi 26 staţii de televiziune (inclusiv staţiile de retransmisiune). Instituţii ştiinţifice. în prezent funcţionează în întreaga ţară 264 unităţi de cercetare ştiinţifică, dintre care 53 institute ale Academiei, 163 unităţi de cercetare departamentală şi 48 laboratoare uzinale mari în întreprinderile industriale moderne. „România liberă**, ziar apărut la Bucureşti, între 1877 şi 1889. A militat pentru desăvîr-şirea unităţii naţionale. „România liberă", ziar editat ilegal la Paris, în 1943— 1944, de către comuniştii şi antifasciştii români participanţi Ia mişcarea de rezistenţă din Franţa împotriva hitleriş-tilor. A publicat ştiri din mişcarea de rezistenţă din Franţa şi din România. Concomitent a apărut şi o ediţie franceză, „La Roumanie Libre**, cu acelaşi conţinut. „România liberă", organul de presă al sfaturilor populare din ţara noastră (din 1950). A început să apară la 28 ianuarie 1943, ilegal, ca ziar de luptă patriotică şi antifascistă, din iniţiativa şi sub conducerea Partidului ^ Comunist Român. A avut o importantă contribuţie la mobilizarea maselor în pregătirea insurecţiei armate din august 1944. Primul număr legal al ziarului „România liberă" a apărut la 24 august 1944. Apare zilnic, la Bucureşti. Este decorat cu Ordinul „Apărarea Patriei" cl. I. ROMÂNIA LITERARĂ 248 ROMULA „România literară", revistă săptămînală, editată la Iaşi între I ianuarie şi 3 decembrie 1855, sub conducerea lui V. Alee* sandri. Continuînd tradiţia inaugurată de „Dacia literară*' şi „Propăşirea**, a promovat^ literatura originală şi a militat pentru unitatea naţională şi culturală a românilor. A fost suprimată pentru că preconiza desfiinţarea iobăgiei. Printre colaboratorii ei s-au numărat Al. Russo, M. Kogălniceanu, C. Negri, I. Ghica, D. Bolin-tineanu ş.a. „România literară", săptă-mînal de critică şi informaţie literară, artistică şi culturală. A apărut la Bucureşti, sub direcţia lui Liviu Rebreanu, între 20 februarie 1932 şi 23 decembrie 1933, avîndu-i printre colaboratori şi pe E. Lovinescu, G. Călinescu, Hortensia Papa-dat-Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban, I.M. Sadovea-nu, Al. A. Philippide, G.M. Zamfirescu, Camil Baltazar. Revista s-a preocupat de încurajarea tinerelor talente, contribuind la afirmarea unor scriitori ca Eugen Jebeleanu, Mibail Sebastian, Cicerone Theodorescu ş.a. „România muncitoare", gazetă socialistă românească, apărută Ia Bucureşti, în perioada 1902—1916, în două serii. Prima serie a apărut în 1902, ca organ al cercului socialist „România muncitoare**; a doua serie a început să apară în martie 1905, cu subtitlul „Organ social-democrat săptă-mînal“, iar din 1910 ca organ al Partidului social-democrat din România. între 7 şi 12 septembrie 1914, gazeta a apărut sub titlul „Jos războiul**, iar de la 12 septembrie 1914 pînă la 15 august 1916, cînd a fost interzisă, sub titlul „Lupta zilnică**. R.m. a îndeplinit un rol important în organizarea şi îndrumarea clasei muncitoare din România. A avut o largă răspîn-direşiîn Transilvania. Au colaborat I.C.Frimu,St. Gheorghiu, C. Dobrogeanu-Gherea, Mi-hai Gh. Bujor, Gh. Vasilescu-Vasia ş.a., precum şi numeroşi intelectuali socialişti, muncitori, corespondenţi voluntari. „România muncitoare", organ al muncitorilor români din Franţa, editat în perioada ianuarie 1925—august 1927 de comuniştii români aflaţi în emigraţie la Paris. A publicat o serie de articole referitoare la mişcarea muncitorească din ţara noastră. „ România viitoare", revistă a revoluţionarilor români paşoptişti aflaţi în exil. A apărut un singur număr la Paris, în noiembrie 1850, avînd printre colaboratori pe N. Băl-cescu, D. Bolintineanu, C.A. Rosetti ş.a. A publicat prima versiune a „Cîntării României** a Iui Al. Russo, în versiunea lui N. Bălcescu. „Românul", ziar liberal-ra-dical, apărut la Bucureşti (1857 -1864, 1865, 1866-1905). A fost condus de C.A. Rosetti pînă Ia moarte (1885), iar după aceea de fiul său Vintilă C.A. Rosetti. A militat pentru do-bîndirea independenţei şi pen-.tru reforme democratice burgheze. între 1864 şi 1865, fiind suprimat, a apărut sub titlurile „Libertatea** şi „Conştiinţa naţională**. A avut ca supliment „Românul de dumi-nică“ şi „Românul^ literar**. „Românul american", săp-tămînal din S.U.A., în limba română. A fost înfiinţat în 1914 sub denumirea „Deştep-tarea“ şi poartă numele actual din 1939. Apare Ia Detroit (statul Michigan). Are o orientare progresistă. romb (MAT.), paralelogram cu toate laturile egale. Diagonalele unui r. sînt perpendiculare între ele, sînt bisectoarele unghiurilor rombului şi axele lui de simetrie. Romm, Mihail Ilici (n. 1901), regizor de film sovietic, artist al poporului. A fost la început scenarist, apoi, din 1934, regizor. Puternică personalitate artistică, s-a remarcat prin filmele istorice „Lenin în Octombrie'* (1937) şi „Lenin în 1918“ (1939). De asemenea este autorul filmelor, consacrate în opinia publică, „Chestiunea rusă“ (1948), „Misiunea secretă** (1950), „Amiralul Uşa-kov“ (1953), „Nouă zile dintr-un an“ (1961),^ „Adevărata faţă a fascismului** (1965). Rommel, Erwin (1891 — 1944), feldmareşal german. în timpul celui de-al doilea război mondial a comandat corpul ex-pediţionar german din Africa de nord (1941-1943). Vreme îndelungată partizan zelos al regimului hitlerist, a fost apoi implicat în conspiraţia generalilor împotriva lui Hitler şi a fost silit să se sinucidă în urma eşuării ei. Romney [ r^mni/, George (1734—1802), pictor englez. După o lungă şi dificilă perioadă de debut, R. s-a impus ca un portretist de seamă, operele sale beneficiind de claritatea expresivă a desenului şi de o cromatică armonioasă. Remarcabile sînt portretele Emmei Lyon, viitoarea lady Hamilton, „M. Robinson**, „Autoportret**. romney-marsh [ ma:şj (ZOOTEHN.), rasă de oi originară din Anglia, crescută pentru producţia de carne. Se caracterizează printr-o greutate corporală mare (la vîrsta de un an ajunge Ia 65—68 kg, iar oile îngrăşate ating 100— 120 kg) şi o carne de calitate bună. Lîna, în cantitate de 4— 4,5 kg anual, este de culoare albă. în ţara noastră a fost importată şi folosită pentru încrucişări cu rasele ţurcană şi ţigaie.^ Romniceanu, Grigore (1845 —1915), chirurg român. A fost profesor de chirurgie la Facilitatea de medicină din Bucureşti, membru corespondent al Academiei Române şi membru al mai multor societăţi de medicină şi chirurgie din străinătate. Studiile sale au cuprins atît domeniul anatomiei, cît şi al patologiei chirurgicale (grefe dermo-epider-mice, bandaje şi aparate pentru fracturi, bolile chirurgicale ale copiilor, patologia operatorie a tuberculozei localizate etc.). Op. pr.: „Tratat elementar de anatomie descriptiyă“( 1870), „Manual de patologie chirur-gicală** (1880-1882). Romula, important oraş roman în Dacia, identificat pe teritoriul satului Reşca (raionul Caracal, reg. Oltenia). R. a fost oraş autonom, cu rangul de municipium şi apoi de colo-nra. Era un important centru de producţie agricolă şi meşteşugărească, precum şi staţiune fiscală pe drumul de la Suci-dava spre defileul Oltului. ROMULUS AUGUSTULUS 249 ROOSEVELT Romulus Augustulus, ultimul împărat al Imperiului roman de apus (475—476). A fost înlăturat de Odoacru, conducătorul herulilor. Anul detronării Iui R.A. (476) este considerat ca sfîrşit al Imperiului roman de apus. Romulus şi Remus (în mitologia romană), fraţi gemeni, consideraţi întemeietorii Romei. Potrivit legendei, R. şi R. au fost născuţi de o vestală (Rhea Sylvia) ; abandonaţi apelor Tibrului, ei au fost găsiţi de o lupoaică şi, hrăniţi de aceasta, au scăpat cu viaţă. Este posibil însă ca sub aceste două nume să se ascundă acelaşi personaj legendar, din care tradiţia romană a făcut fraţi gemeni pentru a explica prezenţa a doi consuli la conducerea statului roman. Ron, fluviu în vestul Europei (812 km), pe teritoriul statelor Elveţia şi Franţa. Izvorăşte din gheţarul Ron, de la 1 750 m altitudine (Alpii Le-pontini), trece prin lacul Geneva şi, printr-o deltă vastă (1 200 km2), se varsă în Marea Mediterană (Golful Lyon). Afluenţii principali: pe dreapta Saône, pe stînga Isère şi Durance. Are debit bogat în tot cursul anului. Navigabil. Este legat prin canale de Rin, Moselle, Loara ş.a. Pe R. s-au construit cîteva mari hidrocentrale. Trece prin oraşele Geneva (Elveţia), Lyon, Avignon (Franţa). Ronce vaux [tôsôüo] (Ron-cesvalles) [ronOesvâl'es/, trecătoare în munţii Pirinei, unde, în anul 778, ariergarda armatei lui Caro! cel Mare, condusă de Roland, a fost nimicită de basci. ronde-bosse [rud-bos/, lucrare, de sculptură ale cărei volume se desfăşoară deplin în spaţiu, neaderînd la o suprafaţă plană. rondel (LIT.), poezie cu formă prozodică fixă, compusă din 13 versuri (în literatura franceză 14) cu două rime, repartizate în trei strofe. Primele două versuri se repetă în cuprinsul poeziei astfel: primul vers este egal cu versul al şaptelea şi al treisprezecelea; versul al doilea este egal cu versul al patrulea (respectiv al paisprezecelea). R. este cunos- cut din sec. al XlV-lea şi a fost cultivat îndeosebi în poezia franceză medievală tîrzie (Charles d'Orleans), iar mai ţîrziu de Clement Marot, Voiture, Musset ş.a. In literatura română a fost ilustrat de AI. Mace-donski în „Poema rondeluri-lor“, iar în zilele noastre de Cicerone Theodorescu. rondelă (SILV.), porţiune din trunchiul unui arbore, de formă cilindrică, folosită pentru analiza structurii macroscopice a lemnului, pentru determinarea vîrstei arborilor doborîţi etc. rondo (în muzica instrumentală a sec. XVII), formă muzicală întemeiată pe revenirea periodică a temei principale (r e f r e n), care alternează cu diferite alte teme (episoade sau cuplete). A căpătat o largă răs- f)îndire în muzica clavecinişti-or francezi din sec. XVII— XVIII. In formă der. sînt scrise unele lucrări vocale şi instrumentale mai ample, în general finalurile sonatelor, cvartetelor, simfoniilor etc. rondou (NAV.), manevră de întoarcere a unei nave, prin care aceasta îşi schimbă direcţia de înaintare cu un unghi de 180°. Ronetti-Roman (1853— 1908), scriitor român. S-a născut la Roman. A colaborat la „Revista literară şi ştiinţifică*', „Timpul**, „Convorbiri lite-rare“, „Curentul nou“ ş.a. Dintre lucrările sale se impun poemul „Radu" (1878) şi mai ales drama „Manasse" (1900), în care prezintă conflictul dintre "prejudecăţile rasiale sau religioase şi puterea de neîn-frînt, profund umană, a dragostei. rongalită (CHIM.), substanţă chimică (formaldehidsulfoxi-lat de sodiu) obţinută prin reacţia dintre aldehida formică şi ditionitul de sodiu. Se întrebuinţează ca reducător în vop-sitorie şiUa sinteza unor medicamente (neosalvarsan). ronjâre (IND. TEXT.) v. coro-dare. Ronsard [rdsâr/, Pierre de (1524—1585), mare poet francez, şef al Pleiadei. Ilus-trînd genurile poetice reprezentative ale literaturilor antice, R. a creat în literatura franceză valori universale, mai ales în domeniul poeziei lirice, al satirei şi al poemului filozofic („Ode", 1550—1556, inspirate de Pindar şi de Horaţiu; „Amoruri", 1552—1578; „Imnuri", 1555-1556; epopeea neterminată „La Franciade", 1572). Volumul său „Cuvinte asupra nenorocirilor vremii"( 1562), P. de Ronsard scris în timpul războaielor civile, este de inspiraţie patriotică. Umanist, exponent al spiritului Renaşterii, dotat cu un puternic temperament liric, R. a fost un delicat cîntăreţ al dragostei şi al naturii, pe care le-a asociat într-o intimă comuniune. în poezia sa, voluptatea păgînă se îmbină cu meditaţia gravă, cu melancolia şi cu visarea graţioasă, erudiţia, uneori pedantă, şi artificiul fiind depăşite de sinceritatea cuceritoare a sentimentului. înzestrat cu un deosebit simţ al ritmului şi sonorităţii, el a mînuit o metrică extrem de suplă şi de variată, aducînd reale inovaţii prozodiei şi fundamentînd pentru mai multe secole principalele moduri de expresie ale poeziei franceze. R. şi şcoala sa au însemnat un apogeu al liricii rinascentiste. Subapreciat în perioada clasică, K. a fost reabilitat de romantism (Sainte-Beuve). In 1959 a apărut în limba română un volum selectiv din poeziile lui R. Rontgen v. Roentgen. Roosevelt f rduz?velt]t Anna Eleanor (1884—1962), soţia lui F.D. Roosevelt. Personalitate politică de prestigiu din S.U.A., R. a militat pentru democraţie şi împotriva fascismului. Roosevelt [Touzwclt7, Franklin Delano (1882-1945), ROOSEVELT 250 ROSE om de stat nord-american, membru al Partidului democrat. A fost preşedinte al Statelor Unite ale Americii timp de 12 ani (1933—1945). După terminarea studiilor (la universităţile Harvard şi Columbia), a practicat avocatura (din 1907). F.D. Roosevelt în 1910 şi în 1912 a fost ales membru al Senatului statului New York, iar în 1928 guvernator al acestui stat. Ca preşedinte al S.U.A. (ales în 1932 şi, din nou, în 1936, 1940 şi 1944), a iniţiat un plan de reforme (New Deal), care urmăreau redresarea economiei S.U.A. şi întărirea capitalismului de stat. în timpul celui de-al doilea război mondial, R. s-a afirmat ca un partizan al întăririi coaliţiei puterilor antifasciste şi a participat la importantele reuniuni interaliate de Ia Teheran (1943) şi Ialta (1945). Roosevelt [rduzvveli], Theodore (1858-1919), om de stat nord-american, membru al Partidului republican, vicepreşedinte (1900), apoi (1901 — 1909) preşedinte al S.U.A. Protagonist al expansiunii imperialiste nord-americane în America Latină, de numele său este legată politica aşa-numită a „marii bîte“. Ropke, Wilhelm (1899 —1966), economist şi sociolog burghez german stabilit în Elveţia. Unul dintre fondatorii şi reprezentant de seamă al neoliberalismului. în ultimii ani ai vieţii, în repetate rînduri, s-a pronunţat împotriva „integră-rii“ vest-europene, în formele suprastatale şi supranaţionale generate de Piaţa comună. Rops, Félicien (1833 — 1898), pictor gravor şi litograf francez. După o perioadă de temeinică pregătire în domeniul ştiinţelor şi literaturii, R. s-a dedicat artei plastice, în care s-a format ca autodidact. Tehnician desăvîrşit, desenator incisiv, cu o excepţională forţă de caracterizare, R. a realizat un uriaş număr de gravuri şi de litografii, fiind cu deosebire preocupat de genul satiric („Satanicii**, „Băutoarea de ab-sint“, „Dantelăreasa**, „Tentaţia sf. Anton**). A influenţat puternic arta gravurii. Roques froc7, Mario (1875—1961), lingvist şi filolog francez, specialist în romanistică. A fost profesor la Ecole des langues orientales (unde a predat limba română), la École des hautes études şi la Collège de France, membru al Institutului Franţei şi doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti. A condus timp de mai mulţi ani revista „România**. Este autorul unor lucrări asupra cronologiei latinei vulgare, asupra metodei geografiei lingvistice şi a istoriei vocabularului francez, precum şi a numeroase ediţii critice de texte franceze medievale. S-a ocupat de limba şi literatura română, înfiinţînd în 1912 un lectorat de limba română Ia Facultatea de litere din Paris, devenit „Institutul de filologie ro-mână“, care funcţionează şi astăzi. în 1925 a editat „Palia de la Orăştie**, al cărui original îl studiase din 1913; a publicat un studiu asupra^conjuncţiilor condiţionale săf de şi dacă din limba română veche. Rosa, Salvatore (1615— 1673), pictor, gravor, poet şi muzician italian din şcoala napolitană. Format în atelierul lui R i b e r a, R. a desfăşurat o prodigioasă activitate artistică, stilul său fiind caracterizat în toate domeniile de creaţie printr-o aspră grandoare şi prin melancolia tumultuoasă. A pictat un mare număr de compoziţii, dar genul în care a reuşit să lase opere de valoare este peisajul cu figuri. A compus piese muzicale de calitate, iar ca poet a excelat în satire şi sonete. Reprezentat cu mai multe lucrări în Muzeul de artă al Republicii Socialiste România. Rosario, oraş în Argentina, în statul Santa F£, situat pe malul fluviului Paranâ. 671 850 loc. (1960). Este al doilea oraş al ţării ca mărime. Centru industrial, cunoscut pentru producţia de zahăr, preparate din carne, tutun, băuturi alcoolice. Nod feroviar, port însemnat pentru exportul de cereale, zahăr, produse din carne, lemn. Roscelin din Compi&gne [roslt din cdpien] (c. 1050— II12), filozof scolastic francez, unul dintre întemeietorii nominalismului, cunoscut numai prin lucrările adversarilor săi, Anselm de Canterbury şi Abe-lard. A afirmat că noţiunile generale sînt simple cuvinte, „emisiuni vocale** (flatus vocis). Roscher froşpr}, Wilhelm (1817“ 1894), economist burghez german, unul dintre principalii reprezentanţi ai şcolii istorice germane. A ' respins metoda abstractizării şi tezele de bază ale economiei politice clasice burgheze, a negat exis- . tenţa legilor economice obiective şi a susţinut că „tradiţiile istorice** joacă un rol primordial în dezvoltarea societăţiL în cercetarea fenomenelor economice, R. a acordat o importanţă de prim ordin unor factori ca morala, dreptul etc. Concepţiile lui R. au fost combătute de către K. Marx. Op. pr.: „Sistemul economiei naţionale** (1854). Rose [roz], „Roman de la^'\ poem medieval francez, compus din două părţi distincte. Prima, scrisă într-un stil suplu şi graţios de Guillaume de Lorris în jurul anului 1235 şi cuprin-zînd peste 4 000 de versuri, este povestirea alegorică a unui roman de dragoste în spiritul literaturii feudale de curte. Partea a doua, avînd ca autor pe Jean de Meung (c. 1277), compusă din peste 18 000 de versuri, adevărată enciclopedie a epocii, este o satiră îndrăzneaţă la adresa societăţii feudale şi exprimă aspiraţiile burgheziei în ascensiune. în ciuda prolixităţii, poemul prezintă interes prin tendinţele realiste, prin pitorescul cadrului şi originalitatea gîndirii, care anunţă Renaşterea. ROSEGGER 251 ROSETTI Rosegger [rozegir], Peter (1843—1918), scriitor austriac, reprezentant al aripii radicale a liberalismului. A evocat cu ingeniozitate ^ şi‘ umor, într-o manieră ^ idilizantă, întîmplări din mediul mic-burghez, rural şi orăşenesc (romanele „Scrierile unui învăţător1', 1875; „Ultimul Jacob", 1888, şi volumul de povestiri „Cînd eram băiat de ţăran44, 1902), în care se întîlnesc atît tendinţe sla-vofobe, naţionaliste, cît şi tendinţe de critică anticlericală şi antiburgheză.. Rosenberg [rozpnbergJ, Al-fred (1893— 1946), ideolog al fascismului german, teoretician al rasismului, unul dintre conducătorii partidului hitlerist. In 1941 a fost numit „ministru pentru teritoriile ocupate din est*4. La procesul de la Nurnberg al principalilor criminali de război a fost condamnat la moarte. Rosenbusch [ rozzribuş], Harry (1836—1914), geolog şi petrograf german. A fost profesor la Universitatea din Hei-delberg. Este unul dintre autorii metodei de studiu în secţiuni subţiri a mineralelor şi rocilor. în 1890 a expus teoria diferenţierii magmei ca o cauză o variabilităţii rocilor. Op. pr.: „Fiziografia microscopică a celor mai importante minerale din punct de. vedere petrografic** (1873), „Chimismul rocilor eruptive44 (1890). Rosenthal, Constantin Daniel (1820—1851), pictor şi revoluţionar român paşoptist, născut la Budapesta. A studiat C. D. Rosenthal la Academia de arte frumoase din Viena, apoi la Paris în atelierul lui Martin Drolling. în- cepînd din 1842, se află la Bucureşti, unde, în strînsă legătură cu capii mişcării revoluţionare româneşti, participă la pregătirea revoluţiei din 1848. La începutul activităţii autor al unor picturi de gen, R. a devenit apoi un excelent portretist, tinzînd şi spre pictura de compoziţie. Este autorul evocatorului portret „Elena Negri44, al portretului „Ancăi Manu44 şi al portretului alegoric „România revoluţionară44, pictat la Paris în 1850, care, împreună cu compoziţia „România rupîndu-şi cătuşele pe Cîmpia Libertăţii44, se numără printre primele opere cu conţinut politic-social din pictura românească. A lucrat şi litografii. Străbătută de suflu romantic, pictura lui R., deşi în esenţă de factură academistă, reprezintă şi sub aspect plastic un moment înnoitor, prin intensitatea şi claritatea expresiei formelor. Roseteştii v. Cupăreştii. Rosetti, Alexandru (n. 1895), lingvist şi filolog român, elev al Iui' Ovid Densusianu, profesor Ia Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei Republicii Socialiste România, membru al Academiei suedeze regale de ştiinţe, doctor honoris causa al Universităţii din Lyon, om de ştiinţă emerit. A întemeiat şi a editat . revista „Bulletin linguistique*4. Este redactor responsabil al revistelor „Studii şi cercetări lingvistice44 şi„Revue roumaine de linguistique44, al publicaţiei , neperiodice „Cahiers de linguistique théorique et appliquée44 şi a îngrijit publicarea culegerii de studii „Fonetică şi dialectologie*4 (5 vol.). Op. pr.: „Cercetări asupra foneticii limbii române în sec. al XVI-lea*4 (1926), „Curs de fonetică generală44 (1930, trad. portugheză 1962), „Istoria limbii române44 (vol. I—IV şi VI: ed. I 1938— 1946, uit. ed. 1964), „Filozofia cuvîntului44 (1946), „Lingvistica*4 (1965). À editat texte româneşti vechi: „Scrisori româneşti din arhivele Bistriţei (1926 şi 1944). Laureat al Premiului de stat. Rosetti, Constantin A. (1816 —1885), om politic şi publicist român, unul dintre conducă- torii revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească şi ai luptei pentru unirea principatelor. în timpul revoluţiei bur-ghezo-democratice din 1848 a fost conducătorul aripii liberalilor radicali; a fost secretar al C. A. Rosetti Guvernului provizoriu, prefect de poliţie şi redactor al ziarului „Pruncul român*4. în anii exilului (1848— 1857) a contribuit la editarea revistei „România viitoare** şi mai ales a revistei „Republica Română44, în care a militat pentru unirea principatelor într-un. stat democratic. Revenit în ţară, a e-ditat ziarul liberal-radical „Românul44 şi a avut. un rol de seamă în Adunarea ad-hoc şi în alegerea lui Al. I.Cuza ca domnitor şi în Ţara Românească, în paginile ziarului „Românul*4, care a apărut timp de aproape o jumătate de secol, a militat pentru reforme democratice, pentru unitatea naţională, pentru independenţa naţională a ţării. A fost unul dintre conducătorii Partidului ^ naţional liberal, creat în anii 1874— 1875, dar în 1884, intrînd în conflict cu Ion Brătianu, a organizat o disidenţă liberală. Patriot înaintat, a susţinut cu entuziasm proclamarea independenţei ţării şi participarea României la războiul ruso-turc din 1877-1878. în 1858 ă pus bazele „Asociaţiei lucrătorilor tipografi din Bucureşti*4, al cărei preşedinte a fost la început, şi a sprijinit pe socialiştii N. Zubcu-Codreanu, dr. Russel, C. Dobrogeanu-Ghe-rea, urmăriţi de ohrana ţaristă. A fost în mai multe rînduri ministru şi preşedinte al Camerei Deputaţilor. Publicistica ROSETTI 252 ROSSETTI lui se caracterizează prin avînt romantic, stil patetic,^ vibrant, în tinereţe a scris şi versuri sentimentale şi social-patriotice („Ceasuri de mulţumire**, 1843). A tradus din Byron, Beranger, Lamartine, Hugo. Rosetti, Radu (1853—1926), istoric român, specialist în cercetarea evoluţiei relaţiilor agrare din Moldova. A studiat cel dintîi structura satelor stăpî-nite în devălmăşie, precum şi originile stăpînirii boiereşti. Deşi a admis că obştea este forma de organizare anterioară diferenţierii sociale, el a considerat, greşit, că satele răzeşeşti sînt foste sate boiereşti a căror stăpînire s-a divizat, cu timpul, la extrem. Ocupîndu-se şi de probleme ale istoriei moderne, a studiat îndeosebi frămîntă-rile ţărăneşti din România în sec. al XlX-lea şi la începutul sec. al XX-lea. S-a pronunţat pentru o nouă împroprietărire a ţărănimii, dar cu menţinerea proprietăţii moşiereşti. Op. pr.: „Originile şi transformările clasei stăpîni-toare din Moldova** (1906), „Pămîntul, sătenii şi stăpînii în Moldova** (1907), „Pentru ce s-au răsculat ţăranii** (1907) şi „Pentru adevăr şi dreptate** (1911). Rosetti, Radu Dumitru (1874—1964), scriitor român. S-a născut la Bucureşti. A publicat numeroase volume de versuri, de factură sentimen-talistă, galantă sau larg umanitaristă („Din inimă**, 1895; „Sin-cere“, 1897; „Duioase**, 1898; „Valuri**, 1900; „Poezii**, 1926 ş.a.), schiţe inspirate din viaţa tribunalelor şi barourilor („Din sala paşilor pierduţi**, 1922), note de călătorie („Din largul lumii**, 1903; „Dincolo de hotare**, 1908; „Din Egipt**, 1909 ş.a.). S-a afirmat mai ales ca virtuos al epigramei („Epi-grame“, 1894). A scris şi piese de teatru. în 1958 i-a apărut volumul antologic „Spicuiri**. Rosny froni] J.H. (pseudonimul fraţilor Josepb Henri Boex, 1856 —1940, şi Justin Boex, 1859—1948), romancieri francezi de origine belgiană, autori a numeroase romane, unele scrise în colaborare, dintre care mai valoroase sînt cele cu tematică socială („Bilateralul**, 1887 ş.a.) şi cele care evocă într-un stil pitoresc vremurile preistorice („Vamireh**, 1892; „Războiul focului**, 1911 ş.a.). Ross, Iosif (n. 1899), caricaturist român, maestru emerit al artei. Exponent al graficii militante, a colaborat începînd din 1914 Ia diferite publicaţii („Adevărul**, „Rampa**, „Cu-vîntul liber4* ş.a.) cu desene satirice antimonarhice, antiguvernamentale. Un loc important îl ocupă în opera lui R. portretele caricaturale. în şarjele sale se perindă o întreagă galerie de oameni politici şi de cultură surprinşi în imagini sintetice, de o mare forţă sugestivă şi de o subtilă incisivitate. Ross, sir James Clark (1800 — 1862), explorator polar englez. în perioadă 1819—1833 a participat la mai multe expediţii în Arctica (dintre care una condusă de unchiul său John Ross), descoperind în 1831 polul nord magnetic în peninsula Boothia Felix. între anii 1839 şi 1843 a condus o expediţie în Antarctida pentru cercetări geomagnetice. A cercetat Marea Ross, a descoperit bariera de gheaţă Ross, ţara Victoria, vulcanii Erebus şi Terror ş.a. Rezultatele ştiinţifice le-a publicat într-o lucrare intitulată „Călătorie de descoperiri şi cercetări în mările sudice şi antarctice*'. Ross, sir John (1777— 1856), explorator polar englez. A condus două expediţii în Arctica pentru căutarea trecerii de nord-vest din Oceanul Atlantic în Oceanul Pacific. A cercetat Arhipelagul Arctic Canadian, descoperind peninsula Boothia Felix. Ross, Marea mare din Oceanul Pacific, situată Ia ţărmul Antarcticii, cuprinsă între J70°15' longitudine estică şi 158° 15' longitudine vestică. Suprafaţa: circa 960 000 km2. Adîncimi pînă la 700 m. Partea de sud a M.R. este acoperită de gheţarul Ross (grosimea medie a gheţii este de circa 300 m). în M,R. se află insula Ross, cu vulcanii Erebus (4 023 m) şi Terror (3 277 m); a fost obiectul a numeroase cercetări. între anii 1926 şi 1956, pe gheţarul Ross a funcţionat, în anumite perioade, staţiunea antarctică Little A-merica (S.U.A.), iar în 1957 staţiunea Scott (Noua Zeelan-dă). în acelaşi an, pe capul Hallet, şi-a început activitatea staţiunea Hallet (S.U.A. şi Noua Zeelandă). Rossellini, Roberto (n. 1906), regizor de film şi de teatru italian. Talent viguros, spirit realist şi stăpîn pe mijloacele de expresie ale filmului, R. este unul dintre promotorii neorealismului italian („Roma oraş deschis**, 1945; „Paisa“, 1946; „Generalul della Rovere", 1959; „Viva Italia**, 1961, ş.a.). Rossellino, Antonio (1427 — 1497), sculptor italian din şcoala florentină. Format în atelierul fratelui său Bernardo, R. a practicat o sculptură a formelor efeminate şi elegante. Remarcabil portretist (bustul lui Matteo Palmieri), R. a realizat un număr mare de graţioase madone, de asemenea monumente funerare (mormîntul cardinalului Iacopo di Portogallo), reliefuri („Anunţarea păst'ori-lor**) etc. Rossellino, Bernardo (1409 — 1464), sculptor şi arhitect italian din şcoala florentină. Încercînd o sinteză între claritatea compoziţiei Iui Bru-n e 1 I e s c h i şi dinamica plastică a Iui D o n a t e 11 o, R. a reuşit să realizeze sculpturi care impun prin robusteţea formelor şi prin intensitatea contrastelor de clarobscur („Madonna della Misericordia*’, „Bunaves-tire“, „Mormîntul Iui Leonardo Bruni** etc.). Ca arhitect, R. a colaborat cu L.B. A 1 b e r t i la construcţia palatului Rucellai (1450—1455), a dirijat construcţia oraşului Pienza (palatul Pic-colomini), a construit domul nou din Siena etc. Rossetti, Dante Gabriel (1828—1882), pictor şi poet englez, fiu al unui revoluţionar italian emigrat în Anglia, întemeietor şi principal reprezentant al p r e r a f a e 1 i ţ i s-m u 1 u i. Pictura sa, inspirată din „Divina . comedie** şi din „Vita nuova“ ale lui Dante, frecvent alegorică, populată cu tipuri feminine de o stranie frumuseţe, se caracterizează prin sentimentalismul excesiv şi prin preluarea unor pro- ROSSI 253 ROSTOCK cedee cromatice ale înaintaşilor Iui Rafael („Bunavestire*4, „Fericita Beatrice44, „Visul zilei4* ş.a.). Ca poet, a cultivat o lirică în care motivele erotice şi mistice-fantastice se interferează în forme alegorice (poemul „Fericita fecioa-ră“, 1850; culegerea de versuri „Casa vieţii**, 1870 ş.a.). Arta sa poetică e caracterizată prin elegantă, prin căutarea pitorescului şi a efectelor muzicale inedite.  încercat să reînvie forma sonetului. A tradus în engleză din opera Iui Dante şi a altor poeţi italieni. Rossi, Ernesto(1827—1896), actor italian. A jucat numeroase roluri din teatrul clasic şi contemporan, tragic şi comic, rea-lizînd mari crea(ii în interpretarea eroilor shakespearieni: Hamlet, Othello, Macbeth, Lear, Richard al IH-Iea, Romeo, Iuliu Cezar. în turneele lui prin Europa, a vizitat şi ţara noastră. Autor al volumelor „Studii shakespeariene** (1885) şi „Patruzeci de ani de viată artistică** (1887—1889). Rossi, KarI Ivanovici (1775 — 1849), arhitect, urbanist şi decorator rus, reprezentant de scamă al clasicismului rus. A făcut călătorii de studii în Italia, luînd contact cu monumentele de arhitectură antică. Din 1816 R. a creat o serie de ansambluri monumentale Ia Pe-tersburg, definitorii pentru înfăţişarea părţii centrale a oraşului: palatul Mihailov (1819— 1825), ansamblul pieţei Mihailov, ansamblul teatrului Alek-sandrinski (1820—1830), clădirea Senatului şi a Sinodului (1829—1834). Caracteristicile creaţiei Iui R. sînt rezolvarea complexă a sarcinilor urbanistice, procedeele constructive inovatoare (acoperişurile metalice ş.a.), integrarea ordinelor clasice în tipul modern de construcţie, expresivitatea volumelor arhitecturale şi îmbinarea armonioasă a formelor arhitecturale cu abundenţa detaliilor sculpturale fastuoase. Rossi, Pellegrino (1787— 1848), jurist, economist şi om politic de origine italiană, naturalizat francez. A adus o contribuţie importantă la precizarea şi la sistematizarea principiilor şcolii clasice a dreptului penal, fundamen-tînd dreptul de a pedepsi pe ideea de justiţie şi de utilitate. Op. pr.: „Tratat de drept penal** (2 voi., 1829), „Curs de economie politică** (1839). Rossini, Gioacchino (1792 —1868), compozitor italian. Provenit dintr-o familie de muzicieni, R. şi-a .făcut educaţia la Liceul muzical din Bologna, G. Rossini vădind de timpuriu remarcabile însuşiri muzicale. A compus 34 de opere cu o mare uşurinţă, multe dintre ele bucurîn-du-se de succes în principalele metropole ale lumii: Roma, Viena, Londra şi Paris, unde s-a stabilit definitiv. Printre primele sale opere figurează „Scara de mătase** (1812) şi „Italianca. în Alger** (1813). După „Bărbierul din Sevilla** (1816), capodopera sa, R. a mai conlpus cîteva opere, printre care „Cenuşăreasa** (1817), „Coţofana^ hoaţă** (1817), „Se-miramida** (1823). R. este unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai bel cantoului italian. Muzica Iui, bogată în arii uşor memorabile, vădind o sursă inepuizabilă de invenţie melodică, străbătută adesea de un umor specific, degajează o bună dispoziţie cuceritoare. Năzuinţele eroico-patriotice ale romantismului, care se intensificaseră în ajunul revoluţiei din 1830, şi-au găsit întruchipare în unele opere ale sale, mai cu seamăîn ,,WilhelmTeU“(1829), care a jucat un mare rol în evoluţia genului operei „mari** franceze. Este şi autorul unui remarcabil „Stabat Mater** (1836), al unor cantate, oratorii, al unor cvartete, cicluri de romanţe şi duete etc. rost 1, (IND. TEXT.; la războiul de ţesut) Unghi diedru, format de planul firelor de urzeală ridicate de iţe şi cel al firelor rămase jos, permiţînd astfel trecerea suveicii şi depunerea firului de bătătură. 2,(CONSTR.) Spaţiu de dimensiuni reduse, lăsat între două construcţii alăturate sau între două părţi ale unei construcţii pentru a permite mişcarea lor relativă sub acţiunea forţelor exterioare sau a variaţiilor de temperatură. După poziţie şi destinaţie se deosebesc: r. de dilataţie-controcfie, care permite modificarea lungimii elementelor de construcţie, datorită variaţiilor de temperatură; r. de tasare, care permite tasarea independentă a diferitelor părţi ale unei construcţii; r. de elanşare, amenajat între două elemente de construcţie supuse presiunii apei; r. de lucru, care marchează planul de întrerupere a turnării elementelor de beton cu volum mare. Operaţia de umplere cu material de etanşare ar. pentru a împiedica pătrunderea apei de ploaie sau de infiltraţie se numeşte rostuire. Rostand [rbstă7, Edmond (1868—1918), autor dramatic francez. A fost membru al Academiei Franceze. A debutat cu versuri, dar s-a impus prin piesele sale de teatru romantice: „Romanţioşii** (1894, trad. rom.), „Cyrano de Bergerac** (1897, trad. rom.), „Prinţesa îndepărtată** (1895, trad. rom.), „Puiul vulturului** (1900), „Chantecler** (1910). Teatrul lui R., plin de spirit, seînteie-tor prin verva, virtuozitatea şi strălucirea versurilor, uneori emfatice, a constituit o reacţie împotriva teatrului naturalist şi a celui simbolist, în comedia eroică „Cyrano de Bergerac**, operă construită cu fantezie şi adînci resurse lirice, R. a biciuit obscurantismul, minciuna şi laşitatea prin intermediul neînfricatului şi generosului Cyrano, întruchipare a unor nobile calităţi ale poporului francez. Printre traducătorii operei sale în limba română se numără M.Codreanu. Rostock 1. Oraş în nordul R.D. Germane, situat pe rîul Warnow, centrul administrativ al districtului cu acelaşi nume. ROSTOGOL 254 ROŞCA important port la Marea Baltică. 179 300 loc. (1964). Şantiere navale, industrie alimentară (conserve de peşte etc.), constructoare de maşini, chimică; universitate, muzeu, monumente arhitectonice medievale. 2. District în nordul R.D. Germane. Suprafaţa: 7 071 km2. Populaţia: 848 990 loc. (1963). Relief de cîmpie netedă sau slab vâlurită. Principalele ramuri industriale: construcţii navale (Rostock-Warnemiinde, Wismar, Stral-sund, Wolgast), construcţii de maşini, industrie alimentară (în special conserve de peşte), de prelucrare a lemnului. Se practică pescuitul. Se cresc vite de rasă pentru lapte, porcine, ovine, se cultivă cereale, cartofi, sfeclă de zahăr şi plante furajere. rostogol (IND. EXTR.), lucrare minieră provizorie cu secţiune redusă, avînd direcţie verticală sau înclinată şi prin care se transportă materialul extras în abataj către orizontul inferior; transportul materialului se face prin rostogolire şi alunecare, sub acţiunea greutăţii proprii. rostogolire (FIZ.), mişcare a unui corp aflat în contact cu un alt corp, efectuată în aşa fel încît viteza relativă dintre punctele de contact ale celor două corpuri să fie mereu nulă. Pot efectua o r. numai corpurile a căror suprafaţă este convexă (ex. sfera) sau riglată (ex. cilindrul, conul). în cazul r., frecarea este mult mai mică decît în cazul alunecării, fapt care a stat la baza unor importante invenţii tehnice (ex. roata, rulmentul etc.). rostopâscă (BOT.; Cheîido-nium majus), plantă erbacee din familia papaveraceelor, cu flori galbene-aurii. Creşte prin locuri umbroase, pe lîngă locuinţe, ruine şi ziduri vechi şi conţine un suc galben-portocaliu, acru şi otrăvitor. R. este plantă medicinală. Rostov pe Don, oraş în U.R.S.S., în sud-vestul R.S.F.S. Ruse, situat pe malul drept al Donului, în apropiere de vărsare. 720 000 loc. (1965). Industrie constructoare de maşini (în special maşini agricole), alimentară, de încălţăminte şi de confecţii, de mobilă, a materialelor de construcţiâ. Port fluvial. Centru cultural-ştiin-ţific, cu o universitate şi alte institute de învăţămînt superior, teatre, muzee. Rostovţev, Mihail Ivanovici (1870—1952), istoric rus. S-a ocupat de probleme de arheologie şi istorie antică, privitoare mai ales la regiunile de la nordul Mării Negre, şi de istoria statelor din perioada elenistică tîrzie. Pînă în 1917 a lucrat în Rusia. în 1918 a emigrat în S.U.A. şi a fost pro- fesor la Universitatea din Wis-consin şi apoi la Universitatea din Yale. Op. pr.: „ I storia socială şi economică a Imperiului roman" (1926), „Istoria lumii antice" (voi I, „Orientul şi Grecia", 1926, şi voi. II, „Roma", 1927). Rostow [rţŞstou], Walt Whitman (n. 1916), economist şi sociolog burghez american, profesor de economie, de istorie şi de istorie economică, în principala sa lucrare, „Stadiile creşterii economice. Un manifest necomunist" (1960), consideră că bunăstarea este legată în mod exclusiv de nivelul dezvoltării tehnice. înlocuind criteriul hotărîtor al relaţiilor de producţie în periodizarea evoluţiei societăţii omeneşti cu alte criterii, R. caută să estompeze deosebirile esenţiale dintre socialism şi capitalism şi să nege inevitabilitatea socialismului. rostru (lat. Tostrum „cioc"; ZOOL.) 1. Prelungire cartila-ginoasă a botului la rechini şi Ia acipenseride. 2. Tep frontal al cefalotoracelui Ia unii raci. 3. Trompă ascuţită la unele insecte (ex. la muşte, la ploşniţe). Roşea, Alexandru (n. 1906), psiholog român. Profesor la Universitatea din Cluj, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România. A efectuat cercetări experimentale în domeniul psihologiei generale şi aplicate, îndeosebi al psihologiei pedagogice. A elaborat studii privitoare Ia psihologia gîndirii, a motiva- Rostov pe Don. Bulevardul^ F. Engels ROŞCA 255 ROTACIZARE ţiei, la problema odihnei active. Sub redacţia sa au apărut mai multe lucrări colective, printre care „Tratat de psihologie experimentală" (1963). Op. pr.: „Tehnică psihologiei experimentale" (1947). Laureat al Premiului de stat. Roşea, D.D. (n. 1895), filozof român. Profesor la Universitatea din Cluj, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, în „Existenţa tragică" (1934), încercare de sinteză filozofică, R. consideră că existenţa este şi raţională, şi iraţională, fapt din care decurge sentimentul tragic al existenţei, dar şi răspunderea. morală a omului, care poate opta pentru deznădejde sau pentru o tensiune îndreptată spre acţiune şi creaţie. R. pledează pentru cea de-a doua atitudine, generatoare de valori. De pe poziţiile filozofiei sale, R. a respins neotomismul, iraţionalismul şi ideologia fascistă. R. este autorul unor studii valoroase de istorie a filozofiei („Influenţa Iui Hegel asupra lui Taine", 1928, în franceză). A tradus în limba română opere fundamentale ale lui Hegel. Roşcani, localitate» lîngă Ca-hul, unde, în 1574, a avut loc o bătălie între oastea moldovenească condusă de loan Vodă şi oastea otomană. După o rezistenţă îndîrjită, dar, constrîns de lipsa de apă, trădat de marea boierime, atacat şi de tătari, loan Vodă s-a predat turcilor, care, încâlcind condiţiile stabilite, l-au ucis. roşcove (BOT.), fructe (păstăi) ale arborelui Ceratonia siliqua, din familia leguminoaselor, originar din Arabia. Sînt bogate în substanţe pectice. Roşia Montană, localitate de tip urban în raionul Cîm-peni, reg. Cluj, situată în Munţii Apuseni. 2 270 loc. (1965). Exploatări de minereuri com-I plexe şi prelucrare primară a acestora (concentrate de aur, argint şi cupru, pirită). roşie (ZOOTEHN.) a) Roşie daneză, rasă de taurine obţinută în Danemarca şi crescută pentru producţia de lapte. Se caracterizează printr-o producţie medie anuală de lapte de 4 000 1, cu un conţinut de 4,1% grăsimi, şi o greutate corporală a Roţîe daneză vacilor de circa 600 kg. în ţara noastră este crescută în număr restrîns cu bune rezultate. b) Roşie de stepă, rasă de taurine bună producătoare de lapte, obţinută în U.R.S.S. Culoarea corpului variază de la vişiniu-închis pînă la roşu-deschis. Greutatea corporală a vacilor este de 300—450 kg şi a taurilor de 600—700 kg. Producţia anuală de lapte este de 2 500— 3 500 1, cu un conţinut de grăsime de 3,7%. Este o rasă bine adaptată Ia condiţiile de stepă. Roşie de stepă în ţara noastră a fost importată şi folosită pentru încrucişări cu taurinele locale în regiunea Dobrogea. roşii (în evul mediu în Ţara Românească), breaslă militară şi fiscală. Membrii ei au fost numiţi astfel datorită îmbrăcămintei roşii pe care o purtau. în sec. al XVII-lea au fost înglobaţi în rîndul slujitorilor. în Moldova sînt menţionaţi doar în timpul primei domnii a lui Grigore al II-lea Ghica (1726—1733), care a înfiinţat un steag de r. roşioâră (Scardinius erithro-phthalmus), peşte teleostean din familia ciprinidelor, lung de 20—30 cm şi avînd greutatea de 200—300 g; are corpul turtit lateral, acoperit cu solzi mari, şi înotătoarele (în afară de cea dorsală) de culoare roşie. Trăieşte în Europa şi în Siberia centrală; în ţara noastră este mai frecventă în bălţi. Roşiorii de Vede, oraş raional în reg. Bucureşti, reşedinţă de raion, situat pe valea rîului Vedea. 19 960 Ioc. (1965). Industrie de prelucrare a metale- lor, textilă şi alimentară. — Raionul R. de V.% cu 113 810 loc. (1965). Cultura cerealelor, a plantelor tehnice şi creşterea animalelor. Roşiu, Palaghia (1800 — 1870), eroină a revoluţiei de la 1848 din Transilvania. A participat, în fruntea ţăranilor din satul Mărişel, la luptele din Munţii Apuseni împotriva oştilor nemeşimii maghiare. Roşu, Nicolaie (1907—1938), militant al mişcării muncitoreşti din România, muncitor metalurgist. S-a încadrat de tînăr în mişcarea muncitorească din România şi a devenit membru al P.C.R. în anii 1934-1935 a fost întemniţat pentru activitatea sa revoluţionară. în 1936 a plecat voluntar în Spania, unde a căzut eroic în luptele de pe fluviul Ebru. roşu de Congo (CHIM.), colorant organic de sinteză, direct (substantiv), din clasa coloranţilor azoici. Se prezintă ca o pulbere roşie foarte uşor solubilă în apă. Vopseşte bine fibrele de celuloză. îşi modifică culoarea de la roşu pînă la albastru cînd trece din mediu alcalin în mediu acid. Este folosit în industria textilă şi ca indicator în chimia analitică. rotacism (gr. rhota, numele grecesc al literei r LINGV.) 1, V. rotacizare. 2. (în limba română) Transformarea în r a lui n ' intervocalic din cuvintele moştenite din latină. R. este un fenomen care caracterizează dialectul istroromân; în dialectul dacoromân mai există astăzi numai în unele puncte din Munţii Apuseni (Scărişoarab unde se spune, de exemplu, bire pentru bine. La sfîrşitul sec. al XV-lea şi începutul sec. al XVI-lea, r. cuprindea jumătatea de nord a Transilvaniei, de la Mureş în sus, şi nordul ‘ Moldovei. Primele scrieri în limba română (Codicele Voroneţean, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmu-zaki) conţin fenomenul r„ ceea ce constituie o dovadă că ele provin din regiunea rotacizantă, şi anume, după majoritatea cercetătorilor, din Maramureş. rotacizare (LINGV.), fenomen fonetic care constă în transformarea unei consoane în r (ex. trecerea lui s la r în latina ROTAMETRU 256 ROTH arhaică, a lui / intervocalic la r în cuvintele româneşti moştenite din latină : rom. moara din lat. mola). Sin. rotacism. rotametru (TEHN.), denumire improprie pentru debit-metrul cu indice plutitor sau debitmetrul tip Rota. rotapnnt (POLIGR.), maşină de imprimare de format mic, la care cerneala se transmite de pe forma de imprimare pe o suprafaţă de cauciuc intermediară şi apoi pe hîrtie. Forma de imprimare este o placă subţire (0,15—0,20 mm) din aluminiu, zinc sau carton metalizat. Pe aceasta, textul se transpune cu ajutorul maşinii de scris, iar ilustraţiile, prin desenare directă sau prin copiere fotografică. R. este folosit, în special, pentru multiplicarea unor tipărituri de tiraj mic (circulare, formulare, etc.). rotativă (POLIGR.), maşină pentru imprimarea publicaţiilor de tiraj mare (ziare, reviste, cărţi etc.). La r., forma de imprimare şi suprafaţa depresiune (printre care trece hîrtia) sînt cilindrice, ceea ce permite o viteză de lucru mare şi asigură o productivitate înaltă. R. se împart în două grupe: cu hîrtie în coli şi cu hîrtie în bobine. Cele cu hîrtie în bobine sînt mai productive şi se utilizează mai des; după numărul bobinelor montate ele pot fi: cu o rolă, cu două sau cu mai multe role. rotaţie1 1. (FIZ.) Mişcare a unui corp ale cărui puncte descriu traiectorii circulare cu centrele pe o dreaptă comună, numită axă de rotaţie, planele traiectoriilor fiind perpendiculare pe această axă. —- R. pro- prie, una dintre cele trei componente (r. p., nutaţia şi prece-sia) în care se descompune mişcarea unui corp cu un piinct fix. R. p. se face în jurul unei axe centrale a corpului. 2. (ASTR.) Mişcare de rotaţie, mişcare a unui corp ceresc în jurul axei sale sau în jurul altui corp ceresc. Uneori mişcarea corpului ceresc în jurul altui corp ceresc este denumită şi mişcare de revoluţie. Durata (perioada) m. de r. este intervalul de timp necesar revenirii astrului în aceeaşi situaţie originară (ex. la Soare durata m. de r. siderală, în raport cu stelele, şi durata m. de r. sino-dică, în raport cu linia care uneşte Soarele cu Pămîntul). — R. legată, mişcarea în care perioada de rotaţie este egală cu perioada de revoluţie în jurul corpului central (ex. mişcarea Lunii în jurul Pămîntului). 3. (MAT.) a) Rotaţie de un unghi OL in raport cu un centru O, transformare prin care unui punct M al planului îi corespunde punctul M' situat pe cercul cu centrul în O şi cu raza OM, astfel încît MOM' = ol. b) Rotaţie de un unghi ol in raport cu o axă A, transformare prin care unui punct M din spaţiu îi corespunde un punct M' situat în planul perpendicular pe axă şi care trece prin M, astfel încît punctele M şi M' sînt egal depărtate de axă, iar unghiul diedru al planelor determinate de cele două puncte şi de axă este egal cti a. 4. (AGROTEHN.) Mod de succesiunfe a culturilor agricole în timp, pe acelaşi teren, în cadrul asolamentului. R. se stabileşte în funcţie de caracteristicile diferitelor culturi, cu scopul de a menţine fertilitatea solului şi a obţine producţii mari. rotaţie2 (EC.), rotaţia capi/a-lului, circuitul capitalului industrial privit nu ca un act izolat, ci ca un proces periodic, care se repetă mereu. Cuprinde perioada de timp din momentul avansării capitalului sub formă bănească şi pînă în momentul întoarcerii lui la capitalist sub aceeaşi formă. Viteza r. c. influenţează, în raport direct proporţional, rata profitului. — Rotaţia mijloacelor circulante, procesul de schimbare succesivă, neîntreruptă a formelor funcţionale pe care le îmbracă mijloacele circulante în trecerea lor prin sfera producţiei şi a circulaţiei. Rotii, Joseph (1894—1939), scriitor şi eseist austriac. In romanele sale abordează probleme acute din perioada de după primul război mondial şi pledează pentru necesitatea promovării unor idealuri umaniste. Cu un ascuţit spirit critic, R. oglindeşte veridic procesul de descompunere a monarhiei aus-tro-ungare, îndeosebi în opera sa principală, „Marşul lui Ra-detzky44 (1932, trad. rom.), şi în „Cavoul capucinilor44 (1938). Ca foiletonist, R* a dus în presă o îndrăzneaţă campanie împotriva hitlerismului şi a militarismului. A murit în exil. Roth, Ştefan Ludwig (1796—1849), gînditor progresist sas, istoric, profesor şi pastor. A fost colaborator al lui Pestalozzi la Yverdon (1818 — 1820). A participat Ia revoluţia de la 1848 din Transilvania. Concepţiile sale politice (îndeosebi în ceea ce priveşte rezolvarea problemei naţionale) St. L. Roth au avut o largă răspîndire prin publicaţia „Siebenburgisches Wochenblatt44, la care colabora. A susţinut că limba română, ca limbă vorbită de majoritatea populaţiei Transilvaniei, ar trebui să fie recunoscută ca limbă oficială. Pentru ideile sale progresiste şi pentru participarea la revoluţie a fost condamnat la moarte de un tri-r bunal militar maghiar şi executat la Cluj. Op. pr.: „Istoria Transilvaniei, încercare de o nouă periodizare44 (1846). ROTHLIEGENDE 257 ROTTERDAM rothliegende f rotii .-gande/ (STRAT.), permianul inferior şi mediu în facies continental, separat după o veche clasificaţie germană. Corespunde autunianului şi saxonianului (în facies continental) din vestul Europei sau artinskianului şi kungurianului (în facies marin) din U.R.S.S. şi din sudul Europei. Este reprezentat prin depozite detritice, uneori cu intercalaţii de cărbuni, care conţin impresiuni de gimnosperme şi resturi de peşti, stegocefali, reptile, insecte, crustacee, lamelibran-hiate etc. în Republica Socialistă România, depozite corespunzătoare r. se găsesc în zonele Reşiţa-Moldova Nouă, Svinecea-Sviniţa, în munţii Bihorului şi Codru-Moma, în nord-vestul Dobrogii etc. Rothschild [roişild/, familie de magnaţi financiari întemeiată de bancherul Mayer Amschel R. (1743-1812) din Frankfurt pe Main. La începutul sec. al XlX-lea, descendenţii Iui au fundat bănci la Londra, Paris, Viena, Neapole şi în alte oraşe. Ei au jucat apoi mult timp un rol important in viah economică-.şi politică internaţională, acordînd împrumuturi diferitelor state europene. în prezent, Rothschildzii controlează mari întreprinderi capitaliste, îndeosebi prin ramuri ale familiei respective din Anglia şi Franţa. rotifere (lat. rota „roată** şi fero „a duce, a purta**; ZOOL.), grup de viermi microscopici cu corpul alungit, cilindric sau sferic; la partea anterioară au o coroană de cili puternici care se învîrtesc ca o roată (de unde şi numele), servind la antrenarea particulelor alimentare spre gură. La partea posterioară au un „picior**, cu care se pot fixa temporar de suport. R. sînt comune în toate mediile acvatice, constituind o bună parte din plancton. rotondă (ARHIT.), construcţie de zidărie în plan circular, avînd acoperişul în formă de cupolă. Folosită încă din antichitate, r. a cunoscut o largă răspîndire în arhitectura din evul mediu, în arhitectura modernă, r. sînt folosite mai ales ca săli de expoziţii (ex. Sala Expoziţiei econo- ' "El XI pwmm 3. (MAT.) Rotorul unui cimp vectorial v Cr, y, z) =fli + -r b j -r c k (definit într-un domeniu al spaţiului metric euclidian cu trei dimensiuni, în care s-a fixat una dintre cele două orientări posibile) cîmpul vectorial, notat rot v, avînd componentele / -*\ db dc \rot v )x— ~T — ~ • dz cy (~+ \ cc ca Totv'v = 17 - 17- Rotonda miei naţionale), săli de sport etc. Denumirea de r. se aplică şi sălilor în plan circular înglobate într-o construcţie mai amplă (ex. r. Ateneului Român din Bucureşti). rotor l.(TEHN.) Organ rotitor al unei maşini de forţă motoare sau generatoare, cu ajutorul căruia, la maşinile motoare, energia fluidului motor se transformă în energie mecanică de rotaţie, iar la maşinile generatoare energia mecanică de rotaţie se transformă în energie a fluidului deplasat. R. este prevăzut cu elemente speciale (palete, cupe etc) active în contact cu fluidul de lucru (aburii, apa etc.). 2. (ELT.) Sub-ansamblu rotitor al maşinilor electrice, avînd funcţiunea de indus sau de inductor (la maşini sincrone); este prevăzut cu înfăşurări electrice, cu poli etc. / -M da db V rot v )z = da Rotrou [rotru], Jean de (1609—1650), autor dramatic francez, influenţat de P. Cor-neille. A creat, ca şi acesta, eroi voluntari, însufleţiţi de idealuri înalte („St. Genest**, 1646; dx Jean Rotor de turbină „Venceslas**, 1647). Voltaire îl consideră „adevăratul întemeietor al teatrului francez**. Rotterdam, oraş în sud-vestul Olandei, situat în delta Rinului. 731 565 loc. (1965). Este unul dintre cele mai mari porturi din lume, cu rol important în tranzitul de mărfuri din- Rotor de generator sincron cu poli aparenţi ROTULA 258 ROUEN tre ţările Europei vestice, centrale, nordice şi America de Nord, la intersecţia liniilor de navigaţie maritimă (Marea Nordului) şi fluvială (Rinul, Meu-se, Escaut). Prin canale comunică cu Haga şi cu Amsterdam. Mare aeroport şi nod rutier. Centru comercial, financiar şi industrial, cu şantiere navale, întreprinderi constructoare de maşini, electrotehnice, chimice, rafinării de petrol, fabrici textile şi alimentare, multe dintre ele în localităţile subordonate (Vlaardingen, Dordrecht ş.a.). A fost în mare parte distrus în timpul celui de-al doilea război mondial şi ulterior reconstruit. — Istoric. întemeiat în 1299, R. a devenit unul dintre cele mai mari oraşe medievale, căpătînd în sec. al XlV-lea statut de oraş liber. A fost un puternic centru al luptei împotriva Habsburgilor spanioli în timpul revoluţiei burgheze din Ţările de Jos. în sec. al XlX-lea s-a dezvoltat rapid, devenind unul dintre cele mai mari porturi ale lumii. rotulă (ANAT.), os scurt, turtit anteroposterior, de formă aproximativ triunghiulară, situat în partea anterioară a genunchiului. Contribuie la formarea articulaţiei genunchiului. rotunjită, vocală ~ (LINGV.), vocală pronunţată cu participarea activă a buzelor, care se apropie formînd o deschizătură circulară. în limba română sînt rotunjite vocalele o şi u. V. şi labialâ; labializare. Rotterdam. Primăria cartierului Codsingel roua-cemlui ( Drosera to-tundifolia), plantă erbacee in-sectivoră din familia drosera-ceelor, cu frunze dispuse în rozetă bazală, acoperite cu peri (tentacule), care secretă o substanţă vîscoasă, clară şi care conţine fermenţi proteolitici; insectele care ating aceşti peri sînt capturate, apoi „digerate**, rămînînd numai chitina. Creşte pe soluri sărace în azot (mlaştini, turbării), lipsa acestuia fiind completată prin modul de nutriţie carnivor. Roua-cerului se foloseşte ca spasmolitic. Rouault [ ruoj. Georges (1871 — 1958), pictor, grafician, decorator şi ' scriitor francez. Dez-voltînd o concepţie proprie a expresionismului, R. \ a exaltat acordurile cromatice şi a confe- i rit desenului valenţe sensibile, pictura sa subordonîndu-se evocărilor mistice, tensiunilor lirice şi cultivării cu violenţă profetică şi cu tendinţe vădit protestatare a grotescului dezumanizării cotidiene („Crist“, „Clovn**, „La oglindă*' etc.). A ilustrat numeroase cărţi şi a realizat decoruri pentru balet, precum şi decoraţii pentru ceramică şi vitralii. rouă, picături de apă în stare lichidă, care acoperă dimineaţa suprafaţa pămîntului, obiectele de la sol, vegetaţia, în general corpurile caracterizate prin con-ductibilitate termică şi căldură specifică slabe. R* se formează atunci cînd aerul are o umiditate bună, nu există un schimb turbulent al masei de aer şi suprafaţa pămîntului se răceşte prin radiaţie (dar temperatura nu scade sub 0°C). Roubaix [ rubéjj oraş în nordul Franţei. 113 200 loc. (1963). împreună cu Lille şi Tourcoing formează o mare aglomeraţie urbană. Important centru al industriei textile (lînă, bumbac etc.) şi de confecţii. Nod de comunicaţii. Rouché /ruşi7, teorema lui (MAT.), teoremă care stabileşte condiţia necesară şi suficientă pentru ca un sistem de m ecuaţii algebrice liniare cu n necunoscute să admită soluţii. Această teoremă a fost dată de matematicianul francez Eugène Rouché în 1875. Rouen [ruâ/, oraş în nordul Franţei, situat în cursul inferior al Senei, în Normandia. 325 000 loc. (1962), cu suburbiile. Industrie textilă cu veche tradiţie, siderurgie, construcţii navale, industrie chimică (coloranţi, îngrăşăminte) şi de pre- Rouen. Catedrala .Notre .Dame ROUGET DE LJSLE 259 ROUSSEAU lucrare a petrolului. Port fiu-vio-maritim, cu mare trafic de mărfuri (cărbune, petrol, lemn etc.), în mare parte reexpediate spre Paris şi spre regiunea de nord a Franţei. Oraş celebru pentru numărul mare şi frumuseţea monumentelor de arhitectură. Catedrala Notre-Dame (sec. XIII-XVI), una dintre cele mai vestite realizări ale artei gotice, bogat decorată cu statui gotice, conţine şi monumente funerare de prestigiu artistic (mormîntul Iui Richard Inimă de Leu, al cardinalului d’Amboise etc.). Biserica Saint-Ouen în stil gotic (sec. al XIV-lea), biserica Saint-Maclou (sec. XV*—XVI), palatul justiţiei (sec. XV—XVI), numeroase palate şi locuinţe civile medievale, muzee de artă şi arheologie. Faianţa de R. se bucură de prestigiu încă din sec. al XVMea. în sec. al XVII-lea a. existat la R*.işi o. fabrică de porţelan, ~ piesele -produse aici fiind azi foarte rare şi apreciate. Rouget de Lisle [ruje do lil], Claude ' Joseph '(1760— * 1836), ofiţer francez participant Ia revoluţia burgheză din 1789-1794. în 1792 a compus, Ia Strasbourg, cîntecul revoluţionar, „Cîntec de război al armatei Rinului**, devenit, sub numele de..„La Marseil-1 a i s e", imnul naţional al Franţei. Este, de asemenea, autorul unor cîntece revoluţionare, al unor romanţe, a două librete de operă ş.a. Rousseau [ ruso], Henri (supranumit Le Douanier „Vameşul") (1844—1910), pictor şi scriitor francez, cel mai de seamă reprezentant al picturii naive din sec. al XX-lea. Funcţionar fiscal, R. a început să picteze pentru plăcerea proprie, evocînd, cu ingenuitatea şi sinceritatea primitivului, aspecte din viaţa curentă a cartierelor pariziene sau amintiri din America. Verva fanteziei înclinată uneori spre exotism, expresia directă şi candidă, precum şi coloritul viu, decupajul precis al formelor dau tablourilor lui R. un farmec original. Prin răsunetul operei sale, R. a contribuit la redescoperirea şi Ia valorificarea artei primitive („Autoportret", „Ţigancă adormită", „Plimbare", „Guillaume Apol-linaire şi Mărie Laurencin" etc.). Rousseau [tuso/, Jean Jacques (1712—1778), filozof iluminist, pedagog, scriitor şi compozitor francez. Fiu al unui ceasornicar din Geneva, la vîrsta de 16 ani părăseşte oraşul natal şi, după ce practică mai multe meserii în Elveţia şi Franţa, se stabileşte la Paris (1741), devenind unul , J.J. Rousseau dintre Colaboratorii Enciclopediei (în problemele de muzică): Naturăneliniştită, candidă şi orgolioasă, sensibilă..şi pasionată, temperament original şi independent, a intrat de timpuriu în conflict cu prejudecăţile şi principiile conservatoare ale epocii. Urmărit pentru concepţiile sale, în 1762 se refugiază în Elveţia, apoi în Anglia,. , pentru a se întoarce în Franţa în 1770. în lucrările „Discurs asupra ştiinţelor şi artelor" (1749), scriere premiată la un concurs iniţiat de Academia din Dijon, „Discurs asupra originii inegalităţii dintre oameni", (1755), „Contractul social" (1762) ş.a., Rousseau dezvoltă concepţiile sale privind influenţa nocivă a civilizaţiei asupra omului, originea societăţii, inegalitatea dintre oameni. Criticînd societatea contemporană şi idealizînd „starea naturală", în care oamenii ar fi fost liberi şi egali, R. susţine că omul este „bun de la natură", dar că societatea îl corupe. EI vede originea inegalităţii sociale în apariţia proprietăţii private, care a dus la formarea statului şi, mai tîrziu, la despotism. Întrucît inegalitatea încalcă aşa-numitul contract social încheiat între oameni în perioada trecerii de la starea naturală la cea „civilă", ea trebuie înlăturată. Analiza dialectică făcută de R. apariţiei şi dezvoltării inegalităţii sociale a fost apreciată de En-gels ca genială. R. privea ca legitimă insurecţia poporului îndreptată împotriva despotismului. El era un adept al ideii suveranităţii poporului şi preconiza, ca ideal de stat, republica patriarhală, în care cetăţenii pot aproba în mod direct legile. Critica rousseaueană a civilizaţiei şi teoria contractualistă au avut, în condiţiile epocii, un rol progresist. R. a criticat religia şi biserica oficială, intoleranţa religioasă, dar a rămas un adept al d e-i s m u 1 u i, pe care-1 interpreta ca o religie bazată pe sentiment. Concepţia pedagogică a lui R., expusă în opera „Emil, sau despre educaţie" (1762, trad. rom,), preconizează conformi-tatea educaţiei cu natura proprie a copilului. Descoperind ^copilăria câ atare, subliniind farmecul ei genuin şi^irever-sibil, R. a considerat-o ca o perioadă specifică extrem deim-portantă în formarea personalităţii umane. El a pus bazele unei concepţii a educaţiei pe vîrste şi a metodelor acestei educaţii. R. a întemeiat instrucţiunea pe autoactivitatea copilului, redu-cînd în mare măsură rolul educatorului la protejarea celui educat de influenţe dăunătoare (educaţia negativă). Totodată, R. a accentuat importanţa educativă a muncii, arătînd că eroul romanului său, Emil, trebuie să-şi însuşească o profesiune, menită să-i asigure independenţa în viaţă. Limitele principale ale concepţiei pedagogice ale lui R. constau în individualismul ei şi în izolarea de societate a procesului educativ. Concepţia sa, explicabilă în contextul vremii, a fost exagerată şi denaturată mai tîrziu de pedagogia burgheză. Ideile dezvoltate de R. au contribuit la pregătirea ideologică a revoluţiei burghezo-democratice de la 1789 din Franţa; ele au stat la baza concepţiei iacobinilor şi au exercitat o mare influenţă asupra constituirii ideologiei democrat-bur-gheze în genere. Ideile lui R. au exercitat în ţările române o înrîurire fecundă asupra ideo- ROUSSEAU 260 ROYAL DUTCH SHELL logiei prepaşoptiste şi paşoptiste. Principiul revenirii Ia natură şi ideea primordialităţii sentimentelor omeneşti în raport cu raţiunea, care străbat principalele sale scrieri (romanul epistolar „Iulia, sau noua Eloiză“, 1761, trad. rom., şi lucrarea autobiografică „Con-fesiuni“, 1781 — 1788), au făcut din R. un precursor al romantismului în literatura franceză şi au exercitat o mare influenţă asupra întregului romantism european. Stilul său, caracterizat prin fraza amplă, armonioasă şi fluidă, care se opunea stilului sec al multor contemporani ai săi din secolul luminilor,-a statla baza întregii proze romantice. Autor al unui sistem de notare muzicală, R. a compus muzică de operă („Vrăjitorul satului**, 1752), cîntece, şi a abordat în mai multe lucrări probleme de estetică şi teorie a muzicii. Rousseau [ruso], Théodore (1812—1867), pictor francez. A fost unul dintre promotorii grupului de la B a r b i z o n. Observator atent al naturii, R. a practicat peisajul, fiind un mare pictor al copacilor. Peisajele sale se remarcă prin folosirea senzuală a materiei picturale, prin căldura redării unor colţuri simple din natură, prin coloritul luminos şi vibrant. Printre cele mai cunoscute dintre operele sale se numără: „Margine de pădure**, „După ploaie**, „Toamnă**, „Mlaştină". Roussel [rusél], Albert (1869—1937), compozitor francez. Elev al lui d’lndy la Schola Cantorum din Paris, unde a fost, la rîndul său, profesor. Vigoarea ritmică, structura melodică şi armonică modală şi un exotism specific caracterizează lucrările lui R., dintre care cele mai importante sînt baletele „Ospăţul păianjenului** (1913), „Bachus şi Ariana** (1931), patru simfonii, „Suita în fa" (1927), concerte, muzică de cameră vocală şi instrumentală. Rousselot [ruslo], Jean Pierre (1846—1924), lingvist francez, specialist în fonetică. A fost profesor de fonetică experimentală la Collège de France şi creator al acestei discipline. A întemeiat şi a condus, împreună cu J. Gillieron, „Revue des pa-tois galloromans**, în care a publicat numeroase texte dialectale transcrise şi adnotate. Op. pr.: „Modificările fonetice ale limbajului studiate în graiul unei familii din Cellefronin (Charente)** (1892), „Principii de fonetică experimentală** (2 voi., 1897-1909). Roussy [rust], Gustave (1874—1948), medic francez. A fost profesor la Facultatea de medicină din Paris şi membru de onoare al Academiei Române. A făcut cercetări importante de anatomie patologică şi de patologie, în special asupra glandelor endocrine şi a sistemului nervos. Fundamentale sînt lucrările sale asupra tumorilor experimentale („sarcoi-duV* R.), precum şi asupra etiologiei, biologiei, statisticii, serodiagnosticului, terapeuticii radiologice şi problemelor sociale ale cancerului. Op. pr.: „Cancerul" (1929). Roux [ru:], Jacques (1752 —1794), participant la revoluţia burgheză din Franţa (1789—1794), iacobin, unul dintre conducătorii mişcării „turbaţilor", care reprezenta interesele maselor populare. După asasinarea Iui Marat (1793), R. a continuat editarea ziarului acestuia „Prietenul poporului". Arestat în 1793 din ordinul Iui Robespierre, R. s-a sinucis în închisoare. Roux [tu:], Pierre Paul Emile (1853— 1933), bacterio-log francez, elev şi continuator al lui L. Pasteur. A fost membru al Academiei franceze de ştiinţe. A studiat difteria, descoperind, împreună cu A. Yersin, exotoxina difterică (1890) şi a aplicat, pentru prima dată în clinică, serotera-pia difterică. împreună cu I.I. Mecinikov, a urmărit transmiterea sifilisului la maimuţă şi a descoperit toxina şi antitoxina vibrionului holeric, precum şi a tetanosului. - Rovinari, localitate subordonată comunei Moii din raionul Gorj, reg. Oltenia, situată pe valea Jiului. Importante zăcăminte de lignit, exploatate în carieră. Rovine, Ioc în Muntenia (neidentificat, dar, probabil, în apropiere de Curtea de Argeş), unde, în octombrie 1394, s-a dat una dintre cele mai mari bătălii din istoria României,, între oastea turcească, sub comanda sultanului Baiazid, şi oastea Ţării Româneşti, în frunte cu Mircea cel Bătrîn, terminată cu victoria românilor. Bătălia de la R. a fost evocată de Eminescu în „Scrisoarea a IlI-a". Rowland [rouhnd/, Henry Augustus (1848—1901), fizician american. A fost profesor la Universitatea din Baltimore şi unul dintre fondatorii Societăţii americane de fizică. Principala sa contribuţie este dovedirea experimentală a producerii efectelor magnetice prin deplasarea corpurilor electrizate. De asemenea,R. a construit reţele de difracţie. Rowlandson [rouhndsn]> Thomas (1756— 1827), grafician şi caricaturist englez. A studiat la Academia Regală din Londra, apoi în Franţa, Olanda şi Germania. Preocupat iniţial de portret şi de peisaj, R. s-a consacrat desenului satiric pe teme sociale şi politice. Ascuţimea observaţiei, fantezia generoasă, linia simplă şi coloritul rafinat sînt calităţi care-I situează pe R-printre marii artişti englezi ai epocii. roxolâni, denumire a unor triburi sarmatice, existente la începutul sec. I e.n. Ia răsărit de Prut. Au atacat în repetate rînduri, alături de bas-tarni şi iazygi, provincia romană Moesia. în timpul primei campanii romane împotriva statului dac (101 — 102), r. au fost aliaţi cu Decebal, apoi au devenit clienţi ai Imperiului roman. La mijlocul sec. al III-lea au fost supuşi de goţi. Royal Dutch Shell Co. [roisl daci şei cou], concern petrolier anglo-olandez, creat în 1907. în afară de Anglia şi Olanda, sfera lui de activitate se întinde în Venezuela, Mexic, Orientul Apropiat şi Mijlociu, R.F. Germană etc. în trecut a deţinut concesiuni şi acţiuni în România, mai ales prin A s t r a română. în 1964 a deţinut active în valoare de 11 248,0 mii. de dolari, a ocupat locul ROYER-COLLARD 261 ROZVANI Rozătoare: / — veveriţă (Sciurus vulgaris) ; 2 —iepure de cimp (Lepus curopaeus): 3 — castor (Castor fiber) ; 4 — jobolan (Rattus norvcgicus) ; 5 — hîrcio? (Cri-. cetus cricetus) ; 6 — cobai (Cavia porcellus). patru printre monopolurile industriale ale lumii în ceea ce priveşte cifra de afaceri (6 825,0 mii. de dolari) şi a obţinut 583,0 mii. de dolari profit. Royer-Collard [ ruaie-co-lâr7, Pierre Paul (1763—1845), om politic şi filozof idealist francez. A fost, sub Restauraţie, şeful şi teoreticianul partidului „doctrinarilor**, care ducea o politică de compromis între absolutism şi liberalism. A combătut senzualismul materialist al lui Condillac şi Cabanis, întemeind, împreună cu Mâine de Biran (1766—1824), spiritualismul francez, influenţat de şcoala scoţiană şi de „ideologia** lui Destutt de Tracy. rozacee (BOT.), familie de plante dicotiledonate, lemnoase şi erbacee; au frunze simple sau compuse, cu stipele, flori alcătuite din cinci sepale, cinci (sau multiplu de cinci) petale, numeroase stamine şi gineceu, format din una, cinci sau mai multe cârpele. Din familia r. fac parte numeroase specii cultivate (trandafirul, mărul, părul, gutuiul, cireşul, prunul, caisul etc.), precum şi păducelul, măceşul, scoruşul, zmeurul ş.a. rozăsă (ARHIT.) v. rozetă. roza viaturilor 1. (METEOR.) Diagramă pe care se reprezintă viteza vîntului în m/s şi direcţia în funcţie de punctele cardinale şi intercardi-nale (N, NE, E, SE, S, SV, V, NV). De obicei, pe aceeaşi diagramă se reprezintă şi frecvenţa vînturilor pe direcţii, în procente. 2. (NAV.) Reprezentare grafică a direcţiilor punctelor cardinale şi a unor direcţii intermediare (de obicei, în total, 32 de direcţii). rozătoare (Rodentia), ordin de mamifere cu dentiţia adaptată pentru roaderea materialului vegetal, cu incisivii foarte dezvoltaţi, în formă de arc, fără rădăcină, şi care cresc în tot cursul vieţii; caninii lipsesc, între incisivi şi măsele fiind un spaţiu mare gol. Majoritatea r. nasc un număr mare de pui (ex. iepurele, şoarecele, castorul, veveriţa, popîndăul). R. produc stricăciuni. rozeolă (MED.), simptom caracterizat prin erupţia pe piele a unor pete mici, de culoare roz, care dispar fără a lăsa urme. R. poate apărea fiziologic la persoanele emotive, iar patologic în unele boli infec-ţioase (rubeolă, rujeolă, febră tifoidă, tifos exantematic, sifilis etc.) şi în intoxicaţii. rozetă 1. (TEHN.) Armătură, guler sau flanşă, la unele piese, folosite ca elemente de legătură (ex. la legarea firelor electrice aeriene), ca elemente de susţinere (ex. la suspendarea lămpilor), ca piese intermediare de protecţie în unele subansambluri şi mecanisme, ca elemente de blocare a deplasării axiale a unor organe de maşini, ca mînere etc. 2. (ARTE PLAST.) Motiv decorativ circular, care aminteşte dispoziţia compoziţională a unui trandafir. R. a-pare frecvent şi în arta populară românească, fiind prelucrarea străvechilor motive solare. 3. (ARHIT.) Fereastră circulară de mari dimensiuni, decorată cu vitralii şi folosită mult la ornamentarea faţadelor catedralelor gotice. Sin. rozasă. rozmarin (Rosmarinus of-ficinalis)% mic arbust din familia labiatelor, cu frunze totdea- una verzi, cu flori albastre, roşii sau albe, dispuse în verti-cile. întreaga plantă degajează un miros plăcut, datorită unui ulei eteric (Oleum rosmarini), folosit (extern) ca analgezic, in dureri reumatice şi în nevralgii. Ramurile florifere de rozmarin au proprietăţi stomahice şi emenagoge. Roznov, localitate de tip urban, situată pe valea Bistriţei, în raionul Piatra-Neamţ, reg. Bacău. 8 440 loc. (1965). Lîngă R. se găsesc Combinatul de îngrăşăminte cu azot Piatra-Neamţ, intrat în funcţiune treptat începînd din 1962, două uzine hidroelectrice, Roznov I şi Roznov //, cu o putere totală instalată de 21 MW, in' trate în funcţiune în 1963, şi o unitate a industriei de prelucrare a lemnului. Rozvani, Eugen (1878— 1937), militant în mişcarea muncitorească din România, de profesie avocat. A intrat din tinereţe în mişcarea socialistă. Militant pentru crearea Partidului Comunist din România, a fost unul dintre raportorii la ROZWADOWSKI 262 RUBENS Congresul de constituire aP.C.R. La Congresul al II-lea al P.C.R. a fost ales membru supleant al Comitetului Central. în 1925 — î931 a făcut parte din conducerea Blocului muncitoresc-ţărănesc. în 1931 a plecat în U.R.S.S. A murit în 1937. Rozwadowski, Jan (1867 *—1933), lingvist polonez, care a adus preţioase contribuţii în domeniul lingvisticii generale, al indo-europenisticii şi al sla-visticii. Op. pr.: „Formarea cuvintelor şi semnificaţia lor** (1904), „Fonetica istorică a limbii polone** (1915), „Raportul dintre limba polonă şi celelalte limbi slave** (1915), „Despre fenomenele şi dezvoltarea limbii** (ed. a Il-a, 1950). „Rruga e Partise", [par-lisă/, revistă teoretică şi politică, organ al Comitetului Central al Partidului Muncii din Albania. înfiinţată în 1954, apare lunar, la Tirana. Ruanda (Rwanda), stat în Africa ecuatorială, situat între Uganda, Tanzania, Burun-di şi Congo (Kinshasa). Suprafaţa: 26 338 km2. Populaţia: 3 018 000 Ioc. (1964), formată din grupele etnice bahutu şi batutsi şi dintr-un număr mic de pigmei. Capitala: Kigali. Limbi oficiale: franceza şi kinyaruanda. Relieful este alcătuit din podişuri înalte (1 500 — 3 000 m), traversate de mari linii de fractură a scoarţei, constituind o porţiune din marele graben est-african. La graniţa vestică, într-un astfel de graben s-a format lacul Kivu. Climă ecuatorială-musonică, cu un anotimp ploios lung şi un anotimp secetos scurt. Predomină vegetaţia de savană. Zăcăminte de minereu de staniu, wolfram, tantalo-columbit, berii, aur, gaze naturale. R. este o ţară agrară slab dezvoltată, în agricultură • se păstrează puternice rămăşiţe feudale şi gentilice. Predomină mica proprietate. Se cultivă porumb, sorg, grîu, batate, manioc, cartofi, iar pentru export cafea, ceai, tutun, piretrum etc. Creşterea extensivă a animalelor (cornute mari şi mici, porci) are un rol important în economie. Este dezvoltat pescuitul. Industria extractivă este dominată de capitalul belgian şi american. Industria prelucrătoare se află doar în stadiu incipient (mici întreprinderi alimentare, de pielărie, de materiale de construcţie). Se exportă concentrate de staniu, wolfram, tantalo-columbit, produse agricole, vite, piei. — Istoric. în sec. al XV-lea sau al XVI-lea, triburile batutsi, de origine hamită, au ocupat teritoriul R., subjugînd populaţia băştinaşă bahutu. La începutul sec. al XVII-lea s-a constituit statul feudal R. în 1894 a fost ocupată de armatele germane şi inclusă în componenţa coloniei Africa Germană de Est. în timpul primului război mondial, R. a fost ocupată de trupele belgiene (1916), iar după război, potrivit tratatului de pace de la Versailles (1919), Ruanda, împreună cu Urundi(Burundi), a trecut sub mandatul Belgiei. în 1946 O.N.U. a recunoscut tutela Belgiei asupra Ruandei-Urundi. în 1961 R. a devenit republică, iar în 1962 şi-a proclamat independenţa. Şeful statului şi guvernului este preşedintele, ales pe termen de cinci ani. Organul suprem al puterii de stat este Adunarea Naţională. R. întreţine relaţii diplomatice cu Republica Socialistă România. rubai (pl. rubaiate), catren persan care exprimă o idee mistică sau filozofică, cultivat îndeosebi de Omâr Khayyam. în poezia română a scris sporadic r. Ion Pillat. rubato (MUZ.), termen italian, indicînd o interpretare mai liberă, în scopul obţinerii unei mai mari expresivităţi. rubefiânte (FARM.), substanţe care irită pielea, deter-minînd o acţiune revulsivă (ex. terebentina, cloroformul, tinc-tura de iod). Cel mai utilizat r* este făina de muştar. Rubens, Peter Paul (1577— 1640),-pictor flamand,, considerat xel mar de seamă reprezentant al barocului. Născut la Siegen (Westfalia), unde tatăl său, .suspectat de calvinism, fusese exilat. După moartea acestuia, mama sa revenind la Anvers, R. a studiat mai întîi cu peisagistul Tobias Verhaecht şi cu „romaniştii** Adam Van Noort şi Otto Van Veen, apoi în Italia, copiind şi colecţionînd operele pictorilor veneţieni (Ti-ziano, Tintoretto, Veronese, Ba-sano), făcînd desene după Ra-fael, Giulio Romano şi Bo-lonesi, precum şi după frescele Capelei Sixtine şi co-laborînd la Curtea ducelui de Mantua la decorarea serbărilor şi a reprezentărilor teatrale. în 1609, întors la Anvers, unde se căsătoreşte cu Isabella Brant, R. devine celebru. Pictor oficial al arhiducilor Flandrei şi secretar al colegiului iezuit din Anvers, îşi împarte timpul între atelierul său şi diferite misiuni diplomatice în Franţa (1621-1624), Anglia (1625) şi Spania (1628). Dotat cu o mare putere de muncă, a lăsat peste două mii de lucrări în toate genurile: pictură istorică, mitologică, alegorică, de gen, portrete, peisaje etc. Cea mai mare parte a operelor sale sînt produse între 1610 şi 1626. Mai tîrziu, asaltat de comenzi, a cedat uşu-rinţii cu care lucra şi a încredinţat din ce în ce mai mult execuţia compoziţiilor sale numeroşilor elevi, fapt reflectat în valoarea lor inegală. Printre lucrările mai însemnate din prima pe- •RUBENS 263 RUBIN rioadă figurează: Ridicarea crucii** şi „Coborîrea de pe cruce** (1610), executate pentru catedrala din Anvers, „Adoraţia magilor** (1612), „Sf. Bavon“ (1614), „Judecata de apoi** (reluată în mai multe variante), Rubens şase tablouri, în care Rubens prezintă „istoria consulului De-cius Mus**, destinate să fie copiate în tapiserie, „Pescuitul miraculos** (1618), „Lovitura de lance** (1620) ş.a. însărcinat în 1620 de Maria de Medici să execute pentru palatul Luxemburg două serii de compoziţii destinate s-o glorifice pe ea şi pe Henric al IV-lea, R. termină doar 34 de tablouri din prima serie, în care realitatea, alegoria şi mitul se îmbină într-un amestec somptuos şi elegant, corespunzător spiritului epocii, pentru rest lăsînd doar schiţe. în anul 1630 se căsătoreşte cu Helene Four-ment, care Ia 16 ani părea să întruchipeze tipul de frumuseţe feminină înţeles de el, execu-tînd numeroase portrete ale acesteia şi introducînd-o în diferite compoziţii („Betsabe**, „Andromeda**, „Venus“ etc.). Printre lucrările mai importante din cea de-a doua perioadă figurează „Masacrul inocen-ţilor“ (1635), „Răpirea sabine-lor“ şi „Chermesa** (1636). între 1635 şi 1640, R. execută şi cele mai multe dintre peisajele sale în regiunea castelului din Steen pe care l-a cumpărat („Apus de soare**, „Curcubeul**, „întoarcerea de la muncă** etc.). R. uneşte în opera sa, într-o viziune originală, observaţia realistă şi dragostea de viaţă, proprie tradiţiilor flamande, cu ştiinţa marilor ansambluri decorative, pe care o datorează studiilor sale în Italia. Tot din Italia Rubens a mai reţinut clarobscurul lui Caravaggio, atmosfera vaporoasă a lui Cor-reggio, culorile puternice vene-ţiene, prezentarea temelor într-o regie spectaculoasă cu efecte teatrale şi concepţia umanistă a Renaşterii, care privea corpul omenesc ca pe un nud atletic şi frumos, considerîndu-l şi cel mai de seamă scop al creaţiei. Figurile sale, aproape totdeauna colosale, sînt străbătute de tensiunea vieţii, iar nudurile, chiar şi cele mai planturoase, au o carnaţie elastică, o moliciune şi o transparenţă care sugerează viaţa. în opera sa, R. adună o numeroasă populaţie, reprezen-tînd toate categoriile sociale, eroi biblici şi mitologici, tipuri exotice, relevă contrastele în mişcările vieţii, de la cea a copilului nou-născut pînă la aceea a bătrînilor, toate pasiunile, instinctele esenţiale (foamea, ura, dragostea, cruzimea, mila etc.); arhitecturile sale sînt monumentale, iar compoziţiile cuprind o mare mulţime de amănunte, care, îngrămădite savant, aduc dovada unei abundenţe rafinate (brocarturi, podoabe, arme, flori şi fructe etc.). în compoziţiile sale, nimic nu este stins şi liniştit, figurile fiind înscrise de obicei pe diagonala care indică torsiunea şi instabilitatea şi supuse unei tratări adecvate; desenul subliniază şi el mişcarea şi însăşi culoarea este străbătută de reflexe, în care şi umbrele apar colorate. Lumina nu este nici ea stabilă şi liniştită. Proiectată printr-o fereastră sau arcadă, ea străbate nori şi apare ca un triumf al materiei revărsate pletoric, al trupurilor scăldate de ea, al strălucirii stofelor şi podoabelor, al profunzimii cerului. Universul colorat de R., viu şi agitat de pasiuni, este unul dintre cele mai puternice imnuri din istoria artei închinate vieţii şi îl definesc ca pe cel mai strălucit reprezentant al picturii din epocă. Opera lui R. a exercitat o mare influenţă asupra dezvoltării artelor. Dintre numeroşii săi elevi, Van Dyck a contribuit la formarea şcolii de pictură engleză, iar romanticii, în prima jumătate a sec. al XlX-lea, îl considerau ca pe cel mai de seamă precursor al lor. în Muzeul de artă al Republicii Socialiste România, R. este prezent prin lucrarea „Lupta Iui Hercule cu leul din Nemea“. rubeolă (lat. ruber „roşu**; MED.), boală infectocontagioasă, mai frecventă la copii, provocată de un virus. Se manifestă prin erupţie cutanată, asemănătoare cu cea din ru-jeolă, dar cu pete mai mari, prin febră, tuse, adenopatii. angină, conjunctivită. Evoluţia bolii durează trei-patru zile. Nefiind o boală gravă, r. nu necesită un tratament special, dar impune o izolare de 20 de zile. rubiâ, mică monedă de aur turcească, emisă spre sfîrşitul evului mediu. A circulat în ţările române în prima jumătate a sec. al XlX-lea. Rubicon, mic rîu în Italia, care forma, la sfîrşitul republicii romane, graniţa dintre Italia propriu-zisă şi Gallia Cisalpina. Spre a preveni eventuale lovituri de stat militare, senatul a declarat inamic public pe cel care va trece cu armata peste rîu în Italia. Pornind din Gallia Cisalpina împotriva senatului, Cezar a trecut R. cu o parte a armatei sale în ianuarie 49 î.e.n., îndreptîndu-se asupra Romei. Cu acest prilej, el a rostit memorabilele cuvinte: Alea jacta est! (Zarul a fost aruncat!); devenite proverbiale, aceste cuvinte exprimă simbolic luarea unor hotărîri irevocabile. rubidiu (CHIM.), Rb. Element chimic cu nr. at. 37; gr. at. 85,48; gr. sp. 1,52; p.t. 39’C; p.f. 696°C. Face parte din familia metalelor alcaline. Se găseşte în natură în cantităţi mici. Este foarte reactiv din punct de vedere chimic; reacţionează energic cu apa, se aprinde spontan în contact cu oxigenul. Este monovalent. rubin (lat. ruber „roşu**; MINER.), varietate de corin-don colorat în roşu, datorită unui conţinut redus de oxid de crom. Este o piatră de podoabă. Astăzi se produc cantităţi mari de rubine sintetice, pentru principala lor utilizare la fabricarea ceasornicelor. RUBINSTEIN 264 RUDIŞT! Rubinstein / ruibinslain], Arthur (n. 1886), pianist şi compozitor american de origine poloneză. A apărut în public de la virsta de şase ani. înregistrările pe discuri şi concertele sale în întreaga lume îl consacră ca pe unul dintre cei mai virtuoşi interpreţi contemporani. S-a făcut cunoscut în special prin interpretarea deosebit de inspîrată a muzicii lui Chopin. A scris muzică de cameră şi simfonică. Rubinştein, Anton Grigo-revici (1829— 1894), compozitor, dirijor şi mare pianist rus. Creaţia sa, influenţată de muzica orientală, a îmbrăţişat toate genurile: a scris 19 opere (printre care „Demonul"), oratorii dramatice, simfonii, concerte pentru pian şi orchestră, muzică de cameră, lieduri. Este întemeietorul Conservatorului din Pe-tersburg şi al celui din Moscova. Rubinştein, Serghei Leoni-dovici (1889—1960), psiholog sovietic. A fost membru corespondent al Academiei dc Ştiinţe a U.R.S.S. R. a adus o contribuţie importantă la fundamentarea filozofică a psihologiei în lumina materialismului dialectic. A enunţat ideea unităţii dintre conştiinţă şi activitate şi a subliniat principiul determinismului în psihologie. Op. pr.: „Bazele psihologiei generale" (1946). rublă, unitate monetară a U.R.S.S. în circulaţia bănească a fost folosită în Rusia, începind din sec. al XlII-lea, sub forma de lingou de argint în greutate de 204 g. în 1897 Rusia a adoptat monometalismul aur. După revoluţie, respectiv după reforma bănească din 1922—1924, s-a pus în circulaţie cervoneţul, ‘definit cu un conţinut de 7,74234 g de aur fin, egal cu al monedei de aur de 10 ruble de dinaintea revoluţiei. în anii celui de-al doilea război mondial, puterea de cumpărare a r. a scăzut. în 1947, printr-o reformă bănească, s-au creat condiţii pentru întărirea şi asigurarea stabilităţii r„ iar în 1950 conţinutul în aur al r. a fost stabilit Ia 0,222 168 g aur fin. In 1961 conţinutul r. a fost ridicat la 0,987 412 g de aur fin, un dolar S.U. A. fiind egal cu 0,9 r., iar lira sterlină cu 2,52 r. Rubliov, Andrei (1370 — 1430), pictor rus, cel mai important reprezentant al picturii medievale ruse. Format în ambianţa pictorului Theofan (Grecul), R. a dezvoltat tradiţiile vechilor şcoli de pictură de Ia Rostov şi Suzdal, realizînd o sinteză artistică de o nobilă puritate. în colaborare cu Theofan (Grecul) şi Daniil Ciornîi, a executat frescele catedralei Bunavestire din Kremlinul Moscovei (1405), apoi, numai cu Daniil Ciornîi, a decorat biserica Adormirii din Vladimir (1408). Celebru în special ca iconar, R. este autorul mai multor icoane care impresionează prin frumuseţea ideală a tipurilor, prin muzicalitatea desenului, prin coloritul delicat şi luminos. Principalele sale opere se păstrează la Galeria Tretia-kov („Sfînta treime") şi la Muzeul Rubliov din Moscova. Rubobostes (sec. II î.e.n.), conducător (rege) al uniunii de triburi dace din Transilvania, probabil succesor al lui Oroles. Istoricul roman Trogus Pom-peius îi atribuie calităţi deosebite de organizator. Rubruquis (Ruysbroeck Iroisbruc]), Wilhelm von (c. 1220— 1293), călugăr franciscan de origine flamandă, trimis în 1253—1256 ca sol al regelui francez Ludovic a IX-lea Ia curtea marelui han mongol Mongku (Iîngă Karakorum). Raportul său de călătorie conţine informaţii preţioase asupra Asiei Centrale şi aminteşte de Vlahia. Rucăr, localitate de tip urban în raionul Muscel, reg. Argeş, situată pe valea Rîusoru-lui, Ia confluenţa cu Dîmboviţa. 5 790 Ioc. (1965). Exploatări forestiere; industrie de prelucrare a lemnului. în evul mediu era un important punct de vamă pe drumul comercial care lega Transilvania de Ţara Românească şi de porturile de la Dunăre. Pe muntele Sasului se păstrează ruinele cetăţii Oră-ţea, denumită şi „Cetatea nemţilor" şi atribuită cavalerilor teutoni (sec. al XlII-lea, rezervaţie arheologică). în R. se află biserica sfîntul Gheorghe şi sfîntul Dumitru (1780), exemplar valoros de arhitectură feudală tîrzie. rudari (în evul mediu în ţările române), denumire dată ţiganilor domneşti care confecţionau obiecte din lemn (linguri, albii etc.). Rude/rtfd/, François (1784 — 1855), sculptor francez, reprezentant al romantismului. După o lungă perioadă de- formaţie, R. a debutat ca autor de grupuri statuare pe teme mitologice („Mercur") sau religioase („Fecioara imaculată**). în anii 1830— 1835 a executat pentru arcul de Triumf „de l'Étoile" din Paris două reliefuri, printre care „Plecarea voluntarilor" (1792), „la Marseillaise", care, prin elanul compoziţiei, prin mişcarea şi expresivitatea formelor, constituie una dintre capodoperele sculpturii sec. al XIX-lea. R. a reuşit să redea în lucrările sale avîntul romantic al luptei eliberatoare, vigoarea şi măreţia ei. A fost şi un talentat portretist: statuia mareşalului Ney, statuia mareşalului de Saxonia etc. Rudeanu, Teodosie (sec. XVI —XVII), boier cărturar din Ţara Românească. A fost vistier (1594—1596) şi mare-logofăt (1596-1599) al lui Mihai Viteazul şi cronicarul oficial al domniei acestuia. Cronica sa, care cuprinde perioada anilor 1593—1597, preţioasă prin informaţiile asupra domniei lui Mihai Viteazul, s-a păstrat prin mijlocirea a două traduceri: în limba polonă, făcută de Andrei Taranowski, şi apoi în limba latină, apar-ţinînd silezianului Balthazar Walter, care a publicat-o la Gorlitz în 1599. rudenie (DR.), legătură între persoanele care coboară una din alta (r. in linie dreaptă) sau între persoanele care, fără să coboare una din alta, au un ascendent comun (r. in linie colaterală). „Rude prâvo“, organ de presă central al Partidului Comunist din Cehoslovacia. A fost înfiinţat în 1920. în timpul ocupaţiei hitleriste ( 1939— 1945) a apărut ilegal. Apare zilnic, la Praga. rudişti (PALEONT.), grup fosil de lamelibranhiate din ordinul pachyodonta, ai căror reprezentanţi au valvele foarte modificate din cauza fixării lor. RUDOLF 265 RUGINĂ Au apărut în jurasicul superior şi au dispărut ia sfîrşitu! cretaci-cului. In Republica Socialistă România se găsesc în cretacicul din jurul Clujului (Gilău, Iara), în Munţii Apuseni etc. Rudolf, lac salmastru în estul Africii (pe teritoriul statelor Kcnia şi Etiopia), de origine tectonică (8 600 km2). Adîncimi pînă la 73 m. Lacul nu arc scurgere. Bogat în peşte. Se întîlncsc crocodili şi rinoceri. Rudolf, numele a doi împăraţi germani: R. I de Habsburg, împărat (ncîncoronat) şi rege al Germanici (1273 — 1291). întemeietorul dinastici de Habsburg. In 1276 a supus autorităţii sale Austria, Stiria, Carin-tia şi Carniolia. R. al //-/ea. împărat (1576—1612), rege al Bocmici (1575-1611) şi al Ungariei (1572-1608). Preocupat de artă, de astronomie (la curtea sâ din Praga au lucrat Tycho Brahe, J. Kcplcr ş.a.) şi de alchimie, a neglijat conducerea imperiului şi războiul cu turcii. A întreţinut relaţii cu Sigismund Bâthory şi cu M i h a i Viteazul. Rucda, Lopc de (începutuj sec. XVI —c. 1565), scriitor şi actor spaniol, considerat întemeietorul teatrului în Spania. A scris comedii, colocvii pastorale, drame religioase („autos"), egloge, dar s-a remarcat mai ales prin intermediile *ale („passos"), pretexte comice burleşti, profane, intercalate în comedii. Inspirat din commedia dcU’arte, teatrul de moravuri al Iui R. este rodul unei fantezii libere, ingenue şi al unui spirit realist („Teatru", 1567). ruf (NAV.)t construcţie deasupra punţii superioare a unei nave şi care se extinde numai pe o parte din lăţimea navei. In r. sînt amenajate, de obicei, locuinţele echipajului navei. Ruffini, Mario (n. 1896), istoric şi filolog italian, profesor la universitatea din Torino. Arc numeroase studii privitoare la limba, literatura şi istoria românilor. Este autorul unei remarcabile traduceri în limba italiană a poeziilor de dragoste ale lui Eminescu (M. Eminescu, „Poesic d’amore", 1964),traducere premiată, în 1965, de Academia Republicii Socialiste România. Alte lucrări: „Contribu- ţie la bibliografia asupra artei populare româneşti" (1932), „Istoria românilor din Transilvania" (1941). rugbi, joc sportiv desfăşurat între două echipe a cîte 15 jucători, pe un teren de formă dreptunghiulară (lungime 95 — 100 m, lăţime 65 — 68 m), avînd ca obiect de joc o minge de formă ovală, care poate fi jucată cu mîna sau cu piciorul. Jocul durează 80 de minute, împărţit în două reprize a 40 de minute fiecare, cu o pauză, între ele, de 5 minute, în care timp jucătorii nu părăsesc terenul de joc. Jucătorii echipei care reuşesc să „culce" mingea în terenul de ţintă-advers („încercare") situat în spatele liniei buturilor (două bare verticale cu o înălţime de peste 3,5 m, unite, la înălţimea de 3 m faţă de sol, printr-o bară transversală, lungă de 5,65 m), adiţionează trei puncte şi, în acelaşi timp, beneficiază de o lovitură „de transformare", executată cu piciorul, din interiorul terenului de joc, dintr-un punct perpendicular pe locul „încercării"; trimiterea mingii deasupra barei transversale şi în spaţiul cuprins între cele două bare verticale, chiar dacă se depăşeşte înălţimea acestora, aduce obţinerea a încă două puncte. Cîte trei puncte se obţin şi în urma trimiterii mingii în spaţiul amintit, ca urmare a unor lovituri efectuate cu piciorul. Victoria se atribuie echipei care acumulează cel mai mare număr dc puncte. In unele ţări, r. se desfăşoară şi între echipe a cîte 13 jucători, avînd unele reguli de joc deosebite. R. este originar din Anglia; numele vine de la oraşul Rugby, unde s-a jucat pentru prima dată. Primele reguli de joc au fost formulate în 1846. In 1934, a fost creată Federaţia Internaţională de Rugby Amator (F.I.R.A.). Primul campionat naţional de r. a avut loc în 1914. Echipele de club şi reprezentative ale României au obţinut în ultimii ani succese de prestigiu în confruntările internaţionale. Ruge f rug?/, Arnold (1802 — 1880), publicist german, hegelian de stînga. A întemeiat, împreună cu Marx, revista „Analele germano-franceze" (1844). A fost deputat în Adunarea Naţională din Frankfurt, ca exponent al democratismului radical burghez. Ulterior a evoluat spre liberalism. Riigen [rtlgpn], insulă în partea sudică a Mării Baltice, situată în apropierea ţărmului. Suprafaţa: 926 km2. Populaţia: circa 90 000 loc. Aparţine R.D. Germane. Relief de cîm-pie (altitudinea maximă 161 m), format pe depozite de roci sedimentare. Climă temperată maritimă cu precipitaţii bogate. Păduri de stejar. Populaţia practică agricultura (cultura cerealelor, a sfeclei de zahăr, creşterea animalelor) şi pescuitul. Staţiuni climatice. Insula R. este legată de continent (Stralsund) printr-un dig peste care trec o cale ferată şi o şosea. Punct de plecare pentru feribot (face legătura cu Suedia). Principalul oraş-port: Sassni Iz. ruget (MED. VET.), boală in-fecţioasă a porcilor, provocată de bacilul Erysipelothrix rhu-siopathiae suis. Se manifestă prin febră şi prin apariţia unor pete roşii pe piele. Uneori evoluează cronic cu tulburări cardiace, necroză a pielii şi artrite. Se previne prin vaccinări şi prin măsuri de carantină la introducerea porcilor în crescătorii. Se tratează cu serul specific şi cu antibiotice. Boala se poate transmite şi la om, în special prin manipularea cărnii de porc infectate. rugină 1. (CHIM.) Oxid de fier hidratat, rezultat prin coroziunea fierului în contact cu oxigenul, în condiţii de umiditate atmosferică (ru^imrej. R. se produce iniţial numai la suprafaţa obiectului de fier, apoi continuă şi în adincime. Este de culoare brun-roşcată şi sfărîmicioasă. Protejarea fierului împotriva ruginirii se face prin acoperirea suprafeţei sale cu pelicule de natură organică sau anorganică. 2. (FITOPAT.) Boală infecţioasă a plantelor, provocată de ciuperci microscopice. Se manifestă, în general, prin pete de culoare brună-ruginie, care apar pe frunze, pe tulpini sau pe inflorescenţe şi necrozează ţesuturile, împiedicînd dezvoltarea normală a plantelor. Mai răs- RUGOZITATE 266 „RULMENTUL4* pîndite sînt: r. neagră (Pucci-nia graminis), r. galbenă (Puccinia glumarum), care atacă grîul, orzul, secara şi unele graminee spontane, r. brună a griului (Puccinia Iriticina) şi r. brună a orzului (Puccinia bordei). Combaterea ruginei se realizează prin cultivarea soiurilor de plante rezistente şi prin măsuri de igienă a culturilor. rugozitate (TEHN.), calitate a suprafeţelor corpurilor solide de a avea asperităţi (numite şi microasperităţi) cu dimensiuni foarte mici în comparaţie cu dimensiunile suprafeţelor respective. Aprecierea cantitativă ar. se face cu ajutorui unor parametri care, conform standardelor Republicii Socialiste România, sînt: abaterea medie aritmetică- a asperităţilor faţă de linia medie a profilului, notată Rn; înălţimea medie a asperităţilor (în zece puncte), Rz; înălţimea maximă a asperităţilor, Rmax. Rugozitatea are o influenţă mare asupra comportării în funcţionare a pieselor şi a organelor de maşini cu suprafeţe de contact în mişcare. Ruhr [ru:r]t bazin carbonifer în R.F. Germană, situat în landul Renania de Nord-Westfalia, în bazinul rîurilor Ruhr, Emscher şi Lippe (afluenţi ai Rinului). Suprafaţa: 6 200 km*. Rezerve de cărbuni pînă Ia adîncimea de I 200 m: 65,2 miliarde t (cel mai mare bazin carbonifer din Europa occidentală). Este puternic dezvoltată industria extractivă, coc-sochimică, siderurgică, chimică, constructoare de maşini Densitatea populaţiei este foarte ridicată; oraşele aproape se unesc între ele, formînd o im-* portantă aglomerare urbană. Cele mai mari centre industriale sînt: Essen, Oberhausen, Duis-burg, Dortmund, Bochum, Miihlheim, Gelsenkirchen. Ruiz [ruiG/, Juan (sfîrşitul sec. XIII — mijlocul sec. XIV), poet spaniol, considerat a fi cel mai important din epoca sa. Poemul său „Cartea adevăratei iubiri“ conţine date autobiografice şi reflectă atitudinea echivocă a scriitorului, oscilînd între o morală austeră şi senzualitate. rujeolă (MED.), boală infectocontagioasă, de natură viro-tică, manifestată prin febră, catar oculo-nazal şi al căilor respiratorii, erupţie caracteristică a pielii şi a mucoaselor. R. afectează numai omul, în special copiii între 2 şi 10 ani, fiind foarte frecventă şi foarte contagioasă. Dacă nu sînt respectate regulile de igienă şi de regim alimentar, pot apărea complicaţii grave (bronhopneu-monie, otită, conjunctivită etc.). R. se mai numeşte, popular, pojar, cori. rulare (TEHN.), deplasare, sub acţiunea unei forţe de propulsie sau de tracţiune, a unui sistem tehnic (autovehicul, macara portabilă etc.), prin rostogolirea roţilor sau a rolelor de susţinere pe o cale fixă. ruletă (TOPOGR,), instrument folosit pentru măsurarea lungimilor şi distanţelor, care constă dintr-o panglică de oţel sau de fibre textile, cu inserţie metalică, divizată în metri cu subdiviziuni centimetrice, în lungime de 5, 10, 20 sau 50 m, şi care se strînge, prin rulare, într-o casetă cilindrică, prin acţionarea unei manivele. ruliu (NAV.), oscilaţie transversală a unei nave, în jurul unei axe longitudinale (axa de r.)t provocată de o mare cu valuri înalte cînd direcţia de înaintare a navei este paralelă cu valurile. rulment (TEHN.), organ de maşină care serveşte la rezemarea şi ghidarea fusurilor de arbori sau de osii, astfel îneît să permită rotirea acestora, şi care este constituit dintr-un inel interior (ce se montează pe arbore), dintr-un inel exterior (ce se montează în carcasa sau corpul maşinii) şi din cîteva piese de rostogolire (bile, role cilindrice, conice sau în formă de butoiaş, ace), aşezate între cele două inele şi menţinute la distanţe egale între ele cu ajutorul unei piese intermediare, numită colivie. în unele cazuri, r. este constituit dintr-un inel şi din cîteva corpuri de rostogolire sau numai din cîteva corpuri de rostogolire, care se montează direct între arbore şi carcasă. R. sînt clasificaţi după mărimea sarcinii pe care o suportă (serie uşoară, serie mijlocie şi serie grea), după direcţia sarcinii (r. radiali, r. axiali etc.) şi după forma corpurilor de rostogolire (r. cu bile,r. cu role etc.). Faţă de alte tipuri de lagăre, r. prezintă o serie de avantaje, ca de exemplu: frecări minime la pornire şi în exploatare, gabarit mic pe lungime, consum redus de lubrifiant ş.a., ceea ce explică utilizarea lor pe scară largă în construcţia de maşini, în ţara noastră, r. se produc la Bîrlad (din 1950) şi la Braşov (din 1959), ajungîndu-seîn 1964 la o producţie anuală de 11 068 000 de bucăţi, din care 3 711 300 pentru export. „Rulmentul", Uzina unitate a industriei constructoare de maşini din România, situată în Braşov. A luat fiinţă în 1959, Rulmenţi RULOU 267 RUPEA dintr-o secţie producătoare de rulmenţi a uzinelor „Steagul roşu“. Dezvoltată şi modernizată treptat, a produs în 1965 peste 11 milioane de rulmenţi de 122 de tipuri. rulou (TEHN.), organ de maşină, de forma unui corp de revoluţie cu lungimea mai mare dezît diametrul, care se poate roti în jurul unei axe şi care serveşte Ia susţinerea şi Ia rularea unui sistem tehnic, la transmiterea unei mişcări, la transportul unor piese, la înfăşurarea unor fire metalice sau din alte materiale etc. rumâni (în evul mediu în Ţara Românească), denumire dată ţăranilor dependenţi de stăpînii feudali. In Moldova se numeau vecini, iar în Transilvania iobagi. Pînă la „legarea de glie** prin Legătura lui Mihai Viteazul, r. se puteau strămuta de pe o moşie pe alta, plătind stăpînului „găleata de ieşire“. rumâme (în evul mediu în Ţara Românească), condiţie a ţăranilor dependenţi de stăpî-nul feudal al moşiei (domn, boieri, mănăstiri). R. constituiau o obşte cu drept de folosire a pămîntului, dar datorau stăpînului feudal dijma din produsele pămîntului lăsat în folosinţa lor (numită găleată) şi dijma din vite (numită datul), precum şi diferite prestaţii în muncă. R. privea numai pe bărbaţi, nu şi pe femei. A fost desfiinţată prin reforma lui Constantin Mavrocordat din 1746. Rumeanţev, Piotr Aleksan-drovici (1725—1796), .mareşal rus. S-a remarcat în timpul războiului de şapte ani (1756— 1763) şi în timpul războaielor ruso-turce din 1768—1774 şi 1787-1791. în 1794 a fost comandantul suprem al armatelor ruse din Polonia, care au înăbuşit mişcarea de eliberare de sub conducerea Iui T. Kos-ciuszko. rumegătoare (ZOOL.)t subordin de mamifere erbivore, de obicei biungulate, caracterizate prin prezenţa unui stomac format din patru compartimente (rumenul, reţeaua, foio-sul şi cheagul) şi prin existenţa funcţiei de rumegare. Prin acest act fiziologic, executat prin contracţia musculaturii rumenului şi a esofagului, masa de ali- mente este readusă în gură, re-mestecată şi din nou înghiţită. Rumegarea este posibilă datorită existenţei unui şanţ esofagian care se întinde de la cardia pînă la foios. în privinţa den-tiţiei, r. se caracterizează prin reducerea sau absenţa incisivilor de pe maxilarul superior şi prin cheratinizarea acestei regiuni a intermaxi-Iarelor. Incisivii inferiori (de formă lăţită) servesc la ruperea plantelor. Subordinul cuprinde mai multe * familii de animale terestre, răspîndite pe 'tot globul (camelide, tranqulide, moschide, cervide, antiloca-pride; bovide). Dintre r. au fost domesticite taurinele, bivolii, oile, caprele, iacul. Iama, renul, cămila. Rumelia, denumire turcească dată părţii din Peninsula Balcanică cuprinsă între Marea Neagră, Marea Egee, Marea Marmara şi Munţii Balcani. A fost cucerită de turci pe la mijlocul sec. al XlV-lea. Rumeli-Hisar (turc. „castelul Rumeliei**), fortăreaţă construită de sultanul Mahomed al II-lea, în 1452, pe coasta europeană a Bosforului, în vederea cuceririi Constantinopolului. rumen (ZOOL.), cel mai mare dintre cele patru compartimente ale stomacului la rumegătoare. Are forma unui sac dublu, ocupînd întreaga cavitate abdominală stîngă, de la diafragmă pînă la bazin, şi treimea inferioară ventrală a cavităţii abdominale drepte. în r. alimentele se înmagazinează şi suferă (în special celuloza) un proces de macerare, sub acţiunea florei bacteriene, a fermenţilor şi a mişcării pereţilor. Contracţiile r. se repetă de mai multe ori pe minut (în funcţie de specie) şi pot fi percepute prin palparea flancului stîng al animalelor. V. şi r u-megătoare. Rumford [rămf^i], Benjamin Thompson (1753 — 1814), fizician american de origine en-. gleză. A fost membru al Societăţii Regale din Londra. în 1798 R. a demonstrat experimental producerea căldurii prin frecare şi invariabilitatea căldurii specifice a corpurilor încălzite, contribuind astfel la infirmarea teoriei flogisticului. Runciman [rânsimvn], Ste-ven (pe adevăratul său nume James Cochran Steoenson) (n. 1903), istoric englez, specialist în istoria Imperiului bizantin. Op. pr.: „Civilizaţia bizanti-nă“ (1953), „Istoria cruciade-lor“ (3 voi., 1951 — 1954), „Schisma răsăriteană1* (1955). tundă (SPORT) 1. Una dintre seriile de partide din cadrul unui turneu de şah, în cursul căreia un participant joacă o singură dată. 2. (Şi în forma rund) Interval de timp de trei minute, în cursul căruia are loc întrecerea dintre dpi boxeri. Fiecare întîlnire de box are cîteva r. (3 r. pentru boxerii amatori, 6—15 r. pentru boxerii profesionişti), cu pauze între ele de un minut pentru odihnă. Se mai numeşte repriză. Runeberg [rUnpberi?], Jo-han Ludvig (1804—1877), poet finlandez de limbă suedeză. Versurile sale, de inspiraţie populară („Poezii**, 1830 — 1832) şi patriotică (epopeea „Regele Fjalar**, 1844; ciclul de poezii „Povestirile cornetului Stâ!‘\ 1848-1860), îmbină umanismul antic cu idealismul creştin. Runge [runga/, Friedrich Ferdinand (1795-1867), chimist german. A fost profesor de chimie la Breslau şi la Berlin. Este cunoscut pentru cercetările sale asupra gudronului de huilă, din care a separat prin distilare anilina, fenolul ş.a. A descoperit cafeina şi atropina. Runge frungs], Philipp Otto (1777—1810), pictor şi teoretician de artă german. Exponent al picturii romantice, membru al grupării naza-r e e n i 1 o r, preocupat de problemele culorii, cărora Ie-a consacrat cîteva scrieri, R. a fost un portretist, apreciat atît pentru vigoarea expresiilor, cît şi pentru calitatea bogată a coloritului („Autoportret**, „Părinţii artistului** „Dimineaţa**). Rupea, oraş raional în reg. Braşov, reşedinţă de raion. 5 460 loc. (1965). Industrie alimentară. Ape minerale clo-rurosodice şi sulfuroase, recomandate în tratarea reumatismului şi a afecţiunilor ginecologice. Monumente istorice: RUPERE 268 RUSE cetatea ţărănească (cetatea Co-halmului), construită în mai multe etape (sec. XII—XVII), făcînd parte dintr-un vast complex de fortificaţii destinate apărării mai multor sate; biserica evanghelică (1488), edificiu gotic în care se păstrează o bogată colecţie de covoare orientale. —■ Raionul R., cu 45 780 loc. (1965). Exploatări de roci de construcţie. Creşterea animalelor, culturi de cartofi şi de cereale. rupere 1. (TEHN.) Fenomen de distrugere a continuităţii unui material solid sub acţiunea unor solicitări mecanice. — (REZ. MAT.) Teoiii de r., teorii elaborate pentru a explica ruperea corpurilor solide defor-mabile supuse unor solicitări mecanice pe mai multe direcţii. Condiţia pentru producerea t, unui corp este precizată cu ajutorul mai multor mărimi: efortul unitar maxim, efortul unitar tangenţial maxim, defor-maţia specifică maximă, lucrul mecanic de deformaţie. Se deosebesc următoarele t. de r.: teoria efortului unitar maxim, care consideră că ruperea materialului se produce datorită atingerii unei anumite valori-limită a acestei mărimi; teo-ria deformaţiei specifice maxime, care admite că ruperea se da-toreşte atingerii valorii-limită a lungirii specifice; teoria efortului unitar tangenţial maxim, care consideră că ruperea este provocată de atingerea valorii-limită a efortului unitar tangenţial; teoria energiei de defor-ma/ie, care admite că ruperea se produce cînd energia de deformaţie acumulată în corp atinge o anumită valoare-li-mită. 2. (HIDROTEHN.) Rupere de pantâ, construcţie (de beton, zidărie de piatră, lemn) între două porţiuni vecine ale unui canal, situate Ia niveluri diferite, pentru a menţine panta longitudinală a acestuia între limitele admisibile (la care nu se produc eroziuni). rupestră, artă denumire dată manifestărilor artistice (desen, pictură, gravură sau sculptură) de pe pereţii peşterilor sau de pe stînci. Cele mai vechi manifestări de acest gen datează din paleoliticul superior, celebre fiind cele de la Al- tamira (Spania), frescele din Lascaux (Franţa) şi Tassili (nordul Africii). rupestris du Lot (viTl-CULT.), soi de portaltoi pentru viţă de vie, folosit pe soluri sărace, bogate în carbonat de calciu. Este folosit în ţara noastră mai ales pentru podgoriile din Dobrogea. ruptă (în evul mediu în ţă-, rile române), înţelegere între o categorie fiscală (comunitate sau contribuabil) şi vistierie, prin care, în locul tuturor dărilor existente, se stabilea o sumă globală, fixă, plătibilă a-nual. Se mai numea ruptoare. Categoriile fiscale care făceau o asemenea înţelegere se numeau rup/e, iar contribuabilii rup-taşi, ruptor ( ELT.), aparat * electric care deschide şi menţine deschis un circuit electric, sub acţiunea şi pe durata exercitării unei comenzi din exterior. R. cu utilizare curentă (Ia comanda motoarelor electrice, Ia comutarea circuitelor depărtate de locul de comandă, în automatizări etc.) sînt de tip electromagnetic, cu contactele mobile acţionate de electromagneţi. Se folosesc şi r. cu comandă mecanică, pneumatică sau hidraulică. Ruric (sec. IX), conducător normand, care, potrivit tradiţiei, a fost chemat în anul 862 de către locuitorii oraşului Nov-gorod pentru a domni peste ei şi pentru a-i apăra cu cetele sale de războinici. Conform „teoriei normaniste", combătu- tă de istoriografia sovietică, R* a fost întemeietorul statului rus. rusâlce (în mitologia slavă), duhuri ale nurilor, lacurilor, pădurilor şi cîmpiilor. Erau închipuite sub forma unor tinere fete îmbrăcate în alb, care atrag pe tineri în fundul apelor, înecîndu-i. R. corespund rusaliilor din folclorul românesc. rusalii (v. sl. rusaliya, lat. Rosalia) 1. Sărbătoare religioasă creştină cu străvechi origini mitologice, provenind din ritualuri de pomenire a morţilor, prăznuită a 50-a zi după paşti. în cadrul vechilor obiceiuri populare, der. erau practicate jocuri de obîrşie precreştină: borâcenii (pînă în sec. al XIX-Iea) şi căluşul. 2. (în mitologia populară) Fiinţe fantastice, asemănătoare cu і e-Iele; zîne rele, care dezlănţuie furtuni şi schilodesc pe oameni. rusă» limba ^ , limba naţională a poporului rus, vorbită ca limbă maternă de circa 115 000 000 de oameni (1964) şi folosită ca mijloc comun de înţelegere de către toate popoarele Uniunii Sovietice. Face'j parte din grupul limbilor slave 1 orientale, împreună cu ucraine- 1 ana şi bielorusa. în l.r. s-a ^ creat o bogată literatură de renume mondial. Se foloseşte şi ca una dintre limbile internaţionale. Cele mai vechi atestări în scris datează din sec. al X-lea. Ruse (Rusciuc), oraş în nordul R.P. Bulgaria, port la Dunăre. 125 000 loc. (1965). Industrie constructoare de maşini (maşini agricole, nave). Ruse. Vedere din pori RUSIDAVA 269 RUSSO textilă (mătase, bumbac), de pielărie şi alimentară (morărit, zahăr). Punct de legătură peste Dunăre cu Republica Socialistă România prin Podul Prieteniei (Giurgiu-Ruse). Instituţii cul-tural-ştiinţifice. Rusidava, castru şi aşezare civilă romană, ale căror urme s-au descoperit la sud de Drăgă-şani (reg. Argeş). Ruskin [răschin], John (1819—1900), scriitor, critic de artă şi sociolog englez. R. a preconizat legătura indisolubilă dintre societate, artă şi morală, arătînd că unei societăţi nobile trebuie să-i corespundă o artă nobilă. El a denunţat esenţa dezumani-zantăa capitalismului industrial, ostil dezvoltării spirituale, artistice şi morale a maselor muncitoare, dar a conceput, în spirit anacronic, o societate ideală, bazată pe munca meşteşugărească de tip medieval şi progresul social pe calea educaţiei morale şi estetice a poporului. Studierea pasionată a artei medievale („Şapte candelabre ale arhitecturii**, „Pietrele Veneţiei “ etc.) l-au apropiat de mişcarea prerafaeliţilor, al căror susţinător entuziast a fost. Ca şi lucrările de estetică, studiile consacrate problemelor sociale se disting prin îndrăzneala, sinceritatea şi umanismul elanului, prin bogăţia, supleţea şi strălucirea limbajului, care conferă expresiei puritate şi nobleţe. Spre sfîrşitul vieţii şi-a cheltuit întreaga avere în opere de binefacere, rămînînd sărac. Russell frasl/, Bertrand (n. 1872), filozof şi logician neopozitivist englez, militant activ pe tărîm obştesc. A adus 0 contribuţie însemnată la dezvoltarea logicii simbolice (matematice), incercînd pe această bază deducerea matematicii din logică pînă la ultima ei consecinţă. în legătură cu aceasta a elaborat teoria tipuri- 1 o r. Caracteristic pentru R. este interpretarea idealistă a sistemelor formalizate ale logicii simbolice, în sensul că, după el, matematica pură este independentă de real, ea de-curgînd exclusiv din concepte logice abstracte. vîn filozofie s-a situat iniţial pe poziţii idea- list-obiective, orientîndu-se ulterior spre idealismul subiectiv agnostic. Existenţa şi conştiinţa sînt compuse, după R., din elemente neutre identice („fapte atomare**); deosebirea dintre materie şi gîndire este numai o deosebire de structură. A exercitat o puternică influenţă asupra cercului vienez. R. a profesat idei antireligioase şi pacifiste. După al doilea război mondial, idealurile umaniste ale lui R. îşi găsesc expresia în lupta sa activă pentru dezarmare şi .preintîmpinarea unui război termonuclear. A fost unul dintre principalii iniţiatori ai conferinţelor P u g-was h. Op. pr.: „Principia mathematica“ (Principii matematice) (3 voi., 1910-1913, în colaborare cu A.N. White-head), „Analiza materiei** (1927). „De ce nu sînt creştin** (1927), „Istoria filozofiei occidentale** (1945). Premiul No bel (1950). Russell [raslj, Henry Nor-ris (1877 — 1957). astronom american. A fost profesor la Universitatea din Princeton (S.U.A.). A elaborat lucrări în domeniul astrofizicii privitoare la spectrofotometrie, stele duble, structura internă a stelelor şi a atmosferelor lor, evoluţia stelelor etc. împreună cu Hertzsprung a întocmit diagrama repartiţiei stelelor după spectre şi luminozităţi, cunoscută sub numele de diagrama Hertzsprung-Russell. Russel, Nicolaie (1850 — 1930), revoluţionar, medic'de profesiune. Stabilit în România în 1875 după ce a emigrat din Rusia, a făcut parte, alături de N. Zubcu-Codreanu şi C. Do-brogeanu-Gherea, din conducerea cercului revoluţionar secret de la Bucureşti. A publicat lucrări cu tendinţe socialiste, schiţînd un program de luptă pentru cercurile socialiste. Expulzat în 1881 în urma sărbătoririi la Iaşi a 10 ani de Ia Comuna din Paris, a trăit şi a activat în Hawai, în Japonia şi apoi în China, unde a şi murit. Russo, Alecu (1819-1859), scriitor român. Şi-a făcut studiile (1829-1835) în Elveţia şi la Viena. Reîntors în ţară, se angajează activ în lupta antifeu- dală, alături de M. Kogălnicea-nu, V. Alecsandri şi C. Negri, considerînd valorificarea trecutului (şi literatura în genere) drept mijloc eficient derăspîn-dire a ideilor înaintate. Acuzat că „tulbură orînduiala** prin mesajul cuprins în piesele „Bă-călia ambiţioasă** şi „Jignicerul Vadră** (ambele pierdute), e surghiunit în 1846 la mănăstirea Soveja, unde descoperă, printre altele, „Mioriţa". După înăbuşirea revoluţiei de la 1848 din Moldova, pleacă în exil. A. Russo Participă la adunarea de pe Cîmpia Libertăţii din Blaj, semnează Ia Braşov programul revoluţionarilor moldoveni, iar la Paris se alătură luptei politice a emigraţiei româneşti, conduse de N. Bălcescu. Revenind Ia Iaşi (1851), colaborează la „Zimbrul**, „România literară**, „Steaua Dunării" şi se afirmă ca militant intransigent pentru Unire. Primele sale scrieri, redactate în limba franceză, probabil în 1840 (publicate postum, în traducerea lui V. Alecsandri, A. I. Odobescu, M. Sadoveanu ş.a.), au caracter memorialistic. Ele conţin note de călătorie, romantice prin atmosferă, vădind un remarcabil sentiment al naturii („Piatra teiului", „Piatra corbului"), sau descrieri în spirit realist ale capitalei Moldovei („Iaşii şi locuitorii Iui în 1840"). „Soveja", scrisă în franţuzeşte, cuprinde „ziarul unui exilat politic în 1846". Suita de „Amintiri", publicată în „România literară" (1855), evocă anii copilăriei şi ai adolescenţei, în pagini remarcabile prin duioşia şi umorul comentariului. Dintre scrierile sale RUSSO 270 RUT cel mai mare ecou în epocă l-a avut, datorită semnificaţiei sale patriotice şi revoluţionare, poemul în proză „Cîntarea României", atribuit de unii lui N. Bălcescu şi apărut mai întîi la Paris, în „România viitoare*’ (1850), apoi în versiunea Iui R. in „România literară;* (1855). Evocare a istoriei patriei, văzută (sub influenţa concepţiilor lui Vico şi ale lui J. Michelet) ca o succesiune ciclică a epocilor de robie şi de libertate, poemul afirmă ideea demnităţii naţionale, protestează violent împotriva asupririi feudale şi a trădării boiereşti, subliniază inevitabilitatea victoriei finale a forţelor progresiste.' Scris în versete cu încărcătură a-desea folclorică, într-un stil retoric cu puternice accente profetice, poemul se impune prin calităţile Iui melodice, prin arta folosirii antitezelor romantice, prin fraza scurtă, vibrantă şi ironia muşcătoare, prin accentele solemne ale odei, sugestiile doinei şi ale baladei. Scrierile teoretice ale lui R. sintetizează, în spiritul „Daciei literare** şi al „Propăşirii**, ideile generaţiei sale despre necesitatea unei literaturi inspirate din realităţile naţionale („Critica criticii", 1846), despre valoarea estetică şi documentară a folclorului văzut romantic ca „arhivă a popoarelor**, expresie a specificului naţional şi model e-xemplar, inepuizabil al literaturii culte („Poezia poporală**, publicat postum 1868). R. combate cu vervă polemică tendinţele latiniste, italienizante şi galomane („Studie moldovană**, 1851; „Cugetări**, 1855), re- comandînd limba poporului ca bază a limbii literare. A fost unul dintre pionierii criticii literare române şi unul dintre primii culegători de poezie populară, o parte din materialul1 folcloric publicat de V. Alec-sandri, inclusiv „Mioriţa**, da-torîndu-i-se lui. Russo, Demostene (1869— 1938), istoric român, specialist în bizantinologie. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti. A publicat o serie de studii valoroase privind, relaţiile greco-române, precum şi o lucrare de metodologie filologică, intitulată „Critica textelor şi tehnica ediţiilor**. Lucrările sale mai importante au apărut în culegerea „Studii istorice greco-române** (1939). Russo, Luigi (1892—1961), critic şi istoric literar italian. A fost profesor la Şcoala normală superioară din Pisa şi director al mai multor reviste („Belfagor** ş.a.). Discipol al lui B. Croce (de a cărui estetică s-a depărtat în ultima parte a vieţii), R. a fost influenţat şi de De Sanctis şi Carducci. Atitudinea consecvent cetăţenească, soliditatea formaţiei culturale, robusteţea şi impetuozitatea temperamentală şi tonul polemicsînt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui R. Ele se manifestă şi în vioiciunea stilului, bogat în note de ironie şi de umor („Giovanni Verga**, 1920; „Povestitorii**, 1923; „F. de Sanctis şi cultura napoli-tană“, 1928; „Critica literară contemporană**, 1942—1943; „Machiavelli**, 1945; „Dialogul popoarelor**, 1952). Rustam, erou legendar persan, care ar fi triit în sec. al Vl-lea î.e.n. Faptele sale de vitejie au fost cîntate de poetul clasic persan F i r d o u s i în epopeea sa „Cartea şahilor** (994). Rustaveli, Şota (sec. XII), poet şi umanist gruzin, autor al celebrului poem „Viteazul în piele de tigru** (trad. rom. 1956). Scris în spiritul eposului cavaleresc ostăşesc, poemul are la bază ideea patriotică a unităţii naţionale şi a independenţei statului centralizat. Infierînd arbitrarul seniorilor feudali, abuzurile şi obscurantismul, R. exaltă marile pasiuni, cîntă frumosul şi armonia naturii şi relaţiile omeneşti aflate sub semnul nobleţei morale, prieteniei şi onoarei. Concepţia sa despre lume, de esenţă deistă şi panteistă, este liberă de misticismul medieval şi de scolastica teologală. Poemul a fost transpus în numeroase limbi străine. Rustem-paşa (c. 1500-1561), mare vizir şi istoric otoman. Cronica sa, „Istoria dinastiei otomane**, înfăţişează istoriasta-tului otoman de la începutul sec. at XlII-lea şi pînă Ia 1561. Cuprinde informaţii referitoare la istoria ţărilor române. rustemul, joc popular răs-pîndit în sudul Olteniei şi părţile învecinate ale Munteniei. Jucătorii formează de obicei o coloană mixtă sau numai de bărbaţi, ţinîndu-se cu braţele încrucişate la spate. Uşor săltat, are ritm asimetric (5/16) şi tempo vioi. Se caracterizează prin paşi executaţi în faţă şi în spate, cu încrucişarea picioare-lor. Rusu-Şirianu, Ioan (1864 — 1909), ziarist şi om politic român. Membru marcant al Partidului naţional român din Transilvania, a avut un rol important în lupta de eliberare naţională a românilor transilvăneni. A condus ziarul „Tri-buna“ (din Sibiu), a întemeiat ziarele „Foaia poporului** (1893, la Sibiu) şi „Tribuna poporu-lui“ (1898, la Arad). A colaborat Ia ziarul „Românul** din Arad, condus de V. Goldiş, şi la revista „Luceafărul** din Budapesta. A fost deputat în Parlamentul de la Budapesta (1905-1906). Rusznyâk [rusnac], Istvân (n. 1889), medic ungur, profesor la Universitatea din Budapesta, preşedintele Academiei Ungare de' Ştiinţe şi membru de onoare al Academiei Republicii Socialiste România. Are cercetări ştiinţifice asupra biologiei şi patologiei sistemului limfatic al ficatului, al inimii, al plămînilor. De asemenea, are studii asupra conţinutului plasmei sanguine în zahăr şi cloruri, asupra rolului complexului vitaminelor flavo-nice. Op. pr.: „Bolile ficatului şi ale căilor biliare** (1933), „Studiul biologic şi patologic al sistemului limfatic** (1955). Laureat al Premiului Kossuth. ruşâlă (în evul mediu în Ţara Românească), denumire dată birului plătit de roşii. Ruşchiţa, localitate subordonată localităţii de tip urban Rusca Montană din raionul Caransebeş, reg. Banat, situată în Munţii Poiana Ruscă. Exploatări de marmură alb-roză şi de minereuri complexe (plumb, zinc, argint). ruşfet (în evul mediu în ţările române), sumă de bani dată spre a se obţine o slujbă. rut (lat. rugitas „răcnet, zbieret**; BIOL.), perioadă de RUTEBEUF 271 RUYTER activitate sexuală Ia animale, care revine ciclic, avînd durată variabilă. în timpul r. se petrec unele transformări ale aparatului genital, iar uneori apare haina de nuntă. Rutebeuf [rulbof] (c. 1230 ■—1285), truver francez. A exprimat în versuri mişcătoare mizeria propriei sale existenţe boeme şi a sărăcimii pariziene, anticipîndu-1 pe Villon. A excelat în poeme satirice îndrăzneţe şi colorate, în care denunţă parazitismul călugărilor şi indolenţa marilor feudali. R. este, alături de J. de Meung, cel mai însemnat poet al timpului său. ruteniu (CHIM.), Ru. Element cu nr. at. 44; gr. at. 101,1; gr. sp. 12,30; p.t. circa 2400°C; p.f. circa 4 200°C. Este un metal alb-argintiu din familia platinei, cu duritate foarte mare. Este rezistent faţă de acizi. Formează combinaţii în mai multe trepte de valenţă şi combinaţii complexe stabile. Ruthenberg [Tuă^nbztg], Charles Emil (1882— 1927), militant al mişcării muncitoreşti din S.U.A., unul dintre fondatorii şi conducătorii Partidului Comunist din S.U.A. (1919). A fost membru al Comitetului Executiv al Internaţionalei a IlI-a (din 1920). Arestat şi închis în 1926, a murit în închisoare. Rutherford frtâzfdd], Er-nest (1870—1937), fizician englez. A fost profesor la universităţile din Montreal, Manches-ter, Cambridge, precum şi membru (din 1903) şi preşedinte (din 1925) al Societăţii Regale din Londra. Prin numeroase experienţe (absorbţie în substanţe, deviere în cîmp magnetic, descărcări în gaze etc.), R. a descoperit cele două componente principale, a şi 8, ale radiaţiilor emise de substanţele radioactive şi a stabilit natura particulelor a. A studiat emanaţia substanţelor radioactive, de-monstrînd că ea reprezintă un nou gaz, radonul, pe care ulterior a reuşit să-l lichefieze. R. a arătat că prin radioactivitate elementele chimice se transformă în alte elemente (transmutaţie) şi a explicat caracterul statistic al proceselor de dezintegrare spontană. Prin expe- rienţele sale de împrăştiere a particulelor a de către substanţă (1911), R. a precizat şi a consacrat definitiv modelul planetar al atomului. Iradiind azotul cu particule a, el a reuşit (în 1919) să provoace prima E. Rutherford transmutaţie artificială (a azotului în oxigen). Ulterior a realizat transmutaţia majorităţii elementelor uşoare, inaugu-rînd astfel cercetările asupra reacţiilor nucleare dirijate. Op. pr. : „Substanţe radioactive şi radiaţiile lor“ (1912). Premiul Nobel pentru chimie (1908). rutherford [râffdfsd] (după numele fizicianului E. Rutherford; METR.), unitate de măsură a activităţii unei surse radioactive, egală cu un milion de dezintegrări pe secundă. Are simbolul Rd. rutil (MINER.), oxid natural de titan (TiO^), cristalizat în siitemul pătratic sub formă de cristale prismatice de culoare galben-închis sau brun-roşcată. Se întîlneşte mai ales în rocile metamorfice sau în aluviuni. Uneori se foloseşte pentru extragerea titanului. în Republica Socialistă România este răspîn-dit în şisturile cristaline din Carpaţi, în aluviunile de la Pianu (reg. Braşov) ş.a. rutină (FARM,), substanţă chimică naturală, care face parte din grupa flavonelor (vitamina P). Se găseşte în florile, în frunzele şi în tulpinile multor plante, din care se şi extrage (hrişcă, diferite specii de Forsythia etc.). R. măreşte rezistenţa capilarelor, diminuează permeabilitatea celulară, fiind utilizată pentru aceste calităţi în tratamentul diatezelor hemo-ragice, în hipertensiunea arterială, ca diuretic etc. Ruwenzori [ruu?nzoriJt masiv muntos în estul Africii (Ia graniţa dintre Congo-Kinshasa şi Uganda), format din roci cristaline. Altitudinea maximă: 5 119 m (vîrful Stanley). Pe versanţii vestici, cu precipitaţii abundente (4 000 mm pe an), se întîlnesc păduri tropicale umede şi montane ecuatoriale. Versanţii estici, cu climă mai secetoasă, sînt acoperiţi de savane şi păduri. înălţimile peste 4 600 m sînt ocupate de zăpezi persistente şi de gheţari (care coboară pînă la 4 100 m). Masivul R. este cuprins, în parte, în Parcul naţional Albert. A fost descoperit în 1889 de Stanley. Ruxandra (Ruxanda) (sec. XVII), fiica lui Vasile Lupu. în 1652 s-a căsătorit cu Timuş. fiul hatmanului cazacilor, Bogdan H m e 1 n i ţ k i. Rămasă văduvă în 1653, s-a stabilit în Ucraina, de unde s-a reîntors în Moldova în timpul domniei lui Gheorghe Duca (1668 — 1672). Ruysdael (Ruisdael) [rfis-da:l], Jacob van (1628 sau 1629—1682), pictor olandez, unul dintre marii peisagişti ai picturii sec. al XVII-lea. Format la Haarlem, în atelierul unchiului său Salomon van Ruysdael, R. s-a afirmat cu precocitate, realizînd de timpuriu opere de o remarcabilă calitate artistică. R. a preferat perspectivele larg desfăşurate cu ceruri înnorate, lucrările sale impresionînd prin grandoarea şi dramatismul viziunii, prin gravitatea acordurilor cromatice şi surprinderea cu delicateţe a farmecului detaliilor. R. s-a bucurat de admiraţia romanticilor şi impre-sioniştilor, datorită valenţelor poetice conferite de el peisajului, care apare în pînzele sale transfigurat într-o măsură necunoscută pînă atunci („Peisaj olandez**, „Vedere din Haarlem44, „Peisaj cu cascadă44, „Moara din Wyk‘4 ş.a.). Ruyter [ roitor], Michiel Andrianszoon (1607—1676), a-miral olandez, conducătorul flotei olandeze în timpul războaielor împotriva Angliei şi Franţei pentru stăpînirea căilor maritime. A înfrînt flota engleză în 1653 şi 1666, pe cea fran- KUZICKA 272 RZESZOW ceză în 1676 şi o flotă anglo-franceză în 1673. Ruzicka [ TtîjicicaJr, Leopold (n. 1887), chimist elveţian, născut în Iugoslavia. A fost profesor la Şcoala tehnică superioară din Ziirich şi la Universitatea Utrecht din Olanda. Este autorul unor lucrări remarcabile în domeniul terpenelor (sesqui-, di-, tri-terpene), al steroidelor (hormoni sexuali, vitamina D) ş.a. Premiul Nobel pentru chimie (1939), împreună cu Adolf Butenandt. Rydberg/rudberiz], Abraham Viktor (1828—1895), scriitor suedez de orientare romantică şi democrată. A scris romane istorice in genul lui W. Scott: ,.Corsarul din Baltica** (1857), „Ultimul atenian** (1859), cu care şi-a cîştigat faima, şi „Armurierul** (1891). în lucrările „Doctrina Bibliei Iui Hris-tos“ (1862) şi „Magia în evul mediu** (1865) a criticat Biblia şi superstiţiile medievale. Este autorul unei valoroase traduceri a lui „Faust * de Goethe. Ryswick[râisvaic], localitate în Olanda, unde au fost semnate, în 1697, tratatele de pace dintre Franţa şi statele „ligii de la Augsburg** (Austria, Olanda, Spania, Suedia, majoritatea statelor germane şi Anglia), care punea capăt războiului din 1672—1697. Prin prevederile tratatului de Ia R., Franţa restituia toate teritoriile anexate după pacea de la N i j m e g e n. Ryukyu, arhipelag japonez, situat între Marea Chinei de Est şi Oceanul Pacific, format din 55 de insule, înşirate pe 1 200 km între insula Kyushu şi insula Taivan. Suprafaţa: 2 422 km2. Populaţia: circa 953 000 Ioc. Relief în general deluros, cu înălţimi de 300— 500 m (înălţimea maximă 1 935 m). Sînt larg dezvoltate terasele litorale. Climă muso-nică, în nord subtropicală, în sud tropicală, cu taifunuri frecvente. Populaţia şe ocupă cu agricultura, (culturi de orez, trestie de zahăr, banane, ananas etc.) şi cu pescuitul. Principalul oraş şi port: Naha (în insula Okinawa). Din 1945 cea mai mare parte a insulelor Ryukyu (2 196 km2, cu 807 000 loc.) este ocupată de trupele americane. Rzeszow /jeşufl, oraş în sud-estul R.P. Polone. 68 000 loc. (1964). Industrie constructoare de maşini, alimentară şi textilă; rafinării de petrol. s [se], a douăzeci şi una literă a alfabetului limbii române; sunetul notat prin această literă. Este o consoană constric-tivă dentală surdă. Saad, Pedro Antonio (n. 1909), secretar general al C.C. al P.C. din Ecuador (din 1952). Membru al P.C. din 1934, al C.C. din 1935 şi al Comitetului Executiv al C.C. din 1939. între 1944 şi 1952 a fost preşedinte al Confederaţiei oamenilor muncii din Ecuador. Sa*adeddin> Mehmed Hodja Efendi (1536—1599), istoriograf turc. A scris cronica intitulată T adj-ut Tevarih (Coroana istoriilor), care prezintă istoria statului otoman începînd din sec. al XlI-lea pînă la sfîrşitul domniei lui Selim I (1520), considerată ca fiind cea mai amănunţită relatare a istoriei Imperiului otoman. Ea cuprinde informaţii preţioase privind ţările române. Saadi, Muslihiddin (1184— 1291), poet persan, clasic al literaturii persane şi tadjice. Născut Ia Şiraz, S. şi-a petrecut aproape toată viaţa în peregrinări prin ţările Orientului. Continuator al unei vechi tradiţii poetice, este autorul poemului didactic ,,Bustan“ („Grădina fructelor**, 1257), al unei culegeri de parabole şi scurte povestiri, „Golestan** („Grădina florilor**, 1258, trad. rom.), al unor divanur'i lirice ş.a. în opera sa, S. îndeamnă la respectarea tradiţiilor, cîntă bărbăţia şi eroismul, condamnă tirania, dar predică în acelaşi timp şi supunerea faţă de rînduielile existente. Lirica lui, de resurse populare, aproape lipsită de simbolistică mistică, este sugestivă, deosebit de bogată în elemente plastice. Saale, rîu în sudul R. D.Germane, afluent pe stînga al Elbei (427 km). Izvorăşte din Munţii Fichtel şi drenează Thiirin-gia de Est. Navigabil în aval de Naumburg pe 175 km. Trece prin oraşele Jena, Naumburg, Halle ş.a. sâanen (ZOOTEHN.), rasă de capre originară din Elveţia (localitatea Saanen), crescută pentru producţia de lapte. Se caracterizează printr-o talie medie de 65 cm la capră şi 75 cm la ţap. Părul este scurt, des şi de culoare albă. Producţia de lapte este de 850 1 anual, cu un conţinut de grăsime de 3,5—4%. în ţara noastră se creşte în număr foarte mic. Saar[za:r]y land în sud-vestul R.F. Germane. Suprafaţa: 2567 km2. Populaţia: 1 102 600 loc. (1963). Centrul administrativ: Saarhriick^n. Relief deluros. Mari zăcăminte de cărbune. Regiune industrială dezvoltată. Principalele ramuri sînt industria cărbunelui (anual se extrag peste 16 000 000 de tone), industria siderurgică, constructoare de maşini, a materialelor de construcţie etc. Cele mai importante centre industriale sînt: Saarbriicken, Dillingen, Volklingen. Se cultivă cereale (ovăz, secară, grîu) şi cartofi, se cresc vite cornute mari şi porcine. Saar, rîu în vestul Europei (246 km), pe teritoriul Franţei şi R.F. Germane, afluent pe dreapta al Mosellei. Izvorăşte din masivul Donon şi străbate regiunea industrială Saar, trecînd prin Saarbriicken. Navigabil pe circa 120 km. Printr-un canal comunică cu canalul Rin-Marna. Saarbriicken [za:rbruc9n], oraş în partea de sud-vest a R.F. Germane, situat pe rîul Saar, centrul administrativ al landului Saar. 133 100 loc. (1963). Cel mai important centru industrial din bazinul carbonifer Saar, cu întreprinderi siderurgice, constructoare de maşini (locomotive, utilaj minier, electrotehnică), optice, chimice, textile şi alimentare. Port fluvial, nod feroviar şi aerian. Universitate, muzee, monumente arhitectonice. Saarinen» Aarne (n. 1913), preşedinte al Partidului Comunist din Finlanda (din 1966). Membru al partidului din 1944, al C.C. al partidului din 1957 şi al Biroului Politic al C.C. al P.C. din Finlanda din 1964. Saarinen, Eero (1910—1962), arhitect finlandez, fiul arhitectului S, Eliel, cu care a lucrat mult timp. A manifestat o totală libertate în elaborarea formelor şi a structurilor în noua arhitectură. I se datorează ansamblul arhitectonic „General Mo- SABA 274 SABLARE tors" la Detroit (1942), supranumit „Versailles“-ul american sau „una dintre cele 7 minuni ale arhitecturii americane". Saba, regat antic cvasile-gendar din sudul Peninsulei Arabia, centru al negoţului din regiunea estului Africii şi sud-vestului Asiei Mijlocii în prima, jumătate a mileniului. I -î.e.n.- . Este menţionat în legătură cu relaţiile Palestinei antice cu sudul. Potrivit legendei, în sec. al X-lea. î.e.n.» o regină din S.s-ar fi căsătorit cu Solomon, regele statului israelito-iudeu. Saba, Umberto (1883 -1957), poet liric italian. „Canţonie-rul" său (ed. întîi, 1921; ediţia ultimă, îmbogăţită, 1951) reia, într-o mare varietate de motive, tema singurătăţii şi a nevoii de comunicare şi de afecţiune, a dorinţei de „a trăi viaţa tuturor", a dragostei pentru existenţa simplă şi bucuriile umile, temă adîncită în contextul celor două războaie mondiale, şi îndeosebi al anilor persecuţiilor fasciste. Format în afara curentelor poetice contemporane, S. este un liric autentic şi modern prin sensibilitate şi experienţă poetică. Sabah, teritoriu din Federaţia Malayezia, fostul Borneo de Nord Britanic. Sabah al-Salem al-Sabah (n. 1915), şeic, emirul (şef al statului) Kuweitului din 1965. A urmat fratelui său, şeicul Abdullah al-Sa^em al-Sabah, Ia moartea acestuia. între anii 1963 şi 1965 a fost şef al guvernului. Sabahattin, Aii (1907— 1949), scriitor progresist turc. A scris versuri de inspiraţie folclorică, poveşti, romane şi nuvele (culegerea „Lumea nouă"), în care a surprins, cu realism, aspecte din viaţa grea, lipsită de bucurii a muncitorilor şi ţăranilor exploataţi şi a satirizat lăcomia claselor conducătoare, samavolnicia autorităţilor şi fanfaronada intelectualilor liberali. A fost asasinat de reacţiune. t Sabar, afluent pe stînga al Argeşului (197 km). Izvorăşte din zona de dealuri. Cursul mijlociu şi inferior este paralel cu cel al Argeşului, cu care formează o luncă comună, folosită în legumicultură. sabat (ebr. şabbat „repaos") 1. Sîmbăta, ziua de repaus a mozaicilor şi a unor sectanţi creştini (ex. adventiştii de ziua a şaptea), în care dumnezeu, potrivit Bibliei, s-ar fi odihnit după „facerea lumii". 2. Numele primului tratat din Talmud, referitor la sărbători. 3. Adunări vrăjitoreşti, practicate, conform legendelor medievale, sîmbăta la miezul nopţii. Sabatier fsabatie], Paul (1854—1941), chimist francez, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris; a fost profesor la Universitatea din Toulouse. A descoperit acţiunea catalitică a metalelor fin divizate (nichel, cobalt, platină etc.) şi a oxi-zilor metalici (oxid de aluminiu, de wolfram etc.) în reacţiile de hidrogenare, de deshidratare, de cracare a hidrocarburilor grele etc. Tratatul său intitulat „Cataliza în chimia, organică" a avut un mare rol în dezvoltarea catalizei organice. Premiul Nobel (1912). săbie 1. Armă tăioasă formată dintr-o lamă lungă de oţel, ascuţită Ia vîrf şi pe una dintre laturi; a fost folosită mai ales în evul mediu şi în epoca modernă. 2. (SPORT) a) Armă sportivă formată dintr-o lamă elastică de oţel, ăln gardă şi din mî-ner, avînd lungimea de circa 105 cm şi greutatea de 500 g, folosită la scrimă, b) Denumirea probei de scrimă care se practică cu sabia (a). sabini, populaţie italică antică, locuind în zona muntoasă de la nord-est de La-tium. în sec. IV—III î.e.n., s. făceau parte din federaţia triburilor sabellice din Italia centrală, condusă de samniţi. Au fost supuşi de romani în urma celui de-al treilea război samnit (298—290 î.e.n.). Un episod al supunerii s. de către romani şi-a găsit expresia poetică în legenda ,iRăpirea sabinelor". Sabinus, Massurius (sec. I e.n.), jurisconsult roman, contemporan cu împăraţii Tibe- riu şi Nero. A întemeiat o şcoală de drept (şcoala sabiniană), care s-a situat pe poziţii conservatoare, în opoziţie cu şcoala întemeiată de Proculus (şcoala proculiană). Op. pr.: „Trei cărţi despre dreptul civil". sabir, limbă mixtă folosită în porturile Mării Mediterane şi alcătuită dintr-un amestec de franceză şi provensală, spaniolă şi catalană, greacă, italiană şi arabă; prin extensiune, acest termen se foloseşte uneori pentru orice limbă mixtă. sâbiţă (Pelecus cultratus), specie de peste teleostean din Sabiţă familia ciprinidelor, lung de 30—35 cm şi avînd greutatea de 300—400 g; are corpul turtit lateral, în formă de pumnal, acoperit cu solzi mici şi subţiri, spinarea dreaptă şi capul scurt, cu gura oblică. în ţara noastră trăieşte în apele de la gurile Dunării, în Dunăre Sabia (spata) lui Ştelun cel Mare şi în bălţile ei, precum şi în cursul inferior al afluenţilor Dunării. Are o importanţă economică locală. Datorită formei sale, se numeşte şi săbiuţă. sablâre (fr. sabie „nisip"; TEHN.), operaţie de curăţire a suprafeţelor pieselor metalice turnate, forjate, laminate ori SABORD 275 SACNASIU tratate termic sau de netezire ori de pregătire a lor în vederea efectuării unor operaţii ulterioare (vopsire, suprafini-sare etc.). S. se execută în instalaţii speciale, în care piesele sînt împroşcate şi lovite cu particule metalice (alice de o-ţel, de fontă etc.) sau nemetalice (nisip, zgură, bucăţele de bache-Iită etc.), în funcţie de materialul şi de dimensiunile lor. • sabord (NAV.), deschidere practicată în parapetul unei nave în scopul evacuării apei acumulate pe puntea superioară (datorită valurilor). s abordaj (NAV., MILIT.), scufundare voluntară a navei proprii pentru a evita capturarea ei de către inamic în timpul războiului. sabot 1. (TEHN.) Organ principal al unei frîne cu fricţiune, care are rolul de a încetini sau de a opri mişcarea unei maşini (autovehicul, maşină-unealtă etc.) prin apăsare directă pe un organ al acesteia. S. se confecţionează din metale sau din aliaje, din lemn etc. şi uneori se căptuşesc cu metalazbest. 2. (C.F.) Dispozitiv portabil sau fix, montat pe una dintre şinele unei linii de cale ferată, în scopul frînării, respectiv al opririi vagoanelor. 3. (EXPL. PETR.) Piesă sau dispozitiv care se fixează la capătul inferior al unei coloane de ţevi sau al unei scule introduse în gaura de sondă, în scopul protejării părţii terminale a acestora. După destinaţie, se deosebesc: s. de coloană, s. pentru filtre, s. pentru linguri cu piston etc. Sin. şiu. sabotaj 1. (DR.) Infracţiune care constă în încălcarea de către un angajat a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea sau prin îndeplinirea ei în mod defectuos, cu scopul de a aduce atingere securităţii statului. —S. contrarevoluţionar, sabotaj în care scopul urmărit de infractor este subminarea orînduirii socialiste. 2. Mijloc de acţiune al oamenilor muncii din ţările capitaliste în lupta lor justă de eliberare. A fost folosit pe scară largă îndeosebi în timpul celui de-al doilea război mondial în ţările ocupate de Germania hitleristă, precum şi de muncitorii străini duşi cu forţa în Germania. sac 1. (BOT.) a)Sacr polinici, camere situate în antera stami-nei, în general în număr de patru, în care iau naştere gră-uncioarele de polen. b) Sac embrionar, cavitate situată în interiorul n u c e 1 e i ovulului de angiosperme, în care se află de la şapte pînă la cîteva zeci de celule, dintre care una, oosfera, reprezintă gametul femeiesc. 2, (ANAT., ZOOL.) a) Saci aerieni, organe în formă de sac, caracteristice păsărilor, cu pereţi subţiri, care provin din dilatarea pereţilor plămînilor. Prin aerul care intră în s.a. se înlesneşte respiraţia şi scade greutatea specifică a corpului păsării în timpul zborului. In mod normal există cinci perechi de s.a. b) Sac vitelin, anexă sferică sau piriformă de pe faţa ventrală a embrionului peştilor selacieni şi teleosteeni, a reptilelor, păsărilor şi mamiferelor, care cuprinde în ea vitelusul nutritiv sau gălbenuşul oului şi al cărei perete este format din cele trei foiţe embrionare. S.v. la peşti persistă şi la puiul tînăr. El comunică cu intestinul printr-un canal din pedun-culul său, prin care gălbenuşul trece în intestin şi serveşte la hrănirea embrionului, respectiv a puiului. Sin. vezică ombilicală. Sacchetti, Franco (c. 1330— 1400), nuvelist şi poet italian. A scris 300 de nuvele, rod al bogatei sale experienţe de viaţă şi al tradiţiei orale, în care a povestit, cu multă vervă, în-tîmplări hazlii, adesea licenţioase, din viaţa poporului. A mai scris balade şi „Predici evanghelice**. Sacco-Vanzetti [ vanţetti], Procesul , proces intentat activiştilor sindicali Nicola Sacco (1891 — 1927) şi BartolomeoVan-zetti (1888—1927) în perioada ofensivei patronale din S.U.A. împotriva sindicatelor (1919— 1922). Pe baza unor acuzaţii false, cei doi muncitori au fost condamnaţi la moarte şi, în pofida puternicei mişcări de protest din S.U.A. şi din întreaga lume, executaţi pe scaunul electric (1927). Sacea (Saţa) (sec. XI), conducătorul unei mici formaţiuni statale româneşti din Dobro- gea, amintit de Ana Comnena în opera sa „Alexiada“. Sachs [zax], Hans (1494— 1576), cel mai de seamă poet german din sec. al XVI-lea. Cizmar de profesiune, S. a fost un Meistersinger renumit şi un animator al şcolii (Sing-schule) din NUrnberg. Situat pe poziţiile breslelor orăşeneşti, adept al reformei lui Luther, el a criticat cu vehemenţă atît clerul catolic şi moravurile clasei feudale, cît şi pe cele ale patriciatului burghez. Vasta sa operă literară (peste 6 000 de lucrări), inspirată din autori antici, nuvelişti italieni şi mai ales din tradiţiile populare orale, cuprinde: cîntece (M e i s- tergesânge), tragedii, comedii, fabule, povestiri şi farse. Poezia sa se remarcă prin simplitate, profunzimea sentimentului şi sinceritate. A dus la desăvîrşire genul farsei de carnaval („Studentul în drum spre Paradis44, 1550) şi a excelat în povestiri anecdotice (Schwănke), axate pe teme variate din viaţa zilnică şi caracterizate printr-un umor naiv, sănătos („Ţara minunilor44, 1530). Forma artistică a scrierilor sale suferă însă de didacticism. Foarte popular în epoca lui, S. a fost dat o vreme uitării, fiind apoi redescoperit de Goe-the („Misiunea poetică a lui H. Sachs44, 1776) şi de R. Wagner („Maeştrii cîntăreţi din Niirn-berg“, 1862). 1 Sacidava, veche localitate geto-dacă din Dobrogea, în apropiere de Durostorum (Si-listra). Era numită astfel după populaţia sacilor (probabil de neam scitic). sacîz (CHIM.) v. colofoniu. Sackville [sccvilj, Thomas (1536—1608), poet şi om de stat englez din perioada Renaşterii. A fost unul dintre iniţiatorii colecţiei de biografii în versuri „Oglinda magistraţilor*4 (1559), inspirată de „Divina comedie44 a lui Dante. A scris împreună cu Th. Norton piesa „Gorboduc*4, sau „Ferrex şi Porrex" (1562), îndreptată împotriva fărîmiţării feudale, prima tragedie engleză în vers liber, care anunţă piesa lui Shakespeare „Regele Lear“. sacnasiu (ARH1T.),-denumire dată unor mici încăperi situate SACOVISTF. 276 SADOVEANU Sacnasiu la caturile de sus ale raselor boiereşti şi ale palatelor domneşti din sec. XVIII-XIX. S. era scos în consolă în afara faţadei şi închis printr-un geamlîc prevăzut cu grilaj. Servea ca odaie de zi pentru femei. Uneori prin sacnasiu se înţelegea camera de aşteptare a vizitatorilor. sacovişte, instrument folosit pentru pescuitul de Ia mal pe Dunăre în regiunea -cataractelor. Are forma unei linguri mari şi este confecţionată din plasă montată pe un schelet de lemn, fiind prevăzută cu o coadă de 2—2,5 m. Sacramento fsccr?meniou], oraş în vestul S.U.A., centrul administrativ al statului California. 227 000 loc. (1964). Nod • de cale ferată, port pe fluviul cu acelaşi nume. Industrie alimentară (conserve de legume şi fructe, produse zaharoase), constructoare de maşini etc. Aeroport. sacristie (ARH1T.), clădire specială sau încăpere anexată unei biserici catolice, de obicei pe latura de nord a corului, destinată păstrării obiectelor de cult. Tot în sacristie preoţii se pregătesc pentru celebrarea liturghiei. sacru (lat. sacrum ,,consacrat (zerlor Ia sacrificiul animalelor)'*; ANAT.), os de formă triunghiulară situat în partea inferioară a coloanei vertebrale. Este alcătuit din cinci vertebre rudimentare, sudate între ele. Prin feţele sale laterale, s. se articulează cu oasele iliace, împreună cu care formează bazinul. sadă (S1LV.), butaş de salcie, lung de 3 — 4 m, folosit Ia împăduriri pe terenurile de luncă inundabile. Sadeler, Egidius (1570— 1629), pictor şi gravor din şcoala flamandă. A călătorit mult, realizînd un mare număr de gravuri: portrete şi scene de curte. în calitate de pictor de curte al împăratului Rudolf al II-lea, a cunoscut Ia Praga pe Mi hai Viteazul, al cărui portret 1-а executat (1601). Sa de Miranda, Francisco de (c. 1495—c. 1558), scriitor rinascentist şi umanist portughez. Poet strălucjt, reprezentant al şcolii din Coimbra (culegerile de „Cantigas" şi „Egloge"), este şi unul dintre creatorii teatrului portughez (comedia „Străinii" ş.a.). Cele şapte „Epistole", scrise în manieră horaţiană, reflectă, în-tr-un stil dur, bogat în elipse şi aforisme, integritatea morală a autorului şi cunoaşterea problemelor politice contemporane lui. S. de M. a denunţat corupţia şi abuzurile curţii. sadism (de la numele marchizului de Sade; MED.), perversiune sexuală care constă în faptul că plăcerea sexuală nu se obţine decît prin supunerea partenerului Ia suferinţe fizice şi psihice. Şadjad, Zahir (n. 1905), secretar general al Partidului Comunist din Pakistan de la înfiinţarea acestuia (1948). Sadova, comună în raionul Cîmpulung, reg. Suceava, situată la poalele Obcinei Fere-deului. 2 580 loc. (1965). Industrie de prelucrare a lemnului (cherestea). Sadova, localitate din R.S. Cehoslovacia, unde prusienii au înfrînt decisiv, la 3 iulie 1866, armata austriacă în cursul războiului austro-prusian (iu-nie-august 1866). Bătălia este cunoscută şi sub numele de bătălia de Ia Koniggratz. Sadoveanu, Ion Marin (pseudonimul lui Îanca-Leonle Marinescu) (1893— 1964), scriitor român. S-a născut Ia Bucureşti. A făcut studii de filozofie Ia Bucureşti şi Paris. A debutat cu versuri de factură tradiţionalistă (reunite în 1930 în volumul „Cîntece de rob"), în care obsesia morţii şi sentimentul mărginirii terestre sînt contrazise uneori de aspiraţia spre desăvîrşire spirituală. După cîteva încercări în genul dramatic („Metamorfoze" şi „Anno Domini", 1927; „Molima", 1930), scriitorul a abordat cu mai mult succes romanul. „Sfîrşit de veac în Bucureşti" (1942) continuă, în formulă balzaciană, cronica arivismului burghez, începută de N. Fili-mon, şi reconstituie cu precizie şi culoare ultimele decenii ale sec. al XlX-lea. „Ion Sîntu" (1957), conceput ca un „Bildungsroman" (roman al formării personalităţii), întregeşte fresca socială cu primii ani ai sec. al XX-lea. „Taurul mării" (1962) evocă viaţa din vechiul oraş dobrogean Histria. S. a profesat cu competenţă cronici dramatică şi a publicat studii despre teatru: „Dramă şi teatru" (1926), „De la Mimus la Baroc" (1933) ş.a.; a tradus din H. Kleist, Stendhal, Sha-kespeare ş.a. S-a distins şi ca excelent conferenţiar. Sadoveanu» Mihail (1880— 1961), mare scriitor român. S-a născut Ia Paşcani. A debutat cu versuri, la 15 ani, dedieîn-du-se apoi prozei. între 1903 şi 1906 a lucrat în redacţia revistei „Sămănătorul", devenind apoi unul dintre principalii colaboratori ai „Vieţii româneşti". A înfiinţat şi condus, în colaborare, mai multe reviste: „Răvaşul poporului*' (1907), „Cumpăna"(1909—1910), „însemnări literare" (1919), „însemnări ieşene" (1936—1940). în 1936, a devenit director al ziarelor „Adevărul" şi „Dimineaţa". După Eliberare, s-a aflat în fruntea primilor scriitori care s-au raliat programului revoluţiei populare, slu-jindu-1 printr-o intensă activitate obştească, publicistică şi literară. A fost vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a R.P.R., vicepreşedinte al Academiei R.P.R., preşedinte al Uniunii scriitorilor şi al Comitetului Naţional pentru Apărarea Păcii, membru în Consiliul Mondial al Păcii, în 1955 a primit titlul de Erou al Muncii Socialiste. I s-a conferit Premiul internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare" (1960). Autor fecund (a peste o sută de cărţi). SADOVEANU 277 SADOVEANU S. este unul dintre cei mai reprezentativi exponenţi ai caracterului popular şi ai specificului naţional în literatura română. Opera lui Sadoveanu este o vastă monografie artistică a poporului nostru, care sintetizează şi desăvîrşeşte tradiţia înaintaşilor direcţi I. Ne-culce, I. Creangă ş.a., care află o inepuizabilă şi permanentă sursă în creaţia folclorică. Scriitorul a cunoscut, ca puţini alţii, viaţa ţăranului român, din care a făcut personajul central al creaţiei sale. Lumea satului de odinioară, chinuit de sărăcie, obijduit de boieri, arendaşi şi stăpînire, umilit, dar şi capabil de răzvrătire bărbătească, apare în numeroase povestiri cuprinse în volumele: „O istorie de demult“ (1908), „Un instigator** (1912), „Bor-deienii** (1912), „Hanu-Ancu-ţei" (1928) ş.a., ca şi în romane precum: „Venea o moară pe Şiret** (1925), „Nopţile de Sînziene*4 (1934) şi mai ales „Baltagul** (1930), capodoperă a prozei sadoveniene, replică la balada păstorească „Mioriţa**, în opera lui S., ţăranul înfăţişat ca slugă şi pribeag, vînător şi pescar, păstor şi prisăcar, pădurar şi pustnic, e un om al naturii, înfrăţit cu aceasta şi iniţiat în toate tainele ei, înzestrat cu inteligenţă şi înţelepciune, însetat de dreptate şi sensibil la frumuseţea locurilor în care trăieşte. El însuşi explorator pasionat al întregului teritoriu al patriei, ca vînător şi undiţar, este un pictor neîntrecut al peisajului românesc, pe care-1 zugrăveşte măreţ şi sălbatec, în tablouri pline de culoare şi pitoresc, cu detaliile specifice de floră şi faună, cunoscute în profunzime, însufleţit întotdeauna de prezenţa omului: „Tara de dincolo de negură*' (1926), „împărăţia apelor** (1928), „Nopţile de Sînziene*' (1934), „Valea Frumoasei" (1938), „Poveştile de la Bradul Strîmb" (1943) ş.a. Dînd viaţă informaţiei documentare, întregind-o cu atmosfera şi amănuntele semnificative, surprinse parcă de un martor ocular, S. a reconstituit, cu o adîncă intuiţie, episoade de răscruce din viaţa poporului român, începînd cu trecutul cel mai îndepărtat, aflat în umbra legendei („Creanga de aur", 1933). Firul epic ce străbate povestirile şi romanele istorice sadoveniene îl formează lupta poporului pentru apărarea libertăţii ţării şi pentru cucerirea dreptăţii şpciale. în „Vremuri de bejenie" (1907), ţărănimea e surprinsă într-o dramatică încleştare cu duşmanul invadator, în „Neamul Şoimăreş-tilor" (1915), răzeşii răsculaţi M. Sadoveanu îl sancţionează pe boierul spoliator şi reintră în posesia pă-mînturilor ce le aparţin de drept. Nota eroică şi patriotică, reconstituirea realistă şi avîn-,tul romantic se înmănunchiază cu măiestrie în trilogia „Fraţii Jderi", în care este evocată vremea lui Ştefan cel Mare („Ucenicia lui Ionuţ", 1935; „Izvorul alb", 1936 şi „Oamenii măriei sale" 1942). „Zodia cancerului sau vremea Ducăi vodă" (1929) şi „Nunta domniţei Ruxandra'4 (1932) reunesc episoade ale unor timpuri zbuciumate. în contrast izbitor cu eroii care populează proza de inspiraţie istorică şi rurală, firi aprige care nu acceptă compromisul, se definesc personajele din mediul provincial, cel de-al treilea domeniu tematic principal ilustrat de opera lui S. Scrierile consacrate vechiului tîrg moldovenesc zugrăvesc, în spiritul adevărului, o lume făţarnică, meschină şi inertă în care se consumă „dureri înăbuşite", se ofilesc visuri şi elanuri, se ratează aspiraţii: „Floare ofilită" (1905), „însemnările lui Neculai Manea" (1907), „Apa morţilor" (1911), „Locul unde nu s-a întîm- plat nimic" (1933) ş.a. După 23 August 1944, creaţia Iui S. se întregeşte cu povestiri şi romane inspirate din actualitate sau din trecut privit într-o perspectivă nouă. „Mitrea Cocor" (1949, distins, în 1950, cu „Medalia de aur pentru pace“) schiţează drumul parcurs de ţărănimea muncitoare, în anii războiului şi îndată după aceea, de la revolta anarhică la lupta conştientă. „Aventura în lunca Dunării" (1954) fixează aspecte ale satului contemporan în plină transformare socialistă. Alte cărţi reiau scrieri mai vechi, în versiuni cărora scriitorul cu îndelungată experienţă, le dă o nouă strălucire. „Nada Florilor" (1950) reface pitorescul fermecător din „împărăţia apelor" şi completează imaginea societăţii de la sfîrşi-tul secolului trecut cu momente din istoria mişcării muncitoreşti. Capodopera ultimei perioade a scrisului sadovenian este romanul „Nicoară Potcoavă" (1952), al cărui punct de plecare îl constituie povestirea istorică de debut, „Şoimii". Seva cronicărească şi folclorică, înnoită de valori cromatice şi muzicale proprii, arta conturării vii a personajelor şi evenimentelor istorice, măiestria descrierilor de natură, stăpînirea perfectă a arhitecturii epice, tonul echilibrat şi sfătos, fraza cizelată sînt puse în serviciul evidenţierii acelei legături necesare dintre conducători şi popor care asigură succesul luptei pentru o viaţă mai bună şi conferă eroului calitatea de exponent al năzuinţelor celor mulţi. S. este creatorul unui stil original, inimitabil. O undă de lirism dă în permanenţă vibraţie naraţiunii; perioada amplă, savant orchestrată, capătă cadenţă de poem. Scriitorul valorifică artistic expresivitatea graiului popular, păstrînd o uşoară nuanţă regională moldovenească, dezvoltă limba literară, utilizînd cu măsură lexicul arhaic şi neologistic, în spiritul specific şi originar al limbii române. Clasic al literaturii române, S. este un scriitor preţuit şi pe plan universal, numeroase dintre cărţile lui fiind traduse încă de multă vreme în diverse ţări. SADOVEANU-EVAN 278 SAHALIN Sadoveanu-E van, Izabela (1873—1941), critic literar şi publicist român. S-a născut Ia Mibăileni. A debutat în 1889 în revista „Şcoala nouă şi a colaborat cu cronici literare şi recenzii Ia „Adevărul4*, „Adevărul literar şi artistic** şi „Viaţa românească**. A publicat volumele „Impresii literare** (1908), „Teatru pentru copii şi tineret41 (1931), traduceri din literatura italiană, iar în colaborare cu M. Sadoveanu şi I. Simionescu cartea „Să ne cunoaştem neamul şi ţara41 (1933). Sadoveanu-Evan a publicat şi lucrări pedagogice influenţate de concepţiile Măriei Montessori. Sadu, afluent pe dreapta al Cibinului (45 km). Izvorăşte din masivul Cindrel. Pe cursul său superior s-a construit un lac de acumulare şi un sistem de centrale hidroelectrice, dintre care cea mai mare este Centrala hidroelectrică Sadu V (15,4 MW), intrată în funcţiune în 1955. saducheî, denumire a adepţilor partidului marelui cler iudeu şi ai dinastiei regelui Iudeii Irod cel Mare (40—4 î.e.n.), protejat al romanilor. Reprezentau interesele marilor proprietari de pămînt, fiind adversari ai fariseilor. sâfic, vers endecasilabic, alcătuit din cinci picioare (troheu, spondeu, dactil, doi trohei). Este atribuit poetei S a f o şi a fost des folosit în vechea lirică greacă şi latină. Strofa s. este compusă din patru versuri, dintre care trei sînt s., iar unul a d o n i c. safir (MINER.), varietate albastră de cori n don, care îşi datoreşte culoarea conţinutului de oxizi de fier şi de titan. S. se obţine în mod curent pe cale artificială. Cele mai frumoase exemplare de s. natural s-au găsit în Ceylon şi în Birmania. Se utilizează ca piatră preţioasă. safism (MED.), perversiune sexuală care constă în relaţii sexuale între două femei. V. şi lesbianism. S&fo (Sappho) (sec. VII — VI î.e.n.), poetă greacă, care a condus, m oraşul Mitilene din insula Lesbos, o şcoală de poezie pentru tinerele fete. A scris epitalamuri, imnuri şi elegii, păstrate fragmentar. Versurile ei, închinate mai ales dragostei, vădesc un lirism de o sensibilitate deosebită, un sentiment viu al naturii, o fire feminină pătimaşă, exprimată cu o sinceritate inimitabilă. Inovaţiile sale prozodice (strofa safică şi versul s a f i c) au fost des utilizate în poezia greacă şi latină (ex. de Catul, Horaţiu). saftian (IND. PIEL.), piele de oaie, de viţel sau de capră tăbăcită cu scumpie şi vopsită în diferite culori, folosită la confecţionarea articolelor fine de marochinărie şi de galanterie. saga (LIT.) 1. Gen nordic (islandez) de povestire istorică, în proză, în general anonimă, transmisă iniţial oral, apoi în scris, între sec. al XII-lea şi al XIV-Iea. S. narează despre primii eroi şi luptători pentru libertate din vremea colonizării Islandei de către danezi (sec. X—XI), despre istoria regilor norvegieni şi a altor ţări. Ele pot fi locale (consacrate evenimentelor din viaţa unei familii sau persoane de seamă din Islanda) şi generale (care privesc istoria ţării), în s. se împletesc elemente ale mitologiei nordice, împrumutate din edd e, cu realităţi istorice şi sociale, precum şi cu motive şi personaje din vechile legende şi basme germanice. 2. (în literaturile nordice şi anglo-saxone moderne) Povestire de largă respiraţie, cronică, roman. Sagan [sagâ7, Françoise (pe numele adevărat Françoise Quoi-rez) (n. 1935), scriitoare franceză. în romanele sale, inspirate din mediul şi viaţa burgheziei franceze contemporane, S. înfăţişează, adesea foarte veridic, destinul unor eroi care încearcă în zadar să umple vidul unei existenţe lipsite de orizont, refugiindu-se în erotism („Bună ziua, tristeţe*4, 1954; „Un anume surîs“, 1956; „Vă place Brahms?**, 1959). sagenit (MINER.), concreş-tere fibroasă reticulară de r u-t i 1 acicular. Sager, Oscar (n. 1894), neurolog român, profesor la Universitatea din Bucureşti, elev şi continuator al Iui Gheorghe Marinescu, membru al Academiei Republicii Socialiste România. A făcut cercetări, experimentale şi clinice, asupra tonusului muscular, relaţiilor somn-veghe, excitabilităţii neuronului motor periferic, asupra transmiterii excitaţiilor vizuale la cerebel, transmiterii excitaţiilor senzitive pe căi nespecifice la rinencefal etc. S-a mai ocupat de problema originii aubcorticale a unor accese de epilepsie şi de rolul rinencefa-lului în elaborarea reflexelor condiţionate. Op. pr.: „Dience-falul“ (1960), „Formaţia reti-culată** (1965). Laureat al Premiului de stat. sagitâl (ANAT.), plan vertical orientat antero-posterior, care urmează axul de simetrie al corpului. — Sutură sagitalăf sutură antero-posterioară care uneşte cele două oase parietale. Este situată pe linia mediană a cutiei craniene. Saguntum, vechi oraş în Spania (azi Sagunto), întemeiat de colonişti greci. Aliat al Romei în sec. al IlI-lea î.e.n., a fost cucerit, după o rezistenţă îndîrjită (219 î.e.n.), de Ha-nibal, ceea ce a provocat izbucnirea celui de-al doilea război punic (218—201 î.e.n.). Saha, Megh Nad (1893— 1956), fizician şi astrofizician indian. A fost membru al Institutului naţional de ştiinţe din Calcutta şi al Societăţii Regale din Londra. Este cunoscut prin lucrările sale în dorpeniul termodinamicii, teoriei ionizării, teoriei spectrelor stelare, coroanei solare, cromosferei, fizicii nucleare. A dat formula care îi poartă numele şi care exprimă gradul de ionizare a materiei stelare în funcţie de temperatură şi de presiune, făcînd posibilă interpretarea clasificării spectrale. Sahalin, insulă sovietică situată în Oceanul Pacific, în apropierea ţărmului estic al Asiei, cuprinsă între Strîmtoa-rea Tătară, strîmtoarea La Perouse şi Marea Ohotsk. Suprafaţa: 76 400 km2. Populaţia: 638 000 loc. (1965), împreună cu Insulele Kurile. Relief accidentat, alcătuit din două şiruri de munţi (Munţii Sahalin de Est şi Munţii Sahalin de Vest) SAHARA 279 SAIAN . '^V/LFucfţevenrur^ ^Vcanatia O J^T 4-,. U| /MAiutv O'C,»;- 25°, .'- /MAiitiu ] of'V W 0 /7 Sen tara. "t j T i'i?— - /-v ^%Bir0iarî6rcuui^ , (Tj) HZ^g- Cisjlfros ?L ^ Krf TFfropicyldsnora h\ r " I Y f o \Jbrt- ‘Souragcdi -..- kT5 SAHARA SPANIOLA 125 0 12S 250km Algeria, §Fosfbrite şi care cuprind în nord Cîm-pia Sahalinului. Altitudinea maximă: 1 609 m (vîrful Lopatina din Munţii Sahalin de Est). Zăcăminte de cărbuni (în vest) şi petrol (în nord-est). Climă musonică, cu precipitaţii bogate. Taigaua, formată din zadă (în cîrhpie), molid şi brad (în munţi), se amestecă în sud-vestul insulei cu păduri de foioase. Oraşe principale: Iujno-Sahalinsk, Pobedino, Oha. Sahara, cel mai mare deşert de pe glob, ocupînd aproape în întregime partea de nord a Africii; este împărţit între Algeria, Ciad, Libia, Mali, Maroc, Mauritania, Niger, R.A.U., Sahara Spaniolă, Sudan, Tunisia. Suprafaţa: circa 7 000 000 km2. Fundamentul cristalin, acoperit în mare parte de depozite paleozoice (gresii, calcare), mezozoice şi terţiare, apare la suprafaţă în vest şi în masivele montane din centrul S. (Mouydir, Ahaggar, Tas-sili, Tibesti etc.), cu altitudinea maximă de 3 415 m (vîrful Emi Koussi din masivul Tibesti). în relief, caracteristice sînt hamadele (în platourile vulcanice din Libia şi Mauritania şi în zonele montane), iar în vest r e g u r i 1 e şi ergurile (1/6 din suprafaţa S. este acoperită de nisipuri). Climă tropicală deşertică, cu precipitaţii foarte reduse şi cu amplitudini termice diurne mari. S. este în cea mai mare parte o regiune endoreică, lipsită de cursuri de apă permanente; la periferia S. curg Nilul şi Nigerul. Vegetaţia (sub 1 000 de specii), xerofită, lipseşte pe alocuri complet; în oaze apar graminee, compozee, crucifere etc. S. are o faună săracă în specii, întîlnindu-se antilope, gazele, hiene, rozătoare, reptile etc. Este slab populată (cu excepţia oazelor, unde densitatea ei atinge 1 000 Ioc. pe km2), teritorii întinse fiind lipsite de aşezări omeneşti. Sahara Spaniolă, posesiune spaniolă în nord-vestul Africii, situată între Oceanul Atlantic, Maroc, Algeria şi Mauritania. Suprafaţa: 266 000 km2. Populaţia: 25 000 loc. (1962), formată din berbero-arabi. Centrul administrativ: Villa Cisneros. Limba oficială: spaniola. Cu- prinde două părţi: Saguia El Hamra în nord şi Rio de Oro în sud. Cea mai mare parte a ţării are relief de cîmpie, joasă în vest, mai înaltă şi mai fragmentată spre est şi spre nord. în est se află Podişul Adrar, cu înălţimi de 300—350 m. Climă tropicală aridă; a-proape toată S.S. are caracter deşertic. Zăcăminte de fosfaţi, de sare gemă, minereu de fier. Economia este foarte slab dezvoltată. Se practică păstoritul nomad (cămile, oi, capre). în oaze se cultivă curmale, orez, mei, grîu. Pe litoral se practică pescuitul. în Villa Cisneros există fabrici de conserve de peşte. Se exportă peşte, piei, lînă, fosforite. Comerţul exterior este orientat în special spre Spania. sahel, zonă de tranziţie între Sahara şi savanele Africii sub-ecuatoriale, cu o lăţime de 300-500 km; se caracterizează prin precipitaţii puţine (200— 700 mm), care cad în timpul verii, şi prin vegetaţie de semi-deşert şi de savană uscată. Este o regiune de creştere a vitelor şi de cultură a arahi-delor. Sahia, Alexandru (pseudonimul \u\ Alexandru Gh.Stănescu) Al. Sahia (1908—1937), scriitor şi publicist român. S-a născut în satul Mănăstirea (reg. Bucureşti). A fost redactor sau colaborator la diferite ziare şi reviste cu orientare democratică („Dimineaţa", „Adevărul", „Facla", „Cuvîntul liber" ş.a.), în paginile cărora a publicat articole închinate vieţii şi luptei muncitorimii, reportaje, schiţe, nuvele. Stabilind legături strînse cu mişcarea muncitorească, a editat în 1932, sub îndrumarea P.C.R., publicaţiile „Veac nou" şi „Bluze albastre" („revistă de literatură proletară"), suprimate după cîteva numere de către cenzură. în 1935 a publicat volumul de reportaje „U.R.S.S. — azi". Nuvelele sale cuprind imagini ale luptei clasei muncitoare în societatea capitalistă („Uzina vie", „Revolta din port"), episoade din viaţa chinuită a ţărănimii sărace („Ploaia din iunie"), denunţă războiul („întoarcerea tatei din război", „Pe cîmpia de sînge a Mărăşeş-tilor"), teroarea din armata burghezo-moşierească („Moartea tînărului cu termen redus", „Execuţia din primăvară"), mizeria adusă de şomaj şi rasismul („Moartea înghiţitorului de săbii", „Şomaj fără rasă"). Scrierile lui S., remarcabile prin realismul lor şi viziunea revoluţionară inspirată din concepţia despre lume a proletariatului, au fost reunite în volum, postum, în anii puterii populare. Membru post-mortem al Academiei Republicii Socialiste România. Saian, sistem muntos din Asia, situat pe teritoriul Uniunii Sovietice, cuprins între izvoarele fluviului Obi şi Iacul Baikal. Altitudinea maximă: 3 491 m (vîrful Munku-Sardîk). Se împarte în .două sisteme: Saianul de Vest (format din şisturi cristaline şi roci vulca- SAIDA 280 SAINTE-BEUVE a-^SăSy^&.şVî-! Vedere din Saigon '^r nice), lung de 650 km, şi Saianul dc Est (format din şisturi cristaline şi intruziuni granitice), de 1 000 km lungime, între care se dezvoltă depresiuni înalte (Minusinsk, Tu-vinsk ş.a.). Climă continentală rece, cu precipitaţii variabile (700—1 200 mm). Păduri formate din cedru siberian, zadă, molid etc. Saida, oraş în Liban, situat pe coasta Mării Mediterane. 22 000 loc. (1963). Port important pentru transportul petrolului adus prin conducte din Arabia Saudită. Are o rafinărie de petrol. Pe locul Iui s-a aflat în antichitate oraşul S i d o n. Saidel, Teodor (n. 1874), chimist şi pedolog roman, fondatorul agroebimiei în ţara noastră; a fost profesor Ia Institutul agronomic „N. Băl-cescu“. A studiat starea de fertilitate a solurilor, elaborînd metode noi de determinare a fosforului şi potasiului din sol, accesibil plantelor. A fost primul care a demonstrat importanţa reacţiei solului, exprimată în concentraţia ionilor de hidrogen. Prin lucrările sale a corelat metodele chimice, fiziologice şi agrotehnice de cercetare a fertilităţii solurilor. Op. pr.: „Despre legile solu-bilizării componentelor solului şi despre aplicarea lor Ia cercetarea chimică a solului" (1934), „Corelaţii între legea creşterii plantelor şi legile solu-bilizării substanţelor din sol" (1960). Saigon, oraş în Vietnam, aşezat pe malul drept al rî-ului Saigon, în apropiere de vărsarea acestuia în Marea Chinei de Sud; reşedinţa autorităţilor guvernamentale din Vietnamul de sud. 1 431 000 Ioc. (1962). Centru comercial şi port maritim. Şantier pentru reparaţii navale, industrie alimentară (decorticarea orezului, băuturi alcoolice), textilă, de prelucrare a lemnului. Împreună cu oraşul vecin Cholon, cu care practic s-a unit, formează un nod industrial. Important nod de comunicaţii rutiere, maritime şi aeriene (aeroportul internaţional Tan-şoniat) în Asia de sud-est. Universitate, muzeu naţional, teatre. Saillant fsaiâ], Louis (n. 1910), secretar general al Federaţiei Sindicale Mondiale (din 1945), membru al Consiliului Mondial al Păcii. Activează pe tărîm sindical din 1929; unul dintre militanţii de seamă ai mişcării sindicale din Franţa. fi.• V ' :■ l ' ' »> : ' ^7 - M/:•/ L. Saillant Intre 1940 şi 1944 a fost unul dintre conducătorii Rezistenţei franceze împotriva ocupanţilor hitlerişti. Saimaa, sistem de lacuri situat în sud-estul Finlandei, de origine tectonică-glaciară. Suprafaţa: circa 4 400 km2. Lacul S. (1 800 km2) ocupă partea sudică a acestui sistem. Adîncimea maximă: 82 m. Are ţărmuri intens fragmentate şi numeroase insule. îngheaţă în noiembrie-decembrie; se eliberează de gheaţă în aprilie- mai. Prin rîul Vuoksi comunică cu lacul Ladoga, iar prin canalul Saimaa (56 km) cu Golful Finic. Navigabil. Saint- Amant [set~amâj* Marc Antoine Girard de (1594 — 1661), poet francez; a fost membru al Academiei Franceze. Prin poezia sa plină de vervă şi fantezie, Saint-Amant a fost un principal reprezentant în patria sa al poeziei numite de italieni „giocosa" (burlescă, satirică). Sainte-Beuve [sel-boo/, Charles Augustin (1804— 1869), critic literar şi scriitor romantic francez.  fost membru al Academiei Franceze. A debutat ca poet şi romancier („Voluptate", 1834), dar s-a realizat în critica literară. Opunîndu-se dogmatismului clasic, care considera opera literară ca fenomen independent, un lucru în sine, el a adus o concepţie nouă, formată sub influenţa istoriografiei romantice burgheze: explicarea operei prin personalitatea scriitorului, reconstituirea cu minuţiozitate a mediului şi a orizontului literar al acestuia, mareînd astfel un progres însemnat în critica vremii. în spiritul ştiinţelor naturii, cu răsunet în epocă, el a preconizat o clasificare a scriitorilor în familii literare. Dotat cu o inteligenţă suplă, avidă, cultivată, cu o rară SAINTE-CLAIRE DEVILLE 281 SAINT LOUIS fineţe şi putere de pătrundere psihologică, a sesizat nuanţele cele mai subtile ale gîndirii şi sentimentelor, temperamentul, climatul spiritual specific personalităţilor literare, filiaţiile şi înrudirile acestora. Scrierile sale prezintă remarcabile calităţi artistice (concizie, eleganţă, poezie) şi conţin portrete de valoare antologică („Portrete contemporane", 1846; „Port-Royal", 1840—1859; „Chateaubriand şi grupul său literar", 1861 ; „Convorbirile de lunea", 1851 — 1862 ; „Noi convorbiri de lunea", 1863—1870). ^ Sainte-Claire Deville [sêt-clerdovil], Henri Etienne (1818 — 1881), chimist francez; a fost membru al Academiei de Ştiinţe, profesor la Sorbona şi Ia Şcoala normală superioară. Are lucrări în domeniul chimiei organice, termochimiei, chimiei analitice ş.a. Prin metode experimentale proprii, a realizat disociaţia termică a apei, a acidului clorhidric, a bioxidului de carbon, contribuind astfel la dezvoltarea teoriei echilibrului chimic. A obţinut anhidrida azotică, a elaborat primul procedeu industrial pentru obţinerea aluminiului şi metode pentru purificarea şi topirea platinei. A studiat constituţia chimică a unor compuşi organici şi a descoperit toluenul. Saint-Etienne [sët-etién/, oraş în Franţa, situat în Masivul Central. 203 600 loc. (1962); împreună cu oraşele din jurul său formează o aglomeraţie urbană cu peste 350 000 loc. Centru industrial important. Principalele ramuri sînt industria carboniferă, constructoare de maşini, siderurgică şi textilă (în special mătase). Instituţii culturale şi de învăţă-mînt. Monumente arhitectonice medievale (biserici din sec. XIII, XV, XVII etc.). Saint-Evremond [set-evr?-mô], Charles de (c. 1616—1703), scriitor francez. Urmărit de Mazarin din motive politice, şi-a petrecut la Londra cea mai mare parte a vieţii. A scris eseuri de critică literară, istorie şi mai ales opuscule morale („Despre plăceri", „Despre prietenie" ş.a.), caracteris- tice prin ţinuta lor sceptică şi epicuriană moderată şi prin stilul de aleasă fineţe. Saint-Evremond este un precursor al iluminiştilor. Saint-Exupéry [sët-egzii-per//, Antoine de (1900—1944), romancier francez. De profesiune aviator, a căzut pe front în războiul antifascist. în scrierile sale, el a înfăţişat, cu o rară artă a preciziei şi simplităţii, cu sugestivă putere de evocare, episoade dramatice din viaţa de aviator, exaltînd cele mai nobile trăsături ale caracterului uman („Curierul de Sud", 1929; „Zbor de noapte", 1931; „Pămîntul oamenilor", 1939; „Pilot de război", 1942, trad. rom.). Umanismul autentic şi generozitatea dusă pînă la sacrificiul de sine sînt caracteristicile eroilor din romanele sale. Povestirea alegorică „Micul prinţ" (1943, trad. rom.) cuprinde subtile aluzii critice la formele dezumanizării din societatea capitalistă, într-o expresie concisă, voit candidă, plină de poezie, bogată în valori simbolice. Există o perfectă unitate între viaţa şi opera lui Saint-Exupéry. Saint-Germain [ sê-jermè], Tratatul de pace de la , unul dintre tratatele de pace ale sistemului de la Versailles, semnat la 10 septembrie 1919, în oraşul Saint-Germain-en-Laye (în apropiere de Paris), între puterile Antantei şi Austria. Prin Tratatul de Ia S.-G. s-a consfinţit dezmembrarea Imperiului austro-ungar, crearea statelor naţionale Austria, Cehoslovacia şi Ungaria şi includerea unor părţi din teritoriul fostului imperiu, locuite de români, italieni şi slavi, în componenţa României, Iugoslaviei, Italiei şi Poloniei. Saint-Gothard [sê-gotâr] (Sankt Gotthard) 1. Masiv muntos situat în Alpii Lepon-tini, în sudul Elveţiei. Este format din şisturi cristaline, graniţe şi gnaise. Relief glaciar. Altitudinea maximă: 3 196 m (vîrful Rotondo). Din S.G. izvorăsc fluviile Rin şi Ron. Masivul S.G. este străpuns, la altitudinea de I 154 m, de un tunel de cale ferată de 15 km lungime. 2. Trecătoare transalpină (2 112 m), care leagă Elveţia de Italia.printr-o autostradă. Saint-John Perse [sê gion pz:s] (pe adevăratul nume Alexis Saint-Léger Léger) (n. 1887), poet francez. S-a născut în insulele Antile. Poeziile sale, care evocă adesea cadrul luxuriant al insulei natale, cultivă un exotism simbolic, subordonat evocării universului interior, şi vădesc, prin limbajul lor alegoric, influenţa lui Baudelaire şi Rimbaud. Volumul „Prietenia prinţului" (1924), inspirat din Biblie, şi poemul „Anabasis" (1924, trad. rom.) exprimă, sub forma eposului fabulos, dar într-o manieră ermetică, triumful creaţiei umane, instaurarea dominaţiei sale în univers. în 1940 s-a exilat în S.U.A. („Exil", 1942). Premiul Nobel (I960). Saint-Just [së-jiistj, Louis Antoine (1767—1794), unul L. A. Saint-Just dintre conducătorii guvernului revoluţionar iacobin, membru al Comitetului Salvării Publice în timpul revoluţiei franceze. A fost unul dintre organizatorii apărării naţionale, contribuind la obţinerea victoriilor armatei revoluţionare asupra intervenţioniştilor străini, în urma loviturii contrarevoluţionare de Ia 9 termidor, S.-J. a fost arestat şi ghilotinat. Saint Louis [se lui], oraş în Senegal, situat pe o mică insulă Ia vărsarea fluviului Senegal în Oceanul Atlantic. 48 840 loc. (1960). Port fluvial şi centru comercial. întreprinderi textile şi alimentare (uleiuri, prelucrarea peştelui). Aeroport. Saint Louis [seint lu:is/, oraş în S.U.A., în statul Mis-souri, port fluvial pe Missis- SA1NT-MAL0 282 SAINT-SIMON Saint Louis. Cheiul fluviului Mississippi sîppi. 2 100 000 loc. (1962), cu suburbiile. Mare centru industrial, cu întreprinderi constructoare de maşini, siderurgice, chimice, ale industriei alimentare etc. Important nod de comunicaţii şi centru comercial. Are două universităţi, teatre, muzee. Saint-Malo [se maloj, oraş în nord-vestul Franţei, în Bre-tagne, situat pe o mică insulă la vărsarea rîului Rance în Marea Mînecii. 17 800 loc. (1962). Port comercial şi de pescuit. Ansamblu impresionant de construcţii defensive: ziduri crenelate, turnuri (sec. XVI — XVII), dominat de casa castelului (sec. XIV—XV) şi de catedrala gotică (sec. XII — XII I). Localitatea păstrează numeroase vechi case de locuit (sec. XV—XVJ), aliniate de-a-lungul unor străzi înguste şi pitoreşti. Saint Moritz [se moriţ] (germ. SanJţt Moritz), staţiune climatică în Elveţia, situată în valea Innului, la circa 1 800 m altitudine, pe malul lacului Saint Moritz. 3 750 loc. (1964). S.M. este una dintre cele mai importante staţiuni turistice pentru sporturile de iarnă din Alpi. în apropiere se află localitatea Saint-Moritz-les-Bains, cu renumite ape minerale. Saint Paul [seini pol7, oraş în nordul S.U.A., situat pe fluviul Mississippi, centrul administrativ al statului Minnesota. 310 000 joc. (1964). împreună cu Minneapolis şi cu localităţile mai mici din împrejurimi formează o aglomerare urbană. Important nod de cale ferată, port fluvial şi centru comercial. Industrie alimentară (în special morărit şi conserve de carne), constructoare de maşini (utilaje de cale ferată, automobile etc.), poligrafică. Institute de învăţămînt superior, muzee. Saint-Pierre et Miquelon [se pier e micolo/, grup de insule în vestul Oceanului A-tlantic, la circa 20 km sud de Newfoundland; posesiune franceză. Suprafaţa: 242 km2. Populaţia: 5 020 Ioc. (1962). Centrul administrativ: Saint-Pierre. Sînt insule stîncoase, puternic erodate de gheţari. Climă umedă şi rece. Principala ocupaţie a populaţiei este pescuitul. saint-prestiân (STRAT.), subdiviziune a cu a ternar u-1 u і inferior, echivalentă ca vîrstă cu partea superioară a vili a f ranchianului. în România, depozitele s.-p. sînt cunoscute sub denumirea de strate de Frâteşti şi se găsesc în subsolul părţii meridionale a Cîmpiei Române, favorizînd acumularea de bogate strate acvifere. Saint-Saens [se-sâ:s]t Ca-mille (1835—1921), compozitor francez, ^pedagog,’ pianist* şi organist. Copil precoce, S.-S» a studiat mai întîi pianul, apă-rînd în public ca solist. La Conservatorul din Paris a fost elevul lui Halevy (compoziţie) şi Benoît (orgă). Cîştigînd de timpuriu celebritatea, S.-S. şi-a dedicat forţele nu numai artei interpretative, prin turnee în întreaga lume, ci şi creaţiei. A compus opere (cea mai cunoscută este „Samson şi Dalila“, 1877), muzică de scenă, vo~ cal-simfonică, simfonii (a IlI-a, cu orgă, i-a adus celebritatea), poeme simfonice („Dans macabru"), concerte pentru vioară, pian, violoncel, piese vocale şi instrumentale. Muzica sa, con-tinuînd tradiţia artei franceze, se caracterizează prin melodica generoasă, influenţa unei întinse culturi muzicale, forma echilibrată, de o rece perfecţiune, şi printr-o oarecare tendinţă academică, neoclasi-cistă. S.-S. s-a îngrijit de editarea operelor lui Rameau. C. Saint-Saens Saint-Simon [se-simâ/, Claude Henri de Rouvroy (1760—1825), socialist utopist francez. Alături de Owen şi F o u r i e r, S .-S. este unul dintre marii precursori ai socialismului ştiinţific. De origine nobilă, S.-S. a renunţat în 1789 la titlul de nobleţe şi s-a alăturat revoluţiei. Format în spiritul materialismului francez din sec. al XVIII-lea, el a elogiat spiritul „pozitiv**, ştiinţific, al epocii moderne, a criticat idealismul, deismul şi religia. El a susţinut ideea progresului; a considerat capitalismul industrial ca o treaptă necesară a progresului social, care va trebui să cedeze SAINT-SIMON 283 SALADIN însă şi ea locul unei noi societăţi, superioare, numită de S.-S. sistemul social „pozitiv** (adică ştiinţific) sau „sistemul industrial**. S.-S. a rămas totuşi idealist în concepţia sa istorică, ' deoarece ;a~ considerat ştiinţa, dezvoltarea raţiunii omeneşti că factori determinanţi ai progresului societăţii. Societatea viitoare se va întemeia, potrivit concepţiei lui S.-S., pe marea industrie, organizată planificat şi unită strîns cu ştiinţa, pe participarea la muncă a tuturor membrilor societăţii şi pe repartiţia după muncă, cu păstrarea totuşi a proprietăţii private şi a claselor; statul va dispărea, guvernarea oamenilor fiind înlocuită cu „administrarea lucrurilor**, cu conducerea producţiei, înfăptuită de savanţi şi de clasa „industrială**, în care S.-S. includea atît pe muncitori, cît şi pe industriaşi, bancheri şi comercianţi. Deşi a considerat, mai cu seamă în ultimele sale scrieri, că socialismul exprimă în primul rînd interesele clasei muncitoare, el a crezut că socialismul se va instaura, ca urmare a propagării ideilor sale, cu ajutorul claselor avute. Datorită contradicţiilor sale, saint-simonismul a fost îmbrăţişat Ia început' atît de exponenţi ai proletariatului, cît şi de unii exponenţi ai burgheziei industriale.După moartea lui, şcoala saint-simo-nistă, condusă de S.A. Ba-zard şi B.P. Enfantin, a renunţat tot mai mult la trăsăturile progresiste ale doctrinei lui S.-S., transformîndu-se în-tr-un fel de sectă religioasă. Saint-simonismul a influenţat pe A. Comte şi sociologia bur- gheză din sec. al XlX-lea. Op. pr.: „Scrisorile unui locuitor din Geneva către contemporanii săi“ (1803), „Memoriu asupra ştiinţei despre om“ (1813), „Despre sistemul industrial** (1821-1822), „Catehismul industrialilor** (1823 — 1824). Saint-Simon [se-simâ], Lou-is de Rouvroy, duce de (1675 — 1755), scriitor francez. Este cunoscut prin „Memoriile** sale (21 de volume, apărute postum, în 1829—1830), vast tablou al moravurilor curţii regale şi ale societăţii franceze din prima jumătate a sec. al XVIII-lea. Scrise pe baza unei informaţii foarte bogate, cuprinzînd un comentariu adesea subiectiv, ele constituie opera unui artist dotat cu.o. mare perspicacitate psihologică şi care reuşeşte, prin impetuozitatea pătimaşă a stilului, său, să dea. senzaţia-vieţii reale. Saint-Venant [se-vonâ 7, principiul lui ~ (REZ. MAT.), lege fundamentală în rezistenţa materialelor, care afirmă că înlocuirea unui sistem de forţe care acţionează asupra unui element de suprafaţă al unui corp elastic prin-tr-un alt sistem (echivalent din punct de vedere static cu primul) provoacă modificări apreciabile ale tensiunilor şi deformaţiilor numai la locul de aplicare a forţelor, dar ră-mîne practic fără efect Ia distanţe mari. de acest loc. Sais, vechi oraş în Delta Nilului, capitala Egiptului în sec. VII—VI î.e.n., în epoca regatului tîrziu. După numele oraşului, dinastia a XXVI-a, întemeiată de Psametic /, s-a numit dinastia saită, iar scurta perioadă de înflorire din timpul acestei dinastii, s-a numit renaşterea saită. saivan (ZOOTEHN.), adăpost pentru ovine. S. se construiesc, de regulă, fără tavan, cu acoperişul din materiale uşoare (stuf, scînduri etc.). Potrivit condiţiilor de climă, s. pot fi închise sau deschise (numai cu trei pereţi). Suprafaţa de adăpost, calculată pe cap de animal, variază între 0,6—0,9 m2 pentru miori, mioare şi batali şi 1,8—2,2 m pentru oi-mame şi berbeci adulţi. Sakai, oraş şi port în Japonia, situat în insula Honshu. în aglomeraţia urbană O s а к a, 409 000 loc. (1962). Mare centru al industriei metalurgice neferoase (cupru şi aluminiu) şi textile (bumbac). Sakaria, fluviu în partea de nord-vest a Turciei (790 km). Izvorăşte din Podişul Anatoliei şi se varsă în Marea Neagră. Apele rîului sînt folosite în irigaţii. Hidrocentrală. Sakia (Şakia) Muni (în sanscrită „înţelept, pustnic din neamul Sakia**), unul dintre numele date lui Buddha, fondatorul mitic al budismului. Sakse, Anna (n. 1905), scriitoare sovietică letonă. A participat Ia lupta ilegală revoluţionară din Letonia. Este autoarea unor romane realiste, cu conţinut social, închinate vieţii şi luptei oamenilor muncii dinaintea revoluţiei şi procesului de reconsiderare a valorilor umane în , cadrul societăţii socialiste („Seminţia muncitoare**, 1941; „Spre culmi**, 1.948, trad. rom.; „Scîntei în noapte**, 1950). Salacrou [salacru], Armând (n. 1899), dramaturg francez, în piesele sale a zugrăvit neliniştea intelectualului în condiţiile crizei societăţii burgheze („Un om ca ceilalţi**, 1937; „Pămîntul este rotund**, 1937), a satirizat cu virulenţă lumea marelui^ capital („Arhipelagul Lenoir**, 1947, trad. rom.) şi a evocat cu căldură aspecte ale vieţii şi luptei muncitorimii franceze („Puntea Europei**, 1927; „Bulevardul Durând**, 1961). Saladin (Salah ad-Dîn) (c. 1138—1193), sultan al Egiptului, întemeietorul dinastiei Eiubizilor, vestit comandant de oşti şi bun diplomat. Pînă în 1171 a fost vizir al lui Nu-reddin, ultimul calif din dinastia F a t i m i z i 1 o r, pe care l-a răsturnat, proclamîndu-se sultan şi unificînd apoi (1175), sub conducerea sa, Siria, Palestina, Arabia apuseană şi Nu-bia. Începînd din anul 1187 Saladin a cucerit o mare parte din Regatul Ierusalimului, din comitatul Tripoli şi din principatul Antiohiei, ceea ce a constituit una dintre principalele cauze ale cruciadei a IlI-a (1189-1192). SALAIRICÀ 284 SALARIU salairică, fază — (GEOL.), fază de mişcări orogenice, care s-a manifestat la sfîrşitul cam-brianului în Kazahstan, în estul şi vestul Siberiei şi în Timan şi care a provocat discordanţa depozitelor ordovi-ciene peste cele cambriene, cutate. Situaţii similare se remarcă şi în Ţara Galilor, Bre-tania şi Boemia. Corespunde fazei vermonţiene din America de Nord. Salamanca, oraş în Spania situat pe rîul Tormez, afluent al fluviului Duero. 93 130 loc. (1963). Industrie alimentară, de pielărie, textilă, chimică. Centru comercial şi nod de comunicaţii. In timpul evului mediu a fost un centru cdltural înfloritor, cu o renumită universitate. Numeroase monumente arhitectonice, printre care catedrala veche (sec. XII), catedrala nouă (1313—1733), biserica San Estebân, clădirea universităţii (sec. XV). salamandră {Salamandra salamandra), specie de amfibian Salamandră din ordinul urodelclor, cu corpul de culoare neagră cu pete galbene şi laturile inelate. Trăieşte în nordul Africii, în sudul şi centrul Europei; în ţara noastră trăieşte mai ales în pădurile de fag. Tegumentul s. secretă o substanţă iritantă, în evul mediu se credea că s. este capabilă sa trăiască în foc. Credinţa îşi are originea în confuzia care s-a făcut între aceşti batracieni şi „spiritele" focului de care vorbeau alchimiştii şi pe care le numeau tot s. Salamina, insulă stîncoasă în vestul Aticii, celebră prin victoria navală repurtată aici, în timpul războaielor medice, de flota greacă asupra flotei persane (480 î.e.n.). Salamon f şolomon], Erno (1907—1943), scriitor maghiar din România. S-a născut Ia Gheorgheni, într-o familie de muncitori, şi a studiat dreptul la Universitatea din Cluj. în 1933 a părăsit facultatea, dedi- cîndu-se luptei revoluţionare a proletariatului. Şi-a desfăşurat activitatea publicistică la „Bras-soi Lapok" şi mai ales Ia „Ko-runk“. în 1943 a fost asasinat de fascişti. Versurile sale („Soartă minunată", 1937; „în pragul săracilor", 1938), cu conţinut antifascist, valorifică tradiţiile cîntecului şi baladei populare. Formată sub influenţa poeziei lui Jozsef At-tila, lirica lui S. evocă în culori sumbre un univers proletar mizer, însufleţit însă de elanurile revoltei şi de încredere în viitor. S. a tradus în limba maghiară din opera lui Alec-sandri, Arghezi, Panait Istrati. Un volum antologic din opera lui S. a apărut în limba română în 1965, sub titlul „Cîntec pentru urmaşi". salariat (DR.) v. angajat, salariu (EC.), formă de realizare a repartiţiei, prin intermediul banilor, specifică orînduirilor capitalistă şi socialistă, dar cu conţinut radical deosebit, exprimînd relaţii de producţie diferite. în capitalism, s. reprezintă preţul forţei de muncă (devenită marfă) şi exprimă relaţii de exploatare a omului de către om. Această esenţă a s. în capitalism a fost descoperită de către K. Marx. La suprafaţa societăţii capitaliste, s. apare nu ca preţ al forţei de muncă, ci ca preţ al muncii, ceea ce ascunde împărţirea zilei de muncă în timp de muncă necesar şi timp de supramuncă, creîndu-se iluzia că întreaga muncă este plătită. în realitate, capitalistul angajează pe muncitor (cumpără forţa de muncă), plătind acestuia un s. al cărui echivalent este compensat prin munca necesară, dar îl are la dispoziţia sa şi în timpul de supramuncă, în cursul căruia se creează plusvaloarea, însuşită de el sub formă de profit. Dat fiind că s. şi profitul la un loc reprezintă întreaga valoare nou creată de munca sa-lariată, mărirea.sau reducerea uneia dintre ele acţionează invers proporţional asupra celeilalte şi, în consecinţă, interesele capitaliştilor şi ale muncitorilor sînt antagonice, capitaliştii tinzînd să reducă s. Mărimea s. în aceste condiţii depinde de nivelul productivităţii muncii şi de măsura în care, în condiţiile istorice concrete determinate, clasa muncitoare poate impune burgheziei mărirea părţii care-i revine. în lupta dusă pentru ridicarea nivelului de trai, proletariatul poate obţine, în anumite condiţii, sporiri de salarii pînă la limitele valorii forţei de muncă. Lupta economică nu poate duce însă la desfiinţarea exploatării, a-ceasta fiind posibilă numai în condiţiile lichidării orînduirii capitaliste. în socialism, s. reprezintă expresia bănească a acelei părţi din venitul naţional ce se repartizează lucrătorilor din întreprinderile şi instituţiile socialiste de stat, potrivit cu cantitatea şi calitatea muncii prestate. El exprimă relaţii de colaborare şi ajutor reciproc. între oamenii liberi de^ exploatare, proprietari ai mijloacelor de producţie. Mărimea lui este determinată de nivelul productivităţii muncii sociale, de proporţia obiectivă în care venitul naţional se împarte în fond de acumulare şi fond de consum' şi apoi acesta din urmă în fond de consum individual şi fond de consum social. S. în socialism reprezintă principalul mijloc de cointeresare materială a lucrătorilor în rezultatele muncii lor. Calcularea şi atribuirea s. se fac pe baza sistemelor de salarizare şi a sistemelor de normare a muncii. — S. nominal, sumă de bani pe care un lucrător o primeşte pentru munca prestată. Mărimea s.n. în capitalism este determinată de acţiunea legii valorii, oscilînd pînă la nivelul valorii forţei de muncă. în socialism, nivelul s.n. este planificat de stat, iar mărimea Iui depinde, în condiţiile unui anumit grad de dezvoltare a forţelor de producţie şi ale unei anumite productivităţi sociale a muncii, de cantitatea muncii depuse, de calificarea lucrătorului, de însemnătatea ramurii în care lucrează, precum şi de condiţiile concrete în care îşi desfăşoară munca. în Republica Socialistă România, pe măsura dezvoltării economiei şi a sporirii productivităţii muncii, a avut loc sporirea continuă a s.n. SALARIU 285 SALARIZARE atît pentru diferite categorii, cît şi pentru totalul salariaţilor.— S. real, cantitatea de bunuri şi de servicii care pot fi cumpărate sau plătite de un lucrător cu ajutorul s. nominal. Nivelul s.r. depinde de mărimea salariului nominal şi de nivelul preţurilor mărfurilor, al tarifelor serviciilor, al chiriilor, al impozitelor etc., aflîn-du-se într-un raport direct proporţional cu primul şi invers proporţional cu celelalte. în capitalism, s.r. calculat de economiştii burghezi nu exprimă întotdeauna în mod real puterea de cumpărare a oamenilor muncii, atît datorită unor premise greşite de calcul (nefiind incluşi şomerii, făcîndu-se o medie între salarii mult diferenţiate), cît şi oscilaţiilor foarte mari şi continue ale preţurilor. în socialism, s.r. este un indicator de bază al nivelului de trai real al oamenilor muncii, datorită faptului că atît s. nominal, cît şi nivelul preţurilor sînt planificate, stabile pe o anumită perioadă, iar şomajul a dispărut. în socialism, s.r. are o tendinţă continuă de creştere, în Republica Socialistă România, în perioada anilor 1950 — 1965, s.r. a crescut de 2,24 ori la totalul de salariaţi, atît pe calea sporirii s. nominal, cît şi prin reducerile de preţuri efectuate periodic. V. şi venituri reale. — S. /ari-far, salariul stabilit pentru un lucrător la încadrarea lui într-o anumită categorie a indicatorului tarifar de calificare a unei forme de salarizare date. Se de-teimină prin înmulţirea salariului tarifar de bază (adică s. primei categorii de încadrare al formei respective) cu coeficientul tarifar corespunzător categorici lui de calificare. — 5. mediu, salariul care revine pe un salariat într-o anumită perioadă şi care se calculează pe baza raportării fondului total de salarii din perioada respectivă Ia numărul mediu scriptic de salariaţi existenţi. „Salariu, preţ şi profit**, lucrare a lui K. Marx, care reprezintă prelegerile ţinute la 20 şi 27 iunie 1865 la şedinţele Consiliului general al Asociaţiei internaţionale a muncito- rilor şi publicată pentru prima oară în 1898. Răspunzînd cuvîn-tării lui John Weston, care nega utilitatea luptei muncitorilor pentru sporirea salariilor, precum şi tezei false după care creşterea salariului atrage după sine creşterea valorii mărfurilor, K. Marx dezvăluie, într-o formă populară, esenţa mecanismului exploatării capitaliste, înarmînd pe conducătorii Internaţionalei I cu cunoaşterea bazei obiective a luptei muncitorilor pentru sporireasalariilor, K. Marx expune aici, pentru prima dată, descoperirile sale cu privire la forţa de muncă ca marfă, la delimitarea valorii de valoarea de schimb, la egalizarea ratei profitului etc. şi analizează 0 serie de probleme, ca: pauperizarea proletariatului, influenţa creşterii salariilor asupra oscilaţiilor preţurilor etc., care, ulterior, au fost reluate şi dezvoltate în „C a p i t a- 1 u 1“. în această lucrare, Marx arată importanţa şi limitele luptei economice a proletariatului, necesitatea şi inevitabilitatea luptei politice pentru înlăturarea sistemului muncii salariate. salarizare, sistem de totalitatea elementelor pe baza cărora se determină nivelul salariului, în funcţie de gradul de calificare al lucrătorilor, precum şi diferitele adaosuri variabile, stabilite în raport cu realizarea concretă a sarcinilor şi cu condiţiile în care se desfăşoară munca. Principiile şi metodele de salarizare sînt radical deosebite în socialism faţă de capitalism, datorită esenţei noi a salariului şi caracterului, relaţiilor de producţie. în capitalism, s, diferă nu numai de Ia o ţară la alta, dar şi de la o întreprindere la alta şi adeseori după criterii de vîrstă, sex, rasă etc. avînd un caracter instabil. S. de s. socialist are caracter unitar pentru întreg sectorul de stat al economiei naţionale, este stabil şi asigură o corelare justă a salariilor dintre diferite ramuri, activităţi, categorii de salariaţi etc. Principiile sistemului de salarizare socialist -sînt: remunerare egală la muncă egală, luarea în considerare a deosebirilor esenţiale dintre munci, a importanţei ramurii în care se desfăşoară munca, a rezultatelor muncii. Cu ajutorul 5. de s., statul socialist asigură concordanţa dintre cuantumul muncii şi al consumului, realizează proporţionarea veniturilor diferitelor categorii de salariaţi, înfăptuieşte repartizarea planificată a forţei de muncă pe diferite ramuri şi locuri de muncă, stimulează ridicarea calificării lucrătorilor, asigură în general cointeresarea materială a oamenilor muncii în procesul de producţie. în România, elementele componente ale sistemului de salarizare sînt: sîs/e-mul tarifar, formele de salarizare, sistemul premial şi sistemul de sporuri. Salarizarea se realizează în strînsă legătură cu sistemul de normare a muncii. Sistemul tarifar constituie elementul hotărîtor al s. de s.; pe baza lui se determină nivelul salariilor în toate ramurile economiei naţionale, pentru toate categoriile de salariaţi. Formele de salarizare (salarizarea în acord şi salarizarea pe unitate de timp sau în regie) au rolul să asigure o repartiţie corespunzătoare conţinutului şi formelor organizatorice ale procesului de producţie, să lege salariul de rezultatele urmărite la fiecare loc de muncă, asigurînd o cointeresare materială cît mai mare a celor ce muncesc. Sistemul premial cuprinde totalitatea criteriilor şi condiţiilor de premiere, modul de constituire şi aprobare a fondului de premiere, limitele premiilor individuale etc. Sistemul de sporuri cuprinde diferitele categorii de sporuri de salariu. Toate elementele sistemului de salarizare sînt strîns îmbinate, se completează şi se influenţează reciproc, formînd un cadru unitar. Formarea şi perfecţionarea sistemului socialist de salarizare au ocupat şi ocupă un loc important în politica economică a P.C.R. şi a statului nostru. — S. in acord, formă de salarizare potrivit căreia cuantumul salariului se calculează în raport direct cu cantitatea de produse realizate şi de tariful diferenţiat stabilit pe unitate de produs. S. in a. cunoaşte mai multe forme: acord direct. SALATĂ 286 SALEM în care salariul se stabileşte după un tarif direct proporţional cu îndeplinirea normelor de muncă; acord progresiv, în care salariul se stabileşte după un tarif ce creşte progresiv cînd producţia realizată depăşeşte norma stabilită; acord premial, în care la salariul stabilit după una dintre formele de acord precedente se adaugă premii pentru rezultatele deosebite, calitative şi cantitative, obţinute în munca. S. în a. se acordă fie individual, cînd norma poate fi fixată pe un muncitor, fie colectiv, cînd operaţiile procesului de producţie se execută de o echipă de muncitori. S. în a. este larg răspîndit in ţara noastră, ea cointeresînd în mai mare măsură pe muncitori în rezultatele muncii lor. în condiţiile extinderii automatizării producţiei, a proceselor tehnologice moderne, ne-maiputîndu-se determina concret contribuţia fiecărui muncitor, s. in a. se restrînge, crescînd ponderea formelor colective de salarizare completate cu premii. — S. pe unitatea de timp, sau în regie, formă de salarizare potrivit căreia cuantumul salariului se stabileşte în raport cu timpul lucrat şi cu încadrarea tarifară a salariaţilor. Această formă se foloseşte în condiţiile de producţie care nu permit determinarea exactă a contribuţiei fiecărui lucrător, precum şi pentru salarizarea personalului teh-nic-administrativ, a medicilor, a profesorilor etc.; este completată cu premii acordate pentru rezultatele bune obţinute în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. V. şi premiu. salată (Lactuca saliva), plantă anuală legumicolă din familia compozitelor, cultivată pentru frunzele sale, care se consumă în stare crudă. In cultură sînt răspîndite patru varietăţi de s.: lăptuca, marula, 5. de foi şi s. aurie. Lăptuca formează căpăţîni puţin turtite, marula o rozetă strîmtă de formă lunguiaţă, 5. de foi nu are căpăţîni, iar s. aurie are frunzele de culoare ruginie-cafenie. In ţara noastră se cultivă frecvent în grădini. Salazar, Antonio de Oli-veira (n. 1889), preşedinte al Consiliului de Miniştri al Portugaliei din 1932. A instaurat o dictatură de tip fascist. Este fondator şi preşedinte al partidului Uniunea naţională (1930). Duce o politică de menţinere şi de înăsprire a jugului colonial (în Angola, Mozambic, Guineea portugheză ş.a.). salbândă (germ. Sahlband „margine, lizieră"; PETROGR.), zonă de contact dintre pereţii unui filon şi roca înconjurătoare, alcătuită în general din argilă, adesea mineralizată. salbă1 1, Podoabă de purtat la gît, alcătuită dintr-unul sau mai multe şiraguri de ____________ monede, medalii, pie-tre preţioase, mărgele etc. 2. (ZOOTEHN.) V. ¥ f , fanon. fi 1\ salbă2 (S1LV.) a) f Salbă moale (Evony- » .mus europaea), ar- -H bust din familia ce-lastraceelor, înalt pînă la 6 m. Ramurile tinere sînt verzi,. . ap'oi brune, cu patru .muchii rotunjite, frunzele lanceolate şi florile de culoare verde-gălbuie. Din lemn se prepară un cărbune foarte fin, folosit la desen, iar din scoarţa rădăcinilor se extrage gutaperca (1 —6%). în ţara noastră creşte frecvent în pădurile din regiunea de cîmpie şi de coline, b) Salbă-riioasă (Evonymus verru-cosa), arbust din familia celas-traceelor, înalt de 1—3 m, cu ramuri rotunde şi frunze ovale sau alungit-eliptice. Scoarţa rădăcinilor conţine 9—18% gu-tapercă. în ţara noastră creşte spontan în pădurile din zona de cîmpie şi coline. sălcie (Salix alba), arbore din familia salicaceelor, înalt pînă la 20 m, cu frunze lanceolate şi flori grupate în inflorescenţe (amenţi cilindrici). Are lemnul uşor, moale, omogen, folosit mai mult pentru foc şi la fabricarea chibriturilor. Scoarţa şi frunzele conţin tanin (8—10%), folosit Ia tăbăcitul pieilor. Scoarţa de s. mai conţine un glucozid amar, sa* licina, cu proprietăţi antifebrile şi antireumatice. Sub denumirea de s. sînt cunoscute şi alte specii ale genului Salix (Salix fragilis, Salix caprea, Salix babylonica). în ţara noas- tră creşte spontan în zona de cîmpie şi dealuri, pe malul apelor. salcîm (Robinia pseudacacia), arbore din familia leguminoaselor, înalt pînă la 30 m. Are scoarţa groasă şi ramurile brune, cu cîte doi ghimpi la baza frunzelor. Este o bună plantă meliferă, cu flori albe grupate în raceme lungi, cu miros caracteristic. Lemnul de s. este folosit în construcţii. în ţara noastră creşte uneori spontan în zonele secetoase şi se plantează mai ales pe terenurile nisipoase. — S. galben (Laburnum ana- Salbă gyroidez),' arbust din familia leguminoaselor, înalt de 3—6 m, cu frunze trifoliate şi cu ciorchini de flori galbene. Creşte spontan în Banat şi Oltenia, şi cultivat în parcuri şi grădini, ca plantă ornamentală, meliferă Salcîm galben şi medicinală. Din lemnul de salcîm galben se confecţionează articole de lux. Sale [sal], Antoine de La (c. 1388 — c. 1461), scriitor. francez. Principala sa operă, „Povestea micului Jehan de Saintre" (1465), este un roman de aventuri cavalereşti, care oglindeşte moravurile decadente ale nobilimii de la sfîrşi-tul războiului de 100 de ani. Salem [seihmj, oraş în nord-vestul S.U.A., centrul administrativ al statului Ore- SALFORD 287 SAL1GNY gon, situat pe rîul Willamette. 51 000 Ioc. (1964). Centru comercial. Industrie alimentară, textilă, a hîrtiei. Universitate. Salford [s$:lfcd], oraş în Marea Britanie, situat în apropierea oraşului Manchester. 154 000 Ioc. (1962). Industrie constructoare de maşini, textilă, a confecţiilor, chimică, de prelucrare a lemnului, alimentară. Salgotarj ân [ şftgotorian 7, oraş în nordul R.P. Ungare. 33 800 Ioc. (1963). Important centru de extracţie a cărbunelui brun. Industrie siderurgică, a sticlei etc. salicacee, familie de plante dicotiledonate, care cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze simple, alterne, prevăzute cu sti-pele, cu inflorescenţe în formă de amenţi şi cu fructe capsule. Din familia s. fac parte două genuri: plopul (Populus) şi salcia (Salix), cu numeroase specii, răspîndite în zonele temperate şi reci ale emisferei boreale. salicilamidă (FARM.), pulbere cristalină albă sau roz-pal, inodoră, aproape fără gust, solubilă în soluţie slabă de hidro-xizi alcalini. Are o acţiune analgezică superioară aspirinei. salicilâţi (CHIM., FARM.) 1. Săruri ale acidului salicilic cu diferite metale. Sînt substanţe solide, de culoare albă, solubile în apă. Se utilizează în medicină şi în cosmetică (ex. sali-cilatul de sodiu). 2. Esteri ai acidului salicilic cu diferiţi alcooli sau fenoli. Sînt substanţe lichide sau solide, incolore sau slab gălbui, cu miros caracteristic, plăcut. Importanţă prezintă salicilaiul de metil (esenţă de WinteTgreen)t utilizat în medicină (în tratamentul reumatismului), în parfumerie, în cosmetică, precum şi salicilaiul defenil (salol), utilizat în medicină (ca antiseptic, analgezic, antipiretic). — Salicilat de sodiut HO- CfiHi-COONa. Sare de sodiu a acidului salicilic. Se obţine prin încălzirea în autoclavă, Ia 8—10 atmosfere şi I20°C, a fenolatului de sodiu cu bioxid de carbon. Este o substanţă solidă, cristalină, de culoare albă, cu gust uşor dulceag, solubilă în apă, în alcool şi în glicerină. Se întrebuin- ţează drept -conservant pentru cleiuri, gelatine, legurne, fructe, precum şi în medicină (în tratamentul reumatismului). salicilic, acid (CHIM., FARM.), HO-CţHt-CpOH. Acid orto-hidroxi-benzoic. Se prezintă sub formă de cristale aciculare, albe, cu p.t. 157°C, parţial solubil în apă, uşor solubil în alcool şi în eter. Se prepară prin încălzirea fenolatului de sodiu cu bioxid de carbon sub presiune, intermediar obţinîndu-se salicilatul de sodiu, din care se eliberează prin tratare cu un acid mineral. Are acţiune slab antiseptică, antienzimatică, antipi-retică, keratolică. Se întrebuinţează în dermatologie (pentru uz extern), ca agent de conservare în industria alimentară, şi în cantităţi mari la fabricarea unor coloranţi. salieni (Ia romani), preoţii zeului Marte, doisprezece (mai tîrziu 24) Ia număr, grupaţi în-tr-un colegiu cu sediul pe colina Palatinului la Roma. Cu ocazia sărbătorilor Iui Marte porneau în procesiune, cîntînd şi dansînd, înveşmîntaţi în purpură, purtînd scuturi caracteristice (ancilia) şi lănci. Salieri, Antonio (1750-1825), compozitor austriac de origine italiană, reprezentant al operei italiene la Viena, apreciat de Gluck. A compus 39 de opere (printre care opera bufă „La Grotta di Trofonio**, „Tarare44, „Danaide44 ş.a.), 7 cantate profane, oratorii, un recviem, 2 simfonii, 2 sonate pentru pian, 5 concerte instrumentale ş.a. S-a manifestat şi ca dirijor şi a desfăşurat o bogată activitate pedagogică (a fost profesorul Iui Beethoven, Liszt, Schu-bert). salifer, complex (STRAT.), depozite sedimentare atribuite mediteraneanului II (helveţian şi tortonian) din zona precarpa-tică (zona saliferă). Denumirea a fost folosită în literatura geologică românea'scă mai veche din cauza existenţei izvoarelor sărate, a eflorescenţelor saline de pe suprafaţa stratelor şi a zăcămintelor de sare pe care Ie conţin formaţiile acestui complex în unele regiuni. salifiere (CHIM.), separare a coloizilor liofili din solu- ţie prin adăugare de electroliţi, alcool etc. Saligny, Anghel (1854— 1925), inginer constructor şi om de ştiinţă român; a fost profesor la Şcoala naţională de poduri şi şosele şi membru al Academiei Române. în 1882 A. Saligny a proiectat şi construit podurile de cale ferată de pe linia Ad-jud-Tg. Ocna şi podul dublu de şosea şi cale ferată de pe Şiret, la Cosmeşti, care i-a consacrat reputaţia de inginer constructor. în 1884—.1889 a lucrat la construcţia docurilor şi antrepozitelor de la Galaţi şi Brăila, dînd soluţii originale, printre care: construcţia fundaţiilor pe straturi de fascine şi piloţi pentru cheiuri, a bazinelor de legătură cu Dunărea pentru silozuri şi folosirea, pentru prima oară în lume, a betonului armat în construcţia silozurilor. Lucrarea lui cea mai importantă este proiectarea în 1888 şi construcţia în 1890— 1895 a podului peste Dunăre de Ia Cernavodă, care era la acea vreme cel mai lung din Europa. Proiectul elaborat deS. aducea două mari inovaţii în construcţia de poduri: sistemul nou de grinzi cu console pentru suprastructura podului şi folosirea oţelului moale în locul fierului pudlat ca material de construcţie pentru tabliere de poduri. între anii 1889 şi 1909 a condus hicrările de amenajare a portului Constanţa, introdu-cînd pentru prima oară în România piloţii şi radierele din beton armat în construcţiile portuare şi proiectînd silozurile de cereale şi staţia de petrol. Printre celelalte lucrări ale lui S. se numără linia de cale ferată SAL1GNY 288 SALMONELOZA Tg.-Jiu — Filiaşi, tunelul de cale ferată din Valea Mostiştei, portul Ramadan (Giurgiu) etc. A fost preşedinte al Academici Române (1907—1916). Saligny, comuna în raionul Medgidia, rcg. Dobrogea, situată in apropiere de Cernavodă. 2 690 loc. (1965). Industrie de prelucrare a metalelor (şuruburi, nituri, piuliţe). Salinae, veche localitate în Dacia romană, în apropiere de Оспа-Mureş, centru de exploatare a sării. salină (IND. EXTR.), complex de construcţii şi instalaţii în subteran sau la suprafaţă, destinate exploatării unui zăcă-mînt de sare. Sarea poate fi extrasă fie sub formă de blocuri sau de bulgări, fie în soluţie concentrată. Pentru a se obţine sare gemă în stare solidă, exploatarea zăcărnîntului se face în camere subterane mari (cu profil trapezoidal sau dreptunghiular), cu ajutorul haveze-ior sau cu explozivi. Soluţia concentrată de sare (folosită în industria chimică) se obţine prin dizolvarea sării fie în bazine subterane (la care se ajunge prin puţuri şi galerii), fie cu ajutorul unor sonde. Principalele saline din ţara noastră sint la Slănic (regiunea Ploieşti), Tg.-Ocna, Ocnele Mari, Ocna-Murcş, Оспа-Dej, Praid şi Cacica; în 1964, din producţia totală de sare (1,809 milioane de tone), mai mult de jumătate a fost extrasă sub formă de soluţie concentrată cu ajutorul sondelor (la Ocna-Mureş, Ocnele Mari şi Tg.-Ocna). Salinger [ seilingh], Jcro-me David (n. 1919), scriitor nord-american, unul dintre cei mai reprezentativi din generaţia postbelică. Este un continuator al tradiţiei realiste a literaturii nord-americane, precum şi al stilului oral, voit simplu, al lui Mark Twain, He-mingway ş.a. S. dezvăluie cu subtilitate, cu un lirism purtător de nelinişte şi melancolie falsitatea educaţiei publice, vidul existenţei sociale a tinerei generaţii din ţara sa. Eroii săi sint firi sensibile şi ingenue de adolescenţi sau temperamente rezistente de adulţi lucizi, care refuză să se adapteze condiţiilor de viaţă inumane ale unei societăţi ipocrite şi vulgare (romanul „De veghe în lanul de secară**, 1951, trad. rom.; volumele de nuvele „Nouă povestiri'*, 1953; „Franny şi Zoey“, 1961). salinitâte (CHIM,), conţi- nutul în săruri al unei soluţii, exprimat în grame. Această denumire este folosită mai ales pentru soluţiile de clorură de sodiu. salinizâre (PEDOL.), pro- ces de acumulare sau de reţinere a sărurilor solubile în sol. Se datorează ascensiunii capilare a apei încărcate cu săruri dintr-un strat acvifer situat la mică adîncime sau izvoarelor sărate de pe versante. Pe terenurile irigate exploatate ncra-ţional, se poate produce o s. secundara în cazul folosirii unei ape necorespunzătoare sau ca urmare a ridicării nivelului hidrostatic al stratului acvifer. S. duce la scăderea fertilităţii solului. salipirfnă, C18 H18 N2 04. Substanţă medicamentoasă sintetică. preparată din acid sali-cilic şi antipirină. Se prezintă sub formă de cristale incolore, amare, solubile în apă. S. are proprietăţi analgezice şi anti-rcumatice. Salisbury [sodzbari], centrul administrativ al Rhodesiei, situat în nord-estul ţării, în-tr-o zonă auriferă. 313 600 Ioc. (1964), cu suburbiile. Are întreprinderi chimice, de ciment, alimentare, de tutun, textile. Nod feroviar şi rutier, aeroport internaţional. Colegiu universitar şi institute de cercetări ştiinţifice. Salisbury fsoAzbari/, Ro-bert Cecil (1830-1903), om politic englez, lider al Partidului conservator. Ca prim-mi-nistru (1885-1886, 1886— 1892. 1895-1902), a dus o politică expansionistă în Africa şi în Asia. salivă (FIZ10L.), lichid secretat de glandele salivare şi eliminat prin canalele excrc-toare în cavitatea bucală. S. reprezintă la om secreţia mixtă a tuturor glandelor salivare (parotidă, maxilară şi sublin-guală) şi conţine apă, urme de albumină, mucină, clorură de potasiu şi sodiu, precum şi fermentul digestiv ptialina (ca- re începe digestia hidrocarbo-natelor din alimente). S. se produce prin mai multe mecanisme: reflex necondiţionat (vederea sau mirosul alimentelor), reflex condiţionat (discuţia despre alimente, reflexul la timp) şi chimic (la pătrunderea alimentelor în cavitatea bucală). S. are un rol important în masticaţie şi în deglutiţic, datorită proprietăţii de a umezi şi de a dizolva alimentele; de asemenea are rol în digestie. Sallal (al ^ ), Abdullah (n. 1917), mareşal, preşedinte al Republicii Arabe Yemen (din noiembrie 1962) şi preşedinte al Consiliului Republican (din 1965). A condus acţiunea de înlăturare a regimului monarhic (septembrie 1962). între septembrie şi noiembrie 1962 a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri. Salmanassar, numele mai multor regi asiricni. Cei moi importanţi au fost: S.I (sec. XIII î.e.n.), care şi-a întins stă-pînirea pînă la Eufrat, şi S. al III-lea (860—825 î.e.n.), care a cucerit întreaga vale a Eufratului (inclusiv Babilonul) şi a supus influenţei Asirici Siria, Israelul, Tirul şi Sidonul; în timpul domniei lui s-a dezvoltat tehnica construcţiei de fortificaţii. salmonella (MICROBIOL.), gen de bacterii în formă de bas-tonaş, nesporulate, mobile (ci-liate), gram negative, care provoacă febra tifoidă, paratifo-zele, gastroentcritele paratifice Ia om, precum şi paratifosul purceilor, tifoza şi diarcca albă a păsărilor etc. salmoneloză (MED., MED. VET.), denumire dată unui grup de boli infccţioase ale mamiferelor şi păsărilor, produse de bacteriile din grupa Salmonella. Boala este mai frecventă la animalele tinere, apariţia fiind favorizată de alimentaţia deficitară şi condiţiile de întreţinere necorespunzătoarc. Se manifestă prin febră, tulburări gastro-intestinalc, pneumonii şi avorturi Ia mamifere. Carnea şi ouăle provenite de la animalele infectate, ca şi alimentele infectate de salmonelle, pot produce intoxicaţii grave la om. Se previne prin măsuri de dc-zinfecţie şi hrănire corespun- SALMONIDE 289 SALT CALITATIV zătoare. Tratamentul constă in administrarea de substanţe bac-teriofage specifice, de lapte acidofil, de purgative etc. Sin. paratifoză. salmcnide (Salmonidae) , familie de peşti teleosteeni, caracterizaţi printr-o a doua înotătoare dorsală, adipoasă. Trăiesc în ape dulci, mai ales în cele de munte (ex. păstrăvul, fintînelul, lostriţa, lipanul) şi în mări (somonul, keta). S. constituie obiectul unui intens pescuit; unele specii de s. se cresc în amenajări speciale ( salmonicultură). Salomea, fiica Iui Irod Fi-lip, fiul regelui Irod cel Mare, şi a Irodiadei. îndemnată de mama sa, S. ar fi obţinut de Ia unchiul său, tetrarhul Irod Antipa, drept răsplată pentru dansul executat în faţa 1 ui, capul lui Ioan Botezătorul. Legenda evanghelică a S. a inspirat numeroşi pictori şi muzicieni. salon, denumire dată în sec. al XVI-lea în Italia şi în sec. XVII —XIX în Franţa reuniunilor la care participau scriitori şi oameni de artă, alături de persoane din înalta societate, şi în care discuţiile se purtau în jurul problemelor de literatură, filozofie, artă, politică etc. S. au contribuit, prin educaţia gustului literar şi artistic, la receptarea operelor de artă şi cultură, la îndrumarea şi stimularea creaţiei în special în timpul Renaşterii (ex. s. Vittoriei Col-lona în Italia), al înfloririi clasicismului francez (ex. s. lui Ninon de Lenclos), al iluminismului (ex. s. doamnei de Lambert) şi romantismului (ex. s. doamnei de Récamier). Salonic (Thessaloniki), oraş în nordul Greciei, situat la vărsarea fluviului Vardar în Golful Salonic, important port la Marea Egee. 250 900 loc. (1961), cu suburbiile 378 000 loc. Important nod de comunicaţii şi port de tranzit pentru ţările din nordul Peninsulei Balcanice. Centru eco-i nomic cu întreprinderi ale industriei alimentare, textile, constructoare de maşini, şantiere navale. Anual au loc la S. tîrguri internaţionale de mostre. Monumente arhitectonice romane şi bizantine. Universitate. — Istoric. Pe locul Salonic. Biserii actualului S. se afla în antichitate oraşul Therma; reconstruit de macedoneni în sec. al IV-lea î.e.n., a devenit, în 146î.e .n., capitala provinciei romane Macedonia. A făcut parte, cu unele întreruperi, din Imperiul bizantin, iar în sec. al XIII-lea a fost capitala regatului Thessalonic, înfiinţat de cruciaţi. Cucerit de sultanul turc Murad I (1387), a fost restituit (1405) bizantinilor, care I-au cedat Veneţiei (1423). Recucerit de sultanul Murad al II-lea (1430), a rămas în stăpî-nirea turcilor pînă în 1912, cînd a fost eliberat de greci. în timpul primului război mondial, în octombrie 1915, la S. s-a deschis un nou front prin debarcarea trupelor Antantei. Salonta, oraş raional în reg. Crişana, reşedinţă de raion, situat în Cîmpia Crişurilor. 16 520 loc. (1965). Industrie alimentară (carne şi produse din carne) şi de prelucrare a lemnului (mobilă).— Raionul S., cu 76 590 loc. (1965). Industrie alimentară şi de prelucrare a lemnului. Creşterea animalelor; cultura cerealelor şi a plantelor industriale (sfeclă de zahăr, floarea-soarelui); legume şi zarzavaturi. salpetru (MINER.), azotat natural de sodiu (s. de Chile) sau de potasiu (s. de India). Apare sub formă de cristale romboedrice sau prismatice-aciculare, adesea în agregate grăunţoase compacte, eflores-cenţe etc. Sînt incolore sau sf. Dumitru colorate de impurităţi în alb, cenuşiu, brun, roşiatic etc. Se dizolvă uşor în apă şi are gust sărat, răcoritor. Se formează în regiunile calde, uscate, lipsite de vegetaţie, prin descompunerea biochimică a substanţelor care conţin azot (ex. guano), a microvegetaţiei acvatice etc. Se utilizează la prepararea acidului azotic, a diferiţilor explozivi, în metalurgie, în industria sticlei, în industria alimentară, fiind în acelaşi timp unul dintre principalele îngrăşăminte minerale. Zăcăminte de s. se găsesc în Chile, în India, în U.R.S.S. (Kazahstan şi Asia Centrală) etc. sâlpinx (gr. salpinx ,,trom-pă“; ANAT.) 1. Conduct pereche care face legătura între ovar şi uter. Prin s. circulă ovulul sau oul fecundat spre uter. Sin. trompă ulerină. Inflamaţia acută sau cronică a s. se numeşte sal-pingită. 2. Conduct care stabileşte legătura între urechea medie şi fosele nazale. Se mai numeşte s. auditiv, trompa lui Eustache. salt calitativ, moment, latură, stadiu necesar al dezvoltării în natură, societate şi gîn-dire, constînd în schimbarea calităţii unui obiect sau proces ; s.c. este pregătit şi determinat de schimbările cantitative, cu care se află într-o strînsă unitate. El se poate efectua în sens progresiv, în sens regresiv sau la acelaşi nivel de complexitate. Avînd caracter universal, s.c. se înfăptuieşte în forme spe- SALTARELLO 290 SALUBRITATE cificc, care variază în funcţie de forma de mişcare a materiei, de natura fenomenelor, de felul contradicţiilor pe care le rezolvă, ca şi de condiţiile concrete în care se realizează. saltarello, străvechi dans italian, în mişcare rapidă şi măsură de 3/8, 6/8 sau 7/8. Se dansează în perechi, băiatul cintînd la chitară, iar fata acom- mul birocratic, venalitatea, ignoranţa, şi arbitrarul care domneau în aparatul de stat ţarist sînt demascate nemilos şi pregnant mai cu seamă în „Istoria unui oraş** (1869—1870), roman satiric, adevărat model al genului, în care limbajul „esopic** se îmbină cu elementele fantastice şi cu ironia aluzivă, împinse pînă la grotesc şi hiper- Salt Lake City fsqdt Itic siii]% oraş în S.U.A., centrul administrativ al statului Utah, situat Ia sud-est de Marele Lac Sărat, la poalele Munţilor Wasatch. 192 000 loc. (1964). Nod feroviar. Centru comercial. Industrie alimentară (zahăr), chimică, rafinării de petrol, metalurgie feroasă şi neferoasă (aluminiu, plumb, cupru) etc. Universitate. saltus in concludendo (lat. „saltul în concluzie** sau „concluzia pripită**; LOG.), eroare intîlnită în raţionamentele inductive şi caracterizată prin aceea că faptele (argumentele) pe care se sprijină generalizarea sînt insuficiente sau vin chiar în contradicţie cu concluzia (teza) raţionamentului. Eroarea s. in c. poate să aibă loc şi în argumentările deductive, îndeosebi în e n t i m e m e, în care uneori se omit tocmai premisele necesare pentru efectuarea demonstraţiei. salubritate (MED., URB.), stare generală, favorabilă sănătăţii, a condiţiilor igienice din locuinţe, curţi, străzi sau dintr-un teritoriu. Gradul de s. depinde de o serie de factori, cum sînt însorirea şi umiditatea aerului, intensitatea şi frecvenţa vîn-turilor, existenţa terenurilor mlăştinoase cu focare de malarie, a emanaţiilor gazoase, a degajărilor de fum şi gaze toxice de la diferite fabrici şi uzine etc. Pentru menţinerea stării de s., o mare importanţă au acţiunile întreprinse de centrele sanitare şi antiepidemice: dezinfecţiile periodice şi sistematice ale locuinţelor, dormitoarelor de pe şantiere, şcolilor, spitalelor etc., deratizările, dezmuştizările, asanarea focarelor epidemice şi endemice (malarie, febră tifoidă). Din cadrul acţiunilor de s. fac parte întreţinerea spaţiilor verzi, stropitul şi măturatul străzilor, curăţirea zăpezii, colectarea, evacuarea şi tratarea gunoiului menajer şi de pe străzi. Pentru menţinerea stării de s., în afara serviciilor de s. care efectuează operaţiile respective, este necesară şi participarea activă a populaţiei Ia întreţinerea curăţeniei şi aspectului estetic al locuinţelor, curţilor, străzilor, spaţiilor verzi etc. Aceasta nu fL# n. 1. "■ 2. E? /V Д g- --- Д ? Я-Д • . P C7 1 -її Saltarello paniind Ia tamburină. A fost introdus în suitele instrumentale prin sec. al XVI-Ica. Men-delssohn-Bartholdy a prelucrat un s. în „Simfonia italiană**. Saltîkov-Şcedrin, Mihail Evgrafovici (pseudonimul N. Şcedrin) (1826—1889), scriitor satiric rus, unul dintre cei mai de seamă maeştri ai genului din literatura universală. S.-Ş. aparţine tinerei generaţii de liber-cugetători care au evoluat în spiritul doctrinei socialismului utopic francez şi sub directa înrîurire a ideilor lui V.G. Belinski. Aderînd în i 845 la cercul lui Petraşev-s k i, S.-Ş. s-a orientat apoi spre concepţia democrat-revo-luţionară, fiind, datorită ideilor sale, exilat la Vcatka (1848 — 1855) ca simplu slujbaş în aparatul administrativ guber-nial. Luată în ansamblu, opera lui S.-Ş. reprezintă un vast şi pitoresc tablou critic al tipurilor, mediilor sociale, moravurilor şi modului de viaţă din Rusia de dinainte şi de după reforma din 1861. S.-Ş. a înregistrat diversele practici abuzive şi imorale ale înaltei funcţionărimi şi ale protipendadei nobiliare în scrieri ca „Satire în proză**, „Pompaduri şi pompadure'*, „Nimicurile vieţii**, în piesa „Moartea Iui Pazuhin**, satira desăvîrşindu-se în etapa maturităţii într-o sinteză în care sarcasmul atinge culmea acuităţii şi rafinamentului („Din trecutul Poşeho-niei“, 1887—1889). Tembelis- bolă. „Refugiul «Mon repos»“ este un rechizitoriu îndreptat împotriva ofensivei brutale şi fără scrupule a capitalismului ascendent şi care consacră o galerie de tipuri cu semnificaţie simbolică, devenite proverbiale. Ciclul „Poveşti**, apărute în volum cu specificarea „pentru adulţi**, biciuieşte cu mijloacele alegoriei liberalismul, carierismul, servilismul oportunist, mentalitatea filistină şi alte tare sociale sau general-umane. Scriitor dotat cu meticulozitatea unui cercetător al mecanismului relaţiilor umane, cu un subtil dar al observaţiei şi un infailibil simţ al ridiculului, S.-Ş. a creat ample, profunde şi durabile sinteze satirice, configurînd totodată o structură originală a romanului cu problematică socială şi a romanului-cronică de familie. Astfel, în romanul „Domnii Golovliov** (1875—1880), reluînd tema tradiţională a destrămării „cuiburilor de no-bili“, S.-Ş. înfăţişează procesul decăderii fizice şi morale a moşierimii ruse, paralel cu acela al dezagregării ei economice, urmărindu-1 pînă Ia ultimele lui consecinţe. Stilul său este adesea figurat, dens, încărcat de aluzii politice, de proverbe, zicători şi expresii idiomatice. Primele versiuni româneşti ale schiţelor sale satirice au apărut în paginile „Contemporanului** (1884). Astăzi opera sa este tradusă în întregime. SALUSTIU 291 SALVIUS se poate realiza decît printr-o intensă muncă de educaţie sanitară a populaţiei. Salustiu (Caius Sallustius Crispus) (87—35 î.e.n.), istoric şi om politic roman. A fost tribun al plebei şi senator, partizan al lui Ceza r, după moartea căruia s-a retras însă din viaţa politică, ocupîndu-se cu studiul istoriei. în lucrările sale, scrise după modelul lui Tucidide şi Polibiu, S. s-a folosit de izvoare autentice; a luat atitudine împotriva aristocraţiei senatoriale. Din opera lui Salustiu nu s-a păstrat complet decît „Despre conjuraţia lui Catilina" şi „Despre războiul cu Iugurta", iar fragmentar lucrarea „Istorii", care cuprinde perioada dintre anii 78 şi 64 î.e.n. Salvador (Republica de El Salvador), stat în America Centrală, situat între Oceanul Pacific, Guatemala şi Honduras. Suprafaţa: 21 393 km2. Populaţia: 2 824 000 Ioc. (1964), majoritatea metişi, în rest indieni. Capitala: San Salvador. Limba de stat: spaniola. Teritoriul S. este situat în cadrul Cordilierei Andine; este un podiş cu altitudini de 600—700 m, mărginit de lanţuri muntoase cu numeroşi vulcani stinşi şi activi, depăşind uneori 2 000 m altitudine. Cel mai înalt vîrf este Santa Ana (2 386 m). Ţărmul Oceanului Pacific este însoţit de o îngustă cîmpie lito-rală. Climă tropicală. Principalul rîu: Lempa. Zăcăminte de minereuri neferoase, auroargen-tifere şi de sulf. Este o ţară agrară slab dezvoltată. 70% din populaţia activă este ocupată în agricultură. Marii proprietari de pămînt deţin 59% din suprafaţa cultivată. Principalele culturi de export sînt culturile de cafea şi de bumbac. Se mai cultivă agave, trestie de zahăr, susan, iar pentru consumul intern în special porumb, apoi orez, mei, leguminoase. Se cresc vite cornute mari. Din pădurile de pe litoral se recoltează balsam de Peru. Există exploatări miniere, fabrici de produse alimentare şi textile. Se exportă cafea (circa 4/5 din valoarea exportului), bumbac, fibre de agave, balsam de Peru. Principalii parteneri comerciali: SCARA Q 40 S.U.A., R.F. Ger- SALVADOR mană şi Japonia. — Istoric. Te-ritoriul S. a fost locuit în epoca precolumbiană de triburi de indieni (amerindieni). în prima jumătate a sec. al XVI-lea, ţara a fost cucerită de conchistadorii spanioli şi inclusă ulterior în Guvernămîntul General Guatemala. După eliberarea de sub dominaţia spaniolă (1821), S. a făcut parte, între 1823 şi 1839, din Federaţia Republicilor Americii Centrale. în 1839 şi-a proclamat independenţa. în sec. al XIX-I ea, în economia ţării a început să pătrundă capitalul străin, iar la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, S.U.A. a reuşit să-şi asigure aici o influenţă predominantă. în 1930 a fost creat Partidul Comunist din Salvador, care activează în ilegalitate. în 1931 a fost instaurat în ţară un regim dictatorial, în frunte cu M.H. Martfnez, răsturnat în 1944, în urma unei greve generale şi a unei puternice mişcări antiimperialiste. După 1944 situaţia politică din ţară s-a caracterizat printr-o continuă instabilitate guvernamentală, în majoritatea timpului statul fiind guvernat de junte militare. Salvador, oraş în Brazilia, centrul administrativ al statului Bahia, situat pe ţărmul Oceanului Atlantic. 655 700 loc. (1960). Nod feroviar şi mare port prin care se exportă cacao, tutun, cafea, zahăr, piei de animale, diamante etc. Industria alimentară (rafinarea zahărului, vinificaţie etc.), textilă, de încălţăminte, de prelucrare a lemnului (mobilă) şi a materialelor de construcţie (ciment, sticlă); şantiere navale. Universitate şi alte institute de învăţămînt superior, în apropierea oraşului se exploatează diamante, petrol şi gaze naturale. salvarsân (CHIM,, FARM.), derivat organic al arsenului. Se prezintă ca o pulbere galbenă, higroscopică, solubilă în apă, în alcool etilic şi glicerină; la aer se oxidează uşor, degra-dîndu-se. Se obţine prin reducerea cu ditionit de. sodiu a ni-tro-hidroxi-fenil-arsonatului de sodiu şi apoi se precipită sub formă de clorhidrat cu alcool metilic. Este un medicament folosit în tratamentul sifilisului, cunoscut şi sub denumirile: arsfenamină, 606, Ehrlich 606. salvă (MILIT.), lovituri de tun sau de puşcă trase simultan. — S. de salut, salvă trasă cu încărcături speciale, fără proiectile, de către artilerie în diferite ocazii festive. sâlvie (Salvia splendens)t plantă anuală din familia la-biatelor, cu tulpina înaltă de 30 - 100 cm, cu frunze ovatesau eliptice şi flori de culoare roşu-aprins. Se cultivă ca plantă ornamental;-prin grădini ş. parcuri. Salvini, Tommaso (1829 — 1915), actor italian. înzestrat cu un temperament şi o voce excepţională, S. a creat roluri care s-au caracterizat prin sobrietate şi măsură, prin unitatea şi coerenţa interpretării. A excelat în special în roluri shakespeariene (Lear, Othello, Hamlet ş.a.). S. a publicat o autobiografie, „Amintiri, anecdote şi impresii" (1895), şi numeroase articole şi studii despre personajele shakespeariene. Salvius, Iulianus (sec. II e.n.), jurisconsult roman, contemporan cu împăratul Adrian. A reunit într-un singur cod Sal v SALWEEN 292 SAMARKAND . ^ I ?v Salzburg. Vedere generali înaintea sa de pr. : ,,Digeste“, edictele date pretori. Op. scrisă în 90 de cărţi. Salween [ saluim], fluviu în Asia de sud (3 200 km), pe teritoriul R.P. Chineze şi Bir-maniei. Izvorăşte din Podişul Tibet (Munfii Tangla), de la peste* 4 000 m altitudine, şi se varsă prin două braţe în golful Martaban al Mării Andamanelor. Navigabil pe circa 100 km de la vărsare şi pe unele porţiuni din cursul inferior şi mediu. La gura de vărsare a fluviului sînt situate oraşele Moulmein şi Martaban. Salza /zâlţaf, Hermann von, mare maestru al ordinului teutonilor (1210—1239), care a strămutat acest ordin din Palestina în Europa. A fost unul dintre susţinătorii luptei împăratului german Frederical II-lea împotriva papalităţii. Conducător al teutonilor colonizaţi în 1211 de regele Andrei al 11-lea în Ţara Bîrsei. în timpul lui Hermann von Salza a avut loc unirea Ordinului teutonic cu cel Iivonian (1237). Salzburg* [zâlţburc], oraş în vestul Austriei, situat pe rîul Salzach, într-o depresiune la poalele Alpilor. 110 460 loc. (1962). Industrie siderurgică, constructoare de maşini, chimică, a lemnului, textilă şi alimentară. Nod feroviar şi rutier, aeroport. Centru cultural cu veche tradiţie muzicală. Anual au loc Ia S. reputate festivaluri muzicale şi teatrale internaţionale. Teatre, muzee (printre care casa memorială W.A. Mozart), numeroase monumente istorice şi arhitectonice (castelul Mirabella, Hell-hrunn, catedrala etc.). Important centru turistic. sama (seama) (în evul mediu în Ţara Românească) 1. Re-censămînt efectuat de domnie în vederea fixării birului. 2. Dare în bani care îngloba toate obligaţiile financiare ale birnicilor, percepută iniţial de domnie de patru ori pe an. Existau s. cea mare, s. a doua, s. a treia, care acopereau cheltuielile generale, şi s. cea mică, care acoperea cheltuielile bairamului. Samain fsamij, Albert Victor (1838—1900), poet liric francez. Influenţat de simbolişti, a exprimat cu eleganţă şi graţie sentimente subtile, delicate, de un intimism minor (volumele de versuri „în grădina infantei**, 1893, şi „Carul de aur“, 1901). A mai scris o piesă de teatru în versuri. („Polifem*4, 1901) şi un volum de „Poveşti** (1903) în proză, apărute postum. Samara v. Kuibîşev. samară (BOT.), fruct uscat indéhiscent, care conţine o singură sămînţă şi al cărui peri-carp se prelungeşte sub forma unor aripioare (ex. fructele de ulm, arţar, frasin, mesteacăn etc. sînt s,). Samaria, oraş în Palestina antică. în sec. IX—VIII î.e.n.„ capitală a statului sclavagist Israel pînă în 722 î.e.n., cînd a fost cucerit de regele asirian Sargon al II-lea. în •epoca romană, oraşul a fost donat de August lui Irod cel Mare, rege al iudeilor (40—4 î.e.n.), care 1-а înfrumuseţat, denumindu-1, în cinstea împăratului, Neapolis Sebaste. samariténi (s amari ne ni), locuitori ai provinciei palestiniene Samaria, proveniţi din amestecul israeliţilor cu colonişti aduşi de cuceritorii asi-rieni (722 î.e.n.). Au constituit principalul nucleu etnic al statului antic Israel. Urmaşii lor, care au trecut prin diferite stăpîniri (egipteană, siriană, romană, arabă, turcă), formează azi o comunitate etnică-reli-gioasă restrînsă. samâriu (CHIM.), Sm. Element cu nr. at. 62; gr. at. 150,35. Este un metal alb-ce-nuşiu din familia Iantanidelor. Formează combinaţii stabile în starea de valenţă 3. Samarkand, oraşînU.R.S.S., în estul R.S.S. Uzbece, aşezat pe valea rîului Zeravşan. 233 000 loc. (1965). Industrie constructoare de maşini şi de prelucrare Samarkand. Medresa Şir-dar din ansamblul pieţei Reghislan (sec. al XVII-Iea ) SAMAVEDA 293 SAMOS SAMOAdeVEST scara g 0 20 ig jfl gytai a metalelor (tractoare, piese auto, aparatură cinematografică), chimică (superfosfaţi), uşoară şi alimentară. Universitate şi alte institute de învăţămînt superior, teatre, muzee. — Istoric. Vechi oraş din Asia Centrală, întemeiat în mileniile IV—III î.e.n.; în sec. IV î.e.n. este amintit sub numele de Maracanda, o dată cu cucerirea Iui în 329 î.e.n. de către Alexandru cel Mare. In evul mediu a fost unul dintre cele mai importante centre politice, economice şi culturale din Asia Centrală. In 1917 în S. a fost instaurată Puterea sovietică, iar între 1924 şi 1930 oraşul Sa-markand a fost capitala R.S.S. Uzbece. Samaveda v. Vede. samba, dans de origine braziliană, înrudit cu rumba, muzica sa avînd un tempo de 2/4, dar de un ritm mai viu, mai dinamic, discontinuu şi sincopat. S. a cunoscut o mare răspîndire în Europa după sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. sămboj descendenţi proveniţi din căsătoriile indienilor amerindieni cu negroizii. Sînt mai numeroşi în America Centrală şi America de Sud. Ei mai sînt cunoscuţi şi sub numele de cafuzo. Sambu, Jamsaranghiin (n. 1893), preşedinte al Prezidiului Marelui Hural Popular al Republicii Populare Mongole şi membru al Biroului Politic al C.C. al Partidului Popular Revoluţionar Mongol (din 1954). Membru al Partidului Popular Revoluţionar din 1922. sameş (în evul mediu în Ţara Românească), dregător însărcinat cu strîngerea s a m e i. Sâmi, Laszld (1817-1881), pedagog maghiar din Transilvania. A fost secretar al lui Kossuth şi a participat la revoluţia din 1848—1849. Din 1852 a funcţionat ca profesor de istorie la Cluj. A revendicat, în spirit iluminist, instrucţiunea generală şi a criticat învăţămîn-tul confesional. Sammartini,Giovanni Bat-ţista (1700—1775), compozitor italian, autor a circa trei mii de lucrări muzicale. Şi-a desfăşurat activitatea la Milano (ca organist şi dirijor). A fost profesorul Iui Gluck. în 1734 a scris prima sa simfonie (fiind, prin aceasta, un precursor de seamă al genului). A mai compus opere, oratorii, sonate etc. samniţi, trib italic din grupul triburilor sabel-Iice, care populau partea centrală a Apeninilor. Ei au purtat, în sec. V—IV î.e.n., numeroase războaie victorioase împotriva oraşelor greceşti din Italia şi împotriva Romei, asupra căreia au repurtat celebra victorie de la C a u d i u m. Au fost înfrînţi şi supuşi de romani în urma a trei războaie (343—341, c. 327 -304 şi 298-290 î.e.n.). Samo, Statul lui nume sub care este cunoscută în istorie uniunea triburilor slavilor de apus (din Cehia, Moravia, Panonia ş.a.), constituită în 623 sub conducerea şefului militar Samo în faţa primejdiei ava-'rilor. Acest stat a reuşit să oprească expansiunea avarilor spre apusul Europei. După moartea Iui Samo (658), statul s-a destrămat. Samoa, arhipelag în Oceanul Pacific, în Polinezia, situat între 13,° şi 15° latitudine sudică. Este format din 14 insule de origine vulcanică, avînd o suprafaţă totală de 3 039 km2 şi circa 138 000 loc. (1963). Relief în general muntos, cu înălţimi pînă la 1 858 m; pe ţărmuri, mici cîmpii litorale. In jurul insulelor există numeroşi recifi coralieri. Climă sub-ecuatorială şi tropicală * umedă. Insulele sînt acoperite de păduri tropicale. Partea vestică a arhipelagului constituie un .stat independent (Samoa de Vest), iar partea estică este posesiune americană (Samoa Americană). Samoa Americană, posesiune americană în Oceanul Pacific, în partea estică a arhipelagului Samoa. Suprafaţa: 197 km2. Populaţia: 19 000 loc. (1963). Centrul administrativ: Pago Pago. Limba oficială: engleza. Populaţia se ocupă cu cultivarea de cocotieri, jams, manioc etc. şi cu pescuitul. Samoa de Vest, stat în Polinezia, ocupînd partea ves-ticăr_cea mai importantă, a arhipelagului Samoa. Suprafaţa: 2 842 km2. Populaţia: 119 000 loc. (1963), formată în special din polinezieni, în rest din chinezi, europeni etc. Capitala: Apia. Limba oficială: o variantă locală a limbii engleze. Principalele insule ale statului sînt Savaii şi Upolu. în relief se disting o serie de vulcani stinşi şi unul activ. în cîmpiile litorale, care ocupă suprafeţe res-trînse, se cultivă arbori de cacao, cocotieri, bananieri, plante citrice, ..taro, jams, arbori de pîine etc. Se cresc porcine şi păsări. Este intens dezvoltat pescuitul. Se exportă copra, cacao, banane, nuci de cocos etc. — Istoric. între 1899 şi 1918, S. de V. a fost colonie germană, din 1918 teritoriu sub' mandat al Noii Zeelande, iar între 1947 şi 1961 teritoriu sub tutelă al Noii Zeelande. La 1 ianuarie 1962, Samoa de Vest s-a proclamat stat independent. Samos, insulă grecească situată în Marea Egee, în apropierea ţărmului turcesc. Suprafaţa: 502 km2. Populaţia: circa 60 000 loc. Relief muntos în vest şi de dealuri şi cîmpii în est. Altitudinea maximă: 1 436 m (vîrful „ Kerketeus). Climă mediteraneană. Păduri cu specii sempervirescente şi maquis. Se practică agricultura şi creşterea animalelor. Principalul oraş-port: Vathi. — /s-toric. Colonizat de grecii io-nieni, S. a fost un important centru comercial, meşteşugăresc şi cultural al lumii greceşti antice. A cunoscut o epocă de mare înflorire în sec. al Vl-Iea î.e.n., în timpul guvernării tiranului Policrate. SAMOVAR 294 SANCŢIUNE Л Sanaa. Vedere generală samovar, balanţă specială cu care se determină greutatea volumetrică a seminţelor. Poate avea capacitatea de 0,25, 0,50 sau 1 1. Samson, judecător izraeli-tean înzestrat cu o putere neobişnuită, care, potrivit legendei biblice, ar fi fost trădat de D a-1 i I a şi predat filistenilor. A-ceştia l-au pus în lanţuri, I-au orbit şi l-au supus la munci grele. Revenindu-i puterile, S. a dărîmat coloanele templului filistean, îngropîndu-se sub ruinele lui împreună cu 3 000 de filisteni. Legenda Iui S. a inspirat numeroşi artişti plastici şi muzicieni. Samuelson [s6miu?lsn/, Paul Anthony (n. 1915), economist burghez nord-american, profesor universitar, membru al Academiei de Arte şi Ştiinţe din S.U.A. Reprezentant de seamă al Iţeynesismului, se pronunţă pentru intervenţia largă a statului în economie. în timpul administraţiei Kennedy, S. a participat la elaborarea programului economic al guvernului S.U.A. Este autor a numeroase lucrări de specialitate, printre ^ care „Bazele analizei economice** (1947), „Economia. Analiză introductivă** (1948), „Programarea liniară şi analiza economică*4 (1958). Samuil, ţar al statului bulgar de apus (997—1014), constituit după cucerirea de către Bizanţ a Bulgariei de răsărit (972). în urma unor războaie victorioase cu Imperiul bizantin, S. a eliberat o mare parte a Bulgariei şi a cucerit Tesalia, Epirul şi o parte a Serbiei. A fost înfrînt în 1014 de Vasile al II-Iea Bulgaroctonul, împăratul Bizanţului. samur (Martes zibeîlina specie de mamifer carnivor din familia mustelidelor, cu blană sură şi cu o pată albă pe piept. Trăieşte în U.R.S.S., Mongolia, Nordul Chinei. Blana de s. este foarte apreciată. Sin. zibelină. samurai, membru al castei privilegiate feudal-militariste din Japonia; casta s, a fost înlăturată după revoluţia din 1867-1868. Sanaa, capitala Yemenului, situată într-o regiune muntoasă, la circa 2 400 m altitu- dine. Circa 100 000 Ioc. (1960). Centru comercial, meşteşugăresc şi nod de comunicaţii, legat prin şosele cu porturile Hodeida şi Mocca de Ia Marea Roşie. Are o fabrică textilă. Numeroase moschei. San Antonio [sen entounh], oraş în sudul S.U.A., în statul Texas. 627 000 Ioc. (1964), cu localităţile subordonate 700 000 Ioc. Rafinării de petrol, fabrici de produse alimentare etc. Centru comercial. Institute de învă-ţămînt superior. sanatoriu (lat. sanato-rius „care vindecă*4; MED.), instituţie medicală în care sînt tratate unele boli cronice: reumatismul, cardiopatiile, nevroza şi în special tuberculoza. S. pentru tuberculoză pulmonară sînt construite de obicei în regiunile de munte, la altitudini variind între 500 şi 800 m, ferite de ceaţă şi de praf. S. pentru tuberculoză osteoar-ticulară, cutanată şi ganglionară sînt situate pe malul mării. Există şi s. de repaus şi recuperare pentru convalescenţi şi invalizi. Sanchez fsâncheG], Flo-rencio (1875—1910), dramaturg uruguayan. A fost influenţat de L.N. Tolstoi şi de alţi scriitori ruşi, de romancierii naturalişti francezi, de doctrinele libertare etc. Dramele sale evocă, în general, lumea celor săraci, conflicte între generaţii şi decăderea morală şi materială a unor familii („Fiul meu doctorul*4, 1903; „Străina*4, 1904; „Pe povîrniş în jos“, 1905). Sancho [sâncio/, numele mai multor regi (sec. X—XIII) din regatele iberice ale Castiliei, Aragonului, Navarrei, Leo-nului şi Portugaliei. Cel mai cunoscut a fost S. al lll-lea „cel Мате ‘ (1000—1035), care a reunit sub conducerea sa o mare parte a teritoriului spaniol. Sancho Panza [sâncio pânda/, erou al romanului „Don Quijote de Ia Mancha** (1605-1615) de Miguel Cer-vantes, participant la aventurile cavalerului Don Quijote în calitate de scutier al acestuia, în contrast cu stăpînul său, veşnicul visător, S* P. întruchipează simplitatea naivă a ţăranului, dotat însă cu simţul empiric al realităţii. sanctuar (lat. sanctum „loc sfînt44; IST. REL.) 1. Loc considerat de credincioşi ca sfînt şi interzis profanilor. 2. Parte a unui locaş de cult unde sînt împlinite diferite ceremonii religioase (ex. altarul Ia creştini şi „sfînta sfintelor*4 la iudei). 3. Orice locaş de cult sau altar de jertfă unde se săvîr-şeşte un ritual în cinstea unei divinităţi. sancţiune (DR.) 1. Sancţiune civilă (în înţeles larg), consecinţă a nerespectării anumitor cerinţe prevăzute de lege pentru formarea uniii act juridic (ex. nulitatea unui act juridic pentru violenţă, eroare, doi, incapacitate) sau consecinţă de care se poate prevala, potrivit legii, una dintre părţile din contractul valabil format, ca urmare a nerespectării de către SANCULOTI 295 SANDU-ALDEA cealaltă parte a obligaţiilor contractuale (ex. acţiunea în rezoluţiune pentru neîndepli-nirea obligaţiilor contractuale); (în înţeles restrîns) consecinţă patrimonială a neexecutării unei obligaţii (ex. amenda). 2. Sancţiune penală v. pedeapsă. 3. Sancţiune in dreptul procesual, consecinţă legată de ne-exercitarea, în termenele prevăzute de lege, a anumitor drepturi (ex. decăderea pentru neexercitarea în termen a unei căi de atac) sau de neîndeplini-rea, potrivit cerinţelor legii, a anumitor acte (ex. nulitatea pentru neîndeplinirea corectă a unei proceduri). 4. Sancţiune disciplinară, consecinţă a încălcării disciplinei muncii. în dreptul Republicii Socialiste România, s.d. sînt: observaţia, mustrarea, mustrarea scrisă cu avertisment sau retrogradarea pe timp de maximum trei luni. Abaterile sistematice şi cele deosebit de grave pot fi sancţionate cu desfacerea contractului de muncă. 5. Sancţiune administrativă, consecinţă a să-vîrşirii unor fapte care prezintă un grad redus de pericol social, constînd, de obicei, în obligaţia de a plăti o amendă aplicată pe cale administrativă. 6. Sancţiune in dreptul internaţional, consecinţă a încălcării unei norme de drept internaţional, constînd în măsuri de ordin politic, economic sau militar, luate de state, individual sau colectiv (ex. ruperea relaţiilor diplomatice, a relaţiilor comerciale, blocada). Potrivit Cartei O.N.U., s. militare pot fi aplicate numai în temeiul unei hotărîri a Consiliului de Securitate al O.N.U. sanculoţi denumire a revoluţionarilor francezi din cadrul mişcării populare în timpul revoluţiei burgheze din Franţa (1789-1794). Sand [sâd], George (pe numele adevărat Amandine Lude Aurore Dupin Dudevanl) (1804—1876), scriitoare franceză. A debutat cu romane sentimentale, puternic influenţate de romantism, în care a pledat pentru emanciparea socială a femeii („Indiana**, 1832, trad. rom.; „Valentina**, 1832, trad. rom.; „Lelia“, 1833, trad. rom.; „Mauprat**, 1837, trad. rom.). Mai tîrziu, sub influenţa socialismului utopic, a scris romane cu tematică socială, preconizînd în spiritul unui umanitarism naiv, ideea concilierii claselor prin dragoste („Calfa care a fă" cut ocolul Franţei**, 1840; „Păcatul domnului Antoine** 1847). EiP* mă 'Sm ŢTWYir' - " *' , ■,>■■■ | G. Sand S. a luat parte activă la revoluţia din 1848, ca redactor-şef al „Buletinului Republicii**. Tot ei îi aparţin romanele rus- *tice „Balta dracului** (1846, trad. rom.), „Mica Fadette** (1849), care cuprind scene idilice şi tipuri de ţărani idealizate. Opera de factură romantică a lui S., cu multe elemente realiste, se remarcă pfintr-un pătrunzător simţ psihologic, prin sentimentul naturii, democratism şi viziune optimistă. sandarâc (CHIM.), răşină naturală exotică, folosită în industria peliculogenelor. Sandburg [sendb?:g], Cari (n. 1878), poet nord-american, unul “dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai poeziei nord-americane contemporane. Continuator al tradiţiei lui Whit-man, a fost influenţat de literatura populară americană. Cul-tivînd maniera impresionistă într-un vers liber de o mare prospeţime şi vigoare, S. a cîntat valorile spirituale şi tradiţiile progresiste ale poporului american („Bună dimineaţa, A-merică**, 1928; „Poporul, da“, 1936) şi a exprimat totodată încrederea în viitorul clasei muncitoare („Poeme din Chicago**, 1916; „Fum şi oţel“, 1920). A mai scris o vastă biografie a Iui Lincoln, literatură pentru copii, amintiri ş.a. Sandfeld (Jensen),Kristof-fer (1873-1942), lingvist da- nez. A fost profesor de filologie romanică la Universitatea din Copenhaga. S-a ocupat în mod special de limba română şi de problemele lingvisticii balcanice. Op. pr.: „Dispariţia infinitivului în română şi în limbile balcanice** (ed. daneză 1900, versiune germană, prescurtată, 1902), „Lingvistica balcanică** (ed. daneză 1926, franceză 1930), „Sintaxa limbii franceze contemporane** (3 voi., 1928—1943). „Sintaxa română** (în colaborare cu Hedvig 01-sen, 3 voi., 1936-1962). San Diego [s$n diegou/, oraş în S.U.A., în sudul statului California, port comercial şi militar la Oceanul Pacific. 640 000 Ioc. (1964), cu localităţile subordonate 1 100 000 Ioc. Industrie constructoare de maşini (piese pentru avioane şi rachete, construcţii navale) şi alimentară (conserve de peşte). Sandino, Augusto Cesar П893—1934), general, erou al luptei de eliberare naţională din Nicaragua. A condus, în 1927— 1933, războiul de partizani împotriva reacţiunii interne şi împotriva regimului de ocupaţie nord-american. A fost ucis de reacţiune. sândre, cîmpii fluvioglacia-re uşor vălurite, constituite din nisip şi pietriş, situate la periferia gheţarilor, în faţa morene-lor frontale. Apar prin unirea conurilor de dejecţie ale apelor provenite din topirea gheţii, care transportă şi depun materialul spălat din morene. Sandu-Aldea, Constantin (1874—1927), prozator deorien-. tare semănătoristă şi agronom român. S-a născut Ia Tichileşti (reg. Galaţi). Fiu de ţăran, a făcut studii agricole la Paris şi la Berlin. A fost profesor la Şcoala centrală de agricultură de la Herăstrău. Ca agronom, este fondatorul ştiinţei ameliorării plantelor în România („Ameliorarea plantelor agri-cole“, 1915). Ca scriitor, a debutat cu poezii şi note de călătorie, dar s-a afirmat mai ales ca prozator. Personajele nuvelelor („în urma plugului**, 1905; „Pe drumul Bărăganu-lui“, 1908; „Ape mari“, 1910) şi romanele sale („Două nea-muri“, 1906), recrutate din lumea Bărăganului şi a bălţilor SANEPID 296 S ANIELEVICI Dunării (argaţi, vechili, moşieri etc.), sînt naturi elementare şi aprige, minate de instincte violente. A tradus.din H. Ibsen, L. Andrecv, P. Loti, H. Suder-mann. Sanepid (MED.) v. centru sanitar şi antiepidemic. sanforizâre (IND. TEXT.), o-peraţie de stabilizare, Ia apretare, a dimensiunilor ţesăturilor de bumbac, executată în vederea eliminării contracţiei ulterioare (la spălare, vopsire ele.) a produselor confecţionate. S. se execută în instalaţii speciale, în care ţesăturile sînt umezite, aburite, întinse şi comprimate de mai multe ori şi apoi uscate. San Francisco [sen fran-siscou/, oraş în vestul S.U.A., în statul California, situat pe o mică peninsulă limitată la nord de strîmtoarea Golden Gate, la est de golful San Francisco, iar Ia vest de Oceanul Pacific. 750 000 loc. (1964), cu localităţile subordonate 2 450 000. Mare centru financiar şi comercial. Este cel mai marc port al S.U.A. Ia Oceanul Pacific, cu un trafic de mărfuri foarte intens şi variat. Nod feroviar, rutier şi aeroport. Este legat de oraşul Oakland, peste golful San Francisco, printr-un :rr5" ir.rv f-y r. ’ £j #S?!: ■ jf; i Kl-ii " ter/- Vedere din San Francisco pod lung de circa 13 km, unul dintre cele mai lungi din lume. Mari rafinării de petrol, întreprinderi chimice, ale industriei alimentare, poligrafice, constructoare de maşini (aparatură, utilaj electronic etc.), şantiere navale. Are numeroase institute de învăţămînt superior (printre care Universitatea statului California şi Universitatea Stanford), muzee, teatre. — Con-ferinla de la S.F., conferinţă care a avut loc între 25 a-prilie şi 26 iunie 1945, cu participarea a 50 de ţări (în majoritate participante la coaliţia antihitleristă) şi la care a fost elaborată şi adoptată Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. sangeâc (în evul mediu în Imperiul otoman) 1. Subdiviziune administrativă a unui pa-şalîc. 2. Steag de culoare verde; (în special) steagul cu semilună în vîrful lancei, trimis de Poarta otomană cu prilejul alegerii noului domn în ţările române. Sânger [s6j]gi]t Frederick (n. 1918), biochimist englez, profesor de biochimie la Universitatea din Cambridge. A elaborat lucrări importante referitoare la structura proteine- lor şi a identificat structura şi formula chimică a insulinei. Premiul Nobel pen-: tru chimie (1958). sanguină (lat. ;; sanguis, -inîs „sîn- ge“) 1. Mineral conţinînd oxid fe-ric natural (hema-tită sau ologist). 2. Creion cu mina ;; din sanguină (1), de culoare roşie-brună, asemănătoare cu cea a sîngelui. 3. Denumire dată desenului executat cu creion din sanguină (1) (sînt celebre desenele în sanguină ale lui Leonardo da Vinci, Rafael, Watteau, Renoir ş.a.). 4. Litografie imitînd un desen în sanguină (2). sanidin (MINER.), feldspat potasic, cristalizat în sistemul monoclinic; este incolor, are luciu sticlos şi se formează la temperaturi ridicate, păstrîn-du-şi proprietăţile specifice prin răcire rapidă. sănie (MAS.), organ de maşină sau piesă componentă a unor subansambluri de maşini-unelte (ex. cărucior de strung) sau a unor aparate dc măsură. care poate aluneca pe ghidaje de diferite tipuri, asigurînd deplasarea fie a sculei prelucrătoare sau a mecanismului de măsurare, fie a piesei care se prelucrează sau se măsoară. . Sanielevici, Henric (1875— 1951), critic literar, estetician, sociolog şi biolog român. S-a născut Ia Botoşani. în tinereţe a colaborat la publicaţiile muncitoreşti „Munca“, „Proletarul**, „Lumea nouă“ şi a fost secretar de redacţie la „Noua revistă română** (seria I, 1900—1902). A întemeiat publicaţia „Curentul nou'* (seria I, 1905—1906; seria a Il-a, 1920). în critica literară, continuînd direcţia estetică inaugurată de Gherea, a apărat valorile artei cu conţinut social, combătînd principiile autonomiei esteticului. Partizan al artei şi literaturii de tip clasicist, a abordat, cu rezultate parţial valabile, probleme controversate legate de evoluţia şi de caracterul social al unor curente literare (clasicism, romantism, realism), a dat interesante studii analitice cu privire la opera lui Eminescu („Sărmanul Dio-nis“), I. Slavici, G. Coşbuc., I. Agîrbiceanu, P. Istrati ş.a., alunecînd uneori în susţinerea unor puncte de vedere sociologizante şi biologizante (ex. articolele şi studiile antisadove-niene). în sociologie, S. a militat de pe poziţii burgheze împotriva curentelor de idei tradiţionaliste (sămănătorismul, poporanismul), pledînd pentru SANIELEV ICI 297 SANNAZZARO necesitatea evoluţiei României spre o civilizaţie de tip industrial cu ajutorul capitalului străin. Studiile sale biologice sînt interesante în special prin bogatul material informativ acumulat. Op. pr. : „încercări critice** (1903), „Cercetări critice şi filozofice“ (1916), „Poporanismul reacţionar4* (1921), „Probleme sociale şi psihologice** (1920), „Probleme politice, literare şi sociale**, „La vie des mammifères et des hommes fossiles déchiffrée à l’aide de Tanatomie** (1926), „în slujba Satanei?!“ (2 vol., 1935). Sanielevici, Simion (1870 —*1963), matematician român. A fost profesor Ia Universitatea din Iaşi şi membru al Academiei R.P.R. Are lucrări în domeniul ecuaţiilor integrale, al ecuaţiilor integro-diferenţiale, al geometriei neeuclidiene, al teoriei numerelor. Op. pr.: „Ecuaţiile diferenţiale * ale coardelor şi membranelor vibrante** (1909). San José [san hozi]y capitala statului Costa Rica, situată într-un podiş cuprins între lanţurile Cordilierilor, într-o zonă cu cutremure frecvente. 102 600 loc. (1964), cu localităţile subordonate 261 590. Centru comercial. Mici întreprinderi ale industriei textile, de pielărie-încălţăminte, alimentare. Este legat prin cale ferată de porturile de la Oceanul Pacific şi Marea Caraibilor. Nod rutier pe şoseaua panamericană. Universitate. San Juan Isan huân7, oraş în America Centrală, centrul administrativ al insulei Porto Rico, situat pe ţărmul ei nordic. 450 000 loc. (1962), cu localităţile subordonate 600 000 loc. Centru comercial şi port însemnat în exportul de zahăr, cafea, tutun, precum şi centru industrial cunoscut prin producţia sa de tutun, de zahăr şi de rom. Aeroport. Universitate. sankhya (în sanscrită „care enunţă principii adevărate**), şcoală tradiţională „ortodoxă** a filozofiei indiene, fundată a-proximativ în sec. al VII-Iea î.e.n. de înţeleptul legendar Ka-pila. Susţine dualismul materiei (prakriti)> considerată ca substratul şi cauza primordială a lumii, şi al unor suflete, indi- viduale (puruşa). A dezvoltat principiul determinismului şi o concepţie evoluţionistă despre lume. Doctrina etică a şcolii este idealistă. Concepţiile materialiste şi ateiste iniţiale alo filozofiei So au fost substituite treptat prin concepţii idealiste. Sankt Gallen [zanct gâ-î?n/, oraş în nord-estul Elveţiei. 79 000 Ioc. (1962). Industrie textilă, constructoare de maşini, chimică, alimentară. Nod feroviar. Sankt Polten [zanct pol-/ап/, oraş în Austria, situat în apropiere de Viena. 40 100 loc. (1961). Industrie constructoare de maşini, textilă şi chimică. Nod feroviar. San Marino, stat în Europa, situat în Peninsula Italică, la mică distanţă de ţărmul Mării Adriatice; este înconjurat de teritoriul Italiei. Suprafaţa: 60,6 km2. Populaţia: 17 000 loc. (1963). Capitala: San Marino (2 150 loc.). Limba de stat: italiana. Relief deluros, dominat de muntele calcaros Tita-no (749 m), pe care este construită capitala. Economia se bazează pe agricultură: culturi de cereale (grîu, porumb), viticultură, pomicultură şi creşterea animalelor* (cornute mari şi porcine). Exploatări de roci de construcţie şi de sulf, industrie textilă şi alimentară. Se produc obiecte de artizanat din sticlă, metal, marmură şi ma-jolică. Export de vinuri, piei, ceramică, piatră de construcţie, ţesături. Venituri importante se realizează din turism şi din emisiunea de mărci poştale. Pentru legăturile economice externe, statul San Marino are acces la portul italian Rimini prin-tr-o cale ferată electrificată şi printr-o şosea. — Istoric. întemeiat ca oraş în anul301,S.M. a devenit în 1263 republică, dependentă de ducii din Urbino (sec. XIII —XVII); după includerea posesiunilor acestora în statul papal, a redevenit independent. în 1862 s-a instituit de facto protectoratul Italiei asupra republicii S.M. în 1921 a fost creat Partidul Comunist din San Marino. în 1945 a fost instaurat un guvern format din reprezentanţii partidelor comunist şi socialist, care a înfăptuit o serie de reforme progresiste. în urma unei lovituri de stat, puterea a fost preluată, în 1957, de un guvern format din creş-tin-democraţi, social-democraţi şi socialişti „independenţi**. Organul suprem al puterii este Marele Consiliu General (parlament unicameral); acesta alege, pe timp de şase luni, doi căpitani-regenţi, care sînt şefii statului şi ai guvernului. Partide politice: Partidul creştin-democrat, Partidul Comunist din San Marino, Partidul social-democrat şi Partidul socialist. ' San Martin, Jose de (1778 — 1850), general, unul dintre conducătorii luptei pentru independenţa coloniilor spaniole din America de Sud. A participat la lupta de eliberare a poporului spaniol împotriva armatelor franceze (1808 — 1812). Devenit comandant al forţelor armate ale patrioţilor argentinieni (1814), S.M. a eliberat de sub dominaţia spaniolă Chile (1817-1818) şi Peru (1821 —1822). în urma unor neînţelegeri cu S. Bolioar, S.M. a emigrat în Franţa. Sannazzaro [sannaţţâro/, Jacopo (I455 sau 1456-1530), poet şi umanist italian. A scris elegii, epigrame şi egloge în limb.a latină, dintre care se remarcă cele despre viaţa pescarilor din Neapole („Eclogae piscatoriae *), şi versuri inspirate din poezia populară, cu elemente satirice, în limba italiană. Romanul său pastoral „Arcadia** (1504), alcătuit în versuri şi proză, a avut o largă influenţă asupra dezvoltării ulterioare a poeziei pastorale în apusul Europei. Creaţia luiS., tipic rinascentistă prin ele- SAN REMO 298 SANTA FE ganţa, limpezimea şi fluiditatea stilului, a contribuit la definitivarea limbii italiene literare. San Remo, oraş din nordul Italiei, situat în Liguria, pe Riviera. Circa 55 200 loc. Aici a avut loc, în aprilie 1920, conferinţa primilor miniştri ai Franţei, Angliei şi Italiei, a împuternicitului Japoniei şi a reprezentantului S.U.A. ca „observator", Ia care s-au discutat probleme referitoare la: tratatul de pace cu Turcia, repartizarea mandatelor Ligii Naţiunilor asupra ţărilor arabe, îndeplinirea de către Germania a prevederilor cu caracter militar ale tratatului de la V e r s a i 1-1 e s şi poziţia aliaţilor 'faţă de Rusia Sovietică. La conferinţă au mai participat reprezentanţii Belgiei şi Greciei ca invitaţi la discutarea problemelor privitoare la ţările lor. San Salvador, capitala statului Salvador, situată Ia poalele î.e.n.) şi a comentariilor lor (care sînt mai noi, pînă prin sec. al V-lea î.e.n.). în s. clasică s-au scris opere literare de diferite genuri, începînd din sec. al V-lea î.e.n.; s. clasică a rămas pînă tîrziu (în parte pînă astăzi) limba savantă a întregii Indii. San Sebastiân, oraş în nordul Spaniei, situat în Ţara Bascilor, pe litoralul golfului Bis-caia. Port maritim. 140 900 loc. (1963). Industrie constructoare de maşini, chimică, a cimentului, a hîrtiei, textilă. Importantă staţiune balneară. Sansovino (pe adevăratul nume Andrea Contucci) (1460 —1529), sculptor italian. A lucrat la Florenţa (altarul din biserica San Spirito ş.a.), Roma (monumentul cardinalului As-canio Sforza şi al cardinalului Girolamo Basso din biserica Santa Maria del Popolo), Vol-terra, Loreto, precum şi în Portugalia (Lisabona şi Coimbra), â лт San Salvador. Teatrul naţional vulcanului cu acelaşi nume, intr-o zonă cu frecvente cutremure. 260 000 Ioc. (1962). Centru comercial. Fabrici textile (în special de bumbac), alimentare (conserve de fructe), de prelucrare a tutunului, de pielărie, de prelucrare a lemnului. Nod feroviar şi rutier (pe şoseaua panamericană). sanscrită, limba -w, veche limbă indo-europeană din India, Varianta ei străveche, s. vedică, socotită de unii lingvişti limbă aparte, este limba textelor religioase (compuse începînd din sec. al XVlII-lea lucrările sale caracterizîndu-se prin sobrietate şi prin claritatea volumelor. Sansovino, Jacopo (pe adevăratul nume Jacopo Tatti) (1486—1570), sculptor şi arhitect italian din şcoala florentină. Ca sculptor, S, s-a distins prin măreţia lucrărilor, prin modelajul sigur şi viguros (statuile colosale Marte şi Nep-tun Ia Palatul Dogilor din Veneţia, statuile Apolo, Mercur şi Palas în Campanile di San Marco etc.). Ca arhitect, S. este autorul Palatului Cornaro, al bisericii San Giorgio dei Greci şi al altor monumente din Veneţia şi Roma. San Stefano (azi Yeşilkoy), oraş în Turcia europeană, în apropiere de Istanbul. Aici s-a încheiat tratatul de pace semnat la 19 februarie / 3 mar-• tie 1878, în urma războiului ruso-româno-turc( 1877—1878). Prevedea recunoaşterea independenţei Serbiei, Muntene-grului şi României, precum şi autonomia Bulgariei. 7\ de la S.S. a fost revizuit de către Congresul de la Berlin (1878), convocat Ia cererea Angliei şi Austro-Ungariei. Potrivit prevederilor noului tratat, era recunoscută independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României, căreia i s-a restabilit autoritatea asupra Dobrogei, portul Constanţa asigurîndu-i ieşirea directă la Marea Neagră; principatul autonom al Bulgariei a fost micşorat, Bosnia şi Herţe-govina au fost date spre administrare Austro-Ungariei (care Ie-a anexat în 1908), iar Ciprul a fost dat Angliei. Santa Catarina, stat în sudul Braziliei. Suprafaţa: 94 800 km2. Populaţia: 2 322200 loc. (1963). Centrul administrativ: Florianopolis. Relief de podiş (sud-estul Podişului Brazilian), mărginit de o îngustă cîmpie litorală. Zăcăminte de cărbune. Se cultivă grîu, bata-te, porumb, orz, manioc, tutun, viţă de vie, măslini. Se recoltează yerba-mate. Se cresc cornute mari şi porcine. Este dezvoltată apicultura. Industrie de prelucrare a lemnului, de celuloză şi hîrtie, alimentară, textilă şi de pielărie. Santa Cruz [cruO], arhipelag melanezian în Oceanul Pacific, cuprins între insulele Noile Hebride şi Solomon; se află sub administraţia Marii Britanii. Suprafaţa: 938 km2. Populaţia: circa 7 000 loc. Principalele insule: Santa Cruz şi Vanikoro (lîngă care a naufragiat La Perouse). Santa Cruz fcruO] deTene-rife, oraş în insula Tenerife din arhipelagul Canare. 135 000 Ioc (1960). Port Ia Oceagul Atlantic. Punct de aprovizionare cu combustibil pentru navele transatlantice. Santa Fe, oraş în estul Argentinei, port fluvial situat pe SANTA-GERTRUDA 299 SANTON IAN • V - ■ îb> •> Л i-, : - :'r Ш ' .&&&&-л»”'***®' ШЭВР^ '*■' .. •,Й*даЖ55‘ї ШШСіРуЙ'ТЙ-: ' к^к'Р^4^3б^ЙбиЬ« Л й-1 ‘ /Ml ill і cjdbt>rvr.û‘-.T?Dvr .' •■■' ;>:-■ ;yv Santiago. Vedere generală fluviul Paranâ. 225 000 loc. (I962). Centru comercial. Industrie alimentară, uşoară, metalurgie neferoasă. Universitate. santa-gertruda (ZOOTEHN.), rasă de taurine bună producătoare de carne, obţinută în S.U.A., de unde s-a răspîndit în Canada şi în alte ţări. Greutatea vacilor este de 700—800 kg, iar a taurilor de 800—900 kg (în urma îngrăşării pot depăşi chiar l 000 kg). Randamentul la tăiere este de circa 70%. în ţara noastră este crescută în număr foarte restrîns. Santander, oraş în nordul Spaniei. 122 600 loc. (1963). Port Ia golful Biscaia. Industrie siderurgică, constructoare de maşini (şantiere navale), chimică (mase plastice), de prelucrare a petrolului, textilă şi alimentară. Catedrală în stil gotic (sec. al XII Mea). Santayana [ santaiân?/,Geor-ge (1863 r 1952), filozof idealist american, reprezentant al „realismului c r і t і c‘*. S. explică lumea printr-un principiu spiritual imanent, admi-ţînd posibilitatea unui contact nemijlocit cu aşa-numitele „esenţe logice**. A acordat o mare atenţie problemelor de etică şi estetică, pe care le-a tratat într-un spirit iraţiona-list. Deşi idealist, S. a respins dogmele teologice şi credinţa în supranatural, considerînd că natura există prin ea însăşi. Santiago, capitala statului Chile, situată într-o depresiune la poalele Anzilor. 900 000 loc. (1962), cu localităţile subordonate 1 700 000 Ioc. S-a dezvoltat mult datorită poziţiei sale între regiunea minieră şi cea agricolă a ţării. Aeroport, nod feroviar şi rutier, situat în apropierea portului Valparaiso, pe autostrada panamericană. Principalele sale ramuri industriale sînt industria constructoare de maşini, chimică, de pielărie-încălţăminte, textilă şi alimentară. Producţia sa industrială reprezintă circa 50% din valoarea producţiei industriei prelucrătoare a statului Chile. Are două universităţi şi alte institute de învăţămînt superior, muzee, teatre. Numeroase clădiri în stil colonial spaniol. Santiago de Cuba, oraş în sud-estul Cubei, port la Marea Caraibilor. 224 550 Ioc. (1961). Industrie alimentară (zahăr, rom, conserve, tutun) şi constructoare de maşini. Universitate. Monumente arhitectonice din sec. XVI —XVII. Santic [ şânlici 7, Ale ksa ( 1868 — 1924), poet sîrb. Conducător al revistei „Zora“, a luptat împotriva asupririi habsburgice. S-a remarcat prin poeziile sale elegiace, patriotice şi sociale, precum şi prin poemele sale dramatice („în ceaţă**, 1907; „Femeia lui Aga Hasan**, 1911)* santină (NAV.)f spaţiu la fundul unei nave, situat între varange şi bordaj sau între bordaje şi marginala dublului fund (Ia navele cu fund dublu), în care se scurge apa de pe punţile inferioare sau apa provenită din infiltraţii ori din condensare. Apa colectată se evacuează cu ajutorul pompelor de s. ale navei. Santo Domingo, capitala Republicii Dominicane, situată în sud-estul ţării, pe ţărmul Mării Caraibilor. 367 000 loc* (1960). Important port, prin care se exportă zahăr, lemn, piei. Aeroport. Industrie alimentară (zahăr, cafea, ulei, ciocolată, băuturi alcoolice) şi uşoară. Universitate. Este o renumită staţiune balneoclima-tică. Monumente arhitectonice din sec. al XVI-lea. între 1936 şi 1961 s-a numit Cîu-dad Trujillo. santoniân (STRAT.), al doilea subetaj al senonianului, caracterizat prin anumite specii de amoniţi, echinide, Iameli-branhiate, corali etc. în Repu- Santo Domingo. Vedere generală SANTONINĂ 300 SAPIR blica Socialistă România se găsesc depozite s. în Dobrogea (Babadag, Medgidia), în Depresiunea Getică, în Munţii Apuseni ş.a. santonină (FARM.), principiu activ din capitulele florale ale plantei Arthemisia cina. Se prezintă sub formă de cristale lucioase, inodore, incolore, cu gust amar, greu solubile în apă. Santonina are acţiune vermi-fugă şi se utilizează în tratamentul ascaridiozei. Santorin, grup de insule greceşti în Arhipelagul Ciclade-lor (circa 16 000 loc.), reprezen-tînd resturile unui vulcan prăbuşit în mare pe la anul 1000 î.e.n. Relief deluros. Populaţia practică viticultura. Santos fsiîntuşj, oraş în sud-estul Braziliei, port la Oceanul Atlantic, situat în insula Sfio Vicente. 280 000 loc. (1962). Centru comercial, important în special pentru exportul de cafea. Industrie alimentară, textilă, de prelucrare a petrolului şi siderurgică. Santos-Dumont fşilntuş- dumf,}, Alberto (1873—1932), inginer şi aeronavigator brazilian, unul dintre pionierii aviaţiei. S-a ocupat de proiectarea şi construcţia aerostatelor dirijabile şi a avioanelor. în iunie 1906, după recordul lui Tr. Vuia, a reuşit să zboare cu un avion de construcţie proprie pe distanţa de 220 m. Saone [so:n], rîu în Franţa, a-fluent pe dreapta al Ronului (482 km). Izvorăşte din Munţii Faucilles (Lorena). Afluent principal: Doubs. Este navigabil de la vărsare pînă la Canalul de est; comunică prin canale navigabile cu Rinul, Moselle, Marna, Sena, Loara ş.a. Sâo Paulo [său pâulu] 1. Oraş în sud-estul Braziliei, centrul administrativ al statului Săo Paulo. 3 164 800 loc. (1960}. Este cel mai important centru industrial al Braziliei, cu întreprinderi textile (de bumbac, lînâ, iută, mătase artificială) şi de confecţii, alimentare, de prelucrare a tutunului, de pielă-rie-încălţăminte, de fabricarea hîrtiei, constructoare de maşini (maşini agricole şi de transport), chimice, metalurgice (de aluminiu) etc. Nod feroviar, rutier şi aerian. Centru comercial, cea mai importantă piaţă a cafelei din Brazilia. Universitate şi alte institute de învăţămînt superior, muzee, teatre. 2. Stat în sud-estul Braziliei. Suprafaţa: 247 222 km2. Populaţia: 14 080 000 loc. (1963). Ocupă o porţiune din Podişul Brazilian şi din cîmpia litorală atlantică. Este regiunea cea mai dezvoltată din punct de vedere economic a Braziliei, principala producătoare de cafea şi de bumbac a ţării. Se mai cultivă porumb, bananieri, plante citrice, viţă de vie, ara-hide, ceai. Se cresc vite cornute mari şi porcine. Este dezvoltată industria textilă, chimico-farmaceutică, alimentară, metalurgică, constructoare de maşini (în special maşini de transport), energetică. Sâo Tome şi Principe [său tume şi prinsipe], grup de insu- le (colonie portugheză) situate în Oceanul Atlantic (Golful Guineei), în apropierea ţărmului vestic al Africii. Suprafaţa: 964 km2. Populaţia: 56 000 loc. (1963), în majoritate negri bantu. Centrul administrativ: Săo Tome. Relief muntos. Altitudinea maximă: 2 135 m (vîrful Săo Tome). Climă ecuatorială. Plantaţii de arbori de cacao, cafea, cocotieri etc. Se exportă cacao (3/4 din valoarea exportului), copra, ulei de palmier, cafea etc. sapă de foraj (EXPL. PETR.),. unealtă de săpare folosită pentru sfărîmarea sau aşchierea rocilor în vederea realizării găurii de sondă. Pătrunderea s. de f. în teren se face prin rotirea şi apăsarea sa cu ajutorul garniturii de prăjini de foraj (la a cărei extremitate inferioară este montată sapa). După modul de lucru al elementelor tăietoare, se deosebesc: sape care lucrează prin tăiere şi aşchiere, care sînt constituite din una sau din mai multe lame tăietoare, un corp şi un cep filetat (pentru racordarea Ia garnitura de prăjini) în interiorul căruia se găseşte un canal prin care circulă fluidul de sapă; sape care lucrează prin despicare în plan vertical, Ia care elementele de tăiere sînt discuri ce se rotesc în jurul unor axe orizontale; sape care lucrează prin despicare şi sfă-rîmare, prevăzute cu role (susţinute de braţele corpului sapei) pe care se găsesc dinţi în formă de pană şi care în timpul funcţionării execută o mişcare de rotaţie şi o mişcare de translaţie (faţă de talpa sondei), pro-vocînd despicarea şi sfărîmarea materialului etc. Sapir [s^ph], Edward(1884 — 1939), lingvist nord-american. A fost profesor la universităţile din Chicago şi din Yale. S-a ocupat de unele limbi indigene din America de Nord şi de probleme de lingvistică generală. S. a propus o clasificare tipologică a limbilor după criterii structurale. A acordat o mare atenţie teoriei modelării, pe care a aplicat-o atît în studiul limbii, cît şi în acela al fenomenelor culturale şi sociale în general. Opera lui fundamentală este „Limbajul, o introducere în stu- SAPONIFICARE 301 SARAGOSA diul vorbirii** (1921). Mai multe studii importante ale sale au fost reunite în volumul „Scrieri alese despre limbă, cultură şi personalitate*4 (1949). saponificâre (CHIM.), reacţie de descompunere a grăsimilor sub acţiunea apei şi în prezenţa hidroxizilor alcalini, cu formare de glicerină şi de săpunuri. Termenul s-a generalizat pentru toate reacţiile organice de hidroliză din care rezultă, alături de alţi compuşi, şi săruri ale acizilor organici (ex. s. nitrililor, a amidelor, a esterilor etc.). saponină (ВЮСНІМ.), gli-cozid din plante care are proprietatea de a forma cu apa o spumă abundentă şi persistentă. S. reduce tensiunea superficială a apei (este tensioactivă). Introdusă direct în sînge, s, are acţiune hemolitică. Sapporo, oraş în Japonia, situat în insula Hokkaido. 323 840 Ioc. (1962). Industrie A.Corelli -Sarabandă НЫ7-5-yr. h№- yj v--Г ---1---ÎT" ---1-Г- &b -f ^ F t Ç-ïfJ- J-L -J---pU Sarabandă alimentară (morărit, conserve, bere, decorticarea orezului), uşoară (prelucrarea inului) şi de prelucrare a lemnului. Nod de comunicaţii feroviare. Mare centru comercial, deservit de portul Otaru. Universitate. saprofit (gr. sapros „pu-tred“ şi phyion „plantă**; BIOL.), organism vegetal hete-rotrof, care îşi procură hrana din substanţele organice în descompunere provenite de la plante şi animale moarte. S. se deosebesc, pe de o parte, de organismele autotrofe (care sintetizează substanţele organice din cele anorganice) şi, pe de altă parte, de organismele para- zite (care trăiesc pe seama alt°r fiinţe vii). Cele mai multe s. se găsesc în rîndul bacteriilor şi al ciupercilor. sapropel (gr. sapros „putred44 şi pelos „mîl“; PETROGR.), mîl bogat în substanţe organice aflate în diverse stadii de descompunere. Se formează în ape sărace în oxigen, unde materia organică se poate conserva. Din s. iau naştere rocile argiloase bituminoase şi rocii e-m a-mă de petrol. Fundul Mării Negre este acoperit în mare parte de s. Saqqara, localitate egipteană, Iîngă Cairo, în apropierea căreia se află mormintele arhaice ale faraonilor din dinastia a IlI-a egipteană (2780 — 2680 î.e.n.) din perioada regatului vechi. Dintre ruinele de la S., remarcabilă este piramida în trepte a faraonului Zoser, una dintre cele mai vechi construcţii monumentale ale lumii antice, sarabandă, dans popular spaniol de origine orientală, cu caracter solemn, maiestuos, în mişcare lentă şi în măsură de 3/4 sau 2/4. în sec. XV—XVI s. se executa înaintea comediilor muzicale. în sec. al XVI I-Iea, în Franţa, devine dans de curte, răspîndin-du-se apoi şi în alte ţări europene. în sec. al XVIII-lea este introdusă în balete. Ca formă muzicală, s. se fixează ca partea a treia a suitei instrumentale începînd din sec. XVII-XVIII. Saraţoglu [sarâciolu/, Şii-krii (1887—1954), om politic turc; a deţinut (din 1925) diferite portofolii ministeriale (printre care cel al externelor), iar între 1942 şi 1946 a fost prim-ministru. A iniţiat diverse reforme în finanţe şi justiţie. în timpul celui de-al doilea război mondial, guvernul condus de S. a adoptat o atitudine de neutralitate. Din 1946 a fost preşedinte al Partidului republican popular. sarafan, piesă de costum popular feminin în Rusia. Se prezintă ca o rochie fără mî-neci, purtată peste cămaşă. în sec. XIV—XVII, s. făcea parte din costumul boieresc, apoi s-a răspîndit în portul popular, în sec. al XIX-lea apare mai ales forma de sarafan scurtat la poale. Saragat, Giuseppe (n. 1898), preşedinte '"al Republicii Italia (din 1964). Şi-a început .activitatea politică în rîndurile Partidului socialist, în 1922. în timpul dictaturii fasciste a trăit în emigraţie. în 1947 a părăsit Partidul socialist şi a fundat Partidul social-demo-crat, al cărui secretar general a fost între 1947 şi 1963. À făcut parte din mai multe guverne, fiind în 1963-1964 ministru de externe. Saragosa (Zaragoza), oraş în nord-estul Spaniei, centrul provinciei istorice Aragon, situat pe malul drept al Ebrului, într-o zonă de cîmpie fertilă. 343 470 loc. (1963). Nod feroviar şi rutier, aeroport. Industrie constructoare de maşini (vagoane, troleibuze, automobile, avioane), alimentară, chimică, textilă, de prelucrare a lemnului şi a plutei etc. Universitate (din 1474), muzeu de artă. Vechi centru artistic, S* păstrează numeroase monumen- fv; ■4_L Saragosa. Vedere generală A î:i .h !k Ai SARAJEVO 302 SARATOV te celebre: catedrala Dona Marla del Pilar (sec. XIII —XIV), Turnul orologiului (sec. XIV), biserica sf. Mihail (sec. XV), marele pod (sec. XV). Sarajevo [saraicvoj, oraş în R.S.F. Iugoslavia, capitala Republicii Socialiste Bosnia şi Herţegovina. 218 000 Ioc. (1964). Industrie constructoare ral, pe Iîngă clorura de sodiu, diferite alte săruri (cloruri de magneziu, de calciu, bromuri şi ioduri de potasiu etc.). în ţările calde, din s. se separă mari cantităţi de sare prin evaporarea apei de mare în saline marine. S. artificială se prepară prin dizolvarea clorurii de sodiu în apă. S. se întrebuinţează în Sarajevo. Vedere generală de maşini (maşini-unelte, material feroviar, electrotehnică), de prelucrare a lemnului, textilă, alimentară, de prelucrare a tutunului, de covoare etc. Nod feroviar. Universitate. La S. a fost asasinat, la 28 iunie 1914, arhiducele Franz Fer-dinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, de către membrii unei organizaţii naţionaliste sîrbe. Asasinatul de Ia S. a servit Germaniei şi Austro-Ungariei ca pretext pentru a declanşa primul război mondial (1914— 1918). saramurâre (IND. PIEL.), operaţie de conservare a pieilor brute curăţite şî spălate; constă în introducerea (după cel mult trei ore de la jupuire) şi menţinerea timp de 24 de ore a pieilor într-o soluţie saturată de sare. Pieile conservate prin s. pot fi păstrate timp de cinci ani fără a-şi pierde calităţile. saramură (CHIM.), soluţie de sare în apă. Denumirea se foloseşte, în general, pentru soluţia de clorură de sodiu. S. pot fi naturale şi artificiale. S. naturală se obţine din zăcămintele de sare, din mări, din lacuri etc. şi conţine, în gene- industria chimică (Ia fabricarea carbonatului de sodiu prin procedeul amoniacal, la fabricarea clorului, a h'idroxidului de sodiu prin procedeul electrolitic etc.), în tehnica frigului (ca agent frigorigen), în industria alimentară (la conservarea cărnii, a peştelui, a unor legume etc.). Sarandy, Frosa (1840 — 1904), actriţă română. Disci-polă şi parteneră a actorului Matei Millo, S. a jucat pe scena teatrelor naţionale din Bucureşti şi din Iaşi. în re- pertoriul ei au predominat rolurile de comedie, gen în care actriţa excela prin autenticitate şi forţă de caracterizare. Multe dintre creaţiile sale din comediile lui Molière, Labiche şi îndeosebi din repertoriul clasic românesc de comedie (Florica din „Paracliserul** de V. Alec-sandri, Miţa Baston din „D-ale carnavalului** de I.L. Caragiale) au rămas modele ale genului, preluate în tradiţia artei interpretative româneşti. Saransk, oraş în U.R.S.S., capitala R.S.S. Autonome Mord-vine (R.S.F.S. Rusă). 139 000 Ioc. (1965). Industrie electrotehnică, constructoare de maşini, uşoară, chimico-farmaceu-tică, alimentară, a materialelor de construcţie. Universitate. Sarasate, Pablo (1844 — 1908), violonist spaniol, compozitor de piese de virtuozitate, autor al cunoscutelor „Melodii lăutăreşti**. A studiat Ia Conservatorul din Paris, făcînd apoi numeroase turnee în Europa, America de Nord şi de Sud." Maniera sa violonistică se caracteriza prin pasiunea romantică, deosebita supleţe şi facilitate tehnică. Saratoga [scrztougp], localitate în S.U. A., situată pe malul de vest al lacului Hudson. în timpul războiului pentru independenţa coloniilor engleze din America de Nord ( 1775 -1783), în apropiere de S„ trupele americane au înfrînt o armată britanică, silind-o să capituleze (17 octombrie 1777). Saratov, oraş în U.R.S.S., în R.S.F.S. Rusă, aşezat pe malul drept al fluviului Volga. Saratov. Piaţa Kirov • : -І Abv-V' . ■ ••• : ■■ ... •‘VT—*7* SARAWAK 303 SARCINĂ 683 000 loc. (1965). Industrie energetică (uzine termoelectrice şi hidroelectrice), constructoare de maşini (aparate de precizie, maşini-unelte etc.), chimică (prelucrarea petrolului, alcool sintetic, lacuri), a materialelor de construcţie (sticlă, prefabricate din beton, cărămizi), de prelucrare a lemnului etc. Important nod feroviar şi port fluvial. Universitate şi alte institute de învă-ţămînt superior, teatre, operă, muzee. Catedrală în stilul barocului rus (sec. al XVII-lea). Sarawak [sprâ.’uacj, teritoriu în nordul insulei Kali-mantan, între Brunei, Indonezia şi Marea Chinei de Sud, inclus în Federaţia Malayezia. Suprafaţa: 125 206 km~. Populaţia: 831 000 loc. (1964), formată din daiaci, chinezi şi ma-laezi. Centrul administrativ: Kuching. Relief muntos şi de-luros, cu înălţimi pînă la 2 400 m, în partea centrală şi sudică, iar în nord relief de cîmpie. Climă ecuatorială, cu precipitaţii abundente pe litoral. Pădurile ecuatoriale, veşnic verzi, ocupă suprafeţe întinse. Zăcăminte de petrol, aur, fosfori-te, bauxită. în cîmpia litorală şi în văile nurilor se cultivă în plantaţii arbori de cauciuc, iar în micile gospodării ţărăneşti orez, porumb, batate, manioc, piper. în zona ţărmului cresc cocotieri şi sago-tieri. Este dezvoltată industria extractivă (în special a petrolului), de rafinare a petrolului şi industria forestieră. Există mici întreprinderi ale industriei uşoare şi alimentare. Se practică pescuitul şi vînătoarea. Se exportă în special petrol şi produse petroliere, apoi cauciuc, piper, material lemnos. sarazin (saracin), denumire dată de autorii antici populaţiei Arabiei apusene şi sudice. La începutul evului mediu, ea s-a extins asupra tuturor arabilor, inr mai tîrziu, în timpul cruciadelor, asupra tuturor popoarelor musulmane. sarcină1 1. (REZ. MAT.) Mărime fizică (forţă, moment, deplasare, cîmp electromagnetic etc.) care produce o stare de solicitare mecanică (stare de tensiuni şi deformaţii) într-un corp solid deformabil sau într-un sistem fizic. După mărimea domeniului (zonei) asupra căruia acţionează, s. poate fi concentrată (dacă este aplicată pe un domeniu atît de mic încît poate fi asimilat cu un punct) sau distribuită (dacă este aplicată pe o suprafaţă sau în lungul unei piese). După poziţia faţă de corp, se deosebesc s. fixe şi s. mobile. S. care încarcă un corp sau un sistem cu o intensitate practic constantă în timp se numesc statice, iar s. care se aplică brusc sau cele care variază rapid se numesc dinamice. S, corespunzătoare stării-limită la care se produce ruperea materialului unei piese sau a unui element de construcţie poartă numele de s.-limită de rupere; s. admisibilă reprezintă o fracţiune din s.-limită de rupere, egală cu raportul dintre aceasta şi un coeficient de siguranţă (stabilit de la caz la caz, în funcţie de condiţiile funcţionale ale piesei). S. Ia care un element de construcţie îşi pierde stabilitatea (adică forma corespunzătoare echilibrului mecanic stabil) se numeşte s. critică. După modul de încărcare a corpului sau a sistemului, se deosebesc: s. realef care acţionează în mod e-fectiv asupra corpului sau sistemului; s. virtuale, care sînt s, unitare considerate în calcule ca acţionînd asupra corpului în anumite puncte şi pe anumite direcţii, astfel încît să determine anumite deformaţii sau rcacţiuni; s. echi- valente, care sînt s. fictive uniform repartizate şi care, în calcule, înlocuiesc s. concentrate. în calculele de rezistenţă ale elementelor de construcţii, s. se clasifică în fundamentale (care reprezintă s. pe care le suportă construcţia datorită condiţiilor funcţionale) şi extraordinare (care acţionează incidental). 2. (TEHN.) Putere activă sau aparentă dată sau luată de un sistem tehnic generator, transmiţător sau transformator de energie. Se deosebesc: s. no-minală,, putere pentru care a fost proiectat şi realizat un sistem tehnic (ex. s. nominală a unui motor cu electroaprinde-re), şi S. normală (sau uzuală), putere Ia care un sistem tehnic anumit funcţionează în condiţii obişnuite. 3. (FIZ., ELT.) Sarcină electrică, mărime scalară ce caracterizează proprietatea unui corp de a crea în jurul său un cîmp electric sau de a fi acţionat atunci cînd se află în cîmpul electric al altui corp. S.e. poate fi pozitivă (notată cu +) sau negativă (notată cu —). Unităţile de măsură ale s.e. sînt coulombul (în sistemul SI) şi franklinul (în sistemul CGS electrostatic). — S. e. elementară, valoarea absolută a sarcinii electrice a electronului (sau a altor particule elementare care au sarcină electrică). Sarcina electrică are un caracter cuantificat, orice corp poate să posede numai un multiplu întreg de s.e.e. (nu există fracţiuni ale s.e.e.). Valoarea s.e.e. este 1,602- 10~19C. 4.(MI-CROBIOL.) Denumire generală dată bacteriilor sferice gram pozitive care formează grupuri, în general de cîte opt celule, rezultate din înmulţirea lor în trei direcţii perpendiculare între ele. Sînt saprofite şi trăiesc în sol, mîl, gunoi, dar se găsesc în mare număr şi în aer. sarcină2, stafea femeii gravide din momentul fecundării ovulului de către spermatozoid pînă la expulzarea produsului de concepţie. La femeie, durata s„ variază între 260 şi 290 de zile, media fiind 275—280 de zile. în cazul în care depăşeşte 300 de zile, s. este considerată prelungită. S. este normală cînd oul se fixează şi se dezvoltă în uter. De asemenea există şi SARCOCEL 304 SARDOU aşa-numita s. falsă, care apare in diferite afecţiuni (ex. tulburări uterine, tumefac|ii abdominale datorita unor tumori sau acumulării de lichid etc.). S. poate fi simplă sau multiplă. Din categoria s. multiple, cea mai frecventă este 5. dublă sau s. gemelară (10—13 cazuri la 1 000 de naşteri). S. gemclară poate fi bivitehnă (produsă prin fecundarea a două ovule) sau univitelină (datorită scindării în două a unui singur ovul fecundat). Semnele s. se împart în: semne de probabilitate (suprimarea menstruaţiei, creşterea în volum a sînilor, pigmentarea areolei mamare, creşterea progresivă a abdomenului, stare persistentă de greaţă, etc.) şi semne de certitudine (mişcările fătului, care încep din luna a patra, şi perceperea bătăilor cordului fetal). Diagnosticul biologic de s. se poate pune cu ajutorul mai multor teste, cel mai folosit find testul lui Galli-Mainini, efectuat pe broscoi, care permite constatarea existenţei s. în 98% din cazuri. S. poate decurge normal sau poate fi însoţită de tulburări, unele foarte grave, care impun întreruperea acesteia. Aceste tulburări au fost numite to-xemii gravidice sau disgravidii, manifestîndu-se prin vărsături incoercibile, albuminurie, edeme, hipertensiune arterială şi eclampsie. V. şi graviditate. — S. extrauterină, sarcină patologică în care oul fecundat se dezvoltă în afara cavităţii uterine (în trompă, ovar sau în cavitatea abdominală). S.c. trebuie întreruptă chirurgical. sarcocél (gr. sarx, sarlţos ,,carne“ şi /je/e „tumoare**; MED.), tumoare dură a testiculelor datorită unei inflamaţii, unui traumatism etc. sarcofag (în antichitate), sicriu monumental executat din materiale durabile (piatră, ceramică, bronz), uneori bogat decorat cu motive ornamentale, cu scene mitologice sau din viaţa defunctului. înEgiptul antic, s. aveau forme antropoide; în antichitatea romană, imitau deseori construcţia unei case (exemplare reprezentative la muzeele de arheologie din Bucureşti şi din Constanţa). Sarcofag sarcom (gr. sarx, sarl^os „carne**; MED.), tumoare malignă a ţesutului conjunctiv, constituită din celule atipice care se dezvoltă rapid şi produc metastaze în diferite organe. După ţesutul în care se dezvoltă, se cunosc mai multe tipuri de s.: fibrosarcom, osteosarcom, endoteliom, reticulosarcom etc. S. poate fi inoculat experimental la animale (ex. s. lui Roux de origine virotică). sarcomicînă (FARM.), antibiotic extras din ciuperca Slrep-tomyces crilrochromogencs. Are acţiune citostatică, dovedită experimental pe şoareci. Deocamdată nu este utilizată în terapeutică. sarcoplâsmă (gr. sarx, sar-kos „carne** şi plasma „forma-ţie“; HIST.), parte din citoplasmă celulei sau a fibrei musculare nediferenţiată în miofibrile. S. are structură granulară şi rol nutritiv sau trofic. sarcosină (BIOCHIM.), me-tilglicocol. Se prepară prin me-tilarea glicocolului şi prin descompunerea creatinei. S, se prezintă sub formă de cristale incolore, este uşor solubilă în apă, puţin solubilă în alcool. Se găseşte în muşchii animalelor, în arahnide, homari, crabi etc. sarcosporidioză (MED.VET.), boală parazitară a mamiferelor şi păsărilor, provocată de paraziţi monocelulari din genul Sarcocystis. Aceştia se dezvoltă în ţesutul muscular, unde formează chisturi. în caz de generalizare, s. duce la slăbirea animalelor. Sardanapal, rege legendar al Asiriei, potrivit tradiţiei, ultimul descendent al S e m i- r a m i d e i. Tradiţia clasică a făcut din S. tipul omului preocupat doar de plăcerile fizice, lipsit de grija zilei de mîine. sardă, limba limbă romanică vorbită în Sardinia de circa 1 000 000 de oameni. Cel mai vechi text în /.s. datează din sec. al Xl-Iea. sardea, denumire dată mai multor specii de peşti marini din familia clupeidelor, dintre care cea mai cunoscută este Sardina pilchardus, care trăieşte în Oceanul Atlantic şi în bazinul Mării Mediterane, mai rar în Marea Neagră. Sardes, vechi oraş în Asia Mică. Important centru econo-mic-comercial. S. a fost capitala statului sclavagist L i d i a, apoi, după ocuparea acestuia de către perşi (546 î.e.n.), reşedinţa satrapilor persani ai provinciei Lidia. Azi oraşul Sart din Turcia. Sardinia, insulă italiană în bazinul vestic al Mării Mediterane. Suprafaţa: 23 812* km2. Populaţia: 1 413 300 loc. (1961). în estul insulei se află un masiv muntos cu numeroase podişuri, iar în vest un podiş vulcanic. Altitudinea maximă: 1 834 m (vîrful Marmora). Climă mediteraneană secetoasă, cu precipitaţii neregulate. Exploatări de cărbune (circa jumătate din producţia de cărbune a Italiei), de minereu de plumb şi zinc (circa 4/5 din producţia pe ramură a Italiei), de sare etc. Se cultivă cereale, viţă de vie, citrice, măslini etc. şi se practică creşterea animalelor (cornute mari şi mici, porcine etc.). Principalul oraş-port: Cagliari. sardonix (MINER.), onix cu dungi roşii sau brune regulate; coloraţia poate fi obţinută şi în mod artificial. Este o piatră semipreţioasă de podoabă şi ornamentală. Sardou fsardu], Victorien (1831 — 1908), autor dramatic francez, influenţat de Scribe şi AI. Dumas-fiul. A fost membru al Academiei Franceze. SARDUR 305 SARE Dotat cu reale calităţi de om de teatru, el a mînuit cu abilitate, uneori facilă, intriga şi dialogurile, a ştiut să sugereze sensul vieţii, al mişcării şi situaţiei dramatice, să obţină efecte mari prin mijloace neînsemnate. A scris comedii satirice („Madame Sans-Gêne*4, 1893; „Unchiul Sam!‘, 1873), drame („Patria“, 1869; ,,Tosca“, 1887, după care s-a scris libretul operei cu acelaşi nume de G. Puccini). Sardur, numele a trei regi ai statului U r a r t u, dintre care mai cunoscuţi sînt S. I (sec. al IX-1 ea î.e.n.), care a purtat un lung război victorios cu regele Asiriei Salmanasar al IlI-lea, şi 5. al II-lea (760— 730 î.e.n.), care a extins hotarele statului Urartu asupra teritoriilor din jurul lacului Sevan şi din Transcaucazia. sare (CHIM.) 1. (La pl.) Combinaţii cu structură ionică, care se formează prin neutralizarea unui acid cu o bază. în general, s. în soluţii apoase sînt disociate în ioni. S. sînt electroliţi tari. Se mai pot obţine în reacţiile dintre un acid şi o altă sare, dintre metale sau oxizii lor şi acizi sau prin combinarea directă a elementelor. Se cunosc săruri normale (sau neutre), acide şi bazice. S. neutre rezultă prin tratarea cantităţilor echivalente de acid şi de bază (ex. sulfatul de sodiu, Na2S04). S. acide se obţin, în general, de la acizi polibazici şi conţin un număr mai mare de echivalenţi de acid la un echivalent de bază (ex. sulfatul acid de sodiu, NaHSOi; fosfatul acid de sodiu, NaH2PO.K etc.). S. bazice conţin mai mulţi echivalenţi dc bază la un echivalent de acid (ex. carbonatul bazic de plumb, Pb3(0H)2(C03)2). în natură se găsesc cantităţi mari de s. atît în regnul mineral, cît şi în cel vegetal şi animal. Unele s. au un rol important în fenomenele biologice (ex. s. de sodiu, de calciu, de fier etc.), altele constituie materii prime pentru numeroase industrii (metalurgică, chimică, alimentară etc.). De exemplu azotaţii, carbonaţii, clorurile, sulfaţii, fosfaţii etc. — Săruri cuaternare de amoniu, combinaţii organice cu formula generală (R4N)X, obţinute prin reacţia dintre amine terţiare şi derivaţi haiogenaţi reactivi. Se întrebuinţează ca intermediari în unele sinteze din chimia organică. — Săruri duble, combinaţii formate prin cristalizarea împreună, în proporţii definite, a două săruri simple, reţeaua cristalină a s.d. fiind de obicei diferită de a celor două componente. S.d. sînt stabile în stare solidă, iar în soluţii se descompun în componente (ex. alaunii, dolomita etc.). — Săruri de diazoniu, denumire generică pentru d і a z o-derivaţii aromatici. — (AGROCH1M.), S. potasică, în-grăşămînt agricol provenit din amestecarea clorurii de potasiu cu săruri naturale de potasiu măcinate (sil vi nit, kainit etc.). Conţine 30—40% oxid de potasiu şi ar.e "culoare albă, cu particule cenuşii, galbene sau roşii. Este un îngrăşămînt higroscopic, folosit mai mult pe soluri podzolice şi nisipoase cu reacţie acidă, cultivate cu sfeclă de zahăr, cartofi etc. — (FARM.) 5. amară, denumire populară dată sulfatului de magneziu. — S. Seig-nette, KNa(C4H40J-H20. Tartrat mixt de sodiu şi potasiu. Este o substanţă cristalină, incoloră, solubilă în apă. Are proprietăţi piezoelec-trice şi feroelectrice. Se întrebuinţează la prepararea soluţiei Fehling şi ca medicament în tulburările digestiei. — S. de măcriş, combinaţie moleculară, frumos cristalizată,-a unei molecule de acid oxalic cu o moleculă de oxalat acid de potasiu (KHC204 • #2C204 • 2H20). Se foloseşte ca décolorant în industria textilă. — S. de lămîie, denumire populară atribuită impropriu acidului tartric, utilizat drept condiment în alimentaţie. în mod propriu, denumirea de s. de l. este folosită pentru acidul citric. 2. Denumire populară a clorurii de sodiu. Se numeşte şi sare de bucătărie.— (MINER.) S. gemă, clorură naturală de sodiu (NaCl), cristalizată în sistemul cubic. Este incoloră sau divers colorată (cenuşie roşie, albastră etc.), datorită incluziunilor de substanţă argiloasă, bitumi- noasă, de hematit etc.; are luciu sticlos, este uşor solubilă şi are gustul • specific sărat. Zăcămintele importante de s.g. se formează în regiuni aride, prin precipitare chimică, în condiţii de evaporare intensă a apelor sărate din lacuri şi lagune puţin adinei, despărţite de mare prin praguri de nisip, cînd aceste ape îşi reduc volumul de 10—11 ori. în zăcăminte, s.g. apare în stare pură sau asociată cu săruri de potasiu şi de magneziu, sub formă de mase compacte ce alcătuiesc strate, lentile, cuiburi sau impregnează alte roci sedimentare. Deoarece ea are proprietatea ca la presiune să devină plastică, în scoarţa terestră stratele de sare suferă adesea deformaţii complexe, formînd masive, cute etc. în acest mod au luat naştere zăcăminte de sare în diferite perioade geologice, ca de exemplu cele din cambrian, din devonian, din terţiar etc.; cele mai importante se găsesc însă în depozitele permiene (ex. zăcăminte des.g. din Germania, Polonia, România, U.R.S.S., nordul Indiei, R.A.U., S.U.A. etc.). Dintre sărurile apelor marine, s.g. reprezintă cel mai important component (30,060 g/l din totalul de 35,000 g/l de săruri). Din acest motiv, în unele regiuni ale globului se formează şi se exploatează zăcăminte actuale de s.g., care iau naştere, în condiţii favorabile, prin evaporarea acestor ape sărate (ex. lacurile Elton şi Bascunceak din U.R.S.S.). în Republica Socialistă România, numeroase zăcăminte de s.g. se găsesc în zona subcarpatică şi în bazinul Transilvaniei. Se exploatează Ia Slănic (reg. Ploieşti),Tîrgu-Ocna, Ocnele Mari, Ocna-Mureş, Ocna-Dej, Praid, Cacica etc. Principalele ţări producătoare de s.g. sînt: S.U.A., U.R.S.S., Anglia, R.F. Germană, Franţa, India, Canada, Italia, Polonia, România, Spania, Olanda, Brazilia. S.g. reprezintă o importantă materie primă pentru industria chimică, servind la fabricarea carbonatului şi hidroxidului de sodiu, a clorului, a acidului clorhidric, a sodiului metalic etc. Se utilizează în tăbăcărie, în industria conservelor etc. *>fl — Dirtinnnr oiirirlnnoflîr vnl TV SAREMA 306 SARMIENTO De asemenea constituie un important aliment. Conţinutul de clorură de sodiu din organismul animal şi uman are un deosebit rol fiziologic, contribuind la menţinerea-echilibrului osmotic. Cantitatea de sare necesară zilnic unui om adult este de 20 g, cantitate ce se elimină prin rinichi, în sînge se găseşte în proporţie de 9 g%0. şi în această concentraţie este folosită în terapeutică -sub formă de injecţii subcutanate sau intrave-noase de ser fiziologic. Scăderea sau creşterea concentraţiei normale de sare din organism duce la tulburări mai mult sau mai puţin grave. Din acest motiv, ea este adăugată şi în alimentaţia animalelor. Sin. Aa-lit. V. şi salină. Sarema, insulă sovietică (R.S.S. Estonă) situată în Marea Baltică. Suprafaţa: 2 714 km2. Relief slab fragmentat. Pajişti şi păduri de pin. Se practică agricultura, creşterea animalelor şi pescuitul. Oraşul principal: Kingisepp (sta- ţiune balneoclimatică şi port). Sargasselor, Mareamare în Oceanul Atlantic, situată în nord-estul Arhipelagului An-tilelor, cuprinsă în centrul circuitului format de curenţii Atlanticului de Nord (curentul Canarelor, Golfstrom). Suprafaţa: 6—7 000 000 km2. Apele M.S. au transparenţă foarte mare (peste 65 m). Este bogată în peşte. In M.S. migrează anghilele' pentru reproducere. Denumirea provine de la algele Sargassaceae, care se găsesc în cantităţi mari Ia suprafaţa apei. Sargent [sâ:ghnt/, John Singer (1856—1925), pictor a-merican. A studiat Ia Florenţa, Roma şi Paris. A călătorit mult prin Anglia, Olanda şi Spania. Dedicîndu-se în special portretisticii, S. a practicat o pictură eclectică, impresionantă prin virtuozitate şi întemeiată în general pe efecte uşoare (portretul doamnei Gautereau, copiii Wickers ş.a.). Autor de remarcabile peisaje. Sargetia, rîu în Dacia, a-proape de Sarmizegetusa, co-respunzînd, probabil, cu Apa Oraşului (Valea Orăştiei). Potrivit istoricului roman Dio Cassius, în albia acestui rîu şi-a ascuns Decebal tezauruj. Cu toate că el a ucis sclavii care au lucrat la ascunderea tezaurului, romanii au aflat locul de la Bicilis, un sfetnic al lui Decebal. Sargon, numele a doi regi din Mesopotamia antică: Sargon I (2369-2314 î.e.n.), rege al Akkadului, care a instaurat hegemonia akkadieni-Ior semiţi asupra Sumerului şi a organizat prima armată permanentă cunoscută în istoria lumii, cu care a reuşit să înfrîngă oştile coalizate ale oraşelor sumeriene, conduse de Lugalzaggisi; Sargon al II~lea (722—705 î.e.n.), rege al Asiriei, în timpul căruia statul asirian atinge culmea dezvoltării sale economice şi a puterii militare. A cucerit Israelul, a supus Tirul, a terminat cucerirea Siriei începută de către Tiglatpalassar al III-lea şi a înfrînt oştile statului Urartu. S. al Il-lea şi-a construit o nouă capitală, Dur~ŞaTrukin (actualul Khorsabad). sari, piesă principală din costumul femeiesc tradiţional indian. S. este constituit din-tr-o fîşie de ţesătură dreaptă, mai mult sau mai puţin ornamentală, lungă de 5—7 m şi lată de 1 m. S. se poartă înfăşurat în jurul corpului ca o fustă strîmtă, un capăt strîn-gînd mijlocul ca un cordon, iar celălalt capăt liber arun-cîndu-se peste umăr. Sarian, Martiros Serghe-evici (n. 1880), pictor sovietic. A studiat la Moscova şi a călătorit în Turcia, Egipt, Persia. Creator fecund, S. este autorul unui mare număr de tablouri: portrete, peisaje, flori, caracterizate prin vioiciunea cromatică şi prin decorativis-mul viziunii („Depresiunea Ara-rat“, „Amiază**, „Pe muntele Tumanian**, portretul lui I.E. Zarian, autoportret ş.a.). sarică, manta ţărănească lungă, ţesută din fire groase de lînă şi miţoasă pe partea exterioară. S. este purtată de locuitorii regiunilor de munte din ţara noastră. sarmâţi, veche populaţie in-do-europeană, înrudită cu sct-/if, împărţită în triburi, dintre care mai bine cunoscute sînt iazigii, roxolanii şi alanii. Păstori nomazi, s. au venit în valuri succesive din regiunile uralo-caspice, s-au aşezat în sec. al III-lea î.e.n. la vest de Tanais (Don), în stepele din nordul Mării Negre, supunîn-du-i pe sciţi şi asimilîndu-i. în sec. I. e.n. s. s-au stabilit în regiunea dintre Tisa şi Dunăre, iar în sec. al III-lea în cîmpiile din Moldova şi Muntenia. Puterea politică şi militară a s. a fost distrusă de goţi şi huni în sec. III—IV. S. au fost asimilaţi de slavii vechi, de geto-daci şi de alte populaţii cu care au convieţuit. sarmaţiăn (STRAT.), ultimul etaj al miocenului din sud-estul Europei, reprezentat prin depozite detritice, calcare oolitice şi calcare organogene, care conţin faună de lamelibranhiate, gasteropode, foraminifere, brio-zoare, viermi tubicoli etc., adaptate Ia un regim de ape salmastre. în Republica Socialistă România, depozite s. se cunosc în Platforma Moldovenească, în sudul Dobrogii, în zona precarpatică, în Depresiunea Maramureşului, în Depresiunea Getică, în Depresiunea Transilvaniei ş.a. Formaţiile s. de la Boldeşti şi de la sud—est de. Tîrgu-Jiu cuprind zăcăminte de petrol; în Platforma Moldovenească şi în Depresiunea Transilvaniei, s. conţine gaze naturale, iar în regiunea Suceava cărbuni. Sarment /sarma], Jean (n. 1897), autor de comedii şi actor francez. Opera sa dramatică, inegală ca valoare, exprimă amărăciunea renunţărilor impuse de societatea burgheză, faţă de care autorul are o făţişă atitudine critică („Căsătoria lui Hamlet**, 1922; „Sînt prea mare pentru mine*.*, 1924; „Cei mai frumoşi ochi din lume“, 1926; „Mamouret**, 1943, trad. rom.). Sarmiento, Domingo Faus-tino (1811 — 1888), scriitor şi om politic argentinian. A militat împotriva tiraniei dictatorului Rosas, a trăit în repetate rînduri în exil şi a ocupat diverse funcţii de stat, fiind şi preşedinte al republicii (1867— 1874). Opera sa (53 de volume) cuprinde romane („Facundo, sau civilizaţie şi barbarie**, 1845 SARMIZEGETUSA 307 SARTRE considerat drept o capodoperă a literaturii sud-americane), studii politice, pamflete etc. Adversar al oricărei forme aristocratice şi clasicizante legate de tradiţiile secolului de aur spaniol, S. a adoptat o poziţie romantică de orientare democratică. Sarmizegetusa, capitala statului dac în vremea lui De-cebal, situată în apropierea satului actual Grădiştea Muncelului. Sarmizegetusa, sat în raionul Haţeg, reg. Hunedoara, pe locul oraşului antic Colonia Vipia Traiana Augusta Dacica ridicat de romani în anul 110 e.n., centrul politic, comercial şi religios al provinciei romane Dacia, devenit în sec. al III-Iea metropolă. Aici viaţa orăşenească a continuat şi după retragerea romanilor (271). sarong, element de port malaiez, de forma unei fuste lungi şi strîmte, purtată deopotrivă de bărbaţi şi de femei. saros (ASTR.), ciclu după care se repetă eclipsele de Soare şi de Lună, cunoscut încă din vechime de asiro-caldeeni. S. are 18 ani şi 11 zile. Saroş (pînă în decembrie 1964), vechea denumire a comunei Delenii din raionul Tîr-năveni, reg. Mureş-Autonomă Maghiară, situată în Podişul Tîrnavelor. 2 880 Ioc. (1965). Mare centru de extracţie a gazului metan. Saroyan [saroizn], William (n. 1908), prozator nord-ame-rican de origine armeană. Scrierile sale, inspirate din viaţa oamenilor simpli şi a copiilor, majoritatea cu ecouri autobiografice, unele atingînd tare ale societăţii capitaliste (şomajul, ura rasială ş.a.), se remarcă prin spontaneitatea inspiraţiei, umorul amar, tendinţa spre optimism, precum şi printr-un stil vorbit, extrem de personal (volume de nuvele: „îndrăzneţul tînăr de pe tra-pez“, 1934; „Un american de baştină*1, 1938; „Mă numesc Aram**, 1940; romane: „Comedia umană**, 1943; „Aventurile lui Wesley Jackson", 1946; piese de teatru: „Clipe de viaţă**, 1939, trad. rom., „Inima mea e pe înălţimi**, 1939, trad. rom.; „Vechiul şi dulcele cîntec al dragostei**, 1941 ş.a.). Sarpi, Paolo(supranumit Fra Paolo) (1552-1623), scriitor italian, călugăr, gînditor umanist. S. a combătut tutela statului papal asupra statelor italiene, susţinînd ideea autonomiei puterii laice faţă de biserică. în lucrările sale, dintre care cea mai însemnată este „Istoria Conciliului din Trento** (1619), a atacat cu violenţă contrareforma şi politica iezuiţilor, demascînd abuzurile să-vîrşite în numele bisericii. A făcut cercetări în domeniul anatomiei şi astronomiei. Sarraute [sarot/, Nathalie (n. 1901), scriitoare franceză, reprezentantă a „noului roman** (M. Butor, A. Robbe-Gril-let ş.a.). A debutat cu mici poeme, influenţate de su-prarealism. S. respinge mijloacele literaturii psihologice tradiţionale, optînd pentru surprinderea comportării involuntare a personajelor şi pentru dialogurile al căror subtext relevă caracterele. Straniile sale construcţii sînt însoţite uneori de o autentică poezie a sugestiei („Portretul unui necunos-cut“, 1949) sau de o ascuţită notă satirică la adresa marii burghezii pariziene („Planeta-riumul**, 1959). A mai scris eseul „Era suspiciunii** (1956) şi romanul „Fructele de aur“ (1963). sart (NAV.), parîmă din grupul manevrelor fixe, care susţine lateral (în borduri) un arbore de navă. Sarto, Andrea del (1486— 1531), pictor italian din şcoala florentină. Influenţat de Leo-nardo da Vinci şi de Michel-angelo, S. a desfăşurat o prodigioasă activitate, numărul tablourilor pictate de el fiind impresionant. Pictura sa, elegantă şi armonioasă, se caracterizează prin desenul graţios, prin cromatica tandră, prin evitarea tensiunilor şi contrastelor puternice („Naşterea Fecioa-rei“, „Madona între sfinţi**, „Madonna del Sacco“, „închinarea magilor** ş.a.). Sartre fsartr], Jean Paul (n. 1905), filozof, scriitor şi publicist francez, reprezentant al aripii „ateiste**a existenţialismului. între 1941 şi 1944 J. P. Sartre a luat parte activă la Rezistenţă, iar după război a militat pentru pace, pentru apărarea libertăţilor democratice, împotriva acţiunilor agresive ale imperialismului. Potrivit concepţiei Iui S., influenţată de fenomenologia lui Husserl şi de Heidegger, „existenţa precedă esenţa**, omul (individul) mai întii există şi apoi devine, prin libera lui alegere, ceea ce este. Existenţa fiind, după S., contingenţă, absurdă, lipsită de -sens (prin ea „neantul** vine în luine), omul poate să-i dea un sens, să dobîndească o existenţă „autentică** numai smulgîndu-se din conformismul vieţii cotidiene, ca şi din strînsoarea normelor morale; el trebuie să devină conştient de libertatea sa şi să se „aleagă**. „Condamnat la libertate**, omul sartrian trăieşte o stare perpetuă de anxietate („angoasă*'). Ponderea acordată libertăţii şi alegerii, căutarea realizării de sine a personalităţii constituie un filon umanist în gîndirea lui Sartre, filon care s-a accentuat în cursul evoluţiei acesteia. Dar iluzia unei libertăţi şi „autenticităţi** independente de societate şi de valorile sociale obiective, analiza abstractă, ruptă de condiţiile social-istori-ce şi de datele ştiinţelor concrete, a problematicii omului, ipostazierea trăirilor negative („angoasa**, „grija**) au dat antropologiei din lucrările fundamentale ale lui S. („Existenţa şi neantul**, 1943; „Existenţialismul este un umanism", 1946) un caracter individualist, subiectivist şi o coloratură pesimistă. în ultimii ani, S.,. preocupat de găsirea unor solu- SAS 308 SAT ţii realiste ale problemelor omului, încearcă să se apropie de marxism, pe care îl defineşte ca „singura antropologie filozofică posibilă" şi singurul umanism real („Critica raţiunii dialectice", 1960), fără să izbutească să se desprindă încă de subiectivismul şi de apriorismul fenomenologic din lucrările sale iniţiale. Activitatea literară a lui S. sc desfăşoară în strînsă legătură cu concepţia sa filozofică. Primul său succes literar, „Greaţa" (1938), abordează tema gratuităţii existenţei umane, reluată şi în povestirea „Zidul" (1939). în piesa „Muştele" (1943), tragedia lui Oreste capătă semnificaţia unei alegorii antifasciste, dar şi a unei ilustrări a problematicii existenţialiste a libertăţii, abordată şi în piesa „Uşi închise" (1945). Evoluţia scriitorului spre poziţii politice progresiste şi înţelegerea necesităţii unei arte „angajate" este oglindită în piesa „Morţi fără mormînt" (1946). „Tîrfa respectuoasă" (1946) este o satiră a făţărniciei moralei burgheze şi o demascare a rasismului. Pe teme protesta-tare sînt scrise şi piesele „Diavolul şi bunul Dumnezeu" (1951), „N( krasov" (1956, trad. rom. sub titlul „Adevărul, numai adevărul") şi „Sechestraţii din Altona" (1960). Romanul tetralogie „Drumurile libertăţii" (1945—1949, neterminat) reia problema intelectualului angajat. în 1964 a apărut primul volum („Cuvintele") dintr-o serie de romane autobiografice. Ca prozator, S. este mînuitorul virtuos al unei îndrăzneţe tehnici literare, care valorifică procedeele naraţiunii în planuri paralele şi ale curentului „fluxului conştiinţei". Este fondatorul revistei „Les Tcmps Modernes", deschisă şi contribuţiilor sociologice marxiste. sas (TEHN.), încăpere sau compartiment dintr-un sistem tehnic sau dintr-o instalaţie, care poate comunica alternativ cu alte încăperi ori cu exteriorul (ex. s. chesonului pneumatic pentru executarea fundaţiilor; s. unei ecluze dintr-un sistem hidrotehnic; com-partimentul-tampon la intrarea într-un depozit frigorific). Sasaki, Kozo (n. 1901), preşedinte din 1965 al Partidului Socialist din Japonia. Sasanizi, dinastie de şahi persani (226—651), dintre care cei mai cunoscuţi au fost; Ardaşir I (226—241), întemeietorul dinastiei; Şapur I (242— 272), învingătorul lui Valerian; Şapur al II-lea (309 — 379) şi Chosroe I (531-579). Statul Sasanizilor cuprindea, pe lîngă Iran, Afganistanul, Irakul, o mare parte din Armenia şi Gruzia ş.a. în timpul dinastiei S. s-au format relaţiile de producţie feudale, iar zoroastrismul a devenit religie de stat. Şahii S, au purtat numeroase războaie cu statele asiatice vecine, cu romanii şi cu Imperiul bizantin; în anul 651, statul Sasanizilor a fost cucerit de arabi. Sascut-Tîrg, comună în raionul Adjud, reg. Bacău, situată în lunca Şiretului. 3 680 loc. (1965). Industrie alimentară (fabrică de zahăr). Sas katche wan [ svschqcbuzn /, rîu în sudul Canadei (1 928 km), format prin confluenţa nurilor S. de Sud şi S. de Nord. Izvorăşte din Munţii Stîncoşi şi se varsă în lacul Winnipeg. A-pele sale sînt folosite în irigaţii. Navigabil pe 1 450 km. Sassetta, Stefano di Giovan-ni, il (1392—1450), pictor italian din şcoala sienneză. De formaţie artistică eclectică, S. păstrează, într-o epocă de afirmare a viziunii rinascentiste, nostalgia picturii gotice şi a miniaturilor burgunde. Creaţia sa, remarcabilă pjrin farmecul narativ şi atmosfera de basm, este dominată de acordul dintre volume, culoare şi lumină. Ea se distinge de asemenea prin compoziţia elegantă, delicateţea suavă a figurilor şi prin fineţea execuţiei („Po-lipticul sfîntului Francisc", 1437-1443). Sassoon fszsu.'n], Siegfried (n. 1886), scriitor englez. Primul război mondial a reprezentat o experienţă hotărîtoare pentru formaţia sa. Oscilaţia între pesimism, revoltă şi aspiraţia spre cucerirea păcii sînt notele dominante ale operei sale (volumul de poezii „Poeziile războiului", 1919; „Memoriile complete ale Iui GeorgeShers- ton", 1937; romanul „Călătoria lui Siegfried, 1916-1920", 1945 ş.a.). ^ saşi, denumire generică a populaţiei germane originară din Flandra, din părţile Rinului şi Mosellei şi din Saxo-nia, colonizată în Transilvania în sec. XII—XIII. S. au fost aşezaţi pe Tîrnave, în părţile Sibiului, ale Braşovului şi ale Bistriţei, beneficiind de numeroase privilegii acordate de regii Ungariei. Au avut o contribuţie însemnată la dezvoltarea economică (meşteşugurile* comerţul şi implicit oraşele) şi culturală a Transilvaniei. sat, formă de aşezare umană, a cărei populaţie se ocupă îndeosebi cu agricultura. Este o categorie social-teritorială complexă, alcătuită dintr-o aglo-merăre de case şi dependinţe („vatra satului") şi dintr-un teritoriu de pe care se obţine producţia agricolă (numit în ţara noastră hotarul, moşia sau mereaua satului). Cea mai veche formă de proprietate în s. româneşti era stăpînirea în devălmăşie a pămîntului de către obştea sătească. Fiecare familie avea un Iot egal în folosinţă, dar lotul (delnifă în Ţara Românească, jirebie în Moldova, sesie în Transilvania) se trăgea la sorţi în fiecare an. Pădurea, apele, păşunile erau folosite în comun. Cu timpul, obştile săteşti au început să se diferenţieze, loturile devenind ereditare şi inegale ca întindere. Prin ridicarea unei pături mai avute (cnejii, juzii) se creează premisele stăpînirii feudale a satelor. Totuşi, în timpul orîndui-rii feudale şi chiar în cel al orînduirii capitaliste s-au păstrat, în special în regiunile de, munte şi de dealuri, satele libere stăpînite de obşti (moşneni sau moşteni în Ţara Românească, răzeşi în Moldova, comunităţi de avere în Transilvania). Satele boiereşti şi mănăstireşti, constituite mai ales în preajma întemeierii statelor feudale, au rezultat din cotropirea feudală a străvechilor obşti libere şi din aservirea ţăranilor liberi. Aceştia din urmă îşi păstrau organizaţia de obşti, cu dreptul de folosinţă al delniţei (jerebie, sesie) SATAN 309 SATO şi a părţilor comune, dar erau obligaţi a plăti dijmă (a zecea parte din produse în natură) şi de a executa claca pentru stăpîn. în România există peste 15 000 de sate. Mărimea, forma şi structura lor variază în funcţie de o serie de factori geografici, istorici şi social-eco-nomici. în regiunile de cîmpie predomină satele mari (în general 2 000—3 000 de locuitori), în care casele sînt grupate compact; în regiunile de deal, satele cu o populaţie de 500 — I 500 de locuitori, cu case înşirate în general de-a lungul văilor sau drumurilor ori uşor răsfirate datorită viilor şi livezilor care se întind printre case (acest tip de s., cu diferite variante, are cea mai largă răs-pîndire pe teritoriul ţării); în regiunile muntoase, satele mici (300—500 de locuitori), cu case în general mult distanţate unele de altele, iar în depresiunile intramontane sate mai mari şi cu case mai adunate. Satan (ebr. haschatân „duşman*4), numele „spiritului răului*.* în diverse religii. Apare drept căpetenia diavolilor, ca stăpîn al iadului şi principalul vinovat de existenţa răului în lume. Este numit şi: Belzebut, Beliah diavolul, Şeitan (la mahomedani) etc. satarâle (în . evul mediu în ţările române), denumire generală a dărilor excepţionale. satelit (lat. satelles, -iiis „însoţitor**) 1. (ASTR.) Corp ceresc care se roteşte în jurul altui corp ceresc mai masiv decît acesta. — Sateliţi naturali ai planetelor, corpuri cereşti care se rotesc în jurul planetelor, sub acţiunea atracţiei acestora, şi pe care le însoţesc în mişcarea lor de revoluţie în jurul Soarelui. S. n. ai p. descriu, în jurul planetelor cărora le aparţin, elipse, după legile de mişcare ale planetelor în jurul Soarelui. Pămîntul are un satelit (Luna), Mercur, Venus şi Pluton nu au s,, Marte are doi, Iupiter are doisprezece, Saturn nouă, Uranus cinci, Neptun doi. — Sateliţi naturali ai stelelor■, corpuri cereşti luminoase (stele) sau întunecate (planete) care se rotesc în jurul unor stele, uneori fiind vizibile (stele), alteori invizibile (stele sau planete), putînd fi detectate prin mijloace spec-troscopice, fotometrice sau după felul mişcării (ondulate) a stelei principale pe bolta cerească. Pe această din urmă cale s-a pus în evidenţă existenţa unor planete ale unor stele de ordinul 'de mărime al planetei Iupiter. — Sateliţi artificiali ai Pămîntului, corpuri artificiale lansate în spaţiul circumterestru şi capabile să se mişte un anumit timp în jurul Pămîntului fără consum suplimentar de energie. Pentru plasarea lor pe orbită trebuie comunicată aparatului de zburat (rachetei) o viteză cuprinsă între 7,9 şi 11,2 km/s (v. şi v i-t e z e c o s m i c e). 2. (TEHN). Roată dinţată care se poate roti liber în jurul unui ax al unui portsatelit, precum şi, împreună cu acesta, în jurul axului roţii planetare. în acest mod, o mişcare de rotaţie poate fi transformată în alte mişcări de rotaţie cu raporturi de transmisiune diferite, în funcţie de condiţiile de lucru ale mecanismului. V. şi mecanism planetar. Satie [sati/, Erik (1866— 1925), compozitor francez. Personalitate originală, ataşat de' mai toate curentele de avangardă, S. a fost mentorul estetic al grupului „celor ş a s e“. Muzica sa, plină de spirit, caracteristică prin melodia şi armonia îndrăzneaţă, delicată, poartă adesea titluri derutante („Piese în formă de pară“, „Piese reci“, „Gymno-pedii“, „Sonatina birocratică** etc.) şi relevă o gîndire antiaca-demică, neconformistă, dotată cu simţul umorului şi al ironiei. satiră 1. Specie a poeziei lirice, în care se demască şi se ridiculizează, cu intenţii moralizatoare, aspecte negative ale vieţii individuale sau sociale. Puţin dezvoltată la grecii antici, ea a fost cultivată mai ales de romani (H o r a ţ i u, Iuve-n a 1). în epoca modernă, în literatura universală specia a fost ilustrată de Ariosto, J. du Bellay, Boileau, Dryden, Pope, A. Cantemir, Heine ş.a. în literatura română au scris s. Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, D. Bolintineanu, M. Eminescu, Al. Vlahuţă ş.a. 2. Orice scriere cu caracter de critică batjocoritoare, vehementă. satiri, divinităţi minore din mitologia greacă. Iniţial zeităţi ale fecundităţii solului, au fost curînd asociaţi cu Dionysos (Bachus), făcînd parte din cortegiul acestui zeu. Făpturi Satir cu menadă pe jumătate animalice, cu urechi ascuţite şi picioare de ţap, s. cutreieră, pe jumătate beţi, pădurile şi pajiştile, în reprezentările plastice apar cu pocalul sau cu tirsul în mînă; adeseori în tovărăşia lui Dionysos şi a nimfelor. satîrgii, denumire a oştenilor lefegii din armata ţărilor române în sec. XVI —XVII, după denumirea unui corp de oaste turcească înarmat cu securi. Satlej, rîu în sudul Asiei (1 500 km), pe teritoriul R.P. Chineze, Indiei şi Pakistanului, afluent pe stînga al Indului. Izvorăşte din Podişul Tibet, în India, pe S. s-a construit complexul hidroenergetic Bha-kra-Nangal. Satmari, Alexandru (1872— 1933), pictor român, fiu al pictorului Carol Popp de Szat-mâry. A studiat la Bucureşti cu Th. Aman şi Gh. Tattarescu. A pictat peisaje influenţate de N. .Grigorescu, apoi, inspirat de motivele peisajului dobrogean, a evoluat spre o viziune mai personală. S. a fost şi decorator de teatru şi restaurator de picturi. Sato, Eisaku (n. 1901), om politic japonez,. preşedinte al Partidului liberal-democrat (din 1964), prim-ministru al Japoniei (din 1964). între 1948 şi 1964 a fost, în repetate rîn-duri, ministru în guvernele li-beral-democrate. SATRAP 310 SATURN satrap, guvernator a! unei provincii în vechiul Imperiu persan, cu puteri aproape nelimitate. Satsuma, denumire dată faianţei japoneze produse în pro-vinciaS. Manufacturile din S. Selîuma au fost fundate de ceramişti veniţi din Coreea şi au devenit celebre mai ales din sec. al XVIII-Iea. Piesele de S. (vase de flori, statuete etc.) au forme elegante şi sînt decorate cu ornamente aurite, deseori uşor reliefate. Satu-Mare, oraş regional în reg. Maramureş, reşedinţă de raion, situat pe valea Someşului. 64 850 loc. (1965). Industrie constructoare de maşini şi de prelucrare a metalelor (vagonetc de mină şi utilaje Sa tu-Marc. i miniere, maşini de aragaz, piese de schimb), textilă şi a confecţiilor (ţesături de bumbac, confecţii, tricotaje), de prelucrare a lemnului (cherestea, parchete, mobilă) şi alimentară (produse lactate, carne). Nod de cale ferată. Aeroport. Teatru dramatic. Orchestră simfonică. Monumente istorice: biserica „cu lanţuri** (1788— 1807), catedrala (1798), casa muzeului (sec. al XVII-Iea). Muzeu regional. — Raionul S.-Atf., cu 94 690 Ioc. (1965). Industrie alimentară, de prelucrare a lemnului (Ardud). Culturi de cereale, plante industriale (in, cînepă), legumicultura (suprafeţe întinse irigate). Pomicultură (meri ionatan) şi viticultură (Ardud). Creşterea animalelor pentru carne şi lapte. Satu-Mare (Sătmar), vechi comitat situat în nord-vestul Transilvaniei, cu centrul în cetatea cu acelaşi nume, menţionată de cronicarul maghiar Anonnymus ca făcînd parte din „ducatul** (voievodatul) Iui Menumorul Ia începutul sec. al X-lea. Comitatul este atestat documentar, pentru prima oară, în 1181. saturat (CHIM.) 1. (Despre unii compuşi chimici) Care nu poate forma compuşi de adiţie. 2. (Despre unele soluţii) Care nu mai dizolvă noi cantităţi din substanţa conţinută. saturaţie (FIZ.), stare a unui sistem fizico-chimic sau tehnic în care, prin variaţia unui anu- Urul oraţului mit parametru, a tost atins asimptotic maximul unei mărimi ce caracterizează sistemul. Prin extensiune, se numeşte s. şi acea stare a sistemului în care mărimea caracteristică nu şi-a atins încă maximul, dar valoarea ei este foarte apropiată de acesta; în a-această situaţie, creşterea în continuare a valorii mărimii caracteristice necesită sporirea considerabilă a valorii parametrului. După natura sistemului sau a mărimii caracteristice, se deosebesc stări de s. ale soluţiilor, vaporilor, tranzistoarelor etc. sau stări de s. electrică, magnetică etc. Saturn (în mitologia romană), divinitate arhaică a semănăturilor şi a recoltelor îmbelşugate, identificată la un moment dat cu zeul C r o n o s din mitologia greacă. Potrivit mitului, după ce a domnit un timp ca divinitate supremă, S. a fost detronat de Iu-piter şi adăpostit în Latium, unde i-a învăţat pe locuitori agricultura şi a instaurat o „vîrstă de aur**, de pace şi de abundenţă. In amintirea acestei epoci, reminiscenţă mitică a regimului de egalitate socială din comuna primitivă, se celebrau Ia Roma, între 17 şi 19 decembrie, Sa-turnaliiU, cînd orice muncă era întreruptă, nu se declarau războaie şi se suspenda puterea stăpînilor asupra sclavilor. Saturn (ASTR.), planetă, a doua în ordinea mărimii, în sistemul solar, aflată Ia 9,55 unităţi astronomice (I 428 mii. km) de Soare, în jurul căruia se roteşte în 29,46 ani. S. face parte din grupa planetelor mari: are diametrul egal cu 9,47 dia-metre terestre, masa de 95,22 ori mai mare decît cea a Pă-mîntului, densitatea medie de 0,69 g/cm3 şi perioada de rotaţie la ecuator de 10 ore şi 14 minute. Are nouă sateliţi. Este înconjurat de un inel format dintr-o mulţime de mici corpuri şi pulberi, care se ro- SATURNIN 311 SAVA tesc în jurul planetei aproape în acelaşi plan, diametrul inelului fiind de 276 000 km, iar grosimea sa de mai puţin de 20 km. Din cauza poziţiei relative a planetei faţă de Pămînt, deschiderea aparentă a inelului variază în aşa fel, încît din 13 în 15 ani, cînd Pămîntul trece prin planul inelului, el să se înfăţişeze pe muchie. Inelul este împărţit în trei regiuni concentrice diferite. S.are temperatura superficială de — 150°C şi atmosfera formată din hidrogen, metan, amoniac. Pe suprafaţa planetei se observă sisteme de benzi paralele cu ecuatorul, însă mai puţin intense decît cele ale lui lupiter. S. are o emisie de unde radio, descoperită în 1957, mai puţin puternică decît emisia lui lupiter. Unul dintre sateliţii săi, Titan, posedă o atmosferă de metan. saturnin, tip de vers (probabil predominant iambic), cu o alcătuire metrică insuficient cunoscută, caracteristic poeziei latine arhaice. In versuri s. au fost scrise epitafurile a doi membri ai familiei Scipio şi extrasele din „Odiseea** traduse de Livius Andronicus. saturnism (lat. med. sa-turnus „plumb**, în limbajul alchimiştilor; MED.), boală profesională provocată de intoxicaţia cronică cu plumb. Apare la tipografi, pictori, lucrători din fabricile de acumulatoare. Manifestările principale ale s. sînt: colica abdominală saturnină, stomatita, tul-* burări reuropsihice (encefalite, nevrite, paralizii), anemie, înrăutăţire progresivă a stării generale. Tratamentul s. constă în suprimarea contactului cu plumbul şi eliminarea acestuia din organism cu ajutorul unor substanţe chimice, cum este EDTA (etilendiaminotetraace-tat de sodiu). în cadrul măsurilor de protecţie a muncii, categoriilor de muncitori pare lucrează cu plumb li se asigură zilnic lapte antidot. „Satyrul", revistă umoristică, apărută la Bucureşti, săptămî-nal, între 6 februarie şi 5 iunie • 1866, sub redacţia lui B.P. Has-deu. A avut printre colaboratori pe N. Nicoleanu, Şt. Vel-lescu, I.C. Fundescu ş.a. Saul, rege semilegendar al statului sclavagist Israel (sec. al XI-lea î.e.n.), potrivit tradiţiei, întemeietorul acestuia. A fost ucis într-o luptă cu filistenii; urmaşul său David a unificat statele sclavagiste Israel şi Iudeea. sâulă (NAV.), parîmă subţire folosită la bordul unei nave pentru legarea suplimentară a unor vele, legarea bandulei, ridicări de pavilioane etc. saurieni (gr. sauros „şopîr-lă“), ordin de reptile cu pielea acoperită cu solzi cornoşi şi cu o singură arcadă a craniului. Corpul are forme variate (cilindrică, comprimată lateral etc.), coada este de obicei lungă. Majoritatea s. au membrele bine dezvoltate, la altele membrele sînt rudimentare sau lipsesc (ex. Ia năpîrcă). Se hrănesc mai ales cu nevertebrate. Trăiesc în toate continentele (ex. guşterul, şopîrlele). Saussure [ sosûrJ, Ferdinand de (1857—1913), lingvist elveţian, specialist în gramatica comparată a limbilor indo-europene şi în lingvistica generală. A fost profesor la Paris (École des Hautes Études) şi la Universitatea din Geneva. Lucrările lui publicate în timpul vieţii sînt puţine. A rămas remarcabil „Memoriul asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene** (1879), scris la vîrsta de 21 de ani; postum, a apărut lucrarea fundamentală „Curs de lingvistică generală** (1916), tradus în numeroase limbi, şi o „Culegere a publicaţiilor ştiinţifice ale lui Saussure (1922). S. a promovat concepţia justă că faptele de limbă constituie un sistem; manifestînd însă preferinţă pentru studiul sincronic al limbii, a subapreciat legătura dintre dezvoltarea limbii şi istoria societăţii. Este creatorul aşa-numitei şcoli lingvistice franceze. Concepţiile luiS. stau la baza structuralismului şi fonologismului din lingvistica actuală. saussurit [sosürit] (PE-TROGR.), agregat fin cristalizat de albit, epidot, zoizit, sericit şi calcit, care rezultă prin transformarea plagioclazilor calcici din rocile bazice supuse diferitelor procese metamorfice. sauvignon [sovinoJ (VITI-CULT.), soi de viţă de vie originar din Franţa, baza sortimentului de Ia Châtcau Yquem-Bordeaux. Are struguri mici. cilindrici şi îndesaţi, cu boabe verzui, rotunde şi transparente. Produce vinuri fine, demiseci, de calitate superioară. în ţara noastră reprezintă soiul de bază al podgoriei Drăgâşani, dar este răspîndit şi în alte podgorii. Se cunosc două varietăţi: s. mic şi s. mare. Vinul de s. a obţinut mai multe medalii de aur şi diplome de onoare Ia concursurile internaţionale (Ljubljana; Montpellier, 1959). Sava, rîu în R.S.F. Iugoslavia (940 km), afluent pe dreapta al Dunării. Se formează prin confluenţa a două rîuri care izvorăsc din Alpii Iulieni. Navigabil (pe 600 km). Trece prin oraşele: Ljubljana, Zagreb, Belgrad. Sava, Ion (1900-1947), regizor român. înzestrat cu o întinsă cultură artistică regizorală, S. a adus în teatrul românesc o concepţie nouă, creatoare, opusă conformismului şi convenţionalismului. Regizor al Teatrului naţional din Iaşi şi al celui din Bucureşti SAVANĂ 312 SAXONî înzestrat şi ca desenator, S. a montat o serie de spectacole valoroase cu piese din dramaturgia naţională şi universală, în formule regizorale originale şi într-o viziune plastică şi dinamică (,,Macbeth“ de Shakespeare, spectacol experimental cu măşti). Teoretician al artei regizorale si pedagog, S. a dezbătut în presă problemele esenţiale ale teatrului românesc şi a lăsat postum cîteva lucrări dramatice inedite. în 1947 a înfiinţat o şcoală de teatru. savană, formaţie vegetală erbacee, caracteristică regiunilor tropicale cu perioade lungi secetoase (trei-opt luni), alcătuită din graminee înalte (pînă la 2—3 m) care so dezvoltă abundent în sezonul ploios; în cadrul lor se întîlnesc şi arbori capabili să reziste la condiţiile de secetă (baobab, acacia ş.a.). S. sînt dezvoltate larg în Africa, mai restrînse în Asia, în Australia şi America de Sud. Savang Vatthana (n. 1907), rege al statului Laos din 1959. S-a urcat pe tron la moartea tatălui său, Sisavang Vong. savâr (după numele fizicianului francez F. Savart, 1791 — 1841; METR.), unitate de măsură pentru intervalele muzicale; un savar este intervalul dintre două sunete simple pentru care logaritmul zecimal al raportului supraunitar al frecvenţelor este egal cu 0,001. Savarul este de 301 ori mai mic decît o octavă. sâvica,fază ~ (GEOL.), fază de mişcări tectonice, care s-a manifestat între oligocen şi miocen în Munţii Pirinei, Alpi, Carpaţii Orientali, Apenini etc., determinînd formarea de cute, falii şi încălecări de strate. Savigny [sâvini], Friedrich Karl von (1779—1861), jurist german. A fost profesor de drept roman la Universitatea din Berlin. S. a întemeiat şcoala istorică a dreptului, susţinînd teza idealistă potrivit căreia dreptul izvorăşte organic din „spiritul** fiecărui popor. A combătut ideea codificării dreptului. Op. pr.: „Despre chema-. rea timpului nostru spre legiferare şi ştiinţa juridică**, „Sistemul dreptului roman actual**. Savoia, provincie istorică situată în partea de sud-est a Franţei. Stăpînită de romani (121 î.e.n.—407 e.n.), de bur-gunzi (sec. al V-lea), a făcut parte din Imperiul Iui Carol cel Marc. Ducat (1416-1720) şi ţară de origine a casei de Savoia, care a domnit în regatul Sardiniei; între 1720 şi 1860 a făcut parte din acest stat. în 1860 S. a fost inclusă în statul francez. Savonarola, Girolamo (1452—1498), călugăr dominican, originar din Ferrara, superior al mănăstirii sf. Marcu din Florenţa. A avut un important rol politic în Florenţa între anii 1494 şi 1498, cînd, folosindu-se şi de vocaţia sa oratorică, a redus autoritatea signorici şi a curiei papale şi a impus un regim teocratic. împins de fanatism, a distrus numeroase opere de artă care au făcut gloria Renaşterii florentine, considerîndu-le ca mărturii ale vanităţii. Excomunicat, a fost ars pe rug ca eretic. Savrasov, Aleksei Kondra-tievici (1830—1897), pictor rus, exponent al curentului realist-critic. A studiat la şcoala de pictură din Moscova. Peisa-gist prin excelenţă, S. este autorul mai multor lucrări cu caracter elegiac, meditativ („Stăn-cuţele**, „La marginea rîului**, „Ostrov la Sokoîniki**, „Mănăstirea Pecerska**). Savul, Mircea Ion (1895 — 1964), geolog şi geochimist român. A fost profesor de mineralogie Ia Universitatea din Iaşi ganului şi a elementelor majore din rocile carbonatice din Republica Socialistă România, geotermometria şi ana- liza structurală petrologică etc. Op. pr.: „Erupţiunile de dia-baze din nordul Dobrogei'* (1931), „Cristalinul munţilor Bistriţei între Dorna şi Borca** (1935). Laureat al Premiului de stat (1952). savura (DRUM.), material granular (cu dimensiuni pînă la 20 mm), obţinut prin concasa-rea pietrelor; se foloseşte ca agregat mineral la construcţia îmbrăcăminţilor rutiere. Saxa, denumire a provinciei M. I. Savul şi membru al Academiei R.P.R. Autor a numeroase lucrări privind petrografia formaţiilor eruptive din nordul Dobrogii şi a formaţiilor mctamorfice din Carpaţii Orientali, geochi-mia vanadiului,fosforului, man- Porţelan de Saxa istorice germane Saxonia, folosită pentru porţelanul produs în manufactura de Ia M e i s s e n . saxofon (din Sax, numele inventatorului, şi gr. phone „sunet**), instrument de suflat din metal (alamă) cu ancie simplă şi tub conic. Familia s.> compusă din şapte tipuri (so-pranino, sopran, alto, tenor, bariton, bas şi contrabas), acoperă aproape întreaga scară muzicală. Se întrebuinţează cu precădere în formaţiile de muzică uşoară. Saxo Grammaticus (c. 1140—1206 sau 1216), cronicar danez, autorul scrierii „Faptele danezilor** („Gesta Danorum** sau „Historia Danica**), important monument literar al evului mediu danez şi una dintre principalele surse pentru studierea legendelor istorice şi a cîntecelor eroice ale vechilor popoare germanice. Subiectul tragediei „Hamlet** a lui Shakespeare a fost inspirat din cronica sa. saxoni, neam germanic care popula ţinuturile cuprinse între Elba şi Rin. O parte din s. au SAXONIA INFERIOARĂ 313 SĂGEATĂ participat, alături de angli şi iuţi, la cucerirea şi Ia colonizarea Britaniei (sec. V—VII), în urma a numeroase războaie (772 — 804), s. au fost supuşi şi creştinaţi cu forţa de Carol cel Mare. Saxonia Inferioară, land în nordul R.F. Germane. Suprafaţa: 47 383 km*. Populaţia: 6 761' 600 loc. (1963). Centrul administrativ: Hanovra. în cea mai mare parte are relief de cîmpie, în sud relief deluros şi muntos. Cuprinde şi insulele Frisice de Est. Din subsol se extrag minereuri de fier (aproximativ 2/3 din cantitatea de minereuri de fier extrasă în R.F. Germană), petrol (85%), gaze naturale, săruri de potasiu, sare gemă. Principalele ramuri industriale: siderurgia (Salz- gitter, Peine ş.a.), industria construcţiilor de maşini, care produce automobile şi tractoare (Wolfsburg — întreprinderea „Volkswagen** —, Braunschweig, Hanovra), maşini-unelte, aparatură, industria optică (Braunschweig), construcţii navale (Emden, Wilhelmshaven ş.a.), precum şi industria chimică, textilă, alimentară etc. Se cultivă secară, ovăz, sfeclă de zahăr, cartofi, legume etc. Este dezvoltată creşterea animalelor (bovine, porcine) pe baza păşunilor şi a plantelor furajere cultivate. Este străbătută de canale navigabile (Mittelland . Kanal, Dortmund-Ems ş.a.). Porturi maritime: Wilhelmshaven, Emden, Cuxhaven ş.a. saxoni ân (STRAT.), permianul mediu din vestul Europei, reprezentat prin depozite continentale detritice, care conţin resturi de peşti, stegocefali, reptile, insecte, crustacee, la-melibranhiate etc. şi resturi de gimnosperme. în unele regiuni cuprinde intercalaţii de cărbuni. S. îi corespunde k u n g u r i a-n u 1, dezvoltat în U.R.S.S. şi în sudul Europei, în depozite marine. în Republica Socialistă România, s. se găseşte în Banat (zona Reşiţa-Moldova Nouă). Saxton [sextzn], Alexander (n. 1919), scriitor progresist nord-american. în romanele sale a zugrăvit viaţa şi luptele muncitorilor feroviari şi ale docherilor din S.U.A., a căror viaţă a cunoscut-o îndeaproape, fiind el însuşi muncitor („Marele Vest mijlociu** 1948; „Ţesătura strălucitoare în întune- ric“, 1959). Say fsej, Jean-Baptiste (1767 —1832), economist burghez francez, unul dintre întemeietorii economiei politice vulgare. Sub pretextul sistematizării doctrinei economice a lui A. Smith, S. a preluat din aceasta numai elementele superficiale vulgare. în lucrările sale principale, „Tratat de economie politică** (1803) şi „Curs de economie politică**, S. a împărţit economia în trei părţi: producţia, privită ca un proces tehnic subordonat unor legi naturale veşnice, repartiţia şi consumul, tratate complet independent de prima sub motivul neştiinţific că organizarea şi conţinutul acestora ar ţine exclusiv de voinţa oamenilor. S. a renunţat la explicarea valorii prin muncă şi a susţinut că valoarea mărfurilor este dată de utilitatea lor, pe care o creează prin servicii reciproce „cei trei factori ai producţiei** (munca, capitalul şi pămîntul), şi că, prin repartiţie, posesorii fiecăruia dintre aceşti factori primesc veniturile „ce li se cuvin**: muncitorul primeşte salariul, capitalistul profitul (sau dobînda), iar proprietarul de pămînt renta. Pe această bază, el a negat existenţa exploatării şi a contradicţiilor sociale din capitalism, susţinînd că între aceşti „trei factori** există o conlucrare armonioasă. De asemenea, susţinînd în mod greşit că în capitalism mărfurile se schimbă pe mărfuri şi că fiecare vînzător este şi cumpărător, S. a negat inevitabilitatea crizelor economice de supraproducţie. Teoria lui S. privind „cei trei factori ai pro-ducţiei** este reluată sub diverse forme şi în economia politică burgheză contemporană. săbiuţă (BOT.) v. gladiolă. săcălăşe (săcăluşe, ţăcă-laşe) (în evul mediu în ţările romane), denumire a tunurilor mici cu tragere directă. Săcărîmbu, localitate apar-ţinînd localităţii de tip urban Certejul de Sus, raionul Ilia, reg. Hunedoara, situată între culmilesudiceale Munţilor Apuseni. Exploatări de minereuri complexe (aur, argint, plumb, cupru, zinc, pirită). Săcele, oraş raional în reg. Braşov, subordonat administrativ oraşului Braşov. 21 350 loc. (1965). Industrie, constructoare de maşini (motoare electrice, echipament electric pentru automobile şi tractoare, maşini de găurit etc.). sădire v. plantare, săgeata-âpei (Sagitlaria sa-gittifolia), plantă erbacee din Săgeata apei familia alismataceelor, cu frunze lanceolate, lung peţiolate, avînd limbul în formă de săgeată, care plutesc la suprafaţa apei, şi frunze lanceolate lungi sub apă; florile sînt monoice albe, Ia centru purpurii. Creşte prin ape stagnante sau lin curgătoare şi pe marginea rîurilor. Tuberculii copţi sînt comestibili. săgeată 1. (IST.) Vergea de lemn, Ia un capăt cu un vîrf ascuţit (de metal, piatră, os etc.), iar Ia celălalt cu două aripioare înguste, care se folosea în trecut ca armă de vînătoare sau de luptă, aruncată dintr-un arc încordat. 2. (GEOGR.) Săgeată litorală, formă de acumulare marină la intrarea unui golf sau la gura de vărsare a unui fluviu. în urma dezvoltării lor, s.l. ajung să închidă golful, separînd astfel o lagună. La gura fluviilor, datorită aportului de aluviuni, s.l. se dezvoltă rapid, se asociază sub forma unor fascicule, între care se intercalează depresiuni alungite, for-mînd relieful sectorului flu-vio-maritim al deltelor. 3. (AV.) Aripă în săgeată, aripă de avion supersonic, formată din două semiaripi care nu sînt în prelungire şi ale căror axe for- SĂGETĂTORUL 314 SĂMĂNĂTORISM mează un unghi ascuţit (cu vîrful orientat în sensul de zbor). La zborul cu viteze mici, portanţa a. în s. este mai mică decît Ia aripile obişnuite; Ia viteze supersonice, a. in s. are o portanţă mai mare, deoarece, datorită formei ei, se evită apariţia undelor de şoc. 4. (MAT.) Distanţa maximă dintre coarda care subîntinde un arc de curbă a cărui curbură nu-şi schimbă semnul şi punctele arcului, distanţa fiind măsurată perpendicular pe coardă. 5. (REZ. MAT.) Deplasare maximă (în general pe verticală) a punctelor unei bare, ale unei grinzi sau ale unei plăci subţiri sub acţiunea unor sarcini. S. maximă pe care o poate avea un element de . construcţie fără pericol de deteriorare se numeşte s. admisibilă. Săgetătorul (ASTR.), constelaţie zodiacală, care se vede vara spre orizontul sudic şi pe cart* o parcurge Soarele spre Sălaj an, Leontin (1913— 1966), militant de seamă în mişcarea muncitorească din România. Născut într-o familie de ţărani săraci, a intrat din l '.(.iixii Inţia S.iw« l a( uf ul sfîrşitul lunii decembrie şi începutul lumi ianuarie. în direcţia constelaţiei S. se află centrul Galaxiei noastre, Calea Laptelui. Sălaj, zonă deluroasă situată între văile Almajului, Someşului şi Sălajului, orientată de la sud-vest Ia nord-est. Altitudini reduse. Interfluviile sînt împădurite; pe văile rîurilor se practică creşterea animalelor şi pomicultura. Sălăgeanu, Nicolaie (n. 1907), botanist român, membru al Academiei Republicii Socialiste România, profesor la Universitatea din Bucureşti. S-a ocupat de probleme privind nutriţia şi respiraţia plantelor, mişcarea plantelor volubile, dezvoltarea şi stimularea plantelor. L. Sălăjan tinereţe în mişcarea revoluţionară. Membru al P.C.R. din 1939. în anii dictaturii militare-fasciste a fost membru al Comitetului judeţean Timiş-To-rontal, apoi secretar al Comitetului regional Banat al P.C.R. A participat Ia organizarea grupului de partizani din munţii Cnraşului şi la numeroase acţiuni de sabotare a războiului, la Reşiţa, Arad, Bocşa, Timişoara. După Eliberare a avut sarcini de răspundere în aparatul de partid şi de stat. A lost membru al C.C. al P.C.R. (din 1943), membru supleant al Biroului Politic al C.C. (1955 — 1965), şi membru al Comitetului Executiv al C.C. (din 1965). In 1949—1950 a fost ministru al Construcţiilor, în 1950—1955, Şef al Marelui Stat Major al armatei şi prim-locţiitor al ministrului forţelor armate, iar din 1955, ministru al forţelor armate. sălbăticie, termen prin care, în periodizarea făcută de L. H. Morgan în lucrarea sa „Societatea primitivă*4 (1877), este desemnată prima perioadă a comunei primitive, anterioară barbariei. în prezent, termenul este folosit foarte rar, fiind înlocuit cu paleoliticul. sălcioâră (Elaeagnus angus-iifolia), arbore din familia eleagnaceelor, înalt pînă la 7 m, spinos, cu frunze lanceolate şi flori galbene, puternic mirositoare. La noi se cultivă ca plantă ornamentală, ca gard viu sau în plantaţii forestiere. sălcuţa, cultură materială din neoliticul tîrziu (c. 2800 — 1900 î.e.n.). Numele vine de la satul Sălcuţa (raionul Craiova, reg. Oltenia), unde au fost identificate primele urme specifice acestei culturi. Principalele caracteristici: aşezări pe locuri mai ridicate înconjurate uneori de şanţuri de apărare, prelucrarea cuprului, ceramică incizată şi pictată după ardere şi pictură cu grafit. E înrudită cu cultura gumei-nifa din Muntenia. Aria ei de râspîndire cuprinde Oltenia şi unele părţi din Banat. Sălişte, comună în raionul Sibiu, reg. Braşov, situată Ia vest de oraşul Sibiu. 3 340 loc. (1965). Industrie textilă (covoare şi tricotaje, produse de artizanat, costume naţionale). sămăluire (1ND. PIEL.), operaţie din procesul de fabricare a pieilor, efectuată după cenu-şărire şi decalcificare şi care constă în supunerea lor la acţiunea enzimelor proteolitice obţinute din pancreas. Prin s. pieile devin mai moi, mai suple şi mai elastice şi de aceea pieile fine pentru feţele de încălţăminte, îmbrăcăminte, mănuşi etc. sînt supuse unei operaţii de s. mai intense, iar cele pentru talpă unei s, foarte slabe. sămănătorism, direcţie ideologică şi literară contradictorie din primul deceniu al sec. al XX-Iea, al cărei nume derivă de la titlul revistei „Sămănăto-rul" (1901-1910). La apariţia sămănătorismului a contribuit şi marele interes prezentat în epocă de problema ţărănească, aflată în faza unei crize acute, marcată prin repetate răscoale, care au culminat cu aceea din 1907. Asimilînd preocupări mai vechi, precizate şi sintetizate îndeosebi prin contribuţia teoretică a lui N. Iorga, sămănătorismul a supus criticii unele aspecte ale societăţii timpului (înstrăinarea claselor posedante, politicianismul, tutela capitalului străin şi a agenţilor săi etc.) şi a atras atenţia asupra necesităţii culturalizării ţărănimii. Această poziţie critică era întregită de preţuirea tradiţiilor istorice, folclorice etc., a valorilor naţionale, de susţinerea luptei pen- „SĂMĂNĂTORUL" 315 SĂNĂTATE tru eliberarea Transilvaniei etc. Respectul faţă de trecut se traducea însă ^ adesea prin idealizarea organizării sociale feudale, în cuprinsul căreia poporul nostru, considerat ca o comunitate naţională netulburată de lupta de clasă, şi-ar fi făurit aşezămintele cele mai potrivite, dar pe care revoluţia din 1848 le-ar fi înlocuit cu altele, preluate din afară, S. ignoră rolul istoric al proletariatului şi consideră ţărănimea ca fiind depozitara exclusivă a valorilor naţionale permanente şi rezervorul principal de energie capabil să asigure progresul social. Admi-ţînd că societatea românească suferă de vicii grave, sămănătoriştii indicau drept soluţie pentru înlăturarea tuturor acestora culturalizarea maselor ţărăneşti, considerată ca putînd asigura „refacerea comunităţii naţionale solidare** şi suprima-şea „influenţei nefaste** a oraşului. In acest fel, acţiunea de culturalizare era menită să se substituie, prin supraapreciere, ideii de revoluţie şi s-o pună pe aceasta în umbră. în acest spirit, chiar şi reformele sociale (ex. împroprietărirea ţăranilor) erau amînate sine die ca ineficiente înainte de desăvîrşirea operei de culturalizare. Prin atitudinea sa anti-socialistă, ca şi prin propagarea împăcării între clase, justificată prin aşa-zisa realizare a unui „ţel naţional comun**, s. a îndeplinit, obiectiv, un rol negativ, agravat şi prin supralicitarea tendinţelor naţionalist-şovine. Literatura s. nu a avut un program estetic propriu, ea preluînd, cu limite serioase însă, obiectivele „Daciei literare**, spiritul militant în artă, ideea specificului naţional şi a caracterului popular, simpatia faţă de ţărănime, utilizarea folclorului ca importantă sursă de inspiraţie, glorificarea trecutului eroic naţional etc. înscrierea acestor puncte în crezul literar sămănătorist explică colaborarea unor fruntaşi ai literaturii vremii (G. Coşbuc, D. Anghel, M. Sadoveanu, Şt. O. Iosif, I.A. Bassarabescu, Al. Davila, Şt. Petică ş.a.) la „Sămănătorul** şi la celelalte reviste ce s-au aliniat progra- mului său („Luceafărul**, la începutul apariţiei sale, „Făt-Frumos**, „Ramuri** ş.a.). S. a contribuit la dezvoltarea unor genuri şi specii literare, ca pastelul şi proza peisagistică, literatura de inspiraţie istorică şi rurală, prelucrările din folclor etc. Unele realizări valoroase s-au obţinut şi în elegia dezrădăcinării fără perspective a ţăranului plecat la oraş. Conside-rînd însă literatura în primul rînd din unghiul de vedere al unui scop educativ practic, s. introduce, alături de confuzia vulgarizatoare dintre estetic şi etnic, pe aceea dintre estetic şi etic. Erorile fundamentale din planul concepţiei social-politice şi estetice a s. se răs-frîng într-o serie de trăsături caracteristice ale literaturii respective: idealizarea satului şi a muncilor agricole, condamnarea oraşului ca loc de pierzanie, nostalgia faţă de rînduie-lile trecutului patriarhal, accentele naţionaliste, elogierea păturii rurale înstărite şi a boierimii „de neam“, înfăţişarea predilectă a preoţilor şi învăţătorilor ca „apostoli**, reducerea conflictului social de la ţară la ciocnirile dintre săteni şi „ciocoi**, mai ales străini, prelucrarea uneori necritică a folclorului. Elementele pozitive ale s. (în special preocupările sociale demofile) au fost dezvoltate de literatura realist-critică şi, în general, de cea cu caracter democratic şi social-protestatar care i-a urmat, iar elementele negative de literatura cu caracter antirealist, mistic şi retrograd, în special de gruparea gîndiristă, care şi-a revendicat s. ca precursor. „Sămănătorul", revistă literară săptămînală, apărută la Bucureşti, de la 2 decembrie 1901 pînă la 27 iunie 1910. Pînă la 29 decembrie 1902 directori au fost Coşbuc şi Vlahuţă. Ulterior, direcţia a aparţinut unui comitet de redacţie, conducător de fapt fiind Ilarie Chendi. Din mai 1905 pînă în octombrie 1906, animatorul ei a fost N. Iorga, secundat de Şt. O. Iosif, M. Sadoveanu şi I. Scurtu. După plecarea lui N. Iorga, celor trei redactori li se alătură D. Anghel şi G. Sandu-Aldea, pentru partea literară, şi G.M. Mur-goci,. pentru cea ştiinţifică. Sub aceste conduceri succesive, S. a avut un rol pozitiv în viaţa literară a vremii, mili-tînd pentru o literatură legată de tradiţie, însufleţită de spirit patriotic şi popular. Din 1908 direcţia e preluată de Aurel C. Popovici, care, accentuînd anumite tendinţe existente şi anterior, promovează o orientare precumpănitor idilică, pa-triarhalistă şi naţionalistă. Printre colaboratorii revistei se numără scriitori cu convingeri estetice diferite (I.A. Bassarabescu, I. Brătescu-Voineşti, E. Gîrleanu, I. Agîrbiceanu, I. Mi-nulescu, E. Farago, C. Mol-dovanu, E. Isac ş.a.). S. a publicat, de asemenea, numeroase texte folclorice, documente istorice, pagini inedite din opera lui Mihail Emi-nescu, precum şi comentarii privind clasicii literaturii române, traduceri din literatura universală etc. săminţă (BOT.), organ al plantelor superioare gimnosper-me şi angiosperme, provenit din ovul în urma fecundaţiei. S. este învelită de tegumentul seminal şi conţine embrionul şi un ţesut plin cu substanţe de rezervă, numit endosperm. Din s. ia naştere noua plantă. — (AGR.) S. elită, sămînţă cu valoare biologică ridicată, care întruneşte însuşirile de bază ale soiurilor cultivate. Periodic, s.e. înlocuieşte materialul aflat în cultură, care prin înmulţiri succesive îşi diminuează însuşirile caracteristice de soi. în ţara noastră, s.e. este produsă de staţiunile experimentale a-gricole, prin diferite metode, în funcţie de specie, natura şi însuşirile soiului etc. sămînţoâse (HORT.), grup de plante pomicole cu fructe cărnoase şi mai multe seminţe situate în cinci loji. Fructul provine din dezvoltarea receptaculului floral împreună cu ovarul. Ex. mărul, părul, gutuiul, moşmonul etc. sănătate (MED.), stare a unui organism neatins de nici o boală, stare de optimum funcţional. Problema s. reprezintă un obiect de studiu pentru multe discipline medicale, ceea ce face ca, alături de medicina „SĂNĂTATEA" 316 SĂULESCU „clasică**, să se poată vorbi astăzi şi de o medicină a s. Studierea prevenirii bolilor, a factorilor exo- şi endogeni care intervin în menţinerea stării de s., a mecanismelor fiziologice, a limitelor stării de s. (sa-nogeneza), a mijloacelor de dezvoltare armonioasă şi de ameliorare psihofizică a fiinţei umane reprezintă probleme de medicină a s. Analiza dinamică a s. populaţiei din ţara noastră marchează o îmbunătăţire continuă a unor indici importanţi ca: mortalitatea generală, morti-natalitatea, mortalitatea precoce şi neonatală, morbiditatea prin boli infecţioase şi parazitare etc. V. şi ocrotirea sănătăţii. „Sănătatea", revistă a C.C. al Crucii roşii a Republicii Socialiste România. Apare lunar, la Bucureşti. Pînă în anul 1959 a purtat diferite denumiri (1950—1956 „Gata pentru apărarea sanitară**; 1957— 1959 „Crucea roşie a Republicii Populare Române**). Sănătescu, Constantin (1885 — 1947), general şi om politic român. A luat parte, ca reprezentant al cercurilor palatului, la unele acţiuni în vederea răsturnării guvernului condus de Ion Antonescu. După răsturnarea dictaturii militaro-fas-ciste a fost preşedinte al Consiliului de Min:ştri (23 august 1944 — 4 decembrie 1944); s-a împotrivit aplicării reformelor democratice cerute de procesul revoluţionar în desfăşurare. „Săptămîna muncii intelectuale şi artistice", revistă sâptămînală, apărută la Bucureşti, sub redacţia lui Camil Petrescu, între 5 ianuarie şi 15 martie 1924. A publicat studii de literatură, estetică, ştiinţă, printre care şi eseurile lui Camil Petrescu privind problema organizării mişcării intelectuale. Au colaborat: dr. Gh. Marinescu, Perpessicius, P. Za-rifopol, Ş. Cioculescu şi alţii. săptămîna (ASTR.), diviziune calendaristică de şapte zile a timpului. săpun (CHIM.), sare metalică a acizilor graşi superiori. Se obţine prin saponificar'ea grăsimilor sau prin neutralizarea acizilor graşi cu hidroxizii diverselor metale. Ca materii prime pentru fabricarea s. se folosesc grăsimile animale (seu, untură), uleiuri vegetale (de palmier, cocos, soia, ricin) sau acizi graşi obţinuţi prin oxi-darea parafinelor. Dintre acizii graşi superiori, în s. apar cel mai frecvent acizii stearic, pal-mitic şi oleic. S. se împart, după consistenţă, în s. tari (de sodiu, de calciu, de aluminiu) şi s. moi (de potasiu, de plumb), iar după comportarea lor faţă de apă în s. solubile (de sodiu, de potasiu, de amoniu) şi s. insolubile (de calciu, de magneziu, de aluminiu, de plumb, de man-gan). Cel mai utilizat este s. de sodiu, folosit ca agent de spălare (s. obişnuit). Este solid, solubil în apă şi formează spumă. Se fabrică prin fierberea grăsimilor cu hidroxid de sodiu şi se separă din mediul de reacţie cu ajutorul urior electro-liţi (clorură de sodiu). După destinaţie i se adaugă parfumuri, coloranţi, sulf, glicerină, borax etc. In apa dură, s. de sodiu nu face spumă şi la spălare se consumă în cantităţi mai" mari, datorită formării unor s. insolubile cu ionii de calciu şi magneziu. în ultimul timp s-au obţinut numeroase substanţe sintetice (detergenţi), cu proprietăţi asemănătoare şi în unele privinţe superioare s. de sodiu. S. de potasiu, lichid uleios, galben-maro, solubil în apă, este utilizat ca săpun medicinal şi, în industria textilă, ca agent de spălare. S. insolubile se folosesc la fabricarea unsorilor consistente, la impermeabilizarea textilelor, la fabricarea emplastru-lui etc. — (FARM.) S. medicinal, săpun preparat din uleiuri vegetale şi hidroxid de sodiu. Este utilizat la fabricarea unor pilule laxative (cu aloe, podofilină), a supozitoarelor pentru copii etc. Cel fabricat din ulei de cînepă, rapiţă, in cu hidroxid de potasiu se utilizează în dermatologie, în tratamentul a diferite boli cum ar fi acneea, eczemele sebo-reice etc. săpunărit (în evul mediu în ţările române), denumire a dării percepute anual de la cei care fabricau săpun. Sărata-Monteoru, comună în raionul Buzău, reg. Ploieşti, situată pe valea Sărata. 1 505 loc. (1965). Exploatarea petrolului. Staţiune balneoclimatică; ape minerale cloruro-sodice, calcice, magneziene, indicate în tratarea afecţiunilor gastro-intestinale, hepatobiliare, ale aparatului renal, pentru debilitate (în special pentru copii). Aici s-au descoperit cele mai caracteristice urme ale culturii monteoru din epoca bronzului. sărătură (PEDOL.), denumire generică folosită pentru solurile care au un conţinut mare de săruri solubile sau sodiu schimbător în complexul ad-sorbtiv. V. şi solonceac; soloneţ; solodiu. sărituri, *probe sportive din mai multe ramuri de sport: în atletism (în înălţime, în lungime, triplu-salt şi cu prăjina), în nataţie (de pe trambulină, de pe platformă şi din turn), în schi (de pe trambulină) etc. Sărmaşu, comună situată în raionul Luduş, reg. Mureş-Autonomă Maghiară. 8 880 loc. (1965). Exploatări de gaz metan. Sărmăşag, localitate asimilată urbanului, în raionul Şim-leu, reg. Crişana, situată pe valea rîului Crasna. 4930 loc. (1965). Exploatări de lignit. Sărmăşel, sat în comuna Sărmaşu, raionul Luduş, reg. Mureş-Autonomă Maghiară. Exploatări de gaz metan. „Săteanca", revistă lunară social-politică şi culturală, editată de Consiliul Naţional al Femeilor din Republica Socialistă România. Apare, la Bucureşti, de la începutul anului 1948. Săulescu, Gheorghe (1799— 1875), filolog şi poet român. S-a născut la Iaşi. A fost profesor la Academia Mihăilean^ din Iaşi. A publicat în revistele vremii studii de lingvistică, latinizante şi puriste, fiind, în această din urmă privinţă, un precursor al lui Aron Pumnul, precum şi studii de istorie şi de folclor, lipsite de spirit critic. A fost unul dintre promotorii învăţămîntului naţional din Moldova şi autor al mai multor manuale didactice. Op. pr. r „Gramatica românească** (1833 — 1834, 3 voi., dintre care ultimul se ocupă de versificaţie), „Fabule în versuri sau poezii alegorice** (1835). * SÂULESCU 317 SCAEVOLA Săulescu, Mihai (1888— 1916), scriitor român. S-a născut la Bucureşti. A colaborat la „Sămănătorul“, „Ra-muri“, „Flacăra**, „Convorbiri critice*4. Poezia lui („Versuri“, 1906; „Departe;4, 1914; „Viaţa*4, 1916), de factură simbolistă, păstrînd încă reminiscenţe retorice, este străbătută de nostalgii, nelinişti, viziuni şi presimţiri întunecate, dar şi de sentimentul solidarităţii cu mulţimile muncitoare. Este unul dintre cei dintîi cîn-tăreţi ai oraşului în literatura română. A mai scris „Săptămîna luminată** (1913), dramă ţărănească într-un act, remarcabilă prin atmosferă, tensiune şi calitatea analizei psihologice. Să veni, comună în reg. Suceava, reşedinţă de raion, situată pe valea rîului Başeu. 7 890 loc. (1965). Reparaţii metalice, industrie alimentară (panificaţie). Centru agricol. — Raionul 5., cu 97 790 loc. (1965). Industrie alimentară (Hînţeşti). Culturi de cereale, de cartofi, de sfeclă de zahăr. Creşterea animalelor. Săvescu, Iuliu Cezar (1876 — 1903), poet român simbolist. S-a născut la Brăila. Intre 1 octombrie 1890 şi 24 februarie 1891 a redactat împreună cu Bonifaciu Florescu gazeta „Duminica**. S-a afirmat în paginile „Literatorului**, unde a publicat versuri şi proză. Poemele sale, reunite postum în volumul „Poezii** (1926), se caracterizează prin sentimentul nostalgiei şi al spaţiilor exotice („Polul Nord44, „Polul Sud4;, „Sahara *). A tradus „ Antigona** lui Sofocle. Săvineşti, comună pe valea Bistriţei, inclusă în teritoriul administrativ al oraşului regional Piatra-Neamţ. 4570 loc. (1965). Aici se găseşte Uzina de fibre sintetice Săvineşti, cea mai mare unitate producătoare de fire şi fibre sintetice din Republica Socialistă România. Uzina a intrat în funcţiune treptat, în-cepînd din 1959, şi produce relon (fire, corzi, fibre şi granule), melană (fibre şi pale), precum şi diverse alte produse secundare. Săvulescu, Alexandru (1847 —1902), arhitect român, unul dintre primii reprezentanţi de seamă ai şcolii româneşti de arhitectură modernă. A studiat la Bucureşti şi la Paris. A construit, în anul 1900, Palatul Poştelor din Bucureşti. Săvulescu, Alice (n. 1905), fitopatolog român, membru al Academiei Republicii Socialiste Rorrânia. A publicat lucrări privind biologia ciupercilor, bolile unor plante de cultură, imunitatea plantelor, utilizarea izotopilor radioactivi în agricultură şi biologie. A contribuit la elaborarea lucrării „Starea fitosanitară în România**. Săvulescu, Traian ( 1889— 1963), biolog român. A fost profesor la Institutul agronomic Tr. Săvulescu „N. Bălcescu** şi la Universitatea din Bucureşti, primul preşedinte al Academiei R.P.R. şi membru a numeroase academii străine. în cele aproape 400 de publicaţii ale sale, S. s-a afirmat ca botanist, geobota-nist, istoriograf al ştiinţei, îndrumător şi popularizator, dar mai ales ca eminent fitopatolog. Prin cercetările asupra florei a adus contribuţii la cunoaşterea gramineelor şi a campanu-laceelor din ţara noastră, precum şi la clarificarea unor probleme de biogeografie. A fundat şcoala românească de fito-patologie şi a organizat secţia de specialitate din Institutul de cercetări agronomice, al cărui director a fost. Eminent cercetător al bolilor crip-togamice ale plantelor de cultură, S. a avut principalul rol în organizarea combaterii dăunătorilor la plante şi a condus publicarea lucrării anuale „Starea fitosanitară**. A fost ini- ţiatorul şi redactorul principal al operei „Flora Republicii Populare Române“. Op. pr.: „Monografia uredinalelor din R.P.R.“ (1953), „Ustilaginalele din R.P.R.44 ( 1957). ,,Sburătorul", periodic lite-rar-artistic, apărut la Bucureşti, sub conducerea lui E. Lovinescu, în două serii (19 aprilie 1919 — 7 mai 1921 şi martie 1926 — iunie 1927). Revista îşi propunea să promoveze scriitorii tineri şi o literatură întemeiată pe teoria sincronizăm şi ^ a împrumuturilor culturale. în jurul ei s-a constituit cenaclul S., care a funcţionat pînă după moartea lui Lovinescu. Printre colaboratori se numără: G. Călinescu, T. Vianu, Per-pessicius, L. Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, G. Brăescu, I. Barbu ş.a. scabie (lat. scabies), boală de piele de natur^ parazitară, provocată de un artropod din clasa arahnidelor (Sarcoptes scabiei). Se caracterizează printr-o puternică mîncărime a pielii, mai accentuată noaptea, şi prin prezenţa pe piele a unor mici vezicule. S. se localizează îndeosebi în regiunile interdigitale, axilară, mamelonară etc. Pe locurile lezate se observă semnul caracteristic al s., şanţul acarian (o dungă fină cutanată, uşor proeminentă), la suprafaţa căruia se află mici orificii (vizibile cu lupa), pe unde ies larvele parazitului. Boala apare şi la animale, ducînd la căderea părului, a lînii sau a penelor. Produce pagube importante în special la ovine şi la animalele de blană. Se mai numeşte, popular, rîie. scadenţâr (CONT.), registru în care sînt înscrise termenele la care trebuie plătite diferite sume, executate anumite operaţii etc. scadenţă (CONT.), termen la care trebuie lichidată o anumită obligaţie sau efectuată o operaţie. Scaevola, Quintus Mucius (a doua jumătate a sec. II şi începutul sec. I î.e.n.), jurisconsult roman. A întocmit prima expunere sistematică, pe instituţii juridice, a dreptului civil. Op. pr.: „Drept civil** (în 18 cărţi). SCAFANDRU 318 SCARA scafandru (gr. skaphe „barcă** şi aner, ondros „om") 1. (NAV.) Costum flexibil sau rigid, folosit de marinarii (sca-fandrierii) care execută lucrări submarine. S. obişnuit este alcătuit dintr-un costum de tip combinezon din pînză cauciucată, o cască metalică cu fereastră de sticlă, mănuşi, bocanci speciali a — Scafandru obljr.^p. b scafandru dc mart- adincime şi o centură cu greutăţi de plumb. Casca este legată Ia un tub flexibil, prin care scafandrie-rul primeşte aer de Ia o pompă situată la suprafaţă. Durata şederii sub apă a scafandricrului depinde de adîncimea de cobo-rîre; ea poate fi pînă la trei ore Ia o adincime mai mică de 10 m şi dc numai 10—13 minute la o adincime de 50 m. Ieşirea la suprafaţă se face prin ridicarea treptată, cu pauze, pentru eliminarea excesului dc azot din ţesuturi, astfel incit să se evite pericolul emboliei gazoase. Pentru a da sca-fandrierului posibilitatea unor deplasări mari, se foloseşte s. autonom, care este asemănător cu s. obişnuit, cu diferenţa că este prevăzut cu butelii de oxigen (purtate pe spate) şi cu labe de cauciuc pentru picioare. S. de mare adincime este constituit dintr-o carcasă de oţel formată din mai multe sectoare sudate şi închisă la partea superioară cu un capac mobil, prevăzută cu picioare articulate şi echipată cu braţe sau cu cleşti manevrabili din interior. Aparatul este prevăzut cu două butelii de oxigen, cu un aparat de dozat oxigenul pentru respiraţie şi cu o capsulă cu hidrat de sodiu pentru absorbirea bioxidului de car- bon din aerul expirat. Cu ajutorul s. de mare adincime se poate lucra pînă la adîncimi de 110 m. 2. (AV.) Costum de zbor, închis ermetic şi izolant faţă de mediul exterior, cu care sînt îmbrăcaţi aviatorii şi cosmonauţii pentru a fi protejaţi împotriva condiţiilor nefavorabile pentru viaţă în atmosferă la înălţimi mari şi în spaţiul cosmic. scafă (gr. skaphe „barcă"; ARHIT.), suprafaţă curbă care racordează faţa unui perete cu faţa inferioară a tavanului sau cu suprafaţa unui paviment. Uneori s. situate sub tavan pot fi decorate cu reliefuri în stuc sau cu picturi. scaiete, nume generic dat mai multor plante din familia compozitelor care au ghimpi. Ex. ciulinul (Carduus nutans), scaiul măgăresc (Onopordon acanlhium), pălămida (Cirsium arvense) etc. Scala» La ~ (denumirea completă Teatro alia Scala), teatru de operă din Milano, cel mai însemnat centru al culturii italiene de operă. A fost construit între anii 1776 şi 1778, apoi, după bombardamentul suferit în 1943, a fost reconstruit şi şi-a reluat activitatea în 1946. Din ansamblul teatrului au făcut parte cei mai mari cîntăreţi ai lumii, printre care ş1' Haricloa Darclee, Elena Teodorini, Gngore Gabrie-lescu ş.a. Timp îndelungat, conducerea muzicală a deţinut-o Arturo Toscanini. scalar (MAT., F1Z.) a) Mărime ale cărei valori sînt complet determinate prin unitatea de măsură şi printr-un număr real pozitiv sau negativ (ex. lungimea, aria, entropia, sarcina electrică etc.). S. nu depinde de vreun sistem de referinţă, b) Număr real sau complex. scald (scandinav skald ,,poet ), nume al vechilor poeţi nordici (scandinavi şi mai ales islandezi), care trăiau pe lîngă curţile conducătorilor militari. Poezia scalzilor, recitată fără nici un acompaniament, are un caracter eroic şi preamăreşte de obicei zeităţi sau personalităţi ale vremii. Lipsită de amploare epică, ea are un caracter căutat, preţios, un stil metaforic, bogat în perifraze. Deşi declinul ei începe din sec. al XlII-lea, poezia s. continuă pînă în sec. al XV-Iea, abordînd mai tîrziu subiecte creştine. Cei mai vechi s.sînt personaje aproape legendare. . scalpâre (lat. scalpare „a tăia**; MED.), îndepărtare accidentală sau chirurgicală (cu ajutorul unui bisturiu numit scalpel) a pielii care acoperă cutia craniană. scandare, mod de recitare a versurilor (greceşti şi latine), constînd în descompunerea lor în unităţi metrice sau silabicc. S. sublinia valoarea cantitativă a silabelor (lungi sau scurte). scândiu (CHIM.), Sc. Element cu nr. at. 21; gr. at. 44,96; gr. sp. 3,1; p.t. circa 1 400°C. Este un metal din grupa pămînturilor rare. Formează combinaţii în starea de valenţă 3. scapolit (MINER.), alumino-silicat natural de sodiu (maria-lit) şi de calciu (mejonit) în amestec izomorf. Formează cristale prismatice sau mase gra-nulare, de obicei incolore, mai rar de culoare cenuşie sau al-bastru-deschis, cu luciu sticlos. Se găseşte în skarne, în cavităţile rocilor efuzive şi în unele roci metamorfice. In Republica Socialistă România apare !a Ocna de Fier şi Moldova Nouă (Banat), Măgura Va-ţei (Munţii Drocea) şi Băiţa Bihorului (reg. Crişana). scarabeu (ZOOL.; Scarabae-us), insectă din ordinul coleop-terelor, cu corpul lăţit şi turtit, de culoare neagră şi cu articolele bazale ale primei perechi de picioare dinţate. Este coprofag (se hrăneşte cu excremente) şi trăieşte în Africa şi în Asia, iar cîteva specii în sudul Franţei şi în ţara noastră. în Egiptul antic, s. era considerat ca un animal sacru, cultul său fiind legat de acela al soarelui. Apărea în mod frecvent în decoraţia sarcofagelor şi mormintelor, fiind modelat în diferite materiale dc Ia argilă pînă la aur. scară 1. Ansamblu de trepte aşezate succesiv, care leagă două diferenţe de nivel, servind pentru urcare sau cobo-rîre. — (NAV.) S. de pisica, scară flexibilă, formată din două parîme care susţin trepte din lemn; este folosită pentru coborîrea în bărci, urcarea pe SCARĂ 319 SCARĂ. Scara regală de la palatul Vaticanului catarg etc. — (CONSTR.) S. rulantă, scară cu trepte mobile, legate articulat pe o bandă rulantă. în perioada în care mecanismele de acţionare nu funcţionează, s. r. poate fi întrebuinţată ca scară fixă. — (H1DRO-TEHN.) S, de peşti, construcţie hidrotehnică executată în porţiunea de separaţie a două zone, cu nivel diferit, ale unui curs natural de apă, pentru a face posibilă trecerea peştilor din zona aval spre zona amonte. S. de p. sînt constituite din jgheaburi (scocuri) de zidărie sau de lemn, din bazine aşezate în scară etc. 2. (FIZ., TEHN.) Mulţime ordonată de elemente discrete (diviziuni, grade, trepte etc.), care serveşte pentru stabilirea, după o anumită regulă (ex. prin comparare),' a valorilor unei mărimi fizice. — lermometrică, scară pentru determinarea valorilor temperaturilor. Cele mai cunoscute s.t. sînt: s. Celsius, ale cărei puncte fundamentale sînt temperatura de topire a gheţii (0°C) şi temperatura de fierbere a apei (I00°C); s. Reaumur, care, iniţial, a avut un singur punct fundamental (temperatura de topire a gheţii, 0°R), iar ca unitate cantitatea cu care trebuia ridicată temperatura pentru ca alcoolul folosit să se dilate cu 1%; s. Fahrenheit, ale cărei puncte fundamentale sînt temperatura unui amestec refrigerent cu ţipirig (0°F) şi temperatura corpului unui om (I00°F). Aceste trei s./. sînt dependente de proprietăţile substanţei ter-mometrice (mercur, alcool etc.). Kelvin a introdus, în 1848, o nouă s.t. (numită s. termodinamică absolută, sau s. Kelvin), bazată pe definirea temperaturii cu ajutorul randamentului unui ciclu Carnot şi pe două puncte fundamentale: zero absolut (0°K) şi punctul triplu al apei (căruia i s-a atribuit valoarea 273,16°K, pentru ca gradele Kelvin şi Celsius să fie egale). — S. de culori, fîşie de hîrtie pe care există opt dreptunghiuri colorate, cuprinzînd, în ordinea lungimii de undă, tot atîtea culori spectral-pure (purpuriu, roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo, violet). Uneori se fac s. de c. cu 12 nuanţe de culori spectral-pure, care mai conţin şi diferite tonalităţi (amestecuri cu alb sau cu negru) ale acestor culori. S. de c. se utilizează la controlul reproducerilor după fotografii tehnicolore. 3.(TEHN.) Scară gradată, totalitatea reperelor (rizurilor), dispuse în sau pe o linie dreaptă sau curbă, reprezentînd valori ale unei mărimi care se măsoară (ex. s.g. a unei rigle, s.g. a unui aparat de măsurat lungimi etc.). Reperele s.g. sînt trasate pe o placă confecţionată din diferite materiale şi avînd diferite forme, la distanţe egale (ex. la “K °C °R °F - 330 - J2C 7 212 7 200 -160 j-UO 7120 - « = 32 - zo I 0 f" i’1* f'w N JL 0 -T-rj.tS-----------It-21J,Î2--irT^j9.62 Scările lermomclriec riglă, Ia comparatorul cu cadran circular etc.) sau la distanţe neegale între ele (ex. s* logaritmică la rigla de calcul). '4. (MINER.) Scara durităţii mineralelor, scară convenţională alcătuită din zece grade de duritate, stabilită de Mohs pentru aprecierea durităţii mineralelor, în ordinea crescîndă a durităţii, mineralele care alcătuiesc această scară sînt: l. talcul, 2. gipsul, 3. calcitul, 4. fluorina, 5. apatitul, 6. ortoza, 7. cuarţul, 8. topazul, 9. corindonul, 10. diamantul. Se mai numeşte scara lui Mohs. .5. (GEOL.) a) Scară seismică, clasificare a cutremurelor de pămînt în I2 categorii sau grade de intensitate, după puterea cu care se manifestă şi după efectele pe care le au asupra construcţiilor şi a scoarţei terestre. Gradul I cuprinde cutremurele înregistrate numai de aparate (microseisme); gradele II —VII cuprind cutremure simţite de oameni, dar care nu produc distrugeri; gradele VIII —X cuprind cutremurele distrugătoare care provoacă dărîmarea clădirilor şi apariţia crăpăturilor în scoarţa Pămîntului; în sfîrşit, gradele XI şi XII cuprind cutremurele catastrofale, care distrug toate construcţiile omeneşti şi provoacă alunecări de teren, falii, prăbuşiri, devierea cursului rîu-rilor etc. V. şi cutremur, b) Scara hidroizobatelor, succesiune de trepte de adîncime convenţionale, măsurate de la suprafaţa terenului pînă la nivelul hidrostatic. în mod obişnuit, intervalele dintre hidro-i z o b a t e variază între limitele următoare: 0—2, 2—5, 5—10, 10-15, 15-20 şi peste 20 m. 6. (TOPOCR.) Raportul dintre lungimea unei linii pe un plan sau o hartă şi lungimea reală a acelei linii în natură. Indică gradul de micşorare a detaliilor din natură, reprezentate pe plan sau hartă. Se exprimă printr-o fracţie (scară numerică), al cărui numărător este egal cu unitatea (deci cu cît cifra care reprezintă numitorul fracţiei este mai mare, scara este mai mică), sau printr-un segment de dreaptă divizat în unităţi deasupra cărora este indicată valoarea care le corespunde în na- SCĂRI FICARE 320 SCAUNELE SĂSEŞTI tură (scară grafică). Pe hărţile la scară mică, datorită deformărilor caracteristice proiecţiei cartografice întrebuinţate, valoarea reală a s. nu este identică pe toată suprafaţa hărţii, deci s. indicată are numai rol orientativ, dar pe baza ei nu se pot face măsurători de lungime. V. şi h a r t ă. 7- (NAV.) Sccrd dc pescaj, reper marcat ne ca re na unei nave şi în care sini înregistrate valorile percalului şi ale deplasamentului corespunzător al navei. Se numeşte şi scară a deplasamentelor. scarificâre (lat. sccrificare ,.a secţiona, a cresta”) 1. (MEU.) Crestare superiicialâ a tegmnen-I1 *>r cu aiutoi ul seni if icaloi ulm. al unui bisturiu sau brici etc. pentru provocarea unei sînge-rări locale. Uneori precedă aplicarea ventuzelor (ventuze sca-rificate). Este folosită pentru degajarea unei regiuni inflamate sau infiltrate, în dermatologic. 2. (DRUM.) Operaţie de dislocare şi de întoarcere a pămîntului (pe o adîn-cime de 5—15 cm) de la suprafaţa unui teren sau a unei împietruiri vechi, efectuată pentru uşurarea executării sau refacerii drumurilor. Se execută cu maşini numite scarifi-catoare. scarlatină (fr. scarlatine, din écarlate „roşu aprins**; MED.), boală infectocontagioasă acută, care face parte din categoria febrelor eruptive. Se caracterizează prin instalare zgomotoasă cu febră mare, angină, stare generală proastă, erupţie cutanată de culoare roşie-zmeu-rie, urmată de descuamarea pielii în fîşii subţiri, în special Ia extremităţi. Agentul cauzal al s. este streptococul hemoli-tic. Boala apare mai frecvent la copii şi tineri; durează în majoritatea cazurilor 14 zile şi lasă o imunitate durabilă. Tratamentul cu penicilină scurtează durata bolii, opreşte apariţia complicaţiilor, în special a nefritei, dar împiedică instalarea imunităţii. Scarialti, Alessandro (1660 — 1725), compozitor italian, reprezentant de seamă şi părinte spiritual al operei napolitane, in care muzica domină acţiunea, ?i creator al cantatei de cameră. A folosit şi a perfecţionat în operă aria da capo şi uvertura „italiană *. S. a compus peste 100 de opere, 600 de cantate, lucrări corale şi instrumentale, pline de eleganţă melodică, scrise cu deplina stapîmre a stilului italian. Prin simfoniile sale în trei mişcări este un precursor al simfonici clasice. ScarIatti,Domenico (1685 — 1757), compozitor şi clavecinist italian, fiul şi elevul lui Alessandro Scarlatti. A îndeplinit diferite funcţii Ia curţile europene şi s-a stabilit apoi în Spania, unde s-a dedicat creaţiei de piese pentru clavecin. Tehnica strălucitoare a scriiturii, melodia graţioasă, armonia bogată şi îndrăzneaţă, fantezia, ritmul original şi virtuozitatea fac ca cele aproape 600 de sonate pentru clavecin D. Scarlatti să constituie capodopere ale acestui instrument şi baza modernă a tehnicii instrumentelor cu taste. Scarron [scara] Paul (1610— 1660), scriitor francez. A scris nuvele şi comedii adaptate din literatura spaniolă şi mai ales versuri galante. Scrierea sa intitulată „Romanul comic** (1651) este o imagine realistă a provinciei franceze, improvi- zată în jurul aventurilor unei trupe ambulante. A introdus în Franţa „burlescul** italian, al cărui comic constă în povestirea legendelor antice într-un stil popular, presărat cu glume bufone(„Virgiliu travestit**, 1648— 1652). scatiu (Carduelis spinns), pasăre sedentară din familia fringilidclor, puţin mai mică dccît o vrabie, de culoare ver- 0 de-gălbuie, pe spate mai cenuşie şi pe aripi cu două dungi negre. Se hrăneşte cu diferite seminţe, iar puii şi-i hrăneşte cu insecte. scatol (gr. skor, skatos „excrement**; B10CH1M.), substanţă chimică azotată naturală, rezultată din putrefacţia albu-minelor în intestinul gros. S* se elimină prin fecale şi uneori prin urină. scaun (CONSTR.), schelet din grinzi de lemn, care susţine învelitoarea unui acoperiş şi elementele pe carc aceasta se sprijină (astereala, căpriorii, panele). Spre deosebire de fermă (care se reazemă direct pc pereţii clădirii), s. se reazemă pe planşeul podului, căruia îi transmite greutatea acoperişului şi încărcăturile suplimentare (zăpadă, vînt etc.). scaun domnesc (în evul mediu în Ţara Românească şi în Moldova), denumire a tronului domnesc şi, prin extensiune, a domniei. scaunele săseşti, organizaţii teritorial-administrative ale. saşilor din Transilvania, menţionate pentru prima dată în 1302 (scaunele Sibiului). La început au existat şapte s.s., la care s-au adăugat mai tîrziu alte două. în fruntea fiecărui s.s. era un jude scăunal (judex sedis), dublat apoi de un jude regal (judex regis). Treptat, s.s. s-au unificat într-o comunitate teritorială şi politică mai SCAUNELE SECUIEŞTI 321 SCENOGRAFIE largă (Universitas Saxonum, „Comunitatea saşilor**), beneficiind de autonomie, devenită definitivă în sec. a!XVI-Iea; această comunitate avea în frunte pe corniţele saşilor (Sachsen-graf), în persoana judelui regal al Sibiului. S.s. îşi derivă numele de la funcţiunea lor judiciară („scaune de judecată**, în latină sedes judiciaria). scaunele secuieşti, organizaţii teritorial-administrative ale secuilor din Transilvania, menţionate în deceniul al treilea al sec. al XlV-lea; aveau un pronunţat caracter militar. în fruntea fiecărui s.s. era un căpitan (major exercilus, capita~ neus) şi un jude al pămîntului (judex terrestris), la care se adaugă apoi şi judele regal (judex regis). în sec. XIV— XV sînt menţionate şapte s.s., dintre care, în sec. al XVII-lea, trei s-au contopit într-iinul singur. în fruntea tuturor s.s. se afla corniţele secuilor (Co-mes Siculorum). S.s. îşi derivă numele de la funcţiunea lor judiciară (scaunele de judecată, în latină sedes judiciaria). scădere (MAT.), operaţie între două numere a şi b, primul fiind numit descăzut şi al doilea scăzător, notată a — b, prin care se află un al treilea număr c, numit rest sau diferenţă, care, adunat cu scăzătorul, este egal cu descăzutul (ex. 7 — 4 = 3). Scăieni, localitate de tip urban în raionul Ploieşti, reg. Ploieşti, situată pe valea Te-leajenului. 4 050 loc. (1965). Industria sticlei (geamuri) şi a hîrtiei (cartoane şi mucavale). Aici a fiinţat, între 1835 şi 1836, falansterul întemeiat de Th. Diamant. Scărişoara, peşteră sculptată în calcare jurasice, situată în sudul Masivului Bihor (Munţii Apuseni), care adăposteşte un gheţar (cu o suprafaţă de aproximativ 5 550 m2 şi cu un volum care oscilează între 40 000 şi 55 000 m3). Intrarea în peşteră (Ia circa 1 200 m altitudine) se face printr-un aven adînc (48 m), care comunică cu o sală mare, circulară, şi prin intermediul căreia se asigură accesul în celelalte săli. Are galerii ca „Maxim Pop“, „Palatul Sînzienii** (cu forme concreţionale calcaroase fru- moase), care leagă între ele numeroase săli, ca „Biserica**, „Biserica Nouă“, „Catedrala** ş. a. Multe săli sînt pardosite cu gheaţă. Iarna, temperatura aerului din peştera S. înregistrează aceleaşi oscilaţii ca temperatura aerului din jurul avenului; vara, temperatura rămî-ne constant sub 0°C. Monument al naturii. Obiectiv turistic. Scărlătescu, Ion (1872— 1922), compozitor român, profesor la Conservatorul din Bucureşti. A activat şi ca pianist. A scris o Rapsodie română pentru orchestră, dar mai ales muzică de cameră. Foarte cunoscută este „Bagatella** (1917) pentru vioară şi pian. scărmănătoăre (1ND.TEXT.) v. darac. „Scena", săptămînal de teatru şi muzică. A apărut la Bucureşti, din 15 septembrie 1910 pînă în ianuarie 1911, sub conducerea lui L. Rebreanu şi M. Sorbul. A militat pentru educarea gustului artistic al spectatorilor de teatru şi pentru crearea unor repertorii valoroase, Ia nivelul exigenţelor teatrului contemporan. Printre colaboratorii revistei se numărau: M. Sadoveanu, V. Ef-timiu, Emil Gîrleanu ş.a. scenariu, text cuprinzînd, într-o notaţie de obicei succintă, subiectul unui film sau al unei piese de teatru, repartizat în secvenţe, respectiv acte şi scene, însumează şi diferite indicaţii tehnice, de regie şi de scenografie. S. literar îşi propune să răspundă şi exigenţelor lecturii. Cel radiofonic reprezintă adaptarea unui text literar (mai ales piesă de teatru) la cerinţele radiofoniei. scenă 1. Parte a edificiului teatral destinată special şi permanent reprezentării spectacolului. Prin extindere, locul stabil ori improvizat pe care se desfăşoară un spectacol. S. are o structură arhitecturală fixă, alcătuită din elemente componente şi auxiliare (podium, sufită, culise, avanscenă, rampă, fosa orchestrei). Prin utilizarea unor dispozitive mecanice, scena poate fi amenajată (s. turnantă, glisantă, culi-santă). în istoria teatrului se cunosc mai multe tipuri de s.: proscenium-ui şi orchestra antică. scena medievală în etaje, scena clasică („â ritalienne** din sec. XVII — XIX), scena circulară modernă ş.a. 2 .Subdiviziune a unui act dintr-o piesă de teatru, delimitată în genere prin plecarea sau intrarea unui personaj; scenele sînt grupate în tablouri şi acte, care păstrează de obicei unitatea de timp şi loc. scenetă, piesă de teatru, de obicei comedie, într-un singur act şi cu un număr redus de personaje. A înflorit îndeosebi în teatrul popular satiric, im-punîndu-se şi în creaţia modernă cultă. în literatura română au scris s. Matei Millo, C. Fa-ca, C. Bălăcescu, C. Caragiale, M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, V. Alecsandri ş.a. E sinonimă uneori cu farsa sau vodevilul. scenografie» arta organizării spaţiului de emisie (scena) şi de recepţie (sala) a spectacolului. Parte integrantă a pregătirii unui spectacol, s. are ca scop crearea cadrului, ambianţei, atmosferei în care se desfăşoară acţiunea dramatică şi cuprinde: crearea decorurilor, a costumelor, iluminatul scenic etc. Conform caracterului specific al spectacolului, există scenografie de operă, de teatru dramatic, de teatru de păpuşi, de • cinematograf, de circ etc. S. s-a dezvoltat încă din perioada teatrului antic şi, în timp, a suferit influenţa diferitelor concepţii dominante ale epocilor respective. Influenţată de artele plastice, ca şi de dezvoltarea mijloacelor tehnice (maşini scenice, de iluminat etc.), s. a folosit diferite elemente uzuale (picturale, de construcţie scenică, jocuri de lumini, proiecţii fixe sau cinematografice etc.). Printre precursorii s. moderne se numără Brunei leschi, descoperitorul legilor perspectivei liniare, fundamentală pentru s.modernă, şi primul care a conceput maşinile scenice, S. Serlio, autor al unui tratat de s.,Girola-mo Genga, Leone dei Sommi, Antonio Ingegneri ş.a. în sec. XVIII-XIX s. a devenit prevalent picturală şi, o dată cu clasicismul, a frînat fantezia barocă, înclinată spre căutarea efectelor spaţiale. Romantismul influenţează s., preocupată de culoarea locală. în Italia şi Fran- SCEPTICISM 322 SCHEELE ţa apare o pictură scenică anonimă şi cosmopolită cu caracter sentimental şi literar, care tindea să devină stereotipă. Reprezentantul acestei tendinţe a fost Carlo Ferrario (1833 — 1907), scenograf al principalelor opere verdiene. S. modernă, legată de tradiţia realistă, depă-* şeşte decorativismul, pentru a deveni parte integrantă a spectacolului. Printre cei mai de seamă teoreticieni ai s. moderne se numără Cordon Craig şi Stanislavski. S. de film ţine seama de condiţiile specifice ale artei filmului (se construiesc doar fragmente de decor, atît cît este necesar imaginii înregistrate de camera de filmat, se recurge la trucaje, machete, filmări prin transparenţă etc.). Totodată, cinematograful a înrîurit s. de teatru contemporană în sensul desfăşurării mai rapide a spectacolului, prin eliminarea ^pauzelor dintre tablouri, prin efectuarea de proiecţii fixe şi continue etc. în teatrul românesc, preocupările pentru s.au apărut de timpuriu şi s-au dezvoltat mai ales prin creaţiile unor artişti ca: Traian Cornescu, Victor Ion Popa, Th. Kiriacoff-Suruceanu, A. Jiquidi şi mai ales prin Ion Sava. După Eliberare, s. românească a cunoscut un nou avînt prin creaţiile lui Alex. Brătăşanu, Liviu Ciulei, Paul Bortnovski, Jules Pera-him, Mircea Marosin etc. S. cinematografică s-a remarcat prin creaţiile lui I. Oroveanu, G. 7 meu, M. Bcgos, L. Popa etc. scepticism (gr. slţeptomai „a examina**; FILOZ.), concepţie care pune la îndoială posibilitatea cunoaşterii realităţii obiective sau, în genere, a oricărei cunoştinţe certe. S. este o formă a agnosticismului. El a apărut în filozofia greacă în perioada crizei societăţii sclavagiste, fiind întemeiat de Pyr-rhon şi reprezentat de Car-neade, Aenesidemus, Sextus Empiricus ş.a. Scepticii antici au susţinut că nici cunoaşterea senzorială, nici cea raţională nu poate da cunoştinţe certe, că oricărei păreri îi poate fi opusă cu tot atîta temei o părere contrară tot atît de verosimilă. De aici concluzia necesităţii de a „suspenda jude- cata“, această suspendare fiind, conform s. antic, singurul mijloc de dobîndire a „netul-burării“, a seninătăţii (ataraxi-ei). In perioada Renaşterii şi în sec. al XVII-lea, s. a fost îndreptat adeseori împotriva dogmelor religioase şi a scolasticii (Montaigne, Chapron) sau a idealismului dogmatic (Bayle), îndeplinind astfel un rol progresist. în sec. al XVIII-Iea, s. şi agnosticismul au cîştigat teren ca expresie a intereselor burgheziei de a asigura progresul ştiinţelor împotriva dogmelor religioase, evitînd totuşi implicaţiile ateiste şi materialiste ale ştiinţei (Hume, Kant). în filozofia burgheză contemporană, aceste tendinţe sînt continuate în speciab de pozitivism. Dezminţirea s., ca şi a agnosticismului, o constituie verificarea practică a cunoştinţelor noastre. sceptru (lat. sceptrum, din gr. skeptron „băţ, baston**), baston incrustat cu metale şi pietre preţioase, însemn al puterii monarhului. Schadow [şâdo:J, Johann Gottfried (1764-1850), sculptor,- gravor şi teoretician de artă german, unul dintre fondatorii şcolii moderne de artă germană. Promotor al studiilor după natură, S. a executat un mare număr de lucrări, caracterizate prin expresia firească, simplă şi severă. în sculptură a realizat portrete şi monumente, uneori colosale (bustul lui Goethe, statuia lui Luther, statuia Iui Frederic al II-lea etc.). A gravat portrete şi scene de gen. Printre scrierile sale se numără: „Tratat privind osatura, musculatura şi proporţiile corpului omenesc**, „Proporţiile omului după vîr-stă şi sex“ etc. chaff [şafj% Adam (n. 1913), filozof, logician şi sociolog marxist polonez. Este profesor la Universitatea din Varşovia şi membru al Academiei de Ştiinţe a R.P. Polone. Op. pr.: „Unele probleme ale teoriei marxiste a adevărului** (1951), „Introducere în semantică'* (1960), „Filozofia omului. Marxism şi existenţialism** (1962). Schaffhausen [şafhăuzzn], oraş în nordul Elveţiei, situat pe malul Rinului. 32 900 loc. (1963). Industrie constructoare de maşini, textilă, chimică. în apropierea oraşului Schaffhausen se află o importantă hidrocentrală. Schaffner [şafar], Hans (n. 1908), preşedinte al Elveţiei în anul 1966. Este membru al Partidului radical-democrat. Schărf [şerf], Adolf (1890- 1965), om de stat austriac, lider al Partidului socialist; între 1946 şi 1957 preşedinte al acestui partid. După al doilea război mondial a făcut parte din guvern (1945—1957), iar apoi a fost preşedinte federal al Austriei (1957—1965). Scharnhorst / şâmhorsi /, Gerhard Johann David von (1755—1813), general şi ministru de război (1807— 1810) al Prusiei. A fost unul dintre întemeietorii armatei prusiene, bazată pe serviciul militar obligatoriu. Scharrer [ şârptУ, Adam (1889—1948), scriitor german. Membru al „Ligii Spartacus", apoi al Partidului comunist, a emigrat după 1933 în Cehoslovacia, iar apoi, între 1935 şi 1945, a trăit în U.R.S.S. Opera Iui S., ai cărei eroi sînt proletari şi ţărani, oglindeşte evenimente importante din istoria mişcării muncitoreşti germane în prima jumătate a sec. al XX-lea (romanele „Oameni fără pa-trie“, 1929; „Sobolii**, 1934). în „Povestiri de la ţară, dar în altă manieră** (1948), S. denunţă cu un umor incisiv demagogia naziştilor. Schaudinn . [şâudin], Fritz Richard (1871 —1906), zoolog german. A făcut cercetări asupra protozoarelor parazite în organismul omului şi al animalelor şi a descoperit (în 1905) Spirocheia palida, agentul patogen al sifilisului.. Scheele [şe:h], Cari Wil-helm (1742— 1786), chimist suedez; a fost membru al Academiei de Ştiinţe din Suedia. Fin observator şi experimentator, S. s-a situat printre cei mai mari chimişti ai timpului său. A preparat şi a studiat oxigenul (1773), puţin înaintea lui J. Priestley, publicîndu-şi însă rezultatele în urma apariţiei studiilor acestuia.. A descoperit clorul, manganul, acidul SCHEELIT 323 SCHELET fluorhidric, acidul azotos, fosforul din oase, bioxidul de mangan, acidul arsenic, arseniura de cupru (verdele lui Scheele), de asemenea un mare număr de acizi organici, ca acizii tartric, citric, malic, galic, uric, lactic, benzoic, cian-hidric, precum şi glicerina. A făcut numeroase observaţii în legătură cu acţiunea luminii asupra clorurii de argint, adsorbţia gazelor pe cărbune de lemn ş.a. scheelit (MINER.), wolfra-mat natural de calciu (CaWOţ), cristalizat în sistemul pătratic. Este incolor sau cenuşiu, galben, galben-verzui şi se întîl-neşte în zăcămintele hidroter-male sau metasomatice de contact. Este un minereu de wolfram. în Republica Socialistă România se găseşte la Oraviţa (reg. Banat), Baia Sprie (reg. Maramureş). Scheffel [şejvl], Josef Victor von (1826—1886), scriitor german. Opera sa se caracterizează prin spiritul ei de frondă, dar şi prin prezentarea romanţată şi idilică a realităţii sociale. Principala sa lucrare este romanul istoric „Ekkehard** (1855). Multe dintre versurile sale cu caracter studenţesc (culegerea „Gaudeamus“, 1868), în care S. ironizează morala oficială filistină, au cunoscut o largă răspîndire. Scheffer [şejer7, Ary (1795 — 1858), pictor şi gravor francez, unul dintre reprezentanţii de seamă ai romantismului. A studiat în Olanda şi la Paris în atelierul lui Guerin. A pictat numeroase compoziţii, unele de gen („Văduva soldatului’*, „Familia marinarului”, „Orfanele la cimitir”), altele inspirate din Dante, Byron şi din poezia romantică germană („Francesca da Rimini”, „Moartea lui Gas-ton Foix" etc.), într-un stil patetic, uneori melodramatic. Scheidemann [şăidzman], Philipp (1865— 1939), unul dintre conducătorii aripii de dreapta a social-democraţiei germane. în 1919 a condus guvernul de coaliţie al Republicii de la Weimar, care a înăbuşit în sînge republicile sovietice de la Bremen şi din Bavaria. Ulterior s-a retras din viaţa politică. Schela, comună în raionul Gorj, reg. Oltenia, situată la poalele munţilor Vîlcan. 1 570 loc. (1965). Exploatări de antracit, de argilă refractară şi de calcar. schelă1 1. (CONSTR.) Construcţie auxiliară, provizorie, metalică sau din lemn, folosită de muncitorii care lucrează Ia executarea sau la repararea unei clădiri, a unei instalaţii etc. După modul de execuţie se deosebesc: s. simplă deplasabilă, care este formată de obicei dintr-o platformă aşezată pe capre de lemn; s. slabilă exterioară, legată de ziduri sau liberă, care este constituită dintr-un cadru de grinzi de lemn, cu platforme Ia fiecare etaj şi cu rampe de acces sau cu scări; s. metalică, care este formată dintr-un schelet de ţevi de oţel, asamblate cu manşoa-ne speciale, pe care se montează platforme de lemn etc. 2. (NAV.)( Punte de lemn sau metalică, improvizată sau fixă, care face legătura între navă şi chei pentru îmbarcarea şi debarcarea pasagerilor şi a mărfurilor. 3. (EXPL. PETR.) Schelă petrolieră, unitate industrială de exploatare a unui zăcă-mînt de ţiţei, care include totalitatea sondelor şi instalaţiile auxiliare din regiunea respectivă. schelă2 (în evul mediu în ţările române), denumire a punctelor vamale (ex. schelele de la Zimnicea, Olteniţa, Vălenii de Munte, Cîmpina ş.a.). Numele vine de la cuvîntul italian scala, care desemnează un port de dimensiuni reduse sau un debarcader. Schelde v. Escaut. Scheler [şehrj, Max (1874 — 1928), filozof idealist şi teolog catolic german. A dezvoltat fenomenologia husserliană în domeniul eticii, psihologiei, sociologiei, filozofiei culturii şi teoriei valorilor. Considerînd nesatisfăcătoare mărginirea la eul cunoscător individual, S. a preconizat întemeierea unei „sociologii a cunoaşterii”. El a criticat în mod just formalismul etic raţionalist kantian, dar a redus în mod subiectivist întreaga sferă a eticului la trăirile emoţionale. în dezacord cu axiologia neokantiană, care separă realitatea de valoare şi se mărgineşte la analiza exclusivă a valorilor spirituale, S. a ad- mis valorile materiale (sociale, economice), dar le-a interpretat în sensul spiritualismului, igno-rînd condiţionarea socială, con-cret-istorică a valorilor. Op. pr.: „Formalismul în etică şi etica materială a valorilor” (1913— 1916), „Poziţia omului în cosmos” (1928). schelet 1. (ANAT.) Totalitatea oaselor care susţin corpul animalelor vertebrate. Anato-miştii apreciază diferit numărul oaselor care alcătuiesc s. omenesc. în general se admite că s. adultului este format din 200 de oase separate, număr în care intră oasele craniului, ale centurii scapulare,ale coloanei vertebrale, toracelui, bazinului, membrelor superioare şi inferioare, inclusiv rotulele, cu excepţia oaselor sesamoide şi a dinţilor. La adultul normal, greutatea s.este de 5 — 6 kg, ea scă-zînd la bătrîni. Osificarea s. se face treptat în cursul dezvoltării ontogenetice; la început oasele sînt formate din ţesut cartila-ginos, la naştere fiind complet osificate oasele labirintului şi ale cutiei timpanului. După naştere, oasele cresc în dimensiuni, schimbîndu-şi treptat atît înfăţişarea exterioară, cît şi cea interioară. Pe rînd se osifică claviculele, coastele, maxilarul inferior, oasele craniului (cu excepţia sfenoidului) şi, ultimele, oasele membrelor. Osificarea completă a s. are loc în jurul vîrstei de 25—30 de ani. La bătrîneţe, s. suferă o serie de transformări structurale: oasele devin mai fragile, ca urmare a unui proces de demineralizare, putîndu-se fractura mai uşor; unele articulaţii se sudează; sinusurile osoase cresc în dimensiuni; căderea dinţilor determină modificări ale maxilarelor etc. S. prezintă, de asemenea, diferenţe importante, legate de sex, şi anume: s. femeii este mai mic şi mai gracil, cu proeminenţe osoase mai puţin conturate şi cu o configuraţie generală caracteristică (centura scapulară mai îngustă, bazinul mai larg etc.). Cunoaşterea diferenţelor s. în funcţie de vîrstă şi sex are importanţă atît în arheologie (pentru stabilirea vîrstei şi sexului s. descoperite), cît şi în medicina judiciară. V. şi o s o s, sistem SCHELLING 324 SCHERFIG 2. (TEHN.) Parte de rezistenţă a unui sistem tehnic sau a unei construcţii, formată din mai multe elemente (cadre şi nervuri la unele modele de turnătorie, Ionge-roane şi nervuri sau numai longeroane la avioane, stîlpi şi grinzi la clădiri etc.), legate între ele prin îmbinări elastice sau rigide (ex. s. unei construcţii, s♦ sau osatura aripii unui avion etc.). Schelling [şiling], Friedrich Wilhelm (1773-1854), filozof idealist german, reprezentant al filozofiei clasice germane. Lucrările sale de filozofie a naturii scrise în tinereţe conţin interesante elemente de dialectică.'în preajma revoluţiei din 1848, a combătut pe hegelienii de stînga, devenind filozoful oficial al Prusiei. Influenţat iniţial de Fichte, S. a elaborat apoi o concepţie proprie, idealist-obiectivă, în filozofia naturii. A conceput natura ca „produs**, adică obiect al experienţei, şi totodată ca „productivitate**, adică subiect, astfel încît produsul dispare în productivitate, iar ceea ce este real ar fi subiectul. După f i-lozofia identităţii a lui S., dincolo de subiect şi obiect, de spirit şi de natură se găseşte un absolut din care derivă filozofia, arta, religia, absolut care e raţiunea lor de existenţă şi pe care ele îl întruchipează. Încercînd să concilieze religia şi filozofia, S. a susţinut că adevărul filozofiei este teologia şi a propagat concepţia mistică despre revelaţia divină. Op. pr. : „Prima schiţă a unui sistem de filozofie a naturii** (1799), „Sistemul idealismului transcendental** (1800). schemă (gr. schema „formă, figură**) 1. (TEHN.) Reprezentare grafică, prin figuri convenţionale sau prin simboluri, a elementelor principale sau caracteristice ale structurii unui aparat, a unei maşini, a unei instalaţii, a unei construcţii, a unui proces de fabricaţie etc. (ex. s. cinematică a unei maşini-unelte, s. unei instalaţii automate de control, s. unui circuit electric, s. procesului de fabricaţie a unui produs etc.). — (ELT.) S. electrică, reprezentare grafică schematică, cu ajutorul unor simboluri grafice convenţionale, a unui circuit electric, a unei reţele electrice sau a unei instalaţii electrice. Se deosebesc printre altele: s.-bloc (numite şi s.e. s/ruc-iurale sau funcţionale), în care elementele cu funcţii esenţiale precizate sînt reprezentate prin dreptunghiuri, triunghiuri sau cercuri, iar legăturile funcţionale prin linii marcate cu săgeţi (astfel de scheme se pot face şi pentru instalaţii neelectrice); s.e. de principiu, în care sînt reprezentate numai circuitele, maşinile şi aparatele principale, omiţîndu-se cele auxiliare (de măsură, de protecţie, de comandă etc.); s.e. complete, în care sînt repre- 7, R, Ldtt Cd2, R\ X b. Scheme electrice echivalente: a- a unui transformator; b- a unei maşini asincrone zontate toate elementele unei instalaţii şi toate legăturile dintre ele; s.e. de montaj, în care sînt figurate toate elementele unei instalaţii şi legăturile dintre ele, respectîndu-se aşezarea lor reciprocă şi indicîndu-se dimensiunile şi gabaritele necesare efectuării montajului; s.e. echivalente, în care sînt reprezentate circuitele electrice echivalente, din anumite puncte de vedere, cu sisteme tehnice (electrice sau neelectrice), efectuate în vederea studierii acestora. V. şi model electric. 2. (EC.) a) Schemă de organizare a producţiei (sau a fabricaţiei), reprezentare grafică a succesiunii proceselor de muncă prin care materiile prime şi materialele se transformă în produse finite. Ea scoate în evidenţă compartimentarea proceselor de muncă pe unităţile tehnice de fabricaţie (de bază, auxiliare, de deservire şi anexe), precum şi legăturile dintre ele. Se întocmeşte astfel încît să asigure organizarea raţională a fabricaţiei, a succesiunii fazelor sale, a circulaţiei materialelor, subansamblelor etc. b) Schemă de organizare şi de funcţionare a întreprinderii, reprezentare grafică a structurii organizatorice a unei întreprinderi, care cuprinde principalele elemente componente ale acesteia (servicii, secţii, birouri, ateliere etc.), legăturile dintre ele, conducătorii diferitelor verigi organizatorice şi raporturile de subordonare etc. S. de o. şi f. a î. sînt diferite de la o întreprindere la alta, în funcţie de caracteristicile procesului de producţie, de mărimea şi de complexitatea întreprinderii şi ele trebuie îmbunătăţite continuu prin perfecţionarea relaţiilor de cooperare dintre secţii, prin desfiinţarea unor verigi inutile, prin eliminarea unor paralelisme în munca de conducere etc. Scherchen [şerhhn], Her-mann (1891 — 1966), dirijor german. S-a dedicat artei dirijorale de la vîrsta de 18 ani, do-bîndind o faimă internaţională. In 1933 a părăsit Germania. Artist profund, autor a două tratate de artă dirijorală, S. a militat pentru o artă interpretativă creatoare, pentru propagarea muzicii contemporane şi pentru o activitate ştiinţifică susţinută. Scherer fşersr], Wilhelm (1841 — 1886), critic şi filolog german. A fost profesor la universităţile din Viena, Strasbourg şi Berlin. Lucrările sale („Ja-kob Grimm", 1865; „Contribuţii la istoria limbii germane**, 1868; „Istoria poeziei germane în sec. XI — X11“, 1875; „Istoria literaturii germane**, 1880—1883) vădesc, sub influenţa evoluţionismului, tendinţe pozitiviste în reconstituirea istorică. Scherfig fşerfigf, Hans (n. 1905), scriijţor, pictor şi zoolog danez. Este autorul unor romane realist-critice în care satirizează aspecte negative ale societăţii burgheze daneze: birocraţia („Consilierul dispărut", 1938), educaţia mistică predată în şcoli („Primăveri irosite", 1943, trad. rom.), corup- SCHERRER 325 SCHILLER ţia poliţiei şi a justiţiei („Scorpionul44, 1953, trad. rom.)* regimul ocupaţiei naziste („Fry-denholm", 1962) ş.a. Scherrer [şirir]. Paul (n. 1890), fizician elveţian, profesor la Institutul politehnic din Zurich, membru de onoare al Academiei Republicii Socialiste România. A lucrat în domeniul fizicii atomice şi a corpului solid. împreună cu Debye a elaborat o metodă pentru determinarea structurii solidelor cu ajutorul radiaţiei X. scherzândo fscherfândoj (ital. „glumind*4; MUZ.), termen care indică o execuţie veselă, jucăuşă, cu umor, în maniera unui scherzo. scherzo [scherţo] (ital. „glumă, şagă44), termen care denumeşte o piesă muzicală în mişcare însufleţită şi cu un caracter glumeţ, optimist. A apărut în sec. al XVI-lea în muzica vocală şi în sec. al XVII-lea în cea instrumentală. Tipul clasic de s. l-a stabilit Beethoven, care l-a introdus în forma ciclică a s o-n a t e i în locul menuetului. Mai tîrziu (Ia Schubert, Chopin, Mendelssohn-Bartholdy, Du-kas ş.a.), s. a devenit piesă de sine stătătoare. S. de proporţii reduse se numeşte scherzino. schi (SPORT) 1, Obiect confecţionat din lemn sau din aluminiu, care permite alunecarea unei persoane pe zăpadă. S. pot fi de fond (uşoare, elastice, avînd o lăţime de 5—6 cm şi o lungime în funcţie de înălţimea schiorului), de sărituri (elastice, grele, cu o lăţime de 10 cm şi o lungime de 2,20—2,50 m, avînd trei şănţuleţe pe talpă pentru păstrarea direcţiei), de munte (cu o lăţime de 7—8 cm şi o lungime în funcţie de înălţimea schiorului). Pentru menţinerea echilibrului pe schiuri şi pentru sporirea vitezei de alunecare, schiorii folosesc şi două beţe, confecţionate din lemn, bambus sau aluminiu. —(AV.) Schiuri de aviont schiuri care înlocuiesc roţile Ia trenul de aterizare al unui avion, pentru a face posibilă aterizarea pe zăpadă. 2. Ramură a sporturilor de iarnă care se practică cu schiurile (1). Constă din diverse probe: al- pine (coborîre, slalom special şi slalom uriaş); nordice (fond, sărituri de pe trambulină, ştafete) şi combinate (probe alpine şi nordice). Schiaparelli, GiovanniVir-ginio (1835—1910), astronom italian. Este cunoscut prin lucrările sale privitoare la planeta Marte, pentru care a întocmit planisfere detaliate. în 1877 a desenat, pentru prima oară, „canalele*4 pe care le vedea pe suprafaţa planetei, emiţînd ipoteza că ar fi sisteme de irigaţii ale locuitorilor prezenţi sau din trecut ai Iui Marte. Această ipoteză de mare circulaţie nu a fost confirmată, iar Mariner IV nu a fotografiat, în iulie L.van Beethoven. Simf. ISr. 5. 1965, la cea mai mică distanţă la care s-a găsit faţă de planetă, detalii cu acest aspect. Schiavoni, Giovanni (1804— c. 1848), pictor italian. A venit la Iaşi, între anii 1837 şi 1843, ca profesor la clasa de „zugrăvire** a Academiei Mihăi-lene, exercitînd o puternică influenţă asupra formării tinerilor pictori. Portretist de valoare, a fost preocupat de redarea caracterelor fizice şi psihice ale personajului, deschi-zînd drumul spre dezvoltarea portretului psihologic. schif 1. Ambarcaţie nautică cu rame, foarte lungă (7—9, 11 şi 18 m), îngustă, uşoară şi cu înălţime mică, prevăzută cu un mic derivor metalic pentru asigurarea stabilităţii de drum şi cu suporţi exteriori pentru fixarea ramelor (lungi, uşoare, goale în interior, cu pala curbată), precum şi scaune mobile, simple sau duble. 2. Denumirea probelor sportive, care se desfăşoară pe diferite distanţe stabilite prin regulament, cu schiful (l).Sînt probe de s. simplu (cu un loc), dublu (cu două locuri), de 2+ l cîrmaci, de 4 fără cîrmaci şi de 8.4-1 cîrmaci. schileri (în evul mediu în ţările române), dregători domneşti, conducători ai punctelor vamale (schele), însărcinaţi cu controlul vamal şi cu încasarea vămilor. Aveau la dispoziţie corpul martalogilor, Schiller [şih], Ferdinand Canning Scott (1864-1937), filozof idealist englez. A creat o variantă făţiş subiectivistă a pragmatismului, denumită de el „umanism**. După S., lumea constă în experienţa subiectului şi este o realitate nedeterminată, amorfă, care se mulează potrivit voinţei arbitrare a acestuia. Schiller [şihr], Friedrich (1759—1805), mare poet şi dramaturg german, alături de Goethe cel mai de seamă reprezentant al grupării „S t u r m u n d D r a n g*4. S-a născut la Marbach ca fiu al unui medic militar şi a urmat, împotriva voinţei sale, şcoala militară în Wiirttemberg. Atras de timpuriu de literatură, manifes-tîndu-şi admiraţia entuziastă pentru operele lui Shakespeare, Rousseau, Lessing şi Goethe, a debutat în 1781, obţinînd un răsunător succes cu piesa „Hoţii“, afirmare însufleţită şi profund dramatică a setei de libertate şi a urii împotriva tiraniei. Persecutat de ducele de Wiirttemberg, S. a fost nevoit să pribegească în diverse. oraşe, întreţinîndu-se prin îndeletniciri ocazionale sau folosind sprijinul mărinimos al prietenilor. Aceleiaşi perioade de răzvrătire şi de avînt tumultuos îi aparţin şi piesele următoare: tragedia republicană „Conjuraţia lui Fiesco** (1783) şi „Intrigă şi iubire*4 (1783), „prima dramă politică cu tendinţă din literatura germană*' (Engels), în care S. prezintă deznodămîntul tragic al unei iubiri curate dintre o tînără burgheză şi un nobil. Poezia sa lirică din aceşti ani cîntă de asemenea, într-un limbaj exaltat, de rezonanţa eroice, aspiraţiile înaintate ale timpului (imnul „Odă bucuriei", care a constituit motivul tematic al „Simfoniei a IX-a*' a lui Beethoven). După 1784, f- ] PP Scherzo SCHILLER 326 SCHIMB tîmp de zece ani, în viaţa lui S. a avut loc o perioadă de criză, de felurite căutări filozofice şi artistice, terminată o dată cu apropierea de Goethe, care marchează a treia şi ultima perioadă a creaţiei sale, cea clasică. In această perioadă, S. manifestă tendinţa caracteristică ideologiei burgheze germane din epocă de a transpune aspiraţiile revoluţionare pe planul ideilor, care a generat o filozofie şi o artă cu caracter neoclasic, idealizant. S, ajunge la concluzia că orice luptă politică va rămîne fără rezultat. Preocupările sale se îndreaptă spre studiul antichităţii, al filozofiei, în special al filozofiei lui Kant, şi al esteticii. Intr-o serie de lucrări fundamentale („Despre graţie şi demni-tate“, 1793; „Scrisori despre e-ducaţia estetică a omului**, 1795; „Despre poezia naivă şi senti-mentală**, 1796), S. găseşte rezolvarea contradicţiilor civilizaţiei moderne în educaţia estetică a omenirii, în dezvoltarea cu ajutorul acesteia a unei personalităţi armonioase, reeditînd astfel idealul clasic al unei umanităţi senine, radioase, întemeiat pe echilibru şi frumuseţe. Cele două variante ale dramei „Don Carlos** (1784 şi 1787), în care problema libertăţii de gîndire şi a luptei împotriva despotismului continuă, să constituie pivotul acţiunii, marchează, prin trecerea Ia folosirea versificaţiei clasice, prin limbajul măsurat, scutit de vechile explozii verbale, tranziţia spre spiritualizare şi moderaţie, în 1789, la recomandarea Iui Goethe, S. a fost numit profesor de istorie universală Ia Universitatea din Jena. Stabilit în 1792 la Weimar, S. colaborează cu Goethe Ia revista „Die Horen'*, punîndu-se astfel, prin deplina lor comuniune de idei şi sentimente, bazele unei prietenii ideale, rămasă exemplară în istoria literaturii. Rod al acestei colaborări sînt epigramele („Xeniile**,. 1797), în care este biciuită platitudinea literaturii vremii. Aceasta este şi perioada marilor poeme Iirice-filozofice („Idealul şi viaţa**, 1795; „Zeii Greciei**, 1788; „Artistul**, 1789), în care S. evocă nostalgic spiritul anti- chităţii elene, ca şi a baladelor, scrise în anii 1797—1798, expresii ale unei încrederi, de data aceasta abstractă şi sublimată, în victoria întreită a binelui, dreptăţii şi frumosului („Inelul Iui Polykrates**, „Cocorii lui Ibykos**, „Mănuşa**, Fr. Schiller „Scufundătorul , „Chezăşia**). Piesele ultimei perioade, care dezbat problema formării naţiunilor prin forţa luptei maselor populare: trilogia „Wal-lenstein**, 1801 („Lagărul lui Wallenstein**, „Piccolomini**, „Moartea lui Wallenstein**), cea mai mare dramă istorică a lui S., „Maria Stuart** (1801), „Fecioara din Orleans** (1801), „Logodnica din Messina** (1803), „Wilhelrn Teir* (1804), se caracterizează prin amploarea tematicii, de regulă istorică, şi a dezbaterii conflictelor, prin întîlnirea contradictorie dintre credinţa în umanitate şi progres şi neîncrederea în finalitatea şi eficacitatea luptei maselor, dintre prezentarea realistă a cadrului istoric şi interpretarea idealistă a problematicii personalităţii şi destinului, încercarea sa de transfigurare estetizantă a viitorului omenirii s-a vădit iluzorie, problemele arzătoare şi conflictele sociale acute ale vremii readucîndu-1 curînd după aceasta la realitate. Astfel „statului estetic** ideal i se substituie, în concepţia sa, imaginea iluministă a „statului natural**, sprijinit pe popor, operele din ultima perioadă constituind o strălucită dovadă a biruinţei unei viziuni realiste asupra utopiei idilice şi speculative anterioare. Prin înălţimea filozofică şi morală a mesajului şi patosul ei revolu- ţionar, prin amploarea şi măiestria compoziţiei artistice, prin nobleţea, eleganţa şi puritatea clasică a limbajului, creaţia lui S., ca şi aceea a lui Shakespeare, a exercitat o puternică influenţă asupra dezvoltării dramaturgiei în general, majoritatea operelor sale intrînd în patrimoniul literaturii mondiale. în limba română s-au făcut numeroase traduceri din opera lui S. începînd din prima jumătate a sec. al XIX-lea (1839). Schiller [şîhrjy George, pictor, de origine germană, stabilit la Iaşi în 1848. A fost profesor la Şcoala de arte frumoase din Iaşi. Este autorul mai multor copii după picturile lui Natale Schiavoni (profesorul său), al unor restaurări din colecţia fostei Pinacoteci ieşene şi al picturilor de la biserica Trei Ierarhi. S. a creat tablouri cu subiecte istorice şi mitologice. Schiltberger [şilthergir), Johannes, cruciat bavarez, participant la lupta de la Nicopole (1396), captiv Ia turci timp de două decenii. După peregrinări prin Asia Mică, Egipt, Tur-kestan, Caucaz şi Crimeea, în drum spre Bavaria a trecut prin ţările române (1427). însemnările sale, apărute în 1473, conţin valoroase informaţii asupra bătăliei de la Nicopole. schimb1 1. (FIZ.) Trecere a unei energii, a unei sarcini electrice, a unei particule etc. de la un sistem fizic la altul. Sin. (parţial) transfer. — S. de căldură, schimb de energie termică. în mod natural, s. de c. se face de la sistemul cu temperatură mai ridicată către sistemul cu temperatură mai scăzută. S. de c. se poate realiza prin intermediul undelor electromagnetice (radiaţie termică)„ prin s. energiei cinetice de agitaţie termică între particulele corpurilor (conducfie) şi prin mijlocirea unui curent de fluid (convecţie). 2. (TEHN.) a) Timpul de lucru, exprimat în ore, al unui lucrător dintr-o întreprindere industrială sau dintr-o instituţie oarecare, constituind o parte a unei zile de 24 de ore. b) Totalitatea lucrătorilor care lucrează în aceeaşi întreprindere sau instituţie şi în aceeaşi SCHIMB 327 SCHIMBĂTOR perioadă de timp în cursul unei zile. schimb” 1. (EC. POL.) Relaţie socială care are loc în legătură cu schimbul reciproc de activităţi sau de produse ale muncii socialmente divizate; fază a reproducţiei sociale care leagă producţia şi repartiţia determinată de ea, pe de o parte, şi consumul, pe de altă parte. Baza s. o constituie diviziunea muncii, adîncirea diviziunii de-terminînd dezvoltarea s. în interiorul unităţilor economice, s. de activităţi se efectuează prin contact nemijlocit intre lucrătorii de diferite specialităţi, produsele obţinute fiind rezultatul eforturilor lor comune. între diferite unităţi economice, ramuri etc., s. de activităţi se desfăşoară mai ales pe calea s. de produse, reali-zîndu-se astfel trecerea produselor de la producător la consumator. S. de produse efectuat între producători pe baza diviziunii sociale a muncii în condiţiile autonomiei producătorilor, care obligă Ia vîn-zare-cumpărare, are Ioc sub forma s. de mărjuri. S. de mărfuri a apărut în comuna primitivă, avînd Ia început un caracter întîmplător, se baza pe o diviziune întîmplătoare a muncii şi se înfăptuia între diferite comunităţi gentilice. 0 dată cu apariţia şi adîncirea marilor diviziuni sociale ale muncii şi cu apariţia proprietăţii private, s. de mărfuri se dezvoltă şi pătrunde înăuntrul comunităţii, contribuind la descompunerea ei. Dezvoltarea producţiei şi a s. de mărfuri a dus la apariţia banilor şi, prin cea de-a treia mare diviziune socială a muncii, la apariţia negustorilor. în condiţiile dominaţiei proprietăţii private, s. între producători are un caracter privat, se dezvoltă în mod anarhic pe baza concurenţei şi contribuie la diferenţierea socială. S. privat a atins cea mai înaltă dezvoltare în capitalism. în socialism, s. se desfăşoară pe baza proprietăţii socialiste, în mod planificat. V, şi marfă; producţie de mărfuri; comerţ. — S. neechivalent, schimb de valori inegale. Este un mijloc de exploatare şi de jefuire a colo- niilor, a ţărilor dependente şi a celor slab dezvoltate de către ţările imperialiste. S.n. constă în aceea că monopolurile, utili-zînd forme de presiune economică şi politică, vînd mărfurile lor industriale la preţuri ridicate ţărilor slab dezvoltate şi cumpără, în schimb, de la a-cestea materii prime la preţuri scăzute. S.n. .constituie unul dintre principalele instrumente ale neocolonialismu-1 u i. 2. (DR.) Contract de schimb, contract în temeiul căruia părţile îşi dau reciproc un lucru sau un drept. schimbare de variabile (MAT,), înlocuirea într-o funcţie a unei variabile sau a mai multor variabile de care depinde funcţia considerată cu funcţii depinzînd de aceleaşi variabile sau de alte variabile (ex. ecuaţia conicei x1—y1 — 4x+ + 2y—4 = 0 prin s. de v.x=2-h + X, y — 1 + Y, Xşi Y fiind noile variabile, devine X2—Y2— 7=0; ecuaţia diferenţială x2y"~r +xy' + y=0 prin s.de v. | x | = e*, t fiind noua variabilă independentă, devine -\-y = 0; ecuaţia lui Laplace = dxl dy* = 0 prin s. de v. x~r cos , dl în care i =V —I, ti — h/2iz este constanta lui Planck, funcţia de undă, dty/dl derivata parţială în raport cu timpul (/), H operatorul Iui Hamilton care reprezintă energia sistemului SCHUBART 332 SCH ULZE-AENES IDEM considerat. E. lui S. permite studierea evoluţiei în timp a funcţiei de undă ce caracterizează un sistem de microparti-cule. Dacă energia E a sistemului este constantă în timp, e. lui S. capătă forma: care permite găsirea funcţiilor de undă proprii şi a spectrului energetic pentru sistemul considerat. în cazul particular al unei singure particule în regim staţionar, e. lui S. devine: W +?Jp2(E-V)i> = 0, în care A reprezintă operatorul laplacean, m masa particulei, E energia totală, V energia potenţială. Această din urmă formă este cea dată iniţial de S. în 1926. Schubart fşubart], Chris-tian Friedrich Daniel (1739— 1791), poet şi publicist german, reprezentant al mişcării literare revoluţionare „Sturm und Drang“ („Furtună şi avînt“). Fondator al primului ziar de orientare antifeudală („Cronica germană**, 1774—1777), S. a contribuit, prin curajoasele sale articole, ca şi prin poeziile sale politice („Cavoul principilor**, „Soldatul cerşetor**, „Cîntece' din închisoare**, 1785), îndreptate împotriva variatelor aspecte ale despotismului, la creşterea conştiinţei naţionale. Autobiografia „Viaţa şi concepţia lui Schubart** (1791-1793) prezintă interes documentar. Schubert [şubdrlj, Franz (1797—1828), compozitor austriac. A luat lecţii cu Salieri la Viena, dar s-a format mai mult ca autodidact. A scris numeroase opere, sing-spiel-uri, muzică de scenă (dintre care mai cunoscută a rămas „Rosamunde**), religioasă (în special mise), corală, â capella, cu pian sau orchestră, cvintete, cvartete, triouri şi alte compoziţii pentru formaţii instrumentale de cameră, piese orchestrale (uverturi, dansuri etc.) şi nouă simfonii. Este şi autorul a zeci de piese pentru pian (sonate, variaţium, momente muzicale, impromptuuri, marşuri, fantezii etc.). Scrise pe versuri de Goethe, Schiller, Klopstock, Korner, Metastasio, Schlegel, Grillparzer, Heine, Rellstab şi alţi poeţi contemporani compozitorului sau din trecut, cele peste 600 de lieduri ale lui S. (între care binecunoscutele cicluri „Frumoasa moră-riţă“, „Călătorie de iarnă**) l-au -v Fr. Schubert consacrat drept creatorul şi reprezentantul cel mai de seamă al acestui gen. De Ia gingaşele cîntece alcătuite doar din cîteva măsuri („Heidenroslein**) şi pînă la piesele dezvoltate dramatic pe mai multe planuri şi stări afective („Erlkonig**)» liedurile lui S. exprimă o infinită gamă de sentimente, emoţii şi idei. Melodismul lor curge firesc şi nuanţat, iar partea pianistică nu se reduce la acompanierea vocii, ci reprezintă un aport specific, plin de sugestivitate, la configurarea sonoră a imaginilor versurilor. Melodici-tatea, bogăţia şi fantezia tratării armonice, farmecul, plasticitatea şi supleţea poetică, rafinamentul coloristic se fac prezente şi în lucrările pentru ansambluri instrumentale de cameră, care valorifică uneori, unele dintre liedurile celebre („Cvintetul păstrăvilor**). Prin sensibilitatea sa delicată, înclinată spre visare şi meditaţie intimă, S. a fost unul dintre primii romantici ai muzicii de la începutul sec. al XlX-lea. Trăsăturile acestea caracterizează şi simfoniile sale, dintre care „Neterminata** (numită astfel fiindcă cuprinde doar două părţi) cunoaşte o largă popularitate. în vecinătatea creaţiilor titanice ale Iui Beethoven, ele au adus o nouă formulă de gen prin fiorul lor liric, tonul lor confesional romantic (exprimat însă uneori în forme de factură clasică, ca, de exemplu, în Simfonia a V-a). Neînţeles de cercurile oficiale ale capitalei austriece, S. a fost apreciat de o mînă de prieteni şi susţinători, care l-au admirat, cu clarviziune, ca pe unul dintre creatorii geniali ai vremii. Popularitatea pe care a că-pătat-o ulterior opera sa a confirmat această preţuire. Schuchardt [şuhart], Hugo (1842—1927), romanist austriac. A fost profesor Ia universităţile din Halle şi din Graz şi membru de onoare al Academiei Române. Savant cu un larg orizont de cercetări, S. depăşeşte limitele domeniului romanic. In afară de lucrarea de tinereţe „Vocalismul latinei vul-gare“ (3 vol., 1866-1868). S. a desfăşurat o bogată activitate (studii, articole, recenzii, polemici) în paginile diverselor periodice; o culegere selectivă a acestor contribuţii a apărut sub îngrijirea lui Leo Spitzer, „Breviar Hugo Schuchardt. Un vademecum al lingvisticii generale** (1922, ed. mărită 1928). în concepţia lui S.,la baza schimbărilor din limbă ar sta creaţia individuală. Adversar al neo-gramaticilor, S. a criticat absolutizarea de către aceştia a legilor fonetice. Este unul dintre creatorii metodei cuvinte şi lucruri. Schullerus [şulirus], Betty (1860 — 1904), pictoriţă germană din Transilvania. A studiat cu tatăl său, Ludwig Schullerus. Peisagistă, folosind de preferinţă acuarela, S. a redat aspecte ale naturii şi satelor transilvănene. Lucrări la muzeul Brukenthal din Sibiu. Schullerus [şulerus/, Fritz (1866—1898), pictor german din Transilvania. A studiat cu G. Hackl şi L.V. Lôfftz. Portretist, peisagist şi autor de compoziţii, S. a fost preocupat de redarea vieţii din satele transilvănene. Lucrări Ia muzeul Brukenthal-Sibiu. Schullerus [şulerus], Ludwig Friedrich ( 1826—1906), pictor german din Transilvania. A studiat la Paris, Viena şi Roma. Portretist şi peisagist, a cultivat un stil academizant. Lucrări la muzeul Brukenthal-Sibiu. Schulze-Aenesidem [şul-ţa], Gottlieb Ernst (1761 — SCHULZE-DELITZSCH 333 SCHUMPETER 1833), filozof idealist german, cunoscut prin opera „Aenesi-demos" (1792). Ca adept al agnosticismului Iui H u m e, l-a criticat pe K a n t, pe de o parte, pentru admiterea apriorismului şi, pe de altă parte, pentru admiterea existenţei „lucrului în sine'*. Schulze-Delitzsch [ şulh- delicii, Franz Hermann (1808 — 1883), economist şi om politic burghez german, reprezentant al economiei politice vulgare. A preluat de la J.-B. Say „teoria celor trei factori de producţie'* şi unele teze de la F. Bas-tiat, propovăduind armonia de interese dintre burghezie şi proletariat. După evenimentele din 1848, S.-D. a vrut să împiedice prin asociaţii cooperatiste, considerate de el „în afara claselor**, transformarea meseriaşilor în proletari, tinzînd astfel să creeze burgheziei un sprijin social împotriva proletariatului. Schuman fjumăj, planul plan de unificare a industriei carbonifere şi metalurgice din unele ţări capitaliste ale Europei occidentale, prezentat în mai 1950 de ministrul de externe de atunci al Franţei, Robert Schuman (1886— 1963), pe baza căreia s-a organizat Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelu-1 u i. Schuman [şu:m9n]t William Howard (n. 1910), compozitor american. A studiat la Universitatea din Columbia şi la Mo-zartcum din Salzburg. A compus o operă („The mighty Ca-scy“, 1953), balete, simfonii, concerte, muzică de cameră, de film ctc., care l-au impus ca pe unul dintre cei mai proeminenţi compozitori americani contemporani. Schumann [şuman], Clara (născută Wîeck) (1819-1896), pianistă germană. A fost soţia compozitorului Robert Schumann. îndemnată de acesta, a renunţat la virtuozitatea pianistică, în acea vreme la modă, şi s-a consacrat interpretării lucrărilor lui Beethoven, Chopin, Liszt. Schumann i-a dedicat cîteva creaţii, printre care „Concertul pentru pian în la minor**. De la ea a rămas o importantă corespondenţă cu Brahms. Schumann [ şuman], Robert (1810—1856), compozitor german, reprezentant de seamă al romantismului muzical. S-a născut la Zwickau. A studiat dreptul Ia Leipzig, unde l-a cunoscut pe Friedrich Wieck, al cărui elev a fost. S. s-a dedicat mai întîi pianisticii, apoi publicisticii muzicale, înfiin-ţînd „Neue Zeitschrift fur Musik" (1834), revistă care urmărea să exprime noile idealuri estetice, opuse conservatorismului (în paginile acestei publicaţii, S. a semnalat valoarea lui Chopin, Brahms ş.a.). Concomitent, scopul principal al existenţei sale a devenit creaţia muzicală. Dotat cu o vastă cultură şi receptiv la cele mai variate impresii, S. a compus în toate genurile. Opera „Genoveva** (1850) şi muzica de scenă la „Manfred" de Byron (1851) constituie contribuţia sa la genul dramatic. Cele patru simfonii sînt expresia unui temperament liric pasionat. Din muzica vocal-simfonică, mai cunoscute sînt oratoriul „Paradis şi Peri“ (1843), „Recviemul** (1852). „Concertul pentru pian'* (1845), unul dintre cele mai importante concerte romantice din literatura pianului şi culme a creaţiei schumanniene, este o sinteză între stilul său de maturitate şi avîntul juvenil, o alternare de acut dramatism şi poezie. S. a mai compus concerte pentru violoncel, vioară, uverturi, sonate, triouri, cvartete, celebrul „Cvintet cu pian** (1842), un mare număr de coruri. O contribuţie importantă a lui S. la literatura romantică o reprezintă liedul. Majoritatea grupate în cicluri (dintre care „Dragoste şi viaţă de femeie**, 1840; „Dragoste de poet“, 1840, sînt cele mai cunoscute), liedurile schumanniene prezintă o pătrundere psihologică remarcabilă şi o ilustrare muzicală fidelă a imaginii poetice. Muzica pentru pian ocupă un loc deosebit în creaţia lui S., influenţînd şi celelalte genuri. Scriitura pianistică, de la cea simplă a pieselor pentru tineret pînă la cea complexă a sonatelor, şi paleta expresivă sînt de o mare varietate şi subtilitate. Sonate, fantezii, novelete, piese, variaţiuni, intermezzo-uri atrag prin fineţea cu care redau o simţire delicată, dar năvalnică, o fantezie bogată, înclinată spre visare, spre improvizaţia de esenţă lirică. Scrierile despre muzică ale lui S. întregesc imaginea unui căutător care a deschis noi orizonturi artei muzicale. Schumpeter fşumpeldr/, Jo-seph (1883—1950), economist burghez american, originar din Austria, reprezentant al economiei politice vulgare contemporane. Negînd categoria de cauzalitate, S. susţine că economia politică trebuie să studieze legăturile funcţionale dintre fenomenele economice. Respingînd intervenţia statului burghez în economie, S. susţine că figura centrală a dezvoltării economice este întreprinzătorul capitalist. El ajunge la concluzia că, o dată cu dispariţia funcţiei întreprinzătorului, prăbuşirea capitalismului ar fi inevitabilă, şi consideră că monopolurile pot asigura prosperitatea economică, bunăstarea şi pacea. Izvorul profitului, după S,, îl constituie introducerea în producţie de către capitalist a inovaţiilor care determină reducerea costurilor în comparaţie cu nivelul obişnuit al lor. Istoriograf al doctrinelor economice, S. înlocuieşte analiza procesului dezvoltării gîndirii economice cu prezentarea teoriilor economice prin raportare la propriile lor postulate, independent de dezvoltarea socială şi de lupta de clasă. Op. pr.: „Teoria dezvoltării economice" (1912), „Ciclurile de afaceri" (1939), „Capitalism, socialism şi democraţie" (1942), „Istoria analizei economice" (postum, 1954). SCHUSCHNIGC 334 SCHW ÎNGER Schuschnigg [şuşnic7, Kurt von (n. 1897), om politic austriac, lider al Partidului creş-tin-social, cancelar federal al Austriei între 1934 şi 1938. în 1938 a capitulat în faţa hitle-riştilor, care au ocupat Austria. După al doilea război mondial s-a stabilit în S.U.A. Schiitz /şu/7. Heinrich (1383-1672), compozitor german. A studiat la Kassel şi Veneţia (cu G. Gabrieli). Din 1617 şi pînă la moarte a fost capelmaistru la Dresda. A creat, în 1627, prima operă germană, „Daphr.e**, şi primul balet „Orfeu şi Euridice“. S. a realizat o sinteză între vechea şcoală a polifoniştilor şi şcoala italiană promovată dc^ Gabrieli şi Monteverdi, cantatele şi oratoriile sale fiind capodopere ale muzicii germane de pînă la BacF schwagerina [şvagherina] (PALEONT.), gen fosil de fora-mimferc din familia fusulini-dclor, cu testul globular şi cu Schwagerina lama spirală subţire. S. prezenta o serie de aperturi şi ducea o viaţă pelagică. A trăit în carbonifer şi în permianul inferior şi mediu. Schwann [şvan], Theodor ( 1810- 1882), naturalist german. A fost profesor la Universitatea din Liège. S-a făcut cunoscut în special prin lucrările sale asupra contracţiei musculare şi influxului nervos. împreună cu M.J. Scbleiden a pus bazele teoriei celulare. Op. pr. : „Cercetări microscopice asupra concordanţei dintre structura şi creşterea animalelor şi plantelor** (1836). Schwarzenberg [ şt'ar/pn- berg], Felix (1800—1832), om de stat austriac, principe. în calitate de cancelar al statului (1848—1852), S. a încercat să consolideze monarhia habsbur-gică printr-o administraţie autoritară şi să asigure preponderenţa Austriei în cadrul sta- telor germane. S. a fost promotorul alianţei cu Rusia ţaristă pentru înăbuşirea revoluţiei din Ungaria în 1849. Schwarzschild [şvârfşild7, efectul — (după numele astronomului german K. SchiCarz-schild, 1 873- 1916; FIZ.), efect folosit în tehnica fotografică la operaţia de mărire. Prin sporirea intensităţii luminii şi reducerea corespunzătoare a timpului de expunere (menţinînd constantă cantitatea de iluminare), se obţine pe fotografie o înnegrire mai accentuată a părţilor expuse şi, prin aceasta, o creştere a contrastului şi a strălucirii fotografiei. Pentru folosirea e.S. se utilizează, în aparatele de copiat prin mărire, lămpi puternice, de 200-250 W. Schweîtzer fşvâiţzr], Aî-bert (1875 — 1965), gînditor umanist francez, originar din Alsacia, medic, organist, muzicolog, teolog protestant. A fost membru al Institutului Franţei. După ce s-a afirmat ca gînditor şi muzicolcg, impunîndu-se mai ales prin monografia „Johann Sebastian Bach, muzicantul-poet“ (1905), S. s-a hotărît să slujească prin exemplul său personal idealurile umaniste.în 1913 s-a stabilit în Africa, unde a întemeiat şi a întreţinut, cu fondurile obţinute ca autor şi con-certist, un spital pentru negri în localitatea Lambarene din Gabon. în lucrările sale de filozofie a culturii („Filozofia civilizaţiei**, 2 voi., 1923), S. a denunţat, inspirîndu-se din ideile raţionalismului şi umanismului din sec. al XVIII-lea, efectele dezumani-zante ale civilizaţiei burgheze, în 1958 a adresat lumii întregi un apel (sub titlul „Pace sau război atomic**), în care se pronunţa în favoarea încetării experienţelor nucleare. S. este şi autorul unor lucrări valoroase despre arta organistică şi construirea orgelor. Schweitzer-Cumpăna, Ru-dolf (n. 1886), pictor şi grafician român, maestru emerit al artei din Republica Socialistă România. A studiat la Academia de arte frumoase din Berlin, apoi la Paris. înzestrat desenator, avînd un ascuţit spirit de observaţie, S. a creat portrete, peisaje şi mai ales scene din viaţa ţăranilor, în tehnici diferite (ulei, acuarelă şi desen de predilecţie în cărbune) într-o viziune realistă. în pictură, S. urmăreşte construcţia formelor în relief, modelînd pasta, uneori excesiv de abundentă. Paleta sa este caldă, în tonalităţi grave şi profunde. în ultima vreme, S. este preocupat de rolul luminii în pictură şi manifestă o tendinţă accentuată pentru precizarea formei („Autoportret**, „Portret de bărbat**, „Capre în soare**). Schwerin [şverin] 1. Oraş în nordul R.D. Germane, centrul administrativ al districtului cu acelaşi nume, situat pe ţărmul lacului S., care comunică printr-un canal cu Marea Baltică. 91 200 Ioc. (1964). Industrie constructoare de maşini, de prelucrare a lemnului, uşoară şi alimentară. 2. District în nord-vestul R.D. Germane. Suprafaţa: 8 673 km“. Populaţia: 622 968 loc. (1963). Relief de cîmpie joasă, vălurită, constituită din depozite fluvio-glaciare, presărată cu morene şi lacuri. în agricultură predomină culturile cerealiere (secară, orz, ovăz), de sfeclă de zahăr, cartofi şi plante furajere. Se cresc porcine, cornute rrari pentru lapte, ovine. Ramuri industriale dezvoltate: industria alimentară, de prelucrare a lemnului, constructoare de maşini (construcţii navale, maşini de transport şi textile). Schwind f şvint 7, Moritz von (1804—1871), pictor şi gravor german. A studiat la Viena şi Ia München. Exponent al romantismului, îndrăgostit de legendele medievale, S. a pictat în special compoziţii cu caracter istoric, narativ, într-un stil plin de eleganţă şi strălucire („întrecerea trubadurilor**, „Călătoria cavalerului Kurt**, „Moarţea împăratului Rudolf** etc.). A fost şi un acuarelist şi desenator remarcabil. Schwinger [ şving^r], ]\\-lian (n. 1918), fizician american, profesor Ia Universitatea Harvard. Are contribuţii în domeniul electrodinamicii cuantice şi al particulelor elementare. Premiul Nobel (1965), împreună cu fizicianul japonez S. To-monaga şi cu fizicianul american R. Feyman. SCHWYZ 335 SCIZURĂ schwyz [şviţ] (ZOOTEHN.), rasă de taurine originară din Elveţia, crescută pentru producţia de lapte şi carne. Culoarea corpului este brună uniformă, cu anumite zone de nuanţă deschisă (abdomenul, ugerul, părţile interne ale membrelor etc.). In jurul botului prezintă o regiune îngustă, circulară, de culoare albă. Greutatea corporală a vacilor este de 500—600 kg, iar a taurilor de 750 — 900 kg. Carnea este de calitate bună, iar randamentul la tăiere de 50—55%. Producţia medie anuală de lapte variază între 3 200 şi 4 500 1, liniile şi familiile selecţionate ajun- gînd la 5 000—6 000 I. A fost importată în multe ţări, unde a contribuit Ia formarea de noi rase (ex. rasa costroma în U.R.S.S.). în ţara noastră, prin folosirea rasei s. Ia încrucişarea cu rasa autohtonă de munte şi, în anumite zone, cu rasa sură de stepă, a rezultat rasa brună de Maramureş. sciatică (lat. sciaticus din gr. islţhion „şold**; MED.), boală care se manifestă prin durere de-a lungul nervului sciatic, accentuată Ia mişcare, la care se mai pot adăuga tulburări motorii, vasculare şi trofice. Este de obicei consecinţa unei nevrite, datorite fie unei iritaţii locale (ex. hernie de disc intervertebral), fie unor cauze de ordin general (diabet, sifilis, gută etc.). scientism (lat. scientia „ştiin-ţă“), poziţie filozofică pozitivistă, iniţiată la sfîrşitul sec. al XlX-lea de H. Taine şi F. Le Dantec, care militau pentru afirmarea multilaterală a spiritului ştiinţific, dar concepeau ştiinţa în limitele înguste ale empirismului şi ale determinismului mecanicist. Spiritualiştii i-au reproşat s. tendinţele antireligioase. scifozoăre (ZOOL.), clasă de celenterate care cuprinde polipii în formă de cupă, cu cavitatea gastrală împărţită în patru compartimente şi cu numeroase tentacule în jurul gurii, precum şi meduzele fără văl (de ex. Aurelia aurita din Marea Neagră). Scilly [sili], arhipelag britanic în Oceanul Atlantic, situat în sud-vestul insulei Ma- rea Britanie, Ia 40 km depărtare de aceasta. Suprafaţa: 16 km2. Populaţia: circa 2 000 loc. Climat blînd. Se practică legumicultura şi horticultura (flori). scindare. (lat. scindere „a despica**; CHIM.), reacţie de descompunere a unei combinaţii chimice în combinaţii mai simple (ex. hidroliza, depoli-merizarea). scintilator (FIZ.), substanţă în masa căreia se produc scintilaţii atunci cînd este bombardată cu particule a, p, y etc. Se utilizează ca s. sărurile iodului şi bromului cu metalele alcaline, naftalenul, antracenul etc.; se folosesc şi s. din materiale plastice (ex. stilben). S. servesc la construcţia contoarelor cu scintilaţie şi pot avea volume cuprinse între cîţiva milimetri cubi şi citeva sute de decimetri cubi. scintilaţie (lat. scintillatio, din scintilla „seînteie**; FIZ.), impuls luminos de scurtă durată, produs în regiuni foarte mici (practic punctuale) ale scintilatoarelor, prin bombardarea acestora cu particule care posedă o energie suficientă pentru provocarea 'fenomenului. Se mai numeşte seînteiere. Scipio Africanul (Publius Cornelius Scipio) (c. 235—183 î.e.n.), om politic şi comandant militar roman. A cucerit Spania în cel de-al doilea război punic (218—201 î.e.n.), a debarcat în Africa (204 î.e.n.) şi l-a învins pe Hannibal la Z a m a (202 î.e.n.). în urma acestei victorii a fost supranumit Afri-canus. După ce a participat ca legat la războiul împotriva lui Antioh al III-lea, regele Siriei (190 î.e.n.), s-a retras din viaţa publică. scitian (STRAT.) v. verfenian. sciţi, veche populaţie indo-europeană, înrudită cu sarma-ţii, care locuia la început în Asia centrală, de unde a migrat spre sud-vest şi care în sec. al VlII-lea î.e.n. s-a stabilit în stepele din nordul Mării Negre, alungind de acolo, treptat pe cimerieni. în sec. VI—V î.e.n., s. erau în faza democraţiei militare. Erau războinici şi aveau ca arme caracteristice arcul cu săgeţi şi spada scurtă de fier (akina-kes). în sec. VII—IV î.e.n. f/ux de electroni au pătruns, în valuri succesive, pe teritoriul locuit de geto-daci, influenţînd cultura materială a acestora. Au dezvoltat o artă originală, căreia îi este specific stilul animalier, excelînd în prelucrarea metalelor preţioase. în sec. al III-lea î.tnzt. au fost supuşi de sarmaţi, care i-au asimilat. Sciţia, denumirea ţinuturi* lor locuite sau stăpînite de sciţi. — S. Mică (Scythia Minor), denumire dată de romani, la începutul imperiului, unei părţi din Moesia cuprinsă între cursul inferior al Dunării şi Marea Neagră (Dobrogea). sciziparitâte (BIOL.), modalitate de reproducere a unor organisme unicelulare, care constă în scindarea organismului în două părţi aproximativ egale. Prin s. se înmulţesc bacteriile, algele, unele protozoare (ami-ba, parameciul etc.). scizură (lat. scissura „tăietură, despărţire**; ANAT.), şanţ adînc. care străbate suprafaţa unor structuri (oase, creier, viscere) şi le împarte uneori în segmente bine individualizate (ex. s.interemisferică cerebrală, 3. hepatică, s. pulmonară etc.). fohcohd Scbema unui contor cu scintilator şi fotomultiplicator . SCÎNTEIA“ 336 SCLAVAGISM' Unele s. poartă numele autorului care le-a descris pentru prima oară (ex. s. lui Rolando, s. lui Sylvius etc.). „Scînteia“, gazetă editată în 1919, la Odesa, de revoluţionari români aflaţi pe teritoriul Rusiei Sovietice. Din conţinutul celor trei numere cunoscute, reiese că S. se situa pe poziţiile comunismului. „Scînteia", cotidian, organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. A început să apară la Bucureşti, la 15 august 1931, în condiţii de ilegalitate. S. a luptat împotriva exploatării capitaliste şi moşiereşti, a demascat încercările claselor dominante de a ieşi din criza economică a anilor 1929—1933 pe seama maselor muncitoare, a militat pentru independenţă şi suveranitate naţională, împotriva politicii de fascizare a ţării şi a pregătirilor de război. între octombrie 1940 şi septembrie 1944, S. n-a apărut. După eliberarea României, la 21 septembrie 1944 a apărut primul său număr legal. „Scînteia“ a adus o contribuţie de seamă la înfăptuirea revoluţiei populare şi a programului P.C.R. de construire a socialismului şi constituie un instrument important al partidului în opera de desăvîrşire a construcţiei socialiste. în ultimii ani, S. a atins un tiraj zilnic mediu de circa 900 000 de exemplare, fiind cel mai răspîn-dit ziar din România. Se tipăreşte la Combinatul poligrafic „Casa Scînteii“ din Bucureşti. S. este decorată cu ordinul „Apărarea Patriei“ clasa I. Ziua de 15 august, în care a apărut primul număr al „Scînteii“ (1931), a fost declarată, cu începere din 1961, „Ziua presei române“. „Scînteia pionierului", revistă destinată pionierilor şi şcolarilor din Republica Socialistă România. înfiinţată în iunie 1949, a purtat pînă în martie 1953 denumirea „Pionierul". Apare săptămînal, la Bucureşti. „Scînteia tineretului", organ de presă central al Uniunii Tineretului Comunist din Republica Socialistă România. A început să apară, săptămînal, la 5 noiembrie 1944. între 1945 şi 1949, în cadrul organizaţiei Tineretul progresist, iar apoi a Uniunii Tineretului Muncitoresc, au apărut alte publicaţii pentru tineret. De la 3 aprilie 1949, după Congresul de unificare a organizaţiilor de tineret, „Scînteia tineretului" reapare, zilnic, ca organ al organizaţiei unice revoluţionare a tineretului. Se tipăreşte la Bucureşti. scînteie 1. Particulă solidă incandescentă, care sare din-tr-un corp aprins, dintr-un material dur în timpul polizării etc. 2. (FIZ., ELT.) Scînteie electrică, porţiune luminoasă a canalului unei descărcări electrice cu caracter autonom, discontinuu şi distructiv, produsă Scînteie electrică într-un gaz sau de-a lungul suprafeţei unui izolator (ex. fulgerul, trăsnetul, s.e. dintre electrozii unui eclator etc.). scînteierea stelelor (ASTR.), fenomen datorit neomogeni-tăţii atmosferei terestre şi fluctuaţiilor locale ale indicelui de refracţie, care fac ca imaginile stelelor să sufere mici deplasări şi o variaţie a strălucirii lor. sclav (în orînduirea sclavagistă, iar mai tîrziu ca o rămăşiţă a acestei orînduiri), persoană lipsită complet de mijloace de producţie şi de orice drepturi, aflată în proprietatea deplină a unui stăpîn. Condiţia de sclav, ereditară, era impusă unui om liber în urma unui război, a unei acţiuni de piraterie sau a unei hotărîri judiciare. Prin eliberare, sclavul, redo-bîndindu-şi libertatea, era inclus într-o categorie socială aparte, distinctă de cea a cetăţenilor cu drepturi depline. sclavagism, orînduire socială în care baza relaţiilor de producţie o constituie proprietatea privată a stăpînului de sclavi asupra mijloacelor de producţie şi asupra producătorilor, adică a sclavilor. Este prima orînduire socială bazată pe proprietatea privată şi pe exploatarea omului de către om. Existenţa claselor sociale antagonice, sclavii şi stăpînii de sclavi, şi implicita luptei de clasă au condiţionat apariţia statului. S. a luat locul comunei primitive pe un teritoriu relativ limitat, la sfîrşitul mileniului al IV-lea şi începutul mileniului al III-lea î.e.n. în Egipt şi Mesopotamia, la începutul mileniului al II-lea î.e.n. în India şi în China, în sec. al VlII-lea î.e.n. în Grecia şi în sec. al V-lea î.e.n. în Italia. Sclavagismul a cunoscut forma sa clasică de dezvoltare în lumea greacă şi pe teritoriul Imperiului roman. Particularităţile procesului de constituire, formele îmbrăcate de exploatarea sclavagistă, formele de organizare statală şi politică s-au deosebit în funcţie de epoca istorică şi de situaţia geografică, în s., forţele de producţie s-au dezvoltat la un nivel superior celor din comuna primitivă, prin perfecţionarea prelucrării metalelor, utilizarea uneltelor de fier în agricultură, folosirea morilor puse în mişcare de tracţiunea animală şi de forţa apei şi prin ampla dezvoltare a tehnicii construcţiilor. Agricultura ră-mîne ramura principală a economiei antice. Datorită dezvoltării forţelor de producţie are loc o adîncire a diviziunii muncii, apar noi ramuri în cadrul agriculturii şi meşteşugurilor. Dezvoltarea producţiei de mărfuri a determinat cea de-a treia mare diviziune socială a muncii (apariţia negustorilor). Exploatarea sclavilor se baza pe.con-strîngerea extraeconomică. întregul produs al muncii sclavilor era însuşit de proprieta rul de sclavi, sclavul primind de la acesta numai o cantitate minimă de mijloace de subzistenţă, necesară menţinerii capacităţii sale de muncă. Exploatarea sclavilor a creat posibilitatea eliberării stăpînilor de munca fizică, permiţîndu-le SCLEREIDE scoarţa acestora sâ se ocupe cu activitatea politică, ideologică şi artistică. S. a prefăcut munca fizică intr-o activitate de sclav, prin urmare dezonorantă pentru oamenii liberi, creînd germenii opoziţiei dintre munca fizică şi munca intelectuală. Cu timpul, dezvoltarea forţelor de producţie a fost tot mai mult frînatâ de relaţiile de producţie, în primul rînd de lipsa de interes a sclavului faţă de rezultatul muncii sale, ceea ce a împiedicat creşterea productivităţii muncii. Contradicţiile antagoniste ale modului de producţie sclavagist şi-au găsit expresia pe plan social în lupta sclavilor împotriva stăpînilor de sclavi. Lupta de clasă a îmbrăcat diverse forme: distrugerea uneltelor, fuga de la locul de muncă şi răscoala, ca expresie supremă a protestului social. Răscoalele sclavilor (cele mai însemnate au fost cele din Sicilia, c. 136 — c. 132 î.e.n., 104—101 î.e.n.,şicea condusă de Spartacus, 73 — 71 î.e.n.) şi mişcările ţărănimii sărăcite (răscoala ..sprîncenelor roşii", sec. 1, şi a „turbanelor galbene", sec. al II-lea în China) au subminat orînduirea sclavagistă, care, nemaiputînd rezista nici pe plan extern numeroaselor atacuri ale popoarelor migratoare, s-a destrămat, cedind treptat locul unei noi orînduiri, feudalismul. S. şi-a încheiat existenţa în Europa apuseană o dată cu căderea Imperiului roman de apus (sec. al V-lea), în Imperiul roman de răsărit în sec. V—VI, în China Ia sfîrşitul dinastiei Han (sec. al III-Iea). Rămăşiţe ale relaţiilor de producţie sclavagiste, împletite cu cele feudale, au mai supravieţuit o perioadă îndelungată de timp. Pe teritoriul ţării noastre, orînduirea s. a început în sec. I î.e.n.; înflorirea maximă a acesteia a fost atinsă, în Dacia, in vremea dominaţiei romane, sfîrşitul ei fiind marcat de retragerea aureliană (sec. III). sclereide (BOT.), celule moarte, poliedrice, cu membranele îngroşate şi lignificate, străbătute de canalicule. S. se găsesc grupate sub formă de nodule pietroase în pere şi gutui sau constituie ţesutul dur al cojilor de nucă, alune sau al sîmburilor tari de piersici, prune, caise, cireşe etc., avînd rolul de a proteja embrionul. sclerenchîm (gr. s^/eros „tare" şi enchyma „ţesut, suc"; BOT.), ţesut mecanic sau de susţinere a plantei, format din celule moarte, lungi pînă Ia o jumătate de metru, cu membranele îngroşate şi lignificate. S. poate fi primar şi secundar. sclerodermie (gr. skleros „tare" şi derma „piele"; MED.), boală a ţesutului conjunctiv, caracterizată prin. îngroşarea pielii şi a ţesutului celular subcutanat şi, într-o etapă mai avansată, prin atrofia şi fibro-zarea tegumentelor. S. este mai frecventă la femei. Tratamentul actual al s. se face cu cortizon, hialuronidază etc. scleron (METAL.), aliaj uşor cu bază de aluminiu, conţi-nînd 13% zinc, 2—3% cupru, 0 — 3% mangan şi 0—1% litiu, folosit în construcţia automobilelor. Tratat termic după forjare, devine suficient de rezistent şi de dur. scleroproteinâ (gr. skleros „tare" şi proteină; BlOCHIM.), proteină cu structură fibroasă. Are în organism rolul de susţinere, de protecţie şi de rezistenţă mecanică. Colageneîe, cheratinele, elastinele sînt scle-roproteine. sclerotică (gr. skleros „dur, tare"; ANAT.), membrană fibroasă care reprezintă învelişul extern al globului ocular pe cea mai mare parte a suprafeţei sale, exceptînd polul anterior, acoperit de corneea transparentă. în partea posterioară este perforată de nervul optic. Faţa internă a s. este în contact cu membrana coroidă, iar pe cea externă se inserează muşchii oculari. S. menţine forma glo-buloasă, caracteristică ochiului, contrabalansînd presiunea exercitată de lichidele intraoculare. scleroţi (BOT.), organe de rezistenţă ale ciupercii Clavi-ceps purpurea, constituite din îngrămădiri strînse de hife, în celulele cărora s-au înmagazinat substanţe de rezervă, şi învelite de strate protectoare formate din celule cu membrane groase. Au forma rotundă sau alungită şi creştere limitată (2—3 cm lungime). Din s, se dezvoltă un' miceliu sau un corp de fructificaţie. scleroză (din gr. skleros „tare"; MED.), indurare a unui ţesut sau organ datorită proliferării active a ţesutului conjunctiv existent în acesta. S. are caracter cicatricea! cînd reprezintă stadiul final de vindecare al unei plăgi sau ai unei inflamaţii care nu se termină cu refacerea ţesutului sau organului lezat. Procesul de s. apare şi în organele care şi-au încetat sau diminuat funcţiunea (ex. scleroza ovariană, testiculară, renală). — S. cerebrală, boală a sistemului nervos central care apare în urma leziunilor cronice din substanţa cerebrală. S.c. reprezintă uneori faza finală în sifilis, arterioscleroză, alcoolism cronic şi în timpul senilităţii. — S- în plăci, boală a sistemului nervos, de cauză necunoscută, caracterizată prin prezenţa focarelor de demielinizare a fibrelor nervoase. Se manifestă prin tulburări ale mişcărilor (acestea devin dificile, dezordonate, nearmonioase), tulburări de vedere, tulburări urinare etc. —S. laterală amiotroficâ, boală a sistemului nervos central, care se caracterizează prin atrofii musculare difuze, mai ales ale extremităţilor membrelor, dificultate în mers, tulburări de înghiţire, de vorbire. scliviseâlă (CONSTR.), strat subţire de tencuială de ciment, care se aplică pe suprafaţa unui element de construcţie din beton sau a unei pardoseli de ciment şi se netezeşte cu mistria, pentru a se obţine o suprafaţă cît mai netedă şi mai impermeabilă. scoarţă1 1. (BOT.) Ţesut protector extern, care acoperă tulpina cu ramificaţiile ei şi rădăcina plantelor, 2. (ANAT., FIZIOL,) Scoarfă cerebrală v. cortex cerebral, 3. (AGR.) V. crustă. 4. (GEOL.) Scoar/a terestră, înveliş extern, solid, al Pămîntului, cu o grosime care variază între 5 şi 8 km în domeniul oceanic şi între 30 şi 80 km în domeniul continental. Sj. este limitată la partea inferioară de mantaua Pămîntului prin suprafaţa de discontinuitate seismică a lui Mohorovicic, în lungul căreia undele longitudinale ale cutremurelor îşi schimbă brusc viteza de propagare dc la 7,2 la SCOARŢĂ 338 SCOLIOZA 8 km/s. După constituţia pe-trograficA se distinge o s.t. de tip continental, formată din trei pături: sedimentară, granitică şi bazaltică, şi o s.t. de tip oceanic, formată din pătura bazaltică şi o pătură sedimentară relativ subţire. In s.t. au Ioc principalele fenomene geologice (magmatice, meta-morfice, tectonice etc.); în partea superioară a ei sînl localizate zăcăminte de substanţe minerale utile exploatate de oameni. V. şi 1 i t o-sferă. scoarţă”, categorie de ţesături din domeniul artei populare. Denumirea de s. se dă covoarelor ţesute în tehnica chilimului; 'la cele vechi, urzeala şi băteala erau din lînă, la cele noi urzeala este din bumbac. S. au o funcţie ornamentală în interiorul ţărănesc şi se pun pe pereţi şi pe mobile (pat, laviţă, lăzi de zestre, mese). Există cîteva familii importante de scoarţe romaneşti, lucrate în Oltenia, Muntenia, Moldova, Maramureş, Ciuc, . „Scristil bănăţean", revistă lunară adniunii scriitorilor din Republica Socialistă România. A apărut la Timişoara, între 1 august 1949 şi 31 decembrie 1963; de la 1 ianuarie 1964, revista apare sub titlul „Ori-zont**. scrofulariacee (BOT.), familie de plante erbacee anuale, bianuale sau perene (foarte rar arbuşti sau arbori), din clasa dicotiledonatelor, caracterizate prin flori hermafrodite, solitare sau grupate în inflorescenţe, prin fructe capsule sau, foarte rar, bace. Unele specii sînt semiparazite, de culoare verde, fixate pe rădăcinile altor plante erbacee (ex. sor-cu-frate, Melampyrum; clocotici, Alectorolophus), altele sînt parazite, de culoare galben-bru-nă, fixate pe rădăcinile plantelor lemnoase (mama-pâdurii, Lathraea). Unele s. se cultivă ca plante ornamentale, altele sînt folosite ca plante medicinale (degetarul, Digitalis; lu-mînărica, Verbascum, etc.). Sînt răspîndite pe întregul glob pă-mîntesc. SCROFULOZĂ 343 SCULPTURĂ scrofulozâ (MED.), complex de manifestări ale infecţiei tuberculoase, mai frecvent la copii între 2 şi 14 ani. Se caracterizează prin adenopatii inflamatorii localizate laterocer-vical, axilar, inghinal, care pot irupe la exterior, eliminînd puroi. După vindecare ră-mîn cicatrice mutilante. Se tratează cu medicaţie antitu-berculoasă obişnuită, alimentaţie abundentă, bogată în vitamine, helioterapie, climă marină. scrub, asociaţie vegetală formată din arbuşti spinoşi xero-fili veşnic verzi, cu înălţimi de 1—3 m. Ocupă suprafeţe întinse în Australia, în regiunile cu climă uscată. Predomină speciile pitice de eucalipt (în mallescrub) sau de acacia (în mulgascrub). scruber (TEHN.), aparat prin care circulă în contracurent un gaz şi un lichid, astfel încît în Marea Neagră trăieşte mai ales în zonele sudice, la adîn-cime. Migrează primăvara din Marea Mediterană în Marea Scrumbie albastră Neagră. în această perioadă. 5.a. sînt foarte slăbite; uscate, se comercializează sub numele de ţîri. S.a. constituie obiectul unui pescuit intens, mai ales la taliane. b) Scrumbie de Dunăre prin contactul celor două fluide se realizează spălarea gazului de praf sau de alte impurităţi in suspensie (spălător de gaze), răcirea gazului, reţinerea prin dizolvare în lichid sau printr-o reacţie chimică a unor componenţi ai gazului. scrumbie (ZOOL.) a) Scrumbie albastră (Scomber scom-brus), specie de peşte teleos-tean din familia scombridelor, lung de 20 — 30 cm, avînd greutatea de 100—130 g, cu corpul aproape cilindric, acoperit cu solzi mărunţi şi colorat în albastru-verzui pe spate. Scrumbie de Dunăre (Caspialosa pontica), specie de peşte teleostean din familia clupeidelor. lung de 30 40 cm. avînd greutatea de 300 -600 g, cu corpul alungit şi turtit lateral, acoperit cu solzi mari, alb-argintii şi caduci. Trăieşte în Marea Neagră. Primăvara migrează pe Dunăre pînă mai sus de Giurgiu pentru reproducere. în perioada migra-ţiunilor se pescuieşte la gurile Dunării şi în Dunăre (mai ales pe braţul Sf. Gheorghe). scrutin (DR.) 1. Mod de organizare a alegerii deputaţilor. S. poate fi de două feluri; s. uninominal, potrivit căruia alegătorul votează un singur candidat, şi s. de listă, potrivit căruia, dintre candidaţii înscrişi pe buletinul de vot, alegătorul are dreptul de a vota mai mulţi candidaţi, corespunzător numărului locurilor de deputaţi stabilit pentru circumscripţia electorală la care se votează. 2. Totalitatea operaţiilor pe care Ie implică exercitarea dreptului de vot şi care constau în depunerea, într-o urnă ce se păstrează într-un local special amenajat pentru votare, a unui buletin de vot sau a unei bile, în desfacerea buletinelor sau în verificarea bilelor, precum şi în numărarea voturilor şi proclamarea rezultatului votării. scuâmă (lat. squama „solz"; MED.), lamelă epidermică care rezultă în urma cojirii pielii. Se întîlneşte în unele boli eruptive (scarlatinâ, pojar ete.) şi în anumite boli de piele (ihtioză, psoriazis etc.). scuar (URB.), mică grădină publică aflată în centrul unei pieţe sau la o răspîntie de străzi, prevăzută cu bănci şi uneori dotată cu elemente de agrement: fîntîni arteziene, grupuri statuare, arbori ornamentali etc. Scudery j scăderi j, Made-leinede(1607 1701). scriitoare franceză. Este autoarea unor lungi romane de aventuri galante, in care a descris societatea aristocratică a saloanelor pariziene („Cyrus", 1649 1633. şi „Clelie", 1634 1660), prin care a inaugurat şi romanuf psihologic în literatura franceză. sculă (TEHN.), piesă folosită pentru prelucrarea unor ma~ teriale solide, în scopul schimbării formei, a dimensiunilor şi a proprietăţilor acestora. S. este formată din partea activă, care vine în contact cu materialul ce urmează să fie prelucrat, şi din partea de prindere (corpul* sculei); poate fi acţionată manual sau mecanic. Ex. dalta şi ciocanul, sculele aschietoare ţcuţitele de strung, burghiele frezele etc.), sculele de matri-tare (matriţa şi poansonul) etc. Dulap cu scule şi unelte sculpsit, cuvînt latin insem-nînd „a sculptat" şi care multă vreme a fost folosit de sculptori şi mai ales de gravori ca inscrip*> ţie, însoţind numele pe lucrările lor. sculptură, ramură a artelor plastice, exprimînd imagini artistice realizate tridimensional, prin volume şi suprafeţe orga- SCUMP IE 344 SCURTU nizate în spaţiu. S. se mai numeşte şi o operă individuală aparţinînd acestei ramuri. Poate fi în relief aderent la o suprafaţă (v. relief) sau rotundă (ronde-basse) corp tridimensional independent în spaţiu. Pe lîngă procedeele vizuale comune artelor plastice în general (linia de contur şi contrastele obţinute prin lumini şi umbre), sculptura trezeşte, prin volume, asociaţii de întindere în spaţiu, masă, greutate etc. După rolul şi locul sculpturii în viaţa societăţii se disting: s. statuară (în pieţe şi parcuri), de mari dimensiuni, spre a fi vizibilă de departe; s. de postament (echivalentul picturii de şevalet), de dimensiuni variate, mergînd pînă la statueta de vitrină; s. monu-mental-decorativă, subordonată arhitecturii (de capitel, cornişă sau acoperind mari suprafeţe ale edificiului). După materialul şi tehnica folosită, s. poate fi modelată în lut, ceară etc., turnată în metal după un tipar modelat sau cioplită în piatră, lemn, os, fildeş etc. în ultimii ani s-a experimentat prelucrarea unor noi materiale (metale sau materiale din categoria produselor de mase plastice). Ca şi pictura, s. a evoluat din comuna primitivă pînă în zilele noastre în funcţie de viziunile specifice diferitelor trepte ale istoriei sociale şi culturale, ea cunoscînd o largă dezvoltare în cadrul artei popoarelor antice, în arta precolumbiană, în arta popoarelor afroasiatice ca şi în arta elenistică, bizantină, medievală şi a Renaşterii europene. în epoca formării naţiunilor, s. s-a dezvoltat în cadrul şcolilor naţionale respective, fiind puternic influenţată de curentele artistice predominante în întreaga Europă. S. românească s-a dezvoltat ca parte integrantă a sculpturii universale, manifestînd totodată trăsături proprii, legate de tradiţia naţională. V. şi pictură; România. scumpie (Cotinuscoggygria), arbust din familia anacardiace-elor, înalt pînă la 5 m, cu frunze eliptice şi cu flori galbene, grupate în inflorescenţe mari. La maturitatea fructelor, inflo- Scumpie rescenţele se acoperă cu un puf lung, cenuşiu sau roz. în ţara noastră creşte spontan şi se cultivă ca arbust ornamental. Frunzele de s. sînt utilizate la tăbăcirea pieilor de ovine, pentru meşină şi în vopsitorie. Scupştina Populară Federală, organul suprem al puterii de stat şi organul de autocon-ducere socială în Republica Socialistă^ Federativă Iugoslavia. Se compune din cinci camere (vece). scurgere 1. (TEHN.) Proces de deplasare a unui fluid prin care acesta părăseşte o incintă, un mediu poros sau suprafaţa unui corp solid. 2. (GEOGR.) Procesul de deplasare a apei căzute pe suprafaţa Pămîntului din precipitaţiile atmosferice. Constituie o fază a circuitului apei în natură. Apa provenită din precipitaţii se scurge pe suprafaţa terenului (s. superficială) pe toată întinderea versanţilor şi prin reţeaua de scurgere organizată (ravene, torenţi, rîuri) sau se infiltrează în pămînt şi se deplasează prin stratele' permeabile (s. subterană). Scurgerea de rîu (deplasarea apei în albia rîului) reprezintă de fapt rezultatul scurgerii din bazinul hidrografic respectiv. Mărimea s. este cel mai important element în studiile pentru estimarea resurselor de apă; ea este în funcţie de factorii climatici şi de gradul de infiltrare. Valorile folosite mai frecvent pentru caracterizarea scurgerii sînt: s. medie specifică (cantitatea de apă scursă în unitatea de timp pe unitatea de suprafaţă a unui bazin hidrografic), debitul mediu normal al rîului, volumul scurgerii medii anuale, înălţimea stratului scurgerii (grosimea unui strat uniform de apă obţinut prin repartizarea pe suprafaţa bazinului hidrografic din amon- te de punctul determinat a întregului volum de apă scursă în acel punct) şi modulul scurgerii (debitul specific mediu). — Indice (sau coeficient) de raportul dintre cantitatea de apă scursă într-o perioadă dată şi cantitatea de precipitaţii căzută în acea perioadă pe teritoriul respectiv. Indică ce cantitate din apa provenită din precipitaţii se scurge şi cît se evaporă sau se infiltrează. scurtcircuit (ELT.), legătură electrică, teoretic perfect conducătoare, iar practic avînd o foarte mică rezistenţă (în curent alternativ, o impedanţă), reălizată voit sau incidental, între două puncte ale unei reţele sau ale unei instalaţii electrice. S. voite se stabilesc: a) în scop experimental (ex. pentru determinarea tensiunii de s. a unui transformator electric), b) în vederea asigurării funcţionării, în anumite condiţii, a unor maşini sau a unor aparate (ex. scurtcircuitarea periilor unei maşini asincrone) sau c) pentru protecţia personalului (ex. legarea la pămînt a maşinilor sau aparatelor electrice). S. incidentale se pot stabili: a) în cursul construcţiei sau montării maşinilor, aparatelor şi instalaţiilor electrice sau b) în cursul exploatării. S. incidentale stabilite în cursul exploatării se pot datora defectării izolaţiei electrice (alterarea izolaţiei, deteriorarea izolatoarelor etc.), defectărilor produse de fenomene de origine atmosferică (lovituri de trăsnet, apropierea conductoarelor în timpul furtunilor etc.)„ manevrelor greşite etc. Fiindcă S. incidentale pot produce efecte cu consecinţe grave pentru funcţionarea instalaţiilor electrice, acţiunea lor se previne prin diferite mijloace de protecţie. Scurtu, Ion (1877—1922), critic şi istoric literar român. S-a născut la Braşov. A studiat la Budapesta, Cluj şi Leipzig, unde şi-a luat doctoratul cu o teză despre viaţa şi proza lui Eminescu. A fost redactor la revista „Tribuna**. A colaborat la „Sămănătorul**, „Noua revistă română**, „Minerva** ş.a. S-a remarcat mai ales prin studiile publicate în limba SCURTULESCU 345 S.E.A.T.O. română şi germană, consacrate lui Eminescu („Viaţa şi scrierile în proză ale lui M. Eminescu“, 1903; „Portretele lui Emines-cu“, 1903), precum şi ca editor al unei părţi din opera inedită a acestuia. Scurtulescu, Gheorghe (sec. XIX), ţăran din Oltenia; deputat în Comisia proprietăţii din 1848, în şedinţele căreia a stigmatizat Regulamentul organic, numindu-1 drept „jug de her şi robire“. în 1853 S. a condus răscoala clăcaşilor şi grănicerilor olteni, care urmăreau cucerirea prin forţă a drepturilor consfinţite în Proclamaţia de la Islaz. scut 1. (IST.) Armă defensivă confecţionată din metal, din lemn, din piele etc., de diferite forme (dreptunghiulară, rotundă sau ovală) şi mărimi, Călăreţ cu scut folosită în antichitate şi în evul mediu. 2. (IND. EXTR.) Dispozitiv de armare mobil, folosit la susţinerea tavanului unei lucrări miniere (galerie, abataj) sau la susţinerea pereţilor unui tunel în timpul săpării acestuia. S. miniere au formă de perete continuu şi se deplasează împreună cu frontul de lucru în abataj. S. pentru tunele sînt. constituite dintr-un corp cilindric gol, a cărui suprafaţă exterioară este determinată de suprafaţa exterioară a căptuşelii tunelului; în corpul cilindric se găsesc instalaţiile de lucru, platforme orizontale şi pereţi verticali de consolidare. 3. (GEOL.) Regiune întinsă din cadrul unei platforme în care apare, la suprafaţa Pămîntului, fundamentul acesteia, constituit din şisturi cristaline şi din roci magmatice vechi (ex. s. baltic şi s. ucrainean din cadrul Platformei Ruse). scutella (PALFONT.), gen de Scutella echinoderme din clasa echi-nidelor exociclice, care se caracterizează prin testul discoi-dal foarte aplatizat şi prin zonele ambulacrare în formă de petale. S. a existat din eocenul mediu şi se găseşte şi astăzi reprezentat printr-o singură specie. în Republica Socialistă România, resturi fosile de s. există în formaţiile oligocene şi miocene din bazinul Transilvaniei şi în cele miocene de la Iablaniţa etc. scutélnici (în evul mediu în ţările române), denumire a ţăranilor care, în schimbul unor obligaţii faţă de stăpînii de moşie, erau scutiţi de plata birului domnesc. scuter (TRANSP.), vehicul autopropulsat, cu două roţi, echipat cu motor cu aprindere prin seînteie electrică (in general cu cilindree sub 250 cm3), şi care poate transporta una sau două persoane. Motorul este aşezat de obicei sub şaua conducătorului, într-o carcasă de formă aerodinamica. scutier (în evul mediu, mai ales în ţările din apusul Europei), tînăr nobil care însoţea un cavaler şi-i purta scutul. scuză(DR.), împrejurare care, potrivit legii penale, atrage, în caz de săvîrşire a unei infracţiuni, fie nepedepsirea făptuitorului (s. absolutorie), fie o micşorare a vinovăţiei lui (s. atenuantă). în prima categorie intră, de exemplu, rudenia a-propiată în caz de tăinuire sau de favorizare a infractorului, autodenunţarea în anumite cazuri; în cea de-a doua intră, de exemplu, provocarea. Scylla şi Charybda (în mitologia greacă), doi monştri marini, menţionaţi în Odiseea. Străjuiau un loc de trecere primejdios, identificat ulterior cu strîmtoarea Messi-nei. Expresia Scylla şi Charyb-da £e referă la situaţii dificile în care cineva se străduieşte să scape de un rău şi dă peste alt rău. Seaborg [si:bog/, Glenn T. (n. 1912), chimist american, profesor la Berkeley (California). Este autorul unor lucrări fundamentale în domeniile chimiei şi fizicii nucleare, precum şi al radioactivităţii artificiale, împreună cu E.M. McMillan şi cu alţi colaboratori, S. a obţinut, pe cale artificială, elementele transuranice. Premiul Nobel (1951). Sealsfieid [si:lzfi:ld/, Charles (pseudonimul lui Karl Anton Posti) (1 793 — 1 864), prozator austriac, de orientare 1 іbe-ral-republicană. S. a fost nevoit să emigreze (1823) în America, unde a luat poziţie împotriva regimului absolutist-feudal al' lui Metternich (pamfletul „Austria aşa cum este", 1828). în romanele sale („To-keah. sau trandafirul alb", 1828; „Imagini din cele două emisfere", 1834—1837; „Jurnal de bord", î84і), S. realizează un tablou realist al vieţii indienilor din Mexic şi al conflictelor lor cu coloniştii americani. Seangan v. Hong Kong. S.E.A.T.O. ( South-East Asia Treaty Organization, Organizaţia Tratatului Asiei de Sud-Est), denumirea blocului militar imperialist creat, din iniţiativa S.U.A., prin tratatul încheiat la Manila la 8 septembrie 1954. Din S.E.A.T.O. fac parte: Anglia, Austra- lia, Filipinele, Franţa, Noua Zeelandă, Pakistanul, S.U.A. şi SEATTLE 346 SECANTĂ Tailanda. Organele principale ale S.E.A.T.O. sînt: Consiliul, ca organ suprem, un secretariat, comitete permanente. S.E.A.T.O. are un caracter a-gresiv, fiind îndreptat împotriva statelor socialiste şi împotriva mişcării de eliberare naţională, şi exprimă tendinţele de dominaţie din partea unor state imperialiste asupra altor state. Dezavuarea de către unele state membre, ca Franţa şi Pakistan, a politicii imprimate de S.U.A. pactului S.E.A.T.O. a adîncit criza din acest bloc, parte componentă a crizei politicii blocurilor militare agresive. Seattle [sietl/, oraş pe coasta vestică a S.U.A., în statul Washington, situat la Golful Elliot al Oceanului Pacific. 565 000 loc. (1964). Cel mai important centru financiar, industrial şi comercial al regiunii de nord-vest a S.U.A., cu mari şantiere navale, uzine constructoare de maşini, industrie aeronautică (compania Boeing), siderurgie industrie de prelucrare a lemnului, industrie alimentară. Port important pentru legăturile cu Alaska şi cu Extremul Orient. Nod feroviar, aeroport. Universitate, muzee. sebacat dibutilic (CHIM.), ester al acidului sebacic cu alcoolul butilic. Este o substanţă stabilă, nevolatilă, incoloră, insolubilă în apă, cu p.f. 344°C. Se utilizează ca plasti-fiant în industria materialelor plastice. Sebastian, Mihail (1907— 1945), scriitor român. S-a născut la Brăila. A colaborat cu eseuri şi articole de critică literară la „Cuvîntul“, „Ram-pa“, „România literară**, „Viaţa românească**, „Revista Fundaţiilor regale**, „Reporter** ş.a.; a comentat, într-un remarcabil studiu (1939), corespondenţa lui M. Proust. A scris romane de factură psihologizantă („Femei**, 1933; „Accidentul**, 1940; „Oraşul cu salcîmi**, 1935 ş.a.), dar s-a impus mai ales ca dramaturg. în comediile iale lirice „Jocul de-a vacanţa * (1938) şi „Steaua fără nume * (1943) relevă setea de puritate şi desăvîrşire a oamenilor în cadrul societăţii burgheze, ostilă înfloririi personalităţii şi împlinirii celor mai nobile aspiraţii. în comedia „Ultima oră“ (1945), satirizează moravurile politicianiste ale marii burghezii afaceriste, în M. Sebastian contrast cu imaginea luminoasă a unor intelectuali generoşi şi visători. Opera sa dramatică, remarcabilă prin lirismul ei amar şi discret, prin vioiciunea şi fluenţa stilului, prin frumuseţea replicilor, bogate în sensuri şi sugestii, şi prin viabilitatea caracterelor, se bucură de o largă preţuire atît în ţară, cît şi în străinătate. Sebastiano del Piombo (pe numele adevărat Sebastiano Lu~ dani) (1485—1547), pictor italian din şcoala veneţiană. A lucrat la Veneţia şi la Roma, remarcîndu-se ca portretist („ Fornarina “, „ Dorothea “, „Violonistul**, „Andrea Doria“, „Papa Clement al VII-lea“), de asemenea ca autor de compoziţii pe teme religioase („învierea lui Lazăr“, „Pietâ „Flagelaţia** etc.). Colorist subtil, S. a excelat în redarea fizionomiilor, portretele sale fiind mult superioare compoziţiilor. în unele lucrări a fost influenţat de manierismul sec. al XVI-lea. Reprezentat în Muzeul de artă al Republicii Socialiste România prin „O minune a Fecioarei . Sebeş, afluent pe stînga al Mureşului (93 km). Izvorăşte din Munţii Şurianul. în bazinul său superior se numeşte Valea Frumoasei. Sebeş, oraş raional în reg. Hunedoara, reşedinţă de raion, situat pe valea Sebeşului. 13 420 loc. (1965). Industrie de prelucrare a lemnului (cherestea, tîmplărie), industria pielăriei (piei, marochinărie, haine de piele) şi textilă (ciorapi de bumbac şi de fire sintetice). Oraşul posedă importante monumente istorice: zidurile şi turnurile cetăţii medievale (sec. XIV —XV), biserica evanghelică (sec. XIII — XV), amplă construcţie în stil romanic şi gotic, avînd cel mai frumos cor gotic din ţară, precum şi un valoros altar pictat şi sculptat (sec. XVI). Casa Zapdia (sec. al XV-lea), astăzi muzeu raional cu o bogată colecţie arheologică. —Raionul 5., cu 83 230 loc. (1965). Industrie de prelucrare a lemnului, textilă, a pielăriei (Sebeş) şi hîrtiei (Pe-treşti). Cultura cerealelor, pomicultură şi viticultură. Creşterea animalelor. Sebiş, comună în reg. Cri-şana, situată pe valea pîrîului Dezna; reşedinţa raionului Gu-rahonţ. 5 450 loc. (1965). Exploatări de andezit. seboree (lat. sebum „gră-sime“ şi gr. rhein „a curge**; MED.), tulburare funcţională a glandelor sebacee, care constă în secreţia excesivă de sebum. S» are trei localizări principale: faţa (în special fruntea şi nasul), creştetul capului şi trunchiul (regiunile sternală şi interscapu-lară). Se complică uneori cu acnee. secantă (lat. secare „a tăia“ MAT.) 1. Subst. a) Linie Secante dreaptă care taie o curbă dată. b) Una dintre funcţiile trigonometrice, notată secx, x fiind argumentul, şi definită OS OM-secanta unghiului x SECARĂ 347 SECRETAIRE prin formula sec* = l/cos*. Domeniul de definiţie al s. este dreapta reală fără punctele ce au abscisele egale cu (2n+ 1) • • tt/2, n = 0, ± 1, ± 2, ... , iar domeniul valorilor (—1 ]u u[l, + ®). S. este o funcţie pară şi periodică, cu perioada 27T. 2. Adj. Curbă secantă, curbă care taie o altă curbă. — Plan secant al unei suprafeţe, plan care taie o suprafaţă dată. secară (Secale cereale), plantă anuală din familia gramine-elor, cu tulpini înalte de 150 — 200 cm şi cu frunze subţiri, lungi de 13 — 20 cm. Inflorescenţa este un spic cu fecundaţie alogamă, iar fructul 0 cariopsă. S. este o \\\ cereală puţin pretenţioasă la sol şi climă; reuşeşte bine în-tr-un climat rece şi umed, pe soluri nisipoase. Seminţele de s. conţin 11 — 12% substanţe proteice şi W/ 69% hidraţi de car- bon; sînt folosite în industria aii- y mentară. S. verde constituie un va- c^«ra 1 p ijvCâi a loros nutreţ. be cultivă pe suprafeţe mari în ţările din nordul Europei, ca plantă alimentară şi furajeră. Cele mai mari producătoare de s. sînt U.R.S.S., R.P. Polonă şi R.F. Germană, în ţara noastră, s. se cultivă pe o suprafaţă de 102 200 ha (1965), mai ales în regiunile nordice. Secaş, afluent pe stînga al Tîrnavei. Izvorăşte din Podişul Tîrnavelor; are o vale asimetrică, cu versantul drept abrupt. Secaş, podiş situat în sud-vestul Podişului Transilvaniei, cuprins între Secaşul Tîrnavei, în nord-est, şi Secaşul Sebeşului, în sud-vest. Este alcătuit din roci neogene, friabile, fragmentat de văi şi cu altitudini reduse. Peisajul geografic este umanizat. Viticultură. Secenov, Ivan Mihailovici (1829—1905), fiziolog rus, întemeietorul şcolii ruse de fiziologie experimentală. A fost profesor la universităţile din Petersburg şi din Moscova. După cercetări importante asu- pra fiziologiei muşchilor, nervilor, gazelor sanguine, electricităţii animale etc., ajunge la studiile sale fundamentale despre reflexe. S. descoperă reflexele creierului, deschizînd prin aceasta o nouă cale pentru studiul activităţii nervoase superioare. A creat o şcoală de fi-ziologi ruşi' care au făcut descoperiri importante în domeniul fiziologiei: I.P. Pavlov, N.E. Vvedenski, V.V. Paşutin etc. Op. pr.: „Reflexele creie-rului“ (1863), „Fiziologia sistemului nervos“ (1866). „Secera şi Ciocanul", medalie de aur ce se conferă persoanelor cărora li s-a acordat titlul de Erou al Muncii Socialiste din Republica Socialistă România. „Secera şi Ciocanul", organ de presă al Comitetului regional P.C.R. şi al Sfatului popular regional Argeş. înfiinţat în martie 1951, apare zilnic, la Piteşti. secerat (FITOTEHN.), lucrare agricolă care constă în recoltarea cerealelor păioase prin tăiere; se poate executa cu secera, cu coasa, cu secerătoarea simplă, cu secerătoarea-legătoare sau cu combina. în ţara noastră, seceratul cerealelor păioase se face cu ajutorul combinelor, care execută în acelaşi timp şi treieratul. secession f sesesio ] (lat. secessio „separare *), denumire generală dată grupărilor artistice de avangardă de la sfîrşi-tul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea din ţările germanice, apărute ca o reacţie împotriva artei oficiale academice. Organizînd expoziţii fără o doctrină artistică comună, aceste grupări au susţinut impresionismul, postimpresionismul şi, mai tîrziu, expresionismul. Principalele grupări ale s. au fost fundate în oraşele: Miin-chen (1892), unde s-au manifestat pictorii F. Uhde, F. Stuck, W. Triibner ş.a.; Viena(1897), avînd ca reprezentant pe G. Klimt; Berlin (1899), unde a lucrat M. Liebermann. S. a fost denumit şi stilul din artele decorative răspîndit în diferite ţări ale Occidentului european, corespunzător Iui „Jugend-stil“, „Art nouveau“, „Modern-style“ etc. secetă, perioadă de timp dintr-un an cînd precipitaţiile cad în cantităţi foarte mici sau lipsesc total şi cînd temperatura aerului este ridicată. Datorită acestei situaţii, umezeala din aer este foarte redusă, iar cea din sol se micşorează treptat prin evaporaţie şi transpiraţie (secetă pedologică), pînă ce plantele nu se mai pot dezvolta sau chiar se usucă. Starea atmosferică în timpul s. se caracterizează prin persistenţa unor formaţii anticiclonale stabile şi întinse în care aerul se încălzeşte mult. în ţara noastră, cea mai recentă secetă de mare intensitate a fost cea din 1946. Efectele secetei pot fi diminuate prin extinderea irigaţiilor şi prin generalizarea metodelor agrofitotehnice recomandate pentru economisirea apei din sol. sechelă (lat. sequela „urmare*4, de la sequi „a urma"; MED.), tulburare funcţională sau organică care apare după terminarea unei boli, a unui traumatism sau a unei operaţii (ex. atrofia musculară reprezintă adesea o s. a poliomielitei, fistula poate fi o s. a unei plăgi deschise etc.). sechestru (DR.), măsură asigurătoare ori de executare silită, destinată în principal să prevină, prin indisponibiliza-re, înstrăinarea de către debitor a bunurilor sale. Ca măsură asigurătorie, sechestrul este destinat uneori să conserve, pînă la soluţionarea pricinii, bunul ce formează obiectul litigiului. secol, perioadă de o sută de ani, socotită de la 1 ianuarie anul 1 pînă la 31 decembrie anul 100; răstimp de o sută de ani (socotit de la orice dată). Sin. veac. „Secolul 20", revistă lunară de literatură universală, editată de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România. Apare la Bucureşti, din ianuarie 1961. secretaire [socrdterj, piesă de mobilier franceză, de obîrşie flamandă, cu caracter mixt, putînd fi folosită ca birou, dulap, cabinet şi comodă. Din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, s. devin capodopere ale ebenisteriei fran- SECRETARIATUL O.N.U. 348 SECŢIUNE Secretaire ceze. Era executat din lemn preţios şi decorat cu marche-tărie, lac, bronz cizelat etc. Secretariatul O.N.U., unul dintre organele principale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. Este alcătuit din Secretarul General, numit pe termen de cinci ani de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate al O.N.U., precum şi din personalul care trebuie ales de Secretarul General într-un fel care să asigure o cit mai largă reprezentare geografică. S. O.N.U. îndeplineşte funcţii cu caracter administrativ şi executiv. Secretarul General mai are şi dreptul de a atrage atenţia Consiliului de Securitate al O.N.U. asupra oricărei probleme care, după părerea sa, primejduieşte pacea şi securitatea internaţională. secretină (BIOCHIM., FU ZIOL.), hormon secretat de glandele mucoasei duodenului. Provoacă secreţia sucului pan-creatic, a bilei şi implicit a sa-livei, contribuind astfel la reglarea digestiei. secreţie (FIZIOL.) 1, Produs al activităţii unor celule necesar diferitelor funcţiuni ale organismului. Dacă s. este eliminată la exteriorul corpului sau intr-o cavitate a acestuia (ex. în tubul digestiv), ea se numeşte externă (ex. sucurile digestive, lacrimile, lichidul spermatic); dacă este vărsată în singe, se numeşte 5. internă sau hormon. 2. Proces de formare şi de eliminare a pro-duşilor de secreţie (1). Este unul dintre procesele fiziologice fundamentale. Se desfăşoară sub controlul unor mecanisme nervoase, dar participă la rîndul lui, prin produşii de s. internă, la reglarea tuturor funcţiunilor organismului. Produşii de s. pot fi eliminaţi ca urmare a funcţionării şi evacuării continue a produşilor respectivi prin polul apical al celulelor secretoare (s. merocrină: laptele, saliva) sau după acumularea lor în celulă, precedată de degenerarea şi distrugerea celulei (s. holocrină: s. sebacee). La plante, s. este un fenomen relativ frecvent, mai ales la labiate, crucifere etc.; ele elimină uleiuri eterice, nectar, latexuri, sucuri digestive (în cazul plantelor carnivore) etc. V. şi glandă. secte, comunităţi religioase creştine, islamice, budiste etc. care s-au desprins de bisericile oficiale respective. Generate de iluzia unor pături sociale oprimate, după care prin crearea unei „religii noi“ ar putea fi învinse contradicţiile orîndui-rilor bazate pe exploatare, s. au exprimat, iniţial, elemente de protest social (de exemplu antifeudal), pentru ca în cele din urmă să se adapteze la rînduieliîe exploatatoare. S. intensifică fanatismul mistic şi bigotismul, fac un prozelitism activ, propagă izolarea faţă de societate, rezerva şi ostilitatea faţă de cultură. Unele s. actuale (ex. martorii lui Iehova, nazari-nenii ş.a.) propagă deschis idei antisociale. sector 1. (MAT.) a) Porţiunea de plan mărginită de două raze vectoare (care pleacă din acelaşi punct) şi arcul unei curbe care are extremităţile pe cele două raze. b) Porţiunea din spaţiu limitată de o suprafaţă conică şi de porţiunea dintr-o altă suprafaţă interceptată de suprafaţa conică considerată. 2. (EC.) a) Sector social-economic, totalitatea formelor de economie bazate pe o anumită formă de proprietate asupra mijloacelor de producţie. Varietatea s.s.-e., natura lor şi proporţia dintre ele caracterizează structura social-economi-că şi gradul de dezvoltare a ţarii. Economia capitalistă cuprinde, pe lîngă relaţiile de producţie capitaliste, şi rămăşiţe ale relaţiilor şi formelor so-cial-economice precapitaliste (ex. mica producţie de mărfuri), în perioada de trecere de la capitalism la socialism este tipică existenţa a trei s.s.-e.: sectorul socialist, care se dezvoltă continuu, sectorul micit producţii de mărfuri, care, prin cooperativizare, trece treptat la socialism, şi sectorul capitalist, care este îngrădit treptat şi apoi lichidat. Economia socialistă unitară se caracterizează prin dominaţia exclusivă a relaţiilor de producţie socialiste, b) Sectoare ale producţiei sociale, grupe de ramuri ale producţiei sociale, delimitate în funcţie de structura materială şi de destinaţia economică a produselor create. în cadrul economiei naţionale se disting două s. ale p.s.; sectorul /, în care se produc mijloace de producţie, şi sectorul //, în care se produc obiecte de consum. Cînd această împărţire se referă numai la industrie, sectoarele poartă denumirea de grupa A şi grupa B. Stabilirea şi respectarea unei anumite corelaţii, a unei proporţionali-tăţi între ramurile sectorului I şi ale sectorului î! al producţiei sociale asigură posibilitatea înfăptuirii reproducţiei. V. şi industrie. secţie de producţie, subunitate de producţie a unei întreprinderi industriale în care se desfăşoară un anumit proces tehnologic sau numai o fază a lui şi în care se produc anumite produse sau se prestează anumite servicii (ex. lucrări de reparaţii). După rolul diferit pe care îl au în activitatea întreprinderii, s. de p. se împart în secţii industriale şi secţii neindustriale, primele, la rîndul lor, se împart în secţii de bază, secţii auxiliare, secţii de servicii şi secţii anexe. secţionor (ELT.) v. separator, secţiune (lat. sectio, de la secare „a tâia“) 1. (MAT.) a) (In sens restrîns) Intersecţie a două mulţimi. — 5. conică, mulţimea punctelor comune unui con circular drept şi unui plan secant. Curba de intersecţie poate fi o elipsă, în particular un cerc, o parabolă, SECŢIUNE 349 SECURITATE COLECTIVĂ o hiperbolă sau două drepte, după cum planul secant taie toate generatoarele conului, este paralel cu o generatoare, cu două generatoare sau conţine axa conului. S.c. sînt cunoscute din antichitate. Cu studiul lor s-au ocupat matematicieni de seamă: Apollonios din Perga, Desargues, Pascal, Descartes, Fermat. S.c. sînt curbe de gradul al doilea. Ele au importante aplicaţii în ştiinţă şi tehnică. Planetele din sistemul solar, sateliţii, electronii din a-tomi descriu elipse în mişcările lor. Cometele descriu parabole sau hiperbole. V. şi conică. — Secţiune a unei suprafeţe sau a unui corp solid cu un plan, mulţimea punctelor comune unui plan şi unei suprafeţe sau unui plan şi unui corp solid, b) Secţiune a unui şir, mulţimea tuturor elementelor care precedă un element dat al unui şir (ex. numerele naturale mai mici decît 100 constituie o s. a mulţimii numerelor naturale, ordonate după mărime), c) Secţiune sau tăietură Dedeiţind, pereche (A, B) de submulţimi de numere raţionale a mulţimii numerelor raţionale R, care are proprietatea AuB=R şi orice număr din A este mai mic decît orice număr din B (ex. secţiunea {A, B)~ -j- )ri'este s„ în care A reprezintă mulţimea tuturor numerelor raţionale de pătrat mai mic decît — 2, şi B mulţimea tuturor numerelor raţionale de pătrat mai mare ca -:-2). d) Secţiune de aur, raportul segmentelor AM şi MB determinate pe un segment AB de punctul M, care îl împarte în medie şi extremă raţie, egal cu (/5~-fl)/2. Intervine în arhitectură, artele plastice, muzică. 2. (TEHN.) Figură geometrică rezultată din intersecţia unui corp solid (organ de maşină, element de construcţie etc.) cu un plan sau cu o suprafaţă curbă. In desenul tehnic se folosesc s. plane pentru reprezentarea unor piese, maşini, instalaţii, construcţii etc. S. plană care conţine axa unei bare sau, in general, axa longitudinala a unei piese se numeşte s. longitudinală, iar s. perpendiculară pe această axă se numeşte s. transversală. 3. (REZ. MAT.) Aria secţiunii (2) unei piese sau a unui element de construcţie supus unor solicitări mecanice, considerată în calculele de rezistenţă pentru determinarea tensiunilor şi deformaţiilor. Se deosebesc: s. brută, aria totală a unei secţiuni; s. netă, aria obţinută din s. brută după scăderea ariei corespunzătoare găurilor sau tăieturilor făcute în piesă; s. periculoasă, în care se poate produce ruperea piesei datorită slăbirii s. prin găurire, prin tăiere sau datorită valorii maxime a eforturilor unitare; s. necesară, aria pe care trebuie s-o aibă o piesă supusă unor solicitări mecanice astfel încît efortul unitar să nu depăşească valoarea admisibilă. 4. (HIDROTEHN.) Secţiune de curgere, secţiune (2) transversală a unei conducte, a unui canal etc. în interiorul cărora curge un fluid. Partea din s. transversală a conductei, a canalului sau a unui curs de apă prin care curge efectiv fluidul se numeşte secţiune activă. 5. (FIZ.) Secţiune eficace, mărime caracteristică proceselor de interacţiune individuală dintre particulele care alcătuiesc un fascicul şi particulele unei substanţe expuse acţiunii fasciculului. S.e. caracterizează procese ca împrăştierea, ionizarea, captura, fisiunea etc. Este egală cu numărul de interacţiuni produse în unitatea de timp, împărţit la produsul dintre numărul de nuclee ale substanţei şi numărul de particule ale fasciculului incident care străbat, in unitatea de timp, unitatea de arie dintr-un plan perpendicular pe direcţia fasciculului. Are dimensiunile unei arii şi se exprimă. în cm" sau în barni. secui, denumire dată populaţiei rezultate din contopirea, prin asimilare, a unor populaţii de limbă turcică care s-au ataşat uniunii triburilor maghiare de sub conducerea lui Arpad. La început, s. au fost aşezaţi în părţile Bihorului, pe ia mijlocul sec. al XI.1-lea în regiunea Tîrnavelor, iar pe la începutul sec. al X111-lea in interiorul curburii Carpaţilor. secuirea arborilor (Sll.v.), uscare artificială şi lentă a arborilor din păduri, înainte de doborîrea lor, prin executa- rea unei tăieri pe circumferinţa tulpinii la o adîncime de 2 - 3 cm. Se practică mai ales la specule de foioase, la care o uscare rapidă, după doborire. ar provoca crăparea lemnului şi declasarea lui. In ţara noastră, acest procedeu nu este utilizat. secularizare (lat. med. saecularis ,,laic“), confiscare, trecere a proprietăţii bisericeşti şi mănăstireşti în proprietatea statului, în schimbul unei despăgubiri. In 1863 Adunarea legiuitoare a României a votat * legea privitoare la s. averilor mănăstireşti. secundă 1. (METR.) a) Unitate de măsură a timpului, egală cu fracţiunea 1 31336923,9747 din anul tropic 1900, care ar fi început la 0 ianuarie ora 12. timpul efemeridelor (amiaza ajunului Anului nou). Are simbolul s. b) Unitate de măsură a unghiurilor. — S. sexagesima-lă, unghiul egal cu a 3600-a parte dintr-un grad sexagesimal (V ■'== I • — S. centezi- 3 600 / mală, unghiul egal cu a 10 000-a parte dintr-un grad centezimal /1" \ . 2. (MUZ.) Inter- \ 10 000 / valul dintre două sunete ale . . X. .. =P Sec und i gamei la distanţă de două trepte (ex. do-re). securit (lat. securus ,.sigur ; IND. STICL.), geam de siguranţă, cu o rezistenţă mecanică mărită şi care, datorită tensiunilor interne obţinute în urma unui tratament termic, la spargere se transformă în pulbere. Neputînd fi tăiate, geamurile s. se produc la comandă şi se livrează finisate. Din s. se execută parbrizele şi ferestrele autovehiculelor, geamurile de protecţie ale unor agregate etc. securitate colectivă, stare a relaţiilor dintre state, creată ca urmare a unor măsuri comune, prevăzute în tratate, luate în scopul apărării împotriva unei agresiuni. Măsurile de s.c. constituie un mijloc eficace d<-consohdare a păcii. După .pri mul război mondial, pactul Ligii Naţiunilor proclama, prin- SECURITATE COLECTIVĂ 350 SEEBECK trc obiectivele organizaţiei, asigurarea s.c., indicînd şi unele măsuri în această privinţă. Printre oamenii politici din acea perioadă care au militat în mod deosebit pentru s.c. în Europa a fost şi Nicolaic Titulcscu. In 1933, U.R.S.S. a încheiat mai multe convenţii pentru definirea agresiunii, iar apoi a militat pentru încheierea unui pact răsăritean de securitate. După cel dc-al doilea război mondial, în Carta Organiza f ici Naţiunilor Unite s-a prevăzut instituirea unui sistem mondial de s.c. Ţările socialiste au făcut o seric de propuneri privind crearea unui sistem de s.c. Asigurarea s.c. în Europa este unul dintre principalele obiective urmărite prin Tratatul de la Varşovia. Declaraţia cu privire la întărirea păcii şi securităţii în Europa, adoptată Ia Bucureşti în iulie 1966 de statele participante la Tratatul de la Varşovia, pornind de la idcca că s.c. este o problemă complexă care cerc eforturi susţinute în vederea eliminării treptate a surselor de tensiune şi de fricţiuni între state, a neîncrederii între popoare, împrăşticrii atmosferei de teamă de război, prezintă un bogat program de acţiune şi o bază largă de discuţii pentru găsirea căilor celor mai bune în vederea realizării s.c. în Europa. Una dintre a-cc«=tc căi este lărgirea şi consolidarea continuă a relaţiilor de colaborare cu toate ţările, indiferent de orînduirea lor socială, dezvoltarea raporturilor de cooperare între toate popoarele din Europa pe baza principiilor independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi, a neamestecului în treburile interne. Aplicarea acestor principii reprezintă unul dintre comandamentele fundamentale ale vieţii contemporane, sirgura bază raţională acceptabilă pentru soluţionarea nenumăratelor probleme pe care Ic ridică raporturile dintre state şi popoare, pentru salvgardarea păcii şi securităţii în lume. România desfăşoară o activitate perseverentă pentru dezvoltarea relaţiilor dintre state în spiritul Declaraţiei. Ea acordă o importanţă deosebită aplicării în viaţă a principiilor cuprinse în Rezoluţia adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite cu privire la dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate între ţări cu sisteme sociale diferite. In mod special, România depune eforturi consecvente pentru dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate şi colaborare între ţările din Balcani şi regiunea Mării Adriaticc. înfăptuirea securităţii europene prezintă o marc însemnătate nu numai pentru popoarele de pe continentul acesta; «ca ar avea consecinţe deosebit de pozitive asupra luptei duse în întreaga lume în scopul zădărnicirii politicii agresive a imperialismului, a-supra luptei popoarelor pentru libertate şi independenţă naţională, pentru pace şi progres social. secvenţă (lat. sequenlia „urmare") 1. (FJZ., ELT.) Succesiune de fenomene fizice sau ordine de variaţie în timp a mărimilor de aceeaşi natură ale unui sistem (ex. s. directă, inversă şi omopolară ale unui sistem trifazat nesimetric de curenţi electrici alternativi sinusoidali). 2. (CINEMA) Succesiune de planuri dintr-un film, alcătuind un episod determinat. Sedan fscdâ/, oraş situat în nord-cstul Franţei, pe rîul Meusc, Circa 21 570 loc. Nod feroviar. Industrie textilă (lînă şi mătase); mici întreprinderi de prelucrare a metalelor. — în timpul războiului franco-prusian (1870—1871), principalele forţe franceze, în frunte cu împăratul Napoleon al III-lca, au fost încercuite de armatele germane în împrejurimile oraşului S. şi silite să capituleze (2 septembrie 1870). Această înfrîngere a fost cauza imediată a căderii celui dc-al II-lea imperiu în Franţa. sedativ (lat. sedatum, de la sedarc „a linişti"; FARM.), substanţă care provoacă o liniştire a stărilor de excitaţie psihică sau motorie, precum şi o calmare a durerilor. Din acest grup de medicamente fac parte bromul, opiul, beladona, sedo-nalul, pasifloralul, valcriana. Folosirea excesivă a s. duce Ia intoxicaţii cronice grave (ex. bromism). sedilă (L1NGV.), semn diacritic în formă de virgulă, care se pune sub unele consoane pentru a le da valoarea altui sunet (ex. în rom. ş, /, în fr. ţ:)-sedimentare (lat. sedimen-tum „depozit") 1. (GEOL.) Proces de depunere pe suprafaţa scoarţei terestre a unor particule sau a unor fragmente de minerale, roci, organisme ctc. După mediul în care arc loc acest proces, se disting: s. subacvatică şi s. subaeriană, iar după modul în care arc loc depunerea: s. terigenă (depunerea fragmentelor unor minerale şi roci preexistente), s. chimică (depunerea substanţelor prin precipitare din soluţii) şi s. orga-nogenă (depunerea substanţelor prin acţiunea vieţuitoarelor). Materialele depuse se numesc sedimente. în urma proceselor geologice, acestea se transformă în roci sedimentare şi în substanţe minerale utile, legate de primele (ex. sare, cărbuni, bauxite, minereuri de fier ctc.). Cunoaşterea condiţiilor actuale de s. reprezintă elementul principal pentru deducerea modului de formare, în trecutul geologie al Pămîn-tului, a sedimentelor şi ajută la descoperirea zăcămintelor sedimentare de substanţe minerale utile. 2. (FIZ.) Depunere lentă a particulelor solide aflate în suspensie într-un lichid, prin cădere liberă sau prin centrifugare. Viteza de s. depinde de forma şi de dimensiunile particulelor, de densitatea particulelor şi a lichidului ctc. S. se foloseşte pentru separarea particulelor de diferite mărimi sau pentru analiza distribuţiei, după dimensiuni, a particulelor care alcătuiesc pulberile. 3. (MED.) Sedimentarea hematiilor v. viteză de sedimentare. Seebeck fzc:bec], efectul (după numele fizicianului german TJ. Seebeck, 1770-1831), apariţia unei tensiuni electromotoare (numită tensiune Seebeck) într-un circuit format din două conductoare solide diferite (sau semiconductoare) ale căror puncte de contact (joncţiuni) se află la temperaturi diferite. E.S. se datoreşte faptului că tensiunea electromotoare de contact între două conductoare este dependentă SEELAND 351 SEGMENTARE de temperatura joncţiunii. Valoarea tensiunii S. depinde de natura conductoarelor şi de temperaturile celor două contacte. La metale, e. S. este în general redus, în timp ce la semiconductoare este mult mai puternic. E.S. este folosit pentru controlul şi reglarea temperaturii cu ajutorul termocu-plelor metalice sau pentru realizarea generatoarelor termoelectrice din semiconductoare. Seeland [zerfand] (în daneză Sjoelland [şelan]), /cea mai mare insulă din arhipelagul danez, situată între Peninsula Iut-landa şi Peninsula Scandinavică. Suprafaţa: 7 016 km“. Populaţia: circa 2 700 000 loc. Relief slab vălurit, de origine glaciară şi fluvio-glaciarâ. Altitudinea maximă: 126 m. Climă temperată de nuanţă oceanică. Păduri de fag (în nord-estul insulei). Culturi de cereale, sfeclă de zahăr şi plante furajere; Iegumicultură şi creşterea animalelor. în partea de est a S. se află oraşul Copenhaga. sefarzi, evrei de rit spaniol care au fost siliţi să emigreze din Spania (1492) şi să se refugieze mai ales în Portugalia, nordul Africii şi Orientul A-propiat. Trăiesc în comunităţi separate şi vorbesc iudeospaniola (spaniolă cu caractere arhaice, din epoca în care, au părăsit Spania). Seferis, Ghiorghios (n. I 1900), poet neogrec, unul din-t tre cei mai reprezentativi poeţi 1 ai Greciei contemporane. Li-j rica lui S., influenţată de P. Va-j lery şi Th.S. Eliot, legată însă de j marea tradiţie a tragicilor greci j şi de tonalitatea afectivă a j înaintaşilor săi imediaţi, se j distinge prin profunda ei vi-■ goare descriptivă, străbătută \ de amintiri deşteptate de lun-j-gile absenţe din ţară şi de ecoul evenimentelor istoriei contemporane. Ea surprinde peisajul grec sub aspectele sale mitologice şi pitoreşti, scăldat în-tr-o lumină duioasă şi gravă („Poezii 1924-1946“, 1950). în „Legenda** (1935) şi „Jurnal de bord** (1940-1944), poezia Iui S. se distinge prin accentele ei genuine şi elevate, în limba română a apărut un volum selectiv din poeziile Iui Seferis (1965), în traducerea Iui Aurel Rău. Premiul Nobel (1963). Sefevizi, dinastie de şahi persani (1502—1736), dintre care cei mai cunoscuţi au fost: Ismail (1502—1524), întemeietorul dinastiei, care a întins dominaţia persană asupra Iranului, Azerbaidjanului, Afganistanului şi a unei părţi din Armenia; Ahass I (1587—1628), care a înfăptuit o serie de reforme în scopul centralizării statului şi a întins dominaţia persană asupra Transcau-caziei; în timpul domniei sale, statul S. a atins cea mai mare înflorire. Segantini, Giovanni (1858 — 1899), pictor italian. Atras în special de peisaj, dar pictînd deopotrivă scene de gen şi compoziţii alegorice, S. a fost un adept al impresionismului, dezvoltînd teoria diviziunii tonurilor într-o manieră personală, mai simplă şi mai monumentală ca expresie („Primăvara în Alpi“, „La arat“, „Fetiţă împletind cio-rapi“, „Amiaza** etc.). S-a făcut cunoscut mai ales prin peisajele panoramice din Alpi. în unele pînze a fost influenţat de simbolismul de Ia finele sec. al XlX-Iea. Segarcea, cdmună în raionul Craiova, reg. Oltenia, situată în zona de cîmpie, la vest de Jiu. 8 550 Ioc. (1965). Centru viticol. în S. se află o veche mănăstire fortificată (1547), care a fost refăcută în sec. al XlX-lea. Seghedin ( Szegedf seghed])t oraş în sud-estul R.P. Ungare, situat Ia confluenţa rîuliii Mureş cu Tisa. 107 300 loc. (1962). Industrie textilă dezvoltată, industrie alimentară, de prelucrare a lemnului etc. Nod de cale ferată şi port fluvial. Centru cultural cu o universitate şi alte institute de învăţămînt superior, bibliotecă, muzee, teatre etc. Seghedinaţ, Pero (Petru), conducător al răscoalei ţăranilor români, sîrbi şi maghiari din Banat (1735) împotriva nobililor şi arendaşilor veniturilor statului, izbucnită ca urmare a ştirbirii privilegiilor de care se bucurau locuitorii militarizaţi din regiunea Tisei şi a Mureşului. în urma înfrîngerii răscoalei, Seghedinaţ a fost prins, împreună cu alţi conducători, şi executat prin frîngere cu roata. Seghers [zegsrs7, Anna (n. 1900), scriitoare germană. Militantă comunistă, a emigrat în Franţa (1933), apoi în Mexic (1941), reîntoreîn-du-se în patrie în 1947. S. oglindeşte în opera să, de pe poziţii consecvent umaniste şi revoluţionare, într-o viziune optimistă, lupta de eliberare a proletariatului internaţional, rezistenţa antifascistă şi demască ororile nazismului (nuvela „în drum spre legaţia americană'*, 1930; romanele „Tovarăşii**, 1932; „Drumul lui februarie'*, 1935; „Salvarea**, 1937; „Tran-zit“, 1943). Realismul puternic şi înalta măiestrie artistică a creaţiei sale, care foloseşte şi unele procedee moderne post-expresioniste, caracterizează şi nuvelele „Revolta pescarilor de pe Sfînta Barbara** 0928), * „Excursia fetelor moarte** (1946) şi romanele „A şaptea-cruce** (1942, trad. rom. 1959), „Morţii rămîn tineri** (1949, trad. rom. 1952) şi „Hotărîrea** (1959, trad. rom. 1962). Laureată a Premiului naţional al R.D.G. Seghers [se:hzrs], Hercules (1589—c.-1640), pictor şi gravor olandez. Opera sa este puţin numeroasă şi înconjurată de legendă. Rembrandt îi acorda o stimă deosebită. Lui S. i se atribuie descoperirea unei tehnici de gravură în culori. A pictat şi a gravat mai ales peisaje, folosind uneori acuatinta, care se impun prin gravitate şi măreţie, transmiţînd un sentiment de dezolare. segmentare (EMBRIOL.), diviziune a celulei-ou sau a zigo-tului în celule din ce în ce mai mici, care se asociază între ele SEGMENT 352 SEIM şi formează foiţele embrionare. S. reprezintă începutul dezvoltării embrionare. segment de piston (MAŞ.), organ de maşină de forma unei Segmenti de piston garnituri inelare metalice, prevăzut cu o tăietură dreaptă, oblică sau în trepte, numită rost, pentru a-i conferi o anumită elasticitate. S. de P* se montează în canalele executate pe suprafaţa cilindrică exterioară a pistonului şi servesc fie la etanşarea jocului dintre cilindru şi piston, fie la raderea (raclarea) uleiului depus pe peretele interior al cilindrului (uneori şi la una şi la alta simultan). Segre, Corrado (1863 — 1924), matematician italian. A fost profesor la Universitatea din Torino. A deschis drumuri noi în domeniul geometriei algebrice, în special al geometriei proiective în spaţiile cu mai multe dimensiuni, al invarianţilor transformărilor bira-ţionale, al geometriei diferenţiale proiective. Segre, Emilio (n. 1905), fizician american de origine italiană, profesor la Universitatea Berkeley (California), membru al Academiei naţionale de ştiinţe din S.U.A. A contribuit la sintetizarea, pe calea reacţiilor nucleare, a numeroşi izotopi (tebneţiu, astatiniu etc.). In 1955 S. a descoperit experimental antiprotonul. Premiul Nobel (1959). segregare (lat. segregare „a separa**) 1. (BIOL.) Izolare a unui grup de indivizi sau a unei populaţii de restul speciei. S. poate fi geografică, dacă t izolarea este provocată de obstacole geografice (munţi prea înalţi, deşerturi, întinderi de apă etc.) care împiedică legătura între două zone diferite, sau biologică, dacă împerecherea dintre indivizii apar-ţinînd celor două grupe este împiedicată de o cauză de natură biologică (diferenţă de talie, deosebire în privinţa epocii de reproducere, a obiceiurilor de cuibărit etc.). S. este unul dintre factorii de diferenţiere a speciilor. 2. (GENET.) Separare a caracterelor materne şi paterne în a doua generaţie a hibrizilor; este una dintre legile lui Mendel. 3. (METAL.) a) Fenomen de separare sau de repartizare neurriformă a componenţilor unui aliaj în timpul parcurgerii prin răcire a domeniului de temperaturi cuprins între punctele (curbele) lichidus şi solidus. b) Operaţie de afinare a unor metale prin răcire selectivă, prin care, la solidificare, unele impurităţi se concentrează şi, fiind încă în stare topită (datorită temperaturii de solidifi-care mai scăzute decît a metalului din care provin), se pot îndepărta uşor. S. este o operaţie de separare inversă 1 i-c u a ţ i e i. 4. (CONSTR.) Separare a materialului granular din beton sau din mortar în straturi de consistenţă diferită. S. se poate produce în cursul transportului sau depozitării betonului şi a mortarului. segregaţie 1. (METAL.) Zonă neomogenă din punctul de vedere al compoziţiei chimice în-tr-un aliaj solidificat, provocată de fenomenul de segregare (ex. zona de concentraţie a impurităţilor în partea centrală a unui lingou de oţel, numită şi segregaţie centrală). 2. (PE-TROGR.) Segregaţie magmatică, proces de separare şi de acu- mulare. sub formă de cuiburi sau şlire, a mineralelor din magmă, ca rezultat al diferenţierii magmatice. S.m. dă naştere la zăcăminte metalifere magmatice de fier» crom, platină, nichel şi cupru (ex. zăcămintele de fier din munţii Drocea, de la Căzăneşti-Ciungeni, cele de nichel de la Poiana Mărului, din Munţii Făgăraş, precum şi cele de crom din Banat etc.). segregaţie rasială v. discriminare rasială. seguidilla [seghidlVa], dans popular spaniol (andaluz), în mişcare vie, în măsură de trei timpi şi ritm variat. Se dansează cu acompaniament de castaniete sau de chitară, uneori însoţit de cîntec. Mehul, Weber, Bizet, Albeniz ş.a. au prelucrat s. Seifullina, Lidia Nikolaevna (1889—1954), scriitoare sovietică rusă. Nuvelele sale, scrise în stilul prozei realiste de la sfîrşitul sec. al XlX-lea, abordează ca teme: revoluţia în condiţiile satului rus, emanciparea femeii, educaţia tineretului ş.a. (nuvelele „Delincvenţii", 1922; „Virineea**, 1925, trad. rom. ş.a.). seignettoelectricităte /se-neto-f (F1Z.), denumire folosită adesea în locul f e r o e 1 e c-t r i c i t ă ţ i i,. descoperită şi studiată pentru prima oară pe sarea Seignette. Seim 1. (în evul mediu, în Polonia, în Cehia şi în alte cîte-va state din Europa răsăriteană) Adunare reprezentativă pe stări (denumită şi parlament sau dietă). 2. Denumire dată în prezent organului suprem al puterii de stat în R.P. Polonă. 3. Denumire dată parlamentului unicameral al Finlandei. L-J |------------------------------- LJ----------------------U ! (,ţŞrj_ţ: Seguidilla SEIMENI 353 SELECTOR seimeni (în Ţara Românească şi în Moldova în sec. XVII-XVIII), corp de ostaşi mercenari (majoritatea sîrbi), pedeştri şi înarmaţi cu sîneţe. Principala lor atribuţie era paza curţii domneşti. S. din Ţara Românească au avut o contribuţie de seamă la victoriile repurtate de Matei Basarab asupra lui Vasile Lupu. Cînd urmaşul lui Matei Basarab, Constantin Şerban, a încercat să desfiinţeze corpul s., aceştia, împreună cu dorobanţii, s-au răsculat în 1655. Răscoala lor a fost înăbuşită cu ajutorul lui Gh. Râkoczi al II-lea, principele Transilvaniei, seină (ZOOTEHN.), denumire і dată oilor cu lînă neagră, aflate în stadiul de depigmentare, і cînd, paralel cu înaintarea în vîrstă, lîna capătă culoarea roş-, cat-cenuşie. séiner (NAV.), navă mariti-mă destinată pescuitului cu ajutorul năvoadelor; este pre-: văzută, la pupă, cu o platformă fixă sau rotitoare pentru a ; uşura manevrarea sculelor de pescuit. Seini, comună subordonată I oraşului Baia Mare, situată pe I valea Someşului, în reg. Mara-! mureş. 7 630 loc. (1965). Exploatări de roci de construcţie. , Industrie a materialelor de con-' strucţie (produse abrazive), ali-i mentară (drojdie de bere şi oţet din vin). seismică, ге^шле (GEOL.), : regiune în care se produc frec-i vent cutremure de pămînt І puternice. Pe globul pămîntesc se cunosc două regiuni principale de acest fel: r.s. circum-pacifică şi r.s. mediteraneană. і Ele constituie în acelaşi timp : şi zone în care s-au produs cele *; mai recente mişcări orogenice f şi în care se întîlnesc vulcani ! activi. în regiunile în care pro-;■ cesele de orogeneză s-au înche-' iat cu sute de milioane de ani în urmă (ex. Platforma Rusă, і scutul canadian etc.), cutremu-! rele se manifestă mult mai rar і şi cu o intensitate mult mai scă-:î zută (regiuni aseismice). Teri-; toriul Republicii Socialiste Ro-! mânia se află în r.s. mediii teraneană, iar în cadrul Iui ; partea cu cea mai ridicată : seismicitate este situată la •1 curbura Carpaţilor Orientali. 23 — Dicţionar enciclopedic vol. IV. seismologie (gr. seismos „cutremur'* şi logos „ştiinţă"; GEOL.), ramură a gcofizicii care studiază cutremurele de pămînt. în acest scop sînt utilizate aparate de înregistrare a cutremurelor, numite seismografe, care înscriu pe seismo-grame durata şi intensitatea cutremurelor. Prin cercetarea vitezelor de propagare a undelor seismice provocate de cutremure, s. ajută Ia cunoaşterea structurii interne a globului pămîntesc. Totodată sînt descoperite regiunile seismice în care trebuie adoptate anumite metode de construcţie a clădirilor pentru a preveni distrugerea lor de cutremure. Partea s. care se ocupă cu studiul modului şi al vitezelor de propagare a undelor seismice în scoarţa terestră, provocate artificial, se numeşte seismomelrie. Datele obţinute prin cercetările de s. sînt înregistrate pe profile şi pe hărţi seismometrice. în Republica Socialistă România, prin prospecţiunile seismice au fost descoperite importante structuri petrolifere şi gazifere, în special pe marginea externă a Depresiunii Precarpatice şi în Cîmpia Română. seismonastie (BOT.), mişcare a organelor unor plante superioare provocată de lovire sau de scuturare (ex. frunzele de mimoză, în urma atingerii, se strîng în sus, peţiolurile se strîng, iar cel principal sc lasă în jos, întreaga plantă luînd aspectul unei plante ofilite, pentru ca apoi, în mai puţin de o jumătate de oră, să revină la poziţia normală). seişe, pendulări ritmice ale apei lacurilor, cu perioadă variată (de Ia cîteva minute Ia cîteva zeci de ore), datorită variaţiilor bruşte ale presiunii atmosferice, datorită vîntului sau în urma unei ploi puternice căzute într-o anumită parte a bazinului lacustru. Amplitudinea s. este între 0,20 şi 0,80^ m. Ele se produc în special pe lacurile cu suprafaţă mare (zeci şi sute de kilometri pătraţi) şi cu adîn-cime de peste 20— 30 m. în ţara noastră, s. au fost semnalate foarte slab în complexul lacustru Razelm-Sinoe. Seitz fsailJ, Frederick (n. 1911), fizician american, profesor Ia Universitatea din Illinois, preşedintele Academiei Naţionale deŞtiinţe din S.U.A., membru de onoare al Academiei Republicii Socialiste România. Arc contribuţii în domeniul fizicii corpului solid (purificarea înaintată, creşterea monocristalelor, efectele iradierii etc.). Sekondi-Takoradi, oraş în sudul Ghanei, pe ţărmul Golfului Guineei, format prin unirea vechiului oraş şi port Se-kondi cu portul nou construit Takoradi. 120 800 loc. (I960). Este principalul port al ţării, prin care se exportă lemn, minereu de mangan, bauxită, cacao şi se importă produise industriale, combustibili, alimente. Industrie a tutunului, de prelucrare a lemnului, de prelucrare primară a boabelor de cacao, şantier naval. Centru de pescuit. Nod feroviar şi aeroport. selectivitate (lat. selectare „a alege"; TEHN., TELEC.), proprietate a unui sistem fizico-chimic sau tehnic de a efectua o anumită alegere între elementele unei clase de fenomene, de obiecte etc. La radioreceptoare, s. caracterizează capacitatea acestora de a separa semnalele unei staţiuni de radioemisiune dorite, cu o anumită frecvenţă purtătoare (pentru care au fost acordate circuitele oscilante), de semnalele emise de alte staţiuni, cu frecvenţe purtătoare apropiate. selector 1. (TEHN.) Dispozitiv mecanic sau electric folosit pentru alegerea, după proprietăţile lor, a anumitor obiecte dintre obiectele unei mulţimi. SELECŢIE 354 SELENIU 2. Maşină agricolă care execută curăţarea şi sortarea seminţelor de diferite culturi, folosind fie acţiunea combinată a curenţilor de aer, a sitelor şi a trioarelor în cazul cînd trebuie să se obţină seminţe de reproducere, fie numai acţiunea curenţilor de aer şi a sitelor în cazul cînd seminţele sînt destinate consumului. 3. (TELEC.) Selector telefonic, dispozitiv de comutaţie, din ansamblul unui schimbător telefonic automat, care efectuează alegerea unei linii pentru a se stabili legătura telefonică între doi abonaţi. In centralele telefonice automate se folosesc s.t. de tip: pas cu pas, rotativ (ro-tary), cu mişcare de rotaţie şi radială, cu relee, cu coordonate (crossbar) şi electronice. selecţie 1. (BIOL.) Proces de supravieţuire a indivizilor cu însuşirile cele mai apte în „lupta pentru existe n ţ ă“. — S. artificială, orientare a evoluţiei plantelor şi a-nimalelor domestice prin alegerea conştientă de către om, ca genitori, a indivizilor cu însuşiri valoroase din punct de vedere economic sau estetic. Dar win a arătat că prin s. artificială oamenii au creat numeroase rase de porumbei, cîini, cai etc., modificînd ereditatea speciilor. 0 formă de s.a., numită selecţie inconştientă, a fost practicată fără un scop precis de oameni asupra plantelor şi animalelor domestice, prin alegerea la întîmplare a genitorilor. Pe măsura dezvoltării biologiei, şi în special a geneticei (baza teoretică a s.a.), s-au creat noi soiuri de plante agricole, tipuri şi rase de animale cu un potenţial de producţie mult ridicat. în agricul- tura ţării noastre sînt folosite soiurile şi rasele selecţionate care corespund în cel mai înalt grad condiţiilor locale pedoclimatice şi au o mare capacitate de producţie. Prin s.a. se îmbunătăţeşte şi materialul folosit în plantaţiile forestiere. — S. naturală, mecanism fundamental al evoluţiei speciilor de plante şi de animale, constînd în eliminarea, prin lupta pentru existenţă, a indivizilor cu însuşiri dăunătoare şi supravieţuirea indivizilor cu însuşiri avantajoase din punct de vedere biologic. Teoria s.n. a fost elaborată de Darwin; conform acestei teorii, natura produce spontan variaţii dăunătoare, indiferente şi avantajoase. De obicei vor supravieţui indivizii cu variaţii utile, avantajoase. Astfel se conturează varietăţile ca specii în curs de formare. Există şi fenomene evolutive care nu urmează un mecanism de s.n. în populaţiile mici, supravieţuirea urmează legile întîmplării (efectul Se-ivall Wright sau driftul genetic). Teoria s.n. a dat o puternică lovitură finalismului, arătînd că evoluţia şi concordanţa organismului cu mediul în care trăieşte nu este rezultatul unei predestinări, ci al unui mecanism legic şi cognoscibil. — S. sexuală (în concepţia lui Darwin), modalitate evolutivă la animale cu sexe diferenţiate, constînd în alegerea preferenţială a partenerului sexual după anumite însuşiri atrăgătoare (ex. după voce şi penaj la păsări). 2. (STATIST.) a) Parte dintr-o colectivitate cu ajutorul căreia se cercetează diversele caracteristici ale întregii colectivităţi. în acest sens este sinonim cu eşantion, mostră etc. b) Operaţie de extragere a unităţilor dintr-o colectivitate generală, după anumite principii. Numărul de unităţi din care se compune s. constituie volumul său. Ca să poată servi la caracterizarea ştiinţifică a colectivităţii din care face parte, alegerea unităţilor care constituie colectivitatea de s. trebuie făcută în conformitate cu teoria probabilităţilor, fără nici o preferinţă, în aşa fel încît ea să difere de colectivitatea respectivă numai prin volum, nu şi în privinţa structurii, a nivelului de dezvoltare şi a variaţiei caracteristicilor studiate. V. şi observare statistică selectivă. 3. (FIZ.) Reguli de selecţie, condiţii ce precizează care anume dintre tranziţiile sistemelor de microparticule, posibile din punct de vedere energetic, se pot produce în realitate. R. de s. se exprimă prin relaţii matematice pe care trebuie să le îndeplinească numerele cuantice caracteristice stărilor sistemului înainte şi după tranziţie. Selene (în mitologia greacă), personificare a Lunii, fiica titanului Hiperion şi sora zeului Helios, identificată mai tîrziu cu Artemis. Mitul cel mai cunoscut legat de persoana zeiţei este acela al dragostei sale pentru păstorul E n d i m i o n. Selene Selenga, rîu în centrul Asiei (circa 1 000 km), pe teritoriile R.P. Mongole şi Uniunii Sovietice, format prin confluenţa rîurilor Ider (care izvorăşte din Munţii Hangai din R.P. Mongolă) şi Mu-ren (care izvorăşte din Munţii Tanu-Ola din R.P. Mongolă); se varsă în lacul Baikal prin-tr-o deltă. Afluenţi principali: Egin-Gol pe stînga şi Or-hon pe dreapta. Navigabil. Trece prin oraşul Ulan-Ude (U.R.S.S.): în 1861 delta rîu- lui S. s-a scufundat în lacul Baikal, în Ibcul ei formîndu-se Golful Proval. seleniu (CHIM.), Se. Element chimic cu nr. at. 34; Selector telefonic SELENODEZIE 355 SEMANTICĂ gr. at. 78,96; gr. sp. 4,82; p.t. 220,2cC; p.f. 688°C; face parte din grupa a Vl-a a sistemului periodic. în natură se găseşte în cantităţi mici în unele sulfuri. Formează combinaţii în treptele de valenţă 2, 4 şi 6. Se întrebuinţează în industria sticlei, ceramicii şi la fabricarea celulelor foto-electrice. selenodezie (gr. selene „Luna" şi eidos ,,formă“;ASTR.), disciplină în curs de formare, care studiază forma şi dimensiunile Lunii, cîmpul său gravific etc. Rachetele lunare „Lunnik“ (sovietică), „Ranger“ şi „Surve-yor“ (americane) au dus la dezvoltarea acestei ştiinţe noi, care are de curînd ca mijloace de cercetare şi sateliţii artificiali lansaţi în jurul Lunii (Luna 10, sovietic; Lunar Or-biter I, american) şi care va fi continuată de explorarea astronauţilor lansaţi pe Lună. Seleucia (Seleukeia), numele mai multor oraşe (peste 12) în Orientul Apropiat, întemeiate de regele Seleucos I sau de urmaşii lui (Seleucizi). Cele mai importante dintre ele erau situate pe ţărmul Mării Mediterane (în Siria) şi pe malurile Tigrului şi ale Eufratului. Seleucos I Nicator (învingătorul) (c. 356—280 î.e.n.), unul dintre generalii lui Alexandru Macedon, care s-a distins în expediţia din India, în timpul luptelor dintre dia-dohi, S. şi-a întins stăpîni-rea asupra unei părţi a Indiei, asupra Siriei, Mesopotamiei, Armeniei şi Asiei Mici, întemeind cel mai mare stat elenistic, cu capitala la Antiohia. A întemeiat dinastia Sdeucizilor, care a condus statul elenistic format de el pînă în anul 64 î.e.n., cînd a fost cucerit de romani. seif* (engl. seif „însuşi44), element de compunere cu valoarea lui auto- (ex. seif-inducţie = autoinducţie), cu care este tot mai mult înlocuit în limba română. selfâctor (IND. TEXT.), maşină de lucru cu funcţionare, intermitentă, folosită la toarcerea firelor de lînă, de vigonie, de fibre chimice şi de bumbac sau a firelor din amestecuri de astfel de fibre. 23* Selgiucizi, denumire purtată de trei dinastii turcomane descendente din legendarul Selgiuc (sec. al X-lea), care au domnit în Persia (1060—1194), în Kirman (1041 — 1188) şi în Asia Mică (1087-1309). Selim, numele a trei sultani ai Imperiului otoman: S.I (1512—1520) a cucerit o parte din Persia (1514), Siria (1516) şi Egiptul (1517). S-a preocupat în special de reorganizarea flotei militare. S. al Il-lea (1566 — 1574) a cucerit Tunisia şi insula Cipru. în timpul său, flota turcă a suferit o gravă înfrîn-gere la Le pan t o (1571). 5. al 111-lea (1789-1807) a încheiat pacea de la Iaşi (1792), care punea capăt războiului ruso-austro-turc (1787 — 1792) şi a luptat împotriva armatelor franceze conduse de Napoleon în Egipt. A fost detronat în urma unei răscoale a ienicerilor. selsin (ELT.), micromaşină electrică folosită ca traductor pentru transmiterea la distanţă a deplasărilor unghiulare ale unui organ de maşină, fără ca între acesta şi organul de maşină sau acul indicator care reproduce mişcarea de rotaţie să existe vreo legătură mecanică. în schemele de transmisiune la distanţă a deplasărilor unghiulare se folosesc un s. emiţător Selsin (sau transmiţâiar), cuplat mecanic cu arborele organului de maşină, şi unul sau mai multe s. receptoare, cuplate mecanic cu ace indicatoare sau cu arbori ai unor mecanisme simple, între s. emiţător şi cel receptor se fac numai legături electrice (eventual prin unde electromagnetice în cazul transmisiunilor fără fir). Pentru transmisiunea sumei algebrice a două deplasări unghiulare se folosesc s. diferenţiale. selvas, denumire dată pădurilor ecuatoriale veşnic verzi din bazinul Amazonului. Cu- prinde trei zone: terra firme (zona neinundabilă), varzea (zona inundată în perioada apelor mari) şi igapo (zona de pe malul fluviilor, frecvent inundată). Sem, potrivit legendei biblice, fiul cel mai mare al patriarhului N o e şi unul dintre întemeietorii neamului omenesc după „potop“. semafor (gr. sema „semn“ şi phoros „purtător**) 1. (C.F.) Aparat de semnalizare, format Semafor dintr-un stîlp (de oţel sau de beton armat) şi dintr-unul sau din mai multe braţe (de tablă) prinse articulat pe stîlp şi care pot oscila într-un plan vertical. S. sînt instalate în lungul liniilor de cale ferată pentru a indica (prin diferitele poziţii ale braţelor faţă de stîlp) semnale privind dirijarea circulaţiei materialului rulant. 2. (NAV.) Aparat de semnalizare constituit dintr-o construcţie înaltă (în formă de catarg), prevăzută la partea superioară cu două braţe articulate, situat pe coastă, în vecinătatea unui port sau a unui ^enal navigabilr în-tr-o poziţie vizibilă. Este folosit pentru a transmite navelor semnale vizuale privind navigaţia. semantem (L1NGV.), termen care denumeşte cea mai mică unitate semantică a limbii, identificată adeseori cu rădăcina cuvîntului şi considerată ca purtătoare a sensului lexical. semantică (gr. semantikos, de la sema ,,semn“) 1. (LINGV.) a) Ramură a lingvisticii care studiază sensul lexical al cuvintelor din punct de vedere SEMANTISM 356 SEMEN ICULUI descriptiv, comparativ şi, mai ales, istoric. Sin. semasiologie. b) Sens lexical; prin extensiune, sens gramatical. V. evoluţie semantică. Sin. semantism. 2. (LOG., FI LOZ.) Disciplină dezvoltată în cadrul logicii simbolice (matematice), constituind teoria interpretării unui anumit sistem formalizat prin alt sistem, de asemenea formalizat. S. se împarte în: a) teoria desemnării, care studiază raportul dintre expresiile lingvistice şi semnificaţiile lor; b) teoria adevărului, care se ocupă cu problema adevărului în limbajele formalizate; c) teoria deducţiei logice. Sistemul formalizat al s. cuprinde: 1) tabela de semne, câre enunţă toate semnele utilizate în sistemul respectiv; 2) regulile de formare, prin care se defineşte noţiunea de propoziţie (expresie) a sistemului, construită din şi numai din semnele sistemului; 3) regulile de desemnare extensionale şi intensionale, care definesc semnificaţia semnelor şi sensul propoziţiilor; 4) regulile de adevăr, care stabilesc în ce condiţii este adevărată o propoziţie a sistemului. Sub acest raport, sistemele semantice pot fi concepute ca teorie a modelelor. S. se poate constitui şi ca studiu general, neformalizat, al interpretării oricărui sistem, fie el intuitiv, experimental sau de alt tip. Sub acest raport, ea este corelată cu m e t a t e o r i a. în sens restrîns, ca studiu al corespondenţei dintre semne şi ceea ce desemnează ele, s. este o parte a semioticii. Dezvoltarea $. a îndreptat cercetările de logică matematică spre probleme filozofice ridicate de formalizare, cum ar fi: problema universaliilor, natura judecăţii şi raţionamentului, problema adevărului, a căror interpretare a primit însă, în cadrul neopozit ivismului, o rezolvare idealist-subiectivă(ex. nominalismul semantic de nuanţă pozitivistă, care contestă caracterul obiectiv al cunoaşterii la nivelul treptei raţionale). întemeiată de G. Frege, s. a fost ulterior dezvoltată de savanţi de diferite orientări filozofice, ca: St. Lesniewski, T. Kotarbinski, A. Tarski, fa " r- r V, * : -- . Vedere din Munţii Semenicului Ch. W. Morris, R. Carnap, W. Quine, J. Kemeny ş.a. semantism (LINGV.) v. semantică. Semarang, oraş in Indonezia, situat pe ţărmul nordic al insulei Java. 520 600 Ioc. (1961). Mare centru comercial şi port maritim, prin care se exportă zahăr, ceai, cauciuc, tutun, cafea. Şantiere navale, întreprinderi textile, alimentare, de prelucrare a lemnului, artizanat. Aeroport. semasiologie (LINGV.) v. semantică. semănat (FITOTEHN.), lucrare agricolă prin care seminţele plantelor cultivate sînt încorporate, la o adîncime caracteristică fiecărei specii, într-un sol lucrat în prealabil, astfel în-cît să asigure condiţiile optime pentru încolţit şi pentru răsărit. în agricultura modernă, s. se execută cu semănătorile mecanice. semănătoare, maşină agricolă care execută semănatul culturilor agricole introducînd seminţele în sol la o adîncime constantă şi repartizîndu-le uniform. După destinaţie, S. se clasifică în: s. universale, pentru semănatul cerealelor şi al altor culturi agricole; s. speciale, pentru semănatul anumitor culturi (porumb, legume, sfeclă etc.); s. combinate, pentru semănatul concomitent. al mai multor culturi (ex. ierburi cu cereale sau seminţe cu îngrăşăminte etc.). „Sem ânâtoar ea“-Bucu-reşti, Uzinele de maşini agricole-^, unitate industrială constructoare de maşini şi utilaje. Produce combine-semânători tractate, combine pentru recoltat păioase şi plante prăşi-toare, combine pentru recoltat nutreţ de însilozat, grape stelare pentru tractor, cositoare purtate pe tractor, maşini pentru recoltat mazăre, maşini pentru împrăştiat îngrăşăminte, combine pentru recoltat porumb, instalaţii pentru muls mecanic etc. Amploarea şi profilul actual al uzinelor „Semă-nâtoarea“-Bucureşti s-au conturat începînd din 1950, prin comasarea, modernizarea, reconstrucţia, reutilarea şi lărgirea unor ateliere vechi, avînd profiluri diferite. Semenicului, Munţii-^, masiv muntos în Munţii Banatului, cuprins între valea Nerei şi culoarul Timiş-Cerna, o-rientat de la nord la sud. Sînt formaţi din roci cristaline. în ansamblul lor, M.S. se divid. Semănătoare universală SEMI- 357 SEMICONDUCTOR după aspectul morfologic, în două compartimente, separate de valea superioară a Timişului: masivul Piatra Goznei, la sud, şi masivul Nemanul (1 057 m). Ia nord. Altitudinea maximă: 1 445 m (vîrful Piatra Goznei). Versanţii munţilor Semenicului sînt împăduriţi, iar pe înălţimi se află pajişti secundare. semi- (lat. semi „jumătate**), element de compunere cu sensul „jumătate de'* (ex. semicerc, semifinală). semicarbonizâre (CHIM.), proces de descompunere termică a cărbunilor la temperaturi joase (pînă la 500 —600°C) în absenţa aerului. Prin s. se obţin semicocs, gudroane şi gaze de semicarbonizare. Sin. semicocsificare. semicerc (MAT.) a) Arc de cerc de 180° (sexagesimale). Semicercuri b) Porţiune de plan mărginită de un arc de cerc de 180° şi de diametrul corespunzător. semicocs (CHIM.), produs solid obţinut prin semicarbo-nizarea ligniţilor, a cărbunilor bruni, a huilei sau a turbei. Se întrebuinţează la fabricarea cocsului metalurgic şi drept combustibil (ca atare sau sub formă de brichete). semicocsificare (CHIM.) v. semicarbonizare. semiconductor (FIZ.), material aflat de obicei în starea de agregare solidă, care prezintă o conductibilitate electrică intermediară între cea a metalelor şi cea a izolatoarelor (conductivitatea are valori cuprinse în intervalul 10"9 — I03 n_1*cm"1, la temperatură normală). S. se caracterizează prin cîteva proprietăţi fizice specifice, ca: modul de variaţie a rezistenţei electrice o dată cu creşterea temperaturii (mărire în domeniul temperaturilor mai scăzute şi micşorare în domeniul temperaturilor mai ridicate); prezenţa unui efect de redresare sau cel puţin a unei comportări neohmice (neliniare) la tomii pentavalenţi (ex. de fosfor), introduşi in reţeaua cristalină a germaniului sau a siliciului, acţionează ca centri donon, cedînd electroni bandei de conducţie; în acest caz, conducţia este asigurată de electroni, iar s. este de tip n (negativ). Atomii trivalenţi (ex, de bor), în condiţii similare, acţionează ca centri acceptori, primind electroni din banda de valenţă; în acest caz, conducţia se face prin goluri, iar s. este de tip p (pozitiv). Importanţa tehnică deosebită a S. a fost relevată o dată cu descoperirea tranzistorului (în 1947) şi cu punerea bazelor trecerea curentului electric; sensibilitate mare la acţiunea luminii, manifestată prin efectele fotovoltaic şi fotorezîstiv etc. Las. se observă o puternică influenţă a impurităţilor conţinute şi a microdefectelor de structură asupra proprietăţilor fizice. Au proprietăţi semiconductoare în special elementele din grupa a patra a sistemului periodic: siliciul, germaniul, sta-niul cenuşiu (a) şi, mai puţin, carbonul sub formă de diamant; la acestea se adaugă cîteva elemente din alte grupe: borul, seleniul, telurul. Numărul combinaţiilor chimice semiconductoare este în continuă creştere, cuprinzînd compuşi binari şi ternari de metale şi metaloizi, ca: InSb, InAs, CSi, Bi2Te$, PbS. Ag Sb Te2 ş.a., oxizi, sulfuri metalice, polimeri organici etc. într-un s. fără impurităţi (numit s. intrinsec), electronii de valenţă ai atomilor pot participa la transportul de sarcină (curentul electric) numai dacă au căpătat, prin excitare termică sau luminoasă, o anumită energie suplimentară necesară trecerii electronilor din banda de valenţă în banda de conducţie; la transportul de sarcină iau parte şi electronii rămaşi în banda de valenţă, comportarea lor fiind descrisă de golurile pozitive (numite şi găuri), al căror număr este egal cu cel al electronilor trecuţi în banda de conducţie. în s. cu impurităţi (numiţ* Dispozitive cu semiconductoare S. extrinseci), ato- 1 — diode de mică putere; 2— diode de mare putere; mii Străini pot 3 ~ diodă pentru înaltă tensiune; 4 — tranzistoare de J A mică putere; 5— tranzistoare de mare putere; 6— folo- provoca două e- jjoţjă; 7_ termistoare; 8— traductor Hali; 9 — foto-fecte diferite. A- rezistenţă; 10 — microrefrigerator 5EMICONSOAN À 358 SEM IONOV producţiei industriale de dispozitive semiconductoare, în special a diodelor de putere şi a tranzistoarelor din germa-niu sau siliciu. La acestea s-au adăugat traductoarele Hali şi magnetostrictive, microrefri-geratoarele, bateriile solare, convertizoarele termoelectrice, laserii cu joncţiune, detectoarele de radiaţii etc. Utilizarea dispozitivelor cu s. corespunde pe deplin principalelor tendinţe ale tehnicii moderne: miniaturizarea, consumul redus de energie, automatizarea. Producţia pieselor semiconductoare se bazează pe o tehnologie complexă, în care un rol esenţial îl au condiţiile de puritate şi de impurificare controlată. în ţara noastră se desfăşoară importante lucrări de cercetare asupra s.; a fost organizată şi producţia industrială de dispozitive cu s. semiconsoână (LINGV.) v. semi vocală. semicontfnuă, funcţie ^ (MAT.) a) Funcţie superior se-micontinuă in x0, funcţia f(x) care are proprietatea: pentru orice e > 0 există 8 > 0, astfel încît f(x)—f(x0) < c de îndată ce | x— 0 există 8 > 0, astfel încît f(x0) —f(x) < z de îndată ce I x—x0 | < 8. semideşert (GEOGR.), regiune de tranziţie între stepă sau savană şi deşert, cu vegetaţie rară (acoperind 50 — 80% din suprafaţă), formată din ierburi (în special graminee) şi semiarbuşti, adaptată la uscăciune. S. sînt caracteristice în Asia Centrală, în Cîmpia Pre-caspică, în Arabia, Asia Mică, Podişul Iranului, în regiunile periferice ale Saharei şi în sudul Africii, în America de Nord la est de Cordilieri, în America de Sud pe porţiuni din litoralul vestic şi in interiorul Australiei. în s. se practică de obicei creşterea extensivă a vitelor. semifabricat (EC.). produs cu un anumit grad de prelucrare şi care se livrează unei alte întreprinderi sau unei alte secţii pentru a fi prelucrat în continuare în vederea obţinerii unui produs finit. Acelaşi produs poate fi pentru o întreprindere s., iar pentru alta produs finit, în funcţie de destinaţia lui ulterioară (ex. firele de bumbac constituie s. pentru întreprinderile textile integrate şi pentru ţesătorii şi produs finit pentru filaturi). semifond (SPORT), denumirea generală a probelor atletice de alergare pe distanţe medii de la 500 pînă la 2 000 m pentru bărbaţi şi de la 400 pînă Ia 1 000 m pentru femei. scmigrup (MAT.), mulţime nevidă în care fiecărei perechi ordonate de elemente i se asociază un element din aceeaşi mulţime, numit produsul lor, cu proprietatea (xy)z=x(yz) pentru orice elemente x,y,z ale mulţimii. Semiluna roşie, denumire dată în unele state musulmane asociaţiilor de C r u ce roşie. semimetale (CHIM.), elemente chimice care posedă atît proprietăţi caracteristice metalelor, cît şi proprietăţi specifice nemetalelor, făcînd astfel trecerea între cele două clase de substanţe. .Sînt situate spre mijlocul sistemului periodic. S. au luciu metalic caracteristic, dar structurile lor cristaline sînt diferite de cele ale metalelor, deoarece conţin atomi legaţi prin covalenţe. De exemplu, borul (B), siliciul (Si), germaniul (Ge), arseniul (/Îs) etc. seminar (lat. seminarium „pepinieră**) 1. Formă de activitate didactică practicată în cadrul învăţămîntului superior, al cursurilor de perfecţionare profesională etc., avînd ca scop fixarea şi adîncirea, prin discuţii şi prin referate, a cunoştinţelor transmise prin prelegeri sau însuşite prin studiu individual. 2. Şcoală de grad mediu pentru pregătirea preoţilor. semincér (S1LV.), denumire dată unui arbore forestier destinat producerii de sămînţă în vederea regenerării naturale a suprafeţei din jur sau pentru semănături directe în pepiniere. seminţiş (SILV.), totalitatea puieţilor de arbori forestieri proveniţi din seminţe, în mod natural, într-o pădure. semiocluzivă (LINGV.) v. africată. semiologie (gr. semeion „semn** şi logos „ştiinţă**) 1. (MED.) Ramură a medicinii care se ocupă cu descrierea simptomelor şi a semnelor diferitelor boli, precum şi cu recomandarea tehnicii corecte a căutării şi constatării lor. Cu ajutorul s. se poate pune diagnosticul unor boli şi se pot face unele pronosticuri în privinţa evoluţiei lor. S. poate fi: clinică, ale cărei principale mijloace tehnice sînt palpa-rea, percuţia şi auscultarea bolnavului, şi de laborator, care studiază semnele de laborator caracteristice fiecărei boli. 2* (LINGV.) Ştiinţă care studiază semnele întrebuinţate în cadrul vieţii sociale. Termenul a fost creat de F. de Saussure, în concepţia căruia lingvistica, fiind ştiinţa semnelor constitutive ale limbajului, nu este decît o parte a semiologiei. Sin. semiotică. Semionov, Nikolai Niko-îaevici (n. 1896), chimist sovietic, profesor la Universitatea N. N. Semionov din Moscova, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., membru de onoare al Acadc miei Republicii Socialiste România.  studiat şi a elucidat mecanismul reacţiilor înlănţuite, teoria termică a combustiei şi a exploziei, precum şi numeroase probleme de cinetică chimică. Este autorul unei lucrări de mari proporţii, „Probleme de cinetică chimică şi reactivi-tate“. Premiul Nobel (1956). Semionov— Tian-Şanski, Piotr Petrovici (1827—1914), geograf şi botanist rus, explorator al Asiei Centrale. A fost vicepreşedinte al Societăţii geografice ruse (din 1873). A cercetat SEMIOTICĂ 359 SEMN munţii Altai, Tian-Şan, Ala-tau, regiunea lacului Issîk-Kul şi munţii Han-Tengri. S-a ocupat de probleme de geografie teoretică şi de raionarc geografică a Rusiei. A publicat „Dicţionarul geografic şi statistic al Imperiului rus“ (5 voi., 1863—1885) şi, împreună cu acad. V. I. Lananski, a condus editarea lucrării „Rusia. Descrierea geografică completă a patriei noastre*’ (19 voi., 1899—- 1914). ^ semiotică (gr. semeiotilţe, de la semeion ,.semn“) 1. (LOG.) Ramură a logicii simbolice (matematice) care se ocupă cu studiul general al semne-1 o r. A fost iniţiată de logicianul american Ch. W. Morris prin lucrarea „Fundamentul teoriei semnelor** (1938). S. are două părţi: 1) pragmatica, studiul modului în care omul înţelege şi foloseşte semnele; 2) sintactica, cercetarea construcţiilor formale, adică a modului în care semnele se leagă între ele. S. defineşte semnele după trei dimensiuni: a) pragmatică (relaţia semn-om); b) semantică (relaţia semn-semnificat); c) sintactică (relaţia semn-semn). Cercetările de s. au influenţat puternic dezvoltarea semanticii. în cadrul pozitivismului logic contemporan, rezultatele a-cestor cercetări au primit' o interpretare idealist-subiectivâ. 2. (LINGV.) V. semiologie (2). Semipalatinsk, oraş în U.R.S.S., în R.S.S. Kazahă, port fluvial pe rîul Irtîş. 192 000 loc. (1965). Industrie alimentară (conserve din carne, produse lactate, făină şi produse făinoase etc.), a materialelor de ! construcţie, uşoară. Institute ; de invăţămint superior. semiparazitism (BOT.), pa-, razitism parţial al unor plante ; verzi. care. deşi îşi pot prepara materia organică din cea mine-rală, îşi extrag o parte din hrană I (apa şi sărurile minerale) din li altă plantă vie, iar bioxidul de i carbon îl asimilează din aer ,! prin fotosinteză (ex. vîscul). i semipermeâbil (F1Z.; despre j un perete, o membrană), care permite trecerea unora dintre 1 componenţii unui amestec ga-; zos sau lichid, oprind trecerea 1 celorlalţi componenţi. semiplăn 1» (MAT.) Fiecare dintre cele două părţi ale planului euclidian, în care acesta este împărţit de o dreaptă oarecare a sa. 2. (REZ. MAT,) Termen folosit în teoria elasticităţii pentru placa plană infinită, mărginită de o singură dreaptă aşezată la distanţă finită. Semiramida, regină mitică a Babilonului, considerată fiică a unui muritor şi a zeiţei siriene Derketo. Abandonată în-tr-un deşert de mama ei, ar fi fost hrănită de porumbei şi crescută mai tîrziu de. nişte păstori. Devenind soţia regelui Ninos, a ajuns după asasinarea acestuia, pusă la cale de S* însăşi, stăpîna imperiului. Legenda îi atribuie construirea unor palate splendide la Babilon şi a unor „grădini suspendate**, situate pe terasele acestora, considerate în antichitate una dintre cele „şapte minuni ale lumii**. semispâţiu 1. (MAT.) Fiecare dintre cele două părţi ale spaţiului euclidian cu trei dimensiuni, în care acesta este împărţit de un plan oarecare al său. 2. (REZ. MAT.) Termen folosit în teoria elasticităţii pentru corpul care ocupă un domeniu infinit, mărginit de un singur plan aşezat la distanţă finită. semiton 1. (MUZ.) Cea mai mică distanţă dintre două sunete alăturate în sistemul muzical temperat. S. reprezintă a 12-a parte dintr-o octavă. Există s. diatonic, format între două trepte cu numiri diferite (ex. mi-fa), şi s. cromatic, format între două trepte cu aceeaşi numire (ex. do-do diez). 2. (ARTE PLAST.) Trecere între două tonuri de culoare. semitort (IND. TEXT.), produs intermediar obţinut în filaturi în urma filării preliminare cu ajutorul flaierelor. semiţi» grup de popoare din sud-vestul Asiei şi din nordul şi estul Africii, înrudite prin limbă şi prin unele trăsături fizice, în antichitate, din grupul semitic făceau parte akkadienii, ba-bilonenii, fenicienii, evreii etc. semivocâlă (LINGV.), sunet intermediar între vocală şi consoană, cu însuşiri comune amîndurora. Emisiunea unei s. se caracterizează printr-un timbru vocalic, însă canalul fonator se strîmtează, producînd un zgomot de fricţiune specific consoanelor. S. singure nu pot forma silabă. în limba română sînt patru s.: e (deal), i (iarnă, mai), o (soare) şi u (ziuă, leu). Sin. semiconsoană. Semmelweis [zem^lvais], Ignâc Fiilop (1818—1865), medic maghiar. A fost profesor la Universitatea din Budapesta. Pionier al antisepsiei în obstetrică şi medicină. S. a arătat, înainte de Pasteur, că anumite boli infecţioase, ca febra puer-perală, se transmite prin intermediul mîinilor infectate ale medicului, producînd septicemie. A preconizat dezinfecţia mîinilor ca metodă preventivă. Concepţia lui Semmelweis a fost ulterior unanim recunoscută. Op. pr.: „Etiologia, natura şi profilaxia febrei puer-perale** (1861). semn 1. (FILOZ.) Reprezentare sau acţiune sensibilă care ne indică un fenomen material, o stare afectivă, o stare volitivă sau un proces de ordin intelectual. Astfel se disting: s. materiale (ex. fumul ca s. al focului), s. naturale (ex. rîsul, plîn-sul, gesturile care exprimă o stare afectivă sau volitivă), s. instituite prin convenţie socială (ex. literele alfabetului); s. formale (ex. simbolurile elementelor componente ale unei expresii logice sau ale expresiei însăşi). în această ultimă accepţie, s.se constituie într-un limbaj formalizat. S. este o verigă între obiectul şi subiectul cunoaşterii. înţelegerea s. ca fiind primordial în mod absolut faţă de semnificaţie şi, în consecinţă, faţă de obiectul semnificat, precum şi negarea caracterului ne cesar al apariţiei şi utilizării lu: numai ca mijloc în procesul cunoaşterii au drept rezultat un nominalism extrem şi un empirism subiectivist de tip lingvistic. Tendinţa aceasta, iniţiată de L. Wittgenstein, este dominantă în cadrul neopozitivis-mului contemporan. 2. (ASTR.) Semne zodiacale, semne reprezentând cele 12 constelaţii, corespunzătoare poziţiei Soarelui în ecliptică. 3. (LINGV.) Semn lingvistic, unitatea dintre un sens şi un complex sonor. SEMNAL 360 SEMNALIZARE — Semnele citării v. ghilimele. — Semne de punctuaţie v. punctuaţie. ~ S. diacritic, semn adăugat unei litere, deasupra ei, dedesubt sau lateral, pentru a reda un sunet diferit de cel notat prin litera respectivă cînd îi lipseşte acest semn. în alfabetul limbii române se folosesc trei s.d. :(/v)la literele â şi r, (^) la ă şi (') laş şi /. în transcrierea fonetică se folosesc numeroase s. d.; de exemplu (u) deasupra unei vocale sau (n) dedesubtul ei pentru redarea unei semivocale (ai sau ai). — Semnul exclamării, semnul de punctuaţie (!) care se pune la sfîrşitul propoziţiilor exclamative, imperative, după o interjecţie sau, uneori, după un vocativ. Se mai numeşte semnul mirării. — Semnul in-trebării, semnul de punctuaţie (?) care se pune la sfîrşitul unei propoziţii, al unui grup de cuvinte sau al unui singur cuvînt pentru a marca natura interogativă a comunicării. — S. moale, literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul palatal al consoanei precedente. Ca formă este identic cu semnul chirilic ieri (t). - 5. tare, literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul dur al consoanei precedente. Ca formă este identic cu semnul chirilic ier (t>). semnal 1. (FJZIOL.) Agent, iniţial indiferent, care precedă un agent cu o anumită valoare biologică, anunţîndu-1 pe acesta. Dobîndeşte valoarea de s. în urma unui număr oarecare de asocieri, adică în cursul elaborării unui reflex condiţionat. V. şi semnalizare. 2. (TELEC.) Fiecare dintre fenomenele fizice, constînd în succesiuni continue sau discrete de valori ale mărimilor lor caracteristice, provocate pentru a putea fi utilizate ca purtătoare ale unei anumite semnificaţii (numită, în teoria informaţiei, mesaj). După natura-lor fizică, s. pot fi: acustice, transmisibile direct, la distanţe şi cu viteze mici şi improprii pentru transmisiunea simultană a mai multor mesaje; optice, transmisibile direct, la distanţe foarte mari şi cu viteze extrem de mari (viteza luminii); electromagnetice, transmisibile pe fire conductoare sau fără fir, prin intermediul unor instalaţii speciale, la distanţe foarte mari, cu aceeaşi viteză ca cele optice şi adaptabile pentru transmiterea unui număr mare de mesaje simultane; combinate (ex. electromagnetice şi acustice). în transmisiunile prin oscilaţii de înaltă frecvenţă, s. (numite s. modulate) reprezintă oscilaţii sinusoidale de înaltă frecvenţă (s. purtătoare), ai căror parametri (amplitudinea, faza sau frecvenţa, după tipul de m o-d u I a ţ i e) sînt variaţi relativ lent de s. corespunzătoare mesajului transmis (s. modulatoare). Semnalele optice se pot da cu braţele, cu pavilioane, cu felinare colorate etc.; semnalele acustice se dau cu fluierul, cu sirena etc. 3. (TRANSP.) Aparat sau instalaţie destinate transmiterii unor semnale (2). — S. de cale ferată, semnal cu ajutorul căruia se transmit instrucţiuni referitoare la circulaţia materialului rulant, prin intermediul unui semnal (2). După felul indicaţiilor transmise, s. de c.j. se împart în: indicatoare de semnalizare, care de obicei dau o singură indicaţie permanentă, şi în semnale fixe, care pot da indicaţii diferite privind circulaţia trenurilor şi mişcările de manevră. După construcţie, se deosebesc: semnale simple, semnale mecanice, semnale permanent luminoase. — S. rutier, semnal destinat transmiterii instrucţiunilor referitoare la reglementarea şi la dirijarea circulaţiei pe traseul unui drum. După construcţie se deosebesc: semnale permanent luminoase şi semnale indicatoare, cu inscripţii şi semne convenţionale şi care se găsesc la treceri la nivel de cale ferată, în porţiuni accidentate etc. 4. (ASTR.) Semnal orar, emisiune radio care dă ora exactă cu mare precizie, după anumite scheme de emisiune. semnalizare 1. (FIZ10L.) Noţiune introdusă în neurofizio-logie de către I. P. Pavlov, pe baza descoperirii reflexului condiţionat, pentru a desemna activitatea fundamentală a emisferelor cerebrale prin care diferite însuşiri ale realităţii, asociindu-se cu sti-mulii necondiţionali, pot de- veni semnale ale acestora, de-clanşînd reacţiile corespunzătoare. S. asigură o adaptare superioară la condiţiile în continuă transformare ale lumii înconjurătoare. I. P. Pavlov a diferenţiat două sisteme de s. ale emisferelor cerebrale. Primul sistem de s., existent atît la animalele superioare, cît şi la om, reprezintă activitatea de s. a emisferelor cerebrale care se desfăşoară în legătură cu stimulii condiţionali direcţi, cu însuşirile optice, cu cele acustice, olfactive etc. ale obiectelor şi fenomenelor din realitate. Al doilea sistem de s., propriu numai oamenilor, reprezintă activitatea de s. a emisferelor cerebrale care se desfăşoară în legătură cu stimulii verbali, cu vocabularul şi cu structura gramaticală a limbii. Cuvintele, reprezentînd semnale ale semnalelor directe, ale obiectelor sau însuşirilor acestora pe care le denumesc, sînt stimuli condiţionali sintetici. Ele acţionează atît prin însuşirile lor senzoriale: fonetice (cînd sînt auzite), chineste-zice (cînd sînt pronunţate) şi grafice (cînd sînt scrise), cît şi prin conţinutul lor semantic. Structura gramaticală a limbii, stabilind modificările morfologice şi relaţiile sintactice dintre cuvinte, oricare ar fi cuvintele concrete folosite, determină sistematizarea proceselor celui de-al doilea sistem de s., formarea unui stereotip dinamic, generalizat. în cadrul activităţii nervoase superioare la om, există o interacţiune continuă între primul şi cel de-al doilea sistem de s. AI doilea sistem de sM formîn-du-se pe baza primului sistem, dobîndeşte un rol conducător, devenind reglatorul suprem al comportamentului uman. Numai în timpul viselor, al hipnozei şi mai ales în unele maladii neuropsihice, se poate produce o disociere între primul şi cel de-al doilea sistem de s* 2. (TEHN.) Ansamblul operaţiilor de producere, transmitere şi recepţie a unui semnal, care indică, la distanţă, anumite comenzi sau ordine, anumite situaţii normale în funcţionarea unor instalaţii (ex. poziţia unui organ de maşină, starea SEMNE CONVENTIONALE 361 SENANCOUR de mers sau de oprire a unor agregate etc.) sau anumite situaţii anormale (ex. abateri de Ia valorile prescrise ale unor mărimi, ca debitul, lemperatu-ra, curentul electric etc.). S. A> J : L i: X) j. i ! ’'"■■W ■ ' ^ Panou de scmnaliz automată a producerii anumitor evenimente relative Ia funcţionarea instalaţiilor industriale este obligatorie atît pentru protecţia personalului contra accidentării, cit şi pentru protecţia instalaţiilor contra avariilor. 3,(TOPOGR.) Construire şi instalare pe teren, in punctele geodezice, a balizelor sau a piramidelor in scopul facilitării observării lor de la distanţă pentru măsurarea unghiurilor cu teodolitul. semne convenţionale (T0-POGR.), semne prin care se reprezintă, pe planuri şi hărţi, detalii de planjmetrie şi de relief ale terenului, de obicei obiecte care nu pot fi redate cu forma şi dimensiunile lor adevărate prin reducere la scară (de ex. case, izvoare, aeroporturi), vegetaţia şi unele culturi (de ex. păduri, vii), mlaştini, căile de comunicaţie. semnificaţie 1. (LOG.) Funcţie a semnelor de a reprezenta ceva independent de ele. Acelaşi semn sau complex de semne poate avea diferite s., în funcţie de accepţia care i se dă în diverse sisteme, dar nu poate exista lipsit de orice s. (ex. semnul A poate însemna fie prima literă a alfabetului, fie vocala respectivă, fie o judecată universal-afirmativă etc.). Studiul s. constituie obiectul semanticii. 2. (LINGV.) V. sens. Semper, Gottfried (1803 — 1879), arhitect şi teoretician de artă german, reprezentant al stilului istoric-eclectic din a doua jumătate a sec. al XlX-Iea. A studiat in Germania, Franţa şi Italia. A construit marele Teatru din Dresda. Muzeul imperial din Viena, biserica sf. Nicolaie din Hambure. in- OîilP? 0.0 c o**; * ? ţjjci/csrC jL3â. 3 Mf. o o. ù -V- ale .semnc convrnţM izlaz. Jrtţuru : 2 pădure de foioase; 3 tuhţuri; 1 - pădure de forase ţi conifere; 5 • pădure de conifere; 6 - mlaţtinâ, haltă; 7 — case npreimuile cu pard; S ' moară de \înt; 9 - construcţie industrială; 10 ' casa r păduror; 11 ■ moară de apă; 12 — ţosea, drum; 13 cale ferată; 14 — co* aci izolaţi; 15 pod din zid peste o cale ferată; 16 — pod din fier peste un riu; 17 — pod din lemn peste un riu stitutul şi observatorul astronomic din Ziirich; de asemenea a proiectat teatrul Iui Wagner din Bayreuth. S. a demonstrat policromia arhitecturii greceşti antice. A scris „Stilul în artele tehnice şi tectonice" (1860). Sena» fluviu în Franţa (776 km). Izvorăşte din platoul Lan-gres (Munţii Tasselot), străbate bazinul Parizian şi se varsă printr-un estuar in Marea Mî-necii. Are un regim hidrologic variabil, cu nivele maxime iarna. Afluenţi principali: Marna şi Oise (pe dreapta). Cale de navigaţie importantă, accesibilă vaselor maritime (de 10 000 t) pînă la Rouen, S. este legată, prin numeroase canale navigabile, cu celelalte reţele hidrografice ale Franţei şi Europei de vest (prin Marna comunică cu Rinul, prin canalul Bourgogne şi canalul Marna comunică cu Saône, iar prin canalul Briare cu Loara). Trece prin oraşele Paris, Rouen ş.a. sena (FARM.), frunzele şi fructele uscate ale unor specii de Cassia ( angustifolia sau acu li-folia). Conţi nc principii active (oximetilantrachinonc) cu acţiune purgativă, prin stimularea motilităţii intestinului gros. Administrată în ceaiuri sau în pulberi, este indicată în consti-paţia cronică. Se numeşte popular siminichie. Senanayakc, Dudley Shel-ton (n. 191 I), om politic ccylo-nez, pnm-ministru al Ceylonului din 1965, şef al Partidului naţional unit (din 1958). A mai fost prim-ministru (în 1952-1953 şi 1960) şi în cîteva rînduri ministru. Sénancour !senâcur], Etienne Pivert de (1770—1846), scriitor preromantic francez. Este cunoscut prin romanul cu caracter autobiografic „Ober-mann" (1804), culegere de scrisori, alcătuind un fel de jurnal filozofic. Eroul său, o fiinţă hipersensibilă, abulică, un inadaptabil, care trăieşte contradicţia dintre necredinţă şi nevoia unei certitudini absolute, se deosebeşte de ceilalţi eroi romantici prin caracterul predominant intelectual al crizei sale sufleteşti. A mai scris: „Reverii asupra naturii primitive a omului" (1799) şi „Despre iubire" (1805). SENAR 362 SENEGAL senar (lat. senarius, de Ia seni „cîte şase“), vers latin de şase picioare,, corespondent al trimetrului iambic grecesc, compus din cinci picioare, întotdeauna iambice sau tribra-hice şi unul iambic. S. a fost cultivat de Catul, Horaţiu, Se-neca ş.a. senat (lat. senatuSt de la senex „bătrîn") 1. (In Roma antică în timpul republicii) Instituţia supremă în stat, formată din 300, apoi din 600 de membri, reprezentanţi ai vîrfu-rilor aristocraţiei romane. 2. (DR.) Denumire dată camerei superioare a parlamentului în unele state burgheze în care acesta este format din două camere (ex. S. din Congresul S.U.A. sau cel din parlamentul francez). Sendai, oraş în Japonia, situat în nord-estul insulei Hon- shu. 425 300 Ioc. (1960). Industrie textilă, alimentară, metalurgică, electrotehnică, chimică. Nod de cale ferată. Universitate. Seneca, Lucius Annaeus (circa 4 î.e.n.—65 e.n.), filozof, scriitor şi om de stat roman, reprezentant de seamă al s t o i-c i s m u 1 u i tîrziu. A fost preceptorul viitorului împărat Ncro, care l-a silit mai tîrziu să se sinucidă. Ontologia sumară a lui S. postulează existenţa, dincolo de lucruri, a unei divinităţi inaccesibile minţii umane. Potrivit eticii sale, omul trebuie să se supună destinului în viaţa exterioară, dar poate aspira la o independenţă lăuntrică, pur contemplativă, păs-trînd distanţă spirituală faţă de evenimentele care-1 tîrăsc şi dispreţuind bunurile materiale. Pesimismul şi fatalismul religios al lui S. au exercitat o puternică influenţă asupra creştinismului timpuriu. Este şi autorul a nouă tragedii, care, lipsite în bună măsură de mişcare scenică, par destinate mai curînd lecturii („Medeea‘\ „Fedra“, „Edip" ş.a.). Op. pr.: „Scrisori către Lucilius“. Seneca, Marcus Annaeus, supranumit Retorul sau Tatăl (c. 55 î.e.n. — c. 41 e.n.), scriitor latin, tatăl filozofului Seneca. Dispunînd de o vastă cultură şi de o memorie prodigioasă, a adunat, după aproape 50 de ani, părţi din declamaţiile cu teme deliberative („Suaso-riae“) şi cu teme judiciare („Controversiae") pe care Ie audiase în tinereţe în şcolile retorice. seneca, unul dintre cele şase triburi ale irochezilor. Senefelder [zemfeldpr], Aloys (1771 —1834), inventator german. A inventat, în 1796, litografia. Preocupat de perfecţionarea acestei metode de imprimare, Aloys Senefelder a creat cromolitografia, o presă litografică ş.a. Senegal, fluviu în vestul Africii (1 430 km), pe teritoriile statelor Guineea şi Mali; formează graniţa dintre Senegal şi Mauritania. Se formează din confluenţa rîurilor Bafing şi Bakhoy (care izvorăsc din masivul Fouta Djallon din Guineea) şi se varsă în Oceanul Atlantic printr-o deltă mare (circa 1 500 km2). Principalul afluent: Faleme. în timpul apelor mari este navigabil pe circa 900 km. Hidrocentrale. Trece prin oraşul-port Saint-Louis (Senegal). Senegal, stat în vestul Africii, situat între Mauritania, Mali, Guineea, Guineea Portugheză şi Gambia. Suprafaţa: 197 161 km2. Populaţia: 3 400 000 Ioc. (1964), formată din negri, în special din grupurile wolof, serer, fulbe şi tuculer. Capitala: Dakar. Limba de stat: franceza. Predomină relieful de cîmpie; doar în sud-est se întîlnesc dealuri izolate, iar în regiunea Capului Verde mici conuri vulcanice. Climă subecuatorială, cu iarnă secetoasă şi vară ploioasă, mai umedă în sud şi mai aridă în nord. Este străbătut de fluviul Senegal şi de cursul superior al Gambiei. Cea mai mare parte a ţării are vegetaţie de savană. Zăcăminte de fosforite, ilmenit, rutiliu, zirconiu. S. este o ţară agrară în curs de dezvoltare. Monopolurile străine ocupă o poziţie importantă în economie. 80% din populaţia activă lucrează în agricultură. Economia agricolă are un pronunţat caracter de monocultură: arahidele o-cupă circa jumătate din suprafaţa cultivată şi constituie principalul articol de export. Se mai cultivă orez, mei, sorg, manioc, batate, porumb, trestie de zahăr, tutun etc. Pe păşuni se cresc vite cornute mări, oi, capre. Este dezvoltat pescuitul marin. Principalele ramuri industriale sînt industria alimentară (în special producţia de ulei de arahide, care reprezintă 50% din volumul , producţiei industriale a S., apoi Conserve de peşte, zahăr, tutun), industria textilă şi de pie-lărie-încălţăminte. Mai există exploatări miniere, întreprinderi de prelucrare a metalelor, fabrici de ciment, de prelucrare a lemnului etc. Majoritatea întreprinderilor sînt concentrate în Dakar şi în suburbiile sale, mai puţin în Rufisque, Thies» Kaolack. Principalele porturi sînt Dakar şi Saint-Louis. Se exportă arahide şi ulei de arahide (65% din volumul exportului în 1963), conserve de peşte, îosforite, minereu de titan; se importă alimente, produse de larg consum, maşini şi utilaje. Principalul partener comercial este Franţa. — Istoric. Locuit din timpuri străvechi, teritoriul S. a făcut parte în evul mediu, în întregime sau parţial, din statele feudale Ghana şi Mali, în sec. al XV-lea şi-au făcut apariţia în S. portughezii, iar în sec. al XVI-lea francezii. SENESLAV 363 SENS englezii şi olandezii, care au practicat pe scară largă corner-ţul cu sclavi. în cursul sec. al XlX-lea, Franţa a ocupat teritoriul S., incluzîndu-1 în Africa Occidentală Franceză. în 1938 S. a devenit o republică autonomă în cadrul Comunităţii Franceze. în 1959 Sudanul Francez (în prezent Republica Mali) şi S. au creat o uniune statală, Federaţia Mali, care şi-a proclamat independenţa în 1960. în acelaşi an, S. s-a retras din federaţie, s-a proclamat republică independentă în cadrul Comunităţii Franceze. Şeful statului şi al guvernului este preşedintele, ales pe termen de patru ani. Organul legislativ suprem este Adunarea Naţională, aleasă pe termen de patru ani. S. întreţine relaţii diplomatice cu Republica Socialistă România. Partide politice: Uniunea progresistă se-negaleză (partid de guvernă-mînt); Partidul african al independenţei (reprezintă interesele muncitorilor, ţăranilor şi intelectualităţii progresiste; a fost creat în 1957 prin unificarea cercurilor marxiste; din 1960 activează în ilegalitate); Partidul regrupării africane. Seneslav (Seneslau), voievod român, menţionat îr» „D i p 1 o m a i o a n i ţ i 1 o r*’ (1247). A fost conducătorul unei formaţiuni statale feudale din stînga Oltului, care avea centrul în depresiunea Titeşti-lor sau a Arefului. S. se afla în raporturi de vasalitate faţă de regele maghiar Bela al IV-lea, dar se bucura de o largă autonomie. Senghor fsego:r], Leopold Sedar (n. 1906), preşedinte al Republicii Senegal (din 1960) şi şef al guvernului (din 1962); secretar general al partidului Uniunea progresistă senega-leză. între 1959 şi 1960 a fost preşedinte al Federaţiei Mali. Este poet şi eseist. senilitate (lat. senilis, de la senex „bătrîn“; MED.), stare patologică provocată de îmbă-trînire şi caracterizată prin modificări structurale şi funcţionale de involuţie a organismului. Senior fst:nh], Nassau William (1790-1864), economist burghez englez, reprezen- tant al economiei politice vulgare. El considera că participanţii la procesul de producţie fac unele sacrificii pentru a obţine anumite plăceri: muncitorii „renunţă la trîndăvie** şi obţin în schimb salariul; capitaliştii „se abţin** de la consumul neproductiv al venitului lor, transformîndu-1 în capital, şi primesc apoi, sub formă de profit, „salariul** ce li se cuvine ctc. Încercînd să dea o bază teoretică luptei capitaliştilor împotriva reducerii zilei de muncă, S. a susţinut că profitul acestora s-ar crea în „ultima oră“. în lucrările sale, ca „Lecţii introductive în economia poli-tică“ şi „Schiţă a ştiinţei economiei politice** (1836), a susţinut că economia politică este o ştiinţă pur deductivă. senior (lat. senior „mai în vîrstă**; în evul mediu în Europa apuseană), stăpîn al unui domeniu feudal, asupra căruia îşi exercita şi unele atribute ale puterii de stat în baza i m u-n i t ă ţ i i2 sau obţinute prin uzurpare. în cadrul raporturilor de vasalitate, s. era protectorul vasalilor săi. seniorie v. domeniu1. Sennacherib, rege al Asiriei (705 — 681 î.e.n.), urmaşul lui Sargon al II-lea. A consolidat cuceririle predecesorului său şi s-a ocupat de întărirea organizării de stat a Asiriei. §enoa fşenoaf, August (1838 —1881), scriitor croat. Autor a numeroase poezii, povestiri, romane, drame, articole de critică literară, S. aparţine epocii de trecere de la romantism la realism în literatura croată. Nuvelele şi romanele istorice sau sociale îl situează pe S. printre cei mai de seamă scriitori croaţi (voi. de nuvele „Frumoasa Anka“, 1873; romanele „Răscoala ţărănească**, 1877; „Fereşte-te de mîna din Senj“, 1875). senonian (STRAT.), etaj al cretacicului superior, caracterizat prin anumite specii de amoniţi, belemniţi, echinide, lamelibranhiate, gasteropode, corali etc. în Republica Socialistă România, depozitele s. se află în Dobrogea, în Car-paţii Orientali şi Meridionali, în Depresiunea Getică şi în Munţii Apuseni. La sfîrşitul s. au avut loc mişcări orogenice importante. V. şi 1 a r a m i c ă, fază sens 1. (L1NGV.) înţeles, conţinut al unui cuvint, al unei forme sau al unei construcţii gramaticale. Sin. accepţie, semnificaţie,— S. gramatical, înţeles al unei forme flexionare sau al unei construcţii sintactice, legat de exprimarea unor categorii sau a unor raporturi gramaticale. — S. lexical, ansamblul reprezentărilor susceptibile de a fi sugerate de un cuvînt în cursul întrebuinţării lui în diverse situaţii. S.l, este comun tuturor formelor flexionare ale unui cuvînt. Există cuvinte cu cîte un singur s,l. şi cuvinte care au două sau mai multe s.l. (v. polisemie). La cuvintele cu mai multe s. se pot distinge de obicei un sens fundamental şi altele secundare, un sens primitiv (originar) şi sensurile derivate din acesta. în opoziţie cu sensul propriu se vorbeşte de sensul figurat. — S. figurat, transpunere, cu efecte expresive, a imaginii sugerate de un cuvînt dintr-un domeniu de reprezentare în altul (ex., în română, verbul zbura în „timpul zboară fără oprire** sau substantivul floare în expresia „în floarea vîrstei** au sensuri figurate). Studiul s. cuvintelor constituie obiectul semanticii (1). 2. (MAT., FIZ.) Fiecare dintre cele două posibilităţi de succesiune a elementelor unui ansamblu continuu ordonat cu o singură dimensiune (ex. s. de mişcare a unui mobil de-a lungul traiectoriei sale, s. de acţionare a unei forţe de-a lungul direcţiei sale). —* S. de referinţă, sensul în spaţiu la care se raportează o mărime scalară (sau o componentă scalară a unei mărimi vectoriale) capabilă să ia valori pozitive, nule sau negative (ex. s. de r., însemnat printr-o săgeată, al unei axe de coordonate). 5. de r. corespunde valorilor pozitive ale scalarului, iar sensul opus s. de r. corespunde valorilor negative. 3. (MAT.) Sens pe o dreaptă, fiecare dintre cele două orientări posibile ale unei drepte, date de cîte o pereche ordonată SENSIBIL 364 SENTIMENT de puncte distincte ale dreptei (x', x"). Perechile (x'x, x"x), (x'2, x"2) definesc acelaşi sens dacă (x"i — x\) (x"2 — x'2) > O şi sensuri contrare dacă (x'\ — — x'x) (x"2 — x'2)<0. Sensul pozitiv al dreptei reale R este dat de perechile (x\ x") cu x" — x'>0, iar cel negativ de perechile (x', x") cu x" — — x' < 0. Dreapta R pe care s-a fixat unul dintre cele două sensuri ale ei se numeşte dreaptă orientată. Un sens al dreptei reale R defineşte un sens pe orice interval al său. sensibil (FILOZ.), ceea ce poate fi perceput sau ceea ce poate fi cunoscut Ia nivelul treptei senzoriale a cunoaşterii, prin intermediul senzaţiei, percepţiei şi reprezentării, al unei intuiţii imediate, deosebindu-se astfel de inteligibil. Laturile existenţei care se bucură de însuşirea de a fi s. sînt însuşiri neesenţiale, re-prezentînd aspectul exterior, fenomenal al realităţii (ex. o anumită culoare şi nu culoarea în general). sensibilă (MUZ.) 1, Treapta a şaptea a modurilor major şi minor, situată la o septimă superioară sau la o secundă inferioară faţă de tonică. 2. (In armonie) Denumire dată acordului construit pe treapta a şaptea a modurilor major sau minor armonic, determinată de atracţia „sensibilă*1 faţă de acordul construit pe treapta întîi, către care tinde. sensibilitate l.(FIZ., TEHN.) a) Proprietate a unui sistem de a-şi schimba, într-o anumită măsură, starea iniţială sub acţiunea unui agent exterior. — S. la lumină, proprietatea stratului de emulsie (numită foiosensibilă) de pe diferite suporturi (film, hîrtie, placă) de a suferi modificări chimice şi fizice sub acţiunea luminii. Această însuşire stă la baza tehnicii fotografice. — S. cromatică, capacitate a stratului fotosensibil de a fi impresionat în mod diferit de radiaţiile cu diferite lungimi de undă din spectrul luminos vizibil sau invizibil. S.c. se reflectă în curba de înnegrire a materialului fotografic respectiv, b) Mărime caracteristică sensibilităţii (a), exprimată prin cea mai mică valoare a agentului exterior care provoacă o schimbare sesizabilă a stării sistemului. S. instrumentelor de măsură este dată de raportul dintre deplasarea indicelui şi variaţia mărimii de măsurat care provoacă deplasarea respectivă; ea depinde de construcţia instrumentului, de calitatea execuţiei şi a materialelor folosite etc. — S. fotografică, mărime caracteristică materialelor fotografice (de regulă a celor destinate negativelor), care indică cantitatea minimă de iluminare (cu lumină albă) necesară pentru a produce, după prelucrare (în condiţii stabilite), o anumită înnegrire. V. şi sen-sitometrie. 2. (CHIM.) Proprietate a unei reacţii chimice de recunoaştere, care permite identificarea unor cantităţi mici dintr-o anumită substanţă. 3. (FITOPAT.) Stare de predispoziţie a plantelor la diferite boli. în general, s. este mai mare Ia plănt*ele cultivate decît Ia cele spontane şi variază, în cadrul aceleiaşi specii, de Ia un soi la altul. Unul dintre obiectivele selecţiei şi a-meliorării este reducerea s.plantelor. 4. (FIZIOL., MED.) a) Capacitate de a percepe stimulii veniţi din mediul extern sau intern şi de a-i transforma în senzaţii. S. are rolul de a pune organismul în relaţie cu mediul extern şi este caracteristică vieţuitoarelor ajunse pe o anumită treaptă de dezvoltare filo-genetică, care coincide cu apariţia şi cu dezvoltarea sistemului nervos, b) Mărime care caracterizează capacitatea de a reacţiona a diferiţilor • analizatori; este invers proporţională cu pragul senzorial (absolut sau diferenţial). S. poate fi modificată, în condiţii patologice, în sensul exaltării, al diminuării sau al suprimării ci. sensibilizare 1. (FIZ., TEHN.) Mărire, prin procedee adecvate, a sensibilităţii unui sistem faţă de acţiunea unui anumit agent exterior. — S. cromatică, sporire a sensibilităţii cromatice a materialelor fotografice în anumite domenii ale spectrului luminos, prin introducerea în stratul fotosensibil a unor substanţe (de obicei orga- nice) numite sensibilizatori. 2. (MED.) a) Scădere a pragului de excitabilitate a unei structuri vii (celulă, ţesut, organ, organism) sub acţiunea unor factori foarte diverşi din mediul extern sau intern; de ex. s. tisulară la acţiunea unor hormoni (adrenalină, noradrenalină) prin administrarea altor hormoni (ti-roxină) sau prin denervare. b) Stare de sensibilitate crescută, patologică, a organismului la un agent fizic, chimic sau biologic, suportat de obicei fără inconveniente, şi care se poate manifesta prin reacţii locale (eczemă, urticarie, purpură etc.) sau generale (febră, stare de şoc etc.). V. şi alergie. sensitometrie (FIZ.), ansamblu de metode folosite pentru determinarea sensibili- tăţii materialelor fotografice în raport cu intensitatea şi compoziţia spectrală a radiaţiei luminoase, cu durata şi caracterul expunerii, precum şi în raport cu modul de prelucrare (developare, fixare, spălare, uscare) a materialului. S. necesită surse de lumină cu intensitate şi cu distribuţie spectrală cunoscute şi con- stante în timp, procedee de expunere controlată, condiţii de prelucrare bine definite etc. Sensitometru Cele mai uzuale metode sensi-tometrice sînt DIN, ASA şi GOST. Sensibilitatea materialului fotografic raportată la durata expunerii se determină cu ajutorul unui instrument numit sensitometru. sentiment (PSIH.), proces afectiv caracterizat printr-o stabilitate şi complexitate mai mare decît emoţia. Sentimentele constau în trăirea unei atitudini sau relaţii pozitive (de atracţie) sau negative (de repulsie), faţă de persoane, obiecte sau faţă de sine însuşi (de ex. iubire-ură, admiraţie-dispreţ). SENTIMENTALISM 365 SEPARATOR sentimentalism, denumire dată curentului preromantic din literatura rusă care împleteşte filozofia luminilor cu interesul crescut pentru latura afectivă a psihologiei umane. Printre reprezentanţii săi se numără N.M. Karamzin, I.F. Bogdanovici ş.a. sentinţă 1. (DR.) a) Hotărîre prin care tribunalele rezolvă o pricină în primă instanţă, b) Denumire folosită uneori pentru rezolvările date pe cale de arbitraj. 2. (FILOZ.) V. aforism. Senusret, numele a trei faraoni din dinastia a Xll-a (sec. XX-XVIII î.e.n.), dintre care cel mai cunoscut a fost S. al III-lea (c. 1887-1849 î.e.n.), care a purtat numeroase războaie de cucerire spre est, în Asia, şi spre sud, unde a supus partea de nord a Nubiei. senzaţie, formă de reflectare nemijlocită a obiectelor şi fenomenelor lumii obiective ca urmare a acţiunii lor asupra organelor de simţ. S. sînt imagini subiective ale realităţii obiective; ele reprezintă transformarea energiei stimulului exterior în fapte de conştiinţă prin intermediul activităţii analizatorilor. Strîns legată de percepţie, s. este greu de diferenţiat de aceasta, ambele făcînd parte, alături de reprezentări, din treapta senzorială a cunoaşterii. S. reprezintă o formă mai elementară de ‘ reflectare decît percepţia; ea reflectă însuşirile izolate ale obiectelor şi fenomenelor (culoarea, sunetul, mirosul, gustul etc.), fiind legată de activitatea unui anumit analizator (vizual, auditiv, olfactiv, gustativ etc.), pe cînd percepţia reflectă obiectul în ansamblul lui. S. şi percepţiile reprezintă izvorul iniţial al tuturor- cunoştinţelor noastre despre realitate, singurul canal prin care sîntem legaţi nemijlocit de aceasta; ele oferă materialul pentru formele mai complexe de cunoaştere, pentru gîndirea abstractă. senzualism, concepţie gnoseologică potrivit căreia toate cunoştinţele provin, în ultimă analiză, din senzaţii. Atunci cînd senzaţiile sînt considerate ca reflectare a realităţii obiec- tive, s. are un caracter materialist (Holbach, Fcuerbach). Cînd însă se contestă izvorul sau conţinutul obiectiv al senzaţiilor, s, duce la idealismul subiectiv, la afirmaţia că realitatea constă din senzaţiile noastre înseşi (Berkeley; Mach) sau la agnosticism, potrivit căruia nu putem cunoaşte nimic în afara senzaţiilor şi a reprezentărilor care rezultă din ele (Hume). Materialismul dialectic preia sîmburelc raţional al s. materialist, subliniind totodată unitatea organică dintre treapta senzorială şi cea logică a cunoaşterii, precum şi rolul activ şi specificul calitativ al gîndirii logice. sepale (BOT.), frunze în general metamorfozate, care formează învelişul exterior al florii, numit caîiciu. S. au forme diferite (ţepi, perişori, dinţi etc.), de obicei sînt verzi, dar pot fi şi incolore sau viu colorate în galben, roşu etc. (petaloide). separator 1. (TEHN.) Aparat, dispozitiv sau maşină destinate separării fizice a unuia sau mai multor componenţi dintr-un amestec de corpuri (solide, lichide sau gazoase). — S. de condensat, separator montat pe conducte de abur sau pe schimbătoare de căldură (în care încălzirea se face cu abur), pentru colectarea şi evacuarea apei produse prin condensare fără a permite trecerea aburului. — S. de gaze, recipient etanş în interiorul căruia se face separarea (prin modificarea direcţiei de curgere, decantare gravitaţională şi centrifugare) a gazelor de ţiţeiul extras din zăcămînt în scopul captării acestora. în s. de g. se realizează de asemenea şi separarea apei şi a altor impurităţi din ţiţei. — S. de lapte, centrifugă (fără sită) pentru separarea mecanică a smîntînii din lapte. Smîntîna se adună la mijlocul' tobei centrifugii, iar laptele este aruncat spre pereţii exteriori, fiind mai greu. — S. de ulei, aparat pentru separarea (prin decantare, centrifugare, filtrare etc.) Separator de lapte a uleiului dintr-un fluid (apă. aer comprimat etc.) pe care l-a impurificat în cursul unui proces tehnologic.—S. electrostatic, separator pentru concentrarea substanţelor minerale utile (în special a celor nemetalifere); separarea substanţelor minerale se face datorită torţelor electrice diferite care acţionează asupra substanţelor cînd sînt trecute printr-un cîmp electric. Se foloseşte de obicei pentru materiale granulare cu dimensiuni între 0,1 şi ! mm. — S. magnetic, maşină de lucru destinată reţinerii substanţelor feromagnetice (în formă de granule, pulbere, fire etc.) dintr-un amestec de corpuri, prin trecerea acestora printr-un cîmp magnetic produs cu elec-tromagneţi de curent continuu. Se foloseşte în prepararea minereurilor, în metalurgie etc. 2. (ELT.) Aparat electric folosit pentru conectările şi deconectările vizibile ale unui circuit electric, manevrabil numai dacă circuitul este întrerupt (cu ajutorul unui întrerupător). Are. in principal, un sistem de contacte mobile şi imobile mon- SEPARAŢIA 366 SER tate pe izolatoare şi este utilizat în special pentru separarea unei porţiuni dintr-o reţea electrică în vederea executării de lucrări în porţiunea scoasă de sub tensiune. Sin. secfionor. separaţia de patrimoniu (DR.), drept recunoscut creditorilor unei succesiuni şi lega-tarilor particulari de sume de bani, cu scopul de a împiedica confundarea patrimoniului succesoral cu cel al moştenitorului, evitîndu-se astfel, în caz de insolvabilitate a moştenitorului, concurenţa creditorilor a-cestuia. separaţia puterilor (DR.), unul dintre principiile fundamentale de organizare ale statului burghez, proclamat în constituţie, potrivit căruia ar coexista trei puteri (legislativă, executivă şi judecătorească), care sînt exercitate de organe deosebite, bucurîndu-se unele faţă de celelalte de o anumită independenţă şi controlîndu-se reciproc. Acest principiu a fost formulat de ideologii burgheziei în ascensiune, J. Locke şi mai cu seamă Montesquieu (în lucrarea „Spiritul legilor**), pentru a combate absolutismul monarhiei feudale, şi a fost consfinţit pentru prima dată în actele constituţionale ale revoluţiei burgheze din Franţa. Proclamat formal în constituţiile burgheze, principiul 3.p. nu-şi găseşte aplicare consecventă, el fiind folosit pentru a ascunde predominarea aşa-zisei puteri executive, ca instrument principal al dictaturii de clasă a burgheziei monopoliste, şi restrîngerea continuă a rolului parlamentului. sepia 1, Substanţă colorantă, brună, secretată de sepie sau fabricată pe cale artificială şi folosită pentru desen şi pentru laviu. 2. Desen lucrat cu această culoare. sepie (ZOOL.; Sepia offici-nalis), specie de cefalopod cu corpul oval, de 15—20 cm lungime, avînd în jurul gurii opt braţe scurte şi două lungi, cu ventuze; se deplasează prin evacuarea bruscă a apei din cavităţile interne printr-un tub (după principiul reacţiei), iar cînd este urmărită de duşmani aruncă în urma sa secreţia de culoare închisă a unei „glande Sepie de cerneală**. Cochilia s. (se-pion) este rudimentară şi internă. Trăieşte în mările temperate şi calde- şi este un animal răpitor. sepion (ZOOL.), cochilia rudimentară şi internă a sepiei. Are forma ovală-alungită, turtită şi aspect spongios. Se mai numeşte os de sepie. sept (ANAT.), perete despărţitor între două cavităţi (ex. s. nazal, s. interauricular, s. atrioventricular etc.). septenârie, strofă alcătuită din şapte versuri, care are de obicei următoarea schemă: a, a, b, c, b, c, b. în literatura română, s. a fost folosită de Eminescu, Coşbuc ş.a. septet 1. Formaţie muzicală alcătuită din şapte voci sau din şapte instrumente, care execută împreună o compoziţie muzicală. 2. Compoziţie muzicală destinată să fie executată de o asemenea formaţie. septicemie (gr. septikos „pu-tred“ şi haima „sînge“; MED.), infecţie generalizată provocată-de pătrunderea în sînge a germenilor patogeni (streptococi, stafilococi, pneumococi, anae-robi etc.) proveniţi de la un focar de infecţie (amigdală, dinte etc.). S. se manifestă prin frisoane, febră mare, tulburări cardiocirculatorii, renale şi respiratorii, anemie, leucocitoză, uneori erupţii cutanate, stare generală proastă. Se tratează cu antibiotice, sulfamide, sero-terapie etc. septimă, intervalul dintre două sunete ale gamei la distanţă de şapte trepte (ex. do-si). Septimă Septimiu Sever (Lucius Septimius Severus), împărat roman (193—211), întemeietorul dinastiei Severilor (193—235). Proclamat împărat de legiunile din Panonia în timpul războiului civil din anii 192—193, S. S. a ocupat Roma şi a fost recunoscut de senat ca împărat. A purtat războaie cu părţii (196 şi 197-199), a transformat nordul Mesopo-tamiei în provincie romană şi a întreprins o campanie în Britania (208—211) împotriva triburilor libere, în cursul căreia a murit. Ajutat de marii - Septimiu Sever jurisconsulţi Papinian şi Ulpi-an, a realizat o serie de reforme care au îngrădit puterea senatului şi au întărit autoritatea împăratului. septolet (MUZ.), figură ritmică alcătuită din şapte note.de ’ 7 ' /7y/oc cfe t j=/m Septolet durată egală cu aceea a patru note obişnuite care se scriu cu valori similare. Septuaginta (lat. „şaptezeci**), prima traducere în limba greacă, după originalul ebraic, a cărţilor „Vechiului testa-ment“, constituind baza pentru toate traducerile ulterioare în alte limbi. A fost făcută prin sec. al II-lea î.e.n., la Alexandria (Egipt), de către 70 sau 72 de învăţaţi iudei. ser 1. (BIOL., MED.) Ser sanguin, plasmă sanguină din care SERADELA 367 SERBIA s-a eliminat f i b r i n o g e-nul. Se prezintă sub forma unui lichid limpede de culoare gălbuie. — S. imun, ser sanguin provenit de la un animal vaccinat în prealabil cu un germen sau cu toxina lui şi care, introdus în organism, conferă o imunitate pasivă datorită anticorpilor specifici pe care-i conţine (ex. s. anti-gangrenos, s. antidifteric, s. antistafilococic etc.). 2. (MED.) Ser fiziologic, soluţie salină foarte diluată, apropiată de compoziţia serului sanguin. Conţine 9 g de clorură de sodiu la litru şi are aceeaşi presiune osmotică cu serul sanguin, fapt care permite injectarea sa intravenoasă, subcutană, in-tramusculară sau pe alte căi. Este folosit pentru a înlocui pierderile mari de lichide sau sînge în diferite boli sau după intervenţii chirurgicale, ca vehicul pentru unele medicamente hidrosolubile etc. Sin. soluţie fiziologică. seradela (Ornithopus sa/t-vus), plantă anuală din familia leguminoaselor, cu tulpina subţire, înaltă de 30—60 cm şi cu frunze compuse din 5—15 perechi de foliole. A fost luată în cultură după anul 1800, în Spania, de unde s-a răspîndit în restul Europei ca plantă furajeră şi ca bună ameliora-toare a nisipurilor umede, acide şi a podzolurilor. în ţara noastră se cultivă în cîmpurile experimentale. Sernfimovici (pseudonimul lui Popot)), Aleksandr Serafi-movici (1863—1949), scriitor sovietic rus. In anii studenţiei la Universitatea din Peters-burg, S. a fost surghiunit în Extremul Nord pentru vina de a fi scris o proclamaţie în apărarea revoluţionarului Aleksandr Ulianov (fratele lui V.I. Lenin). A debutat în exil („Pe un sloi de gheaţă'*, „Pe plute**, „în tundră4* ş.a.). Povestirile scrise pînâ în ajunul primei revoluţii ruse, aflate sub influenţa scriitorilor Uspenski şi Korolcnko, zugrăvesc realist-critic contradicţii ale orînduirii capitaliste în Rusia, tema lor centrală fiind exploatarea nemiloasă a muncitorilor („Aca-rul“, „O plimbare'*, „Sub pă-mînt“, „Micul miner**, „Fără bilet**). în această perioadă. S. a fost înrîurit de cercul „Sreda“ al scriitorilor democraţi moscoviţi, şi în special de către Gorki. Inspirat de revoluţia din 1905, între anii 1905 şi 1909 a urmărit şi a surprins în scrierile sale creşterea conştiinţei de clasă a proletariatului şi lupta sa revoluţionară („Bom-be“, „Presnea**, „Marşul fu-nebru“). Romanul „Un oraş în stepă**, din aceeaşi perioadă (1910), demască falsa morală a burgheziei şi poziţia trădătoare a intelectualităţii liberale. Romanul său „Torentul de fier“ (1924, trad. rom.), operă clasică a realismului socialist, valo-rificînd experienţa participării sale la Revoluţia din Octombrie şi la războiul civil, este o evocare cu caracter de epopee a legendarului marş peste munţii Caucaz al armatei din Taman. Ea îmbină intonaţia lirică şi suflul epic, patosul dinamic şi accentele elegiace, tragicul şi comicul, notele sublimului cu cele ale limbajului comun şi ale simplităţii. în acest roman, arta zugrăvirii emoţionante a peisajului natural a atins culmea măiestriei. Limba sa, bogată în variaţii stilistice, excelează prin robusteţe, vioiciune şi colorit. serai, palat al sultanului sau al marilor demnitari turci. S. era prevăzut cu numeroase apartamente, o atenţie specială fiind acordată încăperilor femeilor (haremul). Curţile interioare, cu fîntîni, sacnasiele cu zăbrele, ca şi întreaga plastică decorativă a acestor edificii, sînt elemente care definesc stilul lor oriental. Serao, Matilde (1856—1927), scriitoare şi publicistă italiană, în nuvelele şi în romanele sale, care se înscriu pe linia veris-mului, a zugrăvit viaţa oraşului Neapole, a păturilor populare şi a micii burghezii (culegerea de nuvele „Scrise după lumea adevărată**, 1879; romanele „Balerina**, 1899; „Călugăriţa Ioana din Ordinul sfintei cruci**, 1901). Sentimentală şi uneori retorică, spontană şi lipsită de rafinamentul compoziţiei şi al stilului, scriitoarea reuşeşte îndeosebi în schiţe şi în nuvele, prin vioiciunea şi prin precizia notaţiei. Sercpis, divinitate caracteristică pentru sincretismul religios din epocile elenistică şi romană. Cultul lui S., care îmbină atribute ale zeului egiptean Osiris şi ale zeilor greci Zeus, Hades şi Asclepios, a fost instituit de regele Egiptului, Ptolemaios Lagos (323 — Serapts 283 î.e.n.), în speranţa că va contribui la apropierea supuşilor egipteni ai regatului de cei greci. Dărîmarea celebrului templu din Alexandria al zeului, Serapeum, prin decretul lui Theodosiu din 385, este considerată o dată hotărîtoare pentru abolirea cultelor „pă-gîne“. seraschier (serascher) (în Imperiul otoman), comandant al armatei şi ministru de război. seră (fr. serre „loc închis'*; HORT.), construcţie specială, cu pereţii şi acoperişul din sticlă sau din material plastic, destinată adăpostirii şi cultivării legumelor, florilor şi plantelor care nu suportă , frigul, în perioada rece a anului. încălzirea s. se realizează în diferite moduri: cu apă caldă, vapori de apă, energie electrică etc. După temperatura obţinută în funcţie de cerinţele plantelor, se disting s. reci (8—10°C), s. temperate (18—20°C) şi s. calde (25 —30°C). Serbia, republică în cadrul R.S.F. Iugoslavia, situată în partea de est a ţării. Suprafaţa: 88 361 km2 (inclusiv ţinuturile autonome Vojvodina şi Kosovo-Metohija). Populaţia: 7 630 000 loc. (1961), majoritatea sîrbi, în rest croaţi, albanezi, maghiari, români. Capitala: Be/-grad. în partea nordică se în- SERDAR 368 SER 1C IT $ f W.A. Mozart. Mica serenadă nocturna. & Vf v-r-vFifrrr, Serenada tinde cîmpia Dunării, în partea centrală o regiune deluroasă şi cîmpia Moravei, iar în sud o regiune muntoasă, alingînd în extremitatea sud-vestică 2 747 m altitudine. Clima este temperat-continen-tală. Pădurile acoperă circa 20% din suprafaţa S. Principalele ape sînt Dunărea, Sava şi Morava. Dispune de resurse minerale variate: minereuri de cupru (Bor, Majdanpek), plumb, zinc (Trepca), crom etc. Mai puţin însemnate sînt rezervele de cărbune brun şi lignit (bazinul Morava). S-a dezvoltat o importantă industrie a metalurgiei neferoase (Bor), constructoare de maşini de transport, de utilaj minier, de maşini agricole şi electrotehnică (Belgrad, Novi Sad, Nis, Kragujevac), chimică (Su-botica), alimentară (Belgrad, Novi Sad etc.) şi textilă. Serbia furnizează 1/4 din producţia de energie electrică a R.S.F. Iugoslavia. Agricultura ocupă un loc important. Culturile agricole sînt concentrate în special în partea nordică şi centrală. S. furnizează 2/3 din producţia totală de grîu şi de porumb a Iugoslaviei şi 4/5 din producţia de floarea-soa-relui, sfeclă de zahăr şi cînepă. Viticultura şi pomicultura sînt larg dezvoltate. S. are şi un important efectiv de animale (bovine, porcine, ovine, cabaline). serdor (termen de origine turcească; în ţările române în sec. XVII-XVIII), dregător cu atribuţii militare. în Moldova, s. comanda cetele de călăreţi din ţinuturile de margine dinspre tătari. în afară de aceşti s., în Moldova mai existau în sec. al XVIII-lea s. de mazili. în Ţara Românească, s. avea sub comanda sa un corp de călăreţi şi salahori şi carele cu provizii ale oştirii; se îngrijea şi de serviciul poştei. Serdica, oraş roman în Tra-cia. A fost reşedinţă a provinciei Dacia Mediterranea, înfiinţată la sudul Dunării de către Aurelian după părăsirea Daciei (271). Azi Sofia, capitala R. P. Bulgaria. serenadă, compoziţie muzicală, vocală sau instrumentală, cu caracter liric, alcătuită din mai multe părţi, a-propiată, ca factură şi caracter, de divertisment» nocturnă, suită etc. îşi are obîr-şia în cîntecul de seară al trubadurilor (,,serena“) şi se cînta cu acompaniament de lăută, mandolină sau chitară. A căpătat o largă răspîndire in ţările europene în sec. XVII-XVIII. Serenade au scris J. Haydn, W.A. Mozart, L. van Beethoven, Fr. Schu-bert, P.I. Ceaikovski ş.a. Sergent [serjul, Emile (1867 —1943), medic francez. A fost profesor de clinică medicală propedeutică la Facultatea de medicină din Paris şi membru al Academiei de medicină din Paris. Cercetările sale principale privesc insuficienţa glandelor suprarenale, tuberculoza şi bolile aparatului respirator. Op. pr.: ,,Tehnică clinică medicală şi semiologie" (1913, trad. rom. 1922), „Sindroa-meîe respiratorii" (1924 —1925), „Explorarea radiologică a aparatului respirator" (1931). sergent, grad militar imediat superior gradului de caporal. Funcţia de bază a s, este comandant de grupă sau de tun. Este cel mai marc grad pe care-1 pot avea militarii pe timpul îndeplinirii serviciului militar în termen. — S.-major, primul grad de subofiţer. V. şi grade militare. Serghievski, Maksim Vla-dimirovici (1892—1946), romanist sovietic. A fost profesor la Universitatea din Moscova. Adept al metodei comparative istorice. Op. pr.: „Studii moldoveneşti" (1936—1939), „Istoria limbii franceze" (1938), „Introducere în lingvistica romanică" (postum, 1952). Sergipe fserjtpej, stat în estul Braziliei. Suprafaţa: 22 027 km2. Populaţia: 788 000 loc. (1963). Centrul administrativ: Aracaju. Cuprinde o parte din cîmpia Iitorală atlantică şi o regiune deluroasă, cu climă foarte aridă. Pe litoral se cultivă trestie de zahăr, în interior bumbac, iar pe văile irigate orez. Se cresc cornute mari. Mici întreprinderi ale industriei uşoare şi alimentare. serhât, denumire a cetăţilor turceşti situate la marginea Imperiului otoman. serialism (MUZ.), tehnică de compoziţie muzicală concepută de Hauer şi aplicată pentru prima dată de Schonberg; seria conţine un număr de 12 sunete (dodecafonism)şi serveşte ca element de bază în construcţia lucrării muzicale. S. a fost folosit, mai mult sau mai puţin riguros, de unii compozitori de seamă din diferite ţări. Extinderea principiilor de organizare serială asupra tuturor componentelor lucrării muzicale (înălţime, durată, timbru, intensitate) a generat s. integral. Muzica serială a fost creată ca urmare a înlocuirii forţei dc coeziune ,a tonalităţii cu o organizare bazată pe anumite principii matematice, aplicate atît în sens orizontal (melodic), cit şi în sens vertical (armonic), accentuîndu-se, cu timpul, tendinţa de abstractizare. sericicultură, ramură a zootehniei care are ca obiect creşterea şi înmulţirea viermilor de mătase în vederea obţinerii gogoşilor destinate prelucrării. Cunoscută în China cu circa 3 000 de ani î.c.n., practicarea culturii viermilor de mătase a fost introdusă in ultimul mileniu şi în ţările Europei. în ţara noastră s-au luat măsuri în vederea ameliorării şi aclimatizării unor noi rase de viermi de mătase. serîcină (lat. sericum „mătase"; BIOCH1M.), proteină solubilă, cu un conţinut mare de serină, care acoperă firele de mătase produse de larvele viermelui de mătase (Bombyx mori). Reprezintă 30% din greutatea totală a firului. serieft (MINER.), varietate de muscovit, fin Iamclară sau solzoasă, foarte răspîndită în şisturile cristaline slab metamor- SERICIT1ZARE 369 SERIE fozate. Se găseşte în filitele şi în şisturile sericitoase din Car-paji şi în rocile metamorfozate sub influenţa soluţiilor hidro-termale. sericîtizâre (PETROGR.), proces de transformare a alumino-silicaţilor în sericit. S. se dato-reşte fie circulaţiei soluţiilor hidrotermale, fiind deosebit de intensă în vecinătatea imediată a filoanelor metalifere, fie acţiunii metamorfismului dinamic sau regional. Atunci cînd este legată de activitatea proceselor hidrotermale, s. poate servi ca indicator preţios în prospecţiunea unor zăcăminte metalifere, care se formează în acelaşi mod. série 1, (MAT.) Şir infinit de elemente legate între ele prin semnul plus, Ui + u2 + ... + un + ... Elementele ult u2, •♦•» un, ... se numesc termenii s. şi pot fi numere reale sau complexe, funcţii, vectori, matrice, elemente dintr-un spaţiu Ba-nach etc. ; un se numeşte termenul .general, iar Ui + u2 -f- ... + + un = Su suma parţială a s. o© oo Se notează 2 un, 2 un, 2 Un n=l I nŒN sau 2un. — S. numerică, serie ai cărei termeni sînt numere. — S. cu termeni pozitivi, serie pentru care Un ^ 0, n = 1, 2,... — 5. convergentă, serie pentru care şirul sumelor parţiale { Sn },t=°î es*e convergent, (ex. s. lui Riemann sau s. armonică generalizată, 1 + ^ “b ••• + + ... cu ci > 1 ). Limita şi- rului sumelor parţiale este suma s. —S. divergentă, serie pentru care şirul sumelor parţiale nu are limită sau limita este ± 00 (ex. 1 — 1 + 1—...; s. armonică, I + - + ... + - + ...). Pen- 2 ^ П tru a stabili dacă o s. este convergentă sau nu, se aplică diferite criterii de convergenţă (criteriul lui D’Alembert, al lui Cauchy, al lui Raabe-Duhamcl).— S. alternată, serie în care doi termeni consecutivi oarecare sînt de semne contrare (ex. s. armonică alternată, , —- + -— - +... ).— s. 2 3 4 absolut convergentă, seria 2 un pentru care 2|un| este convergentă (ex. 1 — — + -------... + 2 V- + (-On~,2+T+...).-S.«m<- convergentă (sau simplu convergentă), serie alternată care este convergentă, dar nu şi absolut convergentă (ex. s. armonică alternată). — S. de funcţii, serie ai cărei termeni un sînt funcţii fn (x) definite pe un domeniu A. Dacă a e A este un punct în care seria nume-00 rică 2/n (a) este convergentă, 1. atunci a se numeşte punct de convergenţă. Mulţimea punctelor de convergenţă constituie mulţimea de convergenţă a s. 0 s. de funcţii se numeşte uniform convergentă dacă şirul sumelor sale parţiale este uniform convergent. — S. de puteri, serie de funcţii în care termenul general are forma un = an xn, cu fln = const (ex. 1 + - + - + ...+ — +...; 2! 4! (2n)! s. binomială (I + x)x = 1 + H X + ...+ -------------------- I! n î • xn + ...,care este absolut convergentă pentru | x 1 < 1). — S. Taylor a unei funcţii f(x) în punctul a, seria f(a) + ţ, ■/'(<,)+...+ (a) + n ! + ... (1), scrisă pentru o funcţie /(x) indefinit derivabilă în x ~ a. S. (1), scrisă formal, poate fi convergentă sau divergentă, iar în cazul convergenţei poate converge către f(x) (ex. In (I + x) = In (1 + a) + + ...+( — I)"-t (x — a)n / /[n(l + a)n]+ ...) sau către o funcţie diferită de /(x). — 5. Maclaurin, seria Taylor a unei funcţii /(x) în a = 0 (ex. 9 ’ 1 {2A2 , <2x)4 , coszx= I------------H-------------- — ...+ 21 41 + <-')" ;tt? + •••)• - s- Un)! Laurent, serie prin care poate fi reprezentată în mod unic o funcţie analitică f(z), de variabilă complexă, într-o coroană circulară rx<\z—a| < r<>, /(z) = ... + (--a) z-a + G0 + Gi (z — a) + ... + + an (z — a)n + ... (ex. s. — 2 zkj2k + 1 — Yi z~k, care 0 . 1 reprezintă pe f(z) = l/[(x—!)• •{z—2)] în coroana I < | z\ <2). — S. trigonometrică, serie de co funcţii de forma ~+ 2(an* " n~l • cos nx + bn sin лх), —S. Fourier a unei funcţii f(x) definită pe I, în raport cu un sistem de funcţii ortogonale definite pe І, |фп(х)|л^| , seria OO de funcţii 2 СпфлМ, cu Cn = = (ex. s. 2- + ІІ9ПІИ 2 oo + 2 (un COS ЛХ + bn sin nx), î asociată unei funcţii /(x) periodice cu perioada 2~ şi sistemului de funcţii ortogonale 1, sin x, cos x, sin 2x, cos 2x,... definite pe [0, 2tz], cu °o =4" j d;r; an = — f 2 */(x) cos nx dx; ^ J 0 bn = ~ [2k /(x) sin nx dx). î 77 ^ ° j- - In anumite condiţii, s. converge (în medie, uniform) către /(x).—S. hipergeometrică, seria de puteri F(a, p, y; x) s 1 + . «3 , a(a+l)3(3+l) * , n x -f- --------------------x -r..* Y Y(Y + 1) -2! cu a, p,Y numere date, reale sau complexe, introdusă de matematicianul german Karl Friedrich Gauss; este soluţie a ecuaţiei hipergeometrice (Gauss) x( 1 — x)y" + [y — — (a + P + l)x]y' — ефу = 0. 2. (F1Z.) Serie spectrală, ansamblul liniilor unui spectru atomic datorite tututor tranziţiilor către un singur nivel energetic (în cazul spectrelor de emisie) sau tuturor tranziţiilor de la un singur nivel energetic (în cazul spectrelor de absorbţie). Cele mai simple sînt s.s. ale atomului de hidrogen: s. Lyman, creată prin tranziţii spre sau dinspre starea fundamentală ;s. Balmer, corespunzătoare primei stări excitate; s. Paschen, s. Brackett şi s. Pfund, corespunzătoare celei de-a doua, a treia şi, respectiv, a patra stări excitate a atomului de hidrogen. Atomii hidrogenoizi (ex. SERINÀ 370 SEROV heliu simplu ionizat, litiu dublu ionizat etc.) prezintă s.s. asemănătoare celor ale hidrogenului. 3. (CHIM.) a) Serie omologă, serie de compuşi organici cu aceleaşi particularităţi structurale, în care termenii succesivi diferă printr-un radical metilen, (—CH2—). Compuşii unei s.o. pot fi reprezentaţi printr-o formulă moleculară generală. De exemplu, 5. hidrocarburilor saturate aciclice (parafine sau alcani), Cn #2n+2. alcătuită din metan, Ctf4, etan, Cotf6, propan, C3//8 etc. b) Serie polimer-omologă, serie de macromolecule, obţinute prin polimerizarea aceluiaşi monomer, care au mărimi diferite (adică sînt ' alcătuite dintr-un număr diferit de molecule de monomer). 4. (STA-TIST.) Serie statistică, şir paralel a două caracteristici corelate, al unei caracteristici şi volumului colectivităţii etc. Se prezintă în general sub forma a două coloane, în prima fiind înscrise valorile caracteristicii de grupare, iar în cea de-a doua valorile caracteristicii cu care este corelată aceasta sau volumul colectivităţii cercetate. S.s. se poate prezenta ca: serie dinamică, serie statistică de spaţiu (ex. repartizarea pe regiuni a producţiei de grîu într-un anumit an), serie statistică de repartiţie (ex. repartiţia muncitorilor dintr-o întreprindere după gradul de îndeplinire a normelor de -muncă). —■ S. dinamică, serie statistică care caracterizează schimbarea unui fenomen în timp. Se compune din două şiruri de valori: primul arată valorile timpului (intervalul sau momentul), iar al doilea valorile fenomenului studiat. Dacă datele seriei se referă la anumite momente, s.d. se numeşte s.d. de.momentet iar dacă datele se referă la perioade, s.d. se numeşte s.d. de intervale de timp. Cu ajutorul s.d. se studiază îndeosebi mişcarea şi dezvoltarea fenomenelor social-economice (ex. creşterea producţiei industriale, evoluţia numărului populaţiei). Pe baza s.d. prelucrate şi ajustate cu diferite metode statis-tice-matematice se determină tendinţele de lungă durată, interdependenţele, ritmurile de dezvoltare etc. S.d. mai este cunoscută şi sub denumirea de serie in timp sau serie cronologică. 5. (EC.) Seria zero, număr redus de produse noi executate de o întreprindere în timpul însuşirii fabricaţiei lor în serie, în scopul verificării tehnologiei de fabricaţie şi a comportării în exploatare * a produselor respective. 6. (STRAT.) Complex de strate care s-au depus în timpul unei epoci geologice (ex. s. pliocenă din bazinul Transilvaniei, s. cretacică superioară din Car-paţi etc.). 7. (LINGV.) Grup de sunete sau de foneme caracterizate printr-o trăsătură comună. Dintre două s. de foneme aflate în corelaţie, se numeşte serie corelativă marcată aceea caracterizată prin prezenţa mărcii de corelaţie (ex., în limba română, seria consoanelor sonore b, d, g, j etc.) şi serie corelativă nemarcată aceea caracterizată prin absenţa mărcii de corelaţie (ex. seria consoanelor surde p, 7, k, S etc.). serina (BIOCHIM.), amino-acid natural care are în compoziţia sa şi o grupare hi-droxilică. Se găseşte în natură în numeroase proteine (ex. sericină, cheratină, insulină, miozină etc.). sérodiagnostic (MED.), metodă de diagnostic al unor boli contagioase (febră tifoidă, tifos exantematic, holeră etc.), care constă în punerea în evidenţă a anticorpilor specifici pe baza reacţiei de aglutinare ce apare în urma adăugării peste serul suspect a cîtorva picături din cultura microbiană respectivă. sérologie (MED.) 1. Parte a medicinii care se ocupă cu studiul serurilor terapeutice, specifice sau nespecifice. 2* Studiu de laborator care constă în analizarea modificărilor serice din cursul diferitelor boli (ex. s. sifilisului). seroprofilaxie (MED.), metodă terapeutică ce constă în injectarea cu ser imun (ex. ser de convalescent) pentru prevenirea apariţiei unor boli infectocontagioase (parotidită epidemică, rujeolă, tuse convulsivă, scarlatină etc.). Sin. seroterapie profilactică. seroterapie (MED.), folosire, cu scop terapeutic, profilactic sau curativ, a serurilor imune. — S. profilactică v. seroprofilaxie. — S. curativă, administrare, în scop curativ, de ser provenit de la animale imunizate activ (prin vaccinuri) împotriva diverselor boli (ex. s.c. antigangrenoasă, antiteta-nică, antidifterică etc.). serotonină (BIOCHIM., Fl-ZIOL.), amină biogenă care ia naştere în organism prin degradarea triptofanului în 5-hidroxi-triptamină cu ajutorul unei de-carboxjlaze. Se găseşte în special în formaţiunile nervoase din sistemul nervos central (dien-cefal, rinencefal etc.). în afară de acţiunea tonică asupra vaselor sanguine, similară adrena-linei, dar mai puternică decît aceasta, s. este considerată ca un factor neuroumoral cu un rol important în biochimismul funcţional al creierului. Serov, Aleksandr Nikolae-vici (1820—1871), compozitor şi muzicolog rus. A avut un rol important în orientarea realistă a muzicii ruse, a pus bazele ştiinţifice ale muzicologiei din ţara sa, preconizînd un nivel înalt profesional (întemeiat pe analiza fenomenului muzical din punctul de vedere al limbajului, precum , şi din punct de vedere estetic şi istoric). A compus opere („Judith**, „Rog-neda**, „Forţa răului**), oratorii, cantate, lucrări simfonice şi instrumentale, coruri, romanţe, muzică de teatru, prelucrări. Studiile şale mai importante sînt dedicate lui Glin-ka, Dargoniîjski, Mozart, Be-ethovenşi în mod deosebit lui Wagner, care l-a influenţat. Serov, Valentin Aleksan-drovici (1865—1911), pictor rus, reprezentant de seamă al realismului. A studiat la Academia de artă din Petersburg, sub îndrumarea lui P.P. Cistea-kov şi a lui I.E. Repin. S. s-a remarcat în special ca portretist, practicînd o pictură cu colorit delicat, sensibilă la efectele de lumină („Fata cu piersici**, „Fetiţa**, „Maxim Gorki**, „Petru 1“, „Octombrie**, „Autoportret**). Reprezentat în Muzeul de artă al Republicii Socialiste România prin „Portret de femeie**. SEROV 371 SERUSIER Serov, Vladimir Aleksandro-vicî (n. 1910), pictor şi grafician sovietic; artist al poporului din U.R.S.S. A creat tablouri cu subiecte istorice şi revoluţionare („V.I. Lenin proclamînd Puterea sovietică**, 1947; „Delegaţi la V.I. Lenin**, 1950), care se disting prin înaltul conţinut de idei, prin robusteţea şi claritatea formelor. A executat, de asemenea, ilustraţii şi afişe. serpasil (FARM.) v. rezer-pină. serpentină 1. (DRUM.) Traseu şerpuit al unui drum (cale ferată, şosea etc.) în regiuni accidentate (pe coaste abrupte), care constă dintr-o succesiune Irwin (n. 1913), scriitor şi scenarist nord-ame-rican. în scrierile sale, caracterizate printr-un puternic dramatism şi prin atenţia acordată problemelor sociale actuale, S* a denunţat şi a satirizat cu un umor caricatural, de influenţă expresionistă, militarismul şi fascismul (piesa „îngropaţi morţii**, 1936; romanul „Leii ti-neri“, 1948), precum şi prigoana anticomunistă din S.U.A. (romanul „Atmosferă încărcată**, 1951). Shays [şeiz], Daniel (c. 1747 —1825), fermier american, participant la războiul pentru independenţa coloniilor engleze din America de Nord ( 1775 — 1783). A condus răscoala fermierilor săraci din statele Massachusetts şi New Hampshire ’ (1786—1787) pentru reîmpărţirea generală a pămînturilor şi anularea tuturor datoriilor. Shazar [şazâr/, Zalman (n. 1890), preşedinte al Israelului (din 1963), unul dintre liderii Partidului munc toresc din Israel (M.A.P.A.I.). în 1949-1950 Shazar a fost ministru al în-văţămîntului. Sheffield [jéfi:ld], oraş în Marea Britanie, situat în nordul Angliei. 495 200 loc. (1962). Mare centru industrial, cu veche tradiţie în siderurgie (oţeluri superioare). Este dezvoltată producţia de maşini grele, maşini textile, utilaj pentru industria minieră, utilaj electrotehnic. Nod feroviar. Universitate, numeroase monumente, muzee, galerii de artă. Shehu [şehu], Mehmet (n. 1913), preşedintele Consiliului de Miniştri al R.P. Albania (din 1954), membru în Biroul Politic al C.C. al Partidului Muncii din Albania (din 1948). Membru al Partidului comunist din 1942; a participat la lupta de eliberare a poporului albanez de sub ocupaţia fascistă SHELLEY 384 SHETLAND Shelley [şeii], Percy Bys-she (1792—1822), poet romantic englez. De origine nobilă, a studiat la Eton, apoi la Oxford, de unde a fost exmatriculat (1811) pentru publicarea unui pamflet intitulat „Necesitatea ateismului’*. După ce a vizitat de două ori Elveţia, unde s-a împrietenit cu Byron, s-a stabilit în Italia (1818) şi a murit într-un accident de navigaţie în golful Spezia. S. aparţine celei mai revoluţionare aripi a romantismului englez. Fidel ideilor sale. S. a încercat să le pună în practică, participînd la viaţa politică, di-fuzînd pamflete şi chemînd la revoltă. Opera sa’ include o avîntată lirică politică („Cîntec pentru fiii Angliei“, 1819; „Mascarada anarhiei", 1819; „Odă libertăţii", 1820 ş.a.), în care, într-o formă alegorică sau directă, înfierează violent racilele sociale şi cere artei să arate drumul viitorului. Despre el, Marx a spus că „era un revoluţionar prin excelenţă şi ar fi făcut întotdeauna parte din avangarda socialismului4*. Poezia lui îmbină pasiunea arzătoare cu o gîndire filozofică omniprezentă, deşi vag utopică. Dintre eseurile lui, cel mai valoros este „Apărarea poeziei" (1821), în care pledează pentru frumuseţea desăvîrşită legată de înalte idealuri sociale şi umane. Primele poeme sînt viziuni romantice transfigurate ale unui viitor fericit al omenirii („Zîna Mab", 1813), ale veşniciei frumosului („Imn frumuseţii intelectuale’4, 1816), ale eroului pur, tragic şi solitar („Alastor", 1816), ale războiului iubirii şi adevărului împotriva tiraniei („Revolta Islamului", 1817). Panteismul şi ateismul iluminist al lui W. Godwin îşi dau mîna în „Prometeu descătuşat" (1819), poem dramatic plin de un lirism înaripat, prevestind calea contradictorie a regenerării omenirii. Unica încercare teatrală a lui S., „Cenci" (1819), este o tragedie plină de patosul sumbru al luptei inocenţei cu despotismul. Optimismul unanim al lui S. se desfăşoară din plin în lirica naturii şi cea erotică, în care o metaforică generoasă, mituri atotcuprinzătoare şi emoţii an- gelice slujesc zugrăvirii şi slăvirii spiritului etern al vieţii şi al creaţiei („Odă ciocîrliei", 1820), mişcării perpetue („Norul", 1820), dialecticii durere-fericîre („Odă vîntului din Apus*4, 1819) armoniei zilei („Imnul lui Apo-lo", 1820) şi nopţii („Imnul Iui Pan", 1820) şi, în general, / P. B. Shelley bucuriei luminoase a comunităţii omului cu natura, cu întreaga lume. Dacă simbolistica ideilor lui rămîne uneori vagă, versificaţia sa, inspirată de această comuniune cosmică, atinge, prin accentele şi prin tonul ei înaripat, puterea incantaţiei. Influenţa lui S. asupra romantismului englez şi european din sec. al XlX-lea a fost covîrşitoare. O bună parte a operei lui s-a tradus în limba română. Sheridan [şeridn], Richard Brinsley (1731 — 1816), dramaturg şi om politic englez de orientare iluministă. Irlandez de origine, a cunoscut de timpuriu viaţa teatrală, ajungînd director al teatrului din Drury Lane. Prieten cu Byron, reprezentant al celei mai progresiste şi mai radicale aripi a whi-gilor şi orator strălucit, S. a demascat metodele inumane ale colonizatorilor englezi şi a apărat principiile revoluţiei franceze. Cele mai valoroase piese ale Iui S. sînt „Rivalii" (1775, trad. rom.), care ridiculizează moda sentimentalităţii răspîndite prin intermediul romanelor, „Şcoala calomniei" (1777, trad. rom.), capodopera sa, model clasic de comedie de moravuri, care biciuieşte cu o ironie sclipitoare corupţia morală a societăţii mondene, „Criticul44 (1779), parodie a lumii teatrului, cu intrigile şi inepţiile ei. Piesele sale s-au înscris ca punct culminant al dramei engleze a sec. XVIII-Iea. Sherman William Tecumseh (1820—1891), general, unul dintre comandanţii armatei Nordului în timpul războiului civil din S.U.A. (1861 — 1865). Armatele comandate de S. au obţinut în ultima parte a războiului, în cursul unei campanii îndrăzneţe, victorii hotărîtoare asupra armatelor sudiştilor. între 1869 şi 1884-a fost comandantul armatei S.U.A. ^ Sherrington/^ şerirjlan], Charles Scott (1857-1952), fizio- log englez. A fost profesor de fiziologie la Universitatea din Oxford. Studiile sale principale privesc fiziologia sistemului nervos (reflexele motorii, rigiditatea animalelor decerebra-te, coordonarea nervoasă etc.). Op. pr.: „Acţiunea integrală a sistemului nervos" (1906), „Tratat de fiziologie44. Premiul Nobel (1932). Sherwood [ş5:ud], Robert Emmet (1896— 1955), dramaturg şi scenarist de filme nord-american. Fire ironică, cu puternice înclinaţii spre paradoxul istoric-moralistic şi înzestrat cu o deosebită abilitate scenică, S. a exprimat, în majoritatea pieselor sale, idei filozofice grave, folosind întîm-plăfi şi personaje obişnuite (comediile „Drumul spre Roma", 1927; „Soţul reginei", 1928; „Reuniune la Viena", 1931; tragediile „Acesta este New Yorkul", 1930; „Pădurea împietrită", 1935). în „Plăcerea nebunilor" (1936), S. a condamnat cu vigoare războiul. A scris şi o dramă istorică („Abe Lincoln în Illinois", 1939), biografie pătrunzătoare a tinereţii lui Lincoln. Shetland fşethnd], arhipelag britanic în nordul Oceanului Atlantic, situat în partea de nord-est a Marii Britanii, compus din peste 100 de insule. Suprafaţa totală: 1 426 km2. Populaţia: circa 23 000 loc-Centrul administrativ: Ltr- wick• Relief slab fragmentat. Altitudinea maximă: 450 m. Climă temperată-umedă. Pajişti umede şi asociaţii de mlaştină. Pescuit şi creşterea animalelor. SH іBATA 385 SIANUK Shibata / şibâta/, Yuji (n. 1882), chimist japonez, profesor la Universitatea din Tokio, membru al Academiei de Ştiinţe Japoneze şi membru de onoare al Academiei Republicii Socialiste România. A făcut numeroase cercetări în domeniul spectrochimiei şi chimiei combinaţiilor complexe. Shikoku [şicocu/, insulă în Arhipelagul Japonez, situată între Oceanul Pacific şi insula Honshu. Suprafaţa: 18 800 km". Populaţia: circa 4 250 000 loc. Relief muntos, cu cîmpii lito-rale înguste. Vulcani vechi, erodaţi. Climă subtropicală mu-sonică umedă, cu precipitaţii bogate; numeroase taifunuri. Păduri de stejar, brad alb etc. Exploatări forestiere şi de minereu de cupru. Shimazaki [ şimazăchi], To-son (1872 — 1943), poet şi prozator japonez. A debutat cu poezii de factură romantică în vers liber (volumele „Tinere mlădiţe“, 1897; „ Iarbă de vară“, 1898; „Flori căzute din prun“, 1902), încercînd să impună în Japonia maniere poetice europene. Ca prozator s-a afirmat prin romane naturaliste („Comandamentul violat", 1906; „Primăvara", 1908; „Viaţă nouă*, 1918—1 91 9; „Furtună", 1926), cu accente de critică socială îndreptată împotriva unor stări de lucruri retrograde. Creaţia sa, caracterizată prin varietatea experienţelor spirituale şi literare şi prin spontaneitatea expresiei, a exercitat o profundă influenţă asupra literaturii japoneze. Shizuoka [şizuoca/, oraş în Japonia, în sudul insulei Honshu. 328 800 loc. (1960). Industrie alimentară (în special prelucrarea ceaiului), de prelucrare a lemnului, constructoare de maşini, textilă, chimică. Artizanat. Shkoder /şcod?rj, lac de origine tectonică situat in Peninsula Balcanică, pe extremitatea sudică a Alpilor Dinarici, la frontiera dintre R.P. Albania şi R.S.F. Iugoslavia (356 km2). Adîncimea maximă: 44 m. Navigabil. Shkoder [şcoddr] (Scutari), oraş în nordul R.P. Albania, situat pe malul sudic al lacului Shkoder, aproape de vărsarea Drinei. 43 950 loc. (1961). Vechi centru comercial şi unul dintre principalele oraşe moderne ale ţării. Industrie textilă, alimentară, de pielărie şi de ciment. Centru turistic. Shockley /şocli/, Williai.i (n. 1910), fizician american, profesor la Institutul tehnologic din California (S.U.A.). Are contribuţii în domeniul fizicii semiconductoarelor. împreună cu J. Bardeen şi W. Brattain a inventat tranzistorul. Premiul Nobel (1956). shogun [şogun], titlu purtat de conducătorii Japoniei feudale între 1192 şi 1867, cînd întreaga putere de stat era concentrată în mîinile lor, împăratul fiind suveran nominal. shorthorn (ZOOTEHN.) v. durham. shunt [şanţ] 1. (ELT.) Element al unui circuit electric sau magnetic legat în derivaţie (în Shunt electric paralel) cu un alt element al circuitului. S. electrice sînt re-zistoare, caracterizate printr-o rezistenţă electrică, conectate între două puncte ale unui circuit electric pentru a se deriva prin el o anumită parte a curentului care circulă prin acel circuit (ex. s. conectat la bornele unui ampermetru pentru a-i extinde intervalul de măsurare). S. magnetice sînt ramuri în paralel ale unor circuite magnetice, constituite din materiale fero-magnetice şi folosite pentru a deriva o parte din fluxul magnetic. 2. (MED.) Schimbare a circuitului sanguin normal, în sensul derivării sîngelui pe alte căi decît cele pe care le urmează în condiţii circulatorii normale. Se întîlneşte în numeroase malformaţii congenitale ale inimii, de exemplu în boala albastră, unde, din cauza s. arteriovenos de la nivelul inimii, o anumită cantitate de sînge venos se amestecă cu sîngele arterial, dînd cianoza tegumentelor. S. poate fi creat şi artificial prin anastomoză chi- rurgicală între două vase sanguine (ex. s. sau derivaţia por-tocavă care se aplică în cazurile de hipertensiune portală, ciroză hepatică cu ascită, boala lui Banti etc.). Shuteriqi [şuterichi7, Di-mitr (n. 1915), scriitor albanez. A debutat cu versuri (1935). Creaţia sa (poemele „Enveri", 1945; „O, Ptolemeu", 1945; culegerea de poezii „Pe aripile aurii ale lumii", 1950; romanul „Eliberatorii", 1952—1954, trad. rom.; culegerea de povestiri,, Drumul tineretului", 1953) are ca temă lupta poporului albanez pentru eliberarea patriei şi construirea socialismului. si (MUZ.), denumire a unuia dintre cele şapte sunete ale gamei. Corespunde notaţiei literale H sau h. siâl (GEOL.), înveliş extern al Pămîntului, care se întinde de Ia suprafaţa scoarţei terestre pînă la adîncimi de ordinul a 100 km şi în compoziţia căruia predomină compuşi ai siliciului şi ai aluminiului; are densitatea medie de 2,7. In s. au loc majoritatea proceselor studiate de geologie. După V.I. Vernadski, s. ar corespunde litosferei. Sialkot, oraş în nord-estul Pakistanului de Vest. 164 350 loc. (1961). Centru comercial şi industrial, cu întreprinderi textile (bumbac şi mătase), de hîrtie, de articole de sport, de instrumente muzicale. sialoree (gr. sialon „salivă" şi rhein „a curge"; MED.), secreţie exagerată de salivă. Se întîlneşte mai adesea în cursul gravidităţii, în unele boli nervoase (parkinsonism, paralizie facială, unele nevroze), în turbare etc. Poate fi de asemenea provocată prin anumite medicamente (pilocarpină). Siam v. Tailanda. Sian, oraş în R.P. Chineză, centrul administrativ al provinciei Şensi. 1 310 OOOiJoc. (1957). Industrie' constructoare de maşini, electrotehnică şi textilă. Important nod feroviar. Universitate şi alte institute de în-văţămînt superior, muzee, monumente arhitectonice. Sianuk, Norodom (n. (922), prinţ, om de stat cambodgian, şef al statului Cambodgia (din SIBARIT 386 SIBIU 1960). A fost rege din 1941 pînă rn 1935, cînd a renunţat la tron. în 1933-1956 şi 1958-1960 a fost prim-ministru. sibarit, persoană care se dedă plăcerilor rafinate şi care trăieşte în trîndăvie. Cuvîntul provine de la numele oraşului antic Sybaris, colonie grecească din Italia, întemeiată în sec. al VII-lea î.e.n., ai cărei locuitori, îmbogăţiţi prin comerţ, deveniseră proverbiali în antichitate prin luxul şi desfătările lor. Potrivit legendei, sibariţii ar fi izgonit cocoşii din cetate pentru a nu fi treziţi prea de dimineaţă. Sibelius, Jean (1865 — 195 7), compozitor finlandez, şeful şcolii muzicale naţionale din Finlanda. A studiat la Helsinki (cu J. Sibelius Wegelius), Berlin (cu Becker) şi Viena (cu Goldmark şi Fuchs). Din 1893 a fost profesor la Conservatorul din Helsinki, în 1892 s-a impus cu poemul simfonic „Kullervo", inspirat din epopeea naţională Kalevala. Puternica sa legătură cu sufletul poporului finlandez a făcut din S. cel mai ilustru reprezentant al muzicii patriei sale. A compus şapte simfonii, o operă, poeme simfonice („Fin-landia“, 1899 ş.a.), patru legende după Kalevala, concertul pentru vioară şi orchestră (1903 — 1905), cvartetul „Voci intime“ (1909), numeroase piese vocale şi instrumentale, pătrunse de lirism şi de farmecul delicat al folclorului şi legendelor nordice. Siberia, regiune naturală situată în partea nordică a continentului asiatic, cuprinsă între Munţii Urali şi zona coli-nară a Kazahstanului (în vest), Oceanul îngheţat (în nord). Oceanul Pacific (în est), Munţii Altai, Saian şi fluviul Amur (în sud); face parte din teritoriul Uniunii Sovietice. Suprafaţa: circa 10 000 000 km2, în partea centrală a S. se află fundamentul cristalin al Platformei Siberiene, format în era paleozoică, şi înconjurat de munţii Saian, Baikal, Ver-hoiansk. Extremitatea estică (peninsula Kamciatka) are seismicitate ridicată. Morfologic, S. se poate diviza în mai multe unităţi mari: a) Siberia Apu-seană, cuprinsă între munţii Urali şi fluviul Enisei, este o cîmpie întinsă, joasă, slab fragmentată; b) Siberia Orientală, situată la est de fluviul Enisei, este formată mai ales din podişuri cu altitudini medii; c) Extremul Orient Sovietic, situat în estul Siberiei Orientale, are relief muntos, înălţimi mari, care domină depresiunile intra-montane. S. are o climă variată, zonată latitudinal: arctică şi subarctică în nord, temperată spre sud, caracterizată printr-o continentalitate foarte accentuată. Iernile sîntHlungi şi aspre, temperaturile coborînd în nord-est aproape de — 70°C, iar verile reci şi scurte în nord şi calde în sud. în nord, teritorii mari sînt cuprinse de îngheţuri perene. Vegetaţia este zonată latitudinal. Taigau,a ocupă circa 7 000 000 km2. S. dispune de bogate zăcăminte de cărbuni superiori (bazinele carbonifere Lena, Kuzbass, al Tunguscelor, Kansk-Acinsk, Irkutsk, Kara-ganda ş.a.), de petrol (în regiunile Ural, Tiumen, Irkutsk ş.a.), zăcăminte de minereu de fier (în regiunile Angara-Ilimsk, Angara-Pitsk ş.a.), de diamante (în vestul Iakuţiei), metale preţioase, sare şi metale neferoase, mari rezerve hidroenergetice etc. sibilântă (lat. sibilans,- tis „şuierător**; LINGV.), termen folosit de unii lingvişti pentru a denumi o consoană s i f 1 a n-t ă (în română s, z) sau una şuierătoare (ş, j), ade- sea pentru a denumi ambele grupuri de consoane amintite. sibile, nume dat în antichitatea greco-romană unor femei legendare cărora li se atribuia darul profeţiei; erau conside- rate de obicei preotese ale zeului Apolo. Legenda vorbea de os. din Eritreea ioniană, de o alta din Samos etc. Cea mai celebră a fosts. din Cumae (Italia); pretinsele ei preziceri alcătuiau faimoasele cărţi sibiline, păstrate în templul lui Iupiter de pe Capitoliu, despre care se spunea că dezvăluie destinele Romei şi care erau consultate în anumite împrejurări excepţionale. Sibiu, oraş regional în reg. Braşov, reşedinţă de raion, situat pe valea Cibinului. 104 430 loc. (1965). Centru industrial şi cultural. Principalele ramuri industriale: industria constructoare de maşini şi de prelucrare a metalelor (Uzinele „Independenţa*4, „Metalurgica", „Elastic", „Balanţa"), industria textilă şi a tricotajelor („Libertatea", „Mătasea roşie", „Dumbrava" etc.), de prelucrare a lemnului (întreprinderea „Republica"), alimentară, poligrafică etc. Nod feroviar. Aeroport.— Istoric. Pe locul actualului oraş, începînd din epoca hallstattiană, a existat o aşezare rurală locuită de agricultori şi păstori, atestată şi în epoca romană, precum şi în timpul migraţiunii popoarelor. Aici au fost aşezaţi pe la mijlocul sec. al XI 1-lea, peste populaţia băştinaşă, colonişti germani. Menţionat pentru prima dată în documente cu numele Hermannstadt în 1366. In evul mediu, oraşul a cunoscut o însemnată dezvoltare meşteşugărească şi comercială, întreţinînd legături intense şi neîntrerupte cu Ţara Românească şi cu Moldova, unde negustorii sibieni îşi desfăceau cea mai mare parte a mărfurilor lor. în sec. al XlX-lea a fost un important centru economic, politic şi cultural al românilor din Transilvania. în timpul revoluţiei din 1848—1849, aici s-a aflat sediul Comitetului naţional român. Tot la S. s-a înfiinţat, în 1861, Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (Astra). La S. au apărut numeroase gazete şi reviste româneşti („Telegraful român", „Transilvania", „Tribuna" ş.a.). Bogat tezaur de monumente istorice: importante SICATIV1 387 SICOFANT Sibiu. Pasajul Scărilor resturi din sistemul de fortificaţii medievale (Turnul olarilor, Turnul dogarilor, Turnul fierarilor, Bastionul roşu etc.), biserica evanghelică, valoros e-dificiu în stil gotic (sec. XIV— XV), în care se păstrează picturi murale (1445), monumente funerare şi obiecte de artă religioasă, orgă renumită, Turnul sfatului (sec. al XV-lea), vechile prăvălii din Piaţa mică (sec. XVI-XVH), palatul Briile e n t h a 1, impozant edificiu în stil baroc (sec. al XVIII-lea), în care este instalat complexul muzeistic cu acelaşi nume, catedrala ortodoxă în stil pseu-dobizantin (1850). în oraşul S. se află un teatru dramatic (cu o secţie în limba română şi una în limba germană şi o secţie de păpuşi în limbile română şi germană), o filarmonică, biblioteca orăşenească (care îşi are începuturile în biblioteca Astrei), o grădină zoologică în Dumbrava Sibiului. — Raio~ nul 5., CU 112 670 loc. (1965). Exploatări forestiere şi de roci de construcţie. Industrie energetică (hidrocentralele Sadu II şi Sadu V), textilă (Sălişte, Orlat, Cisnădie, Tălmaciu), industrie constructoare de maşini şi de prelucrare a metalelor (Ocna Sibiului), de prelucrare a lemnului (Orlat, Tălmaciu), alimentară. Creşterea animalelor, culturi de cereale şi de cartofi. sicativi (lat. sicare „a usca“; CHIM.), săruri de mangan, plumb, cobalt ale acizilor rezinici, naftenici sau ale acidului linoleic, care, a-dăugate în mici cantităţi uleiurilor sicative sau se-misicative, le îmbunătăţesc proprietăţile de uscare, precum şi calitatea peliculei formate. Sicilia, insulă italiană, cea mai mare din Marea Mediterană, despărţită de Peninsula Italică prin strîmtoarea Mes-sina. Suprafaţa: 25 426 km2. Populaţia: 4 809 180 locuitori (1961). Masivul muntos Apeninii Sicilieni ocupă partea de nord a insulei. Altitudinea maximă: 3 263 m (vulcanul activ Etna). Vulcani noroioşi; izvoare termale. Cîm-piile ocupă zonele litorale. Sicilia are seismicitate ridicată. Climă mediteraneană (în nord), cu nuanţe subtropicale şi semiaride (în sud) şi cu precipitaţii neregulate. Se cultivă cereale, citrice, migdale, măslini, viţă de vie (regiunea Mar-sala); se practică legumicultura şi creşterea animalelor (cornute mari şi mici, porcine etc.). Exploatări de petrol (circa 90% din producţia de petrol a Italiei), de gaze naturale, de sulf etc. Principalele oraşe-porturi: Palermo, Catania şi Messina. S. are un guvern regional. Potrivit Constituţiei din 1948, iniţiativa legislativă, în numeroase domenii, aparţine Camerei regionale. sicilian (STRAT.), etaj al cuaternarului inferior din bazinul Mării Mediterane. Depozitele aparţinînd acestui etaj au fost identificate pentru prima dată într-o terasă situată la 90 — 95 m deasupra nivelului actual al Mării Mediterane. siciliână, vechi dans italian originar din Sicilia, cu caracter pastoral, în mişcare lentă, măsură de 6/8 sau 2/8 şi ritm punctat. în sec. XVII-XVIII s. era nelipsită din muzica vocală şi instrumentală, în special ca parte lentă a sonatelor şi concertelor sau ca formă a ariilor lirice (la Scarlatti, Bach, Hăn-del ş.a.). Sickingen/zfc/in7£pn7,Franz von (1481 — 1523), cavaler german, conducătorul politic şi militar al războiului cavalerilor din Germania (1522—1523) pentru obţinerea independenţei faţă de principi. în fruntea nobilimii renane, suabe şi fran-cone, a atacat, în septembrie 1522, pe principele elector, arhiepiscopul de Trier, dar intervenţia rapidă a principilor 1-а obligat pe Sickingen să se retragă la castelul său Land-stuhl, unde a murit după o apărare eroică. sicofânt, denumirea, la Atena şi în alte polisuri ale Greciei antice, a denunţătorului de profesie. ■ ¥- Sicilia I SICULI 388 SIEMENS siculi, străveche populaţie italică preindoeuropeană; tre-cînd succesiv prin Latium şi Campania, s. au ajuns în sudul peninsulei, iar de acolo în Sici-lia, căreia i-au dat numele. Siddons [sîdnz], Sarah (născută Sarah Kemble) (1755 — 1831), actriţă engleză. A debutat la Londra în 1773; a jucat pe scena teatrului Drury Lane şi la Covent Garden. Renumită interpretă a repertoriului shakespearean, S. a avut o creaţie excepţională în Lady Macbeth. Tragediană de stil clasic, S. era neîntrecută în arta declamaţiei. sidef, strat intern al valvelor şi cochiliilor moluştelor, mai ales ale lamelibranhiatelor, secretat de manta şi alcătuit din lamele fine de carbonat de calciu şi conchiolină (o substanţă organică), dispuse alternant; datorită interferenţei, s. prezintă irizaţii specifice. Perlele sînt formate în mod analog şi au aceeaşi structură. sideral (lat. sideralis, din sidus,-eris „stea"; ASTR.; despre timp, spaţiu etc.), care se referă la cer, care are legătură cu cerul (ex. ziua s. este ziua dată de punctul y sferei cereşti; spaţiul s. este spaţiul interstelar). siderit (MINER.), carbonat natural de fier (FeC03), care face parte din familia carbona-ţilor romboedrici. Este de culoare cenuşie, gălbuie sau brună. Se alterează uşor, formînd limonit. Se găseşte în filoane hidrotermale sau în depozite sedimentare, uneori metamorfozate, cînd poate forma zăcăminte importante. Este un minereu de fier. In Republica Socialistă România, s. se află în zăcămintele de fier din Masivul Poiana Ruscă (ex. la Teliuc, Ghelar din reg. Hunedoara), la Lueta (reg. Mureş-Autonomă Maghiară) etc. siderofile, elemente (MINER.), elemente chimice care se consideră că au un rol important în alcătuirea zonei centrale a globului pămîntesc. Din grupa e.s. fac parte: fierul, cobaltul, nichelul, ruteniul, paladiul, os-miul, iridiul, platina, molibdenul, fosforul etc. sideroză (gr. sideros „fier"; MED.), boală cu caracter profesional. datorită inhalăm de pulberi de fier sau de compuşi ferici şi caracterizată prin depunerea în exces a fierului în diverse organe şi ţesuturi (plă-mîni, ficat etc.), producînd îmbolnăvirea acestora. S. este o formă de pneumoco-n i o z ă. siderurgie (gr. sideros „fier" şi ergon „lucru, lucrare"; METAL.) ramură a industriei metalurgice care cuprinde extragerea şi elaborarea fierului şi a aliajelor lui direct din minereu (s. extractivă), precum şi prelucrarea fierului şi a aliajelor lui pînă la obţinerea cTe semifabricate pentru industria constructoare de maşini (s. prelucrătoare); ştiinţă care se ocupă cu studiul proprietăţilor fizico-chimice şi cu tehnica extragerii, elaborării şi prelucrării fierului şi aliajelor lui. în siderurgia extractivă, cele mai importante operaţii sînt: separarea minereului în mineral şi gangă, concentrarea (mărirea conţi- nutului de metal în minereu sau în mineral), elaborarea fontei brute, elaborarea fontelor speciale, elaborarea oţelului, elaborarea diferitelor aliaje de fier. Siderurgia prelucrătoare cuprinde: turnarea fontei şi a oţelului în semifabricate, prelucrarea prin deformare plastică (laminarea, forjarea liberă sau în matriţă, trefilarea etc). şi tratamentele termice ale semifabricatelor sau ale pieselor din fontă sau din oţel (recoa-cerea, normalizarea, cementa-rea, călirea, revenirea etc.). V. şi metalurgie. Sidney [sidni], sir Philip (1554—1586), poet englez al Renaşterii. Personalitate multilaterală, S. a fost politician, curtean, diplomat, călător, comandant de oşti şi cărturar. A căzut eroic în bătălia de la Zutphen (Ţările de Jos) împotriva spaniolilor. A fost prieten cu filozoful Giordano Bruno şi protector al poetului Spenser. Cel mai de seamă sonetist englez dinaintea lui Shakespeare. S-a afirmat mai ales prin „Astrophel şi Stella" (postum, 1591), prima suită închegată de sonete cu o temă unică. A scris „Apărarea poeziei" (postum, 1595), manifest al umanismului este-tir nnasrentist. si ..Arrafha" (postum, 1590), primul romar pastoral din literatura engleză inspirat după italianul Sannaz* zaro, spaniolul Montemayor ş.a Sidon, oraş antic pe ţărmu fenician al Mediteranei, principalul centru economic, cultural şi religios al fenicie- nilor pînă la ridicarea Tirului (sec. al X-lea î.e.n.) şi dupi căderea acestuia în stăpînirei asirienilor (sec. al VII I-le« î.e.n.). în sec. al Vll-lei î.e.n. a fost ocupat şi dărîma de asirieni, după care putere< sa maritimă a decăzut. Siegbahn [sigban], Kar Manne Georg (n. 1886), fizician suedez, membru al Aca demiei Suedeze de Ştiinţe directorul Institutului de fizici „Nobei" din Stockholm, membru de onoare al Academie Republicii Socialiste Roma nia. Prin numeroasele sale cer cetări din domeniul spectro scopiei razelor X, a contribui la dezvoltarea fizicii atomice Premiul Nobel (1924). Siemens [zi:mgns], Wernei von (1816—1892), inginer ş inventator german, electroteh W. Siemens nician, fondatorul concernelo Siemens-Halske şi Siemens Schuckert; a fost membru a Academiei de Ştiinţe din Berlin A inventat metode de arginta re, aurire şi nichelare galvanic (în 1840—1841), un regulato inerţial pentru maşini cu abu (în 1845, împreună cu fratel său Wilhelm S.), un apara telegrafic (1847), indusul îi dublu T pentru maşini electric (1856), maşina pentru izolare conductoarelor electrice cu gu tapercă ş.a. împreună cu J.G Halske a organizat prima între nrindere de nroducere a tele SIEMENS 389 SIERRA LEONE grafelor şi a construit mai multe linii telegrafice în Europa şi intercontinentale. S. a elaborat şi aplicat principiul autoexcita-ţiei maşinilor electrice de curent continuu (în 1867), a realizat prima linie experimentală de tramvai (Berlin, 1879), a construit fotometrul cu seleniu (1887) ş.a. Siemens [zi.-mgns], Wilhelm (1823—1883), inginer şi inventator german. A inventat un regulator inerţial pentru maşinile cu abur (împreună cu fratele său Werner S.), o pompă cu dublu cilindru, cuptorul cu vatră şi cu cameră recuperatoare de căldură pentru elaborarea oţelului ş.a. siemens[zi:m?ns] (după numele electrotehnicianului W. Siemens; METR.), unitate de măsură a conductanţei electrice în sistemul de unităţi SI, egală cu conductanţa unui conductor a cărui rezistenţă electrică este de un ohm. Se notează cu simbolul S. Siena, oraş în Italia centrală. 64 600 loc. (1964). Industrie alimentară, textilă, constructoare de maşini, chimică. Oraş cu străvechi tradiţii artistice, S. a fost, în perioada pre-rinascentistă, unul dintre principalele centre ale picturii italiene. Numeroase monumente celebre prin vechime şi valoare artistică: catedrala (1229— 1264), cea mai frumoasă biserică gotică din Italia; primăria (sec. al XlV-lea); biblioteca (sec. al XV-lea), decorată cu fresce de Pinturicchio; baptisteriul San Giovanni (sec. al XlV-lea), cu o vestită fîntînă decorată cu reliefuri de Ghiberti şi Donatello; palatul Sanse-doni (construit în secolul al XV-1 ea) etc. Universitate (din secolul al XIII-lea). sienit (PETROGR.), rocă eruptivă intrusivă. Există s. calco-alcaline, formate din feldspat alcalin (ortoză), feldspat pla-gioclaz şi amfibol, şi s. alca~ line, alcătuite din feldspaţi alcalini, feldspatoizi (ex, nefelinul), biotit, amfiboli şi piroxeni sodici. Se întrebuinţează la pavaj, în construcţii etc. In Republica Socialistă România, s* cu amfiboli şi piroxeni sodici se întîlnesc la Iacobdeal (Do-brogea), iar cele nefelinice la Ditrău (reg. Mureş-Autonomă Maghiară) şi în sudul Banatului. Sienkiewicz [şenchievici/, Henryk (1846— 1916), prozator polonez, reprezentant de seamă al realismului critic. Originar dintr-o familie nobilă, s-a născut la Wola Orkzejska. ■ JFk H. Sienkiewicz In 1876 a plecat în America, în căutarea iluzorie a unui climat spiritual de libertate, întorcîn-du-se în patrie în 1878, după ce vizitase Frănţa şi Italia. în anii primului război mondial a militat pentru independenţa Poloniei. S. a debutat în 1869 cu articole de critică literară. Primele sale nuvele, de un dramatism zguduitor, inspirate din viaţa Jărănim^ („Schiţe în căr-bune“, 1877) şi a copiilor nevoiaşi („Janko muzicantul**, 1879), sau de un cald şi nostalgic patriotism („Paznicul farului**, 1882), relevă calităţi deosebite în zugrăvirea unor figuri şi scene caracteristice societăţii poloneze a timpului. Au urmat o serie de romane istorice de răsunet, dintre care se remarcă trilogia: „Prin foc şi sabie“, 1883; „Potopul“, 1886; Pan Wotodyjowski“, 1887 — 1888. Romanul „Cavalerii teutoni*1 (1900, trad. rom.) este o izbutită frescă eroică a Poloniei din sec. XIV--XV, însîngerată de războiul cu cavalerii teutoni. Cunoscutul său roman „Quo vadis?“(1896, trad. rom.), pentru care a obţinut premiul Nobel (1903), conţine un tablou dramatic al ciocnirii dintre creştinismul primitiv şi autoritatea imperială romană. A mai publicat lucrări cu caracter folcloric. Arta lui S. se distinge prin amploarea su- flului epic, vioiciunea şi pitorescul naraţiei şi forţa poetică şi captivantă a evocării, care au făcut din el un mare pictor de bătălii. Sierpinski [şerpînschi], Waclaw (n. 1882), matematician polonez, profesor la Universitatea din Varşovia, membru al A-cademiei de Ştiinţe din R.P. Polonă şi membru de onoare al Academiei Republicii Socialiste România. Are lucrări în domeniul teoriei mulţimilor şi al aplicaţiilor ei în topologie, al teoriei funcţiilor de o variabilă reală, al numerelor trans-finite, al ipotezei continuului, axiomei lui Zermelo etc. împreună cu matematicienii polonezi Z. Janiszewski şi S. Ma-zurkiewicz, a fundat în 1920 revista „Fundamenta Mathe-maticae“, consacrată teoriei mulţimilor şi aplicaţiilor ei. Op. pr.: „Lecţii asupra numerelor transfinite“ (1928), „Topologie generală*1 (1934), „Numere cardinale şi ordinale*1 (1938). Sierra Leone, stat în Africa de vest, situat pe coasta Oceanului Atlantic, intre Guineea şi Liberia. Suprafaţa: 72 326 km2. Populaţia: 2 183 000 loc. (1963), formată din numeroase grupuri etnice. Capitala: Free-town. Limba de stat: engleza, în nord cuprinde o porţiune din podişul leono-liberian, puternic fragmentat, şi prelungiri ale masivului Fouta-Djal-lon. Partea vestică şi sudică este o cîmpie joasă aluvială. Climă subecuatorială. cu vară ploioasă şi iarnă secetoasă. în sud, pe mici porţiuni, cresc păduri tropicale, pe ţărm man-grove, iar în interior se întind savane şi savane cu păduri. Zăcăminte de minereu de fier, aur, diamante, cromite, bauxită etc. Ţară agrară în curs de dezvoltare. Peste 30% din populaţia activă lucrează în agricultură. Se cultivă palmieri de ulei, arbori de cacao şi de cafea, arahide (pentru export) şi orez, mei, sorg, manioc, porumb (pentru consumul intern). Este dezvoltată industria extractivă, dominată de capitalul monopolist englez. Există mici întreprinderi ale industriei alimentare şi uşoare şi o întreprindere de şlefuire a diamantelor. Se ex- SIERRA MADRE 390 SIFILIS portă minereu de fier, diamante, aromite (4/5 din volumul exportului), copra, cafea, cacao, nuci de cola, se importă produse industriale şi alimentare. — Istoric. Teritoriul S.L. a fost locuit din timpuri străvechi. In sec. al XV-lea şi-au făcut apariţia în S.L. portughezii, iar în sec. al XVI-lea englezii; aceştia din urmă au ocupat-o treptat, transformînd litoralul în colonie (1808), iar teritoriul din interior în protectorat (1896). In urma intensificării luptei anticoloniale după cel de-al doilea război mondial, Anglia a fost nevoită să acorde, în 1961, independenţa ţării. S.L. este membră a Comunităţii Britanice de Naţiuni. Şeful statului este suveranul Marii Britanii, reprezentat de un guvernator general. Organul suprem legislativ este Camera Reprezentanţilor, aleasă pe timp de cinci ani. S-L. întreţine relaţii diplomatice cu Republica Socialistă România. Partide politice: Partidul popular (partid de guvernămînt), Congresul general. Sierra Madre, sistem muntos în America de Nord (Mexic şi Guatemala), format din mai multe lanţuri montane care înconjură Podişul Mexican. Climă tropicală (etajată) montană, uscată spre podiş şi umedă spre oceane. Formaţii vegetale xero-file în nordul sistemului muntos şi de păduri tropicale, care trec spre păduri de conifere, în sud. S.M. de Est, format din mai multe culmi paralele, care se întind pe circa 800 km lungime (de la nord — nord-vest spre sud— sud-est), este alcătuit din calcare, gresii şi lave vulcanice. Versantul estic este abrupt, dominînd cu circa 1 500 m cîmpia litorală (Golful Mexic). Versantul vestic coboară domol spre Podişul Mexican. Altitudinea maximă: 3664 m (vîrful Pena Ne-vada). S.M. de Vest, format din culmi paralele, care se întind pe 1 300 km lungime (de la nord-vest spre sud-est), este alcătuit din şisturi cristaline, calcare, . gresii şi lave vulcanice; fragmentat de văi-canion. Altitudinea maximă: 3 150 m (vîrful Chorreras). S.M. de Sud, situat la nord de istmul Tehuan-tepec, pe ţărmul Oceanului Pacific; numeroşi vulcani. Altitudinea maximă: 4 211 m (vulcanul Tajamulco, în Guatemala). Sierra Maestra, lanţ muntos în sud-estul insulei Cuba; printr-un abrupt, domină litoralul oceanic. Altitudinea maximă: 2 560 m (vîrful Tur-quino). Zăcăminte de minereuri de fier, cupru, mangan etc. Sierra Morena, lanţ muntos în sudul Spaniei, cuprins între fluviile Guadalquivir (la sud) şi Guadiana (la nord); reprezintă o întinsă peneplenă, cu cîteva creste muntoase, cu versantul sudic abrupt. Altitudinea maximă: 1 325 m. Climă mediteraneană de munte. Formaţii vegetale de tip ma-quis. Importante exploatări de cărbune (Puertollano, Penar-roya), de cupru (Rio Ţinto), de plumb, de mercur etc. Sierra Nevada [siera na-vâd?], lanţ muntos în vestul S.U.A., cuprins între depresiunea internă a Californiei şi podişul Marelui Bazin. Este orientat de la nord-vest spre sud-est şi se întinde pe circa 750 km, reprezentînd un horst format din granodiorite, asimetric ridicat. Versantul vestic este abrupt şi domină depresiunea internă a Californiei cu circa 1 500 m. Versantul estic, mai lin, coboară treptat spre Marele Bazin. Vîrfurile sînt peneplenizate şi păstrează urme de glaciaţie cuaternare. S.N. este o regiune cu seismicitate ridicată. Are numeroase izvoare termale şi vulcani noroioşi (la baza versantului estic). Altitudinea maximă: 4 418 m (vîrful Whitney). Climă de tip mediteranean-montan, cu precipitaţii mai ales iarna. Versantul vestic, mai umed, este acoperit cu păduri de foioase şi conifere, iar cel estic, mai secetos, cu păduri rare de pin. Pajiştile alpine ocupă înălţimile de peste 3 000 m. In S.N. se află cîteva importante rezervaţii naturale (Kings Ca-nyon National Park, Yosemite National Park). Sierra Nevada, masiv muntos în sudul Spaniei, alcătuit din roci cristaline, dolomite şi calcare. Relief variat, cu forme rotunjite şi cu cîteva vîrfuri ascuţite de tip alpin. Altitudinea maximă: 3 478 m (vîrful Mulhacen). Sieyes fsieiesj, Emmanuel Joseph (1748—1836), om politic francez, abate, participant la revoluţia franceză din 1789 — 1794, unul dintre conducătorii girondinilor. A devenit cunoscut prin broşura „Ce este starea a trîia?“ (1789), un adevărat program politic al burgheziei franceze. în timpul reacţiunii termidoriene a fost unul dintre autorii Constituţiei din 1795, care consfinţea puterea marii burghezii. Membru al Directoratului, a contribuit la organizarea loviturii de stat de la 18 Brumar (1799) a lui Napoleon Bonaparte, care l-a numit membru al Consulatului, iar apoi senator. în timpul Restauraţiei, S. a trăit în emigraţie. sifilis (de la Sijilus, eroul unui poem scris de Fracastoro în 1530; MED.), boală veneriană contagioasă, transmisă de obicei prin contact direct, prin SIFLANT 391 SIGHETUL MARMAŢIEI obiectele utilizate de o persoană infectată sau, în cazul s. congenital, prin infectarea pe cale sanguină a fătului în cursul vieţii intrauterine. Medicina antică nu a cunoscut această boală. Unii istorici susţin că s. a fost importat din America, deoarece după descoperirea Americii au apărut primele cazuri de s. în Europa. Datorită observaţiilor şi studiilor făcute de diferiţi specialişti, S. a fost delimitat ca boală specifică, foarte contagioasă, provocată de un agent patogen descoperit în 1905 de Schaudinn şi Hoffmann. Agentul patogen al bolii este spi-rocheta T reponema pallidum. în evoluţia s. se disting trei perioade. Perioada primară, caracterizată prin a-pariţia şancrului sifilitic, după 10—60 de zile de la contactul infectant (situat cel mai des pe organele genitale), şi prin adenopatie regională. Perioada secundară se caracterizează prin manifestări cutanate (erupţie rozeolică, sifilide care se ulcerează şi apoi se pigmentează), mucoase (eri-tem, eroziuni, plăci mucoase), poliadenopatie, cefalee, căderea părului. Leziunile cutanate şi cele de pe mucoase sînt foarte contagioase. Perioada terţiară apare tardiv şi se manifestă prin leziuni distructive, mutilante (gomele sifilitice), localizate pe piele sau în diferite organe: ficat, splină, stomac etc. O formă deosebită o constituie s. nervos, care se manifestă tardiv, prin boli ca tabesul, paralizia generală progresivă etc. S. congenital, numit altădată ereditar, apare la copil după o naştere prematură, prezentînd la început manifestări cutanate, mucoase, viscerale, osoase, senzoriale, iar tardiv (după 8—18 ani) gome şi sifilide. în afara diagnosticului clinic este utilizat cel sero-logic (reacţia Bordet-Wasser-mann, teste de floculare). Incidenţa şi gravitatea s. au scăzut mult în urma introducerii tratamentului cu bismut, arsen şi în special cu penicilină. în ţara noastră, măsurile de control şi tratament au dus la scăderea simţitoare a morbidităţii acestei boli. Sin. lues. siflântă(lat. siflare „a sufla *; LINGV.), consoană c o n- s t r i c t i v ă dentală, caracterizată prin zgomotul produs de aerul care se scurge de-a lungul unui canal strîmt format prin atingerea vîrfului limbii de cele două şiruri de dinţi sau numai de dinţii incisivi inferiori (ex., în română, s, z sînt consoane s.). V. şi s i b i 1 a n t ă. sifon 1. Tub curbat în formă de U răsturnat, folosit pentru mutarea unui lichid de Ia un nivel hidrostatic superior la un nivel inferior, trecînd peste un obstacol care împiedică scurgerea liberă a lichidului. S* începe să funcţioneze numai atunci cînd este umplut cu lichid în ambele ramuri pînă sub nivelul superior. 2. Tub curbat în formă de U, montat pe o conductă cu scopul de a împiedica, datorită apei pe care o conţine, trecerea aerului dintr-o parte într-alta. 3. Butelie cu pereţi groşi, folosită pentru păstrarea şi debitarea sub presiune a apei acidulate cu bioxid de carbon. 4. Apă gazoasă obţinută prin saturarea cu bioxid de carbon, sub presiune, a apei potabile. sifonofore (ZOOL.), ordin de celenterate hidrozoare coloniale, caracterizate printr-un înalt grad de diferenţiere şi specializare morfofiziologică a indivizilor care alcătuiesc colonia (v. şi polimorfism (2)). aceasta fiind astfel echivalentă fiziologic cu un individ. Colonia pluteşte la suprafaţa apei datorită unui individ care are o glandă gazogenă (pneumato-for) şi se deplasează prin contracţia unor indivizi numiţi nectozoizi; unii digeră hrana (gastrozoizii), alţii apără colonia (dactilozoizii), iar alţii produc elementele sexuale ( go-nozoizii). Numeroase specn de S. trăiesc în Marea Mediteranâ şi în Oceanul Atlantic. Siger de Brabant [sije dd braba] ( ? —c. 1282), filozof medieval de origine olandeză, profesor la Universitatea din Paris, cel mai de seamă reprezentant al a v e r r o і s-m u 1 u і occidental. A susţinut caracterul necreat şi etern al lumii şi al materiei, a negat intervenţia în Гите a divinităţii şi nemurirea sufletului. A fost un adept al teoriei adevărului du-b 1 u. Tezele sale au fost condamnate de biserică în 1270 şi 1277. Siger de Brabant a murit (sau a fost ucis) în temniţele inchiziţiei. Sighet, raion administrativ în reg. Maramureş, cu reşedinţa în oraşul regional Sighetul Marmaţiei. 57 810 loc. (1965). Exploatarea şi prelucrarea lemnului (Sighetul Marmaţiei, Cîmpulung la Tisa), industrie textilă şi alimentară. Pomicultură (meri ionatan), culturi de cartofi şi creşterea animalelor. Sighetul Marmaţiei, oraş regional în reg. Maramureş, reşedinţă de raion, situat pe valea Tisei. 28 260 loc. (1965). Industrie de prelucrare a lemnului (Combinat de industriali zare a lemnului producător de mobilă, cherestea etc.). textilă (tricotaje, covoare), alimentară şi a materialelor de construcţie. Monumente istorice (biserica reformistă, sec. XIV-XVI). Muzeu raional, cu o valoroasă colecţie de artă populară. Sighetul Marmaţiei. Combinatul pentru industrializarea lemnului SIGHIŞOARA 392 SIGNAC к к Ч rT^^'xd//! Ь'гг-І îfvr * :V^;tnn^>- vjU .4£vV Шь * r«;,-з V -£••' & (к л* t Sighişoara. Turnul cu ceas Sighişoara, oraş regional în reg. Braşov, reşedinţă de raion, situat pe valea Tîrnavei Mari. 24 420 loc. (1965). Industrie alimentară, textilă (ţesături de bumbac şi lînă), a sticlei şi porţelanului (complex de faianţă şi sticlă), a materialelor de construcţie (plăci de azbociment, ţiglă etc.), constructoare de maşini (utilaje şi piese de schimb pentru industria uşoară), reparaţii metalice.— Istoric. Pe locul actualului oraş a existat o aşezafe dacică, apoi un castru roman, care şi-a continuat existenţa şi în timpul mi-graţiunii popoarelor. Prima atestare documentară a aşezării este din 1280, sub numele de Cos-trum Sex. La mijlocul sec. al XlV-lea, castrul se transformă în oraş, menţionat în 1367 sub numele civitas de Segusivar. In S. se păstrează cea mai frumoasă cetate medievală orăşenească din ţara noastră. Desfăşurate în jurul dealului cetăţii, zidurile de apărare, lungi de aproape 1 km, sînt prevăzute cu 14 turnuri, unele de o mare frumuseţe arhitectonică (Turnul cu ceas, Turnul cosi-torarilor). în cetate se mai păstrează aproape intact vechiul ansamblu urbanistic, cu străzi înguste şi case de locuit de sute de ani, cu tencuieli divers colorate, care dau oraşului un aspect pitoresc. Dintre monumentele importante amintim Biserica din Deal (sec. XIV-XV), cu arhitectură gotică, decorată cu picturi murale, Biserica mănăstirii (sec. XV-XVI), Biserica ortodoxă (1796). în Turnul cu ceas este instalat muzeul raional, cu o bogată colecţie de istorie şi artă feudală ilustrînd trecutul oraşului. — Raionul S., cu 50 360 loc. (1965). Exploatări de gaz metan (Noul Săsesc, Nadeş). Industrie a materialelor de construcţie, sticlă şi faianţă (Sighişoara, Albeşti), alimentară, textilă. Culturi de cereale, de cartofi şi de plante industriale (floarea soarelui, hamei). Creşterea animalelor pentru carne şi lapte. sigillaria (PALEONT.), gen fosil de criptogame vasculare din ordinul licopodialelor. Erau arbori cu o înălţime de peste 30 m, cu diametrul aproximativ de 1 m; tulpina avea scoarţa brăzdată de şanţuri longitudinale, pe care se vedeau cicatricele frunzelor în forma unor Sigillaria peceţi (de aici şi numele genului). A trăit din carboniferul inferior pînă în permianul inferior. în Republica Socialistă România sigillaria a fost găsită în depozitele carbonifere din Banat. sigilografie (IST.) v. sfra-gistică. Sigismund I de Luxemburg, rege al Ungariei (1387— 1437), rege (1410-1437) şi împărat al Imperiului german (1433—1437) şi rege al Boe-miei (1420—1437). A fost unul dintre conducătorii cruciadei împotriva turcilor, care s-a terminat prin dezastrul de la Nicopole (1396). Ca rege al Boemiei a susţinut lupta papalităţii împotriva mişcării husite. A încheiat cu Polonia la Lu-blau (1412) tratatul de împărţire a Moldovei şi a anexat Severinul (1419). Pericolul iminent al expansiunii turceşti spre Ungaria l-a determinat să întreţină însă relaţii de bună vecinătate cu Mircea cel Bătrîn şi Dan al II-lea, ajutîndu-i împotriva turcilor sau împotriva pretendenţilor la domnie. Sigismund al II-lea August, rege al Poloniei şi mare cneaz al Lituaniei (1548— 1572). A participat la războiul livonian (1558—1583) şi a încheiat Uniunea de la Lublin (1569), care unea regatul Poloniei şi marele cnezat al Lituaniei într-un singur stat. siglă, prescurtare convenţională, formată din litera iniţială sau din grupul de litere iniţiale ale titlului unei lucrări citate (ex. s. VR indică revista „Viaţa românească**). „Siglo" („El~“), organ de presă al Partidului Comunist din Chile. înfiinţat în 1940, apare zilnic Ia Santiago. Signac [sinăc7, Paul (1863— 1935), pictor şi teoretician de artă francez, unul dintre principalii corifei ai neoimpre-sionismului. în scrierea sa „De Ia Delacroix la neoim-presionism**, S. a teoretizat principiile diviziunii tonurilor care stau la baza artei sale. în peisajele şi compoziţiile sale, S-a aplicat aceste principii, des-compunînd suprafeţele în tuşe mărunte de culoare pură („Notre-Dame de Paris**, „Le Pont-Neuf**, „Le Port Saint-Nicolas**, „Venise**, „Petit An-dely“ etc.). A fost un remarcabil acuarelist. Este reprezentat prin acuarele la Muzeul de artă al Academiei Republicii Socialiste România. SIGNATURĂ 393 SIKELIANOS signatură (POLIGR.), cifră de ordine tipărită pe fiecare pagină de la începutul colii de tipar, care serveşte la adunarea colilor în ordinea impusă de lucrare. Signorelli [sinorelli], Luca (zis şi Luca da Cortcna) (c. 1450 —1523), pictor italian din şcoala florentină, unul dintre marii reprezentanţi ai Renaşterii. Elev al lui P i e r o d e 1-1 a F r a n c e s c a, S. s-a afirmat de timpuriu prin deplina cunoaştere a anatomiei umane, prin îndrăzneala compoziţiilor, prin realismul viguros şi dramatic, fiind considerat pe drept cuvînt ca un precursor al lui Michelangelo. Excelent freschist, S. a terminat decoraţia începută de căţre Fra Angelico da Fiesole în catedrala din Orvieto (1499— 1502), a pictat „Istoria lui Moise“ în Capela sixtină. A executat de asemenea numeroase tablouri („Şcoala lui Pan“, „Sfîn-ta familie‘\ ,;Martiriul sf. Se-bastian" etc.). signorie (ital. signoTe „domn“) 1. Formă de guver-nămînt instituită în unele oraşe italiene în evul mediu tirziu şi în Renaştere. S-a caracterizat prin concentrarea puterii în mîinile unei singure persoane. Viageră în majoritatea cazurilor, s. a fost legitimată la sfîrşitul sec. al XIV-lea şi la începutul celui de-al XV-lea, de autoritatea papală sau de cea imperială, transformîndu-se I în principat. 2. Organ de con-’ ducere în unele oraşe-republici i italiene în evul mediu (ex. i Florenţa), ales dintre membrii j de vază ai breslelor, j signum x (MAT.), funcţia * egală cu — 1 pentru x strict y r 0 1 J Signum x j| negativ, cu 0 pentru *=0 şi cu l [: pentru x strict pozitiv. Signum |;=jr se notează prescurtat sgn x / sau sign x. jl siguranţă (TEHN.) 1. Organ j{ de maşină, dispozitiv sau apa- rat care, intercalat în circuitul unui sistem tehnic, îl protejează împotriva acţiunii dăunătoare a suprasolicitărilor sau îl împiedică să se desfacă ori să se deplaseze în timpul funcţionării (ex. şplinturi, inele de sîrmă, şaibe, contra-piuliţe, valve etc.). — S. electrică, aparat de protecţie a echipamentelor şi instalaţiilor electrice contra supracurenţi-lor, în special contra curenţilor de scurtcircuit, cu rolul de a întrerupe automat circuitul electric în care este instalat cînd curentul din circuit depăşeşte într-o anumită măsură valoarea sa nominală. Se folosesc s.e. fuzibile, care întrerup circuitul prin topirea unui conductor metalic, şi s.e automate, care întrerup circuitul printr-un sistem de contacte acţionate electromagnetic. 2. Siguranţă de funcţionare, capacitate a unui sistem tehnic sau a unui element component al acestuia de a fi utilizat, un timp cît mai îndelungat, în scopul pentru care a fost construit, determinată de un ansamblu de calităţi care condiţionează comportarea sa la eventuala apariţie a unor defecţiuni ale sistemului în exploatare. Problema măririi s. de/, a sistemelor tehnice prezintă o importanţă crescîndă, în special datorită răspîndirii mecanizării complexe şi a automatizării în diferitele ramuri ale activităţii umane. Importanţa ei este determinată de faptul că o s. de /. nesatisfăcătoare duce la dese întreruperi ale funcţionării instalaţiilor, la avarii şi cheltuieli mari de întreţinere pentru piesele de rezervă şi reparaţii (se poate ajunge ca uneori cheltuielile anuale de exploatare să depăşească valoarea investiţiilor, ceea ce este foarte dăunător pentru economia naţională). In legătură cu aceasta, se conturează în prezent o nouă disciplină ştiinţifică, numită teoria fiabilităţii sau a reliabilitâţii, care se ocupă cu studiul măsurilor generale ce trebuie respectate la proiectarea, încercarea, fabricarea, recepţia şi ex- Siguranţă fuzibîlă ploatarea sistemelor tehnice pentru a se asigura eficienţa maximă a utilizării lor. Sigwart [zigvart], Christoph (1830—1905), filozof neokantian şi logician german. Tratatul său de „Logică** (2 voi., 1873—1878) concepe logica în spirit psihologizant, dar are meritul de a o lega strîns de gnoseologie. SiHleanu, Alexandru (1834 — 1857), poet român romantic. S-a născut la Bucureşti. în timpul studiilor la Paris a redactat, împreună cu Al. Odobescu şi G. Creţeanu, ziarul „Junimea română'* (1851). Volumul „Armonii intime** (1857) cuprinde meditaţii, reverii şi balade, dominate de sentimentul fantasticului şi al macabrului. în satira „Cişmegiul“, Al. Sihleanu vădeşte notabile aptitudini de polemist. Sihote Alin, lanţ muntos în estul Siberiei, cuprins între Marea Japoniei, rîul Ussuri şi cursul inferior al Amurului, orientat de la sud-vest spre nord-est, pe o lungime de 1 200 km. Altitudinea maximă: 2 078 m. Climă cu influenţe musonice. Păduri de conifere (în nord) şi de foioase (în sud). Sikelianos, Angelos (1884 — 1951), poet neogrec, reprezentant de seamă al simbolismului în Grecia. înrudit cu D’Annunzio prin sensibili- tate şi cultul mistic al naturii, S. a fost un estetizant, tributar ideologiei lui Nie- tzsche şi doctrinei presocratice a orfismului (volumele „Vizionarul44, 1909; „Prolog vieţii*4, 1915—1917; „Discurs delfic**, 1927). A mai scris tragedii („Sibilla*4, 1944; „Dedal în Creta4*, 1943; „Hristos la Roma“, 1946), caracterizate SIKHI 394 SILFI printr-un limba) vibrant, patetic, nu lipsit de retorism. sikhi (şichi) (sanscrită sikh ,,cler“) adepţii unei secte mistice apărute în urma contactului hinduismului cu islamul, întemeiată de Nanak din Punjab (1469— 1538). Comunităţile sik-hilor au avut Ia început un caracter antifeudal deschis, dar, cu timpul, conducătorii lor au devenit ei înşişi feudali. Statul sikh, format în Punjab la mijlocul sec. al XVIII-lea, a fost desfiinţat în 1849, în urma cuceririi lui de către englezi. Centrul religios al sectei este templul din Amri-tsar (Lacul de nectar). Sikkim, principat în munţii Himalaia, în nord-e&ul Indiei, protectorat indian. Suprafaţa: 7 104 km2 (după alte surse 7 298 km2). Populaţia: 161 000 loc. (1961). Centrul administrativ: Gangtok. Situat pe pantele sudice ale Himalaiei Mari, teritoriul S. are în general altitudini peste 1 500 m, culminînd în vîrful Kanchen-junga (8 573 m). Climă sub-ecuatorială montană foarte umedă. Vegetaţia: păduri de conifere şi foioase, păşuni alpine. Zăcăminte de cupru. Se cultivă orez, mei, porumb, grîu, secară, pomi fructiferi; se cresc bovine, ovine, iaci. Sînt dezvoltate meşteşugurile. Sikorski, Wladyslaw (1881 — 1943), om politic şi general polonez. A fost prim-ministru şi ministru de interne (1922— 1923), ministrude război (1924 -1925), iar între 1939 şi 1943 şeful guvernului polonez constituit în emigraţie (mai întîi cu sediul în Franţa, apoi, din 1940, la Londra) în timpul celui de-al doilea război mondial. silabă (L1NGV.), segment fonetic (al cuvîntuîui, care poate uni însă şi elemente din cuvinte diferite), alcătuit dintr-un fonem sau dintr-un grup de foneme pronunţate printr-un singur efort expirator. Centrul s. este de obicei o vocală (în jurul căreia se pot grupa consoane .sau semivocale), dar poate fi şi o consoană, mai ales so-nantă. Limita dintre s. în fluxul vorbirii este adesea greu de precizat, de aceea despărţirea în scris în s. este mai mult sau mai puţin convenţională şi diferă de Ia 0 limbă la alta. In limba română, cuvintele au un număr diferit de silabe. — S. deschisă, silabă care se termină într-o vocală (ex. s. din cu-vîntul ma-te-ma-ti-că). —5. închisă, silabă care se termină în consoană (ex. s. din cuvîn-tul seg-men-tat). silani (CHIM.), combinaţii ale siliciului cu hidrogenul. Corespund formulei generale Sin ^2n+2 (*n care n are valori de la 1 la 6). Se obţin prin tratarea siliciurii de magneziu cu acid clorhidric. Primii doi termeni ai seriei (monosilanul, disilanul) sînt gaze, următorii lichide. S., deşi au formule analoge cu ale hidrocarburilor saturate din seria parafinică, sînt mult mai nestabili şi mai reactivi decît termenii para-finici corespunzători. In contact cu aerul se aprind spontan. sileni (în mitologia greacă), nume generic dat satiri- 1 o r bătrîni; alteori acest nume desemnează un anumit personaj, considerat învăţătorul zeului Dionysos şi care, sub o înfăţişare grotescă, ascunde o înţelepciune ironică. silepsă (lat. syllepsis, din gr. syllepsis „figură retorică**), construcţie sintactică în care acordul cuvintelor se face nu după normele grahiaticale obişnuite, ci după ideea care predomină în minte (ex.: Un grup de elevi au vizitat expoziţia). silex (lat. silex „cremene**; PETROGR.), formaţie silicioasă de formă lenticulară, cu dimensiuni reduse, care ia naştere în roci calcaroase. Are culoarea cenuşie-gălbuie, spăr- tura concoidală şi duritatea ridicată. Este constituit din silice foarte fin cristalizată sau amorfă şi se separă uşor din masa rocilor înconjurătoare. S. a fost folosit în epoca de piatră pentru confecţionarea armelor şi uneltelor. Silezia, regiune în Europa centrală, în cursul superior al Odrei şi Vistulei, pe teritoriul Poloniei (cea mai mare parte) şi Cehoslovaciei (partea sudică). In sud şi sud-vest se întind Carpa-ţii şi Sudeţii şi dealuri submon-tane, în partea centrală şi nord-vestică cîmpia Sileziei, iar în est şi nord-est o zonă deluroasă. Mari zăcăminte de huilă, lignit, minereu de fier, poli-metale, sare. — Istoric. Populată în antichitate de ramura apuseană a slavilor, S. a intrat în 990 în componenţa statului feudal timpuriu polon, iar în 1138, în condiţiile împărţirii statului polon între urmaşii lui Boleslav al III-lea, S. a revenit fiului mai mare al acestuia, Vladislav al II-lea. In sec. al XlV-lea, S. a trecut la Cehia, unde domnea dinastia germană de Luxemburg, în 1526, S., împreună cu Cehia, a căzut în stăpînirea Habsbur-gilor austrieci, iar în 1742, în urma războiului de succesiune la . tronul Austriei, o mare parte a S. a fost alipită la Prusia, în timpul stăpînirii de către Prusia s-a intensificat colonizarea germană a S., începută încă din sec. al XlII-Iea. In 1844 a avut Ioc răscoala texti-liştilor silezieni, prima mare acţiune a proletariatului din Europa centrală. în urma tratatului de pace de Ia Versailles (1919), o mare parte a S. a rămas în stăpînirea Germaniei, o parte a revenit Poloniei (Silezia Superioară), iar o mică parte Cehoslovaciei. In cursul celui de-al doilea război mondial, întreg teritoriul S. a fost cotropit de trupele hitleriste. In baza Conferinţei de la Potsdam (1945), teritoriile poloneze aflate sub stăpînirea germană au fost restituite Poloniei, graniţa apuseană a Poloniei devenind Oder-Neisse. silfi (în mitologia popoarelor germanice), duhuri aeriene, uşoare, foarte agile, fără reprezentare precisă. Spirite năz- | SILICAGEL j drăvane, necăjesc oamenii cu | glumele lor, dar adeseori le ; vin într-ajutor pe neaşteptate. ! Oberon, din „Visul unei nopţi de vară" de Shakespeare, era li regele silfilor. Corespondentul | lor feminin erau silfidele. silicagel (CHIM.), produs 1 granular, cu porozitate mare, | obţinut prin deshidratarea gelu-I lui de bioxid de siliciu în anu-. mite condiţii. Se utilizează în ), tehnică ca adsorbant şi ca ; purtător de catalizatori. Se mai | numeşte gel de silice. silicatâre (IND. EXTR.), pro-; cedeu de consolidare şi de imper-I meabilizare a pereţilor săpătu- i rilor şi galeriilor, a terenurilor de fundaţie etc., care constă | în injectarea în pămînt a unei I soluţii de silicat de sodiu şi !’ a unei soluţii de electrolit (de : obicei clorură de calciu). Cele >; două soluţii reacţionează şi ii formează un gel de silice, care j: consolidează şi impermeabili-; zează pămîntul. j silicâţi (CHIM., MINER.), . compuşi oxigenaţi ai siliciului cu I metale, obţinuţi în general prin topirea bioxidului de siliciu cu ' oxizi metalici. S. naturali alcă-j tuiesc una dintre cele mai ) importante clase de minerale, i Scoarţa terestră este formată preponderent din s., care iau i naştere îndeosebi prin crista-j lizare din magme sau prin ; procese de metamorfism. S. , sînt transparenţi sau trans-! lucizi, incolori sau coloraţi j parţial, în funcţie de compo-i ziţia lor, cu luciu sticlos, gras I sau sidefos, caracterizaţi în-\ deobşte printr-o mare duri-I tate şi un punct de topire j ridicat. în reţeaua lor crista-Ji lină se disting anioni cu struc-| turi variate. Cel mai simplu | anion, SiO\~• întîlnit în oli- 11. li vină, granaţi, epidot etc., are o !| structură tetraedrică în care ■î atomul de siliciu este legat i covalent de patru atomi de |j oxigen. Prin unirea tetraedrelor de SiOA între ele în moduri : idiferite, rezultă anioni inelari i (ex. la turmalină, berii), anioni }; în lanţ (ex. la piroxeni), în benzi (ex. la amfiboli), în strate (ex. la <\ mice) sau în reţea tridimensională (ex. la feldspaţi). S. j naturali sînt folosiţi ca materie j iprimă în industria ceramică, a 395 cimentului, în industria chimică etc. Au şi alte utilizări variate datorită unor proprietăţi specifice (ex. talc, azbest, muscovit etc.) sau calităţii de piatră preţioasă şi semipre-ţioasă (ex. topaz, berii, granat, turmalină, zircon, amazonit, piatra lunii etc.). — Silicat de sodiu, combinaţie obţinută prin topirea bioxidului de siliciu cu hidroxid sau carbonat de sodiu. în topitură au fost identificaţi următorii compuşi: Na2Si03, NaASiOA, Na6Si207 şi Na2Si2Os. Are aspectul sticlei obişnuite. în anumite condiţii de presiune şi de temperatură e solubil în apă, formînd o soluţie foarte vîscoasă. Se numeşte şi sticlă solubilă. silice (CHIM.) v. bioxid de siliciu. silicicole, plante adaptate la sol bogat în bioxid de siliciu (ex. hrişcă, pirul, secara, sal-cîmul). siliciere (METAL.), operaţie termochimică prin care siliciul difuzează în stratul superficial al. unor piese de oţel sau de fontă pentru a le face mai rezistente la coroziune în anumite medii, la oxidări la temperaturi înalte (pînă la 700— 750°C) şi Ia uzură. Se mai numeşte, impropriu, silicizare. silicifiere (PETROGR.), proces natural de îmbogăţire relativă în siliciu a unei roci. S. se datoreşte îndepărtării unor compuşi dintr-o rocă sau aportului de bioxid de siliciu (Si02) din afară. Procesul de s. poate avea loc fie prin înlocuirea cu bioxid de siliciu a unor compuşi minerali sau organici, fie prin umplerea cu bioxid de siliciu a spaţiilor libere din roci (pori, crăpături etc.), fie simultan pe ambele căi. Cele mai răspîndite fenomene de s. sînt legate ^de migraţiu-nea diagenetică a bioxidului de siliciu în unele sedimente sau de activitatea vulcanică (ex. s. unor roci din reg. Maramureş şi Munţii Metaliferi). siliciu (CHIM.), Si. Element cu nr. at. 14; gr. at. 28,09; gr. sp. 2,33; duritatea 7; p.t. 1 410°C; p.f. 2 630°C. Este un metaloid din grupa carbonului. ' Se găseşte în natură sub formă de combinaţii cu oxigenul (bioxid de siliciu şi SILICOTERMIE silicaţi). Este elementul cel mai răspîndit după oxigen, alcătuind o pătrime din greutatea scoarţei Pămîntului. Se obţine prin reducerea bioxidului sau a halogenurilor de s. cu magneziu, aluminiu sau cărbune. S. se prezintă cristalizat în sistemul cubic, avînd structură analogă cu a diamantului, şi amorf (o stare mai fin dispersată a siliciului cristalin obişnuit). Nu se dizolvă în nici un dizolvant, cu excepţia unor metale topite. Din punct de vedere chimic este foarte puţin reactiv. La rece nu reacţionează cu apa şi nici cu acizii; reacţionează însă uşor cu hidroxizii alcalini, formînd silicaţi. în combinaţii are valenţa 4. S. de mare puritate se întrebuinţează la fabricarea dispozitivelor semiconductoare şi, sub formă de ferosiliciu, în metalurgie. siliconi (CHIM.), compuşi macromoleculari organo-sili-cici (polixiloxani), constituiţi din lanţuri sau cicluri de atomi de siliciu care alternează regulat cu atomi de oxigen, valenţele libere ale siliciului fiind saturate prin radicali organici (metil, fenil etc.): R R R i I 1 —Si— O—Si— O—Si— I I I R R R După structura chimică, respectiv după proprietăţi, s. se împart în s. fluizi sau uleiuri siliconice, elastomeri sau cauciucuri siliconice şi răşini siliconice. S. prezintă stabilitate termică mare, proprietăţi die-Iectrice deosebite, rezistenţă din punct de vedere chimic, hidrofobie etc. Au utilizări tehnice importante. S. fluizi se folosesc ca lubrifianţi, uleiuri de transformator, Ia protecţia unor suprafeţe împotriva aderenţei, iar elastomerii şi răşinile siliconice Ia confecţionarea cablurilor, a izolamen-telor, ca lacuri rezistente, la impregnarea unor ţesături pentru a le proteja împotriva apei etc. silicotermie (METAL.), proces de reducere a unor oxizi metalici greu reductibili, folosind ca agent de reducere sili- SILICOZĂ 396 SILOGISM ciul sau ferosiliciul fin pulverizat, amestecat cu oxidul respectiv. V. şi m e t a 1 o t e r-m i e. silicoză (MED.), boală pulmonară profesională care apare în urma inhalării prelungite (2—30 de ani) a pulberilor de bioxid de siliciu. Cel mai frecvent se îmbolnăvesc lucrătorii din industria minieră, de la carierele de materiale silicoase, din industria metalurgică, industria porţelanului, a sticlei etc. S. are o evoluţie progresivă spre scleroză pulmonară. In cursul evoluţiei bolii pot apărea complicaţii grave. Profilaxia s. este mai eficace decît tratamentul şi constă în suprimarea posibilităţilor de inhalare a pulberii de siliciu la locul de muncă (foraj umed, exhaustare, maşini de protecţie), control periodi’c al lucrătorilor etc. In Republica Socialistă România, profilaxia s. reprezintă una dintre principalele probleme de sănătate publică. siliculă (BOT.), s i 1 i c v ă mai scurtă, care are un perete fals despărţitor şi este caracteristică plantelor din familia cruciferelor (ex. 'traista-cioba-nului, hreanul, urda-vacii etc.). silicva (BOT.), fruct uscat dehiscent, caracteristic plantelor din familia cruciferelor (ridichi, varză etc.), alcătuit din două cârpele despărţite printr-un perete subţire de care se prind seminţele. silimanit (MINER.), silicat natural de aluminiu, cristalizat în sistemul rombic. Se prezintă sub formă de cristale aci-culare, dispuse în snopi. Este colorat mai ales în cenuşiu. Se întîlneşte în micaşisturi şi în gnaise, formate în condiţiile metamorfismului foarte intens (ex. 8. din cristalinul Carpaţi-lor Meridionali şi din nordul Dobrogii). Silistra, oraş în nordul R.P. Bulgaria, port pe Dunăre. 22 000 loc. (1960). Industrie alimentară, a mobilei, textilă, a materialelor de construcţie. silişte (în evul mediu în ţările române), denumire a locului pe care fusese sau pe care era aşezat un sat. silitră (CHIM.) v. azotat de potasiu. Silius Italicus, Titus Ca-tius (25—101 e.n.), poet epic roman. A ocupat multe funcţii de stat. Epopeea sa „Punica** are ca subiect cel de-al doilea război punic. Lipsită în general de originalitate, lucrarea cuprinde şi unele pasaje valoroase prin sentimentul patriotic care Ie străbate. Sillanpăâ [silanpe:], Frans Eemil (n. 1888), romancier finlandez de orientare umanistă, cel mai reprezentativ exponent al literaturii finlandeze contemporane. După începuturi care reflectă o concepţie pan-teistă („Viaţa şi soarele**, 1916), S. zugrăveşte în spiritul „realismului magic** şi într-un cadru natural feeric viaţa grea a ţăranului finlandez, analizată mai multdintr-un unghi psihologic decît social („Sfînta mizerie** 1919, trad. rom. 1957). Accentuarea trăsăturilor unui lirism delicat, deschis la poezia naturii, este caracteristică creaţiei ulterioare („Moartă de tînără**, 1931; „Calea unui om“, 1932; „Oameni în noaptea de vară“, 1934; „Frumuseţea şi mizeria vieţii**, 1945). Premiul Nobel (1939). silnic (Glechoma), gen de plante erbacee din familia la-biatelor, caracterizate prin tulpini tîrîtoare şi flori albastre Silnic sau violete. Plantele din acest gen cresc prin locuri umede, prin livezi, păduri şi tufişuri umbroase şi sînt melifere. silogism (LOG.), raţionament deductiv prin care dintr-o judecată universală se derivă o nouă judecată prin intermediul unei a treia (ex. „Toate mamiferele acvatice sînt cetacee; toţi delfinii sînt mamifere acvatice; deci toţi delfinii sînt cetacee**). S. a fost descoperit de Aristotel, care a elaborat şi teoria lui completă. S. se mai numeşte silogism ca-tegoric, deoarece se compune numai din judecăţi de predi-caţie; el reprezintă, ca atare, tipul fundamental de inferenţă deductivă, fiindcă întruchipează deplin caracteristicile esenţiale ale deducţiei: a) operaţia logică este înfăptuită exclusiv în planul conceptelor şi b) concluzia derivă cu necesitate, pe această bază, din premise. Caracterul necesar al derivării în s. îşi găseşte fundamentul formal în axioma silogismului. S. se compune din trei judecăţi şi din trei termeni, fiecare îndeplinind funcţii diferite în raţionament. Ultima judecată, cu care se încheie operaţia logică, se numeşte concluzie, iar primele două, premise. Termenul care este predicatul concluziei („ce-tacee“) se numeşte termen major (notat P), iar cel care îndeplineşte funcţia de subiect în concluzie („delfinii**), termen minor (notat S). Al treilea termen („mamifere acva-tice“), care apare în ambele premise, dar nu şi în concluzie, mediază legătura dintre termenul major şi cel minor (termenii extremi) şi se numeşte termen mediu (notat M). Actul de mediere prin tranzitivitate, efectuat de termenul mediu, datorită naturii sale universale, constituie operaţia logică fundamentală caracteristică s. Premisa care conţine termenul major („toate mamiferele acvatice sînt ceta-cee“) se numeşte premisă majoră, iar cea care conţine termenul minor („toţi delfinii sînt mamifere acvatice**) premisă minoră. Premisele fiind adevărate, concluzia derivă din acestea cu necesitate ca adevărată numai dacă forma pe care o îmbracă s. este corectă. Corectitudinea formelor s. este consecinţa întemeierii lor în şi prin legile generale ale silogismului ca manifestare, la nivelul acestui tip de raţionament, -a cerinţelor principiilor (legilor) generale ale gîndirii. Legile generale ale s. se împart în legi privitoare la termeni şi legi care trebuie respectate în for- S1L0NE Rularea şi înlănţuirea judecăţilor componente. Legile ter-nrpnilor sînt: 1) orice s. corect arfe trei şi numai trei termeni; 2)! într-un s. corect, termenul mediu este distribuit cel puţin într-una din premise; 3) nici un termen nu este distribuit în concluzie dacă nu a fost distribuit în premise. Legile privitoare la judecăţi sînt: 1) orice s. corect are trei şi numai trei judecăţi; 2) într-un s. corect, o premisă este totdeauna afirmativă; 3) una dintre prfemise este totdeauna universală; 4) din două premise afirmative rezultă în mod necesar o concluzie afirmativă; 5) dacă o premisă este negativă, concluzia este în mod necesar negativă, iar dacă o premisă este particulară, concluzia este în mod necesar o judecată particulară. în funcţie de poziţia termenilor s. în premise, se deosebesc patru figuri silogistice, corectitudinea lor fiind garantată de legile speciale ale fiecărei figuri. încălcarea legilor s. duce în mod necesar la p a r a 1 o-g i s m e sau la sofisme. Forma concretă pe care o ia fiecare figură silogistică în funcţie de calitatea şi de cantitatea premiselor se numeşte mod silogistic. Se deosebesc 19 moduri corecte, pentru denumirea cărora sînt folosite cuvinte mnemotehnice. întru-cît numai modurile primei figuri silogistice sînt evident valide prin aceea că întruchipează nemijlocit axioma silogismului, validitatea celorlalte moduri se probează prin r e-ducere. Diversitatea formelor pe care Ie ia acest tip de raţionament deductiv, şi în primul rînd caracterul necesar al derivării concluziei din premise şi evidenţa imediată a derivării pentru raţiune, conferă s. maximă importanţă în demonstraţie. El constituie fundamentul prin care demonstraţia devine strictă, evidentă. Silo ne, Ignazio (pe numele adevărat Secondo Tranquilli) (n. 1900), scriitor italian. La început socialist, apoi comunist, şi-a renegat ulterior ideile politice, optînd pentru un democratism liberal. între anii 1930 şi 1945 a trăit în Elveţia, 397 unde a publicat principalele sale opere, dezvăluind critic adevărata faţă a Italiei fasciste. Cunoscute mai mult în străinătate decît în Italia, romanele sale zugrăvesc realist mizeria materială şi spirituală a ţărănimii din sudul Italiei („Fon-tamara“, 1930, trad. rom.; „Plinea şi vinul“, 1937, trad. rom.; „Sămînţă sub zăpadă“, 1945; „O mînă de mure“, 1952) şi aspecte din viaţa italienilor din Elveţia („Vulpea şi cameliile", 1960). Conduce publicaţia lunară „Tempo Presente“. siloz (CONSTR.), construcţie specială de beton armat, destinată depozitării pe termen Siloz lung a unor materiale (cereale, ciment, cărbune etc.) şi care este echipată cu instalaţii necesare pentru încărcarea şi descărcarea materialelor şi pentru asigurarea conservării acestora în bune condiţii (ex. instalaţii de transport, instalaţii de uscare etc.). S. este constituit din compartimente cu secţiune circulară, pătrată etc., cu înălţime mare, numite celule. Distribuirea materialului în celule se face cu ajutorul unor transportoare orizontale, montate la partea superioară a s.; ridicarea materialului de la partea inferioară la partea superioară a s. se face cu utilaje de transport pe verticală, montate într-un turn care se găseşte lîngă celule. silumin (METAL.), aliaj de aluminiu cu 4,5—13% siliciu, uşor (densitate 2,65), folosit fie ca prealiaj pentru elaborarea unor aliaje complexe de aluminiu cu siliciu, fie la obţinerea prin turnare a unor piese de formă complicată şi cu SILVAN IT rezistenţă mare la coroziune sau la temperaturi înalte. Tratat termic cu 0,5% magneziu şi cu 0,5% mangan, s. îşi îmbunătăţeşte proprietăţile mecanice. siluriân (STRAT.), a treia perioadă a erei paleozoice, considerată în trecut perioada a doua; este caracterizată prin apariţia a numeroase şi variate organisme. Flora siluriană este reprezentată prin alge calca-roase şi prin primele plante terestre (psilofitale), care apar spre sfîrşitul perioadei. în fauna s. se cunosc toate încrengăturile de nevertebrate, acum ivindu-se şi primele cordate. Dintre nevertebrate prezintă importanţă deosebită trilobiţii, nautiloidele, brahio-podele, coralierii tabulaţi şi te-tracoralierii, cistoidele, crino-idele, gigantostraceii etc. Cor-datele sînt reprezentate prin graptoliţi, fosile caracteristice principale, care se folosesc pentru separarea etajelor s., şi prin agnathe. Tot în s. s-au format depozite neritice, care predomină, batiale şi lagunare. Formaţiile s. apar în Europa, în regiunea scutului baltic, în insulele britanice, în zona ardeno-polonă, în Colinele Ti-man, în munţii Urali şi în cîteva regiuni din zona mediteraneană. în Republica Socialistă România, s. a fost găsit, prin foraje, în Podişul Moldovenesc, Cîmpia Română şi Dobrogea, unde apare şi la suprafaţă. în timpul s. s-a desăvîrşit orogeneza caledo-niană, începută în ordovician. în urma căreia a rezultat catena scandinavă. silvaner (VIŢICULŢ.), soi de viţă de vie originar din Germania, cu struguri de mărime mijlocie, cilindro-conici, uneori aripaţi, cu boabele dense şi cu pieliţa groasă. în ţara noastră se cultivă ca soi secundar, de mică răspîndire, în podgoriile din Transilvania şi din Banat. Se cunosc două varietăţi: s. roşu şi s. verde. silvanit (MINER.), telurură naturală de aur şi de argint (AuAgTe^y cristalizată în sistemul monoclinic; se prezintă sub formă de cristale alungite, alcătuind concreşteri cu aspect grafic. Are culoare cenuşie-argintie şi luciu metalic. în SILVANUS 398 SIMBOL Republica Socialistă România se găseşte în filoanele aurifere de la Săcărîmb şi Baia de Arieş (Munţii Metaliferi). Silvanus (lat. silva „pădure**), veche divinitate italică, Silvanus zeu al pădurilor şi al ogoarelor, confundat uneori cu Pan. Silvestru, numele a doi papi şi a doi contrapapi, dintre care cel mai cunoscut a fost papa S. al II-lea (Gerbert d’Aurillac) (999-1003), filozof şi matematician, unul dintre marii învăţaţi ai timpului său, profesor şi colaborator apropiat al împăratului german Otto al III-lea, cu sprijinul căruia a ajuns papă. S-a preocupat de organizarea bisericii catolice în Polonia şi în Ungaria. silvicultură 1. Ramură a economiei forestiere care cuprinde crearea, îngrijirea, regenerarea şi amenajarea patrimoniului forestier, tehnica plantaţiilor forestiere, a pepinierelor silvice şi a protecţiei pădurilor. Asigură materia primă pentru industria forestieră şi pentru alte ramuri industriale. V. şi pădure; economie forestieră. 2. Disciplină ştiinţifică pe care se bazează cultivarea şi conducerea arboretelor. Are ca obiectiv principal elaborarea metodelor şi procedeelor tehnice de sporire a producţiei forestiere şi tehnica plantării şi regenerării arboretului. Elaborează metodele de selecţie forestieră, de silvoame-lioraţii, de protecţie a pădurilor şi de cultivare a speciilor forestiere. Studiază creşterea şi dezvoltarea spe- ciilor forestiere, adaptate diferitelor condiţii pedoclimatice. silvină (MINER.), clorură naturală de potasiu (KCl), cristalizată în sistemul cubic, asemănătoare cu sarea gemă, cu care se găseşte de altfel împreună şi de care se deosebeşte uneori prin culoarea sa roz-roşie, precum şi prin gustul său sărat-amar astringent. împreună cu alte cloruri şi sulfaţi de potasiu şi de magneziu formează zăcăminte prin evaporarea apelor în lagune marine. Se utilizează la fabricarea îngrăşămintelor potasice, la extragerea potasiului ş.a. în Republica Socialistă România au fost recent descoperite zăcăminte de săruri de potasiu cu s. în împrejurimile oraşului Tîrgu-Ocna (reg. Bacău). sil voamelior aţii (SILV.), ansamblu de procedee şi de lucrări pentru îmbunătăţirea regimului hidrologic, prevenirea şi combaterea proceselor de degradare a terenului din patrimoniul forestier. S. stabileşte normativele tehnice după care se execută împăduriri şi lucrări ajutătoare, ca: tera-sări, consolidarea versanţilor şi a reţelei hidrografice torenţiale etc. silvostepă (geogr.) v. antestepă. sima (GEOL.), înveliş intern al Pămîntului, care, în concepţia lui Suess, se întinde de la adîncimea de 100 km pînă la 1 200 km şi care se presupune că este constituit în cea mai mare parte din compuşi ai siliciului şi magne-ziului. S. ar avea o densitate medie de 3,4. în concepţia actuală, s. ar corespunde mantalei superioare. Sin. perisferă. simbioză (gr. syn „împreună, cu“ şi bios „viaţă“; BIOL.), formă de convieţuire reciproc avantajoasă între două specii diferite de organisme, elaborată sub acţiunea selecţiei naturale. în s. pot fi: două plante (ex. o algă şi o ciupercă, în cazul lichenilor), o plantă şi un animal (ex. în ţesuturile unui vierme turbe-lariat trăieşte o algă) sau între două animale (ex. între crusta-ceele paguri şi actinii). simbol (gr. symbolon „semn de recunoaştere**), semn, o- biect sau imagine concretă (a unui obiect, a unei fiinţe), care reprezintă sau evocă altceva decît ceea ce este. Unele s. au o corespondenţă analogă cu obiectul simbolizat sau sînt într-un raport natural oarecare cu acesta (ex. crinul ca s. al purităţii, sceptrul ca s.al regalităţii, statuetele de femei din arta primitivă care semnifică fecunditatea). Prin încadrarea repetată în complexul unui sistem iconografic tradiţional, s. capătă o valoare de emblemă. S. poate exprima, prin asociaţie de idei, un ansamblu întreg de gînduri sau de sentimente, o stare de spirit etc. (ex. „Coloana infinită** a lui Brîncuşi simbolizează aspiraţia spre infinit), cărora le conferă mai multă generalitate, forţă şi adîncime. De aici marea forţă expresivă a s. şi larga lor utilizare, din cele mai vechi timpuri, în religie, artă şi literatură. Ca expresie concretă a unei corespondenţe intuite de artist între elementele de limbaj plastic (culoare, linie, lumină) şi universul psihic uman, s. capătă caracterul unui semn specific artistic, vehicul purtător al unei experienţe de viaţă. O înclinaţie pronunţată spre folosirea acestor s. se constată îndeosebi în unele curente ale artei şi literaturii moderne, ca simbolismul, expresionismul, suprarealismul şi abstracţionismul. Alte s. au un caracter convenţional şi sînt lipsite de orice conţinut evocativ. Aceste s., care sînt de fapt semne, sînt folosite pe scară largă în ştiinţă şi tehnică. De e-xemplu, cifrele sînt s. grafice ale numerelor; literele sînt s. grafice ale sunetelor articulate; semnele + , —, X etc. sînt s. ale operaţiilor matematice; Ag, C etc. sînt s. chimice; m, kg, W etc. sînt s. ale unor unităţi de măsură etc. S. grafice ale obiectelor pot păstra anumite trăsături generale ale acestora (ex. s. —|f— reprezintă un condensator electric). — S. chimic, mod convenţional de notare a atomilor elementelor chimice. S.c. se folosesc în scrierea formulelor şi a ecuaţiilor chimice; ex. H (hidrogen), He (heliu), Li (litiu) etc. — Simbolul lui Kronecker (MAT.), sistem de numere, 1MB0LICĂ notat Sij, 8j sau 8U, egale cu 1 4ac® 1 = j şi cu 0 dacă i =/=/. A dost introdus de matematicianul german Leopold Kro- necker (1823—1891); 8J{ constituie un tensor de-al doilea ordin mixt în orice sistem de coordonate. simbolică 1. Exprimare prin simboluri convenţionale ori prin analogie a unor idei sau a unor sentimente. 2. Teorie generală a simbolurilor. 3. Ramură a teologiei consacrată studiului comparativ al simbolurilor de credinţă ale diferitelor confesiuni. simbolism, curent în literatura mondială, programatic constituit între anii 1885 şi 1900, a cărui denumire derivă dintr-un manifest al poeţilor francezi supranumiţi „deca-denţi“, publicat de către Jean Moréas în „Le Figaro“ (1886). Printre înaintaşii s. se numără: Novalis, Tieck, E.A. Poe, Gérard de Nerval ş.a. Dintre precursorii s. se detaşează însă ca figură predominantă Baudelaire. în sonetul „Corespon-denţe“, acesta a iniţiat aşa-zisa „simbolică universală*4, potrivit căreia fiecare obiect din lumea reală ar fi apanajul sau mesagerul unei idei. Conform acestei viziuni idealiste, poetul este interpretul semnificaţiilor ascunse ale lumii prin intermediul obiectelor şi fenomenelor înconjurătoare, ale căror valori le descifrează cu intuiţia unui iniţiat. Pentru simbolişti, valori simbolice pot prezenta limbajul, cuvintele înseşi ca denumiri ale obiectelor, încărcate de sensurile acumulate de-a lungul timpurilor, de corelaţiile şi analogiile pe care le deşteaptă în memoria noastră afectivă, de sonorităţile şi armoniile lor specifice, de asocierea lor după anumite afinităţi discrete, care le conferă excepţionale calităţi de graţie, incantaţie şi sugestie, socotite de unii simbolişti ca virtuţi magice. După s., cuvintele au darul de a cumula calităţi senzoriale dintre cele mai diverse, astfel încît, prin ele, „culorile, miresmele şi sunetele îşi corespund**, întruchipînd laolaltă unităţi semnificative care oglindesc la- 399 tent unitatea ideală şi secretă a universului. Virtualităţile sintetice ale cuvintelor care formează obiectul căutărilor lor poetice i-au atras pe simbolişti spre cultivarea nu numai a sinesteziilor, dar şi a sincretismului ca ideal al unei arte absolute. Construirea propriu-zisă a curentului a fost precedată de apariţia aşa-zişilor „poeţi blestemaţi**: Rim- baud, Corbière, Mallarmé, Verlaine. Unii simbolişti s-au simţit atraşi de reprezentarea lumii în ceea ce are ea morbid, grotesc sau diform, trist şi crepuscular, au cultivat evaziunea în vis şi contemplaţia platonică, „ilu-minată**, a unei lumi transcendente ideale. Proveniţi în special din rîndurile intelectualităţii mic-burgheze, simboliştii s-au încadrat în spiritul general antiburghez, anticonformist, antinaturalist şi antiacademic, dar dezorientat, iluzoriu şi individualist, care a însufleţit întreaga „artă de avangardă** din ultimele două decenii ale secolului trecut, începînd chiar după înăbuşirea Comunei din Paris. Coborînd din romantism printr-o atenţie sporită acordată stărilor fluente de reverie, prin reflectarea fluxului conştiinţei, proprie în special muzicii, unii simbolişti au cultivat formele sintactice deschise, versul liber, mai adecvat acestor stări, şi o ritmică mai simplă, adaptabilă la mobilitatea mesajului lăuntric. Alţii au valorificat filonul intelectualist prin tehnica parnasiană a versificaţiei clasice, ducînd această artă cerebrală pînă la perfecţiune (St. Mallarmé, P. Valéry). S. a lărgit tematica poeziei prin investigarea unor zone de viaţă neexplorate (melancolia parcurilor autumnale, tavernele sordide, oraşul tentacular, spleenul şi nevrozele, nostalgia plecărilor), ca şi prin reconsiderarea celor cunoscute sub aspectul semnificaţiilor lor simbolice, nedescoperite pînă la el. Ostil, pe de altă parte, retorismului romantic, ca şi viziunii statice a parnasienilor, s., în toate variantele sale, a lărgit considerabil aria posibilităţilor artei literare, valorificînd la maximum nuanţele, aluzia şi SIMBOLISM forţa evocatoare a cuvintelor, virtualităţile lor muzicale, re-? zervele de subtilă şi rafinată expresivitate ale limbajului, practicînd uneori o orchestraţie savantă a versificaţiei, o dată cu năzuinţa spre o „artă totală * atotcuprinzătoare. Prin supra-lic tarea stărilor subiective şi elaborarea excesivă a expresiei, unii simbolişti au deschis drum suprarealismului, iar alţii ermetismului. Neuniform prin tendinţele sale, curentul s. a cunoscut poziţii ideologice contradictorii, uneori diametral opuse, de la misticismul creştin pînă la poziţii militant-revoluţionare. De asemenea, s. a cunoscut trăsături specifice de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile social-isto-rice date şi de tradiţiile literaturii naţionale respective. Promotorii s. în poezia franceză au fost: J. Moréas, Viélé Griffin, H. de Régnier, René Ghil, A. Samain, Stuart Merill, G. Kahn, F. Jammes. în proză, el este reprezentat prin : Villiers de LTsle-Adam; în teatru, prin Maeterlinck, P. Claudel ş.a.; în critică şi eseu, prin R. de Gourmont. Literatura mondială este îndatorată s. prin belgienii Verhaeren, Rodenbach, irlandezul Yeats, englezii Swinburne, T.S. Eliot, poeţii de limbă germană Stefan Georg, R.M. Rilke, H. von Hofmannsthal, G. Trakl, iar la începutul activităţii lor prin ruşii Blok, Esenin, Briusov, prin poeţii de limbă spaniolă Ruben Dario, Machado, italienii Pascoli, Ungaretti, Montale ş.a. în România, s. a apărut pe fondul aceloraşi condiţii obiective şi subiective care au generat starea de spirit favorabilă emines-cianismului, precum şi decep-ţionismului posteminescian şi ca o reacţie faţă de idilismul rural, sămănătorist. Stimulat de influenţa s. francez, el a avut trăsături specifice, originale, determinate de caracterul ascendent al dezvoltării culturale româneşti din acea vreme şi constrîns la cultivarea meditaţiei melancolice, elegiace, fără o înclinare pronunţată spre transcendenţă şi misticism, uneori cu preocupări sociale protestatare şi reţinînd din influenţa s. francez muzicalitatea, ade- SIMBOLISM FONETIC 400 SIMBOLURI MATEMATICE sea exterioară, şi simbolurile, mai ales cu funcţii alegorice. Iniţiat sub auspiciile „Lite-ratorului** şi ale romantismului cu implicaţii presimboliste al lui Macedonski, care, antici-pînd asupra s. francez, s-a manifestat mai ales ca teoretician al acestui curent, conturat mai întîi prin Tr. Demetrescu, Şt. Petică, I.C. Săvescu şi D. Anghel, s. s-a afirmat prin Minulescu, Bacovia, Arghezi (în debut), Al. Stamatiad, E. Fa-rago, Emil Isac ş.a. El a fost cultivat şi teoretizat în variantă optimistă, dinamică şi citadină, dar interzisă preocupărilor sociale şi politice, de revista „Viaţa nouă“ şi de conducătorul ei, O. Densusianu.* S. şi-a prelungit parţial existenţa în creaţia generaţiei de poeţi interbelici, şi în primul rînd în aceea a lui Arghezi, I. Pillat, A. Ma-niu, D. Botez, B. Fundoianu, N. Davidescu ş.a. în artele plastice, s. nu s-a manifestat ca un curent definit. Totuşi, în atmosfera epocii, stimulaţi şi de ecourile prerafaeliţi s m u 1 u i (deseori considerat ca un curent simbolist), o serie de artişti francezi au încercat să practice o artă ideistă şi sintetistă în spiritul s. literar. în 1891 Albert Auriera publicat manifestul s., prezentîndu-1 pe G a u g u i n ca reprezentant ideal al şcolii. Au mai fost consideraţi ca exponenţi ai s. pictorii Gustave Moreau, Puvis de Chavan-nes, Odilon Redon, James Ensor ş.a. simbolism fonetic, capacitatea structurii fonetice a unui cuvînt de a sugera sau de a întări noţiunea pe care o desemnează sau o anumită atitudine faţă de ea> legătura dintre un sunet sau un grup de sunete şi o anumită idee. S.f. este mai evident la interjecţiile de orice fel şi în special la onomatopee (ex. deosebirea dintre puf şi buf sau dintre fiş şi vij); şi la cuvinte obişnuite se poate găsi s.f., datorită valorii expresive a unor sunete (ex., pentru limba română, se vorbeşte de valoarea expresivă a grupurilor alcătuite din consoană labială -f / sau din r -f- !)• simbolul credinţei, expunere concentrată a bazelor reli- giei creştine, a principalelor sale dogme, elaborată, în urma luptelor dintre diferite tendinţe religioase, de sinodul I ecumenic de Ia Niceea (325) şi desă-vîrşită de sinodul al II-lea ecumenic de la Constantino-pol (381). Biserica romano-cato-lică a revizuit şi a redactat din nou s.c. la conciliul de la Trident (Trento, 1545-1563). Se mai numeşte crez, credo. simboluri matematice (MAT.), semne convenţionale folosite pentru desemnarea noţiunilor, obiectelor, operaţiilor, relaţiilor matematice sau pentru indicarea caracterului de generalitate ori de particularitate a unor propoziţii matematice, a ordinii operaţiilor matematice etc. Primele s.m. au fost cifrele folosite pentru scrierea numerelor. Se numesc şi semne matematice. Simboluri matematice pentru desemnarea noţiunilor matematice Simbolul Semnificaţia AB segmentul AB AB arcul AB £ sau A unghiuri A triunghiuri — sau / fracţii ( , ) intervale deschise [ , ] intervale închise intervale deschise la stînga ( » J şi închise la dreapta intervale închise la stînga [ » ) şi deschise la dreapta ( ) sau { }şiruri,subşiruri --- progresie aritmetică progresie geometrică e numărul iraţional e TZ numărul iraţional pi C constanta lui Euler i - sau* imaginar conjugat Re partea reală a unui nu¬ măr complex Im partea imaginară a unui număr complex C mulţimea numerelor com¬ plexe R mulţimea numerelor ra¬ ţionale Z mulţimea numerelor în¬ tregi N mulţimea numerelor na¬ turale ± 00 infinit MJR clase de resturi 0 mulţimea vidă dT frontiera lui T 11 II normă ( ), II ||matrice | | sau det ( ) determinant Simboluri matematice pentru desemnarea operaţiilor matematice Simbolul Opera[iay funefia ele. + adunare — scădere sau x înmulţire © sau -j- suma directă (x) produsul tensorial x produsul cartezian o compunerea funcţiilor a* putere Jn/ f j/ rădăcini sin sinus tg tangentă cos cosinus cotg cotangentă sec secantă cosec cosecantă aresin aresinus arccos arccosinus arctg arctangentă arccotg arccotangentă. arcsec arcsecantă arccosec arccosecantă sh sinus hiperbolic ch cosinus hiperbolic th tangentă hiperbolică coth cotangentă hiperbolică sech secantă hiperbolică cosech cosecantă hiperbolică argsh argument sinus hiperbolic argeh argument cosinus hiper- bolic argth argument tangentă hiper- bolică argeoth argument cotangentă hiperbolică argsech argument secantă hiper- bolică argcosech argument cosecantă hiperbolică sn sinus amplitudinis cn cosinus amplitudinis dn delta amplitudinis funcţia 53 a lui Weicr-strass f2\ funcţia zeta a Iui Weier- ■* 1 ' strass ln,lg,logfl logaritmi in bazac,10şi a colog cologaritm | | modul _d_ _d^ dz dz2 , . derivate totale * dz71 jL JL f!L dx dy * dx2 02 derivate parţiale dxdy di/2 SI MED IANĂ 401 SIMETRIE V nabla prad gradient div divergenţă rot rotor Д sau V2 laplacian □ dalcmbcrtian 8 variaţie 1 factorial ЫШ: b integrale a 2 П JM S sumâ П produs Л , X produs vectorial < , > (,) produs scalar (1) и reuniune n intersecţie с complementaritate Simboluri matematice pentru dcsrm-ţ‘ narea relaţiilor matematice ;• Simbolul Belaţia ; ZI egalitate ?' zfi neegal itate | s...(mod m) congruent modulo m [■ qfe...(mod m) nccongruent modulo m mai mic strict mai mic sau cel mult egal mai marc strict mai marc sau cel puţin egal mult mai mic mult mai mare supremum infimum paralel paralel şi egal perpendicular creşte descreşte tinde către convergenta simplă convergenţa uniformă echivalenţă, asemănare aproximativ egal apartenenţă neapartenenţă incluziune strictă incluziune neincluziune relaţia de implicaţie logică relaţiadcechivalenţă logică funcţia implicaţie logică funcţia echivalenţă logică i imbolori matematice perftrn desem- ;6 — Dicţionar enciclopedic voi. IV. narea caracterului de generalitate sau particularitate a propoziţiilor matematice, a ordinii operaţiilor etc. Simbolul Semnificaţia V ( ) oricare E există cel puţin un element 3* există un singur clement / \ r T / \ paranteze care indică ordi-1 AL J»\ / nea operaţiilor matematice simediană (MAT.), simetrica unei mediane faţă de bisectoa-rea interioară care trece prin acelaşi vîrf al unui triunghi. Cele trei s. ale unui triunghi A /li-si median j sînt concurente într-un punct care poartă numele matematicianului francez E. Lemoine (1840-1912). Simenon [simdno/, Georges (n. 1903), romancier belgian de limbă franceză. A scris cu prodigioasă facilitate cîteva sute de romane de aventuri şi poliţiste, în care accentul cade mai mult pe investigaţia psihologică decît pe intrigă. A creat popularul tip al comisarului Maigret, întruchipare a spiritului de justiţie şi demnitate („Domnul Gallet decedat**, 1931, trad. rom.; „Trei camere la Manhattan'*, 1946; „Pedigree", 1948; „Zăpada era murdară", 1948 ş.a.). Simeon I, cneaz (din 893) şi ţar (919—927) al Bulgariei, în timpul căruia primul ţarat bulgar atinge apogeul puterii. Victorios în luptele împotriva Imperiului bizantin, a cucerit o mare parte din Peninsula Balcanică şi s-a proclamat „împărat al bulgarilor şi grecilor**. Simeria, oraş raional în reg. Hunedoara, situat pe valea Mureşului, subordonat administrativ oraşului regional Deva. 9 380 loc. (1965). Industria materialelor de construcţii (cărămizi, ţigle, cahle, prelucrarea marmurii etc.). Reparaţii de locomotive şi vagoane. Triaj şi depou de locomotive. Nod de cale ferată. Industrie alimentară. Parc dendrologic. simetrică, relaţie — (MAT.), relaţie R între elementele unei mulţimi M cu proprietatea: xRy implică yRxt oricare ar fi xf y^M (ex. egalitatea, asemănarea, paralelismul; relaţia de „mai mic" în aritmetică nu este simetrică: din a<;- ':Vr, - :V I. Simionescu Activitatea ştiinţifică a lui S. s-a concretizat în cele peste 100 de lucrări de stratigrafie şi de paleontologie. A fost şi un neobosit popularizator al ştiinţei. Op pr.: „Studiul neo-comianului din bazinul Dîm-bovicioara** (1898), „Studii geologice şi paleontologice în Do-brogea** (1906—1912), „Fauna sarmatică din România** (1940). Dintre cele aproape 2 000 de lucrări de popularizare (articole, conferinţe, broşuri etc.) sînt de menţionat „Flora Ro-mâniei** şi „Faună României**. Simion Ştefan ( ? —1656), mitropolit al Transilvaniei. Prin grija lui s-a efectuat prima traducere integrală în limba română a „Noului testament** (Bălgrad, 1648), valoroasă atît prin limba mai evoluată folosită de traducători, cît şi prin prefaţa (predoslovie), care, pornind de la ideea unităţii poporului român, formulează necesitatea unei limbi scrise comune pentru românii din toate provinciile, recomandă evitarea regionalis- SIMMEL 404 SIMPATICOTOMIE melor şi utilizarea în schimb, potrivit criteriului circulaţiei, a cuvintelor de largă răspîndire. Prin preluarea din original a cuvintelor fără corespondent în limba română, se propune o soluţie şi în problema neologismelor. Tot sub conducerea lui S. s-a tipărit în 1651, la Bălgrad (Alba-Iulia), o traducere a Psaltirii. Simme! [zîmgl], Georg (1858—1918), filozof şi sociolog german, reprezentant al filozofiei vieţii. La început a fost neokantian. A criticat raţionalismul şi istorismul, promovînd formalismul în gnoseologie şi sociologie şi elaborînd o concepţie subiectivistă şi biologizantă în teoria valorilor şi filozofia culturii. Op. pr.: „Problemele filozofiei istoriei*4 (1892), „Filozofia banului44 (1900), „Probleme de bază ale filozofiei44 (1910). simmental (ZOOTEHN.), rasă de taurine originară din Elveţia, bună producătoare de lapte Simmental şi de carne. Culoarea corpului este bălţată (albă cu pete roşii sau galbene, mai închise sau mai deschise). Capul şi picioarele de la genunchi sau jaret în jos sînt albe, iar botul este de culoare roz. Vacile au greutatea de 600—700 kg, iar taurii de 900— 1 000 kg. Randamentul la tăiere este 60%. Producţia medie anuală de lapte variază între 3 000 şi 5 000 1 (unele linii selecţionate ajun-gînd la 8 000—10 000 1), cu un conţinut de grăsimi de 3,8%. Se caracterizează prin-tr-o mare varietate în ceea ce priveşte conformaţia şi constituţia. Datorită calităţilor sale productive, s. a fost răspîndit în multe ţări europene. în ţara noastră a fost crescut în număr mare în special în Transilvania şi în Banat şi stă la baza formării rasei bălţată romînească. Simo, Geza (1870—1946), militant în mişcarea muncitorească din România, profesor. Atras de ideile socialiste, S. a frecventat, în tinereţe, cercurile marxiste. A fost membru al Partidului Comunist Român de la crearea acestuia. A desfăşurat activitate publicistică în presa muncitorească. în calitate de secretar al Consiliului sindical regional Mureş, a fost unul dintre conducătorii grevei muncitorilor forestieri din Valea Mureşului ( 1925). Simon [simo]y Lucien (1854 — 1945), pictor şi desenator francez. Portretist şi peisagist, S. a pictat, de asemenea, numeroase compoziţii dedicate oamenilor şi aspectelor simple ale vieţii cotidiene din Bretagne („Capul Finistère*4, „Procesiune bretonă*4, „Azil de bă-trîni“, „Atelierul44). Simonides din Amorgos (c. sec. VÎI î.e.n.), poet grec. Este autorul unor poezii cu caracter elegiac şi satiric, prin care se înrudeşte cu Arhiloh, fără însă să-l egaleze. Simonides din Keos (c. 556—467 î.e.n.), poet liric grec, autorul unor vestite epigrame, elegii şi ode, de o măre varietate şi frumuseţe a stilului, cunoscut mai ales pentru preamărirea luptei grecilor împotriva perşilor. A rămas celebru epitaful în cinstea eroilor morţi la Termopile. S* a strecurat în poemele sale meditaţii filozofice lapidare, care au avut o largă circulaţie în^antichitate. simonie (de la numele personajului biblic Simon Magul), trafic practicat pe scară largă în evul mediu de biserica romano-catolică cu lucrurile „sfinte*4 (ex. cu indulgenţele, cu consacrarea preoţilor şi ëpiscopilor etc.). Papalitatea a realizat prin s. mari profituri băneşti. Abuzurile săvîr-şite au constituit unul dintre motivele nemulţumirilor care au dus la Reformă. Simonov, Konstantin (Kirill) Mihailovici (n. 1915), scriitor sovietic rus. A debutat ca poet în 1934. Temeinic ancorat în contemporaneitate, S. abordează în operele sale (versuri, proză, dramaturgie) teme variate şi de majoră semnificaţie, ca: războiul pentru apărarea pa- triei, eroismul şi morala oamenilor sovietici, încercarea dragostei şi a prieteniei ş.a. (voi. de versuri „Prieteni şi duşmani44, 1948, trad. rom.; romanele „Zile şi nopţi“, 1943—1944, trad. rom.; „Tovarăşi de arme“, 1952, trad. rom.; „Vii şi morţi“, 1959, trad. rom.; „Nimeni nu se naşte soldat“, 1964, trad. rom.; piesele „Oamenii ruşi“, 1942; „Chestiunea rusă“, 1946, trad. romi; „Umbra străină*4, 1949, trad. rom.). Prin caracterul grav şi profund al problemelor tratate, ascuţimea dezvăluirii psihologiei eroilor săi, măiestria compoziţiei şi vioiciunea stilului, creaţia lui S. s-a impus, atît în ţară, cît şi peste hotare, ca una dintre cele mai reprezentative din literatura sovietică. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. simpatic, sistem (ANAT.), parte a sistemului nervos, alcătuită din totalitatea ganglionilor şi fibrelor simpatice şi a centrilor localizaţi în sistemul nervos central. Ganglionii s.s. sînt situaţi de-a lungul coloanei vertebrale, de o parte şi de alta a fiecărei vertebre, for-mînd lanţul ganglionar simpatic al marelui şi micului splan-hnic. Unii dintre ei se unesc, dînd naştere unor formaţiuni nervoase mai mari (ex. ganglionul stelat la gît, ganglionul celiac în abdomen). Centrii s.s. se găsesc în sistemul nervos central şi au rolul de a coordona funcţiunile s.s. din întregul organism. simpaticolitice (FARM.), substanţe medicamentoase care paralizează sistemul simpatic dînd toate fenomenele care caracterizează această stare: dilatarea vaselor, scăderea tensiunii arteriale etc. Yohimbina, alcaloizii secarei cornute sînt simpaticolitice. simpaticomimetice (FARM.), substanţe medicamentoase care excită sistemul simpatic, dînd toate fenomenele care caracterizează această stare: accelerarea bătăilor inimii, contracţia vaselor, hipertensiune arterială, dilatarea bronhiilor etc. Adrenalina, arterenolul, benzedrina, efedrina, amfetamina sînt s. simpaticotomie (MED.), intervenţie chirurgicală care con- sWpaticotonie 405 SIMULATIE stă ^în secţionarea şi îndepărtarea iunei părţi a lanţului gan-glionar al sistemului nervos simpatic. Se practică în tratamentul unor boli ca arterita obliterantă, angina pectorală. 5. periarterialâf, îndepărtare a filetelor nervoase simpatice din jurul unei artere cu scopul de a provoca vasodilataţia acesteia. Simpaticotomia periarte-rială este indicată în tratamentul unor boli ale arterelor periferice (trombangeita obliterantă, acrocianoza). simpaticotonie (MED.), stare funcţională a organismului în care există o predominanţă a activităţii sistemului simpatic, caracterizată prin excitabilitate şi emotivitate mărite, tranzit intestinal exagerat, labilitate vasculară etc. simpatină (BIOCHIM.), substanţă secretată de terminaţiile nervoase ale sistemului simpatic. în organism există două tipuri: simpatina E, care acţionează ca un vasoconstrictor, şi simpatina I, cu acţiune vaso-dilatatoare. Astăzi s. este considerată a fi identică cu nor-adrenalina. simplificare (MAT.), aducerea unei expresii, a unui sistem etc. la o formă mai simplă. = Simplificarea unei fracţii, împărţirea numărătorului şi numitorului unei fracţii cu cel mai mare divizor comun al lor Simpodi u ex. fracţia-, dupăs.,devine y 28 ( y j. —Simplificarea unei expre~ sii, împărţirea numărătorului şi numitorului unei expresii cu un acelaşi factor (ex. -------- după V 1 +COS X împărţire cu 1 + cos x 0, devine 1—cosa:). — Simplificarea unui dipol cu contacte sau a unui circuit logic cu elemente electrohiceftuburi, tranzistoare), pneumatice ş. a., înlocuirea unui dipol sau a unui circuit logic cu un altul cu aceeaşi funcţionare dar cu un număr mai mic de contacte, respectiv de elemente. simplocă (gr.syn „împreună, cu“ şi plelţein „a înnoda“), procedeu stilistic în arta retorică, rezultat din reunirea a n a f o r e i cu epifora, astfel încît în mai multe fraze consecutive cuvîn- tul de la început şi, respectiv, cel de la sfîrşit rămîn aceleaşi (ex. „Cine este autorul acestei legi? Rullus./ Cine a privat de sufragiu cea mai mare parte a poporului roman? Rullus./ Cine a prezidat comisiile? Rullus“. Cicero). Simplon, trecătoare în Alpi, situată între Alpii Pennini şi Alpii Leponţini, la altitudinea de 2 009 m. Asigură legătura între Elveţia şi Italia. Prin trecătoarea S. trece autostrada Berna-Milano. — Tunelul S. (19 803 m), tunel de cale ferată, construit între anii 1898—1906, la altitudinea de 700 m. simpodiu (BOT.), mod de ramificaţie a tulpinii în care mugurele v terminal dispare şi y V. creşterea în lungi- i me a axului (fie primar, fie de alt ordin) se produce printr-un mugure axilar imediat inferior (ex. la măr, păr, prun, cais, viţă de vie, salcie etc.). simpozion (gr. syn „împreună, cu“ şi posein „a bea“), seară de cîntece, de dansuri şi de discuţii variate, care, în antichitate, urma după cină. Astăzi prin s. se înţelege o discuţie organizată între vorbitori şi public pe baza unor scurte expuneri, care pot avea teme literare, filozofice, ştiinţifice, de actualitate etc. simptomatologie (MED.), totalitate a manifestărilor clinice şi de laborator ale unei boli. Sînt boli care au o simptomatologie caracteristică (ex. pneumonia, nefrita, icterul etc.), în timp ce altele nu prezintă o simptomatologie caracteristică (ex. gastrita, coli-cistita, colita). Simson[simsn], dreapta lui ~ (MAT.), dreapta care uneşte picioarele perpendicularelor co-borîte dintr-un punct al unui cerc pe laturile unui triunghi înscris .în acel cerc. Această dreaptă poartă în mod eronat numele matematicianului scoţian Robert Simson (1687— 1768). Ea a fost de fapt descoperită de matematicianul englez William Wallace (1768— 1843). simţ (FIZIOL.) 1. Funcţie a organismului prin care acesta recepţionează şi prelucrează un anumit excitant. Aparatele (organele) de s. sînt analizatori, for» maţi din receptori, din nervi care pornesc de la aceştia spre centrii nervoşi şi din anumite porţiuni ale acestor centri. Principalele s. ale animalelor superioare şi ale omului sînt: văzul, auzul, mirosul, gustul, pipăitul, s. termic, s. static. Unele animale au s. şi pentru alţi excitanţi (ex. liliecii simt ultrasunetele, pe care au capacitatea să le emită). 2. Capacitate a organismului de a prelucra sintetic o serie de excitanţi, obţinînd informaţii complexe asupra mediului (ex. s. de orientare al unor animale, s. schimbării vremii). Simu, Anastase (1854— 1935), colecţionar de artă român. După studii făcute la Paris şi la Bruxelles, a fost membru al Consiliului consultativ al artelor (1910—1915) şi membru onorific al Academiei Române (1933). A fundat Muzeul Simu (1910), a cărui colecţie bogată în opere de artă românească şi străină (Dau-mier, Monet, Rodin, Bourdelle ş.a.) a donat-o statului în 1927. Astăzi o parte din această co- A. Simu. Sculptură de A. Bourdelle lecţie se află la Muzeul de artă al Republicii Socialiste România, iar o alta în colecţia Simu din Muzeul „Bucureşti în arta plastică**. simulâţie (lat. simulare „a ascunde**; DR.), folosirea iţnui înscris ostensibil (aparent, vizibil), dar mincinos, pentru a ascunde un act secret, însă real, acesta din urmă fiind cel care produce efecte între părţi, pe cînd terţelor persoane le este SIMULTANEITATE 406 SINAPISM Sinaia. Castelul Peleş opozabil înscrisul ostensibil, cu dreptul de a se prevala şi de actul secret fată de părţi. S. poate îmbrăca una dintre următoarele trei forme: 1) ficţiunea, care constă în crearea, prin mijlocirea înscrisului ostensibil, a aparentei unui act juridic ce nu corespunde nici unei operaţiuni reale (ex. vînzarea fictivă, făcută de formă, spre a sustrage un bun al debitorului de la urmărirea creditorilor săi); 2) deghizarea, care constă în ascunderea unui act juridic real sub înfăţişarea unui alt act juridic (ex. donaţia deghizată sub forma unei vînzări spre a o sustrage reglementării juridice a donaţiilor); 3) interpunerea de persoane, care constă în încheierea unui act juridic între alte persoane decît acelea indicate ca părţi în înscrisul ostensibil. simultaneitate (lat. simul „împreună"; FIZ.), proprietate a două fenomene (sau evenimente) de a se produce în acelaşi timp. în fizica clasică, criteriul s. îl constituie imposibilitatea unei interacţiuni între cele două fenomene, chiar dacă aceasta s-ar înfăptui prin semnale propagate cu viteză infinită; s. are deci caracter absolut. în fizica relativistă nefiind posibile viteze de propagare infinite, criteriul de mai sus conduce la un interval de timp finit în care nu sînt posibile interacţiuni între cele două evenimente. Ca urmare, criteriul respectiv trebuie completat cu indicarea sistemului de referinţă faţă de care există s. evenimentelor. S. dobîndeşte un caracter relativ. Două evenimente între care nu este posibilă o interacţiune pot fi simultane în raport cu unele sisteme de referinţă sau nesimultane în raport cu celelalte sisteme de referinţă; în acest din urmă caz, însăşi ordinea în timp a evenimentelor este relativă (dependentă de sistemul de referinţă). simun, vînt puternic, cald şi uscat, încărcat cu nisip, caracteristic Saharei şi deşerturilor din Arabia. sinagogă (gr. synagoge, din synagein „a reuni") 1. Organizaţie religioasă la mozaici, asemă- nătoare parohiilor creştine, apărută în urma stabilirii vechilor evrei în diferite ţări ale Orientului înainte de cucerirea Palestinei de către romani (sec. I î.e.n.). S. au fost conduse la început de „cărturari", care citeau şi comentau Tora, iar din sec. al ХІ-lea de rabini, care exercitau în cadrul comunităţilor iudaice funcţii religioase, administrative şi juridice. 2. Casă de rugăciune sau templu mozaic. Sinai, peninsulă situată în vestul Asiei, cuprinsă între golfurile Mării Roşii, Suez (la vest) şi Akaba (la est), pe teritoriul R.A.U. în nord este un podiş, iar în sud un masiv muntos, despărţite prin-tr-o depresiune. Altitudinea maximă: 2 641 m (vîrful Ka-therina). Climă tropicală uscată. Floră xerofilă. Exploatări de petrol, de mangan etc. Se practică creşterea animalelor (ovine, caprine), iar în oaze agricultura. Începînd cu epoca cea mai veche a istoriei lor, egiptenii au exploatat aici mine de cupru şi zăcăminte de lazurit. Regiunea este deosebit de bogată în vestigii arheologice. Potrivit legendei biblice, pe muntele S. ar fi primit Moise de Ia Iehova „tablele legii" (cele 10 porunci). Sinaia, oraş raional în raionul Cîmpina, reg. Ploieşti, situat pe' valea Prahovei, la poalele munţilor Bucegi, la 798 m altitudine. 10 910 loc. (1965). Industrie constructoare de maşini şi de prelucrare a metalelor (pompe de injecţie şi piese de schimb pentru tractoare), alimentară (preparate din carne), de prelucrare a lemnului (cherestea). Staţiune climatică şi centru turistic. înS. se află mănăstirea cu acelaşi nume, valoros ansamblu de arhitectură ctitorit de spătarul Mihail Cantacuzino (1695), şi un interesant muzeu de artă religioasă românească. Tot în S. se găsesc castelele Peleş, Pelişor şi Foişor. în castelul Peleş a fost instalat un amplu complex muzeistic, cu bogate colecţii de artă. sinalagmâtic (gr. synallagma „schimb"), contract — (DR-)*. care dă naştere unor obligaţii reciproce între părţi chiar de la data încheierii lui. Sinan~paşa (sec. XVI), mare-vizir al Porţii otomane, conducătorul armatei turceşti în-frînte de Mihai Viteazul la Câlugăreni şi la Giurgiu (1595). sinantrop (Sinanthropus pe-chinensis; ANTROP.), strămoş al * omului, ale cărui urme au fost descoperite în peştera Şu-Ku-Tian de lîngă Pekin. S. constituie, împreună cu pitecantropul, etapa „oamenilor-mai-muţă"; faţă de aceştia, s* avea craniul mai înalt, cu un volum mai mare (1 050 cm3), şi fruntea mai puţin teşită. S-a putut dovedi că s. cunoştea şi utiliza focul. sinapism (gr. sinapi „muştar"; FARM.), metodă de tratament care constă în aplicarea de SINAPSĂ 407 SINCROFAZOTRON cataplasme cu făină de muştar, acestea avînd o acţiune rube-fiantă asupra pielii. sinapsă (ANAT., FIZIOL.), loc de joncţiune între fibra nervoasă, care ajunge la o celulă nervoasă, şi corpul acestei celule. Fibra nervoasă se termină pe corpul celular printr-o mică lărgire a axonului (buton terminal sau sinaptic). Transmiterea influxului nervos se face prin intermediul s. Substanţele ganglioplegice acţionează asupra s., blocîndu-le şi încetinind în felul acesta transmiterea influxului nervos. sinarmonie (LINGV.) v. armonie vocalică. sinartroză (gr. syn „împreună, cu“ şi arthron „articula-ţie“; ANAT.), articulaţie imobilă (ex. articulaţia dintre oasele bolţii craniene). sinciput (ANTROP.), creştetul capului, punctul cel mai înalt al cutiei craniene. Reprezintă un punct de reper pentru măsurătorile antropologice. Sin. vertex. sinciţiu (HIST.), tip de ţesut în care celulele nu sînt separate unele de altele, ci formează o masă protoplasmatică bogată în nuclee. S. se găseşte în special la embrion (căptuşeşte vilozităţile coriale) şi, la adult, în muşchiul cardiac. Sinclair [sfycle?], Upton (n. 1878), romancier şi eseist nord-american. Este autorul a peste o sută de opere. Creaţia sa, caracterizată printr-o puternică tendinţă militantă, se inspiră din activitatea practică legată de lupta clasei muncitoare împotriva opresorilor ei. Majoritatea scrierilor sale au ca temă probleme din actualitatea politică, economică şi socială a epocii contemporane: descompunerea morală a înaltelor cercuri monopoliste („Metropola", 1907, trad. rom.), exploatarea muncitorilor în diferite ramuri industriale („Jungla", 1906); „Regele Cărbune", 1917; „Petrol!", 1927, trad. rom.), tarele sistemului de învăţămînt („Pasul de gîscă", 1923; „Bobocii", 1924), funcţia corupătoare a bisericii („Profiturile religiei", 1918), opoziţia faţă de război („Jimmie Hig-gins", 1919, trad. rom.) ş.a. în-tr-o serie de romane („Sfîrşi- tul lumii", 1940; „Balaurul", 1942, trad. rom. ş.a.) realizează o frescă a politicii mondiale dintre anii 1915 şi 1945, dînd dovadă de capacitatea de a surprinde psihoza creată de războaie şi de a dezvălui cu vigoare şi acuitate critică, cu o deosebită forţă descriptivă resorturile intime şi culisele imperialismului. A mai scris o auto- etc. 2. (LINGV.) Fenomen fonetic care constă în dispariţia unei vocale (sau a unei silabe întregi), de obicei neaccentuate, între două consoane ale unui cuvînt (ex. varianta moldovenească ţărnă pentru ţărînă se datoreşte s. Iui i). 3. (MUZ.) Formulă ritmică obţinută prin legarea timpului sau a fragmentului de timp slab anterior W.A.Mozart. Sonata în la minor Sincopă biografie (1962) şi a publicat lucrări de memorialistică („Viaţa mea în lumea literelor", 1960). sinclinâl (GEOL.), cută a stratelor din scoarţa Pămîntu-lui care prezintă aspectul unei albii a cărei concavitate este îndreptată în sus. în partea din mijloc a unui s. se găsesc întotdeauna roci mai tinere (ex. S. Slănic, s. Drajna, s. Şoimari etc.). In regiunile petrolifere, s. conţin ape de zăcă-m î n t. sinclinoriu (GEOU.), asociaţie de cute care prezintă în ansamblu caracterul unui mare sinclinâl. în scutele din partea centrală prezintă o poziţie mai coborîtă decît cele de la periferie. Unele s. cuprind Sinclinoriu importante zăcăminte de cărbuni (ex. s. Reşiţa-Moldova Nouă). sincopă (gr. synkope „suspensie") 1. (MED.) Pierdere bruscă (temporară sau definitivă) a cunoştinţei, cu întreruperea respiraţiei, datorită scăderii tensiunii arteriale, răririi sau opririi contracţiilor inimii. S. poate apărea din diferite cauze: emoţii, dureri mari, boli de inimă, tuse puternică cu timpul tare, care dă naştere unei mutări a accentului de pe timpul tare pe timpul slab. sincretism (gr. synkjetizein „a reuni"), îmbinare a unor elemente eterogene din domeniul culturii artistice, literare, filozofice etc. Contopirea, de exemplu, a unor arte diferite (literatură, muzică, dans etc.), caracteristică folclorului şi mai ales fazelor primitive de dezvoltare, cînd diferitele arte nu erau încă diferenţiate, reprezintă o formă de s. Tendinţele sincretice sînt frecvente în arta modernă (de exemplu în cadrul simbolismului şi impresionismului). în filozofie, termenul desemnează îmbinarea forţată şi necritică a unor teze, teorii diferite, ignorîndu-se deosebirile sau contradicţiile dintre ele. în istoria religiilor, termenul de s. desemnează contopirea credinţelor şi ritualurilor unor religii diferite, a atribuţiilor unor divinităţi diferite în persoana unei singure divinităţi etc. S. religios apare de obicei în cursul răspîndirii religiilor, a contactului dintre diferite religii. sincrociclotron (FIZ.) V. fazotron. sincrofazotron (FIZ.), accelerator ciclic pentru particule încărcate (îndeosebi protoni), în care acestea pot dobîndi energii foarte mari, de aproximativ 10—100 de miliarde de SINCRON 408 SINCROTRON Sincrolazotron 1 — injector de particule (accelerator preliminar): 2 — blocuri de electromagneţi; 3 — tunel vidat: 4 sistemul de accelerare; 5 — traiectoria particulelor; 6 — instalaţie de extragere electron volţi. în s. particulele se mişcă pe o orbită circulară în interiorul unui tunel vidat. Accelerarea se produce la trecerea particulelor printr-o cavitate rezonantă, alimentată cu o tensiune electrică de înaltă frecvenţă; curbarea traiectoriei este realizată de cîmpul magnetic al unor electromagneţi care înconjură tunelul. în funcţie de energia maximă a particulelor, diametrul tunelului poate avea valori de la zeci de metri pînă la sute de metri. Pentru menţinerea sincronismului dintre mişcarea particulelor şi variaţia tensiunii acceleratoare se recurge, pe de o parte, la mărirea intensităţii cîmpului magnetic (ca la s i n c r o t r o n), iar pe de altă parte la scăderea frecvenţei tensiunii acceleratoare (ca la f a z o t r o n). Se mai numeşte bevatron sau cosmotron. sincron (gr. syn „împreună, cu“ şi chronos „timp“; TEHN.; despre mai multe sisteme fizice sau tehnice), care efectuează o anumită operaţie în aceleaşi condiţii de desfăşurare în timp (ex. două pendule de aceeaşi perioadă, care trec în acelaşi timp şi în acelaşi sens prin poziţia de echilibru; motoarele s., la care rotorul are aceeaşi turaţie şi acelaşi sens de rotaţie ca şi cîmpul magnetic învîrtitor din întrefier). sincronie (LINGV.; în opoziţie cu diacronie), stare a limbii într-o anumită perioadă a istoriei ei. V. şi lingvistică sincronică. sincronism1 1. (FIZ.) Proprietate a două fenomene de a se produce în acelaşi timp, începînd simultan, desfăşu- rîndu-se paralel şi terminîndu-se în acelaşi moment. — Sincronismul micilor oscilaţii, faptul că perioadele oscilaţiilor de mică amplitudine ale unui pendul nu depind de valoarea amplitudinilor respective. 2. (STRAT.) Sincronism stratigrafie, denumire dată noţiunii referitoare la echivalenţa de vîrstă dintre unele formaţii geologice care se găsesc la distanţe mari. Pentru stabilirea s.s. se folosesc două metode: a) metoda directă (sau paleontologică). care se bazează pe faptul că stra-tele care conţin aceleaşi fosile s-au format în acelaşi timp; b) metoda indirectă (sau strati-grafică), care se bazează pe faptul că două formaţii sînt sincrone dacă stratele din culcuş şi din acoperiş sînt identice în ambele regiuni; în acest caz, formaţiile urmărite sînt lipsite de fosile şi diferă ca natură petrografică. sincronism2, principiu derivat din teoria „imitaţiei4* a sociologului francez G. î a r a e, susţinut în cultura română de E. Lovinescu. Potrivit acestei teorii, în epoca modernă, datorită multiplelor mijloace de legătură dintre popoare, cultura (şi toate instituţiile) unui popor se dezvoltă, prin imitaţie şi adaptare, într-o strînsă interdependenţă cu celelalte culturi. Interdependenţa culturilor ar determina un ansamblu unitar de trăsături materiale şi spirituale, un „spirit al veacului *. Principala carenţă a acestei teorii, nu întru totul eronată, constă în ignorarea rolului primordial al factorilor interni în creaţia culturală a popoarelor. sincronizare 1. (TEHN.) Ansamblu de operaţii prin care două sau mai multe procese periodice sînt aduse în condiţiile în care decurg cu aceeaşi frecvenţă şi uneori în fază. 2. (ELT.) Ansamblu de operaţii prin care o maşină electrică sincronă este adusă în condiţiile în care tensiunile electromotoare induse variază sin- cron cu tensiunile unui generator sincron sau ale unei reţele electrice de curent alternativ cu care urmează a fi legată în paralel. 3. (TELEC.) Sincronizarea emisiilor de radioco-municaţii, sincronizarea automată a undelor electromagnetice purtătoare ale mai multor radioemiţătoare de pe un anumit teritoriu, efectuată în vederea lărgirii zonei deservite de emisiunea aceluiaşi program de radiodifuziune. — Sincronizarea oscilatoarelor electronice, proces în care, sub influenţa unui semnal exterior, se modifică frecvenţa de oscilaţie a unui oscilator electronic pînă coincide cu frecvenţa semnalului exterior. Are aplicaţii practice la s. emisiunilor de radiocomunicaţii, la demulti-plicarea frecvenţei în staţiunile releu etc. 4. (CINEMA) Punerea în acord perfect, în decursul montajului, a imaginii cu sunetul filmului. sincronoscop (ELT.), instrument indicator folosit pentru determinarea momentului în care s-a obţinut sincronizarea tensiunii unei maşini electrice sincrone cu tensiunea alternativă a unui generator sincron sau a unei reţele electrice de curent alternativ în vederea cuplării lor în paralel. Se folosesc s. cu lămpi electrice cu incandescenţă, s. cu voltme-tre şi s. cu ac învîrtitor (cele mai sensibile), construite după principiul maşinilor electrice de curent alternativ. sincrotron (FIZ.), accelerator ciclic pentru electroni, asemănător sincrofazotro-n u 1 u i, care poate imprima electronilor energii foarte mari, de aproximativ 100—1 000 de milioane de electronvolţi. Pen- Sincrotron 1 sursă de electroni ; 2 — sistemul de accelerare; 3 — ţintă; 4 — electromagnet; 5— cameră vidată; 6— traiectoria electronilor SINDACTILIE 409 SINDICATE tru menţinerea sincronismului dintre mişcarea electronilor pe orbită şi variaţia tensiunii acceleratoare, sincronism care ar putea fi deranjat de creşterea relativistă a masei electronilor, în s. se recurge la sporirea intensităţii cîmpului magnetic. Electronii acceleraţi în s. sînt utilizaţi îndeosebi pentru producerea radiaţiilor X de mare energie. sindactilie (gr. syn „împreună, cu“ şi daktylos „deget“; MED.), malformaţie congenitală a mîinii sau a piciorului, care constă în lipirea a două sau mai multor degete între ele prin sudarea părţilor moi (piele şi muşchi), oasele rămînînd separate între ele. sindic (de bursă), conducător al agenţilor de schimb ori al mijlocitorilor oficiali care prezidează camera lor sindicală (asociaţia, corporaţia), face parte din organele de conducere ale bursei şi execută ordinele de bursă ale justiţiei şi ale altor organe de stat. S. poate fi numit de autorităţi dintre agenţii sau mijlocitorii oficiali de pe lîngă o bursă de valori ori de mărfuri sau ales de aceştia. sindicat, formă de monopol capitalist, mai dezvoltată decît cartelul, în cadrul căreia întreprinderile membre îşi menţin independenţa în ceea ce priveşte organizarea producţiei, dar renunţă la independenţa comercială, efectuînd desfacerea produselor şi uneori achiziţionarea de materii prime printr-un oficiu comun. S» se creează în scopul asigurării dominaţiei pe piaţă, al acaparării de noi pieţe şi al influenţării preţurilor în favoarea mo-nopoliştilor. sindicate, organizaţii profesionale de masă ale clasei muncitoare, al căror scop este apărarea intereselor clasei muncitoare şi ale tuturor oamenilor muncii. S. au apărut în epoca capitalismului, în procesul luptei proletariatului împotriva exploatării, tn capitalism, s. nu-şi pot atinge pe deplin scopul dacă nu-şi împletesc revendicările social-eco-nomice (mărirea salariilor, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, reforme sociale etc.) cu organizarea şi mobilizarea oamenilor muncii la lupta politică pentru pace şi democraţie, pentru eliberarea omului de exploatarea capitalistă. In socialism, s. au ca sarcină principală să mobilizeze oamenii muncii la construirea socialismului şi a comunismului, să le dezvolte conştiinţa socialistă. Primele s. au luat naştere în ţările vest-europene la sfîrşitul sec. al XVIII-lea. Cea mai reprezentativă organizaţie sindicală internaţională este Federaţia Sindicală Mondială (F.S.M.), creată în 1945, cu sediul la Praga. Din organizaţiile sindicale membre ale F.S.M. fac parte 138 000 000 de oameni ai muncii. Ea cuprinde sindicatele din ţările socialiste şi numeroase organizaţii sindicale din ţări capitaliste şi din ţări eliberate de sub dominaţia colonialistă. Centralele sindicale dintr-o serie de ţări capitaliste care s-au desprins din F.S.M. au creat în 1949 Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Libere (C.I.S.L.), cu sediul central la Bruxelles; circa 58 000 000 de salariaţi fac parte din organizaţiile sindicale membre ale acesteia. Organizaţiile sindicale afiliate la Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Creştine (creată în 1920, cu sediul central la Bruxelles) numără circa 8 000 000 de membri. Atît în organizaţiile sindicale afiliate la această confederaţie, cît şi în cele afiliate la C. I.S.L., ^se manifestă în ultimul timp un curent din ce în ce mai favorabil relaţiilor sindicale internaţionale bazate pe comunitatea concretă a intereselor, în opoziţie cu politica de discriminare dusă în continuare de numeroşi conducători ai C.I.Ş.L., mai ales în S.U.A. O sarcină- de cea mai mare importanţă care stă astăzi în faţa organizaţiilor sindicale de pretutindeni este înfăptuirea unităţii sindicale internaţionale, ceea ce ar aduce o serioasă contribuţie la întărirea luptei oamenilor muncii pentru progres social şi pace. — Sindicatele în România. Primele organizaţii profesionale care îndeplineau sarcini specifice ale s. s-au constituit în ulti- mul deceniu al sec. al XlX-lea, sub îndrumarea Partidului so-cial-democrat al muncitorilor din România (P.S.D.M.R.), In 1906, ca rezultat al evoluţiei proletariatului român pe calea închegării organizatorice şi maturizării politice, organizaţiile sindicale, pe ramuri de producţie, îşi uneau pentru prima dată forţele în Comisia Generală a Sindicatelor din România. în cursul deceniilor, sindicatele au participat la bătăliile duse de clasa muncitoare, în frunte cu Partidul Comunist Român, împotriva exploatării burghezo - moşiereşti, a reacţiunii şi fascismului, pentru libertate, independenţă naţională, democraţie şi progres social. După victoria insurecţiei armate din august 1944 a început reorganizarea mişcării sindicale; la 1 septembrie 1944 a luat fiinţă Comisia de organizare a mişcării sindicale unice din România, iar în ianuarie 1945 a avut loc Congresul general al Sindicatelor unice, la care s-a creat, pe baza Frontului unic muncitoresc, Confederaţia Generală a Muncii (C.G.M.); din ea făceau parte toate uniunile sindicale, pe ramuri de producţie. în sindicatele din Republica Socialistă România se unesc, de bunăvoie, oamenii muncii în scopul luptei pentru dezvoltarea continuă a economiei şi culturii ţării, pentru creşterea nivelului lor de trai. Sindicatele din România organizează participarea maselor celor ce muncesc la planificarea şi conducerea producţiei, la îndeplinirea planurilor de dezvoltare a economiei naţionale; participă la elaborarea şi la înfăptuirea tuturor măsurilor legate de satisfacerea tot mai deplină a intereselor economice şi social-culturale ale salariaţilor; organizează activitatea cultural-edu-cativă în rîndurile oamenilor muncii pentru dezvoltarea conştiinţei socialiste, a patriotismului socialist şi a internaţionalismului proletar. Sindicatele din Republica Socialistă România sînt organizate pe baza principiului centralismului democratic şi al locului de producţie. In cadrul sindica- SINDING 410 SINERGIDE tului se organizează grupe sindicale, în întreprinderile mari se pot înfiinţa şi organizaţii sindicale pe secţii. Pe baza liberului consimţămînt, în spiritul autonomiei sindicatelor, sindicatele aderă la uniunile sindicatelor pe ramuri de producţie, iar acestea la Uniunea Generală a Sindicatelor din.Româ-n i a (denumire adoptată la Congresul Sindicatelor din Republica Socialistă România din mai 1966). Organele de conducere ale sindicatelor sînt: comitetul sindicatului (ales de adunarea generală sau de conferinţa sindicatului), comitetul uniunii sindicatelor pe ramură de producţie (ales de conferinţa uniunii), Consiliul Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România (ales de Congres). Organele de conducere îşi aleg organele executive, în mai 1966 existau în România 11 646 de sindicate, cu-prinzînd peste 4 100 000 de membri. Sinding, Christian (1856 — 1943), compozitor norvegian. După o strălucită carieră de pianist, s-a dedicat compoziţiei (două opere, aproximativ două sute de melodii, coruri, trei simfonii, un concert pentru pian, două concerte pentru vioară, „Legenda*4 pentru vioară şi orchestră, sonate, piese pentru pian etc.), muzica sa fiind străbătută de un puternic suflu romantic. „Sindipa", roman oriental anonim, alcătuit dintr-un ciclu de povestiri ţesute pe firul unei intrigi comune şi menite să demonstreze mai ales abilitatea şi nestatornicia femeilor. De origine probabil indiană (l. indiană sidhapati „conducătorul sidelor, al înţelepţilor**), romanul a fost tradus în Persia, apoi în Siria, de unde a pătruns în literatura bizantină în sec. al Xl-lea. O altă versiune, ebraică, a fost prelucrată în latină de călugărul Jehan de Alta-Silva (sec. XII) şi s-a difuzat prin traduceri şi prelucrări în toată Europa. Versiunea greacă a circulat în ţara noastră şi la popoarele slave. După o asemenea versiune s-a realizat tălmăcirea românească, păstrată într-o co- pie mai tîrzie: manuscrisul din 1703 al lui Costea Dascălul de la biserica Şcheilor din Braşov. A fost tipărit pentru prima dată la Sibiu în 1802. S. a avut ecou în folclor şi în literatura cultă („Divanul per-sian“ de M. Sadoveanu). sindrom (gr. syndrome „concurs**; MED.) 1. Mănunchi de simptome care apar împreună în cursul unor boli, dîndu-le nota caracteristică. Uneori poartă numele autorului sau autorilor care le-au descris pentru prima oară (ex. s. adipozo-genital Babinski-Froh-lich, s. Claude Bernard-Horner etc.). 2. Sindrom gene~ ral de adaptare, teorie formulată de medicul canadian H. Selye, conform căreia orice factor agresiv de mediu (frig, căldură, substanţe toxice, factori traumatici, fizici şi psihici, intervenţii chirurgicale etc.) care acţionează asupra organismului determină apariţia la acesta din urmă a unui ansamblu de reacţii nespecifice cu sens adaptiv, care evoluează în mai multe etape: faza de alarmă, faza de rezistenţă şi faza de epuizare. După Selye, o serie de boli ar fi în realitate boli de adaptare, reprezentînd exemple de acomodare nereuşită a organismului la factorii de mediu. Deşi conţine elemente de valoare ştiinţifică certă (participarea complexului hi-pofizo-suprarenal în procesele de adaptare), teoria, în ansamblul ei, este controversată. V. şi stres s.;# 3. Sindrom adi-pozo-genital, sindrom complex neuroendocrin, caracterizat prin asocierea obezităţii cu insuficienţa de dezvoltare a organelor sexuale. Apare în special la băieţi şi este datorit unor leziuni ale centrilor nervoşi de la baza creierului, însoţite de dereglarea funcţiunilor glandei hipofize. Se mai numeşte distrofie adipozo~geni~ talâ sau sindrom Babinski~ Frohlich. 4. Sindrom agranulo-ci tar, sindrom caracterizat prin dispariţia din sîngele circulant a tuturor polinuclearelor (neu-trofile, bazofile, eozinofile). Se manifestă prin predispoziţie la infecţii (septicemii), hemoragii, febră, stare generală alterată. Apare în unele intoxicaţii (ben- zol, bismut, substanţe radioactive), în perioada terminală a unor anemii grave, a leuco-zei acute etc. sineâţă v. flintă. sinecdocă» figură de stil care restrînge sau lărgeşte sensul unui cuvînt prin folosirea numelui întregului în locul numelui părţii (şi invers), prin particularizarea generalului, respectiv generalizarea particularului (ex., „Bolliac cînta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă**. Eminescu). sinechie (MED.), proces patologic care constă în aderenţa irisului la faţa posterioară a corneii sau la cristalin. S» provoacă adesea deformarea pupilei. sinecliză (GEOL.), structură geologică principală a unei platforme, avînd aspectul unui larg sinclinal, cu flancuri slab înclinate. Zona axială a unei s» se caracterizează printr-o cobo-rîre a fundamentului cristalin cutat şi printr-o mare grosime a formaţiilor sedimentare care acoperă fundamentul. In s» sînt localizate în mod obişnuit zăcăminte importante de cărbuni, petrol, gaze etc. sinedriu (gr. syn „împreună, cu“ şi hedra „scaun**), instanţă judecătorească, tribunal penal la vechii evrei. — Marele Sine~ driu, autoritatea supremă din Ierusalim, cu funcţii judecătoreşti, politice şi de interpretare a legii în sec. I î.e.n. şi I e.n. sinereză (gr. synairesis, din synarein „a contracta**; LINGV.; în opoziţie cu d i e r e z ă), fenomen fonetic care constă în fuziunea într-un diftong ascendent a două vocale învecinate prin transformarea primei vocale într-o semivocală (ex. pronunţarea actuală a cu-vîntului rom. tea-truy în două silabe, este rezultatul 8. faţă de pronunţarea mai. veche în trei silabe /e-a-/ru). In poezie, din necesităţi ritmice sau cantitative, s. este foarte frecventă (ex. „De-atunci negura eternă...**. Eminescu). Dacă din aceleaşi necesităţi prozodice diftongul se reduce la o singură vocală, fenomenul se numeşte sinalepsă (ex. ,,D-atunci...“). sinergide (BOT.), cele două celule ale sacului embrionar, si- SINGALEZI 411 SINGS PIEL’ Singapore. Vedere generală tuate de o parte şi de alta a oosferei. S. au nuclee mici şi vacuole situate în partea inferioară â celulei. singalezi (singale), denumire dată populaţiei majoritare din insula Ceylon, a căror limbă face parte din familia indo-europeană (grupul indian de nord). Singapore [ sirjg9po:r] 1. Stat în sud-estul Asiei, situat pe insula Singapore şi pe cîteva mici insuliţe apro-iate din strîmtoarea Malacca. uprafaţa: 581 km2. Populaţia: 1 864 900 Ioc. (1965), formată din chinezi (75%), malaezi (14%), indieni (8%), europeni ş.a. Capitala: Singapore. Limba de stat: malaeza. Limbi oficiale: malaeza, chineza, tamila şi engleza. Relieful S. nu depăşeşte 177 m altitudine. Climă ecuatorială. Principalele culturi: arbori de cauciuc (pe aproape jumătate din suprafaţa cultivată), cocotieri, mirodenii, tutun, legume, pomi fructiferi. Se cresc porcine. Este dezvoltat pescuitul. Industria este concentrată în oraşul Singapore. Relaţiile comerciale sînt foarte intense, S. jucînd rolul de „intermediar** între ţările Asiei de sud-est, pe de o parte, şi ţările Europei occidentale şi S.U.A., pe de altă parte. Importă şi reexportă cauciuc, produse petroliere, piper, cafea, copra, lemn etc. şi produse industriale, alimente, produse textile. 2. Capitala statului S., situată în sudul insulei cu acelaşi nume, pe ţărmul strîmtorii S., legată de peninsula Malacca printr-o cale ferată şi o şosea. 1 775 200 loc. (1963). Important port pe ruta comercială care leagă Oceanul Indian cu Oceanul Pacific. Aeroport internaţional. Mare centru comercial (cea mai importantă piaţă a cauciucului din lume). Industria este specializată în prelucrarea materiilor prime importate din ţările vecine (prelucrarea primară a cauciucului şi produse din cauciuc, rafinarea staniu-lui, ulei, conserve, prelucrarea lemnului etc.), care apoi sînt exportate în Occident. Şantiere navale. Are două universităţi. Institut politehnic. — Istoric. Începînd din sec. al XlII-lea, oraşul SM din insula cu acelaşi nume, a fost un important centru comercial. în 1824 insula S. a fost cedată, de către sultanul de Johore şi Lingga, Companiei engleze a Indiilor Orientale şi a devenit ulterior centrul administrativ şi economic al coloniei engleze Straits Settle-ments. Anglia a transformat insula într-o puternică bază militară maritimă, iar mai tîr-ziu aeriană; între 1942 şi 1945' a fost ocupată de Japonia. în 1946 (după dizolvarea coloniei Straits Settle-ments), S. a devenit colonie de sine stătătoare. în urma creşterii mişcării de eliberare naţională, Anglia a fost nevoită să acorde S. autonomie (1959) în cadrul Comunităţii Britanice de Naţiuni. în 1963 S. a fost inclus în componenţa Federaţiei Ma-layeziei, din care s-a retras în 1965, proclamîndu-se republică independentă. S. este membru al Comunităţii Britanice de Naţiuni. Preşedintele republicii, ales de parlament pe termen de patru ani, numeşte guvernul. 3. Strîmtoare cuprinsă între insula Singapore la nord şi arhipelagul Riau la sud şi care uneşte Marea Chinei de Sud cu strîmtoarea Malacca. Lungimea: 110 km. Lăţimea os- cilează între 4,6 şi 21 km. Adîncimea maximă: 20 m. sin geneză (gr. syn „împreună, cu“ şi genesis „origine**; PETROGR.), stadiu în evoluţia rocilor sedimentare, corespun-zînd timpului de formare a sedimentelor. Toate procesele care se desfăşoară în acest timp se numesc procese singenetice. singlet (FIZ.), linie spectrală unică produsă prin tranziţia unui sistem cuantic între două nivele energetice care nu au în vecinătatea lor apropiată nici un alt nivel. singspiel (germ. singen „a cînta“ şi Spiel ,,joc“), operă germană de tip popular, în care muzica alternează cu părţile vorbite. Mozart, Weber ş.a. au scris s. SINGULAR 412 SINTAXĂ singular 1. (FILOZ.) Categorie care reflectă determinarea calitativă a obiectelor şi proceselor individuale. V. general, particular, singular. 2. (LINGV.) Număr care arată că este vorba de un singur obiect (ex. creion, masă etc. sînt substantive la s.). singulare tantum (LINGV.) termen latin care se întrebuinţează pentru substantivele care au numai formă de singular. La unele substantive, această situaţie are legătură cu conţinutul (ex. Craiova, foame, miere), la altele nu (ex. bade). Singurov (Sungurov), Mi-hail (sec. XIX), arhitect şi inginer rus, stabilit la Iaşi în 1832, unde a fost profesor de inginerie la Academia Mihăi-leană. Folosind proiectul lui Gh. Asachi, S. a realizat „Obeliscul leilor** de Ia Copou-Iaşi. în 1841 — 1843 a reconstruit palatul domnesc din Iaşi şi palatul Mihail Sturdza, în stil neoclasic. Tot el este autorul primelor proiecte ale Mitropoliei din Iaşi. Sinhua (Hsinhua, „China nouă“), agenţia de presă a R. P. Chineze. înfiinţată în 1937 ca agenţie de ştiri a Partidului Comunist Chinez, funcţionează din 1949 la Pekin, ca agenţie de stat. Are corespondenţi în numeroase ţări. sinian, scutul ~ (STRAT.), soclu rigid al scoarţei terestre situat în nord-estul Chinei şi în nordul Mongoliei, care este constituit din gnaise şi mica-şisturi de vîrstă arhaică, străbătute de roci intrusive. Sinîiciu, oraş în nord-vestul R.P.D. Coreene, aşezat pe valea rîului Ialu, la graniţa cu R.P. Chineză. Circa 127 700 loc. Industrie uşoară,. constructoare de maşini, de celuloză şi de hîrtie etc. Nod de transporturi. sinod (gr. syn „împreună, cu" şi odos „drum"), adunare regională, naţională sau pe întreaga biserică a clerului creştin superior. Sin. sobor. — S. ecumenic, adunare la care participau toţi episcopii bisericii creştine sau reprezentanţii lor în vremea cînd aceasta nu era divizată pe confesiuni. Biserica ortodoxă numără şapte s.e.: Niceea (325), Constantino- pol (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol (553), Constantinopol (680), Niceea (787). Pe lîngă acestea, biserica romano-catolică numără încă 14 sinoade, sau concilii, ţinute numai cu episcopii săi. Ultimele dintre ele au fost Conciliul de la Vatican (1869— 1870), care a proclamat pretinsa infailibilitate a papii, şi Conciliul al II-lea de la Vatican (11 octombrie 1962 — 8 decembrie 1965), convocat de papa Ioan al XXI II-lea. Protestanţii recunosc numai primele patru sinoade ecumenice. Sinoe, lac din complexul lacustru R a z e 1 m. Prin poziţia sa în cadrul complexului şi prin depărtarea de gura canalelor Dunavăţ şi Dranov (care aduc apă dulce), lacul S. are o concentraţie mare în săruri (circa 15 g/l). Suprafaţa: circa 165,6 km2. Adîncimea maximă: 1,6 m. Pe malul lacului se găsesc ruinele cetăţii antice Histria. sinologie (lat. Sina „China** şi gr. logos „studiu"; LINGV.), ştiinţă care se ocupă de limba, istoria şi cultura poporului chinez. sinonim (gr. syn „cu" şi onyma „nume"), element lingvistic (cuvînt, afix, formă flexionară sau construcţie sintactică) echivalent ca sens cu altul (ex. odaie—cameră; brădet— brădiş; voi cînta—am să cînt; a se alătura cuiva —a se alătura de'cineva sau a-şi aminti—a~şi aduce aminte). S. pot fi perfecte (sau totale), cînd sensurile celor două elemente lingvistice sînt identice (ex. ascensor-lift), şi parţiale (sau aproximative), cînd între ele există unele diferenţe (ex. făcui-am făcut). Sinope, oraş (polis) întemeiat în sec. VIII î.e.n., de colonişti din Milet, pe ţărmul sudic al Mării Negre. S. a întemeiat, la rîndul lui, mai multe colonii la Marea Neagră. A cunoscut o mare înflorire mai ales în sec. II—I î.e.n., cînd a fost capitală a regatului Pontului. Azi oraşul Sinop din Turcia. «— Bătălia de la S.f bătălie care a avut loc în noiembrie 1853, în timpul războiului Crimeii, în golful Sinope, unde escadra rusă, comandată de amiralul P. S. N a h i- m o v, a distrus flota turcească din Marea Neagră. sinostoză (gr. syn „împreună, cu" şi osteon „os"; ANAT.), sutură a oaselor. Termenul se referă de obicei Ia sutura oaselor craniene. sino viâlă (ANAT.) .membrană seroasă care căptuşeşte capsula articulară. Secretă un lichid (lichidul sinovial), care asigură buna funcţionare a articulaţiilor. Inflamaţia s. se numeşte sinovită, care poate fi seroasă şi uneori uscată. sinovită (MED.), proces patologic caracterizat prin inflamaţia membranei sinoviale a unei articulaţii. Se manifestă prin dureri, mărire de volum şi impotenţă funcţională a articulaţiei respective. sintagmă (gr. syn „împreună, cu" şi tagma „rînd, şir"; LINGV.), unitate semantică-sintactică stabilă, formată dintr-un grup de două sau de mai multe cuvinte între care există raporturi de subordonare (ex. agent diplomatic, om de ştiinţă emerit) sau din-tr-o locuţiune sau expresie (ex. cu sufletul la gură). sintaxă (gr. syn „împreună, cu" şi taxis „aranjament") 1. (LINGV.) a) Parte a structurii gramaticale constînd din totalitatea regulilor de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi în fraze, b) Parte a gramaticii care se ocupă cu studiul acestor reguli. 2. (LIT.) Sintaxă poetică, ansamblu de procedee stilistice care, uzînd de topica propoziţiei şi a frazei, măresc expresivitatea limbii literare şi posibilităţile de exprimare artistică. Din cadrul s.p. fac parte următoarele procedee: inversiunea, repeţi» ţia, interogaţia retorică, invocaţia retorică şi antiteza. 3. (LOG.) Parte a logicii simbolice (matematice) care constituie expunerea derivării expresiilor logice prin luarea în consideraţie exclusiv a formei lor grafice. Sistemul sintactic este formalizat prin aceea că el cuprinde: 1) termeni fundamentali şi termeni cărora le corespund regulile de definire în cadrul sistemului; 2) expresii (propoziţii) şi, respectiv, regulile de formare a lor în sistem 3) legi (axiome şi teoreme) şi, respectiv, regulile de deducţie pentru legi. Sistemul sintactic presu- SINTEAZE 413 SINUS pune precizarea tuturor elementelor sale prin enunţare, definire explicită şi deducere, astfel încît în cadrul sistemului nu se ia în consideraţie nimic altceva care ar veni din afara sa. Una şi aceeaşi s., odată constituită, poate primi mai multe interpretări (ex. algebra binară este interpretată atît matematic, cît şi logic drept calcul logic bivalent). In pozitivismul logic (n e o p o z i t i-v i s m), ruperea s. de interpretare a generat formalismul subiectivist şi vicierea conceptului de adevăr. Raportul dintre s. şi interpretare este însă raportul dintre formă şi conţinut şi se realizează prin subordonarea noţiunii de corectitudine a structurilor formale conceptului de adevăr. S. logică impune astfel semantica, iar unitatea lor constituire orizontul logicii matematice. în sens restrîns, s., ca teorie a relaţiilor dintre semne, este parte integrantă a semioticii. Există o pluralitate de sisteme sintactice, în elaborarea cărora şi-au adus contribuţia şi logicienii români Gr. C. Moisil şi E. Mihăilescu. sinteâze (BIOCHIM.), clasă de enzime care catalizează reacţiile de sinteză fără hidro-liză şi fără oxidoreducere. Din această clasă fac parte carbo-sinteazele, disulfinazele, hidro-genazele etc. s inter iz are (METAL.), proces de bază în metalurgia pulberilor, prin care un conglomerat liber sau comprimat, format din pulberi de metal, de meta-loizi sau de compuşi metalici, se consolidează prin sudare sau prin lipire, transformîn-du-se într-un corp solid. S. se execută de obicei prin încălzire la temperaturi inferioare temperaturii de topire a pulberilor din amestec şi în atmosferă controlată sau în vid, pentru a evita oxidarea particulelor din conglomerat. „Sinteza", publicaţie lunară, „literară, plastică şi teatrală**, apărută la Bucureşti din aprilie 1927 pînă în martie 1928. A reunit în paginile ei scriitori, artişti plastici şi dramatici de prestigiu, printre care: T. Ar-ghezi, I. Barbu, G. Călines-cu, G. Ciprian, 0. Goga, A. Maniu, I. Pillat, Camil Pe-trescu, M. Sebastian, O. Han, D. Paciurea, Fr. Şirato, N. Tonitza, Şt. Dimitrescu ş.a. sinteză (gr. syn „împreună, cu“ şi thesis „aşezare**) 1. (FILOZ.) a) Metodă generală de reunire într-un tot unitar a elementelor obţinute printr-o prealabilă analiză, înfăptuită la nivelul cunoaşterii conceptuale, b) Unitate realizată între teză şi antiteză ca etapă a dezvoltării dialectice. S. este „unitatea laturilor abstracte** (K. Marx) şi, ca atare, reprezintă concretul de ordin logic, concluzia, adică realizarea actului dialectic în totalitatea sa. In interpretarea idealistă a lui Hegel, s. este subordonată schemei abstracte a triadei şi privită doar ca o revenire la teză. Interpretată însă materialist, ea reprezintă încheierea mişcării logic-dialectice, ca reflectare în procesul cunoaşterii a dezvoltării ascendente străbătute de un obiect sau fenomen concret, istoric determinat. 2. (CHIM.) Sinteză chimică, operaţie prin care se realizează pe cale artificială un corp compus cu structură şi proprietăţi definite (ex. obţinerea sărurilor, a acizilor minerali, a coloranţilor, a medicamentelor etc.), pornind fie de la elementele chimice componente (s. totală), fie de la compuşi chimici mai simpli (s. parţială). S.c. reprezintă opusul analizei chimice şi constituie preocuparea fundamentală a chimiei. Prin s. au fost obţinute substanţele cele mai. diferite, multe dintre ele inexistente în natură, dar ale căror proprietăţi le-au făcut deosebit de utile în diverse domenii (ex. cauciucul sintetic, materialele plastice etc.). 3. (TELEC.) Sinteza imaginii, recompunerea unei imagini din elementele în care a fost descompusă în procesul de analiză. V. şi televiziune. sintonie (FIZ.), egalitate a frecvenţelor proprii ale unor sisteme oscilante (ex. s. a două coarde sonore acordate pe aceeaşi notă muzicală). Sinţzean'Uigură, regiune autonomă în nord-vestul R.P. Chineze. Suprafaţa: 1 646 800 Jcm2. Populaţia: circa 6 000 000 loc. (1959), majoritatea uiguri, în rest chinezi, kazahi, kirghizi, mongoli, tadjici etc. Centrul administrativ: Urumci. Relieful este alcătuit din două mari depresiuni, bazinul Tarim în sud şi Ţungaria în nord, despărţite de munţii Tian-Şan şi mărginite de munţii Kunlun în sud şi Altaiul Mongol în nord. Cea mai mar*» parte a teritoriului este acoperit de deşerturi şi semideşerturi; populaţia este concentrată în oaze. Zăcăminte de petrol, minereuri neferoase, cărbune, minereu de fier. Se cultivă pe terenuri irigate grîu, porumb, orez, bumbac, pepeni, pomi fructiferi. Se cresc oi, vite, cai, cămile. Este dezvoltată industria extractivă, textilă, de prelucrare a petrolului etc. sinus1 (lat. sinus „cavitate**; ANAT.) 1. Cavitate neregulată în grosimea unor oase craniene (ex. s. frontal, s. maxilar, s. sfenoidal etc.). Inflamaţia s. oaselor craniene se numeşte sinuzită şi se manifestă prin durere localizată la nivelul s. afectat. 2. Canal dilatat, cu rol de colector al sîngelui venos (s, venos) din regiunea respectivă. Principalele s. venoase sînt cele craniene. — S. carotidian, dilataţie a calibrului carotidei primitive la nivelul bifurcaţiei acesteia. Este o zonă reflexo-genă foarte importantă, avînd rolul de a regla funcţiunea unor aparate şi sisteme din organism. sinus2 (MAT.), una dintre funcţiile trigonometrice, definită astfel: într-un cerc cu ■y X’ j X* A] * 1 01 y' OM'IOM — sinusul unghiului sc centrul O ducem două axe per* pendiculare x'Ox şi y'Oy. Luăm un punct M pe acest cerc şi notăm cu(* unghiul AOM. Fie M* SINUSOIDĂ 414 SIRENĂ proiecţia lui M pe y'y. Atunci sinusul unghiului a este egal cu raportul dintre valoarea algebrică a segmentului OM' (număr pozitiv dacă M'&Oy, negativ dacă M'ţEOy' şi nul dacă M' coincide cu O) şi lungimea razei cercului. Domeniul de definiţie este dreapta reală R, iar domeniul valorilor segmentul [ — 1, 1]. Funcţia sinus este impară şi periodică cu perioada 2n, Sinusul unghiului a se notează, prescurtat, sin a. — Teoremasinusu~ rilor, teoremă de trigonometrie plană care afirmă că în orice triunghi laturile sale a, b, c sînt proporţionale cu sinusurile unghiurilor ce li se opun A, B, C, coeficientul de pro-porţionalitate fiind diametrul 2 R al cercului circumscris triunghiului .* a b c -—- = -7— = --------= 2 R. sin A sin B sin C sinusoidă (MAT.), graficul funcţiei trigonometrice y=sin x într-un sistem de coordonate carteziene ortogonale. Tot s. se numesc şi graficele funcţiilor de forma y=A sin (co/-j-9). S. se întîlnesc frecvent în mecanică, în electronică, în electrotehnică etc. Sion, Gheorghe (1822 — 1892), scriitor român. S-a născut la Hîrşova (reg. Iaşi). A fost membru al Academiei Române. In 1848 a luat parte Ia mişcarea revoluţionară din Moldova. In 1860 a scos „Revista Car-paţilor“. A scris versuri şi teatru fără o valoare deosebită. Proza memorialistică („Suvenire contimporane*4, 1888), remarcabilă prin culoarea şi fluenţa evocării, cuprinde portrete memorabile şi pitoreşti, descrieri de atmosferă, reali-zînd în cuprinsul povestirii valoroase nuvele autonome. A tradus din clasicii şi romanticii francezi. Sion, Vasile (1861-1921), medic şi igienist român. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti. A făcut cercetări asupra endocarditei ble-noragice, leziunilor nervoase în pelagră, formelor atipice ale bacilului coli etc. A publicat, împreună cu V. Babeş, un studiu important asupra pelagrei. Op. pr.: „Asistenţa medicală în România rurală*4 (1904). sionism (de la muntele Sion de lîngă oraşul Ierusalim), mişcare naţionalistă apărută la sfîr-şitul sec. al XlX-lea în rîndurile burgheziei evreieşti din ţările europene şi extinsă apoi şi în America. întemeietorul s. a fost publicistul Th. Herzl. Sioniştii şi-au propus întemeierea unui stat naţional evreiesc pe teritoriul Palestinei. In mişcarea sionistă activează organizaţii de diferite orientări, reprezentînd interesele diverselor pături sociale. Sub influenţa propagandei sioniste în special după primul război mondial, a început emigrarea evreilor în Palestina, / unde în 1948 s-a creat / statui Israel. Prin (_ aţîţarea sentimente- 2ir lor naţionaliste, prin propagarea ideii unei „naţiuni evreieşti*4 unice şi a colaborării de clasă înăuntrul acesteia, s. încearcă să abată masele muncitoreşti evreieşti de la lupta de clasă şi să le opună maselor muncitoare de altă naţionalitate cu care convieţuiesc în diferite ţări. sioux [su:z] (dakota), uniune de triburi indiene (amerindiene) aparţinînd familiei de limbi hokasioux. Populau Podişul Preriilor dintre fluviul Mississippi-Missouri şi Munţii Stîncoşi; se numesc şi Dakota. Astăzi trăiesc, în număr mic, în rezervaţii. Siqueiros [sicheiros/, David Alfaro (n. 1896), pictor, gravor şi om politic mexican. Eminent militant pe tărîm social, fruntaş al Partidului Comunist din Mexic, a participat la războiul civil din Spania şi a fost deţinut pentru activitate revoluţionară. A studiat la Academia San Car-los din Mexico. Talent valorificat printr-o prodigioasă activitate artistică, considerat, alături de D. R i v e r a şi J. C. O r o z c o, ca un titan al picturii mexicane moderne. Practicînd deopotrivă pictura de şevalet şi pictura murală, S. a realizat un număr uriaş de lucrări, a căror principală caracteristică este tematica lor revoluţionară şi inspiraţia din izvoarele artei precolumbiene. Dotat cu un excepţional simţ al compoziţiilor monumentale, desenator şi colorist viguros, S. a inovat procedeele picturale atît prin folosirea unor materiale noi (piroxilina), cît, mai ales, prin tehnica modernă a montajelor şi a raccourci-urilor, menită să facă evidente sensurile majore şi patetice ale imaginilor („Portretul burgheziei*4, pictură murală în clubul Uniunii electricienilor din Mexico, „Noua democraţie*4, pictură murală în Palatul Artelor Frumoase din Mexico, „Alegoria egalităţii dintre rase“, în Cuba, „Moarte cotropitori-lor!“, în Chile, „Mamă prole-tară“, „Timpurile noastre“etc.). sir [sg:] 1. (în Marea Brita-nie), titlu care precedă prenumele cavalerilor şi baronilor. 2. (în ţările de limbă engleză) Termen folosit ca expresie de politeţe faţă de un bărbat. Siracuza, oraş-stat (polis) situat pe ţărmul de răsărit al Siciliei, întemeiat în a doua jumătate a sec. al VllI-lea î.e.n. de colonişti greci veniţi din Corint. Incepînd din sec. al Vl-iea î.e.n., a fost unul dintre cele mai importante oraşe din Grecia Mare. In 414-413 î.e.n. a fost asediată de atenieni. A purtat lupte cu cartaginezii, iar în 212 î.e.n. a fost cucerită de romani; în timpul luptei romanilor pentru cucerirea S. şi-a găsit moartea învăţatul Arhimede, care conducea apărarea oraşului. S. este principalul oraş comercial şi port al Siciliei. sirenă (TEHN.), aparat care produce şi emite sunete de intensitate mare şi de frecvenţă constantă sau reglabilă, folosite ca semnale în navigaţie, ca semnale în circulaţia rutieră, ca semnale de alarmă etc. SIRENE 415 SIRIA Sirenă sirene (în mitologia greacă), făpturi fantastice reprezentate ca nişte femei cu picioare şi aripi de pasăre, menţionate pentru prima oară în „Odiseea**. S. atrăgeau pe co-răbieri, prin cîn-tecul lor fermecat, la ţărmul stîncos al insulei lor, unde, corăbiile zdrobindu-se, naufragiaţii erau devoraţi de ele. Ulise a scăpat de vraja s. poruncind însoţitorilor săi să-şi pună ceară în urechi, iar pe el să-l lege de catarg. Reprezentarea sirenelor ca femei cu coadă de peşte a apărut în arta şi literatura de mai tîrziu. sirenieni (ZOOL.), ordin de mamifere ungulate acvatice, cu corpul în formă de torpilă; înotătoarea codală, în formă de evantai, este situată orizontal, iar membrele anterioare (cele posterioare lipsesc) în . formă de lopeţi. Trăiesc în zona lito-rală tropicală şi subtropicală a Oceanului Atlantic, Indian şi Pacific. Se hrănesc cu plante marine, în special cu alge. O specie de s., vaca-de-mare (Rhytina stelleri) din Marea Bering, a fost distrusă în sec. al XVIII-lea prin vînătoare abuzivă. Şiret, afluent pe stînga al Dunării. Izvorăşte din Carpaţii Păduroşi de pe teritoriul Uniunii Sovietice, intră în România prin dreptul oraşului Şiret şi colectează toate apele ce coboară din versanţii estici ai Qprpaţilor Orientali şi din Podişul Bîrladului. S. drenează partea estică a Podişului Sucevei, separă Podişul Bîrladului de Subcarpaţii Moldovei printr-o luncă largă, străbate apoi nord-estul Cîmpiei Române (Cîmpia Şiretului inferior) şi se varsă în Dunăre în sudul oraşului Galaţi. Principalii afluenţi: Suceava, Moldova, Bistriţa, Trotuşul, Rîm-nicul, Buzăul (pe partea dreaptă) şi Bîrladul cu afluenţii săi (pe stînga). în lunca S. sînt aşezate oraşele Roman şi Bacău. Are o lungime totală de 740 km, din care 625 km pe teritoriul ţării noastre. S. are cel mai mare bazin hidrografic din România (43 964 km2). Şiret, oraş raional în raionul Rădăuţi, reg. Suceava, situat pe valea Şiretului superior. 6220 loc. (1965). Pe lîngă o serie de vestigii arheologice datînd din vremea primilor Muşatini, oraşul păstrează şi cîteva monumente importante: biserica sf. Treime, prima biserică de plan triconic din Moldova (sec. al XIV-lea, epoca Laţcu-Petru Muşat), biserica sf. Ion (1672-1674), biserica sf. Onufrie (1673). —Istoric. Vechi oraş în Moldova, anterior întemeierii statului feudal Moldova. Atestat documentar la începutul secolului al XlV-lea, ca un însemnat centru pe drumul comercial care lega Liovul de Marea Neagră. în a doua jumătate a sec. al XlV-lea a fost cîtva timp reşedinţa domnului Moldovei, care avea aici o cetate. Siria (Republica Arabă Siria), stat în Orientul Apropiat, situat între Turcia, Irak, Iordania, Israel, Liban şi Marea Mediterană. Suprafaţa: 184 479 km2. Populaţia: 5 251 000 loc. (1963), în special sirieni (arabi); în rest kurzi, armeni ş.a. Capitala: Damasc. Limba oficială: araba. în vest se află o îngustă cîmpie litorală, partea cea mai fertilă şi mai populată a ţării, dominată de culmi muntoase, care se continuă în sud cu zona munţilor Liban şi Antiliban (2616 m), spre nord pierzîndu-se în cîmpia străbătută de valea Nahr-el-Kebir. La est, versanţii culmilor muntoase cad către o zonă de falii (fosa Ghab), drenată de Oronte, continuîn-du-se prin vaste platouri calca-roase care se pierd în pustiul dinspre Irak. Pe ţărm climă mediteraneană, în zona pla- tourilor subtropicală continentală (200 mm precipitaţii pe an), iar în est deşertică. Vegetaţie mediteraneană în vestul ţării, în rest predomină vegetaţia de stepă, semideşert şi deşert. Principalele rîuri curgătoare: Eufratul (care traversează ţara în nord-est) şi Oronte. Resurse de subsol: sare, cărbune brun, asfalt, zăcăminte încă neexploatate de minereu de fier, cupru şi crom. Ţară agrară, cu unele ramuri industriale în curs de dezvoltare. în agricultură lucrează 80% din populaţia activă. Mare parte din terenuri sînt irigate. Pentru consumul intern se cultivă în special cereale, sfeclă de zahăr* viţă de vie, pomi fructiferi (caişi, smochini ş.a.), măslini. Bumbacul şi tutunul se cultivă pentru export. Pe întinsele păşuni naturale (35% din suprafaţa teritoriului) se cresc ovine, caprine, bovine, cai şi cămile. Principalele ramuri industriale sînt industria textilă (bumbac), a pielă- Siretul la Mirceşti SIRIA 416. S1S1F nu şi încălţămintei, alimentară (zahăr, ulei do măsline), a cimentului şi a sticlei; în ultimul timp s-au construit unele întreprinderi chimice (ta-nanţi, săpunuri), metalurgice şi constructoare de maşini. Centre industriale mai mari: Alep şi Damasc. Artizanatul (mătăsuri, pielărie şi marochinărie) ocupă încă un Ioc important în economie. Siria exportă: bumbac, produse textile, fructe şi produse animaliere. Comerţul exterior este orientat în special spre R.F. Germană, S.U.A., Marea Britanie, Liban, R.P. Chineză. — Istoric. în antichitate, pe teritoriul S. au existat cîteva state sclavagiste timpurii, care în mileniul al II-lea î.e.n. au fost supuse de faraonii Egiptului. S. a fost cucerită apoi, succesiv, de Asi-ria (sec. al VlII-lea î.e.n.), de regatul Noului Babilon (sec. al Vll-lea î.e.n.), de Persia (sec. al Vl-lea î.e.n.), de Alexandru Macedon (sec. al IV-Iea î.e.n.); în sec. III—I î.e.n. a făcut parte din statul elenistic al seleuci-zilor. în anul 64 î.e.n., S. a fost cucerită de romani şi transformată în provincie, devenind una dintre cele mai importante provincii romane. Începînd din sec. al IV-Iea, a făcut parte din Imperiul bizantin. în sec. al VII-lea S. a intrat în stăpînirea arabilor, fiind, pînă în sec. al VIII-lea, principala provincie a califatului arab; în sec. XI— XIII unele părţi ale ţării au fost cuprinse în statele feudale create de cruciaţi. în sec. al XIII-lea a fost cucerită de sultanii mame-luci ai Egiptului, iar în 1516 a căzut în stă-pînirea Imperiului otoman, în cadrul căruia a rămas pînă în 1918. în a doua jumătate a sec. al XIX-1 ea a început pătrunderea capitalului străin în economia ţării, în special a celui francez. La sfîr-şitul sec. al XIX-lea şi începutul sec.al XX-lea, în S. a avut Ioc o puternică mişcare ţărănească antiotomană. în 1918 a fost ocupată de trupele anglo-franceze, iar în 1920 a devenit teritoriu sub mandat francez, în ţară instaurîndu-se un regim colonial. în anii următori au avut loc numeroase răscoale anticolonialiste, care au culminat cu puternica mişcare de eliberare naţională din anii 1925-1927, sub presiunea căreia guvernul francez a fost nevoit să acorde în 1930 o constituţie, abrogată în 1939. După capitularea Franţei în faţa Germaniei hitleriste (1940), S. a trecut sub controlul Germaniei şi al Italiei. în iunie-iulie 1941, trupele engleze şi franceze au intrat în S., iar în septembrie 1941 Comitetul naţional francez (transformat în 1942 în Comitetul francez al eliberării naţionale) a recunoscut independenţa ţării; în 1943 a fost adoptată o nouă constituţie, care a proclamat independenţa S. şi s-a constituit un guvern naţional. în 1944, după separarea Partidului Comunist din Siria şi Liban (creat în 1924) în două partide de sine stătătoare, a fost organizat Partidul Comunist din S. (care activează din 1947 în ilegalitate). în 1958 S. s-a unit cu Egiptul, constituindu-se Republica Arabă Unită, din care S. s-a retras însă în septembrie 1961, adoptînd denumirea de Republica Arabă Siria. Potrivit Constituţiei provizorii proclamate în februarie 1966, şeful statului şi membrii guvernului sînt numiţi de conducerea regională (siriană) a partidului Baas. S. întreţine relaţii diplomatice cu Republica Socialistă România. Siriu, Munţii munţi în Carpaţii de la Curbură, cuprinşi între văile Teleajenului şi Buzăului. Sînt alcătuiţi din gresiile zonei flişului intern. Altitudinea maximă: 1 664 m (vîrful Siriu). Siriu, Lacul ~ v. Vulturilor, Lacul ■<.. Sirius (ASTR.), cea mai strălucitoare stea a cerului, făcînd parte din constelaţia Cîinele Mare şi avînd mărimea aparentă —1,5. Se află la o distanţă de 9 ani-lumină de Soare. S. are un mic satelit, S. B, care e o pitică albă cu densitatea medie de 70 000 g/cm3. Procion ®Г/ v*" W / / ♦ '■ •' Ф Sinus Steaua Sirius sirocco, vînt cald şi foarte uscat care bate în sudul Europei şi în Orientul Apropiat, dinspre deşerturile Africii de Nord şi ale Arabiei. Provoacă pagube însemnate, deoarece usucă vegetaţia. Sirta, numele a două golfuri ale Mării Mediterane, situate pe ţărmul nordic al Africii: S. Mare, golf adînc şi larg deschis pe ţărmul mediteranean al Libiei. Adîncimea maximă: 1 085 m. Principalul port: Bengazi. S.Mică (Gabes)f golf puţin adînc (200 m) pe ţărmul mediteranean al Tunisiei. Porturi principale: Gab£s şi Sfax. sisăl (IND: ŢEXT.), fibră textilă obţinută din frunzele unui arbust din familia amarilida-ceelor, genul Agave, care creşte în America Centrală. Fibra sisal are o rezistenţă mai mare ca a fibrei manila şi este utilizată pentru sfori, frîn-ghii, cabluri etc. Sisif (în mitologia greacă), rege al Corintului, renumit pentru viclenia sa. Şi-a atras mînia lui Zeus, care 1-а osîndit Ia chinuri veşnice în Hades» SI SIN-НАІ 417 SISTEM Sisif, Ixion ?i Tantal silindu-1 să împingă neîncetat pe un povîrniş o stîncă uriaşă, care, ajunsă pe culme, se rostogoleşte din nou la vale. De aici expresia „stînca lui Sisif“ pentru a desemna o muncă istovitoare, mereu reîncepută. Si Sin-hai (1905 — 1945), compozitor chinez, unul dintre reprezentanţii de frunte ai muzicii naţionale contemporane. A studiat în Franţa. Participant Ia revoluţie şi Ia mişcarea de eliberare naţională, S. a compus cîntece de masă cu caracter mobilizator, lucrări corale şi simfonii. Si Sin-hai a scris ,,Cantata Huanhe**, simfoniile ,,F.liberarea naţională** şi „Războiul sfînt**, „Rapsodia chineză*1 s.a. Sisley [sisle], Alfred (1839— 1899), pictor francez, de origine englez'-,^reprezentant de seamă al impresionismului. Peisagist prin excelenţă al împrejurimilor Parisului, S. a fost i preocupat cu deosebire de redarea cu delicateţe şi subti-; litate a strălucirii cromatice j a naturii în sărbătoare („Curtea i fermei**, „Ninsoare într-un sat 1 francez**, „Mica piaţă din Ar-f genteuil**, „Pe Sena** etc.). > Dintre lucrările lui Sisley, Mu-\ zeul de artă din Republica ! Socialistă România posedă pei-f sajul „Biserica din Moret“. ! Sismondi [sismodî] (Si-l monde), Jcan Charles Leonard ] de (1773—1842), economist şi f istoric francez din Elveţia. ) De pe pcziţia de clasă a micii . burghezii, S. a desăvîrşit eco-i nomia politică burgheză cla-!; sică din Franţa şi a întemeiat totodată romantismul economic. ‘ El are meritul de a fi dezvăluit ;i printre primii contradicţia dinii tre producţie şi consum, ruina-rea micilor producători, ine-■ vitabilitatea crizelor economice în capitalism etc., dar le critică !t de pe poziţii mic-burgheze. S. considera în mod greşit că în capitalism realizarea fără crize a produsului social va fi posibilă prin repartizarea lui în întregime sub formă de venituri. EI arăta că pe măsura dezvoltării capitalismului are loc restrîn-gerea pieţei interne, datorită reducerii veniturilor muncitorilor şi ale micilor producători. De a-ceea considera că sînt inevitabile crizele economice permanente dacă nu există sectorul micii producţii de mărfuri şi piaţa externă. Aceste teze i-au servit lui S. ca bază pentru teoria cu privire la lipsa de perspectivă a capitalismului şi pentru idealizarea micii producţii de mărfuri, neînţelegînd că aceasta generează, în anumite condiţii, relaţii capitaliste. S. a înlocuit cercetarea relaţiilor de producţie istoriceşte determinate cu preocuparea pentru elaborarea unor norme despre felul cum ar trebui să fie societatea, con-siderînd economia politică ca „ştiinţa moralei**. Op. pr.: „Noi principii de economie politică** (1819). sistem 1. Ansamblu de elemente care sînt în interdependenţă, constituind un întreg organizat. Ştiinţele particulare pun în evidenţă existenţa s. în toate domeniile, în natură (ex. s. solar, organismul viu etc.), societate (ex. formaţiunea s o c i a 1-e c o n o-m i c ă) şi în cunoaştere (ex. s. axiomelor geometriei euclidiene, s. filozofice). începuturile cercetării s. datează încă din antichitate; în sec. XVII — XVIII au fost supuse cercetării o serie de s. concrete, îndeosebi în domeniul mecanicii. Pînă la mijlocul sec. al XlX-lea a predominat totuşi metoda metafizică, unilateral analitică, care descompune s. în elementele lor componente, pierzîndu-se astfel specificul calitativ al s. ca atare. Pe baza progreselor ştiinţelor particulare (ex. cercetarea de către Darwin a naturii vii ca s. cu legi interne specifice etc.), întemeietorii marxismului au elaborat, în cadrul dialecticii materialiste, principiile fundamentale ale cercetării s. şi au aplicat aceste principii la studierea formaţiunii social-economice capitaliste ca s. complex şi dinamic. în sec. al XX-lea s-a elaborat aşa-numita „teorie generală a e.“ (L. von Bertalanffy ş.a.), care clasifică s., în funcţie de schimburile energetice cu mediul, în s, deschise, semides-chise şi închise, iar după felul legăturilor interioare în agregate, s. mecanice şi s. organice. O categorie importantă de s. o constituie s. cu autoreglare (organismele vii, s. tehnice automate etc.), studiate de cibernetică. Ştiinţa contemporană priveşte întreaga natură ca o ierarhie de sisteme care se includ şi se depăşesc: atomi, molecule, macromolecule, ccs lule, ţesuturi, organe, organisme, populaţii. Teoria s. are numeroase aplicaţii în ştiinţele particulare (în fizică, chimie, biologie, lingvistică, psihologie, sociologie etc.); elaborarea ei în continuare reprezintă una dintre sarcinile cele mai actuale ale metodologiei ştiinţelor. —(MAT.) a) S. de coordonate v.‘ coordonată, b) S. de numeraţie v. numeraţie. c) S. de ecuaţii (m ecuaţii cu n necunoscute), mulţime de m ecuaţii de forma Fk(x ......*n)=0, cufi= 1,2,..., m, unde Flt F2,..., Fm sînt funcţii de variabilele xlt x2,..., *n» variabile numite necunoscute. Osolu-ţie a sistemului (I) constă din n numere, xj, xS,..., x°. care, prin substituţie, verifică s.Rezolvarea unui s. de e. consistă în a-flarea tuturor soluţiilor sale. Dacă funcţiile Fh sînt polinoame în xlt x2,..., xn, s. de e. se numeşte algebric (ex. s. x?+x2 — *i — x2 = 4; xi +x2 + + *1*2 = 31). Dacă Fk sînt funcţii liniare, s. de e. se numeşte liniar (ex. s. Зхг — 5x2 = 8; 6xt + 7x2 = 4). d) S. de vectori liniar dependenţi, mulţime de vectori xj, x2,..., xn dintr-un spaţiu liniar E care verifică o relaţie de forma ai*i + *2*2 + ••• -F an*n = 0 cu а і scalari din corpul K, •+ -ţ~ nu toţi nuli (ex. vectorii l\ j, !+/ în spaţiul euclidian cu două dimensiuni), e) S. de vectori liniar independenţi, mulţime de vectori xlf x2,..., xn dintr-un spaţiu liniar E care verifică o relaţie de forma SISTEM 418 SISTEM al*l -T *2*2 + — + *71*71 = O dacă şi numai dacă *1 = a2 = - = *n = O (ex. I, x, x2,*3 cux<=[0, )]). f) S. complet de elemente dintr-un spaţiu Hilbert H, mulţime de elemente ortogonale care are proprietatea că în H nu există nici un element diferit de elementul nul care să fie ortogonal pe toate elementele mulţimii (ex. 1, cos x, sin x, cos 2x, sin 2x,... , cos nx, sin nx,...cuxG [0, 2-]). Uns.c.dee. dintr-un spaţiu poate să nu fie complet în alt spaţiu, g) S. de ecuaţii diferenţiale (n ecuaţii diferenţiale cu n funcţii necunoscute de ordinul m=m1 + m2“r...^ ), mulţime de n ecuaţii diferenţiale de forma Fi(x; yY, y\ ...; yn, 3» ("'",)=0, i= 1,2 n. care leagă între ele o variabilă independentă x, funcţiile necunoscute y^x), y2(x),..., y„(x) şi derivatele acestora, respectiv pînă la ordinele m„. O soluţie a 5. de e.d. constă din n funcţii J/Î(x),..., y°v(x), de clase corespunzătoare, care, înlocuite în ecuaţiile sistemului, le transformă în identităţi în x. Dacă funcţiile Fi sînt liniare în raport cu funcţiile necunoscute şi cu derivatele acestora, s. de e.d. se numeşte liniar (ex. y'f— xt/i = x; y\—x2y2=0). h) S. fundamental de soluţii al unei ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul n omogene, orice mulţime de n soluţii particulare liniar independente (ex. funcţiile sin x şi cos x pentru ecuaţia y" + y = 0). Cunoaşterea unui sistem fundamental de soluţii permite construirea soluţiei generale a ecuaţiilor diferenţiale liniare (ex. y(x) = C1 sin x-fCo cosx este soluţia generală a ecuaţiei y* + t y = 0). i) S. fundamental de soluţii al unui sistem de n ecuaţii diferenţiale de primul ordin, liniare, omogene, cu n funcţii necunoscute, orice mulţime de n soluţii particulare yfl(x) y(>f(x), i=l, 2, ..., n, care au determinantul | y, j 1 neidentic egal cu zero. Cunoaşterea unui sistem fundamental de soluţii permite onstruirea soluţiei generale a sistemelor diferenţiale liniare. j) S. Sturm-Liouville, o ecuaţie diferenţială de forma “ [p« ffWy+Xp(x)y=0 împreună cu condiţiile la limite Ay'(a) -f By(a) = 0, Cy'(b) + Dy(b) = 0, în care |y4[-f|fî|^b0, |C[4-+ I DJ=£0. p(x), q(x), p(x) sînt funcţii de anumite clase pe [a, £j, iar ). un scalar. Valorile lui X pentru care s. S.-L. admite soluţii neidentic nule se numesc valori proprii. Soluţiile corespunzătoare se numesc funcţii proprii. Mulţimea funcţiilor % proprii corespunzătoare tuturor valorilor proprii formează un sistem complet de funcţii ortogonale. k) S. hipercomplex, inel H care are ca domeniu de operatori un corp comutativ K peste care H este spaţiu vectorial şi care are proprietatea că, dacă a, b^H, iar ae/C, atunci a (ab) = (aa)fc = (av)b = a(a£>) — = a(6x). — (FIZ.) S. fizic, sistem constituit din corpuri şi din cîmpuri, considerat din punctul de vedere al proprietăţilor sale fizice sau, uneori, şi din cel al proprietăţilor chimice (s. fizico-chimic). S.f. poate fi izolat sau în interacţiune cu alte s.f. — S. de referinţă, sistem de elemente geometrice (puncte, linii, suprafeţe) sau de obiecte, imobile unul faţă de celelalte, la care (sau faţă de care) se raportează poziţia punctelor unei figuri sau ale unui corp. In fizică prezintă o importanţă deosebită s. de r. în raport cu care se verifică principiul inerţiei, numite s. de r. inerţiale (v. şi teoria relativităţii). Se mai numeşte referenţial. — S. optic, ansamblu de dioptri (lentile, prisme etc.), eventual şi de oglinzi, care constituie partea principală a unui instrument optic. Dacă piesele care alcătuiesc s.o. au o axă de simetrie comună, acesta se numeşte s.o. centrat. — (METR.) S. de unităţi de măsură, ansamblu de unităţi de măsură alcătuit dintr-un grup restrîns de cîteva unităţi fundamentale şi din- tr-un număr nelimitat de unităţi derivate, obţinute din primele pe baza legilor şi a relaţiilor care leagă între ele mărimile fizice corespunzătoare. Un s. de u. de m. trebuie să fie practic (unităţile sale fundamentale să fie astfel alese, îneît Ia măsurarea mărimilor uzuale valoarea numerică a acestora să nu fie nici foarte mare, nici foarte mică), coerent (să nu se ajungă la nepotriviri atunci cînd o unitate derivată este obţinută pe două căi diferite) şi cit mai cuprinzător (unităţile sale de măsură să servească cît mai multor domenii ale fizicii). Pe lîngă unităţile de măsură care alcătuiesc un s. de u. de m. se mai utilizează multipli şi submultipli zecimali ai unităţilor, care se formează cu ajutorul unor prefixe. Principalele s. de u. de m. sînt: sistemul internaţional (SI), sistem practic general, obligatoriu în ţara noastră, centimelru-gram-secundă (CGS), sistem tolerat, folosit îndeosebi în fizică, şi metru-kilogram-forţă-secundă (MKfS), sistem utilizat încă în tehnică, dar pe cale de a fi înlocuit de sistemul SI. — S. de dimensiuni, grup alcătuit din dimensiunile mărimilor fundamentale ale unui sistem de unităţi de măsură. De exemplu, sistemul de unităţi meiru-kilogram-secundă are ca s. de d. lungimea-masa-timpul (LMT). Cu ajutorul relaţiilor de definiţie se stabileşte pentru fiecare mărime grupul de dimensiuni în s. de d. respectiv (ex., în s. de d. LMT, viteza are dimensiunile LT~X, forţa dimensiunile LMT**2 etc.). —Sistemul internaţional* sistem de unităţi de măsură alcătuit din şase unităţi fundamentale: metru (pentru lungime), kilogram (pentru masă), secundă (pentru timp), amper (pentru intensitatea curentului electric), grad Kelvin (pentru temperatură) şi candelă (pentru intensitatea luminoasă). Aceste unităţi fundamentale, împreună cu unităţile derivate din ele, pot servi Ia măsurarea tuturor mărimilor fizice. Sistemul internaţional, notat prescurtat SI* este legal şi obligatoriu în ţara noastră. V. şi unitate de măsură. — (ТЕНЮ S. teh- SISTEM 419 SISTEM nîc, ansamblu unitar de corpuri solide şi elemente de altă natură, realizate în parte sau total prin anumite procedee tehnice, care este folosit în industrie, în transporturi, în agricultură, în laboratoare, în gospodărie etc. potrivit unui anumit scop. Prin s.t. se înţeleg atît organele de maşini, mecanismele, dispozitivele, aparatele, maşinile şi instalaţiile de orice fel, cit şi clădirile, construcţiile industriale, digurile, podurile, şoselele, tunelele etc. ■—■ S. automat, ansamblu constituit din-tr-o instalaţie de automatizare şi elementul automatizat (un proces tehnologic, o instalaţie, o maşină etc.). După tipul circuitului de transmitere a semnalelor (în circuit deschis sau în circuit închis), s.a. pot fi: s. de comandă automată sau s. de reglare automată. După modul de variaţie în timp a mărimii de intrare, care în regim staţionar imprimă şi modul de variaţie a mărimii de ieşire, s.a. pot fi: sisteme de stabilizare automată, Ia care mărimea de intrare este constantă, sisteme de reglare cu program, la care mărimea de intrare variază în timp după un program prestabilit, şi sisteme de urmărire, Ia care mărimea de intrare are o variaţie în timp care nu este cunoscută în prealabil (ex. un sistem de urmărire prin radiolocaţie a unei ţinte a cărei evoluţie nu este cunoscută dinainte). Printre tipurile de s.a. au apărut şi se dezvoltă în ultimul timp sistemele autoadaptive, la care parametrii regulatorului (invariabili la s. obişnuite de reglare automată) sînt modificaţi automat în vederea menţinerii unui regim^optim de funcţionare a s., independent de modificările perturbaţiilor externe şi ale caracteristicilor elementului automatizat. V. şi reglare automată. —• S. de telecomunicaţii, ansamblu unitar de mijloace tehnice care deservesc un serviciu de telecomunicaţii. — S. de telefoniet sistem de telecomunicaţii telefonice bilaterale pentru legături locale (urbane), interurbane şi la mare distanţă. După frecvenţa de lucru, există: s. de t. Vocală, la care telecomunicaţia se face prin transmiterea semnalelor la frecvenţa vocii omeneşti, şi s. de t. cu curenţi purtători, la care telecomunicaţia se face prin transmiterea semnalelor purtătoare modulate cu semnalele de frecvenţă vocală. Acesta din urmă permite transmiterea simultană, pe acelaşi circuit fizic, a mai multor comunicaţii telefonice şi este utilizat pentru legăturile interurbane şi la mare distanţă. — S. energetic, ansamblu de instalaţii electro-energetice, organizat unitar în scopul producerii, al transmisiunii şi al distribuţiei energiei electromagnetice pe un anumit teritoriu. Elementele principale ale s.e. sînt: centralele electrice interconectate, reţelele electrice de energie şi reţelele de termificare (instalate în jurul centralelor termoelectrice de termificare pentru transmisiunea şi distribuţia căldurii la distanţe relativ mici). Tendinţa actuală este aceea de construcţie a s.e. naţionale, care cuprind întregul^ teritoriu al unei ţări; se realizează, de asemenea, şi interconexiunea între s.e. naţionale ale unor ţări vecine. Organizarea în s.e. a producţiei, transmisiunii şi distribuţiei, energiei prezintă avantajele celei mai convenabile folosiri a surselor energetice naţionale, reducerii rezervei necesa’re, utilizării maxime a puterii instalate, posibilităţii aplicării riguroase şi pe scară mare a standardizării şi normalizării etc. — S. hidrotehnic, ansamblu de construcţii (baraje, diguri, ecluze, canale etc.) şi instalaţii (centrală hidroelectrică, staţii de pompare etc.) destinate valorificării resurselor potenţiale ale unui* curs de apă, pentru producerea energiei electrice sau pentru ' navigaţie, irigaţie, ali-" mentări cu apă etc. — (CONSTR., REZ. MAT.) S. articulat, ansam- Echipamcnt pentru sisteme de telefonie cu curenţi purtători blu de corpuri solide legate între ele prin articulaţii. S.a. formate din bare şe clasifică în: mecanisme (dacă barele sînt mobile), grinzi cu zăbrele (dacă barele sînt imobile, adică sistemul este geometric nedeforma-bil) sau cadre (dacă sistemul este geometric nedeformabil şi unele noduri de legătură a barelor sînt fixe). — S. static nedeterminat, ansamblu de corpuri (ex. sistem de bare) pentru care condiţiile generale de echilibru static nu sînt suficiente pentru determinarea reacţiu-nilor sau a eforturilor care iau naştere în interiorul corpurilor, în cazul $.s.n.f reacţiunile şi eforturile se pot stabili numai dacă se introduc ecuaţii suplimentare, care rezultă din condiţiile de deformare a corpurilor sub acţiunea forţelor exterioare. —■ (DRUM.) S. rutier, totalitate a straturilor care constituie corpul unui drum; este alcătuit din îmbrăcăminte (stratul sau straturile de la suprafaţă) şi fundaţie (suportul îm-brăcăminţii). — (CHIM.) S. chimic, sistem format din substanţe chimice care reacţionează 27* SISTEM 420 SISTEM SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR, DUPĂ D. I. MENDELEEV Perioada Şirul Straturile GRUPELE ELEMENTELOR I II III IV V VI VII VIII 0 a b a b b a b a b a b a b a I K H 1 He 2 1,008 î 4,0026 2 II L Li 3 ± Be 4 2 3 5 B 4 6 C 5 7 N 6 8 O 7 9 F Ne 10 n K 6,939 2 9,012 2 210,811 2 12,011 2 14,007 2 15,999 2 18,998 20,183 2 M Na 11 i Mg 12 2 3 13 Al 4 14 Si 5 15 P 6 16 S 7 17 CI Ar 18 8 III L 22,989 2 24,312 2 2 26,98 2 28,086 2 30,974 2 32,064 2 35,453 39,948 o K N K 19 i 24 T 28 2 IV M 8 20 2 21 2 22 2 23 2 Pr 13 25 2 26 2 27 2 Ni 18 L 39,102 l Ca * Sc 89 Ti 19 V 11 51,996 2 Mn 13 Fe H Co “ 58,71 2 4 K 40,08 2 44,90 2 47,90 2 50,94 1 54,938 2 55,847 2 58,933 2 N 1 29 2 30 3 31 4 32 5 33 6 34 7 35 V M *8 CU *1 Zn 13 Ga 18 Ge 18 As 18 Se 18 Br 36 8 L 2 63,54 2 65,37 2 69,72 2 72,59 2 74,92 2 78,96 2 79,909 Kr 18 K 83,80 2 O 37 i 38 2 41 i 42 i 44 i 45 i 46 N Rb 18 8 39 2 40 2 12 13 43 2 15 16 18 VI M 85,47 2 Sr 18 9 10 Nb 18 Mo 18 13 Ru 18 Rh 18 Pd L 87,62 2 Y 13 Zr 18 92,906 2 95,94 2 Tc 18 101,07 2 102,905 2 106,4 2 5 K 88,92 1 91,22 2 [99] 2 O î 47 2 48 3 49 4 50 5 51 6 52 7 53 54 § N 18 18 18 18 18 18 18 18 VII M “ XQS *1 Cd 1 I» *f Sn 18 Sb 18 Te 18 J Xe 18 L 2 107,87 2112,40 2114,82 2118,69 2 121,75 2 127,60 Il26,904 131,30 2 K P 55 1 76 li 76 iî 78 i O Cs îl 57 2 74 2 Re 11 Os îl 77 2 17 VIII N 132,905® 9 73 2 12 186,21 1 190,2 ® 15 Pt 32 M 56 2 La* 18 72 i2o ii w 32 Ir 32 18 L Ba î| îia 18 Hf 32 Ta f8 n 18 1F 18 195,09 2 K 137,34 1 138,91 1 ■178,49 2 180,9481 183,85 1 192,2 2 P 5 83 6 84 86 8 O i 79 3 81 4 82 18 18 7 85 18 IX N 18 2 80 18 18 32 m 32 Po 18 Rn 11 M 32 Au 18 32 mi 32 Pb 18 Bl 18 rw 32 At 8 L 18 i! Hg 18 11 18 rW 2 208,98 8 18 ooo . 1 K 1 196,97 1200,59 1204,39 1207,19 2 210 2 [210] o Cu - Q 87 i 89 2 90 91 92 P 8 9 (Th) (Pa) (U) O 18 18 X N Fr B2 88 2 Ac** 32 M [223] 1 18 18 L Ra « 8 K 226,05 1 227 2 £ ♦LANTANIDE 58—71 59 2| 60 2 62 2| 63 2 64 21 65 2 66 2 67 21 68 2 69 2j 70-2 71 2 58 2 Tr Î||m îl Sm i Eu “ Gd fljTb flpy îl Ho “jEr 11 Tm “(Sb % [) Ce 19 140,91 t 144,24 2 61 2 150,35 2 151,96 2 157,-5 2|158,92 2! 10[?,50 2 164,93 2| 167,26 | 168,93 2.173,04 1 Lu V;| 18 Pm i si 140,12 2 [145] 2 174,97 V *ACTINIDE 90-103 90 Th 1232,04 Pa 231 91 2 9 20 32 18 8 92 21 32 13 2i238,03 2. U 93 Np [237] 94 Pa [244] 95 2! % . 9i 2 97 llBk Am €m [243] 2 [247] ă[L247; 98 €! Es u 'J 2 2 9 100 9 28 29 32 Fm 32 18 18 ‘54] 8 [253] 8 2 Md [256] 2j 102 â\ «S» 2 9 31 32 ] 18 J 8 2 [25? ] 103 Lw Notă. Numărul electronilor din fiecare strat este indicat în fiecare căsuţă de cifrele de la marginea opusă aceleia în care se găseşte simbolul elementului. SISTEM 421 SISTEM între ele. — S. redox, sistem format dintr-un electrod inert în contact cu o soluţie care conţine ionii aceluiaşi element sau, în general, ai aceluiaşi compus în două stări de oxidare diferite. în s.r. se stabileşte o diferenţă de potenţial între electrod şi soluţie. —(ASTR.) Sistemul lumii, denumire prin care în antichitate, în evul mediu şi la începutul timpurilor moderne se înţelegea modul de dispunere a planetelor şi a stelelor în univers. — Sistemul geocentric al lumii, sistem care considera Pămîntul imobil, situat în centrul universului, Soarele, Planetele şi stelele rotindu-se în jurul său. El a fost sintetizat de astronomul grec Ptolemeu (sec. al II-lea e.n.) în lucrarea „Almagesta“. — Sistemul heliocentric al lumii, sistem care susţine că Soarele se găseşte în centrul sistemului planetar, Pămîntul şi celelalte planete rotindu-se în jurul său. Acest sistem a fost fundamentat de Copernic. Ulterior, la începutul sec. al XX-lea, s-a arătat că Soarele are o poziţie excentrică în Galaxie, la o distanţă de aproximativ 20 000 de ani-lumină de centrul acesteia. — Sistemul solar, sistem format de Soare, planete, comete, corpuri meteoritice, gazul şi pulberea interplanetare, masele planetelor reprezentînd numai 1/750 din masa Soarelui. După teoriile cosmogonice cele mai plauzibile, acest s. a luat naştere din concentrarea gazelor şi a pulberilor originare, ca un caz special de formare a stelelor. — Sisteme stelare, grupuri de stele în roiuri şi în galaxii. — (GEOGR.) S. muntos, grupare de lanţuri muntoase, genetic şi structural legate între ele, prezentînd, în cazul în care desfăşurarea pe latitudine şi longitudine nu este prea mare, caractere morfologice asemănătoare (ex. s.m. Alpi no-Carpatic, s.m. Cordilie-rilor, s.m. hercinic european). — (GEOL.) S. orogenic, lanţ muntos cutat, caracterizat prin-tr-un anumit fel de dispoziţie e cutelor si care s-a format în cadrul unuia sau al mai multor cicluri o r c g e-n ?. c e (ex. s.o. alpin, din care face parte şi lanţul carpatic). — (STRAT.) Totalitatea depozitelor formate în timpul unei perioade geologice (ex. s. cretacic, care reprezintă depozitele formate în perioada cretacică). — (ANAT.) Ansamblul structurilor cu funcţiuni asemănătoare care pot fi situate topografic departe una de alta (ex. s. cardiovascular, s. nervos, s. endocrin). ‘S. cardiovascular v. circulator, aparat — (LINGV.) S. lingvistic, ansamblul părţilor constitutive ale limbii (fonetica, morfologia, sintaxa, lexicul), care sînt legate între ele prin raporturi de interdependenţă. La rîndul lor, fiecare dintre aceste părţi constitutive alcătuiesc s. /.de sine stătătoare: s. fonetic, s. fonologie, s. gramatical şi s. lexical. în interiorul fiecăruia dintre acestea se pot deosebi s. I. (ex., în ceea ce priveşte fonetismul, se pot distinge: un sistem vocalic şi unul consonantic). — (DR-) S. electoral, totalitatea normelor prin care se reglementează alegerea deputaţilor în organele reprezentative, precum şi raporturile dintre deputaţi şi alegătorii lor. Principiile şi caracteristicile s.e. sînt determinate de conţinutul de clasă al puterii de stat. V. şi al e-g e r i. 2. Ansamblu ordonat care apare ca rezultat al unei clasificări (ex. s. plantelor, s. periodic al elementelor, s. ştiinţelor). — (CHIM.) Sistemul periodic al elementelor, clasificare a elementelor chimice după proprietăţile lor (greutate atomică, număr de ordine). S.p. al e. este expresia unei legi naturale fundamentale, legea periodicităţii, după care proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de o proprietate a atomilor care se schimbă neperiodic. La început s-a crezut că proprietatea care variază neperiodic este greutatea atomică, însă mai tîrziu s-a stabilit că această proprietate este numărul atomic. înce-pînd din sec. al XîX-lea, au existat numeroase încercări de clasificare a elementelor pe baza asemănării proprietăţilor chimice şi fizice ale acestora. Astfel, J.W. Doebereiner (1828) & propus o grupare a elementelor -un triade (grupe de ciîe trei elemente care se asemănau între ele din punctul de vedere al comportării lor fizice şi chimice); J.A. Newlands (1864) a făcut o clasificare a elementelor în octave; L. Meyer a încercat 0 sistematizare a elementelor chimice după masele lor atomice şi, cu toate că a ajuns la unele concluzii, n-a reuşit să găsească legea generală care stă la baza acestei clasificări. Meritul de a Mi descoperit legea periodicităţii îi revine lui D.I. Mendeleev (1869). Aşezînd elementele în ordinea crescîndă a masei lor atomice, Mendeleev a observat că, după un anumit număr de elemente, proprietăţile lor se repetă. Scriind elementele care au proprietăţi asemănătoare unele sub altele, el ajunge la o aranjare a acestora într-un tabel, pe care-1 revizuieşte în 1871 (tabelul periodic al elementelor). Completat cu elementele descoperite ulterior (gazele rare), acest tabel constă din şapte şiruri orizontale, numite perioade(c on-ţinînd cîte 2,8,8,18,18,32 de elemente şi perioada a şaptea incompletă), şi nouă coloane verticale, numite grupe. Primele şapte grupe cuprind fiecare cîte două subgrupe (principală şi secundară); grupa a opta ocupă un loc special în sistemul periodic, ea conţinind nouă elemente, repartizate cîte trei în perioadele 4, 5 şi 6. în perioade, proprietăţile fizice şi chimice ale elementelor variază de la un element la altul; în grupe, elementele prezintă proprietăţi foarte asemănătoare. Numărul grupei indică valenţa maximă a elementului respectiv (excepţie fac elementele Cu, Ag, Au din subgrupa 1 b şi unele elemente din grupa VII I). Elementele elec-tropozitive (metalele), aparţi-nînd subgrupelor principale, sînt situate în grupele din stînga tabelului periodic, iar elementele eiectronegative în grupele din dreapta. Toate elementele din subgrupele secundare sînt metale tranziţio-nale cu caracter electropozitiv slab. O altă caracteristică constă în faptul că elementele cu numere de ord îe intre 57 şi 71 ilantanideh/ sînt situate -în aceeaşi căsuţă a tabelului perio-dic ?mp» eună cu lantanul. Pe SISTEM 422 SISTOLĂ triclinic; 2 - monoclinic ; 3 — rombic 6 — romboedric; 7 4 pătratic - cubic Forme reprezentative pentru sistemele cristalo-grafice: 5 — hexagonal; baza legii periodicităţii şi a clasificării elementelor, Mende-leev a corectat greutăţile atomice ale unor elemente şi a prevăzut existenţa şi proprietăţile a şase elemente necunoscute în vremea sa, care au fost descoperite mai tîrziu: elţa-bor (scandiul, descoperit de L.F. Nilson, 1879),eka-aluminiu (ga-liul, descoperit de Lecoq de Boisbaudran, 1875), eka~siliciu (germaniu, identificat de C. Winkler, 1866), eka-tantal (poloniul, descoperit de Maria Curie, 1898), eka-mangan(tech-ле/iu, descoperit de C. Perrier şi E. Segre, 1937) şi dvimangan (reniu, descoperit de Ida şi W. Noddack, 1925). Fundamentarea teoretică şi dezvoltarea ulterioară a s. p. al e. se bazează pe o serie de descoperiri importante care au avut loc după alcătuirea acestui tabel şi care au confirmat de fiecare dată temeinicia legii periodicităţii. Astfel, descoperirea gazelor rare (W. Ramsay, 1894) completează s.p. al e. cu o nouă grupă, iar dezvoltarea teoriei structurii atomului (J.J. Thomson, 1897; E. Rutherford, 1903) conduce, pe de o parte, la concluzia că numărul de protoni din nucleul atomului unui element (numărul atomic) este identic cu numărul de ordine al elementului în s.p. al e., acesta devenind criteriul de clasificare a elementelor (A. van den Broeck, 1911; H.G.J. Moseley, 1913), iar pe de altă parte că aranjarea elementelor în sistemul periodic este determinată de structura straturilor de electroni din atom (N. Bohr, 1922). Devine astfel posibilă interpretarea variaţiei proprietăţilor elementelor pe baza structurii lor electronice (E. Schrodinger, W. Heisen-berg, W. Pauli ş.a.). O ultimă etapă în dezvoltarea s.p. al e. este reprezentată de obţinerea pe cale artificială a elementelor transuranice (E.M. McMillan, G.T. Seaborg). Cele mai noi încercări de reprezentare ale s.p. ale e. se bazează pe structura straturilor de electroni ale atomilor, toate contribuind, de fapt, la dezvoltarea şi Ia lărgirea legii periodicităţii. —.(FIZ., MINER.) S. cristalogra-fie, categorie mare de grupare a cristalelor după caracterele generale ale simetriei lor. Se disting şapte s.c.: triclinic, monoclinic, rombic, pătratic, romboedric, hexagonal şi cubic, caracterizate respectiv prin 0, 1, 3, 4, 5, 7 sau 9 plane de simetrie. Cele şapte s.c. mai pot fi caracterizate prin însuşirile geometrice ale celulelor fundamentale corespunzătoare (de formă paralelipipedică), adică prin lungimile relative ale muchiilor şi prin unghiurile dintre acestea. Simetria externă a cristalelor (aranjamentul regulat al feţelor) este o consecinţă a distribuţiei ordonate a atomilor în reţeaua cristalină. S. c. definesc proprietăţile generale optice, electrice, termice şi elastice ale cristalelor. 3. Ansamblu de idei ştiinţifice, filozofice etc. care constituie un tot unitar. —.(FILOZ.) S. filozofic, ansamblu ordonat de idei constituind o concepţie unitară şi integrală despre natură, societate şi gîndire. In funcţie de răspunsul pe care îl dau la problema fundamentală a filozofiei, s.f. se împart în materialiste şi idealiste. sistematică (BIOL.), ştiinţă care studiază diversitatea organismelor vegetale şi animale, diferenţierea lor în grupuri naturale cu rang de categorii sistematice şi înrudirile dintre ele. Scopul s* este elaborarea unui sistem natural şi filogenetic de clasificare a organismelor care să reflecte evoluţia şi filogenia. S. modernă este un auxiliar preţios al doctrinei evoluţio- niste, deoarece surprinde şi dezvăluie în concret, la nivelul populaţiilor, evoluţia. V. şi taxonomie. sistematizare (URB.), ramură a urbanismului care se ocupă cu proiectarea şi cu reorganizarea ştiinţifică a aşezărilor şi teritoriilor urbane şi rurale. Avînd în vedere o serie de factori specifici: coordonatele naturale, întinderea şi popu-larea aşezării, posibilităţile sale de dezvoltare etc., acţiunea de s. urmăreşte rezolvarea în condiţii optime a tuturor exigenţelor moderne şi de perspectivă: circulaţie, aprovizionare, dotări economice, administrative, culturale, sportive etc. Preocupări de sistematizare pot fi întîlnite în mod frecvent de-a lungul istoriei în diferite ţări (Grecia şi Roma antică, Italia Renaşterii, Franţa etc.), dar abia în epoca noastră, caracterizată prin „explozia urbană“, problema dezvoltării armonioase a aşezărilor umane s-a impus în centrul atenţiei urbaniştilor. în Republica Socialistă România, sistematizarea aşezărilor urbane şi rurale constituie o preocupare de căpetenie. sistolă (gr. systole „contracţie*4; FIZIOL.), contracţie fiziologică a cavităţilor inimii în momentul în care sîngele, datorită creşterii presiunii intra-cavitare, este expulzat din ventricule în artera pulmonară şi în aortă (s. ventriculară) şi din auricule în ventricule (s. auriculară). Sistolă se repetă ritmic (la om 60—80 pe minut), alternînd cu diastola• SISULU 423 SIŢZEAN Sisulu, Walter (n. 1912), lider progresist din Republica Sud-Africană. Fruntaş al luptei împotriva politicii de discriminare rasială, a fost arestat în repetate rînduri, iar în 1964 a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Sitalces, rege al o d r i z i-1 o r (c. 431 —424 î.e.n.), prima figură istorică de seamă din istoria tracilor. în timpul său, statul odrizilor s-a întins de la Marea Egee şi strîmtorile Bosfor şi Dardanele pînă la gurile Dunării. A fost aliat al Atenei în timpul războiului peloponesiac (431—404 î.e.n.). sitar (Scolopax rusticola), pasăre călătoare din ordinul caradrii formelor, de mărimea unui porumbel, cu cioc lung, drept şi subţire, cu pene brune, cu dungi transversale şi longitudinale, mai închise sau mai deschise decît culoarea de bază. Sitar în ţara noastră apare primăvara (cînd călătoreşte spre nord) şi toamna (în pasaj spre sud). Cuibăreşte în ţinuturile nordice. Este vînat pentru carnea sa gustoasă. sită 1. (TEHN.) Dispozitiv format dintr-o ţesătură de fire textile ori metalice fixată pe o ramă sau dintr-o tablă perforată fixată pe un cadru cu ochiuri de dimensiuni pînă la 1 mm (spre deosebire de ciur, care are ochiurile mai mari), folosit la separarea sau sortarea prin cernere, după dimensiunile granulelor componente, a materialelor sub formă de grăunţi sau pulbere. Din punct de vedere constructiv şi funcţional, s. se clasifică în: s. oscilante, s. vibrante, s. rotative, s. centrifuge etc., iar din punctul de vedere al utilizării se disting: s. de cereale şi produse cerealiere, s. de protecţie, s. de apă, s. parascînteiului etc. 2. (POLIGR.) Sită fotografică, dispozitiv optic format dintr-o placă de sticlă pe care sînt trasate linii sau puncte şi care se aşază în aparatul de foto-reproducere (în faţa peliculei sau a plăcii fotografice), în scopul împărţirii imaginii în puncte de aceeaşi densitate, dar de dimensiuni diferite. Se utilizează la obţinerea reproducerilor monocrome sau policrome în semitonuri la tipar înalt şi la tipar plan. 3. (CHIM.) Site moleculare, silicaţi naturali sau sintetici, care au proprietatea de a absorbi, în golurile reţelei cristaline, diferite molecule organice. în ultimii ani se utilizează pe scară din ce în ce mai largă în industria petrolieră, pentru separarea hidrocarburilor pure destinate chimizării. '„Situaţia clasei muncitoare din Anglia", lucrare a lui F. Engels, scrisă între anii 1844 şi 1845 şi publicată în limba germană în 1845, în care sînt analizate structura economică şi politică a Angliei din acea vreme şi acţiunea unor legi ale reproducţiei capitaliste. Dezvăluind consecinţele revoluţiei industriale asupra dezvoltării proletariatului modern, Engels arată că aceasta a dus la extinderea muncii femeilor şi a copiilor, la prelungirea zilei de muncă şi totodată la intensificarea muncii. Analizînd pe larg desfăşurarea ciclului economic capitalist, el dezvăluie inevitabilitatea şi periodicitatea crizelor economice, legătura acestora cu contradicţiile orînduirii capitaliste, precum şi existenţa armatei industriale de rezervă ca un însoţitor permanent al capitalismului. Studiind naşterea şi dezvoltarea mişcării muncitoreşti, Engels relevă necesitatea unirii socialismului cu mişcarea muncitorească şi arată că forţa socială chemată să răstoarne capitalismul este clasa muncitoare. Pentru îndeplinirea misiunii istorice a proletariatului, Engels consideră că este necesară unirea lui într-un partid unic, îmbinarea luptei economice cu lupta politică, revoluţionară, singura capabilă să ducă la eliberarea clasei muncitoare. Această lucrare a avut un rol important în elaborarea comunismului ştiinţific de către Marx şi Engels. situaţie (CONT.), prezentare detaliată, sub forma unui ta- blou, a unor date privind rezultatele economice şi financiare obţinute, faţă de sarcinile planificate, într-un anumit domeniu urmărit de evidenţa contabilă. Cele mai cunoscute s. sînt cele întocmite ca anexe la bilanţul din cadrul dării de seamă contabile, ele avînd rolul să reflecte laturi sau indicatori de bază ai activităţii economice şi financiare care nu pot fi prezentate amănunţit în bilanţ (ex. viteza de rotaţie a mijloacelor circulante, rentabilitatea prin* cipalelor produse etc.). situaţie revoluţionară, ansamblu de condiţii social-poli-tice de natură obiectivă, mar-cînd; într-un anumit moment istoric, declanşarea unei puternice crize în raporturile de clasă din cadrul unei societăţi date; constituie premisa necesară izbucnirii unei revoluţii. Avînd la bază conflictul dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie din societatea respectivă, . s.r. se caracterizează, în genere, prin următoarele trăsături principale: neputinţa claselor stăpînitoare de a mai domina în formele şi cu mijloacele politice de pînă atunci, creşterea combativităţii şi avîntului revoluţionar al maselor, împinse de ascuţirea contradicţiilor social-economice şi a luptei de clasă să acţioneze independent pe arena istoriei. S.r. se poate transforma în revoluţie victorioasă, cu condiţia existenţei, alături de factori obiectivi, şi a unor factori subiectivi. în cazul revoluţiei socialiste, aceştia constau în: existenţa partidului revoluţionar marxist-leninist al clasei muncitoare, capabil să conducă proletariatul şi masele exploatate în revoluţie pe baza unei politici ştiinţifice, corespunzătoare sarcinilor şi condiţiilor revoluţiei; un înalt grad de conştiinţă şi de combativitate a proletariatului; făurirea alianţei muncitoreşti-ţărăneşti,. forţa socială fundamentală în înfăptuirea revoluţiei şi construirii socialismului. Siţzean, fluviu în sud-estul R.P. Chineze (2 129 km). Izvorăşte din estul Podişului Iun-nan şi se varsă printr-o deltă în Marea Chinei de Sud. Navigabil în aval de Nannin. Vasele SIUICIOU 424 SÎNGE oceanice pătrund pe S. pînă la Guanciou. Siuiciou, oraş în estul R.P. Chineze, în provincia Ţzeansu. 340 000 loc. Industrie siderurgică, constructoare de maşini (utilaj minier), textilă şi alimentară. Nod feroviar. Vechi oraş chinez. Siun~ţzî (298—238 î.e.n.), filozof materialist din China veche. Formal, a fost un discipol al lui C o n f u c і u s, dar în fond nu a mers pe., linia idealismului acestuia, iar uneori 1-а criticat în mod manifest. A aprofundat noţiunea de materie şi a recunoscut contradicţia ca dedublare a unitarului. A respins misticismul şi a formulat idei gnoseologice materialiste. Socotind că omul este rău de la natură, a preconizat autoritarismul de stat drept mijloc principal spre a-1 înfrîna. Siutghiol, liman maritim (21,05 km2), situat pe litoralul Mării Negre, la nord de Constanţa, despărţit de mare prin-tr-un cordon litoral pe care este amplasată staţiunea balneară Mamaia; comunică cu marea prin Lacul Tăbăcăriei. Adîncimea maximă: 18 m. Lacul are alimentare subterană puternică. Complex nautic. Sixtus, numele a cinci papi, dintre care cei mai cunoscuţi au fost: S. al IV-lea (1471 — 1484), sprijinitor al politicii regilor spanioli Ferdinand a 1 V-l ea Catolicul şi Isabela de Castilia. A avut relaţii politice cu Ştefan cel Mare, domnul Moldovei. în vremea sa a fost clădită Capela Sixtină (1473-1481); S. al V~lea (1585—1590), sub al cărui pontificat s-au renovat monumentele Romei; a restabilit ordinea în statul Vaticanului şi a intervenit în războaiele religioase din Franţa. Sîciuanx provincie în partea centrală a R.P. Chineze, în bazinul superior al fluviului Ianţzî. Suprafaţa: 569000 km2. Populaţia: 73 000000 loc. (1958). Centrul administrativ: Cendu. Partea vestică a teritoriului este străbătută de Munţii Chino-Tibetani; partea estică este o zonă depresionără, înconjurată de munţi. Zăcăminte de cărbuni, petrol, gaze naturale, minereu de fier, cupru, sare etc. Mari rezerve hidroenergetice. Culturi de cereale (orez, grîu, porumb, orz), batate, rapiţă, tutun, trestie de zahăr, arbore de tung; sericicultură şi creşterea animalelor (provincia ocupă unul dintre primele locuri în ţară). Este dezvoltată industria extractivă, siderurgică (Ciunţin), constructoare de maşini (Ciunţin, Cendu), chimică, textilă, alimentară (zahăr, uleiuri vegetale etc.). Sîktîvkar, oraş în U.R.S.S., capitala R.S.S. Autonome Komi (R.S.F.S. Rusă). 94 000 loc. (1965). Industrie de prelucrare a lemnului. Sîma Ţean (c. 145—c.86 î.e.n.), cărturar şi scriitor clasic chinez. Personalitate multilaterală (a fost filozof, economist, matematician), a îndeplinit şi funcţia de astrolog şi istoric al curţii împărăteşti. în principala sa operă, „însemnări istorice**, cea dintîi istorie generală a Chinei, el a expus în mod sistematic, cu mare forţă de observaţie şi de analiză, evenimentele istorice, realizînd o galerie de portrete de o impunătoare autenticitate. Sîmbăta de Sus, comună în raionul Făgăraş, reg. Braşov, situată pe Valea Sîmbetei. Aici se află valoroase monumente de arhitectură: mănăstirea Brîncoveanu, ctitoria domnului Constantin Brîncoveanu (1707), şi castelul Brîncoveanu (sec. al XVIII-lea), care în perioada dintre cele două războaie mondiale a fost un loc de creaţie căutat de scriitori şi pictori. Tot aici au pictat Şt. Dimitrescu şi N. Tonitza mai multe dintre capodoperele lor. sîmbovină (Celtis australis), arbore din familia ulmaceelor, Sîmbovină înalt pînă la 20 m, cu coroana largă, frunze lanceolate şi flori verzi-gălbui care apar înainte de înfrunzire. în ţara noastră creşte spontan în sudul Banatului, în Oltenia şi în Dobrogea. Se cultivă frecvent ca arbore ornamental. Sin. mierea-ursu-lui. sîmbure central (REZ. MAT.), domeniu din secţiunea transversală a unei bare drepte, reprezentînd locul geometric al punctelor în care poate fi aplicată o forţă de compresiune (care acţionează excentric, în secţiunea considerată), astfel încît în secţiune să ia naştere numai eforturi unitare de compresiune. Dacă forţa de compresiune excentrică acţionează în afara s.c., într-o porţiune a secţiunii (pînă la axa neutră) apar eforturi unitare de compresiune şi în cealaltă porţiune apar eforturi unitare de întindere. sîmbure de etanşare (Hl~ DROTEHN.), perete vertical, executat din materiale impermeabile, alezat în planul median longitudinal al unui baraj sau al unui dig de pămînt ori de anrocamente, pentru a împiedica infiltrarea apei. sîmburoâse (HORT.), grup de plante pomicole care produc fructe cu cîte un sîmbure (drupe), provenit din dezvoltarea pereţilor ovarului. Ek.: prunul, caisul, piersicul, cireşul, vişinul etc. Sin. drupacee. Sîncrăieni, comună în raionul Ciuc, reg. Mureş-Auto-nomă Maghiară, situată pe Valea Oltului. 2 460 loc. (1965). Industrie de prelucrare a lemnului (cherestea, garnituri de butoaie, parchete etc). Sîndominic, comună în raionul Ciuc, reg. Mureş-Auto-nomă Maghiară, situată pe Valea Oltului'. 9 080 loc. (1965). Industrie de prelucrare a lemnului (cherestea, parchete, ambalaje de fag). SÎnge (BIOL., MED.), lichid de importanţă vitală pentru organism, care circulă într-un sistem de vase alcătuit în general din inimă, artere, vene, capilare şi lacune. Prezent la toate animalele vertebrate şi la unele nevertebrate, s.are culoare diferită în scara animală: roşu la vertebrate şi la unele neverte- SINGE 425 SÎNNICOLAUL MARE braţe, datorită conţinutului în hemoglobină, albastru la alte nevertebrate, datorită he-mocianinei, şi incolor la altele. S. are o compoziţie chimică foarte complexă, variabilă de la o specie la alta, dar constantă (oscilînd în limite de obicei foarte strînse în cadrul aceleiaşi specii) pentru fiecare individ. Menţinerea constantelor fizico-chimice ale s. (pH, presiune osmotică, glicemie, calcemie etc.) se realizează graţie unor mecanisme fine neuro-umorale corectoare, care intră în acţiune cu promptitudine ori de cîte ori există tendinţa îndepărtării de la valorile normale. La omul adult, cantitatea totală de s. din organism reprezintă aproape 6—8% din greutatea corpului, ceea ce înseamnă un volum de aproape 5 litri. La nou-născut, s. reprezintă 14—15% din greutatea corpului. S. are o densitate de 1 050, o viscozitate de 4—5 ori mai mare decît a apei şi o reacţie uşor alcalină (pH=7,4). Se compune din două părţi distincte: celulele sau elementele figurate (globule roşii, eritro-cite sau hematii, globule albe sau leucocite şi trombocite) şi plasmă. Proporţia exactă a masei celulare faţă de plasmă este determinată cu ajutorul hematocritului şi este de 47— 51%. Elementele figurate ale S. îşi au originea în sistemul hematopoetic, unde suferă procesul de maturaţie, după care trec în curentul sanguin (v. şi hematopoeză). La omul normal, pe I mm3 de sînge sînt 4—5 000 000 de hematii, 5 000 — 6 000 leucocite, 120 000— 200 000 de trombocite. Pe o lamă de sînge recoltat de la o persoană normală şi cercetat la microscop pentru stabilirea formulei leucocitare, raportul dintre diferitele tipuri de leucocite este următorul: neutro-file 65 —70%, eozinofile 1—3%, bazofile 0,5%, monocite 4—5% şi limfocite 20 — 25% (v. şi formulă leucocitară). Scos din vasele sanguine, s. se coagulează rapid, separîndu-se într-o masă gelatinoasă compactă, numită cheag, şi o cantitate de lichid gălbui, transparent, serul sanguin. Serul este plasmă fără fibrinogen, acesta fiind reţinut, sub formă de fibrină, în masa cheagului. In afara elementului ei de bază, apa, plasma sanguină are o compoziţie chimică complexă, şi a-nume: proteine 70 g °/oo (albu-mină, globulină, fibrinogen), lipide (colesterol 1,50 g °/oo» lipide totale 5,6 g °/00), gluco-ză 1 g °/00, substanţe minerale dizolvate 9 g °/00 (mai ales cloruri, bicarbonaţi şi fosfaţi de sodiu şi de calciu), uree, acid uric, substanţe colorante, hormoni, enzime, anticorpi etc. S. îndeplineşte în organism o serie de funcţiuni importante, dintre care de prim ordin este funcţiunea respiratorie, care constă în transportul oxigenului de la plămîni la ţesuturi (s. arterial, de culoare roşie-aprin-să) şi al bioxidului de carbon de la ţesuturi la piămîni (s. venos, de culoare roşie-închisă) cu ajutorul hemoglobinei. O altă funcţiune însemnată a s. este cea nutritivă, legată de transportul substanţelor nutritive de la intestinul subţire la ţesuturi. Dintre celelalte funcţiuni ale s. trebuie subliniate: funcţiunea excretoare, menţinerea conţinutului în apă al ţesuturilor, reglarea temperaturii corporale, apărarea organismului faţă de microbi (v. şi fagocitoză), precum şi funcţiunea de coordonare (aşa-numita coordonare umorală, sanguină) prin transportul pe cale circulatorie al hormonilor secretaţi de glandele endocrine. Bolile s. se manifestă prin alterarea numărului şi calităţii hematiilor (anemie, poliglobulie etc.), leucocitelor (leucopenie, leucoză etc.), trombocitelor (trombocitopenie), a tuturor elementelor figurate din s. etc. Un capitol important al bolilor de s. îl formează sindromele datorite unor tulburări ale procesului de coagulare (hemofilie, purpură hemoragică etc.). SÎngele-voinicului (BOT.; Nigritella), gen de plantă erbacee de munte din familia orhideelor, înaltă de 8—15 cm, cu frunze înguste, alungite, îndreptate în sus, cu flori mici de culoare roşie-purpurie (Nigritella rubra) sau purpurie-întunecată (Nigritella nigra), care răspîndesc un parfum plăcut de vanilie. Creşte în locuri ierboase însorite şi înfloreşte vara. Ambele specii sînt declarate monumente ale naturii. Sîngeorgiu de Pădure, localitate de tip urban pe valea Tîrnavei Mici, raionul Tîrgu-Mureş, reg. Mureş-Autonomă Maghiară. 3 900 loc. (1965). In apropiere se găsesc resurse de gaz metan de joasă presiune; lîngă S. de P., în localitatea Fîntînele, se află Centrala termoelectrică „Steaua roşie", cu o putere instalată de 250 000 kW (1966), intrată în funcţiune treptat, începînd din 1954 şi extinsă în ultimii ani. Sîngeorz~Băi, oraş raional în raionul Năsăud, reg. Cluj, situat la poalele Munţilor Rod-nei, la 500 m altitudine. 6 310 loc. (1965). Exploatări de calcare şi diorit. Staţiune balneo-climatică cu ape minerale (car-bogazoase, bicarbonatate, clo-ruro-sodice, magneziene), recomandate pentru tratarea bolilor. de stomac şi de ficat, îmbutelieri de ape minerale, cunoscute sub numele de „He-be“. In anii puterii populare s-a construit aici un mare sanatoriu. sînger (Cornus sanguinea), arbust din familia cornaceelor, Sînger înalt pînă la 4 m, cu ramuri roşii purpurii pe o parte şi verzi pe cealaltă, frunze oval-eliptice şi flori albe. în ţara noastră este foarte răspîndit în pădurile de cîmpie şi dealuri. Se cultivă în parcuri ca arbust ornamental. Sînnicolaul Mare, oraş raional în reg. Banat, reşedinţă de raion, situat în Cîmpia Banatului. 10 590 loc. (1965). Ateliere de reparaţii metalice, fabrică de cărămidă, unităţi ale industriei alimentare (preparate din carne, panificaţie). Aici a fost descoperit în 1799 Un tezaur format din 23 de vase şi obiecte de aur (sec. IX—XI), aflate în prezent la ÎNSIMION 426 SKIKDA iena, atribuite pe rînd bulga-lor, maghiarilor şi pecenegilor, entru agricol. — Raionul .Al, cu 99 030 loc. (1963). îdustrie textilă (Periam), aii-tentară, materiale de construc-e (Biled şi Satu-Nou). Cul-îri de cereale (grîu, porumb, rez), de cartofi, de plante idustriale (sfeclă de zahăr, oarea-soarelui). Creşterea ani-îalelor pentru lapte şi carne. Sînsimion, comună în raio-ul Ciuc, reg. Mureş-Auto-omă Maghiară, situată pe ralea Oltului. 3 650 loc. (1965). ndustrie alimentară (amidon, lucoză şi dextrină). Sîntămăria-Orlea, comună i regiunea Hunedoara, raionul laţeg. 2 410 loc. (1965). In acalitate se află valoroase mo-mmente istorice: biserica (sec. 1 XlII-lea), ctitorie a cnejilor tindea, cu preţios ansamblu de >icturi murale (sec. XIV—XV), rastelul (sec. XVIII-XIX). sînziene 1. Nume dat în olclorul românesc ielelor. !. (BOT.) V. drăgaică. sîrba, joc popular românesc, :u ritm binar, răspîndit în oată ţara cu diverse variante ii numiri (în trei ciocane, la >ătaie etc.). Este cunoscut şi le bulgari şi sîrbi, care îl lenumesc joc românesc. S. se oacă în formaţie de semicerc, :u braţele pe* umeri. Are o desfăşurare vioaie, rapidă, în ocolire sau pe loc, cu paşi săltaţi şi încrucişaţi. sîrbo~croâtă, limba limbă slavă vorbită în R.S.F. Iugoslavia de circa 11 000 000 de oameni. Sîrbii folosesc alfabetul chirilic, cu unele semne specifice, iar croaţii alfabetul latin. Sîrbu,FiIimon (1916-1941), militant al mişcării muncitoreşti din România. Pentru activitatea sa revoluţionară, antifascistă, desfăşurată ca membru al U.T.C., a fbst de mai multe ori arestat şi condamnat la închisoare. Membru al P.C.R. din 1941. In iunie 1941 a fost arestat, judecat pentru activitatea antirăzboinică şi condamnat la moarte. A fost executat în închisoarea Jilava. Sîr~Daria, fluviu în Asia Centrală Sovietică (2 206 km, cu Narîn 3 078 km), format din confluenţa, în depresiunea Fer- gana, a rîurilor Narîn şi Kara-daria (care izvorăsc din partea vestică a munţilor Tian-Şan); se varsă printr-o deltă în lacul Arai. Pe S«~D. şi afluenţii săi s-au construit numeroase hidrocentrale. Apele fluviului sînt folosite în irigarea a peste 2 000 000 ha. Navigabil (în cursul inferior). Trece prin oraşul Leninabad. Skagerrak/sche gsrec ], strîm-toare din sistemul strîmtorilor care unesc apele Mării Nordului cu cele ale Mării Baltice; desparte Peninsula Scandinavă de peninsula Iutlanda. Lungimea: 300 km. Lăţimea între 110 şi 130 km. Adîncimea maximă: 809 m. In strîmtoarea S. a avut loc la 31 mai — 1 iunie 1916 cea mai mare bătălie navală din timpul primului război mondial, între flota engleză şi cea germană. Skanderbeg, numele sub care este cunoscut în istorie Gheorghe Castriota (c. 1405— 1468), mare comandant de oşti, Skanderbeg conducător al luptei de eliberare a poporului albanez împotriva jugului otoman, erou naţional al Albaniei. Sub conducerea sa, poporul albanez, răsculat în 1443, a eliberat de sub jugul turcesc o parte a teritoriului Albaniei cu centrul în oraşul Кпцё. Bazîndu-se pe forţa unită a principilor albanezi şi pe sprijinul maselor populare, S. a respins cu succes (1444, 1448, 1450, 1457 şi 1466—1467) încercările Imperiului otoman de a restabili dominaţia asupra Albaniei. skarn (MINER.), rocă de contact formată prin metasoma-toză şi alcătuită dintr-un agregat de silicaţi bine cristalizaţi (ex. granat, vezuvian, diopsid, epidot, scapolit etc.). S. ia naştere prin acţiunea minerali-zatorilor degajaţi de o masă magmatică asupra rocilor cal-caroase. Conţine adesea concentraţii de fier, cupru, molibden etc. In Republica Socialistă România, 3. se găseşte la Ocna de Fier, Oraviţa, Moldova Nouă, Ruşchiţa (reg. Banat) şi în zăcămintele Băiţa Bihorului (reg. Crişana) şi Măgura Vaţei (Munţii Drocea) etc. skeleton (cuvînt englez în-semnînd „schelet**) 1. Sanie pentru întreceri care au loc pe pîrtii asemănătoare celor dfe bob. Are o lungime de 70 cm, o lăţime de 38 cm şi o greutate de circa 50 kg. 2. Denumirea probei sportive în care concurentul, echipat cu un costum special, stă culcat pe 8. (i), cîrmind cu ajutorul unor spini fixaţi pe vîrful bocancului. Skeletti, Gheorghe (1836— 1887), compozitor român. Şi-a făcut studiile muzicale la Iaşi, apoi Ia Berlin, unde 1-а cunoscut pe Meyerbeer, şi la Viena, unde 1-а cunoscut pe Johann Strauss, care 1-а determinat să scrie muzică uşoară şi de salon. Reîntors în ţară, ocupă funcţia de profesor de pian (pînă la sfîrşitul vieţii) la Conservatorul din Iaşi. A compus: „Grangurul** (înscris de Strauss în repertoriul său), „iluzii pier-dute“, „Dorul** (valsuri), numeroase romanţe, printre care „Ce te legeni codrule**, pe versuri de Eminescu. Skerlic [scherlici/, Jovan (1877—1914), critic, istoric literar şi om politic sîrb. A fost unul dintre fruntaşii luptei pentru unitatea popoarelor Iugoslaviei. S. a militat pentru o literatură realistă de tendinţă progresistă, combătînd sentimentalismul romantic desuet şi cultul decadent al fantasticului („Istoria literaturii sîrbe noi“, 1912; culegerea de articole critice „Scriitori şi cărţi** (10 voi., 1907-1925 ş.a.). A avut o mare influenţă asupra dezvoltării literaturii sîrbe din primii ani ai secolului nostru. Skikda, oraş în Algeria, port la Marea Mediterană. 88 000 loc. (1960). Industrie alimentară (conserve de peşte SKIP 427 SLAE> Vedere din Skopje şi de fructe, ulei de măsline), prelucrarea plutei. skip (MAŞ.), recipient sau cutie metalică, folosită la ridicarea pe verticală sau pe o cale înclinată a unor materiale care se prezintă sub formă de pastă, pulbere sau bucăţi. S., utilizate pe scară largă în mine, la încărcarea furnalelor, a betonierelor etc., sînt trase în general cu ajutorul unui troliu şi se descarcă automat la sfîrşitul cursei. Skobelţîn, Dmitri Vladimi-rovici (n. 1892), fizician sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Are contribuţii în domeniul radiaţiilor cosmice şi al fizicii nucleare. In 1928 a obţinut primele fotografii ale razelor cosmice în camera Wilson. A studiat efectul Compton, crearea de perechi etc. Skoda, Josef (1805-1881), medic austriac, de origine cehă. A fost profesor de clinică medicală la Universitatea din Viena şi membru al Academiei de Ştiinţe din Viena. S. a pus bazele diagnosticului modern în medicina internă, bazat pe auscultaţie şi percuţie. Diagnostician vestit, el este unul dintre creatorii curentului ana-tomoclinic în medicina internă. Op. pr.: „Studiu asupra percuţiei şi auscultaţiei“ (1839). Skok, Petar (1881 — ]956), lingvist iugoslav, specialist în filologia romanică (mai ales în limba franceză) şi în problemele raporturilor lingvistice slavo-romanice. A fost profesor la Universitatea din Zagreb. A adus contribuţii importante în domeniul studiului romanităţii balcanice, în strînsă legătură cu istoria limbii sîrborcroate. In lucrările sale a acordat o atenţie deosebită limbii române. Op. pr.: „Fenomene de limbă latină vulgară în inscripţiile provinciei romane Dalmaţia" (1915), „Elemente de lingvistică romanică** (3 voi., 1960), „Elementul slav şi cel romanic în insulele adria-tice; studiu toponomastic** (2 voi., 1950). Skopje [scopie] (Skoplje fscopl'e)), oraş în R.S.F. Iugoslavia, situat pe cursul superior al fluviului Vardar, capitala Republicii Socialiste Macedonia. 212 000 loc. (1964). Nod feroviar pe linia internaţională Belgrad-Salonic. Industria tutunului, metalurgică, a materialelor de construcţie, textilă, poligrafică, alimentară etc. Instituţii de învăţămînt superior (universitate etc.). In 1963 oraşul a fost puternic avariat de un cutremur; la reconstrucţia oraşului participă mai multe ţări, printre care şi România. Skovoroda, Grigori Savvici (1722—1794), iluminist ucrainean. A studiat la Academia movileană din Kiev. Ca exponent al maselor ţărăneşti, a enunţat idei utopice despre o societate viitoare fericită, lipsită de antagonisme sociale. A criticat printre primii biserica oficială şi scolastica. Concepţiile lui filozofice, contradictorii şi inconsecvente, conţin, într-un înveliş idealist religios, unele teze raţionaliste şi materialiste. Skreabin, Aleksandr Niko-laevici (1872—1915), compozitor şi pianist rus, elev al lui S.I. Taneev şi A.S. Arenski. Creaţia sa cuprinde trei simfonii, poeme simfonice („Visuri", „Poemul extazului", „Prometeu"), un concert pentru pian, sonate, studii, preludii pentru pian ş.a. Avînd la început, sub influenţa lui Cho-pin, o orientare romantică şi fiind legat în acelaşi timp de tradiţia muzicii clasice ruse, S. a evoluat apoi spre un stil personal, cu unele trăsături impresioniste şi înclinaţii spre misticism. Continuînd linia modală a muzicii ruse, S. a îmbo-găţit-o printr-o cromatizare pronunţată, creînd moduri noi sau realizînd o cromatizare a-proape totală a tuturor elementelor de limbaj. Pe linia corespondenţelor dintre muzică şi plastică (prin elementul comun celor două arte: culoarea), S. a imaginat asociaţia dintre sunet şi lumină („Prometeu**). Prin limbaj, S. se situează printre promotorii muzicii contemporane. âkreta [şcreta], Karel (1610 — 1674), pictor şi desenator ceh, reprezentant al barocului, elev al lui Guido Reni la Bo-logna. Autor a numeroase compoziţii pe teme religioase („Botezul lui Hristos", „Sfîntul Vaclav", „Hristos pe cruce" etc.) şi portretist („Contesa Maria", „Sternberg", „Episcopul Schleinitz" etc.). Skylitzes, Ioan (sec. XI), cronicar bizantin, autor al unei cronici a Imperiului bizantin, cuprinzînd perioada dintre 811 şi 1079. Cea mai mare parte a operei lui S. a fost inclusă de Kedrenosîn cronograful său. Skyros, insulă grecească din Arhipelagul Sporadelor de Nord, situată în Marea Egee, la nord-est de insula Eubeea. Suprafaţa: 210 km2. Popu- laţia : circa 3 200 loc. Creşterea animalelor (ovine, caprine), culturi de cereale, de viţă de vie; pescuit de bureţi. Principalul oraş este Skyros. slad (IND. ALIMENT.), seminţe de cereale, în special de orz, germinate artificial, folosite la fabricarea berii şi a spirtului. SLATINA 428 SLAVICEK ^ F-~ pT\ i,, J1 І • <—-Jjj.. .v ЬЗ -' • Г'! >. - ui •Ш. Slatina. Uzina de aluminiu Slatina, oraş raional în reg. Argeş, reşedinţă de raion, situat pe Valea Oltului. 15 530 loc. (1965). Industrie a metalurgiei neferoase (Uzina de aluminiu), alimentară (biscuiţi, panificaţie) şi reparaţii. In raza oraşului se află schitul Clo-cociov (1641), schitul Streha-reţ (1672), biserica sf. Treime (1645-1789). — Raionul 5., CU 135 510 loc. (1965). Industrie alimentară. Culturi de cereale, de plante industriale, legumicultură, viticultură. Creşterea animalelor. Slatina, ansamblu monastic fortificat, una dintre cele mai mari mănăstiri din Moldova (raionul Fălticeni), ctitorie a lui Alexandru Lăpuşneanu. De aici provin valoroasele broderii păstrate azi la Muzeul de artă al Republicii Socialiste România. Slava, rîu în Dobrogea; face parte din categoria rîurilor tributare direct Mării Negre. Izvorăşte din Podişul Babada-gului şi se varsă în lacul Golo-viţa (complexul lacustru Ra-zelm) la Ceamurlia de Jos (35 km). Alimentarea se face din precipitaţii, de aceea seacă în perioadele secetoase de vară. slavă veche, limba traducerilor slave ale cărţilor greceşti de cult, efectuate de Chirii şi M e t o d і u şi de ucenicii lor în a doua jumătate a sec. al IX-lea şi avînd la bază graiul slav din regiunea Salonicului. S-a numit şi bulgară veche sau slavă veche bisericească. ^ slave, limbi ramură de limbi a familiei indo-europene, vorbite în centrul şi în răsăritul Europei şi care cuprinde trei grupuri: a) grupul meridional (bulgara, sîrbo-croata, slovena); b) grupul occidental (ceha, slovaca, poloneza şi cîteva graiuri sorabe şi caştibe, pe .cale de dispariţie, din R.D. Germană); c) grupul oriental (cu trei limbi, care s-au separat începînd din sec. al XlI-lea: rusa, sau velicorusa, bielorusa şi ucraineana). Slaveanov, Nikolai Gavrilo-vici (1854—1897), inginer şi inventator rus. A inventat sudarea cu arc electric cu elec-trod-vergea fuzibil (în 1890 — 1891); a folosit pentru prima dată generatoare electrice pentru alimentarea posturilor de sudare electrică ş.a. Slaveikov, Pencio (1866— 1912), poet şi critic literar bulgar. A debutat sub influenţa unor curente estetizante cu scrieri de orientare individualistă, spiritualistă. In creaţia sa ulterioară apar tendinţe realiste şi motive cetăţeneşti („Lacrimi de cppilă**, 1888; „Cîntece epice“, 1896 şi 1907; „Pe insula fericiţilor'*, 1910; poemul „Cîntec însîngerat**, 1910). Bun cunoscător al folclorului, S. s-a inspirat din baladele populare (poemele „Raliţa**, „Boico** ş.a.).  încercat să introducă în Bulgaria doctrine literare occidentale şi mai ales tendinţele estetice influenţate de filozofia germană. • Slaveikov, Petko (1827— 1895), poet şi publicist bulgar. A luptat împotriva jugului turcesc. Om politic de orientare democrat-Iiberală, a avut, după 1879, un rol progresist activ, fiind şi ministru. Cunoscut culegător de folclor, face parte dintre pionierii poeziei de dra- goste şi ai poeziei sociale din literatura bulgară (poemele „Izvorul fetei frumoase41 şi „Boico-voievod**; volumele „Buchet de flori**, „Culegere de cîntece**, „Fabule**, Bucureşti, 1852). A îmbogăţit limba literară prin numeroase inovaţii lexicale. slavi, denumire a grupului de triburi indo-europene care, în mileniul al 11-lea î.e.n., populau teritoriul dintre Nipru, Carpaţi, Oder şi Marea Baltică. Mai tîrziu, triburile s. s-au răspîndit pe un teritoriu imens, de la Elba pînă la Doneţul de nord, Oka şi Volga superioară şi de Ia ţărmul Mării Baltice pînă în regiunea cursului mijlociu şi inferior al Dunării şi Marea Neagră, în sec. VI—VII sînt menţionate triburile slave ale sclavi-nilort dintre care o parte au migrat spre apus (cehii şi slovacii), iar o altă parte s-a răspîndit în Peninsula Balcanică (sîrbii, croaţii, slovenii, bosniecii), pur nînd bazele grupului s. de sud; triburile slave ale veneţilor, care au migrat spre apus, unde, din amestecul lor cu triburile locale ale luzilor, au rezultat mai tîrziu polonii, s. polabi şi pomorenii, ce au constituit, alături de cehi şi de slovaci, grupul s. de apus; triburile s. ale anţilor au alcătuit nucleul grupului s. de răsărit (ruşii, ucrainenii, bieloruşii). în a doua jumătate a mileniului I, popoarele slave s-au constituit în state feudale timpurii: Ia s. de sudt în sec. Vil—XI, Bulgaria şi apoi Serbia, Ia s. de răsăritt în sec. al IX-lea, Rusia kieveană, iar la s. de apus, în sec. al VII-Iea, Statul lui Samo, în sec. IX—X Mo-ravia Mare, Cehia şi Polonia, în sec. VI—VII, unele tribun slave au pătruns pe teritoriul României, fiind asimilate, în timpul convieţuirii lor, de populaţia daco-romană; ele au exercitat,asupra limbii şi vieţii economice-sociale a acestora o influenţă însemnată, partici-pînd la procesul de etnogeneză a poporului român. Slavi£ek [slâvicec], Antomn (1870-1910), pictor ceh. Pei* sagist şi pictor de gen, S. este unul dintre principalii reprezentanţi ai impresionismului din Boemia. SLAVICI 429 SLEVOGT Slavici» Ioan (1848—1925), scriitor român. S-a născut Ia Şiria (lingă Arad). Şi-a făcut studiile în comuna natală, apoi la Arad, Timişoara, Pesta şi Viena, unde s-a împrietenit cu Eminescu. Acolo a avut un rol de seamă în înfiinţarea societăţii studenţeşti „România jună", al cărei preşedinte a fost. A fost secretar al Comi-siunii pentru publicarea documentelor Hurmuzaki şi redactor Ia „Curierul din Iaşi“ (1874). împreună cu Eminescu şi Caragiale a lucrat în redacţia ziarului „Timpul** (începînd din 1876). între 1884 şi 1890 a condus „Tribuna** din Sibiu, iar în 1894 a fundat, împreună cu Coşbuc şi Caragiale, revista „Vatra**. în 1908 a devenit redactor responsabil al ziarului „Minerva**, din 1914 a .condus ziarul neutraîist „Ziua**, iar în timpul ocupaţiei, publicaţia progermană „GazetaBucu-reştilor**. Introdus de Eminescu Ia „Junimea**, Slavici a debutat în 1871 la „Convorbiri literare** cu comedia „Fata de birău", urmată în 1872 de suita de poveşti „Zîna zorilor", „Ileana cea şireată", „Floriţa din codru". S-a impus cu deosebire ca povestitor, nuvelist şi romancier. Prozator viguros, a creat o operă re-I marcabilă (deşi inegală), în spi-j ritul „realismului popular" teo-1 retizat în cadrul „Tribunei**, [ care fundamenta literatura pe tradiţii folclorice şi indica drept principală sursă de inspiraţie viaţa poporului. în această ' privinţă, un model îl constituie nuvela „Popa Tanda" (1873), relatare a redresării economice şi morale a unui sat înapoiat de către un preot prin forţa exemplului său şi, totodată, tablou al obiceiurilor rustice, pa- ftriarhale. Nuvelele sale, reunite ! în cîteva volume („Novele din | popor", 1881; „Pădureanca", 1 1884; „Novele", 6 voi., 1892— { 1926), urmăresc istoria ascen-§ siunii intelectualităţii rurale ! transilvănene („Budulea tai-j chii"), întreprind analiza sub-I tilă, uneori în tonalităţi idilice, | a dragostei („Scormon", „La j crucea din sat", „Gura satu-| lui"), contrazise tragic de ierar-| hia socială („Pădureanca"), de-| scriu procesul de dezumanizare a individului stăpînit de setea de înavuţire („Moara cu noroc", „Comoara"), realizînd astfel un autentic tablou etnografic, psihologic şi social al satului transilvănean. Romanul „Mara" (1906) aduce în scenă personalităţi puternice, cu o exactă determinare socială, încleştate într-un conflict generat de ciocnirea dintre prejudecăţile naţionale şi religioase ale orăşelului provincial I. Slavici şi dragostea pătimaşă a doi tineri. Celelalte romane („Luca", 1902; „Manea", 1905; „Din două lumi", 1921; „Cel din urmă armaş", 1923; „Din păcat în păcat", 1924—1925), mai puţin reprezentative pentru creaţia lui S., sînt lipsite de o înţelegere mai adîncă a lumii pe care o evocă. Activitatea Ini de dramaturg cuprinde cîteva comedii cu tematică rurală („Fata de birău", 1871; „Toane sau vorbe de clacă", 1874 ş.a.) şi o dramă istorică („Gaspar Graţiani", 1888). A mai scris lucrări cu caracter memorialistic, interesante sub raport documentar („închisorile mele", 1921; „Amintiri", 1924), cuprinzînd informaţii utile, mai ales în legătură cu Eminescu („Lumea prin care am trecut", postum, 1929), şi manuale şcolare. Viguroasă prin arta cu care reflectă existenţe sfîşiate de puternice contradicţii interioare, de aspiraţii pure în luptă cu meschine interese materiale, uti-iizînd adesea şi analiza psihologică, proza lui S. introduce în literatura română imaginea frămîntărilor sociale şi morale ale satului în etapa pătrunderii relaţiilor capitalis- te. Caracterul sentenţios, uneori didactic, al expunerii, reflex stilistic al tendinţei moralizatoare specifice concepţiei despre literatură a lui S„ se conjugă, în scrierile inspirate din viaţa satului, cu preferinţa pentru cuvinte de expresivitate neaoşă, prin care autorul realizează o autentică vorbire ţărănească. Opera lui S. a exercitat o fertilă influenţă asupra dezvoltării în sens realist a prozei româneşti. slavonă, limba limba slavă literară, dezvoltată din slava veche şi folosită în evul mediu ca limbă de cult şi de cancelarie în Rusia, Bulgaria, Serbia şi în ţările româneşti. Prezintă unele particularităţi distincte de la o ţară Ia alta, ceea ce face să se vorbească de l.s. de redacţie rusă sau bulgară, sîrbă sau slavo-română. Slănic, afluent pe stînga al Buzăului (66 km). Izvorăşte din zona muntoasă a Carpaţilor de la cui bură. în aval de zona sahferă Lectorul subcarpatic Lopătari), apa rîului Slănic are un .conţinut ridicat de cloruri. Slănic, oraş raional în raionul Teleajen, reg. Ploieşti, situat pe valea pîrîului Slănic. 7 200 loc. (1965). Exploatări de sare. Staţiune balneoclima-tică: lacuri cu apă cloruro-sodică, sulfatată, calcică, folosită în tratarea afecţiunilor cronice, ginecologice, ale aparatului locomotor, anemiilor,' debilităţii etc. Slănicul Moldovei v. Băile Slănic. Slătineanu, Alexandru (1873 —1939), bacteriolog român. A fost profesor de bacteriologic la Universitatea din Iaşi şi membru al fostei Academii de medicină. Este cunoscut prin lucrările sale de epidemiologie şi bacteriologic asupra poliomielitei, febrei tifoide şi serovaccinaţiei. Slăveiul, lac glaciar, situat pe versantul sudic al masivului Retezat, la altitudinea de 2 015 m. Suprafaţa; 32,78 ba. Adîn-cimea maximă: 6,1 m. Obiectiv turistic. Slevogt, Max( 1868-1932), pictor şi grafician german. A studiat Ia Munchen, Paris şi în Ita- SLIVEN 430 SLUTER Ha. Atras o vreme de curentul secession, S. a optat pentru impresionism, fiind unul dintre principalii reprezentanţi ai acestui curent în Germania („Actorul Andrade în costum alb“,. „Senatorul Oswald“, „Femeie cu pisică*4 etc.). A avut o remarcabilă activitate de ilustrator („Faust**, „Viaţa lui Benvenuto Cellini“ etc.). Sliven, oraş în estul R.P. Bulgaria, situat în cîmpia Tund-ja. 60 100 loc. (1961). Unul dintre centrele textile importante ale ţării. Are şi industrie a pielăriei, electrotehnică, de prelucrare a lemnului, a sticlei şi alimentară. Sloboziâ, oraş raional în reg. Bucureşti, reşedinţă de raion, situat pe malul stîng al Ialomiţei. 11 530 loc. (1965). Industrie alimentară (morărit şi panificaţie), a materialelor de construcţie (cărămidă) etc. Reparaţii metalice. Centru agricol. — Raionul 5., cu 101 560 loc. (1965). Industrie a materialelor de construcţie, alimentară etc. Culturi de cereale şi plante industriale. Legumi-cultură pe bază de irigaţii. Creşterea animalelor. slobozie (în evul mediu în ţările române) 1. Sat, stăpînit de boieri sau de mănăstiri, întemeiat pe loc pustiu sau sat refăcut după fuga locuitorilor, avînd anumite privilegii domneşti (în primii ani de la întemeiere, s. beneficiau de numeroase scutiri de dări şi obligaţii). 2. Scutire de dări pe care domnii o acordau satelor în scopul repopulării lor. slovacă, limba limbă slavă din grupul occidental, vorbită în R.S. Cehoslovacă de circa 4 000 000 de oameni. Slovacia, provincia estică a R.S. Cehoslovace. Suprafaţa: 48 997 km2. Populaţia: 4 305 000 loc. (1963), cea mai mare parte slovaci. Centrul administrativ: Bratislava. Predomină relieful muntos: Carpaţii Vestici care în munţii Tatra înaltă ating cea mai mare altitudine din lănţul carpatic (2 663 m în vîrful Gerlachovka). Suprafeţe restrînse sînt ocupate de Cîmpia Dunării mijlocii (în sud-vest), Cîmpia Tisei (în sud-est) şi de -regiuni deluroase. Cele mai importante rîuri sînt Vâh şi Hron, afluenţi ai Dunării (care, pe o anumită porţiune, formează graniţa R.S. Cehoslovace cu R.P. Ungară). Zăcăminte de minereu de fier, de mangan, de cupru, de plumb, de antimoniu, de pirită, de huilă, de lignit, de petrol şi gaze naturale. Principalele ramuri industriale sînt siderurgia, metalurgia neferoasă, industria energetică, constructoare de maşini (utilaj industrial, utilaj minier, nave fluviale, produse electrotehnice), chimică (îngrăşăminte, fibre sintetice, mase plastice, cauciuc), prelucrarea lemnului, industria textilă şi alimentară. Agricultura este specializată în cultura cerealelor, a plantelor tehnice (sfeclă de zahăr, cînepă, tutun), viticultură, pomicultură şi creşterea animalelor (cornute mari, porcine, păsări). slovenă, limba limbă slavă din grupul meridional, vorbită în nord-vestul R.S.F. Iugoslavia şi în unele regiuni din sudul Austriei şi din nord-estul Italiei. Numărul vorbitorilor este de circa 1 500 000. Cel mai vechi text datează din sec. al X-lea. Slovenia, republică din cadrul R.S.F. Iugoslavia, situată în nord-vestul ţării. Suprafaţa: 20251 km2. Populaţia: 1 616000 loc. (1961). Capitala: Ljublja-na. Relieful este în cea mai mare parte muntos: Alpii Iu-lieni (cu vîrful Triglav, 2 864 m), Karawanken, Alpii Savici. în sud-vest cuprinde podişul Karst, iar în est şi în sud-est cîmpii. Rîuri importante: Sava şi Drava. Resurse de subsol: minereuri de plumb şi zinc, de mercur, cărbune etc. Principalele ramuri industriale sînt siderurgia (Jesenice ş.a.), metalurgia neferoasă (Kidricevo, Cel-je ş.a.), industria energetică, constructoare de maşini (automobile, electrotehnică ş.a., cu centrele principale Maribor şi Ljubljana), de prelucrare a lemnului, chimică, textilă, alimentară, a hîrtiei şi celulozei şi poligrafică. în agricultură predomină creşterea animalelor (în special bovine şi porcine). în cîmpii şi depresiuni se cultivă cereale, cartofi, plante furajere, sfeclă de zahăr. Sţowacki [slovâţchi], Ju-liusz (1809—1849), poet romantic polonez, creatorul dramei moderne în literatura naţională. A debutat sub influenţa lui Byron. Plecat din ţară cu o misiune în timpul răscoalei din 1831 (la care aderase cu entuziasm), scrie la Paris poeme de puternică inspiraţie revoluţionară („Lam-bro revoluţionar**, 1833). Tot în emigraţie (Geneva, Paris) a scris renumitele sale drame istorice: „Kordian** (1834), „Balladyna** (1834- 1839, trad. rom.), „Horsztynski** (1835, trad. rom.) în care, degajat de influenţa byroniană, a evocat momente zguduitoare din istoria Poloniei. Roade ale călătoriilor sale în Italia şi Orient sînt poemele care dezbat idei filozofice, precum şi dramele „Lilla Weneda** (1840, trad. rom.), „Mazeppa** (1839) şi „Fantasio*4 (1841). Ultima perioadă a creaţiei sale este marcată de influenţa unui vizionarism asemănător cu cel al lui Poe şi Lautréamont. Arta lui S. se caracterizează prin intensitatea lirismului, fantezia exuberantă, forţa dramatică în zugrăvirea unor conflicte şi pasiuni titanice, limbajul înnoit şi versul de o deosebită melodicitate. slujitori (în evul mediu în Ţara Românească şi în Moldova) 1. Denumire a subalternilor marilor dregători (spătărei, pos-telnicei, logofeţei etc.), aşezaţi la sate ca oameni (ţărani) liberi, care alcătuiau o categorie fiscală deosebită, fiind supuşi la dările personale, dar redu-cîndu-li-se dările pe avere. Aveau o organizare militară aparte şi erau la dispoziţia domnului. 2. Denumire a corpurilor de oaste ale călăraşilor şi dorobanţilor. 3* Nume dat ostaşilor de ţară de la sfîrşi-tul sec. al XVI-lea pînă în sec. al XVIII-lea. 4. (în sens larg) Denumire a tuturor slujbaşilor statului feudal. Sfupsk, oraş în nordul R.P. Polone. 58 000 loc. (1964). Industrie constructoare de maşini (maşini agricole), de prelucrare a lemnului (mobilă), alimentară (produse lactate, conserve de peşte). Sluter [slûhr7, Claus (c. 1340—c. 1405), sculptor de SMALAND 431 SMITH origine flamandă, reprezentant al şcolii burgundo-flaman-de. S. a colaborat la decorarea mănăstirii Champmol din Di-jon, executînd statuile portalului, decoraţia capelei şi mor-mîntul lui Filip cel îndrăzneţ, ducele Burgundiei. Principala sa realizare este „Puţul lui Moise“, decorat cu statui de profeţi, operă care, prin monumentalitate şi forţa expresiei, îl situează pe S. printre marii premergători ai Renaşterii. Smâland [smo:land], podiş în sudul Suediei, parte componentă a scutului baltic, format din graniţe şi gresii dure, puternic faliate. Relief glaciar cu înălţimi medii reduse. Altitudinea maximă: 378 m. Reţeaua hidrografică urmează liniile tectonice. Numeroase lacuri. Păduri de conifere (în est) şi turbării. Exploatări forestiere şi de turbă. smaltină (MINER.), arseniură naturală de cobalt (CoAs2), cristalizată în sistemul cubic. Are culoarea argintie şi se găseşte în filoanele hidroter-male, asociată cu cobaltină şi cu minerale de nichel. Este un minereu de cobalt. smalţ 1. (CHIM.) V. email 2. (ANAT.) Substanţă foarte dură, compactă, de culoare albă, care acoperă suprafaţa vizibilă a dinţilor, protejînd dentina. Lezarea s. constituie primul timp al cariei dentare. smarald (MINER.) , varietate verde de berii; culoarea se datoreşte unui conţinut redus de crom. Este o piatră de podoabă de mare valoare. în mod artificial s-au obţinut s. de dimensiuni foarte mici. Smetana, Augustin (1814— 1851), filozof ceh progresist, exponent al curentului democratic din revoluţia de la 1848. Apropiat de hegelienii de stînga şi influenţat de L. Feuerbach, S. a criticat laturile conservatoare ale filozofiei Iui Hegel. Smetana, Bedrich (1824— 1884), compozitor clasic ceh, unul dintre primii reprezentanţi ai şcolilor naţionale europene din sec. al XlX-lea. Sub influenţa unor tendinţe ale romantismului (dar mai ales a lui Liszt), S. a creat un stil naţional, inspirîndu-se din folclor (cîntece şi dansuri), din viaţa poporului, din trecutul ţării şi din frumuseţile meleagurilor acesteia. Desăvîrşite în acest sens rămîn opera sa „Mireasa vîndută , considerată un adevărat imn patriotic, şi ciclul de poeme simfonice „Patria mea“ (dintre care „Vltava“ B. Smetana cunoaşte şi astăzi o faimă mondială). întreaga sa activitate a fost călăuzită, în ambianţa revoluţiei din 1848, de idealul înălţării conştiinţei naţionale, de lupta împotriva dominaţiei habsburgice şi de strădania de a însufleţi viaţa muzicală a ţării sale (a contribuit la înjghebarea învăţămîntului muzical, la fundarea teatrului muzical în limba cehă etc.). Creaţia lui S, mai cuprinde şi operele „Hubicka“ (Sărutul), „Dali-bor“, mai multe poeme simfonice, un trio, două cvartete de coarde, melodii pentru voce şi pian, coruri, piese pentru pian etc. smiceâ (HORT.), ramură roditoare la măr şi la păr, lungă de 10 — 30 cm şi groasă de 0,3— 0,5 cm. în vîrf poartă un mugure vegetativ, care în timp de 1—2 ani se transformă în mugure de rod. Mugurii laterali sînt slab dezvoltaţi. Smigelschi, Ocţavian (1866 — 1912), pictor şi grafician român. A studiat la Sibiu şi la Budapesta, completîn-du-şi studiile prin numeroase călătorii peste hotare. Atras îndeosebi de pictura murală, a studiat monumentele de artă veche din Ţara Românească şi din Moldova, de la care s-a inspirat în executarea picturilor din numeroase biserici transilvănene (Catedrala mitropolitană din Sibiu). Ca pictor de şevalet a lucrat portrete şi chipuri de ţărani, surprinse în mediul lor obişnuit. S. a fost unul dintre promotorii artei româneşti în Transilvania. smirdâr (BOT.; Rhododendron kotschyi), arbust din familia ericaceelor, cu flori roşii sau roz, plăcut mirositoare, grupate în raceme, cu lăstari tîrîtori şi ramuri ridicate. Creşte şi în ţara noastră, pe crestele munţilor, prin locurile stîncoase din etajul alpin. Frunzele conţin substanţe tanante. Se numeşte şi bujor de munte, trandafir de munte. Sin. rododendron. Smirna v. Izmir. Smirnenski, Hristo (1898— 1923), poet revoluţionar bulgar. Sub influenţa valului revoluţionar din Bulgaria şi a Revoluţiei din Octombrie, S. s-a dovedit o vie conştiinţă cetăţenească, devenind cîntăreţ al clasei muncitoare („Copiii ora-şului“, „Fraţii lui Gavroş“, „Muncitorul44, „Minerii*4, „Prin furtună**, „Moscova4*, „Prome-teul rus“, „KarI Liebknecht“, „Rosa Luxemburg44). A mai scris povestiri, note de drum etc. Foiletoanele sale vădesc un maestru al satirei politice. Smirnov, Serghei Serghee-vici (1895—1947), geolog şi mineralog sovietic. A fost profesor la Institutul de mine din Leningrad şi membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A întreprins însemnate cercetări asupra zăcămintelor de minereuri, elaborînd teorii asupra genezei zăcămintelor hidro-termale şi asupra formării zonei de oxidare a zăcămintelor de sulfuri. Smith [smiO], Adam (1723 — 1790), economist şi filozof englez, reprezentant de seamă al economiei politice clasice bur-gheze. în lucrările sale, S. a reunit cunoştinţele economice acumulate pînă la el, economia politică devenind un tot închegat şi mai precis conturat. Ideolog al burgheziei industriale engleze în ascensiune din perioada manufacturieră, S. a susţinut liber-schimbismul împotriva restricţiilor feudale şi a mercantilismului, doctrina şi politica economică preconizată de el avînd un caracter general progresist. Un merit al lui S« este prezentarea corectă, pentru prima dată, SMITH 432 SMOLENSK a structurii de clasă a societăţii burgheze, împărţită în clasa muncitorilor salariaţi, a capitaliştilor şi a proprietarilor funciari. Importante sînt şi unele teze ale lui cu privire la diviziunea muncii şi Ia munca A. Smith productivă. Fund mai consecvent decît f i z i o c r a ţ i i în transpunerea cercetării economice din sfera circulaţiei în cea a producţiei, S. a realizat un însemnat pas înainte în analiza valorii mărfurilor, gene-ralizînd ideea că munca omenească este izvorul valorii de schimb, iar măsura ei este timpul de muncă obişnuit (individual), care, din punct de vedere cantitativ, nu trebuie să difere mult de la un producător la altul pentru producerea aceleiaşi mărfi. El consideră însă în mod greşit că valoarea unei mărfi este determinată fie de munca necesară pentru producerea ei, fie de munca necesară cheltuită pentru producerea unei alte mărfi cu care se schimbă, fie de munca ce poate fi cumpărată cu marfa respectivă. Confun-dînd munca creatoare de valoare cu forţa de muncă, obiect al schimbului dintre muncitori şi capitalist, S. considera salariul ca preţ al muncii şi susţinea în mod eronat că în capitalism izvorul şi mărimea valorii sînt determinate de salariu, profit şi rentă. Opera lui S. are un caracter contradictoriu, în analiza aceluiaşi fenomen în-tîlnindu-se, alături de elemente ştiinţifice, şi o serie de concluzii greşite. Astfel, pe de o parte, el arată just că salariul este singurul venit bazat pe muncă proprie, profitul şi renta fiind scăzăminle din valoarea nou creată de muncitor şi însuşite gratuit de capitalist şi de proprietarul funciar, iar pe de altă parte susţine că profitul şi renta se cuvin în mod natural acestora. Concepţia potrivit căreia valoarea mărfurilor se compune numai din venituri şi deci nu cuprinde valoarea mijloacelor de producţie consumate („dogma lui Smith“) l-a împiedicat să înţeleagă esenţa acumulării capitalului şi a reproducţiei produsului social. Concluziile greşite ale lui S., datorate abordării neistorice a fenomenelor şi proceselor din economia capitalistă, ca şi inconsecvenţa lui în folosirea metodei abstractizării, au fost preluate şi dezvoltate de către economiştii burghezi vulgari. Ideile ştiinţifice ale lui S. au fost dezvoltate de către urmaşul său, D. Ricardo. Supunînd unei analize critice opera lui S*, K. Marx a relevat, a preluat şi a dezvoltat tot ceea ce era valoros în ea şi a combătut ceea ce era greşit, stabilind limitele inerente poziţiei de clasă şi epocii în care a trăit. V. I. Lenin a considerat doctrina economică a lui S., alături de cea a lui D. Ricardo, drept unul dintre izvoarele marxismului. Op. pr.: „Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei“ (1776). smitsonit (MINER.), carbonat natural de zinc (ZnCOz), cristalizat în sistemul rombo-edric.' Are culoarea albă, verzuie, brună sau cenuşie şi luciu sticlos. Formează mase pămîntoase, reniforme şi sta-lactitice. Smitsonitul se întîl-neşte în zona de oxidare a zăcămintelor de sulfuri de zinc şi de plumb localizate în calcare şi este folosit ca minereu de zinc. Smîrdan, localitate în R.P. Bulgaria, care, în timpul războiului ruso-româno-turc (1877 — 1878), a fost cel mai important punct fortificat din sistemul de apărare a cetăţii Vidin. Armata română a obţinut aici, la 12/24 ianuarie 1878, o strălucită victorie asupra trupelor turce. Eroismul soldaţilor români în lupta de la S. i-a inspirat pictorului Nicolae Grigorescu compoziţia „Atacul de la Smîrdan“. smoală (CHIM.), amestec complex de substanţe macromo-leculare de constituţie necunoscută, compus din carbon, hidrogen, azot şi sulf. Este un produs solid, de culoare neagră, ter-moplastic şi casant. Rezultă ca reziduu la distilarea gudroa-nelor din cărbuni sau Ia oxi-darea păcurii. Este insolubilă în apă, solubilă în solvenţi organici. Se întrebuinţează ca liant în asfaltul rutier, la fabricarea cartonului asfaltat, ca izolant în construcţii, la conservarea şi etanşarea vaselor şi a corăbiilor de lemn, la bri--chetarea cărbunilor etc. smochin (Ficus carica), arbust sau arbore fructifer din familia moraceelor, înalt de 8—10 m în zona mediteraneană şi subtropicală sau de 2—2,5 m în zona temperată. Smochin Are coroana rară, frunze mari lobate şi flori numeroase, închise într-o cupă în formă de pară, care la maturitate devine un fruct cărnos, dulce şi suculent. Fructele se consumă în stare proaspătă sau uscate. Este cultivat în livezi întinse în ţările din sudul Europei şi din nordul Africii; Ia noi în ţară se cultivă sporadic în grădini, mai mult în Dobrogea şi lîngă Turnu-Severin. smog, ceaţă deasă, amestecată cu fum, care se formează în regiunile puternic industrializate sau în marile centre urbane; are efecte dăunătoare asupra populaţiei. Fenomenul de s. este frecvent îndeosebi la Londra.* Smolensk, oraş în U.R.S.S., în vestul R.S.F.S. Ruse, aşezat pe cursul superior al fluviului Nipru. 183 000 loc. (1965). Industrie constructoare de ma- SMOLLETT 433 SNEFRU Smolensk. Strada Sovetskaia şini, uşoară, alimentară. Nod feroviar şi rutier. Institute de învăţămînt superior, muzee. Vechi oraş rusesc (sec. al IX-lea). Monumente arhitectonice (sec. XII, XVII-XVIII). Smollett [smqlit/, Tobias George (1721 — 1771), romancier iluminist englez. Conti-nuînd tradiţia lui Swift, romanele sale, scrise în manieră picarescă, împletesc satira muşcătoare la adresa moravurilor corupte ale societăţii dominate de compromisul burghezo-aris.-tocratic cu umorul grotesc şi limpezimea realistă („Aventurile lui Peregrine Pickle“, 1751; „Aventurile lui Roderick Ran-dom“, 1748, trad. rom. 1965). Opera sa reprezintă o nouă treaptă în dezvoltarea romanului realist-iluminist, care prevesteşte realismul critic. A mai scris piese, satire, lucrări de istorie popularizată şi romanul epistolar „Călătoria lui Humphrey Clinker“ (1770). Smolnîi, edificiu din Leningrad, monument istoric. în timpul Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, palatul Smolnîi a fost sediul statului-major al insurecţiei, condus de V. I. Lenin. Smoluchowski fsmoluhof-schi], Marian (1872-1917), fizician polonez; a fost profesor la universităţile din Lvov şi din Cracovia. Principala sa lucrare este teoria statistică a fluctuaţiilor termodinamice, care a stat la baza explicării mişcării browniene şi a contribuit la interpretarea atomică şi cinetică a căldurii. S.M.T. v. staţiune de maşini şi tractoare. Smuts [smaţ7, Jan Chris-tiaan (1870—1950), om politic sud-african, mareşal (din 1941). A participat la războiul burilor împotriva Angliei (1899— 1902). Ulterior a devenit partizan al înţelegerii cu Marea Brita-nie. Prim-ministru al Uniunii Sud-Africane în 1919—1924 şi 1939—1948. Este fondatorul concepţiei neovitaliste, metafizice a holismului. Smuul, Iuhan (n. 1922), scriitor sovietic estonian. A debutat cu versuri inspirate din viaţa tineretului sovietic, remarcabile prin sinceritatea, spontaneitatea şi căldura lor (poemul „Fiul furtunii**, 1947; „Sînt comsomolist‘\ 1953). De o mare popularitate se bucură jurnalele sale de călătorie „Cartea gheţurilor** (1959, trad. rom.) şi „ Marea Japoniei** (1963, trad. rom.), relatări vii şi atrăgătoare, nu lipsite de un patos şi de un umor discret. Laureat al Premiului de stat. Snagov, liman fluviatil situat în cursul mijlociu al Ialo-miţei (5,76 km2)* Adîncimea maximă: 9 m. Lacul S. constituie un important obiectiv turistic din preajma Bucureş-tiului. Aici au loc concursuri şi campionate de canotaj naţionale şi internaţionale. Snagov, mănăstire situată în mijlocul unei insule pe lacul cu acelaşi nume. întemeiată în cursul sec. al XV-lea (de aici provin vestitele porţi, 1453, păstrate la Muzeul de artă al Republicii Socialiste România), mănăstirea S. a fost reconstruită de către Neagoie Basarab (circa 1517—15.19), biserica fiind decorată cu picturi în vremea lui Mircea Ciobanul. Snake fsneicj, rîu în S.U.A. (1 670 km), afluent pe stînga al Columbiei. Izvorăşte din Munţii Stîncoşi. în Podişul Columbiei curge printr-o vale-canion de 800 m adîncime şi formează cîteva cascade. Navigabil în cursul inferior (440 km). Hidrocentrale. Snefru, faraon egiptean din perioada arhaică, fondatorul dinastiei a V-a (2565 — 2420 î.e.n.). A purtat numeroase Lacul Snagov SNOAVĂ 434 SOARE Grup de pete solare fotografiate la Observatorul astronomic din Bucureşti războaie, cucerind peninsula S i n a i şi pustiind Nubia. în timpul său a fost zidită prima piramidă (la Dahshur), unde se oficia, în vechiul Egipt, cultul morţilor în cinstea lui S. snoavă, povestire de mici proporţii, cu conţinut anecdotic, avînd o largă circulaţie în literatura orală a satului, îndeosebi în cadrul şezătorilor. Unul dintre eroii cei mai cunoscuţi ai s. este Păcală, simbol al isteţimii omului din popor. Printre cei dintîi culegători de s. româneşti se numără fraţii Schott, A. Pann, I.C. Fun-descu, P. Ispirescu, D. Stăn-cescu ş.a. P. Dulfu şi Th. Spe-ranţia au publicat s. prelucrate în versuri. V. şi anecdotă. Snorri Sturluson [sttir-liisonj (1178—1241), poet Şl cronicar islandez, autor al unei poetici destinate scalzilor nordici, „Edda lui Snorri** (Snorra-Edda, 1220), numită şi „Edda nouă“ sau Edda în proză, şi al unei cronici poetice a regilor norvegieni, „Cercul lumii** (Heimskringla). Snyders /snâid?rsl, Frans (1379- 1657), pictor flamand. A fost elevul lui Pleter Brue-ghel cel Tînăr şi al lui Hen-drick van Balen. Prieten şi colaborator al lui Rubens, S. s-a format sub influenţa acestuia ca unul dintre cei mai remarcabili pictori animalieri şi de natură statică. Scenele de vînătoare sînt caracterizate prin spectaculozitate, dinamism şi observaţia atentă a reacţiilor specifice fiecărui animal. Naturile statice, de proporţii vaste, se remarcă prin abundenţa elementelor şi atenţia faţă de detalii. S. a colaborat cu Van Dyck, Jordaens ş.a. Reprezentat în Muzeul de artă al Republicii Socialiste România cu „Pelerinii din Emaus* şi la Muzeul Brukenthal cu „Bu-cătăreasa** şi „Vînătoare de mistreţi*’. Soare (ASTR.), corp ceresc principal al sistemului nostru planetar. S. este o stea, avînd lumină proprie; gazele care îl formează (hidrogenul şi heliul) reprezintă peste 95°/0 din masa S. şi ating temperaturi mari: 6 000°K la suprafaţa S. şi circa 15 000 000c K la cen- tru. Energia emisă de S. într-o secundă este de 4*1033 ergi şi este produsă prin reacţii termonucleare, în special prin reacţia proton-proton, prin care nucleele atomilor de hidrcgen sînt transformate în nuclee de atomi de heliu. Pâmîntul nu recepţionează decît a doua miliarda parte din energia debitată de S. Soarele se află la 149 600 000 km de Pămînt, are diametrul de 109 ori mai mare decît diametrul Pămîn-tului (1 392 000 km), masa de 330 000 de ori cît masa planetei noastre (2* 1033 g), densitatea medie de 1,4 g/cm3. Durata de rotaţie a S. creşte cu apropierea de polii săi, fiind de 25,4 zile la ecuator. Atmosfera S., de la care ne vine aproape întreaga radiaţie vizibilă, poartă numele de fotosferă şi are grosimea de circa 500 km. Deasupra ei se întinde cromosfera, de circa 15 000 km grosime, şi coroana solară, care nu se pot observa direct decît la eclipsele totale de S., dar care se pot studia cu aparate speciale şi atunci cînd nu sînt eclipse. Pe foto-sferă se văd uneori pete, regiuni mai reci (4 500°K), grupate de cele mai multe ori în grupuri de pete, respectiv facule, regiuni mai luminoase; în cromosferă apar uneori pro-tuberanţe luminoase, care se observă pe marginea discului solar, sau filamente întunecate pe disc; în coroana solară se pot distinge jeturi, condensări coronale etc. Toate acestea sînt manifestări ale activităţii solare, ele variind ca număr şi ca intensitate după un ciclu cu perioada medie de 1 1 ani. S. posedă şi o emisie de unde radioelectrice de intensitate variabilă; radiaţiile X, ultravioletă şi corpusculară ale S. variază cu fenomenele solare şi provoacă diferite efecte geofizice (relaţii Soare-Pămînt), care influenţează ionosfera şi zonele de radiaţii ale Pămîntu-lui, magnetismul terestru, aurorele polare etc. Pentru studiul relaţiilor Soare-Pămînt s-a organizat Anul Geofizic Internaţional (1957—1958) şi Anul Internaţional al Soarelui Calm (1964-1965). Ciclul de 11 ani se regăseşte şi în unele fenomene meteorologice, biologice-vegetale etc. Soare, Soare Z. (1894— 1944), regizor român. A studiat la Berlin cu Karl Heinz Martin Soare Z. Soare şi apoi cu Max Reinhardt, pe care l-a asistat la montarea unor spectacole. Reîntors în ţară, a debutat în 1924, punînd în scenă „Hamlet41; au urmat „Othello“ şi „Neguţătorul din Veneţia** de Shakespeare. S. şi-a desfăşurat activitatea regizorală mai ales la Teatrul naţional din Bucureşti, cuprin-zînd, într-o viziune bazată mai ales pe fast şi culoare scenografică, un vast şi variat repertoriu, clasic şi modern, de tragedii, drame şi comedii originale şi străine: „Despot- Vodă** de V. Alecsandri, SOBIESKI 435 SOCIALISM Soci. Sanatoriul Ministerului Culturii „Slugă la doi stăpîni** de Gol-doni, „Faust“ de Goethe, „Sfîn-ta Ioana“ de Shaw, „Strigoii** de Ibsen, „Livada cu vişini** de Cehov, „Henric al IV-lea“ de Pirandello. Sobieski, Ioan (1624— 1696), comandant de oşti polon, rege al Poloniei sub numele de ]an al II Nea (j 674-1696). A înfrînt pe turci la Hotin (1673) şi a avut o contribuţie hotărî-toare la alungarea turcilor de sub zidurile Vienei asediate (1683). A întreţinut relaţii cu Serban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti, şi cu Ştefan Petriceicu, domnul Moldovei, dar în timpul lui Constantin Cantemir (1685— 1693) a întreprins două campanii de cucerire a Moldovei (1686 şi 1691). In timpul ultimei campanii a asediat şi a cucerit Cetatea Neamţului, apărată eroic de un număr restrîns de vînă-tori domneşti, eveniment relatat de cronicarul Ion Neculce şi reluat de C. Negruzzi. Sobolev, Lvovici Serghei (n. 1908), matematician sovietic, profesor Ia Universitatea din Novosibirsk, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Are lucrări în domeniul teoriei elasticităţii, al teoriei ecuaţiilor cu derivate parţiale de tip hiperbolic, al ecuaţiilor poli-armonice, al analizei funcţionale etc. A introdus şi a studiat mai multe concepte noi, şi anume: noţiunile de derivată generalizată, de soluţie generalizată a unei ecuaţii cu derivate parţiale, de operator generalizat. Op. pr.: „Unele aplicaţii ale analizei funcţionale în fizica matematică** (1950), „Ecuaţiile fizicii matematice** (1954). sobor 1. V. sinod. 2. Slujbă religioasă ortodoxă la care participă un număr mare de clerici. 3. (In Rusia ţaristă) Catedrală. soc (BOT.; Sambucus), gen de plante lemnoase sau erbacee perene, din familia caprifolia-ceelor, cu frunze imparipenate compuse, cu stipele bine dezvoltate sau transformate în glande nectarifere, cu flori hermafrodite grupate în inflorescenţe. Creşte prin păduri, prin ogoare şi pe marginea drumurilor, fiind răspîndit pe tot globul. Florile de s. au proprietăţi sudorifice, antireu-matice, iar fructele, scoarţa şi rădăcina au proprietăţi laxative. Soci, cea mai mare staţiune balneoclimatică maritimă din U.R.S.S., situată în R.S.F.S. Rusă, pe litoralul estic al Mării Negre, într-o regiune cu climă subtropicală moderată. î 79 000 loc. (1965), cu localităţile subordonate, cu care formează o zonă balneară. Ape minerale renumite (la Maţesta). Industrie alimentară. Port maritim. Institut balneologie, muzee, mare grădină botanică. sociabdarvinism (F1LOZ.) V. darvinism social. social~d emocraţie, denumire generală dată curentului de opinie marxistă, pe baza căruia, la sfîrşitul sec. al XIX-lea, s-au creat partidele socialiste, unite în 1889 în Internaţionala a 11-а. în prima perioadă a activităţii lor, partidele social-democrate au avut un rol pozitiv, contribuind la răspîndirea marxismului, la strîngerea forţelor clasei muncitoare, la stabilirea de legături între partidele muncitoreşti. Dar, încă înaintea primului război mondial, în majoritatea partidelor social-democrate conducerea a fost acaparată de elemente oportuniste, care, în timpul războiului, au trecut deschis de partea burgheziei, sprijinind războiul imperialist. Internaţionala a 11-а s-a destrămat într-o serie de partide social-democrate separate. După primul război mondial, partidele Internaţionalei a Il-a s-au reorganizat. Liderii de dreapta social-democraţi s-au situat pe poziţii ostile comunismului. După cel de-al doilea război mondial, s.d. dintr-o serie de ţări capitaliste militează alături de comunişti pentru cauza păcii şi progresului social. Totodată, liderii de dreapta din fruntea unor partide social-democrate continuă să se situeze pe poziţii ostile comunismului. In rîndurile membrilor acestor partide se accentuează, însă, nemulţumirea faţă de politica liderilor de dreapta. Comuniştii luptă pentru unitatea de acţiune revoluţionară cu social-demo-craţii, în spiritul solidarităţii de clasă, proletare. V. şi I n-ternaţionala socialistă. socialism, prima fază a orîn-duirii comuniste, care se caracterizează prin dominaţia proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie sub două forme, de stat şi cooperatistă, prin desfiinţarea oricăror forme de exploatare, prin instaurarea unor relaţii de colaborare şi ajutor reciproc între oameni, repartiţia făcîndu-se după cantitatea şi calitatea muncii, pe baza principiului: „De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după muncă**. S. se făureşte în perioada de trecere de la capitalism la socialism, prin desfiinţarea relaţiilor de producţie capitaliste şi crearea relaţiilor de producţie socialiste, prin construirea bazei tehnice-materiale proprii, caracterizată SOCIALISM 436 SOCIALISM DEMOCRATIC prin dominaţia marii producţii mecanizate în toate ramurile economiei naţionale, prin folosirea pe scară largă a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii avansate, în s. se stabileşte şi se menţine concordanţa dintre relaţiile de producţie şi gradul de dezvoltare al forţelor de producţie şi acţionează legi economice obiective caracteristice socialismului, ca: legea economică fundamentală a socialismului, legea repartiţiei după muncă, legea dezvoltării planice proporţionale a economiei naţionale, legea acumulării socialiste şi altele. Economia se dezvoltă continuu, proporţional şi în ritmuri înalte, în scopul satisfacerii nevoilor materiale şi culturale ale membrilor societăţii, fiind condusă, în mod unitar, pe baza planului de stat. S. creează posibilitatea dezvoltării şi perfecţionării producţiei pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, asigurînd o înaltă productivitate a muncii. Instaurînd obligaţia generală de a munci, s. garantează prin mijloace materiale dreptul la muncă pentru toţi membrii societăţii şi repartiţia în raport cu cantitatea şi calitatea muncii depuse. Condiţiile noi în care este retribuită şi se desfăşoară munca face ca aceasta să se transforme dintr-o povară într-o chestiune de onoare, de glorie. Egalitatea economică şi socială garantează lichidarea oricăror inegalităţi între oameni pe criterii de rasă, de naţionalitate, de sex etc. şi permite descătuşarea energiei creatoare a personalităţii umane şi înflorirea ei, afirmarea iniţiativei şi capacităţii celor ce muncesc în toate domeniile de activitate. Structura socială a societăţii socialiste cuprinde clase şi categorii sociale cu interese fundamentale comune: clasa muncitoare, ţărănimea cooperatistă şi intelectualitatea legată de popor. Baza politică a societăţii socialiste o formează puterea poporului, exercitată, într-o formă sau în alta, prin instrumentul său, statul socialist, şi caracterizată prin alianţa trainică dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare. Forţa politică conducă- toare este partidul marxist-leni-nist al clasei muncitoare. S. creează posibilitatea pentru formarea şi înflorirea naţiunii socialiste pe baza comunităţii de interese fundamentale ale tuturor cetăţenilor, a dezvoltării economice a tuturor regiunilor ţării, a culturii socialiste unitare, a creşterii conştiinţei socialiste a maselor. Construirea s. este opera istorică a poporului din ţara respectivă, rodul activităţii sale creatoare. Progresul economic şi tehnic-ştiinţific al ţărilor socialiste se sprijină totodată pe relaţiile de colaborare şi întrajutorare statornicite între ele. S. a învins mai întîi într-o singură ţară, U.R.S.S. Prin victoria revoluţiilor populare dintr-o serie de ţări, după cel de-al doilea război mondial s-a format sistemul mondial socialist, care cuprinde 14 ţări: U.R.S.S., R.P. Chineză, R.P. Albania, R.P. Bulgaria, R.S. Ceho- slovacă, R.P.D. Coreeană, R. Cuba, R.D. Germană, R.S.F. Iugoslavia, R.P. Mongolă, R.P. Polonă, Republica Socialistă România, R.P. Ungară, R.D. Vietnam. Ţările socialiste se caracterizează prin întărirea şi consolidarea lor continuă, perfecţionarea mecanismului economic şi social, înflorirea multilaterală a societăţii. Potenţialul economic, tehnic-ştiinţific şi militar al ţărilor socialiste influenţează tot mai mult balanţa raportului de foi*ţe pe .arena mondială. în epoca contemporană, socialismul determină tot mai mult dezvoltarea istoriei, între ţările socialiste se dezvoltă şi se peifecţiorează necontenit relaţii de tip nou, întemeiate pe identitatea ţelurilor fundamentale, pe comunitatea orînduirii sociale, pe principiile egalităţii în drepturi, ale neamestecului în treburile interne, respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, avantajului reciproc, întrajutorării frăţeşti şi ale internaţionalismului socialist. Prin relaţiile de tip nou pe care le promovează, s. exercită o puternică înrîurire asupra întregii vieţi internaţionale, asupra luptei popoarelor pentru cucerirea libertăţii şi independenţei naţionale, pentru con- solidarea . suveranităţii de stat. Punînd în centrul politicii externe prietenia şi alianţa frăţească cu toate statele socialiste, partidul şi guvernul ţării noastre desfăşoară o susţinută activitate în direcţia dezvoltării continue a forţei şi coeziunii sistemului mondial socialist, întăririi colaborării frăţeşti cu toate popoarele care construiesc noua orînduire socială. socialism creştin, doctrină socială în ideologia creştină * modernă. A apărut în prima jumătate a sec. al XlX-lea ca variantă a socialismului feudal şi constituia o încercare de a subordona religiei mişcarea socialistă în formare. Primii reprezentanţi ai s.c. au fost F. Lamennais, Ph. Buchez (Franţa), J.F.D. Maurice (Anglia), în 1891 biserica catolică a formulat o doctrină socială în enciclica „Rerum Novarum“ a papii Leon al XlII-lea. Creştinismul social contemporan (termenul de s.c. este mai rar uzitat în prezent) se situează pe terenul ideologiei burgheze. Diferitele variante ale creştinismului social propagă teza că principiile socialismului ar avea o origine creştină şi ar fi, prin esenţa lor, principii pur morale. Premisa lor teoretică principală este primatul eticii asupra economiei, de unde afirmaţia că pentru îmbunătăţirea situaţiei maselor este suficientă perfecţionarea morală a capitalismului, ceea ce ar duce la corectarea unor „excese“ ale acestuia. O teză a s.c. este aceea a împăcării socialismului cu religia, aceasta din urmă fiind chemată să completeze din punct de vedere spiritual socialismul şi să-i supravieţuiască. Ideologia creştinismului social este principial opusă filozofiei marxiste. Concepţiile politice ale adepţilor săi nu sînt însă identice; unii dintre ei, men-ţinîndu-şi concepţia religioasă despre lume, caută să se apropie de mişcările sociale progresiste, se pronunţă în favoarea colaborării între creştini şi comunişti. „socialism democratic",, teorie reformistă a social-demo-craţilor de dreapta contemporani, îndreptată împotriva socialismului ştiinţific, pe care SOCIALISM DE STAT 437 SOCIALISM ŞTIINŢIFIC îl declară ,,nedemocratic“, şi caracterizată prin abandonarea luptei împotriva capitalismului. Pusă în circulaţie în deceniul al patrulea al sec. al XX-lea de social-democraţii de dreapta din Germania, teoria s.d.a fost preluată şi dezvoltată de laburiştii de dreapta din Anglia, în 1931 Internaţionala socialistă a adoptat oficial ca bază programatică teoria s.d. Principalii teoreticieni ai s.d.: Morrison, Stracbey, Attlee, Cole (Anglia), Sternberg (R.F.G.), B. Kautsky (Austria) ş.a. Baza teoretică a s.d. o constituie aşa-numitul socialism etic, variantă a neokantianismului. Noile documente programatice ale partidului laburist englez, programul P.S.D. din R.F.G., programul Partidului socialist din Austria ş.a. prezintă socialismul nu ca un sistem social bazat pe proprietatea socială asupra mijloacelor de producţie, ci ca un ansamblu de principii morale care urmează să fie înfăptuite în cadrul orînduirii capitaliste existente. S.d. prezintă capitalismul monopolist de stat drept un fenomen progresist, care duce la înflorirea întregii societăţi şi la transformarea ei spontană în socialism, menţinîndu-se proprietatea privată şi monopolurile. Capitalismul contemporan, afirmă adepţii s.d., duce la armonizarea intereselor de clasă, locul luptei de clasă luîndu-1 colaborarea de clasă în vederea înnoirii morale a societăţii. Statul capitalist contemporan este prezentat ca un arbitru situat deasupra claselor, care apără interesele tuturor membrilor societăţii. S.d. preconizează ca, înlocui răsturnării revoluţionare a statului burghez, oamenii muncii să se limiteze la lupta pentru influenţă în statul existent prin intermediul parlamentului. Democratismul preconizat de s.d. nu depăşeşte de fapt cadrul democraţiei burgheze. Lipsa lui de perspectivă este dovedită de faptul că, deşi partidele social-democrate, care împărtăşesc această concepţie, s-au aflat în repetate rîn-duri la putere în diferite ţări, capitalismul şi statul capitalist nu au fost afectate. socialism de stat, teorie burgheză, îmbrăţişată de oportunişti, care susţine că, printr-o serie de măsuri întreprinse de statul burghez în domeniul vieţii economice (ex. naţionalizarea unor întreprinderi sau a unor ramuri, stabilirea de taxe vamale, unele „reforme socia-le“), s-ar putea înfăptui socialismul. în sec. al XlX-lea, teoria s. de s., caracterizată de K. Marx şi F. Engels ca „socialism guvernamental pru-saco-regal“, a cunoscut cea mai mare răspîndire în Germania (L. Stein, K. Rodbertus-Jaget-zow, A.Wagner), fiind adoptată şi de „socialiştii de catedră *. Sub diferite variante, teoria s. de s. a fost preluată şi în perioada imperialismului. în prezent, teoria s. de s. este susţinută în scopul justificării capitalismului monopolist de stat şi pentru a abate clasa muncitoare de la lupta sa revoluţionară. Măsurile de intervenţie în economie întreprinse de statul burghez nu schimbă caracterul orînduirii social-eco-nomice, statul fiind un instrument al clasei dominante. socialism ştiinţific (comunism ştiinţific) parte constitutivă a ştiinţei marxist-Ieni-niste care studiază procesul trecerii omenirii de la societatea capitalistă la orînduirea comunistă, dezvăluie legile generale ale revoluţiei şi construcţiei socialismului, legile generale ale dezvoltării orîn-duirii socialiste şi ale trecerii la comunism, elaborează principiile politicii revoluţionare a clasei muncitoare în lupta pentru desfiinţarea capitalismului, pentru construirea socialismului şi comunismului. S.ş. reprezintă conştiinţa politică revoluţionară a clasei muncitoare; el a apărut în deceniul al cincilea al sec. al XlX-lea, ca reflectare teoretică de esenţă proletară a contradicţiilor societăţii capitaliste. S.ş. a fost elaborat de Marx şi Engels în condiţiile maturizării capitalismului şi ale contradicţiilor sale în ţările Europei occidentale, ale dezvoltării luptei de clasă a proletariatului, care începea să se opună burgheziei ca forţă independentă. Aceste condiţii au creat posibilitatea trans- formării socialismului dintr^o utopie într-o ştiinţă. Spre deosebire de socialismul utopic, care considera socialismul ca o cerinţă a „raţiu-nii“ şi ca un simplu ideal moral, s.ş. demonstrează, pe baza analizei ştiinţifice a orînduirii capitaliste şi a evoluţiei acesteia, necesitatea obiectivă a triumfului socialismului. Un rol hotărîtor în transformarea socialismului din utopie în ştiinţă l-a avut crearea materialismului istoric, care dezvăluie legile obiective generale ale dezvoltării sociale, şi a economiei politice marxiste, care arată esenţa exploatării capitaliste şi legile de dezvoltare ale economiei capitaliste. Unirea s.ş. cu mişcarea muncitorească a dus la transformarea clasei muncitoare într-o clasă revoluţionară conştientă. După expresia lui Marx, s.ş» a găsit în persoana clasei muncitoare forţa ei materială, iar clasa muncitoare a găsit în s.ş. instrumentul ei teoretic. Marx şi Engels au formulat tezele fundamentale ale s.ş., privind necesitatea şi conţinutul revoluţiei socialiste, misiunea istorică a clasei muncitoare şi a partidului său politic, au elaborat jaloanele de b$ză ale strategiei şi tacticii proletariatului. Ei au demonstrat că lupta de clasă revoluţionară a clasei muncitoare constituie singura cale de instaurare a orînduirii socialiste, că ea duce cu necesitate la instaurarea dictaturii proletariatului ca instrument de construire a societăţii fără clase. în condiţiile imperialismului, V.I. Le-nin a dezvoltat teoria s.ş. prin dezvăluirea trăsăturilor specifice ultimului stadiu al capitalismului, prin descoperirea legii dezvoltării economice şi politice inegale a ţarilor capitaliste în imperialism, fundamentînd posibilitatea victoriei socialismului, la început, într-o singură ţarâ sau în cîteva ţări. El a dezvoltat principiile organizării partidului clasei muncitoare, a relevat trăsăturile perioadei de trecere de la capitalism la socialism, a elaborat planul de construire a socialismului, principiile strategice şi tactice ale proletariatului în SOCIALISM UTOPIC 438 SOCIALISM UTOPIC perioada imperialismului. în epoca contemporană, dezvoltarea s.ş. este opera colectivă a tuturor partidelor comuniste şi muncitoreşti. S.ş. s-a afirmat şi a triumfat în sinul mişcării muncitoreşti în luptă cu diferitele curente neştiinţifice sau neproletare: reprezentanţii tîr-zii ai socialismului utopic, „socialismul feudal *, care critica societatea capitalistă de pe poziţii reacţionare, idealizînd relaţiile feudale, socialismul mic-bur-çhez (S i s m o n d i, P r o u d* hon ş.a.), care căuta în mod utopic rezolvarea contradicţiilor capitalismului prin reîntoarcerea Ia mica producţie de mărfuri şi eternizarea acesteia, ..socialismul de catedră** (a doua jumătate a sec. al XIX-lea), ai cărui reprezentanţi (B r e n-tano, Sombart ş.a.), propovăduiau de la catedrele universitare teorii apologetice burgheze îmbrăcate într-o frazeologic socialistă, anarhismul, I a s s a 1 1 e a n i s m u 1 etc. In epoca actuală, socialismul ştiinţific, marxist, se opune teoriilor şi curentelor care. datorită prestigiului crescind al socialismului, se declară „socialiste**, dar care nu luptă în fapt pentru înlăturarea orînduirii capitaliste (ex. socialismul democratic) sau care urmăresc, în esenţă, menţinerea acesteia (ex. socialismul creşti n). Teoria s.ş. are un caracter general-valabil, un conţinut unic pentru toate ţările, deoarece legitatea dezvoltării yociale de la capitalism Ia socialism este în esenţă aceeaşi pentru toate ţările. Eficienţa transformatoare a ideilor s.ş. rezultă din modul în care fiecare partid marxist-leninist elaborează lima politică, stabileşte formele, metodele de activitate şi obiectivele etapei respective, aplicînd creator adevărurile generale ale s.ş. la condiţiile concrete ale ţării sale şi adueîndu-şi astfel contribuţia la îmbogăţirea tezaurului comun de gîndire şi de experienţă revoluţionară. Elaborarea, alegerea sau schimbarea formelor şi metodelor de înfăptuirea revoluţiei socialiste şi de construire a socialismului constituie un atribut al fiecărui partid marxist-leninist, un drept suveran al fiecărui stat socialist. Practica dezvoltării istorice confirmă întru totul justeţea tezelor s.ş. în ţara noastră, în decursul revoluţiei socialiste şi a construcţiei socialismului, partidul s-a călăuzit neabătut după ştiinţa marxist-Ieninistă, aplicînd-o în mod creator la condiţiile României; ţinînd seama de legile obiective care acţionează în societate, de cerinţele vieţii economice şi sociale, partidul a elaborat o linie politică justă, corespunzătoare fiecărei etape de dezvoltare a ţării. Transformarea revoluţionară a României dintr-o ţară înapoiată, exploatată şi asuprită într-un stat socialist înzestrat cu o industrie şi agricultură în plin progres, cu o cultură în plin avînt demonstrează în condiţiile ţării noastre eficienţa aplicării creatoare de către P.C.R. a teoriei s.ş. socialism utopic, ansamblul concepţiilor socialiste şi comuniste care precedă dezvoltarea teoriei socialiste ca ştiinţă. Deşi condamnarea proprietăţii private şi revendicarea proprietăţii obşteşti se întîlnesc încă la unii gînditori antici, precum şi în unele „erezii** medievale, primele teorii comunist-uto-pice închegate apar în pericada formării capitalismului, ca o expresie a aspiraţiilor mrselor ţărăneşti şi ale sărăcimii oraşelor către o societate dreaptă, lipsită de exploatare. Principalii socialişti şi comunişti utopişti au fost, în perioada Renaşterii: Th. Miintzer, Th. Morus (termenul s.u. provine de Ia titlul cărţii „Utopia**, în careaces-ta din urmă zugrăvea viitoarea societate ideală) şi Ca m pa-n c I I a ; în sec. XV11 -- XVI 11: M e s 1 i e r, M a b I y. Mo-r e 1 1 y, B a b e u f în Franţa, W i n s t a n I e y în Anglia. După revoluţiile burgheze, în perioada postrevoluţionară, a prăbuşirii iluziilor revoluţionarilor burghezi şi a evidenţiem contradicţiilor capitalismului, s-au afirmat cei trei mari socialişti utopişti, S a i n t - S i m o n, F o u r i e r şi Owen, precursori nemijlociţi ai socialismului ştiinţific, precum şi Dezamy, Cabet ş.a. Socialiştii şi comuniştii utopişti au făcut o critică pătrunzătoare societăţii bazate pe exploatare şi au prevăzut unele dintre trăsăturile viitoarei societăţi socialiste şi comuniste: desfiinţarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, organizarea planificată a producţiei, desfiinţarea opoziţiei dintre oraş şi sat, dintre munca fizică şi cea intelectuală, obligaţia tuturor membrilor societăţii de a munci şi repartiţia produsului social după muncă, respectiv după nevoi, emanciparea femeii, răspunderea societăţii pentru libera şi multilaterala dezvoltarea individului, dispariţia statului ca urmare a dispariţiei claselor etc. în condiţiile gradului insuficient de dezvoltarea modului de producţie capitalist, reprezentanţii s.u. nu au putut înţelege însă rolul istoric revoluţionar al proletariatului şi necesitatea revoluţiei social-politice. Ei au conceput socialismul, în mod idealist, nu ca un rezultat necesar al dezvoltării istorice, impus de cerinţele vieţii materiale a societăţii, ci, după cum a spus Engels, ca o întruchipare a „adevărului absolut, a raţiunii şi a dreptăţii eterne**; ei au elaborat proiecte fanteziste despre societatea viitoare şi au crezut că socialismul se va putea instaura prin simpla propagare a ideilor socialiste, prin forţa exemplului unor colonii comuniste pe care au încercat să le întemeieze. întemeietorii socialismului ştiinţific au prelucrat în mod critic şi au preluat elementele valoroase ale s.u.f care a devenit astfel unul dintre izvoarele marxismului. După apariţia marxismului, s.u. a devenit tot mai mult (de ex. Ia urmaşii Iui Fourier şi Saint-Simon) o frînă în calea dezvoltării mişcării muncitoreşti revoluţionare. în unele ţări din răsăritul Europei, din Asia etc., s.u. s-a îmbinat adesea cu democratismul revoluţionar, continuînd să aibă un rol progresist şi după apariţia marxismului. în ţările române, ideile socialismului utopic au fost răspîndite în prima jumătate a sec. al XIX-lea de către Theodor Diamant; acesta a avut meritul de a fi cultivat pentru prima oară în „SOCIALISMUL** 439 SOCIETATE ţara noastră ideile s.U., formînd în spiritul acestora o întreagă pleiadă de tineri, şi de a fi organizat falansterul de la Scă-icni (1835-1836). Ideile s.u. au influenţat şi pe unii democraţi burghezi şi dcmocraţi-rcvoluţionari paşoptişti, ca Ion Hcliade-Râdulcscu, Cezar Bol-liac ş.a. „Socialismul*1, ziar apărut la Bucureşti, între anii 1918 şi 1924. In 1918-1921 a fost organ al Partidului socialist şi al Uniunii sindicale din România, iar în 1921 — 1924 organ al Partidului Comunist din România. In perioada 1918— 1921, ziarul S. a oglindit procesul de clarificare ideologică prin care trecea mişcarea muncitorească* din ţara noastră, problema majoră dezbătută în coloanele sale fiind aceea a transformării partidului socialist în partid comunist. S. a fost suprimat o dată cu scoaterea P.C.R. în afara legilor; ultimul număr (iunie 1924) a apărut ilegal. „Socialistul**, gazetă socialistă română, apărută la Bucureşti în 1877. A fost primul ziar din România care s-a intitulat socialist. Se adresa în primul rînd intelectualilor cu vederi înaintate, mobilizîndu-i la luptă pentru progresul economic şi cultural al ţării. S. a salutat şi a susţinut lupta pentru cucerirea independen-i ţci de stat. După trei numere, I în urma unui avertisment al i autorităţilor, gazeta şi-a schim-| bat titlul în „Cuvlntul"; a fost I suprimată de guvern. !' socinliznrcn producţiei şi s n muncii, proces de apariţie şi ’► dezvoltare a caracterului social al forţelor de producţie, care se manifestă in concentrarea ee-; lor care produc bunuri materiale v în întreprinderi mari, unde j pioducţia se desfăşoară prin cooperarea lucrătorilor, in dez-- voltarea diviziunii sociale a muncii, în specializarea producţiei, astfel ineît producerea unui produs este rezultatul muncii înotătorilor din mai multe ramuri şi subrrmuri economice. Forme ale s.p. şi n m. ipar din cele mai vechi timpul i, o dată cu apariţia d i v i-f i u u i i m uncii şi a c o-a p e r a ţ i e i şi se dezvoltă o dată cu progresul forţelor de producţie ale societăţii, influ-enţînd asupra acestora şi deter-minînd creşterea productivităţii muncii sociale. Caracterul, proporţiile şi trăsăturile sale specifice sînt determinate însă în fiecare mod de producţie de formele dominante ale proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. Capitalismul a dezvoltat, în proporţii neîntîlnitc în formaţiunile premergătoare, forţele de producţie, diviziunea muncii, cooperarea în muncă, sfărîmînd limitele economiei naturale închise, patriarhale, şi intensificînd legăturile economice dintre diferite ramuri economice, dintre ţări etc., socia-lizînd astfel tot mai mult roducţia şi munca şi contri-uind prin aceasta Ia progresul societăţii. Deşi cooperaţia capitalista simplă şi manufactura au marcat un pas important în socializarea capitalistă a muncii şi a producţiei, baza tehnică reală pentru dezvoltarea acestui proces a oferit-o numai marea producţie maşinistă. în capitalism, în procesul concentrării şi centralizării capitalului s-a dezvoltat mai repede şi în profunzime diviziunea muncii în toate formele sale, au crescut proporţiile producţiei şi ale întreprinderilor, care au reunit munca a mii şi mii de muncitori, marfa transformîndu-se din produs al muncii individuale intr-un produs al muncii sociale. Caracterului tot mai social al producţiei şi al muncii nu-i corespunde însă şi o însuşire socială a produselor muncii, intrucît proprietatea privat-capitalistă asupra mijloacelor de producţie determină o însuşire privată a produselor. Aceasta constituie de fapt şi contradicţia economică fundamentală a capitalismului, care, în condiţiile gradului ridicat de concentrare a producţiei, ale socializării producţiei şi muncii generate de trecerea la imperialism, cunoaşte noi forme de agravare. S.p.şi am. în capitalism constituie baza materială a trecerii la orindui-rea socialistă. Socialismul rtali-zează concordanţa dintre caracterul social al producţiei şi forma de însuşire a mijloacelor de producţie şi a produselor muncii pe baza socializării socialiste a mijloacelor de producţie, creată de proprietatea socialistă. Socializarea socialistă a mijloacelor de producţie se poate înfăptui prin exproprierea expropriatorilor, adică naţionalizarea socialistă a principalelor mijloace de producţie, prin cooperativizarea micilor producători (ţărani muncitori şi micii meseriaşi) şi prin concentrarea şi specializarea crescîndă a producţiei socialiste. Astfel» s.p. şi a m., în socialism, marchează o treaptă superioară de dezvoltare, pe baza căreia devin posibile conducerea planificată a producţiei sociale, dezvoltarea conştientă a diviziunii muncii şi a cooperării în muncă. sociativ, complement circumstanţial parte secundară de propoziţie care determină un verb, arătînd fiinţa sau lucrul care însoţeşte subiectul sau complementul direct în săvîrşirea unei acţiuni (ex. cu familia în „plec în concediu cu familia"). societate1 (lat. societas ..întovărăşire, unire, societate*'), ansamblu unitar, sistem organizat de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, rezultat al unei forme superioare de mişcare a materiei. In cadrul acestui ansamblu de relaţii, determinante sînt relaţiile de producţie, care iau naştere în procesul producţiei şi corespund unei trepte de dezvoltare determinaie a forţelor de producţie materiale. Totalitatea relaţiilor de producţie constituie structura economică a societăţii, baza reală pe care se înalţă o suprastructură juridică, politică şi căreia îi corespund forme determinate ale conştiinţei sociale (K. Marx). Purtătorii relaţiilor sociale. creatorii valorilor materiale şi spirituale sînt oi-menii. în procesul complex al activităţii şi vieţii lor comune. membru s. sînt reuniţi în grupuri, familii, clase sociale, comunităţi istorice, organizaţii politice etc. S. nu se reduce-la suma indivizilor care o compun. Ea reprezintă o unitate calitativ distincta, caracterizată printr-o oream/aie condiţionată istoric şi prin legi obiective ale structurii şi SOCIETATE 440 SOCIOLOGIE dezvoltării sale. Materialismul istoric, descoperind rolul, în ultimă instanţă hotărîtor, al modului de producţie în dezvoltarea socială, a explicat mecanismul intern al formaţiunilor social-economic e şi al succesiunii lor istorice. V. şi existenţa socială şi conştiinţa socială; bază şi suprastructură. societate2 (DR.) 1* Contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun cu scopul de a împărţi foloasele ce ar putea fi realizate. 2. Persoană juridică ce se constituie în temeiul unui contract de societate2 (1). în dreptul burghez se cunosc următoarele forme de s.i s. anonimă, societate al cărei capital este împărţit în acţiuni, acţionarii nerăspun-zînd de datoriile s. decît în limita sumelor subscrise în vederea alcătuirii capitalului acesteia; s. în nume colectiv, societate pentru obligaţiile căreia membrii săi răspund solidar şi nelimitat, adică cu întregul patrimoniu; s. în comandită, societate pentru obligaţiile căieia o parte dintre membri (ccmandiialii) răspund solidar şi nelimitat, în timp ce cealaltă parte (comanditarii) răspund numai în limita sumei cu care au contribuit la alcătuirea capitalului societăţii. în cazul cînd capitalul comanditarilor este împărţit în acţiuni, s. este denumită s. în c. pe acţiuni, spre deosebire de celelalte cazuri,* cînd este denumită s. in c. simplă. Societatea Academică Română v. Academia R.P.R. „Societatea de mîine", publicaţie săptămînală pentru probleme sociale şi economice, apărută între 12 aprilie 1924 şi 26 decembrie 1926 sub direcţia lui I. Clopoţel şi a unui comitet, din care făceau parte D. Guşti, Gh. Bogdan-Duică, Ion Lupaş, Vasile Goldiş ş.a. Revista a publicat şi scrieri literare. Printre colaboratori se mai numărau S. Puşcâriu, Emil Isac ş.a. Societatea dramatică, organizaţie a cadrelor artistice din teatrele naţionaje române, iniţiată la sugestia lui Ion Ghica după modelul Comediei Franceze şi în baza legii din 6 aprilie 1877 pentru organizarea şi administrarea teatrelor din România. Regulamentul de funcţionare al S.d. a avut la bază principiul autoadminis-trării interne. Cu amendamente aduse de legi ulterioare, S.d. a dăinuit formal pînă în anii interbelici. Societatea filarmonică, a-sociaţie culturală întemeiată Ia Bucureşti, în 1833, de Ion Cîm-pineanu, C. Aristia şi I. Heliade-Rădulescu. Obiectivele S.f. au fost: cultivarea literaturii dramatice în limba română, dezvoltarea muzicii vocale şi instrumentale, formarea unui teatru naţional. în cadrul S.f. a fost organizată prima şcoală de muzică vocală, de declamaţie şi de literatură, Şcoala filarmonică (1834), unde funcţionau ca profesori: Costache Aristia, I. Heliade-Rădu-lescu, 1. Wachmann. Sub egida S.f. a apărut prima publicaţie teatrală periodică românească, „Gazeta Teatrului naţional** (1835). S.f. a fost desfiinţată în 1838. Prin activitatea sa culturală şi prin programul politic revoluţionar, S.f. a avut, ca precursoare a mişcărilor paşoptiste, \ln rol important în dezvoltarea conştiinţei naţionale şi în promovarea culturii naţionale. Societatea Literară Română v. Academia R.P.R. Societatea pentru învăţătura poporului român, asociaţie creată în 1867, ca o continuare a Societăţii amicilor instrucţiunii (înfiinţată în 1866 de C. Esarcu şi V.A. Urechiă), de elementele progresiste, în scopul dezvoltării învăţămîn-tului în România. A avut sedii în toate judeţele, organi-zînd şcoli de adulţi, cursuri pentru muncitori şi pentru mici meseriaşi, precum şi două şcoli normale. A publicat, între 1869 şi 1875, revista cu acelaşi nume. Societatea pentru protecţia femeii şi a copilului, organizaţie de masă legală, creată şi condusă de P.C.R. A activat în ianuarie 1935 —februarie 1936, fiind apoi* dizolvată de autorităţi. Scopul organizaţiei era: antrenarea femeilor muncitoare la lupta pentru o viaţă mai bună, împotriva pericolului fascist, pentru pace. Sediul organizaţiei era în Bucureşti; avea filiale la Cluj, Iaşi, Braşov, Ploieşti, Rîmnicu-Vîlcea, Timişoara, Galaţi. A editat un organ de presă, intitulat „Drumul femeii**. societăţi de ajutor reciproc, primele forme de organizare a muncitorilor din România, apărute în anii 1846—1860 sub diferite denumiri (Casa de prevedere a lucrătorilor tipografi din Bucureşti, 1858; Asociaţia muncitorilor de ajutor de bcală, înmormîntare şi de ajutor de călătorie a tipografilor din Braşov, 1857; Asociaţia muncitorească de ajutor reciproc din Reşiţa, 1860; Asociaţia generală a tuturor lucrătorilor din România, 1872 ş.a.). Scopul acestor societăţi, care acţionau pe baza unor statute, era de a veni în ajutorul membrilor ei prin împrumuturi băneşti în cazuri de lipsă de lucru, de boală, la bătrîneţe, la înmormîntări etc.; fondurile lor proveneau din cotizaţii şi din donaţii. în s.de a.r., care erau conduse de comitete formate din muncitori şi din patroni, aceştia din urmă aveau o mare influenţă. socinieni, adepţi ai. unui curent protestant antilrinita-rian, apărut în sec. al XVI-lea,. care nega divinitatea Iui Hristos, păcatul originar şi predestinarea şî considera „tainele** (ex. botezul, împărtăşania) doar ca ritualuri simbolice. Denumirea curentului provine de la numele întemeietorilor lui-, Lelio Socini (1525—1562) şi Fausto Socinr (Sozzini; 1539—1609). înce-pînd din sec. al XVII-lea, s. se confundă cu u n i t a r i e-n i i. sociologie (lat. socius „tovarăş, asociat** şi gr. logos „ştiin-ţă“), ştiinţă care studiază procesele sociale, relaţiile inter-umane şi instituţiile din orîn-duirea socială existentă. Gîndi-rea sociologică a reflectat întotdeauna interesele unor clase; dezvoltarea ei a avut loc în cadrul luptei permanente dintre materialism şi idealism. Preocupările pentru studiul fenomenelor sociale, apărute în orînduirea sclavagistă, s-au dezvoltat vreme îndelungată SOCIOLOGIE 441 SOCIOLOGISM VULGAR în cadrul filozofiei, al doctrinelor social-politice şi al filozofiei istoriei. Pornind de la ideile lui Saint-Simon, A. C o m t e a pus bazele s* ca disciplină autonomă, i-a stabilit denumirea şi a plasat-o la sfîrşitul clasificării sale a ştiinţelor, considerînd-o cea mai complexă şi mai concretă dintre acestea. Urmaşii lui Comte au continuat să dezvolte, pe Baza idealismului istoric, teoria sociologică generală. Numeroasele şcoli şi curente apărute în cadrul s. generale burgheze se încadrează în diverse variante ale concepţiei metafizice şi idealiste despre societate (biologizantă, psi-hologistă, formalistă, eclectică etc.). După primul război mondial, s. burgheză a început să se orienteze cu predilecţie spre cercetarea specializată a diverselor unităţi şi aspecte ale vieţii sociale (s. industriei, s. urbană, s. rurală, s. familiei, s. opiniei publice, s. culturii, s. artei, s. educaţiei, s. religiei etc.). Tendinţa aceasta a avut o latură pozitivă (constituirea so-ciologiilor de ramură, crearea unor tehnici noi de înregistrare şi de prelucrare a materialului faptic). Au devenit însă predominante renunţarea treptată la teoria generală despre societate, ancorarea în empirism şi descriptivism ătomizant, substituirea aproape totală a cercetărilor ,,macrosociologice“ prin cercetări „m icroso-c i o 1 o g i c e“. Pledoariile u--nor sociologi burghezi contemporani în favoarea reluării tradiţiilor s. generale nu au reuşit pînă în prezent să repună „ma-crosociologia“ în drepturile sale. Pe de altă parte, deşi au rămas în esenţă pe poziţiile idealismului istoric, unii sociologi burghezi au făcut concesii mai mult sau mai puţin însemnate concepţiei materialiste. La mijlocul veacului trecut, K. Marx şi F. Engels, descoperind, o dată cu materialis- mul istoric, teoria materialistă despre societate, legile obiective generale ale dezvoltării sociale, au făcut posibilă pentru prima oară existenţa unei concepţii sociologice ştiinţifice. Fundamentul materialist şi dialectic permite gîndirii sociale marxiste să îmbine armonios cercetarea nemijlocită a fenomenelor sociale cu generalizarea teoretică, viziunea globală asupra societăţii şi a istoriei cu studiul analitic al diferitelor laturi şi conexiuni, explicarea fenomenelor sociale cu previziunea istorică. S. se dezvoltă necontenit pe baza cercetării şi generalizării ştiinţifice a realităţilor sociale. Problema raportului dintre s. marxistă şi materialismul istoric constituie obiectul unei controverse, în timp ce unii marxişti identifică s. marxistă cu materialismul istoric, alţii consideră că ea nu poate fi confundată cu acesta, avînd un obiect diferit şi sarcini diferite. Potrivit acestei din urmă păreri, sprijinindu-se pe materialismul istoric, pe s o-cialismul ştiinţific şi pe economia politică ştiinţifică, s. marxistă trebuie considerată, ca şi economia . politică sau istoria, o ştiinţă specială, nefilozofică. în timp ce materialismul istoric, parte integrantă a filozofiei marxiste, cercetează legile şi categoriile generale, filozofice ale dezvoltării sociale, s. are ca sarcină fundamentală cercetarea concretă a realităţii sociale existente în ansamblul său, precum şi a diverselor unităţi, aspecte şi relaţii sociale, descoperind legităţi noi şi for-mulînd categorii sociologice speciale, care nu intră direct în sfera preocupărilor teoretice ale materialismului istoric, dar pe care aceasta se sprijină în elaborarea unor generalizări ale sale. în România, primele preocupări sociologice mai închegate au apărut în gîndirea social-politică a paşoptiştilor (N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, I. Heliade-Rădulescu, I. Codru-Drăguşanu, I. Ionescu de la Brad ş.a.). Ele s-au accentuat ulterior în operele unor teoreticieni reprezentînd diferite o-rientări din cadrul gîndirii sociale burgheze, ca: P.S. Aure-lian, V. Conta, A. D. Xenopol, S. Haret, Şt. Antim, C. Rădu-lescu-Motru ş.a., care au asimilat tot mai mult nivelul mondial al cercetărilor sociologice ale vremii. Cursurile universitare de s. au fost inaugurate de C. D i m i t r e.s c u-I a ş i (1897). în deceniul al nouălea al sec. al XlX-lea, C. D. G h e-r e a a iniţiat la noi s. marxistă, interpretînd realităţile sociale din România în lumina materialismului dialectic. Interesul pentru s. a fost stimulat în deceniile următoare de lupta puternică de idei desfăşurată în jurul vederilor tradiţionaliste ale junimismului, sămănătorismului şi poporanismului. în perioada interbelică s-au afirmat în sociologia românească D. Guşti, E. Lo-vinescu, P. Andrei, V. Bărbat, H. Sanielevici, Şt. Ze-letin, D. Drăghicescu, N. Pe-trescu, M. Ralea, H.H. Stahl ş.a. Alături de aceşti purtători ai unor variate tendinţe burgheze şi democrat-burgheze s-a manifestat şi un curent fascist (A.C. Cuza, Tr. Brăilea-nu, iar în deceniul al patrulea şi M. Manoilescu). Prin presa legală şi ilegală, Partidul Comunist Român a propagat concepţiile s. ştiinţifice, a evidenţiat substratul de clasă şi fundamentul teoretic greşit, idealist al s. burgheze, ca şi al concepţiilor reformiste şi oportuniste. Ilie Cristea, Gaâl Gâbor, Şt. Voicu, C.I. Gulian, T. Bugnariu ş.a. au combătut s. fascistă şi alte curente reacţionare din s. burgheză. După Eliberare, în procesul schimbărilor revoluţionare, o dată cu transformarea marxismului în ideologie dominantă, lucrările de s. au fost elaborate în spiritul materialismului dialectic şi materialismului istoric. „Sociologie românească", revistă a Institutului social român, fundată şi condusă de D. Guşti. A apărut lunar, la Bucureşti, din ianuarie 1936 pînă în iunie 1943. în paginile ei au fost publicate studii teoretice şi rezultate ale cercetărilor Şcolii monografice din Bucureşti. sociologism vulgar, denaturare vulgarizatoare a materialismului istoric, constînd în interpretarea metafizică, simplistă a dependenţei conştiinţei sociale de existenţa socială, precum şi a condiţionării de clasă a ideologiei. S.v. deduce formele ideologice în mod nemijlocit din formele de organizare a producţiei sau din relaţiile de producţie, negînd S0C10METR1E 442 SODALIT independenţa relativă a c o n-ştiinţei sociale, legile interne, specifice de dezvoltare a acesteia. Asemenea poziţii au apărut în filozofie, în critica literară, în estetică şi în lingvistică. sociometrie, orientare psi-hologistă şi empiristă în sociologia burgheză contemporană, apărută în cadrul micro-sociologiei, care urmăreşte cercetarea şi măsurarea prin teste speciale a relaţiilor psihice de simpatie, antipatie sau indiferenţă dintre membrii unui grup social mic, în vederea reprofilării acestuia după criteriul simpatiei reciproce dintre membrii colectivului de -muncă apropiat. A fost fundată de sociologul american J. Moreno (n. 1892). Datele obţinute prin prelucrarea testelor sociome-trice servesc la întocmirea „so-ciogramelor*4, reprezentări grafice ale relaţiilor existente între membrii microgrupului. S. foloseşte totodată ca metodă de investigaţie şi de psihoterapie individuală sau de grup „psi-hodrama" şi „sociodraţna44, reprezentaţii teatrale date de înşişi subiecţii studiaţi. Eficienţa metodelor s. este limitată de faptul că în interpretarea relaţiilor sociale ea nu ţine seama de determinismul obiectiv al „macrosocietăţii'4, de rolul structurii economice şi de clasă. soclu (ARH1T.) 1. Suport din piatră, puternic profilat, care susţine o coloană. Modena-tura s. variază în funcţie de ordinele arhitectonice în care sînt executate piesele respective. 2. Postament din piatră, marmură, beton etc. care susţine o statuie. Uneori s. este decorat cu aplice şi reliefuri. 3. Denumire dată părţii inferioare a unui edificiu, de obicei mai proeminentă, şi decorată cu muluri. Socolescu, Ion N. (1859— 1924), arhitect român. A studiat la Bucureşti, Paris, Roma. Autor a numeroase proiecte de edificii publice şi particulare. S. este unul dintre înaintaşii de frunte ai şcolii româneşti de arhitectură modernă. Folosind repertoriul de forme al academismului francez, stilul său se caracterizează prin cla- ritate şi monumentalitate (ex. sediul Sfatului popular regional din Craiova, 1890). Socor, Matei (n. 1908), compozitor şi dirijor român, maestru emerit a!_artei, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România. A studiat la Bucureşti şi la Leipzig. A activat şi ca publicist în presa muncitorească şi democrată. După Eliberare a desfăşurat o multilaterală activitate artistică şi socială. A compus: Concert pentru orchestră şi trei instrumente soliste, Concert de cameră pentru şapte instrumente de suflat, Passacaglia pentru violoncel şi orchestră, dansuri simfonice, Concertul pentru vioară şi orchestră, poemele simfonice „Mama“ şi „Cîntarea României44, oratoriul „Stejarul din Borzeşti44, o Sonată pentru pian, coruri, lieduri, cîntece de masă. Muzica lui S. subordonează modalităţile artei moderne melodismului, inspirîn-du-se din folclor şi cultivînd cu predilecţie genurile programatice şi cu text. Este autorul Imnului de stat (1953). Socotra, insulă situată în nord-vestul Oceanului Indian, în sudul Peninsulei Arabe, la circa 250 km est de capul Guardafui (Africa). Face parte din protectoratul britanic Âden. Suprafaţa: 3 628 km2. Populaţia: 15 000 loc. (1960). Relief muntos. Altitudinea maximă: 1 502 m. Climă tropicală. Vegetaţie semideşertică. Se practică pescuitul (peşte şi perle), creşterea animalelor. Plantaţii de curmali. Socrate (469—399 î.e.n.), filozof idealist grec, exponent ideologic moderat al aristocraţiei sclavagiste ateniene. Adept al rînduielilor tradiţionale şi adversar al democraţiei sclavagiste, a fost condamnat să bea otravă. El considera că obiectul cunoaşterii nu este şi nu poate deveni natura, ci subiectul însuşi („cunoaş-te-te pe tine însuţi*4). Cunoaşterea de sine avea la S. un dublu sens, vizînd, pe de o parte, gîndirea logică şi, pe de altă parte, noţiunile morale. După S., scopul final al cunoaşterii era dobîndirea virtu- ţii. El ' considera că adevăru I ar putea fi descoperit nu prin experienţă, ci prin meditaţia stimulată de discuţia capabilă să-l „moşească44, să-I scoată din conştiinţa omului (m a i e u- Socrate t i c a), unde ar exista ca un dat imuabil. Concepţia potrivit căreia psihicul uman este o realitate imuabilă, independentă de lumea exterioară, era idealistă, subiectivistă. Pe de altă parte, în măsura în care promova cercetarea formelor şi funcţiilor gîndirii şi a normelor morale, maxima „cunoaşterii de sine4* a încurajat în mod obiectiv dezvoltarea teoriei etice şi a logicii, S. avînd merite în elaborarea teoriei noţiunii şi a metodei inductive. A avut numeroşi discipoli, în frunte cu P 1 a t o n. S. nu a lăsat lucrări, deoarece el îşi prezenta învăţătura oral. Personalitatea şi ideile lui, în jurul cărora persistă ■' multe neclarităţi, ne sînt cunoscute din mărturiile lui Xenofon („Memorabilele44); Platon (S. este eroul principal al mai tuturor dialogurilor platonice) şi Aristotel. socratice, şcolile «■*-, denumire generică dată unor şcoli filozofice greceşti întemeiate de discipoli ai lui Socrate: 1) şcoala m e g a r i c ă, întemeiată de Euclid din Megara: 2) şcoala cinică, întemeiată de Antistene; 3) şcoala c i r e-naică, întemeiată de Aristip din Cirene, şi 4) şcoala din Elis şi Ereiria, întemeiată de Fedon din Elis (sec. al IV-Iea î.e.n.). sodalit (MINER.), silicat natural de sodiu şi de aluminiu din grupa feldspatoizilor, crir~ talizat în sistemul cubic. Este incolor sau cenuşiu-albăstrui, SODĂ 443 SOFIA dar mai ales albastru, cu luciu sticlos. în Republica Socialistă România se găseşte în sienitele nefelinice de la Di-trău (reg. Mureş-Autonomă Maghiară). sodă (CHIM.) 1. Denumire curentă folosită pentru c a r-bonatul de sodiu. — S. calcinată, Na2C03- Carbonat de sodiu în stare anhidră. — S. de ruje, Na2CO9-10 H20. Carbonat de sodiu cristalizat, folosit în gospodărie Ia spălatul rufelor. 2. Sodă caustică v. hidroxid de sediu. Soddy [sqdijy Frederick (1877—1956), fizician şi chimist englez. A fost profesor la universităţile din Aberdeen şi din Oxford. împreună cu E. Ru-therford a elaborat (în 1903) interpretarea statistică a proceselor radioactive. A descoperit (în 1910) izotopia mai multor specii atomice şi a stabi-. lit (în 1912) regulile de depla-. sare a elementelor în urma transformărilor radioactive. Premiul Nobel pentru chimie (192!). Soderberg [soddrberh], Hjal-mar (1869—1941), scriitor suedez. Este autorul unor drame impresioniste („Gertrud", 1909) şi al unor romane realiste, cu implicaţii naturaliste şi romantice, în care critica societăţii burgheze este umbrită de pesimism şi ţ de resemnare (,,Rătăciri**, 1895; „Tinereţea Iui Martin Birck“, | 1901; „Doctorul Glas“, 1905; j „Jocul serios'*, 1912). A j scris şi nuvele, însufleţite de 1 un umor delicat, i sodiu (CHIM.), Na. Element j cu nr. at. II ; gr. at. 22,99; ! gr. sp. 0,97; p.t. 97,8°C; p.f. î 883°C. Face parte din grupa \ metalelor alcaline. Se găseşte i în natură, în compoziţia multor !silicaţi şi sub formă de clorură de sodiu. Se obţine prin elec-l‘ troliza hidroxidului (NaOH) » sau a clorurii de sodiu (NaCl) Î! topite. Este un metal moale, | uşor compresibil, foarte reactiv î din punct de vedere chimic. în f tăietură proaspătă prezintă lu-ş ciu metalic alb-argintiu, care ji la aer dispare repede. S. forja mează uşor ioni monovalenţi jŞ pozitivi. Reacţionează energic ?. cu halogenii şi cu apa. Se | combină cu oxigenul şi cu vaporii de apă din atmosferă; de aceea se păstrează sub un strat de petrol. Combinaţiile sale colorează flacăra incoloră a becului de gaz în galben. S. metalic se întrebuinţează ca reducător în chimia organică. Ia confecţionarea lămpilor mo-nocromatice cu vapori de sodiu şi la obţinerea unor combinaţii (peroxid, amidură, cianură de sediu). Sub formă de compuşi (NaCl NaOH, Na2C03 etc.) este folosit în cele mai variate domenii. Sin. natriu. Sodoma, oraş situat, potrivit legendei biblice, în valea Siddin, în sud-vestul Mării Moarte. Ar fi fost nimicită printr-o ploaie de foc şi de pucicasă, împreună cu oraşele Gomora, Adama şi Seboim, pentru fărădelegile şi pentru desfrîul locuitorilor lui. Expresia „Sodoma şi Gomora** simbolizează o viaţă coruptă şi depravată, precum şi iadul. Sodoma, Giovanni Antonio Bazzi (1477—1549), pictor italian din şcoala sieneză. A fost influenţat de Leonardo da Vinci, apoi de Rafael. In creaţia sa (pictură şi frescă), S. a abordat subiecte religioase şi mitologice. Opera sa principală o constituie frescele din dormitorul lui Agostino Chigi din Villa Farnesina din Roma. soffioni (GEOL.), izvoare termale şi emanaţii de vapori fierbinţi, care provin din dega-zificarea treptată a magmei (ex. s. de la Larderello din Italia, unde apele fierbinţi sînt însoţite de numeroase emanaţii de vapori cu oxigen, azot, hidrogen sulfurat, bioxid de carbon şi acid boric, care poate fi extras). Sofia, capitala R.P. Bulgaria, situată în depresiunea Sofia, mărginită Ia nord de munţii Stara Pianina şi Ia sud de masivul Vitoşa. 822 000 loc. (1965), cu localităţile subordonate. Este cel mai important centru politic, economic şi cultural al ţării. S. dă mai mult de 1/5 din producţia industrială a Bulgariei. Are numeroase întreprinderi industriale: uzine constructoare de maşini, electrotehnice, chimice şi de prelucrare a cauciucului, fabrici textile (de prelucrare a bumbacului, a mătăsii), de tricotaje şi do confecţii, de produse ali- mentare, de mobilă, de încălţăminte, întreprinderi poligrafice etc. într-o suburbie a S. se află Combinatul siderurgic Kremikovţî. Important nod de comunicaţii pe liniile ferate, rutiere şi aeriene care leagă Europa centrală de Orientul Apropiat şi bazinul Dunării de Marea Egee. în S. se păstrează multe monumente de mare importanţă: ruinele ter-melor şi biserica sf. Gheorghe (sec. III— IV), bazilica sf. Sofia (sec. al Vl-Iea), biserica Boiana (sec. XI —XIII), cu un valoros ansamblu de picturi murale (1259), geamia (sec. al XVI-lea), catedrala Âleksandru Nevski (sec. al XlX-lea). La S. este sediul Academiei de Ştiinţe a R.P. Bulgaria; oraşul posedă, de asemenea, un begat muzeu arheologic, un muzeu de artă, numeroase instituţii de învă-ţămînt superior (printre care universitatea) şi de cercetări ştiinţifice, de cultură şi artă, teatre etc. — Istoric. întemeiată de romani (sec. I e.n.), pe locul unei aşezări trace sub numele de Serdica, a devenit în sec. al IlI-lea, sub denumirea de Ulpia-Serdica, capitala provinciei romane Dacia Medi-terranea, iar ulterior important centru comercial al Imperiului bizantin. în anul 808 a fost inclusă, sub numele de Sredeţ, în primul ţarat bulgar; în sec. X —XI a fost unul dintre cele mai importante centre comerciale şi meşteşugăreşti din Bulgaria. în sec. XI —XII, oraşul, din nou ocupat de bizantini, a decăzut. în sec. al XlV-Iea a primit, după numele unei biserici, denumirea actuală. Cucerit în 1382 de turci, a devenit centrul administrativ at vilaietului Rumelia. La sfîrşi-tul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XlX-lea, S. a fost principalul centru al mişcării de eliberare naţională a poporului bulgar. A fost eliberată în 1877, în timpul războiului ruso-româno-turc, devenind capitala Bulgariei. în 1919, la S. a avut loc cel de-al XXIII-lea Congres al Partidului muncitoresc social-democrat bulgar (socialiştii ,,tesneaci“), care a schimbat denumirea partidului în Partidul Comunist Bulgar. SOFISM 444 SOFOCLE Sofia. Piaţa şi catedrala Alexandru Nevski Masele muncitoare din S. au avut un rol important în insurecţia armată din septembrie 1944.^ sofism (gr. scphisma, din sophos „înţelept’*), raţionament aparent corect, în fond însă incorect, construit astfel pentru a induce în eroare. S. pot fi: !) in dictionem (de limbaj), care au ca principale specii echivocul, stilul prolix, para-taxa (alăturarea de părţi componente ale propoziţiei fără verbul de legătură) etc.; 2) extra dictionem (în afara limbajului, de raţionare propriu-zisă), care, la rîndul lor, pot fi: a) materiale, în care se pleacă de la premise false, şi b) formale, care constau în încălcarea legilor logice de derivare. Cele mai importante s. materiale sînt: error funda-mentaiis, pe ti ti o principii, ignora ti o elenchi; acesta din urmă foloseşte argumentul la persoană, apelul la autoriiaie şi argumentul haculinic, care înlocuieşte demonstraţia raţională t u exemplul. S. formale privesc atît inferenţele imediate (eroarea în subalternare, con-veisiurea ilicită etc.), c.ît şi inferenţele mediate, respectiv deducţia (ex. împătrirea termenilor în silogism), inducţia (ex. generalizarea pripită) şi analogia (ex. extinderea unei însuşiri esenţiale a unei dase de obiecte Ia altă clasă de obiecte atunci cînd, în afara unor asemănări între ele, la una dintre clase există cel puţin o însuşire incompatibilă cu însuşirile celeilalte). V. şi paralogism. — Sofismul accidentului, eroare în demonstraţie, săvîrşită prin omiterea unei semnificaţii esenţiale a termenului mediu în respectivul context. Datorită acestui accident (luarea neesen-ţialului drept esenţial), concluzia devine falsă. Sta. este o specie a erorii q u a t e r n i o terminorum („împătrirea termenilor**). sofistică 1. Vicieie intenţionată a raţionamentelor şi de-rroiutraţiilor, caracteristică îndeosebi soîiştilor tîrzii. 2, Denaturare metafizică a dialecticii, care duce la idealism prin izolarea şi absolutizarea unei laturi sau a unui moment al procesului de cunoaştere. V. şi eclectism; î n t e r d e-p e n d e n ţ ă. sofişti (gr. sophistes „înţelept**), denumire dată în Grecia antică profesioniştilor din perioada de înflorire a democraţiei sclavagiste (secolul V î.e.n.), care predau, cu plată, cunoştinţe social-politice, de retorică şi de filozofie, urmărind în special pregătirea tineretului pentru participarea Ia viaţa publică. Principalii s» s-au orientat spre materialism şi ateism, au adoptat o atitudine ra-jtionalistă, critică faţă de problemele sociale, morale şi religioase; totodată, la unii dintre s* se întîlnesc tendinţe relativiste în etică şi gnoseologie. Principalii S» au fost Protagoras din Abdera, Gorgias din Le-ontinoi, Prodicos din Keos, Hippias din Elis, Antifon ş.a. Cei' mai importanţi s. au fost adepţi ai democraţiei sclavagiste; ei au susţinut superioritatea legilor cetăţii asupra rînduielilor întemeiate pe tradiţie, apărate de aristocraţie. Unii S., ca, de exemplu, Critias şi Callicles, au fost adepţi ai aristocraţiei* Începînd din sec. al . IV-lea î.e.n., profesiunea de s. a degenerat, cuprinzînd simpli retori venali, gata să demonstreze orice, dascăli de arguţii şi de abilităţi verbale. Acest din urmă sens al termenului de s. este cel sub influenţa căruia s-a format accepţia actuală, peiorativă, a cuvîntului* Sofocle (497—c. 405 î.e.n.), mare poet tragic grec, care, alături de E s c h i I şi E u-r i p î d e, a pus bazele tragediei clasice elene. S-a născut la Colonos, lîngă Atena, biu al unui armurier, a primit o instrucţie aleasă, afirmîndu-se de tinăr ca actor şi ca dramaturg. A fost prieten apropiat al lui P e r i c 1 e. în 468 i.e.n. l-a învins, într-un concurs literar, pe jchîl, recunoscut de el ca precursor şi învăţător al său, cu îr.-igtdia ..1 npto'em A sens circa oU de piese, din care nu s-au păstrat decît şapte: ,.Aiax ‘ şi „Antigcna" SOFRAMICINĂ 445 SOIA din epoca maturităţii, „Trahi-nienele“, „Electra“, „FiIoctet“, „Edip rege“ şi „Edip la Colona“ din epoca bătrîneţii. Eroii săi, puternic conturaţi, sînt fiinţe înzestrate cu nobleţe morală, al căror destin nefericit e dinainte fixat de o forţă supranaturală : Aiax, pradă unei orbiri de moment provocate de zei, se sinucide; Hercule („Trahinie-nele“) moare în chinuri, ucis de tunica înmuiată în sîngele centaurului Nessus, împlinind prezicerea că va pieri prin voinţa unui mort; Edip, deşi prevenit, nu poate nici el scăpa de împlinirea unei tragice Ursite, supunîndu-i-se în cele din urmă cu resemnare. Dintre piesele sale, „Electra“ şi „Anti-gona“ cuprind un conflict mai uman, deoarece motorul desfăşurării dramaturgice este însăşi voinţa umană (dragostea filială sau fraternă, refuzul de a asculta de conducătorul cetăţii care interzicea cinstirea cuvenită celor morţi, conform ritualurilor străbune). S. evoluează de la o mitologie religioasă, acceptată aproape total de Eschil, la o mitologie laicizată şi umanizată, care reflectă fie forţa tradiţiei milenare a unor legi nescrise, fie voinţa impersonală, abstractă şi superioară a colectivităţii umane în conflict cu voinţa şi cu pasiunile individuale. Concepţia lui S. despre fatalitate reflectă o epocă de apogeu, al cărei declin este inevitabil şi care conţine în germene contradicţiile sociale, politice şi etice specifice perioadei de criză a democraţiei sclavagiste, abia presimţite de el, dar înţelese pe deplin de Euripide. Mâi realiste decît cele ale lui Eschil, tragediile lui S. au o intrigă şi o acţiune temeinic motivate din punct de vedere social şi psihologic. în privinţa artei scenice, S. a adus mai multe inovaţii, printre care: mărirea numărului choreuţilor de la 12 la 15, adăugarea celui de-al treilea actor alături de ce? doi ai lui Eschii, lărgindu-se astfel posibilitatea exteriorizăm sentimentelor şi a complexităţii acţiunii şi a permis depăşirea tehnicii trilogiei prin crearea de piese cu subiect independent, cu un personaj centrai, care diminuează rolul corului. Mai puţin îndrăzneţ în metafore decît Eschil, S. cultivă, în schimb, un lexic obişnuit, dar îmbogăţit cu sensuri şi cu accepţii noi, înnobilat de cu- Sofocle loare şi de parfum arhaic, specific creaţiei homerice, care l-a influenţat puternic. Stilul său, cursiv, personal, sobru, vădeşte un maestru al artei dialogului şi al îmbinării cuvintelor, al ironiei subtile şi al antitezelor sugestive. Piesele lui S. au fost traduse în limba română începînd de la sfîrşitul sec. al XlX-lea. soframicină (FARM.), antibiotic din grupul neomicinei, prcdus de Streptomices decaris. Este o bază care dă săruri solubile (sulfaţi) şi este activă în infecţiile cu stafilccoci, streptococi, piocianici şi Proteus vulgaris. Soframicină se utilizează aplicată local (ex. în su-puraţii pulmonare, osteoarticu-lare, afecţiuni dermatologice şi otorinolaringologice). Se mai numeşte framicetină. Sofron (sec. V î.e.n.), poet grec din Siracuza. Este creatorul mimului ca specie literară, specie care constă dintr-un scurt dialog, adesea cu subiecte voit vulgare, fără acţiune propriu-zisă şi fără situaţii dramatice, în care fiecare cuvînt farmecă prin puterea sugestiei („Pescarul şi ţăranui‘\ „Bătrinh ,,Vrăjitoarele*4, „Femeile la sărbătorile istmice'4 etc,), Sogdiana, ţinut, din Iranul antic, locuit de o populaţie formată din perşi, unele tribun de sciţi, părţi şi triburi de origine turcicâ. S. a intrat, ca satrapie, in componenţa statului persan conclus de Darius. Soglo, Christophe (n. 1909), general din Republica Dahomey. în urma loviturii de stat militare conduse de el (decembrie 1965), a devenit şef al statului şi prim-ministru. Sognefjord [£dy]n9fiu:r/, cel mai mare fiord de pe ţărmul sud-vestic al Norvegiei, situat în nordul oraşului Bergen. Lungimea: 204 km; lăţimea 1,5 — 6 km. Adîncimea maximă: 1 245 m. Porturi: Lavik, Lei-kanffer. soi (FITOTEHN.), grup de plante agricole care aparţine aceleiaşi specii, varietăţi sau subvarietăţi şi care posedă anumite însuşiri morfologice sau fiziologice ereditare. Se deosebesc: s. locale, formate prin selecţie naturală sub influenţa condiţiilor pedoclimatice locale, şi s. ameliorate„ obţinute prin diferite metode de ameliorare. Periodic, s. cele mai valoroase sînt raionate în zonele unde corespund condiţiilor de cultură. în ţara noastră se organizează anual acţiunea de recunoaştere a soiurilor, prin care se verifică, pe teren, autenticitatea s. din care se produce sămînţă, gradul în care însuşirile lor sînt caracteristice, provenienţa seminţelor, spaţiile de izolare, metodele de cultură etc. soia (Glycine hispida), plantă anuală din familia leguminoaselor, cu tulpina erectă, înaltă de 60 — 200 cm, în funcţie de soi. Seminţele de s. conţin 34- 39% protide, 19—20% substanţe grase şi cantităţi importante de vitamine. Fiind o plantă cu multiple întrebuinţări, s. ocupă in agricultura mondială o suprafaţă de circa •21 700 000 ba. cea mai mare întindere fiind în Asia. Seminţele de s. sînt folosite ca materie primă pentru industria uleiului şi pentru prepararea unui „SOIR“ 446 SOL sortiment larg de surogate (ciocolată, brînză, lapte, cafea etct). S. este şi o valoroasă plantă furajeră. în ţara noastră, cultura s. ocupă suprafeţe re- strînse (14 221 Ha în 1966). „Soir“ /suar] („Le important cotidian belgian (în limba franceză). Apare la Bruxelles, din 1887. Are şi o ediţie de duminică, „Le Soir illustre“, înfiinţată în 1928. soitâr, măscărici care făcea parte din suita domnilor (fanarioţi) din ţările române la parade şi la alaiuri. S. apăreau în spectacole de divertisment, la sărbători sau la petrecerile de curte. x Soj , rîu în vestul Uniunii Sovietice (648 krn); afluent pe stînga al Niprului. Izvorăşte din podişul Smolensk-Moscova. Numeroase ecluze. Navigabil în aval de confluenţa cu Oster. Trece prin oraşul Gomei. soke, denumire dată unor triburi de indieni (amerindieni) din familia de limbi maya-soke. Sokolli, Mehmed (sec. XVI), înalt demnitar otoman (paşă), originar din Bosnia. A cucerit Timişoara şi a devenit posesorul unor întinse domenii în Banat şi în Crişana. între 1565 şi 1579 a fost mare-vizir al sultanilor Soliman Magnificul, Selim al II-lea şi Murad al III-lea....................... Sokolski, Grigori Ivanovici (1807—1886), medic rus. A fost profesor de patologie şi de terapeutică la Universitatea din Moscova. A făcut cercetări importante asupra reumatismului, bolilor aparatului respirator, ale inimii, ale hemoragiilor cerebrale. El a descris încă din 1835 reumatismul cardiac. sol1 (MUZ.) 1. Denumire a unuia dintre cele şapte sunete ale gamei; corespunde notaţiei literale G sau g. 2. Denumire a uneia dintre chei. sol2 (în evul mediu), persoană desemnată să ducă tratative oficiale în numele unei ţări sau al unui suveran. sol3 (PEDOL.), strat afînat, moale şi friabil care se găseşte Ia suprafaţa scoarţei Pămîn-tului şi care, împreună cu atmosfera învecinată, constituie mediul de viaţă al plantelor. Principala caracteristică a s. este fertilitatea. S. s-a format din roci sub influenţa factorilor pedogenetici: climă, microorganisme, vegetaţie şi relief. Transformările pe care le-a suferit acest material în cursul procesului de geneză au fost atît de profunde, încît s. apare ca un corp natural distinct, care se deosebeşte fundamental de roca din care s-a format, în alcătuirea s. intervin atît substanţe minerale, rezultate din dezagregarea fizico-meca-nică şi alterarea chimică a rocilor şi mineralelor, cît şi substanţe organice specifice, produse prin transformarea biochimică a resturilor vegetale (v. h u m u s). în procesul de formare a s., o parte din aceste substanţe sînt redistribuite pe verticală în orizonturile profilului de s., sub acţiunea eluvionârii, iluvionării şi bi-oacumulării. Diversitatea factorilor de geneză a dus la apariţia unui mare număr de tipuri şi subtipuri de S., care se pot clasifica după mai multe criterii. Sistemele de clasificare se bazează pe caracterele morfologice, fizice, chimice, biologice şi productive ale profilului de s. Pe întreg globul există trei categorii mari de soluri: s, zonale^ s, intrazonale şi s. azonale. — S. zonal, grupă de soluri care prezintă caractere specifice unei anumite zone fizico-geografice şi sînt determinate îndeosebi de influenţa activă a climei şi vegetaţiei. Din grupa s.z. fac parte s. arctice (gleice de tundră), s. boreale sau s. de taiga (pod-zoluri şi s. dernopodzolice), s. subboreale (s. podzolice, s. brune, s. cenuşii, cernoziomuri etc.), s. subtropicale (terra rossa, s. maronii etc.) şi s. tropicale (laterite, s. brune-roşii de savană etc.). — S. intrazonal, grupă de soluri cu caractere determinate de influenţa puternică a unui factor local (rocă, relief etc.) în cuprinsul unei zone fizico-geografice. Din grupul solurilor intrazonale fac parte lăcoviştile, solonceacurile, so-loneţurile, solodiile, rendzinele etc. — S. azonal, grupă de soluri care nu au profilul bine dezvoltat, datorită fie timpului de evoluţie insuficient, fie anumitor condiţii specifice (rocă, relief etc.). însuşirile s.a. determinate de rocă sînt oarecum independente de zona fizico-geografică în care acesta s-a format. Din grupa s.a. fac parte s. aluviale, regosolurile şi lito-solurile. — S. nisipos, grupă de soluri în a căror alcătuire predomină particulele minerale silicatice de nisip (peste 70%). Sînt s. mobile şi afinate, uşor permeabile, cu o capacitate redusă de reţinere a apei şi a substanţelor nutritive, din care cauză sînt în general uscate şi sărace, fertilitatea lor depinzînd de natura mineralogică a particulelor şi de existenţa unui strat acvifer la mică adîncime. în ţara noastră, aceste s. se găsesc pe suprafeţe reduse, în Cîmpia Tisei (Valea lui Mihai), în sudul Olteniei şi în Bărăgan. — S. lutos, grupă de soluri cu un conţinut de peste 35% mîl şi argilă. însuşirile agricole ale s.l. depind de proporţiile componentelor principale. în general, regimul apei şi al substanţelor nutritive este favorabil plantelor de cultură. în România sînt cele mai răspîndite s. cultivate. — S. argilos, grupă de soluri cu un conţinut de 35—100% argilă (de obicei peste 40%), iar restul mîl şi nisip. S.a. au o mare capacitate de reţinere a apei, însă sînt greu permeabile, reci şi se lucrează anevoie. în ţara noastră sînt larg răspîndite. — S. turbos, grupă de soluri caracterizate prin existenţa unui strat de grosime variabilă, bogat în material organic, care a rezultat prin transformarea resturilor vegetale în condiţii de umiditate excesivă (mlaştini, lacuri puţin adînci etc.). S.t. pot fi luate în cultură numai după secarea mlaştinilor, prin dre-narea excesului de apă. In România, s.t. ocupă suprafeţe foarte restrînse în Transilvania. — S. brun-deschis de stepăf sol format sub vegetaţia ierboasă a stepei uscate. Are un orizont (A) de culoare brună-deschisă, sărac în humus, slab structurat, trecînd treptat spre culoarea gălbuie-deschisă a orizontului de acumulare a carbo-naţilor (C). Dă recolte nesigure şi variabile, în funcţie de suma şi de repartiţia preci- SOL 447 SOLCA pitaţiiior. La noi în ţară este răspîndit în stepa Dobrogii. Se mai numeşte sol bălan. — S. castaniu, grupă de soluri formate sub o vegetaţie ierboasă în condiţiile unui climat continental semiarid, care reprezintă forma de trecere de la cernoziom spre solurile de stepă aridă şi de semideşert. In ţara noastră, cernoziomul castaniu şi solul bălan, din partea mai aridă a stepei (Bărăgan şi Dobrogea), constituie tranziţia spre s.c. — S. brun-roşcat de pădure, grupă de soluri formate sub vegetaţia pădurii de foioase (stejar, gîr-niţă etc.), în condiţiile unui climat temperat semiumed, cu veri calde. Are orizontul A de culoare brună-roşcată, relativ sărac în humus (2 — 3%), slab acid. Orizontul B, spre care se trece treptat, este mai roşcat şi mai bogat în argilă. Sub 120 — 180 cm urmează orizontul C, de acumulare a carbonatului de calciu, de culoare gălbuie-deschis. In ţara noastră, această grupă de soluri este mult răspîndită în partea sudică (Cîmpia Română şi Banat). — S. cenuşiu de păduret grupă de soluri formate sub pădurea de foioase, într-un climat temperat, continental umed. Orizontul A este de culoare cenuşie, cu structură glomerulară spre nuciformă. Orizontul B este bogat în argilă, ,de culoare brună, cu structură prismatică, trecînd în jos spre orizontul C, de acumulare a carbonaţilor. Aceste s. au o fertilitate naturală mijlocie. în ţara noastră sînt răspîndite în zona forestieră din est şi din nord-est. — S. po>dzolicy grupă de soluri formate parţial sau total sub influenţa procesului de pod-z o 1 i r e, specifice zonei forestiere umede. în Republica Socialistă România ocupă suprafeţe întinse în zona forestieră. Fertilitatea acestor soluri este în general redusă şi variază în funcţie de gradul de podzolire şi de natura rocii pe care s-au format. — S, gleic, grupă de soluri formate în condiţiile unui exces de umiditate (apă stagnantă sau strat acvifer aproape de suprafaţă), de obicei acoperite cu pajişti naturale. In urma exe- cutării lucrărilor de desecare pot fi folosite pentru culturi agricole. In ţara noastră, s.g. sînt puţin răspîndite în zonele cu precipitaţii abundente, pe formele de relief cu drenaj insuficient (lunci, depresiuni etc.). — S. coluvial, sol format pe materialul acumulat la baza pantelor repezi. Conţine, de obicei, fragmente de rocă nealterată şi are un profil puţin diferenţiat. Fertilitatea s.c. depinde de natura materialului din care s-a format. — S.-schelet, sol format dintr-o masă de fragmente de rocă slab alterate; nu are profil clar diferenţiat. Se găseşte pe pantele repezi ale unui relief accidentat, cu roci compacte, în condiţiile unui climat umed, este de obicei acoperit cu păduri. — S. fosil, sol care aparţine unei perioade geologice de solificare anterioară celei actuale şi este acoperit cu un depozit sedimentar soli-ficat în perioada geologică actuală.* Prin cercetarea s.f. pot fi obţinute indicaţii valoroase asupra variaţiei condiţiilor de climă şi de vegetaţie din perioadele geologice trecute. Se mai numeşte sol îngropat. — (GEOGR.) S. poligonal, sol caracteristic regiunilor arctice şi regiunilor muntoase înalte, format datorită alternanţei fenomenelor de îngheţ cu cele de dezgheţ. Suprafaţa terenului cu astfel de soluri apare împărţită într-o serie de pentagoane, mai mult sau mai puţin regulate (ale căror diametre variază de la cîţiva centimetri la cîţiva metri), delimitate fie de o reţea de crăpături, în cazul cînd terenul este alcătuit din material omogen (poligoane de tundră), fie de şiruri de pietre care marchează aceste laturi, interiorul poligonului fiind alcătuit din material fin (cercuri de pietre), fie de zone liniare de materiale mai fine, care marchează marginile poligonului, în timp ce centrul acestuia este alcătuit dintr-un bloc de piatră în jurul căruia se află pietre (roze de piatră). sol4 (CHIM.) V. soluţie CO" loidală. solanacee (BOT.), familie de plante erbacee, anuale, bia- nuale sau perene, rareori lemnoase, din clasa dicotiledona-telor, caracterizate prin frunze simple, prin flori solitare sau grupate în inflorescenţe şi prin fruct bacă sau capsulă. S. sînt răspîndite în regiunile calde, tropicale, mai puţin în cele temperate, şi au importanţă ca plante alimentare, industriale şi medicinale. S. conţin în organele vegetative alcaloizi, ca: atropina, nicotină, hiosciamina etc. Din familia s. fac parte plante cultivate (ardeiul, roşiile, cartoful, tutunul), precum şi plante necultivate (mătrăguna, măselariţa etc.). solanină (BIOCHIM.), glu-cozid prezent în plantele din familia solanaceelor, în special în pătlăgelele vinete şi în roşiile necoapte, în fructele cartofilor etc. S. se prezintă sub formă de cristale albe, amare, solubile în apă. Este o substanţă toxică ce provoacă vărsături, diaree, colici abdominale, dilatarea pupilei etc. solarigrâf (lat. sol „soare*4 şi gr. graphein „a nota“), aparat folosit pentru înregistrarea variaţiei intensităţii radiaţiei solare globale: radiaţia solară directă se măsoară cu actinometrul, iar radiaţia difuză cu piranometrul. solâriu, spaţiu îngrădit sau încăpere destinată special pentru băile de soare. De obicei, 8. sînt prevăzute cu o serie de instalaţii anexe: cabine, duşuri etc. solarizâre (FIZ.), scădere a înnegririi unui negativ fotografic în punctele unde intensitatea luminii depăşeşte o anumită limită. Se explică prin contopirea granulelor de argint din stratul fotosensibil în particule mai mari, fapt care duce la micşorarea sensibilităţii la lumină. S. face ca pe pozitivul fotografic imaginea Soarelui sau a unui filament incandescent să apară (contrar realităţii) întunecată. Solea, oraş în raionul Gura Humorului, reg. Suceava, situat pe valea pîrîului Solea. 2 430 loc. (1965). Fabrică de bere. Sanatoriu T.B.C. LaS. se află mănăstirea Suceava, alcătuită din biserică şi din incinta fortificată, ctitorie a lui Ştefan al Il-lea Tomşa (1623). 1 SOLIDARISM 449 SOLIPSISM prietăţi anizotrope, dacă se face abstracţie de structura sa discretă, sau ca un mediu discontinuu omogen, dacă se ia în considerare structura amintită şi sè ţine seama de simetria de translaţie care permite regăsirea aceleiaşi microstructuri, pe volume comparabile cu volumul celulei elementare, în oricare regiune a s. Majoritatea s. prezintă o anizotropie a proprietăţilor fizice, fiind caracterizate prin mărimi de material tensoriale (ca, de exemplu, rezistivitatea, susceptibilitatea magnetică etc.). Importanţa studierii teoretice şi experimentale a s.y datorită, între altele, aplicaţiilor tehnice remarcabile, a determinat în ultimele decenii o mare dezvoltare a fizicii solidului. — S. rigid, solid care nu se deformează sub acţiunea forţelor exercitate din exterior, forma şi dimensiunile lui rămînînd neschimbate. Toate s. sînt deformabile, astfel că s.r. reprezintă de fapt o abstracţie, care îşi găseşte o aproximaţie în realitate într-un s. cu modul de elasticitate mare, supus acţiunii unor forţe relativ mici. 2. (REZ, MAT.) Solid de egală rezistenţă, bară avînd secţiunea transversală variabilă după o anumită lege, astfel încît efortul unitar maxim din secţiune, care ia naştere sub acţiunea forţelor exterioare şi a greutăţii proprii, să aibă aceeaşi valoare în toate secţiunile. solidarism, curent în sociologia, ideologia politică şi juridică burgheză, care consideră că principiul fundamental al existenţei societăţii este solidaritatea tuturor membrilor ei. Iniţiat către 1840 prin lucrările lui A. C o m t e şi P. Leroux, s. a fost dezvoltat sistematic de sociologul şi omul politic francez Léon Bourgeois (1851 —1925) şi de juristul francez Léon D u g u i t, teoreticieni ai „armoniei de clasă“ şi „păcii sociale**. Concepţiile solidariste contemporane se străduiesc să demonstreze în mod apologetic necesitatea solidarităţii dintre muncă şi capital. solidaritate 1. Comunitate de interese, de idei şi unitate de acţiune. V. şi internaţionalism proletar. 29 — Dicţionar enciclopedic vol. IV. 2. (DR.) Caracterul unei obligaţii în virtutea căruia, atunci cînd există mai mulţi creditori (solidaritate activă) sau mai mulţi debitori (solidaritate pasivă), oricare dintre creditori poate cere debitorului plata întregii creanţe, cu dreptul pentru ceilalţi creditori de a cere creditorului care a obţinut plata să le plătească partea ce li se cuvine din suma încasată sau oricare dintre debitori este ţinut să plătească întreaga sumă datorată creditorului urmăritor, cu dreptul de a urmări pe ceilalţi debitori pentru partea de datorie a fiecăruia. solidificâre (FIZ.), trecere a unei substanţe din starea lichidă în starea solidă (cristalină sau sticloasă), realizată de obicei prin scăderea temperaturii. S. unei substanţe pure, în urma căreia rezultă o structură cristalină, se produce, în condiţii externe determinate, la o anumită temperatură (numită punct de s.J, aceeaşi cu temperatura de topire a substanţei respective. solldus (FIZ., METAL.), loc geometric al punctelor care reprezintă terminarea solidifi-cării într-o diagramă de echilibru termic a unui sistem fizico-chimic format din mai mulţi constituenţi. Sistemele binare au drept s. o curbă, iar cele ternare o suprafaţă. soliflucţiune (GEOL.), proces de curgere pe pantă a unor depozite în compoziţia cărora predomină roci bogate în coloizi îmbibate cu apă. Sin. curgere de teren. soliloc (lat. solus „singur** şi loqui „a vorbi**) 1. Conversaţie a unei persoane cu sine însăşi; monolog. 2. Titlu dat unor scrieri cu caracter de monolog (ex. „Solilocurile** sfîn-tului Âugustin, „Solilocurile** lui Shaftesbury ş.a.). Soliman I Magnificul, sultan al Imperiului otoman (1520 — 1566). A realizat reforme militare, fiscale şi administrative, întărind organizarea monarhiei feudale. A extins considerabil graniţele imperiului; a cucerit Belgradul (1521), a învins pe unguri la Mohâcs (1526), cucerind cea mai mare parte a Ungariei, precum şi capitala ei, Buda (1540), şi a anexat, în urma unor campanii victorioase, insulele din Marea Egee şi din Marea Ionică, Anatolia orientală, Mesopotamia, Yemenul, Tripolitania şi Algeria. A purtat lupte cu Radu de la Afumaţi, Soliman I Magnificul domnul Ţării Româneşti, şi cu Petru Rareş, domnul Moldovei, întărind dominaţia otomană asupra ţărilor române. In timpul său, Imperiul otoman a atins culmea puterii militare şi a cunoscut o însemnată dezvoltare culturală. Solingen [zolirjm], oraş în R.F. Germană, în landul Rena-nia de Nord-Westfalia. 172 200 loc. (1963). Industrie siderurgică, constructoare de maşini, chimică, uşoară şi alimentară. Este renumit în special prin producţia de tacîmuri, de instrumente de tăiat şi de piese metalice. Nod de comunicaţii. solipéd (ZOOL.) v. mono** dactil. solipsism (lat. solus ipse „numai el însuşi**), concepţie filozofică idealist-subiec-tivă, potrivit căreia singura realitate ar fi subiectul, conştiinţa individului, iar lumea obiectivă, inclusiv ceilalţi oameni, ar exista numai în această conştiinţă. In esenţă, s. este consecinţa logică necesară a oricărui idealism subie c-t і v (ex. Berkeley, Fichte, Mach). Dată fiind însă absurditatea evidentă a s.» majoritatea filozofilor idealişti-subiec-tivi caută să-I evite, introducînd elemente de idealism obiectiv (postularea unei conştiinţe su-praindividuale, a lui dumnezeu etc.). Rădăcina gnoseologică a s. o constituie s e n z u a 1 і s-m u 1 idealist, absolutizarea ro- SOLMIZAŢIE 450 SOLONEŢ lului senzaţiilor în cunoaştere şi negarea conţinutului lor obiectiv. solmizâţie (de Ia notele sol şi mi) 1. Sistem medieval de intonare a notelor, initiat de Guido d’Arezzo. 2. (în practica contemporană) Citire ritmică a notelor, fără intonarea lor; este un solfegiu ritmic. SolnooDobîca (IST.), în trecut, comitat situat în partea nord-estică a Transilvaniei, rezultat din contopirea, în 1876, a comitatului Solnocul interior, atestat pentru prima dată în 1166, cu comitatul Dobîca, atestat mai întîi în 1164. solo (ital. „singur") 1. Compoziţie muzicală sau fragment muzical scrise pentru un singur instrument sau pentru o singură voce (cu sau fără acompaniament). 2. (în lucrările ample corale, simfonice etc.) Episod executat de un singur instrumentist sau de un singur cîntăreţ. Solo (Surakarta), oraş în Indonezia, situat în partea centrală a insulei Java. 451 503 loc. (1961). întreprinderi de pielărie, de zahăr, de tutun şi numeroase ateliere meşteşugăreşti (ţesături, obiecte din piele, lemn şi sidef). Centru comercial. solodiu (PEDOL.), grupă de soluri intrazonale care au suferit un proces avansat de levi-gare şi de degradare; rezultă prin spălarea şi debazificarea soloneţurilor. S. /au un orizont eluvial superior (A) friabil, prăfos, de culoare cenu-şie-deschis, cu reacţie acidă, sub care apare un orizont ilu-vial (B) argilos, compact, de culoare brună sau brună-închis. Fertilitatea naturală a s. este slabă şi poate fi ameliorată prin administrarea amendamentelor calcaroase, a îngrăşămintelor şi prin aplicarea unor măsuri agrofitotehnice. în ţara noastră, s. ocupă suprafeţe restrînse în Cîrnpia de VesL şi în Bărăgan. solomit (CONSTR.) v. stufit. Solomon, arhipelag în Me-lanezia (Oceanul Pacific), situat la est de insula Noua Guinee. Suprafaţa : circa 42 500 km2, cu circa 166 000 locuitori (1958). Insulele Choiseul, Santa Isa-bel, Malaita, Vella Lavella, Guadalcanal, San Cristobal ş.a. (cu o suprafaţă de circa 29 785 km2 şi o populaţie de 130 000 loc. în 1963) se află sub protectorat britanic, iar insulele Bougainville şi Buka se află sub tutela O.N.U., administrate de Uniunea Australiană. Relief muntos; numeroşi vulcani activi. Altitudinea maximă: 3 100 m (vîrful Balbi, în insula Bougainville). Zăcăminte de aur, staniu, cupru, nichel, azbest, fosforite. Climă subtropicală foarte umedă (7 500 mm). Păduri ecuatoriale şi faună bogată în reptile (crocodili) şi păsări. Populaţia practică pescuitul şi agricultura (cocotieri, batate, banane, ananas). Primul european care a vizitat arhipelagul a fost spaniolul Alvaro Mendana de Neyra (1568). Solomon, fiul şi succesorul lui David (973-930 î.e.n.). A consolidat statul iudeu şi a zidit la Ierusalim renumitul templu al lui Iehova. înţelepciunea lui a rămas proverbială. Tradiţia îi atribue, printre alte opere (proverbe şi poeme lirice), „Cînta-rea cîntărilor" din Biblie. Solomon, Barbu (1904— 1965), militant în mişcarea muncitorească din România. Membru al Partidului social-demo-crat din 1927. După 23 august 1944 a fost secretar general adjunct al C.C. al P.S.D. A luat parte activă la realizarea unităţii politice, organizatorice şi ideologice a clasei muncitoare. La Congresul de unificare a P.C.R. şi P.S.D. (februarie 1948) a fost ales membru al C.C. al partidului. A avut sarcini de răspundere în aparatul de stat. Solomon, Ioan (1793 — 1865), colonel român, care în timpul revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească a arestat, împreună cu colonelul AI. Odo-bescu, la 19 iunie 1848, guvernul revoluţionar. Intervenţia maselor populare a zădărnicit această acţiune, iar S. a fost arestat, apoi eliberat. în 1853 a reprimat răscoala ţăranilor din Oltenia. Solomos, Dionysios (1798— 1857), poet naţional neogrec. A trăit zece ani în Italia, unde şi-a făcut studiile. A debutat în limba italiană. întors în patrie, a aderat la lupta pentru scuturarea jugului turcesc şi a militat împotriva puriştilo , pentru impunerea limbii populare ca limbă literară („Dialog despre limbă", 1824). Este autorul imnului naţional al Greciei. A lăsat o serie de lucrări în stadiu de schiţă (poemul,, Asediaţii liberi'* ş.a.). Solon, (c. 640—c.558 î.e.n.), legiuitor atenian, considerat ca unul dintre cei şapte înţelepţi •ai Greciei antice. Ales prim-arhonte (c. 594 î.e.n.), a re- Jir ;,v % vr/- f 'X’.'K ... ?. Solon format constituţia Atenei, împărţind populaţia Atenei în patru clase şi,repartizînd sarcinile şi drepturile publice după avere, a uşurat sarcinile cetăţenilor săraci şi,a îngrădit, prin reforma aparatului de stat, puterea eupatrizilor. Astfel, el e considerat ca întemeietorul democraţiei sclavagiste ateniene. solonceâc (PEDOL.), grupă de soluri intrazonale, caracterizate printr-un conţinut ridicat de săruri solubile, în special cloruri, sulfaţi şi carbonaţi. S-au format în condiţiile unui climat semiumed sau semi-arid, pe terenuri cu stratul acvifer aflat Ia mică adîncime şi bogat în săruri sau pe terenurile provenite din roci-mame salifere. S. tipice au un conţinut de 0,25% săruri (reziduu fix) în stratul de Ia 0 la 10 cm. Fertilitatea s. este foarte scăzută, terenurile respective fiind folosite ca păşuni cu slabă valoare furajeră. în ţara noastră, s, apar local, pe suprafeţe reduse, în cuprinsul zonei cernoziomurilor, în stepă şi în silvostepă. . soloneţ (PEDOL.), grupă de soluri intrazonale, caracterizate printr-un conţinut ridicat SOLONŢ 451 SOLUŢIE de sodiu. Sub orizontul de suprafaţă (A) friabil, s. au un orizont (B) compact, greu permeabil, de culoare închisă, cu o reacţie puternic alcalină. S. se formează în condiţiile unui climat semiumed, semiarid sau arid, prin desalinizarea solon-ceacurilor sau sub influenţa directă a apei subterane bogate în sodiu. Fertilitatea s. este foarte scăzută, terenurile respective fiind folosite ca păşuni cu o slabă valoare furajeră. în ţara noastră, s. ocupă suprafeţe relativ întinse în Cîmpia Tisei şi apar sporadic în nord-estul Cîmpiei Dunării. Solonţ, localitate de tip urban în raionul Moincşti, reg. Bacău, situată în Depresiunea Tazlăului. 4 630 loc. (1965). Exploatări de petrol. Soloviov, Vladimir Ser-gheevici (1853—1900), filozof, teolog şi poet rus. Concepţia sa mistică a fost influenţată de neoplatonism, de teozofie, sla-vofilism şi socialismul creştin. S. a conceput universul ca un proces „teoantropic“, care ar implica pătrunderea tot mai mare a naturii de către logosul divin prin acţiunea istorică a oamenilor. A preconizat concilierea ortodoxiei cu catolicismul. Estetica sa, în esenţă religioasă, ostilă „artei pentru artă“, a constituit un izvor ideologic al simbolismului rus. Gîndirea lui S. a influenţat puternic idealismul rusesc şi pe cel sud-est european. Soloviov^Sedoi, Vasili Pav-lovici (n. 1907), compozitor sovietic. A compus baletul „Taras Bulba“, opereta „Prieten adevărat**, romanţe, muzică de film şi de teatru. Este cu-l noscut mai ales prin cînterele i sale de masă („Seară în port**, I „De mult pe-acasă n-am mai ( fost“, „Dacă toţi flăcăii din !; lume**, „Seri moscovite** ş.a.), ;j care se bucură de o largă popu- I. laritate, datorită inspiraţiei sinii cere, melodismului cald şi îi puterii lor de evocare şi de 1; convingere. j( solstiţial, punct (ASTR.), jj fiecare dintre punctele orbitei '{ aparente a Soarelui (ecliptica), h în care acesta se află la solstiţii. 1; solstiţiu (lat. sol „Soare** şi 5| stare „a sta nemişcat**; ASTR.), jj moment al anului cînd Soa- rele, în mişcarea sa aparentă pe bolta cerească, nu se mai deplasează spre nord sau spre sud, atingînd cea mai mare înălţime (s. de vară, 21 iunie) sau cea mai mică înălţime (s. de iarnă, 21 decembrie) faţă de ecuator. La s. de vară este ziua cea mai lungă a anului, iar la cel de iarnă ziua cea mai scurtă (în emisfera boreală). solubilitate (CHIM.), cantitatea maximă de substanţă, exprimată în grame, conţinută într-o anumită cantitate de solvent Ia o temperatură determinată. solubilizâre (CHIM.), proces de transformare a unei substanţe greu solubile într-una uşor solubilă în urma unui tratament fizic (încălzire, mă-runţire etc.) sau a unei reacţii chimice. solulrean, cultură materială din paleoliticul superior (c. îOCOOO-c. 10 000 î.e.n.). Numele vine de Ia localitatea Solu-tre (Franţa), unde s-au descoperit primele urme caracteristice ale acestei culturi, ca; tehnică deosebit de îngrijită în cioplirea uneltelor de piatră şi de confecţionare din silex a vîrfurilor de lance în formă de frunză de laui. soluţie1 (lat. solutiof din sol-vere „a dizolva**; CHIM.), amestec monofazic, constituit din două (sau mai multe) substanţe dispersate la scară moleculară. Pot exista s. sau amestecuri gazoase (constituite numai din componenţi gazoşi), lichide (gaze, lichide sau solide dizolvate în lichide) şi solide (solide în solide). Denumirea de s. se foloseşte în special pentru s. lichide, Ia care se disting dizolvantul şi substanţa dizolvată, cantitatea de dizolvant fiind, în general, mult mai mare decît substanţa dizolvată (ex. zahărul sau sarea dizolvate în apă, amestecul de alcool cu apă etc.). —S. coloidală, amestec eterogen format din două faze; mediul de dispersie şi substanţa dispersată. Particulele fazei disperse sîiu mult mai mari în raport cu moleculele obişnuite, dar prea mici pentru a fi văzute la microscopul simplu. Neomoge-nitatea unui astfel de sistem poate fi pusă în evidenţă numai cu ajutorul unor metode speciale. Sin. sol. V. şi colo i d. — S. molală, soluţie care conţine o moleculă-gram (un mol) de substanţă dizolvată într-un kilogram de solvent. — S. n:o~ Iară, soluţie care conţine o moleculă-gram (un mol) de substanţă la un litru de soluţie. — S. normală, soluţie care conţine un echivalent-gram de substanţă la un litru de soluţie. — S.-tampon, soluţie care are proprietatea de a menţine constantă concentraţia ionilor de hidrogen cînd i se adaugă acizi sau baze tari. Conţine un acid slab şi sarea lui (ex. acid acetic şi acetat de sodiu) sau o bază slabă şi o sare a ei (ex. amoniac şi clorură de amoniu). în organismul animal, concentraţia ionilor de hidrogen este menţinută constantă prin acţiunea unor s.t. din sînge. —(METAL.) S. solidă, amestec solid, corespunzător unei faze cristaline omogene în aliajele metalice, cu compoziţie variabilă şi cu atomii componenţi asamblaţi în aceeaşi reţea. V. şi structură. — (GEOL.) a) Soluţii juvenile, soluţii provenite din condensarea vaporilor degajaţi de topiturile magmatice din adîncul scoarţei terestre. Circulînd prin crăpăturile rocilor, s.j. determină schimbări în compoziţia acestora sau depun o parte din substanţele pe care le transportă, formînd în felul acesta, în unele cazuri, filoane, b) Soluţii reziduale, produse finale ale procesului de consolidare a magmei, avînd caractere de soluţii apoase termale. S.r. au o puternică acţiune de mineralizare, depunînd în crăpături substanţele dizolvate sau intrînd în reacţie cu rocile în care pătrund prin difuziune, formînd astfel diferite zăcăminte de minereuri, c) Soluţii vadoase, soluţii formate prin dizolvarea unor substanţe din roci în apele de origine meteorică, care se infiltrează şi circulă prin porii şi prin fisurile rocilor din părţile superficiale ale scoarţei terestre. S.v. transporţi săruri pe care le pot depune în golurile rocilor, contribuind astfel la cimentarea acestora, sau pot ieşi la suprafaţa Pămîntului sub formă de izvoare. SOLUŢIE 452 SOMALIA soluţie2 (MAT.) a) Răspuns la o problemă sau dezlegare a unei probleme, b) Soluţia unei ecuaţii, element care verifică o ecuaţie. — S. a unei ecuaţii diferenţiale de ordinul n,F(x,y,y' ,...,y(n)) = 0, funcţie definită pe un interval /, de clasa Cn(I) (adică funcţie care admite în I derivate continue pînă Ia ordinul n inclusiv), care verifică identic (în x) ecuaţia; se numeşte şi integrală. — Soluţia generală (sau integrala generală) a unei ecuaţii diferenţiale de ordinul n, F(x,y,y\...,yV1)) = = 0, familie de soluţii definită de o ecuaţie de forma G{x,y,Cl%..., Cn) = 0 (funcţia G îndeplinind .anumite condiţii), care depinde deci de n constante arbitrare esenţiale Clt C2,..., Cn (ex.y=C1(x4-1)4--f- C2x3 pentru ecuaţia (2x2 + + 3x)y* — (6x4-6)y' 4-6y = 0). — S. particulară a unei ecuaţii diferenţiale de ordinul n, integrală în punctele căreia unicitatea soluţiei problemei lui Cauchy este asigurată şi care se obţine din integrala generală prin particularizarea constantelor în condiţii iniţiale date (ex. soluţia y = xe“*T a ecuaţiei diferenţiale y"-\-2y'-\--\-y = 0, care verifică condiţiile iniţiale */(0) = 0; !/'(0)=l). —1S. singulară a unei ecuaţii diferenţiale, integrală în punctele căreia unicitatea soluţiei problemei Iui Cauchy nu este asigurată (ex. soluţia y=x pentru ecuaţia y' = 1 4" iy~x). — S. stabilă, soluţie y(x) a unei ecuaţii diferenţiale y'=f(x,y), (I) corespunzînd condiţiei iniţiale y(xo) = yQ, pentru care oricărui c>0 îi corespunde ?)>0, astfel încît pentru I Fo - Z/o | < soluţia y(x) cu condiţia iniţială y(x0) == z/o să fie definită pentru xj^x0 şi să verifice inegalitatea I y(x) ~ y(x) I < e, oricare ar fi x^x0. Neriguros exprimat, o soluţie a ecuaţiei (]). y(x), corespunzînd condiţiei iniţiale y(x0) = i/o, este stabilă dacă are proprietatea că orjce altă soluţie y(x), cu y(xo) = i/o. pentru care y0 diferă (într-un anumit sens) suficient de puţin de i/o. diferă de asemenea suficient de puţin de soluţia i/(x) (ex. soluţia y (x)= = i/0e“ax a ecuaţiei y' 4~ ay — = 0, cu a > 0). Dacă, în plus, lim | y(x) — i/(x) | = 0, x -* 4- oo soluţia y(x) se numeşte asimptotic stabilă. solvabilitate (DR.), situaţie în care se află un debitor ale cărui bunuri sînt de o valoare mai mare sau egală cu obligaţiile ce ar urmă să fie satisfăcute cu acele bunuri. solvatâre (CHIM.), fenomen care însoţeşte dizolvarea substanţelor într-un solvent oarecare şi care constă în stabilirea unor legături de natură electrostatică între ionii sau moleculele substanţei dizolvate şi moleculele dizolvantului. Un fenomen într-o anumită măsură analog are loc în sistemele coloidale. solvent (lat. solvere „a des-face“; CHIM.), substanţă care are proprietatea de a dizolva alte substanţe. După constituţie, s. se împart în polari şi nepolari. O substanţă poate dizolva o altă substanţă (poate fi s.) cînd forţele intermolecu-lare stabilite în urma dizolvării între moleculele ei şi ale substanţei dizolvate sînt mai mari decît forţele de atracţie dintre moleculele de acelaşi fel (ale solventului sau ale substanţei dizolvate). Sin. dizolvant. —Solvenţi selectivi, substanţe lichide, organice sau anorganice, care au proprietatea de a dizolva preferenţial un anumit component dintr-un amestec oarecare. Selectivitatea lor este strîns legată atît de polaritatea proprie, cît şi de cea a componentului pe care îl dizolvă. Sînt utilizaţi în extracţii selective, la rafinarea şi la purificarea amestecurilor de compuşi etc. (ex. benzenul, toluenul, pro-panul, acetona, bioxidul de sulf lichid, metiletilcetona, furfuro-lul, crezolii, anilina). solz (ZOOL.), formaţie tegu-mentară în formă de plăci. S. peştilor sînt produse de natură osoasă ale pielii; ai reptilelor, ca şi cei de pe picioarele păsărilor, sînt formaţii cornoase. soma1 (gr. soma „corp“; BIOL.), corpul organismelor vii, considerat ca un întreg, cu excepţia gonadelor. Biologul german A. W e i s m a n n. care a introdus şi termenul, considera în mod metafizic că gonadele (denumite de el g e r-m e n) sînt independente de s., care formează partea muritoare a organismului, spre deosebire de plasma germinativă (germenul), care ar fi nemuritoare. soma2, băutură alcoolică preparată din sucul plantei Ascle-pias acida (numită şi „iarba Lunii“), menţionată în Vede ca băutură a zeilor. In b r a h-m a n i s m, s. a fost identificată cu Luna şi adorată ca divinitate dătătoare de viaţă. In ritualul brahmanic, s. era adusă ca ofrandă zeilor. Somalia» peninsulă pe coasta de est a Africii, între Oceanul Indian şi golful Aden, cuprinsă în teritoriul Republicii Somalia şi al Etiopiei. Suprafaţa: circa 750 000 km2. Relief de podiş înalt, în trepte, care spre vest trece într-un masiv muntos. Altitudinea maximă: 2 408 m. Climă subecuatorială uscată în sud şi tropicală în nord. Formaţii vegetale semideşertice pe ţărm şi de savană în restul peninsulei. Somalia» stat în Africa estică, situat în peninsula Somalia, între Kenia, Etiopia, Somalia Franceză, golful Aden şi Oceanul Indian. Suprafaţa: 637 661 km2. Populaţia: 2 300 000 loc. (1963), dintre care mai mult de 2/3 duc o viaţă nomadă. Capitala: Mogadiscio. Limba de stat: somaleza. Relief de pediş (500—1 500 m altitudine), cu marginea nordică înălţată, formînd munţi (2 400 m). în sud-est se întinde o cîmpie litorală joasă. Climă ecuatorială musonică, în zona interioară aridă. Vegetaţie de savană şi de semideşert. Zăcăminte de gips, anhidrit, beriliu, columbit. Ţară agrară slab dezvoltată, cu puternice rămăşiţe ale relaţiilor gentilice şi feudale. 80°/o din populaţie se ocupă cu creşterea animalelor (bovine, oi, capre, cămile) pe baza păşunilor naturale. Culturile agricole sînt concentrate îndeosebi pe văile irigate ale rîurilor. Pentru export se cui- SOMALIA 453 SOMBART tivă bananieri pe plantaţii (din care jumătate aparţin străinilor, în special italienilor) şi în măsură mai mică bumbac şi trestie de zahăr. Pentru consumul intern se cultivă porumb, mei, susan. Este foarte dezvoltat pescuitul marin. Industria este reprezentată doar prin cî-teva exploatări miniere şi întreprinderi ale industriei alimentare (zahăr, conserve de carne şi de peşte etc.). Se exportă banane (circa jumătate din volumul exportului), vite, piei, bumbac, conserve de carne şi peşte, zahăr, răşini aromatice. — Istoric. Pe teritoriul S., locuit din timpuri străvechi, au existat, în sec. XII—XVI, cîteva formaţiuni statale (sultanate). La sfîrşitul sec. al XVI-Iea, S. a fost ocupată de Portugalia, iar în sec. al XVII-lea a căzut în stăpînirea arabilor. La sfîrşitul sec. al XIX-Iea şi începutul sec. al XX-lea, teritoriul S. a fost împărţit între Anglia, Italia şi Franţa. Poporul somalez a opus o dîrză rezistenţă colonialiştilor, în 1899, în zona dinS. aflată sub dominaţia britanică a izbucnit o puternică răscoală de eliberare naţională, condusă de Mu-hammed bin Abdalla Hassan. care a durat 20 de ani. Aproape toate expediţiile de pedepsire în- treprinse de englezi şi de italieni împotriva răsculaţilor au fost înfrînte. Pînă în 1911, apioape întregul teritoriu al ţării a fost eliberat. Răscoala a fost înăbuşită abia în 1920, cu sprijinul aviaţiei. La începutul celui de-al doilea război mondial S. a devenit teatru de operaţii militare. Armata italiană a ocupat în 1940 S. britanică, dar aceasta a fost recucerită în 1941 de armata engleză, care a ocupat în acelaşi tinriD şi S. italiană. în 1949, potrivit hotărî-rii Adunării Generale a O.N.U.. fosta S. italiană a fost trecută pe timp de 10 ani sub tutela Italiei. în 1960, S. britanică şi 5. italiană s-au unit şi, procla-mîndu-şi independenta, au constituit statul indeDendent Republica Somalia. Şeful statului este preşedintele, ales pe termen de şase ani. Organul legislativ suprem este Adunarea Naţională. S. întreţine relaţii diplomatice cu Republica Socialistă România. Partide politice: Liga tinerilor somalezi, partid de guvernămînt,* Uniunea democratică somaleză. Somalia Franceză, posesiune franceză în estul Africii, situată între strîmtoarea Bab el-Mandeb, golful Aden, Somalia şi Etiopia. Suprafaţa: 22 000 km2. Populaţia: 82 000 loc. (1964), formată în special din da-nakili şi somalezi, în rest din arabi şi europeni. Centrul administrativ: Djibouti. Relief accidentat, cu înălţimi pînă la I 715 m, fragmentat de văi şi depresiuni adînci (Iacul Assal, Ia 174 m sub nivelul mării). Climă tropicală aridă. Vegetaţie săracă de semide-şert. Creşterea se-minomadă a animalelor (oi, capre, cămile) este principala ocupaţie a locuitorilor. Culturile agricole (pomi fructiferi, curmali, legume) ocupă suprafeţe res-trînse. Pe litoral se practică pescuitul, recoltarea bureţilor de mare şi a perlelor, extracţia sării din mare. Mici întreprinderi ale industriei alimentare şi uşoare. Centrul activităţii economice a S.F. este oraşul Djibouti, important port pe ruta Europa-Asia de sud-est,’ port de tranzit pentru Etiopia şi Republica Somalia. somatometiie (gr. soma, -atos „corp“ şi metron „măsură") 1. (MED.) Ramură a antropologiei care studiază caracterele cantitative, măsurabile ale corpului omenesc. Are trei ramuri principale: somatome-tria corpului, craniometria şi osteometria. 2, (ZOOTEHN.) Măsurare a diferitelor regiuni ale corpului la animale, în scopul aprecierii exteriorului. Este o operaţie de mare importanţă în lucrările de selecţie. somatotrop, hormon ~ (BIOCHIM.), hormon secretat de lobul anterior al hipofizei. Este o proteină şi a fost preparat sub formă cristalizată. H.s. are multiple funcţiuni în organism: stimulează creşterea, influenţează metabolismele glucidic, protidic şi lipidic, avînd acţiune glucostatică, diabetogenă, pan-creatotrofică şi anabolică. Hi-persecreţia de h.s. provoacă acromegalia, iar hiposecreţia duce la nanism hipofizar. Se mai numeşte hormon de creştere. somaţie (DR.), invitaţie prin care se pune în vedere debitorului să execute obligaţia prevăzută într-un titlu executoriu spre a evita o executare silită. ^Sombart [zombart]f Werner (1863—1941), economist burghez german, reprezentant al noii şcoli istorice în economia politică. EI pune la baza explicării fenomenelor economice factori psihologici. Teoretician al social-liberalismului la în- SOMBRERO 454 SOMMERFELT ceput, S. s-a declarat apoi adept al marxismului, dar a încercat să separe latura ştiinţifică a acestuia de cea revoluţionară, opu-nîndu-le. Ulterior S. a devenit adversar al marxismului şi, în ultima parte a vieţii, a alunecat pe poziţiile fascismului. El a susţinut teoria „capitalismului organizat", teoria dezvoltării „capitalismului fără crize" şi a emis teoria „pluralismului social", potrivit căreia locul capitalismului va fi luat de „economia mixtă". Op. pr.: „Socialismul şi mişcarea socială în sec. al XIX-leatt( 1896), „Capitalismul contemporan" (1902), „Burghezul" (1913), „Socialismul german" (1934). ■ sombrero (span. sombra „umbră"), pălărie din fetru, cu boruri largi, purtată mai ales în Spania şi în America Latină. Someş, afluent pe stînga al Tisei. Are o lungime de 381 km, din care 349 pe teritoriul patriei noastre, şi un bazin hidrografic de 15 127 km12 (pe teritoriul României). Se formează prin confluenţa, în dreptul oraşului Dej, a S. Mare, care izvorăşte din sudul masivului Rodnei (Inău) şi drenează nordul Podişului Transilvaniei, cu S. Mic, care drenează nord-vestul Podişului Transilvaniei; acesta este format prin unirea S. Cald (care izvorăşte din estul masivului Bihor) cu S. Rece (care izvorăşte din nordul masivului Gilău). în aval de Dej, S. traversează Podişul Someşan (for-mînd un mic defileu Ia Jibou), separă Munţii Apuseni de Car-paţii Orientali, drenează apoi Cîmpia de Vest, unde are un curs divagat, şi confluează cu Tisa pe. teritoriul R.P. Ungaria. Someşul trece prin oraşul Satu-Mare. someşâna, denumire arbitrară dată ciclului de dansuri din zona Năsăudului, compus din jocurile de perechi „de-amîna" („de-a lungul") şi „de-nvîrti-tul". „De-a mîna" reprezintă o plimbare în cerc într-o mişcare lentă, de ritm ternar. „De-nvîr-titul" este un dans rapid, de ritm binar, cu o dinamică susţinută, cuprinzînd învîrtiri în ambele sensuri şi figuri de virtuozitate (ponturi fecioreşti şi piruete). Ambele dansuri sînt însoţite de strigături. Someşul la Someşeni, localitate subordonată administrativ oraşului regional Cluj, situată pe malul drept al Someşului Mic. Staţiune balneară, cu izvoare minerale (bicarbonatate, clo-rurosodice), folosite în tratarea afecţiunilor aparatului locomotor şi ginecologice, precum şi în gastrite, afecţiuni hepatice etc. Somme [som], fluviu în nordul Franţei (245 km). Izvorăşte din apropierea oraşului Saint-Quentin şi se varsă în Marea Mînecii printr-un estuar. Are un regim hidrologic reglat prin construcţii hidrotehnice. Este folosit în irigaţii. Navigabil în aval de Bray. S. trece prin oraşele Amiens şi Abbeville. Pe fluviul S. a avut loc, în iulie-hoiembrie 1916, una dintre cele mâi mari bătălii din primul război mondial. Ofensiva anglo-franceză de pe S, s-a încheiat cu un cîştig teritorial de 200 km2 şi cu imense pierderi umane în ambele tabere (1 250 000). La 15 septembrie, trupele engleze au folosit, pentru prima dată în cursul războiului, tancurile ca armă de luptă. Sonuner [zomzr], loan (numele latinizat Sommerus loan-nes)(1542— 1574), învăţat umanist transilvănean, originar din Pirna (în'Saxonia, pe^malulEI-bei). A fost directorul colegiului umanist înfiinţat de Despot-Vodă Ia Cotnari (1562-1563), apoi profesor şi director (1565 — 1567) al şcolii de la Braşov întemeiate de Honterus, iar din 1570 directorul şcolii Satu-Mare unitariene din Cluj. în scrierile sale polemice a demonstrat caracterul iraţional al dogmelor catolice şi luterane, sprijinin-du-se pe critica filologică şi istorică a Bibliei. A fost primul umanist european care a dezvăluit izvoarele filozofice „pă-gîne" ale unor noţiuni ale teologiei creştine (ex. „logosul"). S. este şi autorul unei biografii a lui Despot („Vita Iacobi Despotae", 1574, publicată în 1587) şi al unor elegii latineşti în stilul poeţilor antici („De clade Moldavica elegiae XV"), în care narează întîmplările legate desfîrşitul lui Despot şi de propria lui fugă Ia Braşov, şi cîntă, în spirit umanist, frumuseţea naturii, darul înnobila-tor al culturii, nemurirea terestră dobîndită prin creaţii culturale. Sommerfeld [zomvrfelt], Arnold (1868—1951), fizician german. A fost profesor Ia Universitatea din Munchen. în 1915 a perfecţionat modelul atomic al Iui Bohr prin adoptarea orbitelor eliptice. Ulterior S. a făcut corecţii relativiste acestui model, fapt care a permis explicarea structurii fine a liniilor spectrale. Sommerfelt [somarfell], Alf Axelsson (1892—1965), lingvist norvegian, elev al lui A. Meillet şi adept al doctrinei acestuia, specialist în limbile celtice, germanice şi caucaziene, în gramatica comparată a limbilor indo-europene şi în lingvistica generală. A fost profesor la Universitatea din Oslo, membru al multor academii şi societăţi SOMMERFIELD 455 SONANTĂ ştiinţifice, doctor honoris causa al mai multor universităţi străine. A desfăşurat o intensă activitate în cadrul U.N.E.S.C.O. Op. pr.: „Limba $i socie- tatea" (1938), „Aspecte diacronice şi sincronice ale limbii" (1962). Sommerf ield [ sâmarfirfd], John (n. 1908), scriitor progresist englez. Începînd din 1930, a activat în mişcarea muncitorească, a cărei viaţă se reflectă în romanele sale („1 Mai", 1936; „Furtună în Porter Street", 1938). S. a participat ca antifascist la războiul naţional revoluţionar din Spania (romanul „Voluntari în Spania", 1937). Situaţia Angliei postbelice constituie tema ultimelor sale romane: „Moştenirea" (1956) şi „North West Five" (1960). somn1, stare de repaus a organismelor animale şi umane, alternînd periodic cu starea de veghe şi care se manifestă prin modificări calitative ale funcţiunilor vegetative şi motorii, ale proceselor neurocerebrale, ale activităţii psihice şi ale comportamentului exterior. Din punct de vedere psihologic, s. se manifestă la om prin întreruperea activităţii psihice conştiente şi a comportamentului voluntar. S. are diferite niveluri de adîncime, în fazele de s. mai superficial putînd să se desfăşoare o anumită activitate psihică inconştientă sub forma viselor, să se producă o anumită influenţă a unor sti-muli exteriori, senzoriali sau verbali (vise provocate) şi chiar, cum indică unele cercetări recente, o anumită memorare (hipnopedie). Din punct de vedere neurofiziologic, s. se manifestă prin modificarea relaţiilor dintre cortexul cerebral şi formaţiunile subcorticaîe, prin scăderea tonusului de excitabilitate corticală, datorită întreruperii impulsurilor care vin la scoarţă de la centrii subcor-ticali. I.P. Pavlov a emis ipoteza că s. reprezintă o iradiere generalizată a inhibiţiei, în special a inhibiţiei supralimi-narc, care este înnăscută şi are rolul de a proteja celulele nervoase de o distrugere funcţională ireversibilă. Cercetări recente au scos în evidenţă rolul formaţiei reticulate şi al circuitelor reverberative cortico-subcorticale în producerea s. şi a trezirii. Din punct de vedere biochimic, s. se manifestă prin modificări metabolice ale celulelor nervoase, anumite substanţe chimice avînd o acţiune farmacodinamică de provocare a s. (somnifere). Din punct de vedere biofizic, s. se manifestă prin modificări ale activităţii electrice a creierului, înregistrarea e 1 e c t r o-encefalografică indi-cînd înlocuirea ritmurilor bio-electrice rapide prin ritmuri mai lente. Din punct de vedere medical, unele maladii, mai ales cele neuropsihice, se manifestă şi prin tulburări ale s., insomnie sau s. prelungit. în cazul unor boli, în special de natură nervoasă, se foloseşte ca metodă de vindecare s. prelungit artificial (somnoterapia). somn2 (Silurus glanis), specie de peşte teleostean din familia siluridelor, lung de 50— 100 cm şi avînd greutatea de 20--40 kg Somn (unele exemplare atingînd lungimea de 5 m şi greutatea de 300 kg), cu corpul masiv, comprimat în partea poste-rioară, fără solzi, cu capul mare, gura cu dinţi ascuţiţi şi cu două perechi de mustăţi. Trăieşte în Dunăre, în bălţile Dunării şi în rîurile mari. Primăvara, s. migrează în bălţi, unde se reproduce şi de unde se retrage îndată ce apele încep să scadă. Se hrăneşte cu peşti, broaşte, crustacee etc. Carnea de s. este foarte apreciată; din exemplarele mari se prepară „batogul de s.“. în ţara noastră se pescuiesc anual, în medie, 8001 des. — S. pitic (Ameiurus nebu-losus), specie de peşte teleostean din familia ameiuride-lor, originar din America de Nord, lung de 18—22 cm şi avînd greutatea de circa 200 g, gura mare şi patru perechi de mustăţi. Trăieşte în lacuri, în bălţi şi în rîuri cu apă limpede, cu vegetaţie şi Somn pilic fund nisipos. Fiind excesiv de răpitor, este combătut, urmă-rindu-se stîrpirea lui din apele noastre. somnambulism (lat. somnus „somn" şi ambulare „a merge"; MED.) 1. Stare particulară de somn, cu caracter patologic, în care individul părăseşte patul şi execută acte coordonate (se îmbracă, mănîncă, merge), de care nu-şi mai aminteşte Ia trezire. Apare în special la persoane cu predispoziţie Ia epilepsie. 2. Executare automată a unor acte obişnuite în cursul somnului provocat prin hipnoză. somnifer (FARM.) v. hipnotic. somnoterapie (MED.), metodă de tratament care constă în aplicarea unui somn prelungit în diferite boli. Provocarea somnului prelungit sc obţine prin medicamente (somn medicamentos), prin hipnoză (somn hipnotic) sau prin curent electric (electrosomn). Prin s» s-a încercat tratarea anumitor forme de nevroze, a hipertensiunii arteriale, a ulcerului gastroduodenal, a bolii lui Base-dow etc. somon (Salmo salar), specie de peşte răpitor teleostean din familia salmonidelor, lung de 1 — 1,5 m şi avînd greutatea de 25—30 kg. Trăieşte în Marea Baltică, în Marea Nordului şi în Oceanul îngheţat,, de unde migrează vara pentru reproducere în fluviile tributare. Constituie obiectul unui intens pescuit de tip industriaL Somova, comună în raionul Tulcea, reg. Dobrogea, situată în apropierea Dunării. 5 170 Ioc. (1965). Exploatări de baritină. Centru piscicol. son (METR.), unitate de măsură a tăriei sunetelor, egală cu tăria unui sunet care are frecvenţa de I 000 Hz şi intensitatea auditivă de 40 de foni. sonântă (LINGV.), consoană a cărei emisiune nu comportă nici un zgomot şi care are unele caracteristici articulatorii şi funcţionale apropiate de vocale (posibilitatea de a fi SONAR 456 SONDĂ. L.van Beethoven. Sonata patetică rostită prelungit şi aceea de a constitui, în unele situaţii, centrul unei silabe). în limba română, sint s. consoanele m, n, / şi r. Unii lingvişti încadrează la consoanele s. şi semivocalele / şi îf. sonâr (TELEC.; din engl. scund navigation and ranging), echipament de recepţie şi emi-sie-recepţie a undelor sonore în mediu acvatic, folosit pentru reperarea obiectelor subacvatice şi eventual pentru telecomunicaţii subacvatice. Cel mai utilizat tip de s. este cel cu locaţie prin ecou, a cărui funcţionare se bazează pe emisia unui impuls sonor şi pe recepţia impulsului reflectat de obiect, determinarea poziţiei (coordonatelor) acestuia făcîndu-se ca şi în radiolocaţie. sonată, compoziţie pentru unul sau douâ instrumente, alcătuită din cîteva părţi. Pînă în sec. al XVIII-Iea se numea s. orice piesă menită a fi „sunată** Ia un instrument, spre deosebire de cantata (pentru voci). Se delimitează apoi s. da camera, gen laic înrudit^ cu suita, şi s. da chiesa, bisericească, de un caracter auster şi cu o structură polifonică în unele părţi. Prin Haydn, Mozart, Beethoven, s. atinge stadiul clasic al evoluţiei, consacrîn-du-se ca cel mai important gen al muzicii instrumentale, fixîn-du-şi structura şi caracterele: alcătuirea de obicei din trei părţi, prima energică, a doua lentă, a treia plină de vioiciune; între ultimele părţi poate fi întîlnit un menuet (la Haydn şi la Mozart) sau un scherzo (la Beethoven). în sec. al XlX-lea se abandonează rigorile clasice de construcţie, fragmentarea în părţi şi în secţiuni distincte, s. devenind uneori un poem instrumental (ex. „Sonata în si minor pentru pian" de Liszt). în timp ce s. reprezintă un gen al muzicii instrumentale, forma de sonată reprezintă o modalitate de alcătuire proprie primei părţi dintr-o sonată, simfonie, cvartet etc. Ea constă din enunţarea (expoziţia) a două teme diferite, contrastante, angrenarea lor într-un proces dialectic specific, de confruntare a po-tenţelor lor expresive (dezvoltarea), după care urmează readucerea, ca într-o sinteză, a temelor din prima secţiune (reexpoziţia) şi uneori o diviziune conclusivă (coda). S. au scris clasicii vienezi, Schubert, Schumann, Chopin, Brahms, Dvorak, iar la noi G. Enescu, M. Jora, T. Ciortea, S. Todu-ţă ş’a* sonatină, lucrare instrumentală de dimensiuni restrînse, uneori miniaturale, în care se regăsesc trăsăturile de gen şi de construcţie ale sonatei. sondaj 1. (MED.) Introducere a unei sonde de metal, de cauciuc sau de material plastic într-un organ cavitar (stomac, vezică urinară etc.), cu scopul evacuării conţinutului acestuia sau al recoltării de material pentru examenele de laborator. 2. (GEOGR.) Sondaj meteorologic, măsurători ale diferitelor elemente atmosferice efectuate cu ajutorul undelor sonore (sondaj acustic), prin lansare de baloane, planoare etc. cu diferite aparate (sondaj aerolo-gic), cu baloane dirijate echi- pate cu aparate meteorologice (sondaj aerostatic), cu rachete meteorologice, sateliţi etc. sondă 1. (FIZ.) Dispozitiv sensibil, asociat unui instrument de măsură, care poate fi plasat în diferite puncte din spaţiu în vederea măsurării unei mărimi fizice. S. trebuie să perturbe cît mai puţin situaţia din locul unde ea este introdusă. Există s. electrice, magnetice, acustice etc. 2. (EXPL. PETR.) Gaură cilindrică, avînd un diametru de 100—300 mm şi adîncimi care pot depăşi 7 500 m, realizată în interiorul scoarţei Pămîntului prin metode de foraj adecvate. După destinaţie se deosebesc: s. de explorare, forate în scopul explorării straturilor. în adîn-cime, şi s. de exploatare, forate în scopul exploatării unui zăcă-mînt de hidrocarburi fluide. Pentru realizarea unei găuri de sondă se foloseşte o instalaţie de foraj, care, în principiu, se compune din: a) utilajul de adîncime, alcătuit din instrumentul de săpat (sapa) şi garnitura de foraj, şi b) utilajul de suprafaţă, format din: utila- Marbun Negrea Sonatina* pentru pian op.7. jul de susţinere şi manevră a garniturii de prăjini (turlă, geamblac, macara, cablu, cîrlig şi troliu de foraj); utilajul de rotire (masa rotativă şi capul hidraulic); utilajul de circulaţie (pompe de noroi). Acţionarea instalaţiei de foraj se poate face, după caz, cu maşini cu abur, motoare diesel sau motoare electrice. în ţara noastră se construiesc instalaţii moderne de foraj, care sînt cerute şi apreciate în mod deosebit pe piaţa mondială. Dintre acestea se pot cita, de exemplu, următoarele tipuri: 2DH-75  (pentru adîncimi de 2 400 m), 4LD-150 A (3 200 m), 3DH- SONDE 457 SONICITATE Sondă pentru înaltă tensiune ( 1 ) 200 A (4 500 m) şi 4DH-315 (pentru adîncimi de peste 6 000 m). Pentru consolidarea pereţilor, după terminarea fiecărei trepte de foraj se face tubarea găurii cu «o coloană de burlane şi apoi fixarea acesteia de pereţi prin operaţia de cimentare. Pregătirea s. pentru exploatare (trecerea de la foraj Ia exploatare) constă în deschiderea sau în traversarea (prin foraj) a stratelor, perforarea coloanei tubate şi cimentate în dreptul stratului productiv, curăţirea sondei de diferite impurităţi, montarea echipamentului mecanic şi punerea în funcţiune. După metoda de exploatare a zăcămîntului se deosebesc: s. de extracţie, prin care se face aducerea la suprafaţă a ţiţeiului şi a gazelor din stratul productiv, şi s. de injecţie, prin care se introduc gaze sau apă (agenţi de lucru) în stratele zăcămîntului pentru împingerea ţiţeiului către s. de extracţie. — S. de rejermţâ, sondă săpată într-o regiune aflată în fază de .cercetare, în scopul obţinerii de informaţii asupra structurii geologice. — S. piezometrică, sondă destinată efectuării unor observaţii şi măsurări cu privire la variaţia continuă a presiunii în strat, precum şi la influenţa reciprocă a s. aflate în apropiere în cursul procesului de exploatare. 3. (HIDRO-TEHN.) Instrument cu ajutorul căruia se efectuează diferite observaţii hidrometrice: în primul rînd măsurarea adîncimii apei (tipul cel mai simplu de s.), apoi recoltarea probelor de sedi- piente de pe fundul rîurilor, lacurilor şi mărilor, prelevări de probe de apă (în vederea determinării cantităţii de plancton şi a altor organisme mici, a particulelor solide în suspensie etc.), măsurători de temperatură sau de viteză a unui curent (în cazul cînd este prevăzută cu aparatul corespunzător). Sonde, strîmtoare cuprinsă între insulele Sumatra şi Java; uneşte apele Mării Java cu cele ale Oceanului Indian. Lungime: 170 km; lăţime maximă: 22 km; adîncimi cuprinse între 50 şi 1 500 m. Sondele Mari,- grup de insule din Arhipelagul Malaez, care cuprinde insulele Sumatra, Java, Kalimantan şi Su-lawesi. Sondele Mici, grup de insule din Arhipelagul Malaez, care cuprinde insulele Hali, Lombok, Sumbawa, Flores, Timor, Sumba ş.a. sondeză (IND. EXTR.), instalaţie de foraj de mică adîncime (sub 2 000 m), folosită pentru săparea unor găuri de sondă cu diametrul redus (pînă Ia 165 mm) în cadrul lucrărilor de explorare geologică, de explorare minieră, de prospecţiuni seismice, pentru studii geotehnice etc. S. pot fi acţionate manual (pentru foraje la adîncimi pînă Ia 100 m) sau mecanizat (cu motor cu ardere internă, cu motor electric sau cu aer comprimat). După sistemul de lucru se deosebesc: s. pentru foraj percutant şi s. pentru joraj rotativ; în ambele cazuri, forajul se poate face uscat sau umed (cu circulaţie de noroi). sonet (ital. sonetto, din vechiul fr. sonet „cîntec scurt“), poezie cu formă prozodică fixă, alcătuită din 14 versuri repartizate în două catrene cu rimă îmbrăţişată (de tipul ab ba, ba ab) şi două terţine cu rimă liberă. S. a apărut în sec. al XIII-lea la trubadurii provensali, de unde a trecut în Italia şi a fost cultivat cu strălucire de Dante, Petrarca şi, mai tîrziu, de Michelangelo. în restul Europei, s. s-a răs-pîndit în sec. al XVI-lea: în Spania a fost introdus de Boscân Almogâver şi Garcilaso de Ia Vega; în Anglia de Thomas Wyat şi folosit ulterior de Spenser şi Shakespeare; în Franţa a fost ilustrat de poeţii Pleiadei, îndeosebi de Ronsard şi Du Bellay. Aproape dispărut în sec. al XVII Mea, s. reînfloreşte în perioada romantică, fiind reluat de Words-worth, Keats, Browning, apoi de Baudelaire şi de parnasieni, în literatura română au scris sonete M. Eminescu, Al. Ma-cedonski, M. Codreanu, V. Ef-timiu ş.a. sonetă (CONSTR.), utilaj folosit pentru înfigerea în teren a piloţilor sau a palplanşelor. După construcţie se deosebesc: $.-turn, care sînt constituite dintr-un cadru rigid, un dispozitiv de ghidare a piloţilor şi mecanismul de acţionare a berbecului, şi s.-macara% la care berbecul este suspendat direct de cîrligul unei macarale, care susţine de asemenea şi glisie-rele pentru ghidarea piloţilor. Acţionarea berbecului se poate face manual sau cu un motor prin intermediul unui troliu; la unele construcţii (s.-diesel), berbecul este legat direct de tija pistonului unui motor diesel. Songai, stat în vechiul Sudan (cu capitala Gao), situat în regiunea Nigerului mijlociu, întemeiat în sec. al Xl-lea de cîr-muitorul Dia Kossoi. în a doua jumătate a sec. al XV-lea şi prima jumătate a sec. al XVI-lea, în timpul cîrmuirii lui Sonni Aii şi Mohamed Ture (Askia cel Mare), statul S. a atins apogeul puterii sale. Cucerit de marocani (1591), statul S. a rămas sub stăpînirea acestora pînă în 1618, după care el s-a destrămat. Songkoi, fluviu pe teritoriul R.P. Chineze şi în nordul R.D. Vietnam (1 200 km). Izvorăşte din Podişul Iunnan (R. P. Chineză) şi se varsă printr-o deltă (circa 15 000 km2) în Marea Chinei de Sud. Principalul afluent: Songbo (pe dreapta). Navigabil în aval de Man-Go; vasele oceanice pătrund pe S* pînă Ia Hanoi (175 km). Se mai numeşte Fluviul Roşu. sonicitâte (TEHN.), ştiinţă care se ocupă cu studiul şi transmiterea, prin vibraţii şi prin unde elastice longitudinale, a energiei sau a puterii mecanice SONOMETRU 458 SORBŢIE In masa corpurilor lichide (hi-drosonicitatea) şi a corpurilor solide (stereosonicitalea). Creatorul ştiinţei sonicităţii este inginerul român George Con-stantinescu. Principial, o instalaţie sonică se compune dintr-un generator de unde sonice, din-tr-o linie de transmisiune (care poate fi o bară sau o coloană de lichid într-o conductă), din-tr-unul sau mai multe dispozitive receptoare şi din elemente auxiliare (de reglare, de control etc.). Pe baza metodei analogiilor electromecanice şi după modelul motoarelor electrice, au fost create motoare sonice trifazate, sincrone, asincrone etc. Alte aplicaţii ale s. sînt*,pompa-jul sonic la sondele de mare adîncime, transmisia sonică la avioane şi nave, ciocanele şi perforatoarele sonice, transmiterea căldurii la distanţă pr.in transformarea energiei unui generator sonic etc. Undele sonice de frecvenţă foarte înaltă (ultrasunetele) sînt folosite pe scară largă la prelucrarea metalelor şi a materialelor dure şi casante, precum şi în automatică, la calculatoare etc. sonometru (F1Z.) a) Dispozitiv pentru studierea coardelor vibrante sau pentru compararea ) Sonometru (a) înălţimii a două sunete, b) Instrument electronic pentru măsurarea intensităţii undelor sonore, de obicei a zgomotelor. sonoritate (L1NGV.) 1. Calitate a unui sunet de a fi rostit cu participarea coardelor vocale; în limba română sînt sonore toate vocalele, iar dintre consoane b, d, g, j, v, z. V. şi consoană; corelaţie; surditate. 2. Termen folosit de unii lingvişti pentru a denumi perceptibili-tatea unui sunet, calitatea lui de a fi auzit la o distanţă mai mare. sonorizare 1. (TELEC.) Operaţie de amplificare şi de distribuire a semnalelor acustice în vederea transmiterii unui program sonor pentru a putea fi auzit de un număr mare de persoane aflate într-o sală de spectacol, într-o piaţă publică, într-o staţie de cale ferată etc. O instalaţie de s. este compusă dintr-un traductor (microfon, doză de redare, magnetofon etc.), un amplificator şi dintr-u-nul sau din mai multe difuzoare. V. şi stereofonie. 2. (CINEMA) Operaţie complexă de producere pe o peliculă cinematografică a coloanei (pista sonoră), care cuprinde programul sonor al unui film. 3. (LINGV.) Transformare a unei consoane surde în sonora corespunzătoare (ex. t din lat. vita s-a sonorizat, devenind d în span. vida). Soporul de Cîmpie, sat în Transilvania (raionul Turda, reg. Cluj), pe teritoriul căruia s-au făcut importante descoperiri arheologice: un cimitir daco-roman din sec. 11-І II, o aşezare băştinaşă dacoromână din sec. al V-lea, un cimitir de incineraţie datînd din sec. VIII—IX şi un sat din epoca feudală (sec. XV— XVO. Sopot, staţiune balneară în R.P. Polonă, pe litoralul Mării Baltice, situată în apropiere de Gdansk. 45 000 loc. (1963). Industrie uşoară. Port turistic. soprană (ital. soprano, din sopra „deasupra; mai sus“), voce feminină (sau de copil) înaltă.. Pentru vocile solistice se disting: s. de coloratură, s. lirică^ s. spinto, s. dramatică. Şopron, oraş situat în nord-vestul R.P. Ungare. 43 400 loc. (1963). Industrie textilă şi de confecţii, alimentară etc. Nod feroviar. Instituţii culturale şi de învăţămînt superior, muzee, monumente arhitectonice din sec. XIII —XVIII. sorb1 (Sorbus aria), arbore din familia rozaceelor, înalt pînă la 15 m, cu frunze ovale, flori albe şi fructe mici, roşii. In ţara noastră creşte spontan în regiunea de coline şi se cultivă uneori ca arbore ornamental. sorb21. (GEOGR.) Locul unde un rîu dispare de Ia suprafaţă, continuîndu-se printr-un curs subteran. Este caracteristic reliefului carstic. Atunci cînd regimul rîului prezintă viituri şi s. nu poate evacua toată apa spre interior, ia naştere un lac temporar. Asemenea fenomene se întîlnesc în Munţii Apuseni, în Podişul Mehedinţi etc. 2. (TEHN.) Piesă metalică de formă cilindrică sau sferică, goală în interior şi perforată sau alcătuită dintr-o împletitură, care se montează la capătul introdus în lichid al conductei de aspiraţie a unei pompe, cu scopul de a împiedica pătrunderea în pompă a corpurilor sau a impurităţilor din lichid. sorbită (METAL.), constituent structural (cu ferită şi ce-mentită, în anumite proporţii, şi cu aspect granular fin) al oţelurilor călite şi revenite. Oţelurile cu o astfel de structură au proprietăţi fizico-me-canice înalte. V. şi structură. sorbitol (FARM.), CsHu06. Hexaalcool de origine vegetală, care se prepară din glucoză. Are acţiune colagogă (ajută scurgerea bilei în intestin) şi de stimulare a motilităţii intestinale. Se mai utilizează la prepararea acidului ascorbic şi a zahărului pentru diabetici. Soi'bona, veche şcoală din Paris, întemeiată în 1253 de călugărul Robert Sorbon. La început a funcţionat ca internat pentru studenţii săraci, care studiau teologia, apoi, pînă în 1792, ca şcoală pentru pregătirea clerului înalt. în 1808 a intrat în componenţa Universităţii din Paris, devenind sediul Facultăţilor de litere şi ştiinţe. Reconstruită sub Richelieu în 1626 şi între 1884-1900. sorboză (BIOCHIM.), substanţă chimică din clasa monozaharide-lor, izomeră cu fructoza. Este folosită Ia sinteza acidului ascorbic şi Ia prepararea unor medii de cultură pentru studiul metabolismului microorganismelor. sorbţie (FIZ., CHIM.), denumire generică dată proceselor SORBUL 459 S.O.S. de absorbţie, adsorbţie şi che-mosorbţie. Sorbul, Mihail (n. 1885), dramaturg român. S-a născut la Botoşani. A colaborat cu articole despre literatură şi teatru la numeroase publicaţii şi a scos împreună cu L. Rebreanu revista „Scena** (1910). Piesele sale de teatru sînt inspirate fie din istorie („Letopiseţi**, 1914; „Săracul popă“, 1916; „Praznicul calicilor*4, 1916), fie din realitatea socială contemporană. „Patima roşie44 (1916) aduce în scenă imaginea unui mediu social şi intelectual dezechilibrat, conştient de prăbuşirea sa; „Dezertorul4* (1919) e un violent protest împotriva ocupaţiei germane din primul război mondial. Realizînd o sinteză originală de comic şi tragic, S. explorează zonele mai întunecate ale sufletului omenesc, fără a ignora însă determinările şi condiţionările sociale ale conflictelor şi caracterelor. Piesele sale se remarcă prin arhitectura solidă a construcţiei, prin dialogul viu, colorat, spiritual. A prelucrat pentru scenă romanele „Neamul Şoimăreşti-Ior*4 (împreună cu M. Sadovea-nu) şi „Ion** de L. Rebreanu. A scris şi romane („Mîngîierile panterei*4, 1935, ş.a.). sorcovâţ (IST.) v. sfanţ. Sordello (c. 1200—c. 1270), trubadur italian de limbă provensală, amintit de Dante în „Divina comedie*4. A scris cîn-tece de dragoste şi „sirvientes*4. Dintre fragmentele păstrate se remarcă un cîntec de jale, scris la moartea virtuosului cavaler De Blacas, pe care îl preamăreşte şi îl dă drept pildă tuturor seniorilor Europei. Soreanu, Nicolaie (1873 — 1950), actor român. A studiat arta dramatică cu C. Nottara şi Şt. Vellescu la Conservatorul din Bucureşti. Din 1896 a jucat la Teatrul naţional din Bucureşti. S. a interpretat un repertoriu de roluri variat, de la comedia clasică la drama psihologică modernă, în piese de Molière, Ibsen, Bjôrnson, H. Bernstein, H.Bataille, V. I. Popa. Actor realist, S. a avut realizări memorabile prin autenticitate şi prin forţa de particularizare. A fost profesor de dicţiune la Conservatorul din Bucureşti. Sorel,Georges( 1847-1922), sociolog idealist francez. A elaborat un sistem filozofic eclectic, alăturînd teze din W. James, B. Croce, Fr. Nietz-sche, H. Bergson şi unele idei marxiste interpretate denaturat. S. a încercat să construiască o filozofie practică, a acţiunii, dar a ajuns la concluzii voluntariste şi iraţionaliste. EI a interpretat, sub influenţa antiintelectualismului bergsoni-an, acţiunea, violenţa ca manifestări ale voinţei inconştiente, pe care el o opunea intelectului. Pe această bază filozofică, S. a devenit teoreticianul a n a r-hosindicalismului în Franţa. Op. pr.: „Reflecţii asupra violenţei44 (1908). sorg(Sorghum vulgare), plantă anuală din familia graminee-lor, cu rădăcini fibroase mult ramificate, cu tulpini erecte înalte de la 0,3 la 4,5 m, în funcţie de soi, şi cu frunze mari asemănătoare cu ale porumbului. Inflorescenţa este un panicul răsfirat sau compact, iar fructul o cariopsă de formă rotundă-turtită.' După întrebuinţarea lui, s. se împarte în patru grupe: s. pentru boabe, s. pentru mături, s. zaharat şi s, pentru masă verde şi siloz. S. este folosit mai ales ca plantă de nutreţ. Fiind rezistent la secetă, s. se cultivă mult în zonele secetoase din Africa, China, India etc. în ţara noastră se află în curs de extindere cultura s. pentru boabe, din care s-au creat hibrizi foarte productivi (F. 32, F. 42, F. 43). sorit (gr. soref/es, din soros „grămadă, morman, mulţime**), raţionament realizat printr-un şir de silogisme, contractat prin excluderea concluziilor intermediare, care în polisilogis-mele iniţiale îndeplineau rolul uneia dintre premise. S. este de două feluri: 1) goclenian (progresiv), dacă concluziile intermediare îndeplineau rolul Sorg de premise majore, şi 2) aristotelic (regresiv), dacă concluziile intermediare îndeplineau rolul de premise minore. Sorit progresiv Sorit regresiv D este E A este B C este D B este C B este C C este D A este B D este E Deci A este E. Deci A este E. Sorrn [şorm7, Frantisek (n. 1913), biochimist ceh, profesor la Universitatea din Praga, membru al Academiei de Ştiinţe din R.S. Cehoslovacia, membru de onoare al Academiei Republicii Socialiste România, precum şi al altor academii şi societăţi ştiinţifice. Cercetările sale se referă în special Ia bio-chimia compuşilor naturali (al-caloizi, steroizi, peptide, albu-minoide, enzime etc.). sormâit (METAL.), denumire dată unui grup de aliaje ale fierului care au un conţinut ridicat de carbon (2,5—3,5%) şi de crom (25—31%) şi mici adaosuri de nichel, de mangan şi de siliciu. Are rezistenţă mare la uzură, Ia temperaturi înalte şi în medii- oxidante şi se foloseşte ca material de încărcare prin sudare a suprafeţelor active ale unor scule şi ale unor organe de maşini care lucrează cu frecare intensă şi cu presiune mare. sortare 1. (TEHN.) Operaţie de selectare şi de grupare a pieselor prelucrate după dimensiuni, formă, proprietăţi fizico-mecanice, aspect etc., fie în scopul depistării rebutului, fie pentru obţinerea unor asamblări de precizie mare. 2. (IND. EXTR.) Operaţie de separare (după dimensiuni, formă, compoziţie etc.) a materialelor bucăţi sau sub formă de granule, în scopul prelucrării lor în mod diferit, pentru separarea materialului fin de cel grosier sau pentru eliminarea impurităţilor din aceste materiale. După procedeul folosit se deosebesc: s. manuală, s. mecanică, s. hidraulică, s. cu curent de aer, s. electromagnetică etc. sortiment (EC.), grup de produse care fac parte din acelaşi sort (sînt de acelaşi fel, gen, aceeaşi categorie etc.). S.O.S. (NAV.), apel internaţional transmis prin radiotele-grafie sau cu ajutorul semna- S0S1URA 460 SOUTINE lizatoarelor optice de către o navă care se află în pericol de scufundare şi care cere ajutor. Apelul, adoptatunanim în 1912, este format din iniţialele cuvintelor Save Out Souls, care în limba engleză înseamnă salvaţi sufletele noastre. SosiuTa, Vladimir Nikolae-vici (1898—1965), poet sovietic ucrainean. A debutat în 1917 cu o poezie militantă, patetică, pătrunsă de suflul revoluţiei. S. ocupă un loc însemnat în literatura ucraineană contemporană, atît prin poemele sale eroice („Iarna roşie**, 1921; „Oleg Koşevoi**, 1945), cît şi prin lirica sa intimă, cantabilă şi nostalgică. Creaţia sa este apropiată prin inflexiunile ei de tradiţia folclorică. Laureat al Premiului de stat. Sosnowiec fs$sn$vieţ], oraş în R.P. Polonă, în Silezia Superioară. 138 000 loc. (1964). Important centru siderurgic şi minier. Mai există industrie constructoare de maşini, chimică, a materialelor de construcţie, alimentară. sostenuto (MUZ.), termen italian adăugat indicaţiilor de mişcare care solicită o execuţie riguroasă a ritmului şi mişcării, de obicei lentă (ex. andante s.). cotnic, conducător al unei unităţi de cavalerie căzăcească, compusă din o sută de oameni. cotto-voce (MUZ.), termen italian care indică o interpretare discretă, în surdină, cu jumătate de voce. sou fsu], nume sub care au fost cunoscute în Franţa, încă din antichitate, monedele de aur şi de argint. Soufflot [suflo], Jacques Germain (1713—1780), arhitect francez. După o perioadă de studii în Italia, S. a lucrat un timp la Lyon, remarcîndu-se prin monumentalitatea şi prin claritatea construcţiilor sale (Hotel-Dieu). La Paris, S. a proiectat şi a realizat construcţia bisericii Sainte Gene-vieve, actualmente Panteonul francez; de asemenea a condus lucrările de reamenajare urba- Austerlitz, Jena etc., iar în 1808—1813 a comandat armata franceză în războiul din Spania. După prăbuşirea imperiului na-poleonean, S. a trecut de partea Bourbonilor, dar în timpul celor „100 de zile** a revenit alături de Napoleon I. în timpul domniei, lui Ludovic-Filip a fost în repetate rînduri ministru. Sousse [sus7, oraş în estul Tunisiei, port la Marea Medir terană. 48 170 loc. (1956). Important pentru exportul de uleiuri, cereale, fosforite, animale, piei. întreprinderi alimentare (conserve de peşte, uleiuri); numeroase ateliere meşteşugăreşti. Staţiune balneară. Moschei din sec. IX—XI. Ruine romane şi bizantine. Southampton/^sauSţmpten], oraş în Marea Britanie, situat în sudul Angliei, pe ţărmul Mării Mînecii. '; 205 800 loc. (1963). Principalul port de pasageri al ţării. Are mari rafinării de petrol, şantiere navale, fabrici de avioane, întreprinderi chimice şi alimentare. Monumente istorice (sec. XII-XIV). southdown/săuSdaun] (ZOO-TEHN.), rasă de oi originară din Anglia; este crescută pentru producţia de carne şi de lînă. Se caracterizează printr-o mare precocitate, mieii atingînd Ia patru luni greutatea de 35— 38 kg.. Randamentul la tăiere este ridicat (55—60%). Lîna, scurtă, în cantitate de 3—4 kg anual, are o fineţe de 25—27 de microni. Southend-on~Sea [sâuOmd-qn-si:/, oraş în Marea Britanie, situat în sud-estul Angliei, pe Tamisa, la vărsarea ei în Marea Nordului. 166 100 loc. (1963). Este unul dintre avanporturile Londrei. Staţiune balneară. întreprinderi chimice, constructoare de maşini etc. Southey /sâutfi/, Robert (1774—1843), poet romantic englez, reprezentant al şcolii 1 a k i s t e. Prieten cu Cole-ridge, abandonează ideile revoluţionare din tinereţe (drama „Wat Tyler**, 1795), adoptînd un fel de eclectism plin de contradicţii, aspru criticat, la vremea Iui, de Byron. A scris lungi poeme lirice-epice, de o abilă versificaţie („Thalaba-nimicitorul**, 1801; „Blestemul lui Kehama**, 1810), balade cu subiecte medievale, inspirate din folclor („Bătrîna din Ber-keley"), şi numeroase lucrări istorice romanţate („Viaţa lui Nelson**, 1813 ş.a.). S out ine /sutln/, Chaîm (1894—1943), pictor francez de origine lituaniană, aparţinînd Şcolii de la Paris. A studiat la Şcoala de arte frumoase din Vilnius.apoi la Şcoala superioară de arte frumoase din Paris. Temperament frămîntat, scrutător, a creat naturi moarte, peisaje şi portrete, violent expresioniste, care se disting prin intensitatea dramatică, prin tuşa nervoasă şi coloritul strălucitor. Op. pr.: „Boul jupuit**, „Nebuna**, „Femeia în rochie albastră**. Vedere din Sovata a -.irosii**' T?;^^: { SOVATA 461 SPADICIFLORE Sovata, oraş în raionul Tg.-Mureş, reg. Mureş-Autonomă Maghiară, situat la 490 m altitudine. 7 760 loc. (1965). Industrie de prelucrare a lemnului, (cherestea, ambalaje, mobilă). Staţiune balneoclimatică cu lacuri (principalul Iac, Ursu, cu o suprafaţă de 46 000 m2, este helioterm, atingînd 19 — 20°C Ia suprafaţă, 30 —40°C la 1 m adîncime şi 40—60°C Ia 1,5 m adîncime, după care temperatura începe să scadă) şi izvoare de apă sărată, folosite în tratarea afecţiunilor ginecologice cronice, a insuficienţelor glandulare (ovariene) şi a reumatismului cronic. Soveja, comună în raionul Panciu, reg. Galaţi, situată Ia izvoarele Şuşiţei. 3 650 loc. (1965). Exploatări forestiere. Creşterea animalelor. Staţiune climatică. în Soveja se află un muzeu istoric (legat de luptele din 1916—1918). „Sovetskii Soiuz", revistă sovietică social-politică ilustrată. Apare lunar, la Moscova, din 1950. Are şi ediţii în cîte-va limbi străine. Ediţia în limba română („Uniunea Sovietică'4) apare Ia Bucureşti. soviete, organe ale puterii de stat în U.R.S.S. Au apărut în timpul revoluţiei din î 905 — 1907, sub forma s. de deputaţi ai muncitorilor, reprezentînd organizaţii politice de masă ale proletariatului, germeni ai noii puteri revoluţionare. în’ cursul revoluţiei din februarie 1917 au fost create s. de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor şi s. de deputaţi ai ţăranilor. V.I. Lenin, sintetizînd experienţa celor două revoluţii ruse, a tras concluzia că s. sînt organizaţii de masă care asigură participarea celor ce muncesc la conducerea statului. După victoria Revoluţiei Socialiste din Octombrie, s. au devenit organe ale dictaturii proletariatului. Constituţia U.R.S.S. din 1936 a consfinţit transformarea s. în soviete de deputaţi ai oamenilor muncii. Sovietul Suprem al U.R.S.S., organ suprem al puterii de stat, format din două camere, egale în drepturi: Sovietul Uniunii şi Sovietul Naţionalităţilor menit să asigure interesele naţionale specifice ale celor peste 100 de naţiuni şi de naţionalităţi din cuprinsul U.R.S.S. în afara Sovietului Suprem al U.R.S.S. există cîte un Soviet Suprem în fiecare republică unională şi în fiecare republică autonomă, care are însă o structură unicamerală. sovpren (CHIM.) v. neopren. Spa, Conferinţa de la conferinţă convocată în iulie 1920, în oraşul S. din Belgia, de către Consiliul Suprem al puterilor Antantei. C. de la S. a prelungit termenul pentru reducerea forţelor armate germane, a stabilit cota-parte a fiecărei ţări care avea dreptul la reparaţii de război din partea Germaniei; a hotărît, de asemenea, să acorde Germaniei credite, iar Poloniei ajutor militar în războiul pe care-I purta împotriva statului sovietic. Spaak, Paul Henri (n. 1899), lider al social-democraţiei belgiene, unul dintre conducătorii Partidului socialist belgian. A fost ministru de externe (1936— 1937, 1939-1949, 1954-1957 şi 1961—1966) şi prim-minis-tru (1938-1939, 1946, 1947-1950). între 1957 şi 1961 a fost secretar general al N.A.T.O. Spacu, Gheorghe (1883 — 1955), chimist român- A fost profesor şi întemeietor al şcolii / Gh. Spacu de chimie anorganică şi analitică de la Universitatea din Cluj, profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei R.P.R. şi membru de onoare al mai multor societăţi ştiinţifice străine. A făcut cercetări fundamentale în domeniul combinaţiilor complexe. A stabilit structura unor combinaţii anorganice din grupa sărurilor duble, a sintetizat noi clase de combinaţii complexe (derivaţi de la hexahidroxoantimoniaţi, hidroxoplatinaţi, hidroxostanaţi, hexacloroplumbaţi etc.) şi a făcut studii fizico-chimice (ten-simetrice, refractometrice, po-tenţiometrice şi spectrofotome-trice) pentru stabilirea formării în soluţie a unor combinaţii complexe. în domeniul chimiei analitice a instituit numeroase metode noi, calitative şi cantitative, macro- şi microchimice, dintre care multe au fost adoptate ca metode oficiale de control nu numai la noi în ţară, ci şi în alte ţări. Rezultatele cercetărilor sale ştiinţifice sînt concretizate în aproximativ 250 de lucrări, publicate în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate. Pentru munca didactică şi ştiinţifică pe care a desfăşurat-o, ca şi pentru aportul adus în rezolvarea diferitelor probleme legate de cerinţele industriei, Gfu Spacu a fost de două ori laureat al Premiului de stat (1952 şi 1954). . Spacu, Petre (n. 1906), chi-ipist român, profesor de chimie anorganică la Universitatea din Bucureşti, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România. S. a făcut cercetări în domeniul chimiei combinaţiilor complexe (sinteze de clase noi de combinaţii complexe şi studiul constituţiei lor prin metode fizico-chimice), al chimiei anorganice (studiul elementelor rare) şi al chimiei analitice (metode chimice şi fizico-chimice pentru determinarea diverselor elemente, cît şi pentru analiza compuşilor organici şi a produselor farmaceutice). spadă (SPORT) 1. Armă sportivă alcătuită dintr-o lamă îngustă de oţel şi din mîner, avînd lungimea de 1,10 m şi greutatea de 770 g, folosită la scrimă. 2. Denumire dată probei de scrimă care se practică cu spada. spadiciflore (BOT.; Ar ales), ordin de plante erbacee perene din clasa monocotiledonatelor, caracterizate printr-o inflorescenţă numită spadice (cocean). Din ordinul spadiciflorelor fac parte familiile aracee (ex. rodul pămîntului) şi lemnacee (ex. lintiţa). SPAETH E 462 SPANIA Spaethe, Oscar (1875 — 1944), sculptor român, membru fondator al societăţii Tinerimea artistică. A studiat la Academia de arte frumoase din Miinchcn, unde a debutat, in 1898, cu „Faun dansînd". Autor a numeroase portrete (printre care cel al lui Ştefan Luchian şi al Iui AI. Vla-huţâ), al cîtorva monumente („C. Negri", la Galaţi, şi „Mi-hai Viteazul", Ia Călugăreni) şi al mai multor sculpturi cu caracter alegoric şi mitologic („Bacantă", „Satir" etc.). Dc formaţie şi concepţie acade-mistă, arta sa se remarcă prin corectitudinea meşteşugului. spahii (în evul mediu în Imperiul otoman), membrii unui corp de cavalerie din armata regulată, recrutaţi din rîndurile aristocraţiei militare deţinătoare de feude (timare). Spahiu spalier (VITICULl.), suport format din stîlpi plantaţi Ia 8—12 m, între care sînt întinse trei sau patru rînduri de sîrme zincate, aşezate orizontal şi paralel. Foloseşte la susţinerea viţei de vie sau a altor plante agăţătoare. spanac (Spinacia oîeracea), plantă legumicolă anuală din familia ehcnopodiaceelor, cu Spanac rădăcina pivotantă şi cu frunze mari de formă triunghiulară sau alungită, cărnoase, uneori gofrate, de culoare verde-în-chis. Frunzele de s. conţin cantităţi mari de substanţe nutritive, săruri minerale şi vitamine (carotină, Bj, B2. C). spâncă (ZOOTEHN.), varietate de oi, obţinută prin încrucişarea raselor merinos cu ţi-gaic; este răspîndită în Cîmpia Dunării şi în regiunile din sud-estul ţării. Greutatea corporală este de 38—47 kg la femele şi 38—72 kg la masculi. Producţia medie de lînă depăşeşte 4 kg la femele şi 5 kg la berbeci. Lîna are o lungime de 6— 10 cm şi o fineţe de 23—30 de microni. Producţia anuală de lapte este, în medie, de 68 kg. Are o prolificitate ridicată (110%). în ţara noastră, o parte din efectivul de oi s. cu însuşiri superioare este folosită drept material ameliorator, iar cealaltă parte este supusă, în continuare, acţiunii de meri-nozare. Spania, stat în sud-vestul Europei, ocupînd cea mai mare parte din Peninsula Iberică, precum şi Insulele Baleare şi Pityuse din Marea Mediterană şi Insulele Canare din Oceanul Atlantic. Are ieşire la Oceanul Atlantic şi la Marea Mediterană; la vest se învecinează cu Portugalia, iar la nord-est cu Franţa şi Andorra. Strîmtoarea Gibraltar (14 km) o desparte de Africa, teritoriul Gibraltar fiind în posesiunea Marii Britanii. Suprafaţa: 304 748 km2. Populaţia: 31339 000 loc. (1964), din care circa 3/4 spanioli, în rest cataloni, basci şi galicieni. Capitala: Madrid. Alte oraşe importante: Barcelona, Valencia, Sevilla, Saragosa, Malaga, Bilbao, Mur-cia. Limba de stat: spaniola (castilinna). Relief predominant de podiş şi muntos; cînri-piilc ocupă numai a 10-a parte din teritoriu. Partea centrală a S. este formată de podişul Mescta, înconjurat de lanţuri de munţi: la nord Munţii Cantabrici, paraleli cu ţărmul golfului Biscaia, la nord-est Munţii Iberici, la sud Cordi-liera Betică cu munţii Sierra Nevada, spre sud-vest Sierra Morena, iar în interior Cordi-licra Centrală (Sierra dc Gata, Sierra dc Credos şi Sierra dc Guadarrama). în marginea nord-cstică se află lanţul Pirincilor (3 478 m în vîrful Pic d’Aneto). Cîmpii mai întinse există de-a lungul fluviului Guadalquivir (Cîmpia Andaluziei) şi Ebru (Cîmpia Aragonului). Climă continentală uscată, cu mari amplitudini termice anuale în podişul Meseta, temperat-occa-nică în nord şi nord-vest, mediteraneană pe litoralul sudic şi estic. Principalele ape: Tajo, Guadiana, Duero, Guadalquivir. Resurse minerale bogate şi variate: cărbuni, minereuri de fier, de mangan, dc cupru, dc staniu, polimetalc, bauxită, wolfram, mercur (locul al doilea în lumea capitalistă), uraniu, fosforite, sare şi săruri dc potasiu etc. (concentrate în special în nordul Spaniei şi în Granada). Ţară agrar-industrială. Sectorul capitalist dc stat deţine un loc important în economie. în agricultură persistă încă rămăşiţe feudale; marca proprietate funciară are o pondere importantă în structura proprietăţii agricole (îndeosebi în Andaluzia, Castilia Veche, Castilia Nouă). Dintre culturile agricole, cea mai mare extindere o au cerealele: grîu, orz, ovăz în zona centrală a S., în bazinul Guadalquivirului şi al Ebrului, porumb în nord, orez în provinciile sudice. Se mai cultivă legume şi zarzavaturi, măslini (S. ocupă locul întîi în lume în producţia de măsline), bumbac, tutun, sfeclă dc zahăr, plante citrice (pe litoralul mediteranean), viţă de vie (producînd vinuri renumite: Xeres, Malaga, Alicante ş.a.), pomi fructiferi. în sectorul creşterii animalelor, pe primul loc se află creşterea ovinelor; în nord şi în nord-vest se cresc SPANIA 463 SPANIA cornute mari, iar în Galicia, Estremadura, Catalonia porcine. Este dezvoltat pescuitul. Principalele ramuri industriale sînt industria extractivă şi industria uşoară (ţesături de bumbac, lînă, mătase). Este dezvoltată şi industria siderurgică (la Bilbao, Sagunto etc.), metalurgia neferoasă (cupru, plumb, zinc, aluminiu), industria constructoare de maşini (în special automobile, tractoare, locomotive, avioane, nave, utilaj textil, energetic etc.), chimică. Industria alimentară produce vinuri, ulei de măsline, conserve de fructe şi de peşte, zahăr. S. exportă produse agro-; alimentare (portocale,' măsline ' şi ulei de măsline, vinuri, le-f. gume, orez, fructe, conserve), [. minereuri, metale neferoase [ (mercur, plumb), produse chi-[ mice, produse textile, plută şi 5 importă produse industriale, !; petrol, materii prime textile ţ etc. Comerţul exterior este ji orientat spre ţările Europei -1 vestice, S.U.A. şi America ( Latină. — Istoric. S. a fost '/ locuită în antichitate de tri-V buri iberice şi celtiberice. în ! sec. al III-lea î.e.n., partea de ;; sud a S. a fost cucerită de Carta-i gina, care şi-a întins stăpî-! nirea, după primul război li punic (264—241 î.e.n.), pînă la Duero şi Ebru. La sfîrşitul sec* al III-lea î.e.n. şi în sec. i al II-Iea î.e.n., romanii au cuce-i rit aproape întreaga Peninsulă |î Iberică, pe teritoriul căreia au organizat provinciile Hispanici Citerior şi Hispania Ulterior. în sec. III—V, S. a fost cuprinsă de mişcarea bagauzilor. Pe la mijlocul sec. al V-lea, pe teritoriul S. s-a constituit statul feudal timpuriu al vizigoţilor, înfrînt de arabi, care au cucerit S. în 711 — 718, întemeind în 756 emiratul de C o r d o b a (din 929 califat). în sec. VIII—XV a avut loc Reconquista, în timpul căreia au apărut în sec. al Xl-lea, în nordul şi în centrul S., mai multe regate independente (Leon, Castilia, Navarra, Ara-gon etc.). Ca urmare a luptei oraşelor şi a micii nobilimi pentru participare la cîrmuire, începînd din sec. al XII-lea au fost convocate cortesurile (adunarea stărilor). în 1479 s-au unit regatele de Aragon şi Castilia, formînd regatul Spaniei. în vederea întăririi puterii centrale, Ferdinand al V-lea, Catolicul, a subordonat regalităţii inchiziţia. în 1492, o dată cu cucerirea ultimului stat musulman din Peninsula Iberică, emiratul Grenadei, s-a încheiat Reconquista. Regii Spaniei au trecut la o politică expansionistă; prin organizarea expediţiei lui Columb, care a descoperit America, s-au pus bazele imperiului colonial spaniol. La începutul anului 1504, S. a alipit regatul Neapolului, iar în urma războaielor cu Franţa (sec. XVI) o serie de teritorii din Italia de nord şi centrală. Devenită o monarhie absolută încă de la începutul sec. al XVI-lea, S. s-a transformat, pînă la sfîrşitul aceluiaşi secol, într-un mare imperiu, în componenţa căruia intrau Ţări le de Jos (din 1581 numai partea de sud a acestora), regatul Neapolului, Algeria, Tripolitania, Tunisia, America Centrală şi de Sud, Filipinele, Portugalia (devenită independentă în 1640). în urma războaielor cu Anglia (sec. Xyi-XVII), a pierdut dominaţia maritimă (începutul a fost marcat de distrugerea, în 1588, a Invincibilei Armada). După războiul de 30 de ani (1618— 1648), la care S. a participat de partea Austriei, şi a altor războaie purtate împotriva Franţei şi Angliei, S. a pierdut hegemonia în Europa, iar după războiul pentru succesiunea Ia tronul Spaniei (1701 — 1714) S. a pierdut Gibraltarul, ocupat în 1704 de englezi, precum şi posesiunile din Italia şi din Ţările de Jos. în sec. al XVIII-lea, în ciuda marilor resurse ale vastului său imperiu colonial, puterea Spaniei a decăzut. în 1808 a fost ocupată de francezi, împotriva cărora a început un adevărat război popular, desfăşurat concomitent cu prima revoluţie burgheză din S. (1808-1814). După eliberarea ţării a fost reinstaurat un regim feudal reacţionar. în cursul unui îndelungat război de eliberare (1810—1826), posesiunile spaniole din America (cu excepţia coloniilor Cuba şi Porto Rico) s-au eliberat, pro-clamîndu-se state independente, între 1820 şi 1823, în S. a avut loc cea de-a doua revoluţie burgheză, înăbuşită de armatele franceze la cererea ,,Sfintei Alianţe“. în 1873 a fost instaurată republica, însă în anul următor a fost reinstaurată monarhia Bourbonilor. în al optulea deceniu al sec. al XlX-lea, o dată cu dezvoltarea industriei, s-a întărit mişcarea muncitorească din S., iar în 1879 a fost creat Partidul muncitoresc socialist. Ca urmare a războiului hispano-american (1898), S. a pierdut Cuba, Porto Rico, Guam şi Filipinele. în primul război mondial SPANIOLĂ 464 SPARTACUS (1914—1918), S. s-a declarat neutră. In 1920 a fost creat Partidul Comunist din Spania (care activează, din 1939, în ilegalitate). în septembrie 1923, în urma unui puci militar, a fost instaurată dictatura militară a generalului Primo de Rivera y Orbaneja (1923 — 1930). în urma revoluţiei bur-ghezo-democratice din 1931, în S. a fost răsturnată monarhia şi instaurată cea de-a doua republică. în 1936 a fost creat Frontul popular, care, după victoria în alegerile pentru cor-tesuri (februarie 1936), a format un guvern republican de stînga. Forţele reacţionare, sprijinite de Germania hitleristă şi de Italia fascistă, au dezlănţuit în iulie 1936 o rebeliune fascistă împotriva guvernului republican. Timp de aproape trei ani, poporul spaniol a purtat războiul naţional revoluţionar împotriva reacţiu-nii interne şi a intervenţionişti-lor străini, terminat cu căderea republicii şi cu instaurarea dictaturii fasciste a generalului Franco (martie 1939). Deşi în timpul cdlui de-al doilea război mondial S. a fost proclamată „stat neutru**, guvernul spaniol a sprijinit Germania hitleristă, participînd cu o divizie („Divizia albastră“) Ia războiul împotriva U.R.S.S. După cel de-al doilea război mondial s-a intensificat lupta antifascistă a poporului spaniol. Potrivit legii cu privire Ia succesiune (1947), S. a fost proclamată monarhie, persoana monarhului urmînd să fie propusă Ia demisia sau după moartea generalului F. Franco. Parlamentul unicameral (cortes) îndeplineşte rolul de organ consultativ. Activitatea tuturor partir delor politice din Spania, cu excepţia partidului fascist, Falanga spaniolă, este interzisă din 1939. spaniolă, limba limbă romanică vorbită în Spania, în toate ţările Americii de Sud şi ale Americii Centrale, excep-tînd Brazilia, cele trei Guyane şi Haiti, în Mexic şi în sudul S.U.A., mai puţin în insulele Filipine. Număru 1 vorbitorilor este de circa 150 000 000. Cele mai vechi texte datează din sec. al XlI-Iea. Spanţov, sat în Muntenia, pe malul Dunării (raionul Olteniţa, reg. Bucureşti), unde a fost descoperit un important cimitir cu morminte de inhu-maţie şi de incineraţie, datînd din sec. al IV-Iea e.n., aparţi-nînd unei populaţii amestecate, dar în rîndurile căreia elementele autohtone (geto-dace sau daco-romane) erau preponderente. sparanghel (Asparagus offi-cinalis), plantă legumicolă perenă din familia Iiliaceelor, cu rădăcini cărnoase, aproape cilindrice, şi cu frunze nedezvoltate, asemănătoare unor sol-zişori. Sparanghelul se cultivă pentru lăstarii tineri, suculenţi, etiolaţi, care sînt folosiţi în alimentaţie. sparcetă (Onobrychis vicii-folia), plantă erbacee perenă din familia leguminoaselor, cu rădăcina pivotantă, puternică şi cu lăstari erecţi, 70 cm. S. se cultivă, ca plantă furajeră, în regiuni secetoase, mai ales pe terenuri calca-roase. Are un conţinut bogat în substanţe proteice şi în vitamine, care îi conferă o mare valoare pentru hrana animalelor. în ţara noastră se cultivă în Transilvania, în zonele secetoase din Dobro-gea şi din Bărăgan şi pe terenurile supuse eroziunii din Moldova. Cel mai valoros soi de s. este ICA-6. spargheţ (CONSTR.), construcţie de lemn, constituită din piloţi şi din bare de solidarizare, amplasată în amonte de un picior de pod pentru a-1 apăra contra loviturilor produse de corpuri mari plutitoare (ex. buşteni, sloiuri de gheaţă etc.). S. se folosesc în special la podurile de lemn. Sparta, oraş în Pelopones, situat pe rîul Eurotas. întemeiată de dorieni Ia începutul primului mileniu î.e.n., S. şi-a extins treptat dominaţia, ajun- gînd, după cucerirea Mesenieî (sec. al VlI-Iea î.e.n.), conducătoarea confederaţiei pelopone-siace şi obţinînd, în secolul al Vl-lea î.e.n., hegemonia în Pelopones. Polis cu o constituţie aristocratică, vestită prin severitatea moravurilor şi prin calităţile războinice ale cetăţenilor săi, S. a fost idealul şi reazemul regimurilor oligarhice din Grecia. Devenită conducătoare a forţelor elenice unite, S. aspira în timpul războaielor medice Ia hegemonia asupra Greciei, dar înflorirea Atenei în sec. al V-lea î.e.n. a silit-o să cedeze poziţia dominantă do-bîndită în Elada. Rivalitatea dintre S. şi Atena pentru hegemonie în lumea greacă a dus la războiul peloponesiac (431—404 î.e.n.), încheiat cu victoria S. şi prăbuşirea Ligii ateniene. Ascensiunea Tebei sub Epaminonda, dominaţia Macedoniei asupra Greciei şi gravele frămîntări sociale interne au subminat definitiv puterea militară şi politică a Spartei în sec. al IV-lea î.e.n. După încercările nereuşite de reforme sociale ale regilor Agis al IV-lea şi Cleomenesal III-lea (sec. al III-lea î.e.n.) şi înfrîn-gerea acestuia din urmă de către Macedonia, statul spartan este redus la teritoriul oraşului, iar din 146 î.e.n. cade sub dominaţia romană. S. a fost distrusă de goţi la sfîrşitul sec. al.IV-Iea e.n. Ruine mai importante: sanctuarul zeiţei Artemis, teatrul, pretinsul mor-mînt al Iui Leonida şi zidul de incintă al oraşului. spartachiâdă, competiţie sportivă de masă, care cuprinde principalele ramuri de sport. Se desfăşoară pe etape: pe asociaţii şi pe cluburi, pe raioane, pe regiuni. După timpul cînd se organizează, există s. de vară şi s. de iarnă. Spartacus (sec. I î.e.n.), conducătorul celei mai mari răscoale a sclavilor din antichitate, din anii 73 — 71 î.e.n. Trac de origine, S. era gladiator în Capua. Din numeroasele cete de sclavi fugiţi de pe latifundii şi din cazărmile de gladiatori, a organizat o armată numeroasă, în fruntea căreia a înfrînt cîteva armate romane, punînd în pericol însăşi existenţa statului înalţi de 30 — Sparcelă „SPARTACUS44 465 SPAŢIU roman. In ultima fază a răscoalei, Senatul l-a însărcinat pe Marcus Licinius Crassus să conducă războiul împotriva sclavilor răsculaţi. Acesta, avînd în subordine zece legiuni, a zdrobit întreaga armată de sclavi în sudul Italiei (71 î.e.n.). S. a căzut în luptă, iar sclavii capturaţi au fost torturaţi şi ucişi. Detaşamente de sclavi răsculaţi au continuat un timp lupta în Sicilia. Răscoala condusă de S. a avut urmări importante pentru istoria Romei. Lipsa de sclavi în urma decimării lor şi primejdia unor noi răscoale i-au silit pe deţinătorii de mari latifundii să-şi împartă pămîn-tul în Ioturi mici şi să le dea în arendă colonilor. „Spartacus" („Liga Sparta-cus“), denumire dată grupului marxist-leninist din social-de* mocraţia germană, constituit în ianuarie 1916 din iniţiativa militanţilor K. Liebknecht, R. Luxemburg, F. Mehring, C. Zetkin, W. Pieck ş.a. Grupul revoluţionarilor spartachişti au demascat caracterul imperialist al războiului şi poziţia trădătoare a liderilor de dreapta ai social-democraţiei germane. S. a avut un rol de seamă la organizarea luptei proletariatului în perioada revoluţiei burghezo-democratice din noiembrie 1918 din Germania şi a constituit nucleul Partidului Comunist din Germania, creat in decembrie 1918. spQrteinn,su//a/de^.(FARM.)f alcaloid extras din planta Spar-tium scoparium şi care se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă, inodoră, cu gust amar. Este solubilă în apă caldă şi în alcool. Are acţiune I annlcptică cardiacă, i spasm (gr. spasmos, din span ! „a contracta**; MED.), contracţie J involuntară puternică, de scurtă ; durată (s. clonic) sau prelungită (s. ionic) a unui muşchi I sau a unui grup de muşchi (cx. ji s. piîoric). Se datoreşte iritaţiei ■l unor terminaţii nervoase sau ; a unei leziuni a centrilor • nervoşi. ? spasmofilie (gr. spasmos ^„spasm“ şi philia „tendinţă, [: înclinaţie*'; MED.), sindrom care ' iparc mai ales la copii şi care l >e datoreşte, în majoritatea ca-5 '.urilor, insuficienţei glandelor I paratiroide, rahitismului, carenţelor alimentare. Se caracterizează printr-o hiperexcita-bilitate electrică şi mecanică a sistemului neuromuscular, însoţită uneori de contracţii şi de convulsii ca urmare a scăderii concentraţiei calciului sanguin şi a perturbării echilibrului acido-bazic al sîngelui. spasmolitice (FARM.), substanţe medicamentoase care au proprietatea de a suprima spasmul musculaturii netede din pereţii organelor cavitare (be-lâdonă, opiu), ai vaselor (yo-himbină, priscol) şi ai bronhiilor (adrenalină). spastic (MED.), care este caracterizat prin spasme, care se manifestă prin spasme, însoţit de spasme (ex. mers* spastic, paralizie spastică). spată1 (IND. TEXT.), organ al războiului de ţesut, montat în vatală, cu ajutorul căreia firele de urzeală sînt menţinute paralele la anumite distanţe şi firul de bătătură este introdus, prin batere, în rostul (gura)ţesăturii. Este constituit dintr-un sistem de lamele fixate la ambele capete şi formînd un fel de pieptene cu două rădăcini printre dinţii căruia , trec firele dc urzeală. spată2 (IST.), sabie cu lamă lungă, dreaptă, cu două tăişuri. A fost folosită mai ales în sec. XIV-XV. spată3 (ZOOTEHN.), regiune a corpului la animale, reprezen-tînd porţiunea superioară a membrului anterior. Are ca bază anatomică osul scapular şi muşchii aferenţi. spat de Islanda (MINER.), varietate de calcit, caracterizată prin dimensiunile mari şi prin Spat de Islanda transparenţa perfectă a cristalelor; se utilizează în construcţia diverselor instrumente optice. în Republica Socialistă România spatul de Islanda se găseşte in Munţii Trascăului, fără a forma însă acumulări importante. spate (MIL1T.), totalitate a unităţilor, subunităţilor şi formaţiilor care se ocupă cu asigurarea materială. — Spatele frontului (în timp de război), întregul teritoriu al ţării, cu toate resursele sale umane şi materiale. spatulă (TEHN.), instrument de forma unei lopeţi plate mici şi înguste şi confecţionat din metal, din lemn sau din os, care este folosit în sculptură pentru modelare, în turnătorie la finisarea modelelor şi a formelor, în chirurgie la aplicarea pe răni a unor medicamente vîscoase, în laboratoarele de chimie şi farmacie, în tăbăcărie etc. spaţii verzi(URB.), ansamblul zonelor de verdeaţă; parcuri, grădini, scuaruri etc., aflate în interiorul unui oraş. Reprezen-tînd deopotrivă zone de recreare şi de odihnă pentru locuitorii oraşului, 8.V. contribuie la oxigenarea aerului şi la reducerea cantităţii de bioxid de carbon, motive pentru care proiectarea lor constituie o preocupare specială a urbaniştilor. spaţiu 1. (MAT.) Mulţime de elemente, numite puncte, cu anumite proprietăţi. — S. euclidian cu n dimensiuni, mulţime ale cărei puncte se pot pune în corespondenţă biunivocă cu sistemele ordonate de n numere reale şi în care s-a definit distanţa*/ dintre două puncte x de coordonate (xltx2 *n) şi y de coordonate G/ţ,i/2**-v— yn) prin formula lui Pitagora d (x, y) =________________________ = V(yi — *i)* +••• + (yn — XnY- — 5. afin, spaţiu ale cărui proprietăţi sînt invariante faţă de transformările afine. — S. proiectiv, spaţiu ale cărui proprietăţi sînt invariante faţă de transformările proiective. —S. liniar (vectorial) peste un corp de scalari K, mulţime de elemente E în care s-au introdus două operaţii: una de adunare, notată cu + , astfel îneît, dacă x, y €E£. atunci şi i+i/EL operaţie care satisface axiomele: I) x -r y=y -r x \ 2) (x ± y) + z = x^r + (y-rz)\ 3) x+0 = x; 4) x-r(— — x) = 0, cu x, y, z, x, 0 G £, SPAŢIU 466 SPAŢIU 31 TIMP adică r.stc grup abelian, şi alta dc înmulţire a elementelor x din E cu scalari a din K, astfel incit aiE£, operaţie care satisface axiomele: 1) i(Px) = (a£)x; 2) (a-i-3)x = ax4-?x; 3) a(x-f -r r/)= xx-fat/; 4) 1 ‘x = x; x, y E £; a, I (E K. Elementele lui E se numesc şi vectori. — S. liniar real, spaţiu liniar faţă dc corpul numerelor reale R (cx. mulţimea vectorilor din plan, pentru carc operaţia 4-este adunarea vectorilor după regula paralelogramului, iar înmulţirea cu scalari înmulţirea vectorilor cu numere reale; spaţiul euclidian cu n dimensiuni). — S. liniar complex, spaţiul liniar peste corpul numerelor complexe C. — 5. liniar normai, spaţiu liniar peste un corp dc scalari în carc s-n definit o normă (cx. mulţimea funcţiilor x(/), definite şi continue pe [a, b], cu norma || x || = max | x(/) |, pentru a^Ţ/^Ţ/>). — S. metric, spaţiu liniar E în care fiecărei perechi de elemente x, i/E£ i se asociază un număr d (x, i/)^0, numit distanţă, care verific*, axiomele identităţii, simetriei şi triunghiului. Intr-un spaţiu liniar normat, distanţa se poate defini cu ajutorul normei: d(x, y) = || x — y || —5. liniar cu n dimensiuni, spaţiu E în care enstă un sistem de n elemente elt e2 en, astfel îneît orice clement x din E se poate exprima în mod unic sub forma: x==aipi 4- oue.j 4-cu alt,..,aM scalari. Sistemul|e,|. " j constituie o bază în s./. cu n d. — S. liniar complet, spaţiu liniar normat în carc orice şir Cauchy (în normă) converge (în normă) către un element al s. Spaţiile liniare normate şi complete se numesc spaţii Banacb, după numele matematicianului polonez Ştefan Ba-nach (cx. spaţiul funcţii’cr definite şi continue pe (a, b), cu norma || x || = max | a(/) | , pentru / Gfa, b]).—S. prehil-bertian, spaţiul liniar pentru care: s-a introdus un p r o d u s scalar, , norma se defineşte cu ajutorul acestuia, || X II = 1 < X, X > . şi spaţiul nu este complet in sensul normei (ex. spaţiul funcţiilor x(f) definite şi continue pe [o. b] cu =^ax(t)-y{t)dt). — S, Hilbert, spaţiu prchilbcrtian complet (ex. spaţiul funcţiilor de pătrat sumabil, L‘[a, b], cu =ţhax(t)-y(t)dt). — S. topologic, mulţime T în care s-a dat o topologie, adică s-a fixat în T o mulţime de părţi J ale lui T, cu proprietăţile: 1) dacă Afi 0 J cu h= 1, 2,..., atunci şi LM/i G ^ î 2) dacă n Eî 9 atunci şi i 9; 3) mulţimea vidă şi T aparţin lui 9; mulţimile topologici se numesc mulţimi deschise. — S, liniar topologic, spaţiu liniar şi topologic pentru carc aplicaţiile (x, y)x + y ale lui EX E în E şi (a, x) -*■ ax ale lui KxE în E sînt continue (cx. s. euclidian cu n dimensiuni real sau complex). — S. funcţional, spaţiu topologic ale cărui elemente sînt funcţii. Cele mai importante s.f. sînt cele liniare (ex. spaţiul funcţiilor continue definite pe [a,b], cu metrica d(x, y) = max 1X(/) —1/(01, pentru / S[a, b]). —S. lui Riemann, varietate dife-renţiabilă, dotată cu o lege dc măsurare a lungimilor curbelor de clasa Cl, avînd expresia L[c) = Icl^fjdxidxi- Expre-• J sia ds" = ^^jjdx'dxi se numeş- «./ te metrica spaţiului şi defineşte pătratul distanţei dintre două puncte vecine ale spaţiului. Dacă, printr-o transformare de coordonate, metrica se reduce la ds2 = (dx1)2-!-...-f (dx,l)*\ spaţiul este euclidian. — S. lui Riemann conform cu un spaţiu euclidian (spaţiu conform), spaţiu al lui Riemann avînd proprietatea că metrica sa, înmulţită cu o funcţie dcpinzînd de coordonate, devine metrica unui spaţiu euclidian. — S. lui Minfţou'ski (spaţiu-timp), spaţiu cu patru dimensiuni ale cărui puncte corespund evenimentelor din teoria relativităţii restrinse. In s. lui M, primele trei coordonate Xj, x2, x2 corespund coordonatelor x, y, z din spaţiul cu trei dimensiuni obişnuit. Cea de-a patra coordonată x4 este egală cu d, unde c este viteza luminii, iar t timpul corespunzător evenimentelor. Invariantul fundamental al s. lui M. este pătratul intervalului din teoria relativităţii restrînse: avKv]-1- 4-x5-xî. 2. (PEDOL.) Spaţiu lacunar, spaţiul carc există între particulele elementare dc sol sau între agregatele constituite din particulele elementare. Poate fi capilar, dc dimensiuni mici (capilare), sau necapilar, dc dimensiuni mai mari. S.l. este ocupat dc apă şi dc aer. Cele mai bune condiţii pentru creşterea plantelor se realizează atunci cînd 2/3 din s.l. este plin cu apă şi 1/3 cu aer. 3. (DR.) q) Spaţiu aerian, coloană dc aer carc, după cum se află deasupra teritoriului unui stat sau deasupra mării 1 i b e-r c, este ori nu supusă suveranităţii unui stat determinat. Regimul juridic al s.a. al statelor este reglementat prin legislaţia statelor şi, în anumite privinţe, prin convenţii internaţionale (ex. Convenţia dc la Chicago din 1944 cu privire la aviaţia civilă internaţională, b) Spaţiu cosmic, denumire dată spaţiului din afara atmosferei rămîntului. Regimul juridic al s.c. se caracterizează, în principal, prin aceea că nu este supus suveranităţii statelor, fiind deschis în mod egal explorării şi utilizării dc către toate statele în conformitate cu dreptul internaţional, inclusiv Carta O.N.U. 4. (MILIT.) n) Spaţiu de siguranţă, distanţa cea mai mică la care se pot afla trupele dc obiectivul asupra căruia se trage pentru ca acestea să nu sufere efectele focului propriu. Este determinat dc mărimea imprăşticrii proiectilelor şi dc distanţa pînă la care schijele acestora sînt eficace, b) Spaţiu mort, porţiune dc teren situată înapoia unei adăpostiri in carc un obiectiv nu poate fi lovit dc focul unui armament executat dintr-un anumit loc; porţiune de teren în jurul unui mijloc dc luptă in carc acesta, datorită condiţiilor de construcţie', nu poate acţiona. 5. (EC.) Spaţiu de producţie v. suprafaţă de producţie. spaţiu şi timp (FILOZ., FIZ.), categorii filozofice care desem- SPAŢIU ŞI TIMP 467 SPECIAŢIE nează forme obiective şi universale de existenţă a materiei în mişcare. Categoria spaţiului exprimă ordinea coexistenţei obiectelor lumii reale, poziţia, distanţa, mărimea, forma, întinderea lor; categoria timpului generalizează succesiunea sau simultaneitatea diferitelor stadii ale proceselor materiale sau ale proceselor materiale înseşi în trecerea lor unele în altele. Spaţiul are trei dimensiuni. Timpul are o singură dimensiune (durata), fiind de aceea ireversibil, scurgîndu-se veşnic într-o singură direcţie, din trecut, prin prezent, spre viitor. Filozofia idealistă neagă obiectivitatea a. şi t., fie punîndu-Ie în dependenţă de conştiinţa omului, ca forme ale trăirilor lui subiective (Berkeley, Hume, Mach, Bergson etc.) sau ca forme apriorice ale sensibilităţii umane (Kant), fie considerî.n-du-le categorii ale ideii absolute (Hegel). Materialismul, pe diferitele Iui trepte, a susţinut cu consecvenţă obiectivitatea a. şi t. Astfel, atomiştii antici (Demo-crit, Epicur) considerau spaţiul ca un receptacul vid, infinit al. atomilor materiali, în timp ce Aristotel îl considera ca suma locurilor pe care le ocupă corpurile. Privind spaţiul în legătură cu materia, după el finită, Aristotel credea că şi spaţiul ar fi finit. Concepţia atomistă despre s. şi t., pusă şi la temelia geometriei Iui Euclid, a fost dezvoltată în filozofia modernă de Newton, pentru care s. şi t. sînt obiective şi absolute, aşadar independente de materia în mişcare. Conform concepţiei sale materialist-metafizice, spaţiul este omogen (are aceleaşi proprietăţi în toate punctele sale) şi izotrop (identic în toate direcţiile), iar timpul se scurge uniform. Materialismul dialectic subliniază unitatea dialectică indisolubilă dintre s. şi t. şi materia în mişcare. în acest sens, s. şi t. sînt obiective şi universale: „Formele de bază ale oricărei existenţe sînt spaţiul şi timpul, şi o existenţă în afara timpului este o absurditate tot atît de mare ca şi o existenţă în afara spaţiului" (F. Engels). Concepţia materia-list-dialectică a fost confirmată de ştiinţa contemporană. Con- stituirea geometriilor neeucli-diene (Lobacevski, Bolyai, Gauss, Riemann) a contribuit la formarea concepţiei după care proprietăţile geometrice, spaţiale nu sînt pretutindeni aceleaşi, ele fiind determinate de proprietăţile fizice. Spaţiul este deci neomogen şi anizo-trop. Dezvăluind limitele aplicabilităţii geometriei lui Euclid, caracterul ei relativ, aceste geometrii au năruit premisele concepţiei aprioriste kantiene despre a. şi t. 0 însemnătate deosebită în confirmarea concepţiei materialist-dialectice despre 8. şi t. a avut teoria relativităţii a Iui Einstein, numită şi teoria fizică a s. şi t. Ea a dovedit că proprietăţile spaţio-temporale, şi anume lungimea corpurilor şi durata fenomenelor, depind de viteza de mişcare a sistemelor materiale (teoria relativităţii restrînse) şi că structura sau proprietăţile geometrice ale continuului cua-dridimensional spaţio-temporal variază în funcţie de concentrarea maselor substanţei şi de intensitatea cîmpului gravitaţional generat de acestea (teoria relativităţii generalizate). S. şi t. sînt deci considerate în ştiinţa contemporană ca forme obiective de existenţă a.materiei în mişcare, indisolubil legate de materie şi organic legate între ele. Unitatea lor cu materia determină caracterul infinit al spaţiului şi eternitatea timpului. S.şit* au un caracter dialectic, contradictoriu: ele alcătuiesc o unitate a finitului şi infinitului, a continuului şi discontinuului, a absolutului şi relativului. Schimbarea reprezentărilor noastre despre s. şi t. (folosită de idealismul „fizic" ca argument pentru negarea obiectivităţi acestora) nu reprezintă, în realitate, altceva decît adîncirea şi îmbogăţirea continuă a cunoştinţelor noastre despre s. şi t., sporirea gradului de adecvare a lor Ia proprietăţile spaţio-temporale ale lumii reale, fapt atestat de cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii contemporane. spălare în suprafaţă, acţiunea de eroziune exercitată de apa provenită din precipitaţii care se scurge pe întreaga suprafaţă a terenului (înainte de a se concentra pe anumite direcţii în reţeaua de scurgere organizată). Duce la o denudare relativ uniformă a terenului. spătar (în evul mediu în ţările române), dregător de curte care purta la ceremonii sabia şi buzduganul domnului, iar pe cîmpul de luptă era unul dintre comandanţii armatei. Avea ca subalterni pe vtorispâ-tari, tretispătari şi spătârei, care alcătuiau o categorie militară, organizată pe cete, cu vătafi în frunte. în sec. al XVII-lea, în Ţara Românească, spătarul avea şi comandă cavaleriei. specializarea producţiei, proces de separare a fabricaţiei diferitelor produse, părţi de produse sau faze de execuţie pe ramuri şi subramuri şi de concentrare a acestora în întreprinderi şi secţii de sine stătătoare, cu un profil determinat; una dintre formele diviziunii sociale a muncii şi a organizării raţionale a producţiei. Premisele necesare s.p. sînt: tipizarea şi unificarea produselor, profilarea întreprinderilor. Ea permite înzestrarea întreprinderilor cu maşini şi utilaje specializate şi creşterea calificării lucrătorilor, ducînd la sporirea productivităţii sociale a muncii. Formele actuale ale s.p. sînt: specializarea pe produse finite (ex. - tractoare, vagoane), specializarea pe repere sau detaliu (ex. rulmenţi, pompe de injecţie) şi specializarea tehnologică (ex. turnătorii, filaturi). Dezvoltarea B.p. are loc atît în cadrul industriei, cît şi în agricultură. Adîncirea s.p. în întreprinderi este legată de progresul tehnic contemporan, de complexitatea tot mai mare a diferitelor produse, de diversificarea producţiei. S.p. necesită dezvoltarea legăturilor de cooperare între întreprinderi. Proprietatea socialistă şi conducerea planificată a întreprinderilor socialiste creează condiţii favorabile dezvoltării conştiente, planificate a specializării şi cooperării în producţie. speciâţie (BIOL.), proces de geneză a speciilor noi de plante şi animale, numit şi microevo-luţie, spre deosebire de geneza SPECIE 468 SPECTROGRAF grupurilor naturale cu rang superior speciei (gen, familie, etc.). numită şi macroevoluţie. S. se realizează prin segregarea geografică, spaţială a populaţiilor şi prin formare de rase geografice (s. allopatrică) sau prin segregarea genetică a populaţiilor, fără izolare spaţială, în aceeaşi arie constituin-du-se, în cadrul populaţiilor, unităţi reproductive, care sînt de obicei şi rase ecologice (s. simpatrică). specie 1. (LOG.) Noţiune care desemnează o clasă de obiecte ce posedă aceleaşi însuşiri esenţiale şi se cuprinde în sfera altei noţiuni mai generale, numită gen. Ultima s., în ordinea determinării, specia infima, se referă, prin sfera ei, numai la indivizi (ale căror colecţii eventuale se caracterizează exclusiv prin note comune) şi, ca atare, nu subordonează alte specii. în afară de genul suprem şi de s. infimă, celelalte noţiuni pot fi specii în raport cu noţiunile în sfera cărora se cuprind şi, totodată, gen în raport cu noţijnile mai puţin generale pe care le cuprind în sfera lor (ex. noţiunea mamifer este, din punct de vedere logic, s. în raport cu noţiunea vertebrat şi gen în raport cu noţiunea marsupiale). Trecerea de Ia gen Ia s. se face prin determinare, iar cea de la s. la gen prin generalizare. Speciile aceluiaşi gen se află în raport de coordonare. 2. (BIOL.) Categorie sistemati-c ă fundamentală, inferioară ca rang genului şi superioară subspeciei. în natură există unităţi de vieţuitoare cu descendenţă comună, avînd particularităţi morfologice, fiziologice, biochimice, ecologice etc. cu o stabilitate relativ ridicată şi mai slab variabile în decursul unui şir de generaţii. Asemenea unităţi naturale, obiective, au fost numite specii. Bazele teo- . riei moderne a s. au fost elaborate în sec. al XVIII-lea de L i n n e, care a generalizat nomenclatura binară. Potrivit acestei nomenclaturi, fiecare s. poartă două denumiri latine: prima a genului de care aparţine, a doua proprie, diferenţială (ex. Equus caballus pentru cal). Teoria evoluţionistă a lui Darwin concepe specia ca o unitate în necontenită transformare, caracterizată prin v a r i a b i 1 i t a t e. Unele 8. sînt scindate în rase geografice, altele în rase ecologice sau nu cuprind de loc rase. 3. (LIT.) Specie literară, categorie de opere literare în cadrul fiecărui gen. Criteriile care determină clasificarea în s.l. sînt diverse: sentimentul dominant, dimensiunile operei, forma etc. S.l. lirice utilizează prin excelenţă versul: doina, cîntecul, bocetul, strigăturile (în folclor); oda, imnul, satira, epigrama, elegia, romanţa, meditaţia, pastelul ş.a. (în poezia cultă). S.l. ale genului epic (în versuri sau proză) cuprind: balada, legenda, cîntecele rituale, basmul (pentru creaţia populară),' fabula, poemul, epopeea, schiţa, nuvela, romanul ş.a. (pentru creaţia cultă). Din genul dramatic fac parte: tragedia, comedia, drama ş.a. în cadrul fiecărei s.l. pot exista subdiviziuni (ex. romanul de aventuri, de moravuri, istoric etc.). Ca şi genurile, s.l. se întrepătrund şi se suprapun adesea. 4. (FARM.) Specii medicinale, amestecuri de plante sau părţi de plante, uscate şi mărunţite, care servesc la prepararea soluţiilor extractive apoase simple sau cu adaos de medicamente. specificare (EC.), stabilire, în cursul standardizării, a caracteristicilor care definesc în mod precis limitele de calitate ale unui produs, astfel încît acesta să poată fi identificat. spectrofotometrie 1. (FIZICĂ) Metodă a spectroscopiei optice care se ocupă cu determinarea intensităţii componentelor monocromatice ale unui spectru prin compararea lor cu componentele de aceeaşi lungime de undă ale unui spectru de referinţă cunoscut. Se utilizează de obicei pentru studiul spectrelor de absorbţie sau de reflexie. După natura receptorului folosit în instrumentele corespunzătoare, numite spectrofotomelre, Speclrofotomelru înregistrator se deosebesc: s. vizuală, s. foto-electrică şi s. fotografică. 2, (ASTR.) Spectrofotometrie astronomică, ramură a astrofizicii care se ocupă cu determinarea intensităţii radiaţiilor unui corp ceresc Ia diferite lungimi de undă şi în interiorul liniilor spectrale. spectrogrâf (FIZ.) 1. Instrument pentru înregistrarea spectrelor radiaţiei electromagnetice (de la infraroşu Ia radiaţia X) pe plăci fotografice. Se aseamănă cu spectroscopul, numai că foloseşte drept receptor o cameră fotografică. — (ASTR.) S. astronomic, aparat pentru înregistrarea şi studierea spectrelor corpurilor cereşti, care se montează de obicei la tele-scoape. S.a. folosesc pentru dispersia luminii prisme sau reţele; spectrele sînt de obicei înregistrate pe plăci fotografice; uneori sînt studiate direct, prin mijloace de fotometrie fotoelectrică. Există s.a. speciale pentru Soare, stele, nebuloase. 2. Spectrogrâf de masă„ instalaţie pentru determinarea izctcpt Spectrogrâf de masă compoziţiei izotopice a unei substanţe. Principiul său de funcţionare se bazează pe comportarea diferenţiată, în funcţie de valoarea masei, a fasciculelor de ioni care traversează cîm-puri electrice şi magnetice. Cu ajutorul spectrogrâf ului de masă pot fi separaţi izotopii unui element. Primul spectro- SPECTROHELIOGRAF 469 SPECTRU graf de masă a fost construit în 1920 de către fizicianul englez F. W. Aston. spectroheliogrâf (ASTR.), aparat care, prin deplasarea fantei spectrografului pe discul solar, permite izolarea şi fotografierea imaginii monocroma-tice a Soarelui într-o anumită linie spectrală (obişnuit a hidrogenului sau a calciului). spectrohelioscop (astr.), aparat cu care se obţine imaginea monocromatică a Soarelui în linia roşie a hidrogenului, pe baza persistenţei senzaţiei luminoase. spectrometru (FIZ.) 1, Instrument pentru studierea spec-trelor radiaţiei electromagnetice prin măsurarea intensităţii fiecărei componente monocroma-tice. Construcţia sa este asemănătoare celei a spectroscopu-lui, cu deosebirea că foloseşte drept receptor, în locul ochiului, alte dispozitive, ca: celule fotoelectrice, pile termoelectrice, bolometre etc. 2. Instalaţie pentru studierea distribuţiei de viteze (sau de energii) a fasciculelor de particule rapide emise de substanţele radioactive, create în acceleratoare sau produse prin reacţii nucleare. spectroscop (FIZ.), instrument optic pentru observarea vizuală a spectrului luminii. •scoră Spectroscop Este alcătuit dintr-un colimator prevăzut cu fantă, care transformă fasciculul incident divergent într-un fascicul paralel, o piesă dispersivă (prismă optică sau reţea de difracţie); care separă componentele monocro-matice ale radiaţiei luminoase, şi o lunetă pentru privirea cu ochiul liber a spectrului. De obicei, s. mai conţine şi un colimator cu o scară gradată, a cărei imagine se suprapune peste spectrul studiat. Spectre de linii sus — spectrul de emisie al hidrogenului, seria Balmer; jos —spectrul de absorbţie al vaporilor de sodiu spectroscopie (FIZ.) 1. Parte a fizicii care studiază spectrele radiaţiilor electromagnetice din punct de vedere teoretic şi experimental. După natura spectrelor studiate şi a mijloacelor experimentale u-tilizate, se deosebesc: s. optică, al cărei obiect îl constituie domeniile ultraviolet, vizibil şi infra-roşu; s. Roentgen, care studiază spectrul radiaţiei X; s. gamma, care studiază spectrul radiaţiei y; s. hertziană (numită şi radiospectroscopie), care studiază spectrul radiaţiilor hertzi-ene milimetrice. Oferind informaţii preţioase asupra multor fenomene, s. a devenit o metodă de cercetare foarte utilizată în fizică (pentru investigarea atomului şi a nucleului atomic), în chimie (pentru analizarea compoziţiei şi a structurii substanţelor), în astronomie şi în radioastronomie (pentru studierea corpurilor cereşti) etc. Metodele precise şi rapide de analiză spectroscopie ă pătrund tot mai mult în domeniul tehnicii. 2. Spec-troscopie alfa (a), capitol al fizicii nucleare care studiază spectrele energetice ale radiaţiei a în scopul obţinerii de informaţii asupra structurii nucleului atomic, asupra mecanismului de emisie etc. 3. Spectroscopie beta (p), capitol al fizicii nucleare care studiază spectrele energetice ale radiaţiei (3 în scopul determinării nivelelor de energie ale nucleelor atomice etc. spéctru (lat. spectrum „reprezentare, înfăţişare**) 1. (FIZ.) a) Ansamblu, discret sau continuu, de valori pe care le poate lua o anumită mărime în condiţii determinate (ex. s. valorilor proprii ale unui operator ;s. nivelelor energetice ale unui atom; s. vitezelor unui grup de particule; s. componentelor monocromatice ale unei radiaţii electromagnetice sau acustice complexe etc.), b) Ansamblu de imagini (numite linii spectrale) ale fantei de intrare a unui instrument pentru descompunerea unei radiaţii electromagnetice complexe (spectroscop, spectrograf etc.); fiecare imagine reprezintă o componentă monocromatică a radiaţiei incidente. Imaginile pot fi distincte (s. de linii; ex. s. Fraunhofer) sau adiacente (s. continuu; ex. s. luminii albe, ale cărui componente principale sînt culorile roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet). S. se poate referi la radiaţia emisă (s. de emisie) sau la radiaţia absorbită (s. de absorbţie) de o substanţă. — S. atomic, spectru creat prin tranziţii electronice în atomii elementelor. Fiecare s.a. caracterizează în mod univoc o anumită specie atomică, adică un anumit atom (neutru, simplu ionizat, dublu ionizat etc.) al unui izotop. S.a. ale elementelor uşoare, precum şi s.a. ale elementelor grele produse prin tranziţii ale electronilor de pe păturile exterioare, sînt situate în domeniul vizibil şi în vecinătatea acestuia; ele pot fi create de atomii aflaţi în stare liberă (nelegaţi într-o moleculă sau neconstituiţi într-un lichid sau un solid). S.a. ale elementelor grele, produse prin tranziţii ale electronilor de pe păturile interioare, sînt situate în domeniul radiaţiei X; pentru crearea lor nu este necesar ca atomii să se afle în stare liberă, deoarece eventualele legături chimice sau de coeziune nu afectează păturile electronice interioare. S.a. este alcătuit din linii spectrale corespunzătoare tranziţiilor electronilor între nivelele energetice discrete ale atomilor, peste care se suprapune uneori un s. continuu SPECTRU 470 SPENGLER dat de tranziţii care însoţesc procesele de ionizare, de recombinare etc. Liniile unui s.a. sînt grupate în serii spectrale. — S. de arc, ansamblul seriilor spectrale de emisie ale atomilor metalelor alcaline (litiu, sodiu etc.), obţinut prin excitarea atomilor liberi respectivi într-o descărcare electrică în gaze rarefiate sau în-tr-un arc electric. — S. de scînteie, ansamblul seriilor spectrale de emisie ale atomilor monoionizaţi ai metalelor aica-lino-pămîntoase (beriliu, magneziu etc.), obţinut prin excitarea ionilor respectivi într-o scînteie electrică. — S. mole-cular, spectru creat prin tranziţii între nivelele energetice ale moleculelor aflate în stare liberă. S.m. caracterizează substanţele compuse; ele se situează atît în domeniul vizibil, cît şi în domeniile învecinate (ultraviolet, infraroşu). După natura nivelelor energetice Jn-tre care au loc tranziţiile, s.m. pot fi: s. de rotafie pură, s. de vibraţie-rotafie şi s. electronice. — S. de bande, spectru molecular alcătuit din grupuri (numite bande) de linii spectrale foarte apropiate (corespunzătoare unor tranziţii între nivele energetice cu valori apropiate, dar discrete), separate între ele de intervale fără linii spectrale, c) Ansamblu de linii de cîmp sau reprezentare intuitivă a unui astfel de ansamblu (ex. s. liniilor de cîmp ale unui magnet, s* liniilor de curent ale unui fluid în curgere etc.). 2« (ASTR.) Totalitate a radiaţiilor electromagnetice ale unui corp ceresc dispuse în funcţie de lungimea lor de undă sau de frecvenţă. Radiaţia globală a unui astru este descompusă cu ajutorul unor prisme sau al unor reţele şi înregistrată pe plăci fotografice sau pe cale fotoelec-trică. De obicei, Ia stele, s. este continuu (de Ia roşu Ia violet în partea vizibilă) şi pe el se disting linii sau benzi, care pot fi luminoase sau întunecate, în cazul Soarelui, s. său (spectrul solar) este brăzdat de linii întunecate, numite şi liniile lui Fraunhojer (deşi au fost descoperite de fizicianul englez Wil-liam Wollaston (1766—1826), în 1802), care a catalogat 600 dintre ele (1814). Se cunosc este 20 000 de astfel de linii, telele înfăţişează s. dintre care 99% sînt cuprinse în clasele spectrale O, B, A, F, G, M (în ordinea descreşterii temperaturii suprafeţei lor); ele se datoresc elementelor chimice de mai multe ori ionizate (la cele fierbinţi), respectiv combinaţiilor biatomice (la cele mai reci). Nebuloasele gazoase au, în general, a. formate din linii luminoase, discrete, ale hidrogenului, heliu-lui, oxigenului, azotului, neonului etc., unele dintre aceste elemente fiind ionizate şi dînd linii care nu se observă în condiţiile de laborator (linii interzise). S. corpurilor cereşti au fost studiate şi în regiunea ultravioletă şi a razelor X cu ajutorul rachetelor şi al sateliţilor' artificiali (in special s. Soarelui), precum şi în domeniul radioundelor (de pe sol sau de pe sateliţi). 3. (MAT.) Spectrul unei transformări liniare T, mulţimea scalarilor X pentru care transformarea T—/J nu admite o transformare inversă mărginită care să fie definită pe întregul spaţiu considerat. 4, (GEOGR.) Spectru floristic, raportul cantitativ, exprimat în procente, dintre familiile de plante care alcătuiesc flora unui teritoriu oarecare. speculă (DR.), infracţiune care constă fie în cumpărarea, cu scopul de a le revinde, de produse agricol; sau industriale care, potrivit dispoziţiilor legale, nu pot face obiect al comerţului particular, fie în cumpărarea de produse agricole sau industriale cu scopul de a le prelucra în vederea vînzării, atunci cînd produsul rezultat nu poate face, potrivit dispoziţiilor legale, obiect al comerţului particular, fie în exercitarea comerţului fără autorizaţie legală. speculum (lat. speculum „oglindă*'), instrument medical cu ajutorul căruia se poate dilata temporar un conduct natural (cavităţi nazale, conduct auditiv etc), dînd posibilitatea examinării Iui. Spencer [spens?!, Herbert (1820—1903), filozof, sociolog şi psiholog englez, unul dintre întemeietorii pozitivismului. A considerat că ştiinţa nu poate decît să descrie sau să sistematizeze datele senzoriale, faptele observabile nemijlocit, susţinînd că esenţa lucrurilor este de domeniul „incognoscibilului**, că îndărătul fenomenelor se află un „mister**, care este „ultimul pas al ştiinţei şi primul pas al religiei'*. Agnosticismul său are astfel implicaţii fideiste. Creator al termenului de „evoluţio-nism“ (1854), S. a adus o contribuţie importantă la afirmarea şi generalizarea concepţiei evoluţioniste, pe care a aplicat-o nu numai în biologie, ci şi în psihologie şi sociologie; el a conceput însă evoluţia mecanicist, în spiritul e v o 1 u ţ i o-nismului plat. în sociologie a fost unul dintre întemeietorii organicism u-1 u i. S. a fost totodată unul dintre teoreticienii liberalismului şi individualismului burghez. în pedagogie, S. a promovat utilitarismul. Op. pr.: „Sistem de filozofie sintetică (1862-1896). Spengler fşpenghr], Oswald (1880-1936), filozof idealist german, reprezentant al antiintelectualismului filozofiei v i e.ţ i i. In opera sa principală, „Declinul Occiden-tului'* (1918—1922), bazată pe concepţia metafizică a ciclului istoric, criza culturii burgheze este înfăţişată în mod pesimist ca o criză a culturii umane în genere. S. neagă legitatea socială şi progresul, con-siderînd că istoria ar fi determinată de „spiritul culturii" şi că ea reprezintă un complex de culturi unice, independente şi irepetabile, care au soarta organismelor individuale: sc nasc, înfloresc şi mor. „Morfologia culturii**, preconizată de S., are astfel un caracter psihologist şi biologizant. Prin proslăvirea „spiritului prusac", a monarhici SPENSER 471 SPERMATOGENEZĂ şi militarismului, S. este un precursor ideologic al fascismului. Spenser [spensz], Edmund (1552—1599), poet englez din perioada Renaşterii, reprezentant al umanismului aristocratic în literatură. A fost influenţat de Platon, Petrarca, Du Bel-lay, Ariosto şi Tasso. Principalele sale opere sînt: „Calendarul păstorului** (1579), alcătuit din 12 egloge pe diverse teme, şi „Crăiasa zînelor44 (1589 — 1596), complexă alegorie lirică, filozofică şi morală, în care realitatea apare idealizată în spirit neoplatonic. A mai scris cicluri de sonete („Amo-retti4*), poeme lirice ş.a. Virtuos versificator (a inventat strofa spenseriană de nouă versuri) şi inovator în limba literară, S. a influenţat pe marii poeţi englezi de mai tîrziu (Byron, Shelley, Keats). speologie (gr. speos „peşteră*4 şi logos „cuvînt, studiu**), ştiinţă care se ocupă cu studiul complex al peşterilor. S. se împarte de obicei în două capitole principale: s. fizică (studiul geologic şi geomorfologic al peşterilor, circulaţia şi compoziţia chimică a apelor din peşteri, microclimatul lor) şi 6îo-speologia (cercetarea organismelor din peşteri sub raportul sistematic şi al adaptării lor Ia mediul subteran). In domeniul s. intră şi studiul fosilelor unor animale care îşi căutau adăpost în peşteri, precum şi al urmelor activităţii umane din timpuri geologice trecute. Unele preocupări recente ale s. sînt legate de folosirea peşterilor în scop turistic, terapeutic etc. De conturarea s. ca ramură separată a ştiinţelor naturii, ca şi de dezvoltarea ei ulterioară, este strîns legat numele lui Emil Racoviţă, creatorul biosp'ologiei şi întemeietorul primului institut de speologie din lume (la Oui). speos (gr. speos „peşteră ; ARH1T.), denumire dată templelor şi mormintelor subterane din Egiptul antic. Sînt celebre templul de la Abu-Simbel, pe valea Nilului, săpat în stîncă în vremea faraonului Ramses al U-lea (1317—1251 î.e.n.), şi mormîntul Iui Seti l (1337 -1317 î.e.n.) din valea regilor, lung de aproape 100 m şi bogat decorat cu reliefuri pictate. V. şi h i p o g e u. Speranski, Aleksei Dmitrie-vici (1888—1961), fiziolog sovietic, elev al lui I.P. Pavlov. A fost profesor de fiziologie Ia universităţile din Leningrad şi din Moscova şi membru al Academiei de medicină din U.R.S.S. A adus contribuţii la fundamentarea ştiinţifică a rolului sistemului nervos în procesele patologice, precum şi a rolului trofic al sistemului nervos şi asupra distrofiilor nervoase. Op. pr.: „Bazele experimentale ale teoriei medicinii*4 (1935). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Speranţia, Theodor D. (1856—1929), scriitor şi folclorist român. S-a născut la Iaşi. A publicat numeroase volume de literatură (piese de teatru, romane etc.), dar s-a făcut cunoscut mai ales prin prelucrarea unor anecdote de origine rurală sau citadină („Anecdote populare*4, 1889; „Anecdote afumate44, 1898; „Anecdote botezate44, 1903 ; „Anecdote pipărate**, 1903 ş.a.), nu lipsite de haz, dar deficitare sub raportul realizării artistice şi uneori şi sub acela al atitudinii etice. A scris şi studii de istorie literară şi de folclor („Scriitori vechi“, 1909; „Fabula în genere şi fabuliştii români în specie44, 1893; „Introducere în literatura populară română. Studiu comparativ", 1904; „Mioriţa şi căluşarii şi alte studii de folclor44, 1914 ş.a.). A fost unul dintre fondatorii Muzeului etnografic. Sperber [şpirbzr], Alfred Margul (n. 1898), poet german din România. A avut legături cu mişcarea patriotică de rezistenţă împotriva fascismului. A debutat în 1917. Primele sale volume („Parabolele ţinutului*4, 1935; „Taină şi iertare*4, 1939) sînt de orientare simbolistă şi avangardistă. După Eliberare a publicat numeroase plachete („Martor al vremii“, 1951 ; „Cu ochii deschişi**, 1956; „Nemuritorul August**, 1959 ş.a.), cuprinzînd meditaţii, pasteluri, imnuri, evocări, izvorîte din contemplarea realităţilor socialiste. Culegeri selective din opera sa au apărut şi în româneşte (1959, 1962 ş.a.). S-a remarcat ca tra- ducător în limba germană al Iui Eminescu, Arghezi şi al unor producţii poetice populare româneşti. Laureat al Premiului de stat. sperjur (DR.) 1. Infracţiune care constă în declaraţiile false* făcute sub jurămînt, de către partea căreia, într-un proces civil, i s-a cerut jurămîntul. Există numai în legislaţiile care admit jurămîntul ca mijloc de probă. în legislaţia Republicii Socialiste România, s. nu există, deoarece jurămîntul nu este admis ca mijloc de probă. Prin extensiune, 8* este orice jurămînt fals. 2. Denumire dată persoanei care a săvîrşit un sperjur (i).. spermaceti (FARM.) v. ceta-ceum. a spermatişti v. animalicu-lişti. spermatofite (gr. sperma „sămînţă*' şi phytos „plantă*4; Anthophyta), grup de plante superioare producătoare de seminţe, avînd corpul diferenţiat în rădăcină, tulpină, frunze şi flori. S. cuprind circa 250 000 de specii, grupate în două unităţi mari (filumuri): gimno- sperme şi angiosperme. spermatofor (ZOOL.), grup de spermatozoizi, uneori cuprinşi într-o capsulă; depuşi de mascul ca atare, spermatozoizii trăiesc în organismul femei mult timp şi fecundează pe rînd cîte un ovul. Se întîlnesc la unele insecte. Ia cefalopode ş.a* . spermatogeneză (EMBRIOL.), proces de formare a spermatozoizilor. S. se desfăşoară în tuburile seminifere, în trei zone distincte ale acestora* corespunzător celor trei perioade ale s. în perioada germinativă, anumite celule ale testiculului, numite spermalo-gonii, se divid intens, formînd numeroase generaţii de celule, în perioada de creştere, unele dintre acestea acumulează substanţe nutritive, cresc şi devin spermatocite primare. în perioada de maturaţic, spermatoci-tele primare se divid de două ori consecutiv şi din fiecare rezultă patru celule (sperma-tide), care, după unele transformări, devin spermatozoizi. Din cauză că una dintre cele două diviziuni de maturaţie este reducţională (m e i o z ă), nu- SPERMATOZOID 472 SPINOZA clcul spermatozoidului va avea numai jumătate din numărul cromozomilor caracteristici speciei (este în fază h a p I o i d ă). S. se desfăşoară în mod analog cu procesul de ovogeneză şi are aceeaşi semnificaţie biologică. spermatozoid (BIOL.), gamei mascul al animalelor. Este o celulă mobilă, prevăzută cu un flagel. spermă (gr. sperma „să-mînţă"; BIOL.), lichid produs de glandele aparatului genital mascul. Conţine spermatozoizii şi substanţele care fac posibilă viaţa şi mişcarea acestora. spesartin (MINER.), granat manganifer de culoare galbenă sau brună, întîinit în unele şisturi cristaline. Este un component important al minereurilor de mangan de la Delineşti (reg. Banat), Răzoare (reg. Maramureş) şi Iacobeni (reg. Suceava). speţă (DR.), pricină concretă supusă spre rezolvare unui organ de jurisdicţie. Spezia fspefiaj (La oraş în Italia, port la Marea Ligurică. 128 650 Ioc. (1964). Metalurgie feroasă şi neferoasă, construcţii de maşini (şantiere navale, material feroviar, electrotehnică, maşini agricole şi textile), industrie chimică, de prelucrare a petrolului, textilă, alimentară etc. spic (BOT.), inflorescenţă caracteristică mai ales plantelor din familia gramineelor (cereale şi ierburi), formată dintr-un ax principal lung pe care se află flori sesile sau scurt peduncu-latc. Spica (ASTR.), steaua a din constelaţia Fecioarei, aflată la aproximativ 230 de ani-lumină de noi, stea de mărime stelară 1,0. spiccato (MUZ.), termen italian care indică, la instrumentele cu coarde şi arcuş, executarea sacadată a sunetelor. Se realizează prin desprinderea arcuşului de coardă după fiecare notă. V. şi staccato. „Spiegel“/şpi.-gzlj („Der-^ 'V, revistă politică ilustrată din Republica Federală Germană. Exponentă al unor cercuri burgheze moderate. înfiinţată în 1947 la Hanovra, apare, din 1952, săptămînal, Ia Hamburg. Spielhagen [şpt: lhag?n/, Friedrich (1829— 1911), romancier german de orientare de-mocrat-liberală, anticlericală şi antifeudală. Simpatizant al proletariatului, a nutrit însă o încredere iluzorie în rolul determinant al reformelor sociale. A scris romanele: „Naturi problematice'* (1861), „Prin noapte spre lumină*' (1862, considerată opera sa principală), „Ciocan şi nicovală*' (1869), „Potopul*' (1876) ş.a. spin (engl. to spin „a se învîrti**; FIZ.), moment cinetic intrinsec al unei particule elementare sau al unui nucleu atomic. Spinului i se asociază, în mecanica cuantică, un număr cuantic de spin (notat s şi numit pe scurt tot spin)t astfel îneît pătratul modulului momentului cinetic să fie dat de expresia Æ2s(s-j-l), unde h = hj2n este constanta lui Planck. Cele mai multe particule elementare au s. (numărul cuantic de S.) egal cu 1/2; excepţie fac mezonii 7T şi Kt al căror s. are valoarea 0, şi fotonul, al cărui s. are valoarea 1. S. nucleelor atomice rezultă prin compunerea spinilor tuturor nucleonilor cu momentele lor cinetice orbitale. S. determină şi explică numeroase fenomene (ex. efectul Zeeman, structura fină şi hiper-fină a spectrelor etc.). V. şi statistică cuantică. —v>. izotopic (sau izobaric), mărime pentru caracterizarea a două sau trei particule elementare ca stări cuantice diferite ale aceleiaşi particule (ex. protonul şi neutronul ca stări ale nucleonului, mezonii k°, tc+ şi 7T ca stări ale mezonului n etc.). Spinul izotopic se întîl-neşte în mod exclusiv Ia particulele elementare capabile de interacţiuni tari. spina-bifida (MED.), malformaţie congenitală datorită unei incomplete dezvoltări a arcurilor vertebrale, ceea ce antrenează o fisură a lamelor vertebrale. Prin această fisură se poate produce o hernie a mă-duvii spinării, formîndu-se un meningocel, localizat mai frecvent în regiunea lombosacrală, rareori cervical. Spina-bifida se manifestă prin paralizia membrelor inferioare şi se tratează chirurgical. spinel (MINER.), aluminat natural de magneziu, cristalizat în sistemul cubic. De obicei este opac, roşcat, rareori incolor. Este frecvent în rocile de contact şi se concentrează în unele aluviuni. Varietăţile transparente sînt folosite ca piatră preţioasă. S. cromifer se găseşte în rocile peridotitice, asociat cu cromitul. spinetă, instrument muzical cu clape şi coarde; este un fel de clavecin de dimensiuni mici, avînd o formă dreptunghiulară, mai rar triunghiulară. ■ spini (BOT.), formaţii tari şi ascuţite provenite din transformarea ramurilor, frunzelor, sti-pelelor sau a rădăcinilor aeriene. S. sînt dispuşi pe tulpini, ramuri, mai rar pe frunze sau pe fructe şi au rol de apărare împotriva animalelor. Spinoza, Baruch (latinizat Benedict) (1632-1677), filozof 7~'" > : - B. Spinoza materialist olandez. A fost exclus din comunitatea evreilor pentru atitudinea sa critică faţă de religia iudaică. Filozofia lui S. a fost expresia ideologiei burgheziei progresiste olandeze; influenţată de materialismul lui G. Bruno, F. Bacon, Th. Hobbes şi de raţionalismul Iui Descar-tes, ea a oglindit avîntul ştiinţelor naturii (mecanica, fizica, matematica) în sec. al XVII-lea şi a contribuit, la rîndul ei. Ia fundamentarea filozofică materialistă a acestora. Lucrarea principală a lui S. este „Etica demonstrată în mod geometric'* (terminată în 1675, publicată postum). După S., în univers nu există decît o singură substanţă, „absolut infinită", pe care el o numeşte „dumnezeu SPINTARISCOP 475 SPIRALĂ sau natură** şi care constituie „propria sa cauză** (causa sui). Substanţa are un număr infinit de atribute (însuşiri esenţiale), dintre care omul cunoaşte numai două: întinderea şi gîndi-rea. Lucrurile. singulare, printre care şi oamenii, sînt moduri, adică manifestări ale substanţei. Deşi S. a numit substanţa „dumnezeu**, el a răsturnat concepţia tradiţională religioasă despre un dumnezeu personal, exterior naturii, creator şi diriguitor al ei, prin faptul că l-a identificat pe acesta cu natura, şi a golit noţiunea de dumnezeu de orice conţinut antropo-morfic. S. a combătut categoric f i n a 1 i s m u 1 şi a apărat determinismul. Materialismul lui S* a fost însă, în ansamblu, metafizic; el nu a conceput mişcarea ca un atribut al substanţei şi de aceea nu a putut explica trecerea de la substanţa unică şi imuabilă la multiplicitatea infinită a modurilor aflate în mişcare. în teoria cunoaşterii, S. a continuat raţionalismul lui Descartes, con-siderînd cunoaşterea raţională ca fiind independentă de cea senzorială şi ca singura adecvată, încununarea sistemului lui S. o constituie etica sa, centrată pe noţiunea de libertate. Potrivit teoriei Iui S., care cuprinde preţioase elemente dialectice, libertatea constă în înţelegerea necesităţii. înţele-gînd cu ajutorul raţiunii înlănţuirea necesară a lucrurilor, omul îşi măreşte puterea atît asupra naturii exterioare, cît şi asupra propriilor sale afecte, de a căror dominaţie se eliberează. După S.» suprema fericire hărăzită omului este rezultatul ridicării lui pe cea mai înaltă treaptă a libertăţii (a înţelegerii), care îi dă sentimentul comuniunii cu natura şi cu eternitatea, denumit de el „iubirea intelectuală a lui dumnezeu*' (amor Dei intellec-tualis). S. a aderat la teoria contractului social, ur-mîndu-1 pe Hobbes, dar s-a pronunţat, spre deosebire de acesta, pentru o formă democratică de guvernare. în „Tratatul teologic-politic** (1670), el a delimitat categoric^ religia de filozofie şi de ştiinţă, afirmînd că religia nu conţine nici un fel de adevăruri teoretice, avînd drept scop numai edificarea morală a acelora care nu sînt în stare să se conducă după raţiune. Materialismul şi ateismul lui Spinoza au influenţat pe iluminiştii şi ma-terialiştii francezi din secolul al XVIII-lea, pe Lessing şi pe Goethe. spintariscop (gr. spinther „scînteie** şi skopein „a privi**; FIZICĂ), aparat pentru înregistrarea particulelor a sau a altor particule grele (ex. fragmente de fisiune) prin observarea vizuală (cu ajutorul unei lupe) a scînteierilor produse de particulele care lovesc un ecran fluorescent. A Spin„ri,c.p rost inventat de W. Crookes. Folosind s., E. Rutherford a observat pentru prima oară împrăştierea particulelor a la trecerea lor prin substanţe. spinterometru (ELT.), ecla-tor folosit pentru măsurarea l.uAi .... I .. fărp-ln oa □№.-* r s* ^ f t .* ;• Spinterometru valorilor maxime ale tensiunilor electrice înalte. spion (TEHN.), lamă de oţel cu o grosime bine determinată (de obicei sub 1 mm) şi înscrisă pe ea, folosită la determinarea şi la verificarea jocului sau a distanţei dintre suprafeţele a două piese asamblate (ex. s. pentru verificarea distanţei dintre electrozii unei bujii de la motoarele cu combustie internă). spionaj (DR.), infracţiune care constă în fapta unui cetăţean străin de a transmite un secret de stat unei puteri sau unei organizaţii străine ori agenţilor acestora sau de a procura ori deţine, fără drept, documente sau informaţii privind un secret de stat în vederea transmiterii lor unei puteri sau unei organizaţii străine ori agenţilor acestora. în România, documentele şi datele care constituie secrete de stat sînt stabilite prin act normativ. V. şi trădare de patrie. spirâi (NAV.), capac sau acoperiş al unei deschideri făcute în puntea unei nave, pentru a permite luminarea şi aerisirea unui culoar sau a unei încăperi de sub punte. Se construieşte din lemn sau din metal şi este prevăzut cu geamuri de sticla groasă, protejate prin grilaje metalice. spirală (MAT.), denumire dată unor curbe plane deschise, care, în general, se înfăşoară în jurul unui punct. Proprietăţile S. îşi găsesc aplicaţii importante în rezolvarea multor probleme practice (proiectarea cuţitelor pentru freze, studierea difracţiei). — Spirala lui Arhi-mede, curbă descrisă de un punct care se mişcă uniform pe o dreaptă care, la rîndul său, se roteşte uniform în jurul unuia dintre punctele sale, de pildă O. Luînd pe O ca pol, în coordonate polare, s. lui A. are ecuaţia r = 09, a — const. — S. logaritmică, curbă care intersectează toate razele sale vectoare sub un unghi constant. în coordonate polare, sA. are ecuaţia r = Aea(p, A, a ~ = const. SPIRANT  474 SPIRT spirântă (LINGV.) v. con-strictivă. spirea (Spiraea vanhouttei), arbust din familia rozaceelor, înalt pînă la 2 metri, cu ramurile arcuite şi flori albe, dispuse în inflorescenţe globuloase pe toată lungimea ramurilor, în ţara noastră se cultivă frec-vent ca arbust Spîre, ornamental. spirifer (PALEONT.), gen de braniopod articulat, caracterizat prin valva ventrală cu o aree foarte Iată, iar cea dorsală cu o aree mică. Linfa cardinală este lungă şi dreaptă. S. este cunoscut din silurian pînă în permian. în Republica Socialistă România a fost găsit în nordul Dobrogii (Munţii Mă-cinului). spiril (MICROBIOL.), denumire generală pentru bacteriile în formă spiralată, lungi şi groase, mobile (ciliate). Conţin incluzii de volutină (ex. Spi~ rillum volutans) sau de sulf (ex. Thiospira ivinogradsfţii). Sînt saprofite (Spirillum), au-totrofe stricte (Thiospira, Thio-spirillum) sau autotrofe facultative (Rhodospirillum). Trăiesc în apă şi mîl. spirit1 (F1L0Z.), factor ideal al existenţei; conştiinţă, inteligenţă, gîndire, raţiune. în concepţiile religioase, c, desemnează o entitate supranaturală, divinitatea. Materialismul dialectic priveşte s. ca o funcţie a materiei superior organizate, ca pe un produs al practicii social-istorice, conside-rîndu-1 factor secund, derivat în raport cu materia. V. şi psihic; suflet. spirit2 (LINGV.), semn folosit în scrierea greacă, fie deasupra unei litere, fie sus în dreapta sau în stînga ei, pentru a arăta cum se pronunţă sunetul respectiv din punctul de vedere al aspiraţiei. Există două feluri de spirite: a) spirit aspru (*)» care arată că vocala iniţială şi r iniţial din cuvintele greceşti sînt precedate de o aspiraţie. 0 dată cu dispariţia aspiraţiei, spiritul aspru şi-a pierdut valoarea fonetică; b) spirit lin (’), care arată că vocala iniţială din cuvintele greceşti nu este precedată de o aspiraţie. spiritism, concepţie mistică potrivit căreia spiritele morţilor ar supravieţui, menţinîndu-şi o existenţă materială extrem de fină, iar cei vii ar putea să comunice cu ele prin diverse procedee oculte (ex. prin acţiunea unui „medium**); practica bazată pe această concepţie. spiritualism, denumire generică a oricărei concepţii filozofice, teologice, psihologice, sociologice sau axiologice idea-list-obiective caracterizate prin monismul spiritualist, după care spiritul constituie esenţa realităţii, absolutul. în doctrinele lui Leibniz şi Hegel, spiritul este considerat ca purtătorul raţionalităţii existenţei şi caracterizat dialectic prin autodezvoltare şi autoconştientizare. în epoca imperialismului, s. capătă nuanţe iraţionaliste şi voluntariste (Nietzsche, Berg-son, existenţialismul, personalismul, filozofia vieţii etc.). Denumirea des. vizează în special o serie de curente idealiste din sec. XIX—XX, precum: 8. francez din perioada Restauraţiei (P. Mâine de Biran, P.P. Royer-Collard), neospiri-tualismul determinist (A. Fou-illee, J.M. Guyau), neospiritua-lismul indeterminist(F. Ravais-son, J. Lachelier, E. Boutroux), neovitalismul (H. Driesch), realismul critic german, neo-hegelianismul şi diferite variante ale filozofiei catolice, printre care neotomismul, „ac-tivismul** (M. Blondei), „monismul evoluţionist** sau „fenomenologia naturii** (Teilhard de Chardin) ş.a. spirochet (MICROBIOL., PARAZIT.), microorganism în formă de filament subţire, spiralat, mobil; nu formează spori. Unele s. (genurile Spirochaeta şi Saprospira) sînt saprofite şi trăiesc în apă şi în intestinul animalelor cu sînge rece; altele sînt patogene pentru om şi animale cu sînge cald (ex. leptospira; Treponema pallidum, agentul patogen al sifilisului; Borrelia recurentis» agentul febrei recurente). spirochetoză 1. (MED.) Boală infecţioasă provocată de spirocheţi (ex. sifilisul, febra recurentă, s. ictero-hcmoragică). 2. (MED. VET.) Sbirochetoza păsărilor, boală infecţioasă a păsărilor domestice, frecvent întîlnită la gîşte şi găini, provocată de spirocheţi. Se transmite prin intermediul căpuşelor din genul Argas (specia Argas persicus) şi se manifestă ca o boală generală febrilă cu evoluţie acută. Se combate prin dezinsectizarea păsărilor şi a coteţelor. spirocid (FARM.) v. antilu-etic. Spiroiu, Alexandru (1857— 1889), medic român. A făcut studii farmacologice asupra me-dicaţiei antipiretice în febra tifoidă cu doze mari de chinină (1882). El este unul dintre întemeietorii vechii „Societăţi a studenţilor în medicină**. S. a publicat studiul „Superioritatea vieţii sociale asupra vieţii individuale** (1879). spirometrie (lat. spirarc „a respira** şi gr.,metron „măsură**; FIZIOL.), metodă de explorare a capacităţii pulmonare, adică a aerului expirat şi inspirat. Se efectuează cu ajutorul unui aparat numit spirometru. spirt (CHIM.), denumire comercială utilizată curent pentru alcoolul etilic. — S. cozi, fracţiune finală rezultată la rafinarea prin distilare fracţio-nată a alcoolului etilic brut. Este un produs lichid, incolor, cu miros specific, compus din alcooli superiori, în special amilici. Se întrebuinţează la prepararea lacurilor şi ca solvent pentru răşini şi ceruri. Se mai numeşte ulei de fuzel. — 5. frunţi, fracţiune obţinută la rafinarea alcoolului etilic brut, care distilează înaintea alcoolului. Conţine aldehidă acetică, propionică, alcool etilic etc. Se foloseşte la fabricarea oţetului şi a spirtului sanitar. — S. denaturat, alcool etilic căruia i s-au adăugat cantităţi mici de baze piridice, ulei de acetonă, alcool metilic şi coloranţi, pen- SPITAL 475 SPLIT tru a-1 face impropriu folosirii in scopuri alimentare. Se întrebuinţează drept combustibil menaier şi ca solvent. Sin. alcool denaturai. spital (MED.), unitate cura-tivo-profilactică care asigură populaţiei asistenţa medicală. Există s. de medicină generală, de specialitate etc. S. sînt organizato teritorial, asistenţa medicală acordîndu-sc populaţiei dintr-un anumit raion, oraş, regiune. S. profilate pe anumite specialităţi (endocrinologie, neurochirurgie, chirurgie cardiacă, dermatologie, oncologic) internează însă bolnavi din toQtc regiunile ţării. Numărul paturilor de s. a crescut de la 83 234 în 1955 la 114 338 în 1965. Spitteler /şpf/р/рг/, Cari (1845—1924), poet şi nuvelist elveţian de limbă germană, influenţat de Schopcnhaucr şi în special de Nictzsche. In epopeile eroice ..Prometeu şi Epimctcu“ (1881, prelucrată în „Prometeu Martirul**, 1924, şi „Primăvară olimpică**, 1900—1906), ca şi în volumele de poezii „Fluturii** (1889) şi „Cîntccele clopotelor*' (1906), de puternică inspiraţie neoromantică, S. tinde să înlocuiască valorile umaniste burgheze prin valori etice antice şi mitice, modernizate într-o viziune me-i tafizică. A mai scris nuvele cu tematică erotică („Imago", і 1906) sau cu tematică socială ‘ antiburgheză („Conrad lo-: cotenentur, 1898). Premiul і NobeJ (1919). Spitzbcrgen fspifbergyn], ji arhipelag norvegian situat în ;i Oceanul îngheţat de Nord, î: la 600 km nord de coasta sepii tentrională a Peninsulei Scan-Ş dinave, cuprinzind cea mai ? mare parte a Svalbardu-;i lui. Suprafaţa: circa 62 000 km*. Populaţia: circa 4 000 loc. Centrul administrativ: Longy-earbyen. Relief de platou, acoperit de gheaţă, fragmentat în nord-vest de fiorduri adînci; numeroase gheizere. Altitudinea maximă: 1 712 m (vîrful Newton). Climă maritimă arctică, cu precipitaţii reduse (zăpezi) şi cu vînturi puternice, rormaţii vegetale de tip deşertic arctic şi de tundră. Faună terestră arctică, 90 de specii de păsări (dintre care 30 de pasaj). In S. sînt mari rezerve de cărbuni superiori (circa 5 miliarde t), exploataţi în insula Spitzbergen de Vest, zăcăminte de minereu de fier cupru, zinc, azbest etc. Se practică pescuitul şi vînătoarea. Arhipelagul S. a fost descoperit în sec. al XlI-lea de către vikingi şi redescoperit de W. Barents în 1596. Spitzer /şpi/pr/, Leo (1887 — 1960), lingvist austriac, refugiat din cauza regimului hitle-rist în Turcia şi apoi în S.U.A. Specialist în romanistică, a fost rofesor Ia universităţile din onn, Marburg, Koln, Istan-bul şi Baltimore (Johns Hop-kins University). Creator al stilisticii literare pe baze lingvistice, a căutat să introducă punctul de vedere stilistic şi în cercetările etimologice. Op. pr.: „Limba italiană de conversaţie" (1922), „Studii stilistice" (2 voi., 1928), „Studii stilistice şi literare romanice" (2 voi., 1931), „Lingvistica şi istoria literară. Studii de stilistică" (1948), „Studii de semantică istorică" (1948). în domeniul limbii române, S. a scris mai multe articole privind probleme de gramatică, stilistică şi etimologii de cuvintt şi expresii. Spitzweg [şpUvec], Cari (1808—1885), pictor şi grafician german, reprezentant al romantismului tîrziu. în picturile sale, majoritatea de mici dimensiuni şi viu colorate, a prezentat figuri tipice de mic-burghezi şi aspecte idilice din viaţa cotidiană a oraşului, scăldate într-o atmosferă senti-mental-ironicâ („Poetul sărac", „In mansardă" ş.a.). spiţă 1,(DR.) Persoanele care descind dintr-un autor comun şi care dobîndesc împreună, într-o succesiune, partea care ar fi revenit autorului lor comun dacă acesta ar fi fost în viaţă. Sin. tulpina. 2. (BIOL.) Unitate biologică formată din lanţuri de specii care au derivat una din alta în decursul istoriei lor. Termenul de s. a fost introdus în biologie de savantul român Emil Racoviţă. spînz (Helleborus purpuras-cens)t plantă perenă din familia ranunculaceelor, caracteri- Spînz zată prin rizom gros, tulpini erecte cu frunze palmat-scctate şi flori purpurii. Creşte prin păduri şi prin regiunile deluroase şi muntoase. S. este o plantă otrăvitoare; rizomul de s. conţine alcaloizii helcbo-rină şi korelborină, care sînt utilizaţi în cardiologie. splanhnici, neroi ^ (ANAT.), ramuri ale nervului simpatic care inervează organele abdominale. splanhnologie (gr. splangh-non „viscere" şi logos „cuvînt, studiu"; ANAT.), parte a anatomiei care se ocupă cu studiul organelor interne (stomac, intestine, ficat etc.). splanhnoptoză (MED.) v. visceroptozn. splină (ANAT.), organ limfatic situat în partea superioară a cavităţii abdominale, în stîn-ga. S. este alcătuită din pulpa roşie, formată din sînge şi ţesut rcticular, şi din pulpa albă, formată din ţesut limfatic. Principalele funcţiuni pe care s. le îndeplineşte în organism sînt: distrugerea globulelor roşii, producerea de limfocite, controlul umoral al hematopoe-zei, apărarea organismului împotriva unor infecţii prin fabricare de anticorpi, depozitarea sîngelui (este un rezervor de sînge). în viaţa embrionară, s. participă Ia fabricarea globulelor roşii. Creşterea patologică a splinei se numeşte spleno-megalie, care apare în cursul unor boli ale sîngelui, în tuberculoză, sifilis, paludism, ciroză hepatică etc. split (CONSTR.), piatră spartă cu granulaţia cuprinsă între 3 şi 40 mm. Se întrebuinţează ca agregat pentru betoane de ciment (sau cu lianţi bituminoşi).' Split, oraş in R.S.F. Iugoslavia, sitjat în Croaţia, port SPOHR 476 SPOR la Marea Adriatică. 109 000 loc. (1964). Are şantiere navale, fabrici de materiale de construcţie, chimice, alimentare, textile. Centru turistic şi staţiune balneară. Institut de cercetări biologice oceanografice. Monumente arhitectonice (Palatul lui Djocleţian). Spohr fşţor], Ludwig (1784 — 1859), violonist şi compozitor german. A făcut o strălucită carieră internaţională ca solist, stilul său interpretativ avînd o mare influenţă asupra contemporanilor. A compus opere, lucrări simfonice şi de cameră, concerte pentru vioară, cu o valoare îndeosebi didactică. Este şi autorul unei metode de vioară. spondeu 1. (în versificaţia greco-latină) Picior metric alcătuit din două silabe lungi. Hexametrul în care al cincilea picior este un s. se numeşte spondeic. S. poate înlocui dactilii şi în primul emistih al unui pentametru. 2. Vas\ pentru libaţii. 3. Arie ^ muzicală lentă, executată la 'flaut în timpul libaţiilor. spondil (PALEONT,), gen de lamelibranhiat din ordinul D/s-sodonta. Cochilia, formată din două valve inegale, are ure-chiuşe, iar pe suprafaţa ei se disting coaste radiare, ţepi sau lamele. S. a apărut din permian şi se întîlneşte şi astăzi. In Republica Socialistă România se găseşte în miocenul din bazinul Transilvaniei, de la Bahna, de Ia Buituri, Iablaniţa etc. spondiloză (gr. spondilos „vertebră*4; MED.), boală localizată la coloana vertebrală în totalitate sau Ia unele segmente ale ei (s. cervicală, dorsală, lombară). Se manifestă prin dureri şi limitarea mobilităţii coloanei vertebrale. spongieri (lat. spongia „burete**; ZOOL.), încrengătură de nevertebrate marine, rar dulci-cole, fixate de substrat, cu formă variată, uneori întinse pe substratul pe care se fixează, alteori înălţate ca nişte arbuşti. Pereţii corpului, alcătuiţi din ectoderm şi endoderm, între care se află o pătură mezen-chimatoasă, sînt străbătuţi de numeroşi pori inhalanţi, pe unde intră apa cu alimentele în cavitatea gastrală; apa iese printr-un orificiu unic. mai mare, numit oscul. S. au un schelet constituit din numeroase spicule şi bastonaşe sili-cioase sau calcaroase ori din fibre de spongină. spongios (despre un material), care conţine în masa Iui goluri, avînd uneori însuşirea de a suge lichidele. spontan şi conştient, categorii ale materialismului istoric care exprimă raportul dintre legitatea istorică obiectivă şi activitatea social-istorică a oamenilor pe diferite trepte de dezvoltare a societăţii. Activitatea spontană este aceea care urmăreşte doar scopuri imediate, fără să întrevadă consecinţele sociale mai îndepărtate ale acţiunilor, ea implicînd un grad de conştiinţă limitat. în condiţiile existenţei proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, procesul de producţie pe care-1 îndeplineşte fiecare om în parte este o activitate conştientă sub raportul conştiinţei individuale, dar pentru societate în ansamblu producţia este un proces nedirijat, inconştient, spontan. Producţia materială capătă un caracter conştient atunci cînd societatea înfăptuieşte în mod planificat conducerea producţiei şi a repartiţiei produselor, cînd nu numai individul izolat, ci şi societatea în ansamblu subordonează activitatea de producţie unui scop bine determinat. Activitatea socială conştientă (sub raportul conştiinţei sociale) corespunde nu numai scopurilor individuale ale participanţilor Ia ea, ci şi scopurilor generale ale tuturor membrilor unei clase sau ale societăţii respective. Aceştia, cu-noscînd legitatea istorică şi dîndu-şi seama de consecinţele sociale ale acţiunilor lor, de caracterul relaţiilor sociale în care intră cu membrii clasei lor şi cu cei ai celorlalte grupuri sociale, se conduc nu numai după scopurile personale, ci şi după scopurile clasei respective sau ale întregii societăţi. în societatea capitalistă, grevele economice au un caracter spontan atîta vreme cît nu sînt subordonate unor scopuri politice generale, păstrînd un caracter răzleţ şi limitat. în schimb, greva politică constituie o acţiune conştientă şi revoluţionară. Unirea socialismului ştiinţific cu mişcarea muncitorească,din care s-au născut partidele comuniste şi muncitoreşti, reprezintă ridicarea mişcării spontane a clasei muncitoare pe treapta superioară a mişcării conştiente, de sine stătătoare şi revoluţionare. Caracterul conştient se realizează pe deplin numai prin revoluţia şi construcţia socialistă, pe baza instaurării relaţiilor de producţie socialiste, care presupun cu necesitate activitatea conştientă şi organizată, întemeiată pe cunoaşterea legilor obiective ale progresului social. V. şi economism. Spontini, Gaspare (1774 — 1851), compozitor italian. A studiat la Conservatorul din Neapole. între 1803 şi 1820 a trăit şi a activat Ia Paris, iar între 1820 şi 1842 Ia Berlin, pentru ca în 1848 să se reîntoarcă în ţară. A scris opere cu caracter dramatic („Fernand Cortez**, 1809; „Vestala**, 1807 etc.), care fac legătura între stilul gluckian şi cel romantic. spor1!. (STATIST.) Spor absolut, diferenţă reprezentînd creşterea în mărimi absolute a unei caracteristici numerice a unui fenomen între două momente sau perioade (ex. s.a. al producţiei de oţel din România din perioada 1959—1965 a fost de 2 005 mii t). — S. mediu. indicator care arată cu cît a crescut în medie o mărime (valoare) caracteristică a unui fenomen în cadrul unui anumit interval de timp pe perioade uniform eşalonate (ex. s.m. anual al producţiei de oţel în perioada 1959—1965 a fost de 334,2 mii t, calculat prin împărţirea sporului absolut din întreaga perioadă la numărul de ani din perioada respectivă, fără anul de bază). 2. (EC.) Sporuri de salariu, sume de bani plătite salariaţilor, peste salariul tarifar, pentru condiţii deosebite de muncă» pentru îndeplinirea unor sarcini suplimentare, pentru conducerea unei echipe, brigăzi etc., pentru vechime în muncă sau pentru anumite cazuri speciale. S. de s. se acordă sub forma unei sume absolute sau SPOR 477 SPORT sub forma unui procent raportat la salariul tarifar sau total. spor2 (gr. spora „sămînţă**; BIOL.) 1. Germen microscopic al organismelor vegetale, care serveşte la înmulţire (cu excepţia s. bacterian), răspîndire şi, în multe cazuri (ex. la bacterii), pentru supravieţuire în condiţii nefavorabile. După originea lor, deosebim s. formaţi pe cale sexuată (asco- şi bazidiosporii asco- şi bazidiomicetelor şi ai lichenilor etc.) şi pe cale asexuată (s. bacteriilor, sporangio-sporii unor ciuperci etc.). După modul de formare, deosebim s. formaţi prin unirea gârneţilor sau gametangiilor (zigosporii şi oosporii algelor şi ciupercilor), prin transformarea unor celule ale corpului vegetativ (clami-dosporii şi oidiile unor ciuperci etc.), pe cale endogenă, în interiorul celulei (la bacterii) sau în sporangii, asce etc. (spo-rangiosporii ciupercilor Mucor, ascosporii ascomicetelor etc.), şi pe cale exogenă, pe suprafaţa organelor speciale: bazidii, co-nidiofori etc. (bazidiosporii şi conidiile Ia multe ciuperci etc.). Forma s. pcate fi sferică, ovală, cilindrică etc. Celula bacteriilor sporulate formează un singur s.; alte organisme formează de Ia zeci pînă Ia' trilioane de s. 2. Germen microscopic al proto-zoarelor sporozoare, care serveşte pentru răspîndire şi supravieţuire în condiţii nefavorabile. Se formează pe cale sexuată. Sporade, arhipelag grecesc în Marea Egee, format din două grupe de insule: Spora-de/e de Nord, diseminate de-a lungul ţărmului grec, cuprind 77 de insule. Suprafaţa totală: circa 540 km2. Populaţia: circa 15 000 loc. (majoritatea insulelor sînt nelocuite). Sporadele de Sud, situate de-a lungul litoralului turc. Suprafaţa totală: circa 3 500 km2. (Cea mai mare dintre ele, Rodos). Populaţia: circa 180 000 Ioc. Arhipelagul are o climă mediteraneană. Vegetaţie de tip maquis. Populaţia S. practică cultura cerealelor, a viţei de vie, a măslinilor, a tutunului, a citricelor etc.; creşterea animalelor şi pescuitul bureţilor. sporângi (gr. spora „sămîn-ţă“ şi angos „vas“; BOT.), organe în formă de sac, în care iau naştere sporii, caracteristice ciupercilor din clasa ficomicetelor. S. se pot forma direct pe mice-Iiu sau pe suporturi speciale, numite sporangiofori. sporocist (gr. spora „sămîn-ţă“ şi kystis „vezică, sac**; ZOOL.), chist în care se găsesc spori (ex. la sporozoare) sau un mare număr de celule germinative (ex. Ia stadiul larvar al gălbezei anterior celui de r e d i e). sporofit (gr. spora „sămînţă** şi phyton „plantă**; BOT.), fază din ciclul evolutiv al plantelor formată din celule diploide şi care produce spori pentru înmulţire. S. reprezintă generaţia asexuată. sporozoare (gr. spora „să-mînţă“ şi zoarion „animal mic“; ZOOL.), clasă de protozoare caracterizate prin prezenţa stadiului de spor în ciclul lor de dezvoltare şi printr-o structură simplificată, ca urmare a modului de viaţă parazitar intra-celular. Produc boli grave la om şi la animale (ex. Coccidium, agentul patogen al coccidiozelor animalelor domestice; Nosema, al pebrinei; Plasmodium, al malariei). sport, complex de exerciţii fizice şi de jocuri sportive, practicate în mod metodic, cu scopul formării şi perfecţionării unor deprinderi de mişcare şi unor calităţi motrice specifice, precum şi a unor calităţi morale (curaj, disciplină etc.) în concordanţă cu conţinutul fiecărei ramuri de sport. Practicarea s. contribuie la mărirea capacităţii de muncă şi la adaptarea organismului la eforturi. S. se desfăşoară sub formă de concursuri şi sisteme competiţionale, care creează posibilitatea participării la competiţii superioare şi acordă titluri de campioni. Complexitatea cerinţelor pregătirii sportivilor şi totodată necesitatea orientării activităţii sportive pe baze ştiinţifice au dus la crearea unor discipline specializate, ca: fiziologia sportului, igiena sportului, biomecanica, psihologia sportului, teoria antrenamentului sportiv etc. în vederea stimulării continue a pregătirii sportivilor şi a obţinerii unor rezultate tehnice superioare, s-a introdus sistemul de clasificare a sportivilor, care ierarhizează valoarea acestora după criteriul vîrstei şi al performanţelor. Categoriile de clasificare a sportivilor din ţara noastră sînt: juniori mici, juniori mari, categoria a II l-a. a II-a, a l-a şi titlurile de maestru şi maestru emerit al sportului, începuturile activităţii sportive în România datează din anul 1776, cînd, pentru prima oară în şcoli, s-au introdus ca obiect de învăţămînt şi practicarea exerciţiilor fizice; in 1834 funcţiona la Bucureşti o şcoală de gimnastică, scrimă şi dans. Primului club sportiv din Bucureşti, ..Societatea de dare la semn**, creat în timpul domniei lui Al. I. Cuza (1859-1866), SPORT 478 SPUMĂ i-a urmat clubul românesc de sporturi nautice de la Timişoara, Societatea „Luntrişoarelor**, precum şi alte cluburi şi societăţi sportive din Cluj, Arad, Timişoara, Lugoj ş.a. în 1912 a fost înfiinţată Federaţia societăţilor sportive din România, iar în 1914 s-a constituit Comitetul olimpic român. între cele două războaie mondiale, sportul românesc şi-a înscris în palmares cele dintîi succese internaţionale: echipajele de bob au obţinut două titluri mondiale în 1934 şi 1936, la box două titluri de campioni europeni şi la hipism prima medalie olimpică de argint (1936). După Eliberare au fost create condiţii pentru dezvoltarea s. pe baze largi de masă şi pentru realizarea unei activităţi sportive cu un conţinut nou. A fost înfiinţată Uniunea pentru cultură fizică şi sport. A crescut an de an baza materială a culturii fizice şi a sportului, construindu-se numeroase baze sportive moderne de mare capacitate: la Bucureşti (Complexul sportiv „23 August**, cu un stadion care are o capacitate de 80 000 de locuri, Complexul sportiv „Flo-reasca**, avînd o sală de sport cu o capacitate de 2 400 de locuri şi un bazin acoperit, Poligonul „Tunari**, unul dintre cele mai mari şi mai moderne din lume, bazele nautice de la Snagov şi Herăstrău ş.a.), la Constanţa, Cluj, Iaşi, Timişoara, Bacău, Galaţi, Arad, Tîrgu-Mureş. Au fost amenajate staţiuni pentru sporturile de iarnă la Poiana-Braşov, Sinaia, Buşteni, Predeal, Azuga şi Borşa. în prezent, în ţara noastră sînt organizate campionate în peste 40 de ramuri sportive, activează peste 10 000 de asociaţii şi 34 ţde cluburi sportive, care antrenează într-o activitate sportivă variată peste 3 400 000 de bărbaţi şi femei, membri ai Uniunii de cultură fizică şi sport. în marile întreceri sportive internaţionale, sportivii noştri au obţinut în ultimii 20 de ani rezultate remarcabile: 35 de titluri de campioni mondiali, 22 de titluri de campioni europeni şi 140 de titluri de campioni balcanici, reuşind să ocupe multe locuri fruntaşe în ierarhia mişcării sportive europene şi mondiale: la handbal, volei, tenis de masă, caiac-canoe, popice, tir, lupte, gimnastică feminină, rugbi, hipism şi alte ramuri de sport. Participînd la jocurile olimpice de la Helsinki, Melbourne, Roma şi Tokio, reprezentanţii ţării noastre au obţinut 1 1 medalii de aur şi ocupă locuri fruntaşe în clasamentul naţiunilor participante. România întreţine relaţii cu organizaţii sportive din peste 60 de ţări şi face schimburi de informaţii şi publicaţii cu comitetele olimpice şi cu federaţiile din 110 ţări. „Sport", revistă ilustrată, editată de Uniunea de cultură fizică şi sport din Republica Socialistă România. Apare bilunar, la Bucureşti, din octombrie 1958. (între 1947 şi 1958 a apărut revista sportivă ilustrată „Stadion**). „Sportul popular", ziar, organ al Uniunii de cultură fizică şi sport din Republica Socialistă România. Apare din martie 1945, la Bucureşti. Din 1965, „Sportul popular" este cotidian. sporulâţie (ZOOL., BOT.) 1. Proces de formare a sporilor. 2. Mod de reproducere asexuată prin spori, caracteristic plantelor; printre animale nu se întîlneşte decît la sporozoare şi la flagelatul noctiluca. spot (FIZ.) l.Pată luminoasă de pe scara gradată a unui instrument de măsură, care este Spot (1) produsă de un fascicul reflectat pe o oglindă solidară cu echipajul mobil al instrumentului şi care serveşte la indicarea valorii mărimii măsurate. 2. Zonă luminoasă, de obicei punctuală, produsă pe ecranul unui tub catodic, în locul unde ajunge fasciculul de electroni emişi de catod. Spree [şpre:], rîu în sud-estul R.D. Germane (403 km). Izvorăşte din Munţii Sudeţi şi se varsă în lacul Havel (lingă Berlin). în cursul mijlociu şi inferior străbate regiuni cu relief acumulativ glaciar, care favorizează despletirea rîului în numeroase braţe şi formarea unor lacuri. Navigabil în amonte de vărsare pe 105 km. Springer [şpriTj?r]t ( Trustul -*.), monopol de presă din Republica Federală Germană. A fost înfiinţat în 1946, cu sediul la Hamburg. Springfield [spriî)fi:ld], oraş în S.U.A., centrul administrativ al statului Illinois. 174 500 loc. (1960). Este situat în centrul unui mare bazin huilifer. Industrie siderurgică şi alimentară. Aici. se află casa memorială şi mormîntul lui Abraham Lincoln. Springs [spriTjz], oraş în Republica Sud-Africană, situat în districtul aurifer Witwaters-rand, la est de Johannesburg. 135 000 loc. (1960). Important centru de extracţie a aurului şi a minereului de uraniu. Industrie constructoare de maşini, fabrică de diamante sintetice. sprinkler (TEHN.), element al unei instalaţii de stingere automată a incendiilor, care, în caz de incendiu, declanşează o stropire abundentă a spaţiului înconjurător. sprint (SPORT) 1, (în atletism) Denumire generală a probelor sportive desfăşurate pe distanţe scurte (pentru bărbaţi 60—400 m, pentru femei 60 — 300 m). Probele de s. se caracterizează prin viteză foarte mare (pe distanţă de 100 m cei mai buni alergători dezvoltă o viteză de aproape 40 km pe oră). 2. Accelerarea tempoului mişcărilor, mai ales la startul şi la sosirea în unele întreceri sportive (ciclism, probele de semifond şi fond din atletism, unele probe din nataţie). spronţuit v. olărit2. spumânţi (CHIM.), substanţe tensioactive, care, adăugate lichidelor, scad tensiunea lor superficială, uşurînd formarea spumei. spumă (CHIM.), sistem dispers gaz-lichid, în care gazul este dispersat sub formă de SPUMĂ DE MARE 479 STABILIZARE bule în mediul lichid. Pentru ca s. să devină stabilă se adaugă stabilizatori de s. (ex. gelatina). S. se foloseşte în flotaţie, la stingerea incendiilor etc. spumă de mare (PETROGR.) v. piatră ponce. spumogen (CHIM.), stabilizator de spumă utilizat în stin-gătoarele de incendiu; se fabrică prin hidroliza cheratinei din păr, coarne şi copite, în prezenţa varului şi a clorurii de calciu. spurcâci (Otis tetrax), pasăre de stepă migratoare, înrudită cu dropia, de mărimea unei Spurcaci găini, de culoare brună pe spate şi alburie pe pîntece. Fiind o pasăre rară, este ocrotită prin lege. spută (MED.) v. expecto-raţie (2). Sraţimir (Sracimir), Ivan, ţar al Vidinului (c. 1363 — 1396). A fost căsătorit cu fiica lui Nicolaie Alexandru, domn al Ţării Româneşti. Atacat de oştile lui Ludovic cel Mare, regele Ungariei, şi detronat în 1365, a fost reînscăunat în 1369 cu ajutorul lui Vladislav I (Vlaicu), domiud Ţării Româneşti, cumnatul său. A fost ajutat în 1391 de Mircea cel Bătrîn în lupta contra turcilor. După bătălia de la Nicopole (1396) Sraţimir a fost alungat din scaun de către turci. Sredna Gora, lanţ muntos în R.P. Bulgaria, situat în sudul Munţilor Balcani şi cuprins între depresiunea Kazanlîk şi depresiunea Mariţei. Este alcătuit din roci cristaline. Altitudinea maximă: 1 604 m (vîrful Bogdan). Păduri de foioase. Srinagar, oraş în nord-vestul Indiei, centrul-administrativ al statului Jammu-Kashmir, situat în valea Kashmirului. 289 900 loc. (1962). Industrie textilă (mătase, lînă). Sînt foarte dezvoltate meşteşugurile (covoare, şaluri de Kashmir, argintărie, obiecte sculptate în lemn). Oraşul este străbătut de numeroase canale. în apropiere se găsesc întinse parcuri din timpul marilor mogoli. Centru turistic. stabilit (CONSTR.), material termoizolator sub formă de plăci (panouri) din beton, constituit din talaş de răşinoase impregnat cu soluţie de clo-rură de calciu (ca agregat) şi ciment Portland sau metalurgic (ca liant). Plăcile de s. se folosesc la executarea izolaţiilor termice şi a pereţilor despărţitori. stabilitate 1. (FIZ., TEHN.) Proprietate a unui sistem fizico-chimic sau tehnic care se găseşte într-o anumită stare (eventual în stare de echilibru) sau în-tr-un anumit regim permanent, ca la apariţia unei perturbaţii să evolueze astfel încît mărimile lui de stare să aibă abateri mărginite (sau tinzînd către zero) faţă de valorile lor în regim permanent. Dacă sistemele sînt stabile numai la perturbaţii lente, se spune că prezintă s. statică, iar dacă sînt stabile şi la perturbaţii bruşte (şi relativ mari) se spune că prezintă s. dinamică. Un autovehicul are s. dacă la orice viteză permisă (dependentă de configuraţia şi de starea drumului) poate circula fără şer-puiri, derapare sau răsturnare; un avion prezintă s. dacă poate reveni spontan la starea iniţială de zbor după ce a fost scos din această stare de o perturbaţie de scurtă durată (ex. o rafală de vînt); un sistem energetic prezintă s. dacă el continuă să funcţioneze normal la modificări ale regimului de funcţionare (ex. la variaţii mai mult sau mai puţin însemnate, eventual bruşte, ale sarcinii) sau ale configuraţiei sale (ex. conectarea sau deconectarea unor centrale electrice ori ale unor părţi ale reţelei electrice de energie) etc. — (REZ. MAT.), S. elastică, proprietate a unui corp solid, care, fiind solicitat de o sarcină exterioară sub acţiunea căreia suferă deformaţii elastice, îşi menţine forma geometrică corespunzătoare stă- rii de echilibru elastic stabiL Dacă sarcina depăşeşte o anumită valoare-limită (numită sarcină critică), corpul trece din starea de echilibru stabil în stare de echilibru instabil şi orice perturbaţie produsă din exterior (sarcină suplimentară, sarcină dinamică etc.) provoacă pierderea formei de echilibru elastic al corpului. La barele drepte supuse la compresiune, părăsirea formei de echilibru elastic se numeşte flambaj. 2. (MAT.) Stabilitatea soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale, noţiune importantă în teoria ecuaţiilor diferenţiale. A fost elaborată în legătură cu studiul stabilităţii mişcării în mecanică. V. şi soluţie stabilă. stabilitate relativă (filoz.), noţiune a materialismului dialectic care reflectă însuşirea u-nui obiect sau proces de a-şi menţine un timp calitatea, de a fi identic cu sine ca unitate a contrariilor. Ea exprimă faptul că fluxul proceselor din univers, departe de a fi un torent haotic, amorf, prezintă o ordine determinată, legică. Legile fiind „forma generalităţii în natură** (F. Engels), „identicul în fenomene44 (V.I. Lenin), filozofia marxistă respinge atît denaturarea în spirit metafizic, după care legile ar fi invariabile, fixe, eterne, cît şi denaturarea opusă, în spirit relativist şi agnostic, care duce în ultimă analiză la dizolvarea conceptului de lege. S.r. a legilor, care face posibilă previziunea ştiinţifică, este exprimată pregnant de interacţiunea dintre legi şi condiţiile concrete în care acestea se manifestă. Stabili volt (ELT., TELEC.), tub electronic cu descărcare în gaze, utilizat ca stabilizator de tensiune. stabilizare 1. (CHIM.) Operaţie prin care se asigură în timp proprietăţi constante (chimice, fizice sau mecanice) unui produs chimic în condiţii de depozitare, transport sau exploatare (ex. s. gazolinei, prin îndepărtarea produselor prea uşor volatile, pentru a preveni creşterea excesivă a presiunii vaporilor la variaţii climatice de temperatură; s. benzinelor STABILIZARE BĂNEASCĂ 480 STADIAL de cracare, prin adăugarea unor substanţe care inhibă procesele de polimerizare, respectiv de formare a răşinilor, gumelor; s. materialelor plastice, prin adăugarea unor substanţe care împiedică descompunerea lor în timp la ridicări moderate de temperatură sau în prezenţa luminii; s. explozibililor, prin adăugarea unor substanţe care previn explozia spontană etc.). V. şi stabilizatori. 2. (IND. TEXT.) Stabilizarea dimensiunilor, tratament termic sau termohidric la care sînt supuse produsele textile în vederea micşorării tensiunilor interne pentru ca acestea să nu sufere contracţii sau alte deformaţii după spălări şi alte operaţii care intervin în tehnologia finisării (albirea, vopsirea etc.) sau în exploatare (curăţirea îmbrăcăminţii, netezirea cu fierul încălzit etc.). V. şi decan-t ar e; s an f o r i z a r e. stabilizare bănească, ansamblu de ' măsuri luate de către stat şi efectele acestora privind asigurarea stabilităţii cursului valutei naţionale. S.b. se impune, de regulă, după ce în prealabil a existat i n f1 a-ţ i e sau tendinţe inflaţioniste şi presupune încetarea emisiunii de sume băneşti excedentare şi eliminarea surplusului de bani de hîrtie aflat în circulaţie. în funcţie de situaţia economică a ţării, de gradul de depreciere a banilor etc., G.b. se poate face prin revalorizarea banilor şi deflaţie, devaloriza-r e etc. stabilizarea relativă a capitalismului, denumire dată perioadei de dezvoltare a ţărilor capitaliste între anii 1923 şi 1929, caracterizată prin consolidarea economică şi politică temporară şi parţială a capitalismului. Avînd loc pe fondul crizei generale a capitalismului, această stabilizare nu a putut fi durabilă şi totală, ci a reprezentat o s.r., care nu numai că nu a înlăturat contradicţiile capitalismului, dar a contribuit la agravarea lor. Izbucnirea în 1929 a crizei economice mondiale de supraproducţie a pus capăt s.r.a.c. stabilizator 1. (AV.) Partea fixă a ampenajului orizontal al unui avion. 2. (NAV.) Instalaţie destinată reducerii amplitudinii oscilaţiilor de ruliu ale unei nave. Pentru stabilizarea navei se folosesc: tancuri laterale cu apă (cisterne antiruliu), legate printr-o conductă a cărei secţiune poate fi reglată astfel încît oscilaţiile apei în tancuri să aibă un efect de stabilizare a navei; giroscoape mari în rotaţie (s. giroscopice), coman- stabulâţie (lat. slabulum ,,grajd* ; ZOOTEHN,), menţinerea animalelor în adăposturi. Poate fi temporară, în special în perioada de iarnă sau cind condiţiile nu permit scoaterea la păşune, sau permanentă, în cazul creşterii animalelor în unităţi de tip industrial. staccâto (MUZ.), termen italian indicînd o executare sacadată a sunetelor, care se separă L.van Beethoven. Simf. Nr.3. pp sempre e sftscc. Staccato date de un giroscop-pilot şi care provoacă apariţia unor cupluri de forţe ce se opun mişcării de ruliu a navei; aripi fixate lateral pe corpul navei etc. 3. (ELT.) Aparat sau dispozitiv electric destinat să menţină practic constante tensiunea la borne sau curentul unui receptor, în condiţii în care tensiunea sursei de alimentare sau parametrii receptorului variază în anumite limite. După mărimea stabilizată pot fi: s. de tensiune şi s. de curent. Cele mai frecvent utilizate sînt: s. cu descărcare în gaze, bazate pe descărcarea electrică în gaze rarefiate; s. electronice, bazate pe caracteristica nelineară a tuburilor electronice sau a tranzistoarelor; s. electromagnetice, bazate pe caracteristica nelineară a miezurilor feromagne-' tice; s. cu rezistenţe nelineare, bazate pe caracteristica nelineară a termistoarelor, varistoarelor şi diodelor semiconductoare etc. stabilizatori (CHIM.), substanţe care se adaugă unor produse chimice pentru a le stabiliza. Ex. polifenoli (folosiţi pentru stabilizarea benzinelor de cracare), săpunuri de plumb, cobalt etc. (folosite pentru stabilizarea materialelor plastice), amine (folosite pentru stabilizarea explozibililor) etc. prin pauze. Contrarul său este legato. Se notează printr-un punct pus deasupra sau dedesubtul notelor (v. spiccato). S. mai pronunţat se numeşte "staccatissimo. Stache [ştâhe], Guido (1833 — 1921), geolog austriac.  fost director al Institutului geologic din Viena. A efectuat cercetări geologice în partea de nord-vest a Transilvaniei, publicînd. împreună cu Fr. Hauer, în 1863, prima lucrare de sinteză asupra geologiei Transilvaniei. Stabilizator de tensiune stadial (GEOL.), interval de scurtă durată în timpul unei glaciaţii, cînd, datorită unei scăderi mai accentuate a temperaturii medii anuale, s-a manifestat o extindere maximă a gheţarilor. în timpul fiecărei glaciaţii din pleistocen a fost posibilă separarea unei alternanţe a s. cu i n.t e r s t a d i a-I e 1 e. STADIE 48! STAHl r ? . I ?/*“*> -■ *. v -*‘■* ■* • t% v? Stadionul „23 Augu»t~ din Bacău stadie (TOPOGR.), miră folosită In măsurarea indirectă a distanţelor in lucrările topografice expeditive. stadii de dezvoltare (BIOL.), etape parcurse de plantele anuale cultivate in dezvoltarea lor. Fiecare s. de d .se caracterizează prin influenţa necesară şi preponderentă a unui factor de mediu care condiţionează dezvoltarea plantei. In stadiul de iarovizare, influenţa principală este a temperaturii, iar în stadiul de lumină rolul cel mai important îl are durata de iluminare a plantei. stndimetric, unghi ^, unghiul diedru format în luneta topografică de centrul ocularului şi firele stadimetrice, a cărui valoare constantă permite măsurarea distanţelor pe cale optică. stndimctrie (TOPOGR.), ansamblu de lucrări topografice pentru întocmirea planurilor şi hărţiloi, în care distanţele pe teren se determină pe cale optică, folosindu-se tahimetrul şi stadia verticală. Se numeşte şi tahimetrie. stadion (URB.), teren amenajat pentru competiţii sportive, înconjurat de tribune pentru sj>ectatori. In Grecia antică, stadionul era destinat curselor atletice de viteză, fiind prevăzut cu o justă longitudinală lungă de 600 de picioare (stadionul din Oii mjua avea 192,27 m). Stadioanele moderne sînt dotate cu o pistă elipsoidală lungă de 500 m şi un teren central amenajat pentru diferite probe atletice (sărituri, aruncări), pentru jocuri sportive (fotbal, rugbi) şi pentru demonstraţii sportive de masă. Stadionul ,,23 August” din Bucureşti a fost construit în anul 1953, şi are o capacitate de circa 80 000 de locuri. Stael /s/a://, Anne Louise Germaine de, cunoscută sub numele de Madame de Stael (1766 — 1817), scriitoare franceză, fiica lui Jacques Necker, ministru M.J. Stâcl sub Ludovic al XVI-lea. A nutrit convingeri republicane şi progresiste, pentru care Napoleon i-a interzis şederea la Paris. A călătorit în Italia, Germania (unde a cunoscut pe Coethe şi Schi I Ier), Rusia. Suedia şi Anglia. In principala ei lucrare, ..Despre literatură, considerată în raporturile sale cu instituţiile sociale” (1800), a arătat condiţionarea istorică şi naţională a literaturii, expri-mîndu-şi în spirit iluminist convingerea în progresul moral al omenirii. Prin „Despre Germania” (1813) a făcut cunoscute în Franţa romantismul şi clasicismul german. A scris şi două romane sentimentale, în parte autobiografice: „Delphinc” (1802) şi „Corinnc” (1807, trad. rom. 1846), care zugrăvesc pasiuni tumultuoase. Stnff, Leopold (1878-1957). poet polonez modern şi clasicizant. Format între neoromantici, S. a găsit drumuri noi şi personale de creaţie şi de îmbogăţire a expresiei artistice. Adept al unui cult păgin al frumuseţii şi vieţii, S. şi-a păstrat o seninătate olimpică in cele mai sumbre momente biografice. Poezia lui S., străbătută de optimism şi de încredere în om, riguros, dar fin cizelată (,,Visuri de putere”, 190! ; „Ramura în floare”, 1908; „Curcubeu de lacrimi şi de sînge”, 1918; „Drumuri peste cîmpuri”, 1919; „Vreme moartă”. 1946; „Răchita”. 1954). a avut o marc influenţă asupra literaturii poloneze contemporane. stafide (VJTICULT.), struguri uscaţi, fără seminţe, proveniţi de la soiurile kiş-miş, sultanină. corint şi pcrletta. Uscarea se realizează în cuptoare speciale sau direct la soare. In ţara noastră, unele soiuri producătoare de s. găsesc condiţii bune de creştere şi se află în curs de extindere în cultură. stafilococ (staphile „strugure” şi kokkos „bob”; Sta-phylococcus; MICROBIOL.), gen de bacterii sferice, izolate sau grupate în grămezi sau în ciorchini, nesporulate, ncci-bate, gram pozitive, patogene pentru om şi animale. Provoacă supuraţia rănilor, furunculi, abcese, intoxicaţii alimentare, stări septice, denumite stafilo-cocii. Stagiritul, nume dat lui A r i s t o t e 1 după oraşul său natal, Stagira, din Peninsula Calcidică, învecinată cu Macedonia. Stahi, Constantin D. (1844 — 1920), pictor şi gravor român. A studiat la Iaşi cu Panaitcanu Bardasare şi G. Schiller, apoi la Miinchen. Creaţia sa. alcătuită din portrete („Gh. Asa-chi”, 1881). capete de expresie, scene de gen şi mai ales natur* STAHL 482 STAMATI moarte, se remarcă prin viziunea realistă, prin tratarea meticuloasă şi prin deprinderea unui meşteşug solid. în multe dintre lucrările sale, în care apar chipurile oamenilor din popor (ţărani din Moldova şi Bucovina), pe lîngă pitorescul costumelor şi al cadrului rustic, a reuşit să redea şi profilul lor moral. Paralel cu Aman, S. a practicat gravura în aramă şi xilografia, popularizînd operele unor pictori celebri. Ca profesor şi director al Şcolii de arte frumoase din Iaşi (1892-1902), Stahi a fost unul dintre pedagogii de seamă ai învăţămîntului nostru artistic. Stahi, Henri H.,(n. 1901), sociolog, jurist şi economist român. Profesor de sociologie la Universitatea din Bucureşti. A participat la campaniile de mo-nografiere sociologică (1926— 1946) şi a conlucrat la realizarea Muzeului satului. Ca „membru marcant al Şcolii sociologice de la Bucureşti, s-a situat pe poziţii democratice de stînga. Din 1948 a activat în domeniul sistematizării teritoriale şi al planificării oraşelor şi în cel al prevederilor sociale. Op. pr.: „Tehnica monografiei so-ciologice“ (1934), „Nerej, un sat dintr-o regiune arhaică** (3 voi., în limba franceză, 1939), „Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti** (3vol., 1958-1963). Staicu, Irimie (n. 1905), agronom român, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, profesor de agrotehnică la Institutul agronomic „N. Bălcescu** din Bucureşti. A studiat probleme legate de lucrările solului şi a adus contribuţii importante Ia ameliorarea podzoluri-lor şi terenurilor sărăturoase. Prin cercetările sale a îmbogăţit cunoştinţele privitoare la studiul arăturilor şi al eroziunii. Este autorul a peste 50 de lucrări ştiinţifice. Op. pr.: „Agrotehnica** (1959, în colaborare cu Gh. Ionescu-Şişeşti). stalactită (gr. stalaktos „care cade picătură cu picătură**) 1. (GEOL.) Depunere calca-roasă de formă conică, fixată prin baza sa de tavanul unor goluri subterane (peşteri, ga- lerii) şi formată prin depunerea carbonatului de calciu din ' picăturile de apă. S. prezintă un canal central. Alături de stalagmite şi de alte formaţii carstice, S. formează minunate podoabe naturale ale peşterilor (ex. s. din peşterile Dîmbovicioara, Meziad, Comarnic etc.). 2. (ARHIT.) Motiv decorativ, amintind ca formă stalactitele (1), folosit, mai ales în arhitectura Orientului Apropiat, la decorarea cornişelor şi capitelurilor. Vestita biserică a lui Neagoie Basarab de Ia Curtea de Argeş (1512—1517) are cornişa decorată cu stalactită. stalagmită (GEOL.), depunere calcaroasă de formă conică, formată pe podeaua unor goluri subterane (peşteri, galerii etc.) prin depunerea carbonatului de calciu din picăturile de apă. S. sînt mai groase Ia partea inferioară, iar Ia vîrf prezintă o mică scobitură care corespunde locului unde picură apa a-stalactite; 6-stalagmUr din tavan (ex. s. din peşterile Dîmbovicioara, Meziad, Comarnic etc.). Stalin (Djugaşvili), Iosif Vissarionovici (1879 — 1953), militant de seamă al mişcării muncitoreşti ruse şi internaţionale. Membru al Partidului Muncitoresc Social-Democrat din Rusia (P.M.S.D.R.) din 1898, a fost, la începutul activităţii sale revoluţionare, unul dintre conducătorii social-de-mocraţiei din Gruzia. Membru al C.C. al P.M.S.D.R. (bolşevic) din 1912. în perioada pregătirii şi înfăptuirii Revoluţiei din Octombrie 1917 a făcut parte din Comitetul militar-revoluţionar. A îndeplinit sarcini importante de partid şi de stat în perioada războiului civil şi a intervenţiei militare străine. în 1922—1953 a fost secretar general al C.C. al P.C.U.S., calitate în care a condus întreaga activitate de partid, în 1941 —1953 S. a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., iar în timpul războiului antihitlerist C1941 — 1945) preşedinte al Comitetului de stat al apărării şi comandant suprem al Forţelor Armate ale U.R.S.S. La Congresul al XX-lea al P.C.U.S. (1956), S. a fost criticat pentru greşelile legate de cultul personalităţii. Op. pr. : „Marxismul şi problema naţională** (1912— 1913), „Revoluţia din Octombrie şi tactica comuniştilor ruşi** (1924), „în jurul problemelor leninismului** (1926). Stalingrad (azi Volgograd)„ oraş în R.S.F.S. Rusă, situat pe malul drept al fluviului Volga, unde, în timpul celui de-al doilea război mondial, Armata Sovietică a obţinut o mare victorie asupra trupelor hitleriste (noiembrie 1942 — februarie 1943). Aici au fost încercuite şi nimicite 22 de divizii, cu un efectiv de peste 300 000 de oameni, aflate sub comanda generalului-feldma-reşal von Paulus. Victoria de la S. a marcat o cotitură radicală în desfăşurarea generală a războiului. Stamati, Costache (c. 1786—1869), scriitor român. A fost membru al Societăţii literare române (Academia Română). A colaborat Ia „AI- STAMATI 483 STAMPARE bina românească** şi „Dacia literară**. Autor de „compuneri originale şi imitaţii din autorii Europei'* (Ariosto, Byron, La-martine, Hugo, Tuşkin ş.a.), a evocat în „Musa românească'* (1868) mitologia şi istoria naţională, dovedind o imaginaţie fabuloasă şi predilecţie pentru viziunea macabră şi pentru umorul grotesc. S-a impus îndeosebi prin „Povestea povestelor** (1843), basm în versuri albe, cu intenţii epopeice, sinteză a spiritului folcloric cu fantasticul oriental. A mai scris fabule inspirate de Krîlov şi comedia de factură clasică „Cum era educaţia nobililor români în secolul trecut, cînd domneau fanarioţii în ţară“, dialogul satiric „Holteiul şi boiernaşul** ş.a. Stamati, Teodor (1812— 1852), cărturar român. A fost profesor de fizică şi de matematică la Academia Mihăi-leană, unde a înfiinţat (în 1840) primul laborator de fizică experimentală. Este autorul unuia dintre primele manuale de fizică originale, „Fizica elementară pentru clasele colegiale din Prinţipatul Moldovei** (1849), şi al primului „Disionăraş românesc de cuvinte tehnice şi altele greu de înţeles** (1851). A avut o activitate bogată în domeniul învăţămîntului şi al culturii. Stamatiad, Alexandru T. (1885—1956), poet român simbolist. S-a născut la Bucureşti. A colaborat la „Literatorul** şi la alte reviste ale timpului. Poezia sa, puternic influenţată de Macedonski, cultivă grandilocvenţa, preţiozitatea, efectul sonor, exotismul („Din trîmbiţe de aur“, 1910; „Mărgăritare negre'*, 1918; „Pe drumul Damascului**, 1923; „Peisagii sentimentale**, 1936; „Cortegiul amintirilor**, 1942 ş.a.). A tradus din Ch. Baudelaire, O. Wilde, M. Maeterlinck, Omar Khayyam şi a întocmit antologii din poezia chineză („Din flautul de jad“, 1939) şi japoneză („Eşarfe de mătase**, 1943) ş.a. stamboli, monedă de aur turcească, bătută la Stambul (de unde şi numele), care a circulat şi în ţările române în sec. al XVIII-lea. Stambolic [stâmbolici], Petar (n. 1912), preşedintele Veceî Executive Federale a R.S.F. Iugoslavia (din 1963), membru al Prezidiului C.C. al Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia (din 1966). Membru al P.C. din Iugoslavia din 1935. Intre 1954 şi 1966 a fost membru al Comitetului Executiv al C.C. al U.C.I. în 1941 — 1945 a luat parte la lupta de eliberare a popoarelor din Iugoslavia. între anii 1957 şi 1963 Stambolic a fost preşedinte al Scupştinei Populare Federale. Stamboliiski, Aleksandr (1879—1923), om politic bulgar, lider al partidului ţărănesc Uniunea populară agrară bulgară. Ca prim-ministru (1919 tribuit la aducerea pe tronul Bulgariei a prinţului german Ferdinand de Saxa-Coburg. Ca prim-mi-nistru (1887-J 894). ' S. a dus o politică de apropiere de Germania şi de Austro-Ungaria. Stambul v.ConstantinopoL Stamic [stârnii/, familie de muzicieni originară din Boe-mia. Cel mai de seamă reprezentant al acestei familii a fost Jan Văclav S. (1717—1757), compozitor, instrumentist, maestru de concert şi conducător al orchestrei din Mann-heim, celebră în epocă. El a scris 70 de simfonii, precum şi numeroase alte piese instrumentale, caracteristice prin inventivitate melodică-şi vioiciune, trăsături care anticipează stilul galant vienez. stamine (BOT.), organe bărbăteşti din florile plantelor, care produc polen. S. sînt alcătuite în general dintr-un filament şi dintr-o a n t e r ă cu patru saci polinici. — 1923), a trecut la înfăptuirea unor reforme burghezo-demo-cratice (reforma agrară ş.a.), care urmăreau să uşureze situaţia grea a ţărănimii. Prin lovitura de stat militară-fascistă de Ia 9 iunie 1923, guvernul condus de S. a fost răsturnat, iar el asasinat. Stambolov, Stefan (1854 — 1895), om politic bulgar, participant la lupta de eliberare a poporului bulgar de sub dominaţia otomană. Ca regent al Bulgariei (1886—1887), a con- Numărul s. variază la diferite specii de plante. staminodii (BOT.), stamine sterile, lipsite de antere. Stampa, Gaspara (1523— 1554), poetă italiană. A fost membră a Academiei Pellegrini din Veneţia. A scris versuri de dragoste în manieră petrarchistă, care relevă o autentică sensibilitate şi sinceritate în exprimarea sentimentului' („Versuri**, 1554). stampâre (METAL.) 1, înde-sare, prin batere manuală sau STAMPĂ 484 STANDARDIZARE cu ajutorul unor maşini vibra-toare, a amestecului de formare în rama de formare sau în cutia de miezuri. 2. Operaţie de imprimare a unui profil pe o piesă, prin deformare plastică, cu ajutorul unui poan-son şi al unei matriţe (ex. s. monedelor, a medaliilor, a tacîmurilor etc.). stampă (ital. stampa), imagine imprimată după o placă gravată. V. şi gravură. stampiân (STRAT.), subdiviziune a oligocenului, caracterizată prin anumite specii de lamelibranhiate, gasteropode, echinide, foraminifere, schelete de peşti, mamifere etc. în Republica Socialistă România se găseşte în nord-vestul Depresiunii Transilvaniei şi conţine cărbuni. Stancev, Hristo (1870— 1950), pictor şi ilustrator bulgar, reprezentant al picturii realist-critice bulgare. Lucrările sale se caracterizează prin viziunea^ monumentală, compoziţia simplă, desenul exact şi printr-o gamă cromatică sobră. Mai cunoscută dintre lucrările sale este „Pe ţarină". Stancu, Zaharia (n. 1902), scriitor român, membru al Academiei Republicii Socialiste România, preşedinte (din 1966) al Uniunii scriitorilor. Z. Stancu S-a născut în comuna Salcia (reg. Bucureşti). înainte de eliberarea ţării de sub jugul fascist, el a desfăşurat o vie activitate ziaristică, reunită ulterior în volumele „Sarea e dulce“ şi „Cefe de taur" (1955). A condus publicaţiile „Azi" şi „Lumea românească". Z. Stancu a îndeplinit funcţia de directcr al Teatrului naţional din Bucureşti între 1946 şi 1952, şi din 1958 a fost redactor-şef şi apoi director al „Gazetei literare" (1954—1962). în literatură a debutat cu versuri de inspiraţie rurală, naturistă, expresie a unui temperament viguros („Poeme simple", 1927), evoluînd apoi spre o vibrantă lirică erotică („Clopotul de aur", 1939; „Iarba fiarelor", 1941) şi spre una de esenţă protestatară („Pomul roşu", 1940; „Anii de fum", 1944). Activitatea de romancier, începută cu „Dinamita" (1933), continuă apoi cu „Taifunul", (1937), „Oameni cu joben" şi „Desculţ" (1948), opera sa cea mai reprezentativă. Romanul, (tradus în numeroase limbi), scris la persoana întîi, evocă în tonalităţi lirice tabloul dramatic al vieţii de mizerie şi de revoltă a ţărănimii sărace din Cîmpia Dunării la începutul veacului nostru. Realităţi similare oglindeşte şi „Dulăii" (1952), cronică a răscoalelor din 1907. „Rădăcinile sînt amare" (5 voi., 1958-1959) este o frescă a societăţii româneşti interbelice şi a luptei comuniştilor în ilegalitate, „Jocul cu moartea" (1962) zugrăveşte în manieră picarescă aspecte ale vieţii sociale în timpul primului război mondial, iar „Pădurea nebună" (1963) reconstituie critic atmosfera unui orăşel zguduit de contradicţii în anii imediat ulteriori aceluiaşi război. Viziunea sa artistică se caracterizează prin autenticitatea observaţiei ’ sociale şi psihologice, evidenţiază situaţii dramatice şi caractere puternice, prin alternarea planurilor lirice şi epice. Stilul său, cu propoziţii ritmate poematic, cu efecte muzicale, întemeiate pe jocul memoriei afective, parcurge un registru expresiv larg. S-a mai remarcat şi ca memorialist („Zile de lagăr", 1948), dar mai ales ca traducător al lui Esenin („Tălmăciri", 1934). Este autorul unei interesante „Antologii a poeţilor tineri" (1934) din perioada interbelică. Laureat al Premiului de stat. Medalia de aur conferită de Consiliul Mondial al Păcii (1959). standard 1. Document prjn care se stabilesc norme şi prescripţii privitoare la calitatea, caracteristicile, dimensiunile, precum şi Ia alte elemente ce definesc un produs, în scopul reglementării unitare a producţiei şi consumului acestuia. S. trebuie să ţină seama de cele mai noi cuceriri ale ştiinţei, tehnicii şi practicii. S. se elaborează şi pentru unele metode de analiză, pentru noţiuni ştiinţifice, simboluri, unităţi de măsură etc. în România, s. pentru produsele foarte frecvente care au o importanţă deosebită pentru economia naţională sînt aprobate de către guvern şi devin standarde de stal, obligatorii pentru toate întreprinderile şi organizaţiile economice. S. de stat pot fi; standarde generale (STAS), ale căror prevederi sînt obligatorii pentru întreaga economie naţională, standarde de recomandare (STAS-R), care se aplică numai în unele întreprinderi; standarde experimentale (STAS-E), care se introduc în scopul acumulării experienţei necesare în vederea transformării ulterioare a acestora în s. generale. 2. Produs standard, tip de produs care satisface toate condiţiile prevăzute pentru el în standard. standard-âur (FIN.), sistem de circulaţie bănească, caracterizat prin baterea şi circulaţia liberă a monedelor de aur cu valoare intrinsecă, convertibilitatea liberă a biletelor de bancă în monede de aur (standard-aur monede), lingouri (standard-aur lingouri) sau în devize (standard-aur devize) şi prin libertatea importului şi a exportului de aur. Standardul-aur a apărut pentru prima dată în Anglia la sfîrşi-tul sec. al XVIII-lea şi apoi în alte ţări capitaliste dezvoltate şi s-a menţinut sub diferite forme, cu unele întreruperi legate de primul război mondial, în Anglia şi Japonia pînă în 1931, în Statele Unite ale Americii pînă în 1933, în Franţa, Elveţia şi Olanda pînă în 1936. standardizare, reglementare unitară a producţiei şi a consumului, prin elaborarea şi introducerea în practică a standardelor. Cuprinde măsuri de: specificare. „STANDARD OIL" 485 STANLEY u n i f i c a r e şi tipizare. S. contribuie îa crearea condiţiilor pentru organizarea raţională a producţiei» pentru folosirea tehnicii înaintate, la economisirea resurselor materiale etc. Se poate desfăşura la nivelul unei întreprinderi, al unei ramuri, la nivel naţional şi la nivel internaţional. în România, acţiunea de s. se desfăşoară pe baza planului de standardizare. îndrumarea şi coordonarea 8. din ţara noastră sînt asigurate de Direcţia generală de metrologie, standarde şi invenţii (D.G.M.S.I.), prin Oficiul de stat pentru standarde. Acţiunea de standardizare internaţională cea mai cuprinzătoare se realizează în cadrul Organizaţiei Internaţionale de Standardizare (I.S.O.) şi în cadrul Comisiei Electrotehnice Internaţionale (C.E.I.), afiliată la I.S.O. România participă la acţiunile I.S.O. şi C.E.I., la cele ale Institutului de Standardizare C.A.E.R., precum şi Ia cele ale altor organisme internaţionale de s. „Standard Oil“ [stend?d qil], grup de trusturi petroliere, formal independente, compus din „Standard Oii of New Jersey", „Socony Mobil Oil“, „Standard Oii of California", „Standard Oii of Indiana" ş.a., controlate de grupul Rockefeller. Trustul de bază este „Standard Oii of New Jersey", care s-a dezvoltat dintr-o societate petrolieră înfiinţată în 1882 de John Rockefeller. împreună cu numeroase societăţi, S.O. controlează peste o treime din întreaga extracţie şi prelucrare de petrol din lumea capitalistă şi ocupă un Ioc important în producţia petrochimică. în 1964 numai cele patru trusturi amintite din grupul S.O. au deţinut active în valoare de 24 470,8 milioane de dolari şi au obţinut 1 884,8 milioane de dolari profit. stand de probă (TEHN.) v. banc de probă. staniol (TEHN.), foaie sau bandă subţire de staniu (sau uneori de aluminiu ori de plumb), folosită ca ambalaj. Stanislavski, Konstantin Sergheevici (pe numele adevărat Alekseev) (1863—1938), re- gizor, actor, pedagog şi teoretician de teatru sovietic, artist al poporului al U.R.S.S. Şi-a început activitatea regizorală novatoare în cadrul „Societăţii de artă şi literatură" din Moscova (1888—1898). împreună cu V.I. Nemirovici-Dancenko, X />. v ■ ■■ ; ' ■'**- •. ’ ' V K. S. Stanislavski a fost creatorul şi conducătorul „Teatrului de artă din Moscova" (1898), care a continuat şi a dezvoltat vechea tradiţie realistă a teatrului rus. Trăsăturile distinctive ale acestei creaţii sînt pătrunderea stilului de gîn-dire al dramaturgului şi desprinderea ideii directoare (s u-praproblema), precum şi dezvăluirea complexităţii subtextului psihologic al rolurilor. Subordonîndu-se acestor trăsături, concepţia regizorală a lui S. a reorganizat, într-o sinteză organică nouă, elementele spectacolului: in- terpretarea, decorul, ritmul, lumina, sunetul etc. Sistemul lui K.S. Stanislavski, care a avut o mare înrîurire asupra culturii teatrale mondiale, reprezintă, teoretic şi practic, suma metodelor de lucru ale regizorului asupra piesei şi ale actorului asupra rolului. Printre spectacolele celebre montate de el se numără „Azilul de noapte" al lui Gorki şi „Othello" şi „Hamlet" de Shakespeare. în spiritul sistemului de creaţie scenică al lui S. au fost educate generaţii de actori sovietici şi străini. Stanislavski a scris memorii („Viaţa mea în artă", 1926), studii teoretice despre creaţia actorului şi a regizorului („Munca actorului cu sine însuşi") ş.a. stâniu (CHIM.), Sn. Element cu nr. at. 50; gr. at. 118,70; gr. sp. 7,28; p.t. 231,8°C; p.f. 2 362°C. Face parte din grupa a IV-a a sistemului periodic. Este un metal alb-argintiu, foarte ductil; se poate lamina uşor în foi subţiri (staniol). Se găseşte în natură sub formă de casiterit (Sn02), din care se obţine prin reducere cu cărbune. Se prezintă în trei modificaţii alotropice: s. alb, forma obişnuită as., cristalizat în sistemul pătratic, s. cenuşiut pulverulent, cristalizat în sistemul cubic, stabil sub 18°C, şi s. cu structură cristalină rom-bică. Ţinut mult timp într-un loc rece, s. alb se pulverizează, trecînd în s. cenuşiu („ciuma 8." sau „boala de muzeu a s.“). S. este, în general, stabil din punct de vedere chimic la temperatură obişnuită. Prin încălzire reacţionează uşor cu unele elemente. Formează combinaţii în care funcţionează bi- şi tetravalent. Combinaţiile s. bivalent funcţionează în general ca reducători, trecînd în combinaţii ale s. .tetravalent. Se întrebuinţează la acoperirea altor metale (pentru a le proteja împotriva coroziunii) şi sub formă de aliaje (bronz, aliaj cu plumbul pentru lipit etc.). Sin. cositor. Stankovic [stăncovici], Bo-rislav (1876—1927), prozator realist ^ sîrb. în romanele, povestirile şi dramele sale, S. a înfăţişat cu o plasticitate remarcabilă viaţa cu tradiţii orientale în declin a oraşului său natal (Vranje) de la sfîrşitul sec. al XlX-lea. Vigoarea prozei sale constă în subtila analiză psihologică a personajelor (feudali, negustori, ţărani, ţigani, cerşetori), mistuite de patimi puternice. în romanul „Sînge stricat" (1911, trad. rom. 1959), S. a abordat tema degenerării aristocraţiei comerciale şi a ascensiunii unei negustorind noi din rîndurile ţăranilor munteni. Stanley /stenii7, sir Henry Morton (pe numele adevărat John Rowlands; 1841 — 1904), ziarist şi călător englez. în calitate de corespondent al ziarului „New York Herald" a plecat în căutarea lui Livings-tone, dispărut în Africa Ecuatorială. Din Zanzibar a pornit spre interiorul continentului STANLEY 486 STARE (1871) şi după zece luni de căutare l-a găsit pe ţărmul estic al lacului Tanganica, la Ujiji. Cu această ocazie, S. a stabilit că lacul Tanganica nu aparţine sistemului Nilului, aşa cum se considerase pînă atunci. în 1874 a pornit în a doua sa călătorie, a traversat Africa H. M. Stanley Ecuatorială de la est la vest, a cercetat lacurile Victoria, Tanganica, Albert etc., a descoperit masivul muntos Ruwenzori şi a coborît pe fluviul Congo pînă la ţărmul Oceanului A-tlantic (1874—1877). Din 1879, aflîndu-se în serviciul regelui Leopold al 11-lea al Belgiei, s-a ocupat cu organizarea viitoarei colonii belgiene Congo. Stanley [stenii]* Wendell Meredith (n. 1904), chimist american, profesor Ia Universitatea din California. A făcut cercetări în domeniul chimiei biologice. A studiat sterolii, virusurile, prepararea unor vaccinuri. A reuşit să izoleze virusurile în stare pură şi să le cristalizeze. Op. pr.: „Virusurile4* (1959), „Virusurile şi natura vieţii** (1961). Premiul Nobel (1946). Stanley viile (denumirea pînă în 1966 a oraşului Kisan-gani), oraş în Congo (Kins-hasa), situat pe cursul mijlociu al fluviului Congo, centrul administrativ al Provinciei răsăritene. 126 533 loc. (1959). Centru comercial. Port fluvial şi aeroport. Fabrici de ciment, de lacuri şi vopsele; unităţi industriale de prelucrare a lemnului, de preparare a produselor alimentare. Stanovoi, Munţii ~, sistem muntos situat în Siberia Orientală, cuprins între lacul Baikal, munţii Iablonoi şi munţii Djugdjur. Se întind pe o lungime de circa 700 km. Sînt alcătuiţi în cea mai mare parte din şisturi cristaline, intruziuni granitice şi gnaise. Relieful este în general domol, cu vîrfuri rotunjite şi văi largi. Altitudinea maximă: 2 412 m (vîrful Goleţ-Skalistîi). Zăcăminte de aur, de cărbune etc. stanţă (ital. stanza, din lat. stare „a opri*4), strofă cu înţeles deplin, alcătuită din opt versuri, cu o anumită schemă de rimă (ab ab ab cc; ab ab ab ab, sau ab ab bc bc) şi formînd o unitate ritmică. A fost cultivată de poeţii italieni ai Renaşterii, apoi de CamOes, Spenser, Byron, Goethe ş.a., într-o mare varietate de forme. 2. Poezie formată din s. .W- _ . . Stara Pianina v. Balcani. Stara Zagora, oraş în partea centrală a R.P. Bulgaria, situat la poalele munţilor Sredna Cora. 75 500 loc. (1961). Industrie chimică, alimentară, textilă etc. Nod feroviar. stârcevo, cultură materială din neoliticul timpuriu, răs-pîndită în mileniile V—IV î.e.n. în nordul Iugoslaviei şi identică, în linii generale, cu cultura с r і ş de pe teritoriul ţării noastre. A fost numită astfel după satul Stârcevo (R.S.F. Iugoslavia), situat în apropierea Belgradului, unde au fost descoperite pentru prima dată urme caracteristice acestei culturi. stare (FIZ.), situaţie a unui sistem fizic la un moment dat, determinată de ansamblul proprietăţilor sale sau de mulţimea valorilor instantanee ale mărimilor caracteristice (numite mărimi de s. sau parametri de s.). După cum valorile mărimilor de s. ale unui sistem variază sau nu variază în timp, s. este nestaţionară sau, respectiv, staţionară. — S. de agregare (sau fizică), fiecare dintre stările sub care se poate prezenta o substanţă, considerate din punctul de vedere al rezistenţei la deformare prin acţiuni mecanice sau termice. Din punct de vedere macroscopic se deosebesc următoarele s. de a.: s. solidă, în care substanţele prezintă i\ orice condiţii rezistenţă mare la deformare, şi s. fluidă, în care substanţele nu prezintă rezistenţă la deformare cît timp aceasta se produce la volum constant. S. de a. fluidă poate fi, la rîndul ei, de două feluri: s. lichidă, în care fluidul opune o mare rezistenţă la compresiune, şi s. gazoasă, în care fluidul prezintă tendinţa de a umple, prin expansiune, un volum oricît de mare. Din punct de vedere microscopic, se deosebesc mai multe s. de a.: cristalină, lichidă, gazoasă, amorfă etc. S. cristalinăy tipică pentru s. de a. solidă, este caracterizată prin dispunerea ordonată a particulelor substanţei (atomi, molecule, ioni) in nodurile unei reţele spaţiale (reţeaua cristalină); de obicei particulele nu pot efectua decît vibraţii in jurul poziţiilor medii de echilibru. în s. lichidă, particulele substanţei nu au poziţii bine determinate, putîndu-se deplasa unele faţă de altele; există o oarecare ordonare locală (pe domenii relativ mici) în distribuirea particulelor, dar lipseşte o ordonare globală (pe distanţe mai mari). S. gazoasă se caracterizează prin mişcarea complet dezordonată a particulelor (agitaţie termică). S. amorfă (sau sticloasă) este o s. de a. intermediară între starea solidă şi cea lichidă; din punct de vedere microscopic ea este lipsită de o structură regulată, asemănîndu-se prin aceasta cu s. lichidă, iar din punct de vedere macroscopic este solidă. — S. critică, stare a unui fluid care corespunde capătului liber al curbei tensiunii de vapori în funcţie de temperatură; în acest punct dispare diferenţa dintre s. lichidă şi s. gazoasă. Pentru fiecare substanţă, s.c. se realizează la o anumită temperatură (numită temperatură critică), precum şi, în funcţie de masa fluidului, la o anumită presiune şi la un anumit volum. ■— S. născîndăy stare în care se află un element sau un compus simplu în momentul eliberării lor dintr-o combinaţie; s.n. a multor substanţe se caracterizează prin-tr-o activitate chimică mult mai mare comparativ cu s. lor obişnuită. — S. cuantică, stare STARE CIVILĂ 487 STASOV a sistemelor microscopice (molecule, atomi, nuclee atomice etc.), caracterizată prin valori bine determinate ale unui ansamblu de numere cuantice. — S. normală, stare a unui corp definită prin cîteva mărimi caracteristice ale căror valori sînt egale cu cele stabilite în mod convenţional. S.n. fizică este caracterizată prin temperatura de 0°C şi prin presiunea de 760 mmHg (o atmosferă fizică); s.n. tehnică este caracterizată prin temperatura de 20°C şi prin presiunea de 1 at (atmosferă tehnică). — S. de deformaţie (REZ. MAT.), stare a unui corp solid caracterizată prin deplasări relative ale elementelor infinit mici de volum din interiorul corpului sub acţiunea unui sistem de forţe. — S. de tensiuni, stare a unui corp solid în care elementele infinit mici de volum din interiorul său sînt supuse acţiunii unor forţe interioare (locale). Totalitatea tensiunilor (produse de forţele locale) corespunzătoare unui element de volum determină s. de t. într-un punct. Ansamblul s. de t. corespunzătoare tuturor punctelor corpului determină s. de t. a corpului. — 5.-limită (REZ. MAT.), stare de solicitare a unui corp solid defor-mabil, caracterizată prin valori-limită maxime ale sarcinilor exterioare (a căror depăşire poate rovoca deformarea inadmisi- ilă sau ruperea corpului). — S. hidrometrică (GEOGR.), situaţia vaporilor de apă din atmosferă, caracterizată prin raportul dintre greutatea vaporilor de apă conţinuţi într-un metru cub şi greutatea aerului uscat aflat în acelaşi volum. stare civilă (DR.), poziţia unei persoane fizice în raport cu familia (ex. calitatea de soţ, de copil din căsătorie sau din afara căsătoriei), poziţie care o situează într-un cadru social determinat. stare de asediu, regim instituit în statele burgheze, în împrejurări apreciate ca extraordinare, şi constînd în suspendarea libertăţilor democratice şi acordarea unor puteri excepţionale de poliţie şi de jurisdicţie autorităţilor militare. S. de a. poate fi procla- mată de şeful statului sau direct de guvern, fiind folosită mai ales pentru reprimarea mişcărilor democratice. stare de necesitate (DR.) 1. Situaţia de constrîngere în care se află o persoană cînd comite, în anumite limite, o faptă ilicită pentru apărarea ei sau a lucrurilor sale ori pentru apărarea unei persoane apropiate sau a lucrurilor acesteia şi care are drept consecinţă eliberarea de răspunderea civilă, ca şi de cea penală. 2. Situaţia care poate fi proclamată în Republica Socialistă România pentru unele localităţi sau pentru întreaga ţară, în anumite împrejurări excepţionale, în interesul apărării ţării, a ordinii publice sau a securităţii statului. S. de n. poate fi instituită de către Marea Adunare Naţională, iar în cazuri de urgenţă de către Consiliul de Stat. Efectele acestei stări sînt stabilite chiar prin actul care o instituie. Starling [stadii)], Ernest Henry (1866—1927), fiziolog englez. A fost profesor la Universitatea din Londra. A făcut studii importante asupra circulaţiei sanguine, asupra automatismului cardiac, asupra energeticii inimii şi a descoperit secretina, fapt care-1 situează printre întemeietorii endocrinologiei moderne. Op. pr.: „Principiile fiziologiei umane" (1912), „Corelaţia funcţiilor în organism** (1930). staroste (în evul mediu) 1. (în Ţara Românească) Conducător al unei bresle. Pentru conducerea treburilor breslei, s. era ajutat de un sfat, alcătuit din 12 bătrîni. I se spunea şi vătaf. 2. (în Moldova) Cîrmuitor al ţinuturilor de margine (ex. s. de Putna). Starov, Ivan Egorovici (1744 — 1808), arhitect rus, reprezentant de seamă al clasicismului rus. A studiat la Academia de artă din Petersburg şi la Roma. Autor a numeroase construcţii, S. a practicat o arhitectură caracterizată prin formele pline, prin vigoare şi monumentalitate: biserica Alexandru Nevski din Petersburg (1778— 1790), castelul din Taiţî (1774—1778), palatul Tavricevski din Petersburg (1783-1788). start (SPORT), moment al începerii unei întreceri sportive (alergări, ciclism, canotaj ş.a.} şi loc de plecare al concurenţilor în unele probe şi ramuri de sport. stârter 1. (TEHN.) Carburator suplimentar, conexat sau încorporat la carburatorul principal al unui motor cu aprindere prin scînteie electrică,, care serveşte la formarea unui amestec carburant bogat, necesar pentru pornirea rapidă a motorului în stare rece. 2.(ELT.) Dispozitiv folosit pentru aprinderea tuburilor fluorescente^ Stasov, Vasili Petrovici (1769—1848), arhitect rus. A studiat la Moscova, în Franţa şi în Italia. Urmînd principiile marilor arhitecţi V.I. Bajenov şi M.F. Kazakov, S.a dezvoltat tradiţia clasicismului rus în arhitectură. Stilul său se caracterizează prin claritatea compoziţiei, prin varietatea formelor şi sobrietatea decoraţiei: palatul din Gruzino (1813—1820), palatul din Vilno (1816 — 1834), Muzeul rus din Petersburg (1817—1823), cazarma Pav-lovsk din Petersburg (1817— 1818) ş.a. Stasov, Vladimir Vasilievici (1824—1906), critic muzical şi de artă rus. A studiat dreptul, s-a preocupat de arheologie, artă populară, artă rusă şî vest-europeană şi s-a dedicat activităţii de critic. Prieten al peredvijnicilor, S. a militat împotriva academismului şi a desfăşurat o intensă activitate pentru promovarea ideilor democratice în arta rusă şi pentru susţinerea caracterului ei naţional şi popular. A scris numeroase articole, studii („Douăzeci şi cinci de ani de artă rusă“) şi monografii de artă. Principiile sale realiste au avut o infuenţă pozitivă asupra compozitorilor din „grupul celor c i n c i“, pe care i-a sprijinit prin activitatea publicistică, prin subiectele pe care le procura (a scris chiar librete), prin publicarea lucrărilor lor. A popularizat în Rusia figurile marilor compozitori clasici şi romantici („Studii asupra artei europene din sec. al XIX-lea“). Scrierile sale au o deosebită importanţă ştiinţifică şi documentară. STASSFURT 488 STAT Stassfurt, oraş în R.D. Germană, în districtul Magdeburg. 25 800 loc. (1964). Industrie extractivă, chimică şi constructoare de maşini (utilaj pentru industria chimică, aparate radio). Staszic /stâşiţj, Stanislaw (1755—1826), iluminist polonez. A criticat orînduirea feudală, fără a ajunge însă la concluzii revoluţionare* („Avertisment Poloniei**, 1790). în poemul filozofic „Neamul omenesc'* (1793—1795), a dezvoltat intr-un înveliş deist idei materialiste. stat, organizaţie politică a clasei economiceşte dominante în societate, principalul element al suprastructurii. S. a apărut în procesul destrămării orînduirii primitive, o dată cu apariţia proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi cu împărţirea societăţii în clase sociale antagoniste, fiind rezultatul contradicţiilor de clasă. Spre deosebire de comuna primitivă, unde nu exista stat, iar respectarea regulilor de convieţuire era asigurată de obiceiuri, tradiţii sau cu ajutorul sfatului tribului, care exprima interesele întregii comunităţi, în societatea bazată pe clase sociale antagoniste apare puterea de stat. Ea este o putere distinctă de masa populaţiei şi opusă ei şi dispune de un aparat special de constrîngere (armata, poliţia, justiţia, închisorile etc.), pe care clasa dominantă economiceşte îl foloseşte în vederea apărării orînduirii sociale existente. Fiecărei orînduiri sociale îi corespunde un anumit tip de s. Tipurile de s. se deosebesc între ele prin baza social-economică care le-a dat naştere. Statele societăţilor bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi pe exploatarea omului de către om (sclavagist, feudal, capitalist) exprimă puterea politică (dictatura) a claselor exploatatoare, avînd misiunea de a promova, apăra şi impune interesele acestor clase atît în interiorul ţării, cît şi în politica externă, în relaţiile cu celelalte state. Un nou tip de s., radical deosebit de cele anterioare, este statul socialist. Esenţa tuturor statelor de un anumit tip istoric este identică, însă aceasta se manifestă sub diferite forme de organizare, de exercitare a puterii de s. (de exemplu monarhia despotică, republica democratică sau aristocratică în sclavagism, monarhia absolută etc. în feudalism). Formele de s. depind de condiţiile social-isiorice, de raportul forţelor rle clasă, de tradiţiile fiecărui popor, de sarcinile schimbate ale dominaţiei de clasă. Fiind un produs al societăţii împărţite în clase sociale, s. are un caracter istoric. El va dispărea în faza superioară a comunismului, o dată cu dispariţia claselor sociale. Acesta este un proces îndelungat, care se va produce atunci cînd comunismul va învinge pe deplin. Drumul spre această fază a dezvoltării societăţii trece prin întărirea continuă a statului socialist. — S. burghez, organizaţie politică de dominaţie a burgheziei, cea mai importantă parte a suprastructurii politice a societăţii capitaliste. Apariţia s.b. a constituit un progres faţă de statele anterioare, întrucît el a creat un cadru politic mai adecvat pentru dezvoltarea forţelor de producţie ale societăţii, iar instaurarea libertăţilor burghezo-democratice a asigurat condiţii mai favorabile pentru organizarea şi lupta clasei muncitoare şi a maselor exploatate în general. în funcţie de etapa, de particularităţile dezvoltării diferitelor ţări capitaliste, de raportul forţelor de clasă, s.b. îmbracă diferite forme: monarhie constituţională, republică parlamentară, republică prezidenţială ş.a.m.d. în imperialism, şi îndeosebi în condiţiile capitalismului monopolist de stat, 5. b. se caracterizează prin împletirea tot mai strînsă a aparatului de stat cu monopolurile, prin creşterea atotputerniciei monopolurilor în viaţa de stat şi prin sporirea intervenţiei statului în e-conomie. Totodată are loc creşterea uriaşă a aparatului birocratic şi militar şi militarizarea economiei. în condiţiile ascuţirii antagonismelor de cla' să şi ale contradicţiei dintre interesele monopolurilor şi cele ale majorităţii naţiunii, în măsura în care nu-şi mai poate asigura dominaţia în cadrul formelor burghezo-democratice, burghezia imperialistă tinde către restrîn-gerea democraţiei, către limitarea rolului organelor reprezentative, mergînd pînă la instaurarea fascismului. Pe plan extern, cercurile monopoliste cele mai agresive duc o politică de înăsprire a relaţiilor dintre state, încearcă să se opună progresului istoric, mişcărilor de eliberare naţională şi socială, prin organizarea de blocuri militare agresive, prin amestecul în politica internă a altor ţări, prin sprijinirea regimurilor reacţionare antidemocratice din diferite părţi ale lumii. Burghezia imperialistă contemporană împleteşte reprimarea directă a mişcării muncitoreşti şi a altor mişcări progresiste cu manevrarea opiniei publice prin uriaşul aparat de propagandă (presă, radio, televiziune), cu încercările de influenţare politică-ideologică a maselor. în aceste încercări se încadrează şi teoriile apologetice burgheze şi reformiste potrivit cărora în ţările capitaliste dezvoltate capitalismul s-ar fi transformat în „c a p i-talism popula r“, iar statul într-un „stat al prosperităţii generale**, care se manifestă ca un arbitru situat deasupra claselor, reglementează viaţa economică în interesul general al întregii societăţi, intervine în direcţia micşorării inegalităţii sociale. Partidele comuniste şi muncitoreşti demonstrează inconsistegţa ştiinţifică a teoriei statului deasupra claselor, care urmăreşte să abată clasa muncitoare de la lupta sa revoluţionară împotriva capitalismului. Ele mobilizează clasa muncitoare şi ceilalţi oameni ai muncii la lupta împotriva politicii reacţionare a s.b.t pentru apărarea şi lărgirea libertăţilor democratice, pentru pace şi progres social. Totodată, complexitatea transformărilor istorice din epoca contemporană a scos la iveală şi în domeniul evoluţiei statului forme specifice, originale. Unele state din ţările recent eliberate de sub jugul colonial înfăptuiesc STAT 489 STATELE UNITE prefaceri progresiste în viaţa economică, politică şi socială, iau măsuri cu caracter anti-imperialist şi antifeudal, luptă pentru apărarea suveranităţii lor naţionale, pentru crearea unei economii naţionale independente. Toate acestea, precum şi adoptarea de noi forme de organizare a vieţii obşteşti, creează în aceste state perspectiva unei dezvoltări democratice. — S. socialist, organizaţia dominaţiei politice a clasei muncitoare, clasă conducătoare în s.t aliată cu ţărănimea şi cu ceilalţi oameni ai muncii, instrumentul principal în construirea orînduirii socialiste. Instaurarea noii puteri este numai începutul formării noii suprastructuri. Crearea suprastructurii socialiste este un proces complex şi de durată, proces a cărui desfăşurare presupune în mod necesar o bază economică socialistă. /' Relaţiile de producţie socialiste, care apar ca urmare a măsurilor luate de puterea de stat, constituie fundamentul obiectiv pe care se sprijină procesul de făurire şi dezvoltare a suprastructurii socialiste. S.s. reprezintă dominaţia politică a oamenilor muncii, puterea zdrobitoarei majorităţi a populaţiei împotriva minorităţii de exploatatori răsturnaţi de la putere. Forţa politică conducătoare a s.s. este partidul comunist, care îndrumează întreaga dezvoltare a societăţii socialiste. Funcţiile principale ale noii puteri sînt, înainte de toate, cele de creare şi dezvoltare a economici socialiste, de înfăptuire a revoluţiei în cultură şi ideologie şi de apărare a cuceririlor revoluţionare, iar pe plan extern de apărare împotriva pericolului unei agresiuni, de colaborare politică, economică şi culturală cu ţările socialiste şi de dezvoltare a relaţiilor comer-! cialc, culturale, diplomatice cu I toate statele. Dezvoltarea şi j înflorirea fiecărei naţiuni so-! cialiste, a fiecărui s.s. egal j în drepturi, suveran şi ini' dependent constituie o ceti rinţă esenţială de care depind îl întărirea unităţii şi coeziunii if! s.s., creşterea înrîuririi lor asu-•I pra mersului înainte al ornezi nirii spre socialism şi comunism. Formele s.s. depind de condiţiile istorice concrete ale dezvoltării fiecărei ţări, de tradiţiile naţionale şi istorice, de particularităţile raporturilor forţelor de clasă, de diferitele etape ale construirii socialismului şi comunismului. în U.R.S.S., s.s. a luat forma puterii sovietice, în alte ţări forma statului democrat-popular, dar esenţa acestor s. este aceeaşi: puterea politică a clasei muncitoare aliată cu ceilalţi oameni ai muncii. S.s. român a apărut o dată cu cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare, aliată cu ţărănimea muncitoare, sub formă de stat democrat popular. Drept rezultat al profundelor schimbări social-economice care au avut loc în întreaga structură a societăţii, Constituţia ţării din 1965 a consacrat denumirea statului nostru* Republica Socialistă România. S.s. român are un caracter unitar, întreaga putere aparţine poporului, este exercitată de către popor prin Marca Adunare Naţională şi prin sfaturile populare. Prin conţinutul său, statul nostru este un s. al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, suveran şi independent. Clasa muncitoare, clasă conducătoare în s., în alianţă cu ţărănimea muncitoare, sub conducerea partidului comunist, reprezintă temelia so-cial-politică a s.s. român. întreaga activitate a s.s. are drept scop dezvoltarea orînduirii şi înflorirea naţiunii socialiste, asigurarea libertăţii şi.demnităţii omului. Statul nostru socialist organizează, planifică şi conduce economia naţională; apără proprietatea socialistă, care asigură dezvoltarea multilaterală a patriei şi bunăstarea întregului popor; asigură legalitatea socialistă şi apără ordinea de drept; dezvoltă învăţămîntul, asigură condiţiile pentru dezvoltarea ştiinţei, artei şi culturii, înfăptuieşte ocrotirea sănătăţii poporului; organizează relaţiile cu ţările socialiste şi cu celelalte state ale lumii; asigură apărarea ţării, a independenţei şi suveranităţii naţionale. Funcţiile s. nostru socialist se schimbă, se dezvoltă şi se perfecţionează potrivit etapelor construcţiei socialiste şi sarcinilor concrete care decurg din acesta. în cursul acestei dezvoltări se perfecţionează continuu conţinutul şi formele de manifestare ale democratismului socialist. Existenţa puterii politice şi a bogăţiilor naţionale în mîinile celor ce muncesc, succesele obţinute în dezvoltarea economiei şi culturii constituie baza asigurării egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor indiferent de naţionalitate, baza manifestării libere şi a dezvoltării multilaterale a personalităţii omului, în condiţiile desăvîrşirii construcţiei socialismului şi ale trecerii la comunism, creşte şi mai mult rolul statului, rolul Partidului Comunist Român în conducerea acestuia, sporesc atribuţiile s.s. în toate domeniile vieţii sociale. V. şi România (ortnduirea so-cială şi de stat). Statele generale (în evul mediu în Franţa), instituţie reprezentativă. Corespunde cu adunările stărilor, existente în statele feudale. Adunarea S.g. era constituită din trei stări: clerul, nobilimea şi starea a treia. Prima adunare a Statelor generale k fost convocată de regele Filip al IV-lea cel Frumos, în 1302; ultima adunare (1789) s-a proclamat Adunare Constituantă. Statele Unite ale Americix (S.U.A.), stat federal format din 50 de state şi un district federal (Districtul Columbia), în care se află capitala; 48 de state sînt situate în partea centrală a Americii de Nord, între Oceanul Atlantic, Canada, O-ceanul Pacific, Mexic şi Golful Mexic, unul în peninsula Alaska şi unul în arhipelagul Hawai. Suprafaţa: 9 363 389 km2. Populaţia: 192 119 000 loc. (J964), dintre care majoritatea sînt de origine engleză, circa 10% negri (dintre care 2/3 în sudul S.U.A., iar restul în special în oraşele din nord), peste 500000 amerindieni (cei mai mulţi în rezervaţiile din statele vestice), precum şi irlandezi, germani, scandinavi, francezi, italieni, chinezi, polonezi, ruşi şi numeroase alte naţionalităţi, printre care şi români. Capitala: Washington. Populaţia urbană reprezintă 70% din întreaga populaţie a ţării. Cele mai STATELE UNITE STATELE UN ITE ALE AMERICH ţwssws ^alile ^ LEGENDĂ \ Industria, ffîyfnâiistricL /TsJndustria y poligrafuw calmucului \0/ atomică, ®>Pdtimetale Argint U. Uraniu (Q)Ritti?i © Titan ® Molibden ®î Vanadiu © Sulf © Fosforitc Cărbuni Petrol Zinnia, intre state .Naina 2. New Hampshire 3. Vermont, 4.Massachusetts 5. Rhode Island, 6. Connecticut 7. Hew York 8.iVew Jersey 9. Pennsylvania, 10 .Delaivarc 11. Maryland, 12. Virginia 15. Virginia, de Vest 14. Carolina tleiVord 39.Idaho 15. Cnrolitui do Sud 4 0. Wyoming Ids. Dakota dcNord 27 .Dakota. dcSnd 28 .Nebraska 29 .Kansas 30 .Kentucky 31. Tennessee Zl.Alabama 33 .Mssissippi 34.ilrAwtfrt.s 'hb.loidsiajui 36. Oklahoma. 3 7. Texas Id).Montana 16. Georgia, 17. Florida. 18. Ohio 19. Indiana IQ.IUinois 21. Michigan 22 .Wisconsin 23. Minnesota 24 .Iowa Us. Missouri 41. Colorado 42. WcwMexico 43 Mtak 44. Arizona- Ws.Nevada Ms Washington 47. Oregon 8. California 49.,1/^a b^.Hawai STATELE UNITE 492 STATELE UNITE mari oraşe sînt: New York, Los Angeles, Chicago, Philadelphia, Detroit, San Francisco, Boston, Cleveland, St, Louis, Baltimore, Minneapolis, Milwaukee, Houston, Buffalo. Limba de stat: engleza. Relieful, variat şi complex, este caracterizat prin desfăşurarea largă a principalelor unităţi componente, grupate în trei zone mari, orientate de la nord spre sud. în zona estică, paralel cu ţărmul Oceanului Atlantic, se întind din nord-est spre sud-vest munţii Apalaşi, cu altitudinea maximă de 2 036 m (vîr-ful Mitchell), iar între aceştia şi ţărm se desfăşoară o cîmpie litorală. Zona centrală cuprinde cîmpii şi podişuri: în nord-est o parte a Podişului Laurenţian (cu altitudini de 300—400 m), cu puternice urme glaciare, care trece spre sud în Cîmpiile centrale (regiunea preriilor joase cu altitudini de200“500 m), mărginite de podişul Ozark (altitudini pînă la 600 m), şi apoi se înalţă în munţii Ouachita (altitudini pînă la 860 m), iar în vest Marile Prerii (regiunea preriilor înalte, cu altitudini de la 500 m în est pînă la 1 600 m în vest, la poalele Cordilierilor). în sud această zonă se continuă cu cîmpia litorală a Golfului Mexic (cu înălţimi sub 150 m), care, prelungindu-se spre est, include şi peninsula Florida şi se uneşte cu cîmpia litorală atlantică. Zona vestică cuprinde un sector din sistemul Munţilor Cor-dilieri. Aceştia ocupă peninsula Alaska aproape în întregime (atingînd aici altitudinea maximă de pe continentul nord-american, 6 194 m, în vîrful McKinley), prelungindu-se apoi în şirul Insulelor Aleutine. In partea centrală a continentului nord-american, pe teritoriul S. U.A.f lanţul estic al Cordilierilor constituie Munţii Stîncoşi (care reprezintă cumpăna de ape dintre bazinul A-tlanticului şi cel al Pacificului), cu înălţimea maximă de 4 399 m (vîrful Elbert), iar lanţul vestic este format din Munţii Cascadelor şi Sierra Nevada (4 418 m, în vîrful Whitney). Cele două lanţuri de munţi încadrează un şir de podişuri, dintre care mai importante sînt Podişul Columbiei, Podişul Ma- relui Bazin şi Podişul Colorado. Cea mai mare parte a teritoriului S.U.A. are climă temperată şi subtropicală, cu excepţia peninsulei Alaska, care intră în zona climatică sub-arctică, şi a sudului Floridei, cuprinsă în zona tropicală. Clima se caracterizează prin diferenţe mari de temperatură de la un anotimp la altul şi prin schimbări bruşte în situaţia atmosferică, care generează uneori uragane şi inundaţii distrugătoare. Cele mai abundente precipitaţii cad în sud-estul peninsulei Alaska, în Munţii Coastelor şi în Pennsylvania. în regiunea Marilor Prerii, precipitaţiile sînt slabe, iar în podişurile cuprinse între lanţurile Cordilierilor scad chiarsub 100 mm. Numeroase cursuri de apă. Cele mai importante sînt: Mis- sissippi cu Missouri, Ohio, Tennessee, Arkansas, Red ca principali afluenţi, Rio Grande del Norte (care formează o mare parte din graniţa cu Mexicul), Savannah, Potomac, De-laware, Hudson, Connecticut din bazinul Oceanului Atlantic şi Colorado, Sacramento şi Columbia (cu Snake) din bazinul Oceanului Pacific. In nord-est, la graniţa cu Canada, se află Marile Lacuri (Superior, Michigan, Huron, Erie, Onta* rio), cel mai mare sistem lacustru de pe glob. Vegetaţia naturală este reprezentată în est îndeosebi prin păduri amestecate de conifere şi de foioase, păduri de foioase şi de pin (iar în partea sudică şi elemente subtropicale şi tropicale), în zona centrală prin prerii cu ierburi înalte în Cîmpiile centrale şi ierburi scunde în Marile Prerii (în prezent desţelenite în cea mai mare parte), în podişurile dintre lanţurile muntoase prin vegetaţie de stepă, semideşert şi deşert (în Podişul Marelui Bazin) şi prin fiăduri de conifere (în Cordi-ieri). în California este caracteristic arborele-mamut (Se-quoia gigante). Resurse naturale: zăcăminte de petrol şi de gaze naturale (mai ales în statele Texas, Oklahoma, Louisiana, California, Ohio, Kansas, Illinois), cărbune (în Munţii Apalaşi şi în Munţii Stîncoşi, în statele Illinois, Mis- souri, Iowa, Oklahoma, Texas), din care cea mai mare parte este cărbune superior, minereu de fier (în special în regiunea Marilor Lacuri şi în munţii Apalaşi), minereuri colorate, metale rare şi metale radioactive (în special în statele Idaho, Oregon, Nevada, Ari-zona, Utah din zona Cordilierilor, în statele Kansas, Missouri şi Oklahoma, în munţii Apalaşi şi în Florida), fosforîte, litiu, bor etc. (în special în Florida, Utah, Idaho), sare (Michigan, Ohio), bauxită, păduri de diferite esenţe (32,3% din suprafaţa ţării), întinse terenuri fertile, un mare potenţial hidroenergetic etc. Este un stat cu o economie intens şi multilateral dezvoltată, cu o industrie puternică şi o agricultură intensivă, cu un înalt grad de mecanizare şi chimizare; este puternic dezvoltat capitalismul monopolist de stat. Ca volum al producţiei industriale, S.U.A. ocupă primul loc în lume, asigurînd 44,7% din întreaga producţie a lumii capitaliste (în 1964). Economia ţării se caracterizează prin gradul înalt de concentrare a producţiei (0,7% din întreprinderi dau circa 40% din producţia industrială) şi a capitalurilor. Un rol important în viaţa economică şi în cea politică a S. U.A. îl au grupurile monopoliste şi marile trusturi industriale, dintre care mai importante sînt: General Motors, Morgan, Rockefeller, Ford, Du Pont de Nemours, Mellon, precum şi grupurile din Chicago, Cleveland, Boston, şi din statele Texas şi California. în pofida diferitelor măsuri de reglementare luate de către stat, economia ţării cunoaşte fenomene de instabilitate, tendinţe inflaţioniste, la anumite intervale manifestări de criză de intensitate variabilă, precum şi prezenţa permanentă a şomajului (circa 5 000 000 de şomeri înregistraţi în 1964). Economia S.U.A. cunoaşte un proces de-militarizare (în 1964 cheltuielile militare reprezentau 56 de miliarde de dolari). Este c dezvoltată industria extractivă a petrolului (376 608 000 t în 1964), a gazelor naturale (440 232 000 000 m3 în 1964), a cărbunelui (457 380 000 ţ. STATELE UNITE 493 STATELE UNITE în 1964), a minereului de fier (82 632 000 t în 1964), precum şi a diferitelor minereuri neferoase şi radioactive. Principalele resurse energetice sînt etrolul, gazele naturale şi căr-unele, care predomină în balanţa energetică a ţării (96,1 %); există mari rafinării de petrol la Houston, Galveston, Beaumont, Port Arthur, Corpus Christi, Wichita Falls (in Texas), Baton Rouge (în Louisiana), precum şi la Chicago, New York, San Francisco, Boston, Philadelphia etc. în 1964 producţia de energ’e electrică a fost de 1078800000000 kWh. în vestul ţării există mari hidrocentrale pe rîurile Columbia (Grand Coulee, Bonneville,Dallas ş.a.) şi Colorado (Hoover Dam), în centrul ţării pe rîurile Tennessee, Ohio şi pe rîurile care izvorăsc din munţii Apa-laşi. Există numeroase termocentrale şi cîteva centrale atomoelectrice. Industria siderurgică produce fontă şi feroaliaje (79 764 000 t în 1964). oţel (115 284 0001 în 1964) şi este concentrată mai ales în nord-estul S.U.A. (Pittsburgh, Youngstown, Chicago, Birmingham, Erie, Detroit, Cleveland, Buffalo, Toledo, Philadelphia, Saint Louis etc.), dar există mari întreprinderi şi în vest (Pueblo, San Francisco etc.)^ Metalurgia neferoasă (cupru, zinc, plumb, aluminiu) este dezvoltată, mai ales în vestul ţării (Anaconda, El Paso, Tooele, Douglas, Great Falls, Helena) şi în regiunea Munţilor Alegani (Alcoa). Industria construcţiilor de maşini este larg dezvoltată; principalele produse sînt: automobile (9305 000 de bucăţi în 1964, la Detroit, Cleveland, Buffalo, Los Angeles), avioane (Los Angeles, Seattle, SanDiego,Wichita, Fort Worth) nave (Boston, San Francisco, Seattle, New Orleans, Norfolk etc.), maşini-unelte şi utilaj industrial (Chicago, Cleveland, Pittsburgh, Youngstown, Philadelphia, Detroit, Buffalo, Boston,SaintLouis, Los Angeles, Bethlehem, Milwaukee etc.), aparate electrotehnice, electronice şi de automatizare (Chicago, New York, Los Angeles, San Francisco etc.), maşini agricole (Chicago, Saint Louis etc.), aparate optice şi de pre- cizie etc.; o mare dezvoltare a luat-o producţia de rachete intercontinentale, de nave spaţiale cosmice etc. Industria chimică âre ca principale ramuri rafinarea petrolului, industria chimică de bază, industria cauciucului (Akron), a maselor plastice, a firelor şi fibrelor sintetice, a coloranţilor, a îngrăşămintelor chimice, a produselor farmaceutice etc., cu centre mai importante în statele Texas, Louisiana, Ohio. O mare dezvoltare a luat industria atomică (Los Alamos, Oak Ridge, Berkeley, Hanford ş.a.). Industria textilă este localizată îndeosebi în sud-est şi est (Providence, Montgomery, Co-lumbus, Reading). Centrele industriei alimentare sînt răs-pîndite în toată ţara; mai importantă este industria cărnii (Chicago, Omaha, Kansas City, Saint Louis, Indianapo-lis), de conserve, de produse lactate, a zahărului, a tutunului, a alcoolului etc. 47% din suprafaţa totală a ţării o reprezintă suprafaţa agricolă, în agricultură predomină marea proprietate capitalistă (ferme mijlocii şi mari, de obicei specializate). Un mare rol în producţia agricolă îl au marile ferme; în 1962, 12% din numărul total al fermelor ocupau 45% din terenul agricol şi dădeau 60% din producţia agricolă marfă. Se disting cîteva zone mari de producţie agricolă: zona porumbului (care cuprinde statele Indiana, Illinois, Iowa şi porţiuni din statele învecinate), utilizat în special ca plantă furajeră (porumbul se cultivă pe circa 40%din suprafaţa însămînţată; în 1964 S.U.A. au produs 91 032 000 t); zona griului (de Ia graniţa nordică, prin statele Dakota de Nord şi de Sud, Nebraska, Kansas şi Oklahoma, pînă în Texas; în 1964 s-au produs 35 121 0001 de grîu); zona bumbacului (în statele sudice, în special în Texas şi în regiunile irigate din vest: California, Arizona, New Mexi-co) ş.a. Se mai cultivă pe suprafeţe mari tutun (în sud), ara-hide, soia, orez, cartofi, sfeclă de zahăr (21 032000 t în 1964), trestie de zahăr etc., pe mari suprafeţe se cultivă plante fura- jere. Pomicultura şi legumicultura sînt dezvoltate mai ales pe coastele celor două oceane (în California se cultivă şi plante citrice). Creşterea animalelor are o pondere însemnată în producţia agricolă, dînd peste 55% din producţia agricolă marfă.Se cresc vite cornute mari (106 488 000 în 1964), mai ales în nord-est şi în zona porumbului şi în vest, pe păşuni, pentru lapte şi pentru carne, porcine (56 007 000 în 1964), în special în zona porumbului, ovine (în statele vestice), păsări (în special în statele din sud). Sînt foarte dezvoltate căile de comunicaţie. S.U.A. dispun de circa 350 000 km de căi ferate (pe care se efectuează circa 40% din transporturi), circa 5 000 000 km de autostrăzi (pe care se transportă 21% din volumul total al mărfurilor); sînt dezvoltate de asemenea transporturile pe apă (cabotaj de-a lungul coastelor, pe rîuri, canale), aeriene şi pe pipe-line (petrol, gaze). S.U.A. dispun de o mare flotă comercială (33 000000 t, plus 7 000 0001 de tancuri petroliere). S.U.A. este cea mai mare exportatoare de capital; în 1966 avea investiţii externe de circa 94 de miliarde de dolari. Exportă în special produse industriale (semifabricate şi finite): utilaj industrial, maşini-unelte, produse electrotehnice, mijloace de transport (automobile, vagoane de marfă şi de călători etc.), produse chimice şi textile, şi importă materii prime şi produse alimentare (minereuri neferoase şi de fier, petrol, cafea, zahăr). Cei mai importanţi parteneri comerciali sînt ţările Europei Occidentale, ţările Ameri-cii Latine şi Japonia. — Istoric. Teritoriul S.U.A. a fost locuit, înaintea colonizării Americii de Nord de către europeni, de i n-d i e n i (amerindieni) şi de e s c h i m o ş i (în Alaska), care se aflau pe diferite trepte de dezvoltare ale orînduirii comunei primitive. Primii europeni care au pătruns în America de Nord au fost, se pare, normanzii (sec. al X-leă), dar prezenţa lor a rămas fără consecinţe pentru populaţia băştinaşă. După descoperirea Americii de către Columb (1492), STATELE UNITE 494 STATELE UNITE America de Nord a început să fie colonizată de europeni. In f>rima jumătate a sec. al XVI-ea» sudul Americii de Nord a fost invadat de conchistadorii spanioli, care au cotropit Florida, litoralul nordic al Golfului Mexic, iar ulterior Dartea de sud-vest a Americii de Nord. Colonizarea sistematică a Americii de Nord, care a fost însoţită de războaie sîngeroase duse împotriva populaţiilor de indieni (spre mijlocul sec. al XVIII-Iea aceştia fuseseră împinşi pînă în Munţii Alegani sau exterminaţi), s-a intensificat la începutul sec. al XVIII-lea, o dată cu dezvoltarea capitalismului în Anglia, Olanda şi în alte ţări vest-europene. La sfîrşitul sec. al XVIII-lea existau pe teritoriul S. U.A. 13 colonii engleze, care ocupau teritoriul ce se întindea de la Oceanul Atlantic pînă Ia Munţii Alegani (în nord erau coloniile Massachusetts, Rhode Island, New Hampshire şi -Connecti-cut, în centru Pennsylvania, New York, New Jersey şi Delaware, iar în sud Virginia, Maryland, Carolina de Nord, CaroJina de Sud şi Georgia); prin cucerirea coloniilor olandeze şi franceze din America de Nord (sec. XVII-XVIII), Anglia şi-a extins stăpînirea asupra întregului litoral al Oceanului Atlantic. în coloniile engleze au început să se dezvolte relaţiile capitaliste, care se împleteau într-o oarecare măsură cu elemente ale relaţiilor feudale şi chiar sclavagiste, mai ales în sud, unde predominau plantaţiile bazate pe exploatarea muncii sclavilor negri. Curînd, coloniile nord-americane au devenit concurente ale metropolei, care a luat măsuri de îngrădire, inter-zicînd fabricarea unor produse industriale, înfiinţarea de întreprinderi industriale, schimburile comerciale directe cu alte ţări, instituind diferite taxe etc. Ascuţirea treptată a contradicţiilor dintre metropolă şi colonii a culminat cu războiul pentru independenţa coloniilor engleze din America de Nord (1775—1783). In timpul acestuia a fost adoptată, la 4 iulie 1776, „D ecl araţi a de i n-dependenţ ă“, la elabo- rarea căreia Th.Jefferson a avut o contribuţie importantă şi care a proclamat constituireaS.U.A. Victoria coloniilor în războiul cu Anglia şi formarea S.U.A. ca stat independent (recunoscut de Angliai prin tratatul de la Versailles, 1783) au contribuit la avîntul capitalismului în această ţară şi Ia desăvîrşirea procesului de constituire a naţiunii burgheze americane. în 1787 a fost adoptată Constituţia S.U.A., care a consfinţit dominaţia marii burghezii şi a proprietarilor de sclavi. în sec. al XlX-Iea a avut loc expansiunea teritorială a S.U.A., care s-a realizat fie prin cumpărări de regiuni întregi (Louisiana de la francezi, în 1803; Florida de la spanioli, în 1819; Alaska de la ruşi, în 1867), fie prin cuceriri (Texasul de la Mexic, în 1845, iar în urma războiului americano-mexican, din 1846— 1848, mai mult de jumătate din teritoriul Mexicului). Pe la mijlocul sec. al XlX-lea s-a intensificat colonizarea teritoriilor din vestul îndepărtat (Far West), în legătură şi cu descoperirea aurului în California, pe harta ţării făcîndu-şi apariţia noi state, admise succesiv în uniune. în prima jumătate a sec. al XlX-lea, în S.U.A. s-a întărit mişcarea pentru abolirea sclaviei (au avut loc numeroase răscoale, cea mai importantă dintre ele fiind aceea din 1831, condusă /de Nat Turner), care s-a intensificat după răscoală din 1859, în frunte cu John Brown. Alegerea ca preşedinte a lui Abraham Lincoln şi campania sa aboliţionistă au provocat izbucnirea războiului civil din S.U.A. (1861-1865), care a reprezentat o luptă între două sisteme sociale: sistemul sclaviei şi sistemul muncii salariate. în urma războiului sclavia a fost abolită, dar negrii au continuat să fie supuşi unei crunte discriminări rasiale. Victoria statelor din nord a creat condiţii propice dezvoltării rapide a capitalismului în S.U.A. Mişcarea muncitorească a luat avînt şi ea o dată cu creşterea numerică a clasei muncitoare, în 1867 în S.U.A. s-au creat secţii ale Internaţionalei I. Dar influenţa oportunismului şi a aristocraţiei muncitoreşti a constituit o greutate în organizarea şi desfăşurarea activităţii revoluţionare a clasei muncitoare din S.U.A. Organizaţii sindicale ca Ordinul cavalerilor muncii (1869) şi Federaţia americană a muncii (1881) s-au ridicat împotriva luptei politice şi a organizării grevelor şi au pro-ovăduit colaborarea între clase, n ciuda acestor greutăţi, în S.U.A. au avut loc în această perioadă numeroase greve şi demonstraţii, care au culminat cu manifestaţiile şi lupta grevistă de la Chicago (1 mai 1886, zi devenită sărbătoare a solidarităţii internaţionale a oamenilor muncii), în urma căreia muncitorii americani au obţinut dreptul la ziua de muncă de opt ore. Mişcarea fermierilor împotriva exploatării marelui capital a căpătat un caracter organizat în urma crizei economice din 1873 (crearea Partidului Greenback în 1873 şi a Partidului populist în 1892). în 1900-1901 socialiştii americani (E. Debs ş.a.) au întemeiat Partidul socialist. în 1905 a luat fiinţă organizaţia sindicalistă I.W.W. („Muncitorii industriali ai Iumii“), care mai tîrziu a căzut sub influenţa anarhismului. La sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea, S.U.A. au intrat într-o nouă etapă a dezvoltării lor, în faza imperialismului. în această perioadă, S.U.A. au intensificat politica de expansiune colonială şi au inaugurat şirul de războaie pentru reîmpărţirea lumii, au cucerit insulele Hawai (I893~ 1898), iar ca urmare a păcii de la Paris, cu care s-a încheiat războiul hispa-no-american, S.U.A. au ocupat insulele Porto Rico, Guam şi Filipine şi au instituit controlul asupra Cubei, declarată formal independentă. Pentru contracararea concurenţei .Angliei, Franţei şi Rusiei în China, S.U.A. au proclamat in 1899 doctrina „porţilor deschise". în 1903 S.U.A. au ocupat zona Canalului Panama, preluînd de la francezi lucrările de construcţie a canalului, pe care le-au terminat în 1914. S.U.A. au orga- STATELE UNITE 495 STATELE UN UE nizat intervenţii armate în Mexic (1914 şi 1916—1922), în Cuba (1906-1909, 1912, 1917—1922) şi au ţinut sub ocupaţie Nicaragua (1912— 1933, cu mici întreruperi), Haiti (1915—1934) şi Republica Dominicană (1916—1924), în scopul înăbuşirii, luptei revoluţionare a popoarelor latino-americane. La 6 aprilie 1917 S.U.A. au intrat în primul război mondial, de partea Antantei. S.U.A. au fost unul dintre iniţiatorii şi organizatorii blocadei şi intervenţiei împotriva Rusiei Sovietice. La sfîr-şitul primului război mondial şi în anii următori, ca urmare a ascuţirii contradicţiilor sociale şi politice, s-a intensificat mişcarea muncitorească americană; în 1919 a fost creat Partidul Comunist din S.U.A. S.U.A^au participat la Conferinţa de pace de la Paris (1919), dar, nereuşind atunci să-şi asigure rolul predominant în lumea capitalistă, n-au aderat nici la Liga Naţiunilor, nici la Tratatul de pace de la Ver-sailles. După primul război mondial, S.U.A. au devenit cea mai puternică ţară capitalistă. In perioada postbelică s-au ascuţit contradicţiile dintre Anglia şi S.U.A. şi Japonia ş\ S.U.A., care s-au manifestat îndeosebi cu prilejul Conferinţei de la Washington (1921 — 1922). Cercurile reacţionare din S.U.A. au participat la organizarea luptei împotriva revoluţiei chineze. Monopolurile nord-americane au contribuit la refacerea potenţialului economic-’militar al Germaniei (planurile Dawes şi Young). Criza economică mondială din 1929— 1933 s-a manifestat cu deosebită ascuţime în economia | S.U.A. în 1931 şi 1932 şomerii ! au organizat marşuri ale foa- i mei, înăbuşite de guvern cu 1 forţa armată. în 1933—1934 j au fost înfăptuite, în spiritul j programului New Deal („Noul i ci:rs“), iniţiat de preşedintele ! F. D. Roosevelt, o serie de reforme, care urmăreau redre-i sarea economică şi întărirea i elementelor capitalismului mo- j nopolist de stat. S.U.A. au i intrat în al doilea război mon- i| dial la 8 decembrie 1941, j după ce forţele armate japoneze au atacat prin surprindere baza maritimă americană de la Pearl Harbor (Hawai) şi posesiunile S.U.A. şi Angliei din Oceanul Pacific. în iulie 1942 a fost semnat la Washington acordul sovieto-american cu privire la acţiunile comune în războiul împotriva Germaniei hitleriste. Trupele S.U.A. au luptat pe fronturile din Asia, Africa şi Europa împotriva armatelor coaliţiei fasciste. In iunie 1944, armatele S.U.A., alături de cele ale Angliei şi Canadei, au debarcat pe coasta Normandiei, des-chizînd, cu o întîrziere de doi ani faţă de angajamentul luat, cel de-al doilea front în Europa. în 1945, în preajma înfrîngerii Japoniei, deşi necesităţile militare nu o cereau, aviaţia militară a S.U.A. a supus bombardamentelor atomice oraşele japoneze Hiro-shima (6 august) şi Nagasaki (9 august), pricinuind moartea a sute de mii de oameni şi distrugeri materiale imense. S.U.A. au ieşit din război întărite sub raport economic şi militar. în anii care au urmat celui de-al doilea război mondial au fost adoptate, sub presiunea monopolurilor, o serie de legi şi măsuri antimuncito-reşti şi antidemocratice (legea Taft-Hartley, legea Mc Carran, procesul intentat partidului comunist ş.a.) şi s-au activizat organizaţiile reacţionare (Ku Klux Klan-ul, Legiunea americană ş.a.). Continuarea segregaţiei împotriva negrilor din S.U.A. îndeosebi în statele din sud (unde discriminarea rasială este consfinţită prin diverse legi) şi teroarea sîngeroasă dezlănţuită de către rasişti au dus, începînd cu anul 1943, la puternice acţiuni de luptă ale negrilor, sprijinite de elementele democrate şi progresiste. Ca urmare, guvernul federal a fost nevoit să adopte, pe cale legislativă, unele măsuri antisegregaţioniste. După al doilea război mondial, S. U. A. duc o politică externă agresivă, îndreptată împotriva statelor socialiste şi împotriva mişcării de eliberare naţională a popoarelor, străduindu-se totodată să-şi întărească influenţa asupra celorlalte state capitaliste. S. U. A. au iniţiat crearea de grupări şi de blocuri militare agresive, ca N.A.T.O. (1949), A.N.Z.U.S. (1951), S.E.A.T.O. (1954), C.E.N.T.O. (1955), şi au organizat baze militare (în prezent peste 100 de baze) în ţări străine (inclusiv în Europa). în 1950 cercurile reacţionare din S.U.A. au intervenit, de partea clicii lui Li Sîn Man, în războiul agresiv dezlănţuit de aceasta împotriva R.D. Coreene. în acelaşi an au înăbuşit răscoala din Porto Rico. S.U.A., care participase intens la reorganizarea şi Ia înzestrarea armatei gomindaniste în timpul celui de-al treilea război revoluţionar din China (1946—1949), ?u ocupat în 1950 Taivanul, săvîr-şind un act de agresiune directă faţă de R.P. Chineză. în 1951 S.U.A. au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia. S.U.A. au organizat în 1954 o intervenţie armată în Guatemala. în aprilie 1961, imperialiştii din S.U.A., folosind ca mercenari elemente reacţionare cubane din rîndurile transfugilor, au sprijinit o agresiune armată împotriva Cubei, care însă a eşuat. în 1964, în condiţiile eşecului politicii cercurilor reacţionare nord-americane în Vietnamul de Sud, imperialismul american a trecut la extinderea războiului împotriva forţelor patriotice sud-vietnameze şi la agresiune împotriva R.D. Vietnam, efec-tuînd bombardamente asupra centrelor populate şi economice. S.U.A. sînt membru fondator al O.N.U. (1945) şi unul dintre membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate. S.U.A. sînt o republică federală. Şeful statului şi al guvernului este preşedintele, ales pe termen de patru ani, prin alegeri indirecte. Organul legislativ suprem este Congresul (parlament bicameral), alcătuit din Camera Reprezentanţilor şi Senat. Fiecare stat are un parlament bicameral (în statul Nebraska acesta are o singură cameră) şi un guvernator, aleşi de populaţie. S.U.A. întreţine relaţii diplomatice cu Republica Socialistă România. Partide politice: Partidul democrat (creat în 1828); Partidul republican (creat în 1854); Partidul Comunist din S.U.A. STATHUDER 496 STATISTICĂ stathuder, titlu pe care îl purta guvernatorul unei provincii din Ţările de Jos în timpul stăpînirii spaniole. După revoluţia burgheză din Ţările de Jos, acest titlu a devenit apanajul familiei princiare Orania-Nassau, care l-a deţinut pînă în 1795, cînd a fost desfiinţat. statică (FIZ.), parte a mecanicii care studiază echilibrul sistemelor de forţe, transformarea acestor sisteme şi echivalenţa lor, în vederea stabilirii condiţiilor de echilibru ale corpurilor aflate în stare de repaus sau de mişcare. După natura obiectului de lucru, s. se împarte în: s. rigidelor, s. solidelor şi s. fluidelor, aceasta din urmă cuprinzînd 5. gazelor (aerostatica) şi s. lichidelor (hidrostatica). O deosebită importanţă practică are s. cons/ri/c/ii-/or, care elaborează metodele de calcul pentru determinarea eforturilor şi deformaţiilor sistemelor de bare. Din'punct de vedere istoric, s, a apărut şi s-a dezvoltat cu mult înaintea celorlalte părţi ale m e c a n i-c i i. statistică 1. (STATIST.) a) Disciplină ştiinţifică care studiază fenomene de masă (co/ec-tivităţi statistice), legile statistice ca expresie a legăturilor dialectice dintre necesitate şi întîmplare, folosind .metode proprii de descriere şi analiză a acestor fenomene. Noţiunea de c. a fost folosită încă din sec. al XVII-lea. La început, C. era concepută ca o disciplină socială, fiind reprezentată prin două curente principale: aritmetica politică din Anglia (întemeiată de W. Petty şi J. Graunt) şi statistica descriptivă, apărută în Germania (întemeiată de H. Conring, G. Achen-wall, L. von Schlozer şi alţii). In sec. al XlX-lea se înfiinţează în ţările mai dezvoltate organe naţionale de statistică, creşte considerabil cantitatea de informaţii statistice, iar s. se diversifică, apărînd noi ramuri ale ei, ca: s. social-eco-nomică, s. matematică, s. fizică, s. biologică etc. La dezvoltarea s. au contribuit lucrările lui A. Quetelet, ale şcolii germane (W. Lexis), ale şcolii franceze, ale şcolii anglo-saxone din a doua jumătate a sec. al XlX-lea (F. Galton şi K. Pear-son), precum şi progresele teoriei probabilităţilor. In sec. al XX-lea se intensifică procesul de diversificare al s* prin apariţia de nor ramuri, prin lărgirea cadrului de aplicare a datelor ei în biologie, economie, sociologie, istorie, geografie, fizică, astronomie, medicină, meteorologie etc. In sens restrîns, s. este o disciplină ştiinţifică metodologică, care are drept scop expunerea sistematică a metodelor statistice. In acest sens, ea se împarte în: s. descriptivă, adică centralizarea datelor obţinute prin observaţii, sistematizarea lor sub forma distribuţiilor de frecvenţă, descrierea lor cu ajutorul valorilor medii, dispersiei, corelaţiei, indicilor şi al altor indicatori statistici; şi analiza statistică (inferenla statistică), adică procesul de valorificare a datelor pentru decizii statistice, de verificare a ipotezelor statistice etc. Apariţia la sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea a maşinilor statistice a dat un impuls puternic operaţiilor de prelucrare a datelor statistice. în ultimul deceniu, în afară de maşinile clasice (de perforat, de sortat şi de tabu-lat) perfecţionate, se folosesc tot mai mult maşinile electronice, ceea ce permite o valorificare multilaterală a materialului statistic, b) Date numerice referitoare la un fenomen de masă din natură şi din societate, obţinute cu ajutorul unor procedee speciale, sistematizate şi centralizate. Aceste date se publică, în general, în anuare statistice, în culegeri etc. c) Activitate de culegere, prelucrare şi valorificare a datelor numerice, organizată de obicei de către stat în mod centralizat sau descentralizat, precum şi de instituţii obşteşti şi particulare (s. de stat, s. departamentală, s. sindicală, 3. societăţilor de asigurare etc.). — S. social-economică, ramură a statisticii care studiază latura cantitativă a fenomenelor sociale de masă, în strînsă legătură cu latura lor calitativă, în vederea relevării legilor statistice cu ajutorul unui ansam- blu de metode şi procedee de observare statistică, de prelucrare a datelor observării şi de analiză statistică. Reprezintă cea mai veche disciplină statistică; constituirea ei ca ştiinţă o dată cu apariţia aritmeticii politice a fost precedată de existenţa multimilenară a unor forme de evidenţă şi de observare statistică, de tipul recensămintelor şi al altor înregistrări. Evoluţia ei ulterioară a avut loc prin lărgirea domeniului de cercetare şi prin introducerea tot mai amplă a metodelor cantitative. In socialism, s.s.-e. realizează un salt calitativ, datorită fundamentării ei pe materialismul istoric şi pe economia politică marxist-le-ninistă şi asocierii ei la funcţiile statului socialist, care-i conferă sarcini şi probleme noi. — S. teoretică, parte a statisticii social-economice care are ca scop definirea obiectului statisticii social-economice, a fundamentelor ei teoretice şi a funcţiilor gnoseologice, a sistemului general de indicatori statistici, a metodelor de observare, de grupare şi de centralizare, de calcul al valorilor medii, al dispersiei, corelaţiei, indicilor statistici, seriilor dinamice, indicatorilor selecţiei, precum şi de analiză, adaptate Ia specificul fenomenelor social-economice de masă. Dezvoltarea s.t., solicitată puternic de creşterea complexităţii fenomenelor sociale şi de nevoia caracterizării acestora, este legată de progresele statisticii matematice, ale cărei metode se aplică pe scară tot mai largă. — S. economică, parte a statisticii social-economice care se ocupă cu elaborarea sistemului de indicatori ai economiei naţionale şi a metodelor statistice, adaptate la studiul fenomenelor şi proceselor de ansamblu, ca: populaţia, avuţia naţională, produsul social, forţa de muncă, tehnica nouă, productivitatea muncii sociale, circulaţia produsului social, crearea, distribuirea, redistribuirea şi utilizarea finală a venitului naţional, finanţele statului, nivelul de trai material şi cultural al populaţiei. Printre metodele principale folosite de s.e. se numără balanţele eco- STATISTICA 497 STATOREACTOR nomiei naţionale, în cadrul cărora intră ' ca metodă modernă balanţa legăturilor dintre ramuri. — S. de ramură, parte a statisticii . social-economice, care se ocupă cu studiul unei ramuri a economiei naţionale sau a unui domeniu de activitate limitat. Printre s. de r. se numără: s. populaţiei, sau s. demografică, s. industriei, a agriculturii, a transporturilor, a circulaţiei mărfurilor, a finanţelor, a tehnicii noi etc. 2. (MAT.) Statistică matematică, ramură a ştiinţelor matematice care elaborează noţiunile şi metodele specifice studiului statistic al colectivităţilor. Conceptele de bază ale s.m. sînt frecvenţa (absolută sau relativă) a unui eveniment sau a unei caracteristici în sînul unei colectivităţi, mărimea statistică, legea de repartiţie sau de distribuţie a unei mărimi, varia-bilitatea sau stabilitatea unei mărimi, corelaţiile sau conexiunile între două sau mai multe , caracteristici sau mărimi statistice, indicii statistici. Colectivităţile care fac obiectul statisticii matematice fiind reale şi corespunzînd experienţei ştiinţifice, frecvenţele relative sînt expresia unei probabilităţi şi teoria matematică a probabilităţilor constituie fundamentul s.m. Conceptele de cîmp de probabilitate sau statistic, de valoare medie, de abatere, de abatere medie pătratică, de variabilă statistică sau aleatoare, de funcţie de repartiţie, de independenţă sau dependenţă, de corelaţie sau de regresie, legate de procesele aleatoare, prelucrate de teoria probabilităţilor servesc ca elemente indispensabile s.m. şi edificării teoriilor ei specifice. Printre aceste teorii specifice figurează în primul rînd teoria selecţiei cu teoria estimaţiei, a testelor de semnificaţie şi cu o nouă, dar importantă ramură, teoria controlului statistic (în special în industrie) pentru aspectele oarecum statistice ale colectivităţilor, teoria deciziilor cu analiza secvenţială şi teoria predicfiei, legate de teoria pro-babilistă a proceselor sto-chastice pentru aspectele lor dinamice. Metodele s.m. au un caracter universal, dat fiind caracterul abstract al relaţiilor cantitative cu care se ocupă şi ca atare au o largă aplicaţie în cele mai diferite domenii: în viaţa social-economică, în fizică, biologie, tehnică etc. 3. (FIZ.). Teorie care descrie comportarea de ansamblu a sistemelor alcătuite din numeroase particule aflate în interacţiune (de obicei slabă), folosind metode ale statisticii matematice. Scopul ei este calcularea funcţiei de distribuţie a particulelor pe diferitele stări energetice posibile, adică a probabilităţii de a găsi particulele în diferitele stări energetice atunci cînd sistemul se află în echilibru termodinamic. — S. clasică (sau Maxwell-Boltzmann), statistică a unui colectiv numeros de particule libere care se află într-o stare de mişcare complet dezordonată (agitaţie termică) şi a căror deplasare şi interacţiune (prin ciocnire) sînt descrise de legile mecanicii clasice. — S. cuantică, statistică a unui colectiv numeros de particule a căror mişcare şi interacţiune sîn.t descrise de legile şi de principiile mecanicii cuantice. Premisele unei s.c. se deosebesc de cele ale fl. clasice prin următoarele fapte: a) energiile pe care le pot avea particulele sînt cuantificate, adică Variază discontinuu; b) sistemul de particule constituie un ansamblu de elemente identice, care^Dot fi permutate între ele fără a schimba starea sistemului (fapt care se numeşte degenerescenţă de schimb). Există două tipuri de s.c.: s. Fermi-Dirac, care porneşte de la premisa că fiecare stare cuantică poate fi liberă sau ocupată de cel mult una dintre particulele identice ale ansamblului şi care se aplică particulelor cu spin semi-întreg, numite fermioni (ex. electronul, protonul, neutronul etc.); s. Bose-Einstein, care porneşte de la premisa că fiecare stare cuan- tică poate fi ocupată de oricîte particule identice şi care se aplică particulelor cu spin întreg, numite bosoni (ex. fotonul, particula a etc.). La temperaturi suficient de înalte, ambele s.c. conduc la aceleaşi rezultate ca s. clasică. 4. (MED.) Statistică vitală v. biostatistică. Statius, Publius Papinius (c. 40—c. 90 e.n.), poet roman. Poeziile sale ocazionale („Sil-vae“) oglindesc diverse aspecte ale societăţii timpului, iar epopeile „Tebaida" şi „Ahileida", scrise într-un stil retoric şi preţios, cuprind descrieri plastice şi povestiri pline de mişcare. stat-major (MILIT.), organ de conducere a trupelor, format dintr-un număr variabil de ofiţeri, constituiţi în birouri sau secţii, sub conducerea unui şef (şef de stât-major); s.-m. ajută pe comandant în activitatea de conducere a trupelor. stator (MAŞ.), parte a unei maşini de forţă motoare sau generatoare, care este fixă în timpul funcţionării maşinii şi este formată din organe active (ex. paletele directoare la turbine, circuitul magnetic şi înfăşurările la maşinile electrice etc.), din organe de legătură cu rotorul (ex. lagărele, periile etc.) şi din organe auxiliare (ex. portperiile). De cele mai multe ori, s. constituie şi carcasa maşinii şi este executat din oţel turnat. statoreactor (AV.), reactor cu flux continuu de gaze, care funcţionează fără compresor, Stator de maşină electrică sincronă STATOSCOP 498 STATUTUL P.C.R. neavînd organe principale mobile şi care este folosit pentru propulsia unor avioane supersonice. Este constituit dintr-un difuzor (în care se realizează comprimarea dinamică a aerului datorită deplasării avionului cu viteză mare), camera de ardere, efuzorul (în care se produce destinderea gazelor de ardere pentru a realiza forţa de propulsie) şi instalaţia de alimentare cu combustibil.^ S. funcţionează cu randament ridi-;, cat numai la viteze de zbor supersonice; pentru decolare, avioanele echipate cu 3. sînt prevăzute cu rachete. statoscop (gr. statos „stabil** şi skopein „a privi**:,AV.)t instrument de măsură la bordul unui avion, folosit pentru determinarea variaţiilor mici (0,5— 5 m) de altitudine ale avionului în raport cu altitudinea de zbor aleasă. „Statul şi revoluţia", operă scrisă de V.I. Lenin în august— septembrie 1917, în care apără învăţătura 'marxistă despre stat împotriva denaturărilor anarhiste şi oportuniste şi o dezvoltă în noile condiţii istorice ale imperialismului. S. şi r. a apărut într-un moment în care în faţa proletariatului din Rusia se punea sarcina înfăptuirii revoluţiei socialiste. Prezentînd tezele lui Marx şi Engels despre dictatura proletariatului, Lenin fundamentează necesitatea lichidării statului burghez şi a formării statului socialist, necesitatea istorică şi conţinutul dictaturii proletariatului, menţinerii şi întăririi statului socialist în întreaga perioadă de trecere de la capitalism la comunismul deplin. Lenin a demonstrat că Puterea Sovietelor este una dintre formele dictaturii proletariatului. în lucrare se face o largă analiză a superiorităţii democraţiei socialiste faţă de cea burgheză, arătîndu-se că democraţia socialistă se dezvoltă continuu, pe măsura dezvoltării socialiste şi a trecerii la comunism. Lucrarea S. şi r. a rămas neterrninată. Intenţia lui Lenin de a dezvolta învăţătura despre stat pe baza generalizării experienţei revoluţiilor din 1905 şi 1917 din Rusia nu a putut fi realizată, datorită evenimentelor din aju- nul şi de după Revoluţia din Octombrie. St atu ~Palmă -Barbă-Cot, personaj fabulos din basmele populare româneşti, caracterizat prin statura foarte mică, înfăţişarea grotescă şi agerime. E prezentat de obicei călărind pe un iepure şchiop. stătu quo, formulă latină desemnînd o situaţie de fapt ori juridică actuală sau care a existat într-o epocă anterioară. Aceastăv formulă v^este folosită ~ în expresii ca: „menţinerea stătu quo-ului‘* sau „stătu quo ante bellum** (situaţia existentă înainte de un război). statut (DR.) a) Denumire dată actului prin care se reglementează structura şi funcţionarea unor organizaţii interne sau internaţionale. S. poate avea caracter de act normativ (ex. s. unei instituţii de stat), de act adoptat de membrii unei organizaţii (ex. s. organizaţiilor cooperatiste sau al altei organizaţii obşteşti) sau de act adoptat printr-un tratat internaţional (ex. s. Curţii Internaţionale de Justiţie a O.N.U.). b) Denumire dată uneori unei constituţii (ex. Statutul din 1864, constituţie dată de domnitorul Al. 1. Cuza şi supusă aprobării poporului prin plebiscit), c) Statut real, totalitatea legilor dintr-un anumit stat referitoare la bunurile aflate pe teritoriul său şi privite fiecare separat. Aceste legi se aplică pe teritoriul acelui stat chiar şi bunurilor ce aparţin unui străin, d) Statut personal, totalitatea legilor dintr-un anumit stat referitoare la starea şi la capacitatea cetăţenilor săi. Aceste legi se aplică în principiu chiar dacă cetăţenii se află în străinătate. Statutul P.C.R.y legea de bază a partidului. Actualul Statut al P.C.R. a fost adoptat de Congresul al IX-lea ăl partidului (19—24 iulie 1965). Statutul consfinţeşte faptul că P.C.R. este cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare, detaşamentul ei de avangardă, forţa politică conducătoare în Republica Socialistă România. Scopul partidului este construirea societăţii socialiste şi a societăţii comuniste. Partidul îşi întemeiază întreaga Activitate pe învăţătura marxist-leninistă, aplicînd-o în mod creator la condiţiile şi la particularităţile ţării noastre. Statutul subliniază că P.C.R. întreţine, în spiritul internaţionalismului proletar, legături de colaborare cu partidele comuniste şi muncitoreşti frăţeşti, adueîndu-şi contribuţia activă la întărirea unităţii şi coeziunii mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Statutul cuprinde principiile. organizatorice ale partidului, stabileşte formele de organizare şi mijloacele de activitate ale organizaţiilor de partid, normele vieţii şi construcţiei de partid obligatorii pentru toţi membrii şi organizaţiile partidului. Statutul acordă ^ o atenţie deosebită întăririi rîndurilor partidului, calităţii membrilor săi, arătînd că în rîndurile P.C.R. se unesc cei mai înaintaţi şi mai conştienţi muncitori, ţărani, intelectuali, funcţionari. Înstatut3e stabilesc, de asemenea, îndatoririle şi drepturile membrilor de partid. Pe primul plan al acestor îndatoriri figurează lupta pentru înfăptuirea politicii partidului, slujirea cu devotament a patriei socialiste. în acest scop au o mare importanţă îndatoririle privind îndeplinirea în mod exemplar, de către fiecare membru de partid, a sarcinilor profesionale şi obşteşti, manifestarea unui înalt simţ de răspundere şi grijă deosebită pentru apărarea proprietăţii obşteşti. Statutul prevede totodată că membrul de partid trebuie să fie exemplu de corectitudine, principialitate şi conduită morală în familie şi în societate. Principala îndatorire a fiecărui comunist o reprezintă grija pentru întărirea permanentă a partidului, a unităţii şi a coeziunii rîndurilor sale. Un deosebit accent pune statutul pe contribuţia fiecărui comunist la elaborarea hotărî-rilor şi la stabilirea măsurilor pentru aplicarea lor, pe participarea largă a tuturor comuniştilor la dezbaterea problemelor politicii partidului; ca mijloc principal de îmbunătăţire continuă a muncii de partid se prevede folosirea de către comunişti a criticii şi autocriticii. Principiul călăuzi- STATIA PLANETELOR 499 STAŢIUNE tor al structurii organizatorice 51' al activi tâtiî P.C.R. este centralismul democratic. Statutul defineşte structura şi funcţiile principale ale organelor superioare ale partidului, ale organizaţiilor regionale, orăşeneşti şi raionale, ale organizaţiilor de bază. In statut se subliniază că întreaga activitate a organelor de partid se desfăşoară pe baza principiului conducerii şi muncii colective. Un capitol special precizează că modificarea Statutului P.C.R. este o atribuţie exclusivă a Congresului sau a Conferinţei naţionale. Capitole speciale din statut sînt consacrate relaţiilor dintre partid şi U.T.C., dintre partid şi organizaţiile de masă şi obşteşti, dintre partid şi organele de stat. Prin întregul său conţinut, Statutul P.C.R. îngăduie partidului, organizaţiilor sale să ridice la un nivel superior capacitatea lor organizatorică şi politică de mobilizare a oamenilor muncii în lupta pentru construirea socialismului şi comunismului. staţia planetelor (ASTR.), poziţie pe traiectoria aparentă a planetelor pe cer cînd acestea par nemişcate pentru cîtva timp. S.p. arc Ioc cînd mişcarea lor se schimbă, din mişcare directă, în mişcare retrogradă, sau invers. staţie de cale ferata» punct de oprire a trenurilor pe o linie de cale ferată in scopul urcării şi coborîrii călătorilor, încărcării şi descărcării mărfurilor, efectuării operaţiilor de compunere şi de descompunere a trenurilor etc. S. de c.f. cuprinde linii de cale ferată (pentru circulaţie, manevrări, trieri etc.), clădiri, instalaţii şi depozite necesare executării operaţiilor cerute de exploatarea staţiei. — S. de c. f. centralizată, staţie in care realizarea unui parcurs (adică traseul urmat de un tren prin staţie) se face de la un post central de comandă (şi eventual de la unul sau mai multe posturi de manevră); postul central de comandă transmite comenzile, autorizează manevrarea semnalelor şi controlează îndeplinirea comenzilor, iar posturile de manevră execută acţionarea macazurilor şi a semnalelor. Intre postul de comandă şi postul de manevră şi semnale există o interdependenţă care permite verificarea executării corespunzătoare a comenzilor, pentru a evita executarea unui alt parcurs decit cel comandat. Staţiile centralizate asigură: imposibilitatea manevrării macazului cînd vehiculul se găseşte pe el, imposibilitatea punerii semnalului pe poziţie de cale liberă cînd macazurile de pe parcursul respectiv nu sînt în poziţie corespunzătoare, închiderea automată a semnalului după trecerea trenului, neexecutarea unei comenzi dacă nu sînt îndeplinite condiţiile de siguranţă etc. staţie hidrometrică (sau hidrologica), unitate în sistemul de efectuare a observaţiilor şi de prelucrare a datelor hidrologice care coordonează o serie de posturi hidrometrice de pe rîuri şi lacuri. La s.h. se efec- tuează măsurători de debite lichide, prelevări şi determinări de aluviuni în suspensie şi tîrite, prelevări de probe pentru analize chimice şi prelucrarea într-o primă fază a observaţiilor efectuate. staţie interplanetară (ASTR.), staţie-releu pentru zborurile cosmice pe care navele cosmice • ar putea ateriza păstrîndu-şi viteza, ca apoi să-şi reia zborul către Lună sau către planete după anumite pregătiri şi aprovizionări prealabile. Acest fel de staţii a fost conceput de K.E. Ţiolkovski. Prin s.i. se înţelege şi o marestaţieexperimentală, care va fi un satelit artificial al Pămîntului şi pe bordul căreia se vor efectua diferite observaţii şi experimente cosmice de către oameni de ştiinţă care vor locui temporar pe aceasta şi care vor reveni ulterior pe Pămînt. Staţiile interplanetare se vor putea realiza numai după perfecţionarea tehnicii întîlnirilor în cosmos şi a transferului de pe o navă cosmică pe alta. staţie meteohidrologică, unitate din reţeaua hidrome--teorologică în care se fac observaţii directe asupra fenomenelor şi elementelor meteorologice, climatologice şi hidrologice de bază şi o prelucrare primară a observaţiilor. staţiune 1. (TEHN.) Ansamblu de instalaţii, echipamente, clădiri etc. special amenajat pentru efectuarea unei operaţii tehnice (ex, s. de pompare, s. de dezbenzinare etc.), pentru efectuarea unor observaţii (ex. s. meteorologica) sau pentru — S*.ftţîft »nt?rpl»ncl*ri • mrricanl Mtrincr IV Staţîa inttrplineUri sovietici Proton 1 STAŢIUNE 500 STAŢIUNI Staţiune electrică de conexiune cercetări ştiinţifice (ex. *. viticolă). — (ELT.) S. electrică, ansamblu de instalaţii şi de construcţii aparţinînd unui sistem energetic, în care se efectuează cel puţin una dintre următoarele operaţii: modificarea parametrilor puterii electromagnetice (tensiune, frecvenţă, defazaj între tensiune şi curent etc.), corespunzător condiţiilor de transmisiune sau de utilizare a energiei electromagnetice; conectarea surselor de energie electromagnetică (generatoare sau centrale electrice); conectarea mai multor căi de curent pentru alimentarea receptoarelor. După funcţiunea îndeplinită, s.e. pot fi: de conexiuni, de transformare, de convertire (acestea sînt redre-soare sau invertoare, după cum energia electromagnetică de curent alternativ este transformată în energie electromagnetică de curent continuu sau invers). — (TELEC.) S. de radio-comunicaţiiy ansamblu unitar de echipamente, instalaţii, clădiri etc., destinat să asigure funcţionarea unui serviciu de radiocomunicaţii. După rolul pe care îl îndeplinesc pot fi: 5. de emisiune, s. de recepţie şi /§. de emisiune-recepţie, iar după destinaţia lor: s. de radiodifuziune, s. de radiocomunicaţii publice, s. de amatori, s. de radiolocaţie etc. — (CONSTR.) S. de be-tonare, instalaţie fixă sau mobilă pentru fabricarea mecanizată a betonului de ciment în cantităţi mari. Se compune din silozuri de agregate şi de ciment, rezervoare de apă, dispozitive de dozare a componenţilor betonului, betoniere, instalaţii de încălzire etc. — (HI-DROTEHN.) S. de pompare, ansamblu de construcţii şi de instalaţii pentru pomparea fluidelor (apă, produse petroliere etc.). S. de p. cuprinde pompele, instalaţia ' electrică de forţă, conductele, a-paratele de măsură şi de control etc. 2. (VITI-CULT.) Staţiune de avertizare, centru de observaţie situat în regiunile viticole şi înzestrat cu aparatura de laborator necesară pentru a aviza momentul cel mai potrivit cînd să se facă stropitul viilor împotriva manei. Pe o rază de acţiune de 15—20 km, s. de a. determină focarele permanente de mană, urmăreşte germinaţia oosporilor şi microconidiilor pentru stabilirea contaminărilor primare şi secundare, în vederea avertizării. staţiune balneară, localitate care. dispune de ape minerale sau de nămol, utilizate în tratamentul diferitelor boli. staţiune climatică, localitate situată într-o regiune cu condiţii naturale (în special climatice) indicate în tratamentul anumitor boli sau favorabile pentru fortificarea organismului. Cele mai multe s.c. se află în regiunile de munte sau submontane şi pe ţărmul mărilor. staţiuni de maşini şi trac-toare (S.M.T.)y întreprinderi socialiste de stat care dispun de tractoare, maşini şi utilaje agricole, de cadre specializate şi care prestează pe această bază diferite lucrări pentru unităţile cooperatiste. In Republica Socialistă România, S.M.T., concentrînd principalele mijloace de mecanizare a lucrărilor agricole şi constituind puternice centre ale progresului tehnic la sate, au un rol însemnat în dezvoltarea intensivă şi în modernizarea agriculturii cooperatiste, în sporirea producţiei agricole, contribuind totodată la formarea fondului central de produse agricole prin cantităţile de produse obţinute drept plată a lucrărilor prestate. Primele S.M.T. au fost organizate în octombrie 1948, o dată cu separarea lor ca unităţi de sine stătătoare din cadrul Administraţiei fermelor de stat şi staţiunilor de maşini. Ele au cunoscut o dezvoltare necontenită prin creşterea numărului lor şi mai ales prin volumul şi prin varietatea parcului de maşini şi tractoare de care dispun. S.M.T. au avut un rol important în procesul de transformare socialistă a agriculturii, iar după încheierea procesului de cooperativizare a agriculturii, Staţiune electrică de convertire STAUDINGER 501 STAVRID PRINCIPALII INDICATORI AI ACTIVITĂŢII S.M.T. U.M. 1948 1951 1955 1959 Unităţi Fonduri fixe Tractoare agricole în unităţi fizice în unităţi convenţionale de 15 CP Pluguri pentru tractor cultivatoare mecanice Semănători mecanice Combine tractate pentru păioase Batoze pentru păioase Total lucrări executate în arătură normală din care: lucrări executate pentru cooperativele agricole de producţie Volumul mediu delucrăricerevine unui tractormediu convenţional de 15 CP Numărul mediu scriptic al salariaţilor2 Volumul mediu de lucrări ce revin pe un salariat 77 188 222 242 264 mii. lei 1 052 2 461 4 362 9 796 buc. 2 751 8 335 13 034 19 752 55 439 buc. 3 176 10 891 17 646 28 360 90 128 „ 2 965 8 620 13 882 21 978 62 056 „ 71 1817 5 437 10 591 14 680 „ 659 1846 5 819 11 524 51 288 „ 10 17 14 4 528 23 058 „ 1 838 4 424 8 127 9 480 6 373 mii ha 2311,4 4115,8 9 649,3 34 100,2 532,5 1 910,1 6 942,9 31 990,1 ha a-n1 224 233 360 401 mii 22,6 35,3 38,7 85,7 ha a-n1 117 247 397 1 Hectare arătură normală 2 Din activitatea agricolă ele contribuie la consolidarea economică-organizatorică a cooperativelor agricole de producţie. Relaţiile pe linie de producţie care intervin între S.M.T. şi cooperativele agricole sînt reglementate pe bază de contract, iar plata pentru lucrările efectuate se face în natură şi în bani. Forma de bază a organizării muncii în S.M.T. este brigada permanentă de tractoare. Conducătorul unic al S.M.T. este directorul, acesta fiind ajutat de inginerul-şef şi de contabilul-şef. Organul central de îndrumare al S.M.T. este secţia de mecanizare a agriculturii din cadrul Consiliului Superior al Agriculturii, ale cărei hotărîri sînt aduse la îndeplinire de către Trustul S.M.T. La nivelul regiunilor există serviciul S.M.T. din cadrul consiliului agricol regional. Staudinger [ ştâudiTjar], Hermann (1881 — 1965), chimist german. A fost profesor la Universitatea din Freiburg. Este autorul unor lucrări fundamentale în domeniul chimiei macromoleculelor. A studiat deshidratarea internă a cetonelor şi obţinerea cetenelor, precum şi structura unor produse naturale, ca celuloza, amidonul, albumina etc. Op. pr.: „Cetenele“ (1912), „Combinaţii macromoleculare. Cauciuc şi celuloză4* (1932), „Chimia macromoleculelor şi biologia*4 (1947). Premiul Nobel (1953). staurolit (MINER.), silicat natural de aluminiu şi de fier, de culoare brună-roşiatică sau neagră-brună, cu luciu sticlos sau mat. Cristalizează în sistemul rombic, sub formă de prisme scurte. Varietăţile transparente sînt întrebuinţate ca pietre semipreţioase. în ţara noastră se întîlneşte în micaşistu-rile din Munţii Lotrului, Făgăraşului şi Apuseni. Stavanger [stavârjg9r/, oraş în sud-vestul Norvegiei. 53 000 loc. (1961). Port pescăresc la Marea Nordului şi centru al industriei de prelucrare a peştelui. Şantiere navale, mici întreprinderi textile. Monumente arhitectonice (sec. al Xll-lea). stavilă (HIDROTEHN.), element de construcţie mobil care serveşte la deschiderea şi la închiderea unui orificiu, a unui deversor etc. într-o lucrare hidrotehnică. După construcţie, se deosebesc: s. cilindrică, constituită dintr-un cilindru de tablă prevăzut la partea inferioară cu o lamă metalică elastică cu ajutorul căreia se realizează (prin rotire sau coborîre) etanşarea secţiunii de curgere; s. plană, care este formată dintr-un panou metalic, ghidat lateral; s.-sector, constituită dintr-un corp metalic în formă de sector de cerc, care se poate roti în jurul axului de articu- laţie; s.-segment, constituită dintr-un corp metalic în formă de segment de cerc, legat cu un braţ metalic ce se poate roti în jurul unei articulaţii. Stavri, Artur (1869-1929), poet român. S-a născut la Botoşani. A debutat în paginile revistei „Contemporanul**, a colaborat la „Viaţa** lui Vla-huţă şi a condus împreună cu I. Gorun săptămînalul „Pagini literare** (1899—1900), aderînd apoi la gruparea sămănătoristă. Poezia lui de inspiraţie cîmpe-nească şi cinegetică („Poezii**, 1894; „De demult**, 1897; „Cîteva clipe**, 1904; „Lu-minişuri**, 1910), nu lipsită de unele virtuţi descriptive, vădeşte o sensibilitate minoră şi tendinţe idilizante. stavrid (Trachurus medi-terraneus ponticus), specie de peşte teleostean răpitor din familia carangidelor, lung de 13—15 cm, cu corpul fusiform acoperit cu solzi mărunţi, avînd linia laterală cu o curbură la jumătatea ei şi gura mare, cu numeroşi dinţi. Trăieşte în cîrduri masive în Marea Neagră şi în Marea Mediterană. Se pescuieşte în cantităţi apreciabile, mai ales la talian. Stavrid STAVRINOS 502 STEA Stavrinos (sec.XVI—XVII), dregător (vistier) în Ţara Românească, de origine grec. A scris în limba greacă un poem intitulat „Vitejiile prea-evla-viosului şi prea-viteazului Mi-hai-Vodă“, alcătuit din 1 312 versuri, istorisire a întregii domnii a lui Mihai Viteazul, în anturajul căruia a trăit. Valoarea literară a versurilor este minoră, dar informaţiile cuprinse în poem sînt preţioase. Stavropol, oraş în U.R.S.S. (R.S.F.S.Rusă), aşezat în podişul Stavropol, la poalele Caucazului. 165 000 loc. (1965). Mare centru al industriei alimentare (morărit, uleiuri vegetale, vinuri, conserve dir.' carne) şi uşoare (încălţăminte, pielărie). Industrie constructoare de maşini, chimică etc. Institute de învăţămînt superior, teatre, muzee. Stawski, Ludovic (1807-— 1887), pictor român de origine poloneză, stabilit Ia Iaşi în 1830. împreună cu Ion Balo-mir a executat picturile murale la casele Roznovanu din Iaşi. Creaţia sa numără portrete de demnitari, miniaturi în acuarelă şi peisaje panoramice cu personaje („Panoramă a Iaşi-lor“, 1842), atrăgătoare prin poezia naivă a imaginii. stază (gr. stasis „oprire"; MED.), încetinire sau oprire a circulaţiei unor lichide biologice (sînge, bilă, lapte etc.) sau a tranzitului materiilor fecale (ex. s. sanguină, s. biliară, s. lactată, s. intestinală). Stăncescu, Dumitru (1866 — 1899), folclorist şi publicist român. S-a născut la Bucureşti. A cules şi a prelucrat folclor muntenesc („Basme", 1892; „Alte basme", 1893; „Poveşti şi snoave pentru popor", 1895). A iniţiat colecţia „Biblioteca pentru toţi" (1892), în care s-au tipărit operele a numeroşi scriitori români şi străini. A tradus din H. C. Andersen, F. Coppee, Bernardin de Saint-Pierre şi Herbert Spencer. stăncuţăf Coloeus monedula), pasăre sedentară din familia corvidelor, puţin mai mică decît o cioară, de culoare neagră, cu ceafa cenuşie. în ţara noastră este comună. Se hrăneşte cu insecte, cereale, dar şi cu păsări mici. Stăncuţă Stăneşti, sat în raionul Giurgiu, reg. Bucureşti, unde, în 1595, a avut loc o bătălie între detaşamente ale armatei lui Mihai Viteazul, conduse de fraţii Buzeşti, şi tătari. în timpul răscoalei ţăranilor din 1907, satul a fost bombardat de artilerie. Stănileşti, sat în raionul Huşi, reg. Iaşi, unde a avut loc, în 1711, lupta dintre armata ruso-moldoveană, condusă de ţarul Rusiei, Petru cel Mare, şi de Dimitrie Gantemir, domnul Moldovei, şi armata turcă. Lupta de la Stănileşti s-a terminat cu încheierea păcii de la Prut. Stănoiu, Damian (1893— 1956), scriitor român. S-a născut la Dobrotineţ (reg. Argeş). A fost un timp călugăr. A colaborat Ia „Viaţa românească", „Gîndirea", „Adevărul literar şi artistic" etc. Nuvelele şi romanele sale, consacrate lumii mănăstireşti („Călugări şi ispite", 1928; „Necazurile părintelui Ghedeon", 1928; „Duhovnicul maicilor", 1929; „Alegere de stareţă", 1932; „O zi din viaţa unui mitropolit", 1935 ş.a.), evidenţiază cu umor contrastul flagrant dintre viaţa monahală reală, lipsită de trăiri spirituale şi supusă tentaţiilor lumeşti, şi exigenţele de austeritate şi pioasă reculegere impuse de morala religioasă. Remarcabilă la S. este savoarea stilistică datorată parodierii subtile a limbajului arhaic şi bisericesc, precum şi a comportării făţarnic-pocăite a personajelor. Alte romane („Fete şi văduve", 1931; „Camere mobilate", 1933; „Parada norocului", 1934 ş.a.) sînt inspirate din mediul citadin. stăvilâr (HIDROTEHN.), construcţie hidrotehnică, prevăzută cu stavile, realizată în scopul ridicării şi reglării nivelului apei unui lac sau al unei ape curgătoare. S, permit descărcarea uşoară a apei acumulate; se folosesc de obicei la bararea apelor cu lăţime şi debit mare şi pentru înălţimi mici de reţinere a apei în amonte. stea (ASTR.), corp ceresc cu lumină proprie de formă aproximativ sferică, format dintr-o masă de gaze la temperaturi ridicate, datorită reacţiilor termonucleare care au loc în interiorul lor. Soarele este o s. cu raza, masa, strălucirea şi temperatura medii în comparaţie cu raza, masa, strălucirea şi temperatura celorlalte stele (masele s. variază între cîteva sutimi din masa Soarelui şi aproape 100 de mase solare; razele s. sînt cuprinse între cîteva miimi din raza Soarelui şi circa 3 000 de raze solare; strălucirile s. variază între aproape de un milion de ori strălucirea Soarelui şi aproape a milioana parte din strălucirea lui; temperaturile la suprafaţa s. pot oscila între 1 500°K şi cîteva zeci de mii de grade absolute; densităţile pot varia între 10~9g/cm3 şi 108g/cm3). După strălucirile lor absolute şi după temperaturile sau spectrele lor, s. se grupează în mai multe categorii: s. normale (cele din secvenţa principală), s. gigante, de diferite categorii, s. pitice albe, s. subpitice etc. (v. diagrama Hertzsprung- Rus-sell). După compoziţia lor chimică, după poziţia în Galaxie şi după mişcările lor, s. se împart în diferite populaţii (v. populaţii de stele). Cea mai apropiată s.,a Centauri, se află la 4,3 ani-lumină depărtare de noi. S. nu sînt distribuite uniform pe cer, numărul lor crescînd pe măsură ce ne apropiem de Calea Laptelui. Din cauza marii lor depărtări, s. par fixe pe bolta cerească. Comparînd poziţiile lor, determinate pirecis la diferite epoci, şi deplasarea liniilor lor spectrale, s-a dedus că s. se mişcă cu viteze care pot ajunge pînă la cîteva sute de kilometri pe secundă. Numeroase s. sînt întovărăşite de sateliţi luminoşi sau de sateliţi întunecaţi (planete): stele duble sau multiple, sisteme planetare. Uneori, prin efectul perspectivei, două s. se văd apropiate pe bolta cerească, deşi depărtarea dintre ele este mare (s. duble optice). S. duble fizice STEAD1T 503 STEAUA POLARĂ pot fi uneori separate cu luneta (s. duble vizuale) sau pot fi puse în evidenţă prin deplasarea periodică a liniilor spectrale (s. duble spectroscopice) sau prin eclipsarea lor reciprocă, cînd planul orbitei lor trece prin apropierea Pămîn-tului (s. duble cu eclipsă sau s. variabile cu eclipsă), S. pot fi grupate în asociaţii de stele, roiuri de stele difuze sau globulare, ultimele putînd conţine mai multe sute de mii de stele. Stelele şi materia gazoasă pulverulentă for- -mează galaxii, care pot avea pînă la cîteva sute de miliarde de stele. S. cu viteze foarte mari pot părăsi galaxiile. Strălucirea celor mai multe s. este constantă pe lungi perioade de timp. Există însă s. a căror'NX strălucire variază (s. variabile) periodic său neregulat, din cauze fizice intrinseci (pulsaţii,. explozii etc.). Unele s. au rotaţii rapide, altele au cîmpuri magnetice intense, care pot fi variabile în timp. S. sînt formate din hidrogen; heliu şi cîteva procente (de ordinul 1 %) de elemente mai grele; există şi s. cu compoziţii anormale (s. deficitare în hidrogen). După cele mai plauzibile teorii, s. s-au format şi se formează şi în prezent din materia gazoasă pulverulentă interstelară, prin condensarea acesteia, luminînd slab la început prin energia de contracţie gravitaţională, pînă ce interiorul s. ajunge la temperaturi de cîteva milioana de grade, cînd încep reacţiile termonucleare. In evoluţia lor, s. trec ulterior în stare de gigante şi sfîrşesc ca pitice albe. steadit (METAL.), eutectic ternar (cementită (FezC)~ fosfură de fier (FeaPJ-aus-tenită), prezent în fontele cenuşii tehnice cu fosfor. S. reduce mult rezistenţa la uzură a fontelor cu conţinut mic de fosfor ş: măreşte fragilitatea (mărind şi rezistenţa la uzură) a fontelor cu conţinut mai mare de fosfor. steag 1. (în evul mediu în ţările române) Mică unitate militară în oastea ţării, menţionată din sec. al XV-Iea. 2. V. drapel. „Steagul roşu", ziar ilegal, editat de P.C.R., la Bucureşti, în perioada iunie 1929 — martie 1937, ca organ al organizaţiei Bucureşti (1931 — 1933 şi 1935 —1937) şi al organizaţiei judeţene Ilfov (1934). Sporadic, cu aproximativ acelaşi conţinut, a avut şi o ediţie în limba maghiară („Voros Zâszlo**). „Steagul roşu", organ de presă al Comitetului regional Bucureşti al P.C.R. şi al Sfatului popular al regiunii Bucureşti, înfiinţat în mai 1949, a purtat pînă în martie 1954 denumirea „Viaţa capitalei**. Apare zilnic, la Bucureşti. „Steagul roşu", organ de presă al Comitetului regional al P.C.R. şi al Sfatului popular regional Bacău. A fost înfiinţat în mai 1946, purtînd pînă în ianuarie 1953 denumirea „Luptătorul**. Apare zilnic, la Bacău. „Steagul roşu"-Braşov, Uzinele unitate a indus- triei constructoare de maşini ale cărei începuturi datează din 1928. în anii puterii populare uzina a fost extinsă, modernizată şi profilată pe producţia de autocamioane (începînd din 1954), şasiuri auto, autotractoare şi piese de schimb. steapsină (BIOCHIM.), enzi-mă secretată de pancreas, care acţionează în intestinul subţire (şi anume în duoden), continuînd digestia grăsimilor alimentare, pe care le scindează în acizi graşi şi glicerină, favo-rizînd absorbţia lor intestinală. Se mai numeşte lipază pan-creatică. stearat de sodiu (CHIM.), C„H35COONa. Sare de sodiu a acidului stearic. Se prezintă sub formă de pulbere albă. Este solubil în apă şi în alcool. Se utilizează în medicină şi farmacie, dar mai ales ca agent de spălare, fiind unul dintre principalii componenţi ai săpunului. stearic, acid (CHIM.), C17H5SCOOH. Acid gras superior, monocarboxilic, saturat. Se găseşte în grăsimile animale şi vegetale sub formă de glice-ride, din care se obţine prin saponificare. Este o substanţă solidă, incoloră, cu p.t. 69,4°C, insolubilă în apă, solubilă în alcool, acetonă, cloroform etc. Se foloseşte în medicină şi farmacie pentru prepararea unor unguente, la fabricarea luminărilor, în cosmetică, în tehnică, sub formă de săruri metalice (săpunuri) etc. stearină (gr. stear „grăsime, seu“; CHIM.), acid stearic tehnic, impurificat de obicei cu acid palmitic şi oleic. Se obţine din amestecul de acizi graşi rezultat de la saponificarea grăsimilor prin presare la rece. Este utilizată Ia fabricarea luminărilor, în industria textilă şi cea a cauciucului.. steatit (MINER.), varietate de talc care apare în mase com- f>acte, microcristaline, de cu-oare albă, gălbuie sau cenuşie. Este un material electroizolant cu proprietăţi mecanice mai bune şi pierderi dielectrice mai mici decît ale porţelanului. Se prelucrează uşor şi este folosit pentru executarea unor obiecte decorative de interior (vase etc.). Sînt vestite vasele de s. decorate cu reliefuri provenind din Creta, minoică. în Republica Socialistă România se găseşte la Cerişor şi Lelese (reg. Hunedoara). steatoză (gr. stear, steatos „grăsime**; MED.), infiltrare cu grăsimi a celulelor sau^ dege-nerescenţa grasă a unui ţesut sau organ (ex. s. hepatică, care duce la insuficienţa gravă a ficatului). „Steaua", revistă lunară a Uniunii scriitorilor din Republica Socialistă România. Apare la Cluj din decembrie 1949, purtînd, pînă în 1954, titlul „Almanahul literar**. „Steaua Dunării", ziar apărut la Iaşi, sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, între octombrie 1855—septembrie 1856 şi noiembrie 1838—noiembrie 1860. Principal organ unionist, el a grupat pe cei mai activi partizani ai Unirii Principatelor Române, printre care V. Alec-sandri, C. Negri, C.A. Rosetti, V. Mălinescu ş.a. La 1 ianuarie 1859 a fuzionat cu ziarele „Zimbrul** şi „Vulturul**. între decembrie 1856 şi mai 1858, ziarul a apărut în limba franceză, la Bruxelles, sub numele de „L’Etoile du Danube**. Steaua Polară (ASTR.), steaua a din constelaţia Ursa Mică (Carul Mic), care se găseşte în apropierea polului nord ceresc (55') şi în jurul căreia pare că se roteşte întreaga boltă cerească. S.P. este de mărime „STEAUA REPUBLICII" 504 STEINACH stelară 2 şi se află la aproximativ 400 de ani-lumină de Pă-mînt. In emisfera sudică, steaua cea mai apropiată de polul ceresc sud este steaua X din constelaţia Octantului. Din cauza precesiei echinocţiilor, care deplasează în spaţiu axa de rotaţie a Pămîntului, S.P. se schimbă în decursul timpurilor. Peste 2 000 de ani, steaua Vega va deveni stea polară. „Steaua Republicii Socialiste România", ordin instituit în 1948, ce se conferă persoanelor care, prin lupta şi activitatea lor, au contribuit la cîştigarea libertăţilor democratice, la instaurarea şi dezvoltarea orînduirii socialiste, Ordinul ..Steaua Republicii Socialiste România** cl. I la cucerirea libertăţii şi independenţei naţionale şi la înfăptuirea Republicii Socialiste România, precum şi acelora care se afirmă prin merite deosebite în opera de construcţie a socialismului în ţara noastră. Acest ordin are cinci clase şi, în anumite condiţii, se poate conferi şi unor personalităţi cetăţeni ai altor state. „Steaua roşie", organ de presă al Comitetului regional al P.C.R. şi al Sfatului popular al regiunii Mureş-Autonomă Maghiară. înfiinţat în decembrie 1949, apare zilnic, la Tîrgu-Mureş. Steele fsti:î], sir Richard (1672—1729), scriitor iluminist de origine irlandeză. Alături de J. A d d i s o n, a editat revis- ' tele satince-moralizatoare „Tat-ler“ (1709—1711), „Spectator** (1711-1712).,,Guardian“(1713) ş.a., punînd bazele jurnalisticii literare. S. a încercat să reformeze moravurile prin îmbinarea moralei puritane şi a virtuţilor stoice cu rafinamentul aristocratic. sub semnul toleranţei, umorului, echilibrului clasic. A pregătit terenul pentru dezvoltarea romanului realist englez din sec. al XVIII-lea. A scris comedii, un tratat religios-moral („Eroul creştin", 1701) şi pamflete. Steen, Jan (1626-1679), pictor olandez. Artist fecund, colorist înzestrat, a abordat genuri variate (peisaje, portrete, compoziţii cu subiecte mitologice şi biblice), făcîndu-se cunoscut mai ales prin compoziţiile care reprezintă scene de gen din viaţa micii burghezii. Creaţia sa se distinge printr-un realism sincer, spirit narativ şi adesea satiric („Bolnava şi medicul**, „Tovărăşie rea" ş.a.). Stefan-Boltzmann /6o7/-man]t legea ~ (după numele fizicienilor austrieci /. Ştefan şi L. Bollzmann), una dintre legile radiaţiei termice, conform căreia energia totală emisă în-tr-o secundă de un corp negru este proporţională cu puterea a patra a temperaturii absolute a corpului. stegocefâli (gr. slegos „acoperiş, acoperămînt" şi kephale „cap"; PALEONT.), ordin de amfibieni fosili care cuprinde forme al căror craniu era acoperit de plăci osoase de natură dermică groase şi sculptate, formînd o boltă puternică străbătută de orificiile nazale, orbi-tare etc. Coloana vertebrală, diferit osificată, era constituită din vertebre biconcave. Primele forme aparţinînd acestui ordin apar în devonian, se dezvoltă în timpul carboniferului şi permianului, predomină în triasic şi dispar la sfîrşitul acestei perioade. stegodon (PALEONT.), gen fosil de mamifere din ordinul sus, ca la elefanţi, şi prin molari cu numeroase creste. A trăit în pliocen. stegozâur (PALEONT.), gen fosil de reptile din ordinul Slepodon proboscidienilor, avînd caractere de trecere de la mastodont la elefant şi fiind astfel socotit strămoşul celui din urmă. Se caracteriza prin marea dezvoltare a defenselor curbate în Stcpozaur dinozaurienilor. S. erau forme patrupede lungi de 8 m, cu bazin de pasăre, cu postpubi-sul foarte dezvoltat şi sudat la ischion. Avea o armură dorsală osoasă, formată din plăci mari, dispuse perechi, care se termina prin spini la extremitatea cozii. Se cunoaşte din jurasicul superior şi cretacicul inferior. Stein [stain/, Gertrude (1874—1946), scriitoare nord-americană. Din 1903 a trăit la Paris, atrăgînd în jurul ci pe pictorii dc avangardă şi scriitorii de scamă ai timpului. A devenit mentora spirituală şi artistică a Acestui grup, numit dc ca însăşi „generaţia pierdută", dar care, cu trecerea timpului, s-a destrămat. Opera sa, scrisă în modalităţile sintactice spontane ale frazei-fluviu, foloseşte dialogul imediat şi sincer, anticon-venţional, supus ritmurilor vieţii interioare (romanele „Lucy Church Amiably", 1930; „Au-tobiografialui Alice B.Toklas", 1933; „Ida". 1941 ş.a.; volumele de poezii „Florigingaşe", 1914; nuvelele „Trei vieţi", 1909; lucrările de critică literară „Compoziţia ca explicare", 1926; „Cvim să scriem", 1931; „Naraţiune", 1935; valoroase opere memorialistice ş.a.). Stein [şlainj, Heinrich Fric-drich Karl (1757-1831). om de stat german. Ca şef al guvernului Prusiei (1807 — 1808), a înfăptuit cîtcva reforme burgheze, printre care eliberarea ţăranilor iobagi. După 1815, o dată cu instaurarea reacţiunii în Germania, S. s-a retras din viaţa politică. Steinach [ştâinah]. Eugen (1861 — 1944), fiziolog austriac. A fost profesor la Universitatea STEINBECK 505 STELMAH din Viena. Este cunoscut mai ales prin cercetările sale asupra ţesutului intcrstiţial al testiculului. A făcut studii importante asupra biologiei hipofizei, acţiunii hormonilor sexuali masculini şi feminini şi încercări de întinerire bazate pe revifierea glandelor. Steinbeck [siâinbecl, John Ernst (n. 1902), scriitor nord-american. Opera sa, relativ J. E. Steinbeck vastă, este caracterizată de un realism robust, cu evidente filoane romantice, prezente mai cu seamă în lucrările de început, de un subtil umor picaresc şi de o fantezie cu tendinţe alegorizante. California natală este deseori evocată cu nostalgie pentru vremurile copilăriei. în povestiri („Tortilla**. 1935, trad. rom. 1945; „Căluţul roib“, 1937, trad. rom. 1957; „Cartierul fabricii de conserve**, 1945), saii cu accente tragice, în romanele cu temă socială. S-a apropiat cu înţelegere de suferinţele şi de lupta celor oropsiţi, în lucrări ca „Bătălia** (1936, trad. rom. 1958), „Oameni şi şoareci “ (1937, trad. rom. 1957) şi mai ales în capodopera sa, „Fructele mîniei** (1939, trad. rom. 1963), tablou sumbru al exodului muncitorilor agricoli sezonieri din vest, în căutare de lucru. înanul 1961 publică „Iarna nemulţumirii noastre", roman de fină analiză psihologică şi cu profunde implicaţii de critică socială, a cărui înaltă ţinută artistică îi aduce Premiul Nobel (1962). In 1962 a publicat volumul de reportaje „Călătorie cu Charlie în căutarea Americii". Steinlen/s/r/en/, Théophile Alexandre (1859—1923), dese- nator şi pictor francez de origine elveţiană. Interpret remarcabil al tipurilor populare şi al scenelor de stradă, a redat, în spirit militant progresist, nedreptatea socială, consecinţele aspre ale războiului, lupta proletariatului („Grevă") in desene şi gravuri, colaborind la publicaţiile socialiste ale vremii. S. a realizat ilustraţii de carte (culegerea de cîntece „Pe stradă" de A. Bruant, „Cîn-tece de femei * de P. Delinet). afişe şi picturi („14 Iulie"). steinschiller / ştâinşihr/ (V1TICULT.), soi de viţă de vie cu struguri de mărime mijlocie, cilindro-conici bătuţi şi boabe rotunde, roşii brumate, cu miezul nearomat şi pieliţa groasă. In ţara noastră se cultivă în podgoriile din Banat pentru producerea vinurilor curente de masă. stejar (Quercus), gen de arbori din familia fagaceelor, înalţi pînă Ia 50 m, cu tulpina dreaptă, coroana largă şi frunze lobate. Lemnul de s. este foarte rezistent şi dur, cu multe utilizări în industrie, construcţii etc. în ţara noastră cresc următoarele specii de s.: stejarul pedunculat (Quercus ro-bur), înalt pînă la 40—50 m, cu diametrul de 1,5 m, frunze mari, lucitoare pt faţă; stejarul brumăriu (Quercus pedunculi-flora), înalt pînă la 35 m, cu frunze albăstrui pe dos, păroase, rezistent la secetă; stejarul pufos (Quercus pubescens), Stejar înalt de 15 m, cu ramurile acoperite de perişori fini cenuşii şi frunze mici. Aceste specii de s. sînt componentele principale ale pădurilor din zona de cîmpie şi dealuri a ţării noastre. Ca arbore ornamental se cultivă stejarul roşu amerr-can (Quercus borealis). stelă (ARHIT.), mic monument cu caracter comemorativ, alcătuit dintr-un sincur bloc de piatră aşezat vertical, decorat cu reliefuri şi purtînd inscripţii care îi precizează semnificaţia. în arta Mc-sopotamiei antice sînt vestitt stelele care celebrează victoria regelui Naram-Sin şi stela pe care este înscris codul lui Ham-murapi. Sînt de asemenea celebre stelele funerare din Grecia antică, în special acelea din cimitirul Kera-mion de lîngă Atena. stele-de-mâre (7.00L.), clasă de echinoderme în formă de stea, cu corpul alcătuit dintr-un disc central de Ia care pornesc radial cinci braţe late, pe a căror faţă ventrală se află cîte două rînduri de ambu-lacre. Trăiesc în mările cu sali-nitate şi temperatură ridicate. Sînt răpitoare. Sin. asteroide. stelit (METAL.), aliaj dur, conţinînd cobalt (35 — 70%), crom (25 — 40%), wolfram (10 —25%) şi fier (pînă la 5%). Are duritate mare, pe care o păstrează pînă la temperatura de 700 —800 C, şi o rezistenţă înaltă la coroziune şi la uzură. Se întrebuinţează la executarea unor scule şi la încărcarea prin sudare a suprafeţelor active ale sculelor uzate sau ale unor piese şi organe de maşini care lucrează la temperaturi mari, în medii agresive ori în condiţii de uzură intensă (elice de nave, palete de pompe sau de turbine, unele piese de turboreactoare, scaune de supape la motoarele cu electroaprindere etc.). Stelmah, Mihail Afanasie-vici (n. 1912), scriitor sovietic ucrainean. A debutat ca poet (culegerea de versuri „Bună dimineaţa", 1941), dar s-a impus ca autor al unor romane-frescă de larg suflu epic, în care drumul istoric al poporului se condensează în urmărirea cîtorva destine reprezentative 71 k IBP Stelă STEMA REPUBLICII 505 STENDHAL („Marea familie**, 1950, trad, rom.; „Sîngele apă nu se face**, 1957, trad, rom.; „Pîine şi sare**, 1958, trad. rom.). Stema Republicii Socia** liste România, însemn al Republicii Socialiste România, care reprezintă munţi împăduriţi deasupra cărora se ridică soarele. In partea stîngă a stemei se află o sondă. Stema este încadrată de o cunună de spice de grîu. în partea de sus a stemei se află o stea în cinci colţuri, în partea de jos a stemei, spicele sînt înfăşurate într-o panglică tricoloră, pe care este scris „Republica Socialistă România**. stemă, semn convenţional distinctiv al unei ţări, al unui oraş etc. £1 era, mai ales în evul mediu, şi semnul heraldic al unei familii nobile sau al unei dinastii. V. şi blazon. sten (METR.), unitate de măsură a forţei egală cu forţa care imprimă o acceleraţie de 1 m/s2 unei mase de o tonă. Un sten are 1 000 de newtoni. Stendhal [stădâl/ (pseudonimul lui Marie Henri Beyle; 1783—1842), scriitor francez, unul dintre întemeietorii romanului realist în literatura universală. Născut la Grenoble dintr-o familie burgheză cu vederi regaliste, a avut o copilărie întunecată de o educaţie excesiv de austeră, apăsată de prejudecăţi şi de bigotism. Manifestînd un spirit independent, S. s-a îndreptat spre operele iluminiştilor, devenind un antimonarhist şi anticlerical convins. A participat la războaiele napoleoneene. Ostil Restauraţiei, s-a stabilit la Milano, în 1821, suspectat de guvernul austriac pentru legăturile sale cu mişcarea carbonarilor, a revenit la Paris. în ultima parte a vieţii sale a fost consul al Franţei laTriest şi apoi la Civitavecchia. S. şi-a depăşit contemporanii prin factura originală a personalităţii sale literare, care conjugă sensibilitatea fremătătoare, cultul energiei şi al dragostei cu luciditatea rece şi raţiunea severă, fantezia înflăcărată cu pasiunea pentru adevăr. Relativ izolat de societatea literară a vremii, S. s-a pronunţat, în „Racine şi Shakespeare* (1823—1825), pen- tru o literatură sinceră, naturală şi pasionată, ' liberă de rutina şi canoanele osificate ale neoclasicismului. A început prin a publica „Vieţile lui Haydn, Mozart şi Metastasio** (1814), „Istoria picturii în Italia (1817), gen pe care îl va cultiva şi mai tîrziu, împreună cu notele de călătorie („Viaţa lui Rossini**, 1824; „Plimbări prin Roma**, 1829; „Memoriile unui turist**. Stendhal 1838), care cuprind interesante şi spirituale comentarii. în romanele sale, S. a construit o cronică vastă a epocii contemporane lui, concurînd cu succes „Comedia umană** balzaciană. El schiţează tabloul critic al aristocraţiei franceze din timpul Restauraţiei („Ar-mance“, 1827), lipsită de vigoare şi în declin, al nobilimii şi burgheziei provinciale („Roşu şi negru**, 1831, uit. trad. rom. 1963), al moravurilor mediului bancar şi ale armatei, al practicilor electorale din epoca lui Ludovic-Filip („Lucien Leuwen**, 1834 — 1835, trad. rom. 1962), al societăţii ultraregaliste şi catolice din provincie („Lamiel“, postum 1889). Radicală şi ne-conformistă, gîndirea critică a lui S. s-a încadrat în limitele individualismului statuat la baza revoluţiei burgheze. Opera sa reprezintă însă o reflectare veridică a contradicţiilor generate de aceasta, şi în primul rînd a contradicţiei tragice dintre individualitatea puternică şi societatea burgheză care o înăbuşă. Memorabilul personaj stendha-lian impus de romanele sale este personalitatea de condiţie socială umilă, care, pentru a nu se lăsa strivită de societate, este hotărîtă să se ridice prin orice mijloace în fruntea acesteia. Desăvîrşit reprezentat de Julien Sorel („Roşu şi negru**), el este o creaţie a individualismului, adesea comparată cu o altă variantă „napoleoneană** a acestuia, Raskolnikov. Prin modul de gîndire şi comportare, acest personaj conturează cultul lui S. pentru ambiţia cu care îşi urmăreşte cu neobosită voinţă, cu energie pasionată şi cu luciditate ţelul, care acţionează cu hotărîre neclintită pentru realizarea fericirii sale egoiste. Italia, considerată de S. ţară a pasiunilor frenetice, eroice şi a acţiunilor violente, apare în nuvelele italiene („Va-nina Vanini**, „Stareţa de Cas-tro**, „Familia Cenci**, „Vitto-ria Accoramboni**). Ea reapare şi în „Mănăstirea din Parma** (1839, trad. rom. 1965), elogiu al pasiunii şi |wenturii, dar şi aspru rechizitoriu adus corupţiei moravurilor politice şi ecleziastice din Italia, bîntuită de reacţiunea instalată după căderea lui Napoleon. S. este un întemeietor al romanului psihologic modern în tradiţia moraliştilor clasici francezi. O* retrăire analitică minuţioasă a trecutului, care-1 anticipează pe Proust, oferă cele două scrieri memorialistice neterminate:,, Viaţa lui Henry Brulard** (1835-1836, trad. rom. 1965) şi „Amintirile egotiste** (trad. rom. 1965). La acestea s-ar putea adăuga „Jurnalul** (postum 1888) şi vasta sa corespondenţă. Psiholog şi observator de precizie aproape ştiinţifică al „inimii umane**, S. struneşte intriga, uneori tenebroasă, a nuvelelor sale, ca şi marile revărsări pasionale, motivînd cu stringenţă realistă şi cu fineţe resorturile interioare ale faptelor. Inovaţia stendhaliană a vizat şi stilul, contrazicînd atît retorismul romantic, cît şi pe cel clasic. Romanele şi memorialistica sa se caracterizează prin transparenţa logică şi precizia matematică, seacă a expunerii, lipsită de metaforica sclipitoare a timpului, apropiată, după propriile mărturisiri, de concizia şi sobrietatea Codului civil. Aproape ignorat de epoca STENOBIONT 507 STEPHENSON sa, redescoperit la 40 de ani de la moarte, după cum, cu tulburătoare intuiţie, el însuşi o prevăzuse, S. a devenit obiectul unui adevărat cult literar (beylismul), exercitînd o influenţă considerabilă asupra evoluţiei romanului în literatura mondială. stenobiont (BIOL.; despre unele animale), care suportă doar variaţii limitate ale factorilor de mediu. stenohalin (BIOL.; despre organisme acvatice), care suportă doar variaţii limitate ale salinităţii apei în care trăieşte. stenoionice (BIOL.; despre organisme vegetale sau animale acvatice), care suportă doar variaţii limitate de pH ale solului sau apei. stenoterm (BIOL.; despre unele organisme), care suportă doar variaţii limitate ale temperaturii mediului înconjurător. stenozâre (IND. TEXT.), operaţie de tratare a unor produse textile cu o soluţie de form-aldehidă şi derivate ale ureei, urmată de centrifugare şi de uscare. Este efectuată pentru a micşora gradul de umflare a acestor produse cînd sînt muiate într-un lichid. stenoză (gr. stenos „strîmt, îngust**; MED.), îngustare a unui orificiu sau a unui organ cavitar, provocată de un proces inflamator, cicatriceal, tumo-ral sau degenerativ. S. produce tulburări de importanţă variabilă în funcţiunea organului respectiv (ex. s. mitrală, s. pilorică, s. intestinală, s. eso-fagiană, s. bronşică etc.). — S. aortică, boală de inimă datorită îngustării porţiunii libere a valvulelor sigmoide aortice, urmată de micşorarea orificiu-lui aortic. S.a. poate fi de natură inflamatorie (sifilis, reumatism) sau congenitală. Se manifestă prin dispnee, durere precor-.dială, ameţeli, oboseală, modificări ale zgomotelor inimii şi ale pulsului. Ea poate evolua spre insuficienţă cardiacă. —S. mitrală, boală de inimă datorită îngustării porţiunii libere a valvulelor mitrale, cu micşorarea orificiului care separă atriul stîng de ventriculul stîng. S.m. poate fi de natură inflamatorie (reumatism) sau congenitală. Se manifestă prin palpitaţii, cianoză, dispnee, tuse, hemoptizie, modificări ale zgomotelor inimii şi ale ritmului cardiac. Ca şi stenoza aortică, s.m. poate evolua spre insuficienţă cardiacă. Actualmente, s.m. se tratează chirurgical. — S. intestinală, îngustare a unei porţiuni a intestinului subţire sau gros, care poate fi de natură inflamatorie (tuberculoză, sifilis), cicatriceală sau tumorală. Ea provoacă tulburări în circulaţia conţinutului intestinal şi se manifestă prin dureri şi colici abdominale, meteorism, tulburări de tranzit intestinal. S.i. se tratează chirurgical. Se mai numeşte obstrucţie intestinală. Stentor, războinic grec despre care se spune în „lliada** că striga cu puterea a cincizeci de oameni. De aici expresia „voce de stentor** pentru o voce puternică. step, formă de execuţie a unor dansuri de origine negro-americană, ale cărei tehnici se bazează pe bătăi ritmic sincopate ale vîrfului şi tocului pantofilor. La începutul sec. al XX-lea a devenit dans de scenă în teatrele de revistă din America şi din Europa. stepă, formaţiune vegetală, caracteristică regiunilor cu climă semiaridă, alcătuită în special din graminee şi din plante cu rizomi, care se dezvoltă rapid, imediat ce apar condiţii favorabile (în special umiditate), precum şi din tufărişuri şi plante spinoase, care pot aştepta mai mult timp apariţia acestor condiţii. S. sînt caracteristice continentului euroasiatic, dar apar, cu unele modificări, şi în Africa, în Australia, în America de Nord şi în America de Sud. In prezent, s. de pe glob sînt în cea mai mare parte transformate în importante regiuni agricole (pentru cereale şi creşterea vitelor). In Republica Socialistă România, regiuni de s. sînt estul Cîmpiei Române, mare parte din Do-brogea şi un sector în sud-estul Podişului Moldovenesc. stephaniân (STRAT.), seria superioară a carboniferului, reprezentată prin formaţiuni continentale cu resturi de plante (licopodiale, ecvisetale, filicale, pteridosperme, cordaitale), in- secte, crustacee, peşti, stego-cefali etc. Este dezvoltat în partea centrală şi de vest a Europei, unde conţine bogate zăcăminte de cărbuni. In Republica Socialistă România, formaţii ale s. cu cărbuni se găsesc în Banat (zona Reşiţa-Moldova Nouă şi Svinecea-Sviniţa). Huila din formaţiile s. se exploatează la Baia Nouă. Stephanopoulos [ stefa- nopulos], Stephanos (n. 1899), om politic grec, prim-ministru al Greciei (din septembrie 1965), lider al grupului desprins în 1965 din partidul Uniunea de centru. Stephănescu George (1843 — 1925), compozitor român. A studiat la Conservatorul din Bucureşti cu Ed. Wachmann G. Stephănescu şi la Conservatorul din Paris cu H. Reber (armonie), E. Au-ber şi A. Thomas (compoziţie). A fost profesor de canto la Conservatorul din Bucureşti şi dirijor al Teatrului naţional din Bucureşti. Este iniţiatorul reprezentaţiilor de operă în limba română şi fondatorul a trei societăţi lirice premergătoare Operei române. A scris trei operete („Mama soacră**, „Cometa** şi „Scaiul bărbaţi-lor“), o dramă lirică, feeria muzicală „Sînziana şi Pepelea *, Simfonia în la major (prima simfonie românească), Uvertura naţională, două sonate pentru pian şi pentru violoncel şi pian, un octet pentru coarde şi suflători, un cvartet pentru coarde şi unul pentru coarde, flaut şi pian, lieduri etc. Stephenson [stitvnsdn], George (1781 — 1848), inginer de mine şi inventator englez. In 1814a construit prima locomo- STER 508 STEREOFONIE tivă cu abur pentru transportul minier pe şine de oţel netede, fiind primul care a înţeles şi aplicat fenomenul aderenţei. A realizat în 1825 prima locomotivă folosită la remorcarea unui G. Stcphenson tren de persoane pe linia Stockton-Darlington. Principala Iui realizare o constituie locomotiva Racheta, echipată cu cazan tubular şi la care a aplicaT tirajul forţat cu jet de abur. Această locomotivă a fost folosită pentru transportul feroviar permanent, începînd din 1829, pe linia Liverpool-Man-chestcr, proiectată tot de S. şi pentru care el a realizat toate construcţiile aferente şi a conceput sistemele de semnalizare, dispozitivele de alimentare cu apă şi cu cărbune ele. ster, unitate de măsură a volumului lemnului de foc despicat, corespunzătoare unei stive cu dimensiunile de 1 m lungime, 1 m lăţime şi 1 m înălţime. Din cauza spaţiilor goale, voiumul net al materialului lemnos dintr-un ster este totdeauna mai mic decît un metru cub (0,65 — 0,75 m3). steradiân (METR.), unitate de măsură a unghiului solid (spaţial) în sistemul de unităţi SI; un steradian este unghiul care, avînd vîrful în centrul unei sfere, intersectează pe suprafaţa acesteia o arie egală cu pătratul razei sferei. Are simbolul str. Stere, Constantin (1865 — 1936), om politic şi scriitor rom.în, ideolog al poporanismului. Stere a considerat, în spiritul narodnicismului şi al sociologiei agra- riene burgheze şi reformiste, că întreaga dezvoltare a ţării noastre ar trebui să fie adaptată specificului ei rural („Poporanism sau social-democraţie", 1907). Exponent al unei „democraţii rurale**. Stere a militat pentru îmbunătăţirea soartei ţărănimii şi a îmbrăţişat convingeri politice radicale, care continuau crezurile progresiste ale lui C.A. Rosetti sau Gh. Panu. în preajma primului război mondial, S. a susţinut Puterile Centrale. Du-pă război a părăsit partidul liberal, devenind unul dintre fruntaşii aripii de stînga a partidului ţărănesc. în urma intrigilor lui I. Maniu şi I. Mihala-che a fost obligat să părăsească, în 1930, P.N.Ţ. („Documentări şi lămuriri politice", 1930), constituind pentru scurt timp partidul disident ţărănesc-de-mocrat. A colaborat la „Eveni-mentul“, „Evenimentul literar**, „Adevărul** ş.a., iar în 1906 a fundat, împreună cu Paul Bujor, revista „Viaţa românească**. După articole sporadice de critică literară, reunite în volumul „în literatură** (1921), S. abordează romanul-fluviu („în preajma revoluţiei**, 8 voi., 1932—1936), interesant, mai ales prin paginile cu implicaţii autobiografice şi prin descrierile peisajului siberian. Alte lucrări: „Note de călătorie în Ardeal** (1914), „Un caz de conştiinţă** (1921). sterno- (gr. stereos „care iese în relief; masiv**), element de compunere cu sensul „solid**, „în relief" sau „în spaţiu" (ex. stereochimie, stereofonic, stereoscopie etc.). stereoautogrâf, aparat automat folosit pentru întocmirea hărţilor prin trasarea continuă a detaliilor de planimetrie şi de nivelment de pe fotograme terestre cu ax orizontal. stereobât (ARHIT.), masiv de zidărie, de obicei reprofilat sau în trepte, formînd soclul unei construcţii clasice. în Grecia antică, s. era platforma în trepte pe care se ridicau templele, partea superioară a platformei, pe care se sprijină coloanele peristilului, purtînd numele de stilobat. stereochimie, ramură a chimiei care studiază structura spaţială a moleculelor (modul de aranjare în spaţiu a atomilor care alcătuiesc molecula), cauzele apariţiei anumitor forme de izomerie sterică, precum şi diferitele relaţii ce există între structura şi proprietăţile fizice şi chimice ale substanţelor. stereocomparator (TO-POGR.), instrument cu care se măsoară foarte precis coordonatele fotografice şi paralaxele punctelor conjugate cuprinse pe cuple de fotograme stereoscopice; este cuplat de obicei cu o maşină electronică de calculat. Se utilizează în special la lucrările de aerotriangulaţic analitică. stereofonie (gr. stereos „în spaţiu** şi phone „sunet"; FIZ.), procedeu de înregistrare şi de redare a sunetului, care, bazîndu-se pe caracterul biauricular al auzului, permite localizarea surselor sonore în spaţiu. La înregistrare, sunetul este captat de cel puţin două microfoane, dispuse în puncte diferite. Semnalele electrice sînt conduse prin 0 Stereofonic canale de transmisie şi prin amplificatoare identice, fiind înregistrate apoi pe două piste alăturate de pe o bandă de magnetofon sau de pe un film ori pe cei doi versanţi ai şanţului unui disc. La reproducere, fiecare pistă este explorată de cîte o doză de redare, după care semnalele sînt amplificate şi trimise la două difuzoare a căror dispoziţie (stînga, dreapta) este identică cu cea a microfoanelor corespunzătoare. Cinematograful panoramic STEREOFOTOGRAMMETRIE 509 STER IAD I stereofonic are trei piste sonore principale pentru tot atîtea difuzoare dispuse în spatele ecranului (stingă, mijloc, dreapta) şi o pistă „pentru efecte**, al cărei difuzor este plasat în fundul sălii. stereofotogrammetrie (TO-POGR.), ramură a fotogram-metriei în care studiile şi determinările se execută pe cuple de fotograme, folosin-du-se exclusiv fenomenul stereoscopic. Pe baza acestor determinări se pot întocmi planuri şi hărţi cu curbe de nivel şi cote. stereoizomerie (CHIM.), izo-merie întilnită la unele substanţe compuse, ca urmare a aşezării diferite in spaţiu a atomilor sau a grupărilor de atomi din moleculă. Se cunosc două forme principale de s.: izome-ne optică şi izomerie geometrică (etilenică sau cis-trans). De exemplu, acidul butendioic, HOOC CH=CH-COOH, se prezintă în două forme ste- reoizomere (stereoizomeri): forma cis, denumită acid maltic, HOOCv yCOOH \r =7 r' H/ şi forma trans, denumită acid fumărie, HOOCV ,H = r/ H/ xcoo// stereometrie (MAT.), parte a geometriei care se ocupă cu măsurarea corpurilor solide (a trunchiurilor de arbori, a tera-samentelor, a zidăriei etc.). stereoscop* instrument fotogrammetrie care permite examinarea în relief a perechilor de fotografii prin observarea separată şi simultană a acestora. Cele mai importante tipuri sînt: s. simplu cu lentile, s. cu oglinzi, s. cu măritor optic sau cu stereomicrometru (cu care este posibilă şi determinarea diferenţelor de altitudine dintre diferite puncte). stereoscopie (FiZ.),procedeu de înregistrare şi de redare a imaginilor în relief. Principiul s. este analog celui al vederii binoculare a omului. La înregistrare se realizează simultan două imagini (una corespunzătoare ochiului sting, cealaltă iM«-rroţ.r«>p u. h pereche de fotografii pice; c imagine stereoscopică ochiului drept), folosind o cameră fotografică dublă. La redare se privesc cele două fotografii cu ajutorul unui dispozitiv, numit stereoscop, care permite suprapunerea celor două imagini, dînd impresia de relief. în cinematograful stereoscopic trebuie create astfel de condiţii, îneît, deşi ambele imagini sînt proiectate pe acelaşi ecran, totuşi fiecare ochi să vadă numai imaginea destinată lui. Pentru aceasta se recurge la utilizarea unor ochelari coloraţi sau cu polaroizi. la confecţionarea unor ecrane speciale etc. stereotemie (ARHIT.), ramu* ră a tehnicii de construcţie ş a arhitecturii care se ocupă cu studiul celor mai avantajoase metode de tăiere-formare şi de asamblare a elementelor solide de construcţie (lemn, piatră, metal) pentru alcătuirea unor structuri rezistente la sarcinile propuse. stereotip dinamic (FIZIOL.), sistematizare a proceselor neu-rocerebrale, care se produce datorită repetării aceleiaşi succesiuni a condiţiilor din mediul înconjurător. Noţiunea de s.d. a fost introdusă în neurofizio-logie de I.P. Pavlov, pe baza descoperirii experimentale a fenomenului de întipărire, în activitatea emisferelor cerebrale, a legăturii dintre mai multe reflexe condiţionate care se succedă în aceeaşi ordine şi la aceleaşi intervale de timp. Efectul fiziologic al s.d. este reducerea consumului de energie nervoasă. S.d. înlesneşte adaptarea organismului în condiţii relativ constante. El reprezintă un mecanism neurofiziologic al deprinderilor (ceea ce explică d-j ce acţiunile automatizate ale omului duc Ia reducerea efortului), precum şi al memoriei, al structurilor gramaticale din limbaj şi al altor fenomene psihice. stereotipie1 (MED.), tulburare motorie care apare în unele boli mintale. Se caracterizează prin repetarea'consţantă şi continuă a aceloraşi gesturi şi a aceloraşi cuvinte. ~ stereotipie" (POLIGR.), coi pie monolit tare a formelor de imprimare originale, executată din metal sau din alte materiale (cauciuc, mase plastice etc.), de formă plană sau cilindrică, după cum este şi originalul. S. înlocuieşte originalul în cazul cînd tirajul publicaţiilor este mare sau în cazul cîncT formele trebuie păstrate pentru o eventuală reeditare a tipăriturilor. S. se numeşte şi procesul de executare a copiilor după forma de imprimare originală. Steriadi, Jean Alexandru (1880—1957), pictor şi grafician român. A fost membru al Academiei R.P. R. 'A studiat I * V.'. C> M \ • t • .« Vi; -/1-■rv'i, ■ •• - M i/ji/W* VR fiii I J. Al. Sterîadi (autoportret) la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti cu G.D. Mirea, apoi Ia Miinchen şi la Paris. A condus Muzeul Aman, apoi Muzeul Kalinderu şi a fost profesor la Şcoala de arte plastice din Bucureşti. S. este iniţiatorul şi promotorul saloanelor de alb-negru (grafică). In prima perioadă de creaţie, S. a fost preocupat de compoziţia de mari dimensiuni, înfăţişînd scene din viaţa oamenilor simpli (..Hamali în portul Brăilei*'. „Chivuţele in Piaţa Marc". ..Yinzătoare de dantelă), şi dc portret, demonstrînd o sensibilitate receptivă la vibratnb: STERIL 510 STESIHOR sufletului uman. Mai tîrziu a pictat, cu o emoţie uneori învăluită de o uşoară melancolie, peisaje urbane şi acvatice, colţuri ale vechiului Bucureşti, imagini din Dobrogea şi din numeroasele sale călătorii. Pictura lui S., de o luminozitate delicat nuanţată, atestă asimilarea celor mai preţioase trăsături ale impresionismului. Desenator talentat, este autorul a numeroase portrete-schiţă (în creion sau în peniţă), care ating, în grafica românească, o culme a genului prin precizia caracterizării, spiritul de observaţie, umorul inteligent. S. a practicat cu strălucire şi litografia. Laureat al Premiului de stat. Steril (IND. EXTR.), material rămas dintr-un produs minier după separarea substanţelor minerale utile. S. provenit din roci dure (calcar, granit etc.) se foloseşte sub formă de piatră spartă la executarea drumurilor, a terasamentelor de cale ferată etc. S. argilos de la exploatarea cărbunilor poate fi folosit la fabricarea cărămizilor sau, după ardere şi concasare, la executarea betoanelor. Sterilitate 1. (BIOL., MED.) Absenţă a capacităţii de înmulţire pe cale sexuală. La animale şi la-om, s. se întîlneşte la ambele sexe, dar mai frecvent la sexul feminin. Poate fi primară sau secundară, datorită extirpării glandelor sexuale, u-nor tulburări endocrine, distrugerii complete a celulelor reproducătoare (ex. prin raze X), blocării mecanice sau inflamatorii a căilor genitale, unor boli ca tuberculoza, sifilisul etc. La animale se poate datora fie unor boli ale organelor de reproducţie sau unor boli generale (ex. bruceloza, tuberculoza etc.), fie unor condiţii neraţionale de întreţinere, alimentaţie şi exploatare. Epuizarea sexuală sau influenţa unor factori congenitali pot, de asemenea, constitui cauze ale s. 2. (MICROBIOL., MED.) Stare caracterizată prin absenţa germenilor microbieni. S. unei soluţii injectabile reprezintă o condiţie obligatorie în terapeutică. sterilizare (MED.) 1. Acţiune prin care sînt distruşi germenii patogeni de pe diverse obiecte (instrumente chirurgicale, pansamente etc.), din apă, dintr-un focar infecţios localizat în organism. Pentru efectuarea s. se folosesc mijloace fizice (căldură umedă sau uscată, raze ultraviolete, ultrasunete) sau chimice (antiseptice, bacterio-statice). 2. Intervenţie chirurgicală prin care o fiinţă devine sterilă. Sterilizarea eugenică a fost practicată de Germania nazistă, mergîndu-se pînă la crime, pe scară de masă, împotriva umanităţii. în majoritatea ţărilor, ca şi în ţara noastră, s. eugenică este interzisă prin lege. V. şi eugenie. stern (ANAT.), os lung şi plat, în formă de mîner de spadă, situat în partea anterioară şi mediană a toracelui. Contribuie la formarea cuştii toracice, articulîndu-se în partea superioară cu cele două clavicule şi, lateral, cu cartilajele primelor şapte coaste. Stern [st?:nj, Isaac (n. 1920), violonist american, unul dintre cei mai remarcabili artişti contemporani ai viorii. întreprinde turnee în întreaga lume (în ţara noastră a concertat în 1965), cucerind publicul prin arta sa generoasă, prin tonul cald şi amplu şi prin forţa de comunicare a interpretărilor. Sterne [si?:n], Laurence (1713—1768), prozator englez iluminist. După terminarea studiilor a îmbrăţişat cariera clericală. Opera sa reprezintă o reacţie sentimentală împotriva clasicismului şi raţionalismului dogmatic al generaţiilor anterioare. Principala sa scriere, „Viaţa şi părerile lui Tristram Shandy, gentleman*4 (1759 — 1767), roman picaresc, parodie la adresa romanului iluminist tradiţional, se caracterizează prin erudita excentricitate a compoziţiei, folosirea amplă a digresiunii, pregnanţa portretelor şi originalitatea stilistică. Aceeaşi manieră umoristic-spi-rituală apare şi în memorialul „Călătorie sentimentală prin Franţa şi Italia11 (1768). A mai scris „Predicile d-lui Yo-rick“, evocare a bufonului lui Hamlet, şi scrisori. Sternheim [şternhaim], Cari (1878— 1942), dramaturg şi prozator expresionist german. în principala sa operă, ciclul de comedii intitulat „Din eroica viaţă burgheză*1 (1908—1922), S. a persiflat cu o ironie ascuţită morala ipocrită şi fi-listină a epocii wilhelmiene şi social-democraţia, devenită instrument în mîinile militarismului şovin („Tabula rasa\ 1916). Din proza sa se remarcă culegerea de nuvele „Cronica începuturilor sec. al XX-lea“ (1918) şi romanele „Europa“ (1920) şi „Fairfax“ (1921), în care viziunea critică este însă umbrită de lipsa perspectivei şi de manierism. sternocleidomastoidiân, muşchi ^ (ANAT.), muşchi-pe-reche lung, situat în partea antero-laterală a regiunii cervicale şi fixat cu capătul proxi-mal de apofiza mastoidă şi cu cel distal de stern şi de clavicule, avînd un traseu în diagonală. Contracţia unilaterală a m.s. determină flectarea şi înclinarea laterală a capului. steroli (BIOCHIM.), alcooli complecşi, saturaţi sau nesaturaţi, cu structură ciclică, care se găsesc atît liberi, cît şi este-rificaţi. în natură, s. intră în constituţia celulelor vegetale şî animale: s. vegetali, sau fitoste-rolii (ex. stigmasterolul, fito-sterolul), s. din ciuperci, sau micosterolii (din care face parte ergosterolul, care, prin iradiere cu raze ultraviolete, dă naştere vitaminei D), şi s. animali, sau zoosterolii (dintre care cel mai important este colesterolul). O serie de hormoni, printre care hormonii sexuali masculini şi feminini, hormonii corticosuprarenali, sînt de natură sterolică. Stesihor (Stesichoros) (c. 640 —C. 550), poet liric grec, originar din Sicilia, autor a numeroase ode, imnuri şi poeme răspîndite şi apreciate în antichitate, care se cîntau cu acompaniament instrumental. Este întemeietorul liricii c6-rale greceşti. S. a fost inspirat de materialul mitologic oferit de vestul lumii greceşti şi de legendele şi folclorul local sicilian. El a îmbinat în opera sa poetică epicul cu liricul într-un chip inedit, aducînd şi importante inovaţii prozodice (strofa, antistrofa, epoda). Din opera sa vastă nu s-au păstrat decît 60 de versuri. STETOSCOP 511 STICLĂ stetoscop (gr. stethos „piept** şi skopein „a examina**), instrument medical pentru perceperea zgomotelor produse de diferite organe în funcţiune (în special inima şi plămînii). A fost introdus în practica medicală de clinicianul francez Laen-nec (1819). Steuart (Stewart) [stiuzt], sir James Denham (1712 — 1780), economist englez, reprezentant al mercantilismului. A deosebit munca reală, care creează valoarea de întrebuinţare, şi munca specific socială, care creează valoarea de schimb. A delimitat profitul pozitiv, prin care înţelegea creşterea avuţiei sociale pe seama sporirii productivităţii muncii, şi profitul relativ, prin care înţelegea diferenţa dintre preţ şi valoare. Reducînd însă profitul la excedentul preţului asupra valorii, el considera că sursa sporirii bogăţiei este comerţul exterior, în condiţiile unei balanţe comerciale active. Op. pr.: „Principii de economie politică** (1767). Stevenson [sti:vns9n], Philip (n. 1896), scriitor nord-american. Participant la mişcarea teatrală muncitorească, a scris scurte drame inspirate din viaţa proletariatului Pus pe „lista neagră** a lui McCar-thy, a publicat, sub pseudonimul Lars Lawrence, un ciclu de romane intitulat „Sămînţa** („Ziua cea lungă**, 1954; „Vechea lege caraghioasă**, 1962 ş.a.), epopee a vieţii oamenilor simpli din New Mexico. Stevenson [sthvnsm7, Ro-bert Louis (1850—1894), prozator, eseist şi poet englez. A călătorit aproape toată viaţa, stabilindu-se spre sfîrşitul ei în Oceania. Şi-a cucerit faima prin romanele sale de aventuri, care impresionează prin intensitatea elementului fantastic şi în al căror patetism şi poezie farmecul romantic şi sugestiile simbolismului se întîlnesc în-tr-un amestec original şi modern („Comoara din insulă**, 1883, trad. rom.; „Săgeata nea-gră“, 1888, trad. rom.; „Stăpî-nul din Ballantrae**, 1889; Ciudata aventură a doctorului Jekyll şi a domnului Hyde“, 1886, trad. rom.). Stevin, Simon (1548— 1620), matematician şi inginer olandez. In matematică a introdus fracţiile zecimale, a formulat un criteriu de existenţă a rădăcinii unei ecuaţii într-un interval dat etc. în fizică şi în mecanică a arătat avantajul sistemului zecimal de măsuri şi greutăţi, a rezolvat problema echilibrului unui corp aflat pe un plan înclinat, a elaborat metoda de compunere a trei forţe aplicate în acelaşi punct, a formulat legea presiunii hidrostatice ş.a. Steyr [ştâidr], oraş în Austria, situat pe rîul Enns. 38 300 loc. (1961). Industrie constructoare de maşini (automobile, tractoare, maşini-unelte, electrotehnică), uşoară, a sticlei etc. Clădiri în stil gotic, baroc şi clasic. stibină (MINER.), Sb2 Sz. Sul-fură naturală de stibiu (antimoniu), cristalizată în sistemul rombic sub formă de cristale prismatice sau aciculare şi asociată în agregate radi ale de culoare plumburie. Se întîl-neşte în filoanele hidrotermale, mai ales în condiţii de temperatură joasă. Este cel mai important minereu de stibiu. în Republica Socialistă România se găseşte în reg. Maramureş. stibiu (CHIM.) v. antimoniu. sticlă 1. Material amorf, izotrop, cu structură macro-moleculară, cu strălucire caracteristică în spărtură, transparent, opac sau translucid pentru radiaţii vizibile. Spre deosebire de corpurile solide cristalizate, s. nu se topeşte la temperaturi fixe, ci se înmoaie treptat pînă la formarea unei mase topite. S. solidă, fiind un sistem sub-răcit, se găseşte într-o stare de echilibru nestabil şi în anumite condiţii de temperatură poate să recristalizeze (fenomen denumit în tehnică devitrificare). S. obişnuită sau comună se obţine prin topirea în cuptoare speciale a unui amestec format din nisip de cuarţ, piatră de var, carbonat de sodiu şi materiale auxiliare (afinanţi, decoloranţi, opacizanţi ş.a.). Proprietăţile chimice şi fizice ale s. depind de compoziţia sa chimică, de procesul tehnologic de fabricaţie şi de prelucrările termice şi chimice ulterioare. Proprietatea s. de a se înmuia înainte de topire permite prelucrarea ei prin suflare, prin presare sau turnare şi prin tragere (manual sau mecanic). Pentru unele întrebuinţări industriale (ex. la autovehicule), produsele de s. se călesc (se securizează), primind rezistenţe mecanice şi la şoc termic ridicate. Impurităţile de fier colorează s. în galben-verde. Pentru obţinerea s. colorate se adaligă în topitură diverse substanţe: săruri de cobalt pentru albastru, de crom pentru verde, de mangan pentru brun, de seleniu, cupru sau aur pentru roşu, de uraniu pentru galben etc. S. obişnuită se sparge cu uşurinţă la lovire şi crapă prin încălzire neuniformă. La fierbere cedează apei hidroxid de sodiu şi este atacată de alcalii. Rezistenţa ei chimică este cu atît mai mare, cu cît este mai ridicat conţinutul în bioxid de siliciu (Si02). Dacă la fabricarea s. se înlocuiesc sărurile de sodiu prin săruri de potasiu, se obţine s. de potasiu, cu temperatura de înmuiere şi de topire mai ridicată decît a s. de sodiu. S. cu peste 99% Si02, obţinută prin topirea cuarţului (s. de cuarţ), este transparentă pentru razele ultraviolete şi rezistentă la acizi, la şoc şi la temperaturi înalte. S. de plumb, sau cris-talul, conţine oxizi de plumb în proporţii variabile, începînd de la 18%, în loc de oxid de calciu şi oxid de potasiu în locul celui de sodiu. Datorită strălucirii sale, indicelui de refracţie şi densităţii mari, s. de p. se utilizează la fabricarea obiectelor de artă şi în optică (s. flint, cu un procent mai mare de plumb). S. optice STICLĂ 512 STIGMAT ISM speciale conţin în afară de siliciu B, Py Ba, Sb şi Zn (s. cTown ş.a.). în compoziţia s. speciale de laborator (Pirex, Jena, Duran, Razoterm, Supre-max), caracterizate prin rezistenţă chimică mare şi coeficient -de dilatare mic, intră B, Al, Mg, Ca şi foarte puţin K şi Na. Producţia de s., atît albă, cit şi colorată, a fost cunoscută în ţările din Orientul Apropiat încă din antichitate, descoperirile arheologice scoţînd la iveală obiecte din sticlă produse în Egipt, în Fenicia, în Palestina şi în Babilon cu circa 2 500 ani î.e.n. Către sfîrşitul sec. I î.e.n. s-a descoperit procedeul de prelucrare a sticlei prin suflare, ceea ce a constituit un nou impuls pentru dezvoltarea producţiei de s., în special în Roma antică. în catacombe s-au descoperit sticle orbiculare, reprezentînd, gravate sau în relief, teme religioase, simboluri, medalioane etc. Pînă în sec. al XlII-lea, principalul centru de fabricare a s. a fost Bizanţul, urmat apoi de Veneţia, unde, în sec. al XVI-lea, executarea obiectelor de artă din s. a atins o măiestrie rară. în sec. al XVII-lea, în legătură cu inventarea cristalului, s-au dezvoltat noi centre de producţie a s., dintre care se remarcă îndeosebi cele din Boemia, Anglia, Normandia şi Germania (unde H. Schwan-hard descoperă procedeul gravurii cu acizi). în Franţa, sub impulsul lui Colbert, arta s. înregistrează o mare prosperitate. Procedeele tehnologice de fabricare a sticlei s-au menţinut practic neschimbate pînă la sfîrşitul sec. al XlX-lea, cînd s-au introdus primele metode de producţie industrială mecanizate. în ţara noastră, cele mai vechi obiecte de sticlă şi meşteşugul producerii s* au fost aduse în sec. I e.n. de către romani (în cursul recentelor săpături arheologice de la Constanţa s-au descoperit trei cuptoare pentru topirea s.). Meşteşugul fabricării s. a fost uitat după distrugerea Tomisului şi reluat abia în sec. al XVII-lea. V. şi industria sticlei, porţelanului şi faianţei. ■— S. organică, material plastic obţinut prin polime- rizarea în bloc a metacrilatului de metil. S.o. este incoloră, transparentă, cu rezistenţă mecanică bună, incasabilă, uşoară şi cu proprietăţi optice excepţionale. Se fabrică sub formă de foi, ţevi şi bare. Se foloseşte la fabricarea geamurilor inca-sabile, pentru ochelari de protecţie, ca straturi intermediare pentru sticla de siguranţă etc. Se cunoaşte sub denumirile stiplex, plexiglas. V. şi p o I i-metacrilat de metil. — S. solubilă, silicat de sodiu, uneori de potasiu, obţinut prin topirea unui amestec de silice şi hidroxid de sodiu în cuptoare asemănătoare celor pentru fabricarea s. obişnuite. în anumite condiţii se dizolvă în apă, dînd o soluţie vîscoasă. Se foloseşte la fabricarea silicagelului, ca agent de flotare în industria metalurgică, ca agent ignifug de impregnare, Ia fabricarea cleiurilor şi a chiturilor etc. 2. (CONSTR.) Sticlă spongioasă, material de construcţie fabricat prin topirea deşeurilor (cioburilor) de sticlă cu un adaos (carbonat de calciu, sulfat de sodiu, cărbune etc.) care dezvoltă gaze în masa de sticlă topită. S.s. se prezintă ca un material buretos, cu densitate scăzută (200 kg/m3) şi este folosită ca izolant termic şi fonic. 3. (PETROCR.) Sticlă vulcanică, rocă vulcanică necristalizată, provenită prin-tr-o răcire bruscă a lavei (ex. obsidianul, piatra ponce). S.v. se întîlneşte în rocile efuzive în cantităţi variabile, ca parte a unei topi-turi magmatice care nu a avut timpul necesar pentru cristalizare. sticlete ( Car du- elis carduelis), pasăre sedentară din familia fringilidelor, puţin mai mică decît o vrabie şi foarte _viu colorată: capul în roşu, negru şi alb, aripile în negru şi galben, coada în negru şi alb, spatele în brun-cărămiziu, iar pîntecele în brun-deschis. în ţara noastră trăieşte prin lunci şi prin grădini. Se hrăneşte cu seminţe mici. Stieglitz [stt:glif], Alfred (1864—1946), inginer şi fotograf american. încercările sale din 1893 sînt considerate incunabule ale artei fotografice moderne. A condus mişcarea itPhotosecession“ şi a fundat revistele moderniste „Camera Work“ şi „291“, prin care a promovat dadaismul şi, alături de M. Duchamp şi F. Picabia, a susţinut s u p r a-realismul. Imaginile realizate de el cuprind realităţi specific americane. Stifter [ ştifhrj, Adalbert (1805—1868), scriitor, pedagog şi pictor austriac. S-a ocupat intens cu ştiinţele naturii. A aparţinut, ca orientare, umanismului tradiţional burghez, de tendinţă liberală. Opera sa, făcînd elogiul refugiului în natură ca expresie a dezaprobării evoluţiei brutale a capitalismului industrial, se remarcă prin descrierile de o frumuseţe clasică ale peisajului şi poeziei stărilor sufleteşti, precum şi prin puritatea şi plasticitatea stilului („Studiile**, 13 povestiri, 1844—1850; „Pietrele pestriţe**, 6 povestiri, 1853). A scris şi romane („Vară tîrzie**, 1857; „Witiko**, 1865-1867). stigmat (gr. stigma, -atos „semn, marcă**; BOT.), parte terminală a pistilului. Diverse forme de stigmate care are o suprafaţă mai mare pe care se prind şi încolţesc gră-uncioarele de polen. S. are forme diferite (capitat, lobat, bilobat etc.). stigmatism (FIZ.), proprietate a unui sistem optic de a face să corespundă cîte o singură imagine punctuală pentru fiecare punct al unui obiect. STIL 513 STILIZARE In acest caz, imaginea este claTa şi sistemul nu prezintă aberaţii. stil1 (lat. stylus ..condei"), rnod caracteristic de exprimare a gîndirii. S. este specific unei arte sau unui artist, curentelor, epocilor sau şcolilor artistice naţionale. In acest sens se poate vorbi de un s. in pictură, sculptură, arhitectură, muzică ele., de un s. baroc, clasic, romantic, realist ctc., de un s. antic, medieval, modern sau de epocă (ex. stil Ludovic al XlV-lea, stil empire), ca şi de un 8. al şcolii de pictură flamande, spaniole, vc-neţicne, de un s. românesc, german, francez etc. In limbă, s. se defineşte prin totalitatea particularităţilor lexicale, morfologice, sintactice, topice şi fonetice, precum şi a procedeelor caracteristice modului de exprimare ol unui individ, al unei categorii sau al unei colectivităţi de vorbitori; avem ostfel de-a fnce cu aşa-nurnitele 8. funcţionale, care sînt varietăţi ale limbii literare, folosite curent în diferite domenii de oclivitote (ex. s. ştiinţific şi pro-fesional-tchnic, s. publicistic' politic, s. oficiol-administrativ, s. juridic ctc.). S. funcţional se ponte prezenta sub formă scrisă sau orală. Alteori, situaţia socială n vorbitorilor şi împrejurările in care se află impup un s. solemn, al politeţii pronunţate, sau, dimpotrivă, un s. familiar. Referindu-se la scopul vorbitorului, distingem s. propriu, care urmăreşte numai realizarea funcţiei de comunicare a limbajului, de informare exactă, obiectivă, şi 5. figurat, care urmărişle realizarea funcţiei expresive, adică de transmitere n reacţiei personale a vorbitorului faţă de realitatea respectivă. S. propriu este întrebuinţat mai cu seamă iu ştiinţă, în viaţa politică şi administrativă, pe cită vreme s. figurat care recurge la figuri de s.) ipnrţinc artei literare. S. unei îpere literare se cristalizează n funcţie de gradul de evo-uţie al limbii respective, de ■oncepţia filozofică a scriito-ului. de experienţa lui de iaţă, de felul şi de întinderea ulturii sale, de temperamen-ul său artistic. stil2 (BOT.), porţiune subţire şi cilindrică a pistilului, care pleacă de la ovar şi se termină cu stigmatul. La unele plante, s. lipseşte. stil (calendaristic), denumire folosită pentru cele două sisteme de calendar: calendarul iulian (46 î.e.n.), numit şi stil vechi, şi calendarul gregorian (1382). numit şi stil nou. Diferenţa dintre cele.două calendare era iniţial de zece zile; astăzi ea este de treisprezece zile. In ţara noastră, calendarul gregorian a fost introdus in 1924, ziua de 1 octombrie 1924 stil vechi devenind 14 octombrie stil nou. Stil, André (n. 1921), scriitor şi publicist froncez. A luptat in mişcarea de rezistenţă. In scrierile sale, S. s-a inspirat din viaţa şi din lupta proletariatului francez şi a oglindit rezistenţa maselor populare, conduse de Partidul Comunist Francez. împotriva războiului imperialist şi a colonialismului (romanele ,,Prima lovitură". 1931 — 1933, trad. rom.; „Ne vom iubi mîine", 1938; „Prăbuşirea", I960, trad. rom.). stilb (METR.), unitate de măsură a strălucirii în sistemul CCS; un stilb este strălucirea uniformă a unei surse luminoase plane, cu aria de un centimetru pătrat, a cărei intensitate luminoasă. în direcţie normală pe plan, este de o candelă, Are simbolul sb. Stilicon, Flavius (c. 565 — 40S), general înarmata romană, vandal de origine. Om politic activ şi bun diplomat. S. a fost conducătorul de fapt al Imperiului roman de apus după moartea lui Theodosiu (395). A apărat cu succes graniţele imperiului dc atacurile popoarelor migratoare, in special ale vizigoţilor, conduşi de Alaric. Diz-graţiat de Honorius, S. a fost îndepărtat de la putere şi ucis. stilistică 1. Disciplină care se ocupă cu studiul stilului1. — Stilistica lingvistică a) Studiul mijloacelor dc exprimare ale unei colectivităţi lingvistice privite din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv, al expresivităţii lor. b) Studiul stilurilor limbii ca varietăţi funcţionale ale limbii întregului popor. — Stilistica literară (sau estetică), studiul stilului individual al unui scriitor. 2. (LIT.) Parte a retoricii care se ocupă cu studiul s t i-1 u r i 1 o r din punctul de vedere al calităţilor şi normelor lor. Preocupări de s. au apărut încă din antichitate („Poetica" lui AristotcI, „Tratatul despre sublim" al lui Pseudo-Longin, „Tratatul despre stil" al lui Demetrios ş.a.). Obiectul s. clasice l-a reprezentat studiul tropilor sau al figurilor de stil. In epoca modernă, această ştiinţă a luat un mare avînt, ea fiind ilustrată prin lucrările Iui Ch. Bally, Leo Spitzer, K. Vossler, R. Jakob-son ş.a. S. modernă recurge în studierea stilurilor, pe lingă retorică şi prozodie, la fonetică, morfologie, lexicologie, semantică, sintaxă, Iigvistică matematică. In ţara noastră, de s. s-au ocupat T. Vianu, lorgu Iordan, D. Caracostea ş.a. stilişti, nume dat credincioşilor unor biserici ortodoxe care n-au adoptat calendarul gregorian („stilul nou") şi folosesc încă vechiul calendar iulian („stilul vechi"). V. şi cale n-d a r. stilizare (ARTE I'LAST.), modificare prin interpretare, prin simplificare sau prin în-groşare a trăsăturilor caracteristice ale unui model, care poate fi folosit astfel ca motiv decorativ. Cuvîntul a fost creat în sec. al XlX-lea pentru STILLE 514 STINCÀ a desemna procedeul de reprezentare expresivă a modelului, printr-o notaţie mai concisă, mai cscnţiali7ată. Stille /ÿ/i/p/. Hans (n. 1876). geolog şi tectomcian german, membru de onoare al Academici Republicii Socialiste România. S. este autor al unor valoroase lucrări privind fazele de orogeneză, erele şi mega-ercle tectonice, tectonica alpi-notipă şi germanotipă, legătura dintre diferitele stadii ale evoluţiei gcosinclinalclor şi fenomenelor magmatice, evoluţia gcotcctomcă a Carpaţilor, tectonica assyntică, tectonica Ameri-cii etc. Prin lucrările sale ştiinţifice, S. a adus o contribuţie importantă în domeniul cercetărilor tectonice pe plan mondial. stilobât, denumire dată în arhitectura Greciei antice suportului de zidărie profilată deasupra căruia se ridicau coloanele unui pcristil. V. şi stercobat. stimul (FIZIOL.) v. excitaţie, stimulatori de creştere (BOT.), substanţe organice, bio-logic-active, conţinute de plante sau preparate sintetic, care, în cantităţi extrem de mici, accelerează creşterea plantelor, iar în concentraţii mari o opresc (ex. auxina, heteroauxina, gibe-relinelc). S. de c. sînt folosiţi pentru înrădăcinarea butaşilor, obţinerea fructelor fără seminţe, distrugerea buruienilor etc. stingerea obligaţiei (DR.), încetarea existenţei unei obligaţii fie prin executarea ei (plată), fie printr-un alt mod prevăzut de lege. stipele (lat. stipula ,,pai mic“; BOT.), frunzişoare crescute la baza peţiolului sau a limbului frunzei, care au rolul de a pro- teja mugurele axilar; cînd sînt mari şi verzi, îndeplinesc funcţiunea de asimilaţie. S. au forme diferite: ovale, filiforme, eliptice, în formă de spini etc. stiplex (CHIM.), denumire folosită pentru sticla organică (polimetacrilat de metil). Sin. plexiglas. Stipoc, grind fluvial în Delta Dunării, între braţele Chilia şi Sulina. Se prezintă sub forma unei fîşii înguste (2,5 km), situată paralel cu braţul Sulina; este în general inundabil. în est se uneşte cu grindul Chiliei. stipulaţie (DR.), clauză cuprinsă într-un contract. — S. pentru altul, clauză contractuală prin care una dintre părţile din contract cere, iar cealaltă se obligă să săvîrşcască o prestaţie în favoarea unei a treia persoane, care dobîndeşte dreptul fără a fi reprezentată şi chiar fără a cunoaşte existenţa clauzei la data stabilirii ei prin contract. stiren, Cc//5—CH=CH«. Hidrocarbură aromatică cu catenă laterală nesaturată, obţinută prin dehidrogenarea catalitică a etilbcnzcnului. S. este lichid, incolor sau slab gălbui. cu miros aromatic, cu p.f. 146°C, puţin solubil în apă, uşor solubil în alcool, eter, acetonă, benzen. Prin şedere la aer sau la cald poli-merizează în bloc. Se utilizează la fabricarea polistircnu-lui, a cauciucului sintetic, ca plastifiant pentru nitroceluloză etc. în ţara noastră se fabrică la Combinatul de cauciuc sintetic din Oraşul Ghcorghe Gheorghiu-Dej. Se mai numeşte .vinilbenzen. stirică, fază (GEOL.), fază de mişcări tectonice care s-au manifestat la sfârşitul tor-tonianului. în Republica Socialistă România, ca efect al acestor mişcări, a avut loc cutarea zonei miocene din faţa Carpaţilor Orientali şi Meridionali, precum şi o ridicare generală a Carpaţilor. în urma mişcărilor din f.s. s-a produs o schimbare a aspectului paleo-geografic al scoarţei terestre, care, în Europa, s-a manifestat prin întreruperea legăturilor dintre Marea Mediterană —Marea Panonică şi Marea Aralo-Ponto-Caspică. Stirling [stt.'lir]!, formula lui (MAT.), formula nl « ]r2^ (y)n. folosită la calcularea cu aproximaţie a lui n! pentru valori mari ale lui n. Se datoreşte matematicianului scoţian James Stirling (1692-1770). Stirner [şt(rn?rjt Max (pseudonimul lui Kaspar Schmidt) (1806—1856), filozof german, hegelian de stînga. Ideolog al micii burghezii, S. a fost un teoretician al individualismului extremist şi al anarhismului („Unicul şi proprietatea sa“, 1844). Concepţiile sale au fost criticate de Marx şi Engcls în „Ideologia germană". Stix (în mitologia greacă), unul dintre fluviile Infernului.* Zeii se jurau pe S. pentru a consfinţi un legămînt care nu putea fi călcat. Muritorii care se scăldau în apele fluviului deveneau invulnerabili. stîip (CONSTR.), clement de construcţie vertical, cu lungimea mare în raport cu celelalte dimensiuni, confecţionat din lemn, oţel, beton armat sau zidărie şi care arc, în general, rolul de a transmite la fundaţii sarcinile care încarcă o construcţie. un cablu de tracţiune, conductoarele unei linii electrice etc. Stîlpenî, comună în raionul Muscel, reg. Argeş, situată pe valea Rîului Tîrgului. 3 120 Ioc. (1965). Industrie de prelucrare a lemnului (cherestea, parchete, ambalaje etc.). Stîna de Vale, staţiune climatică în raionul Beiuş, reg. Crişana, situată în Munţii Bihorului, la I 107 m altitudine. Cabană modernă; sporturi dc iarnă. Stînca Tarpeiană (lat. 7ar-pcium saxum), stîncă pe colina Capitoliului din Roma, dc pe care, potrivit unei legende tîrzii, a fost aruncat adversarul Iui Romulus, Lucius Tarpeius; tot de aici erau aruncaţi şi criminalii condamnaţi fa moarte. Stîncă, Ştefan (1865— 1897), medic şi militant socialist român. Teza sa de doctorat, „Mediul social ca factor patologic" (1891), şi o serie de studii dc medicină socială sînt concepute în spirit marxist. Este STiNGISMUL 515 STOC primul medic român şi unul dintre primii medici din lume care a relevat importanţa condiţiilor de trai şi de muncă în apariţia bolilor. El a zugrăvit Şt. Stlncâ un tablou impresionant al mizeriei ţărănimii române şi a demonstrat, în lumina statisticilor din mai multe ţări occidentale. că societatea capitalistă este vinovată de marea răspîn-dirc a bolilor sociale. A colaborat activ la presa socialistă, contribuind la popularizarea j. ideilor marxiste şi la combate-i rea unor teorii reacţionare, ' ca darvinismul social, malthu-! sianismul etc. In 1948 a fost ales, post-mortem, membru al Academiei R.P.R. „Stîngismul — boala co-j pilăriei comunismului", lucrare scrisă de V. I. Lenin în 1920 şi consacrată în special 1 problemelor strategiei şi tacti-I cii revoluţionare a partidelor t comuniste. A apărut în condiţiile în care se formau partidele comuniste şi cînd la ordinea zilei se afla atît comba-; terea oportunismului, cît şi lup-. ta împotriva tacticii sectariste a i elementelor „stîngiste** din u-1 nele partide comuniste tinere j din Europa. Lenin a subliniat : în lucrare, în legătură cu pro-; blema raportului partid-clasă-; masă, obligativitatea pentru comunişti de a-şi desfăşura activi-; tatea acolo unde se află masa, în vederea scoaterii acesteia : de sub influenţa burgheziei; i de a aplica o tactică elastică în problema alianţelor de clasă, ‘ folosind orice posibilitate de a i găsi un aliat de masă, fie chiar . vremelnic, şovăielnic, condiţiona!; de a acţiona în aşa fel îneît masele să dobîndească în cursul luptei concrete o experienţă politică proprie. Convingerea maselor, obţinută pe baza propriei lor experienţe, de necesitatea înfăptuirii revoluţiei este apreciată de Lenin drept legea fundamentală a tuturor marilor revoluţii. Un alt principiu tactic fundamental este necesitatea pentru clasa muncitoare şi partidul său să stăpînească toate formele de luptă fără excepţie, să aibă capacitatea de a le mînui pe toate, să fie pe deplin pregătită pentru orice eventualitate spre a putea înlocui rapid o formă a luptei cu alta, potrivit schimbărilor ce survin în condiţiile concrete de desfăşurare a luptei. Tot în această lucrare, plecînd de la premisa menţinerii deosebirilor naţionale multă vreme chiar şi după înfăptuirea dictaturii proletariatului pe scară mondială, Lenin rezolvă problema raportului dintre general şi particular în revoluţia şi construcţia socialistă, problema realizării unităţii tacticii internaţionale a mişcării comuniste în marea diversitate a condiţiilor concrete în care îşi desfăşoară activitatea partidele comuniste şi muncitoreşti. Stînişoara, Culmea Stinişoa-reî, culme muntoasă situată în estul Carpaţilor Orientali, cuprinsă între Valea Bistriţei în vest şi a Moldovei în est. Structural corespunde unui sin-clinal, alcătuit din gresii şi din conglomerate. Altitudinea maximă: 1 531 m (vîrful Bivolu). Este traversată de şosele prin Pasul Stînişoarei (1 263 m), Pasul Pctru-Vodă ş.a. stînjen, unitate de măsură pentru lungime, folosită înainte de introducerea sistemului metric. După epoci şi după regiuni, stînjenul a avut valoarea cuprinsă între 1,96 şi 2,23 m (aproximativ 8 palme). stînjenel (Iris), gen de plante erbacee perene din familia iridaceelor, caracterizate prin frunze în formă de sabie şi prin flori mari, formate din şase foliole violacee, albastre sau galbene, dintre care trei externe răsfrînte şi trei interne drepte. Creşte spontan în regiunile subtropicale şi temperate din emisfera nordică şi este cultivat ca plantă ornamentală Rizomul de stînjenel este întrebuinţat în farmacologie şi în cosmetică. stîrc (ZOOL.), denumire dată mai multor specii de păsări de baltă din ordinul ciconiifor-melor, cu ciocul, gîtul şi picioarele lungi şi cu regim alimentar predominant ihtiofag. — S/îr-cul cenuşiu (Ardea cinerea) > pasăre de mărimea unei berze, cu spatele şi cu aripile cenuşii şi cu cîte un smoc de pene negre înapoia ochilor. — Stîrcul roşu (Ardea purpurea), specie de pasăre mai mică decît stîrcul cenuşiu, cu capul, cu gîtul şi cu pieptul de culoare roşcată. Stîrc cenuşiu Stîrc roşu străbătute în lungime de dungi negre. — Stîrcul de noapte (Nycticorax nyclicorax), pasăre de mărimea unui corb, cu picioarele relativ scurte; are ceafa şi spatele negre, aripile cenuşii, pieptul alb şi 2—4 pene lungi pe cap. — Stîrcul alb v. egretă. Stobeu (Stobaios), Ioannes (c. sec. VI e.n.), scriitor grec din Stobes, oraş în Macedonia. A alcătuit o culegere de texte din circa 500 de autori greci vechi (de la Homer pînă la neo-platonicieni), destinată educaţiei fiului său Septimius. Această culegere este considerată una dintre comorile documentare privind antichitatea elenă. stoc (EC.), cantitate de bunuri materiale (mijloace de producţie sau bunuri de consum), acumulate la un moment dat la un producător, la o bază de desfacere, la un consumator etc., avînd ca scop să asigure continuitatea procesului reproducţiei lărgite. — S. nor~iCt, stoc a cărui mărime este stabilită prin normative în ra- STOCK 516 STOCKHOLM port cu sarcinile de plan. V. şi normativ al mijloacelor circulante. — S. curent, cantitate de mijloace de producţie acumulată la consumatori pentru asigurarea continuităţii producţiei în intervalul dintre două livrări consecutive. Mărimea s.c. depinde de consumul mediu zilnic şi de perioada (numărul de zile) dintre două intrări consecutive de partizi de aprovizionare. — S. de siguranţă, cantitatea de mijloace de producţie acumulată la consumator peste stocurile curente, avînd rolul de a preveni întreruperile în producţie datorate nerespectării contractelor în ce priveşte cantitatea sau termenele'de livrare de către furnizor etc.—S. supra-normativ, excedentul de materii prime, de materiale, combustibil etc. peste s. necesar a se forma, prevăzut în normative. Formarea unui astfel de s, are consecinţe negative în economia naţională, deoarece duce la imobilizarea mijloacelor circulante şi împiedică utilizarea raţională a bunurilor materiale. — S. la producător, cantitate de prcduse finite acumulate la întreprinderile producătoare sau la bazele de desfacere. Existenţa s. la p. este determinată de necesitatea asigurării unei livrări ritmice. — S, la consumator, cantitate de mijloace de producţie, acumulată la întreprinderile consumatoare sau la bazele de aprovizionare în scopul asigurării continuităţii procesului de producţie. — Stocuri de condiţionare, stoc de materiale pe carc le deţin unele întreprinderi în vederea dobîndirii calităţilor necesare folosirii lor în producţie (ex. cantităţile de lemne stocate pentru uscare în vederea fabricării mobilei). — S, de mărfuri în comerţ, cantitate de mărfuri existentă la un moment dat în întreprinderile şi în organizaţiile comerciale, destinate asigurării continuităţii desfacerilor. Stock, Johann Martin (1742 — 1800), pictor şi grafician transilvănean, fiu al pictorului Martin 5- A studiat la Viena, apoi s-a stabilit pentru scurtă vreme Ia Bratislava. întors în ţară, a lucrat' la Sighişoara, Mediaş, :.~U 'f Hi Vi 6 ♦ - /77/ ■ .Ji // / i . " I .1 Vedere din Stockholm Braşov, Cluj şi Sebeş-Alba. A pictat mai ales portrete concepute simplu, echilibrat, fără fast decorativ. Printre ele se remarcă portretul guvernatorului Samuel Brukenthal, portretul Anei Maria Huttern ş.a. S. este de asemenea autorul unor serii de gravuri cu subiecte inspirate din viaţa lăutarilor. Stock, Martin (1693—1752), pictor transilvănean. Este autorul picturii bisericilor luterane din Veseud, Şoarş, Deva şi Şomărtin. Stockhausen [ştochauz^n], Karlheinz (n. 1928), compozitor german. A studiat filozofia, muzicologia şi filologia Ia Koln, urmînd apoi cursurile Iui Mes-siaen şi Milhaud în Franţa. Primele sale lucrări sînt întemeiate pe serialismul total, în varianta unui stil „punctualist'h A urmat apoi o serie de compoziţii în care S. concepe sonorităţi riguros construite, aplicînd alte coordonate decît cele tradiţionale, unde sunetul instrumentelor clasice, zgomotul şi sunetul electronic sînt elemente fundamentale („Kontrapunkte“ pentru zece instrumente, 1953; „Zeitmasse“ pentru cinci instrumente de suflat, 1956; „Gruppen“ pentru trei orchestre, 1957 ş.a.). Stockholm, capitala Suediei, situată de o parte şi de alta a strîmtorii Norrstrom, care leagă lacul Mălaren de Marea Baltică şi pe cîteva insule ale Iacului Mălaren. 799 090 loc. (1963), cu suburbiile circa l 162 360 Ioc. însemnat centru industrial; industrie constructoare de maşini (maşini de precizie, material feroviar), electrotehnică, şantiere navale, industrie poligrafică, chimică, uşoară (sticlărie, pielărie şi alimentară etc.), principalul centru comercial şi financiar al Suediei, nod feroviar, port (cl doilea după Goteborg), nod aerian internaţional. Are numeroase instituţii ştiinţifice şi culturale, printre care universitatea şi alte institute de învăţămînt superior, Academia de Ştiinţe, Institutul Nobel etc. Poziţia pitorească şi numeroasele cartiere noi carc se alătură oraşului vechi fac din S. unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii. Monumente: biserica cavalerilor (sec. al XlII-lea), în care se află mormintele regilor Suediei; biserica sf. Nicolaic (secolul al XIII-Iea), Casa nobililor (Riddarhuset) (scc. al XVlI-lea), Palatul regal (sec. al XVII-lea). în S. există Biblioteca regală şi numeroase muzee, printre care Muzeul naţional, ..Nordiska Museet" şi celebrul muzeu etnografic în aer liber, Skansen (1891), situat în parcul Skansen. — Istoric. întemeiat in 1 187 pe locul unei aşezări pescăreşti, S. a devenit în 1252 oraş liber. Din sec. al XV-lea pînă Ia începutul sec. al XVI-lea, S. a fost centrul luptei suedezilor împotriva stă-pînirii daneze; în 1520 oraşul a fost cucerit de regele Dane- STOCLI 517 STOICA mărcii, Christian al II-lea. După alungarea danezilor (1523), S. a cunoscut o însemnată dezvoltare, devenind centrul economic, politic şi administrativ al Suediei. stocii (ZOOTEHN.), rasă de porci primitivă, considerată drept cea mai veche dintre rasele crescute în ţara noastră. Exteriorul este asemănător mistreţului european. în prezent este pe cale de dispariţie, fiind supus ameliorării şi absorbit în special de rasa marele alb. . Stodola, Aurel(1852—1942), inginer şi om de ştiinţă slovac; a fost profesor la Şcoala tehnică superioară din Ziirich. A elaborat metode inginereşti, calculul vibraţiilor şi rezistenţei la oboseală ale paletelor, discurilor, arborilor şi rotoarelor turbinelor cu abur şi gaze; este unul dintre primii cercetători care s-au ocupat de turbinele cu gaze; a elaborat teoria ciclurilor termodinamice ale instalaţiilor turbinelor cu gaze, a conceput diagrama entropică pentru gaze ctc. stoechiometrie (CHIM.), capitol al chimici care se referă la raporturile cantitative dintre clemente, în combinaţii sau în reacţii chimice. Stoenescu, Eustaţiu (1884 — 1957), pictor român. A studiat la Academia Julian şi la Şcoala naţională de arte frumoase din Paris cu J.P. Lau-rens, cu care a colaborat la executarea unor cartoane de tapiserie şi a unor decoraţii murale. S. a pictat scene de gen, peisaje, naturi moarte, remarcabile prin subtilitatea tonurilor gri („Natură statică cu lămîie**), dar a fost mai ales un portretist virtuos, excepţional prin darul exprimării laconice şi prin viziunea distantă, solemnă, dar nu lipsită de expresivitate („Amatorul de tablouri**, 1941). Stoenescu, Theodor M. Q 860 — 1899), scriitor român. S-a născut la Brăila. A debutat în gruparea lui Al. Mnccdonski, colaborînd la „Literatorul** (1880—1885). A înfiinţat „Revista literară** (1885). A scris proză („Nuvele**, 1885), versuri („Poezii**, 1883; „Zile negre**, 1888 ş.a.) şi mici piese de teatru („însură-toare“, 1897 ş.a.), a tradus din Voltaire, Musset, Byron, a localizat şi a adaptat drame şi comedii. Animator cultural, a înfiinţat un conservator particular de muzică şi artă dramatică şi a publicat, în 1913, un curs de dicţiune. stogoşă (ZOOTEHN.), tip de oi provenit din ^ încrucişarea raselor ţigaie şi ţurcană, avînd caractere intermediare între cele două rase. Nu prezintă caractere consolidate, constituind numai un stadiu de tranziţie în procesul ameliorării rasei ţurcane. Stogul, vîrf în nordul Munţilor Maramureşului (1 652 m), situat pe graniţa Republicii Socialiste România cu Uniunea Sovietică. Este alcătuit din roci sedimentare. Stoia, Achim (n. 1910). compozitor român, profesor şi dirijor. Şi-a făcut studiile muzicale la Conservatorul din Bucureşti cu A. Castaldi, la Schola Cantorum şi la Ecole Normale de Musique din Paris cu P. Dukas (compoziţie). A compus „Trei jocuri din Ar-deal“ pentru orchestră, suita pentru orchestră „In lumea copiilor**, suita a 11-a pentru orchestră, suita a IV-a „Sibi-ana**, cîntece pentru voce şi pian, coruri, de inspiraţie folclorică evidentă. Stoian, Stanciu (n. 1900), pedagog român, profesor la Universitatea din Bucureşti, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România. A publicat lucrări privind problemele actuale ale şcolii şi pedagogiei, istoria pedagogiei universale şi româneşti, pedagogia comparată şi sociologia educaţiei. Sub redacţia sa au apărut manuale de pedagogie şi istorie a pedagogiei pentru învăţămîntul superior. Desfăşoară o bogată activitate pe tărîm obştesc. Op. pr.: „Din problemele localis-mului educativ** (ed. III, 1939); „Sociologia şi pedagogia satu-lui“(1943), „Curs de pedagogie generală** (1961), „Metodologia cercetărilor pedagogice“(I965). Stoianov, Liudmil (n. 1888), scriitor şi publicist bulgar. Artist al poporului din Republica Populară Bulgaria. A debutat ca simbolist (volumul de poezii „Viziuni spre răspîntie**, 1914). Mai tîrziu s-a situat pe poziţii rea- list-critice, demascînd fascismul, militarismul şi războiul (nuvela „Holera**, 1935; povestirea „îndurarea lui Mar-te“ 1945, trad. rom.; volumul de poezii „După cortina de fier“, 1953), des- compunerea familiei burgheze („Nunta de argint a colonelului Matov“, 1933, trad. rom.) şi zugrăvind lupta revoluţionară a maselor pentru emancipare socială (nuvela „Mehmet Sinap“, 1936). stoică, şcoala , şcoală filozofică din antichitate. Istoria ş.s. cunoaşte trei perioade: 1) vechiul stoicism (sec. IV—II î.e.n.), întemeiat de Zenon din Citium în jurul anului 300 î.e.n. în Stea poi^ile (Porticul cu picturi) din Atena şi reprezentat mai tîrziu de C h r y-s i p p o s ş.a.; 2) stoicismul mijlociu (sec. II—I î.e.n.), iniţiat de Panaitios din Rodos (c. 185—110 î.e.n.); 3) stoicismul tîrziu (sau noul stoicism), manifestat la Roma (sec. I — VI e.n.), şi reprezentat de Seneca, Epictet, Marc Aureliu. Iniţial, stoicismul a promovat o concepţie materialistă, deşi inconsecventă, în filozofia naturii, considerînd că existenţa este materială, dar pătrunsă de o raţiune universală, de un 1 o-g o s divin. în teoria cunoaşterii, stoicii au fost senzualişti. în logică, ei au fost precursorii calculului propozi-ţ i o n a 1 şi au analizat pentru prima oară implicaţia materială. Etica stoică reflecta criza sistemului sclavagist, ex-primînd refugiul într-un ideal iluzoriu. „înţeleptul** trebuie să trăiască „potrivit raţiunii**, să stîrpească „pasiunile** (durerea, frica, pofta şi plăcerea), să considere virtutea ca singurul bun adevărat, iar bogăţia, gloria, sănătatea etc. ca lucruri „indiferente**. Omul trebuie să se supună destinului. Exaltarea datoriei, propovăduirea fermităţii în faţa vicisitudinilor vieţii, a unui ideal de „frumuseţe bărbătească * constituie moştenirea pozitivă a moralei stoice, în stoicismul mijlociu şi mai ales în cel tîrziu s-a accentuat STOICISM 518 STOMATĂ latura pesimistă, fatalistă şi religioasă a doctrinei, care, sub această formă, a influenţat începuturile creştinismului. stoicism 1. (FILOZ.) Doctrina şcolii stoice. 2. Atitudine a omului care suportă cu bărbăţie vicisitudinile vieţii. Stoilov, Simion (1887— 1961), matematician român. A fost profesor la Institutul politehnic şi, la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei R.P.R. Are lucrări în S. Stoilov domeniul teoriei ecuaţiilor cu derivate parţiale în variabile complexe, al teoriei generale a funcţiilor de variabile reale şi complexe, al teoriei suprafeţelor riemanniene. A dat pentru prima oară o caracterizare topologică funcţiilor de o variabilă complexă, utilizînd ca instrument principal de cercetare noţiunea de „transformare interioară**, introdusă de el în ştiinţă. Este creatorul şcolii româneşti contemporane de teoria funcţiilor. A avut o contribuţie importantă la introducerea multor ramuri moderne ale matematicilor în ţara noastră. S. a avut o bogată activitate obştească. A fost ministru plenipotenţiar al ţării noastre la Paris (1946-1948). Op. pr.: „Lecţii asupra principiilor topologice ale teoriei funcţiilor analitice** (1938), „Teoria funcţiilor de o variabilă complexă** (2. voi., 1954, 1958). Laureat al Premiului de stat. stok (PETROGR.), formă de zăcămînt a rocilor intruzive sau a unor minereuri, avînd un aspect izometric, neregulat şi dimensiuni relativ mici. Stoke-on-Trent [ stouc-?n~ trenl]y oraş în Marea Britanie, situat în centrul Angliei, pe rîul Trent. 266 100 loc. (1962). Port şi nod feroviar. Are veche tradiţie în industria sticlăriei şi a porţelanului. întreprinderi ale industriei siderurgice şi electrotehnice. Muzee. Stokes [stoues], sir George Gabriel (1819—1903), matematician şi fizician englez. A fost profesor la Universitatea din Cambridge şi membru al Societăţii Regale din Londra. Are contribuţii în domeniile analizei matematice, al împrăştie-rii luminii, al fluorescenţei etc. De asemenea a studiat mişcarea corpurilor într-un fluid vîscos. — Formula lui S., formula I V • dr = H n • rot Kda, C 5 care exprimă egalitatea dintre circulaţia funcţiei vectoriale V de-a lungul curbei închise C şi fluxul rotorului lui V prin orice suprafaţă, deschisă care are pe C ca bordură, în anumite condiţii. F. lui S. are aplicaţii în fizica matematică, electrodinamică etc. stokes fsioues] (după numele fizicianului G.Stokes; METR.), unitate de măsură a viscozităţii cinematice în sistemul CGS, egală cu viscozitatea unui fluid a cărui viscozitate dinamică este de un poise şi a cărui densitate este egală cu 1 g/cm3. Are simbolul St. Stokowski, Leopold (n. 1882), dirijor american. Activitatea sa este legată de orchestra simfonică din Philadelphia, al cărei conducător este înce-pînd din 1912, Calitatea interpretării, colorată şi cu înclinări spre grandios, îl situează printre marii interpreţi ai muzicii romantice. A orchestrat lucrări de Bach şi de compozitori preclasici. stolbur (F1TOPAT.), boală comună a tomatelor, vinetelor şi ardeilor, provocată de un virus. Frunzele şi florile plantelor bolnave îşi modifică forma şi culoarea; uneori florile rămîn sterile. Boala se transmite prin intermediul unei insecte (Hya-lestes obsoletus), Stolîpin, Piotr Arkadievici (1862—1911), om de stat rus, mare moşier. A fost prim- ministru şi ministru al afacerilor interne (1906—1911). De numele lui este legată perioada reaefiunii stolîpinisie (1907 — 1910), în timpul căreia mişcarea revoluţionară a fost reprimată cu cruzime. stolnic (v. sl. stolu „masă**; în evul mediu în ţările române), dregător de curte care se îngrijea de masa domnului şi, în împrejurări deosebite sau la sărbători, îl servea pe domn, gustînd mîncărurile înaintea acestuia pentru a dovedi că nu erau otrăvite. Subalternii săi, vtori- şi tretistolnici, serveau pe domn la mesele obişnuite, iar stolniceii, unii la curte, alţii prin sate, strîngeau dijma din peştele prins în Dunăre şi în bălţi. Subalternii s. alcătuiau o categorie militară. stoloni (lat. stolo, -ms „mlă-diţă, lăstar**; BOT.), tulpini sau ramuri tîrîtoare care, în contact cu pămîntul, se înrădăcinează, dînd naştere la noi plante. Unii s. prind rădăcini în dreptul nodurilor, alţii au un mugure terminal cu care se prind în pămînt. stomac (ANAT.), segment al tubului digestiv, în formă de pungă, cuprins între esofag şi duoden. în s., alimentele sînt reţinute un timp variabil, după natura lor, fiind transformate, sub acţiunea factorilor chimici (enzima-tici) şi mecanici (contracţiile gastrice), în chim, formă sub care sînt transportate în duoden. La om, s. se compune din trei regiuni: regiunea cardiei, regiunea fundică şi regiunea pilorică. La animalele rumegătoare (vaci, oi), o. are patru compartimente distincte: ru- menul, reţeaua şi foiosul, cu rol mecanic, şi cheagul (caieta), cu rol chimic. La păsări există un s. glandular, cu funcţiune chimică, şi un stomac musculos (pipota), cu funcţiune mecanică. stomâtă (gr. stoma, slomatos „gură“; BOT.), formaţie epidermică ce asigură schimbul de gaze dintre plantă şi mediu şi eliminarea apei din plantă. O s. este formată din două celule stomatice bogate în cloro-plaste, avînd între ele o deschidere numită o s t i o 1 ă, sub care se află o cameră substoma-tică plină cu aer. — S. acviferâ, STOMATITĂ 5.19 STORM stomată prin care se elimină apa din frunze sub formă de picături. stomatită (MED.), inflamaţie a mucoasei bucale, datorită unor factori locali (traumatici, toxici, microbieni sau chimici) sau unor boli care afectează întregul organism (diabet, sifilis, febre eruptive etc.). Procesul inflamator poate cuprinde, pe lîngă mucoasa bucală, şi pe cea palatină, linguală, gingivală şi labială. stomatologie (gr. stoma, siomatos ,,gură“ şi logos „studiu”), ramură a medicinii care se ocupă cu studiul bolilor cavităţii bucale şi ale anexelor ei, în special ale dinţilor. stopa (NAV.), dispozitiv de blocare a lanţului unei ancore de navă care împiedică filarea şi virarea acestuia. S. se montează pe punte, între nară şi vinciul ori cabestanul ancorei, sau sub ochiul puţului lanţului de ancoră. Stoph [ştofj, Willî (n. 1914), preşedinte al Consiliului de Miniştri al R.D. Germane şi vicepreşedinte al Consiliului de Stat (din 1964), membru al Biroului Politic al C.C. al Partidului Socialist Unit din Germania (din 1953). Membru al Partidului Comunist din Germania din 1931. în timpul i dictaturii hitleriste, a îndeplinit, în ilegalitate, diferite sarcini în ; aparatul de partid. După Eliberare (1945), S. a avut munci de răspundere în aparatul de ; partid. în 1950 a fost ales mem-; bru al C.C. al P.S.U.G. înce-! pînd din 1952 a deţinut dife-1 rite portofolii ministeriale, i Storck, Carol (1854—1926), : sculptor român, fiul sculptoru-i lui Karl Storck. A studiat la ! Florenţa şi la Philadelphia, unde ; a şi expus lucrările sale. A lucraţ în spiritul principiilor i tatălui său, dar fără multă per-; sonalitate. Printre operele sale se numără statuia generalului Davila, statuile alegorice pentru faţada Palatului justiţiei, i numeroase busturi şi sculpturi i funerare. Storck, Frederic (1872— 1942), sculptor român, fiul sculptorului Karl Storck. A studiat la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti, apoi la Miin-Ichen. A fost profesor la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti. A executat, într-o viziune clasică şi cu un accentuat simţ pentru rolul detaliului, portrete remarcabile („Ion He-liade-Rădulescu“, „Al. Mace-donski”) şi sculpturi alegorice 'i Fr. Storck („Industria”, „Agricultura”, „Adevărul” pentru Palatul de justiţie). î n ultima perioadă, sculpturile sale sînt realizate în forme concentrate şi puternic stilizate („Adolescenţă”, „Portret de femeie”). Casa .lui Fr. Storck, construită după planurile sale şi împodobită cu picturi murale de soţia sa, Cecilia Cuţescu S.» a devenit muzeu în 1951 (Muzeul S.J. Include operele celor trei sculptori din familia S., precum şi opere ale pictoriţei Cecilia Cuţescu S. în ansamblul muzeului se află de asemenea colecţii de mobilier de artă, de sculptură în lemn şi piatră din sec. XVI —XVII, medalii, monede, icoane vechi româneşti, ceramică populară etc. Storck, Karl (1826—1887), sculptor român de origine germană, stabilit la Bucureşti din 1849. A dus o rodnică activitate în domeniul sculpturii statuare, portretistice şi al celei decorativ-monumentale. A fost autorul, în colaborare cu Paul Focşeneanu, al basoreliefului de pe , frontonul Universităţii din Bucureşti (distrus în 1944), executat în stil neoclasic, care a introdus simbolistica mitologică şi alegorică în sculptura noastră. Opera sa („Domniţa Bălaşa", „Spătarul Mihail Can-tacuzino”, „Ana Davila”) se caracterizează atît prin valorificarea cuceririlor academismului, cit şi prin realismul viziunii. Ca portretist, a realizat bustul lui Th. Aman şi al lui C.A. Rosetti. Crea-ţia^lui S. se remarcă prin construcţia solidă a volumelor şi prin păstrarea detaliilor semnificative, migălos modelate. A fost primul profesor dc sculptură la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti. Storin, Gheorghe (n. 1883), actor român, profesor de artă dramatică (1947—1952) la Institutul de artă teatrală şi cinematografică „I.L. Caragi-ale”. Artist al poporului din Republica Socialistă România. A studiat arta dramatică la Conservatorul din Bucureşti cu C.I. Nottara. La Teatrul naţional din Bucureşti, pe scena căruia a jucat, cu intermitenţe, încă din 1902, precum şi în Compania „Al. Davila” şi în Compania „Bulandra-Storin-Manolescu-Maximilian”, S. a creat cu mare forţă dramatică un vast repertoriu de roluri în piese clasice şi contemporane, româneşti şi străine: Castriş 1 Pi':- O 4,i *- \i\ i • v;m Gh. Storin din „Patima roşie” de M. Sor-bu, rolul titular din „Michelangelo” de Al. Kiriţescu, Vul-paşin din „Domnişoara Nasta-sia” de G.M. Zamfirescu, Don Salluste din „Ruy Bias” de Hugo, Scarpia din „Tosca” de V. Sardou, Nikita din „Puterea întunericului” de Tolstoi, Satin şi Actorul din „Azilul de noapte” de Gorki ş.a. Eroii shakespeareeni Machbeth şi Lear au fost realizaţi de S. într-o viziune monumentală, sobră, de amploare tragică, cu o mare intensitate emoţională. Laureat al Premiului de stat. Storm [ştorm], Theodor (1817—1888), poet şi prozator STORNO 520 STRANIETATE german. A studiat dreptul la Kiel şi la Berlin, unde a publicat, împreună cu fraţii Moinm-sen, „Cartea cîntecelor celor trei prieteni** (1843), culegere de poezii populare. Creaţia sa este un amestec original de realism şi de evaziune idilică. Nuvelele sale („Immensee**, 1849; „Pole Păpuşarul**, 1874; „Aquis submersus**, 1877; „Car-sten Curator**, 1877; „Hans şi Heinz Kirch", 1882; „Botjer Basch**, 1886, şi îndeosebi „Năluca**, 1888, trad. rom. 1958), caracterizate prin poezia peisajului nordic, descris cu fantezie şi cu o mare vivacitate impresionistă, prin' fineţea şi prin lirismul analizei stărilor sufleteşti intime, pătrunse de nostalgie, de dragoste faţă de om şi de o înaltă conştiinţă etică, constituie un punct culminant al genului în literatura germană. Poezia sa elegiacă, nuanţată şi armonioasă, excelează în versurile dedicate naturii şi dragostei? , storno (CONT-),' înregistrare de corectare a unei operaţii economice înregistrate anterior greşit. Storting [stu:rting], denumire' dată parlamentului bicameral al Norvegiei. Stoss, familie de sculptori şi pictori germani, originară din Transilvania. Veit 5., cunoscut în Polonia sub numele de Wit Slwosz (1445—1533), a desfăşurat o prodigioasă activitate în Cracovia (vestitul altar din biserica sf. Maria, 1477— 1489; statuile „Sf. Ambrozie** şi „Sf. Ieronim** din catedrala de pe Wawel, mormîntul lui Cazimir Iagelio) şi în Niirn-berg („Judecătorul nedrept**, altarul din Bamberg etc.). Reprezentant al goticului tîr-ziu, V.S, a fost un excelent cioplitor în lemn, un atent observator al naturii, un mare fizionomist. Operele sale impresionează deopotrivă prin siguranţa şi vigoarea execuţiei, prin monumentalitatea concepţiei, prin aspectul dramatic ai faldurilor. Trei dintre fiii săi ( Veit cel iinărt Johann şi—Martin) s-au reîntors în Transilvania (Braşov, Sighişoara, Mediaş), întemeind ateliere de sculptură şi de pictură în care au fost executate numeroase altare de o valoare artistică remarcabilă (Beia, Roadăş, Biertan, Sebeş etc.). stovaină (FARM.), substanţă cu acţiune anestezică locală. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă, amară, solubilă în apă. strabism (gr. strabos „saşiu, cruciş**; MED.), defect de vedere care constă în asinergia mişcărilor globilor oculari, ceea ce face ca axele vizuale ale acestora să nu fie paralele. S. are drept urmare privirea crucişă. Poate fi monolateral, alternant, convergent sau divergent, periodic etc. S. se poate corecta prin intervenţie chirurgicală şi ochelari speciali. Strabo (c. 63 î.e.n. c. 17 e.n.), geograf şi istoric grec. A călătorit în Asia Mică, Siria, Italia şi Egipt. Lucrarea sa principală, intitulată „Geografia** (in 17 cărţi, păstrate în cea mai mare parte), cuprinde unele probleme de geografie generală şi descrierea amănunţită a lumii cunoscute pe atunci. Pe lîngă datele geografice, lucrarea lui S. conţine şi o serie de informaţii istorice, luate din diferite izvoare astăzi dispărute. Strachină, cea mai răspîn-dită formă de vas plat din ceramica românească. Produse de toate centrele de olari din ţară, s. au dimensiuni variate (de Ia 15 la 30 cm diametru). După felul curburii pereţilor şi al unghiurilor de îmbinare a părţii superioare cu cea inferioară, s. ilustrează tradiţia preistorică latene sau influenţa orientală. Decoraţia s. smălţuite sau nesmălţuite este extrem de variată, înscriindu-se în categoria ornamentaţiei geometrice. Stradella, Alessandro (1642 — 1682), compozitor, cîntăreţ şi violonist italian. Creator fecund, a scris muzică instrumentală, opere, excelînd în oratorii şi în cantate, de o intensă inspiraţie lirică şi bogată inventivitate melodică. Muzica lui S. constituie cea mai importantă verigă a evoluţiei oratoriului între Giacomo Carissimi şi Georg Friederich Hăndel. Stradivari (Stradivarius), familie italiană de constructori de instrumente cu coarde din oraşul Cremona, dintre care cel mai renumit a fost Antonio 5. (c. 1644—1737). Apreciate în lumea întreagă, viorile Stradivari se disting prin perfecţiunea contururilor şi prin sonoritatea de o excepţională nobleţe. Strahov, Nikolai Mihailo-vici (n. 1900), geolog sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Are numeroase lucrări importante în domeniul litologiei rocilor sedimentare, al sedimentării actuale, al formării minereurilor sedimentare de fier, at faciesurilor fosile şi actuale etc. strai (NAV.), parîmă de cînepă sau de oţel, care susţine (dinspre proră) un arbore de navă şi care . împiedică înclinarea acestuia spre pupă. Strajesko, Nikolai Dmi- trievici (1876—1952), medic sovietic. A fost profesor de clinică medicală la Universitatea din Kiev. Membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A elaborat lucrări importante în domeniul cardiologiei şi al patologiei digestive, asupra an-ginei pectorale şi a infarctului miocardiac. Op. pr.: „Manual de semiologie medicală a abdomenului (1924). Stralsund [ştrâlzunt], oraş în nordul R.D. Germane, port la Marea Baltică. 68 930 loc. (1965). Centru comercial. Industrie constructoare de maşini, şantiere navale, industrie alimentară (conserve de peşte, zahăr) şi de prelucrare a lemnului. Monumente arhitectonice din sec. XIII-XV, Strâmberg, calcare de (STRAT.), calcare recifale masive, coraligene, care conţin gasteropode, lamelibranhiate, bra-hiopode, echinide şi, mai rar, amohiţi. C. de S. sînt de vîrstă portlaridiană (jurasic superior). în Republica Socialistă România se găsesc în munţii Hăşmaş, Bucegi, Piatra Craiului, Perşani, Metaliferi, Trascău, Bihor, Pădurea Craiului etc. stranietâte (FIZ.), număr cuantic asociat tuturor particulelor elementare care interacţionează tare. S. introduce o relaţie universală între sarcina, spinul izotopic şi numărul de masă (barionic) ale particulelor elementare grele. Ea este diferită de zero STRAPAROLA 521 STRAT Vedele din Strasbourg numai pentru particulele stranii. Se conservă în interacţiunile tari şi în cele electromagnetice. Straparola, Gian Francesco (sec. XVI), scriitor italian. Autor al unui „Canţonier“ şi al unei culegeri de nuvele intitulate „Plăcutele nopţi“ (1550), inspirate din „O mie şi una de nopţi“. Este unul dintre primii culegători de basme italiene. . Strasbourg [strazbur/, oraş în estul Franţei, în Alsacia. 228 920 loc. (1962), cu localităţile subordonate 435 600 loc. Industrie constructoare de maşini (nave fluviale, vagoane, automobile), alimentară, textilă, de rafinare a petrolului etc. Centru comercial. Important port fluvial la confluenţa canalelor Marna-Rin şi Ron-Rin. Centru cultural, cu o universitate renumită, muzee etc. Aşezat pe rîul 111, oraşul S. are o înfăţişare urbanistică originală, dictată de reţeaua de canale, care îl fragmentează în mai multe zone. Monumente arhitectonice valoroase, datînd din antichitatea romană şi pînă în zilele noastre: catedrala ro-manică-gotică(1176— 1300), biserica sf. Petru cel Tînăr (sec. XIII) cu un valoros ansamblu monastic (sec. XI —XII), biserica sf. Toma (1270—1330), cartiere întregi cu case vechi, Centru de arhitectură clasică franceză. Renumit centru de faianţă. Muzee de jstorie, de artă, de artă decorativă, muzeu alsacian etc. Numeroase instituţii de cultură şi artă. în antichitate oraşul se numea Argentoratum. Oraş imperial liber (din 1262), S. a fost în epoca Renaşterii unul dintre centrele importante ale umanismului. în 1681 regele Ludovic a! XIV-lea l-a alipit Franţei. strat 1. (GEOL.) Corp geologic format din roci sedimentare care are pe o întindere relativ mare o grosime şi o constituţie aproximativ constante, S. corespunde unui timp cînd fenomenele geologice care au produs sedimentarea au fost relativ aceleaşi. în funcţie de compoziţia lor, se deosebesc: s. calcaros, s. grezos, s. de cărbuni etc. — S. permeabil, depozit constituit din roci compacte, fisurate sau din roci elastice, neconsolidate, cu goluri comunicante, care au diametrul mai mare de 0,5 mm şi prin care circulă apa cu uşurinţă (ex. s. de nisip, de pietriş, de calcare fisurate etc.). — S. impermeabil, depozit relativ omogen de roci compacte, nefisurate, sau de roci argi-loase, care au goluri cu diametrul mai mic de 0,0001 mm (din care cauză, practic, nu permit o circulaţie a fluidelor) sau cu diametrul cuprins între 0,0001—0,5 mm (cînd are loc numai o circulaţie după legile capilarităţii) şi care împiedică circulaţia substanţelor lichide din scoarţa terestră. — Strate concordante, succesiune de strate ale căror suprafeţe de stratifi-caţie sînt perfect paralele, indiferent dacă acest ansamblu a fost sau nu deranjat din poziţia lui iniţială de mişcările tectonice. La formarea s.c. a existat o continuitate în procesul de sedimentare. — Strate discordante, strate sau pachete de strate ale căror suprafeţe de stratificaţie formează între ele un unghi. Formarea s.d. se datoreşte mişcărilor tectonice şi presupune o întrerupere în procesul de sedimentare. — S. acvifer, strat sau complex cu strate permeabile, ale căror goluri (pori, fisuri etc.) sînt umplute cu apă provenită prin infiltraţii de la suprafaţa Pămîntu-lui. 5.a. care se află deasupra primului strat de roci impermeabile de la suprafaţă (argile, marne etc.) se numeşte s.a. liber sau pinză de apă freatică (apa subterană întîlnită în mod obişnuit în fîntîni); s.a. care este cuprins între două s. impermeabile formează un s.a. captiv. în condiţii favorabile, s.a. sînt utilizate ca sursă de apă potabilă sau de apă industrială. Sin. pînză de apă subterană. — Strate de Audia, complex de şisturi negre din flişul Cârpacilor Orientali, constituit din argile nisipoase negre şi verzi, uneori bituminoase, gresii sfiicioase, marno-calcare, sferosi-derite etc. Depozitele cu s. de A. datează din cretacicul inferior şi cenomanian. — Strate de Comarnic, complex de şisturi argiloase-marnoase în plăci, pe alocuri grezoase, foioase, cenuşii sau negricioase, cu intercalaţii de gresii fine şi de calcare organogene cu orbitoline. Mai conţin specii caracteristice de amoniţi şi de belemniţi. S. de C. sînt dezvoltate în zona flişu-lui Carpaţilor Orientali, mai ales în regiunea Văii Prahovei. Sînt considerate de vîrstă bar-remian-apţiană. — Strate de Sinaia, complex de strate format din marne calcaroase dure, compacte, în plăci, cu intercalaţii de culoare cenuşie şi gresii calcaroase, dispuse în bancuri pînă la 50 cm grosime, şi şisturi argiloase, de culoare cenuşie-închis, a căror suprafaţă are un luciu grafitos. întreg acest complex este strîns cutat şi străbătut de numeroase diaclaze umplute cu cal-cit. S. de S. formează o zonă foarte dezvoltată în zona fli-şului din lungul Carpaţilor Orientali, în care apar, cu unele întreruperi, din Valea Ialomiţei şi pînă în nordul Moldovei. Vîrsta lor este valanginian-hau-teriviană (cretacicul inferior). 2. (FIZ.) Strat de baraj, regiune STRATEG 52 2 STRATOJET de tranziţie, cu grosime suficient de mică, situată la limita de separare a două corpuri aflate in contact, pe cuprinsul căreia potenţialul electric variază mai abrupt dccit în interiorul corpurilor, iar cimpul electric poate atinge valori foarte mari. Dacă s. de b. posedă un surplus de purtători de sarcină liberi, rezistenţa lui este mult mai mică dccit cea a corpurilor şi de aceea nu influenţează simţitor rezistenţa întregului circuit. Dacă însă s. de b. prezintă un deficit de purtători liberi, rezistenţa lui poate depăşi cu mult pe cea a corpurilor, ducînd la apariţia unor efecte ncliniare, ca, de exemplu, cel de redresare, folosit la realizarea diodelor cu semiconductoare. 3. (CHIM.) Sirai fluidizat, strat pulverulent sau granular străbătut cu viteză convenabilă de un fluid (gaz sau liebid). La viteza minimă de fluidizare, s.f. arc aspectul unui lichid (fluidizare omogenă); la viteze mai mari, s.f. apare'ca un lichid străbătut de bule'ac gaz (fluidizare neomogenă) sau ca un lichid în fierbere (strat fier-bător), iar la viteze şi mai mari pulberea este antrenată (transport pneumatic). Serveşte pentru punerea în contact so-lid-fluid. Sin. pat fluidizat. V. şi fluidizare. 4. (ASTR.) Strai inversanl, strat de la baza regiunii atmosferei solare, numită cromosferă, în apropierea fotosferei, care produce, la începutul şi la sfîrşitul eclipselor totale de Soare, „spcctrul-ful-ger“, în care liniile obişnuit întunecate ale spectrului solar apar inversate, adică luminoase. 5. (DRUM.) Strat de bază, strat principal de rezistenţă din corpul unei şosele, care transmite Ia straturile de fundaţie sarcinile date de roţile vehiculelor. S. de b. este alcătuit din asize stabilizate şi sînt protejate de obicei de un strat de uzură, care suportă direct acţiunea traficului pe şosea. 6. (HIDROTEHN.) Strat filtrant, strat constituit din materiale permeabile şi incom-presibile (cx. nisip, balast, pietriş), aşczit sub îmbrăcămintea unui drum pentru a asigura .‘curgerea apelor de infiltraţie. 7. (AV.) Strcl-limitâ, strat subţire de fluid la suprafaţa unui corp în mişcare relativă faţă de fluid, care se caracterizează printr-o variaţie puternică, pe direcţia normală la suprafaţă, a vitezei relative de curgere, în s.-/., viteza de curgere creşte de la zero (pe suprafaţa corpului) pînă la o valoare finită. strateg (gr. s/ratos „armată** şi agein „a conduce**), magistrat cu atribuţii militare, mai tirziu şi civile, apărut la Atena la sfîrşitul sec. al Vl-lea î.e.n. Cele zece triburi (phyle) alegeau anual cîte un s.; aceştia formau un colegiu care asigura comanda supremă a armatei ateniene (fiecare s. comandînd timp de o singură zi). Instituţia strategilor a existat în toate statele greceşti. strategia şi tactica partidului marxist-leninist, linia politică a partidului marxist-lc-ninist, ştiinţa conducerii luptei de clasă a proletariatului. Arc un rol hotărîtor în formarea şi maturizarea conştiinţei revoluţionare a clasei muncitoare, în mobilizarea maselor largi de oameni ai muncii la lupta pentru înfăptuirea revoluţiei socialiste şi a noii orînduiri. Strategia presupune orientarea generală a mişcării revoluţionare într-o anumită etapă a revoluţiei, stabilirea sarcinilor fundamentale pentru atingerea obiectivelor etapei respective, poziţia proletariatului faţă de celelalte clase şi pături sociale, fixarea aliaţilor clasei muncitoare, precum şi cunoaşterea duşmanului principal împotriva căruia se concentrează focul luptei. Tactica partidului marxist-leninist este arta conducerii politice, modul în care aceasta foloseşte diferite forme şi mijloace aîe luptei revoluţionare, felul în care trebuie să le îmbine şi să le înlocuiască, în funcţie de schimbarea condiţiilor concrete, în vederea înfăptuirii liniei sale politice generale, a atingerii obiectivului fundamental al etapei strategice. Elaborarea liniei politice, a obiectivelor concrete, stabilirea formelor şi a metodelor de activitate constituie dreptul exclusiv al fiecărui partid, care, aplicînd creator adevărurile generale ale marxism-leninismului la condiţiile concrete ale ţării sale, îşi aduce totodată contribuţia la îmbogăţirea tezaurului comun dc gîn-dire şi experienţă revoluţionară. strategie (MIL1T.), cea mai importantă parte aartci militare, care se ocupă cu problemele pregătirii, planificării şi ducerii războiului, campaniilor şi operaţiilor strategice. Ea are rol conducător faţă dc arta operativă şi tactică. S. depinde în mod nemijlocit dc politica statului, căreia i se subordonează. stratificare (HORT.), procedeu tehnic prin care se asigură seminţelor dc pomi fructiferi condiţiile optime dc temperatură şi dc umiditate pentru desăvîrşirca maturităţii şi pentru încolţirc. S. constă în aşezarea seminţelor în straturi; care alternează cu straturile dc nisip, turbă, muşchi ctc. stratigrafie, disciplină care se ocupă cu studiul formaţiilor geologice care alcătuiesc scoarţa terestră, în scopul restaurării fazelor succesive şi al stabilirii legilor evoluţiei Pămîntului. S. utilizează metoda actualis-m u I u i, urmăreşte stabilirea condiţiilor de formare a stra-telor pe baza naturii lor petro-graficc şi a fosilelor conţinute de acestea, stabilirea v î r s t с i geologice relative şi a sincronismului stratclor, aranjamentul tectonic al stratclor, vîrsta geologică absolută a scoarţei terestre ctc. Studiile stratigra-ficc ajută la descoperirea unor zăcăminte dc substanţe minerale utile (cx. petrol, gaze naturale, cărbune ctc.). Sin. geolo-gie istorică, geologie cronologică, geologie stratigrafică. Stratilescu, Grigorc (1865 — 1947), inginer constructor român; a fost profesor la Şcoala politehnică din Bucureşti. Este autorul mai multor studii privind construcţia căilor ferate, navele serviciului maritim român etc., printre care se remarcă proiectele instalaţiilor mecanice şi electrice ale atelierelor C.F.R. din Bucureşti şi ale celor din Iaşi. stratocumulus, nori inferiori carc se prezintă ca grămezi compacte cu aspect de valuri. Sînt frecvenţi iarna. stratojet (AV.), avion cu reacţie construit pentru zborul în stratosfera. STRATOSFERA 523 STRAVINSKI stratosferă, unul dintre straturile principale ale a t m o-sferei. strâtus, nori sub formă de, strat uniform, de culoare cenuşie, care ajung pînă la circa 1 km înălţime. Se apropie mult de ceaţă; produc cel mai frecvent burniţe şi zăpadă grăun-ţoasă. Cînd s. este desfăşurat în fîşii neregulate, se numeşte fractostratus. strâţă (CONT.), registru în care sînt înscrise, într-o formă nesistematizată din punct de vedere contabil, toate operaţiile economice ale unei întreprinderi. Straub, F. Bruno (n. 1914), biochimist maghiar, profesor la Universitatea din Seghedin şi membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe. Are lucrări importante asupra flavoprotei-nelor, asupra dehidrogenării lactice în miocard, asupra im-, .portanţei dehidrării acidului malic. Op. pr.: „Biochimie** (1960—1963). Laureat al Premiului Kossuth. Strauss /ştraus/, familie vie-neză de muzicieni, care au contribuit la dezvoltarea muzicii de dans şi de operetă în sec. al XlX-lea. Johann S. I (tatăl) (1804-1849) a devenit cunoscut graţie orchestrei pe care o conducea, propagînd genul valsului. Alături de Lan-ner, 7.S. a lansat şi a impus în întreaga lume acest gen (a compus circa 150 de valsuri şi alte dansuri de epocă). J. Strauss II ’ Johann S. II (fiul) (1825 — i; 1899), cel mai însemnat compozitor de valsuri, şi-a format ‘ propria sa orchestră, concu-! rînd pe tatăl său. în fruntea \ acesteia, el a colindat în- treaga Europă şi America, fiind supranumit „regele^ valsului**. Pentru calda sa inspiraţie melodică a fost apreciat de toţi marii romantici ai vremii. Părăsind conducerea orchestrei, a compus mai multe operete, dintre care „Liliacul** şi „Voievodul ţiganilor** rămîn, alături de operetele lui Offenbach, reprezentative pentru perioada clasică a genului. Strauss [ştraus/, David Frie-drich (1808-1874), filozof german, hegelian de stînga, critic al religiei creştine. în cartea de răsunet . „Viaţa lui Iisus** (1835), a dovedit că evangheliile au fost scrise nu mai de vreme de sec. al II-lea şi că ele au un conţinut, în esenţă, mitic. Admiţînd că Iisus a fost un personaj real, S. a afirmat însă că biografia lui din evanghelii este legendară, căutînd să descopere sursele greceşti, evreieşti şi orientale ale miturilor evanghelice. Strauss [ştrausJ, Richard (1864—1949),* compozitor şi şef de orchestră german. Remarcat de dirijorul Hans von Biilow pentru talentul său, i-a urmat acestuia la pupitrul orchestrei din Meiningen. A o-cupat importante funcţii muzicale la Munchen,Weimar, Berlin şi Leipzig. S.a întreprins numeroase turnee în Europa, vizi-tînd, în calitate de dirijor, şi ţara noastră. Din 1910 s-a dedicat aproape exclusiv compoziţiei. Activitatea sa creatoare prodigioasă s-a desfăşurat de-a lungul a şase decenii (1885—1945), principalele sale lucrări (cu excepţia operelor „Arabella** şi „Ca-priccio**, precum şi a piesei simfonice „Metamorfoze**) fiind scrise pînă în 1915. în aceşti ani, S. a devenit una dintre figurile proeminente ale muzicii europene moderne. Aflat la început sub influenţa Iui Brahms şi Liszt, S. s-a remarcat prin îndrăzneala formei şi a armoniei în primele poeme simfonice, „Don Juan“, „Moarte şi transfiguraţie** şi în special „Salomeea**, operă de o crudă şi violentă senzualitate, servită de mijloace orchestrale neobişnuite. Ulterior, în poemele „Till Eulenspiegel**, „Aşa grăit-a Zarathustra!**, „Don Qui-jote** şi „O viaţă de erou“, în care somptuoasa sa paletă orchestrală se îmbogăţeşte continuu, se ataşează unei direcţii postwagneriene, specializate în crearea unor impresii auditive de o convingătoare sugestivitate şi subordonate unui program literar, luat ca pretext. &'.v- R. Strauss Unele alunecări naturaliste ur-mînd ' acestei . direcţii se remarcă în „Simfonia domestică** şi „Simfonia Alpilor**. Un stil personal, complex, brăzdat adesea de violenţe' expresioniste, îl dovedesc operele sale „Elec-tra", „Ariadna la Naxos“ şi „Femeia fără umbră**, pentru ca în „Cavalerul rozelor** şi „Capriccio** să se afirme, dimpotrivă, un stil de factură neoclasică. Cu toate aceste sinuozităţi ale evoluţiei stilului său, S. a dovedit permanent o deosebită stăpînire a mijloacelor dramatice şi tehnico-muzicale, realizînd o strălucită factură personală, întotdeauna bogat inspirată. Stravinski, Igor Fiodoroviei. (n. 1882), compozitor de origine rusă, stabilit după 1914 în Franţa şi ulterior (după 1939) în S.U.A. Unul dintre muzicienii de seamă ai sec. al XX-Iea. Elev al lui Rimski-Korsakov, S. a scris primele lucrări sub influenţa acestuia. Întîlnirea cu Deaghilev, care l-a solicitat să scrie muzica la celebrele „balete ruse**, a declanşat avîntul creator şi originalitatea sa. Baletele „Pasărea de foc“, 1910; „Pe-truşka**, 1911; „Sfinţirea pri-măverii**, 1913, capodopere ale „perioadei ruse** din creaţia compozitorului, se remarcă prin vivacitate ritmică, prin inventivitate armonică şi prin orchestraţie strălucitoare. Alte lu- STRĂJER І 524 STRELITI crări inspirate din folclorul rus sînt scena coregrafică „Nunta** (1923), „Patru cîntece ruseşti** (1954) ş.a. Spirit mereu viu.S.a făcut rodnice incursiuni în toate stilurile şi tehnicile contemporane. Printre lucrările de factură neoclasică se numără oratoriul scenic „Oedipus Rex** (1927), baletele „Apolo musa-getul“ (1928) şi „Sărutul zînei** (1928), piese pentru formaţii de cameră ş.a. Alte lucrări ale lui S. abordează un limbaj care evoluează de la jazz la s e r i a 1 i s m. Dintre cele mai cunoscute sînt „Povestea soldatului** (1918), „Simfonia psalmilor (1930), „Concertul pentru vioară“ (1931), „Simfonia în do** (1940), baletul „Agon“ (1957), piesa vo-cal-simfonică pentru şase solişti, cor şi orchestră „Threni** (1958) ş.a. S. şi-a expus concepţiile estetice în lucrările „Cronica vieţii mele** (1935) şi, mai ales, în „Poetica muzicală44 (1942), o culegere a conferinţelor sale despre muzică. străjeri (în evul mediu), locuitori ai satelor de la marginile Moldovei, care aveau obligaţia de a face paza sau straja hotarelor ţării (corespundeau plăieşijor din Tara Românească). în schimbul obligaţiilor militare, s. beneficiau de scutiri fiscale din partea domniei. străjerie (,,Straja larii*‘J, organizaţie paramilitară pentru tineret, cu caracter obligatoriu pentru băieţii de Ia 7 la 18 ani şi pentru fetele de la 7 Ia 21 de ani, creată de Carol al II-lea în octombrie 1937. Scopul s. a fost propagarea cultului dinastic, a naţionalismului şi a misticismului. Străjeria a fost desfiinţată în septembrie 1940. strălucire 1. (FIZ.) Mărime fotometrică a senzaţiei de luminozitate produsă de sursele de lumină relativ întinse. S. unei suprafeţe într-un punct al său, după o anumită direcţie, este egală cu raportul dintre intensitatea luminoasă produsă de un mic element de suprafaţă din jurul punctului considerat şi aria proiecţiei elementului de suprafaţă pe un plan normal la direcţia dată. Unităţile de măsură ale s. sînt: candela pe metru pătrat (în sis- temul SI), stilbul şi lam- r-r-bertul (în sistemul CCS). | -2. (ASTR.) Strălucirea stelelor v. mărime stelară. J strămutare (DR.), mă- I sură prin care o pricină ) este trecută spre jude- j cată, în cazurile arătate de lege, de la instanţa sesizată la o instanţă egală în grad cu aceasta. S. poate fi dispusă prin hotărîrea unei instanţe superioare determinate, într-un proces penal, s. poate fi hotărîtă de către Procurorul General şi în faza urmăririi к» penale. f v străpungere (FIZ., P £ ELT.), descărcare elec- .v trică ce străbate un t izolant electric sau un . izolator şi-i suprimă pro- Г • prietăţile de izolare fie local, pe anumite porţiuni, fie în toată masa. S. are loc atunci cînd tensiunea dintre electrozi atinge o anumită valoare (numită /ел-siune de s. sau tensiune de aprindere), dependentă de forma electrozilor şi de distanţa dintre ei; de natura izolatorului, precum şi de caracteristicile mediului înconjurător. S. se produce din cauza creşterii conductibilităţii electrice, prin formarea unui număr mare de purtători de sarcină, sub acţiunea cîmpului electric puternic. Pentru asigurarea bunei izolări a echipamentelor electrotehnice, tensiunea de străpungere trebuie să fie mult mai mare decît tensiunea maximă de serviciu la care este supusă izolaţia. Strehaia, oraş raional în reg. Oltenia, reşedinţă de raion, situat pe valea Motrului. 8 970 loc. (1965). Industrie a materialelor de construcţie (ţiglă, cărămidă), reparaţii metalice. Centru agricol. Aici se află o mănăstire puternic fortificată, construită de Matei Basarab (1645), în jurul nucleului de construcţii al reşedinţei banilor Olteniei (sec. al XV-lea). — Raionul S., cu 85 490 Ioc. (1965). Industria materialelor de construcţie (Strehaia, Cor-cova). Culturi de cereale şi pomicultură. Creşterea animalelor. Strei, sat în comuna Cri-şeni, subordonat administrativ oraşului regional Hunedoara. Biserica ortodoxă din S. (sec. al XIII-lea) este unul dintre cele mai vechi şi mai valoroase monumente româneşti din Transilvania. Importante vestigii de pictură murală (sec. al XlV-Iea). Strei, afluent pe stînga al Mureşului, în amonte de Deva (188 km); izvorăşte din masivul Şurianul (Carpaţii Meridionali) şi colectează toate rîuriie din Depresiunea Haţeg. Alimentează cu apă potabilă şi cu apă industrială centrele industriale din bazinul său inferior. strei (ZOOTEHN.), rasă locală de porci de culoare neagră, formată din încrucişarea porcilor locali primitivi (stocii) cu rasa cornv/al (cu care se aseamănă), mangaliţa neagră şi berk. Prolificitatea este de 8—9 purcei la o fătare, iar Ia un an atinge greutatea de 120 kg. Se creşte în număr restrîns în raioanele Haţeg şi Hunedoara, pentru producţia mixtă (carne şi grăsime). streliţi, corp special de pe-destraşi, recrutaţi dintre orăşeni, înfiinţat de Ivan al IV-lea cel Groaznic. S. îndeplineau funcţii poliţieneşti; din rîndurile lor era aleasă garda ţarilor Rusiei. Beneficiind de anumite privi- STREPTOCOC 525 STRINDBERG legii, s. au constituit elementul de reprimare a mişcărilor antifeudale din Rusia în sec. XVI —XVII. Corpul s. a fost suprimat de Petru I cel Mare, care a creat o armată, permanentă. streptococ (gr. streptos „sucit, răsucit *; MICROBIOL.), gen de bacterii gram pozitive sferice sau ovale, grupate în lanţuri; nu au spori şi nici cili (nu sînt mobile). Unele specii de s. sînt patogene, provocînd boli ale pielii şi ale mucoaselor vizibile, denumite streptococii (ex. erizipel, impetigo, conjunctivită), precum şi scarla-tina, endocardita, septicemia acută şi cronică ş.a. la oameni şi gurma la cai, mamita la vaci etc. Alte specii de s. sînt saprofite (ex. Streptococcus lactis, agent al fermentaţiei lactice). streptomicină (FARM.), antibiotic extras din culturile de Streptomices griseus, descoperit de Waksman, căruia i s-a acordat Premiul Nobel pentru această descoperire (1952). Se prezintă sub formă de pulbere albă, higroscopică, solubilă în apă. Mai frecvent sînt întrebuinţate sulfatul de s. şi sulfatul de dihidrostreptomicină. Este bacteriostatic şi bacteri-cid, utilizat în tuberculoză, în lepră, în infecţiile cu agenţi gram negativi, mai puţin în cele cu agenţi gram pozitivi; dă fenomene secundare, dintre care cel mai periculos este surditatea, uneori ireversibilă. Din această cauză, administrarea s. trebuie făcută numai sub control medical. Stresemann [ ştrezsman/, Gustav (1878—1929), om politic german, fondator şi lider al Partidului populist german. A fost cancelar al Germaniei (1923) şi ministru de externe (1923—1929). A promovat o politică de apropiere de marile puteri occidentale (încheierea acordurilor de la L o-c a r n o ş.a.). stretto (ital. „strîns, compri-mat“; MUZ.), procedeu contra-punctic de tratare, în canon, a subiectului (temei) în cadrul formei de fugă. stricnină (FARM.), alcaloid extras din Strychnos nux vo-mica. Se prezintă sub formă de cristale incolore, inodore, cu gust foarte amar, greu solubile în apă. în terapeutică se utilizează în special sulfatul de s„ care este un excitant al măduvei spinării şi al bulbului şi un analeptic respirator şi circulator. S. este o substanţă foarte toxică. Se foloseşte şi ca rodenticid. striciură (lat. slricius „îngust, strîmt**; MED.), proces patologic care constă în îngustarea unor canale din organism, datorită unei leziuni inflamatorii, unei cicatrice (ex. s. eso-fagiană, s. ureterală etc.). stricţiune (F1Z.,TEHN.), micşorare a dimensiunilor unui obiect; scădere a secţiunii transversale a unui corp de formă alungită (ex. s. unei bare supuse la întindere). V. şi magne-tostricţiune; reo-stricţiune. stridie (Ostrea edulis), specie de lamelibranhiat marin, Stridie comestibilă, cu valva stîngă mare, groasă şi cu contur neregulat, iar valva dreaptă mai mică şi subţire. Trăieşte în bazinul Mării Mediterane, mai ales pe funduri stîncoase. stridor (lat. slridor „fluierat, şuierat**; MED.), respiraţie şuierătoare, întîlnită în cazurile de obstrucţie sau de spasm al căilor respiratorii, în special în timpul efortului inspirator. strigă (Tyto alba guttata), pasăre răpitoare de noapte, sedentară, de culoare galbenă-ruginie, mai deschisă pe faţa ventrală şi presărată cu pete brune-întunecate. Datorită faptului că se hrăneşte mai ales cu şoareci, s. este foarte folositoare. strigătură, îndemn şi comandă la joc. S. este de obicei o poezie populară concisă, mai ales un catren cu conţinut sentimental sau satiric, rostită ritmat în timpul dansului sau la petreceri şi şezători. strigiforme (ZOOL.), ordin de păsări de pradă care vînează noaptea. Au cap mare, ochi aşezaţi în faţă şi înconjuraţi fiecare cu un disc de pene aşezate radiar; ciocul este puternic şi are jumătatea superioară foarte boltită, ascuţită şi încovoiată peste cea inferioară. Picioarele au degete scurte, cu gheare lungi, ascuţite şi încovoiate. Penele sînt foarte fine, iar zborul este lin, rapid şi fără zgomot. S. au auzul şi văzul foarte agere. Se hrănesc numai cu animale vii, cele mai multe cu rozătoare, fapt pentru care sînt foarte folositoare (ex. bufniţa, striga, cucuveaua, huhurezul). Sin. rapi-ioare de noapte. Strilbiţchi, Mihail, tipograf şi gravor român din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea. Este autorul a numeroase gravuri în lemn pentru cărţile religioase tipărite la Mănăstirea Neamţ. A ilustrat şi calendare, între care „Calendarul pe 112 ani“, tipărit la Iaşi în 1785, în care a introdus, în afara imaginilor tradiţionale ale zodiacului, şi elemente de costum din epocă. strimer (engl. streamer, de la to stream „a curge**; FIZ.), canal din gaz ionizat, care se formează în intervalul dintre doi electrozi sub tensiune în procesul de producere a unei descărcări electrice în seînteie. S. se dezvoltă cu viteză foarte mare, datorită contopirii avalanşelor de ionizare produse de electroni, precum şi datorită ioni-zării puternice a gazului de către fotonii care iau naştere în avalanşe. Strindberg[strindberh], August (1849—1912), dramaturg şi prozator suedez, reprezentant de seamă al literaturii suedeze moderne. Temperament hipersensibil, frămîn-tat de anxioase căutări şi de stări psihopatice, inadaptabil la condiţia umană a vieţii burgheze, S. a dus o viaţă agitată, punctată de nefericite experienţe matrimoniale, de influenţe diferite, cu rapide adeziuni şi deziceri ideologice, fiind, pe rînd, nietzschean, ni- STRINGOCEPHALUS 526 STROFÀ hilist, ateu şi teozof, oscilînd între mania persecuţiei, a autodistrugerii, misoginism şi mizantropie. A debutat sub semnul realismului critic, apoi a impus naturalismul în Suedia, iar mai tîrziu a schiţat trăsături ale neoromantismului mistic, ale expresionismului şi suprarealismului, influenţînd puternic dramaturgia şi arta europeană de la începutul sec. al XX-lea. Vastă şi stufoasă, opera lui S. este o incisivă satiră, nu lipsită de simţul umorului şi de o acută observaţie psihologică, a societăţii burgheze decadente, al cărei sumbru şi haotic tablou moral îl realizează cu o înaltă măiestrie, dar fără a-i întrevedea destinul (romanele „Camera roşie'*, 1879; „Cei de pe insula Hemso", 1883; „Camerele gotice", 1904; „Steaguri negre", 1907; culegerea de nuvele „Căsătoria", 1884—1886; „Utopii în realitate", 1885; autobiografiile psihologice „Fiu de slujnică", 1886—1887, frad. rom.; „Pledoaria unui nebun", 1887—1888; „Inferno", 1897; „Singur", 1903, şi dramele „Tatăl", 1887, trad. rom.; „Domnişoara Julia", 1888, trad. rom.; trilogia „Spre Damasc", 1898—1904; „Dansul morţilor", 1901 ş.a.). stringocephalus (PALEONT.), gen fosil de brahiopod, caracterizat prin valva ventrală cu un umbone puternic şi cea dorsală bombată. Cochilia era groasă şi lipsită de ornamentaţie. A trăit în devonianul mediu. striper (METAL.), dispozitiv folosit la scoaterea lingourilor din lingotiere. Este alcătuit dintr-un pivot vertical montat la un pod rulant, dintr-un cleşte fixat pe pivot şi dintr-o tijă (piston) de împingere a lingoului sau a lingotierei. Strittmatter I şlritmahrj, Erwin (n. 1912), scriitor german. De origine muncitorească, S. s-a format ca autodidact. Comedia sa „Katzgraben" (1954) are ca temă problema reformei agrare, iar romanul „Tinko" (1954, trad. rom.), transformările revoluţionare ale satului german. Opera sa, caracterizată prin umor, autentice trăsături populare şi un stil original, atinge un punct culminant în romanul „Vrăjitorul" (1957). S. a mai scris drama „Mireasa olandeză" (1960), poveşti şi povestiri. Laureat al Premiului de stat al R.D. Germane. Strîmbă-Lerane, personaj fabulos din basmele populare româneşti, înzestrat cu puterea miraculoasă de a îndoi şi de a strîmba păduri întregi. Ca şi Flămînzilă, Setilă etc., e un aliat al forţei binelui, întruchipată prin Făt-Frumos. Strîmbulescu (Strîmbu), Ipolit (1871 — 1934), pictor român. A studiat Ia Şcoala de arte frumoase cu Th. Aman şi cu G.D. Mirea, apoi la Miin-chen. Epigon al lui N. Grigo-rescu, creaţia sa, bogată şi variată ca genuri (portrete, peisaje, scene de gen, compoziţii alegorice), se distinge printr-o notă idilică, prin preocuparea de a reda efectele de lumină, dovedind mai ales o bună cunoaştere a meşteşugului („Două prietene", „Femei cosînd" ş.a.). strîmtoâre, fîşie îngustă de apă, care uneşte două bazine acvatice întinse (oceane, mări, golfuri), despărţind porţiuni de uscat apropiate. Pentru s. care constituie căi de comunicaţie internaţionale, regimul juridic de folosire a lor este stabilit, în general, prin convenţii între state în scopul asigurării libertăţii de navigaţie. strîngere (TEHN.), stare prin care două piese asamblate (prin presare la rece, prin presare la cald etc.) de tipul arbore-butuc, pană-canal de pană ş.a. sînt fixe una faţă de alta datorită faptului că, înainte de asamblare, dimensiunea suprafeţei cuprinzătoare (diametrul interior al butucului, lăţ imea canalului de pană etc.) este mai mică decît dimensiunea suprafeţei cuprinse (diametrul arborelui, lăţimea penei etc.). stroboscopie (gr. sirobos „mişcare circulară" şi skopein „a examina"; FIZ.), metodă de studiere a mişcărilor periodice, constînd în observarea intermitentă a corpului mişcător, realizată prin întreruperea periodică fie a iluminării, fie a privirii. Frecvenţa cu care pare că se mişcă corpul este egală cu diferenţa dintre frecvenţa mişcării reale şi frecvenţa observaţiilor. Alegînd convenabil frecvenţa observaţiilor, se poate micşora, aparent, frecvenţa unei mişcări, fapt care permite examinarea ei detaliată. Cînd cele două frecvenţe sînt egale, corpul pare a fi în repaus. Stroescu, Constantin (n. 1886), .cîntăreţ de operă şi pedagog român, profesor la Conservatorul din Bucureşti, artist emerit. A cîntat la Opera comică din Paris, în America şi la Opera română din Bucureşti, interpretînd rolurile de tenor din ^operele „Pelleas şi Mélisande" de Debussy, „Lak-me“ de Delibes, „Doamna Butterfly" de Puccini ş.a. S-a distins îndeosebi ca interpret de lieduri. Stroessner [şlrosmr], AI-fredo (n. 1912), preşedinte al Republicii Paraguay şi şef al guvernului (din 1954). Ajuns la putere în urma unei lovituri de stat militare, a instaurat un regim dictatorial. strofantină (FARM.), glicozid extras din seminţele unor specii de Strophantus. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, amară, puţin solubilă în apă. Are acţiune toni-cardiacă şi se utilizează în tratamentul tahicardiei, insuficienţei cardiace, anginei pectorale etc. strofă, grup de versuri legate într-un tot unitar prin elementele prozodice (măsură, ritm, rimă) şi uneori prin înţeles. S. poate fi formată din două, trei, patru, cinci sau mai multe versuri şi se numeşte respectiv distih, terfet, catren, STR0F01DĂ 527 STRUCTURA cvinar ş.a.m.d. Există însă şi poezii a căror structură nu reclamă împărţirea în s. (ex. „Scrisorile** lui M. Eminescu). în tragedia antică, s. era o arie cîntată de o parte a corului în timpul evoluţiei pe scenă. strofoidă (МАГ.), curbă plană definită geometric astfel: în sistemul de axe carteziene, Ox, OA, prin punctul C (—a, 0) se duce dreapta variabilă C7V, N aparţinînd axei BOA. Strofoidă Dacă pe această dreaptă luăm MN=NM'=ON, atunci locul geometric al punctelor M şi M' reprezintă s. Ecuaţia carteziană a s. este a — x Originea pentru s* este un punct dublu. Stroici, Lupu (Luca) (sec. XVI-XVII), boier cărturar, mare logofăt al Moldovei (1580 -1591 şi 1595-1610); a studiat în Polonia. A fost primul dregător care a semnat documentele de cancelarie folosind litere latine. A scris şi un „Tatăl nostru** în limba română cu litere latine (1593), fapt care l-a determinat pe B.P. Hasdeu să-l numească „părintele filologiei latino-române**. Stroiciu, Gheorgbe (1870 — 1928), militant al mişcării muncitoreşti din România. A fost unul dintre conducătorii răscoalei marinarilor din flota română la începutul anului 1918. Refugiat pe teritoriul Rusiei Sovietice, a luat parte, în fruntea unui batalion revoluţionar românesc, la lupta pentru apărarea cuceririlor Revoluţiei din Octombrie. întors în ţară în 1919, a fost arestat, judecat şi condamnat la 20 de ani muncă silnică. A murit în închisoarea Doftana. stromă (gr. siroma „covor"; BOT.) 1. Corp al grăuncioarelor .(»de clorofilă, format din lame submicroscopice de natură proteică, între care se găseşte clorofila. 2. Organ de rezistenţă format dintr-o împletitură deasă a filamentelor miceliene in care apar corpurile de fructi-ficaţie ale unor ciuperci (ex. la cornul-secarei). Stromboli, insulă italiană, de origine vulcanică, situată în arhipelagul Lipare din Marea Tireniană. Suprafaţa: 12,6 km". Vulcanul activ S. erupe la intervale de 20 de minute, aruncînd gaze, piroclastite şi uneori lavă bazaltică. în 1933 a avut loc ultima erupţie puternică a^ vulcanului. strongilatoze (MED. VET.), denumire dată unui grup de boli parazitare ale animalelor şi ale păsărilor, provocate de un mare număr de nematozi paraziţi din ordinul Strongylata. Paraziţii se localizează în tubul digestiv şi în aparatul respirator, producînd pierderi în special în crescătoriile de oi. stronţiamt (MINER.),5rC03. Carbonat natural de stronţiu, cristalizat în sistemul rombic, incolor, cenuşiu-gălbui sau verzui, cu luciu sticlos. Este utilizat ca materie primă pentru prepararea sărurilor de stronţiu şi la rafinarea zahărului. stronţiu (CHIM.), St. Element cu nr. at. 38; gr. at. 87,63; gr. sp. 2,60; p.t. 757°C; p.f. 1 366°C; face parte din familia metalelor alcalino-pămîn-toase. în natură este răspîndit în cantităţi mici, în numeroase roci şi în ape minerale. Sursele principale de s. sînt mineralele stronţianitul (SrCOa) şi celestina (SrS04). Se obţine ^rin electroliza clorurii topite, ste un metal alb-argintiu în stare pură, maleabil şi ductil, în contact cu aerul, s. îşi pierde luciul metalic. Reacţionează uşor cu apa; la cald reacţionează energic cu halogenii şi cu sulful. în combinaţiile sale funcţionează în starea de valenţă 2. structuralism 1. (LINGV.) Curent în lingvistica actuală, bazat pe ideea că limba are un caracter sistematic şi trebuie deci studiată ca atare (ca o structură). Structuraliştii subli- niază rolul diverselor relaţii dintre elementele limbii, dar consideră sunetele şi adesea chiar sensurile în afara limbii. Nesocotind, în general, latura materială şi semnificativă a limbii, ei transformă limba într-un sistem de relaţii abstracte, pe care îl studiază în sine, rupînd istoria limbii de istoria societăţii. Unica metodă folosită de structuralişti este cea deductivă. Curentul s-a dezvoltat pe baza concepţiei despre limbă a lui Ferdinand de Saussure. Principalele lui direcţii s-au manifestat în cadrul aşa-numi-tului Cerc lingvistic de Ia Praga, al Cercului lingvistic de la Copenhaga şi al lingvisticii descriptiviste din S.U.A. 2, (PSIH.) V. gheştaltism. structură (lat. structura, din struere „a construi, a clădi**) 1. (FIZ.) Mod de alcătuire sau de organizare internă a unui corp sau a unui sistem fizic, caracterizat prin însuşirile geometrice şi fizice ale elementelor componente, prin aranjarea lor unul faţă de celelalte şi prin legăturile reciproce dintre ele. Exemple: s. cristalină (distribuţia atomilor sau a moleculelor în reţeaua cristalină), s. moleculară (dispoziţia atomilor în moleculă), s. atomică (alcătuirea atomului din nucleu şi înveliş electronic), s. unui nucleu atomic, s. unei bande de energie, s. unui spectru etc. — S. fină, structură a liniilor din spectrele metalelor, caracterizată prin faptul că liniile unor serii spectrale sînt alcătuite din două sau uneori din trei componente învecinate care corespund unor nivele energetice apropiate. SJ. se explică prin despicarea nivelelor de energie datorită spinului electronic total, care se poate orienta în mai multe feluri faţă de momentul cinetic orbital. — S. hiperfinâ, structură a liniilor spectrale, caracterizată prin alcătuirea acestora din mai multe componente foarte apropiate, datorită despicării nivelelor energetice produse prin interacţiunea dintre spinul total al atomului şi spinul nucle' ului. 2. (PETROGR.) Aspect al rocilor, determinat de gradul de cristalizare, de dimensiunile STRUCTURĂ 528 STRUNG cristalelor componente, de forma şi de modul de concreştere al acestora. S. reflectă condiţiile de formare ale rocilor. De exemplu, 5. sticloasă, s. holocristalină (complet cristalină) la rocile eruptive, s. granoblastică, s. porfiroblaslică la rocile meta-morfice, s. pelitică (argiloasă), s. psamitică (nisipoasă) la rocile sedimentare etc. 3. (GEOL.) Structură geologică (sau tectonică), aranjare în spaţiu a stratelor de roci din scoarţa terestră şi raporturile dintre aceste strate. în sens restrîns, prin s.g. se înţeleg diferite forme de cute; astfel, în geologia petrolului, prin s.g. se definesc forme' tectonice pozitive (ex. anticlinald, cupole, cute diapire etc.), adică s. favorabile acumulării de petrol şi de gaze. 4. (PEDOL.) Structura solului, modul în care sînt grupate particulele elementare în masa solului. Aceste particule, în majoritate; electro-negative, se respingVeciproc, dar sub acţiunea cationilor bi-şi polivalenţi se unesc în glome-rule mici, care, la rîndul lor, formează glomerule mari, de dimensiunile unui bob de mazăre şi mai mari. Unirea glo-merulelor este şi rezultatul presiunii rădăcinilor, al apei care îngheaţă etc. Ele rămîn unite datorită unor substanţe secretate de microorganisme şi datorită humusului, care conţine acizi saturaţi în Ca şi Mg. Cele mai favorabile însuşiri ale solului se realizează atunci cînd glomerulele au diametrul de 0,25-10 mm şi se găsesc în proporţie de 75—80% în stratul arabil. 5. (METAL.) Aranjament şi mod de asociere sau de organizare a diferiţilor atomi, componenţi sau constituenţi ai unui material metalic. S. depinde de compoziţia chimică a materialului metalic, de natura elementelor componente, de sistemul de cristalizare, de felul şi de condiţiile prelucrării termice sau mecanice. Există următoarele s. caracteristice: s. cristalină, care se referă la structura internă a cristalului şi care este caracterizată prin-tr-un aranjament simetric al atomilor în spaţiu, formînd reţele cristaline proprii fiecărui metal sau aliaj (cel mai mic element al reţelei este celula elementară); $. grosolană, cînd grăunţii cristalini ai metalului au dimensiuni exagerat de mari; s. fibroasă, caracteristică materialelor metalice deformate plastic şi provocată de alungirea grăunţilor cristalini, a segregaţiilor cristaline şi intercristaline, a incluziunilor metalice şi nemetalice, a golurilor etc.; s. primară, formată la solidificarea metalului sau a aliajului (la oţeluri, s.p. nu se păstrează la temperatura ordinară, dar ea poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul unor reactivi specifici); s. celulară, observată în mod obişnuit la aliajele cu mai mulţi constituenţi, unul dintre aceştia fiind dispus sub forma unei reţele mai mult sau mai puţin regulate (ex. s. oţelurilor în stare de echilibru); s. aciculară (sau Widmannstăiten), la care unul dintre constituenţi apare în structură sub formă de ace (ex. ferita sau cementita în oţelurile supraîncălzite răcite rapid). La oţeluri, s. cu un singur constituent sînt denumite şi după natura constituentului respectiv, de exemplu s. austenitică, s. mariensitică, s. sorbitică, s. bainilică, s. perlitică etc., după cum structura conţine numai austenită, respectiv numai martensită, sorbită, bainită, per-lită etc. 6. (CONSTR.) Structură de rezistenţă, ansamblu de elemente de construcţie (solidarizate între ele) destinat să preia toate sarcinile care încarcă o construcţie şi să le transmită la fundaţie. S. de r. pot fi executate din beton armat, oţel, zidărie, lemn etc. în prezent se folosesc mai ales structurile alcătuite din cadre, panouri mari prefabricate, subansambluri prefabricate, diafragme verticale de beton (turnat în cofraje glisante) etc. 7. (MAT.) V. latice. — S. algebrică, clasă de mulţimi în care s-au definit una sau mai multe operaţii algebrice cu proprietăţi determinate (ex. s. de grup, s. de inel, s. de algebră universală). 8. (FILOZ.) Structură (economică,) v. bază şi suprastructură. Struensee [ştrădnze:], Jo-hann Friedrich (1737—1772), om de stat danez, adept al absolutismului Iumi- n a t. în 1771 —1772, ca medic al regelui Christian al VII-îea, a răsturnat, cu ajutorul reginei, guvernul şi a iniţiat o serie de reforme (libertatea presei, îngrădirea puterii marii nobilimi, schimbarea rentei în produse cu renta în bani etc.), dar adversarii Iui i-au înscenat un proces, l-au condamnat Ia moarte şi l-au executat. Struma (Strimon), rîu în R.P. Bulgaria şi în Grecia (392 km). Izvorăşte de pe versantul sud-vestic al muntelui Vitoşa şi se varsă în Golful Orfani al Mării Egee. Pe cursul superior (R.P. Bulgaria) se află un lac de acumulare. Strumilin (Strumillo-Pe-traşkevici), Stanislav Gusta-vovici (n. 1877), economist şi statistician sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. în lucrările sale, S. abordează probleme de economie politică, de planificare, de statistică, de istorie a economiei etc. Laureat al Premiului Lenin (1958) şi al Premiului de Stat al U.R.S.S. strung (TEHN.), maşină-u-nealtă folosită pentru prelucrarea prin aşchiere a suprafeţelor corpurilor de revoluţie (cilindrice, conice, sferice etc.), a suprafeţelor elicoidale (filete) şi a unor suprafeţe plané (frontale) ale pieselor. în majoritatea cazurilor, piesele care se prelucrează efectuează mişcarea principală de rotaţie, iar sculele efectuează mişcarea de avans longitudinal şi transversal. S. se compune din-tr-un batiu cu ghidaje, pe care se montează păpuşa fixă cu arborele principal pentru obţi- Strung paralel STRUNGA 529 STUCATURĂ nerea mişcării principale de rotaţie, păpuşa mobilă, cutia de avansuri, căruciorul sau cărucioarele cu dispozitivele portsculă, diferite alte mecanisme şi aparate. S. sînt acţionate în general de motoare fjhâ- <1W kZ CWmi •î o : Strune-carusel electrice şi, mai rar, prin forţa musculară a lucrătorului (ex. unele 8. mici în mecanica fină). S. se pot clasifica astfel: după gradul de automatizare, în s. universale (neautomate), s. semi-automate şi s. automate; după forma constructivă şi destinaţie, în $. paralele (la care arborele principal are axa orizontală, iar piesa ce trebuie prelucrată se prinde fie între arborele principal şi păpuşa mobilă, fie cu ajutorul unor dispozitive fixate pe arborele principal), s.-revolver (prevăzut, în afara unui cărucior lateral, cu un cap rotitor, numit cap-revoL uer, în care se fixează mai multe scule necesare pentfu executarea unor operaţii succesive la aceeaşi piesă), s.~carusel (la care se prelucrează piese grele cu diametru mare şi cu lungime mică, aşezate şi fixate pe un platou cu axă de rotaţie verticală) şi s. speciale (de strun-jit arbori cotiţi, de detalonat etc.); după precizia prelucrării, în s. de degroşare şi s. de finisare; după numărul cuţitelor care pot lucra simultan la prelucrarea unei piese, în s. cu un cuţit şi s. cu mai multe cuţite; după numărul arborilor principali, în s. cu un singur arbore principal şi s. cu mai mulţi arbori principali. In ţara noastră, diferite tipuri de #. se fabrică la uzina de strunguri din Arad, Fabrica de maşini-unelte şi agregate din Bucureşti şi în alte întreprinderi. Strunga, comună în raionul Paşcani, reg. Iaşi, situată în Şaua Ruginoasa. 5 060 loc. (1965). Ape minerale (sulfuroase, bicarbonatate, magne-ziene, calcice, sodice), indicate în tratarea afecţiunilor aparatelor respirator şi digestiv, a reumatismului etc. strunghil (Gobius melano-stomus)y specie de peşte tele-ostean din familia gobiidelor, lung de circa 25 cm, asemănător cu guvidul. Trăieşte în Marea Caspică, în Marea Neagră şi în lacurile litorale. Strur.ghlul are o importanţă economică locală. struţ (Struthio cameius), pasăre de stepă, alergătoare, cu picioare lungi şi puternice, avînd numai cîte două degete, cu gît lung şi golaş, cu aripi mici, inapte pentru zbor. Penele sale moi sînt de culoare neagră la masculi şi brună-cenuşie la femelă. Pe coadă şi pe aripi are pene ornamentale albe, care sînt întrebuinţate ca podoabă. Masculul atinge o înălţime de 2,75 m şi o greutate î\ Struţ , de 75 kg, fiind cea mai mare pasăre actuală. Trăieşte în regiunile tropicale din Africa. Struve [ştruv?], Otto (1897 — 1962), astronom american. A fost profesor la Universitatea din Chicago, director al observatoarelor astronomice Yerkes şi McDonald şi preşedinte al Uniunii astronomice internaţionale între 1952 şi 1955. Este cunoscut pentru lucrările sale privitoare la mate- ria gazoasă interstelară, rotaţia stelelor, stelele duble, atmosferele stelare, evoluţia stelelor etc. Struve, Piotr Berngardovici (1870—1944), economist, publicist şi filozof rus, reprezentant al „m arxismului lega 1“. Sub pretextul revizuirii „critice** şi a „completării** teoriei economice şi filozofice a lui K. Marx, Struve a negat contradicţiile capitalismului şi s-a pronunţat împotriva teoriei marxiste a reproducţiei. A fost adeptul teoriei lui Malthus asupra populaţiei. Struve, Vasili Iakovlevici (1793—1864), astronom rus. A întemeiat Observatorul din Pulkovo (1839). Este cunoscut pentru cataloagele stelare pe care le-a întocmit, pentru lucrările sale privitoare la stelele duble vizuale, pentru determinarea, în acelaşi timp cu Bessel şi Henderson, a primelor paralaxe stelare, pentru punerea în evidenţă a absorbţiei interstelare etc. Stuart /stiupt7, familie de nobili scoţieni, al cărei nume vine de la funcţia de „lord-steward** (majordom) al Scoţiei, îndeplinită de membrii ei începînd din vremea regelui David I (1124-1153) pînă în 1370. Intre 1370 şi 1714 a dat Scoţiei 14 regi, iar între 1603 şi 1649, 1660 şi 1714, şase au fost şi regi ai Angliei. stuc l.(CONSTR.) Material de construcţie, format din mortar de ipsos cu adaos de gelatină, clei şi (uneori) coloranţi minerali; este folosit pentru finisarea elementelor de construcţie situate în interiorul clădirilor, pentru a imita marmura. 2. (ARTE PLAST.) Material folosit pentru decoraţiile arhitectonice, preparat dintr-un amestec de vir stins vechi, praf de marmură şi praf de cretă. Pasta de s. se modelează uşor şi poate fi turnată în forme. După uscare s. devine foarte rezistent, poate fi lustruit, poleit, colorat. stucatură (ARTE PLAST.), decoraţie arhitectonică realizată în stuc, cunoscută încă din antichitatea greacă. S. a fost folosită în mod frecvent în decoraţiile interioare din epoca barocă şi rococo (Luvru, Versailles, Sans-Souci-Potsdam, Palatul de Iarnă-Leningrad etc.). STUDENTUL ROMÂN 530 STUF STUF CELULOZĂ CELULOZĂ CHIMICĂ PAPETARĂ MATA SE V/SCOZ CELOFIBRA CELOFAN TES ATU R/ CARTOANE DU PLEX-TRIPLEX ONDULE PENTRU CARTON ONDULAT — FURFUROL DROJDII FURAJERE VlîlRTIE de SCRIS | // TIPĂRIT [_ ALCOOL i !_<ţcip_ ACETIC_ | \ ETER \ I ETILENA i r RÂS/N!~SINTEnCE~\ i :________________i „Studentul român", publicaţie legală editată de Frontul studenţesc democratic, la Bucureşti, în perioada 30 octombrie 1935—31 mai 1936. A militat pentru promovarea intereselor studenţilor, mobili-zîndu-i Ia lupta împotriva fascismului. „Studenţimea. noua", revistă studenţească antifascistă, editată legal, la Bucureşti, în perioada februarie 1931—aprilie 1932. „Studii", publicaţie a Secţiei de ştiinţe istorice şi a Institutului de istorie „Nicolaie Ior-ga“ ale Academiei Republicii Socialiste România, consacrată problemelor de istorie a românilor şi de istorie universală. Apare din 1948,1a început ca revistă de ştiinţă, filozofie, artă; din 1955 este dedicată exclusiv cercetărilor de istorie. între 1948 şi 1954 a apărut trimestrial, iar din 1955, cu şase numere anual. „Studii şi cercetări de istoria artei", publicaţie a Institutului de istoria artei al Academiei Republicii Socialiste România, consacrată problemelor de artă plastică, artă populară, muzică, teatru şi cinematografie. Fundată în 1954, a apărui bianual, iniţial într-o singură serie, apoi, din 1964, în două serii paralele, ambele bianuale („Studii şi cercetări de artă plastică** şi „Studii şi cercetări de teatru şi cinematografie*). ^ „Studii şi cercetări de istorie veche", publicaţie a Institutului de arheologie al Academiei Republicii Socialiste România, consacrată problemelor de istorie veche şi arheologie, între 1950 şi 1964 a'apărut de două ori pe an, iar din 1964 trimestrial. „Studii şi cercetări lingvistice", revistă editată de Secţia de ştiinţe filologice a Academiei Republicii Socialiste România cu începere din 1950. Apare de şase ori pe an studio 1. (TELEC.) încăpere special amenajată din punctul de vedere al acusticii şi al iluminatului şi echipată cu utilajul necesar captării unor programe sonore sau de sunete şi imagini (microfoane, camere de luat vederi, dispozitive de semnalizare etc.), destinate transmisiunii (printr-un sistem de radiodifuziune) sau înregistrării în vederea unei transmisiuni ulterioare. După destinaţia lor, s. pot fi de radiodifuziune sonorăt de televiziune, de înregistrare (a sunetelor, pe bandă magnetică şi a imaginilor, pe peliculă cinematografică) etc. S, de radiodifuziune sonoră au calităţi acustice superioare celor ale sălilor de audiţie directă (de concerte, de teatru etc.). S. de televiziune sînt echipate cu un sistem de iluminat special care asigură satisfacerea cerinţelor artistice şi tehnice, cu instalaţii de condiţionare a aerului şi cu un echipament acustic asemănător celui din s. de radiodifuziune sonoră. Nivelul zgomotelor fiind mai mare în s. de televiziune, pentru emisiunile muzicale se utilizează sistemul play-back (sunetele sînt înregistrate înaintea emisiunii într-un 5. de înregistrare şi redate apoi în timpul emisiunii de televiziune). Clădirile în care sînt amenajate s. (numite tot studiouri) cuprind şi încăperi auxiliare tehnice (camere de regie, s. de crainic, camere cu echipament pentru telecinematograf etc.) şi ne-tehnice (camere pentru repetiţie, camere pentru solişti, culise etc.). 2. (CINEMA) Ansamblu de construcţii, de a- menajări şi de instalaţii anexe pentru producţia de filme cinematografice. Este alcătuit din platouri (cu suprafaţa de 400 — 3 000 m2 şi înălţimea de 6—25 m), săli de înregistrare a sunetelor, săli de dublare a actorilor, săli pentru sincronizarea sunetelor cu gesturile, săli cu instalaţii pentru trucaje, laboratoare de fotografie, săli de proiecţie, săli de repetiţie, ateliere, depozite de recuzită, de costume etc., uzine termice, de climatizare şi de energie, încăperi pentru machiere, culise etc. S, sînt amplasate în afara zonelor clădite ale oraşelor. După caracterul filmelor realizate, s. pot fi: de filme artistice, de filme documentare, de filme ştiinţifice, de desene animate etc. Printre s. celebre din lume se numără Gaumont (Franţa), Paramount şi Metro-Goldvyn-Mayer (S.U.A.), Cinecitta (Italia) etc. La noi în ţară, studiourile de Ia Buftea. 3. (Iu teatru) Sală destinată mai ales spectacolelor experimentale. stuf (Phragmites communis)* plantă erbacee perenă din familia gramineelor, cu rizom tîn-tor lung, cu tulpina înaltă de 1—4 m, rigidă, dreaptă şi robustă, cu frunze lanceolate, plane sau lung acuminate, de culoare verde-albăstruie şi cu flori violacee sau gălbui, dispuse în panicule terminale. STUFIT 531 STURDZA-BULANDRA Creşte prin mlaştini, pe malurile lacurilor şi rîurilor, iar în Delta Dunării formează populaţii întinse (circa 260 000 ha) şi joacă un rol important în echilibrul natural al acesteia, prin faptul că împiedică alu-vionarea ghiolurilor, readuce sărurile minerale din straturile mai adînci la suprafaţa solului şi oferă adăpost, hrană şi condiţii de reproducere pentru peşfi, păsări şi mamifere. în tulpina s. se găsesc fibre celulozice, hemiccluloză şi lignină. S. este întrebuinţat ca materie primă pentru obţinerea celulozei şi hîrtiei, a unor produse chimice (furfurol, alcool, acetonă, glicerină etc.), ca material de construcţie sub formă de plăci de stufit. în vederea gospodăririi, exploatării şi valorificării superioare a s. din Delta Dunării, în anii puterii populare a fost creată o reţea de întreprinderi de cercetare, amenajare, exploatare şi industrializare. La Chiscani, lingă Brăila, s-a construit un complex industrial pentru chimizarea s.» care produce celuloză, hîrtie, fibre artificiale, furfurol, cartoane, plăci aglomerate etc. Sin. trestie. V. şi Delta Dunării. stufit (CONSTR.), material ter-moizolator, confecţionat din tulpini uscate de stuf aşezate f paralel, presate şi legate sub formă de panouri (cii dimensiuni pînă la 1,6x2,7 m şi grosimi de 20—50 mm). Este folosit la izolaţii termice şi la executarea pereţilor unor construcţii provizorii (tencuit pe ambele feţe pentru a fi protejat). Sin. solomit. stup (ZOOTEHN.), adăpost al familiilor de albine, care cuprinde şi cuibul cu proviziile de hrană. în s. sistematici, folosiţi astăzi aproape în exclusivitate, fagurii cuibului sînt clădiţi şi fixaţi de către albine în rame mobile de lemn. Principalele elemente ale unui s. sjnt corpul stupului (în care se găsesc ramele) şi magazia. | Potrivit sistemului de construc-; ţie şi de funcţionare, s. se clasifică în s. verticali, al căror volum se poate mări prin adău-: gare de corpuri suprapuse, şi s. orizontali, al căror volum se măreşte lateral. Pentru fiecare tip există mai multe sisteme (Dadant-Blatt, Layens etc.), diferite în ceea ce priveşte eta-jarea, numărul de rame, mărimea compartimentelor etc. stupă (ARH1T.), monument religios indian destinat comemorării sau păstrării relicvelor unei căpetenii budiste. De obicei, s. este alcătuită dintr-un soclu poligonal deasupra căruia se ridică un corp cilindric, acoperit cu o cupolă, şi are în interior o încăpere funerară (ex. de la Darjeeling etc.). stupărit pastoral (ZOOTEHN.), sistem de practicare a apiculturii în timpul sezonului activ. în cadrul acestui sistem, stupina se transportă în diferite regiuni care dispun de o bază meliferă, astfel încît să poată asigura albinelor un cules f)ermanent de nectar şi de po-en în tot cursul sezonului. S.p. constituie o metodă eficientă în apicultură şi totodată ajută la polenizarea culturilor agricole. ^ stupefiante (FARM.), substanţe care inhibă centrii nervoşi, producînd o stare de inerţie fizică şi psihică (ex. opiu, morfină etc.). S. sînt toxice; folosite mult timp, duc la obişnuinţă şi la necesitatea unor doze crescînde. Utilizarea s. fără prescripţie medicală este interzisă şi pedepsită de lege. Prin extensiune se numeşte s. orice substanţă care, ca şi morfina, dă naştere, prin folosire repetată, fenomenului de obişnuinţă. 6tupină (ZOOTEHN.), loc pe care se află amplasate familiile de albine cu stupii respectivi, cabana apicolă şi toate instalaţiile anexe. &tur [ştu:rj L'udovft (1815 — 1856), scriitor, publicist şi om politic slovac, ideolog al bur-ghezieixslovace în perioada revoluţiei' burgheze din 1848, a cultivat o poezie romantică animată de sentimente patriotice şi a impus limba slovacă ca limbă literară („Graiul slovac şi necesitatea scrierii în acest grai“, „Ştiinţa limbii slovace**). A scris un studiu despre literatura populară slavă („Despre cîntecele şi povestirile populare slave**, 1853). Sturd za, Petre (1869 — 1933), actor român. A studiat la Con- servatorul din Iaşi şi Ia Paris. A debutat în 1890 la Teatrul naţional din Iaşi, desfăşurîn-du-şi apoi activitatea la Teatrul naţional din Bucureşti. Interpret al comediei clasice, a fost totodată, prin forţa realistă a jocului său, creatorul recunoscut al rolurilor de compoziţie din dramele sociale şi din piesele de idei ale lui Ibsen şi Gorki, dintre care unele au fost traduse şi regizate de el însuşi. Sturdza-Bulandra, Lucia (1873—1961), actriţă română; a fost artistă a poporului şi a desfăşurat o bogată activitate obştească. A absolvit Facultatea de litere şi filozofie din Bucureşti. în 1898 a debutat la Teatrul naţional din Bucureşti. A făcut parte din compania teatrală a lui Alexandru Davila; împreună cu soţul său, Tony Bulan-dra, a întemeiat în 1914 o companie particulară. Din 1941 a activat pe scena Teatrului municipal, a cărui directoare a fost din 1947 pînă la sfîr-şitul vieţii şi care-i pcartă astăzi numele. S.-B. a interpretat, cu multă prestanţă scenică, cu vigoare, vervă şi precizie realistă, în special roluri de compoziţie în piese de O .Wilde, V .Sardou, H. Ibsen, realizînd creaţii în „Maria Stuart** de Schiller, „Profesiunea doamnei Warren** de Shaw, „Mamouret** de J. Sarment, „Pădurea** de A. N. Ostrovski, „Vassa Jeleznova*4 de Gorki, „Citadela sfărîma-tă“ de H. Lovinescu. Vreme de treizeci de ani a fost profesoară la Conservatorul de artă dramatică din Bucureşti. Autoare a lucrării „Actorul şi arta dramatică** (1912) şi a STURION ICULTURĂ 532 STURZA unui volum de memorii. De mai multe ori laureată a Premiului ^ de stat. sturionicultură, ramură a pisciculturii care se ocupă cu reproducerea dirijată şi cu creşterea sturionilor (morun, nise-tru, păstrugă, cegă). Sturm,Charles (1803-1855), matematician francez. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. Are lucrări în domeniul ecuaţiilor diferenţiale, al geometriei, al algebrei, al opticii şi al mecanicii. în teoria ecuaţiilor diferenţiale, S. a studiat problemele la limită pentru ecuaţiile diferenţiale (problemele S tur m-Liou-ville), în geometrie a arătat că un fascicul de conice determină o involuţie pe o dreaptă arbitrară (1826), în algebră a enunţat şi a demonstrat teorema privitoare la numărul rădăcinilor reale ale unui poli-nom situate într-un interval dat (teorema lui Sturm). „Sturm und Drang“/şturmj (germ. „Furtună şi avînt“), mişcare literară germană din ultimele trei decenii ale sec. al XVIlI-lea, denumită astfel după piesa cu acelaşi nume a lui F.M. Klinger (1776). Ea reflectă tendinţele revoluţionare ale burgheziei germane veleitarde şi reprezintă o puternică reacţie împotriva raţionalismului sec şi a esteticii riguroase a iluminismului, fondul filozofic social-politic conti-nuînd să fie determinat de iluminism. Influenţată de J.J. Rousseau şi îndeosebi de scriitorii J.G. Hamann (1730— 1788) şi J.G. Herder, ea promova cultul originalităţii şi al geniului creator, dreptul la viaţă al forţelor afective, un nou sentiment al naturii exprimat în forme intens subiective şi pasionate, caracterul viguros popular al artei. Promotorii au fost Goethe şi Schiller (în tinereţe), J.M. Lenz, F.M. Klinger, F. Miiller, C.F.D. Schubart, G.A. Biirger. ătursa [ştursa], Jan (1880— 1925), sculptor ceh. A studiat cu J.V. M y s 1 b e k. Creaţia sa, contradictorie, vădeşte căutările şi influenţele noilor curente (în operele timpurii a fost influenţat de simbolism). Lucrările sale se remarcă prin vigoare şi prin interesul pentru psihologia personajelor. A realizat busturi, monumente („S. Cech", ,,Smetana“), sculpturi alegorice („Munca“, „Umar nismul“, pentru podul Hlavka din Praga etc.). sturz (Turdus), gen de pasăre de pădure din ordinul paseriformelor, mai mică decît porumbelul, cu cioc conic şi uternic, cu pene de culoare rună pe spate şi albă-gălbuie, presărată cu pete brune întunecate, pe faţa ventrală. Se hrăneşte cu insecte şi cu diferite boabe cărnoase. Din genul s. fac parte: sturzul cîntâlor (Turdus philomelos), sturzul de vtsc (Turdus viscivorus), sturzul de iarnă (Turdus pilaris), sturzul viilor (Turdus musicus). Slurza (Slurdza), veche familie de boieri moldoveni, dintre care cei mai cunoscuţi au fost: Ionifă Sandu 5.,domn al Moldovei (1822-1828); în prima parte a domniei a susţinut lupta micii boierimi „cărvunare44 împotriva marii boierimi, dar mai tîrziu a restabilit drepturile acesteia, sporindu-i privilegiile. A încercat să limiteze abuzurile şi să stabilească norme de organizare a breslelor slujitoreşti. Mihail Gr. S., domn al Moldovei (1834—1849), care s-a situat, în general, pe poziţii reacţionare în politica internă şi externă, dar a avut şi realizări pozitive în domeniul organizatoric şi administrativ. în timpul domniei sale s-a înregistrat o remarcabilă dezvoltare economică: producţia cerealieră s-a intensificat, s-au înfiinţat primele fabrici, s-au construit şosele şi poduri şi s-a amenajat portul Galaţi (declarat port liber în 1857). Moldova a încheiat o convenţie comercială (1835) şi o uniune vamală (1846) cu Ţara Românească, intrată în vigoare la l ianuarie 1848. M.Gr.S. a dezrobit (1844) ţiganii statului şi ai mănăstirilor şi a reorganizat învăţămîntul înalt, creînd Academia Mihăi-leană. Prin politica sa internă şi-a atras adversitatea cercurilor politice progresiste moldoveneşti, care au organizat, în anul 1846, Asociaţia patriotică. A reprimat mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova. Grigore M.S. ( Beizadea-Vi tel) (1821-1901), fiul domnului Mihail Gr.S., a participat, ca general turc sub numele de Muhlis Paşa, Ia războiul Crimeii (1853—1856). Lucrarea sa „Legile fundamentale ale universului" (1891) a fost apreciată de Flammarion şi de Societatea astronomică a Franţei. Vasilc S. (1810— 1870), om politic moldovean unionist, ministru al lucrărilor publice în timpul primei domnii a lui Grigore Al. Ghica (1849-1853). A fost preşedinte al Divanului domnesc ( 1856) şi caimacam (din 1858), a contribuit la înfăptuirea Unirii Principatelor şi a prezidat primul guvern moldovean (ianuarie-martie 1859) al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Dimitrie A’.S. (1833—1914), istoric şi om politic liberal. Şef al Partidului liberal (din 1892) şi prim-mi-nistru (1895-1896, 1897- 1899,1901 — 1904,1907— 1908). Membru şi preşedinte al Academiei Române, a sprijinit activitatea acesteia, contribuind îndeosebi la îmbogăţirea colecţiilor ei. A scris numeroase studii istorice şi numismatice şi a fost autorul principal al colecţiei „Acte şi documente relative la istoria renaşterii României . Sturza, Marius (1876 — 1954), medic român. A fost profesor de balneologie la universităţile din Cluj şi din Bucureşti şi membru de onoare al Academiei Române. A înfiinţat, la Viena, sanatoriul „Wăllischhof', unde a introdus tratamentul climato-dietetic în aer liber (sistemul cabanelor). S. a iniţiat în ţara noastră învăţâmîn-tul şi studiul complex al balneologiei, hidroterapiei, fizio-terapiei şi climatologiei medicale. Op. pr.: „Balneoterapia practică" (1949), „Tehnica hidro- şi balneoterapiei" (1950). STUTTGART 533 SUBCAR РАТІ : [■**&{£ W&' Vedere din Stuttgart Stuttgart /ştutgart/, oraş în sud-vestul R.F. Germane, centrul administrativ al landului Baden-Wurttemberg, situat pe гїиі Neckar (afluent al Rinului). 635 300 loc. (1964). împreună cu oraşele din jurul său (Esslingen, Ludwigsburg ş.a.) formează o aglomeraţie urbană. Industrie constructoare de maşini (automobile, maşini-unelte, electrotehnică, mecanică de precizie), a hîrtiei, industrie uşoară şi alimentară etc. Unul dintre cele mai mari centre ale industriei de maşini poligrafice din R.F. Germană. Important nod feroviar şi rutier, port fluvial, aeroport. Centru cultural cu institute de învăţămînt superior, muzee, teatre. Are numeroase monumente arhitectonice din epoca feudală şi din sec. XVIII-XIX. Suarez [suâreG]f Francisco (1548—1617), teolog iezuit, filozof şi jurist spaniol. A încercat să înnoiască scolastica tomistă prin congTuism, concepţie care acordă o oarecare libertate filozofiei, şi să concilieze liberul-arbitru al omului cu „atot-ştiinţa** divină. A combătut, de pe poziţiile contrareformei, protestantismul şi a susţinut supremaţia puterii spirituale a papii. subalpin, etaj etaj de vegetaţie situat deasupra limi- tei superioare a pădurii de conifere (în Republica Socialistă România, de obicei, la peste 1 500—1 700 m altitudine absolută. în e.s., datorită condiţiilor pedoclimatice specifice, se dezvoltă tufărişuri de jneapăn, ienupăr şi smirdar, care alternează cu pajişti de graminee de talie mică. subalternâre (LOGICĂ), raport între judecăţile universale şi judecăţile particulare de aceeaşi calitate, caracterizat prin aceea că din adevărul judecăţii universale decurge cu necesitate adevărul judecăţii particulare, iar din falsitatea judecăţii particulare rezultă cu necesitate falsitatea judecăţii universale; din falsitatea judecăţii universale nu rezultă nimic cu necesitate pentru judecata particulară şi nici din adevărul judecăţii particulare nu rezultă nimic pentru judecata universală (ex. raportul dintre judecata universal-afirmativă A: „Toate bilele sînt albe" şi judecata particular-afirmativă /: „Unele bile sînt albe°). subansâmblu (MAŞ.), grup unitar de piese sau de organe de maşini care acţionează ca o unitate funcţională bine definită şi care este o parte componentă a unui dispozitiv, a unei maşini sau a unei instalaţii (ex. cutia de avansuri a unei maşini-unelte, diferenţialul u-nui automobil etc.). subarendare, înţelegere prin care un arendaş transmite cuiva, în schimbul unei plăţi, folosinţa temporară a unui bun deţinut de el în arendă. Forma cea mai răspîndită este s. pămîntului luat în arendă de la moşieri de către arendaşi şi dat apoi ţăranilor săraci spre a-1 lucra. S. pămîntului a fost larg practicată şi în România bur-ghezo-moşierească, subarendaşii plătind arenzi de trei-patru ori mai mari decît cele plătite de arendaşi moşierilor. V. şi î n-voieli agricole. Subcarpaţi, unitate de relief de altitudine mijlocie (în medie de 50G m), care se desfăşoară la exteriorul arcului carpatic, între văile Moldovei şi Motrului, şi în interiorul acestuia, în sectoarele Bistriţa— Homoroade, Hîrtibaciu—Ocna Mureşului şi Turda—Bedean. în ansamblu au aspectul unei trepte de relief mai coborîte decît Carpaţii, care se interpune între aceştia şi Podişul Moldovei, Cîmpia Română, Piemontul Getic şi, respectiv, Podişul Transilvaniei. Această treaptă de relief, pe alocuri strîns lipită de Carpaţi, este de cele mai multe ori separată de aceştia printr-un uluc depre-sionar. S. sînt alcătuiţi dintr-o asociere de culmi deluroase (puţine culmi depăşesc altitudinea de 700 m), despărţite între ele prin văi, a căror adîn-cime oscilează între 200 şi 300 m, sau prin depresiuni. Culmile deluroase, văile şi depresiunile sînt sculptate în formaţii neogene cutate (cute Alternante Je gresii, argile şi tufuri pe valea Rîmnicului simple, cute-solzi, cute dia-pire), în general moi (argile, nisipuri, marne, gresii, conglomerate), iar pe alocuri în cele ale flişului. întreaga regiune subcarpatică este caracterizată printr-o mare mobilitate tectonică, pusă în evidenţă, în prezent, printr-o accentuată sensibilitate seismică. în funcţie de poziţia faţă de arcul carpatic şi de particularităţile geomorfologice, se deosebesc: A) S. Orientali, care, după SUBCARPAŢl 534 SUBCARPAÎ! Muntele de sare din Subcarpaţii de la Curbura caracteristica peisajului geografic, se împart în sectoarele: a) S. Moldovei, cuprinşi între văile Moldova şi Trotuş, caracterizaţi prin existenţa unui singur uluc depresionar compartimentat de o ( serie de în-şeuări largi în mâi ^rnulte depresiuni (Nemţişor, Cracău-Bistriţa, Tazlău, Caşin ş.a.), mărginit la exterior de un şir de muscele (Pleşul, 915 m, Şerbeşti, Pietricica Bacăului ş.a.) şi de cueste, care a-parţin unor piemonturi (Boiş-tea, 579 m, Corni, 603 m. Mărgineni ş.a.); b) S. de la Curbură, cuprinşi între văile Trotuş şi Slănicul Buzăului, este cea mai sensibilă regiune seismică din ţară şi se caracterizează prin existenţa a două şiruri de depresiuni, unnl şubmontan, de origine tectono-erozivă, modelat în formaţii miocene cutate (Cri -mineţ, Soveja, Vrancea, Necu-lele), şi altul intradeluros, de origine erozivă, modelat in formaţii pliocene monocli-nale (Cîmpuri, Vidra, Miera, Dumitreşti); între aceste două şiruri de depresiuni se află un şir de muscele înalte de 800—900 m (Răchitaşul Mare, 927 m, Teiş, Răiuţ, 967 m. Alunul, Gîrbova, Gurbăriea-sa), care corespunde unor sin-clinale miocene cu roci dure; în exteriorul depresiunilor in-tradeluroase se dezvoltă un şir de măguri şi dealuri sculptate în piemontul alcătuit din pietrişuri de Cîndeşti, cu altitu- dini cuprinse între 600 şi .1 000 m (dealul Momîia, Măgura Odobeştilor, Delea-nul, Gurguiata), pe pantele cărora au mare dezvoltare procesele de eroziune torenţială şi pornitu-rile de teren; c) S, Prahovei, cuprinşi între văile Slănicul Buzăului şi Dîmboviţa, sînt caracterizaţi prin cea mai mare altitudine medie şi cea mai adîncă fragmentare din S., prin prezenţa unor mun-cele alcătuite djn fliş (Văleni şi Homorî-ciu), prin prezenţa cutelor diapire şi a formelor carstice legate de apariţia la zi a masivelor de sare, prin prezenţa celor mai mari vulcani noroioşi din ţară (Pîclele Mari şi Mici) şi prin alternarea unor depresiuni sinclinale (Slănic-Bezdead, Drajna-Chiojd, Cis-lău, Nişcov, Mislea-Măgurele, Pucioasa-Cîmpinâ), cu culmi deluroase ce corespund unor anticlinale (Berca-Arbănaşi, Is-triţa, 754 m, Seciul-Hîrsa S. Meridionali (sau Getici), în cadrul cărora se pot deosebi, după caracteristica peisajului geografic, sectoarele: a) Muscelele Getice, cuprinse între'văile Dîmboviţa şi Cer- na Olteţului, au altitudini între 600 şi 1 000 m, despărţite de văi adînci, sculptate în formaţii miocene şi paleogene slab cutate; un şir de depresiuni, în mare parte sinclinale (Cîmpu-lung, Nucşoara, Arefu, Sălă-truc, Horezu), sînt dominate de muscele înalte şi de dealuri (Măţăul, 1 017 m, Burdi-manul, Măgura Slătioarei, 767 m, ş.a.); la contactul cu Piemontul Getic apare un alt şir de depresiuni, de eroziune, dominate de cueste; b) S. Jiului, cuprinşi între văile Cerna Olteţului şi Motru, se caracterizează prin cea mai redusă altitudine din S., prin prezenţa unor depresiuni largi ce corespund în general unor sinclinale cu depozite pliocene, dominate de culmi axate pe anticlinale miocene (Sporeşti, Brădăţel, Bran, Sîrbeşti); se disting clar două şiruri de depresiuni: unul şubmontan (depresiunea subcarpatică olteană) şi altul intradeluros (1 îrgu-Jiu şi Tîrgu-Cărbuneşti). C) S. Interni sînt situaţi în interiorul arcului carpatic, în sectoarele: a) Bistrifa-Homo-. roade, cu culmi deluroase înalte (750—1 100 m), în structura cărora apar cute diapire în parte acoperite cu aglomerate vulcanice (dealurile Homat, Fir-tuş, Şiclod, Bichiş ş.a.), care domină o serie de depresiuni (Odorbei, Praid, Şieu-Bisţriţa); Vedere din Subcarpaţii Getici SUBCONŞTIENT 535 SUBIECT b) Hirtibaciu-Ocna Mureşului, cu o fragmentare a reliefului accentuată; c) Turda-Beclean, unde nota caracteristică este dată de prezenţa depresiunilor formate pe brahianticlinale („butoniere**) şi de existenţa unor văi largi cu terase. Cîima S. este temperată, cu ierni mai blînde şi veri mai răcoroase; precipitaţiile atmosferice ating 700—900 mm anual. în vestul S. Meridionali se simt slabe influenţe mediteraneene. Reţeaua hidrografică este deasă. Principalele rîuri: Suceava, Moldova, Bistriţa, Trotuşul, Buzăul, Ialomiţa şi Argeşul (cu afluenţii lor), Oltul şi Jiul (cu afluenţii lor), toate traver-sînd S. Predomină pădurile de fag în amestec cu gorunul, care spre poale trec în păduri de stejar. subconştient, sferă a fenomenelor psihice care se desfăşoară în afara conştiinţei şi care au putut fi anterior conştiente sau care ar putea deveni conştiente ulterior. Relaţia acestui termen cu acela de inconştient nu este ^ definită la fel de toţi psihologii, unii cori-siderîndu-1 sinonim cu acesta, iar alţii diferenţiindu-1 de inconştient, definit ca sferă a fenomenelor psihice ce nu pot deveni conştiente niciodată. De-şi termenul este folosit adeseori în legătură cu psihanaliza, Freud utilizează, de fapt, termenul de preconştieni. care denumeşte Ia el acel nivel al psihicului deosebit atît de conştient, cîtşi de inconştient, unde ar ajunge trăirile psihice refulate. subcontrafagot, Varietate a fagotului, cu sunetul mai grav decît al contrafa-gotului. Se foloseşte foarte rar în orchestră. subcontr&rietatc (LOG.), raport între judecata particular-afirmativă (şi judecata par-ticular-negativă (O), caracterizat prin faptul că nu pot fi ambele false, dar pot fi ambele adevărate. Dacă judecata parti-cular-afirmativă („Unii o sînt P“) este falsă, este adevărată în mod necesar (prin raportul de contradicţie) judecata uni-versal-negativă E şi deci (prin raportul de subalternare) va fi adevărată judecata particular- negativă („Unii S nu sînt P“). Dacă una dintre ele este însă adevărată, acest fapt nu exclude ca şi cealaltă să fie adevărată (ex. judecăţile: „Unii arbori sînt conifere** şi „Unii arbori nu sînt conifere**). subcorp (MAT.) mulţime de elemente ale unui corp C care formează un corp faţă de operaţiile ce s-au definit în C (ex. corpul numerelor raţionale este un s. al corpului numerelor reale). subdialect (L1NGV.), ramificaţie teritorială a unei limbi, care ocupă o poziţie intermediară în ierarhia dialect-grai (nu toţi lingviştii socotesc necesară această subdiviziune intermediară). Astfel, în cadrul dialectului dacoromân, se disting s.; muntean, moldovean, bănăţean, crişean, eventual şi maramureşean; acestea, la rîndul lor, sînt constituite fiecare din mai multe graiuri locale. subdiviziune geologică (STRAT.), unitate a timpului geologic corespunzătoare unei etape din cursul evoluţiei Pă-mîntului. Pe baza discordanţelor existente între formaţiile care alcătuiesc scoarţa Pămîn-tului şi pe baza faunei fosile conţinute în strate, timpul geologic a fost împărţit în ere, perioade, epoci şi virste. V. şi geocronologie. subdominantă (MUZ.) 1. Treapta a patra a modurilor major şi minor, una dintre treptele principale, situată la o cvartă superioară faţă de tonică şi Ia o secundă inferioară faţă de dominantă. 2* (în armonie) Denumire dată acordului construit pe treapta a patra a modurilor major sau minor. V. şi dominant ă. suber ^ (BOT.). v. plută, subetaj (STRAT.), diviziune a etajului geologic caracterizată printr-o oarecare individualitate petrografică şi paleontologică (ex. etajul senonian se împarte în subetajeie coniacian, santonian, campanian şi maastrichtian); subgrup (MAT.), mulţime de elemente ale unui grup G care formează grup faţă de legea de compoziţie din G (ex. mulţimea permutărilor pare constituie un s. al grupului permutărilor de n obiecte). Subhi, Mustafa (1883— 1921), militant al mişcării muncitoreşti turce, unul dintre creatorii Partidului Comunist din Turcia (1920). A fost preşedinte al C.C. al P.C. din Turcia. subictei* (MED.), culoare gălbuie a pielii şi a mucoaselor, datorită creşterii concentraţiei sanguine a bilirubinei. Poate constitui unul dintre semnele de început ale hepatitei. subiect 1. (LINGV.) Partea principală de propoziţie care arată cine săvîrşeşte acţiunea exprimată de predicatul verbal Ia diateza activă sau reflexivă, cine suferă acţiunea cînd predicatul verbal este la diateza pasivă sau cui i se atribuie înşiruirea ori caracteristica exprimată de numele predicativ în cazul predicatului nominal, cu alte cuvinte partea principală de propoziţie despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. — S. gramatical, parte principală de propoziţie care are semnele formale ale subiectului (în limba română, cazul nominativ şi acordul predicatului). în analizele gramaticale se vorbeşte de s.g., în opoziţie cu subiectul logic, atunci cînd autorul acţiunii nu este desemnat prin s.g., ci printr-o parte secundară de propoziţie. Se foloseşte termenul de s. logic pentru autorul real al unei acţiuni sau pentru cel caracterizat de o anumită stare, de exemplu în construcţii pasive, în care s. logic este c o m-plementde agent, şi în construcţii de tipul îmi plac florile sau mi-e cald, în care 5. logic este complement indirect. 2. (LOG.) Termen al judecăţii de predicaţie, reprer zenţînd noţiunea ce desemnează obiectul gîndirii despre care se afirmă sau se neagă însuşirea exprimată de predicatul logic. în judecata „Animalele fdacentare sînt mamifere**, o. ogic este noţiunea „animale placentare**. S. logic este notat cu S. 3. (LIT., ARTE), totalitatea evenimentelor, în succesiune cronologică sau nu, care alcătuiesc conţinutul epic sau dramatic al unei opere literare, cinematografice etc.S. întruchipează, în episoade concrete, tema operei şi-i exprimă ideea. SUBIECTIVISM 536 SUBMARIN 4. (DR.) Subiect de drepturi, persoană care, în cadrul raporturilor juridice, are drepturi şi obligaţii. Titularul dreptului se numeşte subiect activ, iar partea care trebuie să îndeplinească obligaţia sau datoria, subiect pasiv. 5. (FIN.) Subiect impozabil, persoană fizică sau juridică obligată prin lege să plătească un anumit impozit către stat. subiectivism (FILOZ.), tendinţă idealistă de a reduce, pe plan ontologic şi gnoseologic, orice existenţă la conştiinţă, la subiect, care alunecă în ultimă analiză în solipsism. în ştiinţele sociale, absolutizînd rolul personalităţilor, al voinţei şi ăl ideilor acestora, s. neagă legitatea istorică obiectivă şi promovează voluntarismul şi individualismul anarhic. O formă specifică de manifestare a s. în logică, în estetică, în artă şi în literatură este psihologismul. Subiectivismul reprezintă o tendinţă predominantă în ideologia burgheză contemporană. subiect şi obiect, categorii polare ale procesului cunoaşterii. Subiectul este omul activ, care cunoaşte şi modifică obiectul în cursul activităţii sale practice. în sens gnoseologic restrîns, subiectul este eul individual, dotat cu conştiinţă şi voinţă, care se opune în cunoaştere obiectului. Obiectul este realitatea exterioară, ceea ce este dat în cunoaştere, conţinutul obiectiv al cunoştinţelor subiectului. Fiind un aspect al problemei fundamentale a filozofiei, problema relaţiei dintre s. şî o. este rezolvată în mod diferit de materialism şi de idealism. Materialismul pre-marxist a arătat în mod just că obiectul există independent de subiect; el a privit însă în mod unilateral raportul subiect-obiect, considerînd procesul cunoaşterii ca o impregnare pasivă a subiectului de către imaginile venite de la obiect, în felul acesta, latura activ-constructivă a subiectului a fost dezvoltată de idealism, care a absolutizat-o însă, făcînd din subiect creatorul obiectului. Idealismul subiectiv reduce o-biectulla impresiile, senzaţiile, stările subiectului, iar idealis- mul obiectiv de tip hegelian consideră obiectul ca un produs al activităţii unui subiect impersonal („ideea absolută**), al substanţei spirituale şi ca fiind, în consecinţă, el însuşi de esenţă spirituală. Rezolvarea ştiinţifică a problemei relaţiei subiect-obiect a devenit posibilă numai prin luarea în considerare de către materialismul dialectic a practicii social-istorice în cadrul teoriei cunoaşterii şi prin aplicarea dialecticii, a istorismului la explicarea acestei relaţii. Subiectul.nu este o entitate absolută, existentă dintotdeauna; el apare treptat, printr-o evoluţie lentă a psihismului animal către formele complexe de reflectare care-i sînt proprii omului (conştiinţă, gîndire). în acelaşi timp, subiectul cunoaşterii nu este strict individual, deşi în fiecare act de cunoaştere în parte el apare ca o conştiinţă a unui singur individ, ca observator individual etc. Subiectul cunoaşterii este social, cunoaşterea realizîndu-se prin şirul generaţiilor succesive care contribuie la descoperirea adevărului şi fiind inseparabil de practica intersubiectivă a oamenilor. Subiectul este în continuă devenire, într-un continuu progres de adecvare la obiect, care nu e nici el imuabil, ci se află în dezvoltare şi este dezvăluit treptat în cadrul procesului cunoaşterii. Totodată activitatea constructivă a subiectului creează obiecte materiale noi, neîntîlnite în natură, precum şi obiecte de natură ideală (concepte, numere etc.). Baza interacţiunii dintre subiect şi obiect şi a devenirii lor o constituie practica social-istorică. Opoziţia dintre subiect şi obiect este relativă; ea nu are valabilitate decît în limitele problemei gnoseologice fundamentale. Pe plan ontologic, subiectul, eul, conştiinţa apar ca un produs superior al dezvoltării naturii, al materiei. Subiectul însuşi este supus legilor obiective şi, ca atare, poate fi cercetat cu mijloace obiective, această cercetare constituind o tendinţă fundamentală în psihologia modernă. subinel (MAT.), mulţime de elemente ale unui inel care formează un inel (ex. mulţimea întregilor cu soţ este un s. al inelului întregilor). subîmpingere (GEOL.), proces de împingere exercitat asupra unui lanţ muntos, în curs de ridicare, de către o unitate tectonică, adînc scufundată, situată în faţa acestuia. Geologul german H. Stille explică, de exemplu, procesul de cutare al Carpaţilor Orientali prin s. exercitată de Platforma Rusă. subjonctiv (LINGV.) v. conjunctiv. sublim (lat. sublimis „înalt; măreţ"), categorie a esteticii care exprimă însuşirea unor obiecte şi a unor procese de amploare neobişnuită (în natură şi în societate), ca şi a unor acte umane de excepţională nobleţe morală, de a provoca un sentiment de admiraţie, unit cu teama în faţa măreţiei lor, precum şi convingerea că, înfruntînd uriaşe forţe potrivnice, omul le poate domina. Elaborarea acestei categorii a fost începută în antichitate prin „Tratatul despre sublim", atribuit multă vreme Iui Longin. Contribuţii importante la dezvoltarea teoriei s. au adus Boileau, E. Burke, Schiller, Kant s.a. sublimare (FIZ.), transformare a unei substanţe din starea solidă în starea gazoasă, fără a trece prin starea lichidă. Procesul invers s. se numeşte desublimare. sublimat corosiv (FARM.), HgCl2. Clorură mercurică sau biclorură de mercur. Se prezintă sub formă de pulbere albă, solubilă în apă. Sublimatul corosiv se utilizează ca dezinfectant extern. sublocotenent (MILIT.), cel mai mic grad de ofiţer în armată. V. şi grade militare. submarin (MILIT.), navă de luptă care navighează şi sub apă. S. este destinat lovirii cu torpila a navelor inamicului sau executării serviciului de recunoaştere şi de patrulare. De obicei tonajul submarinelor este pînă Ia 1 000 t şi sînt dotate cu lansatoare de torpile, tunuri şi armament antiaerian. Submarinele moderne sînt înzestrate şi cu rachete. SUBMERS1UNE 537 SUBSOLAJ submersiune (FIZ., TEHN.) a) Cufundare a unui corp într-un lichid, sub suprafaţa liberă a acestuia, b) Adîncime la care se află scufundat un corp sub nivelul suprafeţei libere a unui lichid. submultiplu (MAT., FIZ.), mărime care se cuprinde de un număr întreg de ori într-o mărime de aceeaşi natură (ex. centimetrul este un submultiplu al metrului). submulţime (MAT.), mulţime de elemente care aparţin unei mulţimi date. Se numeşte şi parte (ex. mulţimea numerelor naturale pare este o s. a mulţimii numerelor naturale). Orice mulţime este o s. a ei însăşi. subnormâlă(MAT.), segmentul determinat de proiecţia ortogonală pe axa absciselor FN—subncrmală; TF — subtangentă a unui punct de pe o curbă plană şi intersecţia normalei la curbă în acest punct cu axa absciselor. subnutriţie (MED.) 1. Alimentare insuficientă din punct de vedere cantitativ şi calitativ. 2. Stare patologică cronică datorită reducerii raţiei alimentare, tulburărilor de absorbţie intestinală sau cYeş-terii cheltuielilor energetice. S. duce la scăderea capacităţii de lucru, la slăbirea rezistenţei organismului faţă* de diferite boli; la organismele în creştere tulbură sau opreşte procesul de dezvoltare. subofiţer, militar cu grad superior sergentului şi inferior sublocotenentului. Gradele de s. sînt: sergent-major, plutonier, plutonier-major. S. activi fac parte din cadrele permanente ale armatei şi sînt ajutoare ale ofiţerilor. subordonare 1. (LOG.) Raport de concordanţă între două noţiuni, de la noţiunea spe-c i e (subordonată) la noţiunea gen (supraordonată), constînd în aceea că sfera noţiunii subordonate se cuprinde total în sfera noţiunii supraordonate, fără s-o acopere complet. Pe linie de conţinut, toate însuşirile noţiunii supraordonate se cuprind în conţinutul noţiunii subordonate, nu şi viceversa. Raportul invers subordonării este raportul de supraordonare, de la noţiunea supraordonată la noţiunea subordonată. S. şi su-praordonarea sînt specii ale raportului de ordonare (ordinare). Se mai numeşte sub-ordinare. 2. (LINGV.) Raport sintactic între două elemente lingvistice (cuvinte, construcţii, propoziţii), dintre care unul depinde din punct de vedere gramatical de celălalt. 3. (DR.) Raport de ierarhie între organele puterii de stat socialiste sau între cele ale administraţiei de stat ori între acestea din urmă şi organele puterii care le-au ales, în temeiul căruia organul superior (sau al puterii) îndrumează şi controlează activitatea organului inferior, avînd dreptul de a anula actele ilegale ale acestuia. — S. orizontală (sau organică), subordonare a organelor administraţiei de stat faţă de organele puterii de stat care le-au ales, precum şi subordonarea organelor administraţiei de stat cu competenţă specială (de ramură) faţă de cele cu competenţă generală. — S. verticală (sau funcţională), subordonare a organelor puterii sau ale administraţiei de stat faţă de organele lor superioare. — Dublă s., subordonare a organelor administraţiei de stat atît pe linie orizontală, cît şi pe linie verticală (exemplu subordonarea comitetului executiv al sfatului popular raional atît faţă de sfatul popular raional care 1-а ales, cît şi faţă de comitetul executiv al sfatului popular regional). Subotica [subotifa], oraş în R.S.F. Iugoslavia, situat în nordul Vojvodinei. 77 000 loc. (1964). Important nod de transporturi feroviare şi rutiere. Industrie constructoare de maşini, chimică, textilă, de pielărie-încălţăminte, alimentară. subrăcire (FIZ.), stare me-, tastabilă a unui corp aflat la o temperatură care, pentru pre- siunea exercitată asupra lui, este inferioară domeniului de temperaturi în care starea de agregare a corpului este stabilă (ex. starea vaporilor suprasaturaţi). S. unei substanţe poate să apară atunci cînd, deşi temperatura a coborît sub cea de schimbare a stării de agregare (sau fazei), totuşi lipsesc germeni ai noii faze (ex. nuclee de condensare a vaporilor). Se mai numeşte suprarăcire. V. şi suprafuziune. subrogâre (DR.), substituire, într-un raport juridic, a unei persoane în drepturile alteia (s. personală) sau dobîndirea de către un bun a poziţiei juridice a unui alt bun, căruia i se substituie într-un patrimoniu ori într-o altă universalitate juridică (s. reală). S. reală poate fi cu titlu universal, cînd bunul înlocuit este privit în expresia sa valorică de simplu element al unei universalităţi juridice, şi cu titlu singular, în cazul în care el este un bun determinat. subsidenţă (GEOL.) proces de coborîre treptată a scoarţei terestre, care are loc în bazinele de sedimentare pe măsura acumulării depozitelor (ex. bazinul Petroşeni, bazinul Caransebeş-Mehadia, bazinul Comăneşti, care au suferit în cursul perioadei neogene o 8. de ordinul sutelor de metri). Procesul de s. creează condiţii favorabile pentru formarea zăcămintelor de cărbuni. subsol 1. (GEOL.) Totalitatea formaţiilor geologice mai vechi decît pătura actuală de sol. în mod obişnuit, prin s, se înţeleg formaţiile geologice accesibile lucrărilor de cercetare geologică. 2. (PEDOL.) Parte a solului de sub stratul arabil, pînă la adîncimea la care pătrund rădăcinile plantelor. Însuşirile s., şi mai ales compoziţia lui chimică, influenţează starea de fertilitate a solului cultivat. subsol ăj (AGROTEHN.), lucrare agricolă prin care se afinează zona inferioară adîncimii la care pătrunde plugul. Se execută în acelaşi timp cu aratul, cu ajutorul unui scormonitor ataşat la trupiţa plugului, care mobilizează fundul brazdei pe o adîncime de 5 — 15 cm. SUBSONIC 538 SUBTANGENTĂ subsonic (despre un vehicul), care se deplasează cu o viteză apropiată celei a sunetului, dar inferioară acesteia. subspecie (BIOL.) v. rasă geografică. substantiv (LINGV.), parte de vorbire flexibilă care denumeşte fiinţe, lucruri, însuşiri, stări, acţiuni, relaţii sau fenomene concepute ca obiecte (ex. om, carte, bunătate, foame, plecare, prietenie, ploaie). — S. concret, substantiv care denumeşte obiecte de a căror existenţă luăm cunoştinţă prin simţurile noastre (ex. caiet, lup). — S. abstract, substantiv care denumeşte o idee, o acţiune, o stare, o însuşire sau o relaţie (ex. întrecere, linişte, bunătate, anterioritate). — S. comun, substantiv care denumeşte un obiect ca reprezentant al unei categorii de exemplare de acelaşi fel (ex. sac, copil). Se mai numeşte apelativ. — S. propriu, substantiv care denumeşte un- anumit obiect, deosebindu-1 astfel de celelalte exemplare din aceeaşi categorie sau din aceeaşi specie. S.p. exprimă noţiuni care nu se formează prin abstragerea notelor comune de la mai multe obiecte (ex. Ion, Bucureşti). — S. colectiv, substantiv care, deşi are formă de singular, desemnează o pluralitate de obiecte considerate în grup, ca un tot unitar. Unele s. aU numai sens colectiv (ex., în română, stol, cireadă), în timp ce altele au şi formă specifică, cu un sufix colectiv, tema cuvîn-tului indicînd elementele componente (ex. brădet, studenfime). — S. mobil, substantiv nume de fiinţă, care, prin adăugarea unui sufix, capătă posibilitatea de a desemna şi celălalt sex. V. şi moţiune. substanţă 1. (FILOZ.) Categorie filozofică care desemnează potrivit accepţiilor tradiţionale formate de-a lungul istoriei filozofiei: 1) baza întregii existenţe, esenţa comună a tuturor lucrurilor în opoziţie cu lucrurile individuale; substratul permanent al tuturor transformărilor; 2) ceea ce există prin sine (Spinoza), adică nu este atributul altui lucru, fiind, dimpotrivă, suportul oricărui atribut, al oricărei însuşiri sau relaţii. In timp ce idealismul consideră că s. este de natură spirituală (dumnezeu, spiritul universal), iar dualismul admite existenţa a două s. independente una de alta, materialismul identifică s. cu mate-r i a. Materialismul dialectic respinge ideea unei s. imuabile, proprie filozofiei pre-marxiste, inclusiv materialismului mecanicist, considerînd că mişcarea aparţine esenţei însăşi a materiei. 2. (F1Z.) Denumire generică dată sistemelor alcătuite din atomi şi molecule, care se află într-o stare de agregare (solidă, lichidă, gazoasă). 3. (CHIM.) Substanţă chimică, specie materială definită, caracterizată prin omogenitate şi prin compoziţie constantă. 0 s.c. se deosebeşte de toate celelalte fi. prin proprietăţile ei fizice, care pot fi exprimate prin valori numerice. 4. (FARM.) Substanţe de contrast, substanţe chimice utilizate în examenele radiologice, opace la razele Rontgen (ex. sulfatul de bariu pentru tubul digestiv, preparate pe bază de iod pentru căile biliare, urinare etc.). 5. (GEOL.) Substanţă minerală utilă v. mineral util. 6. (BIOL.) Substanţe de creştere v. stimulatori de creştere. 7. (ANAT.) a) Substanţă albă, parte de culoare albă din sistemul nervos central al vertebratelor. Constă din fibre nervoase mielinice. b) Substanţă cenuşie, parte de culoare cenuşie a sistemului nervos central al vertebratelor. Constă din îngrămădiri de celule nervoase, alcătuind scoarţa creierului, a creieraşului, nucleele nervoase şi partea centrală a măduvei spinării. substituirea tezei v. igno-ratio elenchi. substituire de persoană (DR.), infracţiune care constă în fapta unei persoane de a se prezenta sub o identitate falsă sau de a atribui o astfel de identitate unei alte persoane, spre a induce ori menţine în eroare o autoritate publică sau pe un particular. substituţie 1. (MAT.) a) înlocuire, într-o expresie matematică, a unui element sau a mai multor elemente prin alte elemente (ex. ecuaţia trigonometrică 2-|-cosr — 2tg — = 0, 2 prin substituţia tg—==/,devine 2/3—/2-f 2/—3 = 0; ecuaţia diferenţială a lui Bernoulli, y'-f* 4~P(x)y~Q(x)yrt prin substituţia z = t/I ~r, devine ecuaţia li- niară YZTf + P(x)z = Q(x). b).V. schimbare de variabile, c) Substituţie liniară, substituţie în care o variabilă sau mai multe variabile se înlocuiesc cu funcţii liniare de noi variabile. 2. (CHIM.) înlocuire a unui atom dintr-un compus organic printr-un alt atom sau prin-tr-un radical. 3.(DR.) Dispoziţie cuprinsă într-o liberalitate, prin care un terţ este chemat să primească liberalitatea dacă persoana indicată ca beneficiar nu o poate primi (s. vulgară) sau după moartea ei (s. fidei-comisarâ). în acest din urmă caz, liberalitatea este făcută mai întîi primei persoane (instituitul), obligată să conserve bunurile care alcătuiesc obiectul liberalităţii pînă la moartea sa, cînd ele trec Ia o a doua persoană (substituitul), desemnată, de asemenea, de autorul liberalităţii. substrat (LINGV.), termen folosit pentru a denumi elementele pătrunse într-o limbă (limba în care intră asemenea elemente este considerată strat) din limba populaţiei autohtone care a adoptat-o, părăsindu-şi limba proprie în urma unei cuceriri, a unei colonizări sau a unei migraţiuni. Astfel se pot găsi în limba franceză elemente de substrat celtic (galic), iar în limba română elemente de s. trac (dac). în legătură cu rolul s. în modificările lingvistice, există atitudini foarte diferite: în timp ce unii neagă orice influenţă a s, în alte domenii decît lexicul, alţii îi atribuie un rol decisiv, mai ales în explicarea modificărilor fonetice. subsuoară (ANAT.) v. axilă» subşir al unui şir (an) (MAT.), şirul anv .... Onp* ... format cu termeni ai unui şir U2, ..., Ofi, ..., Unde /1], n^,...y np, ... este un şir strict crescător de numere naturale, adică un şir de forma nl-sală memorială „Cjprian Porum-bescu“). în S.se află numeroase monumente istorice, mărturii ale unor epoci glorioase din istoria Moldovei: Cetatea de Scaun, vast ansamblu fortificat, avînd un nucleu din vremea lui Petru Muşat şi o centură de ziduri şi de bastioane din timpul lui Ştefan cel Mare; biserica sf. Gheorghe (1514 — 1522); cu valoroase picturi murale; biserica sf. Dumitru (1534-1535), cu un impozant turn-clopotniţă (1561); mănăstirea fortificată Zamca (sec. XV—XVI); biserica sf. Ion Botezătorul (1643); de aseme- SUCEAVA 540 SUCEAVA ;s , '■ ‘=V^- ^ ySfri? ; -^•fEO I ___... î J [..•';■■^ ’i-r-:*>■■-?.-? -r‘r V-- V- v:^,:v/i;v‘.ntrtţ!n^ V* • k^t^CTv ,; •>,•• ' > î‘ ' & • j Suceava. Vedere din centrul oraţului nea hanul domnesc (sec; XVI —XVI 11) şi multe case de locuit (sec. XVII —XVIII). In raza oraşului se află şi comuna Sf. Ilie, cu o importantă ctitorie a lui Ştefan cel Mare. exemplar remarcabil de arhitectură şi de pictură moldovenească: biserica sf. Ilie (1488). — Istoric. Pe teritoriul actualului oraş a existat o aşezare locuită fără întrerupere înce-pînd din sec. II — III e.n. Prima atestare documentară a oraşului Suceava datează din februarie 1388. A fost capitală a Moldovei începînd din timpul domniei lui Petru I Muşat (c. 1374 —1392) pînă în ■566, cînd Alexandru Lăpuş-neanu a mutat-o lă Iaşi. A mai fost reşedinţă a scaunului domnesc în timpul lui Aron-Vodă (î592—1595) şi Ştefan Răzvan (1595). Oraşul S. a avut două importante puncte fortificate: Cetatea Şcheia şi Cetatea de Scaun. Cetatea Şcheia„ una dintre cele mai vechi cetăţi din Mold ova< a avut o existenţă scurtă, fiind dărîmată în primii ani de domnie a lui Alexandru cel Bun (1400—1432). Cetatea de Scaun, situată în partea de răsărit a oraşului S., a avut timp de peste trei secole un roi important în viaţa politică a Moldovei. Ca urmare a modificărilor şi îmbunătăţirilor de ansamblu efectuate în mod succesiv în timpul lui Ştefan cel Mare (1457—1504), Cetatea de Scaun a Sucevei a rezistat asediilor armatelor Iui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constanti-nopolului (1476), şi ale lui Ioan Albert, regele Poloniei (1497). în timpul domniei Iui Dumi-traşcu Cantacuzino (1674— 1675), din ordinul turcilor, cetatea a fost dărîmată şi arsă în 1675. Astăzi ruinele cetăţii sînt în curs de restaurare. — Regiunea S.t regiune ad-ministrativ-economică situată în partea de nord a Republicii Socialiste România, la graniţa cu U.R.S.S., între regiunile Maramureş, Cluj, Mureş-Au-tonomă-Maghiară, Bacău şi Iaşi. Suprafaţa: 13 750 km2. Populaţia: 1002 938 loc. (1966). Este împărţită în opt raioane administrative, cu zece oraşe, din care două regionale (Suceava şi Botoşani). Pe teritoriul regiunii se succedă de la vest la est diferite zone de relief, sculptate în roci cristaline, vulcanice şi sedimentare. Zona vestică, muntoasă, cuprinde versantul nordic al Munţilor Călimani, versanţii estici ai Munţilor Rodnei şi Maramureşului, cu altitudini medii cuprinse între 1 500 şi 2 200 m (altitudinea maximă: vîrful Inău, 2 280 m), şi regiunea Obcinelor Bucovinei, cu altitudini medii mai reduse, cuprinse între 1 000 şi 1 400 m. în cadrul acesţei zone se întîlnesc mai multe depresiuni (cea mai mare: Depresiunea Domelor, apoi Depresiunea Cîmpulung-Moldove-nesc ş.a.). Zona centrală, deluroasă, se suprapune dealurilor şi Podişului Sucevei şi este sculptată in roci sedimentare mai friabile. Altitudinile medii scad de la vest la est. Zona estică are altitudinile cele mai reduse (cele maxime nu depăşesc 250 m) şi se suprapune părţii nordice a marii depresiuni a Jijiei (cu un relief de dealuri joase). Clima este temperată ^ de nuanţă continentală cu variaţii de la o zonă de relief la alta. în zona muntoasă, media anuală a temperaturii oscilează între 2cC şi 6°C, iar cantitatea anuală de precipitaţii depăşeşte 900 mm (1 400 mm pe culmile cele mai înalte); in depresiunile intramontane se înregistrează iarna frecvente inversiuni de temperatură. în zona* deluroasă, media anuală a temperaturii oscilează între 7cC şi 9°C, iar cantitatea anuală de precipitaţii nu depăşeşte 700 mm. Principalele rîuri: Şiretul, Suceava, Moldova, Bistriţa, Jijia şi Prutul. Bogate zăcăminte de minereu de man-gan (Iacobeni, Vatra Dornei, Şaru Dornei), pirită cupriferă (Leşu Ursului), baritină(Ostra), turbării (Poiana Stampei, Neagra Şarului, Vatra Dornei, Dersca etc.), roci de construcţie, izvoare minerale, păduri de răşinoase şi foioase (37,7% din suprafaţa regiunii) etc. în trecut, S. era una dintre regiunile cele mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic. în cadrul procesului de industrializare socialistă a ţării au fost puse în valoare noi zăcăminte de-substanţe minerale utile (man-gan, pirită cupriferă, turbă), au fost modernizate vechile unităţi industriale pentru prelucrarea lemnului (Falcău, Bro-dina, Suceviţa, Vama, Moldo-viţa. Vatra Dornei, Gura Humorului etc. ) şi au fost construite mari unităţi industriale (Complexul industrial de exploatări miniere Ostra-Leşu Ursului, Uzina de preparare a minereurilor din Tarniţa, Combinatul pentru industrializarea lemnului şi Combinatul de celuloză şi hîrtie din Suceava, Fabrica de zahăr „Şiretul" de Ia Bucecea, Uzinele textile „Moldova" din Botoşani, Filatura de in şi cînepă-Fălticeni, Fabrica de confecţii din Botoşani, Fabrica de lapte praf „Rarăul"-Cîm- SUCEAVA 541 SUCHON pulung Moldovenesc etc.). Producţia in-dustrială a regiunii a fost în 1965 de circa cinci ori mai mare decît în 1950. Ponderea regiunii S. în cadrul producţiei industriale globale a ţării era în 1965 de 2,1%. Principalele ramuri industriale: industria extractivă a minereului de man-gan şi de pirită cupriferă, bari-tină, industria de exploatare şi de prelucrare a lemnului (care dădea 9,4% din producţia pe ramură a ţării în 1965), industria celulozei şi hîrtiei, industria textilă şi a confecţiilor, industria alimentară, industria materialelor de construcţii. în regiunea Ş. se produc: cherestea (Falcău, Brodina, Putna, Frasin, Suceviţa, Moldoviţa, Vama, Gura Humorului, Vatra Dornci etc.), celuloză şi hîrtie (Suceava), mucava (Molidu), pirită cupriferă (Lcşu Ursului), mobilă (Suceava), minereu de mangan (Iacobeni), produce din piele (Iţcani), fire de in şi de cînepă (Fălticeni, Dorneşti, Ve-reşti etc.), ţesături de bumbac (Botoşani), confecţii (Botoşani şi Dorohoi), conserve din lapte ( Cîmpulung Moldovenesc ), brînzeturi, unt, lactoză (Vatra Dornei, Botoşani, Săveni, Suceava etc.), zahăr (Bucecea), produse din carne (Burdujeni) etc. Terenul agricol reprezintă 55% din suprafaţa regiunii, din care 36,4% este arabil (1965). Principalele culturi agricole (cereale, sfeclă de zahăr, culturi de in şi de cînepă pentru fuior, floarca-soarelui, plan- te furajere etc.) sînt concentrate în partea de est şi centrală a regiunii. Creşterea animalelor, asigurată de o bază furajeră bogată şi variată, este orientată spre ovine, porcine şi bovine. în regiunea S. existau în 1965 : un teatru dramatic, o filarmonică (la Botoşani), un institut pedagogic (Suceava), 945 de şcoli de cultură generală, 760 de cămine culturale şi case de citit, 529 de biblioteci publice, 367 de cinematografe şi 13 muzee. Organul de presă al Comitetului regional Suceava al P.C.R. şi al Sfatului popular regional este cotidianul „Zori noi“. Sucevei, Podişul complex de forme de relief situat în partea noîd-vestică a Podi' şului Moldovenesc, cuprins între depresiunile subcarpatice Solea, Ca-cica, Subcarpaţii Moldovei, Podişul Bîrladu-lui şi Depresiunea Jijiei. Este alcătuit din depozite sarmaţiene (gresii, conglomerate calcaroase, lehmuri şi pietrişuri).. Altitudinea medie oscilează între 400 şi 600 m. Altitudinea maximă: 692 m (vîrful Ciungilor). Apele care îl străbat formează văi largi bine dezvoltate, cu terase. în peisajul geografic se observă alternanţa zonelor depresionare şi a văilor largi cu culmi do-moale, uneori împădurite. Suceviţa, mănăstire din satul Suceviţa (raionul Rădăuţi), construită în 1585 de către Ieremia Gheorghe şi Simion Movilă. Este alcătuită dintr-o amplă incintă fortificată, prevăzută cu ziduri înalte şi turnuri, din complexul caselor domneşti şi monahale, în centrul ansamblului fiind aşezată biserica, capodoperă a arhitecturii medievale moldoveneşti. Decoraţia pictată, realizată în 1601, îmbracă în întregime pereţii bisericii, atît în interior, cît şi la exterior, constituind unul dintre cele mai valoroase ansambluri de pictură murală românească. Cu S. se termină epoca celebrei picturi exterioare moldoveneşti. Suchon [suhon7, Eugen (n. 1903), compozitor slovac. A fost elevul lui V. Novâk la Pragz. Inspirîndu-se din cîn- Biscrico Măn&stirii Suceviţa 7T SUCI 542 SUDAN tecul slovac, a creat piese instrumentale, cîntece, muzică de cameră. Cele mai cunoscute lucrări, care l-au impus pe plan internaţional, sînt „Viitoarea** (1952), operă de mare forţă a expresiei, suita simfonică „Metamorfoze** (1953), cu caracter autobiografic, opera istorică „Svătopluk** ş.a. suci, trib geto-dac aşezat în regiunea gurii Oltului, de la care se trage numele vechii localităţi Sucidava. Sucidava, aşezare dacă, apoi romană (cu un castru), pe malul sting ăl Dunării, la vest de Olt, pe locul unde se află astăzi satul Celei (raionul Corabia, reg. Oltenia). Era centru urban cu caracter agricol. Constantin cel Mare (306—337) a ridicat la S. o cetate, legînd-o de Oescus prinţ r-un pod peste Dunăre. Cetatea de la Sucidava a fost un important centru militar al imperiului pe linia Dunării. Distrusă în 447—448 de hunii conduşi de Attila, a fost refăcută sub Iustinian, care a ridicat aici şi o bazilică creştină. In jurul anuluf 600, Sucidava a fost distrusă de avari şi de slavi. Suciou, oraş în R.P. Chineză, în provincia Ţzeansu, situat în apropierea lacului Taihu şi a marelui canal chinez. 633 000 loc. (1957). Mare centru al industriei mătăsii; mai are întreprinderi chimice, de prelucrare a bumbacului, fabrici de hîrtie şi unităţi ale industriei alimentare. Vestit centru de artizanat. Institute de învăţămînt superior, muzee şi numeroase grădini. Suciu, Aurel (1853-1898), om politic român din Transilvania. în cadrul Partidului naţional român din Transilva-ria, S. a făcut parte din gruparea celor care militau pentru obţinerea drepturilor politice şi culturale ale romanilor din Imperiul habsburgic prin acţiuni energice. A fost unul dintre iniţiatorii şi conducătorii acţiunii de întocmire a M e m or a n d u m u 1 u i din 1 8 9.2, fapt pentru care a fost condamnat de către autorităţile maghiare Ia închisoare. Sucre, Antonio Jose (1795— 1830), general venezuelian, u-nul dintre conducătorii luptei de eliberare a coloniilor spaniole din America, tovarăş de luptă al lui Boli'var. A obţinut victorii asupra spaniolilor la Junin şi Ayacucho (1824). între 1826 şi 1828 a fost conducător al Boliviei. Sucre, oraş în Bolivia, capitala oficială a ţării (reşedinţa guvernului este La Paz), situat pe versantul estic al Anzilor, la altitudinea de 2 700 m. 54 300 Ioc. (1962). Industrie a materialelor de construcţie, de f>relucrare a petrolului, de pre-ucrare a lemnului, alimentară. Nod rutier. Universitate. suculente (ZOOTEHN,), nutreţuri provenite din plantele tuberculi fere (cartofi şi topi-namburi) şi rădăcinoase (sfecla furajeră, sfecla de zahăr, morcovii roşii şi napii de mirişte). Suculentele constituie un nutreţ consumat de toate speciile de animale, în special de vacile de lapte. S. sînt uşor digestibile şi au o acţiune dietetică. Administrate în amestec cu paie, pleavă şi coceni, corectează alimentaţia uscată din perioada de iarnă. sudamină (lat. sudare „a transpira**; MED.), erupţie cutanată, generalizată sau limitată, de microvezicule, pline cu lichid clar. Apare după o transpiraţie abundentă sau în cursul bolilor febrile, fiind cauzată de stagnarea secreţiei sudo-rale în canalele sudoripare sau între straturile epidermului. Sudan, regiune geografică în Africa, la sud şi sud-est de Saha-ra, întinzîndu-se de la vest la est pe circa 5 500 km, de la Oceanul Atlantic pînă la Podişul Abisiniei, iar în sud pe circa 1 000 km, pînă la pădurile ecuatoriale din bazinul Congou-lui. Relieful este format din cîmpii şi depresiuni care alternează cu podişuri şi vechi masive muntoase. Ciimă tropicală, iar în sud ecuatorială musonică, cu iarnă secetoasă şi vară ploioasă. Partea nordică (s a-h e 1 u 1) are vegetaţie de semi-deşert şi savană deşertică, dar vegetaţia tipică a S. este savana. Faună bogată; cele mai importante specii sînt antilopa, girafa, elefantul african, leul, hipopotamul şi struţul. Sudan, stat în estul Africii, situat între Republica Arabă Unită, Libia, Ciad, Africa Centrală, Congo (Kinshasa), Uganda, Kenia, Etiopia şi Marea Roşie. Suprafaţa: 2 505 823 km2. Populaţia: 13 540000 loc. (1965), formată din arabi (circa 50%, concentraţi în partea nordică şi centrală) şi negri (nubieni în nord, nilotici în sud). Capitala: Khartoum. Limba de stat: araba. Relieful este constituit dintr-o depresiune centrală alungită, care se lărgeşte spre sud, mărginită de podişuri cu altitudini medii de 500— 1 000 m, dar ajungînd pe coasta Mării Roşii la peste 2 000 m, iar în extremitatea vestică (masivul Darfur) şi sudică la peste 3 000 m. Clima este tropicală deşertică în partea nordică (care reprezintă un sector al Saharei), ecuatorială musonică, cu un sezon ploios şi unul secetos, în partea sudică. Reţeaua hidrografică este formată de Nil şi de afluenţii săi. în nord, vegetaţia este deşertică, spre sud se trece treptat la vegetaţia de savană. Zăcăminte de aur, minereu de mangan, sare, mică. S. este o ţară agrară, în economia căreia se mai menţin puternice rămăşiţe preca-pitaliste. Sectorul de stat are un rol important în economie. în partea nordică a ţării, terenurile agricole sînt irigate. Principala plantă de cultură este bumbacul de calitate superioară, cu fibra lungă. Se mai cultivă susan, arahide, curmale, mei, sorg, porumb etc. S. dădea în 1962 85% din producţia mondială de gumă arabică. Se practică creşterea animalelor (bovine, oi, capre, cămile, catîri), în special sub formă nomadă şi seminomadă. Industria este reprezentată prin mici exploatări miniere, fabrici de egrenare a bumbacului, de ciment, textile, de pielărie şi încălţăminte, de produse alimentare şi alte mici.unităţi ale industriei uşoare. Majoritatea întreprinderilor sînt concentrate în Khartoum, Omdur-man, Khartoum North, Atbara, Port Sudan şi Wad Medani. S. exportă bumbac, gumă arabică, arahide, produse animaliere şi importă produse industriale, petrol etc. Comerţul exterior este orientat în special spre Marea Britanie, R.F. Ger- SUDAN 543 SUDARE mană, India, Republica Arabă Unită. — Istoric. în antichitate, pe teritoriul de azi al S. s-a constituit statul sclavagist Kusli, supus în mai multe rîn-duri de faraonii Egiptului; a cunoscut o perioadă de marc înflorire în sec. VIII —VI î.e.n. In prima jumătate o sec. al VlII-Ica î.e.n. a cucerit Egiptul, stăpînindu-1 timp de peste un secol. Statul Kush a dăinuit pînă în jurul anului 300 c.n., cînd a fost înfrînt şi supus de statul Aksum. în sec. al Vl-lca, în partea de nord a S. a pătruns creştinismul. în sec. al Vll-lca a început pătrunderea în S. a triburilor arabe, migra-ţiunea lor continuînd, cu intermitenţă, pînă în evul mediu tîrziu; acestea au contribuit la răspîndirea islamului şi la dezvoltarea relaţiilor feudale. La sfîrşitul sec. ai XV-lea şi începutul sec. al XVI-lca, în S. au luat fiinţă două mari sultanate: Darfur şi Sennar. In 1820—1822 Nubia, Sennar şi Kordofan nu fost cucerite de Egipt, vasal al Imperiului otoman. In deceniul al optulea al sec. al XlX-Ien,teritoriul cucerit a fost extins pînă aproape de hotarul cu Uganda. Totodată, Marea Britanie, care îşi consolidase poziţiile în Egipt, şi-a extins influenţa şi asupra S. împotriva administraţiei turco-egiptene şi a colonialiştilor englezi a izbucnit în 1881 în S. puternica răscoală populară a „mahdiş-tilor*', în cursul căreia o mare parte a teritoriului S. a fost eliberată, punîn-du-se bazele unui stat feudal centralizat independent, în 1898 Anglia a înfrînt pe răsculaţi şi a ocupat S.f instituind (1899) asupra acestuia o administraţie anglo-egipteană (Condo-minion). în perioada dintre cele două războaie mondiale, în S. a început să se dezvolte mişcarea de eliberare naţională, carc s-a intensificat după cel deal doilea război mondial. în 1946 a fost creat Partidul Comunist din Sudan, care în prezent activează în ilegalitate. In 1956 S. s-a proclamat republică inde- fîendentă. în 1958, în urma unei ovituri de stat militare, a fost instaurat un regim dictatorial, răsturnat în 1964, puterea fiind preluată de un guvern de orientare democratică. în 1965 a venit la putere un guvern format dintr-o coaliţie a partidelor de dreapta naţional-unio-niste şi partidul Al-Umma. Funcţiile şefului de stat sînt îndeplinite de preşedintele Consiliului Suprem al Sudanului. Puterea legislativă este exercitată de parlament. S. întreţine relaţii diplomatice cu Republica Socialistă România. Sudan» Gabricl (n. 1899), matematician român, profesor la Institutul de arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti. Are contribuţii de seamă în teoria funcţiilor recurente, precum şi în teoria numerelor ordinale transfinite; a definit punctele singulare ale unei funcţii transfinite şi a rezolvat problema lui HeSsenberg referitoare la forma normală. A dat numeroase teoreme de teoria numerelor cu demonstraţii elegante privind algoritmul lui Euclid în corpuri pătratice, geometria fracţiilor continue etc. Op. pr.: „Geometrizarea fracţiilor continue** (1959). sudare (TEHN.), operaţie de îmbinare nedemontabilă a două sau a mai multor piese metalice (mai ales din oţel), executată prin încălzirea sau prin presarea acestora cu sau fără material de adaos şi prin care metalele se topesc, difuzînd unul în altul şi cbţi-nîndu-se, după răcire, o legătură metalică sau chimică. Rezultatul s. se numeşte sudura. Cele mai des aplicate procedee de s. sînt: 1) s. cu gaze, efectuată prin topirea metalelor de bază sau a metalului ori a aliajului de adaos, care sînt încălzite prin arderea unor gaze combustibile în amestec cu oxigenul (în funcţie de gazul care se foloseşte, s. cu g. poate avea diferite denumiri, de exemplu s. oxiacetilenică, numită şi s, autogenă, s. oxihidrică, s. oxibenzenică, s. cu benzină etc.); 2) s. cu gaz prin presiune, la care metalele sudate se încălzesc tot prin arderea unor gaze combustibile, aplicîndu-se însă şi o forţă din exterior (presare, batere etc.); 3) s. aluminoter-mica prin topire, la care îmbinarea pieselor se obţine prin procedee aluminotermice; 4) s. cu arc electric, la care topirea materialului în locul s. se obţine prin efectul caloric al unui arc electric, format fie între.electrodul fuzibil şi piesele care se sudează, fie între electrodul nefuzibil şi piese, fie între doi electrozi nefuzibili, Suduri aluminotermici prin topire fie între piesele care se sudează; 5) s. prin rezistenţă electrică (sau j. prin contact), la care piesele, presate în prealabil una pe alta, se încălzesc local datorită dezvoltării de căldură în regiunea de contact (efect Joule-Lenz) la trecerea curentului electric (3. cap la cap, 3. în linie, 3. prin puncte etc. sînt variante ele acestui SL'DAŢIE 544 SUEDIA ‘ i . r*-‘ — ' ' .. \ \..... Maţinâ de sudat prin puncte procedeu); 6) s. prin inducţie, la care piesele se încălzesc prin inducţie şi apoi se presează una pe alta; 7) s. electrică in baie de zgură, prin care piesa care se sudează şi electrodul sînt introduse într-o baie de zgură cu conductivitate electrică re-dusă; 8) s. prin frecare, la care o piesă se roteşte şi se freacă de cealaltă piesă pînă cînd se obţine căldura necesară îmbinării etc. Mari perspective de aplicare prezintă o serie de procedee mai noi şi foarte eficiente, cum ar fi: s. cu jet de plasmă, s. cu ultrasunete, s. prin bombardament electronic in vid, s. cu energie de radiaţie (maser sau laser) etc. S. poate fi manuală sau automată. Datorită calităţii superioare a îmbinărilor, 3, se aplică pe scară largă în industria constructoare de maşini, în construcţiile navale, în construcţiile metalice etc., eliminînd aproape total o serie de metode mai vechi şi mai puţin eficiente (ex. metoda îmbinării cu nituri). — Instalaţie de s., instalaţie cu ajutorul căreia se execută sudarea şi care este formată din cîteva elemente componente princi- f>ale (ex. generatorul de aceti-enă şi aparatul de sudare pro-priu-zis) şi auxiliare (ex. suporturi, cleme de fixare etc.). sudaţie 1.(CH1M.) Procedeu de separare ^a două sau a mai multor substanţe, bazat pe diferenţa punctelor de topire. Se utilizează la fabricarea parafinei, la separarea unor nitro-derivaţi sau la purificarea unor metale. 2. (.MED.) a) Provocare a unei transpiraţii abundente prin mijloace terapeutice (băi de abur, aer cald uscat, băi de soare sau de ÎJ iJ nisip etc.). Este .indicată în sco-/- puri curative (ex. în reumatism, în nevralgii etc.). b) Secreţie a glandelor sudoripare. 3. (BOT.) Eliminarea apei lichide de către plantă la nivelul Stomatelor acvifere, spre deosebire de apa sub formă de vapori, care se elimină prin transpiraţie. Sudermann [zudzrman], Hermann (1857-1928), dramaturg şi romancier naturalist german. A criticat imoralitatea clasei dominante şi a abordat probleme sociale fără a întrevedea soluţia lor. Este autorul a numeroase lucrări dramatice, înclinate spre sentimentalism, care dovedesc stăpî-nirea mijloacelor de expresie ale genului (piesele „Onoarea**, 1889, trad. rom.; „Sfîrşitul So-domeî**, 1891; „Patrie'*, 1893, trad. rom.; „Stane de patră**, 1905), al unor romane („Doamna Grijă**, 1887; „Cărarea**, 1889) şi al unui volum de povestiri („Povestiri letone", 1917). Sudeţi, sistem muntos situat pe teritoriul R.S. Cehoslovace, R.P. Polone şi R.D. Germane, la extremitatea nord-estică a masivului Boemiei (între valea rîului Elba şi Porţile Mora-viei), orientaţi de la vest-nord-vest spre est-sud-est, pe o lungime de circa 300 km, şi formaţi în cea mai mare parte din roci cristaline. Relief cu culmi paralele; versanţi abrupţi şi vîrfuri nivelate. Altitudinea maximă; 1 603 m (vîrful Snezka). Climă temperată de munţi mijlocii, cu precipitaţii bogate. Păduri de foioase şi de conifere. Păşuni alpine. Turism. sudoare (F1Z10L.), produs de secreţie al glandelor sudoripare, cu o compoziţie asemănătoare cu a urinei, conţi-nînd uree, acid uric, clorură de sodiu, apă. Prin s. se elimină o parte a substanţelor rezultate din metabolismul organismului (ex. ureea, acidul uric, acidul lactic). Sudrîceanu, Ştefan (sfirşi-tul sec. XVII şi începutul sec, XVIII), conducător al unei unităţi de români transilvăneni care s-au alăturat răscoalei antihabsburgice din 1703 — 1711. condusă de Francisc Râkoczi al II-lea. S-a remarcat în luptele din împrejurimile oraşului Alba-Iulia. Sue fsu] Mărie Joscph. supranumit Eugene S. (1804 — 1857), romancier francez. A scris romane de aventuri şi romane inspirate din viaţa mondenă a Parisului. Este unul dintre creatorii romanu-lui-foileton, gen care i-a adus o imensă popularitate („Misterele Parisului", 1842—1843, trad. rom.; „Jidovul rătăcitor", 1844—1845, trad. rom., ş.a.). Romanelor lui S.» scrise în parte sub influenţa socialismului utopic, le sînt caracteristice: o imaginaţie nesecată, o caldă generozitate, arta de a dramatiza situaţiile cele mai simple. Filantropismul naiv şi idilic, ncrealist, criticat la vremea lui de Marx, schematismul personajelor şi neglijenţele de stil scad valoarea artistică a operelor sale. suedeză»limba limbă ger- manică vorbită în Suedia şi în unele regiuni din Finlanda şi din Norvegia. Numărul vorbitorilor este de circa 8 000 000. Cele mai vechi texte datează din sec. al XlII-lea. Suedia, stat în nordul Europei, care ocupă partea estică şi nordică a Peninsulei Scandinave, situat între Norvegia, Finlanda, Marea Baltică (Golful Botnic) şi strîmtorile daneze. Suprafaţa: 449 793 km* (inclusiv 36 567 km2 ape interioare). Populaţia: 7 734 000 loc. (1965), dintre care 98% suedezi, în rest finlandezi, laponi, danezi. Capitala: Slock* holm. Alte oraşe principale: Goteborg, Malmo, Norrkoping, Helsingborg. Limba de stat: suedeza. In vestul şi nord-vestul ţării se întind Alpii Scandinavici (versantul estic), care ating în vîrful Kebnekaise 2 132 m. Spre est aceştia sînt mărginiţi de un podiş, care coboară în trepte spre Golful Botnic. In partea sudică^ a ţării se întind cîmpii, care înconjură o mică regiune delu- .1 4“ rf VLjyt V" \ ..V SUEDIA 545 SUEDIA roasă, podişul Smâland. Suediei îi aparţin şi insulele Got-land şi Oland din Marea Baltică. Climă temperată, mai aspră în regiunile nordice, unde are caracter continental, mai blîndă în partea sudică, unde influenţa marină este puternică. Numeroase rîuri scurte, cu debit bogat, cu mare potenţial hidroenergetic. Există foarte multe lacuri de origine tecto-no-glaciară, mai ales în cîmpia din partea central-sudică a ţării. Cele mai mari sînt lacurile Vănern, Văttern, Hjălmaren şi Mălaren. Zonele mlăştinoase acoperă circa 14% din suprafaţa ţării. Vegetaţia predominantă este pădurea (55% din suprafaţă): în partea nordică şi centrală a ţării păduri de conifere, în sud păduri amestecate, iar în extremitatea sudică pădure de fag şi stejar. In zonele muntoase înalte se dezvoltă vegetaţia de tundră montană. S. dispune de mari zăcăminte de minereu de fier (locul al treilea în Europa) cu un con- ţinut ridicat de fier (în nordul S., la Kiruna, Găllivare, Bergslag), apoi de minereu de cupru, de zinc, de aur, de argint, de wolfram. S. este o ţară industrial-agrară dezvoltată; are o puternică industrie extractivă, siderurgică şi a metalurgiei neferoase. Cea mai importantă ramură industrială este construcţia de maşini (electrotehnică, rulmenţi, automobile, avioane, radioelectro-nică, maşini de precizie etc.), cu centrele principale: Stock- holm, Goteborg, Văs-terâs, Eskilstuna, Trollhăttan ş.a. Construcţiile navale (Mal-mo, Goteborg) au o mare dezvoltare, S. situîndu-se pe locul al doilea în lume în producţia de nave. Pe baza marilor resurse forestiere a luat o mare amploare industria de prelucrare a lemnului (în special cherestea), de celuloză şi hîrtie (S, este cea mai mare exportatoare de hîrtie). întreprinderile de prelucrare a lemnului sînt amplasate pe ţărmul Golfului Bot-nic, în zona lacurilor şi în sud. Mai există industrie chimică (superfosfaţi, materiale plastice), textilă, alimentară (mo-rărit, zahăr). în agricultură predomină creşterea animalelor pentru lapte şi carne (cornute mari, în sud şi porcine). Culturile furajere ocupă 3/4 din suprafaţa arabilă. Se mai cultivă secară, orz, ovăz, cartofi, sfeclă de zahăr. S. exportă maşini, nave, material lemnos, hîrtie, oţeluri superioare, minereuri de fier şi importă maşini, combustibili, produse alimentare şi textile. Partenerii comerciali cei mai importanţi sînt R.F.G. şl Marea Britanie. — Istoric. Locuit din timpuri străvechi, teritoriul S. a fost populat, la mijlocul mileniului I î.e.n., de triburi germanice, în sec. VI —VII a avut loc procesul de unificare a triburilor suedeze, iar la începutul sec. al Xl-lea s-a constituit statul feudal timpuriu al S. Prin anul 1000 a fost introdus creştinismul de rit catolic, care a triumfat definitiv în S. abia în sec. al Xll-lea. Procesul de feudalizare a S. s-a caracterizat printr-o dezvoltare extrem de lentă, relaţiile feudale con-stituindu-se definitiv abia în sec. XIII —XIV. Începînd de la mijlocul sec. al Xll-lea, feudalii suedezi au început cucerirea Finlandei, pe care au supus-o complet în sec. al XlV-lea; în sec. al XIH-lea au încercat să pună stăpînire pe teritoriile Rusiei vechi, dar oastea feudalilor spedezi a fost înfrîntă pe Neva (1240) de Alexandru Nevski. în 1389 S. a încheiat o uniune personală cu Danemarca, consfinţită prin Uniunea de la Kalmar (1397) dintre S., Danemarca şi Norvegia, în care Danemarca era hegemon. în 1434, sub conducerea lui Engelbrecht Engel-brechtsson, a izbucnit în S. o puternică răscoală ţărănească, îndreptată lâ început împotriva dominaţiei daneze, iar apoi şi împotriva feudalilor suedezi. Riksdagul, convocat în 1435, l-a ales pe Engelbrecht regent al S. Nobilimea suedeză, care aderase la început la răscoala din 1434, a reprimat în 1436 mişcarea ţărănească şi a restabilit Uniunea de la Kalmar, în cadrul căreia căpătase acum drepturi depline în rezolvarea problemelor interne ale ţării. în urma răscoalei populare din 1523, condusă de Gustav Vasa, S. s-a eliberat definitiv de sub dominaţia Danem.arcii, devenind un regat independent, condus de dinastia Vasa. în 1527 a fost introdusă în S. reforma luterană, care, o dată cu secularizarea bunurilor bisericii, a dus la o creştere însemnată a puterii centrale. în sec. XVI-XVIII, S. a început să ducă o politică de expansiune spre sudul şi răsăritul Mării Baltice, purtînd în sec. XVI — XVII o serie de războaie cu Danemarca şi participînd Ia războiul livonian (1558—1583) împotriva Rusiei şi la războiul de 30 de ani (1618-1648). în 35 — Dicţionar enciclopedic voi. IV SUESS 546 SUFLAI urma acestor războaie, S. a devenit în sec. al XVII-lea una dintre marile puteri ale Europei şi a obţinut temporar supremaţia în Marea Baltică. Înfrîntă în războiul nordic (1700—1721), dus împotriva Danemarcii, Poloniei şi Rusiei (cărora ulterior li s-au alăturat Prusia şi Hanovra), S.a pierdut această supremaţie. în cursul participării ei la coaliţiile anti-napoleoneene, S. a trebuit să-i cedeze Rusiei Finlanda (1808— 1809); pe de altă parte, prin pacea de la Kiel (1814), ea a obţinut de la Danemarca Norvegia, cu care a rămas în uniune personală pînă în 1905. Începînd din deceniul al cincilea al sec. al XlX-lea, crizele agrare au determinat o puternică mişcare de emigraţie, care a continuat pînă după primul război mondial (în acest interval au emigrat în America de Nord circa 1 000 000 de oameni). în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, în S. au început să se dezvolte rapid relaţiile de producţie capitaliste; a crescut şi s-a întărit clasa muncitoare. în 1889 a fost creat Partidul so-cial-democrat. La începutul sec. al XX-lea, înS. s-a intensificat mişcarea muncitorească. în urma grevei generale din 1909, în S. a fost introdus votul universal. La sfîrşitul primului război mondial, în timpul căruia S. a dus o politică de neutralitate, mişcarea muncitorească a cunoscut un deosebit avînt. în 1917 a fost creat Partidul social-democrat de stînga, care în 1921 şi-a schimbat denumirea în Partidul Comunist din Suedia. Începînd din 1932, guvernul ă fost format, cu unele întreruperi, de social-demo-craţi. în timpul celui de-al doilea război mondial, S. a rămas neutră, acordînd totuşi sprijin Germaniei hitleriste (prin livrări de minereuri de fier etc.); începînd din 1943 însă, ea a dus o politică de colaborare cu coaliţia antihi-tleristă. După cel de-al doilea război mondial, S. a proclamat o politică de neaderare la blocurile militare. S. este o monarhie constituţională. Şeful statului este regele. Puterea legislativă aparţine, potrivit Constituţiei, regelui şi parlamentu- lui (Riksdag). S. întreţine relaţii diplomatice cu Republica Socialistă România. Partide politice: Partidul social-demo- crat (partid de guvernămînt), Partidul popular (liberal), Partidul de dreapta (conservator), Partidul de centru (agrarian), Partidul Comunist din Suedia. Suess [ziisjy Eduard (1831 —1914), geolog austriac. A fost profesor la Universitatea din Viena şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe din Viena. A întreprins numeroase cercetări geologice în Alpi, elaborînd o lucrare importantă asupra structurii acestora. în lucrarea sa „Aspectul Pămîntului“, pe baza tuturor datelor acumulate pînă la începutul sec. al XX-lea, S. face o sinteză a istoriei Pămîntului. în interpretarea structurii scoarţei terestre s-a bazat pe ipoteza contracţiei acesteia, elaborată tot de el. Suetoniu (Caius Suetonius Tranquillus) (c. 70—c. 140), scriitor şi istoric roman. A fost secretarul împăratului Adrian. Cea mai importantă dintre lucrările sale istorice, „De vita Caesarum“, cuprinde biografiile primilor 12 împăraţi romani (de la Cezar la Domiţian). Acestea sînt bogate în informaţii şi în amănunte pitoreşti. suevi (suebi), numele unui trib germanic, atribuit, prin extindere, unei uniuni de triburi germanice, care, sub conducerea lui A r i o v i s t, aii invadat Galia, dar au fost înfrînte de Cezar în anul 58 î.e.n. în timpul lui August, uniunea s. s-a destrămat treptat, iar triburile care o alcătuiseră s-au răspîndit în diferite regiuni din Europa centrală. S. au invadat în anul 405 Galia, apoi, alături de vandali şi de alam, au trecut în Spania, unde, în 585, au fost supuşi de vizigoţi. Suez, oraş şi port în Republica Arabă Unită, situat pe ţărmul nordic al Mării Roşii, la intrarea în Canalul Suez (aproximativ la o distanţă de 130 km est de Cairo). 219 000 loc. (1962). Nod feroviar, rutier şi aerian. Industrie de prelucrare a petrolului, industrie chimică şi alimentară; şantiere navale. Export de minereu de mangan. V. şi Canalul Suez. sufism(în persană sufi „înţe-lepciune“), principalul curent al misticii musulmane, apărut în sec. al VlII-lea şi larg răspîndit în ţările califatului arab, în special în Persia, în sec. XI —XV. S. respingea ritualul complicat al islamului ortodox şi nega rostul clerului, dar avea o orientare contemplativă şi pesimistă, promova ascetismul şi renunţarea la viaţa socială activă. Cel mai însemnat reprezentant al s. a fost gînditorul arab Al-Gazaii (1059— 1111). Printre sufişti au existat şi critici îndrăzneţi ai. orînduirii feudale, precum şi gînditori pan-teişti cu tendinţe materialiste. Laturile pozitive ale s. au influenţat opera marilor poeţi Saadi (1184—1291) şi Hafiz (1300—1389). sufită, partea superioară a scenei, amenajată special pentru manevrarea dispozitivelor scenotehnice (iluminare, aerare etc.). Prin extindere, s. indică elementele scenografice care acoperă sau decorează partea superioară a scenei. sufix (lat. sub „sub, la“ şi fixus „aşezat, plasat“; LINGV.), a f i x care se adaugă după rădăcina sau după tema unui cuvînt. — S. ItxicaU sufix care ajută la formarea cuvintelor noi (derivate), schim-bînd sensul sau categoria gramaticală a cuvîntului de bază (ex. din verbul birui se derivă substantivul biruinţă cu s. -m/d; din substantivul casă cu s. -u/a se derivă diminutivul căsuţă). Limba română este foarte bogată în s.l. — S. gramatical (sau flexionar), sufix cu ajutorul căruia se creează forme gramaticale, avînd deci valoare morfologică. în limba română, s.g. există numai în flexiunea verbală, unde marchează timpul şi modul (ex. -u- este s. de formare a perfectului la conjugarea a Il-a şi la multe verbe de conjugarea a IlI-a: avui, trecuşi; -se- este s. de formare a mai mult ca perfectului la toate conjugările: trecusem, iar -înd şi -ind sînt s. de formare a gerunziului: cîntînd, muind). suflai 1. (TEHN.) Aparat folosit la sudarea cu gaz sau la diferite alte operaţii (tăierea SUFLAJ 547 SUFUZ1UNE obiectelor metalice, găurirea, că-lirea superficială etc.) şi format dintr-o cameră de amestec cu racorduri pentru intrarea gazului şi a oxigenului şi din-tr-o tijă (ţeavă) cu unul sau cu mai multe becuri din care iese amestecul combustibil. 2. (IND. EXTR.) Instalaţie folosită la aerisirea puţurilor adinei de explorare sau a fronturilor de lucru în mine şi formată din cîteva burlane de aeraj şi dintr-o pîlnie care se poate roti în direcţia vîntului. suflâj (C.F.), metodă de lucru folosită pentru corectarea deformaţiilor unei linii de cale ferată, care constă în introducerea de pietriş sub talpa traverselor în scopul aducerii şinelor la cota iniţială. suflântă (MAS.), compresor de aer sau de alte gaze, cu presiuni cuprinse între 0,1 şi 2,5 atm şi, de obicei, cu debite mari. Este folosit în siderurgie la alimentarea furnalelor înalte şi a convertizoarelor, în construcţii la alimentarea cu aer a chesoanelor, în industria chimică la comprimarea unor gaze etc. Se deosebesc: s. volumice, care pot fi cu piston sau rotative, şi s. cu rotor, numite turbosuflante, care pot fi radiale (centrifuge) sau axiale. suflare (TEHN.), curăţire de funingine şi de cenuşă zburătoare a ţevilor de fum şi a ţevilor fierbătoare din cazanele de abur sau îndepărtare a gazelor şi a altor produse petroliere din coloanele de fracţionare a ţiţeiului şi din conducte. S. se face cu ajutorul unui jet de aer sau de abur printr-un dispozitiv sau printr-un aparat numit suflător. suflerie aerodinamică (AV.), instalaţie experimentală, în formă de tunel, pentru determinarea forţelor aerodinamice exercitate de un curent de aer asupra unor modele sau machete de avioane, de aripi etc., în vederea stabilirii, pe baza teoriei similitudinii, a forţelor care acţionează asupra construcţiilor reale. Este constituită din camera de încercare (în interiorul căreia se introduce macheta sau modelul, legat de o balanţă aerodinamică), din canalele şi ajutajele de aer şi un ventilator care antrenează curentul de aer. Se mai numeşte tunel aerodinamic. suflet, termen folosit astăzi ca sinonim al psihicului, dar care, de-a lungul istoriei gîndirii, a fost interpretat în diferite feluri. In concepţiile religioase şi idealiste, s. apare ca o substanţă de sine stătătoare, independentă de materie, de corp. Filozofii mate-rialişti premarxişti au arătat în mod just că s. este dependent de corp şi piere o dată cu acesta, dar au redus adeseori s., în mod simplist, la proce' sele mecanice sau fizico-chi-mice elementare. Potrivit psihologiei ştiinţifice, materialiste, s., sau psihicul, este o funcţiune a materiei ajunse la gradul ei cel mai înalt de organizare, creierul uman. S. nu este prin el însuşi ceva material, ci ceva ideal, esenţa lui fiind reflectarea subiectivă a realităţii obiective. Această reflectare capătă la om, datorită existenţei lui în societate, un caracter conştient. suflu (MED.), zgomot perceput prin auscultaţie la nivelul pleurei, plămînilor, inimii sau vaselor. Apare în diferite boli ale organelor respective şi ajută la diagnosticarea acestor boli. Principalele s. sînt: s. pleural (pleurezie); s, tubar (pneumonie), s. diastolice şi s. sistolice cardiace. — S. funcţional, suflu perceput la nivelul unor orificii cardiace (mitral, tricuspidian, pulmonar), provocat de dilatarea unor cavităţi ale cordului, S.f. din insuficienţa mitrală constituie semnul dilataţiei ventriculului stîng. suflură (METAL.), defect de turnare al lingourilor sau al pieselor metalice turnate, care se prezintă sub formă de goluri mici provocate de gazele degajate prin solidificarea metalului sau de gazele rezultate în urma unor reacţii chimice din metal. La turnarea lingourilor din oţel, s. sînt evitate prin procedeul numit calmare. Piesele cu s. adînci şi numeroase se rebutează, iar s. superficiale pot fi înlăturate prin prelucrare mecanică. sufolk (ZOOTEHN.), rasă de oi de carne, cu lînă scurtă, obţinută în Anglia. Greutatea oilor este de 70 — 80 kg, iar a berbecilor de 110—120 kg, carnea avînd o calitate superioară. Lîna este semilucioasă, cu lungimea de 8—10 cm şi fineţea între 30 şi 34 de microni, în cantitate anuală de 2,8—3,5 kg. Rasa s.este folosită în special la încrucişări. sufoziune (GEOL.), proces de spălare şi de transportare a particulelor fine din rocile afînate sub acţiunea circulaţiei apelor subterane. în urma fenomenelor de s. apar goluri subterane, datorită cărora se produce scufundarea stratelor superioare. S. se manifestă la suprafaţă prin apariţia unor pîl-nii caracteristice, numite doline de s. sufragiu (lat. suffragium „vot, drept de vot“; DR.), grad de extindere a dreptului de vot şi modalitatea exercitării lui. S. se poate exercita personal, prin corespondenţă sau prin procură. — S. restrîns, sufragiu caracterizat prin recunoaşterea dreptului de vot fie după criteriul gradului de cultură al cetăţenilor (s. capacitar), după criteriul averii sau al impozitelor (s. cenzitar), fie după criteriul profesiunii (s. corporatist). — S. universal, sufragiu caracterizat prin recunoaşterea dreptului de vot tuturor cetăţenilor, inclusiv femeilor şi militarilor, care au împlinit o anumită vîrstă. — S. direct, sufragiu în care alegătorii votează nemijlocit.—S. indirect, sufragiu în care o anumită categorie de alegători desemnează un număr de delegaţi care votează pentru ei. — S. multiplu, sufragiu caracterizat prin aceea că alegătorul votează la aceleaşi alegeri în mai multe circumscripţii. — S. plural, sufragiu caracterizat prin dreptul recunoscut unor anumite categorii de cetăţeni (după criteriul averii sau al gradului de cultură) de a vota de mai multe ori în aceeaşi circumscripţie electorală şi la aceeaşi secţie de votare. — S. simplu, sufragiu caracterizat prin aceea că fiecare alegător are dreptul la un singur vot. sufuziune sanguină (MED.), hemoragie de proporţii reduse care are loc între straturile componente ale unui organ sau ale unui ţesut (piele, muşchi, ficat, plămîn etc.). S.s. se poate produce în urma ruperii SUGER 548 SUITOARE vaselor mici din cauza unui traumatism» a unei intervenţii chirurgicale etc. Suger fsüjéj (c. 1081 —1151), cronicar francez, abate al mănăstirii Saint-Denis. A fost sfetnic al regilor Ludovic al Vl-lea şi Ludovic al Vll-lea şi regent al regatului (1147 — 1149). Opera sa „Histoire de Louis le Gros“ este o valoroasă frescă a anarhiei feudale din Franţa timpului său. sugestie (PSIH.), mijloc de a influenţa pe cineva fără a recurge la convingere, cu alte cuvinte fără ca persoana influen- ' ţaţă să fie conştientă de influenţa exercitată asupra ei sau fără ca ea să accepte în mod voluntar ceea ce i se sugerează/ S, se exercită în stare de veghe sau în stare hipnotică, putînd fi utilizată în clinica psihiatrică în tratarea unor tulburări neuropsihice (manii, obsesii). Suhaia, liman fluviatil în Lunca Dunării (31 km2), situat în apropiere de Zimnicea. Adîn-cimea maximă: 1,30 m (Ia ape _ normale de vară). în S. se) varsă Călmăţuiul. Importanţă piscicolă. Suhard, culme muntoasă în Munţii Gurghiului, formată pe calcare titonice. în 1837 o parte din versantul său sudic s-a surpat, blocînd valea Bica- Vedere din Suhard zului şi formînd Lacul Roşu. Punct turistic, cabană. Suhe~Bator (1893 — 1923), unul dintre întemeietorii Partidului Popular Revoluţionar /6* 'V?, -, » ' ' f." ^ , •• • Ї > p » ----/I/ 'j IV ^ Щ і ,;vy> ■ і Suhe-Bator Mongol (P.P.R.M.), erou naţional al poporului mongol. în 1919 a organizat la Urga (Ulan-Bator) primul cerc revoluţionar din Mongolia, embrionul P.P.R.M., creat în 1921, sub conducerea căruia s-a înfăptuit revoluţia populară. A iost comandantul suprem al armatei revoluţionare mongole, în 1923 a fost asasinat. Suhl [zu:l], district în sud-vestul R.D. Germane. Suprafaţa: 3 876 km2. Populaţia: 544 000 loc. (1962). Centrul administrativ: Suhl. Relief în general muntos (versantul sudic al c Munţilor Pădurea Turingiei). în sud-vest se desfăşoară zona piemonturilor. Principalul rîu: Werra. Pădurile aco-> peră jumătate din su-j prafaţa teritoriului. Zăcăminte de mine-! reuri de fier, săruri \ de potasiu, roci de I construcţie. Este dez-j voltată industria con- \ structoare de maşini • j (maşini de transport, j utilaj electrotehnic j etc.), industria sticlei 1 şi ceramicii, prelu-crârea lemnului. Se ~ ' « cultivă cereale (se- ■"] cară, ovăz etc.), plan-V ) | te furajere, cartofi; . j se cresc porcine, 5 bovine şi ovine. Exploatări forestiere. Suhumi, oraş în U.R.S.S., capitala R.S.S. Autonome Ab-haze (din R.S.S. Gruzină), situat pe ţărmul Mării Negre. 84 000 loc. (1965). Industrie constructoare de maşini (aparate de precizie), a tutunului, de pielărie şi încălţăminte, alimentară (conserve din fructe şi peşte, vin). Port maritim, însemnată staţiune balneo-climatică. Institute ştiinţifice şi de învăţămînt superior. Teatru, muzeu, grădină botanică. „Suidas", celebră enciclopedie grecească, cunoscută şi sub titlul de „Lexiconul lui Suidas“ (după numele unui presupus autor grec din sec. al X-Iea). Este o compilaţie a unor lexicoane literare anterioare sec. al X-lea. Cuprinde numeroase date referitoare la istoria şi la literatura Greciei antice şi a Imperiului bizantin, constituind azi, în unele cazuri, singurul izvor de informare de acest gen. suine (ZOOTEHN.), subfami-lie de paricopitate din familia suideelor. Cuprinde mai multe genuri, dintre care cele mai importante sînt: Phacochoerus (reprezentat prin porcul african cu negi), Potamochoerus (răspîndit pe coasta estică şi sudică a Africii) şi Sus, din care s-au desprins speciile Sus ser of a ferus (mistreţul european) şi Sus vitatus (mistreţul asiatic), care au dat naştere tuturor raselor actuale de porci domestici. suită 1. Lucrare muzicală instrumentală alcătuită din mai multe părţi (în sec. XVII — XVIII din dansurile allemanda, couranta, sarabanda şi giga), scrise în aceeaşi tonalitate, dar contrastante prin caracter şi prin mişcare. Mai tîrziu s-a respectat numai principiul contrastului (în muzica modernă). S. au scris Bach, Hăndel, Enes-cu, Ceaikovski, Prokofiev, Grieg ş.a. 2. Extrase dintr-o lucrare mai amplă (operă, balet) etc. V. şi partita. suitoare (1ND. EXTR.), lucrare minieră cu direcţie verticală sau înclinată faţă de verticală, care face legătura între două galerii situate la orizonturi diferite sau între o galerie şi suprafaţă şi care nu are dispozitive mecanice de transport. După funcţiunea îndeplinită, se deosebesc: s. de aeraj, s. SUK 549 SULFATARE pentru scurgerea apelor, s. de pregătire pentru exploatare (care au şi un compartiment pentru circulaţia personalului) etc. Suk, Josef (1874—1935), compozitor ceh. La început a compus pe linia tradiţiei lui Dvorak şi Brahms, cristalizîndu-şi apoi un stil personal, caracterizat printr-o structură armonică, polifonică şi coloristică complexă. Printre cele mai importante lucrări ale sale se numără „Serenada pentru coarde** (1892), poemul simfonic „Praga“ (1904), două cvartete de coarde, piese pentru vioară, pian, lucrări corale. Este considerat drept unul dintre fondatorii şcolii muzicale cehe moderne. Sukarno, Ahmed (n. 1901), om politic indonezian, preşedinte (din 1945) al Republicii Indonezia. Intre 1959 şi 1966 a fost şi prim-ministru. Este unul dintre membrii fondatori (1927) ai partidului naţional indonezian. Sulawesi (Celebes), Insula -w, insulă indoneziană în Arhipelagul Malaez, situată la est de insula Kalimantan, de care este despărţită prin strîm-toarea Makassar. Suprafaţa: 179 400 km2.Populaţia: 6 900 000 loc. (1961). Relief muntos cu versanţi abrupţi şi vîrfuri netezite Altitudinea maximă: 3 455 m (vîrful Rantemario). Climă ecuatorială. Păduri ecuatoriale umede. Se cultivă orez, porumb, tutun, cafea, cocotieri etc. Exploatări de petrol, de cărbuni, nichel, plumb, zinc etc. Principalele oraşe-porturi: Makassar, Manado. Suleiman, sistem muntos situat în extremitatea estică a Podişului Iran, orientat de la nord la sud, pe o întindere de 600 km. Este format din roci sedimentare. Seismicitate ridicată. Altitudinea maximă: 3 441 m (vîrful Takht-i-Suleiman). Versanţii vestici au climă secetoasă şi sînt acoperiţi cu vegetaţie de stepă şi de semideşert. Versanţii estici şi nord-estici au o climă mai umedă (cu precipitaţii în timpul musonului de vară) şi sînt acoperiţi cu formaţii vegetale de tipul savar nelor şi cu păduri rare de stejar. sulf (CHIM., MINER.), S. Element cu nr. at. 16; gr. at. 32.066; gr.sp. 2,06; p.t. 119°C; p.f. 444,6° C. Este un metaloid din grupa a Vl-a a sistemului periodic. Se găseşte în natură în stare nativă şi în combinaţii, mai ales în sulfuri (pirită, cal-copirită, galenă, blendă, cina-bru) şi în sulfaţi (gips, anhidrit, baritină, celestină). S. nativ apare în cristale bipiramidale sau sfenoedrice, adesea în agregate compacte, în mase pămîntoase sau sub formă de eflorescenţe; ia naştere pe cale sedimentară-biochimică, prin procesele de alterare şi de transformare a sulfurilor sau a sulfaţilor şi în timpul erupţiilor vulcanice. S.se obţine din sulf nativ, prin topire în cuptoare şi distilare pentru purificare, sau prin extracţie din adîncime în stare topită, cu ajutorul unor sonde speciale. S. apare în mai multe modificaţii alotropice: cristalizat în două forme cristaline enantiomorfe (s. rombic şi s. monoclinic) şi amorf (s. moale sau plastic ş.a.). La temperatură obişnuită este stabil în forma rombică, are culoare galbenă şi luciu gras. Din punct de vedere chimic este foarte reactiv. Prin încălzire se combină direct cu toate elementele, în afară de aur, platină, azot şi iod. Formează combinaţii în care funcţionează bivalent (acid sulf-hidric, sulfuri), tetravalent (bioxid de sulf, acid sulfuros, sul-fiţi) şi hexavalent (trioxid de sulf, acid sulfuric, sulfaţi etc.). Se întrebuinţează la fabricarea acidului sulfuric, a sulfurii de carbon, a unor coloranţi, în industria cauciucului la vulcanizare, în pirotehnie, în viticultură pentru combaterea crip-togamelor şi în farmacie. în România se găseşte la Gura Haitii în Munţii Călimani şi la Pucioasa. sulfamide (FARM.), substan-. ţe sulfurate cu acţiune antimi-crobiană. Au fost descoperite în 1935 de către G. Domagk. Sulfamidele au ca nucleu de bază amida acidului paraami-nobenzensulfonic (acid sulfa-nilic). în majoritate, s. acţionează prin substituirea competitivă a acidului paraamino-benzoic, substanţă necesară în metabolismul celulei micro-biene. Unele s. sînt insolubile (ftalisulfatiazol) şi după administrarea orală nu se absorb din intestin, fiind folosite pentru acţiune locală la acest nivel (enterocolite). Majoritatea s. se absorb bine din intestin şi se elimină repede pe cale renală (sulfatiazol, sulfadiazină etc.). Pentru a menţine concentraţii active în sînge este nevoie de administrări la intervale mici de timp (3 — 4 ore). S, pot da accidente de natură alergică, tulburări hematologice, blocaj renal ş.a. Pentru a evita blocarea renală (prin precipitarea s. în tubii uriniferi) se recomandă administrarea de cantităţi mari de lichide, alcaline, asociere a două sau trei s. diferite. S. mai noi (sulfadimetoxi-diazina) prezintă avantajul că au activitate mare, toxicitate mică, eliminare lentă şi deci se pot administra mai rar .(1—2 ori pe zi). S. sînt chimiotera-pice cu spectru antibacterian larg, fiind utile în meningite cu germeni sensibili, infecţii urinare, pulmonare, digestive, mor-vă. Nu se recomandă utilizarea locală (cu excepţia marfanilu-lui), datorită fenomenului de sensibilizare pe care îl produc. — S. hipoglicemiante, substanţe înrudite ca structură cu sulfamidele antimicrobiene. Sînt folosite în tratamentul anumitor forme de diabet. Se pare că acţiunea lor este datorită stimulării secreţiei de insulină sau unei intervenţii directe în metabolism. Au toxicitate relativ redusă. S.h. mai des utilizate sînt carbutamida, tolbutamida etc. sulfanilic, acid ~ (CHIM.), HzN—CtHt—SOzH. Acid sul-fonic aromatic, % obţinut prin tratarea anilinei cu acid sulfuric şi încălzirea la 180°C a sulfatului de anilină format iniţial. Este o substanţă solidă cristalină, incoloră, greu solubilă în apă, uşor solubilă în alcool, eter, benzen. încălzit la 300°C, se descompune. Se foloseşte ca reactiv în chimia analitică şi ca intermediar la fabricarea unor coloranţi sau medicamente. sulfatare (ELT,), formare de pojghiţe şi de cristale mari de sulfat de plumb pe plăcile şi în porii materialului activ al plăcilor acumulatoarelor electrice cu plumb, ca urmare a neglijenţei în exploatare. S. poate deteriora plăcile şi împiedica funcţionarea normală a acumulatoarelor. SULFAŢI ZARE 550 SULFITARE sulfatizâre (METAL.), proces de încălzire oxidantă a minereurilor sulfuroase, cu scopul de a îndepărta sulful sau de a transforma sulfurile în sulfaţi uşor solubili. V. şi prăjire. sulfaţi l.(CHIM.) Săruri ale acidului sulfuric. Se cunosc 5. neutri, sau normali (Me\S04), şi s. acizi, sau bisulfaţi (Me^HSO4). Se obţin prin tratarea metalelor, a bazelor sau a sărurilor acizilor volatili cu acid sulfuric. Se prezintă sub formă cristalizată de culoare albă. Au gust sărat sau amar. Pentru obţinerea s. acizi se tratează soluţiile de s. neutri cu acid sulfuric (se cunosc numai s. acizi de la metale alcaline). S. greu solubili cristalizează fără apă de cristalizare. S. uşor solubili cristalizează cu apă de cristalizare, de obicei cu mai multe molecule (ex. sulfatul de sodiu, Na2S04-]QH20, sulfatul de aluminiu, Al2(S04)2-]&H20 etc.). Mulţi s. au tendinţa de a forma săruri duble. — S. de aluminiu, Al2(S04)z' \&H20., Sarea de aluminiu a acidului sulfuric. Se prezintă sub formă de cristale incolore, monocli-nice, cu gust astringent. Este solubil în apă; soluţia apoasă are caracter acid. Se întrebuinţează în industria bîrtiei şi textilă. — S. de calciu, sarea de calciu a acidului sulfuric. Se găseşte în natură în cantităţi mari sub formă de dihidrat, CaS04-2H20 (gips) şi, mai rar, anhidru, CaSOA (a n h i-d r i t). încălzit peste 1 000°C, se descompune în oxid de calciu şi trioxid de sulf. — S. de cupru, CuS04'5H20. Sarea de cupru a acidului sulfuric. Se obţine prin reacţia dintre cupru şi acid sulfuric. Se prezintă sub formă de cristale albastre, solubile în apă. In stare anbidră este o pulbere albă, care, în prezenţa unei cantităţi foarte mici de apă, se colorează în albastru. Se întrebuinţează ca fungicid în agricultură, în galvanotehnică pentru cuprare, în imprimerie, în vopsitorie etc. Este cunoscut şi sub denumirea de piatră vinătă. — S. de fier, sarea de fier a acidului sulfuric. Se cunosc doi s.de.f.: sulfatul feros şi sulfatul feric. S. feros, FeS04, este solubil în apă, din care cristalizează, sub formă de cristale albastre-verzi, cu şapte molecule de apă de cristalizare (FeS04‘7H20). în aer se oxidează, trecînd în sulfat bazic feric. Cu sulfaţii alcalini formează săruri duble. Se întrebuinţează la vopsitul ţesăturilor, la obţinerea cernelii, în tăbăcărie, la combaterea dăunătorilor în agricultură etc. Sin. calaican. S. feric, Fe2(S04)^, formează mai mulţi crista-lohidraţi. Cu sulfaţii metalelor alcaline formează săruri duble, de tipul alaunilor. Se întrebuinţează ca mordant. — S. de bariu, BaS04. Sarea de bariu a acidului sulfuric. Se prezintă sub formă de pulbere albă. Este inodor , fără gust, insolubilă în apă şi acizi diluaţi, insolubilă în sucul gastric. Se întrebuinţează la prepararea li-toponului, în industria hîrtiei, a cauciucului şi ca substanţă de contrast în examenele radio-logice ale tubului digestiv. Se mai numeşte alb de barită. — S. de zinc, ZnS04'7H20. Sarea de zinc a acidului sulfuric. Se prezintă sub formă de cristale incolore rombice. Este solubilă în apă. Are acţiune astringentă şi dezinfectantă. Este folosit în medicină, în bolile de ochi, de piele şi urinare, ca agent de conservare pentru lemn etc. — S. de sodiu, Na2S04 • 10 H20. Sarea de sodiu a acidului sulfuric. Se prezintă sub formă de cristale incolore, cu gust amar. solubile în apă. Se obţine prin încălzirea clorurii de sodiu cu acid sulfuric. In natură se găseşte în mări şi în unele lacuri. Este folosit în industria sticlei, în vopsitorie şi ca purgativ. Sin. sarea lui Glauber. — S. acid de sodiu, NaHS04. Sare acidă obţinută prin tratarea soluţiei de 8. neutru de sodiu cu acid sulfuric. Este solubil în apă. Cristalizează din soluţie cu o moleculă de apă de cristalizare. Prin încălzire trece în pirosuîfat, care, la o încălzire mai puternică, se descompune cu cedare de trioxid de sulf. Are utilizări în chimia analitică. Sin. bisulfat de sodiu. — S. de magneziu, MgS04 • 1H20. Sarea de magneziu a acidului sulfuric. Se prezintă sub formă de cristale incolore. Are gust amar şi este solubilă în apă. Are acţiune purgativă. Sin. sare amară. — S. dimetilic, S02(0CH>)2. Ester al acidului sulfuric cu alcoolul metilic, obţinut prin reacţia dintre alcoolul metilic şi acidul clorosuîfonic. Este lichid, uleios, incolor, cu p.f. 188°C, insolubil în apă (cu care reacţionează), solubil în alcool şi eter. La fierbere se descompune parţial. Este caustic (provoacă arsuri) şi toxic pulmonar. Se utilizează în sinteza organică la reacţiile de metilare. Sin. dimetilsulfat. 2. (AGROCHIM.) Sulfat de amoniu, îngrăşămînt agricol azotat, fabricat din acid sulfuric şi amoniac. Conţine 20—21% azot. Se prezintă sub forjnă de cristale mici solubile în apă şi este nehigroscopic. Deoarece acidi-fică solul, este indicat mai mult pe solurile alcaline de stepă şi pe sărături. Pe solurile acide si neutre se foloseşte împreună cu carbonatul de calciu, care neutralizează aciditatea. sulfhidric, acid — (CHIM.) v. hidrogen sulfurat. sulfidâre (CHIM.) v. xanto-genare. sulfină (Melilotus), gen de plante erbacee, bianuale, din familia leguminoaselor, caracterizate prin flori albe (Melilotus albuş) sau galbene (Melilotus officinalis). Creşte prin locuri necultivate. Este plantă meliferă şi medicinală, întrebuinţată ca an-ticoagulant şi în tratamentul u-nor boli hepatice. sulfitâre 1. (IND. ALIMENT.) Operaţie de tratare cu bioxid de sulf a. unor produse alimentare (vinul, ze-murile şi siro-purile în fabri- Sulf,ni cile de zahăr, semifabricatele de fructe etc.) sau a unor vase, în scopul dezinfectării, al conservării, al dizolvării unor componenţi, al decolorării etc. 2. (IND. PIEL.) Operaţie de tratare cu sulfit şi bisulfit de sodiu a unor extracte tanante (cel mai adesea SULFIŢI 551 SULGţU extractul de quebracho), în vederea solubilizării produselor insolubile. sulfiţi , săruri ale acidului sulfuros. Se cunosc s. acizi sau bi-suljifi (MeJHS03) şi s. normali sau neutri (MeJ2S03). Se obţin prin reacţia dintre bioxidul de sulf şi soluţia sau suspensia apoasă a hidroxidului sau car-bonatului metalului respectiv. Au proprietăţi reducătoare. La aer se oxidează încet şi trec în sulfaţi. în tehnică au diverse întrebuinţări (ex. sulfitul acid de calciu, Ca{HS03)2, folosit la obţinerea celulozei prin procedeul sul fit). — S. acid de sodiu, NaHS03. Substanţă incoloră, solubilă în apă. Se obţine prin introducerea unui curent de bioxid de sulf în soluţia rece, saturată, a carbo-natului de sodiu. Se întrebuinţează ca reducător în vop-sitorie, ca materie primă pentru obţinerea ditionitului de sodiu etc. Sin. bisulfit de sodiu. sulfizâre (METAL.), tratament termochimic pentru îmbogăţirea cu sulf sau cu azot şicu sulf a straturilor superficiale ale pieselor din oţel sau din fontă, cu scopul de a le mări rezistenţa la uzură, fără ca duritatea materialului să crească simţitor. V. şi tratamente term ochimice. sulfocianhidric acid — (CHIM.) v. tiocianic, acid sulfocianuri (CHIM.) v. ro-d a nuri. sulfonăre (CHIM.), operaţie prin care se introduce o grupare funcţională —S03H în molecula unei substanţe organice în scopul obţinerii unui acid sulfonic. Se face fie direct cu acid sulfuric (ex. s. hidrocarburilor aromatice), fie prin diferite reacţii (ex. s. hidrocarburilor parafinice şi ciclopara-finice). S. are aplicaţii multiple în sinteza coloranţilor, a medicamentelor etc. sulfuri (CHIM.), combinaţii ale sulfului cu elemente elec-tropozitive. S. metalelor sîrit. săruri ale acidului sulfhidric. Se cunosc două serii de s.: acide, sau hidrosuîfuri (MelHS), şi normale, sau neutre (Me{5). Cele mai multe dintre s. sînt foarte greu solubile în apă şi intens colorate (ex. sulfura de arsen, galbenă, i4s2S3; sulfura de stibiu, portocalie, S^pS3; sulfura de plumb, neagră, rbS etc.). Servesc în chimia analitică pentru identificarea unor cationi. — S. de bariu, BaS. Sarea de bariu a acidului sulfhidric. Se prezintă sub formă de cristale incolore, cubice. Se obţine prin reducerea sulfatului de bariu cu cărbune. Este greu solubilă în apă, însă suferă o descompunere hidrolitică. Se întrebuinţează la obţinerea lito-ponului şi ca depilator. — S. de carbon, CS2. Combinaţie a sulfului cu carbonul. Se obţine direct din elemente. Este lichidă, volatilă, cu p.f. 46,25°C, incoloră, foarte inflamabilă, insolubilă în apă şi toxică. S. de c. pură are miros aromatic; s. de c. tehnică (brută) are miros neplăcut, datorită unor impurităţi. Este un bun dizolvant pentru brom, iod, sulf, fosfor, grăsimi etc. Puţin reactivă din punct de vedere chimic, e sensibilă la lumină, care o descompune încet. Se întrebuinţează la fabricarea mătăsii artificiale prin procedeul viscozei, a unor insecticide, ca dizolvant şi ca materie primă pentru sinteza unor substanţe organice. Se mai numeşte bisulfură de carbon. — S. de sodiu, Na2S. Sarea de sodiu a acidului sulfhidric. Substanţă amorfă, incoloră în stare . pură, solubilă în apă, greu solubilă în alcool şi eter. Se obţine prin reducerea sulfatului de sodiu cu cărbune. Se oxidează uşor în prezenţa oxigenului din aer. Este întrebuinţată ca agent reducător în chimia organică şi în industria tăbăcăriei. sulfuric, acid ~ (CHIM.), H2S04. Acid oxigenat al sulfului, cu gr. sp. 1,84; p.t. 10,5°C; p.f. 338°C (98,2%). Este un lichid uleios, incolor, inodor, oxidant puternic, avid de apă. Carbonizează substanţele organice. Produce arsuri puternice în contact cu pielea omului. Se găseşte în natură în stare nativă în emanaţiile vulcanilor şi sub formă de combinaţii (sulfaţi ai metalelor alcaline şi alcalino-pămîntoase). Se obţine prin combinarea trioxidului de sulf cu. apa. Industrial se prepară prin oxi-darea catalitică cu oxigen din aer a bioxidului de sulf, folosind procedeul de contact sau procedeul cu „nitroză“ (metoda camerelor de plumb şi metoda turnurilor). A.s. poate dizolva trioxidul de sulf, dînd acid sulfuric fumans (oleum). Se dizolvă în apă, formînd hidraţi, cu dezvoltare mare de căldură. Atacă toate metalele, cu excepţia aurului şi a platinei. As. concentrat nu dizolvă fierul, ceea ce permite să fie transportat în cisterne de fier sau de fontă. Plumbul este rezistent la a.s. diluat pînă la circa 80%. As. este un acid tare, bibazic, care formează două serii de sulfaţi (acizi şi neutri). Este acidul cel mai important al industriei chimice, avînd numeroase întrebuinţări: la fabricarea unor acizi minerali (HCl, //3PO4 etc.), a îngrăşămintelor agricole, în industria organică de sinteză (coloranţi, explozivi, medicamente, insecticide etc.), în industria petrochimică (fenol, detergenţi etc.), la rafinarea produselor petroliere, la umplerea acumulatoarelor ş.a. în ţara noastră se fabrică la Năvodari, Valea Călugărească, Baia Mare, Tur-nu-Măgurele etc. Producţia de a.s. a crescut de la 44 000 t în 1938 la 541 000 t în 1965. Sin. vitriol. sulfuros, acid ~ (CHIM.), H2S03. Acid oxigenat al sulfului. Se obţine sub formă de soluţie prin dizolvarea în apă a bioxidului de sulf (S02). Formează două serii de săruri: acide şi neutre. Are proprietăţi reducătoare. Se oxidează treptat, trecînd în acid sulfuric. Este întrebuinţat ca decolorant, conservant pentru fructe etc. sulger (sluger) (în evul mediu în ţările române), denumire a dregătorului însărcinat cu strîngerea sulgiului; avea în grijă aprovizionarea curţii domneşti cu carne. Subalternii săi erau viori- şi tretisulgerul şi sul-gereii. în Moldova exista în sec. al XVII-lea şi un „cămăraş de sulgiu44. sulgiu (în evul mediu în ţările române), denumire a dării, percepută la început în natură (vite şi oi) şi apoi în bani, care se plătea pentru vitele sau oile tăiate. Era una dintre principalele surse de aprovizionare cu carne a curţii domneşti. 5 CLI NA 552 SUMAN Sulina, braţ al Dunării (83,8 km) in Deltă, care la al doilea ceatal se desparte din braţul Tulcca şi sc varsă în marc in aval de Sulina. Lucrările de rectificare desfăşurate între 1868 şi 1902, în urma cărora braţul a fost scurtat la 62.6 km. precum şi lucrările de drapare pentru menţinerea unor adin-cimi optime de navigaţie, au transformat S. în ce! mai important braţ al Dunării, pe care sc efectuează navigaţia vaselor marine de tonaj marc. Prin S. trec 14% din apele fluviului. Sulina, oraş în raionul Tul-cea, reg. Dobrogca, port situat la vărsarea braţului Sulina în Marca Neagră. 3 670 loc. (1965). Industrie alimentară (hale de depozitare şi de preindustria-lizare a peştelui). suliţă 1- Armă de atac, formată dintr-o prăjină lungă de lemn, terminată cu un vîrf de fier ascuţit. Era folosită mai ales în antichitate. 2. (SPORT) a) 0-biect sportiv confecţionat din lemn sau din metal, prevăzut cu un vîrf ascuţit de fier sau de oţel, avînd o lungime de 2,60 — 2,70 m (pentru bărbaţi) şi de 2,20 — 2,30 m (pentru femei) şi o greutate de 600—800 g; în jurul centrului său de greutate (locul unde se exercită forţa de propulsie), s. este prevăzută cu un manşon de 15 — 16 cm. b) Denumirea probei sportive practicate cu acest obiect. La jocurile olimpice de la Tokio (1964), sportiva română Mihaela Peneş a obţinut locul I şi medalia de aur cu o aruncare de 60,54 m. sulky /sulchi/, trăsură pe două roţi, construită special pentru cursele de trap. Sullîvan [săliv?nj, Arthur Seymour (1842—1900), compozitor englez, creatorul operetei naţionale moderne. A studiat la Londra şi la Leipzig, însuşindu-şi o solidă tehnică de compoziţie. A compus muzică de scenă pentru piese de Shakespeare, două balete, 22 de operete („Mikadoul", 1885), opera „lvanhoe“ (1897) ş.a. Sullîvan [sâlicyn], Louis Henry (1856—1924), arhitect american, promotor al arhitecturii moderne. A studiat la Parîs. S. a promovat folosirea armă- turilor dc oţel pentru construcţiile înalte, fiind în general preocupat de găsirea unor metode noi în construcţie (Auditorium Building-Chicago, Transportation Building-Chicago ele.). Sully IMaximilien de Bethune. duce de ^ (1559 — 1641), om politic francez, ministru de finanţe (1397—1610) al regelui Hcnric al lV-lea. A favorizat dezvoltarea agriculturii şi a comerţului. Sully Prudhomme / siili prudom], Armand(1839— 1907), poet francez, reprezentant al şcolii parnasiene. A fost membru al Academiei Franceze. A scris versuri lirice, elegant cizelate, scurte meditaţii, pe un ton de discretă şi tandră melancolie, asupra unor aspecte dureroase ale existenţei umane (,,Stanţe şi poemc“, 1865; „Singurătăţi**, 1869; „Duioşii zadarnice**, 1875) şi ample poeme filozofice de o factură uneori didactică, străbătute de ideile scientiste ale timpului şi de idealul sacrificiului dc sine ca sursă a fericirii („Dreptatea", 1878; „Fericirea", 1888). Premiul Nobel (1901). Sulpicia (a doua jumătate a sec. 1 î.e.n.), poetă latină. Este autoarea a şase scrisori de dragoste (păstrate în cartea a IlI-a a elegiilor lui Tibullus). Prin sinceritatea şi spontaneitatea lirismului, aceste poezii amintesc de S a f o. sultan, titlu dat suveranului Imperiului otoman şi al unor ţări musulmane. sultanină (VITICULT.), soi de viţă de vie cultivat pentru producerea stafidelor. Are struguri rămuroşi lungi şi boabe negre, fără seminţe. Este un- soi foarte puţin productiv şi necesită o agrotehnică specială. In ţara noastră se cultivă pe suprafeţe mici în Dobrogea. sultă (DR.), sumă de bani datorată ca diferenţă între valoarea a două lucruri ce se transmit in executarea unui contract de schimb sau între valoarea părţii din moştenire la care un moştenitor are dreptul şi bunurile de valoare mai mică ce i se atribuie cu prilejul împărţelii. Sulzer [zulţirj, Franz Jo-seph ( ? —1791), istoric şi muzician austriac, stabilit in România. In calitate de căpitan în regimentul austriac Lattcrmann (1759—1773), a venit în Transilvania, intrind în legătură cu românii, la Braşov şi la Reghin (unde l-a cunoscut pe Petru Maior). A petrecut apoi mai mulţi ani în Ţara Românească (incepînd din 1776 la curtea lui A. Ipsi-lanti). Principala sa lucrare, „Gcschichte des transalpini-schcn Dacicns" (Viena, 1781 — 1782), este alcătuită din 3 volume, dintre care primul constituie partea geografică, iar celelalte două partea istorică. Lucrarea susţine teza neştiinţifică a originii romano-slavc a românilor, care ar fi venit din sudul Dunării ca popor constituit; ea conţine totuşi preţioase informaţii etnografice şi cu privire la folclorul şi la muzica românească din a doua jumătate a sec. al XVlII-lca, precum şi 10 melodii populare româneşti, printre primele melodii dc acest fel consemnate în notaţie apuseană. sumâbilă, funcţie—(MAT.), funcţie integrabilă (v. integrare). sumne (BOT.; Rhus conarinj, arbust din familia anacardia-ccelor, înalt dc 3 — 4 m, cu frunze imparipenat compuse, bogate în materii tanante, cu flori albe dispuse in inflorescenţe şi cu fructe drupe, acoperite cu peri glanduloşi şi peri lînoşi roşii. Sc cultivă în bazinul Mării Mediteranc şi este folosit Ia fabricarea picilor fine, cărora le conferă o culoare deschisă, rezistentă la lumină şi o moliciune deosebită. suman, haină ţărănească, lungă pînă la genunchi, confecţionată dintr-un postav gros şi în unele regiuni (nordul Moldovei), bogat ornamentată cu găitane. Suman SUMATRA 553 SUNET ARTICULAT Sumatra,insulă indoneziana în Arhipelagul Malaez, situată la sud-vest de peninsula Mala-cca, de care este despărţită prin strîmtoarea Malacca. Suprafaţa: 473 000 km2. Populaţia: 15 739 360 loc. (1961). Relief variat; în partea de sud-vest Munţii Barisan, cu numeroşi vulcani activi, iar în partea de nord-est o cîmpie aluvială. Altitudinea maximă: 3 801 m (vulcanul activ Kerintji). Climă ecuatorială. Păduri ecuatoriale umede; în depresiuni, savane; pe ţărmuri, asociaţii de man-grove. Se cultivă orez, porumb, tutun, ceai; plantaţii de trestie de zahăr, de arbori de cauciuc, de cafea etc. Exploatări de petrol (circa 4/5 din producţia pe ramură a Indoneziei), de cărbuni, de aur, de mangan etc. Principalele oraşe-porturi: Pa-lembang, Padang, Medan. sumâţie v. adiţie latentă. sumă (MAT.), rezultat al adunării numerelor, vectorilor, ten-sorilor, matricelor, funcţiilor, operatorilor etc. Proprietăţile fundamentale ale adunării sînt: comutativitatea, asociativitatea (în unele cazuri existenţa lui zero şi existenţa opusului), precum şi distributivitatea înmulţirii faţă de adunare dacă s-a-definit şi înmulţirea. — S. a două sub-spafii liniare Ei şi £2 ale unui spafiu liniar E, mulţimea S formată din vectorii x=xi + x2, cu Zi E^i şi r2©£2. Se notează S^Ex+E* şi este un subspaţiu liniar. — S. directă a două sub-spafii liniare Ei şi £2 ale unui spafiu liniar £, suma S a sub-spaţiilor Ey şi £2 care au proprietatea Ei0^2=0îse notează S=zEi+ £2 sau S=£i©£2. Sujnba, insulă indoneziană în Arhipelagul Malaez, situată la sud-vest de insula Flores. Suprafaţa: 11 200 km2. Populaţia: circa 183 000 loc. Relief în general muntos, cu podişuri înalte. Altitudinea maximă: 1 225 m. Climă subecuatorială-marină. Păduri tropicale (santal, acaju etc.) şi formaţii vegetale de tipul savanelor. Cultura orezului, porumbului, bumbacului, tutunului etc.; creşterea animalelor (cai pentru export). Principalul oraş şi port: Wain-gapu. Sumbawa [sumbâua], insulă indoneziană în Arhipelagul Ma- laez, situată la vest de insula Flores. Suprafaţa: 14 500 km2. Populaţia: circa 315 000 loc. Relief muntos cu înălţimi mari. Altitudinea maximă: 2 851 m (vulcanul activ Tambora). Climă subecuatorială-marină. Păduri tropicale şi formaţii vegetale de tipul savanelor. Cultura orezului, a porumbului, tutunului etc. Plantaţii de trestie de zahăr, de cafea etc. Creşterea animalelor. Principalul oraş: Raba. Sumer,.ţinut în sudul Meso-potamiei, care, în mileniile IV—III î.e.n., a fost unul dintre cele mai însemnate centre de civilizaţie ale lumii antice. Pe la mijlocul mileniului al I! I-lea î.e.n., în S. s-a format unul dintre cele mai vechi state sclavagiste din lume, sub conducerea lui Lugal-Zaggisi. A fost cucerit de Sargon /, regele Akkadului, în sec. al XXIV-lea î.e.n. în sec. al XXI-lea î.e.n., regatul sumerian a cunoscut o nouă înflorire, dar a căzut sub loviturile triburilor nomade ale amoriţilor. sumeriană, arta cea mai veche artă de pe teritoriul Me-sopotamiei. Caracteristice artei s. sînt palatele construite din cărămidă, cu ziduri înalte şi groase, cu aspect de fortăreaţă şi în complexul cărora era inclus templul şi z i g u r a-t u 1. Ornamentarea arhitecturii consta în reliefuri de ceramică şi mozaicuri de ceramică smălţuită. Cele mai cunoscute opere s. sînt: relieful istoric „Stela vulturilor*4 (circa 3 000 î.e.n.), statuia conducătorului „Gudea*4 (2 400 î.e.n.), „Peruca de aur“, aceasta din urmă mărturie a finei prelucrări a metalelor preţioase. Printre cele mai importante centre ale culturii sumeriene se numără oraşele: Lagash, Ur, Uruk, Eridu. Ulterior arta s. a influenţat pe cea akkadiană. Sun, dinastie de împăraţi chinezi (960—1279) care au dus o luptă susţinută pentru unificarea ţării. După cucerirea părţii de nord a Chinei (1127) de către cijurcijeni, autoritatea dinastiei S. s-a exercitat numai asupra părţii de sud a Chinei. A fost răsturnată în 1279 de către mongoli, care au ocupat China, instaurîndu-şi dominaţia asupra ei. Sunay, Cevdet (n. 1901), preşedinte al Turciei (din 1966). A participat la revoluţia burgheză naţională (kemalistă). Din 1930 a ocupat diferite posturi în forţele armate. în 1960 a fost numit comandant al forţelor militare terestre; în acelaşi an a devenit şeful statului-ma-jor general, post pe care 1-а deţinut pînă în 1966. sunătoare (BOT.), nume dat mai multor plante din familii diferite, curn ar fi: Crepis foe-tida, pojarniţa (Hypericum per-foratum), clocoticiul (Rhinan-thus), măselariţa (Hyoscyamus niger). Sund, strîmtoare marină între Peninsula Scandinavă şi insula Seeland; uneşte apele Mării Baltice cu cele ale Mării Nordului. Lungimea: 70 km. Lăţimea: între 3,4 şi 24 km. Adîncimi pînă la 38 m. Sunderland fsândzhnd), oraş în Marea Britanie, în nordul Angliei, situat la vărsarea rîuîui Wear în Marea Nordului. 190 580 loc. (1962). Industrie carboniferă, construcţii navale, construcţii de maşini, industrie chimică, a hîr-tiei etc. Port maritim, important pentru exportul (Je cărbune. sunet (FIZ.), vibraţie a particulelor unui mediu capabilă să producă o senzaţie auditivă. Omul percepe vibraţiile ale căror frecvenţe sînt cuprinse între aproximativ 16 şi 20 000 Hz. S. se propagă sub formă de unde elastice numai în substanţe (gaze, lichide, solide); el nu se propagă prin vid. Viteza de propagare a s. depinde de caracteristicile mediului; în aer, în condiţii normale, ea este de circa 340 m/s. S. poate fi simplu (sau pur), cînd vibraţia se efectuează cu o singură frecvenţă, ori compus (sau complex), cînd rezultă din suprapunerea mai multor s. simple. Caracteristicile unui s. simplu sînt înălţimea (determinată de frecvenţa vibraţiei) şi intensitatea (determinată de energia vibraţiei); uns. compus este caracterizat de timbrul său. sunet articulat (L1NGV.), element al vorbirii, rezultat din modificarea curentului de aer expirat prin articulaţie. S.a.este unitatea de bază a f o-n e t і с і і. V. şi fonem. SUNGARI 554 SUPERLATIV Sungari, riu în nord-estul R.P. Chineze (circa 2000 km), afluent pe dreapta al Amurului. Izvorăşte dintr-un podiş situat în vestul Munţilor Man-ciuriei de Est. Navigabil în aval de oraşul Ghirin. Hidrocentrală (cu un lac de retenţie de circa 150 km lungime). S. trece prin oraşele Ghirin, Har-bin şi Ţziamusî. Sun Iat-sen (1866—1925), democrat-revoluţionar şi om de stat chinez. Şi-a închinat viaţa luptei antifeudale şi antiimpe-rialiste. în 1905 a creat larga organizaţie revoluţionară Tun-Mîn-Hui. în 1907 a proclamat cele trei principii pe care s-a bazat programul revoluţiei V Sun Iftt.sen din 1911: naţionalism (răsturnarea dinastiei manciuriene Ţin), puterea populară (crearea republicii) şi propăşirea poporului (drepturi egale asupra pă-mîntului). în urma revoluţiei, S.I.-s. a deţinut funcţia de preşedinte provizoriu al Republicii Chineze (decembrie 1911—februarie 1912). Puterea fiind însă acaparată de un guvern reacţionar sprijinit de puterile imperialiste, S.I,-s. a fost nevoit să demisioneze. în 1914 el a pus bazele partidului Ciun Hua Gomindan, în vederea luptei împotriva regimului reacţionar. în 1922—1924 el a reorganizat partidul Gomindan. sunna(în arabă „comportare, obişnuinţă**), tradiţia sfîntă a islamului „ortodox** (sun-nit), care completează şi explică Coranul. A fost sistematizată în sec. al IX-lea. S. se compune din povestiri (hadi-suri), care înfăţişează fapte şi aforisme atribuite profetului Mahomed. împreună cu Coranul, a servit la elaborarea dreptului feudal musulman, şariatul. sunnism, curentul „ortodox*4 al islamului, predominant şi azi în ţările musulmane. Se bazează pe recunoaşterea obligatorie a sunnei ca întregire a Coranului. I se opune ş i i s-m u 1, dominant în Iran, Yemen şi Irakul de sud. supapă 1. (MAŞ.) Organ de maşină pentru închiderea şi deschiderea unui orificiu prin care circulă un fluid. S. execută o mişcare de translaţie, comandată sau automată, în direcţia de curgere a fluidului şi are rolul fie de organ obturator (ex. s. unui robinet), fie de organ de distribuţie (ex. s. unui motor cu aprindere prin scînteie). S. fără tijă de ghidare se numesc: inelară, s.-placă sau pastilă. Se deosebesc următoarele tipuri de s.: de distribuţie, de admisie, de aspiraţie, de emisiune, de evacuare, de refulare, de pornire, de siguranţă etc. 2. (EXPL. PETR.) Supapă de fund, dispozitiv (valvă) montat la anumite nivele în coloana de ţevi de extracţie la o sondă exploatată prin metoda erupţiei artificiale şi care serveşte la stabilirea comunicaţiei între spaţiul din interiorul ţevilor de extracţie şi spaţiul inelar format între coloana de exploatare şi ţevile de extracţie. super-(Iat. super „deasupra**), element de compunere cu sensul „deasupra, foarte** (ex. superbeterodină, superfin). superficie, drept de ~, dreptul de proprietate al unei persoane asupra construcţiei pe care a clădit-o pe terenul altuia împreună cu dreptul ei real de folosinţă asupra terenului pe care s-a ridicat construcţia. superfinisâre (TEHN.), operaţie de supernetezire a asperităţilor suprafeţelor unor obiecte metalice (în special piese şi organe de maşini), executată cu ajutorul unor scule abrazive, care efectuează mişcări rectili-nii-oscilatorii lente. superfosfât (AGROCHIM.), în-grăşămînt agricol fosfatic alcătuit dintr-un amestec complex în care predomină fosfatul mo-nocalcic. Se obţine din fosfaţi naturali sau din făină de oase» prin tratare cu acid sulfuric sau- cu un amestec de acizi. Conţine 15,7—18,7% penta-oxid de fosfor (P2Os),ajungînd pînă la 24%, cînd se fabrică din apatită. Este un îngrăşămînt pulverulent sau granulat, puţin higroscopic, solubil în apă, cu reacţie fiziologică neutră, în Republica Socialistă România super fosfatul se fabrică la uzinele din Năvodari, Tîrnă* veni, Valea Călugărească şi este folosit în doze de 200 — 400 kg/ha, mai mult pe solurile din stepă. superbeterodină (TELEC.), radioreceptor în care se produce schimbarea, cu ajutorul unui oscilator local (heterodină), a frecvenţei purtătoare a semnalului recepţionat, astfel încît în aparat să se amplifice şi să se detecteze un semnal de frecvenţă purtătoare intermediară constantă, oricare ar fi frecvenţa undei radioelectrice recepţionate. Superheterodi-nele sînt cele mai răspîndite tipuri de radioreceptoare actuale, datorită amplificării mai mari în etajele de radiofrec-venţă, sensibilităţii practic constante pentru diferite ’benzi de frecvenţă, marii selectivităţi etc. supericonoscop (TELEC.), tub electronic videocaptor (traduc-tor imagine-curent), la care, spre deosebire de i c o n o-s c o p, imaginea este proiectată pe un fotocatod, de unde este transportată pe ţintă (mozaicul de celule cu emisiune secundară mare) de fluxul de electroni emişi de fotocatod şi acceleraţi de cîmpul electric dintre acesta şi anod. Se obţine astfel o sensibilitate de 10—15 ori mai mare decît a icono-scopului. superlativ (lat. super ..dea-supra“ şi latus „dus, ridicat**; L1NGV.), gr^d de comparaţie prin care se arată că o însuşire există în cea mai înaltă măsură (s. de superioritate) sau în cea mai scăzută măsură (s. de inferioritate). Sînt două feluri de s.: absolut, la. care nu se face raportare explicită la alte obiecte (ex. foarte bun, deosebit de fru-mosf extrem de greu, foarte puţin interesant), şi s. relativ, SUPERNOVĂ 555 SU PRACONDUCTIBILITATE la care se face raportarea Ia alte obiecte (ex. elevul cel mai bun sau cel mai puţin bun din clasă; cartea cta mai interesantă din cele recent apărute). supernovă (A5TR.), stea variabilă din clasa novelor, dar de cîteva sute de ori mai strălucitoare, puţind ajunge egală în strălucire cu un întreg sistem stelar. Se cunosc numai 3 supernove galactice; celelalte, circa 60, sînt extragalactice. S. reprezintă unul dintre cele mai mari cataclisme cereşti. superorticon (TELEC.), tub videocaptor (traductor imagi-ne-curent pentru televiziune) la care, spre deosebire de orti-con, ţinta (mozaicul) este supusă acţiunii unui flux de electroni emişi de fotocatod, pe care se proiectează imaginea ca şi la supericonoscop. S. are o sensibilitate foarte mare (de circa I 000 de ori mai mare decît a iconoscopului) şi este utilizat pentru captarea de imagini în condiţii de iluminare reduse. supersonic (despre un vehicul), care se deplasează cu o viteză superioara celei a sune-tului. superstiţii» credinţe primitive, înapoiate, bazate pe rămăşiţe ale animismului şi ale magiei (ex. credinţa în spirite bune şi rele, în miracole, farmece, vrăji, semne prevestitoare, numere fatidice, întîm-plări sau zile „norocoase** ori „nenorocoase** etc.). Teologii consideră 8. ca abateri de la dogmele bisericii oficiale. Biserica romano-catolică le-a asimilat în evul mediu cu ereziile. In realitate, între t, şi credinţele religioase nu există o deosebire de esenţă. Supervielle/superviel], Jules (1884 — 1960), scriitor francez. S-a născut la Montevideo. După începuturi aflate sub influenţa simbolismului, a scris poezii lirice de o autentică sinceritate şi prospeţime, în care a explorat lumea fabuloasă, „suprareală**, a mitului şi a visului (volumele „Debarcadere**, 1922; „Gravitaţii“, 1925; „Povestea lumii**, 1928), încer-cînd o evadare din narcisism şi comuniunea cu universul. Volumele „Poemul Franţei nefericite'* (1942) si „Memoria care uită" (1949) sînt inspi- rate din actualitate. A mai scris proză şi teatru. supin (LINGV.), mod verbal nepersonal, identic în ceea ce priveşte forma cu participiul trecut (dar, spre deosebire de acesta, invariabil după gen şi număr) şi asemănător în ceea ce priveşte conţinutul cu infinitivul (ex. lat. uenatum în eo uenatum „mă duc să vînez" sau rom. (de) jăcut în ce e de făcut). supoziţie (LOG.), capacitate a unui termen de a reprezenta ceva într-o propoziţie. S. este de două feluri; formală, cînd termenul desemnează un obiect exterior limbajului (ex. în propoziţia „Clinele este animal", termenul „cîine" este folosit pentru orice cîine concret), şi materială, cînd termenul desemnează însuşi cuvîntul despre care vorbim (ex. în propoziţia „« Cîinele » este substantiv", termenul „cîine" este folosit pentru cuvîntul „cîine**). Teoria s. a fost elaborată de logicieni medievali şi constituie o contribuţie originală în problemele semanticii, ale raportului dintre sintaxă şi semantică, în cadrul limbii naturale şi cu ajutorul acesteia. Suppe / zupe], Franz von (1819—1895), compozitor austriac de origine belgiană. Reprezentant al operetei vieneze, s-a făcut cunoscut prin lucrări ca: „Poet şi ţăran", „Cavaleria uşoară", „Frumoasa Galateea" ş.a., ale căror uverturi se cîntă adesea ca lucrări de sine stătătoare. A mai scris vodeviluri, farse etc., caracterizate prin-tr-o remarcabilă graţie şi ele-ganţă. Suppiluliuma, rege hitit (prima jumătate a secolului al XlV-lea î.e.n.). A purtat războaie victorioase împotriva Egiptului şi a extins supremaţia statului hitit pînă în sudul Palestinei. A fost supranumit „Marele hitit". Supplex Libellus Valacho-rum, denumirea peiorativă, dată de istoricul sas J. E d e r, memoriului întocmit în numele naţiunii române de Samuil Micu, loan Piuariu-Molnar, losif Mehesi, funcţionar român în cancelaria aulică, Ignatie Darabant de la Oradea, Petru Para de la Năsăud, Petru Maior, Gheorghe Şincai ş.a. şi înaintat împăratului Leopold al II-lea, în 1791, de episcopii români Gherasim Adamovicî şi loan Bob, prin care se cerea recunoaşterea românilor din Transilvania ca „naţiune" egală în drepturi cu celelalte. Memoriul, care continua şi dezvolta programul politic al episcopului Inocenţiu Micu, se baza pe puternice argumente istorice (vechimea şi continuitatea românilor în Transilvania) şi demografice (majoritatea absolută a românilor în Transilvania). împăratul a trimis memoriul spre rezolvare Dietei Transilvaniei de Ia Cluj, care l-a respins. S.L.V, a reprezentat un moment de seamă în lupta românilor din Transilvania pentru recunoaşterea egalităţii în drepturi cu celelalte naţionalităţi.^ supra- (lat. supra „deasupra"), element de compunere cu sensul „peste, deasupra, foarte" (ex. suprastrat, supra-structură, supranatural, supraaglomerat). supraalimentâre (MAŞ.), operaţie de alimentare cu o cantitate mai mare de amestec combustibil (la motoarele cu aprindere prin seînteie) sau de aer (la motoarele diesel) decît cea corespunzătoare aspiraţiei obişnuite, în scopul restabilirii puterii motorului cînd acesta lucrează în atmosferă rarefiată (ex. la avioane) sau în scopul măririi puterii litrice a motoarelor în general. supraconductibilitate (F1Z.), ansamblu de proprietăţi pe care le prezintă unele metale sau unele aliaje la temperaturi apropiate de 0°K şi care se manifestă în primul rînd prin anularea rezistenţei electrice. S. apare numai sub o anumită temperatură critică (mai mică decît 20TC), caracteristică fiecărui material, şi se menţine cît timp intensitatea unui cîmp magnetic exterior nu depăşeşte o anumită valoare, dependentă de temperatura materialului. Anularea rezistenţei electrice se produce atît în curent continuu, cît şi în curent alternativ, pînă la frecvenţe corespunzătoare infraroşului. De asemenea se anulează inducţia magnetică în interiorul materialului. Ră- SUPRADOMINANTĂ 556 SUPRAFLUIDITATE mîn nemodificate o serie de alte însuşiri, ca structura cristalină, absorbţia neutronilor, comportarea fotoelectrică etc. S. se întîlneşte la unele elemente (ex. Zn, Hg, în, Pb, Nb etc.), la unele aliaje (ex. Ag cu Pb) sau compuşi metalici (ex. Nb^Sn), care uneori pot să nu aibă nici un component supracon-ductor (ex. MoC). S, este un efect tipic cuantic, în care un rol esenţial îl au interacţiunile electronilor. Deşi producerea şi păstrarea temperaturilor foarte joase prezintă dificultăţi, totuşi s. a stat la baza unor aplicaţii tehnice (ex. electro-magneţi cu consum mic de energie, criotroane etc.). supradominântă (MUZ.) 1. Treapta a şasea a modurilor major şi minor, situată la o sextă superioară faţă de tonică şi la o secundă superioară faţă de dominantă. 2. (în armonie) Denumire a acordului construit pe treapta a şasea a modurilor major sau minor. V. şi d ominantă. supracxcităţie (FIZIOL.), creştere importantă a procesului de excitaţie dintr-un ţesut sau organ, care depăşeşte ritmul funcţional al organului. Se produce fie datorită acţiunii unui stimul prea puternic, fie reactivităţii mărite a organului respectiv. Se mai numeşte excitaţie supramaximală. suprafaţă 1, (MAT.) Partea exterioară a unui corp. Poate fi definită uneori ca loc geometric al unei curbe care se deplasează în spaţiu după o anumită lege. în geometria elementară, planul, poliedrele, sfera şi celelalte cuadrice, cilindrul, conul sînt exemple de s. — S. de rotaţie, suprafaţă generată prin rotirea unei curbe plane în jurul unei drepte din planul curbei, numită axă de rotaţie (ex. sfera, conul circular drept). Paralelele şi meridianele sînt curbe importante ale s. de r. — S, algebrică, suprafaţă dată de ecuaţia,F(x, y,z)=0, cuF(x, y, z) un polinom în variabilele, x, y, z. — S. de nivel a unui cîmp scalar unde /, g, h sînt funcţii dife-renţiabile într-un domeniu plan din spaţiul euclidian cu două dimensiuni. O ecuaţie de forma £(x, y, z)= 0, unde F este o funcţie dif^renţiabilă definită într-un domeniu D din £3 şi are rang(Fx,£y, Fz) =1 în D, defineşte os, diferenţiabijă scufundată în £3. Riguros, noţiunea de s. se defineşte ca o varietate topologică cu două dimensiuni. 2. (FIZ.) Loc geometric al punctelor în care proprietăţile fizice ale unui sistem variază rapid, aproape discontinuu. — S. de undă, loc geometric al punctelor din spaţiu în care o undă are, într-un anumit moment, aceeaşi fază. Forma s. de u. depinde de structura mediului prin care se propagă unda. — S. echipotenţială,< loc geometric al punctelor în care potenţialul scalar al unui cîmp de vectori are aceeaşi valoare. 3. (CHIM.) Suprafaţă specifică, aria totală a suprafeţelor granulelor din unitatea de volum (I cm3) sau de masă (l g) a unui material pulverulent sau granular. 4. (AV.) Suprafaţă portantă, suprafaţă a organelor unei aeronave asupra cărora se exercită portanţa (ex. aripa Ia avioane, rotorul la elicoptere). 5. (GEOL., GEOGR.) a) Suprafaţă structurală, suprafaţă de stratificaţie a unei serii de depozite sedimentare, care poate fi utilizată pentru reprezentarea structurii tectonice a unei porţiuni din Suprafaţa structurali 1, 2, 3 — diferite straie văzute in secţiune ţi la suprafaţă scoarţa terestră. Pentru reprezentarea pe hărţi structurale a s.s. se utilizează^izobate, adică curbe de egală adîncime a unei s.s. faţă de un plan de referinţă', b) Suprafaţă de eroziune, suprafaţă de teren relativ netedă sau uşor vălurită, suborizon-tală sau înclinată, din regiunile montane sau deluroase, care retează stratele formaţiilor geologice. Formate în urma acţiunii îndelungate de eroziune a apelor curgătoare şi a proceselor complementare legate de aceasta (care reduc înălţimile pînă la lin plan apropiat ca altitudine de nivelul de bază, creînd o formă de relief cu o fizionomie apropiată de cea a unei cîmpii), s. de e. au fost ulterior ridicate datorită mişcărilor tectonice; în prezent, ele sînt intens fragmentate de apele curgătoare. Repetarea acestui şir de procese duce ia existenţa în regiunile muntoase a cîtorvas. de e., dispuse în trepte. Astfel, de exemplu, se consideră că în Carpaţii Meridionali există trei suprafeţe de eroziune, situate la altitudinile de 1 800 —2 200 m (Borăscu), 1 400— 1 700 m (Rîul Şes) şi 800— 1 000 m (Gornoviţa). Sin. platformă de eroziune. 6. (GEOL.) Suprafaţă naturală de depresiune, suprafaţă pe care o descrie apa subterană în condiţiile de curgere naturală. 7. (EC.) £u-prafaţă de producţie, parte din suprafaţa unei întreprinderi pe care se desfăşoară procesul db producţie. Cuprinde secţiile şi atelierele de bază ale întreprinderii, depozitele de materii prime şi de produse, secţiile auxiliare şi birourile, căile de acces şi de transport şi suprafeţele dintre secţii şi depozite, impuse de normele privind paza contra incendiilor. Justa ^ sistematizare şi folosirea raţională a s. de p. duc la sporirea capacităţilor de producţie şi la economisirea de fonduri de investiţii. suprafluiditâte (FIZ.), comportare specifică a heliului lichid la temperaturi joase. Sub temperatura de 4,2°K, izotopul He\ este un lichid obişnuit, numit heliu I. La temperatura de 2,18°K, heliul I suferă o schimbare de fază, trecînd în heliu II, care este tot SUPRAFUZIUNE 557 SUPRAPRODUCŢIE lichid, dar care prezintă o serie de manifestări deosebite, printre care cea mai caracteristică este viscozitatea sa redusă. Dacă presiunea exercitată asupra Iui nu depăşeşte 25 atm, heliul II rămîne lichid la temperaturi oricît de joase. S. este, ca şi supraconductibilitatea, un efect tipic cuantic, în care rolul esenţial îl au interacţiunile dintre atomii heliului. suprafuziune (FIZ.), stare de subrăcire a unui lichid aflat sub temperatura de soli-dificare. S. poate fi distrusă prin agitarea lichidului sau prin introducerea în el a unui mic cristal din substanţa respectivă. Se mai numeşte supra-topire. supraimperialism (EC.) v. imperialism. supraimpresiune, procedeu cinematografic constînd din înregistrarea, pe aceeaşi peliculă, a două scene suprapuse care au fost filmate separat. suprainfecţie (MED.), infectare din nou a unui organism nevindecat încă, prin acelaşi microb (ex. s. tuberculoasă). supraînălţâre 1. (C.F.) Su-praînălţarea căii, denivelarea dintre şina din exteriorul şi cea din interiorul curbei unei linii de cale ferată; şina din exterior este mai ridicată, pentru a înlătura pericolul răsturnării vehiculelor în curbă. 2. (DRUM.) Supratnălţarea dru-mului, amenajarea unui drum astfel încît, în curbe, drumul să fie înclinat spre interiorul curbei (profilul transversal să fie un plan înclinat), pentru a se asigura stabilitatea vehiculelor. supraîncălzire (METAL.), încălzire a unui metal sau a unui aliaj la o temperatură la care se formează o structură cristalină grosolană, indezirabilă. Aceasta poate fi corectată printr-un tratament termic corespunzător sau prin prelucrare mecanică. supraîncălzitor (TEHN.), schimbător de căldură în care aburul saturat este încălzit la o temperatură mai înaltă decîl temperatura de saturaţie. In general, s. este o parte componentă a unui cazan de abur. supralărgire (C.F., DRUM.), mărire a ecartamentului unei linii de cale ferată sau a părţii ca'rosabile a unui drum, pe porţiunile curbe ale acestora, în scopul asigurării înscrierii vehiculelor în curbă şi al siguranţei circulaţiei. supralicitâţie (DR.), licitaţie publică suplimentară, prevăzută de lege în cazul urmăririi silite imobiliare, în vederea obţinerii unui preţ mai mare decît cel la care s-a adjudecat bunul. V. şi licitaţie. supramuncă (EC. POL.), surplus de mundă prestat de lucrători peste munca necesară, prin care se creează plusprodusul, necesar pentru dezvoltarea societăţii omeneşti. In societăţile bazate pe exploatare, rezultatul s. este însuşit de exploatatori şi folosit în conformitate cu interesele lor. în socialism, s. îmbracă forma istorică de muncă pentru societate. suprapopulaţie (BIOL.), fenomen în dinamica populaţiilor de microorganisme, plante şi animale, caracterizat prin densităţi excesive, care depăşesc posibilităţile de vieţuire existente în aria ocupată. S. a-fost considerată de Darwin drept una dintre cauzele luptei pentru existenţă. S. este consecinţa capacităţii unor specii de a se reproduce masiv în condiţii favorabile. Nu este un fenomen general şi obligatoriu în evoluţie, dar apare frecvent. Consecinţele s. sînt emigrarea sau pieirea masivă a organismelor. suprapopulaţie relativă (EC. POL.), populaţie muncitoare suplimentară, existentă în capitalism în raport cu necesităţile medii de valorificare a capitalului. Excedentul de muncitori nu este absolut, aşa cum susţine malthusianismul, ci relativ, existînd numai în comparaţie cu cererea de forţă de muncă din partea capitaliştilor. S.r. este expresia legii populaţiei proprii capitalismului şi totodată un element care caracterizează în ansamblu situaţia clasei muncitoare în a-ceastă orînduire. Fiind un rezultat inevitabil al acţiunii legii generale a acumulării capitaliste, s.r. este în acelaşi timp o necesitate obiectivă, o condiţie de existenţă a modului de producţie capitalist, ea reprezentînd a r-mata industrială de rezervă a capitalului. Mărimea şi structura s.r. este diferită de la o ţară capitalistă la alta, de la o fază la alta a ciclului economic. S.r. creşte considerabil în faza de criză, mai ales în perioada crizei generale a capitalismului. S.r. există sub trei forme: flotantă, latentă sau agrară şi stagnantă. La acestea se adaugă permanent pătura formată din muncitorii care, deşi apţi de muncă, sînt lipsiţi de posibilitatea de angajare datorită vîrstei sau stării sănătăţii etc. S.r. poate fi desfiinţată numai o dată cu capitalismul. — Suprapopulaţie flotantă, muncitorii de !a oraşe şi din centrele industriale care temporar rămîn fără lucru din cauza reducerii producţiei, închiderii întreprinderilor, introducerii unor maşini noi etc. şi care, datorită de/voltării inegale a diferitelor sectoare, sînt atraşi sau respinşi continuu de la o întreprindere la alta. SJ. capătă un caracter de masă în perioada crizelor economice de supraproducţie şi scade în perioadele de înviorare şi de avînt. — Suprapopulaţie latentă (sau agrară), populaţie formată din ţărani ruinaţi şi proletarizaţi, ocupaţi în agricultură numai parţial, şi care nu-şi găsesc de lucru în alte ramuri ale economiei. Proporţiile s.l. sînt deosebit de mari în ţările coloniale şi dependente.—Suprapopulare stagnantă, muncitori care nu au un loc de muncă permanent, o ocupaţie permanentă şi care lucrează ocazional, cu ziua. De regulă, ei sînt angajaţi pentru muncile cele mai grele şi cu salarii foarte reduse. supraproblemă, termen care defineşte, în sistemul regizoral elaborat de K.S. Stanislavski, principiul de bază al creaţiei scenice. S. subliniază ideea directoare printr-o acţiune principală, căreia i se subordonează problemele şi acţiunile secundare ale spectacolului. Se numeşte şi supratemă. supraproducţie, producţie de mărfuri care depăşeşte cu mult necesităţile pieţei. Este un fenomen caracteristic economiei capitaliste şi are un caracter relativ, avînd loc nu SUPRAPUNEREA EFECTELOR 558 SUPRASTRUCTURĂ în raport cu nevoile de consum ale maselor, ci în raport cu puterea lor limitată de cumpărare. Cînd $. atinge punctul cel mai înalt, izbucneşte criza economică. suprapunerea efectelor (REZ. MAT.), metodă folosită în rezistenţa materialelor pentru determinarea efectelor (tensiuni sau deformaţii) pe care le produce un sistem de forţe care acţionează asupra unui corp; metoda constă în însumarea efectelor produse de fiecare forţă, considerată separat. S.e. se poate aplica în cazul solicitărilor pentru care se menţine dependenţa liniară (proporţionalitatea) între deformaţii şi tensiuni. suprarealism, curent literar şi artistic reprezentat de grupul întemeiat în 1924 şi condus de scriitorul Andre Breton. în primii ani de existenţă, s. manifestă interes pentru revoluţia socială, dar după 1926 majoritatea suprarealiştilor au rămas în afara mişcărilor sociale. „Revoluţia14 suprarealistă, la început protest sincer antiacademic, antitradiţio-nalist şi anticonvenţionalist, a devenit, cu timpul, o frondă ineficientă, care a caracterizat aproape toate mişcările artistice de avangardă determinate de criza culturii burgheze de la sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru. Pre-luînd experienţele curentelor care l-au precedat (în special dadaismul), s. le-a dezvoltat atît din punct de vedere artistic, cît şi din punct de vedere estetic şi filozofic. Printre ideile de bază ale s„ un loc important l-a avut psihanaliza freudiană. S, îşi propunea ca principal obiectiv sondarea subconştientului, renunţarea la gîndirea şi expresia logică, discursivă, „eliberarea eului11 de normele raţiunii, promovînd în locul lor „automatismul psihic pur“, „dicteul gîndirii în absenţa oricărui control exercitat de raţiune*1. Practic, „dicteul automat11 consta în notarea rapidă a cuvintelor în mod arbitrar, în ordinea sugerată de subconştient. 0 atenţie deosebită au acordat suprarealiştii visului şi halucinaţiei, exploatate de romanticii tîrzii sau metafizici (Novalis, Ner-val), pe care s, i-a considerat ca precursori, aceştia din urmă atribuind visului o valoare şi o semnificaţie simbolică şi filozofică. Suprarealiştii s-au ocupat intens şi de celelalte forme de alterare a structurilor logice: hipnoza, demenţa, delirul, drogarea ş.a. în jurul anului 1930, echipa suprarealistă din jurul lui Breton începe să se destrame. Pe de o parte, gruparea cuprinzînd pe R. Des-nos, A. Artaud, G. Ribemont-Dessaignes, R. Vitrac a căutat să reducă s. la un crez excluisiv artistic; pe de altă parte, L. Aragon, Pierre Naville, Geor-ges Sadoul, continuînd linia protestatară a s., s-au apropiat de partidul comunist. După al doilea război mondial, activitatea grupurilor suprarealiste n-a mai cunoscut amploarea perioadei interbelice, cînd asemenea grupuri au apărut în mai toate ţările lumii. Deşi mandatul 8. a expirat, experienţele şi inovaţiile sale au fost asimilate sub raportul valorificării maxime a conţinutului emoţional spontan şi autentic al mesajului artistic, ca şi al expresiei corespunzătoare lui. în România s. nu a avut un răsunet deosebit. Din 1933, influenţa s. în mişcarea românească de avangardă scade. Un al doilea val suprarealist, proclamat drept „adevăratul suprarealism11 românesc, a a-părut după 1934, fiind reprezentat prin două direcţii: una avînd în frunte pe Gherasim Luca, alta condusă de Gellu Naum. Caracterizate prin împingerea exceselor 8. pînă la ultimele lor limite, aceste mişcări au dispărut în jurul anului 1947. In arta plastică, pornind de la aceleaşi principii, 8. a urmărit să impună aşa-zisele semnificaţii ale obiectelor în sine, asamblate fără legături aparente, după reguli considerate oculte (Miro) sau ca apar-ţinînd unui univers lăuntric imediat, elementar, „anterior oricărei alte viziuni** (Y. Tan-guy); alteori violenţa fanteziei suprarealiste a născut o lume de monştri şi dezastre apocaliptice (A. Masson), alcătuite din fragmente ale realităţii dezmembrate şi apoi reproduse pe baza procedeelor folosite în operele Renaşterii spaniole (Dali). Max Ernst a realizat colaje fotografice şi picturi prin însumarea fortuită a unor imagini disparate pe un fond voit inadecvat, cu intenţia de a crea sau a intui un „univers suplimentar**. Alături de colaje, pictorii suprarealişti au mai folosit şi alte procedee de „exploatare a hazardului11, ca „fro-tajele11, „decalcurile**, „fuma-jele1* etc. S. a mai fost ilustrat pe plan mondial de belgienii R. Magritte şi P. Delvaux, americanul Sullivan, italianul E. Donaţi ş.a. în România, s. a avut ca adepţi, în perioada interbelică, pe Victor Brauner şi J. Herold (care s-au afirmat mai tîrziu în Franţa), J. David şi J. Pera-him, ultimul evoluînd ulterior spre realism. Ei au colaborat la revistele de avangardă „Integral*1, „unu“, „75 H.P.‘\ „Punct**. suprarenină (BIOCHIM.) v. adrenalină. suprasarcină (TEHN.), sarcină suplimentară faţă de sarcina nominală a unui sistem tehnic (aparat, maşină, construcţie etc.), care, în anumite condiţii (valoare prea mare, acţiune îndelungată etc.), poate constitui un pericol pentru stabilitatea sau siguranţa în funcţionare a sistemului. suprasaturaţie (CHIM.)1.Stare metastabilă a unei soluţii care conţine o cantitate mai mare de substanţă dizolvată decît cea corespunzătoare solu-bilităţii normale în condiţiile date. 2. Stare metastabilă a unui gaz în care se găseşte o cantitate mai mare din vaporii unei anumite substanţe decît cea corespunzătoare tensiunii maxime de vapori a substanţei în condiţiile respective. suprastrât (LINGV.), influenţă exercitată, în condiţiile unui contact etnic masiv şi îndelungat, de un idiom asupra altuia înainte de constituirea acestuia din urmă ca idiom nou (ex. 8. franc în formarea limbii franceze). Se mai numeşte superstrat. suprastructură 1. (FILOZ.) Categorie a materialismului istoric, care desemnează ansamblul complex al reprezentărilor şi concepţiilor ideologice din- SUPRATEMA 559 SUR DAS Vedere din Surabaja tr-o anumită formaţiune social-economică şi al instituţiilor corespunzătoare acestora. Este determinată de baza economică a unei societăţi date, pe care o reflectă. S. exercită o înrîurire activă asupra bazei economice şi manifestă o anumită independenţă relativă faţă de ea. V. bază şi suprastructură. 2. (CONSTR.) . Ansamblu de. elemente de construcţie care formează partea utilă a unei construcţii (partea care serveşte direct scopului pentru care a fost realizată aceasta); s. preia sarcinile cu care este încărcată construcţia şi le transmite la elementele de rezistenţă sau la fundaţie. 3. (NAV.) Construcţie situată deasupra punţii superioare a unei nave, în care se amenajează încăperi pentru locuit sau de deservire. După locul de amplasare se deosebesc: teuga (situată la proră), castelul central (amplasat în regiunea centrală a navei), duneta (situată la pupă). 4. (C.F.) Suprastructura câiiţ ansamblul elementelor din construcţia unei căi ferate care se găsesc deasupra platformei căii; este alcătuită din stratul de balast, traversele, şinele (cu organele de asamblare) şi instalaţiile de cale (schimbătoare de cale, traversări etc.). Suprastructura căii constituie un sistem elastic, care are rolul de a amortiza şi de a transmite terasamentului solicitările dinamice provocate de materialul rulant în mişcare. supratema (ARTE) v. supra-problemă. supratensiune (ELT.), tensiune electrică anormală, mai înaltă decît valoarea maximă a tensiunii de serviciu, care, apă-rînd într-un circuit electric în urma unei perturbaţii, poate provoca deranjamente şi avarii ale echipamentului electric. După provenienţa lor, s. pot fi: interne, datorate unor modificări bruşte ale parametrilor circuitelor (deconectarea unui transformator sau a unei linii în gol, întreruperea unui scurtcircuit etc.), sau externe, datorate fenomenelor electrice atmosferice. supraveghere generală (DR.), formă fundamentală a activităţii de stat, înfăptuită de organele Procuraturii Republicii Socialiste România, constînd în supravegherea respectării legii de către ministere şi celelalte organe centrale ale administraţiei de stat, sfaturile populare, organele de urmărire penală, tribunale, precum şi de către funcţionari şi ceilalţi cetăţeni. suprem atism (ARTE PLAST.), grupare abstracţionistă rusă, al cărei teoretician şi promotor a fostK.S. Malevici (1878—1935). S. aparţine abstracţionismului geometrizant şi derivă din cu-bo-futurismul rus. Malevici susţinea supremaţia sensibilităţii , „pure", exprimată prin acţiunea formelor geometrice şi a culorii asupra simţurilor. Imaginile create de Malevici reprezintă forme geometrice simple, pătrate, cercuri, triunghiuri, pictate întotdeauna în culori pure pe fond alb (mai rar negru). Distanţa cromatică dintre fond şi figura pictată pe acesta creează impresia de distanţă spaţială. Ideile care stau la baza s. au fost expuse de Malevici mai întîi în 1915 într-un manifest, apoi în 1926, în volumul „Lumea nonrepre-zentării". supresor (TELEC.; despre un dispozitiv, un element al unui aparat etc.), care împiedică producerea unui efect nedorit. Ex. grila s. a unui tub electronic, aşezată între anod şi grila-ecran, pentru ca să împiedice captarea de către grila-ecran a electronilor proveniţi din emisiunea secundară a anodului. supt (MED.), mod de hră-nire Ia sîn sau artificial a copilului nou-născut. Numărul zilnic de s. scade progresiv, în raport cu vîrsta copilului şi pe măsura introducerii de noi alimente, de la 5—6 .pe'zi, în primele 4 luni de viaţă, la 3—4 şi apoi 2 pe zi pînă Ia înţărcare. supurâţie (MED.), formare şi eliminare de puroi în urma unui proces inflamator infec-ţios (ex.în abces, panariţiu etc.'). Surabaja [surabaia], oraş în Indonezia, situat în nord-estul insulei Java. 1318 900 Ioc. (1961). Important port la Marea Jăvei, prin care se exportă orez, zahăr, cauciuc, produse petroliere. Şantiere navale, rafinării de petrol, întreprinderi electrotehnice, chimice, textile şi alimentare./Nod feroviar şi rutier, aeroport. Universitate. Surakarta v. Solo. sură de stepă, rasă de taurine indigenă, de culoare vînătă sau cenuşie, crescută în trecut în ţara noastră pe scară foarte largă. Este o rasă primitivă de producţie mixtă (lapte şi carne). Se caracterizează însă printr-o foarte mare rezistenţă şi pretenţii reduse în ce priveşte hrana. In prezent este pe cale de dispariţie, fiind absorbită de rasele perfecţionate (bălţată românească, brună de Maramureş şi roşie de stepă). Sur Das( 1483-1563), poet indian. A scris numeroase poezii în limba hindusă, a căror temă o constituie dragostea dintre Krişna şi Radha. 5LRDZSTI 560 SUSA'k Surdeşti, sat in comuna Fâurcţt:, raionul Lăpuş, reg. Maramureş, localitate cunoscută pentru biserica de lemn, monument istoric (1721. picturi 1783), remarcabilă atit prin frumuseţea formelor, cit rnai ales pentru silueta foarte elansatd, fiind cea mai înaltă biserică de lemn din ţară (54 m). surdină, dispozitiv folosit pentru atenuarea intensităţii sonorităţii la diferite instrumente. Pentru instrumentele cu coarde, 5. este constituită dintr-o bucată de lemn sau de metal de forma unei gheare, aplicată pe căluş; pentru instrumentele de suflat, este un corp in formă de pară, dirrlcrnn sau din carton gros, intiodus în pavilionul acestora; pentru tim-pani constă dintr-o bucată de stofă întinsă peste membrana de piele etc. S. poate modifica sensibil şi timbrul instrumentului. Aplicarea s. se notează cu cuvintele „con sordino", iar scoaterea ci cu „senza sordino". surditate 1. (MED.) Infirmitate congenitală sau dobîndită, trecătoare sau definitivă, care constă în imposibilitatea (totală sau parţială) de a percepe sunetele. Poate fi datorită blocării transmiterii vibraţiilor aeriene la receptorii acustici din urechea internă, ca urmare a obstruării conductului auditiv extern, a traumatizării sau infla-maţiei urechii externe, medii sau interne (s. periferica), a lezării sau nedezvoltării receptorilor sau a nervului acustic. — S. verbală, boală caracterizată prin neînţelegerea sensurilor cuvintelor, cu toate că sunetele componente sînt percepute cu auzul. Apare în leziunile circumscrise ale scoarţei cerebrale, în zona în care sînt localizaţi centrii limbajului. 2. (LINGV.; în opoziţie cu sonoritate) Calitate a unui sunet de a fi rostit fără participarea coardelor vocale (ex., în română sînt surde consoanele: c, /. A. A- A'. P, s, ?. / şi /)• V. şi consoană; corelaţie; sonoritate. surdomutism (MED.), boală caracterizată prin coexistenţa surdităţii cu imposibilitatea articulării cuvintelor, cu toate că aparatul central şi cel periferic al vorbirii sînt normale. Fac- torul determinant al mutismului este surditatea congenitală sau apărută in primii ani de viaţă, care împiedică auzirea şi deci învăţarea pronunţării cuvintelor. în şcoli speciale de reeducare, surdomuţii sînt învăţaţi să desluşească cuvintele după mişcările buzelor persoanei care vorbeşte şi să articuleze normal cuvintele. suret (in evul mediu, în ţările romane), denumire dată copiei sau traducerii unui act sau a unei scrisori. surguei, panaş din pene (de struţ) împodobit cu pietre scumpe, purtat la turban sau la işlic, de către sultan şi înalţii demnitari turci. S. au purtat şi unii domni români. Surikov, Vaîili Ivanovici (1848—1916), pictor rus pered-vijnic. A fost membru al Academiei de artă din Petersburg. S-a impus de timpuriu ca pictor de compoziţii istorice, reali-zînd pînze monumentale, pe care le-a consacrat mişcărilor de mase din epocile frămîntate ale Rusiei, şi vădind o profundă înţelegere a procesului istoric. A creat personaje multilateral individualizate, rclie-fînd sentimentele lor puternice, în lucrările sale, S. a folosit formule originale de compoziţie şi o paletă bogată şi vie („Dimineaţa execuţiei streliţilor“,188!; „Menşikov la Berezova“, 1883; „Boieroaica Morozova“, 1887; „Cucerirea Siberiei de Ermak", 1885; „Trecerea lui Suvorov peste Alpi", 1899). A pictat portrete şi peisaje în acuarelă. surimono, desen sau gravură japoneze, executate pe hîrtie de mici dimensiuni şi ale căror probe erau dăruite de către artişti, în anumite ocazii (sărbători, aniversări), membrilor „Societăţii băutorilor de ceai“. Surinam v. Guyana Olandeză. Surkov, Alcksci Alcksan drovici (n. 1899), poet sovietic rus. în anii celui de-al doilea război mondial, S. a scris poezii lirice în care patriotismul se îmbină organic cu sentimente intime („Cîntecul îndrăzneţilor", 1941). Multe dintre aceste poezii, transpuse pe muzică, au căpătat o largă răspîndire. După război a publicat culegerile „Pace lumii“ (1950) şi „Paşii vremii". Poeziei lui îi sînt caracteristice elocinţa sinceră a sentimentelor şi prospeţimea limbii. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. surla, vechi instrument muzical popular românesc, în formă de fluier, cu mai multe orificii şi cu ancic dublă (de oboi): emite sunete acute. surmenaj (FIZIOL.), stare specială a organismului datorită solicitării excesive şi prelungite a activităţii (fizice sau intelectuale) şi după apariţia oboselii. Apariţia s, face necesară odihna pentru refacerea organismului, atît a sistemului nervos obosit, cît şi a celorlalte sisteme şi organe (sistem muscular, car-diocirculator etc.). surpătură (GEOL.) v. prăbuşire. Surrey /sari/. Hcnry Ho-ward (c. 1516—1547), poet englez al Renaşterii. A ocupat înalte funcţii politice şi militare la curtea lui Henric al VlII-lca. A scris sonete in stil pctrarchist, dar a şi inovat, introducînd în poezia engleză pentamctrul iambic nerimat şi forma sonetului denumit shakespearian. Cel mai cunoscut poem al său este „Jelanie pentru absenţa mult iubitului". A tradus din Marţial, Horaţiu şi Virgiliu. Suru, vîrf situat în vestul culmii nordice a Munţilor Făgăraşului, format pe şisturi cristaline (2 282 m). Forme glaciare, proluvio-gravitaţio-nale. Păşuni alpine. Cabană. Susa, oraş din Pcrsia antică. A fost capitala statului antic Elam şi una dintre capi- talele regilor perşi. Săpăturile arheologice întreprinse la S. au dat la iveală numeroase unelte, arme, vestigii de monumente arhitectonice etc. susai (BOT.), nume dat mai multor specii de plante erbacee, anuale, bianuale sau perene SUSAN 561 sustentatie aparţinînd genului Sonchus din familia compozitelor. Creşte prin semănături, prin grădini, pe margini de drumuri, prin păduri şi conţine in organele vegetative un suc lăptos, ceea ce face ca planta sâ fie mult căutată de animalele erbivorc. susân (Sesamum indicum), plantă anuală din familia peda-liaceelor, cu tulpina înaltă de 0,60 — l ,5 m, păroasă şi cu frunzele inferioare mari, dantelate sau lobate. Flo-rilesînt de culoare roz sau galbenă, iar fructul o capsulă plată a-lungită. Seminţele de s. conţin 48 — 65% ulei de calitate superioară, folosită în alimentaţie şi în medicină. S. este mult cultivat în R.P. Chineză şi în India. în ţara noastră ocupă suprafeţe foarte restrînse, în zonele sudice. susceptănţji (FIZ., ELT.), mărime egală cu raportul dintre rcactanţa şi pătratul impe-danţei unui circuit electric de curent alternativ. susceptibilitate (FIZ.) 1. Capacitate a unui corp sau a unui sistem de a suferi anumite modificări sub influenţa unor acţiuni exterioare (ex. s. la călire a unui oţel, s. foto-cHimică a coloranţilor). 2. Mărime fizică asociată proprietăţii descrise mai sus; se mai numeşte susceptivilate. — S. electrică, mărime egală cu raportul dintre polarizaţia electrică a unui mediu şi intensitatea cîmpului electric care a produs această polarizaţie. — 5. magnetică, mărime egală cu rapor- Su 5 tul dintre magnetizaţia unui mediu şi intensitatea cîmpului magnetic care a produs această magnetizaţie. Susenii Bîrgăului, sat din comuna Prundul Bîrgăului, în raionul Bistriţa, reg. Cluj, situat pe valea Bistriţei. Industrie de prelucrare a lemnului. suspendare (DR.), suspendarea executării, oprirea executării silite sau împiedicarea începerii ei, dispusă de organul competent. S.e. poate surveni şi ca urmare a consimţămîntu-lui dat de creditor. — Suspendarea judecăţii, întreruperea activităţii de judecată a organului de jurisdicţie, la cererea părţilor sau în cazurile prevăzute de lege. — Suspendarea termenului de prescripţie, oprire a curgerii unui asemenea termen. Răstimpul scurs pînă la producerea cauzei suspendării intră tn calculul termenului după încetarea acelei cauze. suspensie 1. (CHIM.) Sistem dispers solid-fluid, cu grad de dispersie mai mare, dar cu proprietăţi asemănătoare dispersiei coloidale (pseudocoloid). S. poate fi lichidă sau gazoasă. Este puţin stabilă; substanţa dispersată se depune relativ repede. 2. (CONSTR.) Suspensie de bitum filerizat, liant bituminos obţinut prin amestecarea (în malaxor) a pastei de var gras cu bitum topit (încălzit la cel puţin 60ЭС). S. de b.f. se prezintă sub forma unei paste, care poate fi diluată uşor cu apă rece; se foloseşte Ia confecţionarea betoanelor bituminoase, avînd avantajul că este aderentă şi la fundaţiile sau la agregatele umede. 3. (TEHN.) Legătuiă elastică între un sistem tehnic şi elementele (fixe sau mobile) pe care se sprijină. — (TRANSP.) Suspensia vehiculului, legătura elastică dintre cadrul (şasiul) unui vehicul şi osiile sau roţile sale, constituită din elemente elastice (arcuri, suporturi etc.) şi din amortizoare de oscilaţii; are rolul de a asigura mobilitatea relativă a cadrului şi de a evita transmiterea şocurilor de Ia roţi la cadru sau la motor. suspensoid (CHIM.), dispersie coloidală a unui solid in-tr-un lichid. sussex fsâsix] (ZOCTEHN.), rasă de găini crescută pentru ouă şi carne. Se caracterizează prin-tr-o producţie anuală de ouă de 130—180 de bucăţi. Ouăle, 71 Sussex în greutate de 58—65 g, au culoarea cojii galben-roşcată. Greutatea corporală în stare adultă este de circa 4 kg la cocoşi şi 3 kg la găini. Este crescută şi în ţara noastră, unde a stat la baza formării rasei herminată de Bonţida. sustentâţie (lat. sustentatio „susţinere**; FIZ., AV.), fenomen de menţinere a unui corp la un anumit nivel în interiorul unui fluid. La corpurile mai uşoare decît fluidul în care sînt cufundate (ex. la nave, la aerostate etc.), s. se realizează conform principiului lui Arhimede şi se numeşte statică; la corpurile mai grele decît fluidul în care plutesc (ex. la avioane), s. se obţine numai în cazul existenţei unei mişcări relative între Suspensia vehiculului 36 — Dicţionar enciclopedic vol. IV. SUSTRAGERE 562 SUŢU fluid şi corp (prevăzut cu organe speciale pentru realizarea porta n | e i) şi se numeşte dinamică, sustragere (DR.), acţiune cu caracter ilicit, constînd în luarea unui lucru aflat în posesiunea sau în deţinerea altei per* soane, fără consimţămîntul acesteia, cu scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. S. constituie elementul material a numeroase infracţiuni (ex. s. de documente secrete, delapidare, s. de sub sechestru, furt, tîlhărie). susţinere minieră (1ND. EXTR.) a) Operaţie de sprijinire, de ancorare şi de căptuşire a tavanului şi a pereţilor unei lucrări miniere pentru a evita surparea acestora, b) Construcţie subterană din lemn, piatră, oţel sau din elemente prefabricate de beton armat, destinată sprijinirii tavanului şi pereţilor unei lucrări miniere. După natura lucrării se deosebesc: susţinerea abatajului, care este constituită în general din cadre de oţel sau de lemn, şi susţinerea galeriei, care se realizează din cadre metalice, din segmente de beton armat etc. V. şi scut. Su Şi (Su Dun-po) (1036— 1101), scriitor chinez din perioada dinastiei Sun. Talent multilateral (poet, prozator, bun caligraf şi actor), a creat o operă originală, dovedind o profundă gîndire filozofică. Versurile sale, în care a cîntat natura şi a dat glas dragostei sale pentru oamenii din popor, se caracterizează prin ritmurile variate, prin stilul limpede, curgător şi lapidar, prin precizia şi prin puterea de evocare a imaginilor. A folosit cu predilecţie parabola. Creaţia sa (poemele „Zidurile roşii*', „Muntele cu clopoţelul de piatră**) a exercitat o puternică influenţă asupra generaţiilor următoare. Este şi autorul unor eseuri despre evenimente din trecut şi din vremea sa. sutană, haină preoţească lungă pînă la pămînt şi încheiată cu nasturi de sus pînă jos. sutâş 1. Membru al unei bresle fiscale din Ţara Românească în sec. al XVlI-lea, care plătea, singur sau cu alţi cîţiva vistiernici, o dare anuală de o sută de galbeni. Suto f şiito], Andrâs(n. 1927), scriitor maghiar din România. S-a născut în satul Cămă-raş (reg. Cluj). A debutat în 1947 cu articole, reportaje, schiţe şi nuvele. Proza lui S„ „Pornesc oamenii** (1953), „Un pachet de tutun** (1954), „Cireşe tomnatice** (1955), „A şaptea bucurie** (1954), „Rătăcirile lui Salamon" (1956), „Nuvele alese44 (1959), „Karikas risipitorul** (1962) ş.a., ca şi piesele de teatru „Mireasa desculţă'* (în colaborare cu Hajdu Zoltân, (1950) şi „Nuntă la castel** (1963), caracterizate printr-un stil pitoresc şi un umor de esenţă populară, se inspiră din viaţa satului contemporan din Transilvania, în plină transformare socialistă. Laureat al Premiului de stat. sutură (lat. sutus „cusut**; ANAT., MED.) 1. Tip de articulaţie în care sînt fixate oasele (ex. s. oaselor craniului). 2. Operaţie chirurgicală prin care diferite ţesuturi sau organe sînt cusute cu fire de aţă, de catgut, de nailon etc. Suţu, familie de fanarioţi din Constantinopol care s-a stabilit în ţările române în sec. al XVIII-lea. Cei mai cunoscuţi membri ai acestei familii au fost: Mihai S., domn al Ţării Româneşti (1783 -1786, 1791-1793, 1801 — 1802) şi al Moldovei 0792-1795). în timpul domniei sale din Moldova a reorganizat vechile bresle meşteşugăreşti şi s-a preocupat de îmbunătăţirea administraţiei. Datorită atacurilor lui Pasvan-Oglu s-a refugiat, în 1802, la Braşov, apoi a peregrinat prin Austria, Rusia şi Imperiul otoman. Alexandru N.S., domn al Moldovei (1801 — 1802), caimacam (1802) şi domn al Ţării Româneşti (1806, 1818—1821). A dus o politică fiscală excesivă, strîngînd o avere considerabilă; a fost ultimul domn fanariot din Ţara Românească. Mihai Gr.S.y domn al Moldovei (1819—1821), ultimul reprezentant al regimului turco-fanariot din Moldova. A întreţinut relaţii cu Alexandru Ipsi-lanti, iar cînd armatele eteriste au intrat în Moldova s-a exprimat pe faţă ca adept al eteriei. După înfrîngerea aces- tei mişcări s-a refugiat în Basarabia (martie 1821). Stabilit la Atena după proclamarea independenţei statului grec, a ocupat importante funcţii diplomatice şi a fost consilier de stat. Suţu, Alexandru (1837— 1919), medic român. A fost profesor de medicină legală şi clinică psihiatrică la Universitatea din Bucureşti şi membru corespondent al Academiei Române. A fost un precursor în organizarea învăţămîntului psihiatric la noi. A publicat studii asupra clasificării psihozelor, simptomelor catatonice, epilepsiei şi maniei epileptice. Op. pr.: „Alienatul în faţa societăţii şi a ştiinţei** (1877), „Elemente de medicină legală" (1880), „Psihiatria modernă" (1905). . Suţu, Mihail (1841-1933), numismat român. A fost membru al Academiei Române. A publicat numeroase studii privitoare la circulaţia monedelor în lumea antică. în studiul „Contribuţiunea numismaticei la istoria antică a României transdunărene" (1915—1916) a publicat monedele căpeteniilor scite din Dobrogea. Suţu, Nicolaie (1789-1871), om politic, unul dintre primii economişti din România. Reprezentant al intereselor moşie-rimii, el însuşi mare moşier, recunoscînd înapoierea social-economică a ţării, s-a pronunţat pentru unele transformări treptate, moderate şi înfăptuite de sus în Principatele Române, care să faciliteze dezvoltarea capitalismului şi să fie în acelaşi timp cît mai avantajoase moşie-rimii. S. se numără printre primii noştri economişti care au arătat necesitatea dezvoltării industriei alături de a-gricultură. A susţinut pe Ki-seleff în înfăptuirea Regulamentului organic şi a fost net împotriva reformelor iniţiate de AI. I. Cuza. Lucrările sale conţin însemnate date şi descrieri privind starea populaţiei, starea economică, moravurile, starea culturală etc. din timpul său. S. a lăsat şi unele însemnări memorialistice de valoare documentară. Op. pr.j „Scurtă privire asupra stării economice a Moldovei" (1838), SUVA 563 SUVOROV „Noţiuni statistice asupra Moldovei" (1849), „Cîteva obser-vaţiuni asupra statisticii României*' (1867). Suva, centrul administrativ şi principalul port al grupului de insule Fiji, situat pe insula Viti Levu. 37 400 loc. (1956). Producţie şi export de copra şi zahăr. suveică (1ND.TEXT.) 1. Organ al războiului de ţesut care serveşte la depunerea firului de bătătură în rostul urzelii. S. are o mişcare balistică, fiind aruncată de mecanismul de bătaie (la războiul mecanizat) sau cu mina (la războiul manual). 2. Organ al maşinii de cusut în care se introduce mosorelul cu firul de aţă de dedesubt. suveran, conducător al unui stat monarhic. în evul mediu, el se afla în vîrful^ piramidei sociale; toţi seniorii feudali erau, prin complicate relaţii sociale, vasali ai s. suveranitate de stat, trăsătură fundamentală a statului, care constă în supremaţia puterii de stat în interiorul ţării şi independenţa ei în relaţiile internaţionale faţă de puterea oricărui alt stat. S. se manifestă în îndeplinirea efectivă a funcţiilor interne şi externe ale statului, prin exercitarea prerogativelor de ordin politic şi economic, a jurisdicţiei asupra teritoriului şi populaţiei. S. este o însuşire specifică tuturor tipurilor istorice de stat. Conţinutul său politic, social şi ideologic se schimbă de-a lungul istoriei, în raport cu caracterul bazei economice şi al suprastructurii politice şi ideologice, cu funcţiile şi scopurile fiecărui tip de stat. în orînduirile bazate pe exploatare, s. se exercită de către clasele dominante în interesul exploatării în interiorul ţării şi pentru stabilirea unor relaţii internaţionale caracterizate prin inegalitate, încălcarea suveranităţii şi independenţei naţionale a ţărilor şi popoarelor mai puţin puternice. în opoziţie cu aceasta, statele socialiste se pronunţă pentru respectarea dreptului inalienabil al fiecărui popor de a-şi hotărî singur soarta, de a alege corespunzător voinţei şi intereselor sale calea dezvoltării politice, 36* economice şi sociale. Potrivit principiilor dreptului internaţional contemporan, respectarea s. statelor presupune egalitatea în drepturi în relaţiile cu alte state, respectarea integrităţii lor teritoriale şi neamestecul în treburile lor interne. Anterior apariţiei statelor socialiste şi formării sistemului mondial socialist, dreptul internaţional, recunoscînd formal s. statelor, admitea diverse limitări juridice ale acesteia, sub forma vasalităţii, protectoratului, regimului capitulaţiilor etc., legalizînd colonialismul şi formele de dependenţă a statelor mai slabe faţă de statele mai puternice. După apariţia statelor socialiste şi formarea sistemului mondial socialist, cre-îndu-se condiţii favorabile pentru victoria luptei popoarelor în vederea cuceririi şi consolidării s. de stat, formele de dependenţă din trecut dispar, fiind în curs procesul de definitivă lichidare a ultimelor rămăşiţe ale colonialismului. Imperialiştii recurg însă frecvent la alte forme de încălcare a s. statelor mai slabe, ca; intervenţia armată, subordonarea economică a ţărilor mai slabe faţă de cele puternice, crearea de organizaţii suprastatale, în care este ştirbită s. partenerilor mai slabi, cum sînt organizaţiile Pieţei comune. Numeroşi ideologi burghezi, încercînd să justifice aceste încălcări ale s., susţin că s. ar fi o noţiune perimată, o cauză de anarhie în relaţiile internaţionale şi propovăduiesc concepţiile „statului şi dreptului mondial**, care ar însemna desfiinţarea s. statelor şi înlocuirea ei cu s. „statului mon-dial“. Asemenea teorii sînt contrare dreptului internaţional, principiul s. statelor fiind consacrat în tratate internaţionale (ca, de exemplu, în Carta O.N.U.), ca şi în alte numeroase documente internaţionale, în acelaşi timp, ele sînt infirmate de realităţile epocii noastre, în care dobîndirea şi apărarea s. de stat sînt obiective principale ale luptei popoarelor pentru afirmarea fiinţei lor naţionale. Republica Socialistă România consideră că întărirea statului socialist cores- punde cerinţelor obiective ale vieţii sociale şi solidarităţii internaţionale a oamenilor muncii, cauzei socialismului şi păcii. Dezvoltarea fiecărui stat socialist, egal în drepturi, suveran şi independent, constituie o cerinţă esenţială, de care depind întărirea unităţii şi coeziunii ţărilor socialiste, creşterea înrîuririi lor asupra mersului înainte al omenirii spre socialism şi comunism. în Republica Socialistă România, poporul, titularul suveran al puterii, o exercită prin organele centrale şi locale ale puterii de stat. Unul dintre atributele fundamentale, esenţiale şi inalienabile ale s. statului nostru socialist este conducerea planificată a economiei naţionale, statul dispunînd efectiv şi integral de mijloacele îndeplinirii practice a acestei atribuţii, stăpînind totalitatea pîrghiilor de conducere a vieţii economice. România militează pentru promovarea consecventă, pe arena internaţională, a relaţiilor bazate pe principiile respectării suveranităţii şi independenţei naţionale, egalităţii în drepturi şi avantajului reciproc, neamestecului în treburile interne, considerînd că respectarea lor este unul din comandamentele fundamentale ale vieţii contemporane, singura bază raţională acceptabilă pentru soluţionarea nenumăratelor probleme pe care le ridică raporturile între state şi popoare, şi pentru salvgardarea păcii şi securităţii în lume. V. şi stat. Suvorov, Aleksandr Vasilie-vici (1729—1800), mare comandant de oşti rus, generali- A. V. Suvorov ţ SUZERAN 564 SVEVO sim. S-a remarcat în timpul războaielor ruso-turce din 1768 — 1774 şi din 1787-1791. împo-trivindu-se politicii ţarului Pa-vel I (1796— 1801) de a reforma armata după modelul prusac, a căzut în dizgraţie şi a fost exilat (1797). în februarie 1799, S. a fost rechemat din exil şi numit comandant suprem al armatelor aliate împotriva Franţei, distingîndu-se în timpul campaniei din Italia şi din Elveţia (1799). suzeran (în evul mediu), mare senior de care depindeau, în urma unor concesiuni de feude, alţi seniori. Svalbard [svâlbar], nume dat, după 1925, grupului de insule norvegiene (arhipelagul Spitzbergen, Insula Ursului şi Insula Jan Mayen, renumit centru de pescuit) cuprins între 10°şi 35° longitudine estică şi între 74° şi 81° latitudine nordică. Suprafaţa: 62 100 km2; cca 4 300 loc. Sveatoslav, Igorevici, cneaz al Kievului (945-972). A extins hotarele cnezatului şi a distrus hanatul cazărilor. La cererea Imperiului bizantin, a întreprins o campanie împotriva primului ţarat bulgar (967— 969). Revenit în Bulgaria (971), după respingerea unui atac peceneg, a intrat în conflict cu Imperiul bizantin; asediat de bizantini în Durostorum, a fost silit să ceară pace. Sveatoslav a fost ucis de pecenegi. sveco-fenide (STRAT.), sistem de munţi rezultaţi în urma orogenezei care a avut loc, la sfîrşitul arhaicului, în regiunea scutului baltic. Svedberg /svedberh], Theo-dor (n. 1884), fizician şi chimist suedez, profesor la Universitatea din Uppsala, membru al Academiei Suedeze de Ştiinţe. A studiat proprietăţile fizice ale suspensiilor coloidale şi a construit (în . 1922) prima ultracentrifugă, fapt care i-a permis să determine greutăţile moleculare ale unor macro-molecule. Premiul Nobel pentru chimie (1926). Svendsen, Johann (1840— 1911), compozitor norvegian, violonist şi şef de orchestră. Creaţia sa simfonică, vastă, preponderent romantică, este pătrunsă uneori de spiritul folclo- rului norvegian. Autor de simfonii, rapsodii norvegiene, al unui concert pentru vioară şi al unuia pentru violoncel ş.a. S., ca şi Grieg, a exercitat o profundă înrîurire asupra şcolii muzicale norvegiene contemporane. Sverdlov, Iakov Mihailovici (1885—1919), activist de seamă al partidului comunist şi al statului sovietic. Membru al Partidului Muncitoresc Social-De-mocrat din Rusia (P.M.S.D.R.) din 1901. In 1912 a fost cooptat în C.C. al partidului. în aprilie 1917 a fost ales secretar al C.C. al partidului. A făcut parte din Comitetul militar-revoluţionar din Petrograd (octombrie 1917), care a pregătit şi a condus insurecţia armată. La 8 noiembrie 1917 a fost ales preşedinte al Comitetului Executiv Central din Rusia, organul suprem al Puterii sovietice. Sverdlo vsk, oraş în U.R.S.S., în R.S.F.S. Rusă, situat pe versantul de est al Uralului central. 919 000 loc. (1965). Mare centru industrial, cu întreprinderi constructoare de Sverdlo vs k. < maşini (maşini grele, utilaj energetic şi chimic), siderurgice, chimice (mase plastice, articole tehnice din cauciuc, medicamente), de materiale de construcţie, de încălţăminte, de mobilă etc. Important nod de transporturi feroviare, rutiere şi aeriene. Universitate, institut politehnic, de mine, de silvicultură, teatre, filarmonică, muzee. Sverdrup, Otto (1854— 1930), explorator polar norvegian. L-a însoţit pe Nansen în Groenlanda şi în expediţia pe vasul „Fram4‘. în 1898—1902 a condus o nouă expediţie arctică pe vasul „Fram“, explo-rînd Arhipelagul Arctic Canadian; a descoperit o serie de insule la vest de insula Elles-mere. ăverma [şoerma], Jan (1901 — 1944), militant al mişcării muncitoreşti cehoslovace, erou naţional al Cehoslovaciei. Membru al P.C. din Cehoslovacia (din 1921) şi al C.C. şi al Biroului Politic al C.C. (din 1929). A fost membru supleant al Comitetului Executiv al Internaţionalei a IlI-a (1935- 1943). A căzut eroic în luptă în timpul insurecţiei antifasciste din Slovacia (1944). Svevo, Italo (pseudonimul lui Eitore Schmitz) (1861 — 1928), scriitor italian. Romanele sale „O viaţă“ (1892), „Senilitate** (1898) şi „Conştiinţa lui Zeno“ (1923) dovedesc vocaţia pentru arta introspecţiei, prin care el este un precursor al lui Joyce, Proust, Musil şi Beckett. în „Conştiinţa lui Zeno“ apar pregnante, sub influenţa lui Freud, unele tendinţe naturaliste. S. a zugrăvit cu ironie medio- ntrul oraşului SVIRIDOV 565 SWIFT critatea mediului burgheziei citadine. Critica socială conferă operei sale un caracter realist şi umanist. Sviridov, Gheorghi Vasilie-viei (n. 1915), compozitor sovietic. A studiat la Leningrad. Temperament cu precădere liric, S. s-a afirmat în special în domeniul muzicii vocale (cicluri de cîntece pe versuri de Puşkin, Lermontov, Maiakovski, Ese-nin, Burns ş.a.). A compus şi lucrări ample: simfonii, oratoriul „V. Maiakovski" şi „Oratoriul patetic", poemele pentru solişti, cor şi orchestră „In memoria lui Esenin" şi „Cîn-tecele călătorului", comedii muzicale, muzică de scenă („Othello") şi de film. Laureat al Premiului Lenin. Swansea [suonzi/, oraş şi port în Marea Britanie, situat în sudul Ţării Galilor, pe ţărmul golfului Bristol. 170 160 loc. (1964). Siderurgie, metalurgia staniului, aluminiului şi cuprului, industrie chimică, construcţii de maşini. Centru comercial, cunoscut mai ales pentru exportul cărbunelui. Swart [su6:t]y Charles Rob-berts (n. 1894), preşedinte al Republicii Sud-Africane, fruntaş al Partidului naţionalist, care promovează politica de apartheid. Swaziland [suătzilend7, protectorat britanic în sud-estul SWAZILAND « 9' 4P- -A. Africii, situat între Mozambic şi Republica Sud-Africană. Suprafaţa: 17 363 km2. Populaţia: 292 000 loc. (1964), formată din negri bantu (swazi şi zuluşi) şi un mic număr de europeni şi de mulatri. Centrul administrativ: Mbabane. Limba oficială: engleza. Teritoriul S. este un podiş care coboară în trepte abrupte spre cîmpia Mozambicului. Climă subtropicală. Vegetaţie de savană, în zonele mai înalte păduri şi păşuni de munte. Zăcăminte de azbest. Este o ţară agrară, în economia căreia coloniştii europeni deţin poziţii dominante. Principala ramură a economiei este creşterea extensivă a animalelor (bovine, capre, oi). Pe plantaţiile europenilor se cultivă trestie de zahăr, plante citrice, bumbac. Pentru consumul intern se cultivă porumb şi sorg. Există întinse plantaţii forestiere. Industria este reprezentată doar prin exploatări miniere şi mici fabrici de zahăr şi de prelucrare a lemnului. Se exportă azbest (circa jumătate din valoarea exportului), fructe, bumbac, zahăr, vite, lemn. — Istoric. La începutul sec. al XlX-lea, populaţia africană swazi, venind dinspre sud, a pătruns în teritoriul de azi al S. în 1887 burii au ocupat SM care, din 1894, a fost administrat^ de republica bură Transvaal. După războiul anglo-bur (1899— 1902), Swazi landul a trecut sub controlul Angliei, iar în 1906—1907 a devenit protectoratul acesteia. Swedenborg fsvedanbori], Emanuel (1688—1772), filozof al naturii şi teozof suedez. S-a ocupat iniţial cu studii biologice, geologice şi .tehnice, imaginînd submarinul, maşina cu abur, un aparat de zbor etc. La bătrîneţe s-a îndeletnicit cu spiritismul şi cu alte practici oculte, care au fost denunţate de I. Kant în pamfletul „Visele unui vizionar explicate prin visele metafizicii" (1766). Adepţii săi din Europa şi din America de Nord au constituit comunităţi religioase sectare. Figura lui S. a fost evocată în povestirea „Sera-fita" a lui H. de Balzac. swideriân, cultură materială mezolitică (c. 8000—c. 5600 î.e.n.), răspîndită pe teritoriul R.P. Polone şi în regiunile învecinate, asemănătoare şi contemporană cu tardenoisia~ nul. Purtătorii acestei culturi erau vînători care se deplasau în căutarea hranei. Pe teritoriul ţării noastre, o aşezare swederiană a fost identificată în masivul Ceahlău, în locul numit La Scaune. Swierczewski [şviercefschi/, Karol (generalul Walter) (1897 — 1947), militant al mişcării muncitoreşti din Polonia, ta-, lentat conducător militar. în timpul războiului civil din U.R.S.S. a luptat în rîndurile Armatei Roşii, iar în timpul războiului civil din Spania (1936—1939) a fost comandantul unei mari unităţi internaţionale (divizia a 35-a internaţională), avînd sub comanda sa şi regimentul român de artilerie motorizat. Este unul dintre organizatorii Armatei populare polone, creată în 1943. Membru al C.C. al Partidului Muncitoresc Polonez. A fost ucis de terorişti. Swietochiowice / şvie tok- io viţe] > oraş în R.P. Polonă, în Silezia Superioară. 58 500 loc. (1964). Exploatarea cărbunelui, veche industrie siderurgică, industrie chimică, constructoare de maşini şi alimentară. Swietosiawski [şvietoslâfs-chij Wojciech (n. 1881), chimist polonez, profesor la Universitatea din Varşovia, specialist în domeniul chimiei fizice. A făcut cercetări în domeniul termochimiei, ebulioscopiei, a-zeotropiei ş.a. Swift [suift7, Jonathan (1667 — 1745), prozator şi poet englez iluminist. S-a născut la Dublin, unde a studiat teologia. Polemist temut, S. a atacat cu muşcătoare şi exuberantă ironie facţiunile ecleziastice ale vremii („Povestea unui poloboc", 1704), semi-doctismul (pamfletele iscălite sub pseudonimul Bickerstaff, 1708) şi a militat energic pentru libertatea poporului irlandez („Scrisorile postăvarului",!724; „Propunere modestă cu privire la copiii irlandezilor săraci", 1729 ş.a.). în eseul „Bătălia cărţilor" (1704) a susţinut superioritatea anticilor faţă de scriitorii vremii sale. A scris tratate în apărarea purităţii limbii şi versuri. Principala sa lucrare, „Călătoriile lui Cul-liver" (1726, prima trad. rom. SWINBURNE 566 SYLLA 1848, uit. trad. rom. 1964), este una dintre capodoperele satirice ale lumii. Alegoria îi permite lui S. să parodieze idealizarea regimului existent J. Swift în Anglia, să demaşte rînduielile sociale nedrepte, precum şi vicii caracteristice politicii şi moralei claselor parazitare. Evoluînd de la idealul unei monarhii luminate la cel republican, S. opune, în spirit democratic, stărilor de lucruri absurde din Anglia poporul cu înţelepciunea şi cu virtuţile lui patriarhale. Dar, conştient totodată de imposibilitatea unei involuţii spre regimul patriarhal, S, se lasă covîr-şit în cele din urmă de pesimism şi de mizantropie, ajungînd la concluzia că fiecare, pe măsura puterilor sale, trebuie să facă suportabilă societatea în care trăieşte. Principalul instrument al satirei lui S. este alegoria şi parodia realistă, elementul fantastic fiind subordonat exprimării generalizate a realului. Prin minuţiozitatea şi precizia descrierilor, precum şi prin siguranţa alegerii esenţialului, S. aparţine realismului. Compoziţia armonioasă, variaţia elegantă a ironiei, disciplina, puritatea şi limpezimea stilului, laconismul şi desăvîrşirea aforistică a frazei, raţionalismul intransigent şi dispreţul faţă de orice aberaţie de la normele bunului-simţ canonizat fac din el un clasic. Prin realismul şi prin forţa sa de generalizare, iluminismul democratic al lui S„ care a realizat o critică magistrală a societăţii aristocratice şi burgheze în genere, a exercitat o influenţă hotărîtoare asupra dezvoltării ulterioare a literaturii engleze. Swinburne [suinbz.-n], Al-gernon Charles (1837—1909), poet neoromantic englez. In poezia sa se întîlnesc, pe fondul unui temperament exaltat, erotismul senzual şi morbid cu îndemnul înflăcărat la lupta împotriva tiraniei. S. a admirat patrioţii italieni şi unguri de la 1848. Lirica sa nebuloasă (drama poetică „Atalanta la Calydon'*, 1865; culegerile „Poezii şi balade**, 1866; „Cîntece înainte de revărsatul zorilor**, 1871) îl situează printre adepţii idealurilor estetice ale mişcării prerafaelite. S. a dus mai departe tradiţia versului melodios al lui Keats, Shelley şi Tennyson, valorificînd aportul de rafinament al simboliştilor şi parnasienilor francezi. A scris studii despre Shakespeare ş.a., manifestîndu-se ca un susţinător al estetismului. Sy.iney [sidnijy cel mai mare oraş şi port din Australia, capitala statului Noul Wales de Sud; situat în partea de est. a continentului, pe ţărmul Mării Tasmaniei. 2 256 110 loc. (1963), cu suburbiile. Trafic portuar intens; export de grîu, carne, unt, lapte, lînă, piei, fructe, import de produse industriale. Industrie variată: siderurgie, construcţii de maşini (material rulant, motoare electrice, maşini agricole), şantiere navale, industrie chimică (su-perfosfaţi), de pielărie, textilă şi ’ alimentară. Universitate şi alte institute de învăţămînt superior. Sylla (Sulla), Lucius Cor-nelius (138—78 î.e.n.), comandant de oşti şi om politic roman, conducătorul partidei aristocratice. A participat sub conducerea lui Marius la războaiele împotriva lui Iugurta (107 î.e.n.) şi împotriva cimbrilor şi teutonilor (104—101 î.e.n.). în timp ce S. lupta împotriva lui Mitridate în Grecia şi Asia Mică, partida popularilor, în frunte cu Marius şi Cinna, au cucerit puterea, întors în Italia, S. a în-frînt, în 83 — 82 î.e.n., armatele lui Cinna şi Marius cel Sylla Tînăr, a ocupat Roma şi a organizat o sîngeroasă represiune împotriva adversarilor politici. în 82 î.e.n., S. a fost numit de senat dictator. Pînă în 79 î.e.n., cînd a renunţat la prerogativele puterii, S. a dispus de o putere nelimitată, reuşind să consolideze dominaţia aristocraţiei senatoriale. Sydney. Vedere generală SYLLABUS 567 SZAMOSKOZY Syllabus (Syllabus crrorum „indicele greşejilor"), document programatic elaborat în 1864 de papa Pius al IX-lea, prin care se condamnă libera cugetare, curentele ştiinţifice, politice şi sociale noi, democratismul în genere şi mişcările revoluţionare. Un al doilea S., asemănător, a fost dat de papa Pius al X-Iea în 1907. Synge [sirj], John Milling-ton (1871 — 1909), poet şi dramaturg irlandez. A debutat sub influenţa naturalismului francez, de care s-a desprins apoi, înrîurit de Yeats. Piesele sale, a căror acţiune îmbină cu subtil umor realitatea şi sugestiile spontane ale fanteziei, dovedesc o profundă înţelegere a psihologiei pescarilor şi ţăranilor irlandezi şi predilecţia pentru folclorul şi limba lor pitorească şi colorată („Cavalcadă la mare", 1904; „Fîntîna sfinţilor", 1905; „Năzdrăvanul Occidentului", 1907, trad. rom. 1946). A adus o contribuţie de seamă la renaşterea limbii şi literaturii irlandeze. Synge [sirj], Richard Law-rence Milligton (n. 1914), chimist englez. S-a ocupat în special cu probleme de chimie analitică (cromatografie, metode de separare şi de identificare a substanţelor chimice din-tr-un amestec) aplicate Ia poli-peptide, Ia antibiotice şi la urmărirea metabolismului pro-teinic. A cercetat şi a lămurit structura unor antibiotice din grupul gramicidinei. Premiul Nobel (1952), împreună cu Archer. J.P. Martin. syrinx (MUZ.) v. nai. „Szabad Szo“ [sobod so] („Cuvîntul liber"), organ de presă, în limba maghiară, al Comitetului regional Banat al P.C.R. şi al Sfatului popular regional. înfiinţat în septembrie 1944, apare zilnic, la Timişoara. Szabo [sobo7, Ferenc (n. 1902), compozitor ungur şi activist pe tărîm obştesc. Profesor la Academia de muzică „Liszt Feresc" din Budapesta. In lucrările'' sSale (oratoriul „S-a răsculat marea", simfonia „Lupta de clbsă", suita simfonică „Ludas Matyi" şi muzica pentru filmul cu acelaşi nume, „Rapsodia mol- dovenească", sonate pentru pian, coruri, lieduri) tinde către o artă realistă, influenţată de folclor. Laureat al Premiului Kossuth. Szabo [spboj, Gy. Bela (n. 1905), grafician maghiar din România. Maestru emerit al artei. După absolvirea Politehnicii a studiat artele frumoase la Budapesta. A început să expună din 1932 la Cluj şi de atunci a participat la numeroase expoziţii din ţară şi din străinătate. Practică desenul şi gravura în lemn, cu o tematică variată. Opera sa, vastă, cuprinde în special peisaje („Someşul", „Salcie deasupra apei", „Cetatea Sita", „Tîrg iarna" etc.). A realizat şi ilustraţii de carte, în desen („Jânos Viteazul" de S. Petofi, „Toldi" de J. Arany) şi gravură („Liber miserorum"). Lirică prin viziune, gravura lui S. se caracterizează prin minuţiozitatea şi exactitatea execuţiei. Laureat al Premiului de stat. Szabo/sobo], Gyula (n. 1930), scriitor maghiar din România. S-a născut la Homorod (reg. Braşov). Prima sa operă de ample proporţii, romanul „Neamul Gondoşilor" x(vol. I, 1955; voi. II, 1958; voi. III, 1961, trad. rom.), pune în lumină, f>rintr-o ascuţită analiză psiho-ogică, mutaţiile morale intervenite în viaţa personajelor o dată cu transformarea socialistă a unui sat transilvănean de la poalele Harghitei, care păstrează încă forme tradiţionale de viaţă. Volumul de nuvele „Aprilie, cînd creşte iarba" (1961) înfăţişează şi el aspecte din noile realităţi ale satului socialist. A mai scris volumul de reportaje intitulat „Simfonia pămîntului natal" (1962). Laureat al Premiului de stat. Szabo [sobo], Lorinc (1900 — 1957), poet liric ungur. Sentimentul naturii şi senzualitatea, împletite cu revolta anarhică anticapitalistă, sînt notele caracteristice ale poeziei sale de început (volumele „Kali-ban", 1923; „Lumină, lumină, lumină", 1925). Mai tîrziu, poezia sa reflectă un individualism extrem, expresie fidelă a însingurării omului în societatea burgheză („Tu şi lumea", 1932; „Pace separată", 1935)* Lipsit de o perspectivă clară, S. a căzut un timp sub influenţa forţelor de dreapta. A mai scris ciclul de poezii „Anul al XXVI-lea" (1956). de inspiraţie erotică, şi a făcut traduceri din Baudelaire, Goe-the, Shakespeare, Puşkin etc. Szabo [sobo], Pâl (n. 1893), scriitor ungur. A făcut parte din aripa de stînga a scriitorilor „poporar.işti" şi a fost unul dintre fondatorii Partidului naţional ţărănesc, de orientare democratică. în romanele sale a zugrăvit cu forţă epică suferinţele şi lupta pentru pămînt a ţărănimii exploatate („Oameni", 1931; trilogia „Nunta", „Botezul", „Leagănul", 1941 — 1942), iar după eliberarea ţării, viaţa nouă a satului unguresc („Pămînt nou", 1952). Ciclul de romane autobiografice „Viaţă neliniştită" (1955—1958) constituie o cronică a vieţii ţărănimii maghiare din sec. al XX-lea. Szabolcsi [sobol-ci], Bence (n. 1899), muzicolog ungur, profesor la Academia de muzică „Liszt Ferenc" din Budapesta, membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe, preşedintele Arhivei „Bartok". A studiat compoziţia cu Kodâly la Budapesta, apoi la Leipzig. Activitatea sa muzicologică („Manual de istorie a muzicii maghiare", „Istoria muzicii", „Istoria melodiei", „Muzica romantică maghiară în sec. al XlX-lea", „Bartok şi muzica populară", „Beethoven", „Liszt Ferenc" etc.) l-a situat în fruntea mişcării muzicale ungare moderne. Laureat al Premiului Kossuth. Szâlasi [sălo-şi], Ferenc (1897—1946), conducătorul organizaţiei fasciste ungare „Crucile cu săgeţi", dictator al Ungariei (1944—1945) în timpul ocupaţiei hitleriste. După eliberarea ţării a fost judecat şi condamnat la moarte. Szamoskozy [somoşco-zi /, Ştefan (1565—1612), cronicar maghiar din Transilvania. Opera sa, scrisă de pe poziţii nobiliare şi străbătută de dispreţ faţă de masele populare, ostilă românilor, în general, şi lui Mihai Viteazul, în special, cuprinde informaţii privitoare la istoria Transilvaniei. 5ZV/IELLY 568 SZiNYEl MERSE Szamuelly /wmufг/. Tibor (1890—1919). militant al mişcării muncitoreşti din Ungaria, unul dintre fondatorii P.C. din Ungaria. în martie —august 1919 a fost membru al guvernului revoluţionar al Republicii Sovietice Ungare. Л fost ucis de contrarevoluţionari. Szathmâry, Carol Popp de (1812—1888). pictor şi grafician român. Primele studii le-a făcut în Transilvania, apoi (1853) a lucrat cu A. Chladck la Pesta. S. a întreprins numeroase călătorii in ţară şi peste liotarc, de unde a adus imagini pitoreşti cu caracter de reportaj, dintre care cele executate in acuarelă se disting prin verva, spontaneitate şi poezie. în fiictură, limbajul său este migă-os şi gr^oi, dar vădind acelaşi spirit de observaţie ascuţit, inai ales în scenele reprczcntînd bilei u ri sau tîrguri. Ca litograf, S. а ІЛsat un „Alburn” cu vederi din Transilvania (1841), portretele deputaţilor transilvăneni din Dietă. In 1860 a realizat fiarta topografică a ţării. Opera sa mai cuprinde cromolitografii şi acuarele înfăţişînd tipuri şi porturi populare cu un caracter exclusiv documentar. Szathmâ-ry a fost primul nostru fotograf de artă. Szczecin fşccfin/, oraş în nord-vestul R.P. Polone, situat pe fluviul Odra, la 65 km de vărsare, principalul pori. al Poloniei la Marea Baltică. 307 700 loc. (1964). Şantiere navale (vase de mare tonaj), întreprinderi ale industriei metalurgice' constructoare de maşini, chimice (superfosfaţi), a materialelor de construcţie (ciment). alimentară (conserve de peşte). S. este şi port de tranzit pentru R.S. Cehoslovacă şi R.D.Germană. Nod feroviar, aeroport. Bază de pescuit. Fiind unul dintre cele mai vechi oraşe ale Poloniei. S. se remarcă prin numeroase monumente de arhitectură, palate (Palatul Piaştilor în stil gotic din sec. XIV —XV). muzee. Institute de învăţămînt superior. Szekely fscchş-і/. Moise (1550—1603). conducător al răscoalei nobilimii maghiare din Transilvania (1602—1603) împotriva stâpînirii habsburgice. Cu ajutor de la turci şi de la tătari, a alungat pe generalul Basta şi s-a proclamat (1603) principe al Transilvaniei. A fost înfrînt şi ucis lîngă Braşov, în 1603, dc către Radu Şcrban, domn al Ţării Romaneşti, care a intervenit în calitate de aliat al Habsburgilor. „Szekelyfoldi Neplap“ f se-chrifdld-i ncplopl („Gazeta poporului din secuime’*), gazetă legală editată dc Madosz, la Tîrgu-Mureş, în perioada I aprilie 1934 — 4 noiembrie 1934. A luptat împotriva asuprim naţionale, împotriva pericolului fascist şi a războiului, con-tinuînd problematica publicaţiei „Szekelyfoldi Ncpakarat”. Szekesfehervâr f sechrţfr-hervar], oraş în R.P. Ungară. 65 070 loc. (1964). Important nod feroviar. Industrie electrotehnică, a aluminiului, alimentară, textilă. Numeroase monumente ale arhitecturii medievale. Muzee. * Szemler fsrmler/, Ferenc (n. 1906), scriitor maghiar din România. S-a născut Ia O-dorhei. A debutat cu versuri („Strigăte în noapte”, 1930; „Omul şi peisajul”, 1934) şi proză cu caracter autobiografic, schiţe şi nuvele. După Eliberare a publicat mai multe volume de versuri („Vine primăvara”, 1948; „E tot mai multă lumină”, 1951; „Din rădăcini!”, 1954; „Versuri alese”. 1956, trad. rom. 1957 ş.a.) şi trilogia epică „Din august pînă-n august” („Căderea arhanghelilor”, „Solstiţiul”, „Furtuna”, 1959—1962), frescă a evenimentelor din perioada anilor 1940—1944. Poet sensibil şi avintat, S. s-a mai afirmat ca dramaturg, autor de literatură pentru copii şi Wdrrc din pori traducător din poezia românească (Alccsandri, Emincscu, Arghezi). Laureat al Premiului dc stat. Szentgotthàrd / srnlgotard/ (Sankt-Gotthard), localitate în R.P. Ungară, pe rîul Raab, unde. la 1 august 1664, generalul austriac M o n t c c u c-c o 1 i a înfrînt armata turcească, oprind expansiunea turcilor spre centrul Europei. Szcnt-Gyorgyi fsrnt-gliior-gh-i/, Albert (n. 1893), medic şi biochimist ungur. Trăieşte în S.U.A.. A elaborat lucrări importante în biochimia contracţiei musculare şi în biochimia proceselor oxidative; în colaborare cu Krcbs a descris ciclul tricarboxilic. A izolat acidul ascorbic. Premiul Nobel pentru medicină (1937). Szinnyei !shir-i/, Jozscf (1857— 1943), lingvist maghiar, specialist in limbile fino-ugn-ce; a fost profesor la universităţile din Cluj şi din Budapesta şi membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe. Op. pr. : „Dicţionar finlandcz-maghiar” (1884), „Dicţionar dialectal maghiar” (2 vol., 1893—1901), important pentru identificarea cuvintelor dc origine maghiară din graiurile româneşti din Transilvania şi a cuvintelor dc origine română in limba maghiară. Szinyei Merse [sinn -i mfirje/. Pal (1845— 1920), picior ungu. A studiat la München şi a foi influenţat de Bocklin şi Courbet. Opera sa surprinde frumuseţile delicate ale peisajului şi exprimă comuniunea intimă dintre om şi natură. In lucrarea „Maial” (1873) a folosit, intr-un spirit modern, culori strălucitoare, contururi estom- S7.0LNAY 569 SZYMANOU’SKI pate, lumina învăluitoare. Prin ultimele sale lucrări s-a încadrat în spiritul Şcolii de la Baia Mare. Szolnây [solno-il. Alexandru ( IB93 - 1950), pictor şi grafician maghiar din România. A studiat la Budapesta şi la Baia Mare. Autor de portrete şi peisaje lucrate în ulei, tuş sau creion, S. s-a preocupat atît de rolul mijloacelor de expresie şi al căutărilor tehnice, cît şi de redarea sugestivă şi emoţională a conţinutului imaginii. S. este bogat reprezentat la Muzeul de artă din Cluj. Szolnok fsolnoc/, oraş în R.P. Ungară, situat pe Tisa. 57 640 loc. (1964). Industrie alimentară (zahăr, conserve etc.), chimică, de prelucrare a lemnului şi a hîrtiei. Nod feroviar şi port pe Tisa. Instituţii culturale şi de învăţămînt superior. Szombathely [ sombothçi/, oraş în partea de vest a R.P. Ungare. 60 000 loc. (1964). Industrie constructoare de maşini, textilă, dc pielărie şi de încălţăminte, dc prelucrare a lemnului, alimentară etc. In Szombathely se află numeroase monumente istorice. Szonyi fso-riij, Istvân (1894— 1960), pictorşi grafician ungur.A fost influenţat de impresionism („După baie", „Bethsabe"). iar mai tîrziu dc şcoala dc la Baia Mare („Autoportret", „Cu soţia", „Suzana"), creaţia sa carac-tcrizîndu-se printr-un decora-tivism liric. Din 1930 a pictat mai ales peisaje şi scene din viaţa ţărănească, în care formele se topesc in pete de culoare („Spre casă"). In ultimii ani, S. a practicat o pictură decorativ monumentală (panourile Expoziţiei agricole, proiectul dc frescă pentru staţia terminus a metroului din Budapesta). Szonyi, Ştefan (n. 1919), pictor român, profesor Ia Institutul de arte plastice „N. Gri-gorescu" din Bucureşti, maestru emerit al artei din Republica Socialistă România. A studiat la Timişoara, Paris şi Budapesta. Preocupat atît de pictura de şevalet, cît şi de pictura murală, S. abordează o tematică eroică, inspirată din tradiţiile revoluţionare ale poporului român, pe care o realizează cu un deosebit simţ al monumentalului. în lucrări de un patetism sobru. Formele mari, accentuate, sînt caracteristicile picturii sale („Plutaşii", „Tipografie ilegală", „Ecaterina Varga", fresca „Bobilna"). Szymanowski/şi mand/jc/u/, Karol (1882—1937), compozitor polonez, întemeietorul şcolii muzicale moderne din patria sa. A fost elevul lui Z. Noskow-ski. împreună cu G. Fitelberg şi cu M. Karlowicz a făcut parte din gruparea „Tinăra Polonie" (primul deceniu al sec. al XX-lca), care îşi propunea reînnoirea artei naţionale. Muzica lui S. prezintă o subtilă încorporare a elementelor folclorice într-un limbaj contemporan şi denotă o fină sensibilitate. A compus trei simfonii, două opere, două balete („Harnasie"), „Stabat mater" pentru solişti, cor şi orchestră, două concerte pentru vioară, piese pentru vioară („Fîntîna Aretusei"), sonate, cvintete, lieduri. ? [şei* a douăzeci şi doua literă a alfabetului limbii române; sunetul notat prin această literă. Este o consoană con-strictivă prepalatală surdă. şa 1. (IND. PIEL.) a) Piesă de harnaşament care se aşază pe spinarea unui animal de călărie şi pe care şade călăreţul, b) Piesă montată pe cadrul anumitor vehicule (bicicletă, motocicletă etc.)f confecţionată din piele, din cauciuc sau din materiale plastice, legată de cadru cu resorturi şi avînd o formă convenabilă şederii călătorului în poziţie călare. 2. (GEOGR.) Loc mai coborît în cadrul unei cumpene de apă (culme sau creastă muntoasă), cu pereţii largi (reprezentînd versanţii vîrfurilor între care se află respectiva formă de teren), deschis spre cele două direcţii de curgere a apelor şi cu fundul relativ plan. 3. (MED.) Şaua turcească, scobitură în grosimea osului sfenoid de la baza craniului, în care este aşezată glanda hipofiză. Conturul ş.t. care se vede pe radiografiile craniene de profil poate da indicaţii preţioase în diferitele boli ale acestei glande (tumori, ade-nomi etc.). 4. (HIDROTEHN.) Şa de rezemare, element de construcţie în formă de bloc, din beton sau din beton armat, care este îngropat parţial în pămînt şi folosit ca reazem şi ca fundaţie pentru conductele sub presiune din amenajările hidrotehnice, şabăr (TEHN.) v. răzuitor. şablon (TEHN.) 1. Piesă-model, dispozitiv sau tipar cu contur determinat care serveşte la ghidarea unor scule în timpul f>relucrării (ex. ş. pentru pre-ucrarea prin copiere la strung), la executarea formelor de turnătorie, la fasonarea unor elemente de construcţie (cornişe, muluri etc.), la marcarea cu vopsea a unor obiecte (lăzi, vagoane de cale ferată ş.a.), la trasarea unor piese etc. 2. Instrument folosit la verificarea profilelor sau a dimensiunilor unor piese prelucrate. şabotă (TEHN.), bloc metalic, de obicei din fontă, de dimensiuni mari, care susţine nicovala ciocanelor de forjare şi care se sprijină pe o fundaţie. şacal (Caniş aureus), specie de mamifer carnivor din familia canidelor, asemănător cu lupul, dar mai mic decît acesta, cu coada mai scurtă şi cu botul ascuţit. Trăieşte în sudul Asiei, în nordul Africii şi în sudul Europei. Şadr, Ivan Dmitrievici (1887—1941), sculptor şi grafician sovietic. A creat tipuri pregnante şi generalizâtoare ale omului sovietic („Muncitor", „Ţăran", . „Ostaş din Armata Roşie", 1922; „Bolovanul, arma proletariatului"). Ca portretist, S. se remarcă prin pătrundere psihologică („M. Gorki", „N.A. Kasatkin" ş.a.). In sculptura monumentală a realizat monumentul lui Lenin de la hidrocentrala Zemo-Avcealskaia. Opera lui S. se caracterizează printr-o viziune romantică şi prin tratarea energică, în planuri mari, a volumelor. Şaghinian, Marietta Serghe-evna (n. 1888), scriitoare sovietică rusă. A debutat cu versuri influenţate de simbolism. Romanele sale „Schimbări" (1922 —1923) şi „Aventura unei doamne din societate" (1923) au ca temă revoluţia, iar romanul „Hidrocentrala" (1930— 1931, trad. rom.) este dedicat construcţiei socialismului în Armenia Sovietică. A mai scris un roman de aventuri („Mess- Mend", 1924-1925, trad. rom.), culegeri de schiţe („Călătorie prin Armenia Sovietică", 1950), lucrări de' istorie literară („Taras Şevcenko", 1946; „Gocthe", 1950) ş.a. Laureată a Premiului de stat. şagr in are (IND. PIEL.), operaţie de finisare a pieilor, care constă în imprimarea pe faţa acestora a unui desen în relief (numit şagrin). Se efectuează în vederea obţinerii din pieile comune a imitaţiilor de piei de animale rare (focă, crocodil etc.) a unor piei cu desene speciale, căutate în marochinărie sau în tapiţerie (ex. piele antică, piele de mobilă etc.) sau a acoperirii unor defecte de suprafaţă ale pieilor. Şaguna, Andrei (1809—1873), mitropolit al românilor ortodocşi din Ungaria şi din Transilvania (din 1865), unul dintre conducătorii luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania. In timpul revoluţiei din 1848—1849 a fost conducătorul grupării prohabsbur-gice a burgheziei române transilvănene. După înăbuşirea revoluţiei, fără să părăsească linia prohabsburgică, a avut o contribuţie însemnată la crearea organizaţiei culturale „As-tra" şi la înfiinţarea de şcoli şi de ziare româneşti în Transilvania. A avut un rol important la emanciparea bisericii orto- ŞAH 571 ŞALEAPIN doxe a românilor din Transilvania şi din Banat de sub autoritatea bisericii sîrbeşti. Pentru activitatea sa culturală Andrei Şaguna a fost ales, în anul 1871, membru de onoare al Academiei Române. • şah1 (şahinşah) titlu purtat de suveranul Iranului, cores-punzînd titlului de împărat. şah2 (SPORT) 1. Joc care se desfăşoară între doi jucători, pe o tablă împărţită în 64 de pătrăţele, alternativ albe şi negre, cu ajutorul a 32 de piese (2 regi, 2 dame, 4 turnuri, 4 nebuni, 4 cai şi 16 pioni), care se mută după anumite reguli, ţinta fiind imobilizarea regelui adversarului. Prin extensiune, tabla şi piesele care servesc la joc. 2. Situaţie în cursul jocului în care regele unuia dintre jucători este atacat direct de o piesă a adversarului. Apărut în India (sfîrşitul sec. al V-lea), sub denumirea de ciaturanga, Tablă de Şah jocul de şah a pătruns în Europa prin intermediul arabilor, care-1 denumeau santrandj. Şahighian, Alexandru (1901 — 1965), scriitor şi publicist român. S-a născut la Bucureşti, între cele două războaie mondiale a colaborat la presa democratică şi antifascistă cu versuri şi cu reportaje. Poeziile din volumul „Scris cu stînga", interzis şi confiscat de cenzură, au fost incluse mai tîrziu în volumul „Pasărea măiastră" (1961). După 1944, Ş. a publicat volume de povestiri şi relatări de călătorie („De la Tian-Şan Ia munţii de jasp", 1958; „Viscolul", 1962), numeroase versuri şi naraţiuni de aventuri, destinate copiilor şi a-dolescenţilor(„Rici-Rici", 1948; „Dacă numeri pîn’la zece...", 1953; „Coiful de aur", 1962; „Rîul fierbinte", 1965). Şahighian, Ion (1897-1965), regizor român, maestru emerit I. Şahighian al artei din Republica Socialistă România. După studii de artă dramatică cu C.I. Nottara la Conservatorul din Bucureşti, Ş. s-a dedicat regiei de teatru sub îndrumarea lui Paul Gusty. Ş. a realizat, mai ales la Teatrul naţional, spectacole din dramaturgia clasică universală şi naţională, în care spiritul şi atmosfera piesei, precum şi stilul dramaturgului, erau respectate şi redate cu fidelitate în transpunerea scenică („Edip" de Sofocle, în aer liber, „Othel-lo" şi „Richard al III-lea" de Shakespeare, „Hoţii" şi „Don Carlos" de Schiller, „Pygma-lion" de Shaw, „Hagi-Tudose" de Delavrancea, „Fîntîna Blan-duziei" de Alecsandri ş.a.). A făcut şi regie de filme. A fost profesor de artă dramatică Ia Institutul de artă teatrală şi cinematografică „I.L. Caragia-Ie" din Bucureşti. Şahmatov, Aleksei Aleksan-drovici (1864—1920), lingvist rus, elev al lui F.F. Fortunatov. S-a ocupat de gramatica comparată a limbilor slave, şi în special de istoria limbii ruse în faza ei mai veche. Op. pr.: „Privire asupra celei mai vechi perioade a istoriei limbii ruse" (1915), „Sintaxa limbii ruse" (1925-1927). Şahtî, oraş în U.R.S.S., în R.S.F.S. Rusă, situat în apropiere de oraşul Rostov pe Don. 207 000 loc. (1965). Important centru al industriei carbonifere. Industrie energetică, a mobilei şi uşoară. şaibă (TEHN.) 1. Plăcuţă de metal sau din alte materiale, cu un orificiu de obicei de formă circulară, care se montează între piuliţă sau capul unui şurub de strîngere şi piesa strînsă, servind fie la aşezarea corectă a elementului de strîngere, la protejarea suprafeţei piesei strînse sau la mărirea suprafeţei de contact (ş. obişnuite), fie la preîntâmpinarea autodeşuru-bării (ş. de siguranţă, ş. Gro-wer). 2. Roată de transmisiune (de curea) fără spiţe. şâică, ambarcaţie fluvială cu fundul plat, folosită, spre sfîrşitul evului mediu, în ţările române la transporturi. Se construiau, în sec. al XVIII-lea, la Galaţi şi la Giurgiu. şalău (Lucioperca luciopercaJp specie de peşte teleostean răpitor din familia percidelor, lung de 30—50 cm şi avînd greutatea de 1 —3 kg, cu corpul fusiform, acoperit cu solzi mărunţi, şi cu gura mare, înarmată cu dinţi ascuţiţi. Trăieşte în Dunăre, în bălţile ei, în cursul inferior al Oltului, Argeşului, Prutului etc., precum şi în unele lacuri salmastre (Razelm, Siutghiol). Foarte valoros din punct de vedere economic. Şaleapin, Fiodor Ivanovici (1873— 1938). Cîntăreţ rus (bas-bariton) de faimă mondială. A cîntat pe aproape toate marile scene ale lumii. Dotat cu o voce de o excepţională calitate, sprijinindu-se pe o întinsă cultură profesională şi generală, a realizat interpretări de ^ o deosebită profunzime şi varietate a nuanţelor. A îmbinat în chip desăvîrşit măiestria cîntăreţului cu aceea a actorului, întruchipînd cu forţă realistă roluri rămase în interpretarea sa adevărate modele: Susanin („Ivan Susanin" de Glinka), Boris („Boris Godu-nov" de Musorgski), Mefisto („Faust" de Gounod), Don Quijote („Don Quijote" de Massenet), Don Basilio (».Şâr~ bierul din Sevilla" de Rossini). După primul război mondial SALOM ALEHEM 572 SANHAI (( "!i îr •i C.SJ F. I. Şaleapin a cîntat şi pe scena Operei Române din Bucureşti. Şalom Alehem (1859— 1916), scriitor evreu, reprezentant de frunte al literaturii în limba idiş. S-a născut în Rusia şi a murit la New York, unde emigrase în anii primului război mondial. Umorist talentat, a fost adesea comparat cu Mark Twain şi N. Gogol. în povestirile, nuvelele şi romanele sale („Băiatul Motel“, 1907, trad. rom.; „Halal de mine! Sînt orfan“, trad. rom.; f : \ I ' '\ V ■ y V'>C • \ YV ‘ ' Şalom Alehem „Tevie lăptarul44, 1894, trad. rom. ş.a.), Ş.a evocat scene realiste din viaţa evreimii ghetou-rilor, tîrguşoarelor şi periferiilor, ţinta umorului său fiind diversele tipuri de negustori, misiţi, comis voiajori ş.a., care populează fresca acestei lumi pitoreşti. Condiţiile lamentabile ale Rusiei ţariste (fundalul majorităţii scrierilor sale), în care domnea corupţia, arbitrarul, teroarea şi nesiguranţa zilei de mîine, provoacă scriitorului cînd zîm-betul caustic, cînd resemnarea sceptică în faţa destinului. Adevărată epopee a omului mărunt şi a banalităţii vieţii sale domestice, fără orizont, opera lui Ş. este străbătută totuşi de dragostea pentru sărăcimea supusă dublului jug, naţional şi social, şi de caldă compasiune pentru soarta ei tristă. şalupă (AV., NAV.), ambarca-ţie mică cu motor, folosită pentru transporturi de persoane sau de mărfuri, pentru remor-cări, ca navă pentru stingerea incendiilor etc. şalvari, pantaloni largi, cu răscroială mică sau nerăscroiţi şi strînşi jos, pe picior. Sînt purtaţi, mai ales în Orientul Mijlociu, atît de bărbaţi, cît şi de femei. şamanism, formă primitivă de religie animistă care are Ia bază credinţa că slujitorii cultului f şamanii) pot influenţa spiritele bune sau releprintr-un ritual special, manifestat prin extaz religios, prin dansuri şi prin formule magice.Ş.se mai întîlneşte la unele populaţii din nordul Asiei (altaiţi, buriaţi), la diverse triburi de eschimoşi şi de indieni din America de Nord, din America de Sud, din Indonezia şi din Africa. şambelan (în statele monarhice din Apusul Europei), demnitar de rang superior, care avea în grijă camera suveranului. Şamil (c. 1798-1871), conducător al luptei de eliberare a muntenilor din Daghestan şi Cecenia împotriva politicii coloniale a ţarismului rus (1834 — 1859). Ales imam al Daghesta-nului (1834), Ş. a organizat lupta muntenilor din Caucaz. Bazîndu-se pe ţărănimea liberă (uzdeni) şi pe musulmani, a reuşit să respingă vreme îndelungată atacurile armatelor ţariste, apărînd independenţa teritoriilor eliberate. în 1859 a fost învins şi făcut prizonier. şamotă (germ. Schamotte „argilă arsă4*; CONSTR.), material refractar obţinut din argilă arsă, concasată şi sortată după granulaţie; este folosită, sub formă de cărămizi sau de blocuri, la construcţia cuptoarelor. şâncru (MED.), ulceraţie a mucoasei sau a pielii, formată Ia locul de pătrundere al unor germeni infecţioşi în organism (ex. ?. sifilitic, ş. moale etc.). Şandun, peninsulă în estul* R.P. Chineze, scăldată de apele Mării Galbene. Ţărmurile sînt abrupte şi fragmentate. Relief de dealuri şi munţi josi. Altitudinea maximă: 1 170 m. Cîmpii intracolinare şi litoralc. Şandun, provincie s tuată în estul R. P. Chineze. Suprafaţa: 153 300 knrr. Populaţia: 54 000 000 loc. (1957). Centrul administrativ: Ţzinan. Cuprinde peninsula Şandun şi o parte din cîmpia Chinei de nord. Zăcăminte de cărbune, minereu de fier, aur, grafit, sare ş.a. Importantă refeiune agricolă; se cultivă în special grîu, mei, gaolean, porumb, bumbac, ara-hide (primul loc pe ţară), tutun, batatc. Este dezvoltată pomicultura, viticultura, sericicultura. Se cresc cornute mari, porcine, ovine. Principalele ramuri industriale sînt industria textilă (bumbac, mătase), alimentară (uleiuri vegetale, vin, morărit), extractivă, constructoare de maşini, chimică. şanfrenâre (fr. chanfraindre, de la chant „parte44 şi fraindre „a frînge44; TEHN.), operaţie de executare a unei faţete oblice (plană, cilindrică etc.) la muchiile unei piese sau la extremitatea unui alezaj, în scopul uşurării montării pieselor sau al înlăturării bavurilor şi a colţurilor care pot provoca rănirea muncitorilor. Sin. ieşire. Şanhai, oraş în estul R.P. Chineze, situat pe rîul Huanjpu, la vărsarea acestuia în estuarul fluviului Ianţzî. Este cel mai mare oraş al R.P. Chineze: 6 900 000 loc. (1957). Din punct de vedere administrativ este subordonat direct guvernului central. Important centru economic, cultural şi ştiinţific. Ş. dă circa 1/5 din producţia globală industrială a ţării. S-a dezvoltat considerabil industria constructoare de maşini (utilaj energetic, poligrafic, maşini textile, maşini-uneltc, construcţii navale), chimică (mase plastice, medicamente, coloranţi, îngrăşăminte), a cauciucului, siderurgică, textilă şi alimentară. Cel mai mare port la Marea Chinei de Est, principalul port de export al ţării. Aeroport internaţional. Universitate şi numeroase alte institute de învăţă- ŞANKARA 573 $ANT Şanhat. Vedere din centrul oraşului mînt superior. Academie de ştiinţe sociale, muzee, teatre. — Istoric. Vechi oraş chinez, care, din sec. al Xll-lea, a devenit unul dintre principalele porturi ale ţării. în timpul revoluţiei din 1911, la Ş. a fost format guvernul revoluţionar provizoriu. în 1920 aici a apărut unul dintre primele grupuri comuniste, iar în 1921 a avut loc, în ilegalitate, Congresul I al Partidului Comunist Chinez. între 1937 şi 1945, oraşul Ş. s-a aflat sub ocupaţia trupelor japoneze; la 27 mai 1949 a fost eliberat de sub stă-pînirea Gomindanului de către Armata Populară de Eliberare. Şankara (Sankaracharya) (sec. IX), filozof idealist-obiec-tiv indian, fondatorul monismului vedantic absolut, ad-v a i t a, după care nu există decît spiritul universal (brahman), lumea senzorială fiind considerată ca o simplă aparenţă, ca o iluzie (maya). Şansi, provincie în R.P. Chineză, situată în bazinul mijlociu al fluviului Huanhe. Suprafaţa: 157 100 km“. Populaţia: 15 960 000 loc. (1957). Centrul administrativ: Taiiuan. [Predomină relieful de podiş, | acoperit de loess. Mari zăcă-i minte de cărbune. Este dez-(voltată industria extractivă î (provincia dă 1 /3 din producţia ;! de cărbune a ţării), siderurgică ^(Taiiuan), constructoare de ma- şini (utilaj minier, maşini textile, maşini agricole), chimică, textilă şi alimentară. Se cultivă în special cereale (grîu, ciumiză, gaolean, porumb), bumbac, in. şantaj (fr. chantage, de la chanter „a divulga un secret**; DR.), infracţiune care constă în constrîngerea unei persoane, de către altă persoană, prin violenţă sau prin ameninţare, să dea, să facă, să nudacă ori să sufere ceva în scopul dobîndirii în mod nejust a unui folos pentru sine sau pentru altcineva. Ş. este agravat cînd constrîngerea se să-vîrşeşte prin ameninţarea că vor fi date în vileag fapte, reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată. „Şantier", publicaţie socială, politică şi literară progresistă, antifarcistă. A apărut bilunar, apoi lunar, la Bucureşti, între 15 septembrie 1933 şi decembrie 1937, sub conducerea lui Ion Pas. Printre colaboratori s-au numărat: L. Rădăceanu, N. Deleanu, Al. Şahighian, E. Ca-milar, C. Theodorescu, I. Ludo, Şt. Tita ş.a. şantier (fr. chantier, din lat. canterius „piesă de suport**) 1. (CONSTR.) Loc pe care se desfăşoară! activitatea de construcţie sau de' reparaţie a unei clădiri, pod, baraj, drum etc. şi unde se găsesc instalaţiile, maşinile şi materialele necesare executării acestei lucrări. Activitatea tehnică şi economică a ş. este organizată în mod unitar. în funcţie de importanţa obiectivului şi de durata lucrării, ş. poate cuprinde: construcţii şi instalaţii definitive, construcţii provizorii cu destinaţie administrativă şi socială, depozite, căi de acces (căi ferate sau drumuri), instalaţii pentru transportul materialelor (funiculare, macarale etc.), instalaţii de alimentare cu apă, de canalizare şi electrice, staţiuni de beto-nare, ateliere provizorii, întreprinderi anexe etc. 2. (NAV.) Şantier naval, întreprindere industrială pentru construirea şi repararea navelor, amplasată pe malul unei ape navigabile (fluviu, lac, mare). Principalele ş.n. din ţara noastră sînt la Galaţi, Constanţa, Turnu-Severin, Olteniţa. şanţ (CONSTR.), excavaţie cu lungime mare în raport cu adîncimea şi lăţimea sa, executată la suprafaţa unui teren în scopul colectării apelor super- Şantierul naval Galaţi SAP À 574 ŞĂINEANU ficiale (ex. ş. de gardă, executat pe un versant, la o cotă superioară faţă de o construcţie, de un drum sau de o cale ferată; ş. colector, executat lateral în lungul unui drum etc.), îngropării în teren a unor conducte, a unor cabluri sau a unei părţi dintr-o construcţie etc. — (HIDROTEHN.) $. de drenaj, şanţ executat pentru colectarea şi evacuarea apei de infiltraţie sau pentru coborîrea nivelului pînzei de apă subterană în vederea desecării şi consolidării unui teren. şâpă(CONSTR.), izolaţie hidrofugă aplicată pe faţa unui element de construcţie (boltă, planşeu, radier etc.) pentru a împiedica infiltrarea apei prin porii materialului (zidărie, beton). Ş. poate fi confecţionată din straturi de asfalt, pînză asfaltată etc. Şapcă, Radu, preot, participant la revoluţia de la 1848 din Ţara Românească, unul dintre conducătorii ţărănimii înstărite şi ai cărtu-rărimii săteşti din sudul Olteniei. A fost membru al guvernului provizoriu, ales de adunarea populară de la Islaz (9/21 iunie 1848), unde s-a aprobat programul revoluţiei, denumit curent Proclamaţia de la Islaz. Şaporin, Iuri Aleksandrovici (n. 1887), compozitor sovietic, autor al operei „Decembriştii** şi al unor lucrări în genul oratoriului şi cantatei („Pe cîmpia Kulikovo “). A mai scris piese instrumentale, orchestrale, cîntece, muzică de scenă şi de film. Stilul său reflectă o inspiraţie romantică, într-o factură care utilizează toate posibilităţile polifoniei moderne. şarg (ZOOTEHN.; despre culoarea unui cal), care are părul de pe corp galben, iar părul din coadă, coamă şi de pe extremităţile membrelor negru. şariâj (GEOL.), fenomen de deplasare, pe distanţe mari (zeci de km), e unor mase importante de roci mai vechi şi suprapunerea lor peste altele mai noi ca efect al mişcărilor orogenice. Suprafaţa în lungul căreia se produce încălecarea poartă numele de suprafaţă de ş. Masele de roci situate deasupra acestei suprafeţe formează pînza de ş., iar cele situate sub această suprafaţă constituie au-tohtonul (ex. Pînză Getică). şarjă1 (fr. charger „a încărca* ; METAL.) 1. Cantitate de metal lichid obţinută într-un cuptor metalurgic la o singură operaţie de elaborare. — Ş. rapidă, şarjă de oţel elaborată într-un timp mult mai scurt decît ş. normale, ca urmare a unor măsuri tehnice-organizatorice speciale (încărcare rapidă a cuptorului, regimuri de lucru ridicate etc.). 2. încărcătură normală a unui cuptor metalurgic. Durata de elaborare a unei ş. este timpul de la începutul încărcării pînă la începutul descărcării sau timpul între două descărcări ale cuptorului. In funcţie de metalul sau de aliajul produs, ş. poate fi: de fontă, de oţel etc. şarjă2 (MILIT.), atac impetuos, executat prin surprindere de către cavalerie în formaţii călare, asupra unui inamic călare sau pe jos, aflat în cîmp deschis. Ş. se făcea în goana cailor, lovind pe inamic cu sabia sau cu lancea. şarjă3 1. (LIT.) Creaţie literară, în general de dimensiuni reduse, care prezintă trăsăturile negative, ridicule ale unei situaţii sau ale unui personaj într-o formă îngroşată, exagerată, caricaturală. 2. (TEATRU) Interpretare voit exagerată, prin sublinieri îngroşate, ale trăsăturilor unui personaj, folosită de obicei în comedia bufă. şarnieră (fr. charnière, din lat. cardinaria, de la cardo, -ms „pivot, ţîţînă**) 1. (TEHN.) V. balama. 2. (GEOL.) Locul de îmbinare (creştetul) între cele două flancuri ale unei cute anti-clinale sau sinclinale. 3. (PA-LEONT.) Locul de îmbinare (ţîţîna) între cele două valve care formează cochilia unui lamelibranhiat. şarpantă (CONSTR.), schelet din bare de lemn, de oţel sau de beton armat, care formează structura de rezistenţă a unei construcţii sau a unei părţi dintr-o construcţie (ex. acoperişul). Şar Pianina, munţi situaţi în sud-vestul R.S.F. Iugoslavia, formaţi în cea mai mare parte din şisturi cristaline, dolomite şi calcare. Relieful este intens fragmentat, cu văi strimte şi adînci. Altitudinea maximă: 2 702 m (vîrful Turcin). Acoperit cu păduri. Şaru~Dornei, comună în raionul Vatra Dornei, reg. Suceava. 1 930 Ioc. (1965). Exploatări de mangan. Staţiune balneară cu ape minerale (arse-nicale, carbogazoase, ferugi-noase) recomandate în terapeutica anemiei, debilităţii, a afecţiunilor gastrice, ale căilor biliare. şasiu (fr. châssis, de la châsse „cufăr, ladă**; TEHN.), cadru rigid, f.x sau mobil, care constituie principalul element de rezistenţă al unui sistem tehnic (aparat, autovehicul, vagon de cale ferată etc.) şi pe care se montează celelalte piese, subansambluri şi ansambluri componente ale sistemului. Ş. pot fi metalice sau izolante. La sistemele tehnice mobile, ş. este montat pe osiile purtătoare şi motoare (la autovehicule puntea din faţă şi puntea din spate) prin intermediul suspensiei. — Ş. autopropulsat, maşină de transport, înlocuitoare a tractorului, folosită în agricultură la lucrările de legumicultură şi la lucrările de cultură mare (prăşit-, recoltat etc.). Ş,a, este prevăzut cu un motor cu ardere internă şi pe rama sau pe grinda centrală se montează diferite organe de lucru. Şatt el Arab, fluviu pe teritoriul Irakului, format prin confluenţa Tigrului şi Eufra-tului(l 95 km); se varsă în Golful Persic. în aval de Abadan formează graniţa dintre Irak şi Iran. Apele fluviului sînt larg folosite în irigaţie. Navigabil. Pe Ş.el A. sînt situate oraşele Basra (Irak) şi Abadan (Iran). Şaui,Nicola (n. 1912), secretar al C.C. al Partidului Comunist din Liban (din 1958). Membru al partidului din 1933. Şăineanu, Lazăr (1859— 1934), lingvist şi folclorist român, elev al lui B.P. Hasdeu, stabilit din 1900 în Franţa. Principalele opere care se ocupă de limba română sînt: „încercare asupra semasiologiei limbi: române* (1887), „Istoria filologiei române “ (1892), „Basmele române în comparaţie cu legendele antice clasice şi în ŞCHE1A 575 ŞCOALA ARDELEANĂ legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice** (1895), „Dicţionar universal al limbii române** (1896, apărut în nouă ediţii), „Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române** (3 voi., 1900). In domeniul limbii franceze a dat studii importante referitoare în special la vocabular: „Creaţia metaforică în franceză şi în romanică** (2 voi., 1905 — 1907), „Argoul vechi. 1455 — 1850“ (1907), „Sursele argoului vechi** (2 voi., 1912), „Limbajul parizian în sec. al XIX-lea“ (1920), „Limba lui Rabe-lais“ (2 voi., 1922-1923), „Sursele indigene ale etimologiei franceze** (4 voi., 1925 — 1935). Şcheia, cetate medievală aflată la hotarul oraşului Suceava. De formă patrulateră, cu turnuri, tot patrulatere, în colţuri, cetatea corespunde unui tip de fortificaţie din regiunile baltice, cunoscut şi în Moldova sec. al XlV-lea. Ridicată în timpul lui Petru I Muşat, cetatea a fost dărîmată în timpul lui A-lexandru cel Bun. Şcheia, vechi tîrg pe Şiret, azi sat (raionul Tg.-Frumos), unde, în 1486, Ştefan cel Mare a dat lupta cu Hruet (Hronoda), pretendentul la scaunul domnesc, care era ajutat de turci. In legătură cu această luptă a circulat legenda despre Aprodul Purice. Şcheii Braşovului, vechi cartier din Braşov şi unul dintre centrele principale ale vieţii orăşeneşti a românilor din Transilvania. Ş.B. avea o organizare proprie. Ocupaţia principală a locuitorilor era prelucrarea şi comercializarea lînii. Aceştia au exercitat o însemnată înrîurire asupra satelor româneşti din Ţara Bîrsei şi au întreţinut legături permanente economice, politice şi culturale cu Tara Românească şi cu Moldova, bucurîndu-se de sprijinul şi de protecţia domnilor români. Prima zidire în piatră a bisericii Sf. Nicolaie din Ş.B., pe locul unei vechi biserici din lemn (1403), a fost făcută în 1519— 1520, cu ajutorul lui Neagoie Ba-sarab. Pe lîngă această biserică a funcţionat, începînd din 1495, cea mai veche şcoală româ- nească, frecventată mai tîrziu de românii din întreaga Transilvanie. In sec. al XVI-lea, în Ş.B. a existat o importantă şcoală de traduceri din slavonă în româneşte, iar din 1559 — 1560 şi-a desfăşurat aici activitatea tipografică diaconul Co-resi. în sec. al XlX-lea, Ş.B. au cunoscut o nouă înflorire culturală, datorită presei româneşti („Gazeta Transilva-niei“ şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură**), precum şi liceului românesc, întemeiat în 1850, şi şcolii comerciale româneşti. Şcipaciov, Stepan Petro viei (n. 1899), poet sovietic rus. A fost argat şi muncitor, iar mai tîrziu ostaş în Armata Roşie. Şi-a cîştigat popularitatea mai ales prin lirica sa intimă, explozie a sentimentelor de iubire, prietenie şi de sete de frumos, luminată de o viziune limpede şi entuziastă, plină de încredere în om şi în viitorul său („Ver-suri“, 1948). In timpul celui de-al doilea război mondial, Ş. a publicat versuri patriotice, iar în anii postbelici poemele: „Căsuţa din Suşenskoe** (1944, trad. rom.), închinat lui Lenin, „Drum bun“ (1947), „Pavlik Morozov** (1950, trad. rom.) ş.a. Versurile sale sînt scurte, cantabile, bogate în asociaţii neprevăzute. Şciusev, Aleksei Viktoro-vici (1873—1949), arhitect rus. A studiat la Academia de artă din Petersburg, în Italia, în Franţa şi în Anglia. Preocupat de adaptarea elementelor arhitecturii ruse vechi şi clasice la exigenţele arhitecturii moderne, Ş. a realizat o serie de edificii surprinzătoare prin varietatea formelor: gara Kazan din Moscova (1914—1940), mausoleul V.I. Lenin (1924-1930), clădirea Institutului de istorie a P.C.U.S. din Tbilisi (1938), opera din Taşkent (1947). şcoala activă, curent pedagogic apărut în ţările din Apusul Europei şi în S.U.A. la începutul sec. al XX-lea, care, sintetizînd o serie de principii educative (activitatea proprie, educaţia naturală, intuiţia, munca practică), şi-a pus drept scop pregătirea multilaterală a elevilor pentru viaţă. Reprezentanţii săi cei mai de seamă au fost Ad. Ferriere, Ed. De-molins, W. Lay ş.a. în ţara noastră, ş.a. a cunoscut o dezvoltare deosebită în perioada interbelică, fiind reprezentată de pedagogi ca: I. Nisipeanu, Gr. Tăbăcaru, I.C. Petrescu, Toma Cocişiu, Radu Petre ş.a., care au avut în general o orientare progresistă, contribuind la neutralizarea influenţei herbartiene şi la orientarea practică şi realistă a învăţă-mîntului nostru. Şcoala ardeleană, mişcare ideologică şi culturală cu caracter iluminist a intelectualităţii româneşti din Transilvania de la sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XlX-lea. închegată în perioada destrămării feudalismului, în contextul efervescenţei revoluţionare pe plan european, Ş.a. a fost o mişcare cu caracter antifeudal. In cadrul ideologiei Ş.a., ideea naţională avea un loc preponderent. Activitatea reprezentanţilor Ş.a. pe plan politic-social a continuat şi a dezvoltat liniile directoare ale acţiunii lui Inocenţiu Mi cu (Clain). în 1791 reprezentanţii de frunte ai Ş.a. au alcătuit S u p p 1 e x 1 i-bellus Valachorum, în care revendicau pentru românii transilvăneni egalitatea în drepturi cu ungurii, saşii şi secuii. în sprijinul acestor revendicări, reprezentanţii Ş.a. au adus temeinice argumente istorice, filologice şi demografice. Ei au susţinut originea latină a limbii şi a poporului român, continuitatea sa în Dacia, unitatea sa etnică, întîlnm-du-se pe acest plan cu cronicarii din Moldova şi din Ţara Românească şi polemizînd cu teoriile neştiinţifice, subiective ale unor învăţaţi ca Sulzer, Eder, Kopitar şi Engel. Angrenaţi în aceste dispute polemice, reprezentanţii Ş.a. au avut însă şi exagerări, susţinînd originea pur romană a poporului român, eroare amplificată mai tîrziu de curentul latinist. Alături de S. Micu,Gh. Şincai, Petru Maior şi Ioan Budai-Deleanu, formaţi la şcolile Romei şi Vienei, mişcarea a mai fost ilustrată prin operele lingvistice, filologice şi istorice ale lui Radu Tempea, Paul Iorgovici, C. Diaconovici- ŞCOALA AUSTRIACĂ 576 ŞCOALA MATEMATICĂ Loga, Ioan Molnar-Piuariu, Damaschin Bojincă ş-a. Activitatea iluministă a Ş.a. a avut un rol important în dezvoltarea conştiinţei naţionale, în stimularea studiului istoriei, în propagarea şi cultivarea unei literaturi în special clasicizante (I. Budai-Deleanu), în stabilirea unor norme gramaticale („Elementa linguae dacoro-manae sive valachicae“, 1780, a lui S. Micu şi Gh. Şincai) şi lexicale(„ Lexiconul delaBuda“, 1825), în introducerea alfabetului latin, în ortografie, în încurajarea ştiinţelor şi şcolilor, în înmulţirea manualelor şi în dezvoltarea literaturii de popularizare. Ş.a. a adus o importantă contribuţie la pregătirea ideologică a mişcării de la 1848 din ţările române. Principalele centre ale activităţii Ş.a. au fost: Blaj, Oradea şi Buda. şcoala austriacă, orientare idealist-subiectivă în economia politică burgheză vulgară, apărută în deceniul al optulea al sec. al XlX-lea. Principalii ei reprezentanţi, C. Menger, F. Wieser, E. Bohm-Bawerk, au fost profesori la diferite universităţi din Austria. Ş.a. a exercitat o puternică influenţă asupra gîndirii economice burgheze din mai multe ţări, avînd numeroşi continuatori şi în economia politică' burgheză contemporană. Susţinînd că economia politică ar trebui să studieze motivele şi principiile psihologice ale „subiectului economic** izolat şi că în ansamblul fenomenelor şi proceselor economice rolul primordial ar reveni consumului, reprezentanţii ş.a. au încercat să minimalizeze rolul producţiei şi al muncii în viaţa economică şi să excludă astfel relaţiile de producţie din cîmpul cercetării economice, să nege caracterul social-istoric al categoriilor economice şi existenţa exploatării clasei muncitoare în capitalism. Teoriei marxiste a valorii, ş.a. i-a opus teoria utilităţii finale (sau m a r g i n a 1 e), iar teoriei plusvalorii o serie de teorii neştiinţifice cu priyire la profitul capitalist. Astfel, C. Menger şi F. Wieser au considerat profitul drept „răsplată** pentru ..participarea** capitalului la pro- ducerea produselor; E. Bohm-Bawerk a emis teoria psihologică a profitului, după care izvorul acestuia l-ar constitui nu munca neplătită a muncitorului, ci diferenţa ce rezultă ca urmare a aprecierii de către oameni mai mult a bunurilor prezente (cele existente în formă finită care pot fi consumate) şi mai puţin a celor viitoare (cele ce se găsesc în stare nefinită, inclusiv munca omului). Se mai numeşte şcoala psihologiai, şcoala utilităţii finale (sau marginale), şcoala vieneză. şcoala clasică a dreptului penal, doctrină de drept penal apărută în sec. al XVIII-lea şi dezvoltată în sec. al XlX-lea, care consideră infracţiunea ca un fenomen juridic (concepţia formală a infracţiunii), răspunderea penală ca o consecinţă a liberului arbitru al infractorului (concepţia morală a vinovăţiei), iar pedeapsa ca un rău corespunzător răului pe care infracţiunea l-a cauzat „societăţi i“ (concepţia retrihutivâ a pedepsei). întemeietor al ş.c. a d.p. este socotit Cesare Bec-caria. Deşi, către sfîrşitul sec. al XlX-lea, această oriertare a fost combătută de către susţinătorii noii doctrine de drept penal, denumită „şcoala pozitivistă penală**, ea este dominantă şi astăzi în statele capitaliste sub forma doctrinei neoclasice penale, principiile sale servind intereselor claselor exploatatoare. în ţara noastră, doctrina ş.c. a d.p. a fost combătută în lucrările lui Ioan Ta-noviceanu. şcoala istorică, orientare în economia politică burgheză vulgară din Germania, care a influenţat gîndirea economică burgheză dintr-o serie de ţări. Se deosebesc: vechea şcoală istorică, care a apărut la mijlocul sec. al XlX-lea, avînd ca principali reprezentanţi pe W. Roscher, B. Hildebrandt şi K. Knies, şi noua şcoală istorică, care a apărut spre sfîrşitul secolului trecut şi a avut ca reprezentanţi principali pe G. Schmoller, L. Brentano, K. Biicher şi W. Sombart. Reprezentanţii ş.i. au negat existenţa legilor economice obiective ale dezvoltării societăţii, au înlocuit cercetarea ştiinţifică a fenomenelor şi proceselor economice cu descrierea diferitelor fapte istorice propovăduind istorismul vulgar şi conside-rînd că factorul determinant în dezvoltarea socială ar fi cel moral-juridic. Reprezentanţii a-ripii conservatoare a ş.i., în frunte cu G. Schmoller, atacau făţiş marxismul, considerau statul prusac ca o instituţie deasupra claselor, iar măsurile de etatizare luate de el drept „socia-lism“, propovăduind ideea „socialismului de stat“. Reprezentanţii aripii cu tendinţe mai „liberale**, în frunte cu L. Brentano, folosind o frazeologie pseudomarxistă, propovăduiau ideea păcii între clase, „teoria socială a salariului**, a „capitalismului organizat** etc. Pentru a demonstra pretinsa posibilitate a îmbunătăţirii situaţiei oamenilor muncii cu ajutorul reformelor săvîrşite de statul burghez, reprezentanţii ş.i. au organizat Asociaţia pentru cercetarea problemelor de poli* !că. socială (1872). V. şi socialism de catedră. şcoala istorică a dreptului, doctrină juridică burgheză reac-* ţionară, apărută în Germania la sfîrşitul sec. al XVIII-lea, potrivit căreia izvorul dreptului îl constituie tradiţiile, obiceiurile, instinctele juridice formate spontan şi treptat în adîncu-rile conştiinţei fiecărei naţiuni, iar dezvoltarea dreptului are loc sub forma unui proces spontan şi stihinic. Ş.i. ad. are un caracter idealist şi naţionalist, ascunzînd conţinutul de clasă al dreptului, npgînd determinarea lui materială şi evoluţia lui pe baza unor legi obiective. Principalii reprezentanţi au fost: C. Hugo, Fr. Sa-vigny, G. F. Puchta. Această doctrină a fost supusă unei critici aspre de K. Marx. şcoala matematică, orientare Jn economia politică burgheză vulgară, constituită ca şcoală în ultimul pătrar al sec. al XlX-lea. Principalii ei reprezentanţi au fost: W. Jevons, L. Walras, V. Pa-reto. Ş.m. considera procedeele matematice drept unica metodă de cercetare a fenomenelor şi proceselor economice. Considerînd realitatea economică ca o totalitate de fenomene ŞCOALA MUNCII 577 ŞCOALA SOCIOLOGICĂ şi de procese care se deosebesc între ele doar din punct de vedere cantitativ, ş.m.a înlocuit analiza cauzelor acestora cu cercetarea dependenţelor lor funcţionale. Ea a exclus din cîmpul cercetării economice relaţiile de producţie şi în acest fel a făcut abstracţie de conţinutul social-istoric al categoriilor economice. Astfel, categoria preţ este prezentată doar ca un raport cantitativ între două lucruri. în scopul negării exploatării muncitorilor de către capitalişti, ş.m.a susţinut teoria repartiţiei, potrivit căreia salariul, profitul şi renta ar reprezenta rezultatul „activităţii*1 a trei forme de capital: personal, mobiliar şi funciar. De asemenea ş.m. a căutat să demonstreze, pe baze matematice, posibilitatea menţinerii permanente a echilibrului economiei capitaliste. Reprezentanţii ş.m. nu au înţeles că în economia politică metodele matematice au numai un rol auxiliar. Fiind susţinătoare a liberei concurenţe, influenţa şcolii a scăzut foarte mult în epoca monopolistă. V. şi econometrie. şcoala muncii, curent în pedagogia burgheză de la sfîr-şitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea, născut din necesitatea de a reînnoi învăţă-mîntul intelectualist clasicizant şi de a-1 lega de viaţa practică, precum şi ca o reacţie la principiile herbartiene. El a fost promovat în S.U.A. de J. Dewey, iar în Germania de G. Kerschenstei-ner. Aceştia i-au dat o orientare utilit~ristă, reducînd în mare măsură noţiunea de muncă la munca manuală. în România, principalul ei promotor a fost S. Mehedinţi, care i-a imprimat o direcţie conservatoare, făcînd elogiul muncii rurale în condiţii patriarhale. şcoala psihologică a dreptului, curent în filozofia burgheză contemporană a dreptului, apărut în sec. al XlX-lea şi care a luat o mare dezvoltare în sec. al XX-lea. Pornind de la rolul real al factorilor psihologici în formarea şi realizarea normelor juridice, ş. p. a d. neagă condiţionarea socială, materială a acestor factori. Ea plasează în întregime dreptul 19 — Dicţionar enciclopedic voi. IV. în sfera trăirilor psihice şi exagerează importanţa fenomenelor psihice subiective şi iraţionale în procesul de constituire şi de transpunere în viaţă a reglementărilor juridice, mis-tificînd astfel conţinutul social, de clasă, al dreptului. Şcoala minimalizează rolul normelor juridice, considerîndu-le doar ca mijloace tehnice ajutătoare pentru evocarea dreptului real, care ar trăi în sfera psihicului uman, şi adoptă o poziţie nihilistă faţă de dreptul pozitiv, poziţie care serveşte la justificarea fenomenelor de încălcare de către burghezia imperialistă contemporană a propriei „legalităţi*4. Reprezentanţi principali: L.I. Petrajiţki, considerat deseori ca întemeietor, F. Klein, M. Rumelin, E. Riezeler. Psihologismul a pătruns adînc şi în alte orientări ale gîndirii juridice burgheze contemporane, influen-ţînd puternic îndeosebi curentul realist alţ şcolii sociologice a dreptului, precum şi concepţiile existenţialiste în drept. şcoala psihologică în so-ciologie, curent în sociologia burgheză apărut în a doua jumătate a sec. al XlX-lea şi care a luat o mare răspîndire în epoca imperialismului. Adepţii lui neagă sau ignorează funcţia determinantă a existenţei sociale în dezvoltarea societăţii şi încearcă să explice viaţa socială printr-un mecanism pur psihologic. Elementul psihic care este pus la baza vieţii sociale (imitaţia, voinţa, intelectul, relaţiile afective etc.) diferă la diverşii adepţi ai curentului. în cadrul şcolii se disting două tendinţe: una care proclamă societatea drept un produs al psihologiei individuale, reprezentată de L.F. Ward (1841- 1913), J.M. Bald-win (1841-1936), G. Tarde (1843-1904), F.N. Giddings (1855—1931) etc., şi alta care consideră societatea un tot psihic, un fapt de psihologie colectivă, reprezentată de E. Durkheim (1858—1917), G. Le Bon (1841-1931), W. Wundt (1832—1920) ş.a. Şcoala are adepţi şi în sociologia şi filozofia culturii (G. Simmel, 1858-1918; M. Weber, 1864— 1920 ş.a.). Concluziile idealiste ale şcolii au fost dezvoltate mai ales de sociologii americani contemporani E.A. Ross, E.S. Bo-gardus, T. Parsons ş.a. Un curent influent din cadrul orientării psihologiste din sociologia burgheză contemporană este microsociologia. Mulţi dintre reprezentanţii contemporani ai şcolii se situează pe poziţiile freudismului. V. şi psihologism. şcoala sociologică (monografică) de la Bucureşti, şcoală sociologică creată şi condusă de D. G u s t i, care, folosind tehnici şi mijloace moderne de cercetare, a promovat studierea organizată a realităţii sociale româneşti în spiritul unor tendinţe reformist-bur-gheze. Nucleul ei iniţial a fost „Asociaţia pentru studiul şi reforma socială**, înfiinţată de D. Guşti la 1 1 octombrie 1918. în februarie 1921 asociaţia s-a transformat în „Institutul social român** (1921 — 1944), cu următoarele secţii: sociologică, culturală, juridică, igienă şi politică socială, politică externă, industrială, financiară, comercială şi agrară. Institutul a iniţiat în 1925 acţiunea de cercetare monografică a satelor româneşti. Din 1934 D. Guşti a folosit în scopuri de asistenţă socială şi echipe studenţeşti. Sub îndrumarea institutului s-au elaborat numeroase lucrări privind realităţile sociale româneşti şi de peste hotare. Institutul a editat periodicele: „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socia-lă“ (1919-1940), „Sociologie românească‘*(1936— 1943), „Af-faires Danubiennes** (1938— 1944), „Buletinul de studii coo-perative** (1927—1930), „Buletinul secţiei economice** (1932 — 1934), „Buletinul secţiei bi-bliologiV* (1932). Cu începere din 1933, institutul şi-a creat mai multe filiale regionale. Colaboratorii lui D. Guşti s-au situat pe poziţii diferite. Din punct de vedere filozofic, majoritatea au fost idealişti. Din punct de vedere politic, în cadrul şcolii s-au afirmat poziţii general-democratice, precum şi poziţii de stînga, de pe care au fost combătute, în deceniul al patrulea, tendinţele de extremă dreaptă din cadrul şcolii. Cu ŞCOALA SOCIOLOGICĂ 578 ŞENSI toate limitele sale teoretice şi de clasă, şcoala are meritul de a fi atras atenţia, în condiţiile timpului, asupra stărilor social-economice precare din ţara noastră, de a fi cules şi furnizat date semnificative, de a fi militat pentru ridicarea materială şi spirituală a poporului şi de a fi creat o tradiţie valoroasă de cercetare sociologică românească. şcoala sociologică a dreptului, curent în filozofia burgheză contemporană a dreptului, apărut la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi dezvoltat mai ales în sec. al XX-lea, care grupează diferite teorii. Ridicîn-du-se împotriva formalismului şi dogmatismului, ş.s. a d. are meritul de a fi subliniat caracterul social al dreptului. Bazată însă pe o concepţie idealistă despre fenomenele sociale, ea atribuie rolul determinant în formarea şi dezvoltarea dreptului în special unor factori individuali, de ordin psihologic. Acordînd prioritate aşa-numi-tului „drept viu“ (adică, în primul rînd, soluţiilor cuprinse în actele juridice fără caracter normativ) şi adoptînd deseori o poziţie nihilistă faţă de normele juridice, exponenţii şcolii încearcă să dea o fundamentare teoretică manifestărilor de încălcare de către burghezia monopolistă a propriei ei „legalităţi". Printre curentele cele mai reprezentative ale ş.s. a d. se numără aşa-numitul curent al „dreptului viu", răspîndit mai ales în Germania (reprezentanţi principali: E. Ehrlich, H. Kanto-rovitz), curentul pragmatic, răspîndit în S.U.A. (exponentul cel mai reprezentativ: R. Pound), curentul realist, cu mare influenţă în S.U.A. şi în ţările scandinave (exponenţi mai cunoscuţi: J. Frank, V. Lundstedt, K. Olivecrona). şcoala superioară ţărănească, instituţie democratică iluministă pentru educarea so-cial-agrară a ţărănimii, înfiinţată în Danemarca în a doua jumătate a sec. al XlX-lea de N.F.S. Grundtvig şi Kris-tian Fior şi extinsă apoi în ţările nordice, precum şi în Germania, Elveţia, Polonia, în ţara noastră, mişcarea şcolilor şi cursurilor ţărăneşti s-a dezvoltat mai ales în jurul Şcolii sociologice monografice de la Bucureşti. Asemenea şcoli au fiinţat la Poiana-Cîmpina, Tg.-Fierbinţi, Dioşti (Roma-naţi), Făgăraş etc. La organizarea lor au contribuit: D. Guşti, V. Madgearu, Stanciu Stoian, Apostol D. Culea, Gh. Dumitrescu, D. Dogaru, I. Po-pescu-Teiuşan, I. Berea ş.a. „Şcoala şi viaţa", revistă a Asociaţiei generale a învăţătorilor din România. A apărut de zece ori pe an, la Bucureşti, din ianuarie 1930 pînă în februarie 1944. A avut, îndeosebi în primii ani, o orientare democratică şi a promovat o direcţie antiherbartiană. Au colaborat: I. Simionescu, . S. Mehedinţi, C. Rădulescu-Motru, Izabela Sadoveanu, D.V. Ţoni, Stanciu Stoian, Apostol D. Culea, D. Theodosiu ş.a. ' şedită (IND. EXTR.), clasă de explozivi detonanţi de siguranţă, folosiţi Ia lucrările miniere, care conţin clorat de potasiu sau de sodiu, dinitro-toluen şi alte substanţe organice. şeic, titlu pe care îl poartă căpetenia unui trib arab, a unei formaţiuni statale arabe (şeicat) sau şeful unei comunităţi religioase la musulmani. şelac (engl. shellac; CHIM.), răşină naturală (secretată de insecta Laccifer, care trăieşte pe diferiţi arbori din India) sau sintetică (obţinută din zeină). Ş. este de culoare galben-aurie-brună, cu punct de înmuiere 58—60°C, solubil în alcool. Se foloseşte la prepararea lacurilor de spirt pentru piele şi pentru lemn sau a lacurilor electroizo-lante. şelf (GEOGR.) v. platformă continentală. Şelimbăr, sat în raionul Sibiu, reg. Braşov, unde a avut loc, în 18/28 octombrie 1599, bătălia dintre oştile lui Mihai Viteazul şi cele ale lui Andrei Bâthory, principele Transilvaniei, în urma căreia domnul Ţării Româneşti a cucerit Transilvania, mareînd prima etapă în unirea celor trei ţări româneşti. şenal navigabil, porţiune navigabilă în lungul unui curs de apă, a unui canal sau pe suprafaţa unui lac. Constituie o cale continuă, cu lăţime şi cu adîncime suficientă pentru a asigura circulaţia navelor. Şendrea( ? —1481), boier moldovean, portar de Suceava. A condus cu succes apărarea cetăţii Suceava în timpul asedierii ei de către turci (1476) şi s-a remarcat prin eroism în timpul bătăliei de la Rîmnic (1481), împotriva turcilor şi muntenilor care invadaseră Moldova. Şenian (Mukden), oraş în nord-estul R.P. Chineze, centrul administrativ al provinciei Leaonin. 2 411 000 loc. (1957). Mare centru al industriei grele, cu uzine constructoare de maşini (maşini-unelte, material rulant, mori de ciment, utilaj energetic, metalurgic şi minier etc.), siderurgice şi de metalurgie neferoasă, chimice, de cauciuc etc. Mare nod feroviar, rutier şi aerian. Institute de învăţămînt superior; muzee, teatre, monumente arhitectonice. şenilă (fr. chenille „omidă"; MAŞ.), organ de deplasare al unor autovehicule (tractoare, autocamioane, tancuri etc.), în formă de bandă continuă închisă, care se înfăşoară pe o roată stelată motoare, pe o roată de ghidare şi pe cîteva role de susţinere a autovehiculului, realizînd o mai mare suprafaţă de contact, respectiv o mai mare aderenţă cu solul. De obicei, ş. este compusă din mai multe plăci de oţel, prevăzute cu dinţi de angrenare şi cu f>inteni care pătrund în sol şi egate articulat între ele prin buloane. Şensi, provincie în R.P. Chineză, situată în bazinul mijlociu al fluviului Huanhe. Suprafaţa: 195 800 km2. Populaţia: 18 130 000 loc. (1957). Centrul administrativ: Sian. Relief variat: în nord se întinde un podiş cu înălţimi pînă Ia 2 176 m, în partea de sud masivul T*nl»n cu înălţimi pînă Ia 4 107 m, iar în partea centrală cîmpia fluviului Veihe. Zăcăminte de cărbune, minereu de fier, petrol, azbest. Ş. este o importantă regiune agricolă a ţării. Se cultivă în special cereale (grîu, orez, mei), bumbac, plante oleaginoase. şeping 579 ŞEVCENKO ceai. Se cresc ovine, bovine, păsări. Industrie extractivă, constructoare de maşini, chimică, a hîrtiei, textilă (Sian, Baoţzi), de porcelan. şeping (engl. shaping (pla~ ner^;TEHN.), raboteză la care mişcarea principală, rectilinie-alternativă, -este efectuată (în şerpar'4 Şeping direcţie transversală) de scula aşchietoare (cuţitul de rabotat) fixată într-un berbec port-sculă, iar piesa, fixată pe masa maşinii, efectuează mişcarea de avans. Se mai numeşte maşina de rabotat transversal. şerardizâre (METAL.), trata-menţ termochimic care constă în încălzirea, la temperatura de 350°C, a pieselor de oţel în contact cu pulbere de zinc. Zincul difuzează în stratul superficial al pieselor, făcîn-du-le rezistente la coroziune faţă de agenţii chimici obişnuiţi (aerul şi apa). V. şi tratament termochi-m i c. şerb (în evul mediu în apusul Europei), denumire a ţăranului dependent de stăpînul feudal. V. ş^ iobag; rumân; vecin. şerbie (în evul mediu, în apusul Europei), condiţie a ţăranilor dependenţi de stăpînul feudal. V. şi i o b ă g i e; r u-mânie; vecinie. şerfuire (1ND. PIEL.), operaţie, manuală sau mecanizată, efectuată în marochinărie şi în legătoria de cărţi, care constă în subţierea marginii unei bucăţi de piele pentru a putea fi uşor îndoită şi petrecută peste bucata de carton sau de mucava care se îmbracă în piele. şerpâr1 (Circaetus gallicus), pasăre răpitoare de zi, asemănătoare cu acvilele în privinţa dimensiunilor şi a zborului, cu spatele brun-cenuşiu şi cu pîntecele alburiu. Este o pasăre călătoare, care cuibăreşte în pădurile de pe dealuri şi şes. Se hrăneşte mai ales cu şerpi, şopîrle şi broaşte, dar şi cu insecte şi rozătoare mici, rareori cu păsări. v. chimir. Şerpăteşti, sat la nord de Giurgiu, azi dispărut sau cu nume schimbat, unde, în ianuarie 1595, în timpul domniei lui Mi-hai Viteazul, paharnicul Manta a învins o oaste turco-tătară. ^ şerpi (Serpentes), ordin de reptile lipsite de membre, cu corpul cilindric, cu fălcile articulate mobil de craniu, dînd posibilitate gurii să se deschidă larg. Trăiesc în toate continentele (cu excepţia Antarcticii şi a regiunilor. arctice), şi în mările tropicale. Numeroşi ş. sînt veninoşi, avînd dinţi speciali, mari, prin care se-scurge venin în rană dintr-o glandă situată în cerul gurii. Se hrănesc cu vertebrate mici, cu ouă de păsări, cu moluşte şi uneori chiar cu insecte. — Şarpele-cu-clopoţei (Crotalus horridus), specie de şarpe veninos din America de Nord; Şarpe-cu-clopotei datorită unor solzi de pe coadă, produce un sunet asemănător murmurului unui pîrîu sau cîntecului de cicade. — Şar-pele-cu-ochelari v. cobră. — Şarpele de alun (Corontlla austriaca), specie de şarpe neveninos, lung pînă la 1 m, de culoare brun-roşcată, cu o bandă neagră pe laturile capului. La noi în ţară trăieşte prin păduri de alun, prin locuri stîncoase etc. — Şarpele de casă (Nairix natrix), specie de şarpe neveninos, cu două pete galbene pe ceafă, foarte frec- vent în regiunea inundabilă a Dunării; se hrăneşte cu rozătoare, broaşte etcJ — Şarpele orb v. iulus. şetrâr (în evul mediu în Ţara Românească şi în Moldova), dregător care avea în grijă corturile domneşti şi asigura toate cele necesare campamentului oştii. Mai tîrziu, şetrarul avea şi comanda tunurilor. Subalternii lui se numeau şetrărei. şevalet, suport de lemn pe care pictorii îşi fixează tabloul în curs de execuţie. Cu ajutorul unui dispozitiv, tabloul poate fi ridicat sau coborît după trebuinţă. Şevcenko, Taras Grigorie-vici (1814—1861), poet, pictor şi luptător democrat-revoluţio-nar ucrainean. S-a născut în satul Morinţî (gubernia Kiev), într-o familie de ţărani iobagi. Răscumpărat la vîrsta de 24 de ani datorită intervenţiei pictorului K.P. Briullov, Ş.a studiat pictura la Petersburg, timp în care s-a afirmat şi ca poet. Primul său volum de versuri „Cobzar" (1840), cuprinzînd, între altele, frumosul poem,, Caterina", străbătut de un vehement protest împotriva asupririi feudale şi a iobăgiei, a făcut din el un rapsod al poporului său. Următorul poem eroic-romantic, de inspiraţie populară, „Haidamacii" (1841), este o evocare vie şi colorată a pustiitoarei răscoale a ţăranilor ucraineni împotriva şleahtei poloneze. în 1846 poetul a intrat în organizaţia politică secretă antiiobăgistă „Societatea sf. Kiril şi Meto-diu", fapt pentru care a fost arestat şi condamnat la zece ani de surghiun, întors la Petersburg, a stabilit legături cu democraţii revoluţionari ruşi, sub influenţa cărora a scris poemul antimonarhic „Neofiţii" şi volumul de povestiri „Viaţă de artist" Versurile lui Şevcenko, de mare intensitate lirică, cuprinzînd tablouri ucrainene cînd pitoreşti, cînd de un realism crud, exprimă o extrem de variată gamă de sentimente: de la amărăciune şi nostalgie pînă la nădejde şi încredere luminoasă în viitor, de la gingăşiile dragostei de patrie pînă la sarcasm, revoltă şi setea sumbră de răzbunare. 27* SEVER 580 ŞINCAI în creaţia sa poetică, Ş. a îmbinat cu măiestrie elementele cîn-tecului popular cu cele ale poeziei culte, multe dintre versurile sale („Amar în noapte Niprul plînge“, „Asta le este soarta“ ş.a.) devenind cîntece populare. T. G. Şevcenko Este creatorul unei limbi poetice melodioase, noi, în care imaginile artistice se disting prin varietate, simplitate, sobrietate clasică şi vigoare realistă. Operele lui Ş., care au avut un uriaş ecou, au fost popularizate în România de către Dobrogeanu-Gherea, astăzi fiind aproape în întregime traduse în limba română. şever (TEHN.), sculă aşchie-toare din oţel rapid, folosită pentru supernetezirea roţilor Şevere dinţate necălite. Are formă de disc, de cremalieră sau de melc şi este prevăzută pe flancurile dinţilor cu canale radiale (adinei de 0,6—1 mm şi late de 0,25 mm) care au muchii ascuţite. Ca rezultat al şeveruirii, suprafeţele prelucrate devin foarte netede şi totodată se măreşte precizia profilului, a pasului şi a direcţiei dinţilor. şeviot (fr. cheviot, de la Cheviot „munte în Marea Bri-tanie“; ZOOTEHN.) 1. Rasă de oi de munte, originară din Anglia, crescută pentru producţia de carne. Greutatea oilor adulte este de 50 — 55 kg, iar a berbecilor de 70 —80 kg. Lîna este albă, semilucioasă, în cantitate de 2,5 —3,5 kg anual. 2. Denumire dată stofelor fabricate din lîna provenită de la oile de rasă şeviot (i) şevro (fr. chevreau „ied ; 1ND. PIEL.), piele pentru feţe de încălţăminte fabricată din piei de caprine tinere, tăbăcită cu crom şi lustruită intens. şezătoare 1. Adunare res-trînsă la sate, mai ales în serile de iarnă, la care participanţii lucrează pentru gazdă sau pentru ei şi totodată petrec, spu-nînd poveşti, snoave, ghicitori etc. Ş. au avut un rol însemnat în crearea şi în transmiterea folclorului literar. 2. Reuniune cu caracter cultural-educativ, al cărei program este alcătuit din producţii literare (recitări, lecturi, scenete, cîntece etc.). „Şezătoarea", revistă de literatură şi folclor, apărută cu intermitenţe între 1892 şi 1929, la Fălticeni, sub conducerea lui Artur Gorovei. A fost una dintre cele mai importante reviste de acest fel din tară. şiâc, ţesătură groasă de lînă, lăsată în culoarea naturală (albă, seină sau neagră) sau vopsită într-un maro roşcat. Ş. este folosit în portul popular şi în costumul monahal. şibleâc (GEOGR.), asociaţie vegetală submediteraneană, formată din tufişuri cu frunze căzătoare, dezvoltată în Peninsula Balcanică în zonele muntoase unde pădurea a fost tăiată. Şieu, afluent pe stînga al Someşului Mare (70 km). Izvorăşte din Munţii Călimani şi primeşte pe dreapta ca afluent pe Bistriţa. şiism (arabă şi’a „grupul adepţilor**), curent principal în sinul islamului, opus s u n-n i s m u 1 u i. Şiiţii resping s u n n a, tradiţia sacră a islamului „ortodox**, şi nu recunosc pe califii sunniţi, conside-rînd că imamii sînt conducătorii legitimi ai musulmanilor, ca urmaşi ai lui Aii şi ai Fatimei, ginerele şi fiica lui Mahomed. La apariţia sa în a doua jumătate a sec. al Vll-lea, ş. a exprimat opoziţia maselor populare faţă dp aristocraţia gentilică. El este larg răspîndit în Irakul de sud şi constituie religia de stat în Iran şi în Yemen. V. şi islam. Şimleu, raion administrativ în reg. Crişana. 84 760 loc. (1965). Reşedinţa: Şimleul Sil-vaniei. Zăcăminte de cărbuni (Sărmăşag, Chieşd). Industrie alimentară. Cultura cerealelor, pomicultură şi creşterea animalelor. Şimleul Sil vaniei, oraş raional în nord-estul reg. Crişana, reşedinţa raionului Şimleu. 12330 loc. (1965). Industrie alimentară (produse lactate), în centrul oraşului se află cetatea Bâthory, construită în stilul Renaşterii de către Ştefan Bâthory (1590). şină (C.F.), piesă de forma unei bare cu secţiunea transversală avînd aproximativ forma unui dublu T, laminată din oţel special şi care constituie principalul element constructiv al unei căi ferate. Are rolul de a susţine şi de a ghida roţile vehiculelor de cale ferată. îmbinarea longitudinală a ş. de cale ferată pentru a asigura continuitatea căii se poate face cu baloane şi eclise sau prin sudură. Şinca, afluent pe stînga al Oltului (43 km). Izvorăşte din Munţii Piatra Craiului şi drenează estul Depresiunii Făgăraş. Şincai, Gheorghe (1754— 1816), istoric şi filolog român iluminist din Transilvania, unul dintre fruntaşii Şcolii arde’ene. S-a născut la Rîciul de Cîti-pie. A studiat la Cluj, Blaj, Roma (la colegiul „De propaganda fide**), unde şi-a luat doctoratul în teologie şi filozofie, şi la Viena (la colegiul „Sancta Barbara**). A fost director (1782—1794) al învă-ţămîntului primar unit din Transilvania, riţlicînd numărul şcolilor la aproape 300. Preocupat de problema originii limbii şi a poporului român, a adunat, în timpul studiilor la Roma şi la Viena, un vast material documentar pentru a dovedi latinitatea limbii române şi originea romană a românilor, completat şi prelucrat apoi ŞINDRILA 581 ŞIR Gh. Şincai timp de 34 de ani. „Hronica românilor şi a mai multor neamuri", apărută postum, prezentare analitică a istoriei românilor între anii 86 e.n. şi 1739, în care insistă asupra continuităţii vieţii românilor la nord de Dunăre, este cea mai erudită operă de istorie a poporului român din cîte s-au scris pînă atunci. A lăsat o colecţie de izvoare în trei volume. L-a ajutat pe Samuil M i c u, în elaborarea uneia dintre primele gramatici ale limbii române („Elementa linguae daco-romanae sive va-lachicae"), a cărei reeditare (1805) a pregătit-o singur. A preconizat înlocuirea în scrierile laice a literelor chirilice cu cele latine şi a militat pentru învăţămîntul în limba română. A alcătuit manuale remarcabile de popularizare a cunoştinţelor ştiinţifice, ca „Istoria naturii sau a firii" şi „învăţătura firească spre surparea superstiţiei norodului" (râmase în manuscris), prelucrări după opere originale în limba germană. Pe plan *ocial-politic, Ş. a preconizat emanciparea naţională şi socială a poporului român din Transilvania pe calea reformelor şi a culturalizării. şindrilă (CONSTR.), piesă de lemn în formă de placă, prevăzută cu un uluc pe una dintre feţele laterale înguste şi ascuţită la marginea opusă (pentru a se putea îmbina eu ulucul piesei alăturate). Se confecţionează din lemn de foioase sau de răşinoase şi foloseşte la acoperirea clădirilor din regiunile de munte. şintoism (shintoism) (japoneză shinto „calea zeilor, a spiritelor"), religie din Japonia, formată în perioada prefeudală din credinţe animiste şi din elemente de şamanism. Ş. comportă venerarea unor divinităţi ale naturii (Amaterasu, zeiţa soarelui, Inari, zeiţa pămîntu-lui fertil etc.), cultul strămoşilor şi al eroilor şi cultul mika-doului (tennoismul). între ş.» budism şi confucianismul japonez au avut loc diferite asimilări şi influenţe reciproce. în 1868 ş. a fost decretat religie de stat şi pus în slujba naţionalismului japonez expansionist. Dupăînfrîngerea militarismului japonez în 1945, organizaţiile religioase s-au despărţit de stat, iar cultul mikadoului a fost, formal, abandonat. şip (Acipenser sturio), specie de peşte din familia acipenseri-delor, lung de 75—100 cm şi avînd greutatea de 70 — 80 kg. Şip Trăieşte în Marea Neagră şi este foarte rar. şipai, denumire dată în trecut soldaţilor indieni din armată britanică. în 1857 ş. s-au răsculat împotriva colonialiştilor englezi (răscoala naţională a ş. din 1857—1859). La răscoală au participat, alături de ş., ţăranii, meseriaşii şi o parte dintre feudali. Centrul răscoalei a fost partea de nord a Indiei. După lupte grele, colonialiştii englezi au reuşit să înăbuşe răscoala (1859), organizînd represalii sîngeroase. Şipka, trecătoare în munţii Balcani (R.P. Bulgaria), situată între Balcanii Centrali şi de Est, la 1 330 m altitudine. Face legătura rutieră între oraşele Gabrovo, la nord, şi Kazanlîk, la sud. şir (MAT.), corespondenţă între numerele naturale N şi elementele unei mulţimi oare- care A: 1 ai 2 a2 n -+an cu an€zA şi n=l, 2,... Elementele alf a2,..., an,... ale lui A se numesc termenii ş. Elementul an se numeşte termenul general al ş. După natura elementelor lui A se deosebesc: ş. numerice, ş. de funcţii, ş. de transformări etc. Se notează {an}nG^, {an}® {an} sau (an). Uneori primului termen al ş. i se dă indicele 0e cînd ş. se scrie a0, alf..., an,..„ — Ş. Caucky (sau §. fundamental), şir de elemente cu valori într-un spaţiu vectorial normat, {arJ}, 1 < + «>, pen- tru care lim || an — am il = 0. n, m —► oo Un şir de elemente {an}, cu valori într-un spaţiu vectorial normat E, converge către elementul aEf dacă oricărui număr real e>0 îi corespunde un număr natural N(e)f aşa fel încît || an— a || < e de îndată ce n > N (e). Un ş. convergent este ş. C., dar un ş.C. nu converge întotdeauna către un element din E (ex. un ş.C. de numere raţionale nu converge întotdeauna către un număr raţional). — Ş. de numere reale sau complexe, şir ale cărui elemente sînt numere reale sau complexe (ex. 2, 4, 6....; şirul cu termenul general an— (— l)71"1,10”n). Un ş. pentru care lim an = a, cînd n «, se . numeşte convergent (ex. ş. cu an = 1 + 10~n converge către 1). Un ş. care nu este convergent se numeşte divergent (ex. ş. cu an = (— l)n*n2). Un ş. de numere reale între termenii căruia avem relaţiile ai ^ a2 ••• ^ an*** se numeşte nedescrescător (ex. 1,2,2,3,4,4, 5.6.6....). Un ş« de numere reale între termenii căruia avem relaţiile a1^a2!>...>^arl^*** se numeşte necrescător (ex. 1, -“»•••» —,...). Un ş. nedescrescător sau n un ş. necrescător se numeşte şir monoton. — $. de funcţii, şir ale cărui elemente fn (x) sînt funcţii definite pe o mulţime X. Un punct a din X se numeşte punct de convergenţă al ş. de/., dacă ş. numeric {/n(a)} ? este convergent. Mulţimea punctelor de convergenţă ale ş. def. constituie mulţimea sa de convergenţă. — $. de elemente ortogonale {9n>r> de elemente dintr-un spaţiu prehil-bertian sau dintr-un spaţiu ŞIRATO 582 ŞIŞMARIOV Hilbert pentru carem» = = 0 cînd m=£=n (ex. ş. de funcţii {sin nx}Ţ definite pe [0,7r], cu < sin mx,sin nx> = ^sin/nx- * sin nx d*=0 dacă m=f=n şi “ dacă m=n). 2 Şirato, Francisc (1877— 1953), pictor, grafician şi critic de artă român. A învăţat litografia, specializîndu-se la Diis-seldorf şi dedicîndu-se afişului litografic. A studiat la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti. Fr. Şirato (autoportret) In prima perioadă s-a manifestat ca grafician, publicînd în revistele progresiste ale vremii desene satirice. A dus pe această cale o intensă campanie anti-dinastică, demascînd în acelaşi timp reprimarea răscoalelor ţărăneşti din 1907 şi corupţia regimului burghezo-moşieresc. Ca pictor se consacră abia din 1920 şi devine unul dintre membrii grupului celor patru. A fost preocupat la început de compoziţie şi de portret („Întîlnirea**, „întoarcerea de la tîrg“, „Vînză-torul de covoare**), apoi de peisaj şi de naturi moarte („Farul de la Mangalia**, „Geamia mică “, „Cîrciumărese** ş.a.). Creaţia sa este rezultatul unei sinteze între tendinţa de a construi formele solid şi un pronunţat lirism cromatic influenţat de Luchian. Treptat, Ş. a ajuns să dizolve contururile în lumină („Fată ci-tind“, „La oglindă** ş.a.), folosind tonalităţi fluide, transparente, pentru ca apoi să tindă spre construirea densă a spaţiului şi a obiectelor printr-o pastă consistentă. Şiraz, oraş în sudul Iranului. 229 760 loc. (1963). întreprinderi de ciment, textile (bumbac şi iută), alimentare. Renumit centru meşteşugăresc (covoare, obiecte din argint ş.a.). Nod rutier, aeroport. Şiria, comună în raionul Arad, reg. Banat, atestată ca abaţie în 1190, apoi ca sat în 1331, iar în 1439 ca tîrg cu drept de vamă. Aici a capitulat în august 1849 armata revoluţionară maghiară, comandată de generalul Gdrgey, în faţa armatei ţariste. Şirvanzade, Aleksandr (1858—1935), scriitor sovietic armean. Creaţia sa de dramaturg (drama „Pentru cinste**, 1905) şi de prozator (romanul „Haos“, 1898; nuvelele „Vardan Airu-mian**, 1902; „Artistul**, 1903), reprezintă o culme a realismului critic în literatura armeană. Ş. a introdus în literatura armeană figura muncitorului. în perioada sovietică a scris comedia „Cumnatul Morgan** (1930), romanul memorialistic „Din văpaia vieţii** (1932) ş.a. şist (gr. skchistos, de la sc/n-zein „a despica**; PETROGR.), rocă metamorfică sau sedimentară, care are proprietatea de a se desface în plăci sau în foi subţiri, după plane paralele (textură şistoasă), datorită aşezării paralele a mineralelor la-melare sub influenţa presiunilor tangenţiale orientate (stressul) şi a recristalizării rocilor preexistente. Compoziţia şiştului este determinată de compoziţia rocilor preexistente, metamorfozate, şi de gradul de metamorfism. în funcţie de compoziţia lor, se deosebesc mai multe feluri de ş.: sericitoase, clonţoase, talcoase, biotice, mus-covitice, amfibolice, grafitoase, argiloase etc. în Republica Socialistă România sînt larg răspîndite, în Carpaţi şi în Dobrogea, ş. cristaline. Acestea sînt roci metamorfice, formate prin transformarea în stare solidă a rocilor sedimentare şi eruptive, în condiţiile modificărilor din scoarţa terestră, sub regim de temperatură şi de presiune ridicate. După intensitatea metamorfismului, care se oglindeşte în compoziţia mineralogică şi în structură, şisturile cristaline se împart în: ş. de epizonă, ş. de mezo-zonă şi ş. de catazonă. în partea centrală a Dobrogii se găseşte un complex de roci alcătuit din ş. argiloase cu intercalaţii de gresii cuarţitice şi gresii conglomeratice, care a primit denumirea de ş. verzi. Ş. feruginoase, manganifere, cuprifere, talcoase, ş. cu azbest, ş. cu pirită, cuarţitele*, dolomi-tele şi calcarele cristaline prezintă importanţă economică, constituind substanţe minerale utile. şistificâre (IND. EXTR.), operaţie de pulverizare în atmosfera unei mine grizutoase a unei anumite cantităţi de pulbere fină de steril (şisturi argiloase, argilă uscată etc.) în scopul reducerii capacităţii de aprindere şi de explozie a amestecului de grizu şi praf de cărbune cu aerul din mină. Şiţkin, Ivan Ivanovici (1832 — 1898), pictor peisagist rus, -membru fondator al grupării peredvijnicilor. A creat, într-o viziune epică, imagini generalizatoare, grandioase şi puternice ale peisajului de pădure rus („Păduri în depăr-tare“, 1884; „Dimineaţa în pădurea de pini“, 1889). Ş. a fost un desăvîrşit desenator. Htograf şi gravor. Şişman al III~lea, ţar al statului bulgar de la Tîrnovo (1365—1393). A dus o politică ostilă ţarului bulgar de la Vidin, Sraţimir, despotului Dobrogii, Dobrotici, şi a purtat un război îndelungat cu Dan 1, domnul Ţării Româneşti. Deşi se recunoscuse vasal sultanului, turcii au ocupat în 1393 statul şi pe Ş. l-au dus în captivitate. Şişmariov, Vladimir Fio-dorovici (1874—1957), romanist sovietic. A fost profesor la Universitatea din Leningrad, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Op. pr.: „Lirica şi poeţii lirici ai evului mediu tîrziu** (1911), „Clement Marot“ (1915), „Cercetări asupra istoriei limbilor Spaniei** (1941), „Culegere de texte pentru istoria limbii franceze din sec. IX — XV“ (1955) s.a. S-a preocupat de problemele formării limbii române şi ale dezvoltării limbii române literare. Şl VA 583 soc Şiva, în religia hinduistă, zeul care întruchipează forţa distructivă a naturii. Face parte, alături de Brahma (forţa creatoare) şi Vişnu (forţa conservatoare), din trinitatea hinduistă (Trimurti). Este considerat şi ca zeu al literaturii, muzicii şi dansului. Soţia lui este zeiţa Kali. Şiva dansind şlam (germ. Schlamm „nămol, noroi“; IND. EXTR.), amestec de apă şi particule fine (sub 1 mm) de substanţe minerale în suspensie, rezultat din instalaţiile de preparare mecanică (pe cale umedă) a minereurilor sau a cărbunilor. Ş. care conţine cantităţi importante de substanţe minerale utile este supus operaţiilor de concentrare, pentru recuperarea acestor substanţe. Şlamul de cărbuni se mai numeşte şi mîl de cărbuni. şleahtă (în evul mediu în Polonia), nume dat nobilimii mici şi mijlocii. şlefuire (TEHN.), operaţie de netezire fină a asperităţilor unor obiecte, de obicei nemetalice, prin aşchiere, cu ajutorul unor materiale abrazive sub diferite forme: pulbere liberă, soluţie abrazivă, pastă abrazivă, hîrtie sau pînză abrazivă etc. în industria sticlei, şlefuirea se aplică la cristaluri, la sticle pentru oglinzi şi la sticle optice. Fazele principale sînt: eboşarea (şlefuirea brută) şi finisarea (şlefuirea fină)t urmate, în cazul sticlelor optice, de lustruire (numită şi polisare). şlep (NAV.), navă fără propulsie proprie, destinată transportului de mărfuri pe fluvii, pe canale sau pe lacuri. După construcţie se deosebesc: şlepuri cu magazii interioare (sub punte), şlepuri cu platforme pentru încărcarea mărfurilor, ş. cu suprastructură etc. şlire (PETROGR.); îngrămădire locală de minerale, de dimensiuni variabile, în masivele eruptive, care apare în timpul procesului de cristalizare magmatică. Importante sînt ş. de minereu de crom din peridotite, de ilmenit din anor-tozite, de titanomagnetit din gabrouri etc. (ex. ş. de cromit din masivele serpentinice din Banat şi de titanomagnetit de la Căzăneşti-Ciunganu, reg. Hunedoara etc.). şmirghel (PETROGR.), rocă metamorfică alcătuită din pături de granule de corindon, alternînd cu magnetit. Se naşte prin metamorfozarea unor depozite de bauxit sau de laterit. Se întrebuinţează ca abraziv. şnurcerâmică, sistem de ornamentare a vaselor de lut în cadrul mai multor culturi din faza de tranziţie de la neolitic la epoca bronz u-1 u i, constînd în imprimarea în pasta vaselor încă nearse a unor motive decorative realizate cu ajutorul unui şnur din fibre vegetale. Ş. s-a răspîn-dit din stepele nord-pontice spre Europa centrală şi sud-estică la începutul mileniului al II-lea î.e.n. şoarece, denumire dată unor specii de animale rozătoare din familia muridelor, de talie pînă la 12 cm. In ţara noastră trăiesc ş. de casă (Mus musculus), ş. de cîmp (Apodemus agrarius) şi ş. de pădure (Apodemus sylva-ticus). Fiind dăunători şi trans-miţători de boli infecţioase, împotriva ş. se iau măsuri de combatere (deratizare). şobolan, denumire dată unor genuri de animale rozătoare de talie mijlocie din familia muridelor, cu coada lungă acoperită cu solzi în formă de inele. în ţara noastră trăiesc: ş. cenuşiu (Rattus norvegicus), răspîndit pe tot globul, ş. negru (Rattus rattus), mult mai rar, şi ş. de apă (Arvicola terrestris), care duce un mod de viaţă * semiacvatic. Deoarece ş. pro- duc pagube şi sînt vectori de boli infecţioase, împotriva lor se iau măsuri de combatere (deratizare). O rasă de ş. (#. alb) se creşte pentru experienţe biologice şi clinice. — Ş. moscat v. desman. şoc 1. (F1Z.) Acţiune bruscă (practic instantanee) şi relativ puternică, efectuată din exterior asupra unui corp, avînd efecte diferite, de obicei mai dăunătoare decît în cazul că aceeaşi solicitare s-ar realiza printr-o variaţie progresivă relativ lentă (ex. ş. mecanic, ş. electric, ş. termic etc.). 2. (REZ. MAT.) Aplicare bruscă (prin ciocnire) a unei sarcini asupra unei piese sau asupra unui element de construcţie şi care provoacă apariţia în interiorul piesei a unor tensiuni şi deformaţii mai mari decît în cazul aplicării statice a sarcinii. Tensiunile şi deformaţiile produse în piesele solicitate la ş. se determină înmulţind valorile tensiunilor şi deformaţiilor statice (produse de aceeaşi sarcină) cu un coeficient, numit multiplicator de impact. 3. (TEHN.) Şoc termic, procedeu tehnologic care constă în schimbarea bruscă a temperaturii unui material de la temperatura de lucru la o temperatură relativ joasă; este folosit la executarea vaselor de laborator, a unor obiecte de faianţă, a p oduselor refractare etc. 4. (MED.) a) Stare patologică gravă, provocată de acţiunea unui agent dăunător puternic asupra organismului sau de acţiunea unui agent obişnuit sau repetat asupra unui organism slăbit. în ş. se produce întîi un dezechilibru nervos, iar apoi un dezechilibru al funcţiilor circulatorii şi respiratorii. Agentul dăunător poate fi un traumatism, o infecţie, o hemoragie, o intoxicaţie, un act chirurgical etc., manifestările ş. variind în funcţie de agentul cauzal respectiv (ex. traumatic, hemoragie, operator, toxic etc.). b) Tip particular ŞOFRĂNEL 584 ŞOLOHOV de dezechilibru acut al unor funcţiuni psihice, produs de o emoţie puternică (ş. nervos). 5. (FIZIOL.) Şoc apexian v. impuls cardiac. şofranel (Carthamus tindo-rius), plantă erbacee anuală din familia compozitelor, cu tulpina înaltă de circa 100 cm, cu frunze ovale, cu margini spinos dinţate şi cu fructul alb, asemănător cu cel de floa-rea-soarelui; conţine 35— 40% substanţe grase. In ţara noastră se cultivă pe suprafeţe restrînse, pentru uleiul care se extrage din seminţe si este folosit la Şo(rinrl fabricarea vopselelor şi uneori în alimentaţia dietetică. şoim (Falco), gen de păsări răpitoare de zi, de mărime variată, cu ciocul scurt şi curbat, avînd pe laturile jumătăţii superioare cîte o crestătură în formă de dinte. Zburătoare rapide şi foarte abile, ş. se hrănesc numai cu pradă vie, mai ales cu păsări, pe care le prind din zbor. In. ţara noastră trăiesc mai multe specii de ş.> Şoim de ex. ş. călător (Falco peregri-nus), de mărimea unui corb, cu spatele cenuşiu-albăstrui şi partea ventrală alburie, cu numeroâse dungi transversale; ş. dunărean (Falco cherrug), mai mic şi cu spatele brun-roşcat. Şoldănescu, Ştefan (1863— 1899), pictor român. A studiat la Şcoala de arte frumoase din Iaşi cu Em. Panaiteanu Barda-sare, apoi la Miinchen. A executat în special portrete şi „capete de expresie** („Portret de bă- trînă**, „Un băiat italian**, „Portret de bătrîn ţăran** ş.a.), în spiritul şcolii miincheneze, apreciat în epocă, şi de asemenea ilustraţii de carte („Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor** de N. Iorga, „Metodă nouă de scriere şi citire pentru uzul clasei I primare** de I. Creangă). Şolohov, Mihail Aleksan-drovici (n. 1905), scriitor sovietic rus, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă, alături de M. Gorki, ai realismului socialist. Originar, pe linie maternă, dintr-o familie căzăcească de pe Don, Ş. şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în acest ţinut, a cărui natură şi umanitate s-au oglindit multilateral în opera sa. De la vîrsta de 15 ani, Ş. a participat ca voluntar la războiul civil, asistînd la lichidarea ultimelor bande albe din regiunea natală. După debutul din 1923 (schiţa „ încercarea**) şi după publicarea nuvelei „Aluniţa**, care l-au impus ca pe un prozator talentat, a apărut volumul „Povestiri de pe Don** (1926), prefaţat de scriitorul Serafimovici. Stabilit încă din 1924 în staniţa Veşenskaia de pe Don, Ş. scrie aici capodoperele sale. Continuare demnă a tradiţiilor literaturii clasice ruse din sec. al XlX-lea, în special a lui Gogol şi Lev Tol-stoi, proza lui Ş. se caracterizează prin excepţionala forţă de reconstituire a vieţii în întreaga ei complexitate. Pătrunsă de spiritul nou al literaturii impetuos dezvoltate în U.R.S.S. în primul deceniu de după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, creaţia sa reflectă dinamismul evenimentelor de epică amploare ale epocii, dramatismul extrem al conflictelor, aspectele şi dezno-dămintele tragice ale unora dintre ele, fără a se lăsa copleşit de acestea, în virtutea viziunii sale lucid-revoluţionare despre sensul lor istoric. Romanul-epopee „Donul liniştit** (1928—1940), operă impunătoare, în genul celei a lui Lev Tolstoi („Război şi pace“), dominată de spectacolul supremei încleştări a războiului civil localizat într-un anumit sector al acestuia şi devenit aici o „adevărată epopee căzăcească**, este o neegalată mărturie artistică a partinităţii comuniste a scriitorului, vădită în înţelegerea evenimentelor şi tonalitatea superioară a naraţiunii, în simpatia neascunsă pentru destinul celor oropsiţi. Variatele şi suculentele infiltraţii folclorice, inspiratele digresiuni lirice şi rolul activ al peisajului, în zugrăvirea căruia Ş. s-a dovedit a fi un maestru M« A. Şolohov însufleţit, umanizează opera şi sporesc farmecul ei cuceritor, împletind indisolubil istoria cu destinele eroilor săi, Ş. a îmbogăţit literatura universală cu tipuri memorabile de oameni minaţi de contradicţii lăuntrice, şovăielnici, derutaţi şi aruncaţi în tabăra forţelor contrarevoluţionare strivite de istorie (Grigori Melehov din „Donul liniştit**), dar şi cu tipuri de oameni noi, luminaţi de un ideal înaintat, integri şi hotărîţi (Da-vîdov şi Nagulnov din „Pămînt desţelenit**, Andrei Sokolov din „Soarta unui om*‘). Sensibil mai ales la implicaţiile tragice ale marilor bătălii istorice, Ş. se afirmă totuşi şi ca un adversar al* tragismului absolut, prin reliefarea forţei omului de a se împotrivi stihiilor oarbe. De aceea, în romanele sale, mai ales în „Pămînt desţelenit** (1932—1956), aparţinînd prin temă unei perioade ulterioare a dezvoltării societăţii sovietice, aceea a colectivizării agriculturii, aspectele brutale ale vieţii sînt mereu atenuate de zîmbetul înţelept al povestirii, Ş. remarcîndiA-se şi ca autor al unor pagini antologice de umor. Caracterul adînc popular, evident şi în ŞOLTUZ 585 ŞCSTAKOVICI bogata limbă orală, în metaforismul întotdeauna propriu mediului evocat, atribuie operei sale valori poetice rareori atinse în proza literară rusă. In anii celui de-al doilea război mondial, Ş. a publicat schiţe şi reportaje, printre care şi „Şcoala urii**, precum şi cîteva capitole dintr-un nou roman, „Ei au luptat pentru patrie**, iar după război lucrări publicistice în apărarea păcii şi nuvela „Soarta unui om** (1956). Gravitatea şi adîncimea problematicii, dimensiunile de frescă ale tematicii, eposul naraţiunii desfăşurat cu forţa rapsozilor populari ruşi, subtilitatea reconstituirii conflictelor şi caracterelor, a dinamicii scenelor de masă şi a surprinderii metamorfozelor intime ale peisajului natal, luminate de concepţia sa lucidă, modernă, îndrăzneaţă, revoluţionară despre lume, conferă creaţiei lui Ş. o importanţă şi durabilitate monumentală. Opera sa este tradusă în româneşte. Laureat al Premiului Lenin (1960). Premiul Nobel (1965). şoltuz (în evul mediu în Moldova), cîrmuitorul oraşului (tîrgului), ales de tîrgoveţi. împreună .cu p î r g a r i i, ş. reprezenta oraşul (tîrgul) în raporturile acestuia cu domnul şi cu dregătorii şi îl administra. In atribuţiile ş. intrau: hotărnicirea proprietăţilor particulare din cuprinsul tîrgului, adeverirea tranzacţiilor tîrgo-veţilor, repartizarea dărilor şi a obligaţiilor către domnie etc. Ş. avea şi atribuţii judecătoreşti mai limitate. Se numea, în unele tîrguri, şi voit. şomaj, fenomen specific societăţii capitaliste, care constă în aceea că o parte dintre salariaţi rămîn fără lucru. Este un rezultat inevitabil al acumulării capitaliste, şomerii reprezentînd armata indus-trialâ de rezervă a capitalului. Existenţa ş. exercită o continuă presiune asupra salariilor muncitorilor ocupaţi în producţie, permiţînd intensificarea exploatării lor. Ş. creşte foarte mult în timpul crizelor economice de supraproducţie. El a devenit cronic o dată cu intrarea capitalismului în etapa crizei generale. Ş. poate fi: total, cînd muncitorul este concediat, şi parţial, cînd muncitorul lucrează o săptămînă incompletă, primind în mod corespunzător un salariu redus. V. şi clasa muncitoare. Şomcuta Mare, comună în reg. Maramureş, reşedinţă de raion. 7 200 loc. (1965). Industrie alimentară (ulei, panificaţie) şi a materialelor de construcţii. — Raionul Ş. М., cu 53 350 loc. (1965). Exploatări de bentonită, calcare. Industria sticlei (Poiana Codrului). Cultura cerealelor şi a plantelor textile, pomicultură (meri) şi creşterea animalelor. Şomuzul Mare, afluent pe dreapta al Şiretului (59 km). Izvorăşte de sub vîrful Poiana Ciungilor şi străbate Podişul Sucevei. Ş.M. trece prin Fălticeni. Şonţu, Gheorghe ( 1851 — 1877), maior român, erou al războiului de independenţă Gh. Şonţu (1877—1878). A căzut, în fruntea batalionului I din Regimentul 10 dorobanţi pe care-1 comanda, la 30 august/11 septembrie 1877, în timpul asaltului împotriva redutei Griviţa 2. şopîrlă (Lacerta), gen de reptile din ordinul saurienilor, cu capul şi cu abdomenul acoperite de plăci cornoase mari, iar spatele cu solzi mărunţi. In ţara noastră trăiesc ş. de munte (Lacerta vivipara), ş. de cîmp (Lacerta agilis), guşterul etc. Şopîrlă şorecâr (Buteo buteo), specie de pasăre răpitoare de zi, de mărimea unei găini, cu penajul de culoare brună-întune-cată, cu aripi late şi cu coada Şorecar rotunjită. Se hrăneşte mai ales cu rozătoare de cîmp. In ţara noastră mai trăieşte ş. încălţat (Buteo lagopus), care are picioarele acoperite cu pene pînă la degete. şoricioâică (CHIM.) v. tri-ozid de arsen. şorliţa (BIOL.) v. gaie. şorţ, element din portul popular femeiesc, purtat mai ales în Transilvania (unde varianta „şurţ** este atribuită uneori şi catrinţei), care constă dintr-o ţesătură dreptunghiulară de lînă sau bumbac, simplă sau cu alesături, lucrată în casă sau de fabrică, aplicată peste fustă. Şostakovici, Dmitri Dmi-trievici (n. 1906), compozitor sovietic. Talent precoce, a studiat la Conservatorul din Leningrad pianul (cu Nikolaev) şi compoziţia (cu Steinberg şi Glazunov). Lucrarea sa de absolvenţă, „Simfonia I‘*( 1926), relevînd un muzician stăpîn pe mijloacele artei sale, se distinge prin originalitatea limbajului şi concizia formei, prin expresivitatea melodică şi prin bogăţia de idei. Ş. abordează cu succes toate genurile muzicale. Personalitatea sa complexă evoluează cu egală forţă de afirmare între tema gravă, dramatică, şi cea senină, optimistă, în care triumfă vitalitatea. Eminamente simfonisţ, în cele 13 simfonii Ş. realizează o amplă frescă a sensibilităţii, frămîntărilor şi aspiraţiilor omului contemporan ; „Simfonia a V-a“, operă de maturitate, întruchipează lupta omului pentru desăvîrşirea personalităţii; „Simfonia a VlI-a, a Leningradului**, inspirată $0T din epopeea apărării oraşului-erou, reflectă lupta poporului sovietic împotriva invaziei fasciste; „Simfonia a X-a*‘ se distinge prin dramatismul intens psihologic; „Simfonia a Xl-a, Anul 1905“ evocă cu grandoare epică momente din prima revoluţie rusă; „Simfonia a Xll-a“, închinată memoriei lui Lenin, înscrie lirismul D. D. Şostakovid în coordonatele monumentalului, iar „Simfonia a XIIl-a“, dedicată cuceritorilor cosmosului, este un imn al elanului îndrăzneţ şi al biruinţelor cunoaşterii. Practica de simfonist a lui Ş. îşi lasă amprenta şi pe lucrările din celelalte genuri, printre care 8 cvartete de coarde, 24 de preludii pentru pian, muzică pentru numeroase piese de teatru şi pentru film, cantate şi oratorii („Cîntarea pădurilor**). în genul operei, Ş. a scris „Katerina Izmailova**, „Nasul** (după Gogol). A mai compus baletele „Secolul de aur“, „Pîrî-iaşul cristalin**, opereta „Mos-cova-Ceriomuşki“. Dintre lucrările concertante sînt de menţionat două concerte pentru pian, unul pentru violoncel, celebrul „Concert pentru vi-oară“. Prin forţa şi originalitatea expresiei, prin amploarea desfăşurărilor, prin profilul modern al melodiei, Ş. este unul dintre cei mai mari compozitori contemporani. fot» lac sărat care seacă în timpul perioadelor secetoase, pe fundul lui rămînînd o crustă formată prin precipitarea sărurilor din apă. Ş. sînt frecvente în zonele de stepă şi în semi-deşerturi (Podişul Anatoliei» Kazahstan, nordul şi sudul Africii ş.a.). 586 Şotînga, localitate de tip urban în raionul Tîrgovişte, reg. Ploieşti, situată la nord-vest de oraşul Tîrgovişte. 5 030 loc. (1965). Exploatarea lignitului. şovinism, manifestare a ideologiei burgheze şi atitudine politică reacţionarii, caracterizate prin afirmarea superiorităţii unei naţiuni sau popoare faţă de alte naţiuni sau popoare şi prin adoptarea unei atitudini de exclusivism şi de intoleranţă faţă de aceştia. Ş. vine de la numele unui soldat francez, Nicolas Chauvin, din vremea f>rimului imperiu, devenit ce-ebru prin sentimentele sale naţionale exaltate şi fanatice. V. şi naţionalism; rasism. şpais (METAL.), produs metalurgic intermediar, rezultat la topirea anumitor minereuri neferoase, înecare arsenui şi antimoniiil se concentrează sub formă de arseniuri şi antimo-niuri. şpalt (1ND. P1EL.), subprodus constituit din stratul dinspre partea cărnoasă a pielii, obţinut în urma operaţiei de despicare (şpăltuire) a boxurilor din piei de vită. Ş. subţire este întrebuinţat pentru căptuşeli, iar ş. gros ca velur pentru încălţăminte, în marochinărie etc. Şpălnaca, localitate din raionul Aiud, reg. Cluj, unde a fost descoperit un depozit de unelte, arme şi obiecte de podoabă din bronz de la începutul epocii fierului (sec. XII — XI î.e.n.). şpăltuire (IND. PIEL.) v. despicare. şplint (germ. Splint „cui spintecat**; TEHN.), organ de maşină constituit dintr-o bucată de sîrmă cu secţiunea semicirculară şi îndoită astfel încît capătă forma unei vergele duble, cu un ochi la o extremitate. Ş. serveşte ca element de fixare a poziţiei relative a două piese, ca element de blocare sau de siguranţă a piuliţelor împotriva autodeşurubării etc. Se mai numeşte cvi spintecat. şpringuire (TEHN.), operaţie de curbare, prin deformare la cald, a foilor de arc pentru suspensii. După ş., foile de arc sînt călite. şpriţuitor(TEHN.), aparat sau dispozitiv folosit pentru apli- ŞTAFETĂ carea pe suprafeţele unor piese sau ale unor obiecte a unui material în general adeziv (clei, vopsea etc.). şput (engj. spotlight, spot)f aparat dioptrie (bazat pe refracţia luminii prin intermediul lentilelor) care concentrează razele luminoase într-un singur punct. Este folosit ca proiector în teatru şi în cinematografie. şrapnel (de la numele inventatorului, generalul englez Shrapnel, 1761 — 1842; MILIT.), proiectil în care se găsesc gloanţe de oţel şi o încărcătură de exploziv strict necesară spargerii pereţilor proiectilului şi aruncării gloanţelor. Ş. se foloseşte contra ţintelor vii neadăpostite. Are un fopos reglabil (fuzant) care asigură spargerea ş. într-un punct voit de pe traiectorie. şroturi (germ. schroten „a sfărîma, a măcina**; ZOOTEHN.), furaje concentrate rezultate din măcinarea reziduurilor (turtelor) provenite de la extragerea uleiurilor din seminţe de floa-rea-soarelui, soia, arahide, bumbac etc. Datorită conţinutului foarte ridicat de proteine (21 — 55%) şi de săruri minerale (calciu şi fosfor), ş. constituie un furaj valoros îndeosebi pentru tineretul animal şi vacile de lapte. ştachetă (SPORT), bară de lemn aşezată orizontal pe doi suporţi, fixaţi ^ la o^ anumită înălţime pe doi stîlpi, care se găsesc Ia o distanţă de 3,66 m unul de altul la marginea gropii de nisip. Se foloseşte în probele de săritură în înălţime şi săritură cu prăjina pentru indicarea valorii săriturii atleţilor. ştafetă (ital. staffetta „cu-rier“; SPORT), probă sportivă pe echipe (din atletism, schi, înot, ciclism ş.a.), care se desfăşoară pe anumite distanţe împărţite pe etape; fiecare etapă a parcursului este străbătută de cîte un concurent, care transmite coechipierului următor un obiect convenţional (numit j/a/e/a), care trebuie dus pînă la capătul distanţei parcurse. După modul de parcurgere a. distanţei, ş. pot fi; simple sau combinate. Cele mai frecvente probe de ş. sînt; 4x100 m,. 4x400 m, 4x800 m în atle- ŞTANŢ 587 ŞTEFAN CEL MARE tism, 4x100 m mixt (fiecare etapă parcursă într-un anumit stil) la .înot, 3x15 km la schi etc. ştânţă (TEHN.), unealtă-dis-pozitiv folosită pentru prelucrarea, prin deformare plastică şi tăiere, a pieselor din Presa de ştanţat tablă (foaie sau bandă). In funcţie de destinaţie, se deosebesc următoarele tipuri de ş.: de crestat, de debavu-rat, de decupat, de perforat, de retezat, de finisat etc. Operaţia executată cu ajutorul ş. se numeşte ştanfare şi are o largă aplicare în industria constructoare de maşini. Are o productivitate înaltă. ştăufer (TEHN.), gresor cu presiune. şteamp(germ. Stampfe „mai, pisălog**; IND. EXTR.), maşină Şteamp ţărănesc de lucru folosită în trecut pentru sfărîmarea minereurilor; în prezent ş* sînt folosite rar, numai pentru măcinarea unor minereuri aurifere. ^ In ţara noastră au fost folosite în trecut ş. de lemn, acţionate de roţi de apă, la micile exploatări aurifere din Transilvania. Ştefan, numele mai multor regi ai Ungariei din dinastia ar-padiană, dintre care cei mai cunoscuţi au fost; £. / ce^ Sfint (c. 997—1038), în timpul căruia Ungaria a fost convertită la creştinism, s-a accelerat procesul de feudalizare şi s-a întărit puterea militară a statului; Ş. al II-lea (1116— 1131), care a purtat războaie îndelungate cu Boemia, Veneţia, Austria şi Bizanţul; $. al III-/ca (1162— 1172), care a dus mai multe războaie împotriva Bizanţului pentru stăpînirea Croaţiei. în epoca domniei acestor trei regi, Transilvania a fost cucerită şi înglobată regatului maghiar. Ştefan I, domn al Moldovei (c. 1394—1399). Pentru a contracara acţiunea iminentă de cotropire a Moldovei de către regele Ungariei. Sigismund de Luxemburg, Ş.I a recunoscut suzeranitatea regelui Poloniei (1395), pe care l-a ajutat cu oaste împotriva cavalerilor teutoni (1397). In 1395 a înfrînt oastea regelui maghiar la Hin-dău (probabil satul Ghindă-uani de lîngă Tg.-Neamţ). Ştefan cel Mare (Ştefan al III-lea), domn al Moldovei (1457—1504), fiul lui Bogdan al II-lea. Om politic cu vederi largi, bun organizator şi abil diplomat, unul dintre cei mai mari comandanţi de oşti ai vremii sale. A cucerit domnia cu ajutorul lui Vlad Ţepeş, domnul T^rii Româneşti, în-vingîndu-1 la Orbie şi Doljeşti (1457) pe Petru Aron, uzurpatorul şi ucigaşul tatălui său. In politica internă, Ş. a urmărit instaurarea unei domnii autoritare şi centralizatoare, împotriva marii boierimi şi a privilegiilor ^ ei de^ imunitate fiscală, judiciară şi militară, sprijinindu-se pe tîrgoveţi, pe boierimea mică şi pe răzeşi. In faţa pericolului pe care-1 reprezentau pentru ^ independenţa Moldovei tendinţele expansioniste ale turcilor, polonilor şi ungurilor, Ş. şi-a organizat temeinic armata, bazînd-o pe cete de oşteni, recrutaţi mai ales din rîndurita ţărănimii libere. A întărit sistemul ^ de cetăţi şi a acordat pîrcălabilor puteri mari, făcîndu-i membri ai sfatului domnesc, pe care I-a transformat într-un instrument al puterii centrale. S-a preocupat de economia Moldovei, reînnoind privi le- giile negustorilor din Braşov, Bistriţa, Liov, cu care legăturile comerciale erau tradiţionale, şi favorizînd dezvoltarea meşteşugurilor şi a oraşelor. Interesat în consolidarea poziţiei Moldovei pe plan extern, Ş. a încheiat numeroase alianţe (cu Ungaria, Polonia, Boemia, Veneţia, Rusia şi cu hanul turcoman Uzum-Hasan) şi a creat un sistem politic-mili-tar, în care, în jurul Moldovei» gravitau forţele antiotomane din Transilvania, Ţara Românească şi cetăţile din Crimeea (Caffa şi Mangop). In prima fază (1457—1472) a domniei, Ş. a recucerit Chilia de la unguri şi munteni (1465), a înfrînt pe Matei Corvin, regele Ungariei, la Baia (1467), a zdrobit o puternică invazie tătară la Lip-nic pe Nistru (1469 sau 1470) şi a pătruns în Ţara Românească, unde a învins pe Radu cel Frumos la Soci (1471) şi la Cursul Apei (1473), înlocuin-du-1 cu Laiotă Basarab. Prestigiul întărit în urma acestor succese şi sprijinul de care se bucura în întreaga ţară i-au permis lui Ş. să tranşeze în favoarea sa conflictul cu marea boierime, suprimînd pe cei mai însemnaţi exponenţi ai tendinţelor de anarhie feudală, în frunte cu Isaiia vornicul. In a doua fază a domniei sale (1473—1488), Ş. a dus un lung şi mare război de apărare a independenţei Moldovei. Turcii, nemulţumiţi de existenţa unei domnii puternice în Moldova, capabilă de a-şi subordona politiceşte şi Ţara Pecetea lui Ştefan cel Mare ŞTEFAN CEL MARE 588 ŞTEFAN UROŞ Românească, şi în dorinţa de a cuceri porturile-cetăţi Chilia şi Cetatea Albă, la care se adăuga şi refuzul lui Ş. de a plăti hara-ciul, au atacat Moldova. Războiul antiotoman a început cu bătălia de la Podul înalt, în apropiere de Vaslui (10 ianuarie 1475), unde oastea moldovenească a pricinuit cştilor otomane, conduse de Soliman Hadîmbul, beglerbegul Rume-lieî, o mare înfrîngere. Bătălia a avut un larg ecou în Europa; istoricul polon Dlugosz a scris că Ş. este ,,cel dintîi dintre principii lumii care a repurtat în zilele noastre o victorie atît de strălucită împotriva tur-cilor“. Înfrînt la Valea Albă (1476) de uriaşa armată condusă de însuşi sultanul Maho-med al II-lea, Ş. s-a retras şi, sprijinindu-se pe cetăţi, 1-а determinat pe sultan să se retragă, după asediul zadarnic al Sucevei şi Cetăţii Neamţului, fără a repurta o victorie decisivă. După retragerea turcilor, încercînd să scoată Ţara Românească de sub influenţa otomană, Ş. 1-а înlocuit pe Laiotă Basarab cu Vlad Ţepeş (1476). într-o ultimă încercare de a readuce Ţara Românească în frontul luptei antiotomane, Ştefan cel Mare a pornit lupta împotriva lui Basarab cel Tî-năr, pe care 1-а învins la Rîmnic (1481) şi 1-а înlocuit cu Vlad Călugărul; dar şi acesta a trecut de partea turcilor în 1484, cînd sultanul Baiazid al 11-lea a cucerit Chilia şi Cetatea Albă. în a treia fază a domniei (1489—1504), Ş. plătea tribut turcilor în schimbul neamestecului acestora în treburile interne ale Moldovei, dar din cauza politicii favorabile Ungariei a intrat în conflict cu Polonia. Regele polon loan Albert a atacat Moldova, sub pretextul că vrea să recucerească de la turci cetăţile de Ia Marea Neagră; după asediul nereuşit al cetăţii Suceava, expediţia polonă s-a terminat cu dezastrul pe care і 1-а provocat armata moldoveană la Codrul Cosminului (1497^. în anul următor a avut loc expediţia de răzbunare a lui Ş. în Polonia, urmată de pacea de la Hîrlău (1499), care stabilea raporturi de egalitate între cele două state, şi de ocuparea Pocu-ţiei de către moldoveni (1501). Cultura moldovenească în timpul lui Ş. se remarcă prin înflorirea artelor plastice (frescele bisericeşti), a construcţiilor religioase (bisericile-mănăstiri: Putna, sf. Gheorghe din Hîrlău, Voroneţ, Bălineşti, Neamţ ş.a.), a celor civile (Piatra, laşi ş.a.) şi a celor militare. în această perioadă s-a consolidat şcoala moldovenească de artă. Ştefan cel Mare în vremea sa încep a fi scrise la curte, în slavoneşte, primele anale ale ţării, preamărind faptele de arme ale domnului. Domnia glorioasă a lui Ş. a avut drept rezultat amînarea includerii Moldovei în sistemul politic al dominaţiei otomane şi a întîrziat înaintarea turcilor spre centrul Europei. Ştefan Duşan, rege al Serbiei (1331-1346) şi „ţar al sîrbilor şi grecilor** (1346— 1355). în timpul său, Serbia a devenit cel mai puternic stat din sud-estul Europei. în scopul consolidării regimului feudal, Ş.D. a promulgat un cod de legi („Zaconnic**), confirmat în 1349 de adunarea stăpînilor feudali la Skopje. Ş.D. a promovat o politică externă activă, cucerind Macedonia (în afară de Salonic), Tesalia, Epirul, Albania şi Acarnania şi a eliberat de sub dominaţia maghiară regiunea Belgradului şi Maciva. Ştefan Lazarevici, despot sîrb (1389-1427). Ca vasal al sultanului a fost obligat să-i însoţească pe turci în cîteva expediţii militare. în timpul luptelor dintre fiii lui Baiazid l-a sprijinit pe Mahomed I, a cărui înscăunare a dus la redobîndirea temporară a independenţei Serbiei. Ştefan Lt-zarevici şi-a stabilit capitala Ia Belgrad. Ştefan Lăcustă, domn al Moldovei (1538—1540), fiu al lui Ştefan cel Mare, ridicat în scaunul domnesc de către sultanul Soliman. în timpul domniei lui, turcii au ocupat Bugeacul şi au transformat Ti-ghina în raia. Porecla de „Lă-custă“ îi vine de la invaziile de lăcuste din timpul domniei sale. A fost asasinat de marea boierime. Ştefan Petriceicu, domn al Moldovei (1672-1673, 1673— 1674, 1683—1684), sub tutela marii boierimi. însoţind pe turci la asediul Cameniţeî (1672), a trecut, în lupta de la Hotin (1673), de partea polonilor. A revenit la a treia domnie cu sprijinul * regelui loan Sobieski, după victoria polonilor la Viena (1683). Ştefan Răzvan, domn al Moldovei (1595). A ocupat domnia cu ajutorul lui Sigis-mund Bâthory, principele Transilvaniei, înlocuindu-1 pe Aron Tiranul, în scopul întăririi coaliţiei creştine împotriva turcilor. A dus o politică internă potrivnică marii boierimi. A fost înfrînt şi ucis de Ieremia Movilă, care era ajutat de poloni. Ştefan Tomşa, domn al Moldovei^ (1563-1564), urcat în scaun în urma unei răzmeriţe a boierimii nemulţumite de domnia lui Despot-Vodă. A fost înfrînt de Alexandru Lă-puşneanu, venit cu ajutor turcesc. Silit să fugă în Polonia, a fost decapitat Ia Lvov, la cererea turcilor. Ştefan Uroş al IV-lea, ţar al Serbiei (1355-1371), ultimul reprezentant al dinastiei Nemania. A luptat împotriva tendinţelor centrifuge ale feudalilor sîrbi, reuşind să refacă în mare parte unitatea statului, şi împotriva politicii agresive a regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou. A întreţinut relaţii de prietenie cu N colaie Alexandru, domnul Ţării Româneşti, şi cu banul Bosniei. Ştefan Tvartko. ŞTEFĂNESCU 589 ŞTEFĂNESCU-GOANGĂ Ştefănescu, Grigore (1836 sau 1838—1911), geolog şi paleontolog român, înaintaş de seamă al geologiei româneşti. • Gr. ŞtefSnescu A fost primul profesor de mineralogie, geologie şi paleontologie al Universităţii din Bucureşti, director al Biroului geologic, înfiinţat în 1882 din iniţiativa sa, şi membru fondator al Academiei Române. S-a ocupat mai ales de unele formaţii din Muscel. A iniţiat şi a realizat, în cadrul Biroului geologic, prima hartă geologică a României la scara: 1:200 000 (1898), reuşind să facă prin cercetările sale descoperiri geologice şi paleontologice de mare importanţă. Ş. a studiat mamiferele pliocene şi cuaternare din România şi a cercetat resturile de Dinothérium gigantis-simum şi de Camelus alutensis (cămila fosilă), descoperite în România; a prezentat de asemenea numeroase comunicări între 1894 şi 1910 la Academia Română, Ia Academia de Ştiinţe din Paris şi la diferite congrese geologice internaţionale. A desfăşurat o intensă activitate de popularizare a ştiinţei, propa-| gînd idei darviniste în ţara i noastră. | Ştefănescu, Mihail (1845— ! c. 1900), pictor român. A stu-) diat la Şcoala de arte frumoase r’j din Bucureşti, unde a fost elev al j lui Th. Aman, Gh. Tattarescu ti şi C.I. Stăncescu, apoi, ca j bursier, Ia Paris şi Ia Roma. A :| pictat compoziţii alegorice, sce-jj ne de gen, naturi moarte/şi s-a k remarcat ca portretist sşi ca i peisagist, învingîndu-şi forma-jj ţia academică. A redat aspectele ii melancolice şi sumbre ale na-S turii („Peisaj de iarnă"). în „Portret de fată" şi scena de gen „Ce-mi văzură ochii'*, Ştefănescu a dovedit că a cunoscut pictura olandeză din secolul al XVII-lea. Ştefănescu, Mircea(n. 1898), dramaturg român. S-a născut la Bucureşti. în prima parte a activităţii sale a scris piese care se disting prin construcţia abilă şi lirismul vibrant („Comedia zorilor", 1930, spumoasă evocare a adolescenţei; melodrama „Acolo, departe", 1939 ş.a.). Cu „Rapsodia ţiganilor" (1948), Ş. abordează fresca socială, evocînd momentul eliberării robilor de pe moşiile boiereşti, iar cu „Matei Millo. Căruţa cu paiaţe" (1953) începe seria pieselor consacrate biografiei unor mari personalităţi din cultura şi istoria noastră („Cuza-Vodă", 1959; „Eminescu", 1964). în „Patriotica română" (1956), uti-lizînd tradiţia comediei cara-gialiene, satirizează moravurile politice ale burgheziei. A mai scris evocări radiofonice scenarii de film, librete de operetă. A tradus din Shakespeare, Molière, Pagnol. Laureat al Premiului de stat. Ştefănescu, Sabba (1857— 1931), geolog şi paleontolog \ v \ Sabba Ştefănescu român. A fost primul profesor de paleontologie la Universitatea din Bucureşti şi membru corespondent al Academiei Române. A studiat formaţiile terţiare din ţara noastră, mai ales resturile de proboscidieni fosili, şi a elaborat valoroase lucrări ştiinţifice. Op. pr.: „Studiul terenurilor terţiare din România" (1896—1897), „Asupra filogeniei elefanţilor şi mastodonţilor" (1913-1924). Ştefănescu, S. Sabba (n. 1902), geofizician român, profesor universitar, membru al Academiei Republicii Socialiste România. A elaborat lucrări importante privitoare la teoria distribuţiilor potenţiale în medii cu stratificaţie plan-paraleiă şi în medii eterogene cu variaţie continuă de conductivitate, precum şi Ia studiul asupra liniilor de cîmp magnetic ale circuitelor filiforme, demonstrînd existenţa liniilor H deschise. Laureata! Premiului de stat. Ştefănescu-Goangă, FIo-rian (1881 —1958), psiholog român. A studiat cu W. W u n d t la Leipzig. A fost profesor la Universitatea din Cluj, unde a înfiinţat Institutul de psihologie experimentală, comparată şi aplicată, formînd o echipă valoroasă de psihologi experimentalişti. A abordat probleme de psihologia muncii, psihologia copilului, psihologia deficienţilor, de orientare profesională, precum şi de psihologie socială. A cercetat tonalitatea afectivă a culorilor (împărţite de el în excitatoare şi calmante). A înfiinţat şi a condus „Revista de psihologie" (Cluj, 1938-1949). Op. pr.: „Selecţionarea capacităţilor şi orientarea profesională" (1929), „Măsurarea inteligenţei" (1940). Ştefanescu-Goangă, Petre (n. 1902), cîntăreţ român, prim-solist al Teatrului de operă şi balet, profesor la Conservatorul de muzică „Ci-prian Porumbescu" din Bucureşti. Artist al poporului. Şi-a făcut studiile muzicale Ia Paris. A cîntat pe scenele marilor teatre muzicale din străinătate, între 1932 şi 1934 la Opera română din Cluj, iar din 1934 pînă în prezent la Teatrul de operă şi balet din Bucureşti. Interpretează cu o voce amplă şi un timbru cald, cu o prezenţă scenică pregnantă rolurile principale din operele „Boris Godunov" de Musorgski, „Maeştrii cîntăreţi" şi „Walkiria" de Wagner, „Tos-ca“ de Puccini, „Rigoletto" de Verdi, „Paiaţe" de Leonca-vallo, „Cneazul Igor" de Boro-din,* „Dama de pică" de Ceai-kovski etc. ŞTEFĂNIŢĂ 590 ŞTI1NTĂ Ştefăniţă (Ştefan cel Tî- năr),domnal Moldovei (1517— 1527), fiul lui Bogdan al II I-lea. In timpul minoratului său (1517—1522) a domnit sub tutela lui Luca Arbore, portarul Sucevii, conducătorul marii boierimi moldovene. Sprijinin-du-se pe mica boierime, pe tîrgoveţi şi pe aparatul slu-jitoresc pe care l-a organizat mai temeinic, a dus o politică de limitare a privilegiilor de imunitate ale marii boierimi şi aînfrînt, în 1523, oastea acesteia, care urmărea să-I înlăture de la tron. Căutînd să reia politica externă a lui Ştefan cel Mare, a încercat să închege cu Polonia şi cu Ungaria o alianţă anti-otomană, dar Polonia a încheiat pace cu turcii în 1525, iar Ungaria a fost înfrîntă în 1526 la Mohâcs. Eroul piesei „Viforul** a lui B. Şt. Delavrancea. Ştefăniţă Lupu, domn al Moldovei (1659—1661), fiu al lui Vasile Lupu. In timpul domniei lui, Moldova a fost bîntuită de o foamete cumplită, încît oamenii mîncau pîine de papură măcinată, ceea ce i-a adus porecla de Papură-Vodă. Ştefu, Pompiliu (1910 — 1942), militant al mişcării muncitoreşti din România, muncitor tipograf. Membru al P.C.R. din 1937. In timpul dictaturii mili-tare-fasciste, a condus, din însărcinarea partidului, împreună cu N. Mohănescu, o tipografie ilegală. Arestat în februarie 1942, a fost judecat, condamnat la moarte şi executat. ştemuire (germ. sterrimen „a apăsa, a propti"; TEHN.), operaţie de refulare a metalului, prin apăsare sau prin batere, la marginea unor table îmbinate, la capetele de nituri, la capătul unei piese îmbinate cu altă piesă, la unele tipuri de capse etc., în scopul obţinerii de îmbinări fixe sau etanşe. Ş. se execută cu o sculă metalică, numită ştemuitor, cu vîrful de lucru bont şi care este lovită cu un ciocan obişnuit sau este montată într-un ciocan pneumatic. ştergar, ţesătură dreptunghiulară din in, cînepă, bumbac, borangic şi, rar, dinlînă, de diferite dimensiuni. Fondul alb al ţesăturii este uneori întretăiat de vrîste colorate, de diferite lăţimi. Capetele ştergarului sînt împodobite cu alesături geometrice sau florale. Vestite sînt ş. destinate să împodobească interioarele caselor ţărăneşti, folosite şi ca obiecte de dar simbolice. Lucrate în toate regiunile ţării, sînt renumite Ştergar de Făgara? prim-frumuseţe cele din Măr-ginimea Sibiului, Ţara Oltului, Făgăraş, Ţara Zarandului, Ţara Oaşului, Maramureş, Moldova de nord. Bacău, Do-brogea, Prahova, Muscel, Gorj, Mehedinţi, Banat. în unele zone din Oltenia şi Mehedinţi ş. este cunoscut sub numele de „peşchir". Sin. prosop. ştevie (Rumex patientia), plantă erbacee perenă, cu tulpina viguroasă, înaltă de 1—2 m, şi cu frunze mari de 20— 30 cm, cărnoase. In ţara noastră se cultivă în grădini pentru frunzele sale, folosite în alimentaţie. ştift(germ. Stift „ţintă, piron"; TEHN.), piesă metalică de formă cilindrică sau conică, cu suprafaţa exterioară netedă sau crestată (parţial sau în întregime), folosită la îmbir narea demontabilă ori nede-montabilă a două piese, la asigurarea unei poziţii relative a lor (centrarea pieselor), ca element de siguranţă împotriva demontării sau a deşuru-bării etc. ştiinţă) ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă (natură şi societate) şi despre realitatea subiectivă (psihic, gîndire). Ş. a apărut şi s-a dezvoltat sub influenţa determinantă, în ultimă analiză, a nevoilor practice ale societăţii; scopul ultim, oricît de îndepărtat, al ş. îl reprezintă aplicarea rezultate- lor ei în practică. Aplicaţiile practice ale ş. includ dezvoltarea producţiei materiale, apărarea şi perfecţionarea fiinţei umane, transformarea relaţiilor sociale. Ş. se deosebeşte de cunoştinţele empirice prin aceea că urmăreşte studierea legilor care guvernează faptele şi pe baza cărora se pot elabora previziuni ştiinţifice. Cunoştinţele referitoare la un anumit domeniu al realităţii se încheagă într-o ştiinţă numai atunci cînd ele sînt reunite, pe baza descoperirii unor principii (legităţi) fundamentale, într-un sistem de noţiuni, într-o teorie, în cadrul ş. distingem: materialul faptic, rezultatele observaţiei, ale experimentelor; ipotezele (acestea se bazează pe fapte şi pe legăturile dintre ele şi pot fi confirmate sau infirmate ulterior); rezultatele generalizării materialului faptic, exprimate în noţiuni, legi, teorii, confirmate de practică; interpretări teoretice generale, filozofice ale rezultatelor ştiinţifice, concepţia generală asupra unui anumit sector al realităţii; modul de a cerceta realitatea (metodologia). Ş. este una dintre formele c o n ş t i i n-ţ e i sociale; componenta ei interpretativă (mai ales în ştiinţele sociale) este legată de suprastructura ideologică. Ş. este într-o corelaţie complexă cu filozofia. Filozofia materialistă, legată prin însăşi esenţa ei de ş., se îmbogăţeşte neîncetat cu rezultatele acesteia, îşi schimbă forma o dată cu fiecare cotitură importantă în ştiinţele naturii; ca teorie despre legile şi trăsăturile cele mai generale ale realităţii, ea constituie totodată concepţia şi metoda comună a ştiinţelor particulare. Filozofia idealistă îşi schimbă şi ea forma o dată cu schimbarea tabloului ştiinţific-natura-list al lumii, neputînd să nu ţină seama de aceasta; ea dă însă o interpretare denaturată rezultatelor ştiinţei. Atît ştiinţa, cît şi arta reprezintă o reproducere (reflectare) generalizată a realităţii obiective; dar, în timp ce ştiinţa tinde către eliminarea oricărui element subiectiv, antropomorfic din conţinutul ei, arta reflectă realitatea raportată la om şi de aceea ŞT II NTT Ă 591 STIINTA subiectivitatea umană nu poate lipsi din opera de artă. Ştiinţa redă generalul sub forma abstracţiilor, a noţiunilor, in timp ce arta redă generalul in unitate nemijlocită cu individualul, sub forma imaginii artistice. Ştiinţa este opusă prin însăşi esen(a sa religiei, reflectare denaturată şi mistificată a realităţii, întemeiată pe credinţă. In timp ce ştiinţa este instrumentul dominaţiei omului asupra realităţii, religia este expresia neputinţei sale, oglindirea fantastică a dominaţiei forţelor oarbe ale naturii şi societăţii asupra lui. Ştiinţa este un fenomen social complex, care este legat de numeroase alte fenomene sociale. Dezvoltarea ş. a fost determinată, înainte de toate, de nevoile producţiei materiale (ştiinţele naturii)saualc practicii social-politicc, ale luptei revoluţionare de clasă (ştiinţele sociale); progresul ci a fost stimulat sau frînat de nivelul tehnicii, de interacţiunea cu alte forme ale conştiinţei sociale, îndeosebi cu filozofia şi cu religia, de factori politici (cx. intervenţia statului), de nivelul învăţămîntului etc. In afară de conexiunile sale cu practica, determinante în dezvoltarea ş„ în această dezvoltare acţionează şi legile ci interne, logica sa proprie, ş. bucurîndu-se, ca şi celelalte forme ale conştiinţei sociale, de o independenţă relativă în raport cu existenţa socială, această independenţă relativă fiind accentuată de faptul că conţinutul obiectiv al ştiinţelor naturii îl constituie natura şi nu relaţiile sociale. Drumul general al cunoaşterii ştiinţifice este acela al trecerii de la fenomen la esenţă, ■ de la o esenţă la o esenţă mai i profundă. Ştiinţa progresează j către o cunoaştere tot mai adîn-că şi mai cuprinzătoare a lumii i obiective, apropiindu-se la in-i finit, asimptotic, de adevărul . absolut (v. şi a d e v ă r). Dezvol-I tarea ş. este stînjenită atît de ruperea teoriei de practică, cit ! şi de practicismul îngust. Legă-I tura ştiinţei cu practica poate î fi nemijlocită sau mai îndepăr-j tată. Cercetarea care nu este >j îndreptată spre realizarea unui i scop practic imediat serveşte ?j şi ea în ultimă analiză practica. în antichitate, la citva timp după apariţia scrierii, are loc în Orient şi îndeosebi în Grecia demitizarea cunoştinţelor despre univers şi constituirea primelor filozofii laice, caracterizate prin materialism naiv şi dialectică elementară. Din ansamblul cuprinzător al filozofiei sc desprind: matematica(Pitagora, Euclid), astronomia (Ptolemeu), mecanica statică (Arhimede), zoologia descriptivă (Aristotel) şi botanica descriptivă (Teo-frast); apar începuturile medicinii (Hipocrat), ale geografiei (Strabo) şi istoriei (Herodot, Tucididc), ale teoriei politice şi economice întemeiate pe cercetarea faptică (Aristotel), se constituie logica formală (Aristotel). Relaţiile sclavagiste au frînat însă aplicarea ştiinţei în producţie, au întreţinut ruperea teoriei de practica de producţie, dispreţuită de exponenţii intelectuali ai clasei dominante. Din aceste cauze, precum şi datorită nivelului scăzut de cunoştinţe, în antichitate, majoritatea ştiinţelor naturii nu s-au putut constitui ca ramuri de sine stătătoare ale cunoaşterii întemeiate experimental, ci s-au menţinut în cadrul filozofiei naturii. Nici perioăda feudală, caracterizată prin predominarea economiei închise, naturale şi prin unelte simple, manuale, nu a făcut posibilă aplicarea ş. în producţie. Faptul acesta, ca şi dominaţia ideologiei religioase, a frînat considerabil dezvoltarea ş.> care a devenit un apendice pseudoştiinţific al teologiei şi scolasticii. Pe baza tradiţiilor antice, flacăra cunoaşterii ştiinţifice a fost, în schimb, întreţinută în Orientul arab. Ş. moderne ale naturii, întemeiate pe experiment, au apărut o dată cu începuturile capitalismului, în perioada Renaşterii; dezvoltarea lor a fost stimulată de interesul burgheziei timpurii de a dezvolta forţele de producţie. In prima perioadă a ş. moderne (din a doua jumătate a sec. XV pînă aproximativ la sfîrşitul sec. XVIII) se dezvoltă îndeosebi mecanica cerească şi terestră (Copernic, Kepler, Galilei, Newton), apoi alte ramuri ale fizicii, îndeosebi optica (Huygens), precum şi matematica în strînsă legătură cu fizica: geometria analitică (Descartes), calculul infinitezimal (Leibniz, Newton, Ber-noulli, Euler). Naşterea chimiei moderne este marcată de numele Iui Boyle, Lavoisier, Lomo-nosov. In ştiinţele biologice are loc o acumulare şi o clasificare a materialului faptic, care cunoaşte un moment important in sec. al XV111-lea prin opera lui Linné. Predominarea mecanicii în această perioadă se explică prin faptul că, baza energetică a industriei fiind mişcarea mecanică, se punea sarcina studierii legilor acesteia, precum şi prin necesitatea (derivată din logica internă a dezvoltării cunoaşterii) de a studia mai întîi formele mai simple ale mişcării. Această perioadă sc caracterizează prin acumularea de fapte, prin predominarea analizei, prin extinderea reprezentărilor mc» canicii asupra altor domenii şi, datorită tuturor acestor factori, prin dominaţia metodei metafizice. De apariţia şi dezvoltarea capitalismului sînt legate şi progrese importante în cunoaşterea fenomenelor sociale, care este influenţată totodată de spiritul mecanicist al ştiinţelor naturii din sec. XVI —XVIII. Se dezvoltă concepţiile laice şi individualiste despre stat şi drept (Machiavclli, Grotius. Hobbes, Spinoza), care concep societatea ca o îmbinare mecanică de indivizi (teoria contractului social), iar apoi economia politică clasică, expresia teoretică cea mai nemijlocită a intereselor burgheziei in ascensiune. La sfîrşitul sec. al XVIII-lea începe revoluţia industrială, legată de inventarea şi de folosirea maşinilor-unelte şi a maşinii cu abur; in funcţie de ea are loc o revoluţie şi in ştiinţele naturii, marea industrie întemeiată pe folosirea maşinilor făcînd posibilă şi necesară pe o scară tot mai largă aplicarea ştiinţei în producţie. Se elaborează termodinamica (Carnot), este descoperită legea conservării şi transformării energiei (Mayer, Helm-holtz. Joule), este fundamentată electrodinamica clasică (Volta. Oersted. Ampère, Faraday, Maxwell ş.a.). Aceste progrese ale ştiinţei duc la crearea unor ramuri noi ale ŞT1INTĂ 592 ŞTIINT tehnicii» printre care electrotehnica va avea un rol tot mai mare. Progrese uriaşe înregistrează chimia; se elaborează teoria atomistică modernă (Dal-ton), este descoperită legea periodicităţii elementelor (Men-deleev). în matematică apar geometriile neeuclidiene (Lo-bacevski, Bolyai, Gauss» Rie-mann). în biologie este descoperită» în prima jumătate a secolului» teoria celulară; mai tîrziu se pun bazele microbiologici (Pasteur). Evoluţionismul triumfă în biologie (Lamarck» Darwin), ca şi în geologie (Lyell)» sec. al XlX-lea fiind caracterizat prin pătrunderea spontană a dialecticii în ştiinţele naturii. ^Apariţia marxismului la mijlocul secolului determină o revoluţie atît în filozofie» cît şi în studiul fenomenelor sociale ; Marx şi Engels creează economia politică şi sociologia ştiinţifică, teoria ştiinţifică a socialismului; prin constituirea materialismului dialectic şi a materialismului istoric se creează baza metodologică pentru transformarea tuturor disciplinelor sociale în adevărate ştiinţe. Sfîrşitul sec. alXIX-lea şi primele decenii ale sec. al XX-lea marchează începutul unei noi revoluţii în ştiinţele naturii. în sec. al XX-lea se fac descoperiri epocale în fizică, privind cuantificarea energiei (Planck), structura spaţiului şi a timpului (Einstein), a atomului (Ruther-ford, Bohr), mecanica micro-obiectelor (de Broglie, Şchro-dinger, Heisenberg), procesele nucleare (Ernest Rutherford, soţii Curie, Enrico Fermi, soţii Joliot-Curie) .structura şi interacţiunile particulelor elementare. Se realizează progrese însemnate în electrificare, automatizare şi chimizare, utilizarea energiei atomice etc. O dată cu trecerea capitalismului în stadiul imperialist şi apoi o dată cu apariţia statelor socialiste, dezvoltarea ştiinţei apare diferenţiată. în ţările capitaliste, cu toată baza tehnică avansată, interesele monopolurilor şi pregătirile de război duc la o dezvoltare în unele privinţe inegală şi chiar contradictorie. Progresul ştiinţei şi tehnicii se realizează într-un climat adeseori antiumanist. în ţările socialiste, cercetarea ştiinţifică este călăuzită de materialismul dialectic; dezvoltarea ştiinţei este planificată şi coordonată de stat, urmărind satisfacerea cît mai deplină a nevoilor mereu crescînde, materiale şi spirituale, ale maselor largi. Ş. contemporană progresează într-un ritm accelerat, iar cercetarea ştiinţifică antrenează în activităţi colective grupuri mari de cercetători. Ea a devenit, în cadrul revoluţiei ştiinţifice şi tehnice contemporane, o forţă nemijlocită de producţie, re-zolvînd problemele multiple ale perfecţionării producţiei şi influenţînd puternic şi prompt industria. 0 caracteristică importantă a etapei actuale este diferenţierea tot mai marcată a ştiinţelor şi, paralel, integrarea ramurilor clasice, uneori îndepărtate, ceea ce duce la apariţia a numeroase ramuri ştiinţifice noi (ex. cibernetica, fundată de N. Wiener, biofizica, biochimia, bionica etc.). Astronautica a deschis căi noi de dezvoltare astronomiei, astrofizicii, meteorologiei, geo-fizicii, ştiinţelor biologice ş.a. O mare pondere au astăzi fizica şi ştiinţele derivate din ea, ca energetica, precum şi ramurile care se ocupă de transmiterea şi de prejucra-rea informaţiei. Pe plan aplicativ se afirmă electronica, care constituie (împreună cu cibernetica) o premisă a automatizării industriale şi un auxiliar preţios al perfecţionării şi accelerării muncii intelectuale. Metodele proprii unor ştiinţe se aplică tot mai frecvent şi mai fecund în alte ştiinţe. Alte trăsături caracteristice ale ş. contemporane sînt: teoretizarea şi matematizarea progresivă a ştiinţelor (inclusiv a celor umaniste şi sociale) şi folosirea în cercetare a calculatoarelor electronice. Matematica, ştiinţa care studiază relaţiile cantitative ale obiectelor şi fenomenelor, făcînd abstracţie de conţinutul lor calitativ specific, devine tot mai mult un auxiliar universal al celorlalte ştiinţe. Uriaşul edificiu ştiinţific şi masivele forţe umane utilizate pun probleme noi privind documentarea, organizarea, finanţarea etc. ştiinţei, ajungîndu-se să se vorbească de nevoia întemeierii unei „ştiinţe despre ştiinţă" (Bernal: scientologia). După obiectul lor, ştiinţele se clasifică în: 1) ş. generale, ş. filozofice, care studiază cele mai generale legi ale oricărei mişcări (dialectica) şi legile specifice ale gîndirii (logica); 2) ş. particulare, care studiază fie natura (ştiinţele naturii), fie societatea (ştiinţele sociale), fie interacţiunea lor. în trecut, clasificările ştiinţelor au pornit de la criterii arbitrare (complexitate, caracter predominant abstract sau concret, descriptiv sau experimental etc.). Astăzi clasificarea de bază a ş. particulare urmăreşte formele de mişcare ale materiei şi reflectă dezvoltarea istorică a naturii (fizica, chimia, geologia* biologia, ş. sociale). Totodată* diferitele ş. particulare reflectă existenţa unor sisteme, obiecte sau domenii ale realităţii studiate în mod special (ex. fizica atomică, speologia, complexo-metria, bacteriologia). Ştiinţele care studiază societatea şi gîn-direa, adică omul, se numesc ş. umaniste (ex. psihologia, lingvistica, sociologia, istoria). Un grup aparte de ştiinţe îl reprezintă ş. tehnice (ex. radio-electronica), legate atît de ş» naturii, cît şi de ş. sociale, în ceea ce priveşte cercetările, ştiinţifice, ele se pot clasifica: 1) din punctul de vedere al relaţiilor cu practica, în aplicative, dacă urmăresc un scop practic nemijlocit, şi pure, dacă cercetarea este determinată de nevoile interne de dezvoltare a ştiinţei respective, fără un Raport direct cu aplicarea practică a rezultatelor ei; 2) din punctul de vedere al mijloacelor de realizare, în teoretice şi experimentale; 3) din punctul de vedere al importanţei lor gnoseologice, în fundamentale, dacă efectuarea lor duce la cunoaşterea unor clase de stări şi de fenomene necunoscute înainte» a unor legi noi (ex. descoperirea sarcinii electrice în sec. al XVIII-lea, descoperirea inducţiei electromagnetice şi a legii ei în sec. al XlX-lea), şi în derivate, dacă efectuarea lor „ŞTIINŢĂ ŞI TEHNICĂ" 593 ŞURIANU permite doar lărgirea numărului de obiecte care pot fi stăpînite pe baza legilor cunoscute (din această specie de cercetări face parte întreaga muncă de finalizare tehnică). V. şi România, capitolul Ştiinţa. „Ştiinţă şi tehnică", revistă lunară editată de C.C. al Uniunii Tineretului Comunist şi de Consiliul pentru răspîndirea cunoştinţelor cultural-ştiinţifice. Apărută în iunie 1949 sub titlul „Ştiinţă şi tehnică pentru tineret**, s-a contopit în iunie 1954 cu revista ^.Ştiinţă şi cul-tură“, adoptînd denumirea actuală. ştir (Amarantus), gen de plante erbacee anuale din familia amarantaceelor, caracterizate prin tulpină dreaptă şi robustă, frunze ovale, acumi-nate şi flori verzi (Amarantus retroflexus, Amarantus silves-tris) sau purpurii (Amarantus sanguineus), dispuse'în glome-rule. Creşte prin locuri cultivate şi necultivate. Ştirbei, veche familie de boieri olteni, dintre care cel mai cunoscut a fost Barbu D.Ş., domn al Ţării Româneşti (1849 — 1856). înainte de a fi domn a participat la viaţa politică, fiind coautor al Regulamentului organic şi de mai multe ori ministru. Numit domn pe baza convenţiei ruso-turce de la Balta Liman, a dus o politică ostilă mişcării progresiste post-paşoptiste, introducînd o cenzură severă şi împotrivindu-se reîntoarcerii în ţară a revoluţionarilor români exilaţi. Prin „aşezămîntul agricol** din 1851 a încercat să transforme proprietatea feudală în proprietate de tip capitalist. A luat numeroase măsuri de modernizare a administraţiei, învăţămîntului, armatei, a introdus telegraful, a decretat emanciparea robilor (8/20 februarie 1856); în timpul domniei sale a fost inaugurată clădirea Teatrului naţional din Bucureşti (1845—1852) şi s-a terminat amenajarea grădinilor Cotroceni şi Cişmigiu. Pe plan extern a dus o politică de supunere fată de Austria. ştirigoâie (Veratrum), gen de plante erbacee toxice din familia liliaceelor, cu flori albe (Veratrum album) sau purpu- 38 — Dicţionar enciclopedic voi. IV. riu-închis (Veratrum nigrum). Creşte prin locuri umede, mai ales la altitudini mari. Rizomul şi rădăcinile de ş. conţin alca-loizi-esteri şi unii compuşi cu acţiune hipotensivă. Din-tr-un complex de alcaloizi se prepară un medicament întrebuinţat în tratamentul bolii hipertensive. Extractele se folosesc în combaterea ectoparazi-ţilor. ştiucă (Esoxlucius), specie de peşte teleostean din familia esocidelor, lung de 30—60 cm şi avînd greutatea de 0,500—3 kg, cu corpul alungit şi turtit lateral ’şi cu gura mare, în formă de cioc de raţă, înarmată cu dinţi puternici. Ş. este cel mai temut răpitor din apele dulci, în ţara noastră trăieşte în Dunăre, în bălţile şi în afluenţii ei şi se pescuieşte anual în cantităţi de 1 000 — 2 000 t. Icrele de ştiucă sînt foarte apreciate. şturţ (METAL.), semifabricat plat la laminarea tablelor subţiri, reprezentînd un stadiu intermediar între placa-semifa-bricat, numită platină, şi tabla subţire propru-zisă. ştiiţ (germ. stutz „pahar fără picior, ţeavă scurtă"; TEHN.), piesă metalică scurtă în formă de ţeavă, care se montează prin înşurubare, prin sudare sau cu şuruburi prin intermediul unei' flanşe la un vas şi care serveşte ca element de legătură între vas şi o conductă sau între vas şi o armătură. Sin. tubulură. şubă, haină lungă din dimie sau pănură de lînă albă, împodobită cu găitane negre sau roşii, iar uneori cu aplicaţii de postav subţire şi colorat. Ş. este purtată de femei şi de bărbaţi într-o serie de zone din Transilvania (Ţara Zarandului, Pă-dureni, Ţara Haţegului) şi din Oltenia (Gori, Vîlcea, Muscel, Mehedinţi). O variantă numită „şubă înfundată**, purtată pe Valea Jiului transilvan, este închisă în faţă şi se îmbracă pe cap ca o cămaşă, constituind una dintre piesele arhaice ale portului popular românesc. şuber (TEHN.), organ mobil în formă de placă, cu mişcare de translaţie ghidată, care serveşte la închiderea parţială sau completă a unui canal prin care circulă un gaz. Şubin, Fedot Ivanovici (1740—1805), sculptor rus. A studiat la Paris (cu J.-B. Pigalle) şi la Roma. A fost academician şi profesor la Academia de arte din Petersburg. S-a remarcat ca portretist, reali-zînd numeroase busturi („A.M. Goliţîn**, „M.V. Lomonosov** ş.a.), în care se reflectă concepţiile sale iluministe şi preocupări de reliefare a personalităţii. şubler (TEHN.), instrument folosit pentru măsurarea dimensiunilor liniare, format dintr-o riglă gradată cu unul sau cu două ciocuri (vîrfuri, fălci) de măsurare la un capăt şi dintr-un cursor, de asemenea cu unul, respectiv cu două ciocuri de măsurare. Cursorul este prevăzut cu o scară gradată suplimentară, numită v e r-n i e r, şi culisează pe riglă. Caracteristica principală a ş. este precizia citirii, care poate fi de 0,1, 0,05 şi 0,02 mm. Ş. cu precizia citirii de 0,05 şi 0,02 mm sînt prevăzute şi cu un mecanism de avans fin al cursorului, format dintr-un cursor suplimentar şi dintr-un şurub micro-metric. şugubină (IST.), variantă mai tîrzie a duşegubinei. şuierătoare (LINGV.), consoană constrictivă prepalatală, a cărei articulaţie se caracterizează prin formarea unui rezonator îndărătul alveolelor incisivilor superiori, vîrful limbii ridicîndu-se spre palat, iar dosul ei coborîndu-se (ex. rom. ş şi j). V. şi s i b i 1 a n t ă. Şiikriillah, bin Şehabeddin Ahmed (sec. XIV—XV), istoric turc. Lucrarea sa „Behdjet-iit-Tevarih“, scrisă în limba persană, care a marcat începuturile istoriografiei universale la otomani, prezintă istoria omenirii „de la primii oameni“ (Adam) pînă în 1451. Cuprinde informaţii referitoare la istoria Ţării Româneşti. Şurianu, Munţii masiv muntos în Carpaţii Meridionali, cuprins între depresiunea Petroşeni şi Haţeg, dealurile Orăştiei şi Munţii Cindrelului. Alcătuiţi din şisturi cristaline străpunse de graniţe şi gnaise, acoperite în partea sud-vestică de calcare jurasice, sînt frag- ŞURUB 594 ŞVABÎ Vedere din Munţii Şurianu mentaţi de văile Sebeşului şi Streiului. Relief glaciar (circujri, văi glaciare) şi carstic, însoţit de prezenţa platformelor de eroziune. Altitudinea maximă: 2 130 m (Vîrful lui Pătru). Sînt cunoscuţi şi sub numele de Munţii Sebeşului. şurub (TEHN.), organ de maşină în formă de tijă cilindrică sau, mai rar, conică, filetat pe o anumită porţiune sau pe toată lungimea lui şi prevăzut sau nu cu un cap de diferite forme (rotund, hexagonal, pătrat, triunghiular, ciocan, fluture, inel etc.). Ş. se execută din diferite materiale metalice (oţel, cupru, alamă, bronz, aluminiu etc.), în funcţie de condiţiile de lucru şi de destinaţie. Ş. se execută cu diferite feluri de filete: triunghiular metric sau în ţoii (normal sau fin), pătrat, trapezoi-dal etc. După destinaţie, ş. se împart în: ş. de strîngere sau de fixare, folosit la asamblarea demonta-bilă a două sau mai multe piese prin înşurubarea lui în-tr-una din piese sau într-o piuliţă (ş. obişnuit de strîngere); ş. de mişcare, care serveşte la transformarea, transmiterea sau aplicarea unei forţe (ex. ş. de la vinci, ş.-conducător de la maşinile-unelte etc.); ş. de măsură, prevăzut cu filet de precizie înaltă şi folosit în construcţia instrumentelor şi aparatelor de măsură, la măsurarea lungimilor şi a deplasărilor (ex. ş. micrometric); ş. de reglare, care, prin deplasarea uneia sau a mai multor piese, serveşte la reglarea unor jocuri, distanţe etc.; ş. diferenţial, prevăzut pe două porţiuni diferite cu două filete cu paşi diferiţi, astfel că piuliţa se depla- sează numai cu diferenţa dintre paşi, putîndu-se obţine deplasări foarte mici la transmisii de forţe mari (ex. la unele vinciuri şi prese cu ş.); ş. prizonier, numit şi prizon* fără cap, cu amîndouă extremităţile filetate, dintre care una se înşurubează într-una din piesele ce se asamblează, iar în cealaltă se înşurubează piuliţa care realizează strînge-rea pieselor; ş. de fundaţie, încastrat sau ancorat în fundaţie şi folosit pentru fixarea utilajelor pe fundaţii; ş. de lemn (holzşurub), şurub cu pas mare, care se înşurubează într-o gaură netedă etc. — Ş.fără sfîrşit, denumire improprie dată melcului de la angrenajul melc-roată melcată. Şuşiţa, afluent pe dreapta al Şiretului, la sud de Mără-şeşti (72 km). Izvorăşte din Munţii Vrancei. Datorită infiltraţiilor, vara seacă. şuştâc, monedă polonă de argint, care a circulat în ţările române în sec. al XVIII-lea. şut (IND. EXTR.), timpul de lucru zilnic al unei echipe de muncitori în mină. şvabi, denumire generică dată coloniştilor germani, francezi, italieni, spanioli şi bulgari, aşezaţi în mod succesiv de Habs-burgi în Banat după ocuparea acestuia în 1718. Numele de ş. vine de la grupul mai numeros de populaţie germană provenind din Suabia, aduşi în Banat de împăratul Carol al Vl-lea. t [te7, a douăzeci şi treia literă a alfabetului limbii române; sunetul notat prin această literă. Este o consoană oclu-sivă dentală surdă. tabaci (în evul mediu în ţările române), meşteşugari care se ocupau cu tăbăcitul pieilor; alcătuiau bresle numeroase şi foarte bogate. Au avut un rol important în mişcările sociale şi mai ales în timpul revoluţiei din 1848. tabagism (MED.), stare toxică cronică ce apare în urma utilizării prelungite şi abuzive de tutun. Se manifestă prin cefa-lee, ameţeli, scăderea apetitului, spasme musculare şi vasculare, laringită, astm, simptome de angină pectorală, arterită obli-terantă. Legătura dintre t. şi cancerul bronhopulmonar este încă discutată, dar este sigur că la marii fumători această formă de cancer este mult mai frecventă decît la nefumători. tabelă (tablă) matematică, mulţimea valorilor unei funcţii care corespund anumitor valori ale argumentelor. Caracteristice pentru o t-m. sînt: pasul (diferenţa dintre două valori vecine ale argumentului) şi domeniul de variaţie ai argumentului. Valorile funcţiei care nu se găsesc în t.m. se calculează prin interpolare. Cele mai vechi t.m. au fost întocmite de babiloneni pentru funcţiile: —, n2, n3, n2 + n3 etc., cu n n număr natural. Majoritatea t.m. sînt tabele numerice, alcătuite pentru funcţiile numerice. Cea mai cunoscută tabelă numerică este tabla înmulţirii (Pitagora). Alte t.m. mai cunoscute sînt: tabelele cu puteri, radicali, logaritmi zecimali, logaritmi naturali, valori reciproce, lungimi de cercuri şi arii de cercuri, tabelele cu valorile naturale ale funcţiilor trigonometrice, tabelele cu logaritmii valorilor funcţiilor trigonometrice, tabelele pentru calcularea dobînzilor, tabelele de temperaturi, tabelele de mortalitate, de naşteri, de căsătorii, tabelele cu durata medie a vieţii. O dată cu dezvoltarea ştiinţei, numărul şi precizia t.m. au crescut foarte mult. T.m. au o largă utilizare în fizică, chimie, astronomie, tehnică, medicină etc. tabernacol (lat. tabernacu-lum „cort, baracă“; IST. REL.) 1. Cort portativ, susţinut de coloane din lemn aurit, care servea ca sanctuar la vechii evrei pînă la zidirea templului din Ierusalim (sec. al X-lea î.e.n.). 2. Dulăpior în formă de biserică, făcut din metale preţioase şi aşezat pe altar, în care se Tabernacol păstrează obiecte de cult. în unele cazuri, t. este săpat în grosimea unui zid sau este adosat acestuia, prezentînd către exterior o bogată decoraţie care sugerează silueta unui edificiu (sînt vestite t« gotice executate în piatră de la Sighişoara, Mojna etc.). tâbes (lat. tabes „descompunere, boală care macină“; MED.), formă tardivă de sifilis nervos (meningo-encefalită cronică sifilitică), care se manifestă prin dureri viscerale vii, în special gastrice, tulburări de sensibilitate, de mers, trofice, osoase, sfincteriene, pupilare şi psihice. tablă (METAL.), foaie de oţel sau de metale ori aliaje neferoase, executată prin laminare la cald şi la rece sau numai prin laminare la cald. T. cu grosimea pînă la 4 mm se numeşte t. subţire, iar cea cu grosimea peste 4 mm se numeşte groasă. Se deosebesc următoarele feluri de t.: /. neagră, de calitate inferioară (de o-bicei recoaptă), folosită la unele acoperişuri, la fabricarea unor ambalaje etc.; t. silicioasă, întrebuinţată la construcţia transformatoarelor şi a maşinilor electrice; t. cositorită, plumbuită, zincată (galvanizată) etc., acoperită cu un strat protector de metal şi folosită în scopuri speciale (ambalaje în industria alimentară, rezervoare pentru substanţe corosive etc.); t. lă~ cuită, tablă cositorită acoperită cu un strat protector de lac şi folosită, de exemplu, la fabricarea unor cutii de conserve; t. ondulată, întrebuinţată ca tablă de acoperiş, la fabricarea obloanelor etc. 38* TABLĂ CERATĂ 596 TACHET tablă cerată, placă de lemn acoperită cu un strat de ceară, pe care se scria prin zgîriere cu stilul, folosită de romani. Majoritatea t.c. sînt acte (contracte, chitanţe etc.) şi au o mare valoare documentară. în ţara noastră s-au descoperit, în galeriile de mină la Roşia Montană (raionul Cîm-peni) 25 de t.c. romane. tablier (CONSTR.), ansamblul elementelor de construcţie (grinzi principale, antretoaze, longeroane etc.) care formează partea de rezistenţă a unui pod. T. susţine calea de circulaţie a podului, direct sau prin intermediul platelajului, şi are rolul de a transmite infrastructurii încărcările permanente şi mobile ale căii. El se poate rezema direct sau^indi-rect (prin intermediul unor bolţi, al unor arce etc.) pe infrastructura podului. tablou 1. (TEATRU) a) Diviziune a unei piese de teatru sau subdiviziune a unui act, care implică schimbarea decorului sau marcarea trecerii timpului, b) Gruparea perso-najelo'* în scenă, în anumite atitudini pe care le păstrează cîteva momente. 2. (CHIM.) Tabloul periodic al elementelor v. sistemul periodic al elementelor. 3. (TEHN., ELT.) Element al unei instalaţii, constituit din panouri, pupitre sau panouri-pupitre, pe care sînt montate aparatele, instrumentele şi dispozitivele folosite pentru comanda şi controlul (adesea de la distanţă) funcţionării instalaţiei. Aparatele şi instrumentele de pe t. sînt legate cu elementele instalaţiei şi între ele prin conducte electrice, pneumatice sau hidraulice pentru transmiterea semnalelor şi a impulsiilor de comandă şi de control. 4. (TRANSP.) Tablou de bord (sau de comanda), panou aşezat în cabina de comandă a unui vehicul, în faţa conducătorului, şi pe care sînt montate aparatele şi instrumentele de comandă şi de control ale funcţionării vehiculului respectiv. taboriţi, denumire dată membrilor aripii revoluţionare a mişcării husite, după numele cetăţii Tâbor (Cehia), construită de răsculaţi în 1420. Repre- zentînd interesele şi năzuinţele maselor de ţărani şi de meşteşugari, t. aveau un program social antifeudal şi anticatolic, care prevedea secularizarea şi împărţirea la ţărani a averilor bisericeşti, lichidarea rînduie-lilor feudale, egalitatea tuturor oamenilor şi eliberarea Cehiei de sub dominaţia Imperiului romaQO-german. Conduşi de Jan Zizka şi Procop cel Mare, t. au constituit principala forţă armată a husiţilor în timpul războaielor husite. V. şi h u s і ţ i. Tabriz, oraş în nord-vestul Iranului. 387 800 loc. (1963). Centru comercial. Industrie textilă (bumbac, lînă şi mătase, covoare), de pielărie şi centru a numeroase meşteşuguri. Aeroport, nod feroviar şi rutier. Universitate. tabu (în polineziană ta „sacru, sfinţit** şi bu „foarte*') 1. (IST. REL.) Noţiune care exprimă interdicţia religioasă din societăţile primitive, instituită sub ameninţarea pedepsei supranaturale. Interdicţia se referea la anumite acţiuni, la frecventarea unor locuri „sfinte**, la atingerea anumitor obiecte, la pronunţarea anumitor cuvinte etc. şi viza în special animalele considerate totem, care nu puteau fi ucise şi mîncate. Sistemul t. a fost practicat îndeosebi în Polinezia, constituind un factor important al rînduielilor gentilice-tribale. 2. (L1NGV.) Fenomen de evitare (din motive, în general, de superstiţii) a folosirii unui cuvînt, de înlocuire a lui cu alt cuvînt ori cu o perifrază, de cele mai multe ori metaforice, sau cu o variantă formală care îl face de nerecunoscut; prin acest fenomen se explică, de exemplu, existenţa diferitelor denumiri pentru noţiunea de „diavol**, „drac**: necuratul, du-că-se pe pustii, cel de pe comoară etc. Tabula Peutingeriana, denumire a unei hărţi antice, păstrată în original, care înfăţişează principalele localităţi şi itinerarii din Imperiul roman. Numele vine de la descoperitorul ei, eruditul Konrad Peu- tinger (1465—1547) din Augs-burg. T.P . se află la Biblioteca de stat din Viena. tabulâta (PALEONT.), subclasă fosilă de celenterate din clasa antozoarelor, caracterizată prin forma tubulară a caliciilor şi prin prezenţa pereţilor transversali (tabule). Majoritatea acestor forme au trăit în paleozoic, în afară de un singur gen (Lovcenipora), care a trăit în triasic. în Republica Socialistă România a fost găsită în blocuri de depozite paleozoice cuprinse în conglomeratele cretacice din Bucegi şi în cele terţiare din Carpaţii Orientali. Tabula Traiana, denumire a unei inscripţii latineşti pe stîncă, descoperită în defileul Cazane (pe Dunăre), care menţionează construirea drumului roman de pe malul drept al Dunării, începută în timpul lui Tiberiu şi terminată în vremea lui Traian. tabulatură (MUZ.) 1. Sistem de notare muzicală cu ajutorul literelor, cifrelor sau altor semne, folosit în sec. XV—XVII pentru instrumente polifonice (orgă, lăută, clavecin, chitară etc.), care indicau poziţia degetelor executantului. 2. Reguli care reglementau forma (versificaţie, rimă, ţesătură melodică, ornamentaţie etc.) artei meistersăngerilor. tabun (în mongolă tabun „grup de cai care pasc în libertate; ZOOTEHN.), sistem folosit pentru întreţinerea cailor în libertate, pe păşune, în majoritatea timpului din an. tachelâj (NAV.) 1. Ansamblul parîmelor din grupul manevrelor fixe (tachelaj fix) şi al parîmelor din grupul manevrelor curente (t:cheiaj curent). 2. Construcţie de bare din lemn susţinute de stîlpi, care serveşte Ia susţinerea tenzilor pe o navă. tachet (fr. taquet, din v. fr. lac „cui") 1. (MAŞ.) Organ component al mecanismului de distribuţie cu supape al unui motor cu ardere internă, care face legătura între cama de comandă şi tija supapei, direct sau prin intermediul unui galet. 2. (1ND. EXTR.) Piesă în formă de T, care foloseşte la oprirea şi la susţinerea coliviei în puţul de extracţie al unei mine în dreptul unei rampe. în timpul introducerii vagonetelor din TACIT 597 TAGORE rampă în colivie sau al scoaterii acestora, colivia se sprijină pe patru t.; după manevra vagonetelor, colivia se ridică puţin de pe t., iar aceştia se rotesc în jurul punctelor de articulaţie, liberînd secţiunea de circulaţie a puţului. Tacit (Publius Cornelius Tacitus) (c. 55 —c. 120), istoric şi om politic roman, unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai istoriografiei romane. A scris numeroase lucrări („Dialogul oratorilor**, „Viaţa lui Agricola**, „Germania**), dar principalele sale opere, din care nu ni s-au păstrat decît fragmente, sînt„His-toriae** („Istorii**), în 14 cărţi, şi „Annales** („Anale**), în 16 cărţi; în acestea el înfăţişează prima perioadă a imperiului, de la moartea lui August (14. e.n.) pînă la asasinarea lui Domiţian (96 e.n.). Deşi afirmă că şi-a propus să scrie fără ură şi părtinire („sine ira et stu-dio“), T. şi-a judecat epoca de pe poziţiile aristocraţiei senatoriale, lăsînd să străbată adesea în opera lui regretul şi nostalgia Romei republicane. Scriitor rafinat, T. a avut darul reconstituirii istorice, bazate pe alegerea faptelor aparent nesemnificative, dar autentice şi revelatorii, ca şi pe cel al construcţiei dramatice, întemeiat pe cunoaşterea psihologiei umane. taconică, fază ~ (GEOL.), fază de mişcări orogenice din cadrul ciclului orogenic c a-1 e d o n i a n, care s-a manifestat la sfîrşitul perioadei or-doviciene în Munţii Taconici din nord-estul S.U.A. (Munţii Apalaşi), în centrul Angliei, în Polonia, în Munţii Altai şi în lanţul Salair-Saian din Siberia, precum şi în sudul Australiei. Pe teritoriul Republicii Socialiste România se presupune de către unii cercetători că f.t. s-a manifestat în centrul Dobrogii (în zona şisturilor verzi). tact (FIZIOL.), simţ care se referă la senzaţiile provocate de excitarea unor receptori specifici din piele şi mucoase, prin tracţiune sau modificări ale presiunii. T. ne dă informaţii asupra greutăţii, mobilităţii, consistenţei, suprafeţei şi formei obiectelor. tactică (SOC. ŞT.) v. strategie şi tactică. tactică militară,artă a conducerii în luptă a trupelor (divizie, regiment şi subunităţi) astfel ca să îndeplinească cu maximum de eficacitate scopurile fixate de eşalonul superior (v. arta operativă). tactism (BIOL.), modalitate de comportament a organismelor vii libere, care constă în deplasarea acestora către o sursă de excitaţie ce acţionează unilateral asupra lor (t. pozitiv) sau în sens contrar acestei surse (t. negativ). După natura excitantului, deosebim: fototac-tism, chimiotactism, termotac-■ tism etc. Tadjikistan v. Republica Sovietică SocialistăTadjikă. Tafrali, Orest (1876-1937), istoric român. A fost profesor de arheologie şi antichităţi la Universitatea din Iaşi, membru al mai multor institute istorice străine, director al Muzeului naţional de antichităţi (din 1916). S-a preocupat de antichitatea greacă, de istoria Imperiului bizantin şi istoria României. în 1927 a înfiinţat revista „Artă şi arheologie**. Op. pr.: „Poema lui Gh. Pa-lamede despre Mihai Viteazul** (1905), „Tesalonicul în sec. al XIV-lea“ (1913), „Imnul-aca-tist“ (1915), „Tesalonicul de la origini pînă în sec. al XIV-lea“ (1919), „Cetatea pontică Calla-tis“ (1925), „Cetatea pontică Dyonisopolis** (192/). Taganrog, oraş în U.R.S.S., în R.S.F.S. Rusă, situat pe ţărmul golfului cu acelaşi nume (Marea Azov). 234 000 loc. (1965). Industrie siderurgică, constructoare de maşini, a mobilei, uşoară, alimentară. Institut radiotehnic, teatre, muzee (între care şi casa-muzeu A.P. Cehov). Tagliavini [tal'iavini], Car-lo (n. 1903), lingvist italian. Profesor la Universitatea din Padova. Membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România. A publicat studii despre limbile romanice şi despre limba albaneză, dînd o deosebită atenţie limbii române; a elaborat o „Gramatică a limbii române**, însoţită de o antologie (1923), a întemeiat şi a condus revista „Studi rumeni** („Studii ro-mâne**) (1927-]930) şi a editat, cu un studiu introductiv, un dicţionar latin-român-ma-ghiar din jurul anului 1700, sub titlul „Lexicon Marsilia-num“ (1930). Op. pr.: „Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică** (,959). ^ Taglioni [tal'ioni7, Maria (1804—1884), dansatoare italiană. S-a afirmat pe scena Operei mari din Paris (1827— 1832), apoi la Scala din Milano, însuşindu-şi o remarcabilă măiestrie tehnică, a excelat în executarea poantelor, pe care Ie-a popularizat. Rossini, Meyerbeer, Adam au scris pentru ea. A interpretat cu succes „Silfida** de F. Taglioni, tatăl şi profesorul ei. Tagore, Rabindranath (1861 —1941), poet, prozator şi dramaturg indian, de limbă bengali şi de limbă engleză. Se trage dintr-o familie înstărită, cu puternice tradiţii intelectuale. V/- V •.. c\ v •l R. Tagofe T. a făcut studii juridice în Anglia. A vizitat multe ţări, printre care şi România, fiind pretutindeni un mesager at culturii indiene şi al spiritului de înţelegere între popoare. Cu toate că nu a înţeles rădăcina nedreptăţilor sociale (a apărat şi principiul nonvio-lenţei), T. s-a situat întotdeauna pe poziţia unui luptător progresist activ. A scris pamflete şi numeroase articole împotriva colonialismului şi fascismului şi a luat parte la toate campaniile iniţiate împotriva forţelor reacţiunii. Militînd pentru independenţa şi „renaşterea spirituală** a Indiei, cău-tînd să cîştige popoarele Euro- TAGORE 598 TAHITI pei pentru cauza „spiritului fratern" (adaptarea la condiţiile moderne a unei idei din vechile texte religioase indiene), el a manifestat o mare capacitate de asimilare a tuturor problemelor vremii sale. Concepţia sa filozofică-religioasă este fundamentată pe panteismul Upanişadelor şi pe influenţa religiei creştine. T. s-a afirmat în domeniul filozofiei, criticii literare şi în special al literaturii, în care a ilustrat toate genurile. Valorificînd bogata tradiţie literară indiană, T. a înnoit-o şi a îmbogăţit-o cu o tematică nouă. Opera sa constituie o vastă frescă a societăţii indiene de la sfîrşitul secolului trecut şi din prima jumătate a secolului nostru, înfăţişînd viaţa ţăranului bengalez cu suferinţele, străvechile sale credinţe şi superstiţii, frămîntările intelectualilor patrioţi, luptători pentru progres şi libertate, împotriva opresiunii coloniale şi a înapoierii feudale (schiţele şi povestirile „Ghirlanda dragostei", 1902, trad. rom.; „Sentinţa", 1893, trad. rom.; „Lumină şi umbră", 1894, trad. rom.; „Renegare", 1892, trad. rom.; „Mohamaya", 1892,trad. rom.; romanele „Prăbuşirea", 1901; „Firul de nisip în ochi", 1902; „Gora", 1910, trad. rom.; „Căminul şi lumea", 1916, trad. rom.; lucrările dramatice „Fachirul", 1883; „Jertfa", 1895, trad. rom.; „Oleandri roşii", 1924). T. s-a afirmat însă mai ales prin uriaşa sa operă poetică (3 000 de poeme, poezii şi cîntece lirice-filozofice), cuprinsă în 50 de volume. Primele sale versuri (volumele „Istoria unui poet" şi „Flori de pădure") au un puternic caracter liric şi sînt influenţate de Mahabharata, Ramayana, de literatura poetică antică a Indiei („Sakuntala" şi^ „Urvasi" de Kalidasa) şi de lirismul medieval vişnuist. Mai tîrziu el depăşeşte sfera sentimentelor strict personale (volumele „Cîntece de seară", „Diezi şi bemoli"), lumea înconjurătoare şi natura, pătrunzînd din ce în ce mai mult în universul său poetic. Opera sa de maturitate (volumele „Manoshi", „Luntrea de aur", „Grădinarul", trad. rom.; „Crai-nou", „Naibedia", „Pun- tea", „Gitanjali", trad. rom. ş.a.), străbătută de un larg suflu generos, umanistic, îmbină o gîndire profundă cu sentimente autentice, înălţătoare, exprimate printr-o întreagă gamă de mijloace poetice, în versuri de o pătrunzătoare muzicalitate, în care multipla sa personalitate artistică de f>oet, pictor şi compozitor rea-izează fermecătoare sinestezii, întreaga sa creaţie poetică, plină de culorile şi de miresmele exuberante ale tropicului, de lumina meditaţiei vizionare, inspirate, ca şi de penumbre duios-melancolice, nostalgice, are ca teme centrale comuniunea panteistă cu lumea, înţelepciunea trăirii clipei cu profunzime, cu dăruire şi cu pasiune, dragostea, prietenia, bucuria de a trăi. Prin adîncimea şi bogăţia mesajului ei uman, prin originalitatea şi amploarea inspiraţiei, ca şi prin varietatea resurselor artistice, T. este cel mai mare poet al Indiei şi unul dintre marii poeţi ai lumii. Premiul Nobel (1913). Taha, Husain (n. 1889), scriitor şi filolog egiptean. Bun cunoscător al limbii şi literaturii arabe vechi, a emis ipoteza neautenticităţii literaturii preislamice ajunse pînă la noi („Literatura preislamică" 1927). A scris studii despre poeţii clasici arabi Al-Maarri şi Al-Mutanabbi, un emoţionant roman autobiografic, „Zilele" (1929), a făcut traduceri din tragicii greci ş.a. T. a încurajat lupta pentru înnoirea culturii arabe, opera sa fiind o sinteză a tradiţiei islamice şi a culturii europene clasice şi moderne. tahi- (gr. tachys „iute, repede"), element de compunere cu sensul „iute, referitor la viteză" (ex. tahicardie, tahimetru). tahicardie (gr. tachys „iute, repede" şi kardia „inimă"; FIZIOL.), accelerare a bătăilor inimii peste 90—100 de bătăi pe minut. T. poate fi fiziologică (în timpul digestiei, efortului fizic, în emoţii) sau patologică, simptomatică (în febră, boala lui Basedow, nevroze etc.). O formă specială este t, paroxistică, care apare mai frecvent la cardiaci şi la nevropaţi. tahiraetrie (TOPOGR.) v. sta-dimetrie. tahimetru, instrument topografic care permite ridicarea topografică rapidă a planurilor şi hărţilor prin măsurarea distanţelor pe cale optică. Derivă T ahimetru dintr-un teodolit căruia i s-au adăugat fire stadi metrice în dispozitivul reticular al lunetei şi un ax dublu vertical, care permite o rotire generală a instrumentului în vederea măsurilor unghiulare cu origini obligate. tahipnee (gr. tachys „repede" şi pnein „a respira"; FIZIOL.), accelerare a ritmului respirator peste 16—20 de respiraţii pe minut. T. apare fiziologic (la efort fizic, emoţii etc.) şi ca simptom patologic în afecţiuni ale aparatului respirator (pneumonii, pleurezie etc.). tahistoscop, aparat care permite prezentarea într-un timp foarte scurt (fracţiuni de secundă) a unor desene, cuvinte, litere. Este folosit în psihologia experimentală pentru studierea proceselor senzoriale, a atenţiei etc. Tahiti, insulă în Oceanul Pacific, cea mai importantă din arhipelagul Insulele Societăţii (Polinezia Franceză). Suprafaţa: 1 042 km2. Populaţia: 44 250 loc. (1956). Centrul administrativ: Papeete. Este alcătuită din două masive vulcanice, unite printr-un istm îngust. Altitudinea maximă:2237 m (vîrful Orohena). Climă tropicală umedă. Pe îngusta cîmpie litorală se cultivă coco-tieri, bananieri, lămîi, vanilie, TAHOGENERATOR 599 TAI LANDA trestie de zahăr etc., care asigură şi principalele produse de export. Pescuit. Renumită zonă turistică. tahogenerator(TEHN.,ELT.), microgenerator electric (sincron, asincron sau de curent continuu), cuplat mecanic cu arborele unei maşini sau al unui mecanism pentru a-i măsura viteza unghiulară sau pentru a obţine un semnal electric (o tensiune electrică) proporţional cu aceasta. Funcţionarea t. se bazează pe faptul, rezultat din legea inducţiei electromagnetice, că tensiunea electromotoare indusă prin rotaţia armăturii unei maşini electrice este proporţională cu viteza unghiulară. T. este un traductor viteză unghiulară-tensiune electrică, frecvent utilizat în instalaţiile automate, tahometru (gr. /acAys„iute, repede" şi melron „măsură"; MAŞ.), aparat pentru măsurarea turaţiei unui ax sau a unui arbore rotitor. Cu acesta, t. poate fi cuplat permanent sau temporar. Din punct de vedere constructiv şi al principiului de funcţionare, t. pot Tehomeiru fi : centrifuge, hidraulice, hidromecanice etc. Taibei (Taipeh), oraş în China, aşezat în partea de nord a insulei Taivan; centrul administrativ al insulei. 1 027 450 loc. (1963). Industrie metalurgică, de construcţii navale, chimică, a cimentului, de prelucrare a lemnului, de hîrtie, alimentară, de prelucrare a camforului. Nod de comunicaţii feroviare. Mare aeroport. taier, formă plată de strachină, cu marginile foarte puţin ridicate, de dimensiuni mari în Maramureş (Vama) şi mici în Bihor şi Oltenia. T. auaceeaşi decoraţie ca şi străchinile. taifun (GEOGR.) v. ciclon tropical. taiga, denumire a pădurii siberiene de conifere; prin exten- siune, subzona pădu rilor de conifere din nordul zonei temperate a emisferei boreale, care se întinde din nord-vestul Europei prin întregul continent asiatic pînă la Oceanul Pacific, iar în America de Nord îndeosebi în Canada. Se caracterizează printr-o mare uniformitate, multă umbră şi absenţa sau slaba dezvoltare a stratului erbaceu. în partea europeană şi în Siberia vestică, în t. predomină molidul, bradul, pinul şi cedrul siberian, in Siberia centrală şi estică zada daurică. iar în Canada duglasul, tsuga, molidul, zada, pinul şi bradjil de balsam. Pe lingă conifere, înt.se găsesc izolat şi unele foioase (mesteacăn, plop tremurător etc.). Taiiuan, oraş în R.P. Chineză, centrul administrativ al provinciei Şansi. 1 020 000 loc. (1957). Industrie siderurgică, constructoare de maşini (utilaj minier, maşini-unelte, utilaj electrotehnic), chimică, textilă, de pielărie, alimentară. Nod de căi de comunicaţie. Institute de învăţămînt superior. Tailanda, stat în sud-estul Asiei, situat în peninsula Indo-china, între Laos, Cambodgia, golful Siam, Federaţia Malaye-zia, Birmaniaşi Marea Andama-nelor. Suprafaţa; 514 000 knr. Populaţia: 30591 000 loc. (1965), lormatâ din numeroase populaţii şi triburi, în special din grupa tai. Capitala: Bangkok• Limba de stat: tai. Partea vestică şi nord-vestică a teritoriului este formată din munţi mijlocii (altitudinea maximă: 2 576 m) şi dealuri, în partea centrală se întinde cîmpia Me-namului, în partea nord-estică Podişul Korat, iar în sud cîmpii despărţite de culmi muntoase joase. Climă subecuatorială mu-sonică. Cel mai important rîu este Menamul; là graniţa cu Laosul curge Mekongul. Păduri tropicale musonice (cu teak, lemn roşu. bambus ş.a.), în regiunile mai înalte păduri tropicale veşnic verzi, in Podişul Korat savane. Mari zăcăminte de minereu de staniu, zăcăminte de minereu de wolfram, de plumb, de fier, petrol cărbune etc. Este o ţară agrară, în economia căreia monopolurile din S.U.A. deţin poziţii importante. Circa 85% din populaţia activă este ocupată în agricultură, economia forestieră şi pescuit. Predomină marea proprietate moşierească; ţăranii iau pămîntul în arendă. Circa 90% din suprafaţa arabilă este cultivată cu orez. Mai mult de jumătate din culturile de orez se află în cîmpia Menamului. Se mai cultivă porumb, leguminoase, plante textile, arahide, în sud arbori de cauciuc, batate. jams, manioc. Se cresc porci, bivoli, păsări. Se exploatează în special lemn de esenţă preţioasă. Pescuitul este dezvoltat atît pe litoral, cît şi în fluviile din interior. Industria este reprezentată prin exploatări miniere şi mici întreprinderi de prelucrare a produselor agricole (în special decorticarea orezului şi fabrici de zahăr), a. TAILLE 600 TAÎNE lemnului şi de ciment, textile. Sint dezvoltate meşteşugurile. T. exportă orez, cauciuc, concentrate de staniu, teak, porumb, tapiocă. Importă produse de larg consum, produse petroliere etc. Principalii parteneri comerciali: Marea Bri-tanie şi ţările Commonwealth-ului, Japonia, S.U.A.—Istoric. Teritoriul T. a fost populat din timpuri străvechi de triburile mon-khmer, care, în mileniul I e.n., au format cî-teva state sclavagiste. Triburile tai, venite din sud-vestul Chinei, au introdus în T. o cultură dezvoltată. In sec. XIII —XIV a avut loc procesul de formare a statului Tai (numit de vecinii din răsărit Siam), care în sec. al XVIII-Iea a atins culmea înfloririi sale. Luptele interne şi fărîrhiţarea feudală au dus la slăbirea statului Tai. în 1782 a fost instaurată dinastia Rama, care domneşte şi în prezent. De la sfîr-şitul sec. al XV-lea, în T. şi-au făcut apariţia europenii (portughezii şi olandezii, apoi englezii şi francezii). în sec al XlX-lea s-a intensificat pătrunderea puterilor coloniale; Anglia (1855) şi Franţa (1856) au impus T. tratate înrobitoare, transformînd ţara în-tr-o semicolonie. în 1932 puterea a fost preluată, în urma unei lovituri de stat, de burghezia naţională, tratatele impuse au fost anulate, a fost adoptată o constituţie şi a început înfăptuirea unui program de reforme administrative şi financiare. în 1939 a fost schimbată denumirea de Siam în Tailanda. T. a participat la al doilea război mondial alături de Japonia. In timpul războiului, ca urmare a împotrivirii maselor faţă de politica de subordonare a ţării de către Japonia, a luat na«tere o puternică mişcare de eliberare naţională; în 1928 a fost creat Partidul Comunist din T. După al doilea război mondial, viaţa politică a ţării s-a caracterizat prin intensificarea luptei pentru putere dintre diferite grupări din sînul cercurilor conducătoare, care a avut ca urmare o permanentă instabilitate guvernamentală. în aceste condiţii s-a accelerat penetraţia capitalului nord-american în economia ţării, consolidată prin semnarea în 1950 a unui acord de colaborare economică şi tehnică şi a unui acord de ajutor militar. în 1957 şi în 1958 au avut loc lovituri de stat, puterea fiind preluată de un grup de militari, care a instaurat în ţară un regim de dictatură militară. T, face parte din S.E.A.T.O. (din 1954). Este o monarhie constituţională. Şeful statului este regele. taille [tai] (la~) (în evul mediu în Franţa), denumire a impozitului pe persoane şi pe avere mult timp perceput de seniori de la şerbii lor, iar din sec. al XV-lea, cînd regele şi-a extins autoritatea asupra seniorilor, t. a constituit, pînă la revoluţia burgheză din 1789— 1794, unul dintre principalele izvoare ale bugetului. Ţailleferre [taifer], Ger-maine (n. 1892), compozitoare franceză din grupul celor şase. A compus lucrări pentru scenă (balete, opere comice), muzică simfonică şi de cameră. Taimîr, peninsulă sovietică în extremitatea nordică a continentului asiatic, cuprinsă între Marea Kara şi Marea Lap-tev. Suprafaţa: circa 400 000 km2. Relief variat: în partea sudică şi vestică sînt cîmpii joase, slab ondulate, formate de depozite cuaternare, iar în partea centrală şi nordică Munţii Bîranga, formaţi pe roci paleozoice metamorfozate. Altitudinea maximă: 1 146 m. Climă aspră cu precipitaţii reduse. Formaţii vegetale de tundră. Gheţarii pereni cuprind întreaga peninsulă. Taimur, Mahmud (n. 1894), scriitor şi eseist egiptean. Sub influenţa lui Maupassant şi Turgheniev, a scris 30 de volume de scurte povestiri inspirate din lumea satului, manifes-tînd preferinţă pentru contrastele puternice şi violenţa pasiunilor. Este tradus în diverse limbi europene. Tainan, oraş în China, situat în sud-vestul insulei Taivan. 375 100 loc. (1963). Industrie alimentară (mari fabrici de zahăr, băuturi spirtoase), chimică, textilă. taine, acte de cult sau ritualuri cărora religia creştină le atribuie capacitatea mistică de a transmite credincioşilor „harul divin". Ortodocşii şi catolicii recunosc şapte taine*, botezul, mirul, euharistia (împărtăşania), mărturisirea (spovedania), preoţia (hirotonisirea), căsătoria şi maslul, iar protestanţii numai două: botezul şi euharistia. Taine/ten], Hippolyte (1828 —1893), critic literar, istoric al literaturii şi gînditor francez. H. Taine A fost membru al Academiei Franceze. Ca filozof a fost promotor al pozitivismului scientist („Despre inteligenţă", 1870), iar ca istoric a profesat idei conservatoare („Originile Franţei contemporane", 6 voi., 1876 —1894), afirmîndu-se îndeosebi prin opera sa de critică, estetică şi istorie literară („La Fontaine şi fabulele sale", 1861 ; „Istoria literaturii engleze", 1863; „Filozofia artei", 1865— 1869 ş.a.). T. a încercat să continue metoda clasificărilor naturale a lui Sainte-Beuve, însă, adept al unui determinism eclectic, el a conceput condiţionarea creaţiei literare şi artistice prin schema rigidă a trei factori, fundamentali: rasa, mediul şi momentul. Aplicînd această schemă, T. exclude rolul primordial al determinării sociale şi explică în mod dogmatic particularităţile individuale şi nuanţele specifice ale creaţiei personalităţilor literare şi artistice. Totuşi, recunoaşterea rolului factorilor obiectivi, precum şi a rolului chiar şi parţial al determinării sociale,. a reprezentat un moment pozitiv, întrucît ea l-a servit pe T. în TAI PINI 601 ta jo lupta împotriva estetismului şi a misticismului şi a contribuit la progresul cercetărilor în domeniul istoriei şi filozofiei culturii, al criticii şi istoriei literaturii. Reuşind să se rupă uneori de cadrul schematic al sistemului său, datorită unei inteligenţe native, vii şi pătrunzătoare, susţinută de o fină erudiţie, T. a stabilit judecăţi de valoare care s-au impus. El este printre primii care au dat o justă apreciere operei Iui Balzac şi a lui Stendhal. Scrierile sale şi-au datorat prestigiul şi stilului lor colorat şi sugestiv. Opera sa a fost tradusă, parţial, în limba română. taipini, denumire dată participanţilor la războiul ţărănesc antifeudal, anticolonialist şi de eliberare din 1851 — 1864 de sub dominaţia dinastiei man-ciuriene Ţin din China. După ce au eliberat o mare parte a teritoriului, t. au întemeiat pe valea fluviului lanţzî „Statul ceresc al marii păci“ (Taipin tian go), cu capitala la Nankin. Revoluţionarii t. au iniţiat o serie de reforme economice şi sociale, dintre care cea mai importantă a fost „Legea asupra pămînturi!or“, în baza căreia proprietăţile feudalilor au fost confiscate şi împărţite, pe baze egalitariste, ţăranilor. Deşi înfrînt în 1864 de reac-ţiunea internă sprijinită de forţe armate ale Angliei, Franţei şi ; S.U.A., războiul ţărănesc al t. a j zdruncinat din temelii domina-î ţia manciuriană şi a dat o lovi-• tură puternică feudalismului j în China. V. şi războaie-| 1 e opiului. > Taiţa,rîu (52 km) în Dobro-j gea; face parte din categoria i rîurilor tributare direct Mării | Negre. Izvorăşte din Munţii { Dobrogii, străbate o serie de ! depresiuni intracolinare şi se 1 varsă în lacul Babadag. Tai van 1. Insulă chineză în ' Oceanul Pacific, despărţită de i continent printr-o strîmtoare. i Suprafaţa: 35 961 km2. Populaţia: 12 070 000 loc. (1965), 'împreună cu insulele Penhule-■ jdao (Pescadore), din care 98% /.chinezi. Centrul administrativ: Taibci (Taipch). Relief variat. : Sistemul muntos Taivanşan are ;; versantul estic abrupt (spre ii Oceanul Pacific), iar cel vestic I Tif- Taj Mahal domol, coborînd în trepte spre o cîmpie litorală. Seismicitate ridicată. Climă tropicală musonică umedă. Insula T. este frecvent expusă taifunurilor. Formaţii vegetale tropicale şi subtropicale, cu numeroase ende-misme floristice; păduri etajate tropicale, subtropicale, de conifere, tufişuri de stepă înaltă. Zăcăminte de cărbuni, petrol şi gaze, aur, cupru, aluminiu. Peste 1/3 din suprafaţa arabilă a T. se cultivă cu orez (două recolte pe an), tutun, arahide, iută etc. Plantaţii de trestie de zahăr, bananieri, ananas, citrice, camfor (3/4 din producţia mondială) etc. Pescuit. Industrie alimentară, textilă, chimică, de celuloză şi hîrtie, de prelucrare a petrolului, şantiere navale etc. •— Istoric. Vechi teritoriu chinez, T. a devenit, începînd din sec. al XVI-lea, obiectul atacurilor puterilor coloniale. Portughezii au denumit insula Formosa (în limba portugheză „minunată**). Pe baza tratatului de la Simonoseki (1895), încheiat în urma războiului japono-chinez (1894— 1895), China a fost nevoită să cedeze T. Japoniei. In timpul ocupaţiei japoneze(1895— 1945) au avut loc numeroase răscoale populare, înăbuşite în mod sîn-geros de către japonezi. După capitularea Japoniei în cel de-al doilea război mondial, T. şi insulele Penhuledao (Pescadore) au fost restituite Chinei, potri- vit hotărîrilor Conferinţei de la Cairo (1943) şi a Declaraţiei de la Potsdam (1945). în 1949, rămăşiţele clicii reacţionare go-mindaniste s-au refugiat pe insulă, continuînd ostilităţile; în 1950, S.U.A. au creat,în insula T., o serie de baze militare aeriene şi maritime, ocupînd-o. O dată cu încheierea unui acord militar între S.U.A. şi clica reacţionară gominda-nistă (1954), T. a fost inclus în reţeaua de pacte militare agresive ale imperialismului nord-american şi a devenit o bază pentru acte de agresiune şi provocări, îndeosebi împotriva R.P. Chineze. 2. Strîmtoare între ţărmul răsăritean al R.P. Chineze şi insula Tai-van, despărţind Marea Chinei de Est de Marea Chinei de Sud. Lungimea: 360 km. Lăţimea minimă: 130 km. Adîn-cimea minimă: 60 m. Taj Mahal (ARHIT.), mausoleu celebru, capodoperă a artei hinduse, construit la Agra între 1631 şi 1653, pe malul rîu-lui Jumna, de către împăratul Şah-Jahan în memoria soţiei sale, Mumtaz-Mahal. Clădit din marmură albă, decorat cu intarsii de marmură colorată şi cu versete din Coran, T. este un edificiu uriaş de plan octo-gonal, dominat de o imensă cupolă (47 m diam.). Tajo [tâhol, fluviu în vestul Europei, în Spania şi Portugalia (1 010 km). Izvorăşte din TAKÎR 602 TALER estul Spaniei, din Sierra de Cuenca, de Ia I 600 m altitudine, străbate podişul Castilia Nouă şi se varsă printr-un estuar în Oceanul Atlantic, în apropiere de Lisabona. Aflu-ent principal: Alagon (pe dreapta, în Spania). Navigabil pentru vase mari în aval de Santa-rem (Portugalia). Hidrocentrale şi lacuri de acumulare. Trece prin oraşele Toledo, Alcan-tara (Spania), Lisabona (Portugalia). în Portugalia se numeşte Tejo. takîr (GEOGR.), denumire dată, în regiunile aride din Asia Centrală, terenurilor argiloa-se salinizate, a căror suprafaţă crapă în perioadele secetoase, desfăcîndu-se în plăci poligonale. \ Takla-Makan, deşert nisipos în vestul R. P. Chineze/ suprapus peste partea centrală a depresiunii Kaşgaria. Suprafaţa: 300 000 km2. Altitudinile variază între 800 şi 1 500 m. Dune gigantice; numeroase barcane. Climă continentală uscată; vînturi puternice. Partea centrală a deşertului T.-M. este lipsită de vegetaţie. în oaze şi în lungul unor cursuri de apă se practică culturi agricole. Takoradi v. Sekondi-Ta-koradi. tal (gr. ihallos „ramură**; BOT.), corp vegetal, lipsit de vase conducătoare, care nu este diferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze. T. poate fi monocelular (Ia bacterii şi la unele alge), pluricelular (la ciuperci şi alge) sau poate fi diferenţiat în rizoid (care ţine loc de rădăcină), cauloid (porţiune comparabilă cu tulpina) şi filoide (organe lăţite cu aspectul frunzelor). Dimensiunile t. variază de Ia cîţiva microni (la bacterii) pînă la mai mulţi metri lungime (ex. la alga brună Macrocystis ajunge la 300 m lungime). Tal, Wasfi (n. 1920), prim-ministru al Iordaniei şi ministru al apărării (din 1965). A deţinut aceleaşi funcţii şi în 1962-1963. talâmus (ANAT.), formaţie anatomică constituită din centri nervoşi cu valori funcţionale diferite, situată în mijlocul feţei interne a fiecărui emisfer cerebral, de o parte şi de alta a ventriculului al III-lea. T. este o staţiune intermediară în calea spre scoarţa cerebrală a diferitelor aferenţe senzitive (tactile, dureroase etc.) şi senzoriale (optice şi acustice). Constituie o zonă de integrare nervoasă a u-nor funcţiuni vegetative şi endocrine (foame, sete, funcţiunea glandelor hipofiză, tiroidă, cor-ticosuprarenală etc.). talant (în Grecia antică) 1. Unitate de măsură a greutăţii, care varia de la o polis la alt* (în Atica echivala cu 26 kg). 2. Monedă de aur sau de argint, cu o valoare variabilă de la o polis la alta şi de lâ o epocă la alta. talasoterapie (gr. thalassa „mare“ şi therapia „tratament**; MED.), metodă de tratament care foloseşte ca factor activ de vindecare a unor boli aerul marin asociat sau nu cu băile de mare. Prin t. se tratează unele boli ca: hipotiroidismul, reumatismul cronic, sinuzitele, debilitatea etc. Talaz, George (pseudonimul lui GeoTge Anlonescu) (n. 1890), poet român. S-a născut în comuna Toporăşti (reg. Iaşi). A frecventat cenaclul lui M. Dragomirescu şi a colaborat la periodicele „Flacăra**, „Universul literar**, „Gîndirea“, „Azi“ etc. A cultivat o poezie meditativă, a cărei putere de sugestie este atenuată de explicarea excesivă a semnificaţiilor („Flori de îut“, 1920; „Rîsul apei**, 1923; „Soare**, 1926; „Armonii înzori**, 1961). Talbot [to:lbdt], William Henry Fox(1800—1877), fizician şi inventator englez. In 1834 a realizat primele fotografii pe hîrtie (talbotipii), iar în 1851 a inventat un procedeu de fotografiere instantanee. în cercetările sale a abordat şi probleme de spectroscopie, matematică, astronomie şi arheologie. talc (MINER.), silicat natural hidratat de magneziu, cristalizat în sistemul monoclinic şi care formează frecvent lamele şi mase solzoase de culoare verde-deschis sau albicioasă. Are duritate mică şi luciu gras. Se utilizează în industria hîr-tiei, cauciucului, textilă, ceramică, a vopselelor etc. în Republica Socialistă România se găseşte la Cerişor (reg. Hune- doara) şi la Rusca Montană (reg. Banat). Ţaleb (Talib), Naji(n. 191.7), prim-ministru al Irakului (din august 1966). Militar de carieră, a făcut parte din statul major al ofiţerilor care, în 1958, au răsturnat monarhia irakiană. In 1958—1959, 1963 şi 1964—1965 a deţinut diferite portofolii ministeriale. talent, îmbinare a aptitudinilor unei persoane care favorizează realizarea unei activităţi creatoare în domeniul tehnicii, ştiinţei, artei etc. Ba-zîndu-se pe anumite dispoziţii naturale ale organismului, mai ales pe particularităţile fundamentale ale sistemului nervos (forţa, echilibrul şi mobilitatea proceselor nervoase), t. pentru o anumită activitate umană se dezvoltă în cadrul însuşirii activităţii respective, în funcţie de condiţiile de viaţă şi de educaţie. taler 1. Veche monedă de argint germană, care a circulat în Europa. 2. Denumire generală a unui grup de monede re- T alcr (avers) ale de argint, care au circulat în ţările române în sec. XVII — XVIII. Cei mai cunoscuţi au fost t. leonini (Loewenthaler), L olandezi(loewen Rijks-Daalder), t. împărăteşti (zgripţori), t. polonezi, t. veneţieni (scuzi) şi t-turceşti. 3. Denumire a birului Taler (revers) TALES DIN MILET 603 TALMA în ţările române în secolele XVII-XVIII. Tales din Milet (c. 625 — 550 î.e.n.), filozof şi matematician grec, întemeietor al şcolii filozofice materialiste din Milet (Ionia). Exponent ideologic al democraţiei sclavagiste. Conform concepţiei mate-rialist-naive a lui T., o materie determinată, apa, ar fi izvorul prim şi substanţa tuturor lucrurilor din natură. Pămîntul ar pluti pe apă ca un talger plat. Dincolo de cer, închipuit ca o boltă, s-ar afla tot apă. T. are descoperiri în domeniul aritmeticii, geometriei şi astronomiei. Prin teorema lui T. se înţelege propoziţia care afirmă că o paralelă dusă la una dintre laturile unui triunghi le împarte pe celelalte două în segmente proporţionale. De asemenea, i se atribuie prezicerea eclipsei totale de Soare din anul 585 î.e.n. şi lucrarea „Astrologia nautică**. talgere, instrument muzical de percuţie, format din două plăci rotunde de alamă, uşor concave, care se prind de mîi-nile executantului cu ajutorul unor curele. Lovite unul de altul, t. produc un sunet puternic şi metalic, de înălţime nedeterminată. Folosite iniţial în orchestrele populare asiatice şi în muzicile militare, t. şi-au | cucerit apoi un Ioc stabil şi ■. în orchestrele simfonice. ; Talia (în mitologia greacă), j muza comediei. Era reprezen-j tată ca o tînără fată. încununată Talia ii cu iederă, care ţine într-o mînă I masca specifică a comediei. ' Talianu, Ion (1889-1956), factor român, artist emerit. A studiat la Conservatorul din Bucureşti. A jucat în diverse companii dramatice, iar din 1946 la Teatrul naţional din Bucureşti. Actor comic cu mari resurse în realizarea portretului satiric. T. a interpretat cu vervă roluri din piesele lui Delavrancea, Cara-giale, Al. Kiriţescu, H. Lovi-nescu ş.a. Laureat al Premiului de stat. Talien (Dairen), oraş în nord-estul R.P. Chineze, în raionul de concentrare urbană L i u t a. talion (DR.), formă de reprimare a infractorilor folosită în orînduirea sclavagistă, care consta în faptul de a cauza celui vinovat un rău identic sau similar cu acela pe care el l-a cauzat victimei („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“). EI a constituit un progres în evoluţia istorică a dreptului penal, fiindcă înlocuia „răzbunarea privată**, care era nelimitată, cu o formă de răzbunare limitată. talismân v. amuletă. tâIiu(CHIM.), 77. Element cu nr. at. 81; gr. at. 204,39; gr. sp. 11,83; p.t. 302,5°C; p.f. circa 1 450°C, din grupa a IlI-a a sistemului periodic. Se găseşte în natură în cantităţi mici, însoţind unele metale grele (Zn, Ca, Fe) în sulfurile lor. Este un metal moale, alb-lucios în tăietură proaspătă; în contact cu aerul se acoperă cu un strat cenuşiu de oxizi. Formează combinaţii în care funcţionează în stările de valenţă 1 şi 3. în stare monovalentă, t. este mai stabil decît în stare trivalentă. Combinaţiile sale sînt toxice (sulfatul de t. trivalent se foloseşte ca otravă pentru şobolani). Tallahassee [tehhesi:], oraş în S.U.A., centrul administrativ al statului Florida, situat în apropiere de ţărmul Golfului Mexic. 60 000 loc. (1962). Industria lemnului şi alimentară. Aeroport. Universitate, institut agricol. Talleyrand-Perigord [ta-leră-perigorl, Charles Maurice de (1754—1838), diplomat francez, unul dintre renumiţii diplomaţi ai lumii. * Aristocrat de origine, fost episcop de Autun, T.-P. a fost ales deputat de Autun în Adunarea Statelor generale, calitate în care a sprijinit revendicările stării a treia. între 1792 şi 1796 a trăit în emigraţie. A fost ministru de externe în timpul Directoratului (avînd un rol activ în organizarea loviturii de stat Ш ViCW. wlc'vj Ch. M. Talleyrand-Périgord de la 18 brumar 1799), Consulatului, Imperiului şi Restauraţiei, iar între 1830 şi 1834 ambasador la Londra. Reprezentînd Franţa la Congresul de la Viena (1814—1815), T.-P. a susţinut, în scopul menţinerii integrităţii teritoriale a Franţei şi frînării tendinţelor de expansiune teritorială ale Prusiei şi Rusiei, aşa-numitul „principiu al legitimităţii “, potrivit căruia statele să revină suveranilor lor legitimi. Politician abil, carierist, avid de cîştiguri, maestru al intrigilor politice, şi-a trădat rînd pe rînd stăpînii, fiind credincios doar intereselor sale şi intereselor marii burghezii franceze. Tallin, oraş în U.R.S.S., capitala R.S.S. Estone, situat pe ţărmul Golfului Finie, mare port la Marea Baltică. 330 000 loc. (1965). Industrie constructoare de maşini (excavatoare, maşini pentru construcţii, maşini electrice, cabluri, aparate de radio etc.), a celulozei şi hîrtiei, de prelucrare a lemnului (mobilă), a materialelor de construcţie, textilă, de încălţăminte, alimentară etc. Nod feroviar şi rutier, aeroport. Sediul Academiei de Ştiinţe a R.S.S. Estone, institut politehnic, pedagogic, de artă plastică, conservator, teatre, muzee. Numeroase^ monumente arhitectonice medievale. Talma, François Joseph (1763—1826), mare actor fran- TALMUD 604 TAMISA Tallin. Piaţa rrimăriei cez de tragedie. între anii 1786 şi 1788 a urmat cursurile „Şcolii dramatice regale“. în anul 1787 Talma a debutat la Comedia Franceză, pe a cărei scenă a interpretat cu strălucire multe roluri din repertoriul clasic francez, ca şi rolurile titulare din tragediile lui Sha-kespeare. Calităţile sale naturale, statura impunătoare, timbrul şi volumul neobişnuit al glasului, dicţiunea savant nuanţată erau întregite de o rară putere de comunicare a emoţiei. Expresie a spiritului unei epoci, arta sa a constituit un punct de tranziţie între clasicism şi realism în teatrul francez. Ca inovator, T.a introdus în spectacolul de tragedie nota de adevăr şi de viaţă, măsura şi firescul, părăsind elocvenţa artificială şi emfaza. Reformator şi în domeniul costumaţiei teatrale, el a adus pe scena franceză principiul autenticităţii în reprezentarea plastică a personajului, plasarea eroului în timpul şi spaţiul în care se desfăşoară acţiunea dramatică. A publicat în 1825 „Memoires sur Lekain et sur l’art drama-tique“. Talmud (ebr. lamad „studiere*), culegere cuprinzînd comentarii la textul Bibliei, întocmite între sec. 111 î.e.n. şi sec. V e.n. T. este alcătuit din două părţi: Mişna (Repetarea legii), care explică Pentateuhul (Tora), şi Ghemara (Completarea legii), care interpretează în mod scolastic Mişna. El a fost redactat în două versiuni: una ierusalimiteană, sau palestiniană, şi una babiloneană. Formulează normele religioase şi social-juridice ale m o-z a i s m u 1 u i. talofite (gr. thallos „ramură** şi phyton „plantă**; BOT.; Thallophyta), denumire dată plantelor inferioare (bacterii, alge, ciuperci, licheni), al căror corp vegetativ este un tal. T. se înmulţesc prin diviziune, prin spori sau prin gârneţi şi au ciclul de dezvoltare format din una sau două generaţii. Trăiesc, în general, în apă sau în locuri umede, tâlus (anat.) v. astragal. taluz (lat. talus „călcîi**; CONSTR.) 1. Suprafaţă laterală înclinată a unui rambleu sau a unui debleu. 2. Tangentă trigonometrică a unghiului ascuţit pe care-1 formează, cu orizontala, dreapta cea mai înclinată de pe suprafaţa laterală a unui rambleu sau a unui debleu; se exprimă printr-un raport de forma 1 :n. Valoarea maximăat. pentru care se menţine echilibrul unei mase de pămînt fără să se producă alunecarea granulelor se numeşte /. natural şi el caracterizează calitatea pă-mîntului respectiv. talveg (germ. Tal „vale“ şi Weg ,,drum“;GEOGR.), linie care uneşte punctele cu cea mai mare adîncime de-a lungul albiei unui rîu sau de-a lungul unei văi şi care constituie direcţia de scurgere a apelor. Tamasidava, localitate geto-dacică, neidentificată; menţionată în „Geografia** lui Ptole-meu la est de Şiret, în centrul Moldovei. Tambov, oraş în U.R.S.S., în R.S.F.S. Rusă, situat în partea centrală a Cîmpiei Ruse. 203 000 loc. (1965). Industrie constructoare de maşini (utilaj industrial, mecanică), chimică (articole din cauciuc sintetic, vopsele şi lacuri), alimentară şi uşoară. Nod feroviar. Teatre, muzee. tambucbi (ital. stambugio „cameră mică“; NAV.), deschidere dreptunghiulară sau rotundă în puntea unei nave, prevăzută cu capac sau cu gheretă de intrare şi care este folosită pentru accesul personalului în încăperile de sub punte. tambur l.(TEHN.) а) V. tobă. b) Tambur gradat, piesă componentă a unor instrumente şi a unor aparate de măsură, avînd forma unui cilindru prevăzut la exterior cu o scară gradată (ex. t.g. al micrometrului). 2. (ARHIT.) a) Denumire generică dată elementelor cilindrice care intră în alcătuirea unui edificiu, b) Fiecare dintre pietrele cilindrice care compun fusul unei coloane, c) Corpul cilindric sau poligonal al unei turle, cuprins între bază şi cupolă, d) Mic vestibul situat la intrarea unei clădiri şi cuprins între două rînduri de uşi. e) Vestibul cilindric în interiorul căruia se învîrteşte o uşă pivotantă cu mai multe aripi. tamburină, mică tobă portativă, alcătuită dintr-un cerc pe care este întinsă o membrană 1 amburină şi prevăzută cu mici talgere sau cu clopoţei. Instrument popular în Spania, Italia şi Orient, t* este mînuită de dansatori, care îşi acompaniază astfel dansul. Se foloseşte uneori şi în orchestră pentru efecte speciale, de ritm şi coloratură. Tamerlan v. Timur-Lenk. Tamisa, cel mai mare fluviu din Marea Britanie, situat în sudul ţării (332 km). Izvorăşte din dealurile Cotswold, curge spre est, traversează o cîmpie cu relief accidentat, separă culmile Chiltern de dealurile White Horse şi se varsă printr-un estuar în Marea Nor- TA MM 605 TANDEM Tananarive. dului. Lăţifnea maximă a estuarului este de 16 km. Nivele maxime iarna şi minime vara. în cursul inferior al fluviului se fac simţite mareele (la Londra ating 6—6,5 m). Navigabil (vasele oceanice pătrund pe T. pînă la Londra). Prin canale navigabile se leagă cu Golful Bristol şi Marea Irlandei. Trece prin oraşele Oxford, Reading, Londra ş.a. Tamm, Igor Evghenievici (n. 1895), fizician sovietic, profesor la Universitatea din Moscova, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Are contribuţii în domeniile teoriei nucleului atomic, radiaţiei, corpului solid etc. împreună cu I.M. Frank a explicat (în 1937) efectul Cerenkov. Premiul Nobel (1958). Tampere (Tammerfors), oraş în sudul Finlandei, pe ţărmul lacului Năsijărvi. 133 400 loc. (1963). Port lacustru. Industrie constructoare de maşini (locomotive), textilă, chimică, de celuloză şi hîrtie, de pielărie şi încălţăminte. tampon (C.F.), piesă fixată pe traversa frontală a unui vehicul de cale ferată, care are rolul de a menţine o anumită distanţă între vehiculele cuplate, de a amortiza mişcările oscilatorii şi de a prelua şocurile dintre acestea în timpul mersului. tamponament (MED.), metodă de a opri sîngerarea prin compresiune locală pe venă sau arteră cu ajutorul compreselor în cazul plăgilor superficiale sau cu ajutorul meşelor în cazul unor plăgi profunde sau al unor cavităţi naturale. tam-tâm, instrument muzical de percuţie, de origine asiatică, alcătuit dintr-un disc concav suspendat, de metal forjat, care este lovit cu un ciocan, producînd un sunet prelung, misterios în piano şi haotic în forte. Se mai numeşte gong. Tananarive, capitala Republicii Malgaşe, situată în regiunea centrală a ţării, pe platoul înalt Irmina. 254000 loc. (1962). Nod feroviar, rutier şi aerian, întreprinderi alimentare, de pielărie şi încălţăminte, de prelucrare a lemnului. Academie de ştiinţe, universitate şi alte institute de_ învăţămînt superior, observator astronomic. tanânţi (CHIM.), substanţe chimice anorganice sau organice, naturale sau sintetice, utilizate la tăbăcirea pieilor crude. Din categoria t. anorganici fac parte sărurile de crom (sulfaţi, alauni, bicromaţi), de aluminiu (sulfat, alauni) etc. T. organici naturali, substanţe de origine vegetală cu gust astringent, se găsesc în coaja, frunzele şi fructele unor plante (în coji de stejar, salcie, molid, în lemn de stejar, de quebracho, în fructe de valonee, mirobalan, în go-goşile de ristic etc«)= Materialele vegetale bogate în substanţe tanante se folosesc fie ca atare, fie ca extract t a n a n t, cînd sînt supuse extracţiei cu apă. Ca t. sintetici sînt folosiţi produşi ma-cromoleculari de tipul răşinilor fenolice, metilolureice, me-tilolaminice sulfonate etc. Utilizarea t. în tăbăcărie se bazează pe proprietatea lor de a coagula gelatinele proteinice din pielea animală, făcînd-o rezistentă la îmbibarea cu apă şi la putrezire şi păstrîndu-i totodată flexibilitatea şi moliciunea. tanatofobie (gr. thanatos „moarte** şi phobos „teamă**; MED.), stare patologică în care bolnavul este preocupat continuu de frica de moarte. Apare în unele boli neuropsihice. tanc (engl. tank „rezervor, cisternă**) 1. (MILIT.) Maşină de luptă pe şenile, cu o mare mobilitate, cu blindaj puternic, dotată cu armament cu o mare putere de foc. în funcţie de greutate, blindaj şi armament, t. se împart în: uşoare (pînă la 20 t), mijlocii (pînă la 40 t) şi grele (peste 40 t). — T. amfibiu, tanc care se poate deplasa şi pe apă. 2. (TEHN.) Rezervor pentru lichide, confecţionat de obicei din tablă de oţel. Tâncsics [tâncici/, Mihâly (1799—1884), democrat revoluţionar ungur. în preajma şi în timpul revoluţiei din 1348— 1849 a militat pentru lichidarea privilegiilor nobilimii, pentru abolirea servituţilor feudale şi pentru independeaţă naţională; el a cerut primul eliberarea ţăranilor iobagi fără răscumpărare. Arestat în 1847, T. a fost eliberat din închisoare în martie 1848 de către poporul răsculat; după înfrîngerea revoluţiei a dus activitate revoluţionară ilegală; fiind aruncat din nou în închisoare. După eliberarea sa, T. s-a alăturat mişcării muncitoreşti ungare incipiente, devenind preşedintele Uniunii generale a muncitorilor şi sprijinind apoi partidul socialist. T. s-a lăsat însă influenţat de unele iluzii caracteristice socialismului utopic. Figura lui a devenit simbolul legăturii dintre tradiţiile revoluţiei din 1848 şi mişcarea muncitorească un-gară. tandem (TEHN.), poziţie de montare a două sau a mai multor piese principale similare ale unei maşini ori a unor sisteme tehnice similare (care lucrează împreună), astfel îneît acestea să se găsească în acelaşi plan sau TANGAJ 606 TANINURI pe acelaşi ax longitudinal (ex. elicea-t. este formată din două elici aşezate pe acelaşi ax, motorii/-/. are cilindrii coaxiali şi pistoane cu tijă comună etc.). tangaj (NAV., TRANSP.), mişcare oscilatorie de rotaţie a unei nave sau a unui vehicul terestru în jurul unei axe transversale, orizontală. La nave, t. se produce cînd direcţia de înaintare este perpendiculară pe valuri sau sub acţiunea vîntu-lui; la vehiculele terestre, t. este provocat de neregularită-ţile căii de rulare. Tanganica, lac tectonic situat în Africa de est, la 782 m altitudine, în Congo (Kin-shasa), Zambia, Tanzania şi Bu-rundi. Suprafaţa: 32 900 km2. Adîncimea maximă: 1 433 m. în perioada cu nivele ridicate, apele lacului sînt evacuate prin rîul Lukuga în fluviul Congo. Faună ihtiologică endemică. Navigabil. Principalele porturi: Karema (Tanzania), Usumbura (Burundi), Albertville (Congo). Lacul a fost descoperit în 1838 de J. F. Speke şi R.F. Burton. Tanganica, stat în Africa de est, care, împreună cu Zan-zibarul, a format în 1964 statul Tanzania. — Istoric. Pe teritoriul T., populat din timpuri străvechi, s-a dezvoltat pe la începutul erei noastre o originală cultură materială a fierului. în secolele următoare, aşezările de pe ţărm au avut strînse legături comerciale cu grecii, romanii, arabii. în evul mediu, pe coastele T. s-a dezvoltat o puternică civilizaţie orăşenească, avînd întinse relaţii comerciale cu India, Indonezia şi China. Regiunea de coastă a T. a intrat, în sec. X—XVIII, în sfera de influenţă arabă. în sec. al XVI-lea au apărut în regiunile de coastă portughezii, izgoniţi definitiv în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. în 1836 litoralul T. a intrat în componenţa sultanatului Zanzibar, iar în 1891 întregul teritoriu al T. a fost inclus în colonia germană Africa Orientală. în timpul primului război mondial, T. a fost ocupată de trupele engleze. Potrivit tratatului de pace de la Versailles, T. a fost trecută sub administraţia Angliei, ca teritoriu sub mandatul Ligii Naţiu- nilor, iar din 1946 ca teritoriu sub tutela O.N.U. Sub presiunea mişcării de eliberare naţională, care s-a intensificat după cel de-al doilea război mondial, T. a obţinut, în 1961, independenţa de stat. în aprilie 1964, în baza acordului încheiat între guvernele T. şi Zanzibarului, a fost creată Republica Unită Tanganica şi Zanzibar, denumită, din octombrie 1964, Republica Unită Tanzania. tangentă (MAT.) a) Tangentă la o curbă C într-un punct ME:C (la dreapta sau la stingă lui M)t dreapta limită, dacă există, către care tinde secanta MM' cînd punctul M'EiC, vecin cu M, tinde către M (de la dreapta la stînga sau de la stînga la dreapta). MS tangentă la stingă. MD tangentă la dreapta. M'M/OM'— tangenta unghiului x Dacă în M(EC există t., se spune că M este punct regulat al curbei C. b) Funcţie trigonometrică definită astfel: în cercul de centru O ducem două diametre perpendiculare A' A şi jB'B. Considerăm unghiul <^AOM=x, cu M pupet pe cerc. Fie M' proiecţia lui M pe A'A. Atunci t. unghiului x este M'M/OM'. T. unghiu-sin x lui x este egală cu --------. Do- cos x meniul de definiţie este dreapta reală fără punctele de abscise (2*+1) j, *=0, ±1. ±2............... iar domeniul valorilor intervalul deschis (— oo, +oc). T. este o funcţie impară şi periodică, cu perioada tc. T. unghiului x se notează prescurtat tg*. c) Tangentă hiperbolică, funcţia hiperbolică egală cu sh r —----. Domeniul de definiţie ch x este dreapta reală Rt iar codo-meniul intervalul (—1, +1). T.h. a numărului x se scrie prescurtat th .T. Tanger, oraş şi port în Maroc, situat pe ţărmul Oceanului Atlantic, la intrarea în strîm-toarea Gibraltar. 164230 loc. (1961). Important centru comercial. Aeroport. Industrie a-limentară, textilă, a cimentului. Monumente arhitectonice (moschei, palate). tangon (NAV.), bară din lemn rotund, legată articulat la un capăt de bordajul unei nave şi prinsă cu parîme pentru susţinere şi pentru manevrare. T. este folosit pentru legarea bărcilor lăsate la apă, pentru a purta loc h-ul, pentru a susţine o macara etc. tangou, vechi dans popular spaniol, elegant şi pasionat, în măsură binară şi tempo moderat. S-a răspîndit în Europa, în America de Sud şi de Nord, ca dans de salon şi devenind, ca atare, unul dintre dansurile cele mai populare din ultimele decenii. taninuri(CHIM.), produşi vegetali de compoziţie complexă, cu gust astringent, solubil în apă, care în soluţie apoasă au însuşirea de a tăbăci pielea şi de a produce cu sărurile de fier o coloraţie neagră-albăstruie sau verde. Se împart în /. hidroli-zabile (care prin hidroliză conduc la acid galic sau la un derivat al lui ?i o monozaharidă) şi /. condensate sau cateckinice (alcătuite din derivaţi ai cate-chinei şi care nu pot fi descom- TANIT 607 TANZANIA puse decît prin topire alcalină). Sînt întrebuinţate în tăbăcărie şi la fabricarea cernelurilor negre. Tanit (în religia cartagineză), zeiţa cerului şi a lunii, reprezentată ca o femeie cu cap de vacă. Identificată cu zeiţa feniciană Astarte sau Iştar, cu Artemis la greci şi cu Diana la romani. Taniug ( Telegrafska Agencija Nova Jugoslavija), agenţie telegrafică de ştiri a Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, cu sediul la Belgrad. înfiinţată în 1943, are filiale şi corespondenţi atît în Iugoslavia, cît şi în alte ţări. Tank, Maksim (n. 1912), poet sovietic bielorus. A debutat cu volume de versuri revoluţionare. Încadrîndu-se din 1928 în lupta Comsomolului, T.s-a impus ca un poet militant (poemul „Naroci“, 1937; culegerile „Culoarea roşie*, 1937; „Sub catarg“, 1938). După 1940 a publicat versuri cu tematică patriotică (poemul „Ianuk Sialiba“). Poezia lui T. se caracterizează prin ritmul energic, imaginile pregnante şi caracterul ei oral (culegerile: „Pe piatră, oţel şi aur“, 1931; „Pîinea mea de toate zilele**, 1961 ş.a.). Tannenberg» localitate în nord-estul Poloniei (azi Ste-barkl în apropierea căreia a avut loc bătălia de la Gr u-newald (1410). în timpul primului război mondial a avut loc aici, în august 1914, o bătălie în cursul căreia armata germană, condusă de Hinden-burg, a provocat armatei ruse, comandată de generalul A.V. Samsonov, o mare înfrîngere. Tanoviceanu, Ioan (1856— 1917), jurist român. A fost profesor de drept şi procedură penală la Facultatea de drept din Iaşi şi la cea din Bucureşti şi membru corespondent al Academiei Române. Adept al concepţiilor şcolii pozitiviste penale. Op. pr.: „Curs de drept şi procedură penală“ (1912). Tan Sî-tun (1865-1898), om de stat şi filozof materialist chinez, reprezentant al aripii radicale a mişcării pentru reforme antifeudale de la sfîrşitul sec. al XlX-lea. A enunţat teza privitoare la existenţa substanţei materiale „itai“, aflată în veşnică mişcare şi transformare; s-a opus concepţiilor religioase. Devenit demnitar de stat, a fost condamnat la moarte şi executat în urma unui complot al reacţiunn. Tanşan,oraşîn R.P. Chineză, în prçvincia Hebei. 800 000 loc. (1957). Mare centru al industriei grele: exploatarea cărbunelui (bazinul carbonifer Kai-luan), industria energiei electrice, siderurgie, industrie a cimentului, constructoare de maşini, chimică etc. Tanta, oraş în Republica Arabă Unită, situat în Delta Nilului. 209 500 loc. (1962). Nod feroviar şi rutier, mare centru comercial. Industrie textilă şi alimentară. tantâl (CHIM.), Ta. Element cu nr. at. 73; gr. at. 180,88; p.t. 3 OlO^C; p.f. circa 4 100 C; gr. sp. 16,7. Face parte din subgrupa a V-a a sistemului periodic al elementelor. Este un metal rar, cenuşiu, lucios, ductil şi maleabil, foarte rezistent din punct de vedere chimic. Se găseşte în natură în mineralul tantalit şi în pămînturile rare. Formează combinaţii în treptele de valenţă 2,3,4 şi 5. Se întrebuinţează ca înlocuitor al platinei la confecţionarea unor ustensile de laborator, la fabricarea filamentelor pentru unele becuri etc. Tantal (în mitologia greacă), rege al Lidiei. Potrivit legendei, la un ospăţ Ie-a dat zeilor să mănînce bucăţi din trupul ciopîrţit al fiului său. Drept pedeapsă, din porunca lui Zeus, T. a fost dus în Hades în mijlocul unei bălţi, de unde nu izbutea să bea niciodată din apa care dispărea mai înainte de a-i atinge buzele însetate. Deasupra sa, crengile unui arbore încărcat cu roade se dădeau şi ele înapoi ori de cîte ori T. voia să-şi potolească foamea cu a-cestea. Expresia „chinuri tan-talice“ se referă la suferinţele iscate de pe urma unei strădanii care dă mereu greş, chiar în pragul reuşitei. tantiemă (fr. tantième, de la tant „atît“; FIN.), sumă încasată de administratorii unei întreprinderi din beneficiul net al a-cesteia pentru participarea la conducerea ei. T. se acordă în afară de dividendele primite în raport cu valoarea acţiunilor pe care le posedă şi în afara jetoanelor de prezenţă. tantrism, curent religios panindian care a apărut ca o reacţie împotriva interdicţiilor religioase şi sociale ale vechiului b r a h m a n і s m, întro-ducînd în cult unele elemente populare. Denumirea provine de la tantra, scrieri religioase hinduse şi budiste, redactate, probabil, în sec. JX-XIII. „Taniigyi Ujsâg" / toniighi uişagj („Gazeta învăţămîntu -lui“), revistă în limba maghiară, editată de Ministerul învă-ţămîntului şi Comitetul Uniunii sindicatelor din învăţămînt şi cultură din Republica Socialistă România. înfiinţată în 1957, revista apare săptămînal, la Bucureşti. Tanumafili al II-lea, Ma-lietoa (n. 1913), şef al statului Samoa de Vest (din 1963); în 1962—1963 a fost şef asociat al acestui stat. Tanzania (Republica L nitâ Tanzania), stat în Africa de est, cuprinzînd un teritoriu continental (Tanganica) situat între. Mozambic, Malawi, Zambia. Congo (Kinshasa), Burundî. Ruanda, Uganda, Kenia şi Oceanul Indian şi un teritoriu insular format din insulele Zanzibar, Pemba ş.a. Suprafaţa: 937 061 km2. Populaţia: 10 179 000 loc. (1965), formată din negri bantu (peste 90%). Capitala: Dar es Salaam. Limbi oficiale: suaheli şi engleza. Predomină relieful de podiş, format pe roci cristaline. Două importante linii de falie străbat podişul de la nord la sud, mărginite de munţi-bloc şi de vulcani stinşi (Kilimanjaro, 5 895 m; Rungwa etc.) şi activi (Meru). în partea centrală înălţimea podişului oscilează între 1 000 şi 1 500 m; marginea lui estică depăşeşte 1 500 m şi coboară în trepte spre cîmpia litorală înaltă de 200— 500 m. Insulele Zanzibar şi Pemba au relief de cîmpie. Climă ecuatorială musonică. Rîuri scurte, cu debit mic şi foarte variabil. Lacurile Nyasa, Tanganica şi Victoria, situate la graniţă, aparţin parţial T. Păduri tropicale rare, pă-duri-parc, savane, în nord-est savane deşertice, pe ţărm man-grove. Zăcăminte de diamante. TANZANIA 608 TAPISERIE minereuri aurifere, mică, minereu de staniu, de plumb, de wolfram etc. Este o ţară agrară în curs de dezvoltare. Terenurile agricole ocupă 10% din suprafaţa ţării. în zona litorală şi în regiunile uşor accesibile din interior se află plantaţii care produc sisal pentru export (în cultura căruia T. deţine primul loc în lume, furnizînd 1/3 din producţia mondială), cafea, bumbac, ceai etc. în Zanzibar şi Pemba, principala cultură de export este arborele de cuişoare (dînd 4/3 din producţia mondială). în afara plantaţiilor predomină proprietatea colectivă (tribală) asupra pămîntului; se cultivă pentru consumul intern mei, sorg, batate, kassava, porumb, leguminoase, bananieri, arahi-de, palmieri, iar pentru export bumbac, ricin, piretrum, tutun, ceai, cocotieri etc. Creşterea animalelor (cornute mari, capre, oi) este relativ dezvoltată, dar slab productivă. Se exploatează lemn de esenţă preţioasă (abanos, lemn roşu, camfor). Industria este reprezentată prin exploatări miniere (îndeosebi de diamante şi de aur) şi prelucrarea primară a produselor agricole. în Zanzi- bar există fabrici de ulei de cuişoare şi de cocos, iar în oraşul Dar es Salaam fabrici alimentare, de prelucrare a lemnului, chimico-farmaceuti-ce. Principalele articole de export: sisal, cafea, cuişoare, bumbac, diamante, aur, concentrate de staniu. Se importă în special maşini, produse de larg consum, combustibili. în baza acordului încheiat între T a n g a-nica şi Zanzibar (aprilie 1964) a fost creată Republica Unită Tanganica şi Zanzibar, denumită din octombrie 1964 Republica Unită T. Preşedintele republicii este şeful statului şi al guvernului. T. întreţine relaţii diplomatice cu Republica Socialistă România. tanzimât, denumire a perioadei din istoria Imperiului otoman cuprinsă între 1839 şi 1870, în timpul căreia au fost iniţiate o serie de reforme burgheze moderate, menite să asigure adaptarea imperiului la realităţile dezvoltării capitaliste europene. V. şi Turcia. Tao Iuan-min (TaoŢean) (365 sau 372 — 427), poet chinez. Denumit şi ,,poetul sihastru", T, a fost iniţiatorul unei întregi orientări dezvoltate ulterior în literatura chineză, ..poe- zia cîmpiilor şi a grădinilor". Scrise într-un limbaj simplu, obişnuit, poemele sale exprimă un registru amplu de sentimente, zugrăvesc condiţiile grele de viaţă ale ţăranilor şi viaţa apăsată de sărăcie a cărturarilor (..Spre casă", „Odă pentru T in Ke‘\ „Izvorul piersicului", utopie a unei orînduiri sociale ideale). Tapae, localitate în sud-vestul Daciei, unde au avut loc, în anii 88 şi 101 e.n., două importante lupte între daci şi romani, încheiate cu victoria romanilor. V. şi Dacia. Tapajos, rîu în Brazilia (1 992 km), afluent pe dreapta al fluviului Amazon; format din confluenţa rîurilor Jurucna şi Silo Manuel, care izvorăsc din vestul Podişului Braziliei. Sc varsă în Amazon în amonte de Santarem. Navigabil pe o lungime de 280 km de la vărsare. tapiocă, produs alimentar extras din rădăcina de manioc, cu aspect asemănător aceluia al grişului şi folosit în special în alimentaţia copiilor. tapir (Tapirus), gen de mamifere imparicopitate, cu buza superioară şi nasul contopite într-o trompă scurtă. Are corpul masiv şi pielea netedă. Trăieşte în America de Sud şi în sud-estul Asiei. tapiserie, ţesătură de lină sau de mătase, cuprinzînd uneori şi fire de aur sau de argint, lucrată manual sau Ia război. încă din antichitate a fost folosită la decorarea pereţilor şi a interioarelor. In sec. al XV-I ea cunoaşte în atelierele Franţei, Ţărilor de Jos şi Germaniei un nou avînt. Pe lingă tehnica „haute Iisse", a războaielor verticale, apare şi tehnica „basse-lisse", a războaielor orizontale. Secolele XV—XVI marchează apogeul tapiseriilor flamande, executate în renumitele ateliere de la Arras, Bruxelles, Lille, Valenciennes. Destinate a împodobi interioare de palate, biserici, săli de festivităţi din construcţiile civile, tapiseriile reprezentau subiecte diverse, inspirate din Biblie, din istorie, din literatură, teme alegorice şi subiecte legate de evenimentele vremii, proiectele (numite cartoane de tapiserie) fund uneori executate de pictori celebri. TAPURĂ 609 TARDENOISIAN * ’ , «rit* У' . , **■ *■ I 1 Л* . '|p */, л- ;Д • \ , *Л t-*- *' ' V ■\' і\*ї 1 л-- ff'-' i ' 1 ti»- V- f- •' ж, Ч - ifl - і ' / "V и. ’iiV*' 1 'V VMKţ.v - у^1 Tapiserie flamandă (manufactura Bruxelles). „Regele Solomon şi regina din Saba“ în sec. al XVMea meşterii din Flandra, chemaţi în Italia, fundează renumite ateliere la Florenţa, Mantua, Veneţia, Ferrara. în sec. al XVII-lea decad manufacturile flamande şi înfloresc cele din Franţa (Fontainebleau, Aubusson, Beauvais, Gobelins). în sec. al XVIII-lea apar ateliere în Anglia şi în Rusia, în sec. al XX-lea t. renaşte mai ales în Franţa, datorită unor pictori care creează proiecte de tapiserii moderne (Lurţat). tapură (METAL.), fisură în interiorul unei piese metalice sau la suprafaţa şi în interiorul ei, provocată de tensiunile interne care apar ca rezultat al turnării, al tratamentului termic, al prelucrării prin deformare plastică sau al prelucrării mecanice. tarabostes, denumire dată păturii sociale a aristocraţilor la geto-daci, din rîndul căreia se ridicau conducătorii militari, preoţii şi regii. Romanii i-au numit şi pileaţi, adică „purtători de căciuli**. taragot, instrument muzical popular de suflat, răspîndit îndeosebi în Banat; este format dintr-un tub conic de lemn şi prevăzut cu anice simplă. tarantelă, dans popular na-politan în tempo foarte rapid, în măsură ternară şi cu un caracter pasionat. Începînd din sec. al XlX-lea, a fost adoptat şi în muzica cultă (Rossini, Liszt, Chopin, Weber). Dintre compozitorii români, au scris t. pentru orchestră A. Castaldi şi M. Negrea. Taranto 1. Golf larg deschis al Mării Ionice, la ţărmul sud-estic al Peninsulei Italice, cu- prins între peninsula Calabria şi Salentina. Lăţimea maximă; 133 km. Adîncimea maximă: 2 657 m. 2. Oraş în sudul Italiei, port situat pe ţărmul nordic al Golfului Taranto. 195 600 loc. (1963). Industrie siderurgică, constructoare de maşini (maşini-unelte, construcţii navale), chimică, alimentară (ulei de măsline etc.). Centru de pescuit marin. întemeiat de colonişti greci dorieni la sfîrşitul sec. al VII I-Iea î.e.n. (Tarent), a fost cucerit de romani (272 î.e.n.), devenind, în timpul imperiului, unul dintre cele mai importante porturi comerciale. „Tarara“, publicaţie săptă-mînală, subintitulată „ziar satiric “, apărută la Bucureşti, sub conducerea Iui Al. Macedonski, între 6 ianuarie şi 6 aprilie 1880. T. a avut un caracter antimonarhic, demas-cînd abuzurile şi afacerile veroase ale lui Carol I şi ale cama- ^ ^ ^ rilei sale. tarâsci, populaţie г indiană (amerindiană) izolată, care locuieşte în statul Michoacan (Mexic), mai ales în jurul lacului Patzcu-aro; limba vorbită de tarasci nu se încadrează în nici o familie. Tarasova, Alia Konstantinova (n. 1898), actriţă sovietică, artistă a poporului din U.R.S.S. Interpretă sensibilă a repertoriului clasic rus şi sovietic, T. pune în valoare în creaţiile sale sentimentele profunde ale eroinelor. Tarcău, comună în raionul' Piatra-Neamţ, reg. Bacău, situată pe Bistriţa. 4 330 loc. (J 965). Exploatări forestiere şi industrie de prelucrare a lemnului (cherestea). Tarcăului, Munţii masiv muntos în Carpaţii Orientali, cuprins între Valea Bicazu-lui şi a Trotuşului. Fac trecerea între zona internă şi cea externă a flişului, fund, în cea mai mare parte, constituiţi din gresie paleogenă. Culmi muntoase cu altitudini medii cuprinse între 1 000 şi 1 300 m, acoperite cu păduri. Altitudinea maximă: 1 662 m (vîrful Tărhăuş). Tarde [tară], Qabriei de (1843—1904), sociolog idealist francez, unul dintre întemeietorii şcolii psihologice în sociologie. Consi-derînd că esenţa vieţii sociale este de natură psihică, el pune la baza proceselor sociale fenomenul imitaţiei, cu formele lui principale, tradiţia şi moda. T. a subestimat capacitatea de creaţie a maselor. Op. pr.: „Legile imitaţiei** (1890), „Legile sociale** (1898), „Opinia şi mulţimea** (1901). tardenoisiân, cultură materială datînd din m e z o 1 і t і c (c. 8000 —c. 5600 î.e.n.), răs- Vedere din Munţii Tarcăului 20 — Dicţionar enciclopedic vol. IV, TARD INI 610 TARTANÀ pîndită în unele regiuni din Europa şi din nordul Africii. Numele culturii vine de la localitatea Fere-en-Tardenois (Franţa, departamentul Aisne), unde au fost descoperite pentru prima dată urme caracteristice acestei culturi. Tardini, Fanny (1823— 1908), actriţă română. A jucat în trupele lui C. Caragiale, M. Millo şi M. Pascaly la Bucureşti. Directoare de trupă proprie din 1860, T. a organizat în repetate rînduri turnee de prestigiu în întreaga ţară, pre-"zentînd un repertoriu în special naţional, comedii de Alec-sandri şi drame istorice. Din 1872 T. s-a stabilit cu trupa la Teatrul din Galaţi. A interpretat multe roluri din dramele romantice şi din melodramele străine. S-a distins prin temperamentul şi aplicaţia ei specială pentru arta declamării. tarhon (Arthemisia dracun~ culus), plantă erbacee perenă din familia compozitelor, cu tulpina dreaptă, înaltă pînă la 70 cm şi frunze liniare lanceo-late, bogate în uleiuri eterice. T arhon Frunzele sînt folosite drept condiment în alimentaţie. In ţara noastră se cultivă sporadic în grădini. tarif (fr., din arabul taarija „notificaţie“; EC.) 1. Sistem de preţuri stabilite pentru prestările de servicii, transporturi de mărfuri şi persoane, poştă, telefon, telegraf, radio, consumul de electricitate etc. In socialism, t.sînt o varietatea preţurilor planificate. 2. Tablou cuprinzînd preţuri unitare sau specifice pentru furnituri, servicii etc., de obicei publice, şi condiţiile stabilite pentru aplicarea acestora. 3. Tarife vamale v. taxă vamală. Tarim, rîu în R.P. Chineză, cel mai important din regiunea endoreică a Asiei Cen- trale (2 000 km). Se formează din rîurile Iarkend şi Aksu, care izvorăsc din munţii Kara-korum, traversează partea nordică a deşertului Takla-Makan şi se pierde în nisipurile din partea estică a deşertului. înainte de 1924, rîul Tarim se vărsa în lacul Lobnor. Este bogat în peşte. Târle, Evgheni Viktorovici (1875—1955), istoric sovietic. Autor a numeroase lucrări privind istoria Franţei, relaţiile internaţionale, politica externă a Rusiei etc., care se caracterizează prin noutatea şi bogăţia materialului documentar şi prin-tr-un stil literar ales. Op. pr. : ,,Clasa muncitoare din Franţa în epoca revoluţiei“ (2 vol., 1909—1911), „Blocada continentală* (2 vol., 1913—1916), „Napoleon44 (1 936, trad. rom.), „Talleyrand“ ( 1939, trad. rom.), „Războiul Crimeii“ (2 vol., 1941-1943, trad. rom.). Tarn , rîu în sudul Franţei (375 km), afluent pe dreapta al fluviului Garonne. Izvorăşte din versantul sudic al Munţilor Lozère şi străbate platourile calcaroase Sauveterre şi Méjean din Podişul Central Francez. Navigabil în cursul inferior. Hidrocentrale. Tarnéw/farnu//, oraş în sud-estul R.P. Polone, în zona subcarpatică. 76 500 loc. (1964). Industrie constructoare de maşini (utilaj agricol, motoare), chimică (îngrăşăminte azotoase), industria sticlei şi a ceramicii, a pielăriei şi alimentară. Nod feroviar. Monumente arhitectonice medievale. tarod (TEHN.), sculă aşchie-toare folosită pentru filetarea găurilor înfundate sau străpunse, cilindrice sau conice. tarpan (Equus gmelini), specie sălbatică de cai, răspîndită în stepele din jurul Mării Negre pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Din tarpan descind unele rase uşoare de cai (arab, ahaltechin, calul moldovenesc etc.). Tarquinius Superbus, ultimul dintre cei şapte regi legendari ai Romei. Regimul autocratic instaurat de el a determinat răscoala populară care l-a detronat şi a instituit, potrivit tradiţiei, în anul 510 î.e.n. republica romană. tars(gr. tarsos „împletitură**; ANAT.) 1. Partea posterioară a scheletului labei piciorului. Este format din şapte oase: astragalul, calcaneul (osul călcîiului), scafoidul, cuboidul şi cele trei cuneiforme. Se articulează la un capăt cu oasele gambei, iar la celălalt cu oasele metatarsului. 2. Scheletul fibro-cartilaginos al pleoapelor. 3. (ZOOL.) Parte terminală a piciorului insectelor, alcătuită din 1—5 articole şi terminată cu una sau două gheare. „Târsadalmi Szemle" ftârşodolmi semlej, revistă teoretică şi ştiinţifică a Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, înfiinţată în 1946, apare lunar, la Budapesta. Tartaglia/ tar tal'a], Niccolo Fontana (c. 1499—1557), ma-. tematician italian. A avut o N. F. Tartaglia activitate ştiinţifică multilaterală, aducînd contribuţii atît în algebră, aritmetică, geometrie, cît şi în balistică, statică, fizică, astronomie, geodezie, arta militară. A găsit, independent de Scipione Dai Ferro, o metodă de rezolvare a ecuaţiilor de gradul al treilea, care a fost perfecţionată de Gerolamo Car-dano şi de Lodovico Ferrari. A tradus şi a publicat, pentru prima oară în Italia, „Elementele4 lui Euclid. Op. pr.: „întrebări şi născociri diferite*4 (1346), „Ştiinţa cea nouă** (1537). „Tratat general despre numere şi măsuri** (1556—1560). tartână(NAV.), ambarcaţie cu pînze prevăzută cu b o m-p r e s şi cu un arbore vertical; este echipată cu o pînză triunghiulară ridicată pe arborele vertical şi cu un f o c. T. este frecventă pe Marea Mediterană. TARTAR 611 TASSO Tartar (în mitologia greacă), ţinut înfricoşător, situat sub Hades. Iniţial, T. era închipuit ca fiind locul unde generaţiile succesive de zei închideau pe adversarii lor învinşi. De exemplu, după victoria lui Zeus asupra titanilor şi a giganţilor, T,a devenit temniţa acestora. Mai tîrziu, T. a fost identificat cu infernul în genere, devenind locul de supliciu al celor răi (analog cu iadul creştin de mai tîrziu), în opoziţie cu C î m p i i 1 e Elizee. Tartini, Giuseppe (1692 — 1770), compozitor, violonist, pedagog şi teoretician italian.T. a fost unul dintre cei mai iluştri virtuoşi ai vremii sale. Tehnica evoluată şi aplicaţiile teoretice ingenioase l-au situat printre creatorii şcolii violonistice moderne. A compus circa 150 de concerte şi 114 sonate pentru vioară (printre care „Trilul diavolului**), muzică de cameră şi religioasă, lucrări didactice („Arta arcuşului*4, 1750). # tartrat mixt de sodiu şi potasiu (CHIM.) v. sare Sei-gnette. tar trie, acid ~ (CHIM., FARM.) substanţă organică optic activă (acid dihidroxisucci-mc). Se prezintă sub formă de cristale incolore sau de pulbere cristalină albă, inodoră, cu gust acru, solubilă în apă. A.t. există în patru modificaţii stereoizo-mere: doi antipozi optici, acidul ( —)- tartric şi ( —) - tartric, acidul racemic şi acidul mezo-tartric inactiv prin compensaţie intramoleculară. Se izolează din tartru. Este utilizat în industria alimentară (sare de lămîie), în vopsitoria textilă, în medicină etc. târtru 1. (IND. ALIMENT.) Amestec, în special de tartrat acid de potasiu cu tartrat neutru de potasiu, care se depune pe fundul butoaielor şi al vaselor în care se păstrează vinul nou. Serveşte la fabricarea acidului tartric. 2. (MED.) Tartru dentar v. detritus. Tar tu, oraş în U.R.S.S., în R.S.S. Estonă. 84 000 loc. (1965). Industrie alimentară, constructoare de maşini (apara-taj industrial, maşini agricole), a pielăriei etc. Nod feroviar. Universitate, institut agronomic, teatre, muzee, monumente arhitectonice. Tartuffe / tartufl, personaj din comedia cu acelaşi nume de Molière (1664), întrupare a bigotismului făţarnic, mască a lăcomiei şi a desfrîului. Termenul de Tartuffe este folosit şi în sens figurat, ca epitet al ipocritului. Taru,Eugen (n. 1913), grafician român. Activ în caricatura destinată presei, a atacat într-un limbaj personal, expresiv, remarcabil prin inventivitatea, neprevăzutul asociaţiilor de idei şi prin ascuţimea satirei, teme de actualitate din viaţa politică internaţională, în special teme antiimperialiste. In caricatura de moravuri îl caracterizează aceeaşi viziune originală. A abordat de asemenea şi ilustraţia de carte pentru opere ale literaturii universale şi naţionale („Gargantua** de Rabelais, „Povestea vorbei 4 de Anton Pann, „Amintiri din copilărie44 de Ion Creangă etc.). Desenul său se distinge prin vigoarea şi sensibilitatea liniei. Laureat al Premiului de stat. tasâre l.(GEOL.) Fenomen de deformaţie naturală, produs în special în terenurile loessoide cu roci poroase ca urmare a micşorării volumului golurilor dintregranulesubacţiunea greutăţii depozitelor şi a apelor de infiltraţie. Fenomenele de t. pot să apară şi sub presiunea unor sarcini exterioare. 2. (TEHN.) Tasarea construcţiilor, deplasarea pe verticală a construcţiilor datorită micşorării volumului terenului de fundaţie sub acţiunea greutăţii şi a încărcărilor construcţiei. Tasman, Abel Janszoon (1603—1659), navigator olandez. în 1642—1643 a condus o expediţie în regiunea Australiei şi Oceaniei în căutarea ipoteticului continent sudic, descoperind Tasmama, Noua Zee-landă, Tonga şi insulele Fiji. Expediţia lui T. a dovedit că Australia nu se continuă mai departe spre sud. Tasmania, insulă situată în apropierea ţărmului de sud-est al Australiei, despărţită de continent prin strîrntoarea Bass. Suprafaţa: 68 000 km2. Populaţia: circa 370 000 loc. Relief de podişuri vulcanice întinse, intens fragmentate. Altitudinea maximă: 1 617 m (vîrful Ossa). Zăcăminte de cupru, nichel, plumb, zinc, aur, minereuri de fier, cărbune etc. Climă umedă, subtropicală în nord şi temperată în sud. Păduri semperviris-cente şi savane. Oraşul principal: Hobart. tason (SILV.), punct de concentrare a materialului lemnos în interiorul parchetului sau de-a lungul drumurilor de exploatare forestieră. In exploatările mecanizate, tasoanele sînt situate sub linia funicularelor pasagere. TASS ( Telegrajnoe Aghenstvo Sovetskogo Soiuza), agenţie telegrafică de informaţii a Uniunii Sovietice. A fost înfiinţată în iulie 1925, cu sediul la Moscova. Are o largă reţea de filiale şi de corespondenţi în Uniunea Sovietică şi în numeroase alte ţări ale lumii. Tasso, Torquato (1544— 1595), mare poet italian. S-a năs-cutda Sorrento. A urmat dreptul la Padova şi la Bologna. în T. Tasso 1566 a fost silit să-şi întrerupă studiile din cauza unor satire scrise de el la adresa profesorilor şi a colegilor săi. T. a început să scrie de la vîrsta de 15 ani. Poemul său „Rinaldo“ (1562) marchează trecerea de la imitarea lui Ariosto la afirmarea originalităţii talentului său. A continuat cu sonete, cîntece, madrigale, poeme de dragoste, care culminează cu pastorala „Aminta“ (1573, trad. rom.), capodoperă a genului. în 1575 a terminat poemul „Ierusalimul eliberat44 (iniţial sub titlul ,,Goffredo“), la care lucrase timp de mai mulţi ani. 39* TASSONI 612 TATRA tranziţie, el este autorul ultimului monument de seamă al literaturii Renaşterii italiene. Prin tema sa religios-creştină, ca şi prin puternicul filon erotic şi prin descrierile lirice ale naturii, „Ierusalimul eliberat“ prevesteşte romantismul. Tassoni, Alessandro (1565 -1635), scriitor satiric italian. A biciuit cu îndrăzneală dominaţia spaniolă în Italia şi a persiflat burghezia, pe atunci în formare, în poemul eroicomic „Găleata răpită**, precum şi în „Filipicele “ sale. Este de asemenea autorul u-nor „Consideraţii a-supra rimelor lui Pe- . ллТІІіі' it Teşkent. Teatrul de operă ţi balet şi Piaţa Alişer Navoj Aspru judecat de critici, care aduceau lucrării obiecţii privind existenţa episoadelor profane, lipsa de unitate ş.a., el însuşi ros de scrupule religioase şi literare, T. a trecut printr-o profundă criză, suferind un grav traumatism psihic. Viaţa sa ulterioară a fost o continuă şi tragică alternanţă de perioade de luciditate şi de nebunie, a căror mărturie sînt scrisorile sale („Epistolar**, 1588, trad. rom.). încercarea lui T, de a da o versiune nouă poemului său, sub titlul „Ierusalimul cu-cerit“, a eşuat. „Dialogurile**, majoritatea scrise în cei şapte ani cît a fost internat la mănăstirea Sf. Ana, cuprind unele dintre cele mai frumoase pagini de proză ale secolului. A mai scris tragedia „Torris-mondo“ (1586), poemele „Muntele Măslinilor** (neterminat), „Cele şapte zile ale creaţiei** (1607) ş.a. Capodopera sa, „Ierusalimul eliberat** (trad. rom.), scrisă sub influenţa modelelor clasice ale lui Homer şi Virgiliu, îmbină izvoarele istorice ale cronicarilor primei cruciade cu elemente miraculoase, fantastice. Contrar intenţiei sale iniţiale de a scrie o operă în spirit religios, T. a realizat un mare poem, fremătînd de pasiune şi de viaţă, evocare a unei lumi cavalereşti, fantastice, romaneşti şi voluptoase, în care elementul religios este exterior şi formal. Opera este valoroasă în special prin centrarea ei pe sentimentul dragostei, care îi conferă un caracter modern. Acor-dînd puţină importanţă intrigii, aventurilor şi evenimentelor, poemul zugrăveşte realist, cu o mare pătrundere psihologică, personajele, puţine la număr. Educat în atmosfera Contrareformei, dar în acelaşi timp pătruns de erudiţia şi de cultura Renaşterii, T* a fost în întreaga sa viaţă şi creaţie victima dramaticei oscilaţii între raţiune şi credinţă, între cultul păgîn şi eretic al frumuseţii şi adevărului şi catolicismul bigot. Poet liric de extraordinară subtilitate şi sinceritate, prin excelenţă elegiac, T. a făcut din poemul său ecoul aspiraţiilor, nostalgiei, extazurilor şi mîhnirii a-dînci între care sufletul său s-a împărţit. Situat într-o epocă de trarca *, în care critică petrarchismul. T.este unul dintre întemeietorii criticii literare moderne în Italia. tastieră (MUZ.) 1. Mecanism prin care este făcut să sune un tub de orgă sau coarda unui instrument cu claviatură. 2. „Limba** de lemn deasupra căreia se întind coardele instrumentelor cu arcuş sau ale chitarei, balalaicii etc. Taşaul, liman fluvio-mari-tim, situat la nord de Mamaia (18 km2). Cantitatea de apă adusă de rîul Casimcea nu reuşeşte să acopere pierderile de apă prin evaporaţie şi infiltraţie şi, în consecinţă, apa lacului se îmbogăţeşte în săruri. Adîn-cimea maximă: 5,6 m. La nivele mari, lacul T. comunică cu marea. Taşkent, oraş în U.R.S.S., capitala R.S.S. Uzbece, aşezat în valea rîului Circik, la poalele munţilor Tian-Şan. 1 106 000 loc. (1965), cel mai mare oraş din partea asiatică a U.R.S.S. Industrie constructoare de maşini (maşini agricole, în special pentru cultura bumbacului, excavatoare, utilaj industrial, e-lectrotehnică etc.), textilă (în special ţesături din bumbac), de încălţăminte, chimică şi farmaceutică, alimentară etc. Nod feroviar, rutier, aeroport internaţional. Universitate şi alte in- stitute de învăţămînt superior şi de cercetări ştiinţifice, sediul A-cademiei de Ştiinţe a R.S.S. Uzbece, biblioteci, teatre, muzee. Tatabânya [totobano], oraş în R .P. Ungară, situat într-o depresiune între masivele muntoase Vertes şi Gerecse. 61 250 loc. (1964). Important centru de extracţie a lignitului. Industrie energetică, constructoare de maşini (utilaj minier), de ciment, a aluminiului, chimică. Tati (Tatischeff), Jacques (n. 1908), realizator şi actor de film francez. Primul său lung metraj, „Zi de sărbătoare** (1949), 1-а consacrat. în „Vacanţa d-lui Hulot“ (1951), T* e creatorul unui tip naiv, plin de poezie şi fantezie, cu uşoare reminiscenţe chapliniene. In „Unchiul meu“ (1958), satiră a societăţii moderne, mecanizate şi dezumanizate, un ascuţit simţ al caricaturii îl situează pe T. printre cei mai importanţi creatori ai comediei cinematografice postbelice. Tatos (Chalis) (sec. XI), conducătorul unei mici formaţiuni statale româneşti din Do-brogea, amintit de Ana Com-nena în opera sa „Alexiada . Tatra, masiv muntos în Car-paţi, separat printr-o depresiune tectonică în două compartimente: a) T. Înaltă, situată TATTARESCU 613 TAURINE în zona de frontieră dintre R. S. Cehoslovacă şi R. P. Polonă, cu relief înalt, prezentînd urme ale glaciaţiei cuaternare. Altitudinea maximă: 2 663 m (vîrful Gerlachovka). Pădurile urcă pînă Ia 1 400 m; b) T. Joasă, în R.S. Cehoslovacă, cu altitudini mai joase şi acoperită de păduri întinse. Altitudinea maximă: 2 045 m (vîrful Dum-bier). Tattarescu, Gheorghe (1820—1894), pictor român. A studiat cu pitarul Nicolaie Teo-dorescu, zugrav de biserici, Gh. Tattarescu (autoportret) unchiul său, al cărui elev a continuat apoi să fie la Şcoala de zugravi de la Buzău. S-a format la Roma, sub îndrumarea profesorilor de la Academia San Luca, în spiritul academismului italian şi execu-tînd copii după Rafael, Murillo, Salvatore Rosa, Guido Reni şi alţii. T. a participat la revoluţia de la 1848. A pictat portretele revoluţionarilor Gh. Ma-gheru, Ştefan Golescu ş.a., aflaţi în exil, iar în 1851 portretul lui Nicolaie Bălcescu (în trei replici aproape identice). Compoziţiile alegorice cu subiect revoluţionar („Renaşterea Ro-mâniei“, 1849) sau cu subiect patriotic („Unirea Principatelor**, 1857) sînt inspirate de ideea eliberării sociale şi naţionale. în 1860, însărcinat să întocmească un „Album naţional** al priveliştilor şi monumentelor istorice din ţară, are prilejul să se afirme şi ca peisagist, cu discrete accente romantice. Solidar cu mişcările ţărăneşti, execută în scop propagandistic tabloul „Ţăranul de la Dunăre** (1875). A pictat şi numeroase biserici în spirit neoclasic. în 1864 a înfiinţat, împreună cu Th. Aman, Şcoala de arte frumoase de la Bucureşti, desfăşurînd apoi o bogată activitate ca profesor de pictură, fiind şi directorul ei în anii 1891 — 1892. Este autorul unor „Precepte şi studii folositoare asupra proporţiunilor corpului uman şi desemn după cei mai celebri pictori** (1865). O mare parte dintre lucrările sale se păstrează în „Casa me-morialâ Gh. Tattarescu**, înfiinţată în 1951 în fosta locuinţă a pictorului din Bucureşti. tatu, denumire dată unor specii de mamifere edentate, cu spatele şi flancurile acoperite de o cuirasă osoasă formată din mai multe plăci mobile. Trăieşte în America de Sud şi Centrală, precum şi în Mexic. T. este un animal nocturn şi se hrăneşte cu insecte şi moluşte (ex. Dasypus novemcinctus). tatuaj 1. Practică, răspîn-dită mai ales printre popoarele primitive, care constă în imprimarea pe pielea corpului a unor ornamente şi desene care nu se pot şterge. Pentru obţinerea acestor desene se folosesc procedee variate: incizii care produc cicatrice sau introducerea pe sub piele, la nivelul dermei, a unor substanţe colorate. T. a fost practicat de unele popoare din antichitate, iar în zilele noastre se mai întîlneşte la diferite triburi din Africa, America, Australia şi mai ales din insulele Oceanului Pacific. La unele dintre aceste populaţii, t. constituie un semn distinctiv al războinicilor, Ia altele serveşte Ia deosebirea, după felul desenului, a rangului persoanei respective, a tribului căruia îi aparţine, precum şi a faptelor sale mai importante. 2. (ZOO-TEHN.) Operaţie de individualizare a animalelor, care constă în imprimarea pe piele (în special Ia urechi) a unor semne sau cifre. T. se efectuează prin perforarea pielii şi prin aplicarea unor coloranţi. Tauern [tăti2Tn]% munţi în Austria, situaţi în Alpii Orientali, cu orientarea generală de ia vest spre est, cuprinşi între frontiera italiană în vest şi Valea Murului în est. Morfologic se pot deosebi: T. Înalţi, în vest, formaţi dintr-o serie de vîrfuri izolate între ele prin eroziune glaciară cuaternară, şi T. Joşi, în est, cu altitudini mai reduse. Gheţarii actuali ocupă zonele înalte ale munţilor. Altitudinea maximă: 3 798 m (vjrful Gros-sglockner din T. înalţi). Resurse hidroenergetice. Important obiectiv turistic. taumaturg (gr. thauma, -a/os „minune, miracol** şi ergtin „a face**), persoană care, în concepţia diverselor religii, ar avea însuşirea supranaturală de a face minuni. Taunus, culme muntoasă din Masivul Şi st os Renan, situată pe dreapta Rinului, între văile Lahn şi Main. Numeroase izvoare minerale. Păduri de conifere. Staţiuni balneare. taur (ZOOTEHN.), denumire dată masculilor speciei taurine. Prin conformaţia sa exterioară se deosebeşte de femele, dimorfismul sexual fiind foarte pronunţat in special în ce priveşte capul; la t., acesta este mai mare, cu aspect grosolan, cu pielea groasă şi aderentă, şi părul de pe frunte lung, gros, adesea încreţit. Taurida, denumirea antică a Crimeii. taurină (BIOCHIM.), acid a-minoetilsulfonic, care împreună cu colina formează acidul tauro-colic. Se prezintă sub formă de cristale albe, uşor solubile; se găseşte în secreţia biliară. taurine (ZOOTEHN.), specie de rumegătoare domestice de talie mare din familia bovinelor, provenind dini specia sălbatică Bos taurus. Ca urmare a lucrărilor de ameliorare şi de selecţie întreprinse de om, t. prezintă astăzi un mare număr de rase, diferite ca exterior şi tip de producţie. Sub raport zootehnic, t. se pot grupa în rase specializate (pentru lapte sau carne) şi rase mixte (pentru lapte-carne, carne-muncă etc.). în ţara noastră, cel mai mare loc îl ocupă rasele mixte pentru lapte-carne (bălţată românească, brună, roşie, pinzgau etc.). în număr restrîns sînt crescute şi rase specializate pentru producţia de lapte (jersey) sau carne (hereford, aberden angus etc.). V. şi creşterea animalelor. TAUR ISC l 614 TAXACEE 1 — bălţată românească; 2 — pinz^au; 3 — brună tle Maramureş; 4 ■■ roşie de stepă; 5— ostfrizâ; 6 — sură di stepă taurisci, denumire a unor triburi celtice care populau regiunea Alpilor, Austria şi nordul Ungariei. T. din nord-vestul Daciei au fost înfrînţi în sec. I î.e.n. de Burebista. După transformarea regiunilor de baştină în provincii ale Imperiului roman (Noricum şi Panonia), t. s-au integrat în masa populaţiei romanizate. taurocolic, acid ~ (BIO-CH1M.), acid biliar format prin unirea acidului colic cu taurina, în mod normal se elimină prin bilă, fiind evacuat din organism prin materiile fecale, iar în stări patologice (icter) este prezent în sînge şi în urină. Taurul (ASTR.), constelaţie zodiacală pe care Soarele o parcurge în a doua jumătate a lunii mai şi în luna iunie şi care se vede seara, pe cer, toamna şi .•'Pfcvde Constelaţia Taurul iarna. Steaua cea mai strălucitoare a constelaţiei este a Tauri, care se mai numeşte A 1 d e-b a r a n. în constelaţia T. se văd cu ochii liberi două roiuri deschise de stele: Pleiadele (Cloşca cu pui) şi H y a d e 1 e. Taurus, sistem muntos în Podişul Anatoliei, cuprins între Marea Egee şi Podişul Armeniei, pe o lungime de 1 500 km. Este alcătuit din calcare şi din roci metamorfice. Genetic aparţine sistemului alpin. Versanţii sudici au pante repezi spre Marea Mediterană. Altitudinea maximă: 3 916 m (vîrful Erciyas Dag). Climă mediteraneană, cu precipitaţii bogate pe versantul sudic şi uscată pe cel nordic. Vegetaţie de maquis şi de păduri de conifere pe versanţii sudici şi de stepe montane şi semipustiuri cu elemente xerofite pe cei nordici. Zăcăminte de crom, plumb, zinc, cupru. T. se împarte în mai multe grupe: T. Occidental (Lycian), T. Central (Cilician şi Antitaurus) şi T. Oriental (Armenian). Munţii T. sînt străbătuţi de o serie de defilee, printre care Poarta Ciliciei, defileul cursului superior al Eufratului. tautologic (gr. tauto „acelaşi** şi logos „cuvînt, vorbire**) 1. (LOG.) Judecată în care subiectul şi predicatul sînt exact aceeaşi noţiune, exprimată sau nu prin acelaşi cuvînt (ex, „Existenţa este ceea ce există**), într-un discurs logic, t. se manifestă şi prin aceea că enunţul dat ca explicaţie sau ca *probă nu face decît să repete în termeni identici ceea ce era spus iniţial. în acest fel, prin t. iau naştere so-isme ca cercul vicios sau petitio principii. în logica simbolică (matematică), prin t. se înţelege o propoziţie complexă care are valoarea de adevăr „adevăr** în virtutea formei sale, adică indiferent de interpretarea pe care o primesc variabilele logice din care este construită (ex.: „x este negru sau x nu este negru**, „dacă x este roşu, atunci x este colorat*'). în acest ultim sens, termenul t. este sinonim cu: expresie logic-va-lidă, lege logică, expresie iden-tic-adevărată. Interpretată ştiinţific, t. reprezintă proprietăţile fundamentale ale operatorilor logici, ca reflectare a unor conexiuni reale de maximă generalitate. V. şi validitate. 2. (LINGV.) a) V. pleonasm, b) Fenomen sintactic care constă în repetarea unor cuvinte cu acelaşi înţeles, dar cu funcţiuni diferite, marcate de obicei prin deosebiri de intonaţie sau de formă şi care, exprimînd identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o acţiune (ex. Dealu-i deal şi valea-i vale). tautomerie (gr. tauto „ace-laşi“ şi meros „parte, latură**; CHIM.), proprietate a unor substanţe organice izomere de a trece cu uşurinţă una în alta, în anumite condiţii, prin re-aranjarea unor atomi sau grupe de atomi din molecula lor. De obicei t. se datoreşte deplasării unei duble legături şi a unui atom de hidrogen. taxacee (BOT.; Taxaceae), familie de plante lemnoase dioice din încrengătura gimnosperme-lor, cu frunze aciculare, persistente, cu flori mascule izolate la subţioara frunzelor sau în spice, flori femele solitare şi cu sămînţa acoperită de un înveliş cărnos (arii). Din această TAXA SCONTULUI 615 TĂINUIRE familie fac parte tisa (Taxus) şi Cephalotaxus. taxa scontului, procentul de dobîndă reţinut de băncile de emisiune din ţările capitaliste la sconlarea efectelor de comerţ. Este folosită pentru a influenţa piaţa monetară. V. şi scont. taxaţie forestieră (SILV.) v. dendrometrie. taxă (gr. taxis „aşezare, fixare“), formă de impozit care se percepe de către organele administraţiei de stat sau de către organele judecătoreşti (ex. t, de legalizare a unui act la notariat, t. de timbru). — T. va-mală, impozit perceput de stat la importul, la exportul sau la tranzitul unei mărfi. Se stabileşte în funcţie de valoarea, de greutatea ori de volumul mărfii. T.v. sînt cuprinse într-un tablou care poartă denumirea de tarif vamaL In Republica Socialistă România comerţul exterior fiind monopol de stat, nu se percep Ia import şi export t.v.y decît numai, în anumite condiţii, Ia primirea sau la aducerea şi respectiv trimiterea şi ducerea peste graniţă a unor bunuri de către persoane particulare. taxodiacee (BOT.), familie de • plante lemnoase răşinoase, monoice, din încrengătura gimnos-permelor, cu frunze solzoase sau aciculare. Din familia t. fac parte două genuri: Taxodium şi Sequoia (arborele-mamut). taxodium (BOT.) v. chiparos de baltă. taxonomie (gr. taxis „aşezare, aranjare** şi nomos „lege**; BIOL.) 1. Ştiinţă a principiilor şi legilor clasificării plantelor şi animalelor. T. cuprinde procedura descrierii şi clasificării categoriilor sistematice şi regulile nomenclaturii botanice şi zoologice. 2. Stu-I diul unei grupe de plante sau | de animale sub aspectul clasi-! ficării şi descrierii speciilor. ! După unii biologi, t. estesino-! nimă cu sistematica, j TayIor//e'r7p7,Brook(1685— j 1731), matematician englez. A J fost membru al Societăţii Re-■ gale din Londra. Iniţial preocu-i pat de muzică, pictură, drept, ; filozofie, fizică, geometrie şi | perspectivă, s-a dedicat ulterior numai matematicilor, studiind în special teoria diferenţelor finite. A stabilit celebra formulă numită formula lui T. Op. pr.: „Methodus incrementorum directa et inversa** (1715—1717), „Principii noi de perspectivă liniară** (1715).—Formula lui Т., formula f(x) = / (a) + ^ • -\-Rn(*)> scrisă pentru orice funcţie definită pe [a, b] pentru care derivatele }'(x) ,..., /(n~T) (x) sînt continue în [a, b] şi /(n) (x) există în (a, b). Funcţia Rn (x) se numeşte restul /. lui T. şi se poate scrie sub formele date de Lagrange, Cau-chy şi Schlomilch. F. lui T. a fost generalizată pentru funcţii de mai multe variabile şi pentru funcţiile de o variabilă complexă. — Seria lui T. v. serie. taylorism^teilorism], sistem capitalist de organizare a muncii în scopul realizării unui profit cît mai mare prin intensificarea muncii, prin folosirea maximă a zilei de muncă. A fost creat de inginerul american F.W. Taylor (1856-1915) şi conţinea unele elemente care duceau la creşterea productivităţii muncii, la utilizarea raţională a maşinilor şi utilajelor etc. T. are un caracter contradictoriu, îmbinînd folosirea unor metode avansate de organizare a muncii, de evidenţă şi control cu intensificarea exploatării muncitorilor. V. şi f o r d і s m. Tazlău, localitate de tip urban în raionul Piatra-Neamţ, reg. Bacău, situată pe valea Tazlău-lui. 2 970 loc. (1965). Industrie de prelucrare a lemnului (cherestea). Aici se află o importantă mănăstire, construită (în 1496— 1497) de Ştefan cel Mare. Uşa bisericii (datînd din 1596) este o capodoperă de sculptură decorativă. Tazlău» afluent pe stînga al Trotuşului (85 km). Izvorăşte din Munţii Tarcăului (Carpaţii Orientali), curge prin zona subcarpatică, drenînd cîteva depresiuni, şi se uneşte cu Trotuşul la Oraşul Gh. Gheorghiu-Dej, unde s-a construit un lac de acumulare pentru alimentarea cu apă a obiectivelor industriale din acest oraş. tăbăcire (IND. PIEL.), proces tehnologic de transformare a pielii brute într-un produs (pielea tăbăcită) imputrescibil, stabil din punct de vedere chimic, cu anumite proprietăţi fizice (moliciune, supleţe, elasticitate, rigiditate, duritate etc.). Procesul de t. cuprinde: a) operaţiile pregătitoare, prin care pielea brută este transformată în piele-gelatină; b) tăbăcirea pro-priu-zisă, prin care pielea-gelati-nă este tratată cu t a n a n ţ i, care au proprietatea de a coagula gelatinele proteice din piele, făcînd-o astfel rezistentă la îm-bibarea cu apă şi imputrescibi-lă; c) finisarea pieilor tăbăcite, cuprinzînd operaţiile de stoarcere, egalizare, neutralizare, vopsire, uscare, ungere, ştoluire, călcare etc., prin care se influenţează aspectul, caracterul suprafeţei, tuşeul, supleţea şi elasticitatea pielii finite. T. propriu-zisă poate fi vegetală, minerală, cu untură de peşte, cu tananţi sintetici, combinată etc. tăciune (FITOPAT.), boală in-fecţioasă a plantelor, mai ales a cerealelor, provocată de ciuperci microscopice din genul Ustilago. Se manifestă prin distrugerea parţială sau totală a organelor atacate şi prin apariţia în locul acestora a unei mase de clamidospori de culoare neagră, învelită într-o pieliţă albă care se rupe, punînd în libertate clamidosporii ce infectează alte plante. Ciupercile mai răs-pîndite sînt: t. zburător al griului (Ustilago tritici), t. zburător al orzului (Ustilago nuda), t. porumbului (Ustilago zeae), t. îmbrăcat al orzului (Ustilago hordei) şi t. zburător al ovăzului (Ustilago avenae). Combaterea t. se realizează prin măsuri de igienă aplicate culturilor, prin tratamente chimice şi prin măsuri agrotehnice. tăgadă de dreptate (DR.), refuz al unui organ de jurisdicţie sau al uneia dintre persoanele care îl alcătuiesc de a da o hotărî-re într-un litigiu, pe motiv că legea nu cuprinde o dispoziţie care să permită rezolvarea litigiului. tăietură silabică (LINGV.) v. limită silabică. tăinuire (DR.), infracţiune care constă în primirea, dobîn-direa, transformarea ori în înlesnirea valorificării unui Iu- TĂIŢE1 DE SFECLĂ 616 TANÂSESCU cru provenit dintr-o faptă prevăzută de legea penală, infractorul cunoscînd provenienţa lucrului, cu scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material. T. de persoane constituie o formă a infracţiunii de „favorizare a infractorilor**. tăiţei de sfeclă (ZOOTEHN.), reziduu de la fabricarea zahărului, utilizat în hrana animalelor (îndeosebi a vacilor de lapte şi a animalelor la îngrăşat). Se administrează în stare proaspătă, conservaţi prin însilozare sau uscaţi. Tălmaciu, localitate de tip urban în raionul Sibiu, reg. Braşov, situată la confluenţa Sadului cu Cibinul. 8'230 loc. (1965). Industrie textilă (filatură de bumbac) şi de prelucrare a lemnului (cherestea, ambalaje din lemn). tălpaşi (tâlpoşi), corp de ostaşi pedeştri (mercenari croaţi) din Tara Românească în secolele XVII-XVIII. Tălpaşii aveau ca sarcină paza curţii domneşti. tămîioâsă (VITICULT.) a) Tă-mîioasă românească, soi autohton de viţă de vie, cu struguri mijlocii, cilindrici şi boabe îndesate, verzi-gălbui, rumenite pe partea expusă la soare. Produce vinuri albe superioare, demi-seci sau dulci licoroase. Vinul de /.r. produs în podgoria de la Pietroasa a obţinut numeroase medalii de aur la concursurile T ămîioasă internaţionale, b) Tâmiioasă de Bohotin, soi autohton de viţă de vie, cu boabe de culoare violet-roşcată. Produce vinuri superioare, puternic aromate. Sin. busuioacă de Bohotin. Tănase, Constantin (1880 — 1945), actor român, reputat interpret de revistă. După o scurtă carieră de învăţător, T. a urmat cursurile de dramă şi de comedie ale Conservatorului din Bucureşti, ca elev al lui C.I. Nottara. A jucat pe scena C. Tănase Teatrului naţional din Bucureşti, ca şi în diverse trupe şi companii de teatru, operetă şi revistă. în 1919 T. a înfiinţat teatrul „Cărăbuş**, pe care l-a condus pînă în 1945, montînd peste 70 de reviste şi operete („într-un ceas bun“, 1927; „Tănase are cuvîntul**, 1935, „De lemn Tănase**, 1938; „Ca la Tănase**, 1945 ş.a.) şi cu care a întreprins numeroase turnee în ţară şi în străinătate (Turcia, Egipt, Grecia). Inegalabil cu-pletist, actor comic de originale resurse, el este şi creatorul propriului său erou, Tănase, tipul popular, bonom, spontan şi plin de sarcastică vigoare. Arta sa, inspirată direct din realitatea cotidiană, optimismul robust, jocul viu, de un firesc desăvîrşit, ironia scăpărătoare cu care lansa gluma naivă sau cu substrat politic au rămas în tradiţia teatrului românesc. T. este şi unul dintre primii noştri actori de cinema („Visul lui Tănase", 1932). A fost preşedinte al Societăţii artiştilor, „Scena". T ănase, Maria (1913 — 1963), cîntăreaţă română de muzică populară. Artistă emerită. Po-sedînd un bogat repertoriu din toate regiunile ţării (cîn-tat şi în limbi străine), Maria Tănase a făcut cunoscut cînte-cul popular pe estradele teatrelor din oraşele de provincie şi din capitală, în concerte, la radio şi la televiziune. S-a impus mai ales prin crearea stilului de interpretare a doinei de concert. Turneele sale la Paris, Londra, Viena, New York, in Iugoslavia ş.a., precum şi numeroasele, discuri imprimate în ţară şi în străinătate, i-au adus un binemeritat prestigiu. Maria Tănase a fost laureată a Premiului de stat. Tănăsescu, Ion (1892— 1959), chimist român. A fost profesor şi întemeietorul şcolii de chimie organică de la Universitatea din Cluj, membru al Academiei R.P.R. A făcut cercetări asupra spiranilor, studiind condensarea orto-nitro-benzenaldehidei cu pentaeri-trita şi transformările fotochi-mice ale spiranului obţinut. T. a descoperit importante reacţii fotochimice însoţite de transpoziţii moleculare. A studiat mecanismul transformărilor fotochimice ale nitroderivaţilor aromatici. A adus contribuţii la chimia heterocicluri-lor, în special a acridone- I. Tănăsescu lor, explicînd formarea acri-donelor prin condensarea alde-hidei orto-nitrobenzoice cu hidrocarburile aromatice. A studiat metode de sinteză în clasa sterolilor în scopul preparării de hormoni, precum şi reacţia de condensare a nitrotolueni-lor cu nitrozoderivaţii aromatici, precizînd că în urma acestei reacţii se formează nitrone şi nu azometin-.derivaţi, cum se crezuse pînă atunci. Activitatea sa ştiinţifică este concretizată în numeroase publicaţii în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate. Tănăsescu, Tudor(190I — 1961), inginer, electrotehnician şi om de ştiinţă român; a fost profesor Ia Institutul politehnic din Bucureşti şi membru corespondent al Academiei R.P.R» TÂPŞAN 617 TBILISI în numeroasele sale lucrări ştiinţifice a abordat şi a rezolvat probleme privind teoria şi proiectarea amplificatoarelor electronice de putere, studiul circuitelor neliniare şi al oscilatoarelor electronice, studiul re-acţiunii în circuitele electronice ş.a. La Institutul unificat de cercetări nucleare de la Dubna (U.R.S.S.), al cărui vicedirec-tor a fost, a condus sectorul metodicii experimentale din laboratorul de cercetări nucleare, creînd baze tehnice noi pentru cercetările asupra ciocnirilor particulelor la energii foarte mari. tăpşan (GEOGR.), teren plan, uşor înclinat, care face trecerea între baza unui versant sau povîrniş oarecare şi fundul văii adiacente. Frecvent, tăpşanele apar la baza versanţilor văilor care fragmentează o regiune muntoasă sau deluroasă, fiind rezultatul acumulării la baza acestora a materialelor provenite din eroziunea pantelor. Tăslăuanu, Octavian C. (1876—1942), publicist român. A fost secretar al Astrei şi director al muzeului ei. Animator al culturii şi promotor al luptei naţionale din Transilvania, Tăslăuanu a condus timp îndelungat, după Al. Ciura, revista „L u с e a f ă-r u 1“. în paginile „Luceafărului**, în 1908, T. a expus o interesantă opinie, parţial retractată sub presiunea protestelor presei romaneşti, despre existenţa în cadrul culturii româneşti a „două culturi** antagonice: „cultura domnilor** şi „cultura ţăranilor**. T. a mai scris „Informaţii literare şi culturale*' (1910), „Trei luni pe cîmpul de război** (1915), „Amintiri de Ia Luceafărul** (1936) ş.a. Tăşnad, localitate de tip urban în raionul Cărei, reg. Maramureş. 9 440 loc. (1965). Industrie alimentară (panificaţie, morărit), a lemnului (mobilă, butoaie de stejar) şi de încălţăminte. tătari, denumire generică a triburilor mongole din statul, iar mai tîrziu din hanatele şi ulusurile formate în urma cuceririlor lui Gen ghi s-han şi ale urmaşilor săi. Sub conducerea supremă a Iui Gen- ghis-han (1206—1227), t. au pus bazele unui mare stat mongol. între 1236 şi 1241, printr-o serie de campanii fulgerătoare, uriaşa armată a t., condusă de B a t u şi Subota», a străbătut şi a prădat un vast teritoriu, care cuprindea cnezatele ruse, Dest-i-Kipceak (Cîmpia Cumanilor), Polonia, Moldova, Ţara Românească, Transilvania, Ungaria, o parte din Austria şi Germania, Bulgaria, o parte din Dalmaţia, Bosnia şi Serbia. După moartea marelui han Ogo-dai 4( 1226— 1241), pe teritoriul din Asia centrală şi Europa răsăriteană, Batu a întemeiat statul Hoarda de Aur, care a decăzut în urma înfrîn-gerilor suferite de T o h t a-m î ş din partea cnejilor ruşi şi a lui Timur Lenk. Pe teritoriul acesteia s-au constituit, în sec. al XV-lea, hanatele Kazan, Astrahan şi Crimeea. După ce a înlăturat jugul t., statul rus a ocupat hanatele Kazan (1552), Astrahan (1556) şi Crimeea (1783). în evul mediu, t., singuri sau alături de turci, au făcut numeroase expediţii de jaf în ţările rfcmâne. Un permanent pericol pentru statul Moldova l-au constituit tătarii aşezaţi de Soliman Magnificul, în anul 1538, în stepele din sudul Basarabiei (Bu-geac). Tătârăscu, Gheorghe(1886— 1961), om politic român, unul dintre conducătorii Partidului naţional-liberal (P.N.L.). în cadrul partidului a fost conducătorul grupării „tinerilor liberali**, apropiaţi de cercurile politice şi financiare filoengleze şi filofranceze din jurul regelui Carol al II-lea. Prim-ministru între 1934 şi 1937, T. a sprijinit, prin încetăţenirea unor metode de guvernare extraparlamentare (cu decrete-legi) şi prin îngustarea democraţiei (starea de asediu, cenzură etc.), tendinţele regelui de a instaura dictatura personală. în timpul dictaturii regale a fost ministru de externe (1938), ambasador la Paris (1938—1939) şi pentru scurt timp prim-ministru (1939— 1940). Exponent al cercurilor antihitleriste ale burgheziei, T. a acceptat în 1943 să stabilească contacte cu Partidul Comu- nist Român, iar în mai 1944 a încheiat un acord cu P.C.R. După victoria insurecţiei armate din august 1944, P.N.L.-Tătărăscu a aderat la programul Frontului naţional-democrat (F.N.D.), iar la 6 martie 1945 T. a intrat în guvernul condus de dr. Petru Groza, ca vicepreşedinte şi ministru de externe (1945—1947). Ca urmare a accentuării contradicţiilor dintre gruparea politică condusă de T. şi orientarea revoluţiei, a fost îndepărtat din guvern (noiembrie 1947). în ultimii ani ai vieţii a fost preşedintele Comitetului român pentru repatriere. tăun (ZOOL.), denumire generică dată unor insecte diptere din familia tabanidelor, cu corpul lung de 7—30 mm. Femelele de t. sînt hematofage, atacînd mamiferele şi omul. Sînt vectori ai unor boli viro-tice şi bacteriene (dalacul, pesta bovinelor, anemia infecţioasă a cailor, unele babesioze sau tripanosomiaze). Tăutul, Ion (sec. XV-XVI), mare logofăt al Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare şi al lui Bogdan al III-lea. A fost sol la poloni, Ia veneţieni şi la turci (unde a dus haraciul Moldovei în vremea lui Bogdan al III-lea). I. Neculcea înregistrat legenda potrivit căreia el ar fi fost primul român care, fiind în solie la turci, a băut cafea. Tbilisi, oraş în U.R.S.S., capitala R.S.S. Gruzine, aşezat pe valea fluviului Kura. 812 000 loc. (1965). Mare centru industrial, cu întreprinderi constructoare de maşini (locomotive electrice, maşini-unelte, aparatură), electrotehnice, ale industriei alimentare (produse din carne, ulei, ceai, produse zaharoase, paste făinoase, şampanie, vinuri, 'lactate), uşoare (tricotaje, ţesături de mătase şi lînă, încălţăminte etc.). Nod feroviar, rutier şi aerian. Universitate, Academie de artă plastică şi alte institute de învăţămînt superior, sediul Academiei de Ştiinţe a R.S.S. Gruzine, teatre, muzee, grădină botanică. Monumente arhitectonice şi istorice (ruinele cetăţii Narikal, în jurul căreia s-a dezvoltat oraşul, biserici din secolele XI—XII). TEANŢZIN 618 TEATRU Teanţzin, oraş în estul R.P. Chineze, centrul administrativ al provinciei Hebei, aşezat pe cursul inferior al fluviului Hai-he, la 50 km de vărsarea acestuia în golful Bohaivan (Marea Galbenă). 3 220 000 loc. (1957). Mare centru industrial, comercial şi de transporturi, important port pentru comerţul exterior al ţării, aeroport. Industrie textilă, alimentară (mo-rărit, ulei, spirt), a tutunului, cônstructoare de maşini fma-şini-unelte, locomotive, apara-taj electrotehnic, maşini agricole), chimică (sodă, îngrăşăminte, coloranţi), siderurgică etc. Două universităţi, institut politehnic, de medicină, conservator, teatre, muzee. teatrologie, ştiinţă teoretică avînd ca obiect de studiu arta teatrală, teoria şi estetica teatrului, literatura dramatică şi spectacolul. A fost iniţiată de şcoala germană de cercetare a fenomenului teatral („Theater-wissenschaft“, ştiinţa despre teatru). teatru» arta spectacolului scenic, a cărei realizare are loc în faţa publicului şi se consumă o dată cu receptarea lui. Artă complexă, în teatru se creează imaginea specifică prin fuziunea mai multor arte: literatura dramatică, plastica, arta actoricească, regia, scenografia, dansul, muzica etc. După cum unul dintre aceşti factori predomină, t. este denumit „teatrul autorului**, „teatru al actorului** ş.a.m.d. Elemente de artă teatrală au existat din cele mai vechi timpuri în forme sincretice, în riturile, ceremoniile populaţiilor preistorice. Cu timpul, din aceste elemente s-a dezvoltat în antichitate teatrul, în înţelesul evoluat al cuvîntu-lui. De-a lungul istoriei pînă în contemporaneitate, sînt cunoscute forme de teatru popular care au stat la originea fenomenului de teatru cult şi care continuă să existe paralel. Istoria teatrului corespunde perioadelor de dezvoltare ale istoriei societăţii. Ea cuprinde marile diviziuni: teatrul antic, teatrul medieval, teatrul Renaşterii ş.a. Manifestările de artă teatrală se grupează în mari unităţi geografice continentale, pe baza caracterelor analoge şi de în- rudire: teatrul european, teatrul oriental, teatrul Extremului Orient ş.a., care şi ele reunesc o mare diversitate de şcoli şi de stiluri. în teatrul european au existat perioade marcate de înflorirea unui stil sau altul, ca: commedia dell’arte, teatrul elisabetan, teatrul clasicismului francez, verismul italian, expresionismul german, naturalismul lui An-toine; după efectul produs asupra spectatorilor, în sec. al XX-lea teatrul european cunoaşte două şcoli de interpretare care duc la desăvîrşire şi sistematizează tradiţii mai vechi: teatrul de reprezentare şi teatrul de trăire (Stanislavski). Considerat după modalităţile de manifestare, teatrul cunoaşte mai multe specii, ca: teatrul dramatic (de proză), teatrul liric (de operă), teatrul de revistă sau de estradă, teatrul de păpuşi şi de marionete, teatrul de umbre ş.a. După ce a generat cinematogra-f i a, teatrul modern a cîştigat din împrumuturile făcute de la aceasta. V. şi a r ţ a cinematografică.//! România, originile artei teatrale populare sînt legatede viaţaşide civilizaţia timpurilor străvechi. Jocurile ţărăneşti cu măşti din epoca feudală, turca sau brezaia, moşnegii, alaiurile de mascaradă îşi pierd cu timpul semnificaţiile originare rituale şi devin spectacole de teatru popular, în care sînt reprezentate cu fantezie, într-o viziune aproape ex- Teatrul naţional din Bucureşti (1875) TEATRU 619 TEATRU clusiv comică, tipuri, moravuri şi evenimente din viaţa socială, în secolele XVIII-XIX, sub influenţa ceremonialurilor de curte şi a divertismentelor de bîlci (geamala, teatrul de umbre, exhibiţiile pehlivanilor şi saltimbancilor, spectacolele groteşti ale soitarilor şi măscăricilor), apar şi se cristalizează forme evoluate, dramatice, de teatru popular: irozii sau vicleimul, jocul păpuşarilor, teatrul cu tematică haiducească (Jianul, haiducii) ş.a. La sfîrşitul sec. al XVIII-lea, trupe străine de teatru dau spectacole în limba franceză, italiană şi germană, la Iaşi şi la Bucureşti. Spectacole ocazionale de teatru în limba română sînt jucate de elevii şcolilor confesionale româneşti din Transilvania încă din 1755. în Moldova, prima reprezentaţie de teatru cult în limba română are Ioc în 1816, la Iaşi, din iniţiativa şi sub îndrumarea lui Gh. Asachi. La Bucureşti, în 1819, din iniţiativa poetului Iancu Văcărescu, efor al teatrului de la Cişmeaua R o-ş і e, diletanţi români, elevi ai Iui Gheorghe Lazăr, prezintă spectacole din repertoriul clasic universal. înfiinţarea şcolii de artă dramatică din cadrul So-cietăţii filarmonice la Bucureşti (1833) şi a Conservatorului filarmonic dramatic din Iaşi (1836), marchează începutul profesionalizării artei scenice. în 1835 apare la Bucureşti „Gazeta Teatrului naţional**, cea dintîi publicaţie tea- Teairuî naţional din Iaşi trală. în 1840 teatrul din Iaşi capătă denumirea de Teatrul naţional, sub conducerea Iui C. Negruzzi, M. Kogălniceanu şi V. Alecsandri. în 1896 Teatrul naţional din Iaşi s-a instalat în noua clădire construită de arhitecţii vienezi Helmer şi Fellner. în 1852 este inaugurată clădirea Teatrului cel mare din Bucureşti (construită după proiectul arhitectului vienez Heft şi distrusă de bombardament în 1944), numit oficial Teatrul naţional după cîţiva ani, sub directoratul lui AI. Odobescu (1874—1875), şi devenit cea mai importantă instituţie teatrală din ţara noastră. După înfiinţarea conservatoarelor de muzică şi declamaţie la Bucureşti şi la Iaşi (1864), se constituie, în 1877 la Bucureşti şi în 1879 la Iaşi, S o-cietatea dramatică a actorilor români. în 1889 ia fiinţă Teatrul naţional din Craiova pe baza tradiţiei teatrale craiovene, iniţiată în 1848 de C. Cara-giale, C. Mihăileanu şi Th. Theodorini. în 1919 se înfiinţează Teatrul naţional din Cluj, continuator al tradiţiei teatrale româneşti din Transilvania, Alături de teatrele drama- tice naţionale, în perioada dintre cele două războaie mondiale iau fiinţă companii teatrale particulare, printre care companiile „Bulandra-Ma-nolescu - Maximilian - Storin**, „Maria Ventura**, „Treisprezece-!- I ", teatrele de estradă (revistă), „Cărăbuş** (sub conducerea lui C. Tănase), „Alhambra** etc. Paralel cu acestea au activat şi teatre ale naţionalităţilor conlocuitoare („Teatrul maghiar din Cluj“, „Baraşeum** din Bucureşti). După 23 August 1944, teatrul românesc cunoaşte o înflorire deosebită. Formarea unui cerc largdespecialişti, criticişi teoreticieni şi pătrunderea spectacolului deteatru în mediul muncitoresc şi rural au asigurat condiţii optime de dezvoltare unei arte scenice profund realiste, cu mare putere de comunicare, cu o mare varietate de stiluri. S-a dezvoltat reţeaua teatrală, prin constituirea de noi teatre pe lîngă teatrele naţionale existente în Bucureşti, Iaşi, Craiova, Cluj, prin înfiinţarea teatrelor de stat în principalele oraşe ale ţării (actualmente 39 de instituţii de teatru şi 42 de trupe) şi prin organizarea învăţămîntului teatral pe baze ştiinţifice în Institutul de artă teatrală şi cinematografică „I. L. Caragiale * Wfgl Teatrul naţional din Cluj TEATRU 620 TEATRU DE OPERÀ eaifeij pi ■ ; ;v;^vV,-^v*'rL , r ^y-'' î-L^> ^^ ••' ^ ■-J • v Opera şi teatrul de stat din Timişoara din Bucureşti şi Institutul „Szentgy5rgyi Istvân“ de limbă maghiară din Tg.-Mureş. Naţionalităţile conlocuitoare dispun de 9 teatre, dintre care 6 de limbă maghiară, 2 de limbă germană şi 1 de limbă idiş. De asemenea fiinţează 22 de teatre de păpuşi şi de marionete, printre care Teatrul „Ţăndă-rică“ din Bucureşti. Pe lingă activitatea teatrelor oficiale, mişcarea teatrală de amatori a căpătat o largă răspîndire pe tot cuprinsul ţării. Pe lîngă Teatrul naţional din Bucureşti funcţionează din 1942 un muzeu în care sînt cuprinse colecţii bogate de documente, manuscrise originale, scrisori, fotografii şi portrete de actori, costume de teatru, afişe. Actori de prestigios talent au ilustrat în trecut scenele teatrelor: C. Aristia, C. Caragiale, M. Millo, M. Pascaly, N. Luchian, C. Bălănescu, Aristizza Roma-nescu, Gr. Manolescu, C. I.Not-tara, Aglae Pruteanu, Agatha Bîrsescu, Ion Brezeanu, Ion Petrescu, Aristide Demetriad, I. Morţun, N. Soreanu etc. Tradiţia realistă, fără â fi unica, a rămas totdeauna predominantă în arta noastră scenică. Ea a fost continuată şi îmbogăţită permanent de noi generaţii de actori: Maria Ventura, Lucia Sturdza-Bulandra, Maria Fi-lotti. Aura Buzescu, Lily Poor, V. Toneanu, Petre Liciu, Za-haria Bîrsan, V. Maximilian, G. Timică, I. Manolescu, G. Vraca, C. Tănase, G. Sto-rin, Gr. Vasiliu-Birlic, I. Fin-teşteanu, Ştefan Braborescu, Kovâcs Gyorgy, Radu Beligan, Mauriciu Seckler ş.a., cărora li se alătură actori din generaţia anilor de după 23 August 1944. Istoria teatrului din România se înscrie pe linia generală de dezvoltare a mişcării teatrale europene. Diferite curente apărute în regia europeană modernă şi contemporană găsesc răsunet şi corespondenţe în arta scenică românească, dar şcoala realistă de regie fundată de P. Gusty şi Al. Davilla este continuată de montările lui Soare Z. Soare, V.I. Popa, I. Sava, I. Şahighi-an, S. Âlexandrescu, M. Ghe-lerter, Al. Finţi. După ei şi alături de ei se dezvoltă prestigios şi cariera regizorilor din generaţia tînără. teatru de estradă v. estradă. teatru de operă şi balet, instituţie artistic-muzicală în genul liric-dramatic, în repertoriul căreia se înscriu ca principală formă de spectacol opera şi baletul. Prima instituţie românească de acest fel este Teatrul de operă şi balet din Bucureşti, fundat pe baza Operei române, înfiinţată în 1921. Prima reprezentaţie de operă în limba română („Semirami-da“ de Rossini) a avut loc în 1836. Cîntăreţii români au activat în diferite trupe şi companii, unii dintre ei afir-mîndu-se cu strălucire peste hotare: E. Teodorini, M. Nuo-vina, H. Dardée, Gr. Gabrie-lescu, D. Popovici-Bayreuth ş.a. Un rol de seamă l-a jucat George Stephănescu, care a organizat opera ca o secţiune a Teatrului naţional (primul spectacol, ,,Lucia de Lammermoor“ de Donizetti, a avut loc în 1883). în 1919, în urma eforturilor depuse de elevi ai lui Stephănescu, a fost creată Societatea lirică, etatizată doi ani mai tîrziu. Noua Operă română a fost inaugurată cu „Lohen-grin“ de Wagner, dirijată de George Enescu. în cadrul Operei române s-au afirmat muzicieni ca dirijorii George Georgescu, Egizzio Massini, Alfred Alessandrescu, Ionel Per-lea, Jean Bobescu, cîntăreţi ca George Folescu, Jean Atha-nasiu. George Niculescu-Basu ş.a., precum şi Florica Cristo-foreanu, Traian Grozăvescu. Constantin Stroescu, cei din urmă avînd şi o susţinută activitate internaţională. Totodată, noua instituţie a montat lucrări originale, care, după cele ale unor compozitori ca Edu-ard Caudella, George Stephănescu ş.a., au reprezentat şcoala românească modernă. în 1933 s-a inaugurat actualul local al Teatrului de operă şi Teatrul de operă ?î balet din Bucurejti m TEATRU DE OPERETĂ 621 TECLU balet. Repertoriul curent al instituţiei numără peste 50 de lucrări din literatura universală. Un loc deosebit în activitatea Teatrului de operă şi balet îl ocupă promovarea creaţiei româneşti. în Republica Socialistă România mai activează cu profil de teatru de operă şi balet operele de stat de Ia Iaşi, Timişoara, Cluj (Opera de stat şi Opera maghiară de stat), Galaţi şi Constanţa. V. şi operă. teatru de operetă, instituţie artistic-muzicală în repertoriul căreia se înscrie ca principală formă de spectacol opere-t a. Spectacolul de operetă a apărut în viaţa artistică românească la sfîrşitul sec. al X IX-lea, tot atunci fiind înregistrate şi primele lucrări originale ale unor compozitori ca Alexandru Flcchtenmacher, loan Wach-mann, Ciprian Porumbescu, Iacob Mureşianu ş.a., ale căror vodeviluri şi operete erau inspirate din viaţa cotidiană. Un rol important l-a jucat compania lui Aron Bobescu şi îndeosebi cea a lui Constantin Grigoriu. După primul război mondial, Nicolaie Viădoianu şi Ion Vasilescu au fost animatorii acestui gen. în genul operetei s-au manifestat cu strălucire interpreţi ca Nicolaie Leonard, Vladimir Maximilian, George Carussy, Nicolaie Ciucurette ş.a. Cea mai importantă instituţie de acest fel din ţara noastră este Teatrul de stat de operetă din Bucureşti, înfiinţat în 1950. Repertoriul Teatrului de stat de operetă cuprinde lucrări din literatura universală şi naţională. Teatrele muzicale din Braşov, Galaţi şi Constanţa pun în scenă şi operete. V. şi operetă. „Teatrul4 4, revistă românească de teatrologie, literatură şi | critică dramatică, editată de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă şi de Uniunea scriitorilor din Republica Socialistă România. Revista „Teatru 1“ apare lunar, din aprilie 1956, la Bucureşti. Teba, oraş din Grecia antică, cel mai important polis al Beo-ţiei antice. întemeiat în epoca miceniană, de primele secole ale existenţei sale sînt legate ciclurile legendare ale lui Cad- mos, Edip, Dionysos şi Hercule. T. este patria poetului Pindar. Polis cu o constituţie oligarhică, T. a fost, în epoca clasică, conducătoarea confederaţiei oraşelor beoţiene. Rivală a Atenei, T. s-a aliat în timpul războaielor medice cu perşii, iar în timpul războiului peloponesiac (431 — 404 î.e.n.) cu Sparta. A cunoscut maxima înflorire între 379 şi 362 î.e.n., cînd, sub conducerea lui P e I o p i d a şi Epami-n o n d a, s-a instaurat democraţia, şi a înfrînt, la Leuctra (371 î.e.n.) şi la Mantineea (362 î.e.n.), armata spartană, T. devenind arbitru al Greciei continentale. în urma înfrîn-gerii coaliţiei oraşelor greceşti la Cheronea (338 î.e.n.) de către Filip al 11-lea şi a distrugerii oraşului de către Alexandru Macedon (336 î.e.n.), T. a căzut sub stăpînirea Macedoniei. Teba, oraş străvechi situat pe cursul mijlociu al Nilului. A fost capitala Egiptului antic în vremea dinastiilor XI-XIX (c. 2100 —c. 1100 î.e.n.). T.a fost pînă la cucerirea sa de către regele asirian Assurbani-pal (668 î.e.n.) centrul religios al Egiptului antic. Printre vestigiile care s-au păstrat se numără marele templu de Ia Luxor, cel de la Medinet Habu, templul lui Amon, coloşii lui Memnon ş.a. Techirghiol, liman fluvio-marin (10,68 km!î), situat la sud de Constanţa. Este separat de mare printr-un cordon de nisip. Prin aportul mic de apă dulce, apa lacului şi-a mărit concentraţia în săruri (circa 95 g/l), permiţînd formarea unui strat de nămol cu calităţi terapeutice. Adîncimea maximă: 9 m. Apele şi nămolul lacului sînt recomandate pentru tratarea afecţiunilor reumatice, a sechelelor poliomieli-tice etc. Techirghiol, oraş regional subordonat oraşului Constanţa, situat pe malul lacului cu acelaşi nume. 3 740 . loc. (1965). Staţiune balneară. techneţiu (CHIM.), Tc. Element cu nr. at. 43, obţinut prin reacţii nucleare. Face parte din grupa a Vil-a a sistemului periodic. Se cunosc mai mulţi izotopi radioactivi ai t„ în combinaţii funcţionează îndeosebi în stările de valenţă 4 şi 7. teck (Tectona grandis), arbore din familia verbenaceelor, originar din sudul Asiei, al cărui lemn foarte rezistent (de trei ori mai rezistent decît lemnul de stejar) este utilizat în construcţii navale. Teclu,Nicolaie (1839— 1916), chimist român; a fost membru al Academiei Române. A studiat ingineria, arhitectura şi apoi chimia la Viena şi Ia Berlin. A fost profesor de chimie V i N. Teclu generală şi analitică la Academia de comerţ din Viena. T. este cunoscut mai cu seamă prin lucrările sale privind arderea, în general, şi flacăra de gaz, în special. A inventat becul cu reglare a curentului de aer şi gaz, care-i poartă numele şi care, într-o formă perfecţionată, se foloseşte şi astăzi. T. a făcut numeroase cercetări teoretice şi experimentale asupra gazelor, a proprietăţilor şi analizei unor substanţe minerale, a hîrtiei şi fibrelor lemnoase, a uleiurilor şi pigmenţilor utilizaţi în pictură etc. A pus la punct mai multe aparate de laborator, destinate fie încercărilor tehnologice, fie scopurilor didactice (aparat folosit pentru semnalarea amestecului de metan şi aer din mine în scopul evitării exploziilor, aparate pentru preparat ozon, pentru evaluarea intensităţii radiaţiei luminoase, pentru determinarea bioxidului de carbon, a rezistenţei şi grosimii hîrtiei etc.). Teclu a avut o viziune originală asupra zborului cu motor, înscriindu-şi numele pe lista precursorilor români ai aeronauticii. ТЕСТ ІТ Л 622 TEHERAN tectită (ASTR.), meteorit sticlos, format în cea mai mare parte (70%) din bioxid de siliciu. T. se găsesc îr«' anumite regiuni ale Pămîntului, astfel dispuse încît au dat naştere unei ipoteze după care ele s-au format dintr-un meteorit care a fost satelit al Pămîntului. Există şi materiale sticloase vulcanice care seamănă cu t. în ceea ce priveşte compoziţia. tectonică (GEOL.) 1. V. geo-tectonică. 2. V. structură geologică. Tecuci, oraş regional în reg. Calafi, reşedinţă de raion, situat pe valea Bîrladului. 27 840 loc. (1965), cu localităţile subordonate. Industrie alimentară (conserve din legume, fructe şi carne, ulei, marmeladă etc.), ateliere de reparaţii metalice, o fabrică de mobilă etc. — Raionul T., cu 142 140 loc. (1965). Industrie alimentară (Tecuci, Ghidigeni), de prelucrare a lemnului (Cozmeşti) etc. Cultura cerealelor, legu-micultură, viticultură (Nico-reşti, Iveşti) şi creşterea animalelor. tedeum (lat. Te Deum Iau-damus ,,pe tine, doamne, te lăudăm“) 1. Vechi imn latin de preamărire a lui dumnezeu, în formă de psalm. 2. Scurt serviciu religios oficiat într-o împrejurare solemnă. tefIon (CHIM.) V. poliţe-trafluoretilenă. Tegner [ terjner7, Esaias (1782—1846), poet suedez. 0-pera sa epică-lirîcă se caracterizează prin cultul clarităţii inspirat din clasicii antici şi germani, prin sensibilitatea înclinată spre melancolia romantică şi prin terdinţa de a ideali- za în spirit patriotic legendele scandinave („Imn soarelui care răsare**, 1813; „Saga Iui Frit-hjof**, 1820-1825). Tegu, oraş în sud-estul Coreii de Sud. 716 580 loc. (1963). Industrie chimică, textilă (mătase, bumbac) şi alimentară. Nod feroviar, centru comercial. Tegucigalpa, capitala republicii Honduras, situată într-o vale între înălţimile vulcanice din sud-estul ţării. I 70 000 loc. (1963). Centru comercial. Cele mai dezvoltate ramuri industriale sînt industria textilă şi alimentară (ulei, spirt, bere). Nod rutier, aeroport. Monumente arhitectonice din sec. al XVIII-lea. Universitate, muzee, teatre etc. tegument (lat. tegumen-tum „acoperămînt**) 1. (BIOL.) Ansamblul de ţesuturi care acoperă corpul animalelor (piele, peri, pene, solzi, carapace chiti- noasă etc.). 2. (BOT.) a) Membrană care înconjură şi protejează un organ, b) înveliş al seminţei plantelor provenit din dezvoltarea integumentelor ovulului. y,| T. dă culoarea şi aspectul extern al seminţei, caractere utilizate în determinarea speciilor. Unele seminţe sînt lipsite de t* % (ex. vîscul, Viscum\ vîscul de stejar, Loranthus). — Tegumente florale, învelişuri ale organelor sexuale (ex. caliciul şi corola). Teheran, capitala Iranului, situată la poalele munţilor EI-burs. 2 317 120 loc. (1963). Este cel mai important centru industrial, comercial şi cultural al ţării, nod feroviar şi rutier. Industrie textilă (lînă, bumbac, covoare persane), alimentară (zahăr, bere, tutun), a cimentului, a sticlei, de pielărie. Universitate, muzee. Monumente importante: Palatul soarelui, reşedinţa imperială şi Moscheea de aur (sec. XIII —XIX). Grădini publice renumite. Numeroase bazaruri pentru obiecte din aramă, de piele şi ţesături orientale. Aeroport.— Conferinţa de la 7\, conferinţă care a avut loc Ia Teheran între 28 noiembrie şi 1 decembrie 1943. A fost prima conferinţă între şefii guvernelor U.R.S.S., Angliei şi S.U.A., la care s-au luat hotărîri în privinţa unor importante probleme privind războiul şi organizarea lumii după război. Teheran. Vedere generală TEHNICĂ 623 TEHNICĂ tehnică (gr. tehne „meşteşug, pricepere, artă"), ansamblul factorilor materiali ai producţiei (uneltele şi alte mijloace de muncă), al metodelor şi procedeelor de lucru, cu ajutorul cărora societatea obţine şi prelucrează produsele naturii pentru satisfacerea nevoilor sale. în sens restrîns, prin t. se înţelege ansamblul de metode, procedee şi reguli, îmbinate cu o anumită măiestrie personală şi aplicate în executarea unei lucrări sau, în general, în practicarea unei profesiuni (ex. t. prelucrării unei piese, t. efectuării unei cercetări experimentale etc.). în dezvoltarea sa, t. a parcurs mai multe etape, caracterizate în esenţă de dezvoltarea neîntreruptă a mijloacelor de muncă, istoria ei cunoscînd faze de dezvoltare lentă şi momente cînd au loc schimbări calitative bruşte, marcate prin revoluţii tehnice. Dezvoltarea t, are loc în strînsă legătură cu dezvoltarea societăţii, fiind determinată de condiţiile sociale concrete şi determinînd, la rîn-dul ei, progresul istoric. Pe o anumită treaptă a istoriei civilizaţiei, între tehnică şi ştiinţă s-a format o legătură reciprocă, nevoile tehnicii stimulînd dezvoltarea ştiinţei, iar aceasta din urmă influenţînd într-o măsură tot mai hotărîtoare progresul tehnic. La omul primi-tiv, t. a însemnat, la început, doar folosirea unor obiecte din natură (ex. piatra brută şi lemnul). Treptat, omul începe şi dezvoltă prelucrarea uneltelor naturale prin lovire, prin cioplire etc., mărindu-şi astfel i posibilităţile de procurare a I hranei şi de apărare. Primele I unelte produse de om au fost | pietrele cioplite. Descoperirea focului şi a proprietăţilor sale j (lumină, căldură etc.) a îm-I bunătăţit considerabil condi-j ţiile de viaţă ale omului. Următoarea perioadă a dezvoltării t. în societatea primitivă o constituie apariţia de unelte complexe (arcul şi săgeata, topoare şi unelte de piatră compuse, unelte de prelucrare a , pietrei etc.), construcţia de locuinţe (bordeie), confecţionarea îmbrăcămintei, executarea vaselor de pămînt etc. Prima mare diviziune socială a muncii (agricultura şi creşterea animalelor), ca şi folosirea primelor unelte de metal (aramă), a dat un nou impuls t. şi a permis crearea de noi unelte cu caracter de specializare: sapa, lopata, secera, uneltele pentru prelucrarea produselor şi a pieilor de animale, vasele pentru depozitarea produselor etc. Creşterea complexităţii şi a specializării uneltelor a făcut necesară cea de-a doua mare diviziune socială a muncii, cînd au apărut meseriile ca activităţi separate şi de sine stătătoare, ceea ce a creat condiţiile necesare apariţiei unor noi descoperiri şi invenţii importante, ca: plugul, moara de apă şi de vînt, presele de struguri şi de măsline, roata olarului, mecanisme de ridicat şi transportat greutăţi etc. Producerea bronzului şi, mai tîrziu, a fierului a dus la dispariţia treptată a uneltelor de piatră şi la apariţia uneltelor metalice, mult mai perfecţionate şi mai productive. In societatea sclavagistă, t. s-a dezvoltat pe baza adîncirii în şi mai mare măsură a diviziunii muncii. Formarea primelor oraşe, în care se concentrau cele mai multe ateliere meşteşugăreşti, a contribuit la apariţia unor noi meserii şi la specializarea în cadrul fiecărei meserii. Apariţia şi dezvoltarea schimburilor comerciale au stimulat dezvoltarea t. construcţiei de drumuri, de poduri şi de viaducte, perfecţionarea mijloacelor de transport şi comunicaţii; se dezvoltă porturile şi construcţiile portuare şi apar farurile. în marile state sclavagiste (Egipt, Grecia, Imperiul roman ş.a.), t. construcţiilor a ajuns Ia un înalt nivel, ridieîndu-se locuinţe durabile, palate, temple, cetăţi de apărare etc. Ca materiale de construcţie se foloseau piatra, cărămida, mortarul, betonul, marmura, grinzile de lemn etc. Războaiele au dat un mare avînt t. militare. Ca mijloace de luptă, de asediu şi de apărare se foloseau, printre altele, arcul şi săgeata, suliţele, săbiile de fier, catapulta, berbecul, turnurile mobile de asediu, vasele de război etc. In feudalism, t. s-a dezvoltat prin perfecţionarea continuă a uneltelor de muncă şi prin apariţia altora cu o productivitate simţitor mărită. în agricultură s-a intensificat prelucrarea pămîn-tului şi s-au înmulţit culturile (cereale, plante tehnice, viticultura, pomicultura etc.). Meseriile se dezvoltă din ce în ce mai rapid o dată cu înmulţirea şi dezvoltarea oraşelor mari, a căror populaţie era formată mai ales din meseriaşi şi negustori. Aici se creează ateliere mici, specializate la început pe domenii mai mari, apoi pe domenii de activitate din ce în ce mai restrînse. Pentru confecţionarea uneltelor se foloseşte pe scară largă fierul obţinut în creuzete de pămînt cu capacitate mică. Mai tîrziu, din minereul de fier se obţine mai întîi fonta de furnal şi, din aceasta,oţelul de creuzet, cu proprietăţi mai bune şi în cantităţi mai mari; legat de a-ceasta, s-a dezvoltat prospectarea şi t. mineritului. Printre cele mai importante descoperiri şi invenţii ale epocii feudalismului. în afară de oţel, se numără: alama, războiul de ţesut orizontal, hîrtia, tiparul, lentilele de ochelari (urmate de inventarea lunetei şi a microscopului şi de crearea bazelor teoretice ale opticei), busola şi praful de puşcă (ceea ce a impulsionat foarte mult t. militară prin apariţia armelor de foc). în ultima perioadă a epocii feudale, pe baza unei t. destul de avansate, se dezvoltă producţia manufacturieră, caracterizată de o diviziune a muncii mai adîncă în interiorul atelierelor şi de folosirea uneltelor diferenţiate şi specializate. Producţia manufacturieră a pus bazele t. maşiniste. Revoluţia industrială din sec. XVIII şi XIX, care a însemnat un proces complex de trecere de la producţia manufacturieră la producţia mecanizată de fabrică, a însemnat în acelaşi timp trecerea de la t. manuală la t. maşinistă, respectiv înlocuirea uneltelor simple cu ma-şini-unelte şi cu maşini de forţă. în această perioadă au apărut: maşina cu abur, maşina de tors spinning -jenny, maşina mecanică de filat, maşina de cardat, războiul mecanic de TEHNICĂ 624 TEHNOCRATICĂ ţesut, telegraful optic, betonul armat, maşinile-unelte pentru prelucrarea metalelor şi a lemnului, noi procedee de elaborare u fontei şi a oţelurilor, la-minoarele de bare şi de profilet instalaţiile de extragere a mine-reurilor, diferite mijloace noi de transport şi de ridicat acţionate de maşini cu abur, pompe/e cu abur şi pompele centrifugale, diferite maşini agricole (semănătoarea, maşinile de recoltat etc.), locomotiva cu aburf primele nave acţionate de maşina cu abur, maşinile poligra-/ice, tehnica fotografiei etc. Pe măsura trecerii de la mica producţie de mărfuri la marea producţie industrială, începe să se folosească din ce în ce mai mult descoperirile ştiinţei, aceasta transformîndu-se în cele din urmă într-un element *al forţelor de producţie. In sec. al XVIIl-lea şi mai ales pe la mijlocul sec. al XlX-lea începe procesul de fundamentare ştiinţifică a tehnicii şi de creare a ştiinţelor tehnice (mecanica, rezistenţa materialelor, hidrotehnica etc.), avînd ca obiect studiul fenomenelor în sistemele fizico-chimi-ce inventate (create de om şi nu aflate în natură) prin prisma problemelor de cunoaştere ridicate de proiectarea, realizarea, funcţionarea şi dirijarea lor. T. se dezvoltă în continuare prin noi descoperiri şi invenţii, prin perfecţionarea maşinilor şi prin apariţia maşinilor şi aparatelor electrice. Acestea, la rîndul lor, duc la apariţia de instalaţii din ce în ce mai complexe, la crearea de unităţi industriale mari, puternice şi productive în diferite domenii ale economiei şi, în ultimă instanţă, la o specializare şi mai adîncă. In sec. al XlX-lea apar şi se dezvoltă ştiinţe tehnice noi, ca termotehnica, electrotehnica etc., care au avut un rol foarte important în dezvoltarea mijloacelor de producţie. T. a devenit consecinţă şi condiţie a dezvoltării ştiinţelor naturii, valorificarea tehnică a resurselor naturale ne-fiind, în general, posibilă fără aplicarea cuceririlor ştiinţei, iar progresul ştiinţei nefiind posibil fără perfecţionarea mijloacelor materiale de investigaţie. In perioada actuală (de la sfîrşitul sec. XIX şi pînă în prezent), datorită revoluţiei în ştiinţă şi influenţei din ce în ce mai mari a acesteia, t. mondială se dezvoltă într-un ritm foarte înalt. Astfel, creşte calitativ şi cantitativ industria constructoare de maşini; -are loc trecerea la producţia de masă cu linii tehnologice în flux continuu şi cu linii automate; se dezvoltă şi se perfecţionează t. producţiei de materiale o dată cu apariţia de noi materiale (fonte şi oţeluri speciale, metale pure, materiale sintetice, noi materiale de construcţie etc.); se introduce şi se dezvoltă electrificarea în toate ramurile activităţii umane; în tehnologia chimică apar noi procedee de obţinere a unor materiale şi substanţe: sinteza amoniacului şi a metanului, procedee catalitice, sinteza combustibililor lichizi, cracarea şi aromatizarea ţiţeiului, apare şi se dezvoltă petrochimia etc.; se perfecţionează motoarele cu combustie internă; apar mo-toarele-rachetă utilizate în aviaţie şi în lansarea sateliţilor şi a navelor cosmice; se dezvoltă electronica, cu aplicaţii în toate ramurile tehnicii; apare şi se dezvoltă t. nucleară etc. în condiţiile actuale, ale desfăşurării revoluţiei ştiinţifice şi tehnice contemporane, se dezvoltă într-un ritm nemaiîntîlnit mecanizarea şi automatizarea complexă, care cuprind şi anumite activităţi intelectuale, determinînd dezvoltarea a noi ramuri ale ştiinţei şi tehnicn, ca cibernetica, bionica etc. în ţara noastră cercetările arheologice au dus la descoperirea a numeroase obiecte din epocile primitivă şi sclavagistă: pumnale şi vîrfuri de suliţă din os, topoare de silex, tipare pentru turnarea obiectelor din bronz, lame de ferăstrău, săbii, brăzdare de plug, săpăligi şi cleşti de fier, vase de lut ars, vase de bronz etc. La strămoşii poporului român, iar mai tîrziu în Muntenia, Moldova şi Transilvania, unele procedee şi mijloace de muncă se găseau aproape la acelaşi nivel cu t. din restul Europei. Dintre realizările mai impor- tante se remarcă: roata cu făcaie pentru morile de apă* care este precursoarea turbinei Pelton; vagonetul de lemn, descoperit într-o mină de la Brad şi socotit drept primul vehicul purtat pe şine din lume; războiul de ţesut orizontal; explozivii, folosiţi în minele transilvănene încă din sec. al XIV-lea; potasay produsă în Moldova încă din sec. XVII; arama* produsă în Ţară Românească încă din sec. al XlV-lea şi care concura în Europa renumita aramă siriană; ţiţeiul, extras şi folosit pentru iluminat, unsori etc. încă din sec. XVI; procedee de tăbăcire, care au impus pe marile pieţe europene pieile prelucrate în Moldova etc. In a doua jumătate a sec. al XlX-lea, schimbările din domeniul tehnicii reflectau procesul de înfăptuire a revoluţiei industriale în ţara noastră. Realizările t. maşiniste au fost aplicate mai întîi şi într-un ritm mai rapid în industria alimentară (industria morări-tului, industria zahărului etc.)* în industria textilă (în special prelucrarea lînii), în industria extractivă (petrol, cărbune, minereuri metalifere) şi în industria metalurgică. Se dezvoltă apoi transporturile pe calea ferată şi pe apă, prelucrarea ţiţeiului, prelucrarea lemnului, producţia de locomotive şi vagoane, t. construcţiilor etc. In Republica Socialistă România, cele mai noi realizări ale ştiinţei şi tehnicii contemporane îşi găsesc o largă aplicare în toate domeniile economiei naţionale, în scopul valorificării raţionale şi superioare a resurselor ţării în vederea asigurării unei dezvoltări econonrce susţinute şi echilibrate şi ridicării continue pe această bază a nivelului de trai material şi spiritual al poporului. tehn(o)~ (gr. techne „iscusinţă, meşteşug**), element de compunere cu sensul „(referitor la) tehnică*4 (ex. tehnologie* tehnoredactare). tehnocratică, orientare orientare în sociologia burgheză contemporană care consideră că în societate trebuie instaurată „tehnocraţia*4, puterea inginerilor, tehnicienilor, specialiştilor conducători de întrepnn- TEHNOFRIG 625 TEILHARD DE CHARDIN deri.\ Reprezentanţii acestei o-rientări desprind artificial tehnica şi ştiinţa de contextul lor social, transformîndu-le în factori de sine stătători şi ignorînd rolul relaţiilor de producţie, care determină de fapt modul de folosire a ştiinţei şi tehnicii. O.t. a fost iniţiată de economistul american Thor-stein Veblen (1857-1929). Cri-ticînd unele dintre racilele capitalismului, Veblen considera în mod utopic că anarhia şi instabilitatea economiei capitaliste ar putea fi înlăturate dacă dominaţia „businessman“-ilor (a oamenilor de afaceri) ar fi înlocuită de cea a inginerilor şi tehnicienilor. Ulterior, concepţia tehnocratică a căpătat un caracter făţiş apologetic (de exemplu la J. Burnham). In această variantă, o.t. prezintă în mod diversionist pe ingineri, tehnicieni etc. drept adevăraţii conducători ai societăţii capitaliste actuale, camuflînd structura socială reală a acesteia (printre altele faptul că specialiştii tehnicieni sînt de fapt subordonaţi capitaliştilor). Decla-rînd că reorganizarea viitoare a societăţii este apanajul „elitei tehnice**, o.t. neagă rolul istoric al proletariatului de făuritor al orînduirii sociale superioare şi reprezintă de fapt o justificare indirectă a subordonării aparatului de stat faţă de marile monopoluri industriale. „Tehnofrig“ — Cluj» Uzina unitate constructoare de maşini. A luat fiinţă în 1949. Are ca profil concepţia şi fabricarea de utilaje pentru industria frigului, industria laptelui, cărnii, băuturilor şi pentru panificaţie. tehnologie (TEHN.) 1. Ştiinţă care se ocupă cu studiul, elaborarea şi determinarea proceselor, metodelor şi procedeelor de prelucrare a materialelor. Ca ştiinţă, t. s-a dezvoltat pe baza şi în strînsă legătură cu alte ştiinţe şi discipline, ca: matematica, fizica, chimia, e-lectrotehnica, mecanica, metalurgia, studiul materialelor, rezistenţa materialelor, organe de maşini, termotehnica ş.a. în funcţie de materialele care se prelucrează, se deosebesc diverse t, specializate sau specifice: t. elaborării metalelor, t. 40 — Dicţionar enciclopedic vol. IV. ale substanţelor chimice, t. construcţiilor de maşini, t. produselor alimentare, t. materialelor de construcţie etc. T. are o influenţă hotărîtoare asupra dezvoltării tehnicii şi, la rîndul ei, este influenţată de aceasta. 2. Ansamblu de procese, metode, procedee, reguli, operaţii, faze, condiţii tehnice etc. aplicate, executate sau care se desfăşoară în scopul obţinerii (fabricării) unui anumit produs (piesă, organ de maşină, sistem tehnic, construcţie industrială sau de altă natură etc.). T. fabricării produselor impune în mod obligatoriu executarea o-peraţiilor componente într-o succesiune bine determinată şi prestabilită. Prin aceasta, pînă la transformarea în produse finite, materiile prime, materialele şi semifabricatele trec printr-o serie de schimbări ale formei şi dimensiunilor lor (ex. prin prelucrarea mecanică a pieselor şi organelor de maşini), ale compoziţiei chimice şi proprietăţilor fizico-chimice (ex. la elaborarea oţelurilor), ale proprietăţilor fizico-mecanice (ex. prin tratamentul termic al pieselor metalice), ale aspectului (ex. prin vopsire), ale poziţiilor reciproce (ex. prin montarea pieselor şi subansamble-lor astfel ca să se asigure funcţionarea corectă a maşinilor) etc. în general, t. fabricării unuia sau a mai multor produse asemănătoare, care formează producţia de plan a unei întreprinderi, constituie partea componentă principală a procesului de producţie. Acesta din urmă cuprinde şi o serie de operaţii auxiliare ori de altă natură: energetice, de confecţionare a sculelor, de întreţinere şi de recondiţionare a utilajului, de transport, de depozitare etc. într-un anumit proces de producţie, limitele tehnologiei de fabricare propriu-zise sînt determinate de caracterul specific al acesteia şi de nivelul tehnic la etapa dată. în t. modernă, indiferent de gradul de mecanizare şi de automatizare a producţiei, sînt incluse şi operaţiile de control (interopera-ţional sau interfazic şi final). tehnoredactare, operaţie de proiectare şi de pregătire tehnică şi grafică a unui manuscris destinat imprimării. Cuprinde*, stabilirea genului de imprimare, a formatului publicaţiei, indicarea corpului şi a caracterului de litere adecvat textului, titlurilor, subtitlurilor, paginaţia, dimensionarea şi amplasarea ilustraţiilor ş.a. Tehuantepec, istm situat în extremitatea sudică a Americii de Nord (formează limita dintre America de Nord şi America Centrală), pe teritoriul Mexicului, cuprins între Golful Tehuantepec (Oceanul Pacific) şi Golful Campeche (Golful Mexic). Lăţimea minimă: circa 200 km. Relief variat. tei1 (Tilia), gen de arbori din familia tiliaceelor, cu frunze cordiforme şi flori galbene, Tei puternic mirositoare, grupate în inflorescenţe. Cuprinde circa 25 de specii. — Tei alb (Tilia iomeniosa), arbore înalt pină la 30 m, cu coroana deasă şi scoarţa cenuşie netedă, răs-pîndit în zona de cîmpie şi de dealuri a ţării noastre. Este cultivat frecvent ca arbore decorativ. Are lemnul alb-roşia-tic, moale, uşor, omogen, folosit la fabricarea chibriturilor, în construcţii rurale etc.— Tei pucios (Tilia cordata), arbore înalt pînă la 20 m, răs-pîndit în zona dealurilor pînă în etajul montan inferior. Are flori melifere, plăcut mirositoare, cu utilizări în medicină. Lemnul este mai compact, cu aceleaşi întrebuinţări ca şi teiul alb. tei2, cultură materială datînd din epoca bronzului, răspîndită în regiunea de cîmpie a Munteniei. Numele vine de la o aşezare, azi dispărută, de pe lîngă lacul Tei din preajma Bucureştilor. Teilhard de Chardin [teiâr do şardtŢ Pierre (1881 — 1955), savant, filozof şi teolog francez. TE IN À 626 TELEAJEN Tel Aviv. Vedere aeriană a centrului oraşului A fost profesor de geologie şi de paleontologie la Institutul catolic din Paris şi preşedinte al Societăţii franceze de geologie. A efectuat cercetări ştiinţifice în Africa şi Asia, contribuind la descoperirea sinantropului. Ca filozof, T. de C. a încercat să concilieze religia cu ştiinţa modernă. Concepţia sa cosmogonică şi antropologică promovează evoluţionismul şi transformis-mul, dar este în esenţă un organicism spiritualist, asemănător cu cel al lui H. Bergson. El a înlăturat din cosmogeneză miturile biblice creaţioniste şi a definit omul ca evoluţie devenită conştientă de sine, însă a antropomorfizat natura şi a dat o interpretare finalistă apariţiei şi dezvoltării speciei umane. Totodată, el l-a considerat pe Hristos ca „motorul evoluţiei** şi „punctul omega** al universului. Gîndirea sa socială condamnă individualismul, discriminarea naţională şi socială, înstrăinarea omului în capitalism, preconizează colectivismul, convergenţa planetară a energiilor umane, încrederea în viitorul omenirii, în perspectivele uriaşe deschise de ştiinţă şi de tehnică. Op. pr.: „Fenomenul uman“ (1955), „Grupul zoologic uman“ (1956, postum). teină (FARM.), bazăpurinică identică cu cafeina, care se găseşte în frunzele de ceai. Are acţiune excitantă asupra sistemului nervos central şi stimulează activitatea inimii. Teirlinck, Herman (n. 1879), scriitor belgian de limbă flamanda. Făcînd trecerea de la romantismul tîrziu la un naturalism senzual, romanele şi nuvelele sale înfăţişează mediul sătesc şi al marilor oraşe („Domnul J.B. Ser janszoDn, orator didacticus“, 1908; „Maria Spe-ermalie. 1875-1937“, 1942; „Lupta cu îngerul**, 1952). Dramele sale expresioniste constituie o încercare de înnoire a teatrului cu mijloacele tehnicii cinematografice („Film cu încetinitorul**, 1922) ş.a. teism(gr. theos „dumnezeu**), concepţie idealist-obiectivă filozofică şi religioasă, care afirmă existenţa lui dumnezeu ca persoană atotputernică şi atotîn-ţeleaptă, exterioară naturii, crea- toare, susţinătoare şi diriguitoare a lumii. teişor (Abutilon theophrasti), plantă anuală din familia mal-vaceelor, cu tulpina înaltă de 1,5 — 2 m, frunze cordate, lung peţiolate şi flori galbene-porto-calii. Se cultivă frecvent în ţările din Asia de sud şi sud-est ca plantă textilă, din fibrele căreia se confecţionează frîn-ghii, covoare, unelte pescăreşti Teişor etc.* Din uleiul conţinut în seminţe se fabrică săpunuri. în ţara noastră nu se cultivă. Sin. abutilon. Teiuş, localitate de tip urban în raionul Alba, reg. Hunedoara. 6 040 loc. (1965). Important nod^ feroviar. telangiectazie (gr. tele „de-parte“, angeion „vas“ şi elţtasis „dilataţie**; MED.), dilataţie a vaselor mici, în special ale nasului şi ale pomeţilor obrajilor. Apare în diferite boli de piele (acnee, lupus, cheratoză), fiind consecinţa unei inflamaţii locale. Tel Aviv, oraş în Israel, port la Marea Mediterană. 400000 loc. (1965), împreună cu Jaffa. Industrie de prelucrare a metalelor, chimică (farmaceutică, tananţi, cosmetică), de mobilă, textilă, de pielărie şi încălţăminte, poligrafică, alimentară, şlefuirea diamantelor. Prin port se exportă în special citrice. Universitate, teatre, muzee. Aeroport internaţional. tele- (gr. tele „departe**), element de compunere cu sensul „la (sau din) depărtare** (ex. telegrafie, telepatie. telecomandă, televiziune). Teleajen, afluent pe stînga al Prahovei (101 km). Izvorăşte din Munţii Ciucaşului şi traversează zona subcarpatică. T. trece prin staţiunea climatică Cheia şi prin localitatea Vălenii de Munte. Teleajen, raion administrativ în reg. Ploieşti, cu reşedinţa în oraşul raional Vălenii de Munte. 131 050 loc. (1965). Exploatări forestiere şi de sare (Slănic). Industrie de prelucrare a lemnului (Mîneciu) şi industrie alimentară. Pomicultură şi creşterea animalelor. Teleajen, comună inclusă în teritoriul administrativ al oraşului Ploieşti, situată la 10 km est de acesta. Industrie de prelucrare a petrolului (bloc de ulei şi o rafinărie), ateliere de reparaţii (utilaj petrolier) şi o [centrală electrici de ter-mificare (18 MW). TELECOMANDĂ 627 TELEFONIE Post telefonic teletomândă, transmisiunea la distanţă a unei comenzi, după ce semnalul de comandă a fost transformat într-un semnal intermediar care nu poate fi alterat de variaţiile, în anumite limite, ale căii de comunicaţie şi care, la recepţie, este din nou transformat într-un semnal ce se aplică elementului de execuţie. T. se deosebeşte de comanda la distanţă prin folosirea semnalelor intermediare şi prin posibilitatea transmiterii simultane a semnalelor de comandă pentru mai multe elemente de execuţie. T. este larg utilizată în sistemele energetice, în telecomunicaţii, în industrie, în transporturile aeriene etc. telecomunicaţie, emisiunea, transmisiunea, de obicei la mare distanţă, şi recepţia semnalelor avînd anumite semnificaţii sau purtînd anumite informaţii. T. este totdeauna mijlocită, deoarece semnalele transmise sînt diferite de mesaje, între ele existînd numai o dependenţă funcţională (o anumită corespondenţă). La emisiune, mesajele (vorbirea, muzica, imaginea, textul scris, comanda, valoarea unei mărimi măsurate etc.) sînt transformate în succesiuni de semnale, care la recepţie sînt reconstituite în mesaje ase mănătoare mesajelor emise sau, de exemplu în cazul telecomenzii, sînt transformate în mărimi aplicate la intrarea unui element de execuţie, a unui element de comparaţie etc. dintr-o instalaţie automată sau telecomandată. T. pot fi bilaterale, dacă legăturile stabilite între două puncte permit transmiterea mesajelor în ambele sensuri (ex. telefonia), sau unilaterale (ex. radiodifuziunea). Principalele tipuri de t. folosite în prezent sînt: telefonia, telegrafia, televiziunea, radiodifuziunea, telefotografia, telecomanda, telemăsura, telecontrolul şi te-lesemnalizarea. telediafonie (TELEC.), dia-fonie percepută în receptorul telefonic de la capătul opus capătului liniei de la care provine semnalul perturbator. V. şi paradiafonie. teleferic (gr. tele „departe** şi pherein „a purta**; TRANSP.), cale aeriană de transport pentru persoane, folosită în regiunile muntoase. T. este constituit dintr-unul sau din mai multe cabluri susţinute de stîlpi metalici sau din beton armat pe care circulă cabinele, acţionate de asemenea cu cabluri. V. şi f u-n i c u 1 a r. telefon (gr. tele „departe** şi phone ,,voce“), aparat folosit în posturile telefonice pentru a transforma semnalele acustice corespunzătoare vorbirii în semnale electromagnetice, pentru emisiune pe linie şi recepţia de pe linie a acestor semnale şi pentru comanda stabilirii legăturii între liniile abonaţilor ce urmează să comunice între ei. Este format din dispozitive de comutaţie (contacte pentru trecerea de la poziţia de apel la cea de convorbire şi invers şi contacte pentru închiderea şi deschiderea circuitului de alimentare a microfonului), dispozitive de apel (contacte acţionate prin manipularea discului de apel, la telefoanele automate, sau buzzerul ori inductorul telefonic, în telefonie manuală, şi soneria de apel) şi dispozitive de convorbire (microreceptorul, format dintr-un microfon şi un receptor telefonic, împreună cu conductoarele electrice aferente fixate într-un mîner din material plastic). telefonie,telecomunicaţie, de regulă bilaterală, care constă în transmiterea mijlocită (prin intermediul semnalelor electrice) şi de obicei la distanţă a mesajelor vorbite (numite convorbiri telefonice, în cazul transmisiunii concomitente în ambele sensuri). Asigurarea legăturilor pentru convorbiri telefonice este condiţionată de existenţa unei reţele telefonice, constituită din: posturi telefonice instalate la abonaţi, centrale telefonice (locale, urbane şi interurbane) şi linii de legătură, care leagă posturile telefonice cu centrala (linii de abonaţi) şi centralele telefonice între ele (linii de intercomunicaţie). Asigurarea legăturilor telefonice se face prin operaţia de comutare în schimbătorul telefonic din centrală, efectuată la cerere de către operatoare (telefonistă), în cazul t. manuale, sau mecanizat, pe baza semnalelor emise de postul chemător, în cazul t. automate. în t. automată, la ridicarea microreceptorului de pe furca telefonului intră în funcţiune preselecto.rul cu care este legat postul telefonic chemător şi caută un selector de grup liber (v. selector telefonic); după găsirea acestuia, abonatul primeşte tonul (de liber) pentru formarea, prin manipularea discului de apel, a indicativului postului chemat. La formarea primei cifre a indicativului intră în funcţiune selectorul de grup găsit, care caută un alt selector de grup liber; acesta intră în funcţiune la formarea celei de-a doua cifre a indicatorului, ş.a.m.d. pînă la formarea ultimei (sau ultimelor două) cifre, care comandă intrarea în funcţiune a selectorului final, care conectează linia postului chemător cu linia postului chemat dacă aceasta din urmă nu este ocupată. Prima legătură telefonică a fost realizată la 10 martie 1876, la Boston, de medicul A.G. Bell. în urma introducerii microfonului cu baston de cărbune, inventat de D. E. Hughes (1831 — 1900) în 1878, şi mai tîr- ziu a microfonului cu granule de cărbune, cum şi a perfecţionărilor aduse de Edison, t. s-a răs-pîndit şi a căpătat progresiv o importanţă considerabilă. Introducerea după 1900 a pupinizării şi, în jurul anului 1910, a repetoarelor cu tuburi electronice a permis mărirea considerabilă a lungimii liniilor telefonice; în prezent, pentru legăturile interurbane se răspîndeşte s i s-temul de telefonie cu curenţi purtători, iar 40* TELEFOTÔGRAFIE 628 TELEMAH pentru distanţe foarte mari radiotelefonia. T. automată s-a răspîndit în special‘'după primul război mondial, în prezent aplicîndu-se şi la legăturile telefonice interurbane. telefotografie (TELEC.), telecomunicaţie care coristă în transmisiunea pe cale electrică a unor imagini statice (fotografii, texte scrise etc.). La emisiune, imaginea este analizată (v. analiza imaginii), iar semnalul electric rezultat este folosit pentru modularea semnalului purtător; semnalul modulat este amplificat şi transmis apoi prin canalul de transmisiune (prin fire sau prin unde radioelectrice). La recepţie, semnalul primit, după ce în prealabil a fost detectat şi amplificat, este aplicat (sub forma unui curent electric variabil) la intrarea unui modulator optic, care proiectează fasciculul luminos, a cărui luminozitate este dependentă direct de valoarea curentului electric, asupra unei hîrtii fotosensibile ce se deplasează sincron cu mişcarea sistemului de analiză a imaginii de la emiţător. Telega, comună în raionul Cîmpina, reg. Ploieşti, situată pe valea rîului Doftana. 7 380 loc. (1963). Industrie de prelucrare a lemnului (cherestea, ambalaje din fag). Staţiune balneoclimatică. Lacuri cu ape minerale (cloruro-sodice, sulfatate şi calcice), recomandate în afecţiuni ginecologice şi ale aparatului locomotor, anemii, debilitate etc. La 2 km de comuna Telega se află muzeul istoric „Doftana“. telegrafie (gr. /e/e „departe" şi graphein „a scrie“), telecomunicaţie care constă în transmiterea mijlocită (prin semnale) a conţinutului (a mesajului telegrafic) unor texte scrise (telegramele). In t., simbolurile grafice (litere, cifre, semne de punctuaţie etc.) sînt transformate (traduse) în semnale telegrafice (în prezent aproape exclusiv electromagnetice) şi transmise pe linii sau prin unde electromagnetice (în cazul radiotelegrafiei)t fiind, la destinaţie, recepţionate şi transformate din nou, manual sau automat, în simboluri grafice. După caracterul codului folosit se deosebesc : /. cu cod uniform, în care simbolurile.se transmit sub forma unor combinaţii de semnale, de obitei cinci (cod pentavalent), fiecărui simbol fiin-du-i afectat acelaşi interval de timp (la telegrafele Baudot, Hell etc.), şi /. cu cod netinijorm, în care (ca la telegrafele Morse, Wheatstone ş.a.) simbolurilor le sînt afectate intervale de timp diferite, conform, în prezent, codului Morse. Forme de telecomunicaţii cu semnale optice {cu făclii) au fost folosite încă din antichitate. în 1793 C. Chappe (1763—1805) a construit un telegraf optic cu braţe mobile, care a fost larg folosit în Europa pînă la apariţia telegrafului electromagnetic. După numeroase încercări experimentale (ale lui A.M. Ampère, P.L. Silling, W.F. Cooke, Ch. Wheatstone, B.S. Iakobi etc.), în 1844 S.F.B. Morse a construit prima linie telegrafică echipată cu aparatele inventate de el în 1837. în continuare s-au adus perfecţionări (D.E. Hughes, W. Siemens şi J.G. Halske etc.) în direcţia automatizării şi măririi vitezei de lucru, fiind remarcabilă îndeosebi invenţia lui J. Baudot (1843-1903) a codului pentavalent şi a aparatului telegrafic (1876), folosit şi în prezent, Ia care transmiterea telegramelor se face folosind o claviatură asemănătoare celei a maşinii de scris. în prezent, o răspîndire din ce în ce mai mare o are folosirea teleimprimatoarelor. „Telegraful român", periodic bisăptămînal cu profil politic, social, cultural şi bisericesc, înfiinţat la Sibiu la 3 ianuarie 1853. A sprijinit lupta naţională a românilor din Transilvania. A fost condus de intelectuali patrioţi, ca FI. Aaron, dr. P. Vasici, Visarion Roman, Z. Boiu ş.a., bucurîndu-se de colaborarea unor scriitori de seamă, ca V. Alecsandri, Al. Odobescu, M. Eminescu, I. Creangă, I. Slavici, G. Coşbuc, O. Goga, M Sadoveanu. în Aparate telegrafice 1919 a devenit organ al Mitropoliei ortodoxe de Alba-Iulia şi Sibiu. teleimprimator (TELEC.), aparat telegrafic cu funcţionare discontinuă, la care transmiţă-torul este format dintr-o claviatură asemănătoare aceleia a maşinii de scris, bare de selecţie, un distribuitor de transmitere şi un mecanism de por-nire-oprire, iar receptorul este alcătuit dintr-un electromagnet de recepţie, un dispozitiv start-stop de sincronizare, un dispozitiv de înregistrarea semnalului (combinaţia de impulsii), un descifrator, un dispozitiv de imprimare pe bandă sau pe coală de hîrtie a textului transmis şi un servomotor cu dispozitive de antrenare şi reglare. Teleki, familie nobiliară maghiară din Transilvania şi Ungaria, dintre membrii căreia mai cunoscuţi au fost: Mihail T. (1634—1690), cancelar şi conducătorul de fapt al Transilvaniei în timpul principelui Mihail Apafi I; a contribuit decisiv la încheierea acordului din 1688 dintre Mihail Apafi şi Austria, prin care s-a instituit dominaţia habsburgică în Transilvania; Samuel T. (1739 — 1822), cancelar al Transilvaniei şi fondator al bibliotecii „Te-leki“ din Tg.-Mureş. Telemah(în „Odisee a“), fiul lui U 1 i s e şi al Penelo-pei. Sfătuit de Atena, a plecat în căutarea lui Ulise, ajungînd la Pylos şi la Sparta. întors la Itaca, l-a regăsit pe Ulise travestit în cerşetor şi a participat la peripeţiile răzbunării acestuia. TELEMANN 629 TELEPATIE Alte întîmplări din viaţa lui T. formează subiectul unor legende posthomerice („Telego-nia“). In romanul „Aventurile lui Telemah**, Fenelon imaginează o transpunere mai amplă, cu caracter de poveste morală, a călătoriei lui T. relatată în „Odiseea*. Telemann, Georg Philipp (1681 — 1767), compozitor german. A urmat la Universitatea din Leipzig, în muzică fiind autodidact. în 1704 a organizat primele concerte publice din Germania. A fost organist şi capelmaistru, stabilindu-se în cele din urmă la Hamburg. T. a compus în toate genurile şi formele epocii, cu o măiestrie remarcabilă, dar într-un stil prea puţin personal. Polifonia bogată şi melodica agreabilă caracterizează misele, cantatele, operele, uverturile şi suitele sale. telemăsură (TENH., TELEC.), transmitere la distanţă a informaţiilor relative la valorile unei mărimi măsurate, după ce aceasta a fost transformată într-o mărime intermediară (semnal intermediar) care poate fi transmisă printr-o cale de telecomunicaţie şi care, la recepţie, este transformată într-o mărime aplicată la intrarea unui instrument de măsură indicator sau înregistrator. T. se deosebeşte de măsurarea la distanţă prin folosirea mărimii intermediare, ceea ce face ca semnalele să fie insensibile la variaţiile, între anumite limite, ale parametrilor sistemului de transmisiune. telemecânică (TEHN.), domeniu al tehnicii care se ocupă cu studiul şi cu efectuarea conducerii de la distanţă a proceselor tehnice. Conducerea de la distanţă a unui proces tehnic se face prin transmiterea spre un post central (dispecer), unde se află un operator manual sau automat, a unor informaţii relative la valorile mărimilor caracteristice pentru modul de desfăşurare a procesului şi de la postul central spre instalaţiile conduse a unor semnale de comandă, menite să modifice desfăşurarea procesului, conform programului. Folosirea sistemelor de f. este eficientă în special în conducerea proceselor tehnice care se desfăşoară pe suprafeţe mari şi care necesită conlucrarea a numeroase utilaje (ex. în cazul conducerii centralizate, prin dispecer, a unui sistem electroenergetic ale cărui instalaţii sînt exploatate fără personal permanent de deservire). telemetru 1. (FIZ.) Dispozitiv ataşat aparatelor fotografice, care permite vizarea şi punerea la punct a imaginii prin reglarea distanţei focale sau a poziţiei Telemetru stînga — subiect nepus Ia punct dreapta — subiect pus la punct obiectivului în funcţie de depărtarea pînă la obiectul de fotografiat. 2. (GEOGR.) Instrument optic construit pe principiul stereoscopic sau al anulării paralaxei, utilizat la măsurarea rapidă a distanţelor fără a le parcurge. telencefâl (ANAT.), parte anterioară a encefalului, care ia naştere din prosencefal, în cursul vieţii embrionare, prin două evaginări laterale şi din care se vor dezvolta emisferele cerebrale. teleologie (gr. teleos „scop“ şi logos „vorbire**), concepţie idealistă după care fenomenele naturii şi ale vieţii sociale n-ar fi supuse determinismului, ci s-ar desfăşura în conformitate cu un anumit scop. Sin. finalism. Te le or, Dimitrie (pe numele adevărat D .Constant inescu) (1858 — 1920), scriitor şi publicist român. S-a născut în comuna Atîrnaţi (Teleorman). A colaborat la „Literatorul**, „Viaţa**, „Viaţa nouă“, „Moftul român** ş.a. şi a scos împreună cu A. Drăghicescu foaia literară şi ştiinţifică „Acera română*' (1875). S-a făcut cunoscut mai ales prin „Schiţe umoristice “ (1896) şi „Scene şi portrete** (1886), în care realizează o tipologie variată, uneori cu mijloacele clasice ale „fiziolognlor *. A mai scris nuvele şi reuşite parodii şi epigrame. Ca poet a cultivat o lirică minoră, nu lipsită de graţie şi de fantezie, şi a iniţiat în „Sonete patriarhale* (1916) o evocare într-o manieră parnasiană a lumii fanariote şi balcanice, antici-pîndu-1 pe Matei Caragiale. Teleorman, afluent pe dreapta al Vedei. Lungimea: 178 km. Izvorăşte din Piemontul Cotmeana din apropiere de Piteşti. Are un regim hidrologic permanent, datorită izvoarelor numeroase din cursul superior şi mijlociu. Apa este folosita în irigaţii. Teleorman, vechi judeţ în Ţara Românească, al cărui nume vine de da cuvîntul „deliorman**, care în vechea turcă înseamnă „pădure mare" sau „pădure nebună*. Numele, dat probabil de cumani sau de pecenegi, vine de la codrii întinşi care acopereau regiunea în vechime. teleosteeni (gr. teleios „corn-plet“ şi osteon ,,os“; ZOOL.), grup de peşti caracterizaţi prin coloana vertebrală şi craniul complet osoase, corpul acoperit cu solzi osoşi şi înotătoarea co-dală împărţită în două părţi egale (homocercă). T. au de obicei o singură vezică înotătoare, care la unele specii comunică cu esofagul. Ordinul t. cuprinde circa 90% dintre peştii actuali, răspîndiţi atît în apele dulci, cît şi în cele marine (ex. crapul, şalăul, ştiuca, somnul, guvizii, pălămida, stavridul, somonul). telepatie (gr. tele „departe** şi pathos „efect**), comunicare între persoane fără mijlocirea simţurilor; sugestie la distanţă; aflarea directă a unor întîmplări care sînt în momentul dat inaccesibile percepţiei. Posibilitatea t. a făcut obiectul a numeroase interpretări contradictorii. Dintre acestea, interpretarea mistică a t., potrivit căreia transmiterea stărilor psihice ar fi posibilă fără nici un suport ma- TELERADIOGRAFIE 630 TELEVIZIUNE terial, este lipsită de temei. Se presupune că fenomenele de t., manifestate numai de unele persoane şi în cazuri puţin frecvente, s-ar datora emiterii unor unde electromagnetice sau a altor radiaţii, mecanismele ne-urofiziologice corespunzătoare nefiind pînă în prezent descoperite. în ultimul timp se întreprind şi unele cercetări riguroase pentru verificarea existenţei şi naturii fenomenelor de t. teleradiografie (MED.), radiografie care se execută pla-sînd focarul (sursa de raze) la o distanţă de 2—8 m faţă de bolnav. Aceasta permite ca razele să cadă paralele pe obiectul examinat, dimensiunile elementelor care apar pe placă nemaifiind deformate, spre deosebire de radiografiile obişnuite, executate prin apropierea focarului de bolnav (în care caz razele cad oblic). telescop (gr. iele „departe*4 şi sfţopein „a cerceta, a exami-na“; FIZ.), instrument optic Schema telescopului folosit în astronomie pentru observarea corpurilor cereşti. Formează imagini ale cerului relativ apropiate şi măreşte luminozitatea aparentă a aştrilor, permiţînd distingerea detaliilor şi observarea mult mai multorsteledecîtsevăd cu ochiul liber. Obiectivul t. este constituit dintr-o oglindă de sticlă metalizată, de cele mai multe ori de formă paraboloidală, al cărei diametru poate ajunge pînă Ia 5 m (t. Observatorului de la Palomar). Cu ajutorul unei oglinzi plane sau curbe, imaginea dată de obiectiv este îndreptată spre un ocular. Comparativ cu luneta astronomică, t. prezintă unele avantaje: posibilitatea construirii obiectivelor de diametre mai mari, lipsa aberaţiilor cromatice, e-fecte de difracţie mai mici, putere separatoare şi grosis-mente superioare etc. Pe lîngă observarea directă, t.sînt adesea utilizate pentru cercetări fotografice şi spectroscopice. T. a fost inventat de Newton (1668); la perfecţionarea lui au contribuit Cassegrain, W. şi J. Her-schel, Foucault, Schmidt ş.a. Telesîo, Bernardino (1508— 1588), filozof materialist italian, reprezentant al filozofiei naturii din epoca Renaşterii. A promovat, în luptă cu scolastica, studiul experimental al naturii. A afirmat că materia este veşnică, considerînd ca izvor al mişcării ei lupta dintre două principii opuse, caldul şi recele. Op. pr.: „Despre natura lucrurilor potrivit propriilor lor principii*' (1565). teletipseter (POLIGR.), agregat pentru culegerea mecanică telecomandată. Este compus din: a) un perforator cu claviatură, ca la linotip, care transpune conţinutul manuscrisului pe o bandă; b) un dispozitiv pentru transformarea în semnale electrice a semnalelor înregistrate pe bandă, pentru transmiterea, ca în telegrafie, a semnalelor electrice şi pentru recepţia şi transformarea acestora în semnale înregistrate pe o bandă perforată identică cu cea trans-miţătoare; c) un aparat de cla-viere montat la maşina de cules litere (ex. un linotip electronic). Ţ. sînt utilizate în special cînd acelaşi manuscris trebuie transmis şi cules simultan la mai multe maşini aflate în tipografii diferite (ex. în cazul ziarelor care apar în localităţi diferite cu material pregătit de la un serviciu central). teletop, instrument topografic compus dintr-o busolă şi un telemetru optic cu bază variabilă, utilizat la ridicări topografice expeditive şi la lucrări geografice, geologice, speologice, forestiere etc. televiziune, tehnica transmiterii la distanţă, prin inter- mediul semnalelor electromagnetice, a imaginilor succesive ale obiectelor în mişcare. Din punctul de vedere al domeniului de utilizare se deosebesc: /. radiofuzată, sau radiotele-viziune, în care se transmit regulat programe destinate recepţiei publice, şi t. aplicată, în care se transmit imagini nepermanente, în scopuri teh-nice-econoTiice sau de cercetare ştiinţifică (ex. pentru urmărirea proceselor industriale comandate de la distanţă, in tehnica nucleară, în cercetarea cosmosului etc.). Tehnica t. foloseşte anumite proprietăţi ale vederii umane: puterea de separare limitată, care nu permite observarea descompunerii imaginilor cînd aceasta este făcută într-un număr destul de mare de elemente punctuale, astfel îneît acestea să fie vizibile sub un unghi mai mic decît unghiul de acuitate vizuală monoculară, şi inerţia percepţiei vizuale, care permite să se obţină, ca în cinematografie, o impresie de mişcare continuă cînd se priveşte o succesiune destul de rapidă de imagini statice. Spre deosebire de cinematografie, unde fiecare imagine este proiectată deodată, în t. fiecare imagine (cadru) este descompusă în elemente simple (v. analiza imaginii) prin operaţia de explorare a imaginii în linii succesive în ordinea de la citit şi transformată, în tubul videocaptor, într-o succesiune de semnale electromagnetice, avînd intensităţi proporţionale cu strălucirile diferitelor elemente. După transmiterea tuturor semnalelor corespunzătoare unui cadru, se transmit în aceeaşi ordine semnalele corespunzătoare cadrului următor ş.a.m.d., cu o viteză de 25 sau de 30 de cadre pe secundă. La recepţie, semnalele electromagnetice sînt transformate (traduse) în elemente vizibile, sub forma unei succesiuni de puncte luminoase (spoturi cU strălucirile proporţionale cu intensităţile semnalelor) ale ecranului cinescopului (tubului catodic), realizîndu-se operaţia de sinteză, cadru cu cadru, a imaginilor, care este efectuată de asemenea prin explorarea în linii succesive a TELEVIZIUNE 631 TELEVIZOR onAeno de recepţie ecranului. Pentru redarea corectă a imaginilor este necesar ca explorările la analiza şi * la sinteza imaginii să se facă sincron. Pentru t. se folosesc numai unde purtătoare ultrascurte, deoarece semnalele corespunzătoare imaginilor televizate au un spectru foarte larg (de ordinul mega-hertzilor). De aceea, pentru recepţia la distanţe mari a programelor de t. se foloseşte transmiterea cu ajutorul radio-releelor, al cablurilor coaxiale sau al sateliţilor artificiali ai Pămîntuîui (prima transmisiune prin intermediul Tel-star a fost realizată în 1962); se practică şi transportarea programelor înregistrate pe peliculă cinematografică sau pe bandă magnetică. Principiul analizei imaginii în vederea transmisiunii ei prin sem- nale electromagnetice a fost elaborat, independent, de M. Leblanc şi P. I. Bahmetiev în 1880; P. Nipkow a inventat în 1884 un sistem elec- tromecanic de analiză şi sinteză a imaginii, prevăzut cu discuri avînd orificii echidistante dispuse în spirală. în 1926 John Logie Baird a realizat la Londra prima transmisiune de t. utilîzînd mijloace electromecanice şi constatînd că prin astfel de mijloace nu se poate asigura o calitate satisfăcătoare a transmiterii Ia distanţă a con de reporra. Televiziune; schema de imaginilor. Pentru aceasta trebuia să se apeleze la sisteme noi, electronice. Astfel de sisteme au fost realizate în deceniul al patrulea şi al cincilea al secolului nostru, folosindu-se pentru sinteza imaginii tubul catodic, sistem propus în 1907 de B.L. Rozing, iar pentru analiza imaginii iconoscopul, inventat în 1931 de V.K. Zworykin, îmbinate cu folosirea undelor electromagnetice ultrascurte pentru transmisiunea semnalelor.—T. în culori, televiziune care redă în imaginea recepţionată culorile naturale ale originalului. Se bazează pe particularităţile vederii, care permit obţinerea oricăreia dintre culorile întîlnite practic în natură prin compunerea în anumite proporţii a trei culori fundamentale, care pentru t. în c. sînt roşu, verde şi albastru. Camerele de luat vederi pentru t. in c. sînt echipate cu filtre colorate sau cu oglinzi selective, care descompun imaginea de transmis în trei imagini monocro-matice, şi cu tuburi videocap-toare speciale, care permit obţinerea la ieşire a semnalelor corespunzătoare celor trei culori fundamentale. La recepţie se folosesc televizoare echipate cu cinescoape cu mască, avînd trei tunuri electronice care emit trei fascicule de electroni modulate independent de semnalele corespunzătoare celor trei culori transmise; ecranul este compus dintr-un mozaic de grupuri de cîte trei. elemente punctuale alăturate, care prin fluorescenţă emit fiecare lumină monocromatică, de strălucire proporţională cu intensitatea fluxului de electroni incident. Pentru ca fiecare element să fie bombardat însă numai de fluxul de electroni modulat de semnalul corespunzător culorii sale caracteristice. înaintea ecranului este aşezată o mască. V. şi radiodifuziune; Radioleleviziunea română. televizor (gr. iele „departe** şi lat. video ,,văd“), radioreceptor de televiziune. Este compus din blocuri de amplificare de frecvenţă înaltă şi intermediară, blocuri de separare a semnalelor optice de cele sonore, blocuri de detectare, blocuri de ampli- TELIUC 632 TEMISTOCLE ficare video şi audio, un tub catodic (cinescop) şi difuzoare. Semnalul obţinut Ia ieşirea blocului de amplificare video sub forma unei tensiuni electrice variabile este aplicat electrodului de modulaţie a intensităţii fasciculului de electroni al tubului catodic. In acelaşi timp, fasciculul este deviat de generatoarele de deviaţie astfel incit să exploreze în linii succesive, cadru cu cadru, ecranul cinescopului, ale cărui elemente apar cu străluciri diferite, variabile, corespunzătoare imaginilor transmise. Teliuc, localitate de tip urban, subordonată oraşului regional Hunedoara. 5 140 loc. (1963). Exploatări de minereu de fier (siderită, limonită) şi de dolomită. tell (ARHEOL.), denumire dată unor ridicături de pămînt artificiale, pe care în antichitate se construiau aşezări şi edificii. Tell, Christian (1807-1884), general şi om politic român, liberal-moderat. împreună cu Ion Ghica şi cu Nicolaie Băl-cpcu a întemeiat în 1843 societatea secretă revoluţionară „Frăţia**, care urmărea să dea luptei revoluţionare o bază mai largă de mase. în timpul revoluţiei dm 1848 a fost membru al guvernului provizoriu (in care calitate l-a ajutat pe N. Băl-cescu în acţiunea de organizare a grupului comisarilor de propagandă şi a susţinut menţinerea şi aplicarea articolului 13 al Proclamaţiei de la Islaz cu privire la emanciparea clă-caşilor), iar în august-sep-tembrie membru al Loco-tenenţei domneşti. Dupăînfrîn-gerea revoluţiei a trăit în emigraţie pină în 1837, cînd, întors în ţară, a fost ales în Adunarea ad-hoc, participînd la lupta pentru unirea Principatelor. Ca ministru (1863) în guvernul condus de N. Kretzulescu, a susţinut politica lui Al.I. Cuza. După 1866 a părăsit treptat ideile paşoptiste care-1 animaseră, mergînd pînă la conservatorism; a fost ministru (1871 — 1874) în guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu. Tell, Wilhelm, erou legendar al luptei elveţienilor împotriva jugului Habsburgilor austrieci în sec. al XlV-lea. Potrivit legendei, pentru refuzul de a recunoaşte autoritatea Habsburgilor, marcată printr-o pălărie atîrnată de o prăjină pe care elveţienii trebuiau s-o salute cînd treceau pe lîngă ea, T. a fost pedepsit de Gessler, reprezentantul împăratului Al-bert I, să doboare cu săgeata un măr aşezat pe capul propriului său fiu, ceea ce a reuşit. Ulterior T. l-a ucis pe Gessler, ceea ce a constituit semnalul declanşării luptei poporului împotriva dominaţiei Habsburgilor. Figura lui T. a format subiectul piesei şi operei cu acelaşi nume de Schiller şi, respectiv, de Rossini. telson (ZOOL.) 1, Ultimul segment abdominal la raci, formînd cu apendicele învecinate o înotătoare codală lăţită ca un evantai. 2. Segmentul terminal al cozii scorpionilor, care poartă ţepul veninos. telur (CHIM.), Te. Element cu nr. at. 52; gr. at. 127,61; gr. sp. 6,25; p.t. 452'C; p.f. 1 39CFC. Este un metaloid din grupa a Vl-a a sistemului periodic. Se prezintă sub formă de cristale hexagonale, cu luciu metalic, cu duritate mică şi conductibilitate de tip semiconductor. Se găseşte în natură sub formă de telururi. în combinaţii funcţionează în stările de valenţă 2, 4 şi 6. temă 1. (LIT.) Subiect demonstrat ştiinţific sau ilustrat cu mijloace literare. în djverse opere pot exista t. centrale şi t. secundare, care converg în direcţia celei principale, îmbogăţindu-i sensurile, aria de cuprindere. 2. (MUZ.) Unitate muzicală caracteristică, alcătuind elementul de bază în dezvoltarea unor forme de mari proporţii, ca sonata, simfonia sau fuga (in care caz poartă numele de subiect). — T. cu variafîuni, procedeu con-stînd în enunţarea unei teme, a unei „idei muzicale**, urmate de valorificarea ei prin diferite transformări, metamorfozări ale potenţialului ei expresiv latent. Bach, Beethoven, Brahms, Reger ş.a. au ilustrat în chip desăvîrşit acest procedeu. 3. (LINGV.) Grupare de elemente din structura unui cuvînt, constituită anume din rădăcină împreună cu eventualele s u- f i x e sau prefixe şi caracterizată prin faptul că este comună numai formelor unuia şi aceluiaşi cuvînt. Există t. lexicale, comune întregii flexiuni a unui cuvînt şi caracterizate prin prezenţa unor afixe cu valoare exclusiv lexicală (ex. străbat pentru toată flexiunea verbului a străbate), şi t. flexionare, specifice unei forme sau unui grup de forme (ex. străbătea e tema imperfectului de la verbul citat, străbătu tema perfectului simplu etc.). In formarea cuvintelor se vorbeşte de t. nominale şi de /. verbale, mai ales după partea de vorbire (nume, respectiv verb) care constituie punctul de plecare al derivării (ex. se spune că verbul a îmbuna este format de la o t. nominală, iar substantivul bătătură de la o t. verbală). Sin. (învechit) tulpină. temeinicie (DR.), cerinţă a legii ca hotăririle organelor de jurisdicţie să reflecte realitatea obiectivă a faptelor interesînd pricina. temelie (CONSTh.), partea inferioară a unei construcţii, care face legătura cu terenul pe care este aşezată construcţia respectivă. T. se execută în general din zidărie, beton sau beton armat şi transmite terenului greutatea şi sarcinile care încarcă construcţia. Temistocle (c. 525 —c. 460 î.e.n.), conducător politic şi militar al Atenei antice, şef Temistocle al grupării democratice. Devenit arhonte după ostracizarea oligarhului Aristide (483 — 482 î.e.n.), T. a pus bazele puterii maritime ateniene, construind o flotă militară importantă, care a obţinut celebra victorie de temniţa grea 633 TEMPERATURĂ Ia Salamina (480 î.e.n.) asupra flotei persane. Ostracizat in 471 î.e.n. de către gruparea oligarhică, Temistocle s-a refugiat in Imperiul persan, unde a şi murit. temniţă grea(DR.), pedeapsă prevăzută pentru unele infracţiuni calificate crime, mai uşoară dccît munca silnică. Sin. recluziune. Tempea, familie de preoţi şi dc cărturari români din Braşov, dintre care cei mai cunoscuţi au fost: Radu al u-lea T. (1691- 1742), protopop in Şcheii Braşovului, apărător al intereselor ortodoxiei române împotriva prozelitismului catolic, precum şi al drepturilor românilor din Şchci împotriva conducătorilor saşi din Braşov. Op. pr.: „Istoria bcserccci Şchcilor Braşovului"; Radu al VIАса T. (1768- 1824), vicar al episcopiei ortodoxe din Sibiu. A fost director al şcolilor naţionale neunite româneşti din Transilvania (1796—1808), în care calitate a întemeiat numeroase şcoli. A colaborat la traducerea unor cărţi bisericeşti şi a publicat o Gramatica româneasca (1797), destinată şcolilor româneşti, importantă mai ales prin introducerea ei, în care autorul discută probleme generale ale limbii române în spiritul Şcolii ardelene, şi pentru încercarea de creare a unei terminologii gramaticale româneşti. tempera, procedeu în tehnica picturii care constă din amestecarea culorii, fin măcinată. cu lianţi pe bază de substanţe albuminoide sau gelatinoase. Folosită încă din antichitate (Egipt, Babilon, Grecia miceniană), tempera a fost principala tehnică picturală pînă la introducerea picturii in ulei. temperament (PSIH,), particularitate a personalităţii privind latura dinamică-energetică a activităţii psihice şi a comportamentului. T. se exprimă in tonusul (predominant ridicat sau scăzut) şi viteza (predominant mare sau redusă) a reacţiilor motorii şi senzoriale, a proceselor cognitive şi afectiv-voluntare. De t. ţin însuşiri ca: rezistenţa generală la soli- citâri neuropsihice, mobilitatea adaptativă, încordarea-relaxa-rea afectivă, iritabilitatea sau calmul, impulsivitatea, explo-zivitatea sau echilibrul psihic, stăpînirea de sine ş.a. T. nu este o particularitate de conţinut a personalităţii, ci mai mult una dc formă; el nu predetermină calitativ caracterul şi aptitudinile persoanei, pe baza aceluiaşi tip de temperament putînd să se dezvolte, în funcţie dc condiţiile de formare a individului, caractere diferite. Cea mai veche şi mai cunoscută clasificare a t. este aceea a Iui Hipocrat (sec. al V-lea î.e.n.), potrivit căreia se deosebesc temperamentele: coleric (cxci-tabil, exploziv, nestăpînit), flegmatic (cu marc capacitate dc lucru, lent, capabil de a-şi inhiba impulsurile), sangvinic (vioi, mobil şi echilibrat) şi melancolic (sensibil, uşor in-hibabil). Aceste tipuri dc t. corespund, după cum a arătat Pavlov, tipurilor dc activitate nervoasă superioară. Clasificarea menţionată, aproximativă şi relativ îngustă, ar trebui să fie completată pentru a cuprinde mai fidel multitudinea de gradaţii şi variante intermediare care există în realitate. temperat (MUZ.), sistemul împărţirii intervalelor de tonuri in cîtc două semitonuri egale, prin temperarea, adică împărţirea octavei în 12 semitonuri egale şi, prin aceasta, suprimarea deosebirilor de înălţime, existente în mod natural între două sunete diferite, dar coincidente ca sonoritate (de ex. do diez—re bemol devine unul şi acelaşi sunet). Ea nu corespunde strict raporturilor matematice dintre tonuri, ci le simplifică. Această egalizare se observă clar pe instrumentele cu claviatură (clapele lor negre). temperatură 1. (F1Z.) Mărime scalară ce caracterizează starea dc îr.călzire a unui sistem fizico-chimic. Punînd în contact termic două sau mai multe corpuri care au aceeaşi t*, între ele nu se produce nici un transfer de energie termică. Punînd în contact termic două corpuri care au t. diferite, se produce un transfer de energie termică, aceasta trecînd de la corpul cu t. mai mare către corpul cu t. mai mică; in mod natural, procesul durează pînă la egalarea temperaturilor celor două corpuri. Pentru determinarea valorilor t.se definesc mai multe scări termometrie e, fiecăreia dintre acestea corespunzîndu-i o anumită unitate de măsură a t., avind denumirea generică de grad termometrie (cx. cC, CR, ''K). — T. absolută (sau termodinamică), temperatură exprimată pe scara termodinamică absolută in grade Kelvin. — T. ambiantă, temperatura mijlocie a mediului din jurul unui corp. — T. critico, temperatura maximă la care un gaz mai poate fi lichefiat prin comprimare. — T. de radiafie, temperatura pe care trebuie s-o aibă un corp negru pentru a prezenta aceeaşi radianţă cu un corp dat; este mai mică decît t. absolută a corpului. — T, normală, valoare a temperaturii stabilită în mod convenţional: t.n. fizică este de 0 C, iar t.n. tehnică este de 2CPC.— (TEHN.) Ţ. de aprindere, temperatura minimă la care trebuie încălzit un amestec combustibil într-un motor pentru ca arderea. începută într-un anumit punct, să se poată extinde în toată masa de amestec. Ea depinde de felul combustibilului, de temperatura mediului înconjurător, de cantitatea dc aer introdusă în motor ctc. şi este cuprinsă între 200 şi 800 C.— T. de ardere, temperatura pe care o au produsele unei arderi cînd dezvoltă căldura totală de ardere şi care este mai înaltă decît /. de aprindere. — (METAL.) T. critică, temperatura-liniită la care se produce (începe sau se termină) o schimbare de fază într-un metal sau într-un aliaj. V. şi diagramă de echilibru. 2. (F1ZIOL.) Temperatura (i) unui organ, a unei anumite regiuni dc pe suprafaţa corpului. Unele animale au t. variabilă, în funcţie dc t. mediului extern (p o i-chilotcrmc); altele işi păstrează t. corpului în limite constante, datorită unor mecanisme fiziologice de terino-reglare (homtoterme).T. homeotermelor (păsări şi mami- TEMPLIERI 634 TENDON fere) reprezintă echilibrul dintre căldura produsă în ţesuturi şi cea pierdută în mediul înconjurător. La omul adult normal, t. corpului este de 36,2 - 37°C, ca variind, în limite destul de largi, de la un individ la altul şi chiar la acelaşi individ în cursul unei zile (minimă dimineaţa şi maximă seara). T. organelor interne este mai marc cu 3 — 4’C decît t. pielii. Efortul muscular intens produce o creştere a t. cu 0,6—2,4'C, de asemenea emoţiile puternice. T. corpului variază şi în funcţie de specia de animal (cx. bovine 38,5^C, ovine 39—39,5 C, cabaline 37,5 — 38 C, păsări 40,5—42,5CC etc.). în cazuri patologice, t. corpului creşte peste valorile normale (reacţie febrilă, hipertermie). V. şi t c r m o r e g I a r e. — (MED.) T. efectivă, senzaţie de căldură rezultată din acţiunea combinată a temperaturii aerului, umidităţii şi curenţilor de aer dintr-un microclimat. T. efectivă este un indice pentru aprecierea condiţiilor de lucru din fabrici, uzine etc. 3. (GEOGR.) Temperatură echivalentă, temperatura pe care ar avea-o o masă de aer în cazul în care vaporii de apă pe care ii conţine s-ar condensa în totalitate, datorită proceselor adiabaticc, şi s-ar răci pînă la 0°C. 4. (METEOR.) Temperatura aerului, temperatură care se determină cu aparate de măsură (termometre, termografe), prin schimbul caloric efectuat între receptorul aparatului de măsură şi atmosferă în condiţiile termice ale adăpostului meteorologic. 5. (PEDOL.) Temperatura solului, temperatură care se determină cu termometre speciale în diferite puncte de observaţie de pe o suprafaţă dată, la suprafaţa solului şi la diferite adîncimi; datele obţinute se compară între ele şi se realizează o medie a t.s. Valoarea acestor observaţii depinde de adîncimca măsurării. Schimbările în /.s. apar la început la suprafaţa solului şi după aceea se propagă în mod treptat şi cu întîrziere spre adîncime. Va-riaţiunile t.s. depind de proprietăţile fizice ale solului şi de ccranarca lui de către vegetaţie. templieri, denumire a membrilor unui ordin monaho-cava-lcrcsc creat în 1118 în Palestina. în cadrul luptei pentru întărirea puterii centrale, împotriva puterii bisericeşti, regele Franţei Filip al IV-lca cel Frumos a desfiinţat ordinul în urma unui faimos proces (1312) şi a confiscat averile uriaşe acumulate de t., care au fost mari cămătari. templu, spaţiu sau edificiu special amenajat pentru practicarea unui cult religios. De la popor la popor şi de la epocă la epocă, arhitectura t.a cunoscut numeroase variante. în Egiptul antic, t.cra format dintr-un ansamblu complex: aleea sfinc-şilor, pylon, curtea interioară, sala hypostilă, sanctuarul, construcţiile anexe. în Mesopo-tamia, t. erau în general alcătuite din mai multe incinte, în centru fiind incinta sacră cu altarul de sacrificii şi casa zeului. în vecinătatea t. mai importante se afla un zigurat. T. grec, derivat din casa de locuit (megaron), era o construcţie de plan dreptunghiular, împărţită longitudinal in pronaos, naos (în care se afla statuia zeului) şi tezaurul. Faţadele erau, de regulă, înconjurate de colonade (perislil). în funcţie de aranjamentul şi de numărul coloanelor, t. greceşti pot fi prostii, amfiprostil, perip-ter, dipter, octastil, dodecastil etc. T. foarte mari care nu puteau fi acoperite se numeau hipetrale. în Extremul Orient, tipul cel mai frecvent de templu este pagoda. Templul Dianei din Efes (ARH1T.), monument celebru, una dintre cele şapte m i-n u n i ale antichităţii, cunoscut şi sub numele de Artemi-sion. început de Chersiphron (după 620 î.e.n.), refăcut de Paconios din Efes (după 550 î.e.n.), a fost complet reconstruit de Deinocrates (350— 323). în ultima lui înfăţişare, edificiul era construit în stil ionic şi avea 127 de coloane, unele decorate cu reliefuri la soclu. La împodobirea lui au contribuit numeroşi sculptori, printre care Praxitele şi S c o p a s. Templul Dianei din Efe* a fost distrus în secolele IV—VI e.n. tempo (it. tempo „măsură") 1. (MUZ.) V. mişcare. 2. (LINGV.) Viteză de succesiune a silabelor cuvintelor în cursul vorbirii; ritm al vorbirii. T. poate fi: lent, rapid, sacadat, în funcţie de frecvenţa actului respirator, care depinde de cele mai multe ori de starea afectivă a vorbitorului. De t., în special de cel rapid, sînt legate unele accidente fonetice (cx. sincopa, eliziunea, contragerea). temporal (ANAT.), os pereche, aşezat de o parte şi de alta a cutiei craniene, fiind cuprins între occipital, parietal şi sfe-noid. Are forma unei scoici rotunjite cu trei prelungiri, apofizele mastoidă, zigomatică şi stiloidă, pe care sînt inseraţi majoritatea muşchilor gîtului. temporo-maxilâră, articu-lafie articulaţie mobilă care uneşte osul temporal cu mandibula. tenacitate (FIZ.), proprietate a unui material de a se deforma relativ mult, sub acţiunea unor solicitări exterioare, înainte de a se rupe. Cantitativ, t. este caracterizată prin energia de deformaţie înmagazinată în unitatea de volum a materialului respectiv pînă la rupere. T. depinde de natura solicitării (întindere, compresiune, torsiune, încovoiere etc.), precum şi de caracterul acesteia (static sau dinamic). Materialele cu t. mare sînt rezistente la rupere, iar cele cu t. mică sînt fragile sau casante. tendă (NAV.), acoperiş din pînză, susţinut de un t a c h e-1 a j, aşezat deasupra părţilor neacoperite ale punţii pentru a Ie proteja de ploaie şi de razele soarelui. tender (engl. to iend „a urma, a însoţi**), vehicul de cale ferată ataşat la locomotiva cu abur (cu care formează o unitate) şi care serveşte la depozitarea şi la transportul combustibilului şi a apei necesare funcţionării locomotivei. tendon (lat. tendo, -iniî „întindere**; ANAT.), fascicul fibros care leagă muşchii de oase. Are culoare albă-sidefie şi constă din ţesut conjunctiv foarte rezistent. După formă, tendoanele pot fi cilindrice» plate sau membranoase. TENDREAKOV 635 TENNYSON Tendreakov, Vladimir Fio-dorovici (n. 1923), scriitor sovietic rus. Creaţia sa, inspirată mai ales din viaţa colhozurilor, vădeşte o pronunţată înclinaţie pentru problemele etice şi pentru analiza psihologică. Op. pr. * nuvelele „Străin în casa lui", 1954, trad. rom.; „Hîrtoa-pele*, 1956, trad. rom.; „Icoana făcătoare de minuni", 1958, trad. rom.; romanul „Pe urmele timpului care fuge", 1959. tenebroşii, grup de pictori italieni din sec. al XVII-lea, influenţaţi de Caravaggio, a căror pictură este caracterizată prin atmosfera întunecată şi prin trecerile bruşte de la lumină la umbră, cu puternice efecte de clarobscur. Tenerife, insulă de origine vulcanică din Arhipelagul Ca-narelor. Posesiune spaniolă. Suprafaţa: 1 946 km2. Populaţia: circa 180 000 loc. Relief muntos vulcanic. Altitudinea maximă: 3 718 m (vulcanul activ Pico de Teyde). Climă tropicală uscată. Păduri sem-perviriscente. Principalul oraş: Santa Cruz de Tenerife, tenesme (gr. ienesmos, din teinein „a întinde"; MED.), simptom caracterizat prin necesitatea ineficientă, neplăcută şi uneori dureroasă de a urina sau de a defeca. T. apar în hemoroizi, fisuri anale, cistite, prostatite, uretrite etc. Tengri-Nur, lac sărat situat în sud-estul podişului Tibet, în R.P. Chineză, la 4 627 m altitudine. Suprafaţa: 2 460 km2. tenie (PARAZIT.; Taenia), vierme lat în formă de panglică, cu partea anterioară a corpului subţire, avînd la capăt s c o-1 e x u 1, după care urmează segmentele numite p r o g 1 o-t e. In stadiul de adult, t. sînt parazite în intestinul subţire la om, iar în stadiul larvar trăiesc în muşchii vitelor (Taenia saginata) şi porcinelor (Taenia solium). Infestarea are loc prin consumarea cărnii contaminate, insuficient fiartă sau friptă. T. provoacă boala numită teniază. Se numeşte şi panglică. Alte tenii sînt parazite ale omului, însă în stadiul larvar, de exemplu Taenia echinococcus, care, în stare adultă, trăieşte în intestinul cîinelui. Faza infestării organismului uman este caracterizată prin formarea uneia sau a mai multor tumori chistice, localizate în diferite organe (plămîni, ficat), provo-cînd chistul hidatic pulmonar sau hepatic. Teniers [ tenî:rs/, David (numit T. cel Tînăr) (1610 — 1690), pictor flamand, aparţi-nînd unei familii de pictori. A fost pictor de curte şi conservator al Galeriei de ta- . blouri a guvernatorului Flan-drei. A pictat tablouri de dimensiuni mici, abordînd o tematică variată (portrete, peisaje, compoziţii religioase şi mai ales de gen, adevărate reportaje populate cu multe personaje) în care a prezentat scene din cîrciumi şi din viaţa ţărănească (chermeze, chefuri, fumătorii de tutun), scene umoristice infernale sau de sabat vrăjitoresc, şi adaptîn-du-le la gustul unei clientele aristocratice. Compoziţiile sale, în care se resimte influenţa lui Brueghel şi mai apoi a Iui Rubens, se remarcă prin luminozitate şi prin transparenţa umbrelor. Bogat reprezentat în Muzeul de artă al Republicii Socialiste România. tenis (engl., din v. fr. tenetz „ţineţi"; SPORT) a) Tenis de cimp, joc sportiv cu mingea, care se desfăşoară între doi sau patru jucători. Se practică pe un teren de argilă şi nisip, pămînt, zgură sau iarbă, de formă dreptunghiulară (cu dimensiunile de 23,77x8,23 m pentru partida de simplu şi de 23,77 X 10,97 m pentru partida de dublu), despărţit în două părţi egale printr-o plasă (ridicată la înălţimea de 0,91 m la mijlocul liniei de centru şi de 1,07 m lîngă stîlpii susţinători). Partidele de simplu bărbaţi se dispută după criteriul două din trei sau trei din cinci seturi, iar cele de simplu femei, juniori, ca şi întîlnirile de du-blu-mixt, se dispută după criteriul două din trei seturi, b) Tenis de masa, joc sportiv cu mingea, care se desfăşoară între doi sau patru jucători. Se practică pe o masă de formă dreptunghiulară (2,74 X 1,525 m), montată pe un suport de înălţimea de 0,76 m faţă de nivelul solului, cu suprafaţa împărţită în două părţi egale printr-o plasă (cu înălţimea de 15,25 cm). Victoria se atribuie jucătorului (sau perechii) care a cîştigat două din trei sau trei din cinci seturi. Sportivii români au obţinut rezultate remarcabile în întîlnirile internaţionale, adju-decîndu-şi numeroase titluri de campioni mondiali şi europeni. Tennessee [ten?si:], rîu în estul S.U.A. (1 050 km; împreună cu Holston 1 450 km), afluent pe stînga al lui Ohio. Se formează prin confluenţa rîurilor Holston şi French Broad, care izvorăsc din sudul Munţilor Alegani. Navigabil. Hidrocentrale. Tennessee [tenzsi:], stat în partea central-sudică a S.U.A., situat între fluviul Mississippi şi Munţii Apalaşi. Suprafaţa: 109 412 km2. Populaţia: 3 694 000 loc. (1963). Centrul administrativ: Nashville. Teritoriul statului cuprinde în est culmi ale munţilor Apalaşi (Smoky Mountains), în partea centrală o zonă de podiş, iar în vest o zonă de cîmpie. Zăcăminte de cărbune, minereu de fier, de zinc, fosfo-rite, roci de construcţie. Se cresc bovine şi cai, se cultivă bumbac, porumb, tutun, plante furajere, grîu, cartofi. Industria este reprezentată prin exploatări miniere, centrale electrice, uzine metalurgice (aluminiu, feroaliaje), chimice (în special Chattanooga şi Knox-ville), întreprinderi ale industriei alimentare, uşoare, constructoare de maşini (Mem-phis). Tennyson [ienisnfy Alfred (1809—1892), poet englez. Bogata sa creaţie este inspirată din legendele medievale engleze („Idilele regelui", 1859-1885) şi din viaţa societăţii vremii („Şarja brigăzii de cavalerie uşoară", 1854; „Maud", 1855; „Enoch Arden", 1864, trad. rom.). Chiar în reluarea unor mituri antice („Ulise", 1842; „Lucreţiu", 1868) se fac simţite ecouri ale faptelor şi moravurilor Angliei victoriene. Situat pe poziţiile unui evoluţionism lent, conservator, tipic burghez, în poemul filozofic „In memoria lui H.H." T. a încercat să împace principiile etice-reli-gioase cu o concepţie modernă, TENOR 636 TENSIUNE practicistă despre viaţă. Versurile lui T., maestru al eufoniei. se disting prin muzicalitate, фіг şi printr-o perfecţiune uneori artificială. tenor 1. (în muzica medievală şi preclasică) Vocea care executa melodia principală (can-tus firmus) a unei compoziţii polifonice. 2. Cea mai înaltă voce bărbătească. T. liric (t. di grazia), cu un timbru mai deschis, urcă pînă în registrul cel mai acut; t. dramatic (t. di forza) are un timbru asemănător baritonului. Prin extensiune, denumirea de t. se aplică şi unor instrumente al căror registru corespunde celui de t. (ex.: trombon t., saxofon t,). tenosinovită (MED.), infla-maţie acută sau cronică a tecilor conjunctive care învelesc un tendon. Se poate observa în răni infectate sau în cursul unor boli acute ori cronice (reumatism, tuberculoză). T. se manifestă prin tulburări în funcţiunea muşchiului respectiv şi dureri locale. tensiometru (FIZ.) 1. Instrument pentru determinarea tensiunii superficiale a lichidelor, prin măsurarea forţei necesare pentru smulgerea unui cadru de sîrmă aflat în contact cu suprafaţa lichidului. 2.(MED.) Aparat cu ajutorul căruia se înregistrează valorile tensiunii arteriale. Cele mai utilizate t. sînt oscilometrul lui Pachon şi sfigmomanometrul lui Vaquez. Primul înregistrează tensiunea arterială maximă şi minimă prin metoda oscilatorie (prima oscilaţie mare a acului pe cadran indică tensiunea maximă) şi în al doilea se utilizează metoda auscultatorie (primul zgomot înregistrat cu ajutorul stetoscopului indică tensiunea arterială maximă). tensiune (lat. tensio, din tendere „a întinde“) 1. (FIZ., TEHN.) Forţă specifică exerci- tată între diferite porţiuni ale unui mediu continuu; poate fi raportată la unitatea de arie (ex. t. de vapori) sau la unitatea de lungime (ex. t. superficială). — T. de vapori, presiune a vaporilor unui lichid aflaţi în echilibru termic cu lichidul. T. de v. maximă corespunde vaporilor saturaţi. — T. internă (sau proprie), tensiune care există în solide independent de existenţa sau de absenţa acţiunilor mecanice exterioare. Există mai multe cauze sau împrejurări care pot duce la apariţia t.i.: variaţii temporale sau spaţiale de temperatură, transformări alotropice, solidif icări defectuoase, deformări plastice, umeziri sau uscări etc. — T. superficială, forţă care se exercită tangenţial la suprafaţa unui lichid, raportată Ia unitatea de lungime; direcţia ei este perpendiculară pe elementul de lungime. Se da-toreşte interacţiunii dintre moleculele de la suprafaţă şi cele din interiorul lichidului. — T. interfacială, tensiune asemănătoare tensiunii superficiale, exercitată la suprafaţa de contact a două lichide nemiscibile sau a unui lichid cu un solid. 2. (REZ. MAT.) a) V. efort unitar. b) T. remanentă, efort unitar de valoare relativ redusă, care se menţine într-un corp deformabil şi după încetarea acţiunii forţelor ce au solicitat iniţial corpul; se datoreşte deformaţiilor pe care le-a suferit corpul solicitat. 3. Tensiune electrică, mărime scalară egală cu integrala curbilinie (de linie) a intensităţii cîmpului electric (în accepţia de bază a termenului) în lungul unei curbe închise sau deschise. Pentru un anumit sens de integrare (sensul de referinţă sau sensul „pozitiv") ales pe curbă şi indicat explicit, /.e. poate fi pozitivă, negativă sau nulă, în funcţie de configuraţia cîmpului electric respectiv. în cîmpurile produse de sarcini electrice coulom-biene, t.e., numită în acest caz t.e. coulombiană, are aceeaşi valoare pe orice curbă care uneşte două puncte şi este numeric egală cu diferenţa dintre potenţialele acestor puncte, fiindcă pe o curbă închisă t.e. coulombiană este nulă. în cîmpurile produse prin inducţie electromagnetică, valoarea t.e. depinde atît de poziţia flunetelor, cît şi de curba care e uneşte, deoarece pe o curbă închisă această t.e. este de obicei diferită de zero. Unitatea de măsură a t.e. în sistemul de unităţi SI este voltul; ca instrumente de măsură ale t.e. se folosesc voltmetrele, electro-metrele etc. — Tensiune electromotoare, tensiune electrică de natură necoulombiană ; în numeroase cazuri (ex. la pilele electrice) este egală cu tensiunea electrică la bornele sursei la mersul în gol. T.e. pot fi produse prin: inducţie electromagnetică (ex. în maşinile şi transformatoarele electrice), procese electrochimice (la pilele chimice, acumulatoare etc.), efecte termoelectrice, efect fo-tovoltaic etc. Sin. (impropriu) forţă electromotoare. — T. de contact, tensiune electrică ce se stabileşte în stratul de la contactul a două conductoare diferite. Electronii celor două conductoare se află în condiţii inegale, fapt care determină trecerea lor de la un conductor la celălalt, ducînd la încărcarea acestora cu sarcini electrice egale şi de semne contrare (strat electric dublu), adică la apariţia unui cîmp electric. — T. electrică la borne, tensiunea electrică între două borne ale unui circuit electric, numeric egală cu diferenţa de potenţial dintre cele două borne. T.e. la b. este aceeaşi pentru orice curbă dintre cele două borne considerate care nu trece printr-o regiune cu cîmp magnetic variatiil în timp. — T. electrică de aprindere, tensiune electrică la care se stabileşte un arc electric de lungime dată într-un amestec gazos dat. 4. Tensiune magnetică, mărime magnetică scalară egală cu integrala curbilinie (de linie) a intensităţii cîmpului magnetic în lungul unei curbe deschise sau închise. Pentru un anumit sens de integrare (sensul de referinţă), t.m. poate fi pozitivă, negativă sau nulă, în funcţie de configuraţia cîmpului magnetic respectiv. T.m. pe o curbă închisă, numită tensiune magnetomoioare, este, în domeniile care conţin curenţi TENSIUNE ARTERIALA 637 TEOCRIT electrici de conducţie, proporţională (în sistemul SI numeric egală) cu solenaţia corespunzătoare conductoarelor îmbrăţişate de curba considerată. tensiune arterială (FIZIOL.), presiune cu care circulă sîn-gele în artere şi care este echivalentă cu presiunea pe care sîngele o exercită asupra pereţilor arteriali. Valoarea t.a. este determinată de o serie de factori hemodinamici: funcţiunea de pompă a cordului, rezistenţa arterială la trecerea sîngelui, cantitatea de sînge existentă în arborele arterial, elasticitatea pereţilor arteriali etc. T.a. se măsoară cu ajutorul unui aparat numit tensiometru. T.a. maximă, sau sistolică, reprezintă t. din timpul sistolei ventriculare cînd în arborele arterial este aruncată o nouă cantitate de sînge, iar valoarea ei este de 12—14 cm coloană de mercur. T. a. minimă, sau diastolică, este t. din timpul diastolei cînd cantitatea de sînge din arborele arterial este redusă, datorită trecerii unei anumite cantităţi de sînge în venele mari, iar valoarea ei este de 6—8 cm coloană de mercur; reprezintă de obicei jumătate plus unu din t.a. maximă. T.a. diferenţială reprezintă diferenţa dintre t. sistolică şi cea diastolică, avînd o valoare de 4—6 cm coloană de mercur. în cazuri normale, t.a. variază în limite destul de largi, în funcţie de individ, climă, altitudine, tip de activitate profesională etc. In cazuri patologice, t.a. poate fi scăzută faţă de normal (hipotensiune) sau crescută peste valorile normale (hipertensiune arterială sau boală hipertensivă). — T. oculară, tensiune a arterelor oculare care în caz de hipertensiune arterială este crescută şi dă indicaţii asupra gravităţii acestei boli. T.o. se determină prin examenul fundului de ochi. tensometrie (REZ. MAT.), metodă experimentală de determinare a stării de deformaţie a unui corp solid supus unor solicitări; metoda constă' în măsurarea deformaţiilor liniare la suprafaţa corpului, pe mai multe direcţii, şi în determinarea stării de deformaţie (şi de tensiune) a acestuia prin calcul. Aparatele folosite pentru măsurarea deformaţiilor se numesc tensometre; ele pot fi solidarizate cu piesele care se deformează sau pot fi aplicate pe acestea pentru citirea, înainte şi după deformaţie, a distanţei dintre două repere trasate pe piesă. După construcţie, tensometrele pot fi: mecanice, pneumatice sau electrice. tensor de ordinul p+q, de p ori contravariant şi de q ori covariant (al unui spaţiu vectorial cu n dimensiuni şi baza elt...,en) (MAT.), sistem de nP+5 componente numerice: care, la o transformare a bazei e'i = yjeJ» respectiv ek= ej, se transformă după legea ki"'kp _ p ... p^P. /1 ■. -lq i\ ip yb t \1-\P ll Iq Jl—Jff unde se face convenţia de sumare a lui Einstein, după care ori de cîte ori apare în-tr-un monom un acelaşi indice, o dată sus şi o dată jos, se face suma în raport cu acel indice, de la I la n. Reprezintă o generalizare a conceptului de vector (vectorii sînt tensori de ordinul 1, iar scalarii tensori de ordinul zero). Ten-sorii intervin în teoria elasticităţii, geometrie, teoria relativităţii, teoria generală a gravitaţiei etc. Un exemplu de t. îl reprezintă simbolul Iui Kronec-ker egal cu 1 cînd i=j şi 0 cînd i ■=£. j, pentru care p = 1 şi 9 = 1. tentacul (ANAT.), organ alungit, musculos şi sensibil, aşezat de obicei în număr mare în jurul gurii la animalele inferioare. Serveşte la pipăit sau la apucat prada, uneori şi la deplasare. tentaculâte (ZOOL.), încrengătură de animale nevertebrate, caracterizate printr-un aparat tentacular dispus înapoia gurii. T. sînt învelite de o cuticulă şi majoritatea lor trăiesc fixate de un suport, fie în colonii, fie solitare. Sînt marine şi dulcicole (ex. briozoarele, brâ-hiopodele). tentativă (lat. tentare „a plănui"; DR.), încercare de a săvîrşi o infracţiune. începe prin punerea în executare a hotărîrii de a săvîrşi infracţiunea şi ia sfîrşit în momentul cînd executarea este întreruptă sau cînd nu şi-a produs efectul. T. se numeşte improprie cînd executarea a fost începută cu mijloace defectuoase ori insuficiente sau cînd obiectul material nu se afla acolo unde a crezut făptuitorul, aşa încît consumarea faptei nu era posibilă. T. se pedepseşte numai în cazurile prevăzute de lege şi mai uşor decît fapta consumată. T. nu se pedepseşte dacă făptuitorul a curmat de bunăvoie executarea sau a împiedicat producerea rezultatului. tentă (ARTE PLAST.), amestec de tuş şi apă,folosit pentru modelarea volumelor unui desen prin degradeuri de intensitate; denumire dată unui strat de culoare omogen aplicat pe suport (t. de culoare). teo- (gr. theos „dumnezeu"), element de compunere cu sensul „(referitor la) divinitate" (ex. teologie, teocrafie). teobrommă (FARM.), dime-tilxantină, extrasă din frunzele plantei Theobroma cacao sau preparată sintetic. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă, fără miros, puţin solubilă în apă. Are acţiune puternic diuretică, stimulînd totodată activitatea inimii şi musculatura striată. teocraţie (gr. theos „dumnezeu" şi Iţralos „putere"), formă de guvernămînt caracteristică orînduirii sclavagiste (mai ales despoţiilor orientale), în care şeful statului, fiind şi şeful bisericii, avea întreaga putere, considerată de origine divină, iar preoţimea deţinea şi puterea laică. Teocrit (sec. III î.e.n.), poet grec, originar din Sici-lia. A făcut parte din pleiada poeţilor alexandrini. A lăsat o culegere de „Idile", poeme în hexametri cu conţinut variat, în care predomină poezia pastorală, bucolică. Opera lui T., lipsită de manierismul poeziei pastorale de mai tîrziu. remarcabilă prin imaginaţie, autenticitatea peisajului şi a sentimentului, prin măiestria expresiei, a servit drept TE0D1CEE 638 TEODORESCU model pentru „Bucolicele** lui Virgiliu. teodicee (gr. theos „dumnezeu" şi dife „dreptate"), doctrină filozofică religioasă finalistă, care caută să demonstreze perfecţiunea „creaţiei divine" şi să eludeze incompatibilitatea dintre existenţa răului în lume şi imaginea unui dumnezeu „atotputernic, atotbun şi atotdrept". Termenul t. a fost introdus în literatura filozofică de G.W. Leibniz („Teodiceea", 1710). Toate sistemele teologice constituie în fond o t., deoarece îndreptăţesc răul, referindu-se adesea în acest scop la „căile ascunse" ale lui dumnezeu. teodolit (TOPOGR.), instrument pentru măsurarea un- T eodolit ghiurilor orizontale şi verticale în lucrările geodezice şi topografice. Este compus dintr-o parte superioară, a-lidada, care este mobilă şi conţine luneta, cercul vertical (eclimetrul) şi dispozitivul pentru lectura unghiurilor, precum şi o parte inferioară, fixă, care conţine axul, cercul orizontal (limbul) şi dispozitivul de calare. Teodor, numele a doi suverani ai Imperiului bizantin de la N i c e e a: T.I Lascaris, împărat (1206—1222), fondatorul statului, care a luptat cu cruciaţii latini şi a cucerit o însemnată parte din teritoriul Imperiului de T râpe z u n t, şi T. al Il-lea Lascaris, împărat (1234 — 1238), care a încurajat activitatea culturală şi a recucerit de la bulgari teritoriile bizantine ocupate de aceştia. Teodora, împărăteasă bizantină, soţia lui Iustinian (527— 548). Inteligentă, cultă şi deosebit de ambiţioasă, T. a avut o mare influenţă asupra treburilor de stat. Teodoreanu, Alexandru O. (Păstorel) (1894-1964), scriitor român. S-a născut la Dorohoi. A făcut parte din cercul „Vieţii româneşti". Dintre volumele sale se remarcă mai ales „Hronicul măscăriciului Vălătuc" (1928), savuroasă pastişă în stil cronicăresc a atmosferei arhaice şi a tradiţionalei sfătoşenii moldoveneşti. Alte volume („Mici satisfacţii", 1932; „Tămîie şi otravă", 2 vol., 1934), aflate uneori sub influenţa lui I.L. Caragiale, ironizează aspecte ale vieţii contemporane sau transcriu cu vervă impresii asupra vieţii literare interbelice. A mai scris versuri de ecou simbolist („Caiet“, 1938), epigrame şi parodii („Strofe cu pelin de mai", 1931; „Vin şi apă", 1936). împreună cu A. Maniu a compus feeria în versuri „Rodia de aur". O parte din scrierile sale au fost reunite în volumul „Berzele din Boureni" (1957). Excelent cunoscător al tainelor limbii, a dat şi valoroase traduceri din P. Mérimée, A. France, N. Gogol, J. Hasek. Teodoreanu, Ionel (1897— 1954), scriitor român, frate al lui Al. O. Teodoreanu. S-a născut la Iaşi. A fost avocat. A făcut parte din cercul „Vieţii româneşti". A debutat Ia „însemnări literare" în 1919, din îndemnul lui G. Ibrăileanu, cu notaţii lirice, reunite ulterior în volumul „Uliţa copilăriei" (1923). Notorietatea şi-a cîşti-gat-o însă prin romanul „La Medeleni" (3 vol., 1925 — 1927), în care reconstituie, cu un remarcabil dar evocator şi într-o tonalitate nostalgică, universul copilăriei şi adolescenţei. Celelalte romane ale sale („Tur-nul Milenei", 1928; „Golia", 1933; „Loreleî", 1935 ş.a.), oscilînd nu o dată între real şi fantastic, între romantism şi naturalism, îşi propun să sondeze sufletul uman mai ales sub unghiul vieţii sentimentale, cu rezultate artistice inegale. Ca memorialist, a scris pagini excelente despre Iaşii de altă- dată („în casa bunicilor", 1938; „Ce-a văzut Ilie Pînişoară", 1940; „întoarcerea în timp"» 1941) sau despre atmosfera vechiului cenaclu al „Vieţii româneşti" („Masa umbrelor", 1946). Proza sa, precumpănitor lirică, amestec pitoresc de patriarhalitate şi viaţă modernă, se distinge prin fluenţa stilului, bogăţie metaforică şi muzicalitate. Teodoreanu, Nicolaie (n. 1889), medic veterinar şi zoo-tehnician român, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România. Este unul dintre creatorii rasei de ovine merinos de Palas, cunoscut prin numeroasele sale lucrări de circulaţie internaţională în domeniul geneticii animalelor domestice. Op. pr.: „Cercetări despre originea merinosului" (1951), „Cum s-a format, merinosul de Palas (1955)". Laureat al Premiului de stat. Teodorescu, Emanoil (1866 — 1949), botanist român; a fost E. Teodorescu profesor de fiziologia plantelor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei R.P.R. şi membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Franţa. Problemele principale de care s-a ocupat sînt: influenţa factorilor externi (anestezicii, bioxidul de carbon, temperatura, lumina) asupra structurii şi funcţiunilor plantelor; fiziologia plantelor volubile; circulaţia substanţelor organice prin plantele superioare; asimilaţia şi locomoţia algelor; transpiraţia; pigmenţii algelor albastre; studiul unor enzime; acţiunea antibioticelor şi a sulfamidelor asupra plan- TEODORESCU 639 TEODOR IC CEL MARE telor; fertilitatea solului în funcţie de tratamentul termic prealabil etc. S-a ocupat intens de flora algologică a României, descoperind şi două genuri noi (Gomontiella şi Dunaliella). T. a întemeiat la noi prima catedră, primul laborator şi prima şcoală de fiziologie a plantelor. Op. pr.: „Materiale pentru flora algologică a Rorr.â-niei“ (1907), „Cercetări asupra mişcărilor de locomoţiune ale organismelor inferioare la temperaturi joase“'( 1909) ş.a. Teodorescu, G. Dem. (1849—1900), publicist şi folclorist român. S-a născut la Bucureşti. A colaborat la „Ghimpele", „Convorbiri literare", „Columna lui Traian", „Românul" ş.a. Este primul bibliograf şi biograf al lui A. Pann („Operele Iui Anton Pann“, 1891; „Anton Pann", 1893). A mai publicat lucrări despre literatura şi filozofia antică („Tratat de versificare latină", 2 voi., 1879—1880; „Istoria filozofiei antice", 1893 ş.a.). Cele mai de seamă contribuţii Ie-a adus însă în folcloristică, domeniu în care a făcut efortul de a introduce criterii ştiinţifice de culegere şi de interpretare („încercări critice asupra unor credinţe, datini şi moravuri ale poporului român", 1874; „Cercetări asupra proverbelor române. Cum trebuiesc culese şi publicate", 1877; „Noţiuni despre colinde", 1879; „Petrea Creţu Şolcan, lăutarul Brăilei", 1884). Culegerea sa „Poezii populare române" (1885) este una dintre operele fundamentale în specialitate, prin cantitatea şi varietatea materialului, prin organizarea sumarului şi exactitatea transcrierii. Teodorescu, Grigore (1884— 1925), bariton român. A cîn-tat la operele din Cluj şi Bucureşti. Excelent interpret al repertoriului wagnerian, a creat, printre altele, rolurile Wotan Walkiria"), Telramund („Lo-hengrin") şi Olandezul („Vasul fantomă"). Teodorescu, Ioan C.' (n. 1886), viticultor român; a fost profesor la Institutul agronomic „N. Bălcescu" din Bucureşti. A organizat primele staţiuni experimentale viticole din ţara noastră şi prima colecţie ampelografică, punînd bazele cercetării ştiinţifice din acest domeniu. A promovat o orientare modernă în viticultură. Teodorescu, Nicolaie (Pitarul) (1786—1880), pictor român. A desfăşurat o intensă activitate didactică, conducînd din 1831 şcoala de pictură bisericească de pe lîngă episcopia din Buzău. A decorat biserica episcopiei din Buzău. Este autorul unor portrete („Portretul pictorului Gh. Tattarescu", nepotul său) şi a compoziţiei „O festivitate la mănăstirea Răteşti", executată cu o exactitate naivă, caracteristică epocii. Teodorescu, Nicolaie (n. 1908), matematician român, N. Teodorescu profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei Republicii Socialiste România. A publicat lucrări în domeniul analizei matematice, şi în special în teoria ecuaţiilor şi sistemelor de ecuaţii cu derivate parţiale şi în geometria diferenţială; a folosit geometria diferenţială a spaţiilor Finsler pentru studiul ecuaţiilor cu derivate parţiale de ordin superior. A arătat cum se pot găsi soluţii elementare pentru ecuaţiile cu derivate parţiale de ordin superior şi pentru sisteme normale de ecuaţii cu derivate parţiale. T. a construit o teorie invariantă a propagării undelor şi a principiului lui Huygens. A studiat derivata areolară, introdusă de D. Pompeiu, ca un operator independent, dînd astfel o’ teorie a funcţiilor, numite de el funcţii monogcne (a). A extins această definiţie în spaţiile cu mai multe dimensiuni. A încadrat această teorie în studiul soluţiilor generalizate. T. a arătat cum ecuaţiile cu derivate parţiale ale fizicii matematice pot fi înlocuite cu ecuaţii globale. Op. pr.: „Funcţii olo-morfe în spaţiu" (1930), „Derivata areolară şi aplicaţiile ei fizice" (1931), „Derivata areo-1 ară**(1936), „Metode vectoriale în fizica matematică" (2 voi., 1954), „Derivate spaţiale şi operatori diferenţiali generalizaţi" (1960). Teodorescu, Virgil (n. 1909), poet român. S-a născut Ia Co-badin (Dobrogea). înainte de Eliberare a colaborat la revistele „Tînăra generaţie" şi „Era nouă", cu versuri în care dă glas sentimentului de solidarizare cu proletariatul. Primele volume („Blănurile oceanelor", 1945; „Butelia de Leyda", 1945), închinate dragostei, stau sub semnul influenţelor suprarealiste. Cu „Scriu negru pe alb" (1955) şi cu „Drepturi şi datorii" (1958), T. se orientează spre o lirică precumpănitor civică. Volumul „Semicerc" (1964) celebrează dragostea, în poeme de o vibraţie reţinută şi delicată. A tradus din P. Elu-ard, N. Hikmet, M. Lermontov. Teodorescu-Branişte, Tu-dor (n. 1899), ziarist şi scriitor român. S-a născut Ia Piteşti, în perioada dintre cele două războaie mondiale a fost redactor la mai multe ziare şi reviste,- conducînd, între 1933 şi 1936, săptămînalul democratic antifascist „Cuvîntul liber", în anii socialismului şi-a continuat activitatea în presă. Este autor al mai multor volume de nuvele şi al cîtorva romane („Fundăturacimitirului nr. 13", 1932; „Băiatul popii", 1933, iar după Eliberare „Prinţul", 1944, şi „Primăvara apele vin mari", 1960). Teodoric cel Mare, rege al ostrogoţilor (475—526). După cucerirea Italiei de nord (488— 493) de la Odoacru, a întemeiat statul ostrogot din Italia cu capitala la Ravenna, unul dintre cele mai puternice state din perioada feudalismului timpuriu în Europa apuseană. împăratul Bizanţului i-a acordat titlul de patricius şi consul. El a menţinut instituţiile existente din timpul romanilor şi a urmărit atragerea la condu- TEODOR INI 640 TEOREMĂ cerea regatului a fruntaşilor aristocraţiei romane. Teodorini, Elena (1857— 1926), cîntăreaţă română de operă, una dintre gloriile teatrului liric românesc. A fost / ?\\ m,i y ' * J \ rf ' - C \ •4 • L E. Teodorini prima artistă română care a cîn-tat pe scena Operei Scala din Milano. Debutînd ca mezzo-soprană, a îmbrăţişat apoi toate rolurile de soprană lejeră din principalele opere ale repertoriului universal. în afara turneelor întreprinse în străinătate, T. a cîntat în ţară, unde a militat, alături de George Stephănescu şi de alţi artişti patrioţi, pentru înfiinţarea teatrului românesc de operă. Spre sfîrşitul vieţii s-a consacrat pedagogiei. Teodoroiu, Ecaterina (1894 —1917), eroină a poporului român din primul război mondial. S-a evidenţiat în luptele de la Ecaterjna Teodoroiu Jiu şi delîngă Filiaşi, undea fost rănită la ambele picioare. Avansată Ia gradul de sublocotenent, a primit comanda unui pluton din Regimentul 43/59 infanterie Lupeni, în fruntea căruia a căzut eroic la 23 august 1917, în timpul bătăliei de la Mărăşeşti. Teodoros din Focida (sec. V—IV î.e.n.), arhitect grec, celebru pentru construcţia tholo-sului (templu circular) „Atena Pronaia" din Delfi, unul dintre primele edificii antice Ia care au fost folosite ordine diferite. Integral construit din marmură de Pentelic, tholosul din Delfi era înconjurat de 20 de coloane dorice, decoraţia metopelor avînd ca temă luptele amazoanelor cu centaurii. Teodoros din Gadara, renumit profesor de retorică din vremea lui August şi Tiberiu (sec. 1 e.n.), adept al priorităţii experienţei asupra teoriei în practicarea retoricii şi adversar al lui Apolodor din Pergam, care susţinea prioritatea teoriei. Teofan Grecul, pictor şi miniaturist bizantin (mijlocul sec. al XlV-lea .fi începutul sec. al XV-lea). Emigrat în Rusia, a contribuit prin creaţia sa la dezvoltarea artei din Nov-gorod. înzestrat cu un temperament artistic deosebit, el a redat, în frescele si icoanele sale, chipuri biblice pline de pasiune, de energie şi de dinamism, realizate într-o viziune de monumentalitate şi printr-o manieră de a picta largă şi spontană. L-a influenţat pe Rubliov. teofilînă (FARM.), dimetil-oxipurină, produs natural extras din ceai; este izomer al teobrominei. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă, fără miros, cu gust amărui, solubilă în apă fierbinte. Are acţiune diuretică, vasodila-toare şi coronariană, stimulează muşchiul cardiac, dilată bronhiile şi acţionează asupra centrilor respiratori. Teofrasţ (372-287 î.e.n.), naturalist şi filozof grec, erudit cu preocupări enciclopedice; elev al lui Aristotel şi urmaş al acestuia la conducerea şcolii peripatetice. A preluat latura materialistă a moştenirii Stagi-ritului, şi îndeosebi tradiţia cercetării empirice a naturii. în lucrările sale de botanică, partea cea mai importantă a operei, s-a preocupat de descrierea plantelor şi de ecologia lor, descriind peste 500 de s'pecii şi grupuri de specii. A scris prima istorie a filozofiei greceşti; a adus contribuţii şi în domeniul logicii formale. Lucrarea sa „Caracterele*4, o galerie de portrete morale schiţate într-un stil viu şi elegant, a servit drept model lui La Bruyère,. Gozzi ş.a. Teognis (sec. VI î.e.n.), poet elegiac grec din Me-gara. Sub numele său a circulat în antichitate o antologie gnomică şi elegiacă, dominată de pesimism. Promotor al ideologiei aristocraţiei gentilice, T* a luptat împotriva democraţiei sclavagiste, care începea că cîştige teren în statul-cetate din vremea sa. teogonie(gr. iheos „dumnezeu** şi gonos „origine**), ansamblu de mituri privind originea zeilor şi genealogia lor; totalitatea zeilor, care, avînd aceeaşi origine, alcătuiesc mitologia unor popoare vechi (grecii, egiptenii). Poemul Iui H e s i o d „Teogonia“ este prima expunere a genealogiei zeilor greci, constituind principala sursă a mitologiei greceşti. teologie (gr. theos „dumne-zeu“ şi logos „cuvînt, studiu**), disciplină care se ocupă cu expunerea şi fundamentarea teoretică a izvoarelor şi dogmelor unei religii, făcînd apel la „revelaţia divină". T. creştină include: t. biblică, dogmatica, apologetica, morala (creştină), istoria religiilor, dreptul bisericesc, liturgica, omiletica (metodica predicilor), pastorala (regulile preoţeşti) etc. în evul mediu, cînd ideologia religioasă a fost dominantă, t. a transformat filozofia într-o „slujnică** a sa („ancilla theologiae"). Faţă de progresele impetuoase ale ştiinţelor naturii, t.promovează fideismul şi recurge la „modernizarea" aparentă a religiei. teoremă (gr. iheorein „a examina, a cerceta"; MAT.), propoziţie al cărui adevăr se stabileşte prin demonstraţie. Fiecare ramură a matematicii este constituită dintr-un şir de t., demonstraţia fiecăreia dintre ele sprijinindu-se pe t. care o precedă. Primele propoziţii din şir se numesc axiome. Dacă o t.se exprimă sub forma: p implică q, sau: dacă p, atunci qt propoziţia p se numeşte premisă sau ipoteză, iar q concluzie. — T. reciprocă unei TEORIA CELULARĂ 641 TEORIA INFORMAŢIEI teoreme date, teoremă în care concluzia teoremei date devine premisă, iar premisa teoremei date concluzie (ex. t.r. teoremei lui Pitagora: dacă într-un triunghi avem a2=A2+c“, atunci acel triunghi este dreptunghic). T.r. unei t. d. poate să nu fie adevărată. — T. de existenţă, teoremă care stabileşte că există cel puţin un obiect matematic care posedă o anumită proprietate (ex. t. „există numere mai mici decît 8“). — T. de unicitate a) Teoremă care stabileşte că nu există decît un singur obiect matematic care posedă o anumită proprietate (ex. t. „există o singură perpendiculară coborîtă dintr-un punct pe o dreaptă"), b) Teoremă care st o bileşte că există cel mult un obiect matematic care posedă o anumită proprietate. — Teorema celor trei perpendiculare, Teorema celor trei perpendiculare teoremă care afirmă că, dacă prin piciorul B al perpendicularei AB pe planul P ducem perpendiculara BC pe o dreaptă DE din plan, atunci dreapta care uneşte punctul C cu orice punct al dreptei AB este perpendiculară pe DE. Această teoremă admite două teoreme reciproce. — Teorema creşterilor finite, teoremă care afirmă că dacă f(x) este o funcţie definită şi continuă pe intervalul închis [a, b] şi derivabilă pe intervalul deschis (a, b), atunci există cel puţin un punct c ^ (a, b), astfel încît f{b)-f(a) = {b-a)f'{c). Ţ:c.f. se extinde şi pentru funcţiile de mai multe variabile. Se mai numeşte teorema lui Lagrange, după numele matematicianului francez J.L. Lagrange care a stabilit-o. teoria celulară, teorie formulată de naturaliştii germani M.J. Schleiden şi Th. Schwann (1839), după care la baza organizaţiei interne a tuturor plantelor şi animalelor se află celula. T.c. a constituit unul dintre argumentele unităţii lumii vii şi a pregătit terenul pentru apariţia concepţiilor evoluţioniste şi, prin aceasta, a materialismului dialectic. teoria cinetică a gazelor (FIZ.), teorie care explică proprietăţile gazelor admiţînd că ele sînt formate din atomi sau molecule care se află într-o continuă mişcare dezordonată (agitaţie termică), deplasîn-du-se cu astfel de viteze, încît energia cinetică este proporţională cu temperatura, şi cioc-nindu-se elastic între ele sau de pereţii vasului. teoria cunoaşterii, parte a filozofiei care cercetează posibilitatea cunoaşterii lumii de către om, legile cunoaşterii, izvoarele, treptele şi formele acesteia, denumită şi gnoseologie. Din cadrul ei se desprind ramuri mai specializate, cum sînt epistemologia (teoria cunoaşterii ştiinţifice), logica cercetării ştiinţifice etc. Punctul de plecare al oricărei t. a c. este rezolvarea (materialistă sau idealistă) a problemei fundamentale a filozofiei. Teoria materialistă a cunoaşterii recunoaşte existenţa realităţii obiective şi reflectarea (reproducerea) acesteia în conştiinţa omului, afirmînd implicit cognoscibilitatea lumii. Filozofii idealişti fie că neagă posibilitatea cunoaşterii realităţii sau a esenţei lucrurilor (agnosticis m), fie că denaturează raporturile reale dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii (v. şi subiect şi obiect), negînd existenţa independentă de subiect a obiectului (idealism subiectiv) sau afirmînd identitatea de esenţă dintre subiect şi obiect, considerate şi unul şi altul de natură ideală (idealism obiectiv). Unele concepţii gnoseologice idealiste au avut însă meritul de a fi subliniat rolul activ al subiectului în procesul cunoaşterii, de a fi studiat amănunţit treapta logică a cunoaşterii, gîndirea logică şi dialectica ei. Materialiştii pre-marxişti (Democrit, Epicur, Bacon, Spinoza, Locke, Dide-rot ş.a.) au adus contribuţii preţioase la dezvoltarea t.c.; concepţiile lor au rămas însă metafizice, pentru că au conceput cunoaşterea ca o oglindire pasivă a realităţii. Materialismul dialectic a aplicat pentru prima oară dialectica la teoria reflectării, concepînd reflectarea ca un proces, şi anume ca unul de apropiere infinită de redarea exhaustivă a realităţii, de adevărul absolut; el a subliniat corelaţia dialectică dintre momentul senzorial şi cel raţional-logic al cunoaşterii, saltul dialectic de la primul la cel de-al doilea. Teoria mate-rialist-dialectică a cunoaşterii dezvăluie rolul practicii, al activităţii transformatoare a omului în procesul cunoaşterii, precum şi caracterul activ, constructiv al reflectării, rolul activ al gîndirii în construirea edificiului cunoaşterii. Gnoseo-logia marxistă studiază obiectul său în mod istoric, cercetează evoluţia cunoaşterii, trecerea de Ia necunoaştere la cunoaştere atît pe planul istoriei cunoaşterii omeneşti în general, cît şi pe cel al evoluţiei individuale a cunoaşterii, sprijinindu-se pe datele istoriei filozofiei, ale istoriei ştiinţelor, ale psihologiei infantile, ale zoopsihologiei (care studiază preistoria gîndirii omeneşti). La construirea unei imagini dialectice, sintetice asupra cunoaşterii omeneşti contribuie, de asemenea, discipline care studiază cunoaşterea din diferite alte puncte de vedere: psihologia, logica, fiziologia activităţii nervoase superioare, cibernetica etc. Printre problemele cele mai actuale studiate în t.c. sînt: transformarea senzaţiei din energie a stimulului exterior în fapt de conştiinţă, problema percepţiei, a modelării funcţiilor intelectuale în automate şi, în legătură cu acestea, a automatizării parţiale a gîndirii, raportul dintre senzorial şi abstract, devenirea abstracţiilor, contradicţiile şi paradoxurile gîndirii, raportul dintre formal şi intuitiv în gîndire etc. V. şi cunoaştere. teoria informaţiei, teorie matematică a proprietăţilor generale ale surselor de informaţie, ale canalelor de trans- 41 — Dicţionar enciclopedic voi. IV TEORIA LITERATURII 642 TEORIA RELATIVITĂŢII misiune a informaţiilor şi ale instalaţiilor de prelucrare şi de păstrare a informaţiilor, considerată din punctul de vedere al proprietăţilor statistice ale acestora. Principalele probleme ale t.i. sînt cele referitoare la codajul optim, la adaptarea sursei la canalul de transmitere a informaţiilor, la realizarea unui codaj care să asigure stabilitatea maximă a comunicaţiei faţă de perturbaţii, la extragerea informaţiei utile din semnalul perturbat recepţionat (adică separarea semnalului de zgomot) etc. Iniţiată de cercetătorii (R. Hartley, V.A. Ko-telnikov ş.a.) care urmăreau fundamentarea teoretică a problemelor de telecomunicaţii şi prezentată sistematic de C.E. Shannon (1948), N. Wiener (1949), A.I. Hincin (1956), A.N. Kolmogorov (1956) ş.a., t.i. se dezvoltă în prezent ca o ramură nouă a calculului probabilităţilor, teoriei jocurilor şi statisticii matematice cu largi aplicaţii în telecomunicaţii, telemecanică, automatică, cibernetică, teoria măsurărilor, lingvistică, genetică etc. teoria literaturii, ramură a ştiinţei literaturii care studiază trăsăturile generale ale creaţiei literare, defineşte elementele constitutive ale operei, genurile şi speciile, curentele şi metodele artistice, particularităţile de stil şi de limbă, noţiunile de versificaţie etc. teoria numerelor, ramură a matematicii care studiază proprietăţile numerelor întregi obişnuite (...,—2, —1,0, +1, + 2,...), ale numerelor raţionale şi ale numerelor algebrice întregi (rădăcini ale ecuaţiilor de forma jcn+a1xn*'1+...+ an= 0, cu alt a2,..., an numere întregi). T.n. este o continuare a aritmeticii pe un plan superior. Cele mai importante capitole ale t.n. se referă la: teoria divi-zibilităţii, teoria împărţirii cu rest, teoria celui mai mare divizor comun, teoria celui mai mic multiplu comun, teoria numerelor prime, teoria rezolvării în numere întregi a ecuaţiilor (ecuaţii diofantice) şi a sistemelor de ecuaţii (sisteme de ecuaţii diofantice), teoria repartiţiei numerelor prime, teoria aproximării numerelor iraţio- nale. Matematicienii greci din antichitate au pus bazele t.n.; astfel, Pitagora a studiat proprietăţile divizibilităţii, Euclid proprietăţile celui mai mare divizor comun (prin inventarea algoritmului care îi poartă numele) şi teoria numerelor prime, Diofant rezolvarea în numere întregi a ecuaţiilor şi a sistemelor de ecuaţii diofantice de gradul întîi. Au contribuţii în teoria elementară a numerelor şi matematicieni arabi, chinezi şi indieni. în timpurile moderne, înflorirea t.n. a început cu lucrările lui Fermat (sec. al XVII-lea), care s-a ocupat cu rezolvarea în numere întregi a unor tipuri de ecuaţii algebrice; tot el a enunţat propoziţia cunoscută sub numele de teorema mare a lui Fermat, nedemonstrată, după care ecuaţia xn+yn = zn cu n> 2 nu are soluţii în numere întregi pozitive. însec. al XVIII-lea, Euler a pus bazele teoriei analitice a numerelor. Sînt foarte importante cercetările lui Gauss (sec. al XlX-lea), care a creat teoria congruenţelor şi a formelor păiratice. Merite deosebite în dezvoltarea t.n. au: Kummer, Cebîşiov, Markov, Riemann, Hadamard, Hilbert, Vinogradov. Cele mai folosite metode în t.n. sînt: metoda elementară (Euclid, Fermat), metoda analitică (Euler, Cebîşiov, Riemann, Siegel, Vinogradov, Selberg), metoda algebrică (Lagrange, Gauss, Kummer, Dedekind, Ghelfand), metoda geometrică (Minkowski, Vo-ronoi). în Republica Socialistă România, metoda geometrică este utilizată de către Gabriel Sudan în cercetările sale privitoare la geometrizarea fracţiilor continue. teoria relativităţii (FIZ.), teorie a relaţiilor dintre spaţiu, timp şi mişcarea materiei, în care legile fundamentale ale fenomenelor fizice sînt enunţate într-o formă valabilă atît pentru viteze relative mici ale corpurilor, cît şi (ceea ce îi este caracteristic) pentru viteze relative foarte mari, apropiate de viteza luminii. T.r. cuprinde două părţi: t. r. restrînse (sau speciale) şi t.r. generale (sau generalizate). în mecanica clasică (newtoniană), spaţiul şi timpul sînt independente de materie şi de mişcarea acesteia, avînd un caracter absolut; spaţiul este omogen şi izotrop, fiind lipsit de proprietăţi fizice şi avînd numai însuşiri geometrice (euclidiene); timpul se scurge în mod uniform. Mişcarea corpurilor este descrisă prin raportarea la sistemele de referinţă, între care un loc aparte îl ocupă sistemele inerţiale. Potrivit principiului relativităţii mecanice (sau clasice), enunţat de Gabiei, „prin nici o experienţă mecanică efectuată în interiorul unui sistem inerţial nu se poate stabili dacă sistemul se află în stare de repaus sau dacă are o mişcare rectilinie şi uniformă *, sau, ceea ce este echivalent, „legile fenomenelor mecanice au aceeaşi formă în toate sistemele inerţiale*4. Din acest principiu rezultă că mişcarea uniformă absolută sau repausul absolut sînt lipsite de semnificaţie. Mişcarea şi repausul au sens numai prin raportarea la sisteme de referinţă, posedă deci un caracter relativ. în fizica sec. al XlX-lea se admitea existenţa unui mediu elastic, eterul, care constituia substratul propagării undelor electromagnetice (în particular a luminii). Studiile asupra fenomenelor electromagnetice au dus la concluzia că eterul ar reprezenta un sistem de referinţă imobil şi atunci s-a încercat (Michelson, 1881, ş.a.) punerea în evidenţă a mişcării absolute a Pămîntu-lui faţă de el. Rezultatul tuturor experienţelor a fost negativ, confirmînd valabilitatea principiului relativităţii din mecanică şi pentru procesele electromagnetice. De asemenea s-a dovedit experimental că viteza undelor electromagnetice în vid nu depinde de viteza sursei şi reprezintă, în natură, o viteză maximă care nu poate fi depăşită în nici un mod. Aceste fapte âu stat la baza creării de către Einstein, în 1905, a t.r. restrînse, numită astfel deoarece nu cuprinde în sfera sa de fenomene şi pe cele gravitaţionale, men-ţinîndu-se tot la sistemele de referinţă inerţiale. Ea se întemeiază pe două principii: principiul relativităţii, „legile fenomenelor fizice au aceeaşi formă faţă de toate sistemele inerţiale**, TEORIA RELAT1VITĂŢIT 643 TEORIA TIPURILOR şi principiul constanţei vitezei luminii, „viteza luminii m vid este aceeaşi faţă de toate sistemele inerţiale (ea este o constantă universală)**. Aceste două principii exclud posibilitatea existenţei eterului şi, în acelaşi timp, conduc la o serie de concluzii care revoluţionează reprezentările noastre tradiţionale despre spaţiu şi timp. Astfel, lungimea unui corp se contractă faţă de un sistem de referinţă în raport cu care corpul are o mişcare relativă, iar durata unui fenomen se dilată (timpul se scurge mai încet) faţă de un sistem de referinţă în raport cu care sediul fenomenului are o mişcare relativă, deşi atît lungimea corpului, cît şi durata fenomenului rămîn aceleaşi faţă de sistemul de referinţă propriu (legat de ele). Spaţiul şi timpul capătă deci un caracter relativ, în sensul că ele depind de sistemul inerţial la care sînt raportate; acelaşi caracter îl dobîndeşte şi simultaneitatea a două evenimente, precum şi masa corpurilor. Aceasta din urmă creşte o dată cu mărirea vitezei corpului faţă de sistemul de referinţă, tinzînd către infinit atunci cînd viteza relativă se apropie de viteza luminii. 0 realizare importantă a t.r. restrînse a con-stituit-o stabilirea interdependenţei dintre masa şi energia unui corp: variaţia energiei este egală cu produsul dintre variaţia masei şi pătratul vitezei luminii (cunoscuta relaţie E=mc2). Această lege a dezvăluit faptul că substanţa (materia ponderabilă) conţine în sînul său prodigioase rezerve de energie, care pot fi puse în libertate şi care, de altfel, se folosesc de pe acum prin reacţii nucleare. T.r. restrînse a relevat totodată faptul că orice radiaţie (ex. lumina) are o masă ir\ertă. Elaborarea t.r. generale de către Einstein (1908—1916) a pornit de la faptul, constatat experimental, al egalităţii dintre masele inertă şi grea ale unui corp. Pe această bază, Einstein a extins principiul relativităţii la toate sistemele de referinţă şi la toate fenomenele cunoscute (inclusiv cele gravitaţionale): „legile fenomenelor fizice au aceeaşi formă oricare ar fi sis- 41* temui de refeririţă faţă de care sînt exprimate şi starea lui de mişcare*4. T.r. restrînse devine un caz'particular al t.r. generale, principiile sale fiind valabile numai local (pe porţiuni ale spaţiului suficient de mici), în cîmpuri gravifice neglijabile şi pentru intervale de timp destul de scurte. T.r. generale duce la concluzia că spaţiul, timpul şi materia în mişcare se află într-o strînsă interdependenţă: proprietăţile spaţiale şi temporale ale fenomenelor sînt determinate de distribuţia maselor gravitaţionale, iar mişcarea acestora este determinată de însuşirile spaţiului şi timpultţi. Spaţiul este descris de o geometrie riemanniană; el este curbat îndeosebi în vecinătatea marilor concentraţii de mase. Tot aici timpul este încetinit, iar principiul constanţei vitezei luminii este încălcat. Pentru practica de toate zilele, efectele t.r. generale sînt neglijabile. Totuşi, consecinţele sale au primit strălucite confirmări experimentale. Astfel a fost explicat, prin t.r. generale, avansul continuu al periheliului orbitei planetei Mercur, fapt descoperit încă din secolul trecut; a fost determinată curbarea razelor de lumină (provenite de la aştri) atunci cînd trec prin vecinătatea Soarelui; a fost observată deplasarea spre roşu a liniilor spectrale emise de pe o mare masă gravifică; a fost confirmată creşterea masei particulelor rapide în marile acceleratoare; a fost constatată creşterea timpului de viaţă al mezonilor rapizi în comparaţie cu cel al mezonilor lenţi ş.a. T.r. constituie una dintre cele mai de seamă cuceriri ştiinţifice ale sec. al XX-lea. Ea a stabilit interdependenţa dintre proprietăţile spaţiale şi temporale ale materiei în mişcare, relevînd unitatea şi condiţionarea lor reciprocă. T.r. reprezintă o strălucită confirmare a materialismului dialectic. teoria statului şi dreptu* lui,disciplină a ştiinţei juridice socialiste, al cărei obiect de studiu îl constituie legităţile şi caracteristicile generale ale formării, dezvoltării şi acţiunii sociale a statului şi dreptului. T.s. şi d. are un pronunţat caracter politic, dezvăluind legăturile statului şi dreptului cu economia şi cu politica, locul lor în ansamblul organizării politice a societăţii. în acelaşi timp este o disciplină cu caracter juridic, clarificînd problemele teoretice generale ale activităţii' de creare a dreptului, de interpretare şi de aplicare a acestuia în vederea asigurării concordanţei formei juridice cu conţinutul relaţiilor sociale, reglementate prin normele de drept. Această disciplină are totodată caracter metodologic, avînd rolul de a elabora, pe baza generalizării datelor oferite de disciplinele juridice de ramură, noţiunile şi categoriile juridice cele mai importante, valabile pentru toate disciplinele ştiinţei juridice, şi de a clarifica problemele generale ale metodologiei acestei ştiinţe. Avînd la bază concepţia materialismului dialectic şi istoric, teoria marxist-leninistă a statului şi dreptului reprezintă singura concepţie generală, consecvent ştiinţifică, despre stat şi despre drept, deoarece interpretează fenomenele politice şi juridice în lumina determinării lor, în ultimă instanţă, de către condiţiile vieţii materiale a societăţii. Tezele de bază ale teoriei marxist-leniniste a statului şi dreptului au fost elaborate de întemeietorii mar-xism-leninismului şi sînt supuse unei continue dezvoltări şi adînciri, în lumina condiţiilor istorice contemporane, în literatura juridică marxistă. V. şi drept. teoria tipurilor, teorie elaborată de B. R u s s e 1 1, în conformitate cu care propoziţiile sistemului logic formalizat se ordonează după semnificaţia lor. Astfel, tipul 0 îl constituie indivizii, tipul 1 proprietăţile indivizilor, tipul 2 proprietăţile proprietăţilor etc. T.t. interzice posibilitatea de a predica despre un termen de un anumit tip, un termen de acelaşi tip; ea are menirea de a rezolva paradoxurile logice carie pot apărea prin aceea că într-un enunţ atît subiectul, cît şi predicatul enunţului sînt de acelaşi tip (ex. întrebarea: „catalogul tuturor cataloagelor se cuprinde drept catalog pe TEORIE 644 TERAPEUTICĂ el însuşi sau nu?“ este un paradox, deoarece despre termenul de tipul 0 „catalog** se predică tot un termen de tipul 0). T.t. nu a reuşit însă să rezolve pe deplin paradoxurile unei formalizări care se pretinde închisă în mod absolut în ea însăşi, lucru scos în evidenţă de teorema lui K. Gode 1. teorie 1, (In sens larg) Categorie filozofică, corelată cu aceea de practică şi desemnînd reflectarea abstractă, conceptuală a realităţii obiective. Intre t. şi practică există o unitate dialectică, o interacţiune. T. îşi are izvorul, în ultimă instanţă, în necesităţile practicii sociale, îndeosebi ale producţiei materiale; ea reprezintă o generalizare a practicii (inclusiv a practicii experimentelor ştiinţifice) şi îşi află scopul ultim şi criteriul de verificare în aplicarea rezultatelor ei în practică. Totodată t. şi practica sînt relativ independente una de alta. Independenţa relativă de practică permite t. ştiinţifice să depăşească simpla cunoaştere empirică, să dezvăluie esenţa şi legile fenomenelor reale şi, pe această bază, să exercite o influenţă anticipatoare, transformatoare asupra practicii, în societatea contemporană, independenţa relativă a t., influenţa ei inversă asupra practicii se intensifică atît prin creşterea rolului ştiinţei în dezvoltarea tehnicii şi a producţiei, prin transformarea ştiinţei naturii într-o forţă nemijlocită de producţie, cît şi prin rolul tot mai mare al t. sociale ştiinţifice, al t. marxiste, care călăuzeşte practica revoluţionară a transformării societăţii. Din corelaţia dialectică a t. cu practica decurge necesitatea de a respinge atît empirismul, subaprecierea rolului teoriei şi practicismul îngust, neînţelegerea independenţei relative a t„ cît şi ruperea t. de practică. 2. (In sens restrîns) Formă a cunoaşterii raţionale, ansamblu de cunoştinţe conceptuale ordonate sistematic, decurgînd cel mai adesea din unul sau mai multe principii generale şi oferind o descriere şi o explicaţie a unui domeniu al realităţii (ex. t. cuantică, t. relativităţii. t. darvinistă a evoluţiei speciilor etc.). T. ştiinţifică reprezintă un moment al dialecticii cunoaşterii ştiinţifice în genere: strîns legată de experiment, ea confirmă şi dezvoltă . i p o t e-z a, căreia îi conferă certitudine şi generalitate. T. ştiinţifică nu poate fi considerată ca o simplă reorganizare sau sistematizare a datelor empirice (pozitivism, neopozitivism). Ea reprezintă o reflectare a esenţei, a legilor obiective ale fenomenelor reale, a legăturilor cauzale obiective dintre ele etc. Dezvoltarea t. ştiinţifice se face prin punerea ei în concordanţă cu noi fapte şi date ale realităţii empirice descoperite, care vin în contradicţie cu vechile t. Se produce astfel o limitare a cîmpului de valabilitate, o concretizare, iar uneori o înlăturare completă a vechilor t. în virtutea legii dialectice a negării negaţiei. „Teorii asupra plusvalo* rii“, lucrare a Iui K. Marx, scrisă în anii 1862—1863, care reprezintă volumul al IV-lea al „C a p i t a 1 u I u i“. A fost pregătită pentru editare de către F. Engels şi publicată după moartea acestuia. în „T. asupra p.“, Marx face o analiză asupra sistemelor şi concepţiilor economice în „raporturile reale cu viaţa**, dezvăluind rădăcinile de clasă şi. gnoseologice ale acestora. El prezintă teoriile predecesorilor săi în legătură cu problema valorii şi îndeosebi cu cea a plusvalorii, modul în care au apărut şi s-au dezvoltat primele noţiuni despre marfă, bani, capital, profit, rentă, cum s-au apropiat economiştii de cunoaşterea esenţei acestor categorii economice, dezvoltînd cu acest prilej analiza făcută de el unor categorii economice în celelalte volume ale „Capi-talului**. Analizînd critic şcolile mercantilistă, fiziocrată şi îndeosebi operele lui A. Smith şi D. Ricardo, ca trepte succesive în dezvoltarea economiei politice, Marx preia în mod creator nucleul raţional al concepţiilor acestora. teozofie (gr. iheos „dumne-zeu“ şi sophia „înţelepciune**), termen desemnînd diferite doctrine filozofice-religioase care susţin ideea unei pretinse cunoaşteri nemijlocite a divinităţii, a „esenţei lui dum-nezeu“, cu ajutorul unei „ilu-minări**, al unei intuiţii mistice speciale etc. Termenul este apropiat de acela de mistică. Reprezentanţi: J. Bohme, Valentin Weigel (sec. XVI — XVII), E. Swedenborg, C. de Saint-Martin (sec. al XVIII-lea), E.P. Blavatskaia (sec. al XIX-lea), R. Steiner (sec. al XX-lea). Teozofii pretind adesea să aplice această cunoaştere la descifrarea tainelor naturii. De aici îmbinarea la unii savanţi din epoca Renaşterii (ex. la. Paracelsus sau la Van Hel-mont, care l-a influenţat pe D. Cantemir) a ideilor teozofice cu cercetarea experimentală. Teplice[tipiile], oraş în R.S. Cehoslovacă, situat în Cehia de nord, Ia poalele Munţilor Metaliferi. 44 000 loc. (1963). Industrie constructoare de maşini, chimică, de sticlă şi ceramică* textilă şi alimentară. Staţiune balneară cu ape minerale radioactive. tera* (gr. ierras „monstru**; METR.), element de compunere care intră în denumirea unităţilor de măsură pentru a exprima multiplicarea de 1 000 000 000 000 de ori. Se notează cu simbolul 7*, care precedă simbolul unităţii de măsură (ex. teracalorie, Tcal). teracotă (ital. terra cotta „pămînt ars“), produs ceramic obţinut din argilă comună sau - din marnă argi-loasă, prin ardere în cuptoare speciale Ia o temperatură joasă (/00—500°C) şi smălţuire. teramicină (FARM.), oxite-traciclină, antibiotic obţinut prin extracţie din Streptomyccs rimosus. Se prezintă ca o substanţă cristalină, galbenă, cu gust amar. Se utilizează mai ales t. dorhidrică solubilă în apă. Are spectru de acţiune larg, asemănător clortetracicli-nei, tetraciclinei, împreună cu care formează grupul tetraci-clinelor. Se utilizează în tratamentul infecţiilor cu colibacili, rickettsii etc. terapeutică (gr. therapeuein „a îngriji**; MED.), ramură a ştiinţelor medicale care studiază mijloacele şi metodele de tratament cu scopul de a preveni, a ameliora şi a vindeca bolile. TERAPIE TISULARĂ 645 TER10D0NTE — T. etiologică, terapeutică care utilizează mijloace sau medicamente cu acţiune asupra agentului cauzal al bolilor (ex. antibioticele în diferite stări infec-ţioase, atebrina în teniază). — T. patogenică, terapeutică care utilizează mijloace şi medicamente ce influenţează mecanismele de producere ale unei boli (ex. salicilatul de sodiu în reumatismul poliarticular acut). T.p. se utilizează în lipsa unei t. etiologice a bolii respective. — T. simptomatică, terapeutică care utilizează mijloace sau medicamente destinate să suprime sau să atenueze simptomele sau semnele unei boli (ex. combaterea durerii, febrei, tusei). terapie tisulară (MED.) v. histoterapie. terasamente (CONSTRUCŢII) L Lucrări de pămînt, executate în scopul realizării unei construcţii sau al extragerii unor materiale necesare şantierelor de construcţii (ex. săpături pentru fundaţii de clădiri, stadioane, canale, executarea unor-rambleuri, a unor diguri, dezvelirea unor cariere etc.). 2. Totalitatea construcţiilor, în general din pămînt sau din roci (ex. platforme, rambleuri, debleuri etc.), care constituie infrastructura drumurilor, a căilor ferate, a canalelor etc. terasă (GEOGR.), formă de relief cu aspect de treaptă în lungul versanţilor văilor sau în lungul ţărmurilor marine şi lacustre. Terasele fluviale sînt resturi ale vechilor funduri de vale, rămase suspendate în urma adîncirii cursului de apă respectiv, datorită activării eroziunii pe verticală (de obicei prin coborîrea nivelului de bază). Acest fenomen repetîndu-se, pe o vale se formează de obicei mai multe terase, etajate (în condiţii normale) în ordinea vechimii. Prezintă următoarele elemente: podul (suprafaţa netedă care reprezintă vechiul fund de vale), fruntea (suprafaţa înclinată formată în timpul adîncirii cursului de apă), ţiţina (linia de racord a podului terasei cu versantul sau cu fruntea terasei superioare) şi muchia (linia de legătură dintre pod şi frunte). Se disting terase de acumulare (aluviale), formate pe cuvertura de aluviuni depusă de rîul respectiv în perioada cînd curgea la nivelul terasei, şi terase în rocă, la care podul şi fruntea terasei sînt săpate în rocile de bază, aluviunile lipsind. Terasele litorale se formează ca urmare a mişcărilor eustatice negative şi epirogene-tice pozitive. teratologie (gr. terras, -atos „monstru** şi logos „studiu**; BIOL.), disciplină care se ocupă cu studiul monstruozităţilor, viciilor de conformaţie şi anomaliilor de structură ale organismelor vii, precum şi de cauzele care le determină (mai ales în cursul dezvoltării embrionare). teratom (MED.), tumoare congenitală complexă, de natură embrionară, formată din diferite ţesuturi, care nu are nici o legătură cu organele sau cu regiunea unde s-a format (ex. chist dermoid, chist mucoid). T. este întotdeauna de natură benignă. terbiu (CHIM.), Tb. Element cu nr. at. 65; gr. at. 159,2. Face parte din grupa lantanide-lor. în combinaţii funcţionează în starea de valenţă 3 şi mai puţin în starea de valenţă 4. Terborch, Gerard (1617— 1683), pictor olandez. Pictor de gen, a zugrăvit viaţa şi moravurile galante ale micii nobi-limi olandeze a vremii („Scri-soarea**, „Vizita**, „Lecţia de muzică**). Creaţia lui T. se distinge prin compoziţia clară, desenul exact şi culoarea delicată. Terbrugghen [ terbrugdn], Hendrick (c. 1588-1629), pictor olandez. Influenţat de C a-ravaggio. A pictat compoziţii pe teme biblice, scene de gen şi portrete. terebentină (CHIM.), produs uleios obţinut prin distilarea răşinilor de conifere, alcătuit în majoritate din pijien.'Este un lichid incolor, cu miros specific, insolubil în apă, solubil în alcool, eter, benzen, cloroform. Distilează între 150 şi 170°C. Se foloseşte ca solvent pentru lacuri, răşini şi culori de ulei, ca expectorant în medicină şi Ia fabricarea cremelor de ghete. terebratula (PALEONT.), gen de brahiopode articulate, caracterizate prin valvele lipsite de ornamentaţii, cu foramen mare, linia cardinală curbă şi linia frontală, la unele specii, cu sinus. în stare fosilă se cunoaşte din devonian. Cuprinde şi specii actuale. în Republica Socialistă România se găseşte în tri-asicul de Ia Dîr-ste, în calcarele de la Purcani (reg. Braşov), TerebraluU in jurasicul de la Strunga (reg. Ploieşti) etc. tereftâlic, acid — (CHIM.), C6H4(COOH)2. Acid benzen-para-dicarboxilic, obţinut prin oxidarea para-xilenului sau, printr-un procedeu mai nou, prin oxidarea toluenului. Este o substanţă cristalină, insolubilă în apă, alcool, eter. Sublimează la circa 300°C. Se foloseşte ca materie primă pentru obţinerea fibrelor sintetice poliesterice de tipul terilen. Terenin, AleksandrNikolae-vici (n. 1896), chimist sovietic, profesor la Universitatea din Leningrad şi membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A făcut cercetări fundamentale în domeniul fotochimiei. Premiul de statal U.R.S.S. (1946). Terenţiu (Publius Terentius Afer) (190-159 î.e.n.), poet comic latin. Adus la o vîrstă fragedă, ca sclav, la Roma, a fost vîndut senatorului Terentius Lucanus, care s-a ocupat de educaţia lui şi l-a eliberat, dîndu-i numele său. T. a scris şase comedii („Tînăra din An-dros**, „Soacra**, „Omul care se pedepseşte singur**, „Eunucul**, „Fraţii**, „Phormion**, traduse în româneşte). Imitate după autori greci, avînd ca temă problemele morale şi sociale ale timpului, ele se disting prin realismul personajelor, fineţea analizei psihologice, echilibrul construcţiei şi eleganţa stilului şi anunţă comedia de moravuri. Din creaţia lui T. s-au inspirat Molière, R. Steele ş.a. Lui Terenţiu îi aparţine sentinţa: „Sînt om şi nimic din ce e omenesc nu-mi este străin**. teriodonte (PALEONT.), subordin fosil de reptile din ordinul Theromorpha, cu dentiţie diferenţiată în incisivi, canini şi TERITORIALITATEA LEGILOR 646 TERMIT molari, cu boltă palatină, cu osul pătrat redus şi cu condilul occipital caracterizat prin tendinţa vădită de a se divide în două. Din acest grup îşi trag originea mamiferele. Au trăit din permian pînă în triasic. teritorialitatea legilor,principiu potrivit căruia legile unui stat se aplică tuturor persoanelor aflate pe teritoriul său. Dreptul Republicii Socialiste România cunoaşte şi excepţii de la acest principiu (ex., în materie civilă, cetăţenii străini sînt supuşi, în ceea ce priveşte statutul personal, legii lor naţionale). teritoriu (în dreptul internaţional), parte din suprafaţa Pămîntului, alcătuită din uscat, apele interioare şi apele teritoriale, ca şi din spaţiul aerian de deasupra lor, care este cuprinsă înăuntrul frontierelor unui stat şi este supusă suveranităţii sale. Teritoriul unui stat trebuie respectat de celelalte state, potrivit principiului integrităţii terito-r i a le. termen1 (DR.) 1. Eveniment viitor şi sigur, de îndeplinirea căruia atîrnă exercitarea unui drept (termen suspensiv) sau stingerea acestuia (termen ex-tinctiv). T. este considerat cert cînd evenimentul viitor este sigur nu numai în ce priveşte producerea, dar şi în ce priveşte data producerii lui; t. este incert cînd evenimentul viitor, sigur în ce priveşte îndeplinirea lui, nu urmează a se îndeplini ia o dată fixă. 2. Interval stabilit de lege, de organul de jurisdicţie sau de părţi înăuntrul căruia o persoană este obligată să îndeplinească o cerinţă a legii, să exercite un drept sau să facă ori să nu facă un act sau un fapt juridic. — T. de graţie, termen, de obicei scurt, acordat, în considerarea unei situaţii speciale, de către organul de jurisdicţie debitorului persoană fizică pentru executarea unei obligaţii cu privire la care şe află în întîrziere. — T. prefix, termen stabilit de lege, sub sancţiunea decăderii, pentru îndeplinirea unui act determinat. — T. de garanţie, termen înăuntrul căruia descoperirea viciului unui lucru sau al unei lucrări dă dreptul creditorului de a-şi valorifica pretenţiile corespunzătoare fără a fi ţinut să facă dovada culpei debitorului. — T. de încercare, termen care poate fi stabilit unui nou angajat în vederea verificării aptitudinilor sale pentru munca ce i se încredinţează. In dreptul Republicii Socialiste România, acest termen nu poate să fie mai mare de 6 zile pentru muncitori, 12 zile pentru funcţionari şi 30 de zile pentru cei ce urmează a fi angajaţi în funcţii de răspundere. térmen2 1. (LOG.) Element primar de structură, indivizibil, al unui enunţ sau sistem logic. Enunţurile iau naştere prin legarea mai multor termeni în-tr-o anumită relaţie (ex. S şi P reprezintă termenii judecăţii „S este P“, adică subiectul şi predicatul ei). 2. (MAT.) a) Termenii unei fracţii, numărătorul şi numitorul unei fracţii, b) Termenii unei proporţii, cele patru elemente care formează o proporţie, c) Termeni asemenea, monoame cu aceeaşi parte literală, deci care diferă numai prin coeficienţii lor (ex. 5x2y şi —2x2y). d) Termenii unui polinom, fiecare dintre mo-noamele unui polinom. e) Termenii unui şir, ai unei progresii, ai unei serii, elementele care formează un şir, o progresie, o serie. 3. (fIZ.) Termen spectral, mărime proporţională cu energia unei stări în care se poate afla un atom sau o moleculă. Conform principiului de combinare, frecvenţa unei linii spectrale emise sau absorbite printr-o tranziţie între două nivele energetice este egală cu diferenţa dintre t.s. ai nivelelor respective. termidoriéni (IST.), denumire dată membrilor grupării politice din timpul revoluţiei franceze care reprezenta interesele burgheziei contrarevoluţionare; a fost condusă de Barras, Tallien şi Fouché. Numele vine de la lovitura de stat de la 9 termidor, anul 11 (27 iulie 1794), care a răsturnat dictatura iaco-bină, marcînd sfîrşitul revoluţiei. termie(gr. /Aermos „căldură"; METR.), unitate de măsură a cantităţii de căldură, egală cu căldura produsă prin transfor- marea în energie termică a unei unităţi de lucru mecanic; mărimea ei depinde de unitatea de lucru mecanic aleasă. Termier [termie], Pierre (1859— 1930), geolog francez. A fost profesor de mineralogie şi de geologie la St. Etienne şi la Paris, membru de onoare al Academiei Române. A publicat studii geologice importante asupra Munţilor Alpi şi o sinteză asupra problemelor de tectonică a Munţilor Carpaţi. termificâre(TEHN.), alimentare centralizată cu căldură a unor întreprinderi industriale, instituţii, grupuri de clădiri pentru locuinţe etc. în cazul t., deseori căldura este produsă în centrale electrice de t. şi poate fi utilizată fie în cadrul unor procese de producţie (ex. pentru acţionarea ciocanelor cu abur, în industria petrochimică etc.), fie pentru încălzitul clădirilor. Ca agent termic este folosit în general aburul rezidual, care în prealabil a fost utilizat în instalaţia energetică şi apoi transportat spre consumatori printr-o reţea termică specială. terminaţie 1. (LINGV.) a) Parte finală a unui cuvînt, indiferent de valoarea ei morfologică. b) (I n terminologia mai veche) Desinenţă. 2» (ANAT.) Terminaţii nervoase, ramificaţii ale fibrelor nervoase care se termină pe un organ, pe o fibră musculară, pe o glandă, pe o celulă nervoasă (ex* plăcile neuromusculare). termionică (FIZ.), capitol care se ocupă cu studiul emisiei electronilor sau a ionilor de către substanţele încălzite la temperaturi suficient de înalte. termistor (ELT., TELEC.), re-zistor, fabricat prin sinterizare din oxizi metalici (de Mn, Ni, Co, Fe, Zn etc.), cu proprietăţi semiconductoare, a cărui rezistenţă electrică variază (scade) foarte mult cînd creşte temperatura. Este utilizat ca traductor rezistiv de temperatură, element de compensare termică, în construcţia unor stabilizatoare de tensiune şi de curent, a unor relee de temperatură, de tensiune etc. termit (METAL.), amestec de pulbere de aluminiu şi de pulbere de oxid al unui metal. Prin aprindereâ lui se produce o TERMITĂ 647 TERMOFILE reacţie chimică cu degajare mare de căldură, în cursul căreia aluminiul se combină cu oxigenul, iar metalul se reduce, obţinîndu-se în stare topită. T. este întrebuinţat în metalurgie, la elaborarea metalelor omogene şi, în stare pură, la elaborarea unor feroaliaje, la sudarea aluminotermică etc. termită (ZOOL.), denumire dată unor insecte din ordinul izopterelor care trăiesc în colonii. T. sînt polimorfe: o colonie se compune dintr-o matcă, precum şi din „lucrătoare**, „soldaţi**, larve şi uneori din animale de reproducere de rezervă. Muşuroaiele care adăpostesc colonia (termitierele), construcţii solide şi rezistente, se află mai ales pe sol sau în copaci; ele sînt construite din pămînt şi saliva insectelor, din glomerule de fecale formate din celuloză nemistuită etc. şi ajung la unele specii la 6 m înălţime şi 15 — 20 m diametru la bază. Termitele sînt animale în general dăunătoare, deoarece subminează construcţiile de lemn, distrug mobilele etc. Trăiesc în Australia, în Africa şi, mai puţine specii, în Europa. termo- (gr. thermos ,,cald“), element de compunere cu sensul „(referitor la) căldură, (la) temperatură** (ex. termodinamică, termometru). termoanemometru (TEHN.), aparat folosit pentru determinarea vitezei curenţilor de aer, bazat pe măsurarea rezistenţei electrice a unui filament metalic încălzit, respectiv pe măsurarea cantităţii de căldură pierdută de filament în aer prin convecţie. termocentrală v. centrală termoelectrică. termochimie (CHIM.), ramură a termodinamicii chimice, care se ocupă cu studiul efectelor termice ce însoţesc reacţiile chimice şi unele procese fizico-chimice (topire, vapori-zare etc.). Se bazează pe principiul întîi al termodinamicii. Legile fundamentale ale t. sînt legea Hess şi legea Kirchhoff. termocinetică (FIZ.), capitol al fizicii moleculare care studiază transferul de căldură. termocoagulâre(MED.), metodă chirurgicală care constă în coagularea sîngelui ieşit din vase (arteră, venă) şi a unei porţiuni de ţesut din zona înconjurătoare acestora cu ajutorul unui corp puternic încălzit (termocauter). termocuplu (ELT.), dispozitiv constituit din două piese conductoare sau semiconductoare şi de natură diferită, avînd două capete reunite şi formînd un contact conductiv (joncţiune), iar celelalte capete pentru legarea la un circuit de utilizare. Dacă partea de contact se găseşte la o temperatură diferită de rest, se produce în circuit o tensiune electromotoare dependentă de diferenţa de temperatură (efect Seebeck). T. sînt utilizate ca traductoare. pentru măsurarea electrică a temperaturii, eventual pentru producerea directă a energiei electrice din căldură etc. Sin. termoelement. termodinamică, parte a fizicii al cărei obiect de studiu îl constituie stările de echilibru ale sistemelor fizico-chimice şi proprietăţile generale ale proceselor care conduc la atingerea acestor stări, procese în care pot interveni fenomene termice. Pentru caracterizarea stărilor de echilibru, t. foloseşte, pe lîngă mărimile de stare mecanice, electromagnetice etc., o singură mărime de stare primitivă, specific termică, temperatura, precum şi un număr de funcţii de stare, ca energia internă, entropia, energia liberă, entalpia etc. T. are caracter macroscopic şi fenomenologic, întemeiridu-se pe observaţiile acumulate dintr-un mare număr de experienţe. Prin luarea în considerare a faptului că fenomenelpr termice le corespund la scară microscopică fenomene de natură mecanică, electromagnetică etc. şi prin folosirea mijloacelor matematice ale teoriei probabilităţilor, fizica statistică demonstrează că mărimile macroscopice ale t. sînt, de fapt, valori medii ale unor mărimi fluctuante ce caracterizează colectivele formate din numeroase particule. Conţinutul t. este construit pe cale deductivă, pornind de la trei principii stabilite prin generalizarea datelor experimentale şi verificate prin valabilitatea consecinţelor lor. Principiul întîi al t. se referă la conservarea energiei în cursul transformărilor de stare: „cantitatea de căldură schimbată de un sistem cu exteriorul în cursul unei transformări între două stări se regăseşte, pe de o parte, în lucrul mecanic realizat prin e-fecte mecanice, electrice, magnetice etc., iar pe de altă parte în variaţia energiei interne a sistemului**. Din acest principiu rezultă imposibilitatea construirii unei maşini care, funcţionînd ciclic, ar putea produce lucru mecanic fără să primească energie din exterior (perpetuum mobile de speţa întîi). Principiul al doilea al t. indică sensul unui proces termodinamic natural : „trecerea căldurii de la un corp cu o anumită temperatură la un alt corp cu temperatură inferioară este un proces ireversibil**. Din acest principiu decurge imposibilitatea construirii unei maşini care ar putea efectua lucru mecanic numai prin răcirea unei surse termice (perpetuum mobile de speţa a doua). Principiul al treilea al /., cunoscut şi sub denumirea de principiul lui Nernst, afirmă că „entropia oricărui sistem tinde către o valoare finită cînd temperatura lui tinde către zero“. De aici reiese imposibilitatea principială a atingerii temperaturii zero absolut. T. constituie o preţioasă metodă pentru cercetarea a numeroase fenomene (transformări de stare, reacţii chimice, termoelectrici-tate etc.); prin calculele sale, t. oferă importante concluzii practice, utilizate, printre altele, în studiul funcţionării maşinilor termice. termoelectricitâte (FIZ., ELT.), grup de efecte care apar în conductoare sau în semiconductoare şi care constau în interacţiuni între fenomenele termice şi electrice, fiind descrise de mărimi electrice şi termice interdependente. T. cuprinde efectele Seebeck, Pel-tier şi Thomson. termoelement v. termocuplu. termofile (gr. thermos „cald“ şi philos „care iubeşte**; MI-CROBIOL.; despre unele microorganisme), care trăiesc la temperaturi relativ ridicate, cu- TERMOFOR 648 TER MO RE GL ARF prinse între +30°şi +70°C, cu un optim între +45c şi + 63°C. T. trăiesc în apele termale (ex. alga Anabaena thermaîis), în straturile superioare ale solului, în gunoiul de grajd, în fînul umed etc. (ex. Bacillus theormophilus); unele t. sînt bacterii lactice (ex. Lactobacterium bulgaricum). termofor (MED.) aparat electric de forma unei perne, care degajă căldură. Se poate aplica pe orice regiune a corpului în cazul crizelor dureroase gastrice, abdominale, în dureri reumatismale, nevralgii etc. termogene (MICROB IOL.), bacterii a căror activitate este însoţită de o însemnată producere de căldură. Provoacă încălzirea grămezilor de rămăşiţe organice (gunoi, fîn, turbă etc.). termogrâf (METEOR.), termometru cu mecanism de înre- Termograf gistrare a variaţiei de temperatură. termoizolânt (TEHN.) v. izolant termic, termolabil (F1Z.; despre un corp), care este relativ sensibil la acţiunea căldurii (ex. substanţele termometrice, al căror volum variază cu temperatura). Există substanţe t. care îşi schimbă structura sub acţiunea căldurii şi care, pentru acest motiv, trebuie păstrate la temperatură constantă (ex. soluţiile revelatoare). termoluminescenţă (FIZ.), tip de luminescenţă a unor substanţe (ex. fluorina), caracterizat prin faptul că emisia luminii, pe baza energiei dobîn-dite printr-o excitare prealabilă de altă natură decît termică, se produce în urma unei încălziri ulterioare moderate (ex. 100°C) a substanţei. Spectrul radiaţiei emise prin t, nu depinde de temperatura substanţei, ci de natura ei. termometrie (FIZ., TEHN.), ansamblu de metode folosite pentru determinarea tempera- turii corpurilor. O categorie de metode se bazează pe variaţia cu temperatura a unei mărimi caracteristice însuşi corpului a cărui temperatură se determină, iar o altă categorie de metode se bazează pe variaţia cu temperatura a unei mărimi caracteristice unei substanţe puse în contact cu corpul a cărui temperatură se determină. Instrumentele corespunzătoare primei categorii sînt pirometrele optice, creioanele termocromice etc., iar instrumentele corespunzătoare celei de-a doua categorii sînt termometrele cu lichid sau cu gaz, termometrele cu rezistenţă sau bolometrele, termoeiementele, termistoarele etc. termometru (gr. thermos „cald* şi metron „măsură’; FIZ.), instrument pentru determinarea temperaturii unui obiect cu care este pus în contact, prin măsurarea variaţiei unei anumite mărimi caracteristice unei substanţe conţinute de t. (numită corp termometrie), variaţie care urmează o lege cunoscută. Cele mai utilizate t., clasificate după natura corpului termometrie, sînt: /. ca lichid, alcătuit dintr-un rezervor de sticlă continuat cu un tub capilar în care se ridică, prin dilatare, coloana de lichid; poate fi cu mercur (utilizabil r*l I Termometre -t. de cameră ; b-1. medical; c-t. de la borator (tip Beckmann) între —39° şi + 300°C), CU alcool (utilizabil pînă la — 90°C) sau cu pentan (utilizabil pînă la — 220°C); i. cu gaz (de obicei aer), alcătuit dintr-un rezervor legat la un tub manometric; poate folosi fie variaţia volumului gazului la presiune constantă, fie variaţia presiunii gazului la volum constant; se utilizează ca t.-etalon; t. cu rezistenţă, alcătuit dintr-un conductor legat la un circuit de măsură a variaţiei rezistenţei electrice cu temperatura; poate fi utilizat într-un domeniu larg de temperaturi. Un model aparte este i. medicaU umplut cu mercur şi gradat între 35°şi 42°C din zecime în zecime; particularitatea acestui t. constă într-o şicană care împiedică scurgere i mercurului după scăderea temperaturii, astfel îneîi el păstrează valoarea măsurată, pentru revenire trebuind să fie scuturat. termonastii (BOT..), mişcări provocate de variaţii ale temperaturii la unele flori (lalea, şofran), care se închid la frig şi se deschid la căldură. Termopile, defileu în Grecia, între muntele Callidro-mos şi golful Maiiac. Aici a avut loc, în anul 480 î.e.n., o bătălie celebră în care Leo-nida, regele Spartei, şi 300 de spartani au pierit piuă la unul, încercînd, printr-o apărare eroică, să oprească pătrunderea în Grecia centrală a armatelor persane conduse de regele Xerxe. termoplâstic (FIZ.; despre un corp), la care procesul de încălzire prezintă un caracter reversibil pînă la înmuiere, corpul putînd reveni ulterior, prin răcire, la aceeaşi structură iniţială (ex. smoala). termorecepîor (iîlST., FI-ZIOL.), terminaţie nervoasă senzitivă, excitată de diferenţa de temperatură a mediului extern sau intern. T. sînt localizaţi la nivelul pielii, al unor segmente ale tubului digestiv etc. termoreglâre (FIZ IOL.), mecanism fiziologic prin care, indiferent de variaţiile mediului înconjurător, temperatura corpului la animalele homeo-terrne (mamifere, păsări) este menţinută constantă. Se obţine printr-un echilibru între pro- TERMOREGULATOR 649 TERTUL1AN cesele termogenetice şi cele termolitice. Cînd organismul este expus la temperaturi prea joase care ar determina scăderea temperaturii corpului, intervin mecanismele de ter-mogeneză (vaso-constricţie periferică, tremurături musculare, creşterea producţiei de căldură din partea ficatului etc.). Cînd organismul este supus unor temperaturi ridicate, intervine termoliza (va-sodilataţie periferică, transpiraţie abundentă, diminuarea proceselor energetice etc.). Integrarea reacţiilor care menţin echilibrul termic este efectuată în hipotalamus, porţiunea ventrală a diencefalului situată deasupra hipofizei. In cazul depăşirii posibilităţilor organismului de t., apar stări patologice, ca: hipotermie, hi-pertermie, febră etc. termoregulator (TEHN.) v. termostat (1). termorigid (FIZ.; despre un corp), care, prin încălzire, suferă o transformare structurală ireversibilă, corpul nemaipu-tînd reveni ulterior, prin răcire, la starea iniţială (ex. bacbelita). termosifon (TEHN., FIZ.), principiu de funcţionare a unor schimbătoare de căldură, în care circulaţia fluidului (lichid sau amestec de lichid şi de vapori ai acestuia) se face în circuit închis, datorită diferenţei dintre greutatea specifică a fluidului cald care se ridică prin conducta de plecare (tur) şi greutatea specifică a fluidului care vine pe conducta de întoarcere (retur) la sursa de căldură. T. se aplică la încălzirea centrală cu apă caldă a clădirilor, la răcirea unor maşini şi instalaţii (ex. la răcirea unor motoare cu combustie internă) etc. termostabil (FIZ.; despre un corp), care nu este influenţat sensibil de acţiunea căldurii. termostat (TEHN.) 1. Aparat sau instalaţie pentru controlul şi reglarea automată a temperaturii într-o încăpere sau într-un sistem tehnic (într-o instalaţie de încălzire centrală, în instalaţiile frigorifice etc.). Se deosebesc: t. cu bimetal şi t. cu fluid. Sinonim termoregulator. 2. încăpere sau parte dintr-un sistem tehnic în care tempera- tura se menţine 4a o valoare constantă (ex. încăperi speciale pentru prelucrarea cu precizie înaltă a unor piese, încăperi speciale pentru efectuarea controlului tehnic, încăperi în care au loc anumite procese chimice sau biologice etc.). termotehnică (TEHN.), disciplină care aplică legile termodinamicii la studiul energetic al maşinilor termice, la studiul funcţional al instalaţiilor în care căldura este elementul principal şi la studiul proceselor de transfer de căldură. termotropism (gr. thermos „cald“ şi trope „răsucire**; BOT.), mişcare de curbare a unor organe vegetale (rădăcini, frunze) sub influenţa variaţiilor unilaterale de temperatură. ternar 1. (CHIM.; despre im compus, un sistem fizico-chimic sau un amestec) Care este constituit din trei elemente, din trei componenţi sau din trei faze, respectiv din trei substanţe. 2. (STIL.) Vers alcătuit din trei picioare metrice, avînd fiecare cîte o silabă accentuată (ex. „Mi-o/ ri-ţă/ lâ -ie; lâ-ie/ bu-că/ lâ-ie**...). 3. (MUZ.; despre o succesiune ritmică, o măsură sau formă muzicală) Care se divizează în trei. Terpandru (sec. VII î.en.), poet liric grec, originar din Lesbos, căruia i se atribuie dezvoltarea poeziei citharedice, adică poezia cîntată şi acompaniată la liră (gr. kitharis). T. a întemeiat la Sparta o şcoală de asemenea cîntăreţi. terpene (CHIM.), C10H16. Clasă de hidrocarburi naturale nesaturate, considerate ca di-meri ai izoprenului. Se izolează din diverse uleiuri eterice. Sînt lichide incolore, cu miros plăcut, insolubile în apă, solubile în alcool, benzen, eter. Au p.f. cuprinse între 150° şi 180°C. Sînt utilizate în farmaceutică, cosmetică etc. (ex. camfen, terpinen, pinen etc.). terpin, hidrat de ~ (FARM.), substanţă chimică sub formă de pulbere albă sau de cristale incolore, cu miros aromatic, ust amărui, solubile în apă. n medicină se utilizează în tratamentul afecţiunilor bronhiilor, deoarece micşorează secreţia traheo-bronşică. Terpsihora (în mitologia greacă), muza dansului. Este înfăţişată într-o atitudine plină de graţie, cu lira într-o mînă şi împodobită cu ghirlande. Terra (ASTR.), numele latinesc al planetei Pă- Terpsihor. mint. Terra Blachorum („Ţara românilor**), denumire sub care se întîlneşte, în documentele din sec. XIII-XIV, Ţara Făgăraşului. terra di Siena, culoare minerală întrebuinţată în pictură, formată din oxid de fier, argilă şi nisip şi ale cărei varietăţi de ton merg de la ocru pînă la roşu-închis. îşi trage numele de la locul unde se găseşte în stare nativă. terramâre, cultură materială datînd din epoca bronzului, răspîndită în Italia de nord şi în Latium. Numele vine de la denumirea dată aşezărilor cu locuinţe suspendate pe stîlpi de lemn, înconjurate de un val de pămînt şi de un şanţ cu apă, specifice acestei culturi. Terra Nova v. Newfound-i&nd. terra rossa (PETROGR.), depozit rezidual constituit din hidroxizi de aluminiu şi de fier şi din minerale argiloase de culoare roşie-brună; este poroasă sau pămîntoasă. Se formează în climat umed şi cald, prin alterarea calcarelor impure şi a altor roci. în Republica Socialistă România, t.r. se găseşte în Dobrogea, în Munţii Apuseni etc. Tersit, personaj din „Iliada** lui Homer, ostaş din armata aheilor, prototip al urîţeniei, răutăţii şi laşităţii. Este antipodul idealului întruchipat de Ahile sau de Hector. Tertulian (Quintus Septi-mius Florens Tertullianus) (c. 160—220), teolog creştin roman, născut la Cartagina. A fost unul dintre fondatorii patristicii. A combătut raţionalismul filozofiei greco-romane, numindu-i pe filozofi „patriarhii ereticilor**. Formula sa „cred pentru că este absurd** TERT 650 TESLA (credo quia absurdum) exprimă pregnant iraţionalismul concepţiei religioase în genere. terţ (DR.), persoana care nu este parte într-un act juridic sau într-o pricină. terţarolă (NAV.), porţiune din suprafaţa unei pînze de navă care poate fi strînsă prin înfăşurare, pentru a reduce suprafaţa pînzei expusă vîntului cînd acesta devine foarte puternic. terţă (MUZ.), intervalul dintre două sunete ale gamei la distanţa de trei trepte (ex. do-mi). terţet (MUZ.), v. trio. terţiar (STRAT.; în accepţie mai veche), a treia eră geologică, care cuprinde perioada paleogenă şi perioada neogenă. terţină, poezie în formă fixă, alcătuită din strofe de trei versuri, în care două dintre acestea rimează între ele, iar al treilea rimează cu versul rămas liber din strofa următoare, după schema: a, b, a; b, c, b; c, d, c; d, e, d ş.a.m.d. Forma acestor strofe e folosită şi în sonet. „Divina comedie** a lui Dante este scrisă în t. terţul exclus, legea terţului exclus (LOG.), principiu fundamental al gîndirii, care impune distincţia netă între adevăr şi fals; un enunţ nu poate fi decît adevărat sau fals, o a treia posibilitate fiind exclusă. Acţiunea l.t.e. determină raportul dintre judecăţile sau noţiunile contradictorii. Strîns legate^ de l.t.e. sînt legea dublei negaţii, deoarece a nega unul dintre termenii disjuncţiei (termenul afectat de negaţie) înseamnă a reveni la celălalt termen, şi demonstraţia prin absurd, deoarece şi aceasta presupune că prin negarea falsului revenim în mod necesai la adevăr. L.t.e. se înmlădiază prin aplicare la enunţuri despre evenimente individuale contingente ce urmează să se producă în viitor, deoarece adevărul sau falsitatea respectivelor enunţuri contradictorii se decide abia o dată cu realizarea lor. Astfel, l.t.e. nu exclude, ci implică şi contingenţa. De asemenea, în logicile polivalente, l.t.e. se manifestă atît prin aceea că valorile de adevăr intermediare sînt în funcţie de cele două valori de adevăr fundamentale, adevărul şi falsul, cît şi prin aceea că înăuntrul şirului de valori de adevăr, luate de data aceasta în extensiune, există întotdeauna un raport de excludere radicală între o valoare de adevăr şi toate celelalte: dacă avem n valori de adevăr, este exclusă a n + 1 valoare. Legea terţului exclus se dovedeşte a fi astfel determinanta fundamentală a gîndirii, în afara căreia decizia devine imposibilă. Tesalia, regiune din nordul Greciei, locuită iniţial de pe-lasgi. La sfîrşitul mileniului al II-lea î.e.n. a fost invadată de dorieni, care au transformat populaţia autohtonă în peneşti (cu un regim asemănător ilo-ţilor). După încercarea nereuşită a tiranilor din Pherae, Iason şi Alexandru (prima jumătate a sec. al IV-lea î.e.n.), de a crea un stat unitar, T. a căzut sub dominaţia Macedoniei, apoi sub cea romană (sec. al II-lea-î.e.n.). A făcut parte din Imperiul bizantin (pînă în 1349), apoi din Serbia, iar din 1393 din Imperiul otoman. în 1881 a revenit Greciei. tescovină (VITICULT.), produs secundar rezultat în urma zdrobirii şi presării strugurilor, compus din ciorchini, pieliţe şi seminţe. în urmă fermentării, din tescovină se obţine prin distilare rachiul de tescovină. Teseu (în mitologia greacă), erou local şi rege legendar al Atenei, fiul lui Egeu. în seama Iui T. erau puse tot felul de isprăvi, reminiscenţe mitice ale prefacerilor care avuseseră loc în trecutul îndepărtat al Aticii. T. a curăţat drumurile de tîl-hari, răfuindu-se cu uriaşul Teseu ucigîndu-1 pe tîlharul Skiron Sinis şi cu P r o c u s t, a răpus Minotaurul din Creta. Întorcîndu-se pe pămînt după ce coborîse în Hades pentru a încerca s-o răpească pe Persefona, n-a mai izbutit să-şi recapete domnia şi s-a retras în Eubeea, unde a pierit de mîna regelui Lycomede din Skyros. Tradiţia îi atribuia lui T. unificarea Aticii şi legislaţia primei conduceri tribale centralizate din Atena. Tesla, Nikola (1856-1943), inginer electrotehnician şi inventator iugoslav. A lucrat la compania telegrafică din Budapesta pînă în 1882 şi la compania N. Tesla T. Edison de la Paris pînă în 1884, cînd a plecat în Statele Unite ale Americii. în 1888 a făcut prima comunicare asupra cîmpului magnetic învîrtitor, descoperit de el independent de G. Ferraris, a construit prirtiele motoare asincrone bi-fazate şi a elaborat sistemul bifazat de curenţi electrici alternativi. După 1889 s-a ocupat în special de problemele curenţilor de înaltă frecvenţă, lucrările sale avînd o importanţă deosebită pentru începuturile radiotehnicii. în 1889— 1890 a construit generatoare electrice de frecvenţă ridicată (5 000 şi 20 000 Hz) şi în 1891 a inventat transformatorul electric de înaltă frecvenţă; a mai construit în 1899 staţiunea de radioemisiune de 200 kW de la Colorado etc. Lui T. i se dato-resc şi alte invenţii (un contor electric, un frecvenţmetru etc.) şi perfecţionări realizate după 1900. în 1934 s-a ocupat de problema fisiunii nucleelor atomice, folosind generatoare electrostatice de înaltă tensiune. TESLA 651 TETHVS tesla (după numele electro-tehnicianului N. Tesla; METR.), unitate de măsură a inducţiei magnetice în sistemul de unităţi SI, egală cu inducţia unui cîmp magnetic uniform şi omogen, căreia îi corespunde un flux magnetic de un weber printr-o suprafaţă cu aria de un metru pătrat, normală pe cîmpul magnetic. Are simbo- lul T\ . teslâri (în evul mediu în ţările române), subalterni ai căpitanului de poduri (pavaje de lemn care acopereau străzile), avînd obligaţia de a repara stricăciunile acestora. „tesneaci", denumire dată curentului revoluţionar care a apărut în Partidul social-demo-crat bulgar şi care, rupîndu-se în 1903 din partid, s-a constituit în Partidul social-democrat revoluţionar al socialiştilor tesneaci (,,strîmţi“). Conduşi de D. Blagoev, G. Kirikov, Gh. Gheorghievşi Gh. Dimitrov, t. s-au situat pe poziţiile luptei de clasă ireductibile şi ale internaţionalismului proletar, du-cînd o luptă susţinută împotriva oportuniştilor bulgari (cunoscuţi sub numele de ,,largi“). Partidul t., unul dintre întemeietorii Internaţionalei a IlI-a, Comuniste, s-a transformat în 1919 în Partidul Comunist Bulgar. Tespis (sec. VI. î.e.n.), poet ditirambic grec, considerat părintele tragediei. Lui T. i se atribuie introducerea actorului şi a prologului în spectacolele dionisiace, inovaţii care marchează începutul dramei tragice. test, metodă psihologică de investigare, constînd dintr-una sau din mai multe probe, identice pentru toate persoanele examinate, cu o tehnică precisă de apreciere a reuşitelor sau a greşelilor şi de măsurare a performanţelor. Pentru a asigura omogenitatea interpretării rezultatelor de către diverşi cercetători, t. sînt elaborate în prealabil pe baza distribuţiei statistice a performanţelor obţinute prin aplicarea probelor respective pe un grup-etalon. Termenul de t. mintal a fost folosit pentru întîia oară de James Mc Keen Cattell în 1890. Există diferite tipuri de t., care pot fi aplicate individual sau colectiv: de dezvoltare, urmărind stabilirea diferenţierilor psihologice de vîrstă; de aptitudini, urmărind stabilirea diferenţelor individuale în cadrul aceleiaşi vîrste; de personalitate, urmărind stabilirea unor particularităţi de ansamblu ale psihicului persoanei, cum sînt t. numite proiective, „t. de apercepţie tematică" (TAT) ale lui H. A. Murray, t. lui H. Rorschach etc. T. prezintă avantajul unei interpretări univoce a rezultatelor, pe baza etalonării, şi al aplicării rapide şi economice pe un număr mare de persoane, ceea ce este necesar mai ales în domeniile practice, în psihologia şcolară, în psihologia muncii, în psihologia medicală. Dar t. nu asigură studierea fenomenelor psihice în profunzime şi în procesualitatea desfăşurării lor, din care cauză este necesară folosirea lor în cadrul unor metode mai complexe. testament (DR.), act juridic de*voinţă unilaterală, personal şi solemn, esenţialmente revocabil, prin care o persoană fizică (testatorul) dispune, în tot sau în parte, de avutul său pentru timpul cînd nu va mai fi în viaţă. — T. olograf, testament scris în întregime, datat şi semnat de mîna testatorului. — T. autentic, testament întocmit de către un funcţionar de stat competent, cu formalităţile cerute de lege. — T. mistic (sau secret), testament scris de testator sau de către un terţ, dar semnat de primul, strîns, sigilat şi prezentat unui funcţionar de stat competent, care face un act de subscriere chiar pe înscrisid testamentului sau pe plic. testicul, glandă genitală masculă, întotdeauna pereche. T. are două tipuri de secreţie: exogenă (elaborarea şi eliminarea spermatozoizilor) şi endogenă (producerea hormonilor masculini: androstero-nul şi testosteronul). testosteron (BIOCHIM.), C19//28 ^2.'Hormon sexual masculin, secretat de ţesutul ii.ter-stiţial testicular (celulele Ley-dig). Are funcţia de a induce şi menţine la mascul caracterele sexuale secundare, precum şi de a favoriza dezvoltarea scheletului. Se poate prepara pe cale sintetică Testut ftestu], Jean Leo (1849—1925), medic francez, unul dintre cei mai apreciaţi anatomişti ai sec. al XlX-lea. A fost profesor de anatomie la facultăţile de medicină din Bordeaux, Lille şi Lyon. A făcut cercetări asupra vaselor şi nervilor ţesutului conjunctiv, anomaliilor musculare, anatomiei aplicate la medicina operatorie etc. Op. pr.: „Tratat de anatomie umană" (1889 — 1892), „Tratat de anatomie topografică" (1905), e,Manua! de disecţie" (1921). teşire (TEHN.) v. şanfrenare. tetanie (MED.), sindrom datorit scăderii calciului din umorile organismului. Se caracterizează clinic prin contracturi ale muşchilor scheletici şi netezi, convulsii, uneori stări de asfixie prin spasm laringian etc. La baza t. este o stare latentă de hiperexcitabilitate a muşchilor şi nervilor (spasmo-filie), care în anumite condiţii se transformă în accese de t. Accesul de t. durează de la cîteva minute la o oră şi manifestările lui iau uneori, prin violenţa lor, aspecte/ dramatice. T. se întîlneşte în cursul unor boli ca: insuficienţă para-tiroidiană, hipovitaminoză D, tulburări grave gastrointesti-nale. Pentru vindecarea teta-niei se tratează boala care o provoacă. tetânos (MED.), boală toxi-infecţioasă gravă, provocată de pătrunderea în organism, printr-o rană, a bacilului tetanie. După o incubaţie de 2—15 zile apar rigiditatea musculară, spasme şi crampe musculare paroxistice, cu urmări grave datorită sediului lor (imposibilitate de alimentaţie, asfixie). Apar ortotonusul şi opistoto-nusul, caracteristice t. Tratamentul preventiv se face prin vaccinare cu anatoxină tetanică, iar tratamentul curativ cu penicilină, ser antitenatic şi medica-ţie simptomatică. La animale, boala este întîlnită mai frecvent la cai, porci şi oi, Tethys (în mitologia greacă), una dintre surorile Titanilor (titanidă), fiica lui Uranus şi a zeiţei Geeă, soţia TETRA- 652 TEUTONI lui Ocean. Zeiţă a mării şi a cursurilor de apă. Reprezentată sub înfăţişarea unei femei impunătoare, aşezată într-un car tras de cai înspumaţi, însoţită de un alai de tritoni, delfini şi oceanide. tetra- (gr. tetra ,,patru“), element de compunere cu sensul „(format din) patru" (ex. tetraedru, tetralogie). tetracarbonil de nichel (CHIM.) v. nichel-carbonil. tetra clor ură de carbon (CHIM.), CC/4. Compus organic lichid cu miros plăcut, cu p.f. 75°C, neinflamabil, greu solubil în apă, uşor solubil în alcool, eter, benzen, cloroform. Se obţine prin clorurarea directă a metanului sau din sul-fură de carbon şi clor în prezenţa unor catalizatori. T. de c. este utilizată ca solvent pentru grăsimi, lacuri, răşini, la fabricarea insecticidelor şi la umplerea unor stingătoare de incendiu. tetracoralieri (PALEONT.), ordin fosil de celenterate din clasa antozoarelor, caracterizat prin simetria bilaterală a formelor adulte şi prin cele patru septe principale. T. au trăit din silurian pînă la sfîrşitul erei paleozoice. tetracord (MUZ.), şir de patru sunete dintr-o scară muzicală (de ex.: do-re-mi-fa sau sol-la-si-do). tetradrâhmă, monedă de argint în Grecia antică cu o valoare de patru drahme. V. şi drahmă. tetraedrit (MINER.), sulfo-stibiură naturală de cupru, care mai conţine fier, zinc şi argint. Cristalizează în sistemul cubic, formînd cristale tetraedrice sau mase compacte, de 'culoare cenuşie de oţel pînă la neagră ca fierul şi cu luciu metalic. Se întîlneşte în filoane hidro-termale. T. este un minereu de cupru şi uneori de argint. In Republica Socialistă România se găseşte în zăcămintele de la Cavnic (reg. Maramureş), Să-cărîmb (reg. Hunedoara) şi Bucium (reg. Cluj). tetraedru (gr. tetra „patru" şi edra „faţă"; MAT.), poliedru cu patru feţe triunghiulare, patru vîrfuri şi şase muchii. Este cel mai simplu poliedru. T. este o piramidă triunghiulară. Volumul t. este egal cu o treime din produsul ariei bazei cu înălţimea. — T. regulat, tetraedru care are feţele triunghiuri echilaterale. Are şase plane de simetrie. tetraetilplumb (CHIM.), Pb(C2H5)4. Compus organome-talic obţinut prin tratarea clo-rurii de etil cu un aliaj de plumb şi sodiu. Este o substanţă lichidă, incoloră, foarte toxică, cu p.f. circa 200°C, insolubilă în apă, greu solubilă în alcool, solubilă în hidrocarburi. Se utilizează ca adaos (pînă la 0,3%) în benzină, deoarece are efect antidetonant. tetraevângbel v. evangheliar. tetralogie (gr. tetra „patru" şi logos „cuvînt, ştiinţă"), serie de patru piese dramatice scrise de un singur autor, formată din trei tragedii şi o dramă satirică, pe care poeţii tragici greci o prezentau într-un spectacol teatral complet la concursurile din antichitate. Cele trei tragedii, care formau prima parte a t., erau legate de o temă comună; cînd dezvoltau în timp acelaşi subiect, ele alcătuiau o trilogie (ex. „Ores-tia" de Eschil, căreia i s-a adăugat drama satirică „Proteu", azi pierdută). Prin extensiune, astăzi, serie de patru piese dramatice (de ex. tetralogia „Aurul Rinului" a lui R. Wagner). tetrametru, vers grec sau latin alcătuit din patru unităţi ritmice trisilabice (ex. dactil sau a n a p e s t) ori din şase unităţi ritmice bisilabice (ex. iamb). T. este în general un alexandrin, alcătuit din patru măsuri despărţite de o cezură mediană. tetrarhie, formă de conducere a Imperiului roman, instituită de împăratul Diocleţian (284—305), care, pentru o mai bună administrare şi apărare împotriva atacurilor externe, a împărţit imperiul în patru părţi, încredinţate conducerii a doi auguşti şi doi cezari. tetrasilâbic, cuvînt sau vers alcătuit din patru silabe. tetra valent (CHIM.; despre un element), care are valenţa 4. tetrodă (TELEC.), tub electronic cu patru electrozi (cato-dul, grila de comandă, grila-ecran şi anodul), a cărui funcţio- nare este asemănătoare cu a triodei, deosebindu-se de aceasta prin prezenţa grilei-ecran,. dispusă între anod şi grila de comandă, pentru a micşora capacitatea electrică dintre aceştia. Tetuân, oraş în nord-vestul Marocului, situat în apropiere de ţărmul Mării Mediterane. 101 400 loc. (1960). Centru comercial. Industrie alimentară, textilă, a cimentului, artizanat. Monumente arhitectonice din sec. al XVI II-lea, muzee. teu 1. (TEHN.) a) Armătură metalică (fiting) în formă de T cu trei ramificaţii, folosită pentru racordarea ţevilor prin care circulă un fluid. Ramificaţiile t. sînt filetate sau prevăzute cu flanşe şi pot fi drepte sau curbe, coaxiale sau necoaxiale, perpendiculare sau înclinate. b> Instrument de desen folosit la lucrul la planşetă pentru trasarea liniilor drepte, înclinate cu un anumit unghi (cel mai adesea de 90°, dar, în general, reglabil) faţă de direcţia de deplasare a Iui. 2. (AV.) Dispozitiv indicator în formă de T, folosit pe un aeroport pentru a arăta direcţia şi sensul vîn-tului. T. pentru zborul de noapte este luminat. teugă (NAV.), suprastructură situată la prora unei nave. în interiorul t. sînt amenajate magazii de materiale şi, mai rar, locuinţe pentru echipaj. teurgie (gr. theos „dumnezeu" şi ergon ^lucrare"), act magic sau complex de acte magice, prin care neoplatonicii şi alţi mistici au pretins că intră în legătură cu divinităţile binefăcătoare pentru a le determina să le împlinească dorinţele. Se numeşte şi magie albă. teutoni 1. Trib germanic din Iutlanda şi insulele daneze. La sfîrşitul sec. al II-lea î.e.n., t. au coborît spre sud şi, împreună cu cimbrii, au pustiit Galia şi Spania; au fost zdrobiţi de Marius la Aquae Sextiae (102 î.e.n.). 2. Denumire a membrilor ordinului mo-naho-cavaleresc german, constituit în Palestina în 1 190 — 1 191 ; semnul distinctiv alt. era o manta albă cu o cruce neagră pe u-mărul stîng. La începutul sec. al XIII-lea, ordinul t. s-a stră- TEUTSCH 653 „TEZE DESPRE FEUERBACH" mutat în răsăritul Eiiropei. în 1211 t. au fost colonizaţi în Ţara Bîrsei de regele Ungariei, Andrei al I I-lea. A-lungaţi din Transilvania (1225), deoarece nutreau planuri proprii de expansiune, s-au aşezat (1226) în regiunea Torun (Polonia), iar în 1237 s-au contopit cu ordinul monaho-cavaleresc al gla-diferilor (purtători de spadă). Iniţiind politica de „Drang nach Osten“, t. au dus o campanie de cotropire, de catolicizare şi germanizare forţată a Prusiei şi a ţărilor baltice, devenind totodată o frînă în dezvoltarea statului polon. Înfrînţi de oştile polono-lituane ajutate de contingente cehe, ruse şi moldoveneşti la Griinwald (1410), puterea lor a decăzut, iar prin pacea de la Torun (1466) t. au fost siliţi să cedeze o parte din posesiunile lor Poloniei şi să recunoască suzeranitatea regelui polon. în timpul Reformei, în 1525, marele maestru Albert de Brandenburg, trecînd la luteranism, a secularizat averile ordinului t,, punînd astfel bazele ducatului Prusiei. Teutsch [toici], Iuliu (1867 — 1936), arheolog şi etnograf german din Transilvania, întemeietorul muzeului din Braşov. A efectuat valoroase cercetări etnografice şi arheologice în Ţara Bîrsei. tex (IND. TEXT.), sistem de numerotare a fineţei firelor, fibrelor şi semifabricatelor (benzi, semitorturi etc.) textile. Unitatea de bază, numită tot tex, este fineţea unui fir cu lungimea de 1 000 m şi masa de 1 g. Texas, stat în partea de sud a S.U.A. Suprafaţa: 692 100 km2. Populaţia: 10 323 000 loc. (.963). Centrul administrativ: Austin. Alte oraşe: Houston, Dallas, San Antonio. Cuprinde o porţiune din cîmpia litorală a Golfului Mexic în sud-est, o regiune deluroasă în partea centrală şi prelungiri ale Cor-dilierilor în extremitatea vestică. Mari zăcăminte de petrol şi de gaze naturale (primul loc în S.U.A.), săruri de brom, heliu, magnezit, sulf, cărbuni ş.a. Este dezvoltată intens industria extractivă (2/5 din producţia de petrol a S.U.A. şi circa 50% din producţia de gaze naturale, primul loc în producţia de brom, heliu, magneziu şi sulf), de prelucrare a petrolului, producţia de cauciuc sintetic şi de mase plastice (în regiunea litoralului Golfului Mexic).Mai există industrie energetică, metalurgică neferoasă (aluminiu, magneziu), constructoare de maşini (utilaj petrolier, avioane etc.), alimentară, textilă, în agricultură predomină marile ferme de tip capitalist. Se cultivă bumbac (1/3 din producţia S.U.A.), grîu, porumb, orez, arahide, legume şi pomi fructiferi. în zonele mai aride din vest şi sud-vest este caracteristică creşterea animalelor sub forma păşunatului extensiv. texte rotacizante, texte caracterizate prin prezenţa r o-t a c i s m u 1 u i. în filologia românească, termenul este consacrat pentru un grup de vechi texte româneşti din sec. al XVI-lea (cele mai multe apar-ţinînd primei jumătăţi a acestui secol), localizate în nordul Transilvaniei (Maramureş): Psaltirea Hurmuzaki, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Vorone-ţeană, Codicele Voroneţean, Codex Sturdzanus. textile, produse finite şi materiale, constituite din fibre textile. Majoritatea produselor textile finite se obţin prin ţesere, tricotare, împîslire etc. în prezent se produc şi textile neţesute, care tind să înlocuiască materialele textile mai scumpe. Ele sînt constituite din straturi de fibre textile neîmpîslite, consolidate cu lianţi din polimeri sintetici şi eventual perforate pentru a fi permeabile pentru aer. V. şi industria textilă. textolit (ELT.), material în formă de plăci, constituit din straturi de ţesături impregnate cu răşini sintetice de tipul bachelitei. Este utilizat ca material electroizolant în electrotehnică şi radiotebnică, în construcţia de maşini (la fabricarea unor roţi dinţate) etc. textologie, disciplină filologică aplicată la studiul comparat al textelor unor opere literare sau de altă natură, pentru stabilirea versiunii definitive corecte în vederea republicării operelor în ediţii postume. textură 1. (PETROGR.) Mod de distribuire în spaţiu a părţilor componente ale rocilor. Mai frecvent se întîlnesc t. masive (la rocile magmatice), t. stratificate (la rocile sedimentare), t. şistoase (la rocile me-tamorfice). 2. (METAL.) Mod de asamblare sau de aşezare, orientată în spaţiu, a constituenţilor în structura unui metal sau a unui aliaj. (ex. t. granulară, t. fibroasă etc.). 3. (PEDOL.) Textura solului, alcătuirea mecanică sau granulometrică a solului, reprezentată prin proporţia diferitelor particule minerale elementare (argila, mîlul, nisipul, pietrişul). T.s. poate fi argiloasă, lutoasă, nisipoasă sau fină, mijlocie, grosieră. T.s. determină în mare măsură proprietăţile fizico-mecanice ale solului, regimul apei şi al aerului din sol. Solurile agricole fertile din ţara noastră au o textură mijlocie lutoasă. tezaur a) Totalitatea mijloacelor financiare efective (bani, aur şi alte metale preţioase, titluri de valoare etc.) de care dispune statul la un moment dat. b) Denumire generică dată oficiului public central care face operaţii financiare pentru statul capitalist şi administrează veniturile bugetului. tezaurizare, sustragerea din circuitul economic normal a mijloacelor băneşti aflate îndeosebi sub formă de aur sau valute. V. şi Gresham, legea lui —■. teză 1. (FILOZ.) a) Idee formulată concis, susţinută ca temei al unei concepţii filozofice, juridice, politice etc. b) Etapă iniţială în cadrul procesului de dezvoltare dialectică, adică afirmaţia iniţială care, prin natura sa, dă naştere propriei sale negaţii, antiteza. V. şi sinteză; triadă. 2. (LOG.) a) Enunţ strict determinat în cadrul unei demonstraţii. b) Expresie adevărată în orice interpretare dată variabilelor sale. „Teze despre Feuerbach", schiţă prealabilă a lui K. Marx pentru o critică a filozofiei lui Feuerbach, scrisă în primăvara anului 1845 sub forma a 11 teze şi publicată pentru prima oară de Engels în 1888. „Tezele*4 semnalează limitele materialismului premarxist^inclusiv ale „TEZELE DIN APRILIE" 654 THALMANN materialismului lui Feuerbach, şi trasează căile dezvoltării filozofiei materialiste. Principalul neajuns al vechiului materialism, arată Marx, l-a constituit caracterul său contemplativ. De aici necesitatea includerii criteriului practicii în teoria cunoaşterii, ă învingerii, cu ajutorul acestui criteriu, a idealismului şi agnosticismului şi a dezvoltării pe baze materialiste a rolului activ al subiectului în . cunoaştere, ignorat de materialismul metafizic. Pe de altă parte, Marx arată pentru prima oară însemnătatea principială a relaţiilor sociale, formate pe baza activităţii practice de producţie, în definirea conceptului de om, subliniind astfel, în opoziţie cu antropologismul lui Feuerbach, esenţa socială a omului. Esenţa umană, arată Marx, nu este ceva abstract şi imuabil, inerent „individului izolat**ca membru al unei specii biologice, ci „ansamblul relaţiilor sociale**, concrete, istoriceşte determinate. Sarcina filozofiei este de a face „critica acestei esenţe reale**, a relaţiilor sociale, şi implicit de a nu se limita la „interpretarea** lumii existente, ci de a o „schimba** pe aceasta din urmă. T.d.F. constituie „primul document care conţine germenul genial al noii concepţii despre lume** (Engels). „Tezele din aprilie", document programatic prezentat de V. I. Lenin la 4 (17) aprilie 1917, sub denumirea „Despre sarcinile proletariatului în actuala revoluţie**, în care a fost elaborat planul luptei partidului comunist bolşevic pentru trecerea de la revoluţia burghezo-democra-tică la revoluţia socialistă. T. din a. prevăd ca măsuri economice confiscarea pămînturilor moşiereşti, contopirea tuturor băncilor în una singură (banca naţională) şi trecerea ei sub controlul sovietelor, introducerea controlului muncitoresc a-supra producţiei şi repartiţiei etc. In domeniul politic, V.I. Lenin preconiza, avîndîn vedere existenţa în acel moment a dualităţii puterii, teza trecerii nu la republica parlamentară, ci la republica sovietică, ca formă a dictaturii proletariatului. Le- nin preconiza cucerirea majorităţii în soviete, în scopul transformării acestora într-un instrument politic capabil să contribuie la schimbarea politicii atît a sovietelor, cît şi a guvernului. Lenin a propus totodată schimbarea vechii denumiri a partidului social-demo-crat în cea de partid comunist şi elaborarea unui nou program al partidului. în T. din a. V.I. Lenin a propus crearea unei noi Internaţionale, Internaţionala Comunistă. T. din a. au avut un rol important în călirea revoluţionară a maselor, în întărirea spiritului lor combativ, pregătindu-le astfel pentru revoluţia socialistă. Thackeray [Oeciri], Wil-liam Makepeace (1811 —1863), scriitor englez, reprezentant de seamă al realismului critic. S-a născut la Calcutta în familia W. M. Thackeray unui funcţionar. A studiat la Cambridge, a vizitat Germania, unde l-a cunoscut pe Goethe, şi, un timp, a frecventat cercurile boemei aristocratice şi literare pariziene. T. a manifestat un mare interes pentru activitatea politică, situîndu-se pe poziţii radicale mic-burgheze.Şi-a ilustrat singur, cu desene şi caricaturi, multe dintre foiletoanele sale politice. Primul său succes literar a fost volumul de schiţe satirice „Cartea snobilor** (1848, trad. rom. 1964). Romanele sociale, partea cea mai valoroasă a creaţiei sale, cuprind puternice tablouri realiste ale Angliei sec. al XlX-lea şi o satiră acidă a tranzacţiilor, abuzurilor, fariseismului şi a altor vicii ale claselor dominante („Bîlciul deşertăciunilor**, 1847—1848, uit. trad. rom. 1963; „Povestea lui Pen-dennis**, 1848—1850; „Familia Newcome**, 1853—1855 ş.a.). Romanele „Memoriile lui Barry Lindon** (1848), „Henry Esmond** (1852, trad. rom. 1965), „Cei din Virginia (1857—1859) ş.a., inspirate din istoria Angliei, păstrează şi ele un caracter critic şi moralizator. în acelaşi spirit, T. a ţinut o serie de prelegeri literare („Umoriştii englezi ai sec. al XVIII-lea“, 1853) şi istorice („Cei patru George**, 1860). Caracteristic întregii satire a lui T. este scepticismul, ostil oricăror iluzii filantropice, dar şi lipsit de perspectiva unor remedii sociale. Naraţiunea lui T. se distinge prin rigoarea detaşării de frămîntările personajelor sale (în general mai complexe decît cele ale lui Dickens), ea fiind printre primele modele de artă obiectivă realistă. Thaer, Albrecht (1752-1828), medic şi agronom german; a fost profesor de agricultură la Universitatea din Berlin. în 1806 a înfiinţat primul institut agronomic din Germania. A elaborat teoria nutriţiei plantelor cu humus, care a avut o largă răspîndire în sec. al XlX-lea pînă la apariţia teoriei nutriţiei minerale a lui Justus von Liebig. Op. pr.: „Bazele agriculturii raţionale** (1853). Thâlmann [telman/, Ernst (1886—1944), militant de seamă al mişcării muncitoreşti germane şi internaţionale. în 1903 a aderat la aripa de stînga a Partidului sociai-democrat. în 1919 a fost ales preşedinte al organizaţiei din Hamburg a Partidului sociai-democrat independent din Germania (P.S.D.I.G.) ; această organizaţie a intrat, în 1920, aproape în întregime în partidul comunist. Membru al Partidului Comunist din Germania din 1920, al C.C. al P.C.G. din 1921, a fost ales, în 1925, preşedinte al C.C. al P.C.G. în 1923 a condus răscoala armată a proletariatului din Hamburg. în 1928—1943 a fost membru al Comitetului Executiv al Internaţionalei a III-a. După instaurarea dictaturii hitleriste (1933) a fost arestat, internat într-un lagăr THANATOS 655 THEODORINl E. THalmann de concentrare. A fost asasinat în august 1944 în lagărul de concentrare de la Buchenwald. Op. pr.: „în luptă împotriva imperialismului german şi american" (1954, trad. rom.). Thanatos (gr. thanatos „moarte“; în mitologia greacă), personificarea morţii, fiul Nopţii şi fratele Somnului (Hyp-nos). îşi avea lăcaşul în infern sau, potrivit altor legende, la porţile acestuia. Thapa, Surya Bahadur (n. 1927), preşedinte al Consiliului de Miniştri al Nepalului (din 1965). în 1960-1965 a deţinut diferite portofolii ministeriale. Thar, deşert în India şi Pakistanul de Vest, cuprins între cursul inferior al Indului şi Munţii Aravalli. Suprafaţa: 300 000 km2. Dune de nisip; lacuri sărate şi takîre. Climă tropicală uscată, cu precipitaţii reduse (în timpul musonului). Păduri de acacia şi ierburi xe-rofite. Vestul deşertului T. este irigat din apele Indului. Se practică creşterea nomadă a animalelor (oi, capre şi cămile). Thasos, insulă grecească în nordul Mării Egee, separată de continentul european prin strîmtoarea Thasos. Suprafaţa: 398 km2. Populaţia: circa 15 200 loc. Relieful muntos. Altitudinea maximă: 1 203 m. Climă şi vegetaţie mediteraneeană. Zăcăminte de minereuri de fier, de cupru etc. Plantaţii de măslini, de viţă de vie, de pomi fructiferi. Themis (în mitologia greacă), zeiţă arhaică a dreptăţii, una dintre surorile titanilor (tita-nidă), identificată ulterior cu Dike, zeiţa justiţiei. Atributele ei sînt balanţa şi cornul de abundenţă sau însemnele convenţionale ale justiţiei: balanţa şi sabia. Theodorescu, Bazil (n. 1891), clinician român, profesor de medicină internă la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei Republicii Socialiste România şi al Academiei franceze de medicină. S-a ocupat în special cu studiul bolilor cardiovasculare, aducînd contribuţii originale în patologia unor'boli câ infarctul miocardic, angina pectorală, aritmiile cardiace eţc. Op. pr.: „Profilaxia şi tratamentul insuficienţei coronariene" (1958), „Cardiologia** (1961-1963). Theodorescu, Cicerone (n. 1908), poet român, născut Ia Bucureşti. înainte de Eliberare a desfăşurat o vie activitate publicistică(la „Azi**, „Cuvîntul liber** ş.a.). Placheta de debut, „Cleştar** (1936), exprimă, în-tr-o formă ermetică, sentimentul însingurării şi al îndoielii. După Eliberare a aderat la poezia militantă, inspirîndu-se din tradiţiile de luptă ale ceferiştilor („Calea Griviţei**, 1949; „Un cîntec din uliţa noastră**, 1953) şi din noile realităţi so-cial-politice („Povestea Ioanei“, 1963, „Zburătorul de larg**, 1965). Poet avîntat şi energic, este totodată un cîntăreţ delicat al iubirii calme („Oameni şi dragoste**, 1958; „De dragoste**, 1961), al sentimentului patern şi al copilăriei („Întîmplarea din grădină**, 1952; „Făurari de frumuseţe**, 1954 ş.a.). Reactua-lizînd rondelul, l-a utilizat cu vervă în direcţie satirică. Poemele sale se remarcă prin acurateţea lor formală. A cules folclor („Izvoare fermecate**, 1958). A tradus din V. Maia-kovski, A. Tvardovski, W. Blake, F. Garcia Lorca,W. Bro-niewski ş.a. Theodorescu - Sion, Ion (1882—1939), pictor român. A studiat la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti cu G.D. Mirea, apoi la Paris la Academia de bele-arte ca elev al lui J.P. Laurens. După o călătorie în nordul Africii se întoarce în ţară, poposind în diferite regiuni de unde aduce imagini ale priveliştilor şi ale oamenilor locului. Autor de portrete, peisaje, naturi moarte şi compoziţii, Th.*-S, aiins şi către marea compoziţie. Preocupîndu-se de problemele redării specificului naţional, de folclorul decorativ, adesea înţeles superficial, el a tratat subiecte din viaţa şi din folclorul ţăranului român („Plăieşii**, „Ciobanii din Munţii Apuseni**, „La izvorul Troiţei**, „La fîntî-na meşterului Manole**). Th.-S* evocă un univers spaţial masiv, strict construit, în care figura umană se include gravă şi aspră. Pictura lui apare ca un efort original de a lega experienţa cromaticii şi ornamenticii populare de experienţele lui Cézanne şi Derain. Th."S. a dus la începutul carierei sale şi o intensă activitate de ilustrator la publicaţiile „Furnica**, „Zavera** ş.a. Theodorian, Caton (1877— 1939), prozator şi dramaturg român. S-a născut la Craiova. A debutat cu versuri şi proză în „Literatorul" (1893). A colaborat la „Luceafărul", „Semănătorul", „Ramuri", „Sbu-rătorul" ş.a. Dintre numeroasele sale scrieri dramatice se remarcă în primul rînd comedia „Bujoreştii" (1916), care înfăţişează lupta ridicolă şi absurdă desfăşurată în jurul ambiţiilor şi veleităţilor unei vechi familii boiereşti. Unicul său roman, „Sîngele Solovenilor" (1908), este axat pe problematica eredităţii. A scris şi nuvele cu caracter relativ autobiografic. A tradus din Théophile Gautier, Emile Zola, Alexandre Dumas-fiul ş. a. Theodorik din Praga (? —1381), pictor ceh. Menţionat pentru prima oară în 1359, T. a fost unul dintre cei mai importanţi artişti ai epocii împăratului Carol IV şi un reprezentant de seamă al picturii gotice cehe. Principala sa operă este decorarea capelei sf. Cruce din castelul Karlstejn cu o adevărată galerie de tablouri, reprezentînd figuri de sfinţi (1367). Stilul său, monumental şi sobru, impune prin vigoarea desenului şi armonia cromatică reţinută. Theodorini ,Theodor ( 1823— 1873), actor român, animator de seamă al teatrului românesc. A studiat la Academia Mihăi-leană cu Costache Caragiale, apoi în Italia cu G. Modena THEODOS1U I 656 C THIMIG Interpret de patos romantic în melodramele timpului, a fost totodată creatorul plin de fantezie şi de vervă al rolurilor de caracter şi travesti din comedia originală. A jucat pe scenele teatrelor din Iaşi şi din Bucureşti, principalul său centru de activitate fiind însă Teatrul Naţional din Craiova, pe care l-a condus din 1854 vreme de aproape 20 de ani. Theodosiu I (Caesar Flavius Theodosius Augustus), împărat roman (379—395) în Orient. A purtat lupte împotriva goţilor, care ameninţau să cucerească Constanţinopolul, şi a încercat să impună doctrina niceeană ca religie dominantă, interzicînd cultele păgîne. In timpul său s-a realizat ultima unire de fapt a părţilor apuseană şi răsăriteană ale imperiului (394—395). In anul 395 a împărţit Imperiul roman între cei doi fii ai săi: Arcadiu (în Orient) şi Honoriu (în Occident). Theohari, Anibal (1873 — 1933), medic român. A fost profesor de terapeutică la universităţile din Iaşi şi din Bucureşti. Este unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai clinicii medicale româneşti din prima jumătate a sec. al XX-lea. Şcoala sa se caracterizează prin combinarea curentului anato-moclinic cu cel experimental. Cercetările întreprinse cuprind probleme de terapeutică medicamentoasă şi de terapeutică balneologică. T. a acordat o mare importanţă datelor fizio-topologice în conducerea oricărui tratament. Ca balneolog, a studiat experimental şi clinic acţiunea apelor minerale din ţara noastră. El a înfiinţat Institutul de balneologie din Bucureşti (1924) şi „Societatea de terapeutică**. Op. pr.: „Tratat elementar de terapeutică** (1922), „Tratat de terapeutică** (1934, în limba franceză). theromorpha (gr. theros '„animal** şi morphe „formă**; PALEONT.), ordin de reptile fosile acvatice şi terestre. A-veau unele caractere comune cu stegocefalii, iar altele cu mamiferele. Au trăit mai ales pe fostul continent sudic Gond-wana, din permian pînă în triasic. Thessaloniki v. Salonic. Thetis (în mitologia greacă), divinitate a mării, cea mai cunoscută dintre nereide. Din scurta ei căsnicie cu muritorul Peleu s-a născut A h i 1 e. Thetis şi Ahile Trăia retrasă în palatele minunate din văgăunile mării şi apărea pe pămînt numai la chemarea fiului ei, pe care nu l-a putut feri de o moarte timpurie. Thibaud [ tiboj, Jacques (1880— 1953), violonist francez. A studiat la Paris cu Marsick. Incepînd din 1898, a cîntat ca solist în întreaga lume. A fost profesor la Şcoala normală de muzică din Paris. împreună cu Casais şi Cortot, T. a format un trio devenit celebru. A iniţiat concursul de vioară care îi poartă numele, iar împreună cu M. Long concursul pentru pian. Interpretările sale se caracterizau prin delicateţe, căldură şi eleganţă. Thibaudet [tibodé/, Albert (1874 — 1936) critic literar francez, autor a numeroase eseuri şi monografii („Poezia lui Stéphane Mallarmé**, 1912; „Gustave Flaubert**, 1922; „Istoria literaturii franceze din 1789 pînă în zilele noastre**, 1936 ;„Ref lecţii asupra literaturii**, 1938, în care a studiat istoria literară pe generaţii de scriitori, ş.a.), ingenioase şi sugestive prin forţa intuiţiei critice, susţinută de o fină erudiţie. Caracterizată prin atitudinea ei antidogmatică, bogăţia ideilor şi a informaţiei, ca şi prin eleganţa stilistică, opera lui T. are însă la bază o concepţie de influenţă bergsoniană. Thierry [tieri], Augustin (1795—1856), istoric francez de orientare liberală din perioada Restauraţiei, unul dintre crea- torii variantei burgheze a teoriei luptei de clasă, adept al lui Saint-Simon. A susţinut teoria eronată potrivit căreia clasele societăţii feudale au apărut în urma cuceririlor, clasa stăpîni-lor feudali provenind din rîn-durile cuceritorilor, iar clasa ţăranilor dependenţi din rîn-durile populaţiei cucerite. Op. pr.: „Cucerirea Angliei de nor-manzi“ (1825), „Consideraţii asupra istoriei Franţei** (1840), „Schiţă istorică despre starea a treia** (1853) ş.a. Thiers/tier], Adolphe (1797 —1877), om politic francez şi istoric liberal burghez, avocat. A fost în repetate rînduri ministru, iar între 1836 şi 1840 prim-ministru. Ca şef al puterii executive (februarie 1871), T. a încheiat, în condiţii umilitoare pentru Franţa, pacea preliminară prin care s-a terminat războiul franco-pru-sian (1870—1871). Ordinul său de dezarmare a gărzii naţionale a constituit cauza imediată a izbucnirii răscoalei populare (18 martie 1871), care a instaurat Comuna din Paris. T. a condus acţiunea de reprimare sîngeroasă a a-cesteia. Intre 1871 şi 1873 a fost preşedinte al Republicii Franceze. Op. pr.: „Isto-jia revoluţiei franceze** (10 voi., 1823—1827), „Istoria Consulatului şi a Imperiului** (20 voi., 1845—1862). Thimhnn [OtmsnJ, Kenneth Vivian (n. 1904), biolog american, specialist în fiziologia plantelor, profesor la Universitatea din California, membru de onoare al Academiei Republicii Socialiste România şi membru la National Academy of Sciences (S.U.A.). A demonstrat legătura dintre creştere şi respiraţie la plante şi rolul acidului indol-acetic în înrădăcinarea butaşilor. Thimig, familie de actori austro-germani. Mai importantă a fost Helene 7\ (n. 1889), tragediană. A fost soţia lui M. Reinhardt şi a jucat în trupa acestuia la Deutsches Theater din Berlin, apoi l-a urmat la Viena şi în America. Profesoară la Academia de muzică şi artă plastică din Viena, a condus în 1948 renumitul „Reinhardt Seminar**. Interpre- THIRON 657 THOMSON tarea ei, de o mare forţă poetică, s-a caracterizat şi prin stilul purificat de gesturi şi intonaţii convenţionale. Printre rolurile sale se numără: Ofelia din „Hamlet“, Puck din „Visul unei nopţi de vară“ de Shakespeare. Thiron, Constantin (1853 — 1924), medic român. A fost profesor la Facultatea de medicină din Iaşi. Adept al monismului haeckelian, T. a organizat la Iaşi cercul de liber-cugetători „Raţi-unea“ (1909) şi a îndrumat mişcarea ateistă din Bucureşti legată de revista „Raţiunea** (1911 — 1914). A publicat mai multe broşuri ateiste, în care a relevat opoziţia dintre ştiinţă şi religie, şi a militat pentru propagarea culturii în popor, preconizînd înmulţirea şcolilor, laicizarea învăţămîntului, despărţirea bisericii de stat. Thoma [toma/, Ludwig (1867—1921), scriitor german. A fost redactorul revistei „Sim-plicissimus“. In poeziile sale T. a criticat clericalismul şi aspectele variate ale filistinului epocii wilhelmiene. T. a scris romane realiste inspirate din lumea satului bavarez („Andreas Vost“, 1905; „Wittiber“, 1911 şi „Ruepp“, 1922), nuvele sati-rice-umoristice din viaţa ţăranilor şi a micii burghezii („Asesorul Karlcben“, 1900;,, Poveşti ştrengăreşti**, 1904; „Mătuşa Frieda**, 1906) şi comedii („Cursa**, 1902; „Morala**, 1909). După 1914 T. s-a situat pe poziţiile ideologice ale claselor dominante. Thomas [tomâj, Ambroise (1811 — 1896), compozitor şi profesor francez. A fost director al Conservatorului dm Paris. A scris peste 20 de opere, dintre care „Mignon** (1866) este cea mai cunoscută, precum şi balete, muzică de cameră ş.a. Thomas/ tom?s], Dylan Mar-lais (1914—1953), poet englez originar din Ţara GaMor. Poezia sa lirică, apropiată de suprare-alism („Optsprezece poeme**, 1935; „Douăzeci şi cinci de po-eme“, 1936; „Harta dragostei**, proză şi versuri, 1939; „Zămisliri şi moarte**, 1946), vă(dind un talent îndrăzneţ şi originalitate, slăveşte plenitudinea şi triumful vieţii asupra forţelor distructive şi morţii. A mai scris eseuri, povestiri, scenarii de filme ş.a. 42 “ Dicţionar enciclopedic voi. IV Thomas /tomas/, Sidney Gil-christ (1850—1885), inventator englez. A inventat procedeul, brevetat în 1877, de elaborare în convertizoare a oţelului din fontă fosforoasă, cunoscut sub denumirea de procedeu T. Thomasius, Christian (1655 — 1728), jurist şi filozof german, exponent al teoriilor dreptului natural. Dezvol-tînd o concepţie raţionalistă, a susţinut necesitatea de a se înlătura influenţa religiei asupra statului şi filozofiei şi a negat originea divină a statului şi dreptului. Thomaz, Americo (n. 1894), preşedinte al Portugaliei (din 1958). Intre 1944 şi 1958 a fost ministru al marinei în guvernul lui A. Salazar. Thomsen [ tomsan], Christian Jurgensen (1788— 1865), arheolog danez, creatorul sistemului de periodizare a preistoriei în epoca pietrei, a bronzului şi a fierului, după materialul care predomina în confecţionarea uneltelor şi armelor. Op. pr.: „Ghidai antichităţilor nordice *. Thomson/tomsn], prag submarin la adîncimea de 500 — 600 m, situat în nordul Oceanului Atlantic, care face legătura între Groenlanda şi Arhipelagul Britanic*. Pragul Thomson este de natură continentală, fiind un rest al continentului fino-scandic. Thomson / tomsn/, James (1700—1748), poet şi dramaturg englez de origine scoţiană. Opera sa principală, vastul poem didactic-descriptiv „Anotimpurile* („Iarna**, 1726; „Vara“, 1727; „Primăvara**, 1728, şi „Toamna**, 1730), scris în versuri albe, exprimă un puternic sentiment al naturii şi simpatia pentru viaţa ţărănească, constituind una dintre primele manifestări ale romantismului englez şi ale opoziţiei lui faţă de clasicism, în drame („Sofonisba “, 1730; „Eduardşi Eleonora**, 1739etc.) a urmat totuşi canoanele clasice. A mai scris poemele de inspiraţie iluministă „Libertatea** (1737) şi „Castelul indolenţei** (1748). Thomson/ tomsn], sir Joseph John (1856— 1940), fizician englez. A fost profesor la Universitatea din Cambridge şi mem- bru al Societăţii Regale din Londra. Făcînd experienţe de deviere a razelor catodice cu ajutorul cîmpurilor electrice şi magnetice, T. a reuşit să demonstreze că ele sînt de natură corpusculară, fiind alcătuite din particule încărcate cu sarcină J. J. Thomson electrică negativă, numite electroni, cărora ulterior le-a determinat şi sarcina specifică. în 1903 T. a elaborat unul dintre primele modele atomice. Premiul Nobel (1906). Thomson l tomsnJ, sir Willi-am, lord Kelvin (1824—1907), fizician englez; a fost profesor la Universitatea din Glasgow şi membru al Societăţii Regale din Londra. A adus importante contribuţii în domeniile termodinamicii şi electromagnetismului. Pe baza principiului al W. Thomson doilea al termodinamicii, a propus o scară termometrică (numită scara termodinamică absolută, sau scara Kelvin) care nu depinde de natura vreunei substanţe termometrice. împreună cu Joule a descoperit (în 1852) o nouă posibilitate de răcire a gazelor (efectul Joule- THOR 658 TIBESTl Thomson). în 1856 a descoperit un efect termoelectric (efectul T.). A elaborat teoria circuitelor electrice rezonante şi a luat parte la pregătirea instalării primului cablu telegrafic transatlantic. Op. pr.: „Tratat de filozofie naturală" (împreună cu P.G. Tait, 1867). — Efectul Thomson, degajare sau absorbţie de căldură într-un corp omogen (metal sau semiconductor), parcurs de un curent electric, atunci cînd încălzirea lui este neuniformă. E.T. este distinct de efectul Joule-Lenz sau de alte efecte generatoare de căldură. Thor (apare şi sub forma Donar şi Thunar; în mitologia popoarelor germanice), una dintre cele mai importante divinităţi, fiul lui O d i n, venerat mai cu seamă în ţinuturile scandinave. Reprezintă, probabil, personificarea tunetului. Era închipuit ca un bărbat puternic, de o forţă uriaşă, luptător de neînvins. Thoreau'/ Ho:touI, Henry Da-vid (1817 1862), scriitor nord- amcrican, alături de Emerson reprezentant al transcendentalist Hor. în opera lui T.» individualismul („Nesupunerea civilă". 1849) se îmbină cu un înflăcărat cult al „întoarcerii" la natură, susţinut de un ascuţit simţ de observaţie şi exprimat cu sinceritate şi forţă lirică („Walden, sau Viaţa în pădure", 1854, trad. rom.). A fost un adversar al exploatării şi al sclaviei negrilor. Thorez, Maurice (1900 — 1964), militant de seamă al mişcări: muncitoreşti franceze şi internaţionale. în 1919 a intrat în Partidul socialist. Membru al P.C. Francez de la crearea acestuia (1920), al C.C. din 1924, al Biroului Politic al C.C. al P.C. Francez din 1925. A fost secretar al C.C. (1925-1930), secretar general (1930—1964) şi apoi preşedinte al P.C. Francez (1964). A avut un rol de seamă în organizarea Frontului popular în Franţa (1935). A fost membru al Comitetului Executiv (1928 — 1943) şi al Prezidiului Comitetului Executiv al Internaţionalei a IlI-a. în 1945—1947 a fost de mai multe ori ministru şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. A fost în repetate rînduri deputat în parlament. Op. pr.: „Articole şi cuvîntări" (1957, trad. rom.), „Un fiu al poporului" (1949, trad. rom.). Thorvaldsen [torvalszn/, Bertel (1770—1844), sculptor danez, reprezentant de seamă al neoclasicismului. A fost preşedinte al Academiei de artă din Copenhaga. Opera sa, cu tendinţe ideali-zante, cuprinde mai ales subiecte mitologice executate în marmură („Mercur", „Gani-mede", „Venus") şi se caracterizează printr-un ritm simplu şi prin plasticitatea volumelor. T. s-a bucurat de o celebritate mondială, primind comenzi din numeroase ţări („Monumentul Potocki", în Polonia; „Ducele de Leuchtemberg", „Gutenberg" ş.a. în Germania, „Papa Pius al Vll-lea" în Italia, „Leul din Berna" în Elveţia ş.a.). A executat şi sculptură monumental-decorativă. în amintirea valoroasei sale opere s-a înfiinţat Ia Copenhaga muzeul Thorvaldsen. Thot, zeu din mitologia egipteană, considerat întemeietorul ştiinţelor şi artelor, inventatorul scrisului, fondatorul instituţiilor de stat. Era reprezentat ca un om cu cap de pasăre ibis. Thiiringer Wald fturing*r ValdJ, culme muntoasă pe teritoriul R.D. Germane şi R.F. Germane; 100 km lungime. Este un masiv hercinic puternic denudat, alcătuit din gresii, conglomerate şi porrire. Altitudinea maximă: 982 m (vîrful Grosser Beerberg). Păduri de foioase. Exploatări de minereu de fier. Staţiuni balneoclima-tice şi importanţă turistică. tiamină v. vitamina B. Tian-Şan, sistem muntos în Asia Centrală, pe teritoriul U.R.S.S. şi R.P. Chineze, desfăşurat pe o lungime de 2 500 km, orientat de Ia sud-vest spre nord-est. Munţii Alai îl uneşte cu podişul Pamir; în nord este delimitat de Depresiunea Ţun-gariei, iar în sud de Valea Fer-gana şi Depresiunea Tarimu-lui. Este format din roci me-tamorfice, cutate în fazele de orogeneză caledonică şi herci-nică şi apoi intens penepleni-zate. Constituie un puternic nod orografic, din care se desfac o sumedenie de culmi cu numeroase depresiuni intercalate, uneori de origine tectonică. Climă continentală aspră, cu o pronunţată etajare. Limita zăpezilor permanente este cuprinsă între 3 700 m (în sud) şi 4 400 m (în nord); numeroşi gheţari (Inîlcek, de 60 km lungime). Atitudinea maximă: 7 439 m (Vîrful Victoriei). Vegetaţie de pustiu la poalele munţilor,' apoi de semi-pustiu şi de stepă montană, urmată de păduri cu frunze căzătoare, de conifere şi de păşuni alpine. Zăcăminte de cărbuni, petrol, sare, minereuri de fier etc. tiară (lat. tiara „bonetă fri-giană sau persană"), coroană înaltă, originară din Iranul antic, unde simboliza puterea „regelui regilor"; a fost adoptată de către papi în cursul sec. al XlV-lea şi face parte din ţinuta lor de ceremonial. T. papală este alcătuită din trei coroane suprapuse, decorate cu flori de crin stilizate. Tiberiu (Tiberius Claudius Nero), împărat roman (14—37 e.n.), fiul adoptiv şi succesorul lui August. Ca general, a cucerit Raetia şi a reprimat răscoala din Panonia şi Dalmaţia. A continuat politica lui August de consolidare a administraţiei imperiului, în pofida opoziţiei aristocraţiei senatoriale, reprimată adesea cu severitate (mult amplificată în izvoarele istorice ostile împăratului). Tibesti, masiv muntos în centrul Saharei, pe teritoriul Libiei şi al Republicii Ciad, format pe şisturi şi graniţe pre-cambriene, gresii paleozoice. TIBET 659 TIFOBACILOZĂ parţial acoperite cu lave vulcanice terţiare. Relief de podişuri etajate, intens fragmentate. Altitudinea maximă: 3 415 m. Climă deşertică, cu precipitaţii foarte reduse. Vegetaţie săracă. Tibet, regiune autonomă (din august 1965) în R.P. Chineză, situată în sud-ves-tul ţării, ocupînd cea mai mare parte din Podişul Tibet. Suprafaţa: I 220 000 km*. Populaţia: 1 270 000 Ioc. (1957). Centrul administrativ: Lhasa. Relief de munţi şi podişuri înalte, climă foarte aspră şi uscată, cu mari diferenţe de temperatură. Principala ramură a economiei este agricultura. Se cultivă pe suprafeţe reduse (in depresiuni) orz, leguminoase, cartofi (mai ales în sud). Se practică creşterea nomadă şi seminomadă a animalelor (iaci, oi, capre, vaci). Se exploatează minereuri de fier, de aur, sare şi cărbuni. Există întreprinderi de prelucrare a metalelor, de preparate medicinale, de pielărie, de reparaţii auto (la Lhasa). Sînt dezvoltate meşteşugurile. Tibet, Podişul , cel mai înalt podiş din lume, situat pe teritoriul R.P. Chineze şi Indiei, cuprins între Munţii Kunlun şi Nanşan în nord şi Munţii Himalaia în sud. Suprafaţa: circa 2 000 000 km“.Predomină altitudini cuprinse între 4 000 şi 5 000 m. Este străbătut de numeroase lanţuri muntoase înalte, cu altitudini de peste 6 000 m (munţii Tangla, Aling-Kangri, Karakorum, Niencen-Tangla). In munţi apar numeroşi gheţari (de circ şi de vale). Suprafaţa podişului este acoperită de semideşerturi, deşerturi de piatră şi sărături. Bogate zăcăminte de cărbune, de aur, minereu de fier, magneziu, sare etc. Climă rece, uscată şi aspră; precipitaţii reduse (100—200 mm pe an). In partea de sud-sud-est a P.T. se resimte influenţa musonului din sud-vest, unde clima este mai dulce, cu precipitaţii bogate şi cu frecvente furtuni. Din partea de sud-sud-est a podişului izvorăsc marile artere hidrografice: lndul, Brahmaputra, SaKveen, lanţzî. Huanhe etc. Numeroase lacuri şi izvoare termale. In Podişul Tibetului predomină vegetaţia erbacee. 42* tibia (ANAT.), os lung, gros, situat în partea anterointernă a gambei, lîngă peroneu, împreună cu care formează scheletul gambei. Se articulează la extremitatea superioară cu femurul şi cu rotula, iar la cea inferioară cu peroneul şi cu astragalul. T. este osul principal al gambei. Tibiscum, aşezare dacică, apoi oraş în Dacia romană, cunoscut ca municipiu pe timpul împăratului Gallienus (253 — 268), rang la care fusese ridicat, probabil, sub Septimiu Sever (193 — 211). Azi Jupa, raionul Caransebeş, reg. Banat. Tibru, fluviu în Peninsula Italică (405 km). Izvorăşte din munţii Apemnii Toscano-Emi-lieni, străbate cîmpia Romei şi se varsă în Marea Tireniană printr-o deltă. Navigabil. Trece prin oraşul Roma. Tibul (Tibullus Albius) (c. 50—c. 18 î.e.n.), poet latin. A fost prieten cu generalul Valerius Messala Corvinus, pe care !-a însoţit în expediţiile din Galia şi din Orient. Este autorul a trei cărţi de „Elegii** (două dintre ele dedicate iubitelor sale Delia şi Nemesis), care se disting prin eleganţa şi puritatea facturii. T. a cîntat în versuri mişcătoare, pe un ton languros şi melancolic, dragostea concepută ca sentiment galant. tic (MED.), mişcare involuntară, bruscă, spasmodică, localizată la un grup mai mic sau mai mare de muşchi, de obicei la faţă, care poate să fie suprimat temporar prin acţiunea voinţei. T. poate apărea în urma unei iritaţii locale, a oboselii, în unele boli nervoase şi se accentuează la emoţii. Ticck //i;c/, Johann Lud-wig (1773—1853), scriitor şi critic romantic german. A făcut parte din şcoala romantică de la Jena, alături de fraţii Schle-gel, de Schelling, Fichte şi Novalis. Virtuos al formei, T. este un reprezentant al laturii manieriste a romantismului. A abordat toate genurile literare: romanul evolutiv („Călătoriile lui Franz Sternbald", 1798), basmul cult („Eckbert cel Blond**, 1796), parodia romantică („Motanul încălţat**, 1797), tragedia („Viaţa şi moartea sfintei Genoveva**, 1800), co- media („Revolta în Ccveni". 1826) şi romanul („Vittoria Accorombona**, 1840). fiind unul dintre promotorii ironiei romantice. A publicat trei volume de basme populare (1797). T. a adus o contribuţie însemnată la teoria nuvelei şi a dramei. A făcut. în colaborare cu August Schlegei. traduceri rămase celebre din opera lui Shakespeare. Tiepolo, Giovanm Battista (1693—1770), pictor italian de seamă din şcoala veneţiană din sec. al XVIII-lea. A lăsat o operă prodigioasă, mai ales fresce, influenţate de Veronese, G. B. Tiepolo caracterizate prin spectaculozitate, eleganţa personajelor, arhitectura monumentală şi imensitatea cerurilor. Subiectele sale preferate au fost miracolele, apoteozele, triumfurile („Triumful artelor**, „Triumful monarhiei spaniole", „Triumful Veneţiei"). T. a introdus în compoziţiile sale, în spirit baroc, mulţimi dinamice, cu siluete contorsionate, orizonturi luminoase şi perspective infinite. Creaţia sa se impune şi prin realizarea picturală liberă, prin redarea luminii şi atmosferei, prin cromatica alcătuită din tonuri calde şi delicate. Pictura sa de gen, de mici dimensiuni („Şarlatanul", „Carnaval de Veneţia"), i-a influenţat pe Goya şi Fragonard, în special prin nota ei uneori maliţioasă. tiflită (gr. typhlos „cec"; MED.), inflamaţie a cecului, care se manifestă prin dureri abdominale, diaree alternind cu constipaţie, favorizînd uneori apariţia apendicitei. tifobacilozâ (MED.). v. gra-nulie. TIFOS EXAN7EMAT1C 660 TILDA tifos exantematic , (MED.), boală infecţioasă şi contagioasă provocată de Riclţettsia Prova-zeJţi, transmisă prin păduche. După o incubaţie de 12—13 zile, boala se manifestă prin febră mare, exantem caracteristic, tulburări nervoase (ce-falee, sţări confuzionale, apatie, comă), tulburări cardiace (miocardită), digestive. Netratată, boala durează 2 — 3 săptă-mîni, terminîndu-se adeseori cu moartea. Boala a fost răspîndită în special în timpul războaielor, datorită mizeriei, lipsei de igienă şi posibilităţii de înmulţire şi transmitere a păduchilor. După vindecare dă imunitate durabilă. Actualmente,t. e. a dispărut din majoritatea ţărilor, ca şi din ţara noastră, datorită mijloacelor moderne de distrugere atît a păduchilor (DDT), cît şi a microbilor (antibiotice). tighel (POL1GR.), maşină de tipar la care atît forma de imprimare, cît şi suprafaţa de Tighel presiune sînt plane, iar în momentul imprimării ele se află în poziţie verticală şi paralele. Tiglatpalassar, numele mai multor regi asineni, dintre care cei mai cunoscuţi au fost: TA (11 13-1070 î.e.n.), care a restabilit puterea Asiriei, căzută sub dominaţia babiloneană, a cucerit principalele oraşe feniciene de pe ţărmul Medite-ranei, iar apoi a ocupat Babi-lonul; T. al ///-/ea (744-727 î.e.n.), care a restabilit puterea Asiriei asupra Siriei, Feniciei şi Palestinei, a cucerit Damascul (732 î.e.n.), Mesopotamia de sud, Babilonul (727 î.e.n.) ş.a. în timpul domniei sale, Asiria a devenit o mare putere, unind Orientul antic sub o singură autoritate. Tigran, numele mai multor regi ai Armeniei, dintre care cel mai însemnat a fost T. al II-lea (c. 95 —c. 56 î.e.n.), în timpul căruia regatul Armeniei antice a cunoscut dezvoltarea sa maximă. Înfrînt. de Licinius Lucullus şi Gneius Pompeius, a devenit rege clientelar Romei şi a cedat acesteia Siria, Cappadocia şi o parte a Ciliciei. Tigru, rîu în Asia care udă Turcia, Siria şi Irak (1 950 km). Izvorăşte din Munţii Taurus, străbate cîmpia Mesopotamiei şi se uneşte cu rîul Eufrat. în cursul inferior este intens folosit pentru irigaţii. Navigabil în aval de Bagdad (în timpul apelor mari, pînă la Moşul). T. trece prin oraşele Moşul şi Bagdad (Irak). tigru (Felis tigris), specie de mamifer carnivor din familia felidelor, cu blana galben-roş-cată, vărgată de benzi negre. Lungimea corpului atinge 3 m, a cozii 1,1 m. Trăieşte în sudul şi estul Asiei. Este cea mai feroce fiară dintre toate felidele. Tihomir (Tugomir, Togo-mcr), conducător al unei formaţiuni statale feudale româneşti de la sud de Carpaţi (c. 1290—c. 1310), tatăl lui Basarab I, primul domn al Ţării Româneşti. Tihonov, Nikolai Semiono-vici (n. 1896), poet sovietic rus. Primele sale culegeri de versuri („Hoarda“ şi „Braga“, 1922) evocă romantismul revoluţionar al războiului civiV recurgînd la forma baladei eroice, la limbajul aforistic şi uneori la asociaţii poetice complicate. Volumele „Iurga“ (1926—1930) şi „Versuri despre Katehia** (1935) sînt dedicate luptei pentru construirea socialismului în Turkmenia şi în Gruzia. în timpul celui de-al doilea război mondial a slăvit eroismul luptătorilor din Leningrad, iar în perioada postbelică a închinat versuri luptei pentru pace şi democraţie („La cel de-al doilea Congres Mondial al Păcii“, 1951, trad. rom.). A scris şi povestiri. Premiul internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare" (1957). Tihuţa, trecătoare în Car-paţii Orientali, între bazinele Dornei şi Bistriţei transilvănene, la 1 227 m altitudine, străbătută de o şosea naţională. tijă (TEHN.), bară de obicei cilindrică, cu secţiune relativ mică în raport cu lungimea ei, care constituie fie un organ de maşină cu o anumită funcţiune (ex. t. fixă de la micrometrul de interior), fie o parte componentă a unui organ de maşină (ex. t. supapei, t. pistonului etc.), avînd rolul de element de legătură cu alte organe sau de element de ghidare. Tiktin, Heimann (Hariton) (1850—1936), lingvist român originar din Germania, stabilit la Iaşi, apoi la Berlin; a fost membru de onoare al Academiei Române. A publicat numeroase studii de lingvistică românească:. „Studii de filologie românească** (1884), „Gramatica română“ (1893, ed. a 2-а 1895, reeditată în 1945), una dintre cele mai importante gramatici ale limbii noastre; „Manual elementar de limba română*4 (1905) şi valoroasa lucrare lexicografică „Dicţionar român-german“ (3 voi., 1895 — 1925), explicativ, istoric şi etimologic. A fost unul dintre susţinătorii principiului fonetic în ortografia românească. Tilak, Balgangadhar (1856— 1920), om politic indian, militant al mişcării de eliberare naţională a poporului indian, lider al aripii de stînga din partidul Congresul naţional indian. Mergînd pînă la afirmarea principiului folosirii violenţei, T. a lansat numeroase apeluri prin care chema masele populare laluptă împotriva dominaţiei engleze. Tilburg [tilbiirh7, oraş în sudul Olandei. 141 600 loc. (196^. Nod feroviar şi port pe canalul Wilhelmina. Important centru textil (prelucrarea lînii). Industrie constructoare de maşini. tildă (LINGV.), semn diacritic ( ~) care se pune deasupra unei litere pentru a conferi pronunţării sunetului pe care ea îl reprezintă un caracter particular (palatal, nazal etc.Ţ T1LEA 661 TIMIŞOARA în ortografia spaniolă, prin t. se notează palatalizarea lui n (ex. în espanol), iar în cea portugheză nazalizarea unei vocale (ex. în numele propriu Camoes). Tilea, Andrei (1909—1939), militant al mişcării muncitoreşti din România, medic de profesie. Membru al P.C.R. Şi-a făcut studiile la Paris. In august 1936 a plecat voluntar în Spania şi a participat la luptele din nordul ţării. După înfrîngerea rezistenţei republicanilor spanioli, a rămas pe teritoriul ocupat de fascişti, continuînd lupta în detaşamentele de partizani. Prins de autorităţile franchiste, a fost condamnat Ia moarte şi executat. Tileagd, localitate de tip urban în raionul Aleşd, reg. Cnşana, situată pe valea Crişu-lui Repede. 5 730 loc. (1965). Industrie de prelucrare a lemnului (cherestea, parchete, mobilă etc.). tiliacee (BOT.), familie de plante lemnoase, rareori erbacee, din clasa dicotiledonatelor, răspîndite la tropice şi mai puţin în zona temperată. Din familia t. fac'parte speciile de tei (Tilia), care sînt plante melifere, medicinale, ornamentale, şi două specii tropicale care furnizează fibre textile de iută (Corchorus olitorius şi Corchorus capsularis). tilincă, instrument muzical popular de suflat, varietate a fluierului, dar fără găuri, confecţionat din scoarţă de paltin, răchită sau tei. TillieT[tilie]y Claude (1801 — 1844), scriitor francez. Continuator, în plină perioadă romantică, al spiritului voltairian, a scris, într-un stil de mare puritate, pamflete remarcabile prin verva lor scînteietoare, îndreptate împotriva neajunsurilor e-ducaţiei publice aflate sub puternica influenţă a clerului. Claude Tillier a mai scris romane în care a zugrăvit moravurile provinciale („Unchiul meu Benjamin**, 1843, trad. rom. 1964 ş.a.). tiloză (CHIM.) v. metilcelu-loză. Tilsit, vechiul nume al oraşului Sovetslţ din R.S.F.S. Rusă, unde s-au încheiat tratatele de pace între Rusia şi Franţa (8 iulie 1807) şi Prusia şi Franţa (9 iulie 1807), în urma înfrin-gerii coaliţiei a patra (Rusia, Anglia şi Prusia) de către armata franceză. Prin tratatele încheiate la T., Rusia şi Prusia au aderat la sistemul de măsuri economice organizat de Napoleon I Bonaparte în 1806 împotriva Angliei şi cunoscut sub numele de Blocada continentală. timbru 1. (FIZ., MUZ.) însuşire a sunetului datorită căreia se deosebesc sunetele de aceeaşi înălţime provenite de la surse (instrumente, voci etc.) diferite. T. este determinat de compoziţia spectrală a sunetului, adică de frecvenţele şi de intensităţile sunetelor simple care alcătuiesc sunetele complexe. 2. (LINGV.) Calitate specifică a unui sunet care ne permite să-l distingem de alt sunet rostit în condiţii de durată, de înălţime şi de intensitate identice. Termenul se foloseşte în special pentru vocale. „Time" [taim], săptămînal ilustrat din S.U.A. Aparţine concernului de presă Time Incorporated. Apare la New York, din 1923. Ediţia pentru Europa şi Africa („Atlantic Edition**), tipărită la Paris, apare din 1946. „Times" [taimz] („Thc~“), cotidian de orientare conservatoare din Marea Britanie, unul dintre cele mai vechi ziare engleze. Apare, la Londra, din 1785 (pînă în 1788 sub titlul „Daily Universal Register**). Timică, G. (pseudonimul lui Dumitru Georgescu; 1886— 1954), actor român, artist al poporului. A studiat la Conservatorul de artă dramatică din Bucureşti cu C.I. Nottara. A jucat pe scenele teatrelor bucu-reştene, la început în operete şi reviste, apoi s-a dedicat teatrului de proză, interpretînd roluri de compoziţie comică (Conu Leonida din „Conul Leonida faţă cu reacţiunea** de l.L. Caragiale, suflerul Smă-răndache din „Matei Millo, sau Căruţa cu paiaţe** de Mircea Ştefănescu, Ifrim din „Ziua cea mare“ de M. Banuş, Zaiţev din „O zi de odihnă** de V. Ka-taev). Stilul său de interpretare era susţinut de tensiunea interioară, relevînd fondul uman, tragicomic al personajului. T. a fost profesor de artă dramatică la Institutul „l.L. Caragiale**. Timireazev, Kliment Arka-dievici (1843—1920), naturalist rus, specialist în fiziologia plantelor. A fost profesor la Academia Petrovskaia, apoi la U-niversitatea din Moscova, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Peţersburg şi membru al Societăţii Regale din Londra. S-a ocupat mai ales cu studiul fotosintezei şi a arătat că, datorită culorii verzi, clorofila absoarbe cu cel mai mare randament radiaţiile culorii complementare; a demonstrat rolul cosmic al plantei ca verigă în circuitul materiei şi energiei în natură. Un însemnat număr din lucrările lui T. sînt consacrate teoriei evoluţioniste şi popularizării ştiinţei. Op. pr.: „Asimilarea luminii de către plante** (1875), „Viaţa plantei** (1878), „Rolul cosmic al plantei** (1903). Timiş, rîu, afluent pe stînga al Dunării. Are o lungime de 339,7 km, dintre care 241,2 km pe teritoriul patriei noastre. Izvorăşte din Munţii Semeni-cului, trece prin depresiunea Caransebeş, drenează apoi Cîm-pia Banatului şi confluează cu Dunărea pe teritoriul R.S.F. Iugoslavia. Afluenţii principali: Bistra (pe dreapta) şi Pogănişul şi Bîrzava (pe stînga). Trece prin oraşele Caransebeş şi Lugoj. e Timiş (IST.), denumire dată în trecut celui mai important comitat din Banat, menţionat documentar pentru prima oară în 1212. Căzut sub stăpînirea turcească (1552—1718), a fost cucerit apoi de Habsburgi (1718), care au înfiinţat pe teritoriul său Banatul Timişoarei. In 1778 a fost încorporat la Ungaria. A revenit la organizarea de comitat în 1779. Timişoara, oraş regional, situat în sud-vestul ţării, pe malurile canalului Bega, reşedinţa regiunii Banat. 152 550 loc. (1965), cu localităţile subordonate 170 800 loc. Centru industrial, ştiinţific şi cultural. Nod de comunicaţii; aeroport. Principalele ramuri industriale: industria constructoare de maşini (Uzina mecanică-Timişoa-ra, „Tehnometal “), industrie electrotehnică („Electromotor TIMIŞOARA 662 TIMONĂ Timişoara. Pod „Electrobanat"), industria chi-mică („Azur", „Timiş", „Solventul"), industria de prelucrare a maselor plastice („Der-matina", „Victoria"), industria de prelucrare a lemnului, industria încălţămintei („Banatul", „Victoria", „Modern"), industria textilă („Bumbacul", Uzinele textile Timişoara, „Industria lînii" ş.a.), industria alimentară („Fructa"), industria poligrafică. Aici funcţionează o bază ştiinţifică a Academiei Republicii Socialiste România, cu centre de cercetări în domeniul tehnicii, chimiei, embriologiei normale şi patologice, o secţie de lingvistică, un sector de pedologie şi o subcomisie a monumentelor naturii; cinci institute de învăţămînt superior cu 19 facultăţi, în care studiază anual peste 12 000 de studenţi: universitate, institut politehnic, institut de medicină, institut agronomic şi institut pedagogic de trei ani. Observator astronomic; o operă de stat, trei teatre dramatice (român, german şi maghiar), un teatru de păpuşi, o filarmonică, biblioteci, muzee etc. Printre monumentele mai importante ale oraşului sînt: castelul Hunia-zilor (sec. XIV —XV, refăcut în 1852), azi muzeu, după o nouă restaurare, biserica catolică (sec. al XVIII-lea) în stil baroc, casa prinţului Eugeniu de Savoia (sec. al XVIII-lea), castelul Paşa Buinen (sec. XVII-XVIII), Teatrul naţio- peste Bega nai (sec. XIX —XX), catedrala ortodoxă (sec. al XX-lea). — Istoric. Prima menţiune documentară a cetăţii T. datează din 1212; distrusă în timpul invaziei tătare ( 1241), a fost refăcută treptat. Începînd din sec. al XlV-lea, T. a devenit unul dintre cele mai importante centre economice şi militare ale Transilvaniei în evul mediu. în 1514, sub zidurile T. s-a dat bătălia hotărîtoare dintre armata ţăranilor răsculaţi, conduşi de Gheorghe Doja, şi oastea nobiliară, condusă de voievodul Transilvaniei, Ioan Zâpolya. După o rezistenţă eroică, T. a fost cucerită de turci în 1552 şi transformată în reşedinţă a peşalîcului cu acelaşi nume. în 1716 T. a fost eliberată de sub ocupaţia turcească de Eugeniu de Savoia şi fortificată. A devenit capitala Banatului Timişoarei, iar mai tîrziu, în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi prima jumătate a sec. al XIX-lea, a comitatului T. Oraşul T. a fost un important centru al mişcării muncitoreşti. Aici a fost organizată în 1868 Asociaţia generală a muncitorilor din Timişoara, prima organizaţie muncitorească cu caracter politic, bazată pe principiile luptei de clasă, din istoria mişcării muncitoreşti din România. La Т., începînd din 1869, a activat o secţie a Internaţionalei I. — Raionul Г., cu 103 350 loc. (1965). Industrie de prelucrare a lemnului (Beşenova Nouă, Piciu Nou etc.), a materialelor de construcţie (Jimbolia, Căr-piniş, Recaş etc.), de pielărie (Jimbolia). Agricultură intensivă. Culturi de cereale, de plante tehnice (floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cînepă), legumicultură şi creşterea animalelor. Timişul de Jos, localitate climatică, subordonată administrativ oraşului raional Predeal, situată pe valea Timişului. 500 loc. (1963). Industria materialelor de construcţie. Timmermans [timzrmans], Felix (1886—1947), prozator realist belgian de limbă flamandă şi pictor. în romane şi nuvele, pline de colorit folcloristic şi de imagini zugrăvite cu umor şi cu naivă evlavie, T, idealizează viaţa provinciei natale, Flandra occidentală. A scris romanele „Pal-lieter" (1916) şi „Psalm ţărănesc" (1935), capodopera sa, biografiile romanţate „Pieter Brueghel" (1928) şi „Adriaan Brouwer" (1948), volumul de poezii „Adagio" (1947) ş.a. Şi-a ilustrat cu desene propriile cărţi. timoftică (Phleum), gen de plante erbacee, anuale sau perene, din familia gramineelor, cu spiculeţe uniflore, grupate în spice false, cilindrice. Unele specii de t. se cultivă ca plante furajere (Phleum pra-tense), iar altele cresc spontan prin fîneţe, păşuni şi livezi (Phleum montanum, Phleum al-pinum etc.). Timok, rîu în Peninsula Balcanică (183 km), afluent pe dreapta al Dunării. Izvorăşte din munţii Balcani (R.S.F. Iugoslavia). Cursul inferior formează graniţa de stat dintre R.S.F. Iugoslavia şi R.P. Bulgaria. Timoleon (c. 410 î.e.n.—?), om politic şi general corintian. Trimis de Corint în Sicilia (344 î.e.n.) pentru a sprijini lupta Siracuzei atît împotriva tiranului Dionysios al II-lea, cît şi împotriva cartaginezilor, i-a înfrînt pe aceştia şi a restabilit regimul democratic la Siracuza. timonă (NAV.), roată (simplă, dublă sau triplă) de lemn sau de metal, cu ajutorul căreia se comandă mecanismul de acţionare a cîrmei unei nave. TIMONERIE 663 TIMP timonerie (NAV.), încăpere cu o bună vizibilitate, situată deasupra castelului central, a dunetei sau a unui ruf şi în care sînt instalate timona şi alte aparate pentru manevra unei nave. Timor, insulă în estul Arhi-pelaguluiMalaez, situată la est de insula Flores. Suprafaţa: 34 000 km2. Populaţia: circa 850 000 loc. Partea de vest a insulei aparţine Indoneziei (19 000 km2), iar cea de est este o colonie portugheză (15 000 km2). Relief muntos, format din podişuri calcaroase; numeroşi vulcani stinşi; vulcani noroioşi. Altrtudinea maximă: 2 920 m (vîrful Rame-lau). Seismicitate ridicată. Climă subecuatorială cu un semestru secetos şi unul ploios. Vegetaţie de savană. Faună de reptile şi păsări. Culturi de orez, manioc etc. Plantaţii de cafea, cauciuc, tutun, cocotieri. Creşterea animalelor. Timoshenko / timoşencoj, Stepan Prokofievici (n. 1878), inginer şi om de ştiinţă american, de origine rusă; a fost profesor la institutele politehnice din Petersburg, Kiev şi Zagreb şi la universităţile din Michigan şi Stanford. Este autorul a numeroase şi importante lucrări privind probleme de rezistenţa materialelor, de stabilitate elastică, de vibraţii şi de mecanica construcţiilor. A elaborat metode inginereşti de aplicare a calculului variaţio-nal în teoria elasticităţii. Timoşenko, Semion Kon-stantinovici (n. 1895), mareşal al Uniunii Sovietice. A participat la războiul civil (1918— 1920). în 1940-1941 a fost comisar al poporului pentru apărare. în timpul războiului dus de Uniunea Sovietică împotriva cotropitorilor fascişti a comandat mari unităţi opera-tive-strategice. Timotheos (sec. IV î.e.n.), sculptor grec, cu activitate prestigioasă. A participat la decorarea templului lui Esculap din Epidaur (construit de Theodo-ros),la decorarea mausoleului din Halicarnas etc. Deşi referirile scrise privitoare Ia opera sa sînt numeroase, contribuţiile sale nu au fost încă determinate exact. timp 1. (FILOZ., FIZ., ASTR.) a) Una dintre formele fundamentale de existenţă a materiei în mişcare, exprimînd succesiunea şi simultaneitatea proceselor realităţii obiective. T* este unidimensional, ireversibil şi etern;1' el are, ca şi spaţiul, un caracter obiectiv. V. şi spaţiu şi timp. b) Durată a unui fenomen; interval între două momente ale timpului. Pentru măsurarea t. este nevoie de origine şi de o unitate de măsură. La baza determinărilor de timp stă fie mişcarea de rotaţie a Pămîntului, fie mişcarea sa de revoluţie în jurul Soarelui, fie unele procese moleculare sau atomice. Unitatea de măsură fundamentală a t. în toate sistemele de unităţi este secunda. Se mai folosesc submultiplii zecimali ai secundei (milisecunda, microsecunda, nanosecunda etc.) şi multiplu săi (minutul, ora, ziua etc.). c) Moment în desfăşurarea evenimentelor, fenomenelor, proceselor; coordonată temporală. d) Timp de înjumă-tăţire (al unui izotop radioactiv), timpul după care numărul iniţial de nuclee se reduce la jumătate prin dezintegrare radioactivă, e) Timp sideral, unghiul orar al punctului y; secunda siderală este a 86 400-a parte din ziua siderală, care este cu 0,008 s mai lungă decît durata de rotaţie a Pă-mîntului. — T. solar adevărat, unghiul orar al Soarelui plus 12 ore, pentru ca ziua să înceapă la miezul nopţii. T.s.a. nu se scurge uniform şi de aceea este înlocuit prin t. solar mediu. — T. solar mediu, timpul solar corespunzător unui Soare fictiv care s-ar mişca uniform pe ecuator. Diferenţa dintre t.s.m. şi timpul solar adevărat este totdeauna mai mică decît 16 minute. — T. universal, timpul solar mediu al meridianului de origine Green-wich. Se notează TU. T.u. nu se scurge perfect uniform, din cauza unor mici variaţii ale vitezei de rotaţie a Pămîntului. Din 1960 s-a introdus t. efemeridelor. — Timpul efemeridelor, timp care se scurge uniform şi după care se calculează mişcările corpurilor cereşti din sistemul solar. T.e. se bazează pe mişcarea de revoluţie a Pămîntului, secunda efemeridelor definindu-se ca a 31 556 925,9747-a parte a anului tropic 1900. Diferenţa dintre t.e. şit. universal se determină ulterior, în special pe baza observaţiilor asupra Lunii. Observatorul astronomic din Bucureşti participă la determinarea orei mondiale (timpul universal uniformizat TU.>).—Timpul atomic, timpul care se scurge uniform şi se bazează pe constanţa unor frecvenţe ale unor procese moleculare sau atomice. Aceste frecvenţe controlează mersul unor orologii cu cuarţ, asigurînd uniformitatea desfăşurării t.a. independent de orice definiţie astronomică. Diferenţa dintre t.a. şi t. universal se determină în mod sistematic la anumite observatoare. 2. (MAS.) Fiecare dintre fazele unui ciclu termodinamic al maşinilor termice cu piston, care corespunde uneia sau mai multor curse ale pistonului. T* poate fi activ sau pasiv, după cum într-o cursă a pistonului maşina produce sau nu un efect util (cuplu motor). — T. de ardere, durata fazei de ardere a unei particule de amestec combustibil. —■ T. de aprindere, durata fazei de aprindere a unei particule de amestec combustibil. T. de a. constituie prima parte a t. de ardere. 3* (FIZIOL.) Timp reflex, interval de timp cuprins între momentul excitaţiei şi declanşarea reacţiei reflexe a organismului. 4. (PSIH.) Timp de reacţie, termen folosit in psihologia experimentală spre a desemna intervalul de timp dintre aplicarea unui stimul şi reacţia voluntară pe care persoana trebuie s-o aibă la perceperea stimulului. Determinarea /. de r. este importantă în examinarea aptitudinilor profesionale (la profesiuni care necesită reacţii rapide, la sportivi etc.). 5. (LINGV.) a) Categorie gramaticală specifică verbului, care arată momentul cînd se petrece acţiunea, b) Fiecare dintre formele flexionare ale verbului prin care se exprimă categoria gramaticală a timpului (1). în limba română, cele mai multe t. le are modul indicativ, la care două dintre TIMPAN 664 TIMUR LENK cele t'jei t. de bază, prezentul, trecutul şi viitorul, exprimă unele nuanţe temporale: astfel, pentru trecut se deosebesc imperfectul, mai mult ca perfectul şi perfectul, care, din punct de vedere formal, poate fi simplu sau compus, iar pentru viitor se deosebeşte viitorul propriu-zis de viitorul anterior. — T. simplu, formă verbală temporală, alcătuită din-tr-un singur cuvînt fex., în română, prezentul indicativ sau imperfectul). — T. compus, formă verbală temporală, alcătuită cu ajutorul unui verb auxiliar {ex., în română, perfectul compus sau viitorul). —T. absolut, formă verbală temporală care raportează acţiunea numai la momentul vorbirii, în română, t.a. sînt, de obicei, perfectul simplu şi perfectul compus, precum şi prezentul şi viitorul. — T. relativ (sau de relaţie), formă verbală temporală, care raportează acţiunea la alt moment (trecut sau viitor) decît momentul vorbirii. în limba română, t.r. sînt de obicei imperfectul, mai mult ca perfectul, viitorul anterior. timpan 1. (ANAT.) Membrană care desparte conductul auditiv extern de urechea mijlocie. Undele sonore produc vibraţia t., vibraţie care se transmite prin osişoarele acustice la urechea internă. în otitele supurate, perforarea chirurgicală a timpanului (paracenteză) duce la vindecarea bolii, t, refăcîndu-se. Sclerozarea cronică a t. este urmată de surditate ireversibilă. 2. (MUZ.) Instrument muzical de percuţie din familia tobelor, dar acordabil. Membrana, montată pe nişte emisfere sau conuri metalice, este întinsă sau destinsă printr-un sistem de pîrghii, acţionate, la exemplarele moderne, de o pedală. Sunetele sînt produse prin lovirea membranei cu măciuliile unor beţe. în orchestra simfonică se foloseşte de obicei o pereche de t., acordate pe tonica şi pe dominanta tonalităţii. 3, (ARHIT., CONSTR.) Suprafaţă de zidărie situată între o grindă orizontală şi un arc aşezat deasupra golului unei uşi ori unei ferestre. De obicei t. sînt decorate cu sculpturi în relief sau cu picturi. 4. (Hl- Timpan, Biserica evanghelică din Dîrlos (raionul Mediaş) DROTEHN.) Perete de beton armat, executat între pilele sau culeele unei construcţii hidrotehnice (stăvilar, priză de apă etc.), care separă două porţiuni ale unui curs natural de apă pentru a împiedica trecerea unor corpuri- plutitoare şi a gheţurilor. timpanon, instrument muzical folosit în sec. XVI — XVIII, alcătuit dintr-o cutie de rezonanţă în formă de trapez, deasupra căreia sînt întinse coarde de metal; executantul le percutează cu două ciocănele. în muzica populară, t. a supravieţuit sub forma ţambalului, pe cînd în cea cultă a fost înlocuit, după o anumită evoluţie, de clavecin şi de pian. timp de muncă (EC. POL.) 1. Timp de muncă individual, timp cheltuit de un producător (de o întreprindere) pentru fabricarea unui anumit bun. Mărimea lui depinde de nivelul tehnic al mijloacelor de muncă utilizate, de gradul de organizare a producţiei, de calificarea lucrătorului (lucrătorilor) etc. T. de m.i. determină valoarea individuală a produselor şi poate fi măi mare sau mai mic decît timpul de muncă socialmente necesar. 2. Timp de muncă necesar, timpul în cursul căruia lucrătorul prestează munca necesară şi creează produsul necesar. 3. Timp de muncă socialmente necesar, timpul cheltuit pentru producerea unei valori de întrebuinţare în condiţii de producţie date, normale din punct de vedere social şi cu media socială de îndemînare şi de intensitate a muncii. Se formează ca o mărime obiectivă, fiind determinat de gradul de înzestrare tehnică medie, de gradul de organizare, îndemînare şi intensitate medie a muncii. Determină mărimea valorii mărfii. în cadrul producţiei de mărfuri bazate pe proprietatea privată, /. de m.s.n. se stabileşte în mod spontan pe piaţă, în procesul luptei de concurenţă* în socialism, formarea /. de m.s.n. este influenţată de stat prin măsurile de generalizare a tehnicii şi tehnologiei noi, prin normarea muncii, prin extinderea experienţei înaintate în muncă etc., contribuind prin aceasta la reducerea lui. 4. Timp de supramuncă, timpul în cursul căruia lucrătorul prestează supramuncă şi creează plusprodusul. „Timpul", ziar apărut la Bucureşti, între 15 martie 1876 şi 17 martie 1884, 13 noiembrie 1889 şi 14 decembrie 1900, precum şi între 1919şi 1922, ca organ oficial al Partidului conservator. La ziarul T. au activat M. Eminescu, I. L. Ca-ragiale şi I. Slavici. „Timpuri noi“~Bucureşti, Uzina metalurgică unitate a industriei construcţiilor de maşini. A luat fiinţă în 1864. Extinsă mult şi modernizată în anii puterii populare, produce motoare industriale şi compresoare de aer cu piston. timurizi, descendenţi ai lui Timur Lenk, care au creat un şir de dinastii în Asia Centrală (1370-1507) şi în India (1526-1857). Timur Lenk (Timurleng, Tamerlan) (1336— 1405), conducător mongol turcizat, devenit în 1370 mare emir în Maverannahr. în ultimul sfert al sec. al XlV-lea a întemeiat, în urma unor războaie de cotropire, un stat imens, cu capitala la Samarkand, care a cuprins apusul Asiei Centrale, Iranul, Irakul şi Asia Mică. A organizat campanii împotriva Hoardei de Aur (1389, 1391, 1394 — 1395), a pustiit nordul Indiei (1398—1399) şi a iuptat împotriva Imperiului otoman (1400 — 1402), înfrîngînd (în 1402) la Angora (Ankara) armata condusă de Baiazid I Ildîrîm, pe care l-a făcut prizonier. TIMUS 665 T IOC IAN ATI A murit în drum spre China, pe care se pregătea să o cucerească. timus (ANAT.), glandă endocrină situată în mediastinul anterior. Se dezvoltă în primii ani ai copilăriei şi se atrofiază la pubertate. T. este o glandă care intervine în creşterea organismului, dezvoltarea scheletului, a glandelor genitale şi în imunitate. Extirparea t. este urmată de întîrzierea creşterii, de reducerea înălţimii şi greutăţii, de încetarea dezvoltării glandelor genitale şi de scăderea capacităţii de apărare a organismului. Tinca, comună în raionul Salonta, reg. Crişana, situată pe malul drept al rîului Crişul Negru. 4 080 loc. (1965). Staţiune balneoclimatică cu izvoare minerale (bicarbonatate, sodice, clorurate). indicate în terapeutica afecţiunilor ginecologice cronice, artrite, anemii, stări astenice etc., iar în cură internă în afecţiuni gastrointestinale, hepatice şi renale. * tinctura (lat. tinctura „vopsea"; FARM., CHIM.), medicament în care principiul activ a fost extras cu alcool din unele plante sau din unele organe de animale (tinctura amară). Uneori t. se mai numeşte şi soluţia alcoolică a unui produs chimic (tinctura de iod). tindalizâre (MICROBIOL.), metodă folosită pentru sterilizarea completă a produselor care se degradează la temperaturi înalte (diferite medicamente, ser sanguin etc.), con-stînd din încălzirea acestora pe băi de apă la temperaturi de obicei între 56 şi 65 C, timp de 3 -6 zile consecutiv, cîte o oră pe zi. A fost aplicată prima dată de fizicianul irlandez Tyndall. tindă (în arhitectura populară românească), camera de la intrare, uneori chiar prispa, foişorul sau cerdacul. Prin extensiune, în arhitectura religioasă, t. denumeşte uneori pronaosul (t. femeilor), alteori pridvorul. Tineretul muncitor, cerc al .tineretului, apoi organizaţie creată în 1908, la Bucureşti, cu scopul mobilizăm tineretului muncitor la luptă împotriva exploatării capitaliste, pentru condiţii mai bune de muncă şi salarizare, pentru dreptul la învăţătură şi cultură, pentru repausul duminical. A activat pînă în 1916, cînd a fost dizolvată de autorităţi. A editat gazeta „Foaia tînărului", organul său de presă. „Tineretul socialist", gazetă, organ al mişcării tineretului socialist din România, apărută săptămînal, la Bucureşti, în 1919—1924, în două serii: 1919-1921 şi 1921-1924; între 4 noiembrie 1923 şi 1 mai 1924 a apărut bilunar. tinerii hegelieni v. hegeîi-enii de stingă, Tinerimea artistică, societate a artiştilor plastici, fundată în 1901, la Bucureşti, cu statut de organizaţie profesională, de către un grup de 12 artişti, printre care Şt. Lu-chian, N. Vermont, C. Arta-chino, K. Loghi, Şt. Popescu, Ipolit Strîmbulescu, Fr. Storck ş.a. T.a. a avut un rol important în dezvoltarea şi încurajarea mişcăm artistice din ţara noastră în perioada dintre 1902 (cînd a avut loc prima expoziţie a T.a. în sălile Ateneului) şi 1916 (dată după care a coexistat cu alte societăţi, ca „Arta română", „Contemporanul", „Arta" ş.a.). Societatea T.a. a reunit în cadrul expoziţiilor din ţară şi din străinătate un mare număr de artişti, de tendinţe şi de maniere diferite. Tinerimea română, societate ştnnţifică-literară, fundată în 1877 de un grup de elevi ai liceului „Matei Basarab" din Bucureşti, în frunte cu Nae S. Dumitrescu, secretarul, apoi preşedintele ei. Ea a editat „Revista Societăţii Tinerimea română" (1882 -1891, 1893-1898, 1920-1942). A orga- nizat concursuri naţionale a-nuaie pentru elevii şcolilor primare şi secundare şi pentru studenţi, cicluri de conferinţe şi o universitate liberă (1937). In 1943 a fost nevoită să-şi înceteze activitatea. tinov, mlaştină oligo-trofă. tintometru (CHIM.), tip de colorimetru cu ajutorul căruia se determină concentraţia unei substanţe colorate prin compararea intensităţii culorii ei cu o serie de sticle-etalon colorate diferit. Tintoretto (pe numele adevărat Jacopo Robusti) (1518— 1594), pictor italian, reprezentant de seamă al şcolii veneţiene. Arta sa este o sinteză a forţei desenului michelangelesc şi a cromaticii lui Tiziano, fiind orientată în special către expresia frămîntată şi către efectele Tintoretto de lumină. Patetice, picturile sale celebrează frumuseţea trupului omenesc, reliefînd prezenţa lui în mijlocul unor peisaje dramatice.T. a exploatat compoziţia în diagonală, ritmul culorilor, efectul contre-jourtilui şi a pus în valoare detaliul observat cu precizie. Portretele sale exprimă o tensiune lăuntrică, efectul emotiv fiind sporit de tratarea piină de strălucire a ochilor. Op. pr.: „Suzana şi cei doi bătrîm", „Fuga în Egipt", portretul lui Jacopo Sansovino, „Autoportret". Cele mai cunoscute picturi murale executate de T, sînt cele de la Scuola din San Rocco („Răstignirea") şi din ^Palatul dogilor („Paradisul"), In Muzeul de artă al Repubiicn Soc a-liste România, Tjnioretto vfi-gurează cu „Portretul lui Marc Antonio Barbaro şi „Bunavestire". tio- (gr. theion „sulf"; CHIM.), element de compunere care intră în denumirea unor combinaţii în a căror moleculă atomii de oxigen sînt substituiţi total sau parţial cu atomi de sulf (ex. tiouree, tioeteri, tioarseniti, tiosulfaţi etc.). tioalcooli (CHIM.) v. mer~ captani. tiocarbamidă (CHIM.) v. tiouree. tiocianăţi (CHIM.) v. ro-dan uri. TI0CIAN1C 666 TIPAR tiocianic, acid ~ (CHIM.), gaz instabil, solubil în apă. Este un acid tare. Se prezintă în două forme izomere: acidul tiocianic, HS — C = N şi acidul izotiocianic, S—C — NH. Sin. acid sulfocianhidric, acid то-danhidric, acid sulfocianic. tiocol (CHIM.) 1. Produs macromolecu.ar de tipul poli-sulfurilor organice, cu bună rezistenţă la uleiuri, benzine şi solvenţi organici, folosit ca înlocuitor al cauciucului (ex. t. A., obţinut prin condensarea dicloretanului cu tetrasulfură de sodiu, t. B. etc.). 2. (CHIM . FARM.), C-H705SK. Produs de sulfonare a guaiacolului, comercializat ca sare de potasiu. Este o substanţă solidă, cristalină, albă sau roz-deschis, inodoră, cu gust amărui, solubilă în apă. Are acţiune de micşorare a secreţiei traheobronşice, uti-lizîndu-se în tratamentul trahe-itelor şi bronşitelor acute sau cronice. tiofen(CHIM.), С4Я45. Combinaţie organică heterociclică nesaturată, avînd un ciclu format din patru atomi de carbon şi unul de sulf.. Este un lichid incolor, cu miros slab, puţin caracteristic, cu p.f. 84,1°C, insolubil în apă, solubil în solvenţi organici, cu însuşiri asemănătoare benzenului. Se găseşte în gudroanele de la distilarea cărbunilor de1 pămînt. Se foloseşte în sinteza organică şi ca solvent. tiofenoli (CHIM.), derivaţi organici monosubstituiţi ai hidrogenului sulfurat. Se obţin din compuşii diazoici aromatici prin tratare cu hidrogen sulfurat sau cu tiosulfat de sodiu (ex. tiofenolul, C6HbSH). tioli (CHIM.) v. mercaptani. tiosulfat (CHIM.), Me[S203. Sare a acidului tiosulfuric. T. metalelor alcaline şi alcalino-pămîntoase se obţin prin fierberea sulfiţilor cu sulf sau prin oxidarea polisulfurilor. Majoritatea t. sînt uşor solubili în apă, cristalizînd de obicei cu apă de cristalizare. T. metalelor grele se dizolvă uşor în soluţii de tiosulfat de sodiu, cu formare de săruri complexe uşor solubile. Prin acidularea soluţiei unui t. se separă S şi se degajează S02. Sin. hiposul-fit. — T. de sodiu, Na2S203• 5H20. Sare de sodiu a acidului tiosulfuric. Se prezintă sub formă de cristale transparente uşor solubile în apă. Se întrebuinţează în fotografie ca fixa-tor şi ca substanţă anticlor. Reacţionează cu iodul, formînd tetrationat de sodiu; reacţia, fiind cantitativă, e folosită în iodometrie. Sin. hiposulfit de sodiu. tiouree(CHIM.), substanţă organică, H2N—CS— NH2, cristalizată sub formă de cristale prismatice, incoloră, cu p.t. 182°C, solubilă în apă şi alcool. Se obţine prin încălzirea tiocia-natului de amoniu sau prin reacţia dintre cianamida de calciu şi hidrogenul sulfurat. Se întrebuinţează în tratamentul hipertiroidismului, ca accelerator de vulcanizare, la fabricarea de materiale plastice, de medicamente (sulfatiazol, tio-barbiturice), în fotografie etc. Sin. tiocarbamidă. tip (LIT., ARTĂ), personaj care întruchipează trăsăturile esenţiale, caracteristice ale categoriei sale sociale şi psihologice. tipar (POLIGR.), procedeu tehnic de obţinere a unor imagini identice cu originalul prin transferul cernelii de pe forma de imprimare pe hîrtie, carton sau alte materiale, în urma unui contact cu presiune. Forma de imprimare (de tipar), pe care se află elemente tipă-ritoare şi elemente netipăritoare poate fi plană sau cilindrică şi se execută din metal, cauciuc, mase plastice etc. Imaginile (litere, semne, ilustraţii) sînt transmise de elementele tipă-ritoare, în locul celor netipări-toare rămînînd porţiuni albe. In funcţie de caracterul formelor de imprimare, se deosebesc trei feluri de t.: înalt, adînc şi plan. T. înalt este cel mai răs-pîndit procedeu pentru tipărirea cărţilor, revistelor, ziarelor, imprimatelor administrative cu mult text etc., la care forma de imprimare, plană sau cilindrică, are elementele tipăritoare în relief, iar cele netipăritoare sînt în adîncime. Cerneala aplicată pe forma de imprimare se depune numai pe elementele tipăritoare. T. adînc (tiefdruck) se foloseşte la imprimarea revistelor, albu- melor, prospectelor şi a altor publicaţii care conţin ilustraţii în tonuri şi semitonuri monocrome şi policrome. La forma de imprimare, elementele tipăritoare sînt în adîncime, iar cele netipăritoare sînt în relief. Cerneala umple adîncimile formei şi se transmite pe hîrtia de tipar sub influenţa presiunii. Âdîncimea elementelor tipăritoare este stabilită în funcţie de intensitatea de tonalitate a diferitelor porţiuni din imaginea care se tipăreşte. Primele lucrări tipărite au fost realizate în China, cea mai veche lucrare cunoscută fiind executată de Van Cieh în anul 868. cu forme de lemn sculptate; mai tîrziu, în 1041 — 1040, Pi Şen realizează primele tipărituri cu caractere mobile. In Europa t. a apărut şi s-a răs-pîndit în sec. al XV-lea, la început prin folosirea de plăci de lemn sculptate. Meritul de a fi elaborat, în 1440, ansamblul de procedee de imprimare tipografică (turnarea literelor de plumb în matriţe, compunerea textelor şi imprimarea cu prese manuale) îi re-vinelui Johann Gutenberg, care. împreună cu Johann Fust şi Peter Schoffer (inventatorul matriţelor de cupru pentru turnarea literelor), a tipărit la Mainz lucrări de popularizare, de gramatică latină, calendare etc. Noul meşteşug s-a răspîn-dit într-un timp scurt în toată Europa. Avîntul industriei din sec. XVIII - XIX a dat un impuls nou dezvoltării tehnicii tiparului, în special în direcţia mecanizării. Fnednch Koenig construieşte în 1812 — 1814 prima maşină plană de imprimat utilizată în practică. William Bullock realizează în 1865 prima maşină rotativă de tipărit. Ottmar Mergenthaler inventează în 1884 linotipul, Tolbert Lanston inventează în 1893 monotipul etc. în prezent, tehnica imprimării tipografice cunoaşte o nouă perioadă de transformări atît în direcţia perfecţionării metodelor de tipărire prin contact (ex. folosirea agregatelor tele-tipseter pentru culegerea mecanizată simultană în mai multe tipografii a aceluiaşi text), cît şi în direcţia realizării unor noi „tiparniţa literară44 667 TIR metode de tipărire fără contact (ofset, xerografie etc.). în ţările române, t., sub forma teascului, a fost introdus la începutul sec. al XV 1-lea de către domnitorul muntean Radu cel Mare, care a achiziţionat, probabil, materialul din Veneţia. Cu acest material, călugărul sîrb Macarie a tipărit în slavoneşte primele cărţi apărute la noi. Cea dintîi carte tipărită în limba română a fost „Catehismul luteran** (1544), urmată de cărţile tipărite la Braşov de diaconul Coresi între 1556 şi 1583. — Tipar plan v. ofset. 2. (Prin extensiune) Model, şablon, clişeu, prototip. 3. (C.F.) Tipar de linie, unealtă folosită pentru verificarea ecar-tamentului unei căi ferate. După destinaţie, t. de /. poate fi fix, cu ajutorul căruia se măsoară distanţa dintre şinele căii în aliniament, şi mobil (cu cursor), care serveşte la măsurarea ecartamentului căii în curbe (unde linia are supra-lărgire) sau în dreptul schimbătoarelor de cale (unde lima are variaţii de ecartament). 4. (METAL.) Tipar metalic v. cochilie. „Tiparniţa literară", publicaţie literar-artistică lunară, apărută la Bucureşti din octombrie 1928 pînă în mai 193 i. A fost condusă la început de Camil Baltazar şi Petru Comar-nescu, iar apoi numai de cel dintîi. Colaboratori: Liviu Re-breanu, Hortensia Papadat-Ben-gescu, Mihail Sebastian, Ion Vinea, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu ş.a. tipizare1 (EC.), ansamblu de măsuri de raţionalizare a producţiei prin care se extinde producţia numai a unuia sau a cîtorva tipuri de produse, recunoscute ca cele mai cores- punzătoare, şi se elimină din fabricaţie (construcţie) unele tipuri care, deşi satisfac aceeaşi trebuinţă, au în mod inutil caracteristici constructive diferite. Prin t. şi unifica- re se creează serii unitare de produse în vederea extinderii producţiei în serie şi în masă. tipizare2 (LIT., ARTĂ), procedeu al creaţiei artistice care realizează întruchiparea generalului prin individual. T. este proprie mai ales artei realiste. Ea presupune selectarea din realitate, de către artist, a însuşirilor caracteristice, semnificative, esenţiale, definitorii pentru procesele, evenimentele, persoanele etc. evocate şi recombinarea tuturor acestor însuşiri în imagini unitare noi, artistice. tipo~ (gr. typos „urmă, formă, caracter**), element de compunere cu sensul „referitor la formă, la caracter** (ex. tipologie, tipografie). „Tipograful român44, gazetă cu caracter profesional, apărută bilunar, în Bucureşti, în anii 1865-1867 şi 18y0— 1871, din iniţiativa unui grup de lucrători tipografi. A oglindit şi preocupări progresiste ale vremii. tipologie 1. Ramură a psihologiei care studiază anumite asemănări psihologice în vederea clasificării oamenilor în grupe, tipuri, luîndu-se ca bază fie un anumit proces psihic, fie un grup complex de însuşiri ale personalităţii. Tipologii se numesc şi clasificările rezultate în urma studiului tipologic. Se cunosc t. ale percepţiei, memoriei (memorie de tip vizual, auditiv sau motric), gîndirii (gîndire concret-ima-ginativă, practică, teoretic-sin-tetică^ etc.), afectivităţii, voinţei. în studiul personalităţii se ajunge la t. ale temperamentelor, aptitudinilor, caracterelor, precum şi la t. ale personalităţii luate în ansamblu, pornindu-se de la criterii psihologice, psihofizio-logice, psihosociale, sociologice, etice etc. încercări de t. a personalităţii au fost făcute în sec. al XX-lea de Kretschmer, J u n g ş.a. T. psihologice ajută în interpretarea diferenţiată a proceselor şi însuşirilor psihice, evitînd atît tratarea abstractă, cît şi absolutizarea individualului. V. şi temperament. 2. (LINGV.) Mod de a studia caracteristicile de structură ale unui idiom sau ale unui grup de idiomuri înrudite sau neînrudite, făcînd abstracţie de istoria lor şi de relaţiile dintre ele. 0 clasificare tipologică tradiţională a limbilor este clasificarea morfologică, bazată în primul rînd pe structura cuvîn-tului. V. şi clasificare. 3. Tipologie forestieră, disciplină a silviculturii generale, care cuprinde clasificarea pădurilor din punctul de vedere ai caracterelor naturale, importante pentru activitatea practică. tipuri de activitate nervoasă superioară, complexe de însuşiri constituţionale ale activităţii nervoase superioare, descoperite de I.P. Pavlov prin cercetarea reflexelor condiţionate şi confirmate ulterior de cercetările electrofiziologice şi biochimice. T. de a.n.s. au fost stabilite luîndu-se drept criteriu următoarele însuşiri ale proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia): l)/or/a proceselor nervoase, care se manifestă în capacitatea de acţiune şi de rezistenţă a ţesutului neuronal şi care are la bază, probabil, capacitatea neuronului de a înmagazina şi a utiliza o cantitate mai mare sau mai mică de „substanţă funcţională**; 2) mobilitatea proceselor nervoase, manifestată în rapiditatea cu care apar, se întrerup sau se înlocuiesc una pe alta excitaţia şi inhibiţia; 3) echilibrul proceselor nervoase fundamentale. Prin combinarea diversă a acestor însuşiri iau naştere patru tipuri fundamentale de activitate nervoasă superioară: î) puternic, echilibrat şi mobil; 2) puternic, echilibrat şi inert; 3) puternic, neechilibrat (excitabil); 4) slab. T. de a.n.s. stau la baza celor patru temperamente clasice :sanguinic, flegmatic, coleric şi melancolic. Clasificarea t.de a.n.s .este continuu lărgită şi completată în urma descoperirii de noi însuşiri şi a precizării gradaţiilor şi corelării variate a însuşirilor activităţii nervoase superioare. Tir, oraş din Fenicia antică, întemeiat în mileniul al IlI-lea î.e.n. în sec. al XlV-lea î.e.n. s-a emancipat de sub tutela Si-donului, devenind unul dintre cele mai importante centre comerciale şi meşteşugăreşti ale lumii antice. In sec. XI—IX î.e.n. a întemeiat numeroase colonii în Sicilia, Africa (C a r-t a g i n a, în 814 î.e.n.) şi în Spania (Gades, azi Cădi z). Decadenţa T. a început o dată cu ascensiunea Asiriei, de care a devenit dependent în sec. TIR 668 TIRANIE ^ *,3 - ^r-■'T~v,,t 1'" Pr Wflwairiailfitofcr.rfli! '*ri~r* • ^;-^^.w :• ■ •••'- '-1 IX VI i.e.n. De la mijlocul sec. al Vl-Iea î.e.n. pînă la cucerirea lui de către Alexandru Macedon (332 î.e.n.) a făcut parte din Imperiul persan. Ocupat de romani (64 î.e.n.), de arabi (638), de turcii selgiu-cizi (î 098), de cruciaţi (1124), oraşul nu a mai avut un rol însemnat în istorie. tir (fr. tir, din iirer „a trage**), ramură de sport practicat cu arcul, arbaleta sau cu diferite tipuri şi calibre de arme de foc. Cuprinde o diversitate de probe clasice (care fac parte din programul campionatelor mondiale, europene şi al jocurilor olimpice), grupurile mari de arme cu care se trage fiind: arma de calibru redus, arma de calibru mare, pistoalele, puştile de vînătoare. Probele de t. variază după poziţia trăgătorului (în picioare, în genunchi, culcat), după timp (ex. pistol-viteză), după locul de aruncare a ţintelor (ex. talere aruncate din şanţ) etc. în România, practicarea tirului sportiva început în I862, cind a luat fiinţă, la Bucureşti, „Societatea pentru dare la semn". Trăgătorii români au obţinut rezultate remarcabile în întrecerile internaţionale. tiradă (ital./iro/a, din tirare „a trage**), fragment retoric dintr-o operă dramatică de o anumită întindere, caracterizat printr-o deosebită intensitate Tirana. afectivă şi uneori prin tonul emfatic. Este caracteristică genului oratoric şi apare în tragedia clasică şi în drama romantică. în comedia satirică este folosită pentru sporirea forţei de ridiculizare a unor personaje. Debitată cu patos, t. este un pasaj de virtuozitate pentru interpret. ţirageţi, denumire a populaţiei scito-sarmatice de pe malul stîng al fluviului Tyras (Nistru), menţionată în „Geografia*^ lui Strabo. tîrâj (TEHN.), diferenţă între presiunile statice în două secţiuni ale unui canal, conductă etc., care asigură circulaţia (curgerea) unui fluid gazos (aer comburant, gaze de ardere etc.) într-o instalaţie de încălzire cu focar. T. poate fi: natural, cînd se datoreşte diferenţei dintre greutatea specifică a unei coloane de gaze fierbinţi din instalaţie şi greutatea specifică a unei coloane de aer de aceeaşi înălţime; artificial, cînd se obţine prin acţiunea unui ventilator; combinat, la care diferenţa de presiune, neacoperită de /. natural, este dată de un ventilator. tiran v. despot. Tirana, capitala R.P. Albania, situată în partea centrală a ţării, ia contactul zonei coli-nare cu cîmpia litorală din vest. 146 500 Ioc. (1962). Este cel mai important centru politic. economic şi cultural al ţării. T .dă mai mult de 1/5 din producţia industrială a Albaniei. Este dezvoltată industria energiei electrice, textilă, constructoare de maşini şi de prelucrare a metalelor, de prelucrare a lemnului, industria pielăriei, alimentară etc. Partea de est a oraşului este bogată în monumente arhitectonice. In ultimii ani s-au ridicat multe construcţii noi. Universitate, instituţii de cultură (teatre, muzee). Nod rutier şi aeroport cu legături internaţionale. — Istoric. Menţionată documentar pentru prima oară în sec. al XV-lea; din 1920, capitala Albaniei. în 1939 a fost ocupată de fasciştii italieni. La 8 noiembrie 1941 a fost creat la T., în ilegalitate. Partidul Comunist din Albania. între 1939 şi 1944 a fost un impor- . tant centru al luptei împotriva cotropitorilor fascişti. Armata de eliberare naţională albaneză a eliberat T. la 17 noiembrie 1944. tiranie 1. (în Grecia antică în sec. VII—VI î.e.n.) Formă de conducere politică, apărută în condiţiile decăderii aristocraţiei gentilice, ale democratizării vieţii politice şi ale întemeierii oraşelor-state (polisurile); mai tîrziu, în sec. al IV-Iea î.e.n., ca expresie a crizei polisurilor, t. a reapărut sub denumirea de „noua tiranie**. Prin TIRANT 669 TIROIDĂ extensiune, termenul de t. a căpătat, ulterior, sensul de despotism. 2. V. signorie (*). tirant (CONSTR.), element de construcţie, cu lungime mare în raport cu celelalte dimensiuni, confecţionat din cabluri, lanţuri, bare de oţel sau din beton armat şi care are rolul de a prelua numai forţe de întindere. T. sînt folosiţi pentru suspendarea ori pentru ancorarea unor clemente de construcţie sau pentru a prelua împingerile orizontale ale unor cadre, arce, bolţi etc. tiratron (ELT.,TELEC.), dispozitiv electronic cu trei electrozi (un anod, un catod şi un electrod de comandă), care funcţionează în regim de comutaţie, putîndu-se afla în două stări: starea de conducţie, caracterizată printr-o rezistenţă electrică foarte mică, o tensiune de anod (tensiunea dintre anod şi catod) mică şi un curent anodic mare, şi starea de blocare, caracterizată printr-o rezistenţă foarte mare, o tensiune de anod mare şi un curent anodic foarte mic, practic nul. Electrodul de comandă are numai rolul de a stabili momentul începerii stării de conducţie (momentul aprinderii la t, cu gaz sau momentul amorsării la t.semiconductoare). Dacă t. este alimentat în curent alternativ, în fiecare semipe-rioadă pozitivă el se află în starea de conducţie în intervalul de timp dintre momentul aprinderii (respectiv al a-morsării) şi sfîr-şitul semiperi-oadei respective, rămînînd în starea de blocare în restul perioadei. Re-glînd tensiunea sau curentul e-lectrodului de comandă, se poate modifica durata stării de conducţie şi deci valoarea medie a curentului a-nodic. T. de putere mare sînt u-tilizate ca redresoare comandate, invertoare, elemente pentru comanda motoarelor electrice etc., iar cele de putere mică în instalaţiile de reglare automată, ca oscilatoare de relaxare etc. Tireniană, Marea parte a Mării Mediterane, cuprinsă între Peninsula Italică, insulele Sicilia, Sardinia şi Corsica. Adîncimea maximă: 3 630 m. Bogată în peşte. Principalele porturi: Neapole şi Palermo. tireoglobulină (BIOCHIM.), proteină complexă din glanda tiroidă, cu un bogat conţinut de iod. Constituie forma de depozit a celor doi hormoni tiroidieni: tiroxina şi triiodo-tironma, precum şi a monoiodo-tirozinei şi a diiodotironinei. T. are o greutate moleculară de 650 000 — 700 000 şi conţine iode 0,5- 1,0 Y%. tireopriv (MED.), sindrom care apare în urma îndepărtării chirurgicale complete a glandei tiroide. Manifestările clinice sînt asemănătoare cu cele din hipotiroidism şi duc la apariţia mixedemului operator. tireotoxicoză (MED.), stare patologică provocată de intoxicarea organismului cu hormoni tiroidieni secretaţi în prea mare cantitate. T. apare în special la bolnavii cu adenom toxic. tireotrop (BIOCHIM.), hormon secretat de hipofiza anterioară. Este o glicoproteină cu greutate moleculară mică şi conţine 6% glucide. T. are rolul de a stimula şi a controla funcţia tiroidei (extirparea hipo-fizei anterioare duce la atrofia tiroidei). Se mai numeşte /ireo-stimulină, tireotrojină, TSH. Tiresias (în mitologia greacă), renumit prezicător din Teba, care apare deseori în ciclul legendelor tebane. In tragedia „Edip rege*' de Sofocle, el este cel care dezvăluie crimele săvîrşite involuntar de Edip şi îl sfătuieşte pe Creon să-1^ izgonească din cetate. tirfon (C.F.), şurub de formă specială, cu filet triunghiular, folosit pentru fixarea şinelor de cale ferată pe traverse. Tirint, oraş străvechi din Argolida (Grecia), situat la sud-est de Micene, în imediata apropiere a litoralului. Aici s-a descoperit un palat princiar din perioada miceniană, construit din blocuri enorme de piatră (ziduri ciclopice), devenit celebru. tiristor (ELT., TELEC.), dispozitiv semiconductor cu trei electrozi, constituit dintr-un cristal, de obicei de siliciu, în care s-au creat patru domenii succesive cu tipuri de conducţie Tiristor alternante pozitive (p) şi negative (n), şi anume: p — n — p — n. Anodul este legat la domeniul extrem de tip p. catodul la domeniul extrem de tip n, iar electrodul de comandă la domeniul de tip p (numit poartă), alăturat domeniului catodic. T. funcţionează ca o diodă de putere cu electrod de comandă, puţind avea două stări distincte (de conducţie şi de blocare), âle căror durate, în intervalul semipenoadelor pozitive, pot fi variate prin modificarea tensiunii aplicate electrodului de comandă. T. au utilizări asemănătoare cu ale tiratroanelor şi ignitroanclor, pe care tind din ce în ce mai mult să Ie înlocuiască. tirft (ELT.), material obţinut prin aglomerarea la temperaturi înalte a granulelor de car-bură de siliciu cu un liant ar-gilos. Piesele de t., în formă de disc, de segmenţi sau de potcoavă, sînt folosite în construcţia descărcătoarelor electrice cu rezistenţă variabilă. tiroidă (gr. thyreos ,.scut, pavăză" şi eidos „formă"; ANAT., MED.), una dintre cele mai voluminoase glande endocrine din organism (20 — 25 g la adultul normal). Situată în regiunea gîtului, t. este alcătuită din doi lobi latero-traheali. uniţi pe faţa anterioară a traheii prin-tr-un istm situat imediat sub cartilagiul cricoid. Activitatea 1iratron TIROXINĂ 670 TISMANA t. este controlată de hormonul tireotrop hipofizar, care stimulează biosinteza hormonilor tiroidieni, tiroxina şi triiodo-tironina. Hormonii tiroidieni stimulează arderile tisulare (fa-vorizînd consumul de oxigen), de asemenea stimulează creşterea normală, diferenţierea şi intervine în funcţiunea diverselor organe, aparate şi sisteme (sistem nervos, aparat cardiovascular, aparat digestiv, gonade etc.) şi în reglarea diverselor metabolisme (protidic, lipidic, glucidic, hidromineral). Absenţa congenitală a tiroidei la nou-născuţi sau îndepărtarea chirurgicală a acesteia la animale tinere este urmată de tulburări de creştere, modificări profunde în dezvoltarea sistemului nervos (cretinism) şi tulburări metabolice accentuate, însoţite de modificări trofice. La adulţi, îndepărtarea tiroidei se manifestă în special prin tulburări nervoase şi metabolice, apatie, tendinţă la obezitate şi tulburări trofice. tiroxina (BIOCHIM.), hormon tiroidian derivat din tiro-zină, conţinînd 65% iod; este o teiraiodotironină. T. este sintetizată în glanda tiroidă şi secretată în circulaţia sanguină. Este considerată un hormon al metabolismului. Preparată sintetic, t. se utilizează în tratamentul ^ insuficienţelor tiroidiene. tirozină (BIOCHIM.), amino-acid ciclic (p-hidroxifenilala-nina). T. nu poate fi sintetizată de organism şi trebuie introdusă o dată cu alimentaţia; lipsa ei din alimente produce tulburări de nutriţie. T. este precursorul hormonilor tiroidieni, adrenalinei şi pigmenţilor melanici. Tirpitz [tÎTpiţ], Alfred von (1849-1930) ,amiral şi om politic german, unul dintre reprezentanţii notorii ai pangerma-nismului. între 1897 şi 1916 a fost ^ministru al marinei. Tirso de Molina(pe numele adevărat Gabriel Tellez) (1583 — 1648), dramaturg şi poet spaniol, format în ambianţa spirituală a umanismului. Discipol al lui L o p e de V e g a, a fost continuatorul acestuia în întemeierea teatrului naţional spaniol. A participat Ia vii polemici literare, combătînd pe adepţii gongorismului. Din cele 300 de piese scrise de el (comedii de moravuri, drame ş.a.) au rămas 115. Tablouri realiste ale amoralismului societăţii spaniole a timpului, comediile sale se disting prin libertatea şi virulenţa satirei, studiul aprofundat al caracterelor, majoritatea feminine, şi prin ingenioasa ctAnplicare a intrigii. Virtuozitatea şi strălucirea dialogului, ca şi exuberanţa expresiei, sînt servite de o profundă stăpînire a limbii („Batjocoritorul din Sevilla şi oaspetele de piatră**, în care apare pentru prima oară cristalizat în teatru personajul lui Don Juan Tenorio, „Necredinciosul pedepsit**, „Don Gil de Ciorap Verde**, trad rom. ,ş.a.). A mai scris tragedii („îndrăgostiţii din TerueP* ş.a.) şi drame cu subiect religios. Tirteu (sec. VII î.e.n.), poet elegiac grec, probabil atenian ca origine şi spartan prin adopţie. Creaţia sa cuprinde „Cîntece războinice** şi „Elegii**, însufleţite de patriotism. După legendă, T. i-a înflăcărat pe spartani în timpul celui de-al doilea război al acestora pentru cucerirea Mes-seniei. Tisa, rîu (966 km), afluent pe stînga al Dunării. Izvorăşte din Carpaţii Păduroşi (Uniunea Sovietică), formează pe 60 km graniţa dintre Republica Socialistă România şi Uniunea Sovietică, străbate partea estică a Cîmpiei Panonice şi confluează cu Dunărea pe teritoriul R.S.F. Iugoslavia, în amonte de Belgrad. Afluenţi principali: Someşul, Crişurile, Mureşul (din Republica Socialistă România). Pe teritoriul R.P. Ungare, T. este îndiguită. La Tiszalok (R.P. Ungaria) s-a construit o hidrocentrală. Apele rîului sînt folosite intens pentru irigaţii. tisa, cultură neolitică, răs-pîndită în regiunile de şes din centrul şi sudul Ungariei, nordul Serbiei, precum şi pe teritoriul României, în Crişana şi Banat, cu unele influenţe în vestul Transilvaniei. Are mai multe[ faze în evoluţie, cuprin-zînd întreg neoliticul. Se caracterizează maiV ales prin ornamentarea ceramicii cu motive decorative şi picturale, imitînd împletituri şi ţesături (stil tex-til), ^ tisă (Taxus baccaia), arbore sau arbust din familia taxacee-lor, înalt pînăla I5m, cu tulpina dreaptă, scoarţa roşie-brună şi frunze liniare moi, lungi de 1,5 — 3 cm. Lemnul de t. este foarte preţios, utilizat în sculptură şi tîm-plărie fină. în ţara noastră, t. creşte sporadic în etajul montan din Car-paţi, izolat sau in mici pîlcuri. Tischbein / tişbain], familie de pictori germani. Cel mai important este Johann Heinrich Wilhelm T. (1751-1829), reprezentant al neoclasicismului. A pictat mai multe compoziţii istorice, cîştigîndu-şi renumele mai ales prin opera portretistică („Goethe în Cam-pagna**, 1786— 1788). Tiselius, Arne Wilhelm Kau-rin (n. 1902), biochimist suedez, specialist în biologia ma-cromoleculară şi în metodele de separare biochimică. Profesor la Universitatea din Upp-sala, membru al Academiei Regale de Ştiinţe din Suedia, membru de onoare al Academiei Republicii Socialiste România. A izolat şi a identificat diverse proteine din lichidele organice, atît din sînge, cît şi din lapte, prin electroforeză. A obţinut şi a separat prin absorbţie diferiţi acizi aminaţi. Are lucrări despre difuziunea şi agitaţia moleculară. Premiul No-bel (1948). Tismana, depresiune situată în nordul Olteniei, parte componentă a Depresiunii subcarpatice oltene. Este formată din depozite pliocene şi cuaternare (pietrişuri, nisipuri şi argile). Centrul depresiunii T. are caracter subsident. în depresiune se practică agricultura şi creşterea animalelor pe baza păşunilor naturale. Aici se află celebra mănăstire Tismana, situată într-o poziţie naturală impresionantă, deasupra unei cascade. întemeiată de către Nicodim în vremea lui Vladis-lav I (Vlaicu) (1364—c. 1377), biserica a fost refăcută integral în 1540. Valoros ansamblu de TISO 671 TITLU Mânăslirea Tismana picturi murale (1541 şi 1732). Cetatea mănăstirească şi construcţiile anexe au fost refăcute în sec. al XlX-lea în stil neogotic. Tiso, Jozef (1887—1947), conducător al fasciştilor slovaci, preot catolic. A fost preşedintele statului slovac fascist (1939—1945). După al doilea război mondial a fost condamnat la moarte pentru crime împotriva poporului. Tisse, Eduard Kazimirovici (1897-1961), operator de film sovietic. Începînd să lucreze jurnale de actualităţi in timpul războiului civil, a devenit celebru (socotit în anii 1920 — 1930 cel mai bun operator cinematografic din lume) în urma colaborării sale la filmele lui Serghei Eisenstein: „Greva *, „Crucişătorul Potiom-kin*‘, „Octombrie**, „Vechiul şi noul*', „Que viva Mexico**, „Aleksandr Nevski“, „Ivan cel Groaznic**. Stilul său e bazat pe reliefarea detaliului, efecte de lumină şi îndrăzneţe racursiuri. • tisular (fr. Hssu „ţesut“; ANAT., MED.), care se referă la ţesuturile animale (ex. proces t., anatomie t., denumire mai veche a histologiei etc.). Tîszsl [tiso], Ist van (1861 — 1918), conte, om politic un- gur, prim-ministru al guvernului ungar între anii 1903-1905 şi 1913-1917. A fost unul dintre fondatorii şi conducătorii Partidului naţional al muncii (Nemzeti Munkopârt), care reprezenta interesele capitalului financiar, ale burgheziei industriale şi ale marilor moşieri. A dus o politică antimuncito-rească şi de maghiarizare forţată a naţionalităţilor asuprite, în special a românilor şi a rutenilor. Adept fervent al menţinerii regimului dualist, a militat pentru o strînsă colaborare cu Germania, raliindu-se politicii externe agresive a a-cesteia. în timpul revoluţiei din Ungaria a fost condamnat la moarte şi executat. titan (CHIM.), Ti. Element cu nr. at. 22; gr. at. 47,90; gr. sp. 4,49; p.t. 167° C; p.f. 3 260° C. Este situat în grupa a IV-a a sistemului periodic. Se găseşte în natură, în special sub formă de bioxid de t., în rutil şi ilme-nit. La temperatură joasă e stabil Ia.aer; încălzit, trece în TiOîn acizi se dizolvă greu. Formează combinaţii în stările de valenţă, 4, 3 şi 2, primele fiind cele mai stabile. Se întrebuinţează, sub forma aliajului ferotitan, ca adaos la oţelurile speciale, pentru îmbunătăţirea proprietăţilor lor mecanice. Titani, uriaşi legendari din mitologia greacă, copiii lui Uranus şi ai Geei; întruchipau diferitele forţe ale naturii. Printre cei mai vestiţi T. se numără Ocean, Iapet, Cronos şi surorile lor (titanide): Mnemosina, Temis şi Rhea. Tatăl lor i-a închis în străfundurile Pămîntului, de unde au fost eliberaţi de Cronos. Ulterior s-au războit zece ani cu Zeus şi cu ceilalţi zei olimpieni, ajutaţi de uriaşii Hecatonhiri (război denumit Titanomahia). Fiind înfrînţi, T. au fost aruncaţi de stăpî-nul Olimpului în Tartar, titanit (MINER.) v. sfen. Titicaca, lac tectonic situat în Munţii Cordilieri, pe graniţa dintre Peru şi Bolivia, la 3 812 m altitudine. Suprafaţa: 8 340 km2 (cel mai mare lac alpin de pe glob). Adîncimea maximă: 304 m. Navigabil. titlu 1. (DR.) a) Act sau fapt juridic care constituie temeiul unui drept invocat (ex. t* de proprietar ori de moştenitor). b) înscrisul cu care se dovedeşte titlul (a), c) (în dreptul burghez) Act constatator al unor drepturi care se negociază la bursă (ex. t. la ordin, t. la purtător, t. nominativ), d) Titlu executor, hotărîre judecătorească sau orice alt înscris prevăzut de lege care permite executarea s i-1 i t ă. 2. Calificare dobîn-dită de o persoană în urma unor studii speciale. — Titluri ştiinţifice, titluri care se acordă de către instituţiile învăţămîntului superior, în condiţiile prevăzute de lege, persoanelor cu activitate deosebită în domeniul ştiinţei şi culturii. în Republica Socialistă România se acordă următoarele t.ş.z doctor într-o anumită ramură a ştiinţei; doctor-docent în ştiinţe şi doctor honoris causa. Titlul de doctor este acordat persoanelor care iau doctoratul, constînd dintr-un stagiu de pregătire şi susţinerea unei teze care aduce o contribuţie personală meritorie la rezolvarea unei probleme teoretice sau TITO 672 ТПЧ/LESCU tchnice-ştnnţifice. EI poate fi atribuit şi de institutele Academiei. Titlul de doclor-docent in ştiinţe este acordat persoanelor care au titlu! de doctor, s-au distins printr-o activitate ştnnţifică îndelungată şi au efectuat lucrări care reprezintă o contribuţie valoroasă la progresul ştiinţei. Titlul de doctor honoris causa este acordat unor cetăţeni români sau străini care s-au distins prin realizări deosebit de importante în domeniul ştiinţei, tehnicii, culturii, prin servicii de marc însemnătate a-dusc patriei şi umanităţii. — Titluri de distincţie, titluri ce se a-cordă în Republica Socialistă România de Consiliul de Stat persoanelor care s-au distins p>rin merite deosebite în domeniul ştiinţei, culturii, artei, învăţămîntului, ocrotirii sănătăţii, a! agriculturii sau al sportului. în Republica Socialistă România există următoarele /. de d.: om de ştiinţă emerit, artist al poporului, artist emerit, colectiv artistic emerit, maestru emerit al artei, profesor emerit, învăţător emerit, medic emerit, zootehnist emerit, medic veterinar emerit, maestru emerit al sportului. 3. (FIN.) Titlu de valoare (în capitalism), înscris imprimat, semnat, transmisibil şi negociabil, care face obiectul tranzacţiilor financiare şi a cărui proprietate conferă un drept de asociere sau de creanţă. După natura lor, /. de v. (valorile mobiliare) se împart în: titluri de stat, acţiuni, obligaţiuni, părţi de fondator etc. Din punctul de vedere al formei şi al transmiterii proprietăţii. /. de v. pot fi: t. de v. la purtător, cînd numele proprietarului nu este înscris pe ele, transmiterea se face prin simplă înmînarc, fără formalităţi; iar beneficiile se încasează prin prezentarea cupoanelor; t, de o. nominative, cînd numele proprietarului este înscris pe ele, iar transmiterea se poate face numai prin intermediul unui agent oficial de schimb de pe lingă bursa de valon cu dovedirea identităţii şi a proprietăţii etc.. iar beneficiile se încasează prin prezentarea titlului şi a certificatului nominativ; t. de v. la ordin, cînd sînt transmisibile prin gir. iar beneficiile pot fi încasate de ultimul deţinător în condiţii similare cu titlurile nominative; /. de r. mixte, care sînt nominative în ce priveşte proprietatea şi Ia purtător în ce priveşte beneficiul. 4. (METAL.) Proporţie de metal preţios, aur sau argint, dintr-un aliaj, exprimată în părţi la mic (ex. aurul pur arc t. 1 000, aurul de 18 carate are t. 750). Tito, losip Broz (n. 1892), preşedinte al R.S.F. Iugoslavia (din 1953), preşedinte al Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia (din 1966). Membru al Partidului social-democrat din Croaţia şi Slovenia din 1910, a devenit în 1920 membru al P.C. din Iugoslavia. Din 1934 membru în C.C. şi apoi în Biroul Politic al C.C. al P.C. din Iugoslavia, iar în 1937—1952 secretar general al C.C. al P.C. I.; între 1952 şi 1966 a fost secretar general al Uniunii Comun ştilor din Iugoslavia, în timpul celui de-al doilea război mondial a fost comandant suprem al Armatei naţionale de eliberare şi al detaşamentelor de partizani din Iugoslav ia (1941-1945) şi preşedinte al Comitetului naţional de eliberare a Iugoslaviei (1943 -1945). Pentru meritele sale militare i s-a conferit, în 1943, titlul de mareşal al Iugoslaviei. Din 1945 este comandant suprem al forţelor armate ale Iugoslaviei. în 1945—1953 a fost preşedinte al guvernului federal şi ministru al apărării naţionale, preşedinte al Comitetului Executiv al Frontului Popular, iar în 1953— 1963 preşedintele Vecei Executive Federale. titonic (STRAT.) v. portlan-dian. titrare(CHIM.), operaţie folosită în volumetric pentru a determina cantitatea de substanţă conţinută într-o soluţie. In acest scop, soluţiei de analizat і se adaugă treptat o soluţie de concentraţie exact cunoscută a unui reactiv care reacţionează cantitativ cu substanţa respectivă, mâsurîndu-se volumul consumat pînă la punctul de echivalenţă (sfîrşitul reacţiei). Punctul de echivalenţă este indicat cu ajutorul indicatorilor (în t. obişnuită), prin variaţia conductivităţii electrice a soluţiei (in t. conductometrică), prin variaţia potenţialului (în t. potenţiometrică) etc. titru (CHIM.), cantitatea de substanţă, exprimată în grame, conţinută într-un mililitru de soluţie. Se foloseşte în analiza volumetrică. Titta, Ruffo (1877 -1953), cîntăreţ italian. A evoluat pe scenele celor mai mari teatre din lume, devenind celebru datorită interpretărilor profund dramatice, susţinute de ampla sa voce de bariton, cu un timbru cald, precum şi dicţiunii impecabile. Titu, localitate de tip urban în rcg. Bucureşti, reşedinţă de raion, situată în Cîmpia Română, în nord-vcstul oraşului Bucureşti. 3 000 loc. (1965). Industrie alimentară (fermentaţie de tutun, panificaţie). Nod de cale ferată. — Raionul 7\, cu 108 000 loc. (1961). Exploatări de gaze naturale (Gura Şuţii). Cultura cerealelor, a plantelor industriale, pomicultură şi creşterea animalelor. Titulescu, Nicolaie (1882 1941), om politic şi eminent diplomat român. După studii strălucite la Paris, a fost profesor de drept civil la universităţile din Iaşi şi din Bucureşti. A fost membru al Academiei Române, doctor honoris causa al -Universităţilor din Atena şi Bratislava, preşedinte al Academiei diplomatice internaţionale. A fost ministru de finanţe (1917 şi 1920 1921), delegat la Conferinţa de pace de la Paris (1920), ministru plenipotenţiar Ia Londra (1922 — 1927), ministru de externe (1927-1928 şi 1932 -1936), delegat permanent (1920 — 1936) al României la Liga Na- TITULESCU 673 T1ZIAN0 ţiunilor (al cărei preşedinte a fost ales în 1930 şi în 1931, singurul care a deţinut această funcţie de două ori), remar-cîndu-se printr-un strălucit talent oratoric, servit de o documentaţie v^stă şi o riguroasă argumentaţie. Deşi îngrădite de ideologia burgheză, de regimul politic în care a trăit, gîndirea şi acţiunile diplomatice ale lui T, au fost remarcabile prin luciditatea şi realismul lor. El a militat pentru suveranitatea şi egalitatea tuturor statelor în relaţiile internaţionale, pentru securitate colectivă şi prevenirea agresiunii. în articolul „Suveranitatea statelor*, publicat în „Dic-tionnaire diplomatique“,vol. II, subliniind că o colaborare internaţională nu este posibilă decît între state egale în drepturi, T. a combătut concepţia supra-statului. Considerînd depăşită vechea diplomaţie de cancelarie, T. a fost protagonist al „diplomaţiei în mişcare**, pusă în serviciul asigurării păcii, pe care, într-o conferinţă de mare răsunet intitulată „Dinamica păcii**, o definea ca „fenomen al mişcării**. „Dinamica păcii** însemna în concepţia lui T. realizarea unui progres continuu în viaţa internaţională, pe etape, de la naţional, prin regional, la universal. Diplomat patriot, T. şi-a bazat întreaga activitate pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a României. După instaurarea hitlerismului în Germania, dîndu-şi seama de pericolul pe care-1 reprezenta acesta pentru România (ca şi pentru alte state europene), T. a depus o vie activitate în direcţia întăririi colaborării internaţionale, în interesul păcii şi securităţii europene. Pe linia aceasta, T. a semnat la Londra, în 1933, în numele guvernului României, convenţia de definire a agresorului şi a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii înţelegeri şi pentru încheierea în 1934 a înţelegerii Balcanice, pacte regionale în care vedea o pavăză împotriva agresiunii; pe linia promovării unor relaţii de bună vecinătate între România şi U.R.S.S., a depus străduinţe pentru stabilirea de relaţii diplomatice cu. aceasta şi a făcut demersuri pentru încheierea unui pact de asistenţă mutuală între cele două state. Nemulţumite de politica externă preconizată de T., cercurile politice cele mai reacţionare, prohitleriste, din ţară şi guvernele Germaniei hitle-riste şi Italiei fasciste au făcut presiuni pentru înlăturarea lui. în august 1936, Carol al II-lea N. Tituiescu l-a înlăturat din guvern; T. a plecat în Elveţia, apoi în Franţa, la Cannes, unde a şi murit. în emigraţie a continuat să acţioneze, folosind orice prilej pentru a promova ideea menţinerii păcii; a conferenţiat la Academia diplomatică din Paris, în Camera Comunelor, la universităţile din Oxford şi Cambridge etc. şi a fost ales preşedinte de onoare al Comitetului român al Reuniunii Universale pentru Pace. Titus (Titus Flavius Ves-pasianus), împărat roman (79 — 81), fiul şi urmaşul lui Ves-pasian. în timpul domniei tatălui său a condus armatele romane în Germania, în Bri-tania şi apoi în Iudeea, unde, în anul 70, a înfrînt răscoala iudeilor, cu care prilej a cucerit şi a dărîmat Ierusalimul. Titus Livius (59 î.e.n. — c. 16 e.n.), istoric roman, unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai istoriografiei romane. T.L. nu a luat parte la viaţa politică şi la războaie, consa-crîndu-se exclusiv scrisului. Principala sa operă, „Ab Urbe Condita** (De la întemeierea Romei), în 142 de cărţi (din care nu s-au păstrat decît 35, conţinutul celorlalte fiind cunoscut doar din expuneri scurte ale scriitorilor de mai tîrziu), înfăţişează istoria romană pînă în anul 9 î.e.n. Potrivit pregătirii sale de retor şi concepţiei sale moralizatoare, de admirator al trecutului, pe care-1 glorifică opunîndu-1 prezentului, T.L. nu face o analiză critică a evenimentelor şi legendelor istorice (pe care le-a preluat din analistica romană şi de la Polibiu); ci o expunere în care primează scopul instructiv şi forma agreabilă, acordînd de aceea mai puţină atenţie adevărului istoric. Datorită felului interesant şi strălucit al expunerii, T.L. a fost unul dintre cei mai populari istorici ai antichităţii, foarte citit şi imitat de majoritatea istoricilor romani. tixotropie (CHIM.), transformare reversibilă a unui gel în sol sub influenţa unei acţiuni mecanice (ex. agitare, acţiunea ultrasunetelor etc.). După încetarea acţiunii mecanice, solul obţinut trece din nou în gel. Tiziano f tiţiâno], Vecellio (c. 1477—1576), pictor itali an, strălucit reprezentant al şcolii veneţiene din perioada Renaşterii tîrzii. Născut la Pieve di Cadore, a studiat la Veneţia, în atelierele lui Gentille şi Giovanni B e 1 1 i n i şi a lucrat, în 1508, cu G i o r g i o n e, care inaugura „maniera gran-de“. Devenit pictor oficial al Veneţiei în 1516, T. s-a bucurat de un mare renume, lucrînd pentru cele mai de seamă personalităţi ale timpului (Carol al V-lea, Francisc I, Filip al II-lea, papa Paul al III-leă ş.a.). Creaţia sa, care a abordat genuri variate (compoziţii cu teme biblice, istorice, mitologice şi portrete), se împarte în două mari perioade: prima, pînă în 1540, în care exprimă încă idealurile R e-naşterii, şi a doua, după această dată, în care răzbat ecourile atmosferei veneţiene, agitate de războaiele franco-spaniole şi de acţiunile Contrareformei. în prima perioadă, în opera lui T. se resimt influenţele lui Giorgione, personajele fiind caracterizate prin sănătate fizică, echilibru spiritual, însuşiri exprimate prin gestul calm şi prin exaltarea frumuseţii fizice, în special a 43 — Dicţionar enciclopedic vol. IV TiCINA 674 TlRG nudului feminin. Elogiul adus vieţii apare în special în tablourile inspirate din mitologie: „Flora" (1515-1516), „Amor sacru şi amor profan“ (1510 — 1515), „Bachus şi Ariadna“ (1523), „Venus din Urbino“ (1535), dar şi în temele religioase („Madona Pesaro“, 1524, reprezentare a unei ţărance din regiunea natală; „înălţarea'4, Tiziano 1518). Cultul frumuseţii naturale apare la T. şi în peisajele din compoziţii cu coline unduioase şi cu orizonturi largi. Puterea de caracterizare a individualităţii umane, prezentă în toate compoziţiile, este subliniată mai ales în portrete. Fiecare portret al lui T., sur-prinzînd complexitatea caracterului, este dominat de reliefarea unei trăsături specifice (siguranţa de sine, trufia etc.), implicit a poziţiei sociale a celui portretizat („Tînărul cu mânuşa", „Carol al V-lea"). Continuînd pe Giorgione, T. aplică şi dezvoltă tehnica culorii ca mijloc de expresie plastică, folosind un cromatism bogat, senzual şi strălucitor, obţinut prin procedeul „impasto" (suprapunerea păstoasă a culorii). în cea de-a doua perioadă a creaţiei sale, sub influenţa lui Michelangelo şi a manierismului, în opera lui T. apar probleme noi de conţinut şi de tehnică. El exagerează mişcările, urmăreşte efecte dramatice, transformă portretele în scene complexe („Martiriul sfîntului Lauren-ţiu", „Marsyas", „Portretul papii Paul al III-lea"). In acelaşi timp, T. accentuează contrastele de umbră şi de lumină şi foloseşte o cromatică cu rezonanţe profunde şi stră- lucitoare, roşul, albastrul, verdele şi brunul fiind nuanţate în tranziţii armonioase. Prin opera sa vastă şi prin rezolvările plastice aduse, T. este considerat ca unul dintre primii pictori moderni. El a exercitat o mare influenţă atît asupra contemporanilor, cît şi asupra unor artişti celebri, ca Rubens, Velasquez, Delacroix, Watteau. în Muzeul de artă al Republicii Socialiste România i se atribuie lui T, „Suzana şi cei doi bătrîni", iar în Muzeul Bru-kenthal este reprezentat prin „Ecce homo". Tîcina, Pavlo Grigorievici (n. 1891), poet şi critic literar sovietic ucrainean, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. După debuturi influenţate de simbolism (voi. „Clarinete solare", 1918), s-a afirmat cu versuri prin care aderă la idealurile Revoluţiei din Octombrie (voi. „Plugul", 1920; „Vînt dinspre Ucraina", 1924; „Partidul conduce", 1933; „Sentimentul familiei unice", 1938). A scris poezii patriotice de o autentică înclinaţie meditativă, îmbinarea tradiţiei folclorice cu neîncetata căutare de forme noi, moderne, expresia laconică, metafora rară şi neologismul subtil caracterizează creaţia lui T. Premiul de stat al U.R.S.S. tîlhărie (DR.), infracţiune care constă în luarea unui lucru mobil din posesiunea sau detenţiunea altuia, prin folosirea de violenţă sau de ameninţări, în scopul însuşirii lui pe nedrept. Constituie t. şi furtul urmat de violenţă sau de ameninţări pentru păstrarea lucrului furat, pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorii să-şi asigure scăparea. — T. calificată, tîlhărie săvîrşită în unele împrejurări agravante (ex. în timpul nopţii ori de către o persoană mascată sau înarmată sau prin violenţe care au avut ca urmare vătămări corporale ori moartea victimei). tîlv (Lagenaria gourda), plantă erbacee anuală din familia cucurbitaceelor, cu tulpina tîrî-toare sau agăţătoare, flori albe şi fructul lung pînă la 150 cm, cilindric, cu o singură umflătură ovoidă la vîrf. înainte de maturitate, fructele se consumă ca legume. „Tînărul leninist”,ziar, organ central al Uniunii Tineretului Comunist din România apărut ilegal în perioada decembrie 1924—mai 1936. „Tînărul leninist”, revistă lunară editată de C.C. al Uniunii Tineretului Comunist din Republica Socialistă România. Apare Ia Bucureşti, din mai J951. „Tînărul scriitor”,organ al Uniunii scriitorilor din Republica Socialistă România, apărut lunar, la Bucureşti, între 1 octombrie 1951 şi 31 decembrie 1957. Tîndală, personaj comic din snoavele româneşti, greoi la minte şi neîndemînatic, care-şi pierde vremea de pomană (tîndăleşte). Prin trăsăturile sale, T. este opus lui Păcală, simbolul agerimii şi îndemî-nării. Tîneanov, Iuri Nikolaevici (1894—1943), scriitor sovietic rus. în romanele „Kiuhlea" (1925, închinat poetului decembrist Kiuhelbeker) şi „Moartea lui Vazir-Muhtar" (1927—1928, despre viaţa şi activitatea lui Griboedov), T. înfăţişează destinul tragic al personalităţii în condiţiile regimului autocrat. în romanul „Puşkin" (1935, neterminat), T- zugrăveşte cu măiestrie copilăria şi tinereţea marelui poet rus, pe un vast fundal so-cial-politic şi cultural. Este autorul povestirii de mare forţă satirică „Locotenentul invizibil". tîrg 1, (în evul mediu în ţările române) Denumirea aşezărilor orăşeneşti, cu funcţii comerciale şi meşteşugăreşti, subordonate domniei. V. şi oraş. 2. Piaţă comercială, organizată periodic într-un loc stabilit. T. constituie una dintre cele mai vechi forme ale comerţului; ele erau îmbinate uneori cu distracţii, care aveau loc cu prilejul diferitelor sărbători religioase sau populare (ex., în România, sînt cunoscute t. de la sfîntul Ilie, t. Moşilor, t. de la Sibiu, de la Rîureni, precum şi bîlciul internaţional de la Cîmpulung-Muscel din sec. XVI-XVI1). Cu timpul,t.s-au transformat în /. de mostre, de exponate etc. în ţara noastră, în prezent, în afara unor tîrguri tradiţionale, se organizează pe- TlRGOVETl 675 TIRGU-IIU riodic Pavilionul de mostre şi expoziţii. Din punctul de vedere al componenţei participanţilor, t. pot fi: mondiale, internaţionale, naţionale, regionale şi locale. Prin caracterul şi conţinutul lor, t. contemporane pot fi generale sau specializate, în ultimul timp existînd tendinţa pentru t. de mostre specializate. Cele mai cunoscute t. internaţionale sînt organizate la Leipzig, Londra, Paris, Lyon, Milano, Viena, Salonic, Poznan, Zagreb, Damasc, New Delhi, Izmîr, Osaka. V. şi comerţ exterior; expoziţie. tîrgoveţi (în evul mediu în ţările române), denumirea locuitorilor # tîrgurilor. Tîrgovişte, oraş regional în reg. Ploieşti, reşedinţă de raion, situat pe valea Ialomiţei. 47 940 loc. (1965), cu localităţi subordonate. Industrie a construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor (utilaj petrolier), de reparaţii metalice, chimică, alimentară (amidon, spirt), de prelucrare a lemnului etc. Oraşul T. este bogat în monumente istorice:ansamblul curţii domneşti, datînd din vremea lui Mircea cel Bătrîn (început în sec. al XV-lea), refăcut apoi de Petru Cercel (1583— 1585), din timpul căruia datează şi impozanta biserică „domnească**, mărit de Matei Basarab (1632—1654) şi ultima oară reamenajat de Constantin Brîncoveanu (1688—1714); biserica mănăstirii D e a 1 u, valoros monument, renovat în timpul domniei lui Radu cel Mare, biserica „domnească mică** (1445 — 1446), biserica Stelea (1645), ctitorită de Vasile Lupu, biserica Sfinţii împăraţi (1650). în muzeul raional se păstrează o importantă colecţie de artă şi arheologie medievală. — Istoric. Situată la încrucişarea unor importante drumuri comerciale (drumul Buzăului şi Brăilei şi cel al Giurgiului), T. ' este atestată documentar, pentru prima oară, în 1394, ca reşedinţă domnească a Iui Mircea cel Bătrîn. Capitală a Ţării Româneşti în sec. XV, XVI şi prima jumătate a sec. XVII, T. a fost, în această perioadă, cel mai însemnat centru economic, administrativ, politic şi ţ ’■*mm і,- шв _ _ '• 'M rrrr v..* Iй .1 Tirgovişte. Biserica domnească cultural al ţării. Mutarea capitalei la Bucureşti de către domnul Gheorghe Ghica în 1660 şi deplasarea căilor de legătură cu Transilvania de-a lungul văii Prahovei au făcut ca T. să-şi piardă importanţa, în 1832, T. a devenit reşedinţa judeţului Dîmboviţa. — Raionul 7\, cu 156 760 loc. (1965). Exploatări de petrol (Teiş, Bucşani, Dragomireşti etc.), de cărbune (Mărgineanca, Şotînga) şi de calcare. Industrie energetică (termocentrala Doiceşti şi hidrocentralele Dobreşti şi Mo-roieni), constructoare de maşini şi a prelucrării metalelor (Tîrgovişte şi Fieni), a materialelor de construcţie (Fieni şi Lăcule-ţe), textilă (Pucioasa şi Bră-neşti) etc. Cultura cerealelor, pomicultură şi creşterea animalelor. Tîrgşor, aşezare la 9 km sud-vest de Ploieşti, pe teritoriul căreia a existat o locuire neîntreruptă începînd din paleoliticul superior. Prima menţiune documentară a T. datează din 1413, sub numele de Forum Novum. Oraşul şi centrul fortificat de la Tîrgşor a cunoscut apogeul dezvoltării sale în secolele XVI —XVII.Începînd din secolul al XVIII-lea a decăzut, datorită în mare măsură dezvoltării oraşului Ploieşti. Tîrgu-Cărbuneşti, comună în reg. Oltenia, reşedinţa raionului Gilort, situată pe valea rîului Gilort. 5 010 loc. (1965). Industria materialelor de construcţii (cărămidă). Tîrgu-Frumos, comună în raionul Paşcani, reg. Iaşi, situată pe valea Bahluieţului. 9950 loc. (1965). Ateliere de reparaţii. Exploatări de balast. Centru a-gricol. Aici se află ctitoria lui Petru Rareş, biserica „domnească** sf. Paraschiva (1542). Tîrgu-Jiu, oraş regional în reg. Oltenia, reşedinţa raionului Gorj, situat pe Valea Jiului. 28 890 Ioc. (1965), cu localităţile subordonate. Industrie de prelucrare a lemnului (complexul pentru industrializarea lemnului produce mobilă, placaje, furnire, panele, cherestea etc.), industrie alimentară (ţigarete), a materialelor de construcţii (produse refractare), textilă, de prelucrare a metalelor etc. în oraş şi în comunele subordonate se află mai multe monumente istorice şi artistice importante: casa Cornea Brăiloiu cu paraclisul (Vădeni, 1700-1710), casa Măldărescu (secolul al Ceramici de Tîrgu-Jiu 43* TlRGU-LÂPUŞ 676 TlRGU-MUREŞ • >---Г " ' ^ .... *.t_—^1,1 4 , *^m f ~~~* •X'. К {"“ 'S 1 f «,> * : ’■ t/ t / ^(r^i M . ./-V/ '"•• '■ >*■>// я /--V Щ ~~ /-- * U Tîrgu-Jiu. Complexul pentru industrializarea lemnului XVI I I-Iea), biserica Sf. Nicolaie (1810, cu fresce valoroase din 1812), biserica Sfinţii voievozi (1748—1760), Cişmeaua Sîm-boteanu (sec. al XVI I I-lea).Tot în Tg-J iu se află ansamblul monumental, de celebritate mondială, realizat de С. В r î n-cuşi în anii 1936—1938: Coloana fără sfîrşit, Poarta sărutului, Masa tăcerii. Muzeu raional cu valoroase colecţii de artă veche şi populară românească. Cunoscut centru de ceramică oltenească. în Tg.-Jiu se găseşte şi fostul lagăr în care au fost deţinuţi conducătorii Partidului Comunist Român şi ai mişcării antifasciste (1940—1944). — Raionul Tg.-J. (denumire pînă la 1 ianuarie 1963 a raionului Gorj), cu 101 010 Ioc. (1965). Exploatări de petrol (Bîlteni) şi cărbuni (Schela, Rovinari), de argilă etc. Industrie de prelucrare a lemnului (Tg.-Jiu), a materialelor de construcţie (Bîrseşti), textilă, alimentară etc. Cultura cerealelor, a plantelor industriale şi creşterea animalelor. Tîrgu-Lăpuş, comună în reg. Maramureş, reşedinţa raionului Lăpuş, situată pe valea Lăpuşului. 4 240 loc. (1965). Industrie alimentară şi de prelucrare a lemnului. Tîrgu-Mureş, oraş regional, reşedinţa regiunii Mureş-Auto-nomă Maghiară, situat în Podişul Transilvaniei, pe Valea Mureşului. 77 040 loc. (1965), cu localităţile subordonate 94 710 lbc. Centru industrial, ştiinţific şi cultural. Aeroport. Principalele ramuri industriale: industrie chimică (Combinatul de îngrăşăminte azotoase Tîrgu- Mureş), industrie constructoare de maşini (întreprinderea „Metalotehnica“, Fabrica de conductoare), industria materialelor de construcţie (Fabrica de cărămizi şi ţigle), industria de prelucrare a lemnului (IPROFIL „23 August**), industria textilă, de pielărie, alimentară (Fabrica de zahăr, fabrica de conserve „Mureşul**) şi poligrafică. Aici se află o bază ştiinţifică a Academiei Republicii Socialiste România, cu secţii de medicină şi istorie; trei institute de învăţămînt superior cu 7 facultăţi, în care studiază anual 2 400 de studenţi români, maghiari şi de alte naţionalităţi: Institutul me-dico-farmaceutic, Institutul de teatru şi Institutul pedagogic de trei ani; un teatru de stat (cu secţiile română ş: maghiară), teatru de păpuşi, o filarmonică, muzee, biblioteci. Monumente importante: complexul cetăţii (sec. al XV-lea), avînd în centru o biserică gotică (sec. al XV-lea); casa Teleki (1799), în care funcţionează o valoroasă bibliotecă (Biblioteca de statTe-leki-Bolyai) şi în care se păstrează numeroase incunabule, manuscrise şi cărţi rare din sec. XV—XVII; biserica de lemn ortodoxă (1793, cu picturi din 1814). Muzeul de artă (instalat în Palatul Culturii) cuprindeim-portante opere de artă românească modernă şi contemporană (N. Grigorescu, I. Andre-escu, Şt. Luchian etc.), precum şi lucrări datorate unor valoroşi artişti maghiari (Paâl Lâszlo, Munkâcsy M. etc.). Muzeu de istorie. — Istoric. Prima menţiune documentară a oraşului datează din 1332, sub numele de Novum Forum Sicu-lorum (Noul tîrg al secuilor), ca reşedinţă a scaunului secuiesc Mureş. Mai tîrziu oraşul a devenit centrul principal al scaunelor secuieşti, apoi al comitatului şi după aceea al judeţului Mureş-Turda. Spre sfîrşitul e-vului mcdiu,Tg.-M.a fost principalul centru judecăţoresc al Transilvaniei, unde au activat, în calitate de „cancelişti** (jurişti), numeroşi fruntaşi ai revoluţiei din 1848, printre care şi Avram Iancu. Proletariatul din Tg.-M.a participat la numeroase lupte revoluţionare, printre care marea grevă dinValea Mureşului (1925). — Raionul Tg.-M., cu 114 160 loc. (1965). Exploatări de gaz metan (Sîngeorgiu de Pădure, Miercurea Nirajului etc.), de sare (Praid) şi exploatări forestiere. Industria energiei electrice (termocentrala de Vedere din Tîrgu-Mureş ГГ7- і-*:?---*, »?!!! |ww.v, f,,. - •, : y -y-M1’, . ev* I'; j 'ГРЗГНПЯЗІП 1ГП5ГГГЇІЕП ci? : ІЇГГГГПГЗП xfvf' !ІВПГ?Г, п-я rf~t- Fi і Г-.-; ^ft. —;^V.- ■ ■ * - л-. . TlRGU-NEAMT 677 TOBAGO la Fîntînele), a materialelor de construcţie (Şardul Nirajului), de prelucrare a lemnului (So-vata), textilă (Ghindari) etc. Creşterea animalelor, culturi de cereale şi plante tehnice (sfeclă de zahăr, in, cînepă, tutun), pomicultură etc. Tîrgu-Neamţ, oraş raional în reg. Bacău, reşedinţă de raion, situat pe vale^ pîrîului Neamţ. 12 820 loc. (1965). Ateliere de rep'araţii şi de prelucrare a metalelor, de mobilă, abator etc. în raza oraşului se află ruinele Cetăţii Neamţului, zidită în vremea lui Petru Muşat (c. 1374—1392) şi amplificată în vremea lui Ştefan cel Mare. în subordinea administrativă a oraşului se află satul natal al lui Ion Creangă, H u m u-Ieşti. Muzeu raional cu colecţii de artă populară şi arheologie. — Raionul Tg.-N., cu 109 980 loc. (1963). Exploatări forestiere. Ape minerale. Industrie de interes local (alimentară, de prelucrare a lemnului). Pomicultură. Creşterea animalelor, cultura cerealelor şi a cartofilor. Tîrgu-Ocna, oraş raional în reg. Bacău, reşedinţă de raion, situat pe Valea Trotuşului. 11 650 loc. (1965). Exploatarea sării (în mine şi cu ajutorul sondelor, prin metoda saramurii). Industrie alimentară. Staţiune balneoclimatică, cu izvoare minerale (cloruro-sodice, sulfuroase, slab bicarbonatate), indicate în tratarea afecţiunilor aparatului locomotor şi a anemiilor, debilităţii şi limfatis-mului. — Raionul Tg.-0.t cu 100 330 loc. (1965). Exploatări de sare şi forestiere. Creşterea animalelor, cultura cerealelor şi a cartofilor. Tîrgu-Secuiesc, oraş raional în reg. Braşov, reşedinţă de raion. 9 390 loc. (1965). Industrie de prelucrare a lemnului (cherestea), textilă, alimentară, a materialelor de construcţii.— Raionul Tg.-S., cu 96 690 loc. (1965). Exploatări forestiere. Ape minerale. Industrie de prelucrare a lemnului, textilă (Covasna) şi alimentară. Creşterea animalelor şi cultura cartofilor. Tîrnava, afluent pe stînga ai Mureşului la Mihalţ, format prin confluenţa la Blaj a T, Mari (222,9 km) cu T. Mică (190,7 km), care izvorăsc din Munţii Gurghiului şi străbat de la est la vest Podişul Tîrna-velor. Au văi bine dezvoltate, cu terase acumulative; T. Mare trece prin oraşele Sighişoara şi Mediaş; 7\ Mică trece prin oraşele Sovata şi Tîrnăveni. Tîrna velor, Podişul ~, complex de forme de relief situat în partea sudică a Podişului Transilvaniei, cuprins între Valea Mureşului, Valea Secaşului, Valea Oltului şi regiunea subcarpatică internă (Bistriţa-Ho-moroade—Sovata). Este constituit din formaţiuni miopliocene (gresii, nisipuri, pietrişuri etc.), uşor cutate. Relief de culmi, măguri şi cueste, dezvoltat pe domuri şi bazine. în cadrul P.T. se observă trei platforme de eroziune: Proştea Mare (500-550 m), Agirbici (400— 480 m) şi Secaş (300—390 m). în văile Tîrnavelor şi ale afluenţilor lor apar intense procese de pantă. Tîrnăveni, oraş raional în reg. Mureş-Autonomă Maghiară, reşedinţă de raion, situat pe valea Tîrnavei Mici. 20 210 loc. (1965). Industrie chimică (combinat chimic care produce produse cloruro-sodice, insecto-fungicide, carbid, clorură de polivinil etc.), a materialelor de construcţie (sticlă, cărămizi), de prelucrare a lemnului (mobilă). Termocentrală. — Raionul T.t cu 84 660 loc. (1965). Exploatări de gaz metan (Cetatea de Baltă, Deleni etc.), industrie chimică şi a materialelor de construcţii. Culturi de cereale, de plante industriale, viticultură, creşterea animalelor. Tîrnăviţa, sat în Ţara Za-randului, cunoscut centru de ceramică smălţuită în verde. Predomină formele de capacitate: urcioare, oale, căni. La T. se mai lucrează străchini şi numeroase tipuri de figurine. Centrul aprovizionează cu vase satele din regiunile Crişana şi Banat. Olarii din T. îşi vînd produsele şi la vestitul tîrg de sf. Ilie de pe Muntele Găina. Tîrnovo, oraş în nordul R.P. Bulgaria, în Podişul Pre-balcanic, construit în amfiteatru pe pantele care coboară spre rîul Iantra. 32Ю00 loc. (1961). Industrie textilă, alimentară, electrotehnică. Centru turistic* — Istoric. Vechi oraş bulgar» capitală a celui de-al doilea ţarat bulgar între 1186 şi 1393. în 1393 oraşul a fost cucerit şî distrus de turci. între 1598 şi 1688, reconstruit, T. a fost centrul unor puternice răscoale antiotomane. După eliberarea Bulgariei de sub stăpînirea otomană (1878), aici s-a întrunit Adunarea Constituantă care a adoptat Constituţia de la T. (16 aprilie 1879), rămasă în vigoare pînă Ia 4 decembrie 1947, cînd a fost promulgată Constituţia R.P. Bulgaria. Tlemcen,oraş în nord-vestul Algeriei. 83 000 loc. (1960). Nod feroviar şi rutier; aeroport. Centru comercial (plută, cereale, animale, piei). Mici întreprinderi de prelucrare a metalelor, de ceramică, de covoare şi ale industriei alimentare. Numeroase moschei (printre care unele din sec. XII — XIII). T.N.P. (Théâtre National Populaire), instituţie de artă franceză. T.N.P. a fost fundat în 1920, la Paris, de Firmin Gémier şi reorganizat în 1951, trecînd sub direcţia Iui Jean Vilar. Repertoriul, clasic şi modern, de calitate şi montările, care urmăresc în primul rînd accesibilitatea şi redarea valorii estetice a textului dramatic, au adus teatrului un renume mondial. T.N.P. funcţionează actualmente în sala fostului Palais de Chaillot din Paris şi organizează festivalul anual de teatru de la Avignon. toamnă (ASTR.), perioadă a anului solar (anotimp) cuprinsă între echinocţiul de toamnă (23 septembrie) şi solstiţiul de iarnă (21 decembrie) în emisfera nordică şi între echinocţiul de primăvară (21 martie) şi solstiţiul de vară (22 iunie) în emisfera sudică a Pămîntului. în această perioadă, zilele, la început egale cu nopţile, ajung să fie cele mai scurte o dată cu venirea iernii. Tobago, insulă în Oceanul Atlantic din Arhipelagul Anti-lelor Mici, situată în nord-estul insulei Trinidad. Face parte din statul Trinidad şi Tobago. Suprafaţa: circa 300 km2 Populaţia: circa 35 000 loc. Climă subecuatorială umedă. TOBĂ 678 TODUT Păduri ecuatoriale. Plantaţii de trestie de zahăr, de arbori de cacao şi de palmieri de cocos. Exploatări- forestiere. Principalul oraş-port: Scarborough. tobă 1* (MUZ.) Instrument muzical de percuţie foarte râs-pîndit, format dintr-un cilindru cu pereţii de lemn sau de metal, acoperit la ambele capete cu cîte o membrană întinsă. Sunetul, nedeterminat ca înălţime, se obţine prin lovirea uneia dintre membrane cu una sau Tobă două baghete. Toba mare (gran cassa) are sunet puternic, surd, şi se întrebuinţează în mod frecvent în orchestrele simfonice şi în cele de muzică uşoară. Toba mică (tamburo militare) are dimensiuni mult mai reduse şi o sonoritate mai seacă, mai deschisă; este folosită în muzicile militare şi uneori în orchestra simfonică şi de muzică uşoară pentru efecte speciale. Sin. tambur. 2. (TEHN.) Organ de maşină fix sau rotativ, în formă de corp de revoluţie gol în interior, folosit ca organ de transmitere a unei forţe de tracţiune sau a unui cuplu prin intermediul unui cablu ori al unui lanţ(ex. t. de cablu a unui pod rulant) sau pe care se fixează alte organe de maşină active (ex. t. cuţitelor de Ia tocătoarele de paie, t. maşinii de treierat etc.). Sin. tambur. — T. de eşapament, tobă cilindrică montată pe traseul ţevii de evacuare şi folosită la amortizarea zgomotelor care însoţesc evacuarea gazelor de ardere dintr-un motor cu ardere internă. 3. (MA$.) V. bătător. tobogan (în limba tribului algonchian din Canada tohagan „un fel de sanie“) 1. Cale de transport în formă de jgheab înclinat, drept sau în elice, pe care sînt transportate prin alunecare (sub acţiunea gravitaţiei) diferite materiale (că- rămizi la şantierele de construcţie, saci cu făină la morile de cereale etc.) sau piese şi organe de maşini. 2. Construcţie în formă de plan înclinat, cu marginile ridicate, pe care se poate aluneca uşor şi care serveşte ca mijloc de distracţie (sportivă). Tobol , rîu în Uniunea Sovietică (1 670 km), afluent pe stînga al Irtîşului. Izvorăşte din estul colinelor Mugodjarî şi traversează partea de sud a Siberiei de Vest. Principalii afluenţi: Iset, Tura (pe stînga) şi Ubagan (pe dreapta). Navigabil pe 500 km. Lacuri mari de acumulare (Karatamarsk). Trece prin oraşele Kurgan şi Tobolsk. Tocantins /iucătinş!, fluviu în Brazilia (2850 km). Izvorăşte din Podişul Braziliei şi se varsă în estuarul fluviului Amazon. Principalul afluent: Araguaia. Navigabil pe 350 km de la vărsare. tocată (ital. toccata, din /oc-care „a atinge"; MUZ.) 1. Veche denumire generică prin Gr. Tocilescu în colaborare a publicat o vastă culegere folclorică: „Materia-luri folcloristice" (3 vo!., 1900). tocmeli agricole (EC.) v. învoieli agricole. tocoferol (FARM.) v. vitamina E. Todd, Alexander Robertus (n. 1907), biochimist englez, profesor Ia Universitatea din Cambridge. Are lucrări importante privind chimia compuşilor macromoleculelor, a nucleoti-delor şi a enzimelor. Premiul Nobel pentru chimie (1957). G.Frescobaldi. Toccata pentru orga. Tocată care erau definite piesele concepute pentru instrumente cu claviatură. 2. Piesă de virtuozitate cu caracter sacadat, ritmic, pentru un singur instrument sau pentru orchestră. Tocilescu, Grigore G. (1850 — 1909), istoric, arheolog şi folclorist român. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi membru al Academiei Române. A colaborat la publicaţia „Columna lui Traian" şi a întemeiat „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie". T. este printre primii istorici care s-au ocupat de studiul civilizaţiilor de pe teritoriul fostei Dacii („Dacia înainte de romani", 1880). A publicat ample monografii asupra bisericii episcopale a mănăstirii Curtea de Argeş (1887) şi asupra monumentului de la Adamclisi (1895). Todoran, Tânase (? — 1763), ţăran român din districtul Năsăud. Cu ocazia depunerii jurămîntului de grănicer în comuna Salva (mai 1763), T., nemulţumit de faptul că drepturile şi privilegiile promise grănicerilor români nu au fost instituite, a îndemnat şi a condus la răscoală pe ţăranii adunaţi, alungind pe reprezentanţii imperiali. T. a fost condamnat la moarte de autorităţile habsburgice şi ucis prin frîngere pe roată (noiembrie 1763). Toduţă,Sigismund (n. 1908), compozitor român, maestru e-merit al artei. A studiat la Cluj cu M. Negrea, Ia Academia „Santa Cecilia" din Roma cu I. Pizzetti (compoziţie) şi A. Casella (pian), precum şi Ia Instituto pontificale di mu- TOFUS 679 TOGO sica sacra. Este profesor la Conservatorul „Gh. Dima“ din Cluj. A scris un concert pentru pian şi orchestră, un concert şi un divertisment pentru orchestră de coarde, cinci simfonii, variaţiuni simfonice, „Balada steagului** pentru soprană, cor şi orchestră, lucrări pentru pian, sonate pentru diferite instrumente, coruri. Atras de ţ*e-nul instrumental-simfonic, T. cultivă formele ciclice ample. Tematismul său, preponderent modal, valorifică cu ajutorul unei tehnici contrapunctice evoluate atît posibilităţile modurilor medievale, cît şi pe cele ale modurilor populare. Laureat al Premiului de stat. tofus (MED.), nodul format din depozite de uraţi care apar pe pavilionul urechii, degete, în special degetul mare de la picior, cot, genunchi. T. se întîlnesc Ia bolnavii care suferă de gută, Ia hiperuricemici. togă, mantie de lînă, făcînd parte, în antichitate, din portul caracteristic romanilor. A-vînd forma unui segment de cerc, t. era înfăşurată pe corp, lăsînd liber braţul şi umărul drept. Tinerii purtau o t. albă, simplă, cu bordură roşie (t. praetexta), iar bărbaţii o t. albă, simplă, cu falduri largi (t. virilis). Togliatti [tol'âtti], Palmiro (1893— 1964), militant de seamă al mişcării muncitoreşti italiene şi internaţionale. In 1914 a intrat în Partidul socialist italian, devenind unul dintre conducătorii aripii de stînga a acestuia, împreună cu A. G r a m s c i a condus lupta pentru crearea Partidului Comunist Italian (1921). Membru al C. C. din 1922 şi al Comitetului Executiv al P.C. Italian din 1923. Din 1927 a fost secretar general al C.C. al P.C. Italian, funcţie pe care a deţinut-o pînă la moarte. A fost membru al Comitetului Executiv al Internaţionalei a IlI-a (din 1924), al Prezidiului acestuia (1928—; 1943) şi secretar al Internaţionalei a IlI-a (1935—1943). A fost unul dintre organizatorii şi conducătorii insurecţiei armate din aprilie P. Togliatti 1945 din nordul Italiei împotriva trupelor Germaniei hitleris-te. în 1944—1946 a fost membru al guvernelor de coaliţie. Op. pr.: „Gramsci** (1949, trad. rom.), „Lupta comuniştilor pentru libertate, pace, socialism** (1955), „Partidul Comunist Italian** (1958, trad. rom.), „Notă memorială asupra problemelor mişcării muncitoreşti internaţionale şi ale unităţii sale“ (1964). Togo, stat în vestul Africii, situat între Ghana, Volta Superioară, Dahomey şi Golful Guineii. Suprafaţa: 56 600 km2. Populaţia: 1 642 000 loc. (1965), formată din populaţii din grupa Guineii şi din grupa gur. Capitala: Lome. Limba de stat: franceza. Predomină relieful de podiş, coborînd în trepte de la nord spre sud, străbătut de lanţurile muntoase Togo (în sud-vest) şi Atakora (în nord-est). In sud se întinde o cîmpie litorală îngustă, mărginită de un ţărm cu lagune şi numeroase bancuri de nisip. Climă ecuatorială în sud, mu-sonică în nord. Rîuri mici. Vegetaţie de savană. Zăcăminte de petrol, minereu de fier, fosforite, cromite, bauxită, grafit etc. Este o ţară agrară în curs de dezvoltare, dependentă de capitalul străin. Peste 90% din populaţie este ocupată în agricultură. Cea mai mare parte a terenului agricol este proprietate colectivă (tribală) şi se împarte familiilor periodic pentru lucru. Pe litoral şi în sud- vestul ţării există plantaţii. Pentru consumul intern se cultivă porumb şi manioc (în special în sud), jams, mei, sorg, orez, arahide, iar pentru export cafea, cacao, bumbac, palmieri de cocos şi de ulei şi alte plante oleaginoase. Se cresc vite cornute mari (în special bivoli), oi, capre, porcine, păsări. Pe litoral se practică pescuitul. Industria este reprezentată prin unele exploatări miniere (în special de fosforite) şi prin întreprinderi de prelucrare primară a produselor agricole, mai ales în vederea exportului (egrena-rea bumbacului, extragerea uleiului din nucile de cocos şi din palmierul de ulei, prelucrarea maniocului etc.). Se exportă cacao, fosfaţi, cafea, copra, ulei de palmier* bumbac, tapioca, arahide ş.a.; se importă produse petroliere, produse de larg consum, lemn, ciment, alimente. Principalul partener comercial este Franţa. — Istoric. în sec. al XV-lea, pe litoralul T. TOHANU-VECHI 680 TOKIO i i Г I Vedere din Tokio şi-au făcut apariţia europenii (portughezi şi englezi). Teritoriul T. a constituit unul dintre principalele izvoare ale comerţului cu sclavi, regiunea sa de coastă făcînd parte din aşa-numita Coastă a sclavilor. La începutul sec. al XVIII-lea, în T. triburile eve au pus bazele unei puternice formaţiuni statale. De la sfîrşitul sec. al XlX-lea pînă la primul război mondial, T. a fost colonie germană. în timpul primului război mondial, T. a fost ocupat de trupele franco-en-gleze. în urma tratatului de pace de la Versailles (1919), T. a fost împărţit în două: partea de est a revenit Franţei, partea de vest Angliei, ca teritorii sub mandatul Ligii Naţiunilor, iar din 1946 ca teritorii sub tutela O.N.U. în 1956 populaţia T• britanic s-a pronunţat, în cadrul unui referendum organizat sub controlul O.N.U., pentru unirea cu Gha-na, care s-a realizat în 1957. T. francez a obţinut în 1956 autonomia internă, iar în 1960 s-a proclamat stat independent. T. este o republică. Şeful statului şi al guvernului este preşedintele. Organul legislativ suprem este Adunarea Naţională, aleasă pe termen de 5 ani. Tohanu-Vechi, localitate componentă a oraşului raional Zărneşti, situată în sud-vestul depresiunii Bîrsei. Fabrică de biciclete. tohârică, limba limbă indo-europeană vorbită în antichitate în Asia Centrală şi cunoscută din texte aparţinînd sec. V—VII, scrise cu alfabet hindus, care s-au descoperit în Turkestanul chinez. Tohtamîş, han al Hoardei de Aur (1380-1395). Încercînd să readucă Hoarda de Aur la rangul de mare putere, a întreprins numeroase expediţii de cuceriri şi de jaf. Nemulţumit de politica lui T., T i m u r Lenk, fostul său protector, a iniţiat cîteva expediţii împotriva Hoardei de Aur; după o victorie obţinută în 1391,Timur Lenk l-a înfrînt decisiv pe T. în 1395, silindu-1 să se refugieze la curtea cneazului Lituaniei, Vito v t. Tokaj [tocoi/, mic oraş în nord-estul R.P. Ungare, situat la o altitudine de 516 m. Circa 6 500 loc. în împrejurimi, pe dealurile din zona confluenţei Bodrogului cu Tisa, se întind vii care produc vinurile de T., renumite în întreaga lume. Tokio, capitala Japoniei, situată în estul insulei Honshu, pe ţărmul golfului Tokio. 10 800 000 loc. (1965), cu localităţile subordonate. Este cel mai important centru industrial, comercial, financiar şi cultural al ţării, mare port maritim, nod feroviar şi rutier. Aeroport internaţional. Constituie centrul celei mai populate aglomeraţii urbane de pe glob (care se întinde pe ţărmul nord-estic al insulei Honshu, înglobînd şi portul Yokohama). Are mari uzine constructoare de maşini (mecanică fină, utilaj electrotehnic, mijloace de transport etc.), chimice, întreprinderi ale industriei materialelor de con- strucţie, textile, alimentare, poligrafice etc. Prin port trece mai mult de jumătate din exportul ţării şi circa 1/3 din import. La T. se află sediul Academiei de Ştiinţe, universităţi şi numeroase alte institute de învăţămînt superior, muzee, teatre. Are cartiere industriale (Shitamachi) .comerciale (artera principală Gindza), universitare (Kanda şi Hongo), suburbii (Keihin), temple shintois-te, vechi palate (palatul imperial Shiy.odaku), parcuri frumos amenajate, cuprinzînd multe monumente istorice. — /s-toric. în 1457, pe locul actualului oraş a fost construită cetatea Yedo, în jurul căreia s-au dezvoltat numeroase aşezări, mai ales la sfîrşitul sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea. între 1603 şi 1867 a fost una dintre principalele reşedinţe ale shogunilor ТОК UDA 68! toleranta din familia Tokugawa. O dată cu înlăturarea shogunatului, în urma revoluţiei burgheze din 1867— 1868, T. a devenit reşedinţa împăratului şi capitala Japoniei. O mare parte a oraşului a fost distrusă în urma cutremurelor din septembrie 1923, după care a fost reconstruit, luînd un aspect occidental cu zgîrie-nori rezistenţi la cutremure şi cu două mari magistrale. în timpul celui de-al doilea război mondial, oraşul, supus bombardamentelor, a fost distrus în proporţie de 60%. A fost din nou reconstruit. — Procesul de la 7\, proces împotriva principalilor criminali de război japonezi, judecaţi între 3 mai 1946 şi 12 noiembrie 1948 de Tribunalul militar internaţional de la Tokio, înfiinţat prin acordul din 1946 încheiat între Australia, Canada, China, Marea Britanie, Franţa, Noua Zeelandă, Olanda, India, Filipine, S.U.A. şi U.R.S.S. Dintre cei acuzaţi, 7 au fost condamnaţi la moarte, 16 la închisoare pe viaţă, iar doi la închisoare pe diferite termene. Tokuda, Kiuiti (1894 -1953), militant al mişcării muncitoreşti din Japonia, unul dintre întemeietorii Partidului Comunist din Japonia (1922). A fost secretar al C.C. al P.C.J. (1924—1945) şi secretar general al C.C. al P.C.J. (1945— 1953). Tokugawa [tocugâua/, familie feudală japoneză, din rîn-durile căreia s-au recrutat, între 1603 şi 1867, s h o g u n i i. Membrii familiei T. au dus o politică de menţinere a rîndu-ielilor feudale şi de izolare a Japoniei. în urma revoluţiei burgheze din 1867—1868 (revoluţia Meiji), familia T. a fost înlăturată de la putere. Tokunaga, Sunao (1899— 1958), scriitor japonez. A participat la diferite mişcări ale proletariatului japonez şi a militat pentru culturalizarea maselor muncitoare. Primele sale romane („Cartier fără soare“, 1929; „Tokio, oraşul şomerilor*4, 1930) evocă greva din 1926. După război a publicat volumele „Dormi liniştită, soţia mea*4 (1946), în care denunţă militarismul, şi „Muntele liniş- tit“ (1952—1954), o amplă frescă a Japoniei anilor 1930— 1945. Toland [ toubndУ, John (1670— 1722), filozof materialist şi liber-cugetător englez, exponent al cercurilor burghezo-de-mocratice. A respins dogmele religiilor „pozitive**, cărora le-a opus o religie „naturală*4 sau „raţională**, întemeiată pe cultul raţiunii, pătrunsă de entuziasmul panteist pentru frumuseţea şi armonia universului. T. a făcut parte dintre gîn-ditorii materialişti pentru care d e і s m u 1 nu a fost decît un mijloc comod de a se dispensa de religie (Marx). în teoria existenţei, cea mai remarcabilă teză a lui T. a fost aceea a unităţii indisolubile dintre materie şi mişcare. Op. pr.: „Scrisori către Serena44 (l 704). tolă (TEHN., ELT.), tablă de oţel-carbon obişnuit, de oţel cu siliciu sau de aliaje feromagne-tice speciale, folosită la confecţionarea virolelor de cazane, a armăturilor maşinilor electrice (a miezurilor statorice sau roto-rice), a miezurilor feromagneti-ce ale transformatoarelor electrice etc. Tolbuhin, Fiodor Ivanovici (1894-1949), mareşal al Uniunii Sovietice. în timpul celui de-al doilea război mondial a fost comandant al Frontului de sud, precum şi al celui de-al IV-lea şi al celui de-al III-lea Front ucrainean. Tolbuhin, oraş în nord-es-tul R.P. Bulgaria. 47 300 loc. (1961). Industrie alimentară (morârit, ulei, industria cărnii), textilă, constructoare de maşini. Centru comercial pentru produse agricole. Vechea denumire a oraşului: Bazargic. Toledo, oraş în partea centrală a Spaniei, situat pe valea fluviului Tajo, în regiunea istorică Castilia Nouă. 45 800 loc. (1959). întreprinderi de prelucrare a metalelor, chimice, de ceramică, textile şi alimentare. în evul mediu a fost renumit pentru producţia de săbii şi de armuri. Numeroase monumente arhitectonice: ruine romane, zidul oraşului cu „Puerta del Sol“ (Poarta Soarelui), palatul Alcazar, o catedrală din sec. al XIII-lea (cu picturi de El Greco, Tiziano, Tintoretto, Murillo, Velasquez, Goya, casa Iui El Greco. — Istoric. Străvechi oraş iberic, cucerit de romani în 192 î.e.n., care l-au numit Toletum. A fost capitală a regatului vizigoţilor între 567 şi 71 1, iar apoi timp de aproape patru secole, s-a aflat Sub dominaţia arabă, în care perioadă a cunoscut o deosebită înflorire. Recucerit în 1085 de regele Alfons al Vl-leaal Castiliei, a fost pînă în 1561 capitală a regatului castilian. Toledo [tzli'.dou], oraş în S.U.A., în statul Ohio, situat pe ţărmul sud-vestic al lacului Erie. 350 000 loc. (1962). Mare port lacustru, prin care se expediază cărbune, petrol, produse agricole şi se primeşte minereu de fier. Are mari uzine siderurgice şi constructoare de maşini (avioane, automobile, aparataj electric etc.), şantiere navale, rafinării de petrol, fabrici textile, de sticlă, de ciment, de prelucrare a lemnului, alimentare etc. Muzeu de artă. Universitate. toleranţă (lat. tolerantia, din tolerare „a suporta*4; TEHN.), interval de variaţie prescris pentru valorile unei mărimi caracteristice (lungime, lăţime, diametru, joc, strîngere, greutate, volum etc.) a unui material, organ de maşină, asamblare ş.a., determinat ca diferenţa dintre valoarea maximă şi valoarea minimă prescrise. La o anumită valoare nominală a mărimii caracteristice, t. indică în general precizia de execuţie (de fabricaţie) a materialului sau a obiectului dat: cu cît t. este mai mică, cu atît precizia este mai mare şi invers. în reprezentarea grafică, zona cuprinsă între liniile care marchează valorile-limită prescrise (valoarea maximă şi valoarea minimă) se numeşte cîmp de t. Ansamblul de abateri-limită, t. şi ajustaje pentru mărimile caracteristice de acelaşi fel (de ex. pentru suprafeţe de acelaşi gen) formează un sistem de t. standardizat, care permite alegerea corespunzătoare (şi limitată) a ajustajelor, în scopul asigurării interschimbabilităţii organelor de maşini şi a asamblărilor. Există sisteme de t. pentru suprafeţe cilindrice, co- TOLLER 682 TOLSTOI nice, filetate, pentru suprafeţele de lucru ale roţilor dinţate etc. Sistemele de t. de bază sînt cele pentru suprafeţele cilindrice. Valorile t. în sistemele de t. sînt calculate (în p.m) pe baza unei relaţii empirice, ca un număr (care depinde de clasa de precizie standardizată) înmulţit cu unitatea de toleranţă (care depinde de valoarea nominală a dimensiunii). Toller, Emst (1893-1939), poet şi dramaturg german antifascist. în 1933 a emigrat în America. Creaţia sa, bazată pe o acţiune rapidă, schematică, populată de personaje simbolice, este puternic influenţată de expresionism. A scris versuri („Cartea rîndunelelor**, 1924) şi dramele: „Transfor-marea“ (1919, cu caracter antirăzboinicei „Masa-om“ (1921), care dezbate problema raportului dintre individ şi masă, „Distrugătorii de maşini“ (1922), o pagină din mişcarea „luddiţi-lor*‘, „Pastorul Hall“ (1939), vehementă condamnare a fascismului, autobiografia „O tinereţe în Germania** (1933) ş.a. Tolnai/ tolno-i/, La jos (1837 — 1902), romancier ungur, reprezentant al realismului critic. în nuvelele („Imagini din viaţă**, 1867) şi în romanele sale a satirizat cu acidă pătrundere decăderea nobilimii, parazitismul boiernaşilor şi lăcomia burgheziei provinciale („Boierii**, 1872; „Stă-pînii satului**^ 1885; „Moşie de vînzare**, 1886). Este un precursor al lui Moricz Z. Tolstoi, Aleksei Nikolaevici (1883— 1945), scriitor sovietic rus. A fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. S-a născut intr-o familie de nobili din Samara. Şi-a cîştigat renumele literar prin povestirile din ciclul „Pe Volga “ (1910), urmat de romanele „Oameni ciudaţi** (1911) şi „Boierul şchiop** (1912), care zugrăvesc în imagini i-lare şi uneori cu pronunţate accente satirice viaţa nobilimii decadente. între anii 1918 şi 1923 T. s-a aflat în emigraţie, după care s-a reîntors în patrie. Creaţia sa, bogată şi variată, este dominată de genul naraţiunii istorice de mare amploare, dezbătînd problemele funda- mentale ale epocilor descrise („Petru I“, 3 vol., 1929 — 1945, neterminat, trad. rom.). Trilogia „Calvarul** („Surorile**, 1920-1921; „Anul 1918X‘, 1927—1928; „Dimineaţa mo-horîtă**, 1940— 1941, trad, rom.) este o vastă reconstituire epică A. N. Tolstoi a ecourilor revoluţiei socialiste în conştiinţa intelectualităţii patriotice, în care autorul urmăreşte drumul sinuos al evoluţiei morale a acesteia pînă la ataşarea definitivă de cauza întregului popor. în „Pîinea** (1937, trad. rom.), T. a reînviat pagini din epopeea frămîntărilor războiului civil. Nuvela autobiografică „Copilăria lui Nikita** (1919-1920, trad. rom.) este pătrunsă de un autentic fior liric. în anii celui de-al doilea război mondial a creat dilogia dramatică „Ivan cel Groaznic** („Vulturul şi vulturiţa**, 1942, trad. rom. 1952; „Anii de cumpănă*, 1943, trad. rom. 1952) şi a desfăşurat o neobosită activitate publicistică. Umanismul, simţul moral şi patriotic, bogata fantezie, capabilă să reconstituie cu o extraordinară precizie şi claritate detalii, fapte, evenimente de mare amploare, scene de masă, caractere, personalităţi de seamă, epoci, susţinută de o intuiţie sigură, de o documentare minuţioasă, folosirea unei limbi bogate, mlădioase şi adecvate pentru crearea culorii locale, au făcut din T. un mare maestru al evocării istorice. Premiul de Stat al U.R.S.S. Tolstoi, Lev Nikolaevici (1828— 1910), mare scriitor rus, unul dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai prozei realist- critice mondiale. S-a născut într-o familie de nobili la Ias-naia Poliana. După terminarea studiilor a dus cîtva timp o viaţă de petreceri mondene, întreruptă de angajarea sa ca ofiţer şi participarea la campaniile din Caucaz şi la apărarea Sevastopolului, perioadă din care datează primele sale opere (trilogia „Copilăria**, 1851, „Adolescenţa**, 1854, „Tine-reţea“, 1857; „Furtună de ză-padă“, 1856; „Doi husari**, 1856; „Povestiri din Sevasto-pol“, 1856). Remarcat şi încurajat de Turgheniev, renunţă la cariera militară şi se dedică literaturii. Sensibil la frămîn-tările sociale legate de abolirea iobăgiei, T. devine conştient de parazitismul clasei sale, de putreziciunea societăţii autocrate ţariste şi de superioritatea morală a poporului. în aceeaşi perioadă se cristalizează convingerile sale, care aveau să facă din el unul dintre scriitorii-profeţi ai mişcării democratice-ţărăneşti din Rusia, o întrupare a forţei şi slăbiciunilor acesteia şi unul dintre titanii literaturii mondiale. Natură puternică şi exaltată, temperament pătimaş şi senzual, dotat cu o neobişnuită forţă fizică şi, în contrapondere cu ea, de o mistui-toare conştiinţă morală, înclinat spre extreme, meditativ şi pornit totodată spre acţiune şi iniţiative de răsunet în epocă, personalitatea lui T. este expresia unor conflicte de adîncă semnificaţie filozofică şi socială. Oscilînd între observaţia critică, lucidă şi cufundarea în evlavia mistică, între fericirea căminului familial şi ascetismul intransigent, între supunerea la convenţiile sociale şi revolta împotriva acestora, T. a devenit extrem de receptiv, prin însuşi caracterul său contradictoriu, la problematica epocii, a reflectat antagonismele ei şi le-a amplificat răsunetul. Mesajuf operei sale monumentale este expresia protestului arzător şi pasionat, de o vehemenţă necruţătoare împotriva statului, a bisericii, a justiţiei, a proprietăţii private şi a întregului sistem de privilegii şi prejudecăţi care apăsau în mod înăbuşitor existenţa Rusiei. El poartă însă şi semnele neînţelegerii cauzelor şi. TOLSTOI 683 TOLTECI implicit, a remediilor mizeriei materiale şi morale, împotriva căreia se ridică cu spontană şi legitimă indignare. Dînd glas în critica sa mentalităţii ţăranului patriarhal şi naiv şi transpunînd în literatură psihologia înapoiată şi credulă, neputinţa, speranţa iluzorie, ca şi pesimismul acestuia, el pro-povăduieşte izolarea de politică, de artă şi de viaţa însăşi, neîmpotrivirea la rău, nonvio-lenţa, împăcarea şi armonia socială, credinţa în mîntuirea prin autoperfecţionarea morală şi spirituală, precum şi prin religia primitiv-creştină a sărăciei şi a iubirii. Caracterul „eretic* al concepţiilor sale, rezumate în noţiunea de „tolstoism*, i-a atras dizgraţia bisericii ortodoxe, antipatia unor oficialităţi, ca şi o imensă popularitate în rîndu-rile maselor celor mai largi de toate categoriile. împins de acest spirit mesianic şi proce-dînd în felul narodnicilor, care îndemnau la „mersul în po-por“, T. încearcă o serie de reforme pe propria sa moşie şi întemeiază o şcoală pentru copiii ţăranilor de pe acest domeniu, bazată pe principiul educaţiei libere. Intre 1863 şi 1899 a scris principalele sale opere. Această laborioasă epocă este punctată însă de violente crize de conştiinţă, străbătute de negarea fanatică a tuturor valorilor şi chemărilor vieţii sau de o sumbră fervoare religioasă, concretizate în două încercări de renunţare la privilegiile nobiliare şi la viaţa familială şi de evadare, dintre care ultima îi aduce îmbolnăvirea şi moartea. Dintre primele sale opere se remarcă „Povestiri din Sevastopol *, încercare de interpretare a neliniştilor tinereţii, care prefigurează pe viitorul povestitor capabil să tragă concluziile filozofice-morale din însăşi relatarea sobră a faptelor. „Război şi pace“ (1863—1869), principala sa capodoperă, este o condamnare, de larg suflu epic şi de adîncă forţă spirituală, a războiului în general şi a campaniei napoleoneene în special. Adevărată epopee în proză, construcţie artistică armonioasă, ea este o frescă a vieţii poporului rus şi a crizei ruseşti de la începutul sec. al XlX-lea, cuprinzînd în trama acţiunilor ei paralele o mare mulţime de personaje (peste 300), întruchipări variate ale unor categorii şi clase sociale: aristocraţia, masele de ţărani, armata şi intelectualitatea. Romanul dezbate problematica morală şi social-politică a epocii, rezolvînd, deşi în limitele unui fatalism providenţialist, problema cardinală a timpului, raportul dintre individ şi colectivitate, sensul general al istoriei L. N. Tolstoi şi al acţiunilor umane, prin dezvăluirea cu un ascuţit spirit de observaţie a rolului istoric hotărâtor al maselor, în care T. vede însă întruchiparea voinţei divine. Romanul confruntă în mod dramatic ideologiile cele mai diverse, de la liberalism la francmasonerie şi de la creştinism pînă la democratism revoluţionar şi socialism, reuşind să domine şi să cuprindă imensul material uman şi ideologic, dinamica acţiunii individuale şi a marilor mişcări de mase, precum şi interferarea planurilor lor, într-o perfectă unitate. Romanul „Anna Karenina“ (1873 — 1877), afirmare de o deosebită veracitate a dreptului la dragoste al femeii într-o orînduire socială nedreaptă cu ea, este un rechizitoriu împotriva instituţiilor, prejudecăţilor şi moralei ipocrite care o sacrifică (în ciuda unor implicaţii critice de natură creştin-ascetică la adresa senzualităţii sau a afirmării în final a fericirii mistice). Problema raporturilor matrimoniale este reluată în „Sonata Kreutzer“ (1900), sever act de acuzare la adresa alienării aces- tor raporturi prin erotism, adul“ terşi gelozie. Profesia de credinţă antiţaristă, dar şi rigorismul moral, antisenzual al lui T. reapar în „învierea*4 (1889 - 1899), zguduitoare dramă a conştiinţei păcatului şi vinovăţiei şi apel la mîntuire prin credinţă şi devoţiune faţă de un ideal superior, final caracteristic şi pentru „Moartea lui Ivan Ilici“ (1886) şi „Puterea întunericului*4 (1886). Oglindă sinceră şi de înaltă ţinută etică a epocii pre-revoluţionare într-o ţară adînc marcată de stigmatul secular al iobăgiei, creaţia sa a reprezentat în acelaşi timp o genială viziune asupra omului şi problemelor sale, un mare pas înainte în evoluţia artistică a omenirii. Arta lui T. se impune prin excepţionala calitate realist-critică a portretelor (Andrei Bolconsky, Pierre Bezuhov, Nataşa, Levin, Mas-lova etc.), bazată pe acuitatea observaţiei, adînca analiză psihologică şi tulburătoarea forţă introspectivă, valorificată uneori prin monologul interior, pe simţul dramatic al dialogului, pe inalterabila prospeţime, simplitate şi veracitate a na-raţiei. Eposul tolstoian, atotcuprinzător şi echilibrat, însufleţit de capacitatea poetică a evocărilor naturii, de patosul acţiunii şi al dezbaterii ideologice, conferă operei sale rezonanţa marilor coraluri. Influenţa creaţiei sale a fost covîrşi-toare asupra prozei ruse şi sovietice (M. Gorki, M. Şolo-hov, L. Leonov ş.a.). Ea este vădită şi în creaţiile lui Gals-worthy şi R. Rolland, R. Martin du Gard şi Th. Mann, Dreiser ş.a. Ideile sale au fost îmbrăţişate în multe ţări, în special în China şi India, unde au găsit numeroşi admiratori şi discipoli, printre care şi Ma-hatma Gandhi. Opera lui T. este tradusă aproape în întregime în romîneşte. Influenţa lui T. s-a făcut simţită în proza lui D. Zamfirescu, M. Sadoveanu. Cezar Petrescu şi C. Stere. tolteci, populaţie indiană (amerindiană) din Mexic, care vorbeşte limba naua. In sec. VII--XII au dezvoltat o originală civilizaţie, al cărei principal centru cultural a fost oraşul Teotihuacan. TOLUEN 684 TOMBOUCTOU toluén (снім.) CeHb- CHZ. Hidrocarbură aromatică mono-nucleară cu catenă laterală. Este un lichid incolor, cu p.f. 1 1 I °С, insolubil în apă, solubil în solvenţi organici. Se obţine din gazele de cocserie, din gu-droanele rezultate în procesul de cocsificare a cărbunilor şi din fracţiuni petroliere bogate in hidrocarburi aromatice sau îmbogăţite prin aromatizare. Este folosit mult în sinteza organică, ca dizolvant etc. Se mai numeşte metilbenzen. toluidină, amină primară, aromatică, H2N — C6//4 — CHZ, obţinută prin nitrarea toluenu-lui şi reducerea nitroderivatului respectiv. Se cunosc trei îzo-rneri: orto-, meta-şi paratolu-idină. Se întrebuinţează în sinteza coloranţilor şi a medicamentelor. Toma, Alexandru (1875- 1954), poet român. A fost membru al Academiei R.P.R. S-a născut la Urziceni. A colaborat încă din tinereţe la publicaţii socialiste („Munca, ..Lumea nouă" ş.a.), iar după primul război nr^ondial a editat revistele „Steaua copiilor*4 (1922 — 1923)_ şi „Amicul copi ilor** (1924). In 1925 a întemeiat colecţia de popularizare ..Lectura floarea literaturilor străine , pe care a condus-o vreme de І I am. Versurile sale, reunite in volumele „Poezii** (1926), „Flăcări pe culmi*4 (1946) şi ..Cîntul vieţii** (1949), se caracterizează prin optimism, inspiraţie romantic-re-voluţionară. A tradus din Molière, Heine, Hugo, Tolstoi, Ibsen. Aragon ş.a. Laureat al Premiului de stat. Toma d'Aquino (1225 — 1274), teolog şi filozof medieval, cel mai de seamă reprezentant al scolasticii catolice. Călugăr dominican, discipol al lui Albertus Magnus, a predat teologia la Paris, Roma, Bologna şi Neapole. în condiţiile răspîndirii operelor lui Aristotel în Occidentul Europei şi ale creşterii influenţei raţionalismului (în special sub forma averroismului), T. <ГА. a încercat să dea filozofiei catolicismului o aparenţă raţionalistă, opunîndu-se orientării făţiş iraţionaliste, de inspiraţie neoplatonică, predomi- nantă pînă la ei. El a enunţat principiul „armoniei** dintre ştiinţă, întemeiată pe raţiune, şi religie, întemeiată pe credinţă, afirmînd că ştiinţa şi filozofia trebuie să slujească religiei. T. d’A. a căutat să pună doctrina lui Aristotel în slujba teologiei catolice, înlă-turînd latura materialistă şi dialectică a aristotelismului. în cearta universalii-1 o r s-a situat pe poziţiile unui realism moderat. T. d’A. a fost canonizat de biserica romano-catolică în 1323, iar în 1879 sistemul lui a fost declarat de papă singura filozofie oficială a catolicismului. Ideile fundamentale ale lui T. d’A*, adaptate la nivelul de dezvoltare actual al filozofiei idealiste, sînt răspîndite în filozofia burgheză contemporană sub forma neotomismului. Op. pr.: „Summa Theologiae** (Sinteza teologiei). tomahâwk[tQmzhq.-c], armă de luptă (măciucă, iar mai tîr-ziu topor de piatră şlefuită sau de fier) a indienilor (amerindienilor). Trimiterea unui t. altui trib simboliza declararea războiului, iar îngroparea lui încheierea păcii. Tomaschek f tomaşec], Wil-helm (1841 — 1901), istoric, geograf şi lingvist austriac de origine cehă, specialist în problemele referitoare la trecutul istoric al Peninsulei Balcanice şi al Europei răsăritene. A fost profesor la universităţile din Graz şi Viena. Op. pr.: „Vechii traci** (1893—1894), monografie fundamentală asupra istoriei şi a limbii tracilor. Tomasi di Lampedusa, Giuseppe (1896— 1957), scriitor italian. S-a născut la Palermo într-o familie aristocratică. A participat ca ofiţer la primul război mondial. Antifascist convins, a demisionat în 1925 din armată, dedicîndu-se lecturii, meditaţiei şi călătoriilor în străinătate. A devenit celebru prin romanul postum „Ghe-pardul“ (1958, trad. rom.), în care este evocată, cu o remarcabilă fineţe de psiholog şi de poet, atmosfera de derută a aristocraţiei siciliene, silită să capituleze în faţa forţelor brutale, dar tinere, ale naţiunii, care aveau să ducă la unifica- rea Italiei, ca şi aceea a culiselor unde avea să se pecetluiască pactul contrarevoluţionar al celor două clase posedante. Prin natura şi gravitatea problematicii sociale T. se apropie de Tolstoi, prin spiritul ironiei sale superioare, sceptice şi rafinate, de A. France, prin temperamentul său de Stendhal, iar prin subtilitatea evocării stărilor psihice de Proust. A mai scris nuvele şi pagini autobiografice („Locurile copilăriei mele**, trad. rom.). Toma Slavul (? —823), comandant militar, conducătorul marii răscoale ţărăneşti din Imperiul bizantin din 821 — 824. Proclamat împărat de către răsculaţii care se ridicaseră sub pretextul restabilirii cultului icoanelor, T.S. a trecut din Asia Mică în Peninsula Balcanică, unde a asediat fără succes, timp de un an, Constan-tinopolul. Autorităţile imperiale, profitînd de neînţelegerile pricinuite de interesele divergente ale claselor şi pătur rilor sociale participante la răscoală şi obţinînd ajutorul militar al hanului bulgar Omor-tag, au reuşit să-i înfrîngă. T.S* a fost prins şi executat. tomate (BOT.) v. pătlăgele roşii. tombac (METAL.), aliaj cu 85 — 90% cupru şi restul zinc, de culoare roşiatică, plastic şi tenace, folosit la fabricarea unor sîrme, table, radiatoare auto etc. Tombalbaye, François (n. 1918), preşedinte ale Republicii Ciad (din 1960) şi şef al guvernului. înainte de proclamarea independenţei Ciadului a deţinut diferite funcţii în administraţia colonială. tombolo (GEOGR.), limbă de nisip care uneşte o insulă lito-rală de ţărm. Exemplu clasic este t. dublu care uneşte insula Monte Argentario, unită de ţărmul Toscanei (Italia)* Tombouctou (Tombuctu), oraş în Mali, situat în valea fluviului Niger. 8 700 loc (1960). Unul dintre vechile oraşe ale Africii de vest, important centru de plecare şi de sosire a caravanelor care traversează Sahara. întreprinderi alimentare, antrepozite de grîne şi sare. Moschei (sec. al XIV-lea). TOMEŞTI 685 TON Tomeşti, comună în raionul Făget, reg. Banat, situată pe valea Begheiuîui. 2 590 loc. (1965). Industrie a sticlei (articole de menaj). Tomis, oraş grecesc (Tomeos, Tomoi)y întemeiat pe ţărjnul vestic al Mării Negre de coloniştii milesieni, în sec. al VII-lea î.e.n., pe locul actualului oraş Constanţa. în primele secole de existenţă, oraşul a cunoscut o dezvoltare mai redusă decît Histria şi Callatis, fiind un timp dependent de acesta din urmă. Ascensiunea Tomisului a început după do-bîndirpa independenţei (mijlocul sec. al III-lea î.e.n.). Alături de celelalte colonii greceşti de pe ţărmul apusean al Mării Negre, T. a avut un rol important în răspîndirea culturii greceşti în rîndurile triburilor geto-dace, fiind el însuşi influenţat de cultura materială şi spirituală a acestora, în anul 20 î.e.n., generalul M. Crassus a inclus T. în Imperiul roman. în sec. I — III e.n., cînd T. a fost reşedinţa guvernatorului roman al provinciei Moesia Inferior, oraşul a cunoscut maxima dezvoltare economică şi politică, fiind şi centrul federaţiei oraşelor greceşti din vestul Pontului Euxin (Pentapolis, apoi Hexapolis). Aici a fost exilat (8î.e.n.— 17 e.n.) şi a murit marele poet roman O v і d і u. în sec. IV—VI oraşul a suferit de pe urma loviturilor popoarelor migratoare, viaţa urbană încetînd o dată cu retragerea hotarelor Imperiului bizantin de pe linia Dunării (sec. al Vl-lea). Un bogat material arheologic, arhitectonic, epigrafic şi numismatic din sec. II —IV e.n. a fost descoperit în ultimii ani. V. şi Constanţa. tomism, doctrina filozofică-teologică a lui T o m a d* A-q u і n o. Tommaseo, Niccolo (1802— 1874), scriitor, filolog şi patriot italian. A participat la revoluţia din 1848 şi a fost mulţi ani exilat. Ca filolog, este autor al unui „Nou dicţionar al sinonimelor limbii ita-liene“ (1830) şi al unui bogat „Dicţionar al limbii italiene" (8 voi., 1858-1879). în ope- rele sale cu caracter politic a denunţat absolutismul şi dominaţia clerului („Despre Italia", 1835). A mai scris un roman istoric despre Florenţa republicană („Ducele de Atena" 1837), precum şi romanul de inspiraţie contemporană, cu tendinţe realist-critice, „Credinţă şi frumuseţe" (1840). Este autorul unei culegeri intitulate „Cîntece populare cor-sicane, toscane, greceşti, ibrice" (1841 — 1842) şi al unor volume de versuri. tomografie (gr. tomos „secţiune" şi graphein „a nota"; MED.), metodă de examinare radiografică care permite obţinerea imaginii structurilor din-tr-un singur plan de profunzime, eliminînd imaginile celorlalte planuri. T. este folosită în special pentru examenul radiografie al plămînilor şi, în ultima vreme, pentru examenul radiografie al oaselor. Tompa [ţompo], Lâszlo (1883—1964), scriitor maghiar din Republica Socialistă România. Lirica sa scrisă înainte de 1944 („Prin munţii Ardealului", 1921; „Vînt nordic", 1923; „Unde eşti, omule?", 1940), cu un accentuat caracter de meditaţie solitară, evocă peisajul transilvănean şi afirmă idealuri umaniste. După 1944, versurile sale („Versuri mai vechi şi mai noi", 1955; „Versuri", 1963) sînt închinate iz-bînzilor obţinute în construirea societăţii socialiste. Tompa [ tompo], Mihâly (1817—1868), poet ungur, de profesiune pastor protestant. A fost prieten cu Petofi şi cu Arany şi a participat la revoluţia din 1848. Poezia sa, dominată la început de accente moralizatoare şi sentimental-romantice („Basme şi legende", 1846), capătă curînd un caracter puternic democratic, în-dreptîndu-şi ascuţişul satiric împotriva nobilimii retrograde şi a înaltului cler. Satira sa utopică „Către furnici" (1847) vizează orînduirea bazată pe exploatare. Tompa, Nicolaie (n. 1910), regizor, profesor la Institutul de teatru „Szentgyorgyi Istvân", din Tg. Mureş, maestru emerit al artei din Republica Socialistă România. A studiat arta regizorală la Budapesta. T. a montat numeroase spectacole din dramaturgia universală şi naţională, clasică şi modernă (Molière, Cehov, Gorki, Shaw, Caragiale ş.a.); concepţia sa regizorală se bazează pe sublinierea valorilor psihologice şi sociale ale textului dramatic. Laureat al Premiului de stat. Tomsk, oraş în U.R.S.S., în R.S.F.S. Rusă, situat pe rîul Tom, afluent al fluviului Obi. 302 000 loc. (1965). Industrie constructoare de maşini, electrotehnică, chimică, de prelucrare a lemnului, uşoară. Port fluvial. Universitate şi alte institute de învăţămînt superior, teatre, muzeu. ton1 1. (FIZ.) Sunet pur, cu o anumită frecvenţă, produs de o sursă care vibrează după o lege sinusoidală. Sunetele muzicale reprezintă de obicei suprapuneri de mai multe t. 2. (MUZ.) a) Sunet muzical, b) Interval între două sunete apropiate (ex. do-re). c) Treaptă a modului. 3, (L1NGV.) a) înălţime cu care se pronunţă o silabă. în unele limbi există t. cu valoare fonologică; astfel, chineza literară are patru asemenea t., care servesc la diferenţierea vocalelor şi deci a cuvintelor. V. şi accent muzical; accent melodic. b) V. intonaţie. ton2 (ARTE PLAST.), denumire dată gradului de luminozitate a unei culori (de unde expresiile t. închis şi t. deschis). în funcţie de zona spectrului cromatic în care se plasează, t. pot fi împărţite în tonuri calde (roşu, portocaliu, galben) şi reci (verde, albastru, violet). Un corp proiectat pe un fond care absoarbe lumina capătă un t. rece; dacă este proiectat pe un fond care reflectă lumina, capătă un t, cald. — T. rupty denumire dată unui ton al cărui aspect cromatic a fost modificat faţă de un t. de referinţă, prin amestec (grizare) inegal, cu o culoare complementară. Problemele privind t.r. au fost îndelung dezbătute de pictorii impresionişti, post-impresionişti şi neoimpresio-nişti. ton3 (Thunnus thynnus), specie de peşte teleostean răpitor TON AJ 686 TONITZA din familia timidelor, lung de 2 — 4 m şi avînd greutatea de 500 — 600 kg, înrudit cu p ă-1 ă m i d a. Trăieşte în bancuri mari în Oceanul Atlantic, în Marea Mediterană şi, T on mult mai rar, în Marea Neagră. Constituie obiectul unui intens pescuit industrial. tonaj 1,(C.F.) Greutatea tuturor vagoanelor care formează un tren, exprimată în tone-forţă. T. rezultat din însumarea greutăţii proprii şi a încărcăturii tuturor vagoanelor unui tren se numeşte t. brut, iar cel care reprezintă numai încărcătura vagoanelor se numeşte t. net. 2. (NAV.) Volumul interior al unei nave comerciale, măsurat în tone-registru. Se deosebesc: t. brut, care cuprinde volumul interior total al navei, inclusiv spaţiile pentru locuinţele echipajului, compartimentele de maşini etc., şi t. net, care reprezintă volumul interior folosit pentru transportul de mărfuri sau de pasageri. tonalitate1 ÎS(MUZ.) Raport care se stabileşte între sunetele unei scări muzicale faţă de acordul ei principal, de tonică; centru armonic al gamei. 2. (LINGV.) a) V. intonaţie, b) înălţime caracteristică a unei vocale în scara normală a tonurilor. tonalitate2 (ARTE PLAST.), denumire dată ambianţei cromatice specifice unui tablou (ex. t. caldă sau rece, închisă sau deschisă, roşcată, verde etc.). tonă 1. (METR.) Unitate de măsură a masei, egală cu 1 000 de kilograme. Are simbolul t. 2. (TRANSP.) Tonă-kilometru, unitate de măsură pentru exprimarea volumului transporturilor pe o linie de cale ferată. Se determină prin înmulţirea tonajului trenurilor cu distanţele parcurse. 3. (NAV.) a) Tonă-registru, unitate de măsură pentru volumul interior al unei nave comerciale, egală cu 100 de picioare cubice engleze, sau cu 2,8316 m3. V. şi tonaj, b) Tonă deadweight, unitate de măsură pentru capa- citatea de încărcare a unei nave comerciale, egală cu o tonă. Se notează prescurtat tdu). V. şi deadweight. tondo(ital. tondo, prescurtat din rotondo „rotund**; ARTE PLAST.), termen italian care denumeşte un tablou, în general de mici dimensiuni, de formă rotundă sau ovală. Toneanu, Vasile (1868 — 1933), actor român. Pe lîngă studii de drept, a urmat arta dramatică la Conservatorul din Bucureşti ca elev al lui Ştefan V e 1 1 e s c u. Din 1889 a jucat pe scena Teatruhii naţional din Bucureşti. In 1893 a plecat la Paris pentru a studia cu Edmond Got. Actor de comedie în stilul tradiţiei realiste a teatrului românesc, T. a adus în creaţiile sale nota personală a unei ironii subtile, de factură modernă. A interpretat, din repertoriul original şi universal, pe Pristanda şi Far-furidi din „Scrisoarea pier-dută“ şi Iordache din „D’ale carnavalului** de Caragiale, Lăcustă-Vodă din „Sînziana şi Pepelea*1 de Alecsandri, Figaro din „Nunta lui Figaro** de Beaumarchais ş.a. Tonga, arhipelag vulcanic şi coraligen, format din aproximativ 200 de insule, situat în sudul Oceanului Pacific, la 2 200 km nord-est de Noua Zeelandă. Suprafaţa: 697 km2. Populaţia: circa 75 000 loc. Protectorat britanic din 1899. Relief muntos cu numeroşi vulcani activi. Altitudinea maximă: 1 029 m. Climă tropicală oceanică. Păduri tropicale umede. Se cultivă: coco-tieri, bananieri, plante citrice, ananas etc. Se exportă copra, banane etc. Se practică pescuitul. Principalul oraş-port Nu-kualofa (în insula Tongatabu). Arhipelagul a fost descoperit în 1642 —1643 de navigatorul olandez A.J.Tasman. tonic (FARM.), medicament care stimulează funcţiunea sistemului nervos, a organelor hematopoetice, secreţia gastrică etc. In terapeutică sînt folosiţi ca tonice unii compuşi ai fierului şi ai arsenicului, unele vinuri medicinale, fosfatul de calciu etc. tonică (MUZ.) 1. Treapta întîi a modurilor major sau minor; treapta principală a acestor moduri. 2. (In armonie) Denumire dată acordului construit pe treapta întîi a modurilor major sau minor. tonicitâte (FIZIOL.), stare permanentă de tensiune în care se află un ţesut elastic (ex. muşchi neted sau striat, perete arterial, stomac, intestin etc.). Tonitza, Nicolaie ( 1886 — 1940), pictor, grafician şi publicist român. S-a născut la Bîrlad. A studiat la Academia de arte frumoase din Iaşi, la Miinchen (1907) şi la Paris (1909) în atelierul lui E. Aman-Jean. în prima perioadă a creaţiei sale s-a manifestat mai mult în grafica de presă, cu desene şi caricaturi N. Tonitza (autoportret) satirice protestatare, antidinas-tice şi antiguvernamentale, cu-prinzînd imagini acuzatoare ale cumplitelor represiuni anti-muncitoreşti („13 Decembrie 1918“, „Orele 7 seara... este linişte în ţară“). T, şi-a menţinut toată viaţa poziţia de artist militant atît în publicistică (la ziarele „Facla**, „Avîn-tul“, „Socialismul**, „Cuvîn-tul liber** ş.a.), cît şi în pictură în special prin subiectele inspirate din consecinţele tragice ale primului război mondial („Coadă la pîine“, „Femei sărace**, ş.a.). Pictura lui T. s-a dezvoltat c sub influenţa lui Şt. Luchian, cu o forţă cromatică exaltată de lirism şi slujită de un schelet compoziţional sobru şi rafinat. în numeroasele expoziţii personale ale grupării „Arta română** sau în cadrul „Grupului celor patru**, printre ai cărui întemeietori a fost (1926), registrul său tematic TONKIN 687 TOPIRE divers îl prezintă mai ales ca portretist de un profund umanism („Gala Galaction**) şi ca un fin observator al psihologiei copilului („Fata pădurarului*1, „Fetiţă olandeză**, „Catiuşa lipoveanca “ ş.a.), a cărui candoare şi visătoare gingăşie a surprins-o cu înţelegere. în creaţia lui T. se înscriu scenele de interior, nudul şi peisajul reprezentînd imagini dobrogene cu atmosferă orientală, marine şi periferii de oraş. Temperament meditativ, delicat, dar de intensă vitalitate, T. şi-a acordat paleta în tonuri calde, dispuse într-o pensulaţie bogată şi cu o pronunţată înclinaţie pentru decorativ. Adînca sensibilitate, armonia formelor, coloritul strălucitor (mai ales al florilor), graţia liniară situează operele sale printre cele mai valoroase creaţii ale picturii româneşti. Cea mai cunoscută lucrare monumentală a sa este pictura interioară a mănăstirii Durău. Ca publicist, T. a adus o însemnată contribuţie în cronica plastică dintre cele două războaie, demascînd incisiv impostura şi mediocritatea şi încurajînd în acelaşi timp talentul şi valoarea. T. a fost profesor la Şcoala de arte frumoase din laşi şi, din 1937 pînă la sfîrşitul vieţii, rector al aceleiaşi şcoli. Tonkin» golf al Mării Chinei de Sud, cuprins între ţărmurile R.P. Chineze şi R.D. Vietnam, separat de largul mării prin insula Hainan. Adîncimea maximă: 82 m. Amplitudinea ma-reelor: 5,9 m. tonou (AV.), evoluţie a unui avion în care acesta execută o mişcare de rotaţie în jurul axei sale longitudinale (înşurubare) fără a-şi schimba direcţia de înaintare şi înălţimea de zbor. tonus (gr. tonos „tensiune**; FIZIOL.), stare de excitaţie a centrilor nervoşi (t. nervos) sau de contracţie a muşchilor (t. muscular). T. are un caracter limitat, dar susţinut. — T. de postură (sau postural), starea de contracţie susţinută a muşchilor, care are importanţă în asigurarea unei anumite poziţii a corpului sau în gradul de distensiune a organelor cavitare (ex. stomac, vezică urinară). Tooke/tac/,Thomas(1 774 — 1858), economist burghez englez, adept al 1 і b e r-s с h і m-b і s m u 1 u i. Susţinînd în mod just că funcţiile banilor nu se limitează la aceea de mijloc de circulaţie, T. nu a înţeles însă legăturile dintre ele şi nici natura capitalului bănesc. Totodată, el considera ca fiind posibilă emisiunea de bani de hîrtie în cantitate care să depăşească acoperirea în aur a hîrtiilor de valoare. După părerea lui, oscilaţiile preţurilor se datoresc schimbărilor în condiţiile generale ale cererii şi ofertei de mărfuri. Op. pr.: „Istoria preţurilor şi a stării circulaţiei în timpul anilor 1793-1856“ (6 voi., 1838— 1857)^ topaz (gr. topazion, din T o-pazosy insulă în Marea Roşie; MINER.), silicat natural de aluminiu cu fluor, cristalizat în sistemul rombic în cristale mici; este component obişnuit al pegmatitelor şi greisenelor. Cristalele mafi fără defecte (t. nobil) sînt utilizate ca pietre de podoabă; de obicei este galben, dar poate fi şi roşu sau incolor. Se găseşte în Brazilia, în U.R.S.S., în R.D.G. etc. topciu (în evul mediu în ţările române), artilerist, tunar. Topeka [toupi:c9/, oraş în S.U.A., centrul administrativ al statului Kansas, situat pe rîul Kansas. 150 000 loc. (1962). Importantă piaţă agricolă (pentru cereale). Industrie constructoare de maşini şi alimentară. Universitate, muzee. topică (gr. topikos, din topos „loc“; LINGV.), ordine, loc, mod de aşezare a cuvintelor în propoziţie şi a propoziţiilor în frază. Există limbi cu t. fixă (ex. chineza) şi altele cu t. liberă (ex. latina) sau relativ liberă (ex. limba română, care are o t. mai liberă decît limba franceză). — T. fixă, topică determinată de reguli precise şi avînd funcţiune gramaticală; orice schimbare a t. are ca urmare modificarea raporturilor sintactice dintre cuvinte. — T. liberă, topică neîngrădită de reguli, a cărei schimbare nu are ca urmare modificarea raporturilor sintactice dintre cuvinte. — T. obiectivă (sau directă, normală, regulată), aşe- zare a cuvintelor în ordinea obişnuită într-o limbă dată, în corespondenţă cu logica şi cu normele gramaticale ale acelei limbi. — T. afectivă (sau subiectivă), topică diferită de cea obişnuită, datorită intervenţiei elementului afectiv care scoate în relief anumite cuvinte, de obicei dintre cele cu accent în frază sau pronunţate cu intonaţie specială (ex. Bine ţi-a spus! faţă de Ţi-a spus bine!). — T. logică, topică a cărei caracteristică stă în corespondenţă cu desfăşurarea logică a gîndirii, de la elementele cunoscute la cele necunoscute» şi în lipsa influenţei unor factori afectivi; este identificată de unii lingvişti cu t. obiectivă. — T. inversă v. inversiune. topice (FARM.), agenţi medicamentaşi de uz extern, utilizaţi pentru a modifica local pielea sau mucoasa cavităţilor care comunică imediat cu mediul exterior. Dintre t. fac parte cataplasmele, unguentele, făina de muştar etc. topinamburv. nap porcesc» topire 1. (FIZ.) Trecere a unei substanţe din stare solidă în stare lichidă, efectuată de obicei prin ridicarea temperaturii. T, solidelor cristaline se produce la o anumită temperatură (numită punct de /.), în timp ce t. solidelor amorfe se produce treptat, printr-un proces de înmuiere progresivă, într-un interval de temperatură ale cărui limite sînt greu de precizat. Temperatura de t. depinde de presiunea exercitată asupra corpului; ea creşte o dată cu presiunea la substan~ ţele care îşi micşorează volumul prin t. (cazul majorităţii substanţelor) şi scade o dată cu presiunea la substanţele care îşi măresc volumul prin t. (cazul, de exemplu, al gheţii). — T. zonară, metodă de purificare a materialelor, utilizată îndeosebi în tehnologia semiconductoarelor. Constă în realizarea unei zone de topitură într-o bară confecţionată din materialul respectiv şi în deplasarea lentă a acestei zone în lungul barei de la un capăt la celălalt. Acumulîndu-se în zona »de topitură, impurităţile sînt adunate din întreaga bară şi apoi sînt depuse la capătul TOPÎRCEANU 688 TOPOGRAFIE maferiof cristalin Topire zonări unde se termină deplasarea zonei, capăt care ulterior este îndepărtat. De obicei se execută mai multe treceri succesive ale zonei, obţinîndu-se purificări foarte înaintate. 2. (METAL.) Proces tehnologic metalurgic prin care metalele şi aliajele se obţin în "stare lichidă, în scopul preparării, turnării sau al afinării lor. T. poate fi oxidantă, reducătoare, carburantă, sulfurantă etc., în funcţie de natura transformării chimice principale. 3. (IND. TEXT.) Operaţie de separare a fibrelor textile din tulpinile unor plante liberiene (inul, cînepa, iuta etc.), prin descompunerea biochimică (fer-mentativă) şi prin înlăturarea substanţelor pectice care solidarizează fibrele cu partea lemnoasă a tulpinii şi fibrele între ele. Se efectuează prin cufundarea snopilor în ape stătătoare, în rîuri, în noroi, pe cîmpie la rouă sau pe zăpadă în cazul t. naturale, sau în bazine cu apă încălzită şi îmbogăţită cu o microfloră specifică (bacterii de tipul Bacillus amylobacter, fîa-cillus pectinovorus etc.) în cazul t. aerobe dirijate etc. Topîrceanu, George (1886 — 1937), poet român. S-a născut la Bucureşti. A fost membru corespondent al Academiei Române (1936). A studiat la Bucureşti şi la laşi. A debutat în 1904, Ia publicaţia umoristică „Belgia Orientului**, supliment literar al ziarului „Adevărul**. Cîţiva ani mai tîrziu publică şi în „Viaţa românească**, fiind remarcat de G. Ibrăileanu, cu sprijinul căruia devine apoi secretarul de redacţie al revistei. Stabilit definitiv la Iaşi (1911), a condus împreună cu Mihail Sadoveanu revista „însemnări literare** (din 1919) şi „însemnări ieşene** (din 1936). Sus- ţinuta sa activitate publicistică şi literară e încununată de apariţia a două volume de versuri: „Balade vesele** (1916), amplificat mai tîrziu sub titlul „Balade vesele şi triste** (1920), şi „Parodii originale** (1916), care-i aduc consacrarea poetică. Versurile primului volum dovedesc o duioasă şi adîncă înţelegere pentru dramele mărunte ale celor umiliţi şi anonimi, pentru evenimentele lumii infime şi delicate a florilor şi gîzelor. Umorul blînd, degajat, ca şi autoironia puţin amară, salvează : ' ■ ■ \ v - • ■; vrr- . - Ш G. Topîrceanu lirismul de alterările sentimentale, menţinîndu-i autenticitatea. Versurile celui de-al doilea volum, adevărate „pagini de critică în pilde**, nu ţintesc o facilă pastişă umoristică, ci ridiculizarea manierismului, confuziei de idei, abuzurilor de metafore şi de neologisme etc. T. a mai publicat amintiri din timpul primului război mondial („Amintiri din luptele de Ia Turtucaia**, 1918; „Pirin-Planina“, 1936), volumul de versuri „Migdale amare** (1928), un volum de proză, „Scrisori fără adresă" ( 1930), şi fragmente dintr-un roman neterminat, „Minunile sfîn-tului Sisoe". Arta sa se distinge prin claritate şi concizie, prin muzicalitate şi accesibilitate, ca şi prin originalitatea asociaţiilor lexicale. Premiul naţional de poezie (1926). Tôpler, Mihail (1780—circa 1820), pictor austriac. Stabilit temporar la Bucureşti (din 1800), a pictat numeroase portrete de personalităţi politice şi culturale ale epocii şi, de asemenea, portrete de boieri („Ion-Vodă Caragea", „Alexandru Moruzzi", „Mitropolitul Iacob Stamati", „Zinca Goles-cu‘\ „Hătmăneasa Maria Can-tacuzino" etc.). Lucrările sale se remarcă prin eleganţa, prin precizia liniei şi prin coloritul transparent al armoniilor de tonuri sidefii şi perlate. Topleţ, comună în raionul Orşova, reg. Banat, situată pe Valea Cernei. 2 910 loc. (1965). Industrie constructoare de maşini (utilaje pentru industria alimentară, maşini şi unelte agricole). Topliţa, oraş raional în reg. Mureş-Autonomă Maghiară, reşedinţă de raion, situat pe valea Mureşului. 10 940 loc. (1965). Industrie de prelu- crare a lemnului (cherestea). Staţiune balneoclimatică, cu izvoare minerale (alcalino-cal-cice, magneziene) indicate în tratarea formelor uşoare de reumatism, surmenaj, stări astenice, nervoase şi în afecţiuni renale. Aic- se află Mănăstirea Doamnei, cu o biserică de lemn în stilul bisericilor de lemn moldoveneşti de pe Valea Bistriţei (1710). — Raionul 7\, cu 43 650 loc. (1965). Exploatări forestiere şi de bazalt, izvoare minerale (Borsec). Industrie de prelucrare a lemnului (Gălăuţaş, Topliţa etc.), îmbutelien de ape minerale (Borsec). Creşterea animalelor şi cultura cartofilor. topo- (gr. topos „loc"), element de compunere cu sensul „loc, regiune" (ex. topografie, toponimie). topoclimă, variaţia elementelor meteorologice în stratul de aer din imediata apropiere a solului, cu particularităţi determinate de condiţiile geografice locale (relieful, repartiţia apei şi a uscatului, natura terenului, acoperirea cu vegetaţie etc., acţionînd ca un ansamblu). Sin. climă locală. topografie, ramură a geodeziei care se ocupă cu măsurarea şi determinarea poziţiei elementelor scoarţei terestre pe suprafeţe restrînse (destul de mici pentru a putea fi considerate plane, neglijîndu-se \ TOPOLNIŢA 689 TOREFIERE \ curbura suprafeţei Pămîntu-lui) şi cu reprezentarea acestora, grafică sau numerică, în plan orizontal. Se subdivide în planimetrie şi nivel m e n t. Scopul principal al ti este întocmirea de planuri şi hărţi. Topolniţa, cea mai lungă peşteră din România (10 700 m de galerii), situată în Podişul Mehedinţi, la 360 m altitudine. Dezvoltată în calcarele jurasice, s-a format prin captarea subterană la diferite nivele a patru afluenţi ai rîului Topolniţa. Microrelieful endo-carstic dezvăluie o gamă de forme concreţionale unice prin număr şi prin dimensiuni. Speoclimatic, peştera T. este caldă şi umedă. Faună caver-nicolă bogată. Monument al năturii. Topolog, afluent pe stînga al Oltului (84 km). Izvorăşte din Munţii Făgăraşului, de sub vîrful Negoiul, şi conflu-ează cu Oltul în aval de Rîm-nicu-Vîlcea. Drenează versantul sudic al Făgăraşului şi zona subcarpatică (Dealul Negru). Cursul superior al Topologului a fost captat prin tunel pentru lacul de acumulare al hidrocentralei „Gheorghe Gheor-ghiu-Dej“. topologie, ramură a matematicii care studiază proprietăţile mulţimilor de puncte care sînt invariante faţă de transformările biunivoce şi bi-continue (topologice). Numărul de dimensiuni, numărul curbelor care limitează un domeniu sînt exemple de invarianţi ai transformărilor topologice.Dacă mulţimea de puncte A este imaginea mulţimii B printr-o aplicaţie topologică, spunem că A şi B sînt mulţimi topologic-echivalente sau homeomorfe (ex. cercul, elipsa, pătratul sînt mulţimi topologic-echi-valente; ele pot fi deformate una într-alta în mod continuu, fără ruperi sau lipituri). Ramuri importante ale t. sînt: topologia generală, topologia algebrică, topologia diferenţială. — T. algebrica, denumire dată de Lefschetz topologiei combinatorii, adică acelei părţi a topologiei care studiază probleme legate de inelul de omologie, de grupurile de omoto- 44 — Dicţionar enciclopedic voi. IV pie ale unui spaţiu, clase caracteristice. probleme de scufundare a unui spaţiu în altul. Cel mai important capitol din t.a. este algebra omologică (studiul inelelor de omologie). — T. asupra unei mulţimi nevide Tf familie 57 de sub-mulţimi ale unei mulţimi 7\ care are proprietăţile: 1) intersecţia a două elemente din 57 este un element din ST; 2) orice reuniune de elemente din 57 este un element din 57; 3) mulţimea T şi mulţimea vidă sînt elemente din 57. Perechea (Tt 57) se numeşte spaţiu topologic. Mulţimile topologiei 57 se numesc mulţimi deschise ale spaţiului (T, 57). T este o mulţime deschisă şi mulţimea vidă de asemenea (ex. familia tuturor submulţimilor lui T). Pe aceeaşi mulţime T se pot defini mai multe topo-lodi. Topoloveni, comună în raionul Găieşti, reg. Argeş, situată pe terasele Argeşului. 4 200 loc. (1965). Exploatarea petrolului. Industrie alimentară. Artizanat. Centru pomiviticol. topometrie (gr. iopos „loc“ şi * metron „măsură**), ramură a topografiei care cuprinde tehnica măsurătorilor şi calculelor necesare pentru determinarea numerică a elementelor de pe teren în scopul întocmirii hărţilor şi planurilor topografice. toponimie (gr. topos „loc“ şi onyma „nume“; LINGV.) 1. Ramură a onomasticii care studiază originea, sensul, forma şi evoluţia numelor proprii de locuri. 2. Totalitatea numelor proprii de locuri ale unei regiuni (ex. /. Olteniei). Se numeşte şi toponomastică. topuz (în evul mediu în ţările române), buzdugan cu măciulia îmbrăcată în argint bătut cu nestemate, care constituia unul dintre însemnele puterii domneşti. tor 1. (MAT.) a) Suprafaţă generată de un cerc care se roteşte în jurul unei axe din planul cercului şi care nu tae cercul. Aria t. este egală cu 47r2Rr, unde r este raza cercului generator iar R distanţa dintre axa de rotaţie şi centrul cercului, b) Corp solid mărginit de un t. (a). Volumul său este Tor egal cu 2тг2Яг2 (ex. un inel, un colac de salvare au forma apropiată de aceea a unui t.). 2. (ARHIT.) Element de profila-tură (pe faţada unei construcţii, la baza unei coloane, la ancadramente etc.), care constă dintr-o îngroşare cu secţiune semicirculară. Tora (Thora) (ebr. thorot „lege, învăţătură*), denumire ebraică dată Pentateuhului, extinsă ulterior asupra întregului „Vechi testa-ment“. torâce, regiune a corpului, la om şi la animalele vertebrate, cuprinsă între gît şi abdomen. Este format dintr-o cavitate închisă lateral de coaste, anterior de stern, posterior de coloana vertebrală şi inferior de diafragmă. Cavitatea t. conţine organe importante, ca inima, plămînii, esofagul, vasele mari etc. toracoplastie (gr. thorax,, to-race“ şi plastis „care restructurează, reface**; MED.), intervenţie chirurgicală care constă în rezecţia unor porţiuni din coastele unei regiuni toracice în scopul obţinerii colabării plă-mînului bolnav şi punerii acestuia în stare de repaus. T. se practică pentru corectarea unor malformaţii toracice şi mai ales în tratamentul unor boli pleuro-pulmonare ca tuberculoza pulmonară, pleurezia purulentă cronică etc. toreador (span. /orero), termen prin care sînt denumiţi cei care participă direct, în arenă, la o corrida. torefiere, operaţie de încălzire la foc direct, în precenţa aerului, a unor produse pentru a le conferi o anumită aromă specifică, pentru a înlătura anumite principii dăunătoare sau pentru a le usca (ex. to-refierea cafelei, torefierea tutunului etc.). TORELLl 690 TOROIAGA Vedere din Torino Torelli, Giuseppe (1658— 1709), compozitor şi violonist italian. A avut uri rol important in crearea concertului solistic pentru vioară, precum şi în evoluţia genului simfoniei. torent, curs de apă temporar (apărut în urma ploilor), cu viteză şi putere de eroziune mare, care acţionează pe pantele înclinate, creîndu-şi un bazin de recepţie (de obicei de formă aproximativ circulară, străbătut de ogaşe şi ravene ramificate convergente, care se dezvoltă continuu, distrugînd versantul), un canal de scurgere (de obicei îngust şi puternic adîncit, prin care se transportă materialul erodat) şi un con de dejecţie (format prin depuneri succesive ale materialului transportat de torent la baza pantei, unde viteza şi deci puterea de transport a apei scade, iar apa se împrăştie pe suprafaţa uşor bombată a conului). T. provoacă degradarea terenurilor; acţiunea lor este deosebit de intensă în regiunile despădurite. — T. noroios, curgerea lentă a unei mase noroioase (provenite din aupra-saturarea cu apă a unor roci în care procentul de argilă este ridicat) în lungul unei văi torenţiale. Materialul noroios are consistenţa unei paste fluide sau semifluide. în masa noroioasă pot fi antrenate şi fragmente de roci mai dure sau mai puţin îmbibate cu'apă. 7\n. se formează în mod frecvent în regiunea subcarpatică şi în parte în zona flişului Carpaţilor Orientali. toreutică (ARTE PLAST.), denumire dată în antichitatea greacă artei de a sculpta, cizela şi asambla lemnul, aurul şi fildeşul. Cea mai importantă ani: ca re a t. a fost Atena Cris-elefantina a Iui Fidias. Prin extensiune, t. a căpătat sensul de artil a sculpturii în bronz. Torino, oraş în nord-vestul Italiei, pe Valea Padului. 1079 600 loc. (1963). Mare centru industrial (al doilea ca importanţă din Italia, după Milano). Este dezvoltată în special industria constructoare de maşini: automobile (concernul FIAT, care deţine aproape 90% din producţia ramurii pe ţară), tractoare, avioane, utilaj indus- tria!, mecanică fină, produse electrotehnice şi radiotehnice, material feroviar etc. Mai există industrie siderurgică, chimică, a cauciucului, textilă şi de confecţii, alimentară, poligrafică, însemnat centru financiar şi comercial. Nod feroviar şi rutier, aeroport. Universitate. T. este un oraş cu înfăţişare modernă, bogat în monumente de Renaştere şi baroce: Palatul regal, biserica Madre di Dio, biserica La Consolată, biserica La Superga etc. Muzee importante (pinacotecă, muzeu de egiptologie, muzeu de arme). Instituţii de cultură şi artă. — Istoric. Colonie militară (Augusta Taurinorum) întemeiată sub August (27 î.e.n. — 14 e.n.). Din sec. al XIII-lea a fost reşedinţa ducilor de Sa-voia. între 1720 şi 1860 a fost, cu întreruperi, capitala Regatului Sardiniei, iar între 1861 şi 1864 capitala Italiei unificate. La începutul sec. al XlX-lea a devenit unul dintre centrele mişcării carbonarilor şi apoi ale revoluţiei de la 1848— 1849 din Italia. La T., care Ia începutul sec. al XX-lea era unul dintre cele mai importante centre ale mişcării muncitoreşti şi democratice italiene, s-a închegat un puternic nucleu al curentului revoluţionar din Partidul socialist italian, organizat din 1919 în jurul publicaţiei „Ordine nuo-vo“. în aprilie 1945 T. a fost eliberat de sub ocupaţia hitle-ristă (1943—1945) de patrioţii italieni. torit (MINER.), silicat natural de toriu (ThSiOA); din grupa zirconiului, care cristalizează în sistemul tetragonal. Toritul este un mineral de culoare galbenă, variind pînă la negru, puternic radioactiv. EI apare în pegmatite, graniţe, sienite etc. toriu (CHIM.), Th. Element radioactiv, cu nr. at. 90; gr. at. 232,05; gr. sp. 11,71; p.t. 1 800°C; p.f. circa 4 200°C. Face parte din grupa actinide-lor. Se găseşte în natură sub formă de silicat, în monazit (amestec izomorf de fosfaţi ai lantanidelor). Este un metal alb, ductil, stabil faţă de acizi diluaţi şi faţă de baze. în combinaţiile sale funcţionează în starea de valenţă 4. Se întrebuinţează în tehnica nucleară. tornado 1. (în America de Nord, în special în bazinul fluviului Mississippi) Vîrtej de vînt extrem de violent, devastator, dar cu arie de acţiune res-trînsă, adesea însoţit de ploi torenţiale, provocat de pătrunderea maselor de aer rece din vest peste aerul cald şi umed provenit din regiunea Golfului Mexic. în centrul t., viteza vîntului depăşeşte 300 km/h. 2. (în vestul Africii) Furtună puternică, catastrofală, de scurtă durată, dar cu o extindere relativ mare (uneori pînă la circa 300 km), provocată de întîlnirea aerului cald şi umed al musonului de sud-vest cu aerul uscat provenit din Sahara. Toroiaga, masiv muntos în partea sudică a Munţilor Maramureşului, cuprins între văile Cistei la sud, Vaserului Ia nord şi Vişeului la vest, format din şisturi cristaline TOROID 691 TORS ; -h,‘ ~ 'Mi ^, Toronto. Vedere generală acoperite marginal de depozite sedimentare cretacice şi paleo-gene, străpunse de erupţiile neogene. Altitudinea maximă: 1 939 m (vîrful T.)* Relief puternic fragmentat de văi, forme glaciare, periglaciare, fiu-viatile. Zăcăminte de mangan şi exploatări forestiere. toroid (MAT.) a) Suprafaţă generată de o curbă închisă care se roteşte în jurul unei axe din planul curbei şi care nu taie curba, b) Corp solid mărginit de un t.(a) (ex. torul). Toronto [t^rfatou], oraş în Canada, situat pe ţărmul nord-vestic al iacului Ontario. 672 407 loc. (1961), cu localităţile subordonate 1 824 500 loc. Marc centru industrial, comercial şi financiar. Important port, accesibil navelor oceanice. Aeroport. Are mari întreprinderi constructoare de maşini (automobile, construcţii navale, ma-şini-unelte, maşini agricole, avioane), chimice, textile şi alimentare. Universitate şi alte institute de învăţămînt superior. „Toronto Daily Star** [t?-r^ntou dcili sla:Jt cotidian de mare tiraj din Canada. înfiinţat în 1892, apare la Toronto. Exponent al politicii Partidului liberal. torpilă1 (MILIT.), mijloc de luptă prevăzut cu motor propriu şi cu o încărcătură de exploziv. T. este destinată lovirii şi scufundării navelor inamice. Se lansează de la bordul unei nave şi se deplasează spre ţintă imediat sub nivelul apei. Se poate lansa şi din avion sau de la o staţie de pe coastă. Constituie armamentul principal al submarinelor şi al vedetelor torpiloare. torpilă2 (ZOOL.; Torpedo marmorată), specie de peşte cu scheletul cartilaginos (plagios-tomi), lung de circa 1,5 m, cu corpul puternic turtit dorso-vcntral. T. posedă organe speciale. producătoare de descărcări electrice, cu care ucide prada. Trăieşte în Marea Me-diterană. torpilor (M1L1T.), navă de luptă de tonaj mic (300—400 t), cu viteză mare, avînd ca armament principal torpila (4 —6—8 tuburi lanstorpilc). în flotele moderne, t. au fost înlocuite cu vedetele-torpiloare. 44* Torquemada [ torchemâdaj, Thomâs de (c. 1420-1498), călugăr dominican, mare inchizitor spaniol (din 1483), duhovnic al regilor Ferdinand al V-lea Catolicul şi Isabela de Castilia. A elaborat codul de legi al inchiziţiei, „In-strucciones y ordonanzas de Ios inquisidores" (1484). torr (după numele fizicianului £. Torricelli; METR.), unitate de măsură a presiunii, egală cu 1 333,2 dyn/ cm2; este echivalentă cu milimetrul coloană de mercur. Torres, strîmtoare între peninsula York (Australia) şi insula Noua Guinee. Leagă apele Mării Coralilor (Oceanul Pacific) şi ale Mării Arafura (Oceanul Indian). Lăţimea minimă: 170 km. Adîncimi mici. Este presărată cu numeroase insule coralienc. A fost descoperită în 1606 de navigatorul spaniol L.V. de Torres. Torres, Luis Vaez de (sfîr-şitul sec. XVI şi începutul sec. XVII), navigator spaniol. A condus în 1605—1606 o expediţie care a străbătut Oceanul Pacific (de la coasta Perului pînă în insulele Filipine), descoperind insula Tahiti, Noile Hebride şi strîmtoarea Torres. Torres Naharro, Bartolome de ( } — circa 1524), poet şi dramaturg spaniol, întemeietor, alături de Enci na, al teatrului spaniol. în comediile sale, de influenţă clasică şi italiană, apar pentru prima oară studiul caracterelor şi complicarea intrigii. Torricelli, Evangelista (1608-1647). fizician şi matematician italian, elev al lui Galilei. Făcînd experienţe cu tuburi barometrice, T. a demonstrat în 1644 că ridicarea mercurului în aceste tuburi se datoreşte presiunii atmosferice. Deasupra mercurului a obţinut un vid aproape total (vidul lui T.). A stabilit legea de curgere a lichidului dintr-un vas. în „Lucrări de geometrie'4 E. Torricelîi (1644), T. a dat metoda de calculare a tangentei într-un punct al unei curbe, precum -rşi numeroase cvadraturi şi cubaturi. Multe manuscrise ale lui T. au rămas timp îndelungat nepublicate. tors 1. Parte a trupukii omenesc care depăşeşte mijlocul, mergînd pînă aproape de genunchi. 2. Sculptură care reprezintă un trup omenesc fragmentat, din a cărei compoziţie lipsesc membrele şi adesea capul. TORSADA 692 TOTEM f'Y*Ă S-A J ж 'h',* îllULri F ^'ffe -'іі.сї;іі. ÎVÎ V i* %Л-> s ч Л'.^1 torsâdâ (ARHIT.), motiv decorativ carc imită o funie răsucită. Frecventă in plastica arhitectonică de lemn sau de piatră, t. a fost utilizată îndeosebi în Moldova în sec. al XVIII-lca (Dragomirna, Solea ş.a.). torsîogrâf (TEHN.), aparat folosit pentru măsurarea şi înregistrarea grafică (ridicarea tor-siogramci) a deformaţiilor barelor încercate la răsucire (torsiune). torsiune (REZ. MAT.) y. răsucire. torsiunea unei curbe în-tr-un punct P al său (MAT.), limita raportului dintre unghiul planelor osculatoare în punctele P şi P\ vecine, şi arcul As = PP\ cînd P'-+P [ cx. torsiunea elicei circulare x = a cos/, у = a sin/, z ~ hi este constantă şi egală cu bi(a‘ 4- b‘) J. Torsi unea măsoară abaterea curbelor faţă de planul lor osculator şi este egală cu zero pentru curbele plane. — Rază de torsiune intr-un punct P al unei curbe, valoarea reciprocă a torsiunii. V. şi rază. torticolis (lat. „tortus** „strîmb“ şi collum, colii ,,gît“; MED.), simptom caracterizat prin înclinarea laterală a capului şi a coloanei cervicale din cauza unei hipertonii musculare. Este însoţit de durere şi de limitarea mişcărilor. tortoniân (STRAT.), subetaj ai celui dc-al doilea etaj medi-teraneean al miocenului, reprezentat prin depozite marine şi lagunare şi caracterizat printr-o faună de la melibranhiate, gasteropode, echimde, hexacora-1 ieri. foramimfere etc.. la carc se adaugă şi alge calcaroase (litotammu).Лп Republica Socialistă România, in t. se găsesc masive de sare în zona precar- patică, in Depresiunea Maramureşului, în Depresiunea Getică şi in Depresiunea Transilvaniei, unde se găsesc şi zăcăminte exploatabile de gips; în bazinele Haţegului, Caran-sebeş-Mehadia, Bozovici-Nera etc., în t. se găsesc cărbuni (lignit); formaţii t. se mai cunosc în Platforma Moldovenească, în sudul Dobrogii şi în unele bazine intramuntoase din Carpaţii Meridionali şi din Munţii Apuseni. torţă (F1Z.), tip de descărcare electrică de înaltă frecvenţă (peste 9 MHz), avînd aspectul unei flăcări de luminare, fixată pe un punct al unui conductor. Apare Ia presiunea atmosferică şi are în centru o temperatură de aproximativ 4 000°K. torţei (BOT.) v. cuscută. Torun / toruri? I, oraş în nordul R.P. Polone, situat pe malul drept al Vistulei. 1 10 000 loc. (1962). Industrie constructoare de maşini (electrotehnică, mecanică de precizie, vase fluviale etc.), chimică (acid sulfuric, fibre sintetice, superfosfaţi),alimentară, textilă. Port fluvial şi nod feroviar. Universitate, monumente istorice (sec. XIII — XVII). tory, denumirea partidului politic englez înfiinţat la sfîr-şitul deceniului al optulea şi începutul deceniului al nouălea ale sec. al XVII-lea. T. reprezentau interesele aristocraţiei funciare şi ale clerului înalt. A alternat la putere cu partidul whig. In 1867, o dată cu reforma parlamentului, a căpătat numele de Partidul conservator. toscan, ordin ordin arhitectonic, atribuit etruscilor (zona toscană), folosit în arhitectura Romei antice. O.t. este o reelaborare mult simplificată a ordinului doric. Se caracterizează prin coloana cu fus scurt şi fără caneluri, prin arhitrava îngustă şi prin absenţa oricărui ornament. Dintre edificiile a căror faţadă foloseşte o./, trebuie menţionat Colos-s e u m-ul. Toscana, regiune în Italia centrală, între Marea Tireniană şi Marea Ligurică. Suprafaţa: 22 990 kmJ. Populaţia: 2 293 000 loc. (1961). Relief muntos: un sector din Apcnini şi din Alpii Apuani. Principalul oraş: Floren(a. Toscanelli, Paolo del Pozzo (1397—1482), matematician, astronom şi geograf italian. Ţinînd seama de sfcricitatea Pămîntului, a întocmit o hartă pe care ţărmurile estice ale Asiei erau reprezentate în marginea vestică a Oceanului Atlantic destul de aproape de Europa, hartă care i-a sugerat lui Co-lumb căutarea drumului spre India prin vest, străbătînd Oceanul Atlantic. Toscanini, Arturo (1867— 1957), dirijor italian. A fost mai întîi violoncelist în orchestra operei din Rio de Janciro. A condus orchestrele la Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York, filarmonica din acelaşi oraş şi a format National Broadcasting Com-pany Orchestra. A mai dirijat la Bayreuth, Londra, Salzburg, Lucerna şi în alte centre muzicale din lume. Repertoriul său vast a înscris cîtcva prime audiţii mondiale: Gluck, Mozart, Haydn, Bccthovcn, Brahms, Wagncr. Interpretările sale se remarcă prin intensitatea trăirilor, prin claritate, precizie ritmică şi supleţe, printr-o excepţională gradare dinamică şi printr-un deosebit simţ al construcţiei dramatice. totem (în limba indienilor ojibway din America de Nord ododem „ginta sa“), animal, plantă, rareori obiect, considerat ca strămoş şi protector al unei ginţi sau al unei f r a-t r i i in cadrul orînduirii gen-tilice. Comunităţile totemice poartă, de obicei, numele t. T. constituia obiectul unor in- \ TOTEMISM 693 TOULOUSE-LAUTREC terdicţii severe (tabu): el nu putea fi ucis sau vătămat, consumarea lui fiind permisă numai o dată pe an, cu ocazia sărbătorii „inticiuma**. Pelîngă t. de gintă au existat şi t. ale celor două sexe, precum şi t. individuale. totemism, formă începătoare de religie din orînduirea genti-lică, caracterizată prin credinţa membrilor unei ginţi sau fratrii într-un totem. Atestat încă în paleoliticul superior, t. s-a conservat cel mai bine la triburile australiene. T. a stat la baza cultului animalelor (în Egiptul antic. India antică etc.). Unele ritualuri ale religiilor de mai tîrziu îşi au originea în t. (ex. „taina** creştină a împărtăşaniei, al cărei prototip totemic este ceremonia „inticiuma**). Toth, Ârpâd (1886-1928). poet ungur. Poezia sa de început, aflată sub influenţa simboliştilor francezi, exprimă într-un ton elegiac, culminînd uneori în desperare, durerile poetului însingurat, precum şi pe cele ale dezmoşteniţilor societăţii. Mai tîrziu, pe linia unor aspiraţii revoluţionare, T. a evoluat spre poziţii radicale, con-damnînd războiul şi salutînd Comuna Ungară (volumele „Serenadă în zori**, 1913; „Pe galera leneşă*', 1917; oda „Un dumnezeu nou“, 1919). Creaţia sa din ultima perioadă marchează o scădere a tonusului protestatar. Ea capătă însă forme mai cristalizate, mai dense şi este mai bogată în conţinut filozofic. A tradus din Lenau, Baudelaire, Keats, Shelley, Milton, Wilde. Totila (Baduila), rege al ostrogoţilor (541— 552), unul dintre cei mai de seamă conducători şi reformatori ai statului ostrogot. A condus cu succes, timp de aproape un deceniu, lupta împotriva armatelor bizantine, conduse de Belizarie, şi cu sprijinul ţăranilor şi al colonilor a recucerit aproape întreaga Peninsulă Italică, ocupînd de două ori Roma. A fost înfrînt de Narses în lupta de la Taginae (552) în cursul căreia a fost rănit mortal. Totleben, Eduar ^vanovici (1818—1884), ingiutr militar şi general rus. A avut un important rol în timpul războiului Crimeii, conducînd operaţiile de fortificare a oraşului Sevas-topol în timpul asediului (1854 — 1855). în războiul ruso-ro-mâno-turc din 1877—1878, T. -a condus operaţiile de asediere a fortăreţei^ Plevna. totonaci, populaţie indiană (amerindiană) din America Centrală, care vorbeşte limba ma-yasok.e. Touamotou (Tuamotu), arhipelag în Oceanul Pacific, în Polinezia Franceză, format din numeroşi atoli. Suprafaţa: 880 km2. Populaţia: circa 10 500 loc. Centrul administrativ: Rotoava. Climă tropicală umedă. Se cultivă cocotieri, se cresc porcine şi păsări. Se practică pescuitul şi recoltarea scoicilor (pentru sidef). Exploatări de fosforite. Toubouai (Tubuai), arhipelag în Oceanul Pacific (în Polinezia Franceză). Suprafaţa: 287 km2. Populaţia: circa 4 000 loc. Principalele insule sînt de origine vulcanică, cu relief accidentat şi cu înălţimi pînă la 435 m; cîteva insule mai mici sînt coraligene. Climă tropicală umedă. Culturi de cocotieri şi de taro. Toulon [tulo7, oraş în sud-estul Franţei, port la Marea Mediterană. 172 600 loc. (1962). Şantiere navali, întreprinderi constructoare de maşini, ale industriei chimice, fabrici de mobilă etc. Toulouse [tu-luz]t oraş în partea de sud-vest a Franţei, situat pe fluviul Ga-ronne. 330 570 loc. (1962). Industrie constructoare de maşini (avioane), metalurgie neferoasă, industrie chimică (îngrăşăminte a-zotoase), a hîr- — tiei, textilă, aii- r] mentară etc. Cen- І» .Д і tru comercial. Nod feroviar şi К . FI \ port fluvial. Im- 12----- ----- portant centru cultural şi de învăţămînt (universitate fundată în 1230). Monumente importante: biserica sf. Sernin (sec. XI — XIII), catedrala sf. Ştefan (sec. XIII), numeroase palate din sec. XVII-XVIII. Muzee, instituţii de cultură şi artă. toulouse [ tul uz] (ZOOTEHN.), rasă de gîşte, bune producătoare de carne. Se caracterizează printr-o mare precocitate; la vîrsta de 5 — 6 luni, bobocii neîngrăşaţi au greutatea de 6—7 kg. La maturitate, gîsca neîngrăşată are 8—10 kg, iar în stare îngrăşată 12—15 kg. Culoarea penajului este cenuşie pe spinare şi pe piept şi albă în partea posterioară. Este crescută cu bune rezultate şi în ţara noastră. Toulouse~Lautrec [ tuluz-lotrec], Henri de (1864-1901), pictor francez. Rămas infirm încă din copilărie în urma unui accident, şi-a găsit refugiul în desen, dovedind de timpuriu un remarcabil spirit de observaţie. L-a cunoscut îndeaproape pe Van Gogh. în opera sa se resimte influenţa lui Degas şi a stampei japoneze. Atras de lumea boemă pariziană, a localurilor de noapte, a teatrelor şi a cafenelelor, el a devenit cronicarul ei plin de căldură şi de înţe- Toulouse. Catedrala sf. Ştefarr TOURCOING 694 TOXICOZb legcre. Folosind un desen sintetic, cu o linie incisivă, a fost preocupat de descifrarea destinului uman. însufleţit permanent de aceeaşi inteligenţă ascuţită şi simpatie generoasă, el a surprins oameni şi atitudini cu veridicitatea unor instantanee —"Л H- Toulouse-Lautrec caracteristice. Datorită acestor calităţi, T—L. reînnoieşte arta desenului şi apare ca un precursor al expresionismului. în tehnica litografiei, T.-L. a creat numeroase afişe originale cu caracter publicitar („L’artisan moderne"; „Divan japonais"; „Ambassadeurs", „Eldorado" etc.), a ilustrat cu vervă rafinată diferite publicaţii („La Revue Blanche") şi a popularizat vedete la modă (Jane Avril, May Milton). în pictură, T.-L. păstrează nota de schiţă cu о culoare rece aşternută în pete mari („Dansul la Moulin Rouge", „La Goulue intrînd Ia Moulin-Rouge", „Femeie tînă-ră şezînd"). Tourcoing [turcul/, oraş în nordul Franţei, formînd, împreună cu oraşele Lille şi Rou-baix, o’ importantă aglomeraţie urbană. 90 100 loc. (1962). Important centru al industriei textile (filaturi şi ţesături de lînă, filaturi de bumbac). Are şi industrie alimentară (fabrici de uleiuri) şi a hîrtiei. Tours [ tur], oraş în Franţa, situat pe malul drept al fluviului Loara. 90 100 loc. (1962). Centru comercial (vinuri şi alte produse agricole). Industrie constructoare de maşini (material rulant, maşini pen* tru industria alimentară) etc., chimică (produse farmaceutice, distilarea gudroanelor) şi uşoară. Muzee, facultate medico-far- maceutică. Centru artistic cu tradiţii multiseculare, T. este un oraş bogat în monumente valoroase din diferite epoci : biserica sf. Gatien (1175—1267), biserica sf. Iulian (sec. XIII), hotel Gouin (sec. XVI), prefectura (sec. XVII), numeroase palate şi locuinţe vechi. în evul mediu, T. a fost un important centru de miniaturişti, care s-au format pe lîngă mănăstirea sf. Martin, cel mai cunoscut dintre aceştia fiind J. F o u q u e t (sec. XV). Tot la T. au funcţionat vestite manufacturi de mătase. Centru turistic. Toussaint Louverture//usé luüertürl, François Dominique (1743—1803), revoluţionar şi om politic din Haiti, fiul unui sclav african. Pentru merite în serviciul Franţei revoluţionare a fost numit general de divizie şi comandant suprem al armatelor franceze din Haiti. După ce a alungat pe englezi şi pe spanioli din insulă (1801), T.L. a preluat puterea si s-a proclamat guvernator A-V y-'S ШІ к? v> 'v>J F.D. Toussaint Louverture general pe viaţă, dînd ţării o constituţie liberală. După o rezistenţă eroică, a fost înfrînt în 1802 de armata franceză, condusă de generalul Leclerc, şi luat prizonier. A murit în captivitate în Franţa. tovâl (IND. PIEL.), piele de taurine, de porcine sau de cabaline, tăbăcită vegetal sau combinat (cu substanţe tanante sintetice), folosită la confecţionarea încălţămintei rezistente. Tovstonogov, Gheorghi Aleksandrovici (n. 1915), regizor sovietic, artist al poporului din U.R.S.S. La început actor, apoi regizor de teatru Ia Tbilisi, Moscova şi Leningrad. Din 1956 T. este regizorul principal al „Teatrului mare de dramă" din Leningrad. Printre piesele puse în scenă de T. se numără: „Drumul fără de sfîrşit" (după „Reportaj cu ştreangul de gît" de J. Fucîk). „Idiotul" (după romanul lui Dostoevski), „Poveste din Irkutsk" (de Arbu-zov), „Barbarii" (de M.Gorki), „Prea multă minte strică" (de Griboedov), „Tragedia optimistă" (de Vişnevski). toxicitate 1. (MICROBIOL.) Proprietate a unor microbi de a provoca tulburări la animale şi la om, datorită fie unui produs pus în libertate de celulele microbiene în cursul multiplicării lor (e x o t o x i n ă), fie unui compus care face parte integrantă din celulele microbiene şi care se eliberează numai în urma dezintegrării acestora (e n d o t o x i n ă). 2. (FARM.) Termen care arată gradul de nocivitate pentru organism a unei substanţe chimice, a unor medicamente (stricnină, opiu, morfină etc.). V. şi doză toxică. toxicologie (gr. toxikon ,,o-travă"şi logos „cuvînt, studiu"), ştiinţă care se ocupă cu studiul toxinelor din punctul de vedere al proprietăţilor lor fizice şi chimice şi al acţiunii lor asupra organismelor. T. elaborează metode de evitare a intoxicărilor, fiind strîns legată de acţiunile de protecţie a muncii. toxicomanie (gr. toxikon „otravă" şi mania „nebunie"; MED.), obişnuinţă de a consuma, cronic şi în cantităţi progresiv crescînde, substanţe toxice medicamentoase (morfină, cocaină) sau alimentare (alcool), care dau o senzaţie de euforie. T. duce cu vremea la tulburări psihice şi somatice din ce în ce mai grave, care ajung pînă la crize de halucinaţie, delir şi demenţă. toxicoză (gr. toxikon „otravă"; MED.), tulburare digestivă gravă a sugarului, de natură infecţioasă sau alimentară. T. începe brusc şi se manifestă prin vărsături, diaree cu deshidratare acută şi pierderi de electroliţi, febră, tulburări nervoase (somnolenţă, apatie, convulsii), tulburări cardiovasculare (colaps), tulburări uri- TOX!infecţie alimentară 695 TRACTOR nare, hepatice. în trecut, t. era o boală mortală; în prezent, deşi are un prognostic grav, se poate vindeca prin tratamentul cu antibiotice, hormoni corticosuprarenali, reechilibrarea hidrcelectrolitică (perfuzii cu ser clorurat, glucoză), regim alimentar etc. toxiinfecţie alimentară (MED.), îmbolnăvire acută, manifestată prin simptome gastro-intestinale, nervoase, febră, pierderi în greutate etc. Este provocată de consumarea alimentelor contaminate cu microorganisme şi cu toxinele lor, în special cu cele din grupa Salmonella (Salmonella typhi, Salmonella enterididis), stafi-lococi şi Clostridium botulinicus. toxine (gr. toxikon ,,otravă“), substanţe otrăvitoare, în general de natură proteică, produse de bacterii, de unele animale (ex. veninul de şarpe şi de scorpion) sau de plante (ex. ricina din seminţele de ricin). Unele t. bacteriene pot fi transformate, în urma unui tratament adecvat, în anatoxine; altele, avînd proprietăţi antigeni-ce, introduse în organism dau naştere la antitoxine. toxoplasmoză (MED.), boală, congenitală sau dobîndită, provocată de protozoarul Toxo-plasma gondii. T. congenitală dă tulburări oculare, hidroce-falee, calcificări cerebrale, convulsii, întîrzieri psihomotorii; cea dobîndită se manifestă prin adenopatii, meningoencefalite etc. Toynbee [loinbi7, Arnold Joseph (n. 1889), istoric şi sociolog idealist englez. Influenţat de O. S p e n g 1 e r, T. neagă unitatea procesului istoric, considerînd că istoria re- f>rezintă succesiunea unor civi-izaţii independente una de alta (ex. „civilizaţia elenică**, „civilizaţia occidentală creşti-nă“). După el, toate civilizaţiile de pînă acum au parcurs, fiecare într-o modalitate particulară ire-petabilă, o mişcare în cerc: apariţie, înflorire, decădere şi pieire. Pieirea civilizaţiilor s-ar fi produs în urma unor tensiuni şi a unor conflicte sociale, înţelese doar de o „elită spirituală**, capabilă să comunice cu forţele supranaturale, cu divinitatea, care guvernează de fapt pro- cesul istoric. T. nu recunoaşte existenţa unei legităţi obiective în istorie; de aceea, el susţine că din faptul că toate civilizaţiile de pînă acum au pierit nu sc poate deduce inevitabilitatea pieirii civilizaţiei ^occidentale*'. T. a luat atitudine în favoarea luptei pentru pace. Op. pr.: „Studiu asupra istoriei** (11 voi.. 1955-1959). Toyokuni, UtagaWa (1769 — .1825), pictor japonez. S-a remarcat mai ales prin subiectele sale alese din lumea teatrului. Este reprezentat în Muzeul de artă al Republicii Socialiste România. tracă, limba limbă indo-europeană, vorbită în antichitate în Peninsula Balcanică de o populaţie numeroasă, pe un teritoriu întins, şi în Dacia. L.L este foarte puţin cunoscută, din cauza lipsei de texte. Din limba tracă nu s-au păstrat decît circa 100 de cuvinte izolate şi circa 2 200 de nume proprii, notate cu aproximaţie, în texte latineşti şi greceşti. După majoritatea cercetătorilor, limba albaneză este o urmaşă a/./. traci, denumire dată unor triburi din familia de limbi indo-eu-ropene aşezate în centrul şi estul Peninsulei Balcanice şi în spaţiul carpato-dunărean la începutul mileniului al II-lea î.e.n. T. nu au alcătuit niciodată un stat unitar, ci au trăit în triburi şi în u-niuni de triburi, adesea învrăjbite. Cele mai puternice uniuni de triburi trace au fost odrizii, bes-sii, triballii, mo-esii (la sudul Dunării) şi geto-dacii (la nordul Dunării). T. au dezvoltat o cultură materială originală, adoptînd creator puternice influenţe greceşti, iar cultura lor spiri- tuală a exercitat, la rîndul ei, înrîurire asupra panteonului grec, cultul divinităţilor Dionysos, Sabazius, /4es-culapios fiind de origine tracă. După cucerirea de către romani a teritoriului ocupat de t., aceştia s-au romanizat treptat, în sec. al Vll-lea nemaifiind menţionaţi în izvoarele istorice. Tracia 1. Denumire dată de greci şi de romani teritoriului locuit de traci. Iniţial, pentru greci, T. era teritoriul dintre Macedonia şi Sciţia. 2. (în sec. IV—III î.e.n., după dezmembrarea imperiului lui Alexandru Macedon) Denumire a regatului elenistic, condus de Lisimah. 3. Provincie istorică situată în partea răsăriteană a Peninsulei Balcanice. Prin pacea de la Lausanne (1923), T. de nord a revenit Bulgariei. T. răsăriteană Turciei şi T. apuseană Greciei. tractor 1. (MAŞ.) Autovehicul cu forţă de tracţiune mare, folosit la mecanizarea lucrărilor din agricultură (tractarea plugurilor, â semănătorilor, a cui- „TRACTORUL*4-BRAŞOV 696 TRAFIC tivatoarelor, a combinelor etc. şi la acţionarea unora dintre aceste utilaje), în silvicultură (împădurirea unor terenuri, căratul arborilor doborîţi etc.), în construcţia de drumuri, poduri şi canale, în transporturi etc. T. sînt acţionate în general de motoare cu ardere internă proprii (mai ales motoare diesel) şi, datorită faptului că sînt prevăzute cu roţi cu pinteni mari, cu roţi cu gheare sau cu şenile, au aderenţă mare pe orice fel de teren. Primele t., acţionate de motoare cu explozie, au apărut la începutul sec. al XX-lea, fiind folosite mai ales la tractarea şi la acţionarea unor maşini şi utilaje agricole. Cu timpul, t. se perfecţionează, iar utilizarea lor se extinde în multe alte domenii şi pe scară din ce în ce mai largă. — T. convenţional, unitate de măsură re-prezentînd un tractor care dezvoltă la cîrlig o putere de tracţiune de 15 CP. 2. (TEHN.) Tractor de sudare, instalaţie folosită la sudarea automată pe lungimi mari (ex. sudarea tablelor în construcţiile navale) şi formată dintr-un cărucior autopropulsat de un motor electric, pe care sînt montate capul de sudare, dispozitivul de presărare a fluxului cu buncăr, caseta de sîrmă de sudură şi tabloul de comandă. „Tractorul*-Braşov, Uzina esţeunitate a industriei construcţiilor de maşini. A luat fiinţă în 1926 ca fabrică de avioane, avînd numele de I.A.R. (întreprinderile aeronautice române). După război uzina a fost reconstruită şi profilată pentru producţia de tractoare, începînd, din 1949, să livreze primele tractoare româneşti. Uzina a fost extinsă şi modernizată; circa 25% din producţia ei anuală este destinată exportului. La tîrgul de la Leipzig, din 1965, tractorul românesc „Unrversal-650“ a obţinut medalia de aur. tracţiune 1. (TRANSP.) a) Exercitare a unei forţe de către organul de propulsie asupra unui vehicul pentru a asigura deplasarea acestuia, b) Mişcare (deplasare) a unui vehicul sau a unui convoi de vehicule sub acţiunea forţei exer- citate de organul de propulsie (numită /. de tracţiune). După felul energiei folosite pentru realizarea forţei de tracţiune sau după natura organului de propulsie, se deosebesc: t. cu abur, t. cu motor cu ardere internă, t. cu turbină cu gaze, t. electrică. 2. (REZ. MAT.) Termen impropriu folosit pentru solicitarea la întindere a unui corp. tradescânţia (Tradescantia zebrina), plantă erbacee perenă din familia comelinaceelor, cu tiiipini subţiri, culcate, lungi de 1,5 — 2 m şi cu frunze verzi sau roşii-violacee, uneori dungate sau pestriţe. Se cultivă ca plantă decorativă de apartament. trade-unionuri, denumirea sindicatelor înfiinţate în Anglia, la începutul sec. al XlX-lea, ca asociaţii ale muncitorilor, cu scopul apărării intereselor lor. De regulă, t.-u. sînt organizate pe principiul de breaslă şi nu al locului de producţie, ceea ce duce la fărîmiţarea forţelor proletariatului. T.-u. britanice fac parte, în calitate de membru colectiv, din partidul laburist. Conducătorii de dreapta ai t.-u. promovează trade-unio-nismuU curent oportunist în mişcarea muncitorească internaţională, apărut în a doua jumătate a sec. al XlX-lea. tradiţie (lat. iraditio „trans-mitere“), ansamblu de concepţii, obiceiuri, credinţe, datini care se statornicesc istoriceşte în cadrul unor grupuri sociale (popoare, naţiuni etc.) şi care se transmit din generaţie în generaţie. într-un sens mai larg, din t. unui popor fac parte valorile culturale create de el, momentele hotărîtoare din trecutul istoric a căror amintire este vie în memoria lui, într-un cuvînt întreg patrimoniul cultural şi istoric al acelui popor. In cadrul t. există elemente înaintate (ex. tradiţiile luptei de eliberare naţională şi socială, ideile şi năzuinţele care au avut un rol progresist în epoca dată, creaţia marilor artişti şi oameni de ştiinţă, valorile estetice şi etice cuprinse în folclor), precum şi elemente retrograde, depăşite istoriceşte. Subliniind necesitatea valorificării critice a t., P.C.R. cultivă respectul şi dragostea faţă de t. înaintate ale poporului român, arată că aceste t. trebuie să fie continuate şi ridicate pe un plan superior în interesul progresului social, al înfloririi naţiunii socialiste. tradiţionalism, tendinţă în viaţa culturală de supralicitare a elementelor tradiţiei, ca valori în sine, fără selecţionare critică şi fără interpretarea lor prin prisma contemporaneităţii. T. este în genere propriu spiritului conservator. traductor (TEHN., ELT., TE-LEC.), dispozitiv care, supus acţiunii unui sistem fizic sau tehnic, stabileşte o corespondenţă univocă (traduce) între valorile unei mărimi (ex. temperatură, presiune, turaţie etc.), specifice acestui sistem, numită mărime de intrare, şi valorile unei mărimi de altă natură (ex. tensiune electrică, curent electric, deplasare liniară sau unghiulară etc.), specifice altui sistem, numită mărime de ieşire. T. realizează o transmitere şi o transformare a informaţiei şi de aceea sînt caracterizate în primul rînd prin fidelitate. Sistemul de la ieşire ţrebuind să efectueze operaţii de măsurare, de comandă, de control, de reglare, de telecomunicaţie etc., mărimea (semnalul) de ieşire trebuie să fie adecvată acestor scopuri şi este de obicei electrică sau pneumatică. In automatizări, în tehnica măsurării şi în telecomunicaţie se utilizează o mare varietate de t., ca, de exemplu, tahogene-ratoarele, celulele fotoelectrice, termocuplele, t. piezoelectrice, t. capacitive, t. tensometrice, t. manometrice, dozele de redare, tuburile videocaptoare, tuburile catodice etc. Trafalgar, cap în sudul Peninsulei Iberice (Spania), pe ţărmul Oceanului Atlantic, la circa 50 km vest de strîmtoarea Gibraltar. în faţa capului T. s-a desfăşurat la 21 octombrie 1805 o celebră bătălie navală, în care flota engleză, condusă de amiralul Ne/son, a repurtat o strălucită victorie asupra flotei franco-spaniole, comandată de amiralul de Villeneuve. Această victorie a întărit dominaţia maritimă a Angliei. trafic (TRANSP.), totalitatea transporturilor (de persoane sau de mărfuri) efectuate pe o anu- TRAFIC DE INFLUENTĂ 697 TRAHE1TĂ mită cale, cu anumite mijloace de transport, într-un interval de timp stabilit şi în condiţii precizate. trafic de influenţă (DR.), infracţiune constînd în fapta unei persoane care, prevalîn-du-se de influenţa, reală sau închipuită, ce ar avea pe lîngă un funcţionar, primeşte ori pretinde bani sau alte foloase ori acceptă promisiuni sau daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, cu scopul de a determina pe acel funcţionar să facă sau să nu facă un act care intră în atribuţiile sale. tragedie, specie a genului dramatic, în care eroii sînt angajaţi într-un conflict puternic cu deznodămînt nefericit. T. s-a constituit în Grecia antică, derivînd din ditirambi, şi a avut la origine un scop religios, legat de festivităţile în cinstea lui Dionysos. Termenul decurge din cuvîntul tragos (ţap), care indică înfăţişarea zeului şi costumaţia grupului de satiri din convoiul ceremonial. Perioada de înflorire a t. antice se situează în sec. al V-lea î.e.n., în Atica, principalii săi reprezentanţi fiind Eschil, Sofocle şi Euripide. Evoluînd de la un autor la altul în direcţia laicizării şi motivării psihologice a acţiunii, în funcţie de epoca în care aceştia au trăit, t. greacă a prelucrat episoade mitice şi a prezentat caractere puternice în luptă cu voinţa zeilor, doborîte fatal de o vină ce apasă asupra unei întregi familii, în succesiunea generaţiilor. Ca atare, t. trezeşte în spectatori sentimente de groază şi milă, considerate de Aristotel ca purificatoare (katharsis). Măreţia personajelor, forţa pasiunilor, respectarea regulii celor trei unităţi (de timp, de loc, de acţiune), prezenţa în scenă a corului ca martor şi comentator al evenimentelor sînt însuşiri distinctive ale t. antice, în sec. XVI —XVII, t. cunoaşte o nouă perioadă de strălucire, datorită lui W. Shakespeare şi clasicilor francezi, P. Corneille şi J. Racine. T. clasică franceză îşi alege subiectele tot din legendele antice şi din istorie, aduce în scenă, de asemenea, personalităţi marcante, menţine regula celor trei unităţi, iar în locul corului introduce aşa-numiţii confidenţi. Spre deosebire de t. antică, ea dezvoltă, paralel cu acţiunea externă, acţiunea internă, bazată pe un conflict de ordin psihologic, constînd în ciocnirea dintre sentimente şi datorie şi punînd în valoare forţa şi avatarurile pasiunii. Tragediile lui Shakespeare lărgesc considerabil cadrul social, sparg tiparele convenţionale ale dramaturgiei clasice, introduc personaje complexe într-o acţiune bogată în episoade, înviorează atmosfera sumbră prin elemente comice şi groteşti. Al-fieri, Voltaire, Goethe au revalorificat universul tragediei antice în spirit umanist şi iluminist. în Germania Lessing şi Schiller, în Franţa Hugo s-au ridicat împotriva canoanelor clasice, deschizînd drum dramei, care devine predominantă în teatrul modern. Astăzi, deşi şi-a pierdut preponderenţa, t. continuă a fi cultivată pe baza unei tematici sociale, psihologice sau filozofice, reflectînd critic aspecte din realitatea curentă (F.G. Lorca, O’Neill, A. Camus, Anouilh ş.a.), dar fără o viziune clară a perspectivelor ei. .Această trăsătură este împinsă la extrem, de aşa-numitul „teatru al absurdului** (S. Beckett, E. Ionescu ş.a.). tragere (METAL.), operaţie de prelucrare prin deformare plastică, la cald sau la rece, a materialelor metalice, prin trecerea lor printr-o filieră sub acţiunea unei forţe de întindere. T. se aplică la fabricarea sîr-mei, a barelor lungi şi a ţevilor. tragic, categorie a esteticii exprimînd un conflict al cărui deznodămînt este înfrîngerea sau pieirea, în urma unor împrejurări vitrege, a unor persoane virtuoase, a unor idealuri sau a unor categorii sociale care nu şi-au epuizat încă potenţiali-tăţile lor. Un caz particular al t. este acela întemeiat pe conflictul dintre postulatul necesar din punct de vedere istoric şi imposibilitatea realizării lui în practică (ex. pieirea unor eroi revoluţionari în condiţiile urior acţiuni istoriceşte premature), în tragedia antică, t. rezultă din opoziţia dintre om şi forţele neînţelese care i se opun, întruchipate în noţiunea de destin. T. provoacă o simpatie activă, însoţită de milă şi de frică sau de admiraţie pentru actele eroice, de hotărîrea de a duce la bun sfîrşit acţiunea întreruptă prin moartea eroilor tragici. T. poate căpăta un caracter optimist în condiţiile cînd căderea eroului se profilează pe perspectiva biruinţei viitoare-a cauzei pe care o reprezintă. tragicomedie, specie a genului dramatic, care, îmbinînd trăsături ale tragediei şi ale comediei, tratează conflicte fundamentale, grave, profunde, însă rezolvate printr-un deznodămînt fericit. Pe parcursul ei, acţiunea e punctată cu incidente de un comic spontan. T. au scris Plaut în antichitate, precum şi scriitorii francezi Gar-nier, Corneille, A. Hardy, J. Ro-trou, P. Scarron ş.a. în sec. XVI -xvn. trahee (gr. traheia, din trahys „aspru**) 1. (ANAT.) Tub fibro-cartilaginos lung de 11—13 cm şi larg de 2 cm. Este format din inele cartilaginoase în jumătatea anterioară şi din fibre musculare transversale în jumătatea posterioară. Prin t. aerul trece din cavităţile nazală şi bucală în bronhii. 2. (ZOOL.) Tuburi chitinoase, deschise la exterior şi ramificate în corpul insectelor, păianjenilor şi miriapodelor, care servesc drept organe de respiraţie. 3, (BOT.) Vas lemnos în formă de tub capilar, provenit din fuziunea mai multor celule suprapuse, cu pereţii laterali îngroşaţi (ine-laţi, reticulaţi, spiralaţi, scala-riformi) sau cu numeroase punctuaţii (porţiuni râmase neîngroşate). Prin t. circulă seva brută în plantă. traheide (BOT.), vase lemnoase unicelulare, formate din celule lungi şi înguste, ascuţite la capete, cu membrane lignifi-cate şi cu îngroşări speciale (spiralate, inelate etc.). T, servesc la conducerea sevei brute. x traheită (MED.), stare patologică care constă în înflamaţia mucoasei traheei. Se manifestă prin disfonie, tuse uscată, dureri înapoia sternului. TRAHEOBACTERIOZĂ 698 TRAKL traheobacterioză (F1TO-PAT.), boală infecţioasă şi contagioasă a plantelor, provocată de unele bacterii care trăiesc în vasele conducătoare, pe care le astupă, împiedicînd circulaţia apei (ex. Erwinia tracheiphila, care provoacă ofilirea cucurbi-taceelor). traheomicoză (FITOPAT.), boală infecţioasă şi contagioasă a plantelor, provocată de unele ciuperci care trăiesc în vasele conducătoare, pe care le astupă, provocînd vestejiri totale (ex. Fusarium oxysporum, care atacă cartoful, Fusarium lini, care atacă inul etc.). trahlt(PETROGR.), rocă vulcanică de culoare cenuşie, caracterizată prin prezenţa predominantă a sanidinului şi, în cantitate redusă, a biotitului sau a hornblendei; are o textură caracteristică fluidală (cu mineralele orientate într-o anumită direcţie). Se întîlneşte, sub formă de filoane, în reg. Braşov. trahom (gr. trahys „aspru“; MED.), boală de ochi contagioasă, provocată de Rickcttsia trachomatis, care se manifestă printr-o infecţie cronică granu-Ioasă a conjunctivei şi care are o mare rezistenţă la medicamente. Netratat, t. duce la atrofia pleoapelor, la contracţii grave, deformare a pleoapelor şi uneori chiar la orbire. Se mai numeşte conjunctivită granuloasă. „Traian , ziar politic, literar, ştiinţific şi industrial, apărut la Bucureşti între 16 aprilie 1869 şi 14 februarie 1870 sub conducerea lui B. P. Hasdeu. A avut o orientare democratică şi antidinastică. Şi-a cîştigat prestigiu prin publicarea unor erudite studii de istorie, literatură şi folclor. în paginile lui au colaborat, printre alţii, S. FI. Marian, I.C. Fundescu, C. Erbiceanu, Miron Pompiliu ş.a. Traian (Marcus Ulpius Tra-ianus), împărat roman (98— 117), proclamat la moartea lui Nerva, în virtutea adopţiei şi asocierii lui la domnie de către acesta în anul 97. în două campanii militare (101 — 102 şi 105—106) a înfrînt rezistenţa dacilor şi a transformat cea mai mare parte a Daciei în provincie, colonizînd-o masiv cu elemente romane sau romanizate din întregul Imperiu ro- man. în amintirea victoriei asupra dacilor, T. a ridicat la Roma, în anul 113, Columna lui Traian. A purtat un război împotriva părţilor, în timpul căruia a transformat Armenia în provincie romană (114), a cucerit Traian Babilonul, Ctesiphonul, Seleu-cia (116) şi a creat două noi provincii, Mesopotamia şi Asi-ria. în timpul domniei lui T., Imperiul roman a atins maxima sa extindere teritorială, împărat energic şi întreprinzător, primul provincial ajuns pe tronul imperiului, T. a organizat ample lucrări publice (forul din Roma care-i poartă numele, modernizarea portului Ostia, a construit Via Traiana etc.), a mărit potenţialul militar al imperiului prin crearea de noi legiuni şi a întărit li-mesunle de pe Rin, din Raetia şi din Africa. în vremea sa, literatura a cunoscut o ultimă epocă de strălucire, datorită scrierilor lui Iuvenal, Marţial, Tacit, Pliniu cel Tînăr, Sueto-niu, Dio Chrysostomos, Plu-tarh şi Arian. traiectorie (FIZ., MILIT.), curbă din spaţiu care reprezintă locul geometric al poziţiilor succesive ocupate de un punct material mobil sau de centrul de greutate al unui corp în mişcare. în balistica exterioară se studiază t. proiectilelor aruncate într-o direcţie oblică deasupra orizontalei şi care se mişcă în virtutea inerţiei, aflîndu-se sub influenţa atracţiei Pămîntului şi a rezistenţei aerului. Cele mai importante elemente ale t. proiectilelor sînt: unghiul de tragere, săgeata maximă, unghiul de cădere şi punctul de tragere. La armamentul de infanterie şi la tunuri, datorită vitezelor iniţiale mari ale proiectilelor, t. sînt mai întinse, în timp ce la obuziere şi la aruncătoarele de mine, datorită vitezelor iniţiale mai mici, t. sînt mai curbate. Traikov, Gheorghi (n. 1898), preşedintele Prezidiului Adunării Populare a R.P. Bulgaria (din 1964). în 1919 a devenit membru al Uniunii populare agrare bulgare. A participat la răscoala poporului bulgar din 1923 împotriva regimului fascist al lui Ţankov. După eliberarea Bulgariei a ocupat funcţii importante pe linie de stat. Este locţiitor al preşedintelui Comitetului Executiv al Consiliului Naţional al Frontului Patriei, (din 1957). Trainin, Aron Naumovici (1883—1957), jurist sovietic. A fost profesor la Universitatea din Moscova. A participat, ca reprezentant al U.R.S.S., la elaborarea statutului Tribunalului militar internaţional de la Niirn-berg. Op. pr.: „Manual de drept penal“ (î 926), „Conţinutul infracţiunii în dreptul penal sovietic** (1951). traista-ciobânului (BOT.; Capsella bursa-pastoris), plantă erbacee, anuală sau bienală, din familia cruciferelor, cu tulpina înaltă de 5 — 50 cm, cu frunze bazale dispuse în rozetă şi cu frunze tulpinale sesile, cu flori mici şi albe şi cu fruct siliculă triunghiulară. Traista-ciobanu-lui este o buruiană comună, folosită ca plantă medicinală datorită acţiunii uterotomce şi hemostatice. Trakl, Georg (1887-1914), poet austriac, reprezentant de seamă al expresionismului, în poezia sa, T. exprimă în simboluri întunecate sentimentul înstrăinării într-o lume brutală şi ostilă. T. a evocat oraşul bîntuit de fantome, himere şi decepţii, precum şi viziunea satului atins de morbul unei civilizaţii crepusculare. Versurile sale exprimă o veşnică tensiune interioară şi cuprind TRAMĂ 699 TRANSCENDENT întrebări fără răspuns adresate infinitului, asemenea unor rugăciuni lipsite de speranţă. Eliberat totuşi uneori de sentimentul apăsător al tragismului existenţei, poetul evocă în imagini delicate anotimpurile, restabilind o comuniune spirituală între lumea obiectivă şi propria sensibilitate. Lirica sa(„Poezii“, 1913; „Sebastian“, 1913), influenţată de simbolismul francez, se distinge printr-un limbaj poetic eliptic, remarcabil prin originalitatea simbolurilor şi varietatea asociaţiilor, prin muzicalitatea versului şi prin plasticitatea fascinantă a imaginilor, vecine uneori cu Halucinaţia. Creaţia sa este considerată ca una dintre cele mai semnificative şi mai concentrate expresii ale crizei trăite de intelectualitatea austriacă din epoca declinului Habsburgilor. tramă (IND. TEXT.), fir de mătase, relativ gros şi afînat, întrebuinţat la executarea anumitor ţesături. traminer (VITICULT.), soi de viţă de vie originar din Germania, cu struguri cilindrici şi cu boabe mici, rotunde, de culoare roz-murdar, nearomate. în ţara noastră, t. este răspîndit în podgoria Tîrnave-!cr. Produce vinuri superioare de masă, dintre care unele au fost distinse cu medalii de aur la concursul internaţional de la Montpellier (1959). tramvai, mijloc de transport în comun, folosit de obicei în oraşe şi constituit din unul pînă la trei vagoane (dintre care unul este vagon motor cu tracţiune electrică), care rulează pe două şine metalice. Viteza comercială a t. este de 10-15 km/h. tranchilizante (FARM.) v. neurop legice. Trancu~Iaşi, Grigore (1873 —1940), om politic român, economist. împreună cu dr. N. Lupu, cu Grigore Iunian ş.a. a înfiinţat la Iaşi, în 1917, Partidul muncii, care a avut o existenţă efemeră. Ca ministru al muncii şi ocrotirilor sociale (1920—1921) şi al cooperaţiei (1926—1927) în guvernele conduse de Al. Averescu, a sprijinit politica antimuncitorească a acestora, contribuind, printre altele, la adoptarea „Legii pen- tru reglementarea conflictelor de muncă“, august 1920 (numită curent „legea Trancu-Iaşi“), prin care erau interzise grevele, iar participanţii la ele pedepsiţi cu amendă şi închisoare. trandafir (Rosa). gen de plante perene ornamentale din 1 r andafir familia rozaceelor, de înălţime variabilă în funcţie de soi (0,5 — 4 m), cu flori mari parfumate, de culoare albă, galbenă, roz, roşie etc. în cultură sînt răs-pîndite speciile Rosa canina, Rosa lutea, Rosa moschata etc., din care s-au creat numeroase soiuri (Crimson Glory, Katerine Kord.es, Sunburst etc.). Se cultivă ca plantă ornamentală sau pentru extragerea uleiurilor eterice din petale. trans~ (lat. irans „dincolo, peste**), element de compunere cu sensul „dincolo de..., în alt fel, peste“ (ex. transalpin, transcriere, transatlantic, trans-uranice). în chimie, t. indică izomerul geometric în care doi radicali sînt situaţi de o parte şi de alta a planului unei duble legături sau a planului unui ciclu. „Transacţiuni literare şi ştiinţifice", publicaţie cu caracter cultural-ştiinţific, apărută bilunar, între 15 februarie 1872 şi 28 februarie 1873, la Bucureşti, sub conducerea lui D. Aug. Laurian şi Şt. C. Mi-chăilescu. Colaboratori: dr. C. Davila, G. Sion, Em. Baca-loglu, Anghel Demetriescu, G. Dem. Teodorescu, Al. Ma-cedonski ş.a. transaminâre (biochim.), reacţie reversibilă între amino-acizi şi cetoacizi; constă în mutarea grupei aminice de pe aminoacid pe cetoacid, şi invers, sub influenţa unei enzime numite transaminazâ. Prin t. ceto-acizilor rezultaţi din metabolis- mul hidraţilor de carbon se formează aminoacizii (ex. ala-nina din acidul piruvic). transă) stare psihică specială, deosebită atît de starea de veghe, cît şi de cea de somn, caracterizată prin slăbirea sau dispariţia atitudinii discriminatorii, critice la acţiunea unor s u-g e s t i i sau autosugestii. Termenul este folosit de unii autori pentru desemnarea stării provocate prin sugestie hipnotică. T. a fost interpretată în mod mistic în legătură cu spiritismul şi cu alte presupuse fenomene de „metapsihologie *. transcalculare, complex de operaţii necesare pentru calculul coordonatelor unui punct geodezic sau topografic într-un sistem de proiecţie cartografică sau de axe de coordonate dat, luînd ca bază aceste date din-tr-un alt sistem şi folosind relaţiile matematice de legătură. transcendent (lat. transcen-dere „a trece peste* ) 1. (Fl-LOZ.) a)(în filozofia medievală) Ceea ce se ridică dincolo de o limită sau de un nivel dat. T. nu ţine de o clasă de obiecte, ci presupune un principiu exterior şi superior acesteia, deosebindu-se astfel de ceea ce este imanent. Pe a-ceastă bază. t. a fost considerat o realitate superioară lucrurilor individuale, inteligenţei obişnuite, nivelului umanităţii, fiind identificată de Berkeley cu divinitatea, b) (în filozofia agnostică a lui Kant) Ceea ce este dincolo de orice experienţă posibilă. Termenul desemnează fie realităţile care nu pot deveni obiecte ale experienţei (lucrurile în sine), fie ideile care nu se pot aplica în cadrul cunoaşterii experimentale (ex. ideea de dumnezeu, de suflet). 2. (MAT.; despre un număr) Care nu este rădăcina unei ecuaţii algebrice cu coeficienţi raţionali (ex. numerele 7T şi e). — Ecuaţie transcendentă., ecuaţie care nu este algebrică (ex. sin* -4- lg jc -x; 2x—\g *=arccos;r). — Funcţii transcendente, funcţii analitice care nu sînt algebrice (ex. funcţia exponenţială, iuncţiile trigonometrice). — Curbă transcendentă, curbă plană a cărei ecuaţie este transcendentă (ex. y=sinx; y = lg x). TRANSCENDENTAL 700 TRANSFORMARE transcendental (FILOZ.) 1. (în filozofia scolastică) Termen care desemnează atributele ce depăşesc categoriile Iui Aristotel prin caracterul lor general, convenind astfel oricărei existenţe (ex. unul, adevărul, entitatea) 2. (în filozofia idealist-subiectivă a lui Kant) Termen care desemnează, în opoziţie cu empirici//, ceea ce condiţionează posibilitatea cunoaşterii apriorice (dată înainte de experienţă şi independent de aceasta) a obiectelor, subordonarea obiectelor, spre a putea fi gîndite, unor noţiuni şi categorii independente de orice conţinut, reprezentînd, ca atare, condiţiile general-necesare, formale, ale cunoaşterii intelectuale. transcendentalişti, grup de scriitori şi filozofi idealişti din S.U.A. care au întemeiat în 1836 „Clubul transcendental*1. T., exponenţi ai intelectualităţii mic-burgheze, au criticat de pe poziţii romantice capitalismul, căutînd rezolvarea problemelor sociale în autoperfecţionarea morală. Transcendentaliştii s-au desolidarizat de tradiţiile materialiste ale iluminismului a-merican, apropiindu-se de religie şi îmbinînd eclectic diverse concepţii idealiste din Europa apuseană. Conducătorul t. a fost r.w. Emerson. transcriere 1. (DR.) Operaţie de publicitate imobiliară, con-stînd în trecerea unui act, prin menţionarea elementelor sale esenţiale, în registrul ţinut în acest scop de notariatul de stat în circumscripţia căruia este situat imobilul. 2. (LINGV.) a) Transpunere a unui text scris cu un alfabet în alt alfabet pentru facilitarea lecturii. — T. interpretativă. procedeu de transcriere a unui text prin eliminarea grafiilor fără valoare fonetică, în scopul unei reconstituiri cît mai fidele a realităţii lingvistice, b) Notare în scris a elementelor unui idiom. — T. fonetică, transpunere în scris a sunetelor unui idiom cu ajutorul unui alfabet existent, al unui alfabet convenţional sau al unei combinaţii de semne convenţionale şi de litere ale unui alfabet obişnuit, astfel încît să se creeze posibilitatea de a reconstitui pronun- ţarea reală. în /./. se poate adopta o notare largă şi deci aproximativă a sunetelor limbii sau una strictă, care caută să redea cît mai exact nuanţele pronunţării. V. şi alfabet fonetic. transcristalizâre (METAL.), fenomen de creştere orientată (de obicei perpendicular pe pereţii formei) şi de îmbinare a cristalelor în timpul solidi-ficării unui metal sau a unui aliaj (ex. la lingouri sau Ia piesele turnate). transductor 1. (TELEC.) Dispozitiv care, supus acţiunii unui sistem fizic sau tehnic, transformă energia primită în energie de altă formă, cedată unui sistem fizic sau tehnic receptor, în aşa fel încît variaţiilor unei anumite mărimi caracteristice primului sistem (ex. variaţiile curentului electric) să le corespundă variaţii de aceeaşi formă ale unei mărimi de altă natură, caracteristice sistemului receptor (ex. variaţiile presiunii sonore). Spre deosebire de traductoare, t. îndeplinesc şi funcţia de transformator de energie. Sînt t. difuzorul, microfonul, telefonul etc. 2. (ELT.) Dispozitiv constituit din miezuri magnetice echipate cu înfăşurări, prin intermediul cărora, utilizîndu-se fenomenul saturaţiei magnetice, se poate comanda variaţia curentului sau a tensiunii de ieşire prin variaţia tensiunii sau a curentului de intrare (ex. bobinele cu miez feromagnetic, amplificatoarele magnetice etc.). transept (lat. trans „peste" şi septum „tăietură"; în arhitectura religioasă medievală), navă transversală care intersectează nava principală între cor şi corpul bazilical, înscriind în plan forma unei cruci latine. Zona de intersectare cuprinsă între cele patru arcuri mari se numeşte careu. De obicei deasupra careului se află un mic turn-lanternă (ex. t. de la catedrala sf. Mihail din Alba-Iulia din sec. al XlII-lea, t. de la biserica Bartolomeu din Braşov din sec. al XIII-Iea). transfer (lat. trans „peste" şi ferre „a duce") 1. (FIZ.) a) Trecere a unei energii de la un sistem la altul (ex. t.de căldură), b) Trecerea unei particule de la un sistem la altul (ex. t. unui electron de Ia un atom Ia un ion pozitiv), c) (TEHN.) Proces de trecere sau de transmitere a energiei de un anumit fel din-tr-o parte în altă parte a unei instalaţii energetice (ex. t. căldurii de Ia combustibilul ars în focar la apa care circulă prin-tr-un cazan de abur). 2. (PSIHOL.) Termen folosit în psihologie în special pentru a desemna favorizarea, datorită unei deprinderi vechi, a însuşirii unor deprinderi noi, analoge (ex. deprinderile cîştigate în cursul învăţării unei limbi uşurează învăţarea altei limbi). 3. (EC.) Transfer de fonduri fixe, transmitere de fonduri fixe pe baza unor dispoziţii legale* fără plată, în cadrul proprietăţii de stat, de Ia o întreprindere sau de la o instituţie la alta, împreună cu obligaţiile legate de păstrarea, folosirea şi amortizarea lor. 4. (DR.) Transfer (de drepturi) v. transmisiune de drepturi. transferare (DR.), măsură prin care angajatul este trecut în altă unitate ori în altă localitate. în dreptul Republicii Socialiste România, angajatul nu poate fi transferat decît cu consimţămîntul său şi îşi păstrează vechimea în muncă neîntreruptă şi toate drepturile ce decurg din aceasta. In caz de t. în altă localitate în interesul serviciului ori al producţiei, angajatul beneficiază de o serie de drepturi băneşti pentru acoperirea cheltuielilor legate de mutarea şi de instalarea lui şi a familiei sale. transformare 1. (FIZ.) Trecere a unui sistem fizico-chimic printr-o succesiune de stări, proces în timpul căruia variază mărimile de stare caracteristice sistemului. După cum starea finală diferă sau coincide cu starea iniţială, t. poate fi deschisă sau, respectiv, închisă (t. în ciclu). Un interes aparte prezintă acele t. în cursul cărora rămîne constantă o anumită mărime de stare a sistemului, ca de exemplu: temperatura (t. izotermă), presiunea (t. izobară), volumul (t. izocoră), entropia (t. izentropă) etc. —T. de fază, transformare a stării unui sistem fizico-chimic eterogen în urma căreia se TRANSFORMARE 701 TRANSFORMAREA modifică una dintre fazele sistemului, adică are loc o schimbare relativ bruscă a însuşirilor macroscopice ale unui domeniu al sistemului omogen din punct de vedere fizic (ex. t. unui lichid în vapori, t. unei forme cristaline în alta, t. unui corp feromagnetic într-unul para-magnetic, t. unui conductor în supraconductor etc.). Caracteristic /. de f. este faptul că în apropierea punctului de t. au loc anomalii însemnate ale variaţiei cu temperatura a unor mărimi caracteristice (ex. densitatea, căldura specifică, coeficientul de dilatare etc.). 2. (MAT.) Corespondenţă între două mulţimi £ şi F, astfel încît unui element xG£ îi corespunde un element yGF. — T. identică, transformare prin care fiecărui element x al mulţimii £ i se asociază acelaşi element x. Obişnuit se notează cu /.— T. injectivă sau biunivocă, transformare T, definită pe £, cu valori în F, care are proprietatea că imaginile a două elemente diferite din E sînt diferite în F. — T. surjectivă, transformare T, definită pe £, cu valori în F, care are proprietatea că imaginea lui E prin T este tocmai F: T(E)=F. — T. bijectivă, transformare şi injectivă şi surjectivă. — T. liniară, transformare definită pe un spaţiu liniar £ cu valori într-un spaţiu liniar F, care este aditivă: T(xi+x2) — Txl-\-Tx2, oricare ar fi Xi şi x2 din £, şi omogenă: F(Xx) = "kfx, oricare ar fi X din K şi x din £ (ex. t, x'=ax-\-by, yf—cx~\~ dy; t. care asociază oricărei funcţii continue /(/), definite pe [0,1], funcţia r/=ţ* j(t) d/)- — T. topologică, aplicaţie bijectivă şi bicontinuâ, adică cu aplicaţia inversă continuă, între două spaţii topologice. Se mai numeşte aplicaţie topologică.— T. conformă, transformare topologică ce păstrează unghiurile şi sensurile de rotaţie, în cazul domeniilor plane, t.c. coincid cu aplicaţiile analitice biunivoce. Toate domeniile simplu conexe din planul euclidian, diferite de planul euclidian, sînt reprezen-tabile conform pe interiorul cercului-unitate(Riemann). Sin. reprezentare conformă. — T. diferenţiabilă nesingulară (regulată), transformare a variabilelor xlt x2,...,xlt în variabilele x'i, xo x'n, de forma x'\ = /i(*i.....x„) x'n — Ju(x xn), cu fi funcţii diferenţiabile, pentru care jacobianul, adică determinantul &L a/‘ dxx dx» dx df df Of Jn Jn . . . Jn dxx dxt dxJt este diferit de zero în domeniul în care ea este definită. — T. de coordonate, trecerea de la un sistem de coordonate xlt x2,...,xn într-un domeniu al unui spaţiu cu n dimensiuni la alt sistem de coordonate x[, x|>........x'n din acelaşi domeniu, dată de relaţii de forma x[ = ?i(*i, x2,...,x„) x'n = ...x'n), CU 0, dacă / G[0, + °°) Ş* 0 dacă /<0.este F(u) = 7=7^“- y2r. (m- -f u“) Se extinde şi pentru funcţiile de mai multe variabile independente. Are aplicaţii în analiza funcţională, în analiza armonică, în teoria ecuaţiilor cu derivate parţiale etc. — T. lui Laplace, transformare care asociază unei funcţii /(/) de argument real (care satisface anumite condiţii), numită original, funcţia de argument complex p, numită imagine, j- 00 f(p) = je-P< /(/) dl. 0 De exemplu, transformata Laplace a funcţiei f(t)= cos u)t este F(p) = - ; se foloseşte p- + w- în rezolvarea unor ecuaţii diferenţiale, integrale sau cu derivate parţiale liniare etc. transformarea cantităţii în calitate (FILOZ.) v. trecerea schimbărilor cantitative în schimbări calitative. transformarea socialistă a agriculturii, procesul complex de socializare a producţiei agricole şi de restructurare socialistă a populaţiei rurale, şi în primul rînd a ţărănimii, pe baza proprietăţii socialiste asupra pămîntului şi celorlalte mijloace principale de producţie şi a marii producţii mecanizate. Este un proces istoric, obiectiv necesar, cu caracter general-valabil, constituind una dintre legităţile generale ale revoluţiei şi construirii socialiste. El condiţionează, în ultimă analiză, făurirea economiei TRANSFORMAREA 702 TRANSFORMAREA socialiste unitare şi deschide calea spre rezolvarea deplină si definitivă a problemei agrare. T.s.aa. este determinată de necesitatea înlăturării contradicţiei dintre relaţiile de producţie bazate pe proprietatea privată, existente în agricultură, şi forţele de producţie înaintate pe care industria socialistă le pune la dispoziţia agriculturii. Mica producţie de mărfuri, predominantă în agricultură, nu permite folosirea eficientă a tehnicii înaintate, organizarea pe baze ştiinţifice a producţiei agricole, limitează la minimum posibilităţile de acumulare etc. In consecinţă, cu tot sprijinul pe care îl poate plinii din partea statului socialist, m.ca producţie ţărănească nu reuşeşte să asigure aprovizionarea crescîndă a industriei cu materii prime şi a populaţiei cu produse agroali-mentare; în mod inerent ea tinde să frîneze dezvoltarea economiei naţionale şi ridicarea nivelului de trai al întregului popor. Totodată, pe plan social, mica producţie de mărfuri generează în permanenţă noi elemente capitaliste. Statul socialist nu se poate sprijini pe două baze social-economice radical deosebite (în industrie proprietate socialistă, iar în agricultură proprietate privată); capitalismul nu poate fi definitiv lichidat în economia naţională fără a închide sursele care îi dau naştere. T.s.a a. este cea mai grea şi mai complexă problemă a construcţiei socialiste. Formele şi metodele construcţiei socialiste la sate se deosebesc în mod necesar de cele de la oraş, datorită particularităţilor de ramură şi social-economice ale agriculturii. Reconstrucţia socialistă a satului este un proces de durată, în care. prin mijloace economice şi politice-educativc, masele muncitoare ale ţărănimii sînt atrase, pe baza liberului con-simţămînt. spre forme socialiste de producţie. Ea presupune transformarea gospodăriei private şi a proprietăţii particulare a micului ţăran într-una cooperatistă, nu prin constrîngere, ci prin puterea exemplului şi acordîndu-i sprijinul societăţii pentru acest scop. Pornind de la ideile lui Marx şi Engels, V.I. Lenin a elaborat principiile t.s.aa-, principii cunoscute sub denumirea de planul cooperatist al lui Lenin. care a fost aplicat pentru prima dată în U.R 5.S. în condiţiile naţionalizării pâ-mintului şi ale celorlalte particularităţi istorice ale construcţiei socialiste în această ţară. în România, Ia temelia întregii opere de t.s.a a. a stat linia trasată de Partidul Comunist Român Ia plenara Comitetului Central din 3 — 5 martie 1949, care a aplicat creator învăţătura marxist-leninistă la condiţiile concrete din ţara noastră, la realităţile satului românesc. Programul adoptat în 1949 a fost îmbogăţit ulterior cu noi prevederi, măsuri şi soluţii rezultate din examinarea fenomenelor noi apărute în procesul t.s.a a. şi din generalizarea experienţei şi iniţiativei maselor ţărăneşti, a organizaţiilor de partid şi obşteşti. P.C.R. a înfăptuit consecvent o politică de întărire a alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, re-alizînd una dintre condiţiile hotărîtoare ale construirii socialismului la oraşe şi sate. Caracteristic pentru t.s.aa. în România a fost faptul că ţărănimea a înaintat treptat, continuu pe drumul agriculturii socialiste, pe măsura convingerii sale de avantajele şi de justeţea acestui drum şi pe măsura creării bazei tehnice-materiale necesare marii producţii socialiste. Un rol hotărîtor în această privinţă l-a avut sprijinul multilateral acordat ţărănimii de clasa muncitoare, de statul socialist. Făcînd posibilă înzestrarea agriculturii cu tehnica modernă, industrializarea socialistă, şi în primul rînd dezvoltarea construcţiilor de maşini, a constituit condiţia de bază a întregii construcţii socialiste la sate, a asigurării condiţiilor necesare pentru dezvoltarea intensivă şi multilaterală a agriculturii. Statul a alocat agriculturii în perioada 1950— 1962 investiţii de 28,4 miliarde lei, în cea mai mare parte pentru dotarea tehnică a staţiunilor de maşini şi tractoare şi a gospodăriilor agricole de stat. In 1965, de fiecare tractor fizic reve- neau în medic 122 ha de teren arabil faţă de 2 493 ha în 1938, Concomitent cu creşterea parcului de tractoare şi de maşini agricole s-a asigurat pregătirea cadrelor tehnice şi a specialiştilor necesari pentru organizarea şi conducerea agriculturii după. cele mai perfecţionate metode ştiinţifice. S.M.T. au avut un rol de cea mai mare însemnătate în t.s.a a.f ele promovînd tehnica înaintată şi metodele moderne de muncă şi de organizare, dcmonstrînd practic superioritatea producţiei agricole mecanizate, sprijinind din punct de vedere economic, tehnic, organizatoric şi politic procesul de unire a ţăranilor muncitori în unităţi cooperatiste. P.C.R. a desfăşurat o vastă activitate politică şi cultural-cduca-tivă, de lămurire şi de convingere a ţăranilor muncitori asupra organizării socialiste a producţiei agricole şi a multiplelor ei avantaje, activitate care a avut caracterul uneia dintre cele mai largi acţiuni politice şi organizatorice de masă a partidului. Experienţa României a confirmat că pentru ţărănimea muncitoare calea cea mai simplă, mai uşoară şi mai accesibilă de trecere la socialism este cooperaţia. Folosirea u-nor forme variate de cooperare, respectarea liberului con-simţămînt au asigurat trăinicia construcţiei socialiste la sate. întovărăşirile agricole, ca formă simplă, intermediară de cooperare socialistă în producţia agricolă, au educat masele ţărăneşti în spiritul cooperării în muncă, al îmbinării intereselor individuale cu cele generale, le-au deprins cu organizarea socialistă a muncii, înlesnind trecerea lor la cooperativa agricolă de producţie. Din 1949, de Ia înfiinţarea primelor unităţi cooperatiste, sectorul cooperatist a crescut treptat. în 1959 a început trecerea în masă a ţărănimii spre forma superioară a cooperaţiei agricole, imensa majoritate a familiilor ţărăneşti trecînd la cooperativa agricolă de producţie prin şcoala întovărăşirilor. In mod creator a rezolvat P.C.R. şi problemele specifice ale ţăranilor înstăriţi. Faţă de această categorie s-a dus o transformarea 703 TRANSFORMAREA PRINCIPALII INDICATORI AI DEZVOLTĂRII COOPERATIVELOR AGRICOLE DE PRODUCŢIE ÎN ANII 1962 SI 1965 Unitatea de măsură 1903 fatâ dc 1062 în Valoarea producţiei agricole globale Produoţia medie la ha: — griu, secară — porumb — sfeclă dc zahăr Densitatea efectivelor de animale la 100 dc hectare (Inclusiv aaimalele proprietatea membrilor cooperatori) — bovine — porcine Valoarea averii obşteşti la 100 de hectare teren agricol Fonduri fixe la 100 hectare ale cooperativelor, plus fondurile fixe ale S.M.T.-urilor care deservesc cooperativele Veniturile băneşti realizate la 100 de hectare teren agricol mii lei 21 201,r» 24 899,4 117,4 chintale 12,2 18,1 148,4 chintale 10,0 17,0 110,0 chintale 140,8 171,7 121,9 capete 32,9 35,3 107,3 capete 3G,8 47,0 127,7 mii lei 119,8 183,9 153,5 mii lei 167,3 242,4 144,9 mii Iei 81, C 121,4 148,8 politică de îngrădire a posibilităţilor ei de exploatare şi apoi de atragere pe drumul cooperativizării. Pe baza decretului Marii Adunări Naţionale din martie 1959, a fost interzisă darea în parte sau în arendă a terenurilor agricole, precum şi orice fel de exploatare a muncii în agricultură. Terenurile agricole care depăşeau puterea de muncă a ţăranilor înstăriţi au fost trecute în folosinţa cooperativelor sau a altor unităţi socialiste. Prin aceasta s-a pus capăt exploatării omului de către om în ţara noastră. Pornind de la orientarea în masă a ţăranilor spre cooperativa agricolă de producţie, Congresul al VlII-lea al P.C.R. a stabilit obiectivul încheierii cooperativizării pînă la sfîrşitul planului de şase ani (1965). Acest obiectiv a fost atins aproape cu patru ani mai devreme; la începutul anului 1962, sectorul socialist din agricultură deţinea 96% din suprafaţa arabilă şi peste 93% din suprafaţa agricolă a ţării, iar cooperativele agricole de producţie cuprindeau 3,2 milioane de familii, adică aproape totalitatea familiilor ţărăneşti. Sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale din aprilie 1962 a consfinţit încheierea cooperativizării şi, prin aceasta, a operei de t.s.a a. Un rol esen- ţial în convingerea maselor ţărăneşti şi în atragerea lor la socialism l-a avut concentrarea permanentă a eforturilor principale în direcţia consolidării economice a cooperativelor agricole de producţie, astfel ca ele să ofere un exemplu de gospodărire socialistă, să exercite o mare putere de atracţie faţă de ţăranii întovărăşiţi şi faţă de cei cu gospodărie individuală. înfăptuirea consecventă a principiului cointeresăm materiale, principiu fundamental al politicii P.C.R. de construire a socialismului, a avut o deosebită însemnătate pentru t.s.a a. Prin desfiinţarea cotelor obligatorii şi aşezarea relaţiilor economice dintre stat şi ţărănime pe baze pur comerciale cu larga extindere a sistemului de contractări şi achiziţii, măsură pregătită şi aplicată treptat din 1953 şi generalizată din 1957, s-a stimulat interesul ţăranilor pentru mărirea producţiei, pentru intensificarea schimbului de mărfuri, prin unirea în cooperative agricole de producţie. Una dintre cele mai importante trăsături ale construcţiei socialiste în România o reprezintă faptul că în perioada t.s.a a., concomitent cu restructurările profunde din viaţa satului, producţia agricolă vegetală şi animală a crescut. Aceasta a fost posibilă datorită politicii P.C.R., care a asigurat înfăptuirea operei de t.s.a a. în condiţiile dezvoltării complexe şi echilibrate a întregii economii naţionale pe baza industrializării socialiste a ţării. Prin experienţa sa în această privinţă, P.C.R. a adus o contribuţie creatoare la tezaurul comun al teoriei şi practicii construcţiei socialiste. Realizarea cu succes a operei de t.s.a a. a constituit un eveniment istoric în viaţa poporului nostru, mareînd victoria deplină şi definitivă a socialismului în România. Economia naţională a căpătat un caracter unitar, fiind în întregime aşezată pe baza relaţiilor de producţie socialiste. Corespunzător noilor condiţii au fost luate măsuri pe linia îmbunătăţirii organizării, conducerii şi planificării agriculturii. în 1962 au fost înfiinţate Consiliul Superior al Agriculturii şi consiliile agricole regionale şi raionale, asigurînd participarea directă la conducerea agriculturii a cadrelor de specialitate care lucrează nemijlocit în producţie. T.s.a a. a înfăptuit o profundă revoluţie socială la sate: în locul milioanelor de gospodării ţărăneşti, rudimentar utilate şi cu o productivitate scăzută, s-au format mari unităţi cooperatiste, care folosesc tehnica înaintată şi dispun de posibilităţi largi de TRANSFORMATOR 704 TRANSFORMATOR -sporire continuă a producţiei şi a productivităţii muncii. Pe această bază a crescut nivelul de trai al ţărănimii. în perioada 1950—1965, veniturile reale ale ţărănimii s-au. mărit de 2,4 ori. A crescut consumul de produse alimentare cu conţinut nutritiv ridicat şi cel de produse industriale în general. Astfel, în 1965, numai prin magazinele din mediul rural (în afară de mărfurile cumpărate de la oraş) s-au vîndut mărfuri în valoare de 16 600 de milioane de Iei, adică de aproape două ori mai mult decît cu 6 ani în urmă. A sporit considerabil achiziţionarea de mărfuri industriale de folosinţă îndelungată: mobilă, aparate de radio, televizoâre, maşini de cusut, frigidere etc. în perioada 1950—1965 au fost electrificate 6 600 de sate şi s-au construit din fondurile proprii ale ţărănimii peste 1 milion de case, fiecare a patra familie s-a mutat în locuinţă nouă. S-a desfăşurat o intensă activitate pentru ridicarea generală a satului prin dezvoltarea învăţă-mîntului, îmbunătăţirea asistenţei medicale, crearea de biblioteci, cămine culturale etc. Cooperativizarea socialistă nu rezolvă însă de la sine ridicarea agriculturii, creşterea producţiei şi ridicarea bunăstării ţărănimii. In vederea dezvoltării agriculturii în pas cu progresul general al economiei naţionale, Congresul al IX-lea al P.C.R. a indicat direcţiile spre care trebuie îndreptate eforturile pentru formarea unei agriculturi moderne, înaintate, pentru dezvoltarea intensă şi multi-aterală a producţiei agricole. In acest scop, planul cincinal (1966—1970) acordă o importanţă sporită agriculturii. Volumul investiţiilor în această ramură vor fi cu 60% mai mari decît în perioada precedentă, ele fiind orientate în primul rînd spre mărirea şi diversificarea parcului de tractoare şi maşini agricole, extinderea lucrărilor de hidroamelioraţii, mai ales de irigaţii, precum şi spre crearea bazei materiale necesare sporirii efectivelor şi a producţiei animale. Producţia agricolă va creşte cu 26—32% faţă de media realizată în 1961 — 1965. în 1966 au luat fiinţă uniuni cooperatiste raionale, regionale şi Uniunea naţională a cooperativelor agricole de pro-ducţie, ca forme superioare de organizare a ţărănimii cooperatiste; aceasta permite participarea mai largă şi mai activă a ţărănimii la conducerea statului şi contribuie la întărirea alianţei muncitoreşti-ţărăneşti. Adoptarea în 1966 a noului statut al cooperativelor agricole, precum şi întreg ansamblul de măsuri cu caracter social-cultural (organizarea sistemului de pensionare a ţăranilor cooperatori, dezvoltarea construcţiei de locuinţe şi instituţii social-cul-turale la sate etc.) stabilite de P.C.R., va duce la înflorirea multilaterală a satului, vor face ca ţărănimea să se bucure tot mai mult de binefacerile civilizaţiei. V. şi agricultură; România. transformator 1. (TEHN.) Aparat, instalaţie sau maşină care transferă unui sistem tehnic secundar energia primită de la un sistem tehnic primar, modificînd totodată fie forma de energie transferată (ex. maşinile de forţă, transductoarele etc.), fie modul de variaţie în timp a mărimilor de stare (ex. mutatoarele), fie anumiţi parametri caracteristici transferului de energie respectiv (ex. t. electrice, t. de căldură etc.). 2. (ELT.) Transformator electric, aparat constituit dintr-un sistem de două înfăşurări electrice imobile (principale), bobinate pe un miez în general fefo-magnetic, între care are loc un transfer de energie prin inducţie electromagnetică ; este utilizat pentru transferul, cu modificarea parametrilor (valorile tensiunii şi ale curentului electric, numărul de faze etc.), a puterii electromagnetice de la o reţea electrică primară (cel mai frecvent de curent alternativ) la una sau la mai multe reţele secundare (în cazul t.e. cu mai multe înfăşurări secundare, de obicei două). Funcţionarea t.e. este po- sibilă numai într-un regim care nu este staţionar, de obicei periodic, deoarece se bazează pe tensiunile electromotoare induse de fluxul magnetic variabil în timp în înfăşurări imobile. Dacă înfăşurările sînt îmbrăţişate de acelaşi flux magnetic, valorile tensiunilor electromotoare sînt direct proporţionale cu numerele de spire ale înfăşurărilor. După numărul de faze, t.e. pot fi monofazate sau polifazate (de obicei trifazate); se construiesc şi t.e. pentru schimbarea numărului de faze (ex. t.e. pentru alimentarea elementelor redresoare poli-anodice). T.e. au foarte variate utilizări,deosebindu-se din acest punct de vedere: t.e. pentru instalaţii electr o energetice, t.e. de telecomunicaţii, t.e. pentru încercări de înaltă tensiune etc. în clasa t.e. pentru instalaţii electr oenergetice (t.e. cu cea mai largă răspîndire) sînt cuprinse t.e. de putere, mono- şi, mai frecvent, trifazate, utilizate pentru transferul de energie electromagnetică în instalaţiile de producere, distribuţie şi utilizare a energiei (se construiesc pentru puteri nominale cuprinse într-o gamă largă de puteri, de la cîteva zeci de kilo-voltamperi la sute de mega-voltamperi), t.e. de măsură (numite şi reductoare), utilizate pentru reducerea curenţilor (în cazul t.e. de curent) sau a tensiunilor (în cazul t.e. de tensiune) electrice alternative care Transformator eicciric TRANSFORM ISM 705 TRANSILVANIA depăşesc anumite valori (de obicei 50 A şi, respectiv, 500 V), pentru a li se putea măsura valorile cu instrumente de măsură obişnuite sau pentru alimentarea unor aparate de joasă ten- Tronsformatoarc de măsură siune (ex. relee electrice), i.e. de sudare, destinate să furnizeze curentul electric necesar sudării cu arcul electric şi avînd anumite particularităţi constructive pentru a se asigura stabilitatea arcului electric de sudare şi limitarea valorii curentului de scurtcircuit etc. transformism,denumire dată în special înainte de apariţia darvinismului concepţiei potrivit căreia speciile de plante şi de animale nu sînt invariabile, ci se transformă. transfuzie (MED.), administrare pe cale intravenoasă a unei cantităţi de sînge proaspăt sau conservat. Sîngele se recoltează de la donatori şi se administrează, în caz de nevoie, bolnavilor (primitori). T. se face în cantităţi care variază de la 100 la 600 ml şi numai în conformitate cu toleranţa indicată de grupele sanguine. In caz de incompatibilitate apar accidente grave, uneori mortale. Este o metodă de tratament foarte răspîndită, datorită faptului că s-au găsit procedee de conservare a sîngelui fără ca acesta să se altereze, să coaguleze sau să-şi piardă valoarea biologică. Se poate face cu sînge total sau numai cu plasma sanguină (ex. în şocul arşilor). transgresiune marină (GEOL.), proces de înaintare pe suprafeţe mari a apelor marine spre uscat ca efect al mişcărilor de coborîre ale scoarţei. Depozitele sedimentare marine formate în procesul de t.m. constituie serii transgresive care se 45 — Dicţionar enciclopedic vol. IV. dispun peste suprafaţa erodată a unor formaţii geologice mai vechi. în timpul t.m. se pot forma importante zăcăminte de fier, mangan, bauxite, fosforite etc. (ex. t.m. cenomanină din sudul Dobrogii, cînd s-au format fosforite). transhidrogenâze (BIOCHIM.) v. dehidrogenaze. transhumânţă (lat. trans „peste** şi humus ,,pămînt“), deplasare sezonieră a păstorilor cu turmele de animale, şi îndeosebi de oi, primăvara, de Ia şes la munte sau de la sud spre nord şi, toamna, de Ia munte Ia şes sau de la nord spre sud, în vederea asigurării hranei pentru animale. Fenomen social-economic străvechi, t. a apărut o dată cu prima mare diviziune socială a muncii, care a dus la desprinderea păstorilor de agricultori, forme economice cu caracter asemănător întîl-nindu-se şi în epocile anterioare dezvoltării agriculturii (cules, pescuit, vînat). Distincţia fundamentală faţă de nomadism constă în aceea că nu antrenează deplasarea întregului trib (de multe ori fără revenire la locul iniţial), ci constă numai în deplasarea animalelor sub conducerea unui număr restrîns de păstori şi cu revenire la locul de plecare. Forme tipice ale economiei transhumante, cu migrări ciclice pe spaţii geografice determinate, au fost foarte frecvente în Europa şi în stepele Asiei în perioada feudalismului. După spaţiul de mişcare a turmelor de oi, există trei forme caracteristice de t.: a) deplasarea în sens latitudinal, de la nord către sud şi înapoi (pe itinerarii care ajung la peste 1 000 km în Kazahstan), specific stepelor; b) asocierea muntelui cu cîm-piile, în care mişcarea turmelor se face altitudinal, de la şes către păşunile alpine şi invers (pe itinerarii mai scurte), specific în Alpi, în Carpaţi şi în munţii Asiei centrale; c) asocierea păşunilor alpine cu păşunile şi fîneţele naturale de la poalele muntelui, în care mişcarea pe verticală nu antrenează tot efectivul de animale, caracteristic zonelor muntoase. Populaţia sedentară practică şi agricultura de altitudine. Ca fenomen social-economic, transhumanţa este astăzi în regres. transiluminâre (MED.), metodă de examinare, constînd în luminarea prin transparenţă, într-o cameră obscură, a anumitor părţi ale corpului (sinusuri, buze, degete) cu ajutorul unei lămpi electrice. La examenul prin t., sinusurile inflamate apar întunecoase, pe cînd cele sănătoase se luminează. Transilvania,provincie istorică a României, situată în interiorul arcului carpatic, pe teritoriul actualelor regiuni Braşov, Cluj, Hunedoara, Mu-reş-Autonomă Maghiară, Banat, Crişana şi Maramureş, într-un sens mai restrîns, sub numele de T. se înţelege teritoriul cuprins între Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni. Pe teritoriul T. (în munţii Orăştiei) a fost nucleul statului sclavagist Da-c і a, iar în timpul ocupaţiei romane cea mai mare parte a T. a făcut parte din provincia Dacia. în perioada de trecere la feudalism, principala formă de organizare a populaţiei daco-romane a fost obştea sătească şi apoi uniunile de obşti, cunoscute sub denumirea de „ţări“ (Ţara Făgăraşului, Ţara Maramureşului, Ţara Haţegului, Ţara Lăpu-şului ş.a.). în sec. X —XI, pe teritoriul T. sînt menţionate primele formaţiuni politice cu caracter feudal incipient (voievodatele), dintre care mai cunoscute sînt cele conduse de „ducii** (voievozii) Geltt, Glad şi Menu-mor ui. In sec. XI — XIII, T. a fost cucerită de feudalii unguri şi înglobată în regatul Ungariei, păstrîndu-şi însă forma de organizare ca * voievodat cu o largă autonomie. în timpul cuceririi T. şi în secolele următoare, majoritatea populaţiei româneşti a fost adusă în stare de dependenţă. Uniunile de obşti („ţările**) au constituit însă mult timp, în cursul evului mediu, autonomii cu caracter românesc, cuceritorii fiind nevoiţi să respecte organizarea proprie şi legile proprii ale populaţiei locale. Urmărind să-şi consolideze stă-pînirea în T., statul feudal ungar a adus aici colonişti germani, precum şi cavaleri transilvania .706 TRANSILVANIA teutoni, care, alături de secui, aveau misiunea de a apăra graniţele voievodatului. Datorită dezvoltării economice, în T. s-au constituit, începînd din prima jumătate a sec. al XlII-lea, oraşele, centre meşteşugăreşti, comerciale şi culturale. Intensificarea exploatării maselor ţărăneşti a provocat numeroase lupte sociale, dintre care cele mai importante au fost răscoala din 1437—1438, cunoscută sub numele de răscoala de la Bobîl-na, şi războiul ţărănesc din 1314, condus de Gheorghe Doja. In aceste răscoale, ţăranii maghiari au luptat alături de ţăranii români împotriva asupritorilor. în timpul răscoalei din 1437—1438, nobilimea maghiară, fruntaşii secui şi patriciatul săsesc au încheiat o înţelegere împotriva ţărănimii dependente, cunoscută sub numele de U n i o t r i u m nationum, instrument de asuprire socială, iar pentru populaţia românească şi de asuprire naţională. în sec. al XV-lea, T. a participat activ la lupta antiotomană; Iancu de Hunedoara, voievod al Tdevenit în 1446 regent al Ungariei, a obţinut cîteva victorii asupra turcilor, dintre care cea mai importantă a fost aceea de la Belgrad (1456). El a încercat să creeze un sistem politic bazat pe strîngerea legăturilor cu Ţara Românească şi Moldova, precum şi cu ţările balcanice, în scopul apărării lor comune împotriva turcilor. în urma înfrîngerii Ungariei de către turci în lupta de la Mohâcs (1526), după o perioadă de mari lupte interne dintre grupările nobiliare, T. s-a constituit, în 1541, într-un principat autonom sub suzeranitatea Imperiului otoman. în 1599 Mihai Viteazul a învins oştile lui Andrei Bâthory, voievodul T.; după ce a înfrînt în 1600 şi oştile lui Ieremia Movilă, domnul Moldovei, a realizat pentru prima dată în istorie unirea politică a celor trei ţări române sub o singură cîrmuire. în lupta împotriva Habsburgilor şi a turcilor, ideea apropierii ţărilor române a fost prezentă mereu şi în planurile politice ale principilor calvini ai T.: Gabriel Belhlen, Gheorghe Râkoczi I şi Gheorghe Râkotzi al II~lea. Dezvoltarea intensă a oraşelor, a producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului de la sfîrşitul sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea şi autonomia politică a principatului au permis şi dezvoltarea instituţiilor de stat, asemănătoare cu cele din Ţara Românească şi din Moldova. T. a avut în această perioadă un rol însemnat în diferitele coaliţii şi combinaţii militare-po-litice europene, şi mai ales în războiul de 30 de ani, la care a participat împotriva Habsburgilor. Imperiul habsburgic a ocupat T. (1688) ş:, prin pacea de la Karlowitz (1699), a în-globat-o în imperiu. în 1765 T. a fost ridicată la rangul de Mare Principat. Regimul iobăgiei, consfinţit prin „Tripartitul lui Werboczi** (1517) şi consolidat prin Aprobatae (1653) şi Com-pilatae (1669), s-a înăsprit în urma instaurării dominaţiei habsburgice, ceea ce a provocat numeroase mişcări sociale, care au culminat cu marea răscoală din 1784—1785, condusă de Horia, Cloşca şi Crişan. în a doua jumătate a sec. al XVI II-lea, în condiţiile asupririi sociale şi naţionale şi ale avîntului revoluţionar pe plan european, s-a închegat ideologia burgheziei româneşti, în cadrul căreia ideea naţională a avut un loc preponderent; importantă a fost în formarea acesteia activitatea lui Inocenţiu Micu (Clain), a cărturarilor din Şcoala ardeleană, iar mai tîrziu formularea revendicărilor româneşti în documentul-ma-nifest denumit „Supplex li-bellus valachorurri‘ (1791). în primăvara anului 1848 a izbucnit revoluţia burghezo-de-mocratică, care a culminat cu Adunarea populară de la Blaj din 3/15 mai 1848, la care au participat peste 40 000 de ţărani români şi unde s-a formulat programul social şi politic al revoluţiei. Nerecunoaşterea de către guvernul revoluţionar ungar a egalităţii în drepturi a românilor, care constituiau majoritatea populaţiei, cu celelalte popoare, nesatisfacerea revendicărilor lor sociale şi votarea de către Dieta din Cluj a încorporării T. la Ungaria au dus la dezbinarea forţelor re- voluţionare române şi ungare; profitînd de această dezbinare, ‘ absolutismul habsburgic a înfrîht revoluţia cu sprijinul trupelor ţariste. Sub presiunea maselor ţărăneşti. Dieta T. a votat la 31 mai 1848 legea privitoare la abolirea servitu-ţilor feudale, completată. în 1853—1854, cu „patentele** imperiale privind reglementarea situaţiei agrare (patentele ur-bariale), care legiferau transformarea proprietăţii feudale în proprietate privată de tip capitalist. După crearea statului dualist Austro-Ungaria (1867), T. a fost inclusă în Ungaria, pierzîndu-şi complet autonomia; guvernele ungare au dus o politică de maghiarizare forţată a românilor. în 1881 s-a constituit, prin unirea partidelor naţionale ale românilor din T., Banat şi Ungaria, Partidul naţional român dinT. (P.N.R.), care a avut un rol însemnat în lupta de eliberare naţională a românilor din T. Un moment important al acestei lupte a fost întocmirea „Memorandumului din 1892“. Activitatea „Asociaţiunii transilvane pentru literatură română şi cultura poporului român". (Aslra) creată în 1861 şi a „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor** (Liga culturală), creată în 1890 în România, a contribuit la făurirea unităţii culturale a românilor şi întărirea conştiinţei lor naţionale. Dezvoltarea capitalismului în T. la sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea a determinat transformări în viaţa economică, socială, culturală şi politică; T♦ a devenit un puternic centru al industriei extractive, deşi monarhia habs-burgică a frînat dezvoltarea industrială în provinciile depărtate de metropolă. Dezvoltarea clasei muncitoare a dus la crearea primelor organizaţii muncitoreşti, denumite „Asociaţia generală a muncitorilor**. Începînd din 1880, muncitorii din T. au activat în cadrul organizaţiilor locale ale Partidului general muncitoresc, iar din 1890 în cadrul Partidului social-democrat din Ungaria. Lupta clasei muncitoare din T-a căpătat, la sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al TRANSILVANIA 707 XX-lea, o mare amploare, cele mai mari greve fiind cele din Reşiţa (1900) şi din Valea Jiului (1906). Procesul stratificării ţărănimii s-a accelerat; lipsa de pămînt şi mizeria au provocat numeroase acţiuni de luptă (cea mai însemnată a fost aceea din 1904 a ţăranilor români şi magh ari de la Aleşd reprimată în sînge), precum şi emigrarea unui număr important de ţărani în America. în această perioadă, în România s-au stabilit de asemenea numeroşi români transilvăneni, mai ales intelectuali; s-au intensificat relaţiile dintre socialiştii din România şi cei din T. în timpul primului război mondial (1914—1918), în condiţiile înfrîngerilor militare suferite de Puterile Centrale, ale destrămării Imperiului habsburgic, ale triumfului Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, lupta de eliberare naţională a românilor s-a intensificat. în octombrie-noiembrie 1918, în T.au avut Ioc mari lupte revoluţionare. La 31 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul naţional român central (C.N.R.C.), iar la începutul lunii noiembrie consilii naţionale judeţene şi locale. La 1 decembrie 1918 (18 noiembrie) a avut loc la Alba-Iulia, în prezenţa a peste 100 000 de participanţi, marea Adunare populară, care a votat Unirea Transilvaniei cu România, încheindu-se astfel procesul de constituire a statului naţional unitar român. „Transilvania", revistă a Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român, apărută, sub redacţia Iui G. Bariţiu, iniţial de trei ori pe lună, ulterior bilunar, la Braşov, între 1 ianuarie 1868 şi 13 decembrie 1878, şi cu mari intermitenţe la Sibiu, între 1 ianuarie 1881 şi I februarie 1945. După unirea din 1918, revista Transilvania şi-a pierdut din importanţă. T. a publicat studii de istorie, etnografie, istorie literară, economie politică şi literatură beletristică. T. urmărea, atît prin conţinut, cît şi prin promovarea colaboratorilor (din toate regiunile ţării), realizarea unităţii cul- 45* turale a tuturor românilor. Au colaborat printre alţii: Al. Papiu-Ilarian, I. Mure-şianu ş.a. „Transilvania", societate cultural-politică, întemeiată în 1867, la Bucureşti, sub preşedinţia lui Al. Papiu-Ilarian. A sprijinit pestudenţii români din Transilvania şi a avut un rol însemnat în susţinerea luptei de eliberare naţională a românilor transilvăneni, fiind precursoare a Ligii culturale. translator (lat. trans ,,peste“ şi lalus „dus, mişcat*’; TELEC.) 1. Transformator electric instalat pe o linie de telecomunicaţii interurbană, pentru a adapta impedanţa de intrare a unei instalaţii de telecomunicaţii la impedanţa caracteristică a liniei. 2. Echipament de radiodifuziune care recepţionează semnalele unei staţiuni de emisiune, Translator le schimbă frecvenţa purtătoare şi Ie amplifică în vederea difuzării într-o anumită zonă teritorială în care condiţiile locale nu permit recepţia în bune condiţii a semnalelor directe, în cazul radiodifuziunii sonore este posibilă transmiterea simultană cu un singur t. a 2 — 4 programe diferite. translaţie 1,(F1Z.) Deplasare a unui corp în cursul căreia toate punctele lui descriu traiectorii identice, avînd în orice moment viteze egale şi paralele. Prin t. se conservă direcţia unei drepte care uneşte două puncte oarecare ale corpului. 2, (MAT.) (în planul afin sau în spaţiul afin) Corespon- denţă care asociază unui punct P punctul P', în aşa fel încît vectorul PP' să fie echipolent cu un vector dat. T. formează un grup care este un subgrup al grupului deplasărilor. Dacă vectorul dat este v(a,b,c), P are coordonatele x, y, z , iar P' coordonatele x\ y', z\ atunci, în R3, t. este dată de x'=x\-a, y' = y + b, z'= z + c. transliterâţie, transcriere, folosită în lucrările filologice, care urmăreşte să redea în alt alfabet echivalentele semnalelor textului copiat, fără a se preocupa de valorile lor fonetice, în t., fiecărui semn ii corespunde în mod convenţional un anumit semn pentru a permite reconstituirea grafiei originalului, care poate fi interpretată uneori în diverse feluri, în filologia românească se foloseşte t, în alfabet latin a textelor chirilice. translucid (FIZ.; despre un corp), carc permite trecerea luminii prin el, însă împiedică vederea clară a unui obiect datorită împrăştierii razelor luminoase provenite de la obiectul respectiv (ex. geamul mat, ceaţa etc.). transmisie (TEHN.), ansamblu de organe de maşini, mecanisme, dispozitive etc. care serveşte la transmiterea concomitentă a mişcării şi a energiei de la un organ de maşină la altul, de Ia un mecanism sau de la un dispozitiv la altul, de la un agregat la alt agregat etc. T. poate fi: mecanică (cu ajutorul unor cuplaje, angrenaje cu roţi dinţate, roţi de fricţiune etc.), pneumatică, hidraulică, electrică ş.a. transmisiune 1. (FIZ.) Trecere a radiaţiilor electromagnetice sau acustice dintr-un loc într-altul sau dintr-o parte a unui corp în cealaltă parte. T. radiaţiilor este însoţită de cele mai multe ori de o reducere a energiei iniţiale prin fenomenele de absorbţie, îm-prăştiere etc. 2. (FIZ., TEHN.) Proces de transfer al energiei dintr-un loc într-altul fără deplasarea în acest scop a vreunui corp. T. de energie TRANSMUTAŢIE 708 TRANSPORTURI este o formă particulară a transferului de energie, cnrv include şi trecerea energici prin deplasarea purtătorilor de energie. După natura feno- menelor, ea poate fi: t. de energie mecanica, t. de căldură (cînd transmisiunea de energie este legată, în esenţă, de fenomene termice), /. de energie electromagnetică (numită transport de energie electromagnetică dacă se face pentru transmiterea de putere) etc. 3. (TELEC.) Proces de trecere a semnalelor dintr-un punct din spaţiu în altul. T. semnalelor este asociată totdeauna unei t. de energie şi, după natura acesteia, poate fi: t. electromagnetică, // optică, t. acustică şî /. combinată. 4. (DR.) Transmisiune de drepturi, trecerea unor drepturi, prin act juridic sau prin efectul legii, de la o persoană la alta. transmutaţie (FIZ.), transformare a unui element chimic în alt element chimic, fie în mod spontan, printr-o dezintegrare radioactivă, fie în mod stimulat, printr-o reacţienucleară. transoceanic (NAV.), navă comercială de mare tonaj care execută transporturi de persoane sau de mărfuri între porturi situate de o parte şi de alta a unui ocean. T. au lungime mare, pînă la 300 m, iar deplasamentul maxim încărcat poate depăşi 80 000 t. transparent (FIZ.; despre un mediu), care poate fi străbătut de un fascicul de radiaţii ondulatorii sau corpusculare, împrăştiind sau absorbind o fracţiune cît mai mică din radiaţia incidenţă şi lăsînd nemodificat caracterul fasciculului respectiv. transparenţă (FIZ.) 1. Proprietate a unui mediu de a fi transparent. 2. Mărime egală cu raportul dintre intensitatea radiaţiei care străbate un strat de material şi intensitatea radiaţiei incidente; este reciproca opacităţii. transpiraţie 1. (F1ZIOL.) Secreţie rezultată din activitatea continuă a glandelor sudo-ripare. T. reprezintă unul dintre principalele mecanisme ale termoreglării, permiţînd organismului adaptarea la temperaturi crescute, prin pierderea unei cantităţi de căl- duiv; (termoliză). în timpul rluilului fizic, la expunerea îndelungată la căldură etc., cantitatea de t. creşte proporţional cu travaliul muscular. 2. (BOT.) Funcţiune fiziologică ’de eliminare a apei, sub formă de vapori, din părţile aeriene ale plantelor (mai ales din frunze) în aerul înconjurător. T. favorizează absorbţia sevei brute din sol şi împiedică supraîncălzirea plantei. transplantare (MED.), intervenţie chirurgicală care constă din grefarea unui fragment de ţesut provenit de la acelaşi individ (auto transplant are), de la alt individ din aceeaşi specie (homotransplantare) sau de la un individ din altă specie ( heterotransplantare). transportor 1. (TEHN.) Mecanism sau instalaţie pentru transportul continuu al unor materiale, piese etc. pe distanţe relativ scurte. Există diferite tipuri de t., în funcţie de felul sau de construcţia organului activ: cu bandă, cu role, cu raclete, cu cărucioare, cu cupe, oscilant, elicoidal etc. 2. (M1LIT.) Transportor blindat, Transportor blindat autovehicul blindat, cu posibilităţi de deplasare pe orice teren, destinat transportului infanteriei şi statelor-majore. în anumite situaţii se poate duce lupta chiar din ele. transportul energiei electromagnetice (ELT.), transmisiunea energiei electromagnetice de la centralele electrice la centrele de consum. Din motive tehnice şi economice, t.e.e. la distanţe mari se face numai la tensiuni înalte şi foarte înalte, prin linii electrice de energie, la extremităţile cărora se găsesc staţiunile electrice (la capătul dinspre centrala electrică) ridicătoare sau (la capătul dinspre centrul de consum) coborîtoare de tensiune. în prezent, cel mai răspîndit este t.e.e. în curent alternativ la tensiuni de peste 35 kV, mai frecvent de 110, 220 şi 380, respectiv 400 kV, cu tendinţa de a se trece la tensiuni şi mai înalte, dictată de necesitatea transportului la distanţe tot mai mari, cea mai înaltă tensiune de transport fiind în prezent de 735 kV. T.e.e. în curent continuu este folosit numai pentru transportul la distanţe foarte mari, mai cu seamă între puncte separate prin întinderi mari de apă. Aceasta se datoreşte complexităţii şi costului mare al staţiunilor electrice (ele cuprind transformatoare ridicătoare sau coborîtoare de tensiune şi mu-tatoare pentru convertirea curentului alternativ în curent continuu sau invers), cu toate că t.e.e. în curent continuu prezintă avantaje însemnate (cost mai mic al liniei electrice, pierderi de energie mai mici, siguranţă de funcţionare mai mare etc.). transporturi,ramură a economiei naţionale a cărei funcţie economică o constituie deplasarea călătorilor şi a mărfurilor, legarea tuturor ramurilor economiei naţionale, a regiunilor şi raioanelor unei ţări, precum şi dezvoltarea legăturilor economice şi sociale între diferite ţări. Mijloacele de transport sînt variate: feroviare, rutiere (auto), navale, aeriene, prin conducte. Transportul de mărfuri face parte din sfera productivă, constituind în general o prelungire a procesului de producţie şi contribuind astfel la creşterea venitului naţional. în economia socialistă, mijloacele de transport de deservire generală sînt proprietate de stat şi formează un sistem unic, care asigură o legătură permanentă, raţională între diferitele regiuni ale ţării, între diferitele întreprinderi şi’ organizaţii economice, contribuind astfel la dezvoltarea cooperării lor în producţie, la creşterea productivităţii muncii sociale. După sfera în care se desfăşoară, t. se împart în: /. de uz general, efectuate de întreprinderi specializate care deservesc cu mijloacele lor alte întreprinderi sau populaţia, şi /. interne ale întreprinderilor, realizate cu mijloacele proprii ale unităţilor respective (t. uzinale, c.f. fores- TRANSPORTURI 709 tranzacţie tiere, transportul gazelor sau petrolului prin conducte în afara celor magistrale etc.). Dezvoltarea t. de-a lungul istoriei a fost determinată de extinderea şi de intensificarea producţiei şi circulaţiei de mărfuri, de adînci-rea diviziunii sociale a muncii şi îndeosebi de dezvoltarea industriei. Procesul de apariţie a t. ca ramură distinctă a economiei naţionale a început în sec. XV—XVI şi s-a desăvîr-şit o dată cu revoluţia industrială. Apariţia mijloacelor mecanizate de transport şi modernizarea continuă a acestora a determinat şi dezvoltarea acestei ramuri. Pînă la începutul sec. al XlX-lea, transporturile se făceau numai pe căi de comunicaţie terestre (cu vehicule cu tracţiune animală) şi pe căi navigabile (cu nave cu pînze sau cu vîsle). Navele echipate cu maşini cu abur au apărut la începutul sec. al XlX-lea, iar cele echipate cu motoare cu ardere internă la începutul sec. al XX-lea. Prima navă cu maşini cu abur (şi cu pînze) care a străbătut Atlanticul a fost Savannah (1819), a cărei călătorie a durat 25 de zile; în prezent, pacheboturile moderne (cu viteză pînă la 60 km/h) traversează Atlanticul în numai 5 zile. Transportul feroviar a fost organizat după apariţia locomotivei cu abur, în deceniul al treilea al sec. al XlX-lea. Locomotiva Racheta, construită de George Stephen-son în 1829, avea o viteză de 22 km/h; modernele trenuri de persoane ating în prezent viteze pînă la 250 km/h, pe căi ferate cu terasamente de construcţie specială. Volumul transporturilor feroviare de mărfuri în lume a fost de 3 185 miliarde de tone-kilometri în anul 1960. Apariţia autovehiculelor la sfîrşitul sec. al XlX-lea a dat un puternic impuls transporturilor rutiere. în special după al doilea război mondial, transporturile auto au cunoscut un ritm înalt de dezvoltare, tinzînd să înlocuiască într-o anumită măsură transporturile feroviare. Transporturile aeriene au fost organizate în special după primul război mondial şi în prezent se dezvoltă foarte rapid, concurînd pe distanţe mari transportul feroviar. în anul 1958 volumul transporturilor aeriene de mărfuri a fost de 420 000 tone-kilometri şi 21 000 000 de pasageri-kilometri, iar în anul 1960 a fost de 2 180 000 tone-kilometri, respectiv 109 milioane pasageri-kilometri. în România, t. s-au dezvoltat prin construirea de căi ferate, şosele, porturi, aeroporturi, prin dotarea cu mijloace de transport tot mai perfecţionate, multe produse în ţară (vagoane, locomotive, autocamioane, şlepuri, cargouri etc.), acest proces intensifieîndu-se îndeosebi în anii construcţiei socialiste, pe baza industrializării ţării. în 1965 volumul mărfurilor transportate era de 2,4 ori mai mare decît în 1959, iar t. dădeau 9,2% din venitul naţional, în prezent, modernizarea t. din România are loc prin electrificarea unor căi ferate, prin înlocuirea tracţiunii cu abur prin cea diesel-electrică, prin modernizarea şoselelor, porturilor etc., mecanizarea operaţiilor de încărcare şi descărcare, prin mecanizarea şi automatizarea proceselor de exploatare la căile ferate (extinderea centralizării elec-trodinamice a staţiilor şi conducerea centralizată a circulaţiei etc.), prin dotarea flotei fluviale şi maritime cu nave mineraliere, tancuri petroliere, cargouri şi alte tipuri de nave, precum şi a aviaţiei civile cu avioane moderne cu viteză şi capacitate sporită, amenajarea unor noi aeroporturi sau modernizarea celor existente. V. şi automobil; aviaţie; cale ferată; locomotivă; România. transpoziţie 1. (CHIM.) Schimbare a poziţiei unor atomi sau a unor radicali dintr-o moleculă organică în anumite condiţii, avînd ca rezultat formarea unui izomer (ex. t. ben-zidinică, în care hidrazobenze-nul, prin încălzire cu acizi minerali diluaţi, trece în benzidină). 2.(MUZ.) Reproducere orală sau scrisă a unei lucrări muzicale dintr-o tonalitate în alta, cu păstrarea raporturilor dintre sunetele ei. Se practică atît de voci, cît şi de instrumente, pentru uşurarea execuţiei. transpunere (ELT.), permutare periodică a poziţiei conductoarelor cu acelaşi traseu, efectuată în vederea anulării sau a compensării andmitor efecte de natură electromagnetică. T. se face Ia liniile electrice (pentru limitarea influenţei perturbatoare asupra liniilor de telecomunicaţii şi pentru micşorarea asimetriei curenţilor şi a tensiunilor), la mănun-chiunle înfăşurărilor maşinilor electrice de mare putere (pentru a micşora diferenţele dintre tensiunile electromotoare induse în diferitele conductoare dintr-o crestătură) etc. transpusa unei matrice M (MAT.), matrice obţinută dintr-o matrice M prin schimbarea liniilor acesteia în coloane şi a coloanelor ei în linii. transudât(MED.), lichid constituit din apă, s^uri şi o cantitate mică de substanţe proteice, care trece, în anumite stări patologice, din sînge în ţesuturi sau în cavităţile naturale (pleurală, pericardică, peritoneală). T. se produce cînd circulaţia normală a sîngelui este tulburată de un obstacol (ex. ascita în insuficienţa cardiacă), transversală (MAT.), dreaptă T-transversală care taie o figură dată (un poligon, în particular laturile unui triunghi, o curbă, o suprafaţă etc.). tranşee (fr. tranchée, din trancher „a tăia, a reteza*;) MIL1T.), şanţ îngust, amenajat cu locaşe de tragere, care oferă protecţie contra focului inamicşi micşorează efectele exploziilor. tranzacţie (DR;), convenţie prin care părţile îşi fac reciproc concesii pentru a pune capăt unui litigiu existent ori pentru a evita un litigiu iminent. în raporturile dintre organizaţiile socialiste, t. este interzisă, fiindcă implică o renunţare par-ţialăladrepturicuvenite, ceea ce este contrar principiului gospodăririi socialiste. TRANZISTOR 710 TRAPEZ tranzistor (ELT.,TELEC.), element de circuit electric neliniar, semiconductor şi cu mai mulţi electrozi (aproape exclusiv cu trei electrozi), cu funcţiuni analoge tuburilor electronice cu mai mulţi electrozi şi utilizabil în locul acestora în circuitele electronice pentru amplificare, generare de oscilaţii, modulare şi demodulare, redresare, comutare etc. Inventat în 1948, t. s-a răspîndit în toate domeniile electronicii în diverse tipuri, dintre care cel mai răspîndit este t. cu joncţiuni, format dintr-un mo-nocristal semiconductor (de germaniu sau de siliciu) în care s-au format două domenii cu funcţiuni distincte, emitor şi colector, cu acelaşi tip de con-ducţie (p sau n), separate prin-tr-o regiune foarte îngustă cu tip de conducţie opus (n sau p), numită bază. La acestea se stabilesc legături conductoare cu trei electrozi, numiţi ca şi regiunile respective: emitor, bază, şi colector. Faţă de tuburile electronice, t. prezintă importante avantaje, şi anume: sînt mai robuste, nu necesită putere de încălzire, sînt mai mici şi mai uşoare, funcţionează la tensiuni de alimentare mai mici, asigură randamente de funcţionare mai mari şi sînt mai sigure în funcţionare, neuzîn-du-se. Au însă şi unele dezavantaje: dependenţa de temperatură a proprietăţilor lor, dis-persiunea accentuată a caracteristicilor pentru diferitele produse din aceeaşi serie, impe-danţa de intrare mai mică şi tehnologia de fabricaţie delicată. V. şi semiconductor. tranzit 1. (EC.) a) Trecerea unor mărfuri sau a unor persoane dintr-o ţară în alta prin teritoriul altei ţări. b) Bilet de tranzit, document pe baza căruia sînt scutite de vamă unele mărfuri la trecerea lor printr-o ţară străină. 2, (DR.) Furnizare in tranzit, mod de executare a obligaţiilor izvorîte din două contracte de furnizare încheiate unul între furnizorul-producă-tor şi o organizaţie de aprovizionare sau desfacere cu ridicata, iar celălalt între această organizaţie şi beneficiarul destinatar, furnizorul-producător executîndu-şi obligaţia nu în raporturile cu organizaţia cu care a contractat, ci direct faţă de beneficiarul-destinatar, iar acesta, după cum tranzitul este organizat sau neorganizat (achitat, cu factură fermă), plătind preţul fie furnizorului-producător de la care a primit efectiv prestaţia, fie organizaţiei intermediare cu care a încheiat contractul. 3. (FIZIOL.) Tranzit digestiv, drumul parcurs de alimente prin tubul digestiv din momentul introducerii lor în gură şi pînă la absorbţia elementelor asimilabile şi eliminarea resturilor. In diaree, tranzitul digestiv este accelerat, iar în constipaţie este întîrziat. tranzitiv (lat./ransî/ii>us „trecător"; L1NGV.; despre verbe), a cărui acţiune se exercită în mod nemijlocit asupra unui obiect şi care se poate deci construi cu un complement direct (ex. a demonstra, a pretinde etc.). V. şi intranzitiv; verb absolut. tranzitivă, relaţie ~ (MAT), relaţie R între elementele unei mulţimi Mcu proprietatea: xRy şi yRz implică xRz, Yx, y, z€=M (ex. egalitatea, asemănarea, paralelismul, divizibilita-tea; perpendicularitatea este un exemplu de relaţie netranzitivă). tranzitivitate 1. (LOG.) Proprietate a unei relaţii logice, care constă în aceea că relaţia se transmite ca atare, prin termenii intermediari, între primul şi ultimul termen al şirului de termeni ordonaţi pe baza acestei relaţii (ex. „Dacă A este paralel cu B şi B este paralel cu C şi C este paralel cu D, atunci A este paralel cu D; dacă relaţia „a fi paralel** există între A şi B şi între B şi C şi între C şi D, atunci ea se transmite ca atare, prin intermediul lui B şi C, între A şi Z)“). V. şi intranzitivi t a t e. 2. (MAT.) Proprietate a unei relaţii matematice de a fi t r a n z i t i v ă. tranziţie (FIZ.), trecere a unui sistem fizic de la o stare la alta; transformare; salt. — T. cuantică, tranziţie a unui sistem (atom, nucleu atomic etc.) între două stări cuantice care diferă cel puţin prin valoarea unuia dintre numerele cuan- t Schemâ cu nivele, energetice (I ..*>) şi tianziţii rndintive tice caracteristice şi care, de obicei, au şi energii diferite (în acest caz t.c. este asemănată cu un salt între două nivele energetice). T.c. de la un nivel energetic superior la unul inferior este însoţită de emiterea unei cuante de energie egală cu diferenţa celor două nivele; t.c. de la un nivel energetic inferior la unul superior poate avea loc numai prin absorbţia unei cuante de energie egală cu diferenţa celor două nivele. Pentru un anumit sistem, nu toate t.c. posibile din punct de vedere energetic se pot produce în realitate (v. s e 1 e c-ţ i e, reguli de ~). trapez 1. (MAT.) Patrulater cu două laturi opuse paralele, numite baze. Cea mai lungă dintre ele se numeşte baza mare (B), iar cea mai scurtă baza mică (b). Celelalte laturi opuse ale t. se numesc laturi nepara- lele. Aria t, este egală cu — /. 2 • (fî+W. unde I este înălţimea t. — Formula trapezelor, formulă pentru calcularea cu aproximaţie a integralelor definite: /=( J a 2 n *(/o -F 2/j -f ... + 2/,,-! -P fn), undefh=f(a-{-kh),h = (b—d)/n. 2. (ANAT.) Muşchi în formă de patrulater, situat superficial în regiunea spatelui. Se întinde de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, de la linia curbă superioară a occipitalului de-a lungul coloanei cervicale şi dorsale, iar lateral se inserează pe claviculă şi pe omoplat. T. are rol activ în mişcările de ridicare a umărului şi de apropiere a omoplatului de coloana vertebrală. TRAPEZĂ 711 TRATĂ trapeză (ARHIT.), denumire dată sălii de mese dintr-o mănăstire. în arhitectura medievală românească, deseori t. era monumental construită şi decorată cu picturi murale (Hurezi, Antim ş.a.). Se mai numeşte sufragerie, rejector. Trapezunt (Trebizonda), oraş în Turcia. în antichitate a fost colonie greacă, întemeiată de oraşul Sinope prin anul 750 î.e.n. în evul mediu, oraş important în Imperiul bizantin, unde s-au retras Alexis şi David Comnenul, fiii împăratului Andronic I, după ocuparea Bizanţului de către cruciaţi (1204), creînd Imperiul bizantin de la T., care a durat pînă în 1461, cînd a fost cucerit de turci. Astăzi se numeşte Trabzon. trasare (TEHN.), operaţie de însemnare prin puncte ori prin linii a unor locuri sau a unor porţiuni de pe suprafeţele pieselor şi ale organelor de maşini în vederea stabilirii poziţiei reciproce sau a prelucrării ulterioare a lor. T. se execută prin zgîriere cu acul de t. sau prin imprimare cu punctatorul, folosindu-se totodată şi unele instrumente ajutătoare, ca rigle, echere, şublere de t. etc. trasă (C.F.), diagramă a mişcării unui tren, înscrisă în graficul de circulaţie a trenurilor pe o linie de cale ferată. Trascăului, Munţii ~, masiv muntos în sud-estul Munţilor Apuseni, format pe şisturi cristaline, calcare, conglomerate şi gresii mezozoice, străpunse de banatite. în relief predomină suprafeţe de eroziune, forme structurale şi petrografice apărute prin eroziunea diferenţială, forme carstice şi periglaciare. Altitudini medii reduse. Sînt împăduriţi. Trasibul ( ? — 388 î.e.n.), om politic atenian. A participat ca strateg la războiul pelo-ponesiac. Proscris de către regimul oligarhic instaurat la Atena în anul 404 î.e.n., T. s-a refugiat la Teba, unde a organizat rezistenţa împotriva acestuia. în urma unei campanii militare victorioase, a reuşit să restabilească în anul 403 î.e.n. democraţia la Atena. Trasimene, lac în nordul Italiei, în apropierea căruia armata cartagineză, condusă de Hanibal, a învins în anul 217 î.e.n. armata romană. trasor (FIZ.), izotop radioactiv al unui element, care, prin detectarea radiaţiilor, permite urmărirea circulaţiei sale într-un sistem oarecare. De obicei se utilizează o cantitate mică de t., împreună cu izotopii săi stabili, amestecul lor comportîndu-se din punct de vedere chimic ca un singur element. Cu ajutorul t. pot fi studiate şi controlate de îa distanţă procese care se desfăşoară în vase închise sau în locuri unde pătrunderea cu alte mijloace de investigaţie ar tulbura procesul urmărit. T. se utilizează în metalurgie, în chimie, în biologie etc. Sin. atom marcat. trass (CONSTR.), material obţinut prin măcinarea tufurilor vulcanice şi ai cărui principali componenţi sînt bioxidul de siliciu activ şi trioxi-dul de aluminiu. In amestec cu varul gras, t. dă lianţi care se întăresc în mediu umed şi sînt rezistenţi la acţiunea apei. Betonul obţinut din ciment portland cu adaosuri de cel mult 25% t. posedă o impermeabilitate ridicată şi o rezistenţă sporită la coroziune. tratament l.(MED.) Ansamblu de mijloace igienice, dietetice, medicamentoase, balneo-fizioterapice şi climatice cu care se tratează o boală. 2. (TEHN., METAL.) Operaţie sau ansamblu de operaţii tehnologice, executate în scopul modificării dimensiunilor, aspectului, proprietăţilor fizico-mecanice etc. ale materialelor metalice. De obicei prin t. se acţionează numai asupra stratului superficial al pieselor şi organelor de maşini. — T. mecanic, tratament prin care se urmăreşte schimbarea dimensiunilor sau a proprietăţilor mecanice ale pieselor metalice prin deformare la cald sau la rece (ex. ecruisarea suprafeţelor fusurilor de arbori, polizarea tablelor etc.). — T. termic, ansamblu de operaţii de încălziri şi de răciri la anumite temperaturi, cu anumite viteze şi în anumite medii, aplicate în scopul obţinerii unor piese metalice cu structură şi proprietăţi determinate (ex. căli-rea, revenirea, recoacerea, nor- malizarea, îmbunătăţirea etc.). — T. termochimic, operaţie sau ansamblu de operaţii prin care se modifică compoziţia chimică a stratului superficial al pieselor şi organelor de maşini din oţel sau din fontă, prin difuziunea unor elemente ca azotul, sulful, carbonul, cromul, aluminiul etc., în scopul îmbunătăţirii caracteristicilor fizico-chimice şi mecanice ale lui (ex. carburarea, cianizarea, carbonitrurarea, sulfizarea, sili-cierea, aluminizarea etc.).— T. chimic superficial, operaţie sau ansamblu de operaţii de tratare cu anumite substanţe chimice (acizi, baze etc.) a suprafeţelor pieselor metalice care sînt supuse prelucrării ulterioare sau cercetării metalografice, în scopul degresării, decapă-rii, corodării etc. 3. (DRUM.) Tratament superficial, înveliş asfaltic subţire, aplicat pe suprafaţa unei îmbrăcăminţi rutiere în scopul protejării macadamului ordinar, al întreţinerii îmbrăcăminţilor asfaltice care încep să se degradeze etc. Pe drumurile cu circulaţie intensă se execută două t.s. unul peste altul (t.s. dublu). tratare (F1TOPAT.), metodă chimică de combatere a bolilor şi dăunătorilor plantelor. T. se face prin prăfuiri sau stropiri cu substanţe chimice anorganice şi organice (fungicide, insecticide, bactericide, erbicide etc.) sau cu amestecuri de mai multe substanţe pentru combaterea mai multor paraziţi în acelaşi timp. tratat (DR.), înţelegere internaţională în vederea determinării, într-un anumit domeniu, a drepturilor şi a obligaţiilor părţilor contractante sau în scopul stabilirii unor norme juridice. Uneori denumirea de t. se foloseşte în sens larg fără deosebire, după cum înţelegerea este intitulată tratat, acord, convenţie, declaraţie, pact, protocol sau se face printr-un schimb de note. După numărul părţilor, t. pot fi: bilaterale şi multilaterale. Sin. accrd internaţional; convenţie internaţională. trâtă(ital. (cambiale) tratta), formă de cambie în capitalism, denumită şi poliţă, prin care o persoană dispune debitorului să plătească o sumă de bani TRATĂ 712 TRĂIRISM unei alte persoane sau la ordinul acesteia, la data şi în locul indicate în cambie. Sinonim poliţă. trâţă (NAV.), element de legătură între timonă şi echea sau sectorul cîrmei (la unele nave mici), prin care mişcarea de rotaţie a timonei se transmite la cîrmă. trâul, cea mai răspîndită unealtă pentru pescuitul marin de larg. Are forma unui sac conic sau tronconic, a cărui lungime poate ajunge pînă la 50 m (avînd o lăţime la gură pînă la 30 — 40 m) şi este confecţionat dintr-o plasă cu ochiuri cu dimensiuni de 4—5 cm. T. este tîrît pe fundul mării cu ajutorul traulerului. trauler (NAV.), navă maritimă de pescuit la adîncimi de 50—100 m. T. este echipat cu traule. traumatism (gr. trauma, -atos „rană**; MED.), leziune organică sau funcţională, de origine mecanică, electrică, microbiană sau chimică, directă sau indirectă. în cadrul larg al t. sînt cuprinse plăgile închise sau deschise, fracturile, arsurile, degeraturile, electrocutarea, intoxicaţiile acute etc. traumatologie (MED.), ramură a chirurgiei care se ocupă cu studiul şi cu tratamentul rănilor provocate de diferite accidente (de circulaţie, de muncă, de sport etc.). travaliu (MED.), termen prin care este denumită perioada cuprinsă intre începutul apariţiei durerilor de naştere şi expulzarea fătului din uter. travee (CONSTR., ARH1T.), porţiune dintr-o construcţie (edificiu, pod, viaduct etc.) cuprinsă între axele a două grinzi sau a două elemente principale de rezemare consecutive (stîlpi, coloane, pile etc.), dispuse transversal faţă de axa longitudinală a construcţiei. travelling (engl. travelling [Irealii)] ,,mişcare**), procedeu de punere în scenă, constînd în filmarea unui plan cu un aparat mobil, în general montat pe un suport care se deplasează pe şine; termen generic care semnifică deplasarea aparatului de filmat; prin t. optic se obţin efecte de t. fără a se deplasa aparatul de filmat, cu ajutorul unui obiectiv cu focar variabil. Traven, B/, (Bruno), pseudonimul literar al unui scriitor, probabil german, emigrat în Mexic, neidentificat biografic. Romanele sale („Culegătorii de bumbac**, 1926; „Vasul mor-ţii“, 1926, trad. rom. 1964; „Comoara munţilor Sierra Ma-dre“, 1927; „Trandafirul alb“, 1929, trad. rom., ş.a.) vădesc puternice trăsături de simţ al exoticului, de critică socială anticapitalistă, de orientare u-manistă. Romanele dc maturitate artistică „Răscoala spîn-zuraţilor** (1936, trad. rom.) şi „Un general se întoarce din junglă** (1939), evocă, de pe poziţii mai înaintate, momente din lupta de clasă a proletariatului. traversă 1. (c.F.) a) Piesă în formă de grindă, confecţionată din lemn, din beton armat sau din metal, pe care se aşază şinele unei căi ferate. T. au rolul de a fixa şinele, de a menţine neschimbat ecartamentul căii şi de a transmite stratului de balast încărcările date de convoaiele de vagoane, b) Traversă dansantă, grindă puternică, mobilă, aşezată între grinzile intermediare ale cadrului unui boghiu de vehicul de cale ferată şi pe care se sprijină (prin intermediul unei crapodine) şasiul vehiculului, astfel încît acesta să se poată deplasa, fără şocuri, în sens vertical şi orizontal faţă de cadrul boghiului. 2. (NAV.) Grindă, constituită din profile de oţel, care face legătura între bordajele unei nave şi care are rolul de a susţine învelişul unei punţi a navei. travertin (PETROGR.), varietate de tuf calcaros compact. Tăiat în plăci, t. este utilizat ca piatră ornamentală în construcţii. In Republica Socialistă România se găseşte la Borsec, Tuşnad (reg. Mureş-Autonomă Maghiară), Geoagiu şi Banpotoc (reg. Hunedoara), Borz (reg.^ Crişaha) etc. travesti, termen francez de uz internaţional, folosit în teatrul modern, ca epitet atribuit rolurilor destinate (prin tradiţie sau din motive de accentuare a expresivităţii scenice) interpreţilor de sex opus celui al personajului jucat (roluri Mîn travesti**). în teatrele orientale tradiţionale şi în teatrul oriental din antichitate, în evul mediu şi în Renaşterea timpurie, rolurile feminine erau susţinute de bărbaţi printr-o convenţie universal acceptată şi nu pot fi considerate drept t. în teatrul românesc, rolurile „în travesti** au cunoscut o epocă de glorie în sec. al XlX-Iea (Coana Chirifa din comediile lui V. Alecsandri, interpretată de M. Millo; Spiridon din „O noapte furtunoasă" de Caragiale, interpretat de Aris-tizza Romanescu). Prin extindere, t. înseamnă şi travestire, deghizare, şi în acest sens se aplică rolului în care acelaşi actor reprezintă succesiv mai multe personaje diferite. trădare de patrie (DR.), infracţiune care constă în săvîrşi-rea de către un cetăţean împotriva ţării sale a uneia dintre faptele prevăzute de legea penală din Republica Socialistă România sub denumirea de trădare (ex. orice acţiune care are drept scop suprimarea sau ştirbirea suveranităţii, independenţei sau integrităţii statului; purtarea armelor contra patriei ori înrolarea în armata inamicului; sprijinirea sub orice formă a inamicului în timp de război; întreţinerea de relaţii cu o putere străină sau cu supuşii acesteia de natură să pună în pericol securitatea statului; săvîrşirea vreunui act care, atunci cînd este comis de un străin, constituie s p i o-n a j). trăgător (TEHN.), instrument folosit în lucrările de desen tehnic la trasarea în tuş a liniilor drepte sau curbe. trăirism, curent iraţionalist profascist din filozofia burgheză românească dintre cele două războaie mondiale, reprezentat de Nae Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea Vulcă-nescu ş.a. Trăiriştii nu şi-au exprimat ideile într-o formă logică închegată, sistematică, cul-tivînd paradoxul şi contradicţia şi acordînd preferinţă eseurilor. Ei şi-au răspîndit ideile la început prin publicaţiile „Gîndirea" şi „Cuvîntul"; pe la 1930 s-au grupat în cercul „Criterion", scoţînd apoi pu- TRĂPAŞ 713 TRECEREA blicaţii de extremă dreaptă, ca „Axa" (1932—1933), „Iconar" (1935—1937) ş.a. Variantă a filozofiei vieţii, apropiată de existenţialism, t. porneşte de Ia opoziţia dintre viaţă (redusă la instinctele oarbe, la inconştient) şi raţiune, intelect, proclamînd primatul „vieţii" asupra raţiunii. Potrivit concepţiilor t., filozofia este un act de trăire subiectivă prin care fiecare gînditor „mînuieşte" realitatea în felul său. Ştiinţa nu este nici ea altceva decît un „tip de valorificare a existenţei", ale cărei rezultate au o semnificaţie pur subiectivă şi relativă. Numai „trăirea" mistică, opusă cunoaşterii de tip logic, ar putea duce la „absolut". înrudit cu g i n-d i r i s m u 1 prin antiraţiona-lism, t, nu apela neapărat, ca acesta, la ortodoxism (prezent totuşi la Nae Ionescu), ci uneori la mistica indiană (M. Eliade) sau la un nihilism de tip existenţialist (E. Cioran ş.a.). Trăi-riştii au făcut apologia „acţiunii", a „aventurii", a faptei absurde, lipsite de criterii morale, ca expresie consecventă a celei mai intense „trăiri". Doctrina şi-a găsit o expresie literară în romanele lui M. Eliade. Trăiriştii cultivau obsesia morţii, a neantului, sentimentul „desperării" (E. Cioran, „Pe culmile desperării", 1934), făceau apologia omului „organic" (biologic), negau în mod cinic valorile culturale. Toate aceste idei au contribuit la crearea unui climat spiritual de exaltare iresponsabilă şi de disponibilitate pentru aventură, propice fascismului. Ele au fost preluate de Garda de fier. Pe plan politic, trăiriştii au făcut apologia deschisă a imperialismului şi agresiunii (E. Cioran, „Schimbarea la faţă a României", 1936); mulţi dintre ei au aderat făţiş la mişcarea legionară. trăpaş (ZOOTEHN.), denumire generică dată raselor de cai specializaţi pentru o mare viteză la trap, destinaţi mai ales a-lergărilor pe hipodrom (trăpaş românesc, orlov, american, rusesc etc.). txâsnet, descărcare electrică luminoasă, care se produce între un nor şi pămînt sau alte obiecte (clădiri, copaci etc.). Datorită acumulării în nor a unei importante sarcini electrice, creşte intensitatea cîmpu-lui electric în vecinătatea corpurilor proeminente şi se formează canale de aer ionizat de-a lungul cărora se produce descărcarea. Durata unui t. este de cîteva microsecunde, iar intensitatea curentului electric poate atinge sute de mii de amperi. Protecţia împotriva consecinţelor dăunătoare ale t. se realizează cu ajutorul p a-ratrăsnetului. treâpăd (în evul mediu în Ţara Românească), taxă sau amendă percepută de slugile domneşti care se deplasau în ţară pentru a aduce la procese pe cei ce nu se prezentau de bunăvoie şi pentru a sili pe locuitori să-şi plătească datoriile etc. Corespunde c i u-botelor din Moldova. treaptă geotermică (GEOL.), distanţă, exprimată în metri, cu care trebuie să coborîm pe verticală în adîncul Pămîntu-lui pentru a constata o creştere a temperaturii de 1°C (ex., în Europa, mărimea t.g. este, în medie, de 33 m, în America de 40 m). T.g. este, în general, mai mare pe platforme şi mai mică în zonele geosinclinale şi variază de la 5 la 150 m. Valoarea ei nu se menţine constantă pînă la centrul Pămîn-tului, ci se măreşte treptat, astfel că în centrul Pămîntului temperatura nu depăşeşte, probabil, 3 000 - 4 000°C. Cunoaşterea valorii t.g. este importantă pentru proiectarea puţurilor şi a forjelor de mare adîncime în vederea exploatării cărbunilor, petrolului etc. trecătoare, drum îngust de trecere printre doi munţi sau printre două şiruri de munţi, fie de-a lungul unei văi (t. de vale), fie printr-un loc mai coborît în cadrul unui interfluviu (t. de culme). trecento, termen italian prin care se defineşte cultura şi arta italiană din sec. al XlV-lea. Din t. fac parte artişti renumiţi, ca A. Pisano, Cimabue, Giotto, Simone Martini, exponenţi activi ai prerenaşterii precum şi scriitori mari ca Dante Alighieri, Francesco Pe-trarca, Giovanui Boccaccio ş.a. trecerea schimbărilor can-titative în schimbări calitative, lege principală a dialecticii, care guvernează raportul dintre cantitate şi calitate în procesul dezvoltării, explicînd forma, mecanismul, modalitatea în care are loc mişcarea, dezvoltarea în domeniul naturii, societăţii şi gîndirii. Ea dezvăluie faptul că, la un anumit grad de acumulare, schimbările cantitative treptate, uneori imperceptibile, duc, prin depăşirea măsurii obiectului, la schimbări radicale, la transformarea calităţii obiectului. Noua calitate, caracterizată prin noi determinări cantitative, devine terenul unor noi schimbări cantitative, care trec în cele din urmă într-o nouă calitate ş.a.m.d. în lumina acţiunii universale şi permanente a acestei legi, orice mişcare se realizează ca unitate necesară a două momente: evoluţia (v. evoluţie şi revoluţie) şi saltul calitativ, dintre care primul reprezintă schimbările cantitative, iar celălalt transformarea calităţii obiectului. Aceste momente sau laturi se condiţionează şi se întrepătrund reciproc: evoluţia pregăteşte şi determină saltul, iar acesta desă-vîrşeşte evoluţia, deschizînd o nouă etapă evolutivă în cadrul unei calităţi noi. Prin acţiunea acestei legi dialectice se afirmă unitatea dintre continuitate şi discontinuitate în procesul universal al mişcării şi dezvoltării. Orice proces este în acelaşi timp continuu şi discontinuu: evoluţia reprezintă continuitatea, iar saltul discontinuitatea, momentul întreruperii continuităţii. Gîndirea metafizică priveşte mişcarea şi dezvoltarea în mod unilateral, absolutizînd fie evoluţia, fie saltul (v. e v o-luţionism plat; ca-tastrofis m). Legea t.s.c. în s.c. a fost formulată pentru prima oară de Hegel în cadrul dialecticii idealiste. Teoria materialistă, ştiinţifică a acestei legi a fost elaborată de clasicii marxismului. Subliniind varietatea calitativă infinită a lumii, materialismul dialectic arată că acţiunea legii t.s.c. în s.c. se realizează în chip specific în diferitele sectoare ale TRECUT 7Î4 TREN naturii, societăţii şi gîndirii. Studierea acţiunii concrete a acestei legi în trecerea revoluţionară de la capitalism la socialism are o mare importanţă teoretică şi practică. V. şi legile dialecticii. trecut (LINGV.) 1. Denumire generică dată tuturor timpurilor unui verb care exprimă o acţiune petrecută înainte de momentul vorbirii. în această accepţie, t. este un timp de bază care poate prezenta nuanţe temporale, cum sînt perfectul, imperfectul, mai mult ca perfectul (toate acestea există în limba română la modul indicativ), în unele limbi şi perfectul anterior. 2. V, perfect. trefilâre (TEHN.), operaţie de obţinere a sîrmei prin tragere (de obicei la rece) printr-o filieră. T. se execută la maşini speciale de trefilat, iar semifabricatul este curăţat în prealabil prin sablare, este decapat, spălat şi, eventual, tratat termic (ex. recopt). treier, aparat de (MAŞ. AGR.), ansamblu funcţional al combinelor sau al batozelor de cereale, în care se efectuează operaţia de treierat (batere) a cerealelor. A. de /. este format dintr-o tobă rotitoare cu şine (bătător) şi dintr-un grătar fix (contrabătător). treierătoâre (MAŞ. AGR.), maşină staţionară (batoză) care Treierătoâre separă boabele de cereale pă-ioase de celelalte părţi ale plantei, le curăţă şi le sortează. Trei Ierarhi, vestită biserică din Iaşi, ctitorită de Vasile Lupu (1639). Reproducînd forme tradiţionale ale arhitecturii moldoveneşti atît în plan, cît şi în elevaţie (bolţi moldoveneşti, turle şi baze stelate etc.), biserica T.I. a fost realizată de o echipă de meşteri pietrari condusă de lenache Etisi şi construită în întregime din blocuri de piatră cioplită. Are faţadele decorate de sus pînă jos cu o adevărată horbotă de piatră cu motive ornamentale de origine caucaziană, odinioară poleite în întregime cu aur. Biserica Trei Ierarhi este una dintre cele mai valoroase realizări ale arhitecturii moldoveneşti din sec. al XVI 1-lea. trei-Ieşeştile, joc popular, răspîndit în jumătatea nordică a Moldovei. Jucătorii, de obicei numai bărbaţi, formează un cerc sau un semicerc în monom. Are ritm binar şi re caracterizează prin paşi simpli de plimbare spre dreapta şi sărituri cu bătaia călcîielor pe loc, executate la comandă. trei-păzeşte, joc popular românesc de bărbaţi, în ritm binar, vioi, caracteristic repertoriului oltenesc. Este jucat în formaţie liniară, dansatorii ţi-nîndu-şi braţele încrucişate la spate. Trei Scaune, veche unitate administrativă în sud-estul Transilvaniei, provenită din contopirea, în sec. al XVII-lea, a trei scaune secuieşti mai vechi: Chizdi, Sepsi şi Orbo. Centrul urban principal era oraşul ^ Sf. Gheorghe. Trejos Fernandez [trehos femândes], Jose Joaquîn (n. 1916), preşedinte al Republicii Costa Rica şi şef al guvernului (din 1966). A candidat la alegeri din partea coaliţiei de partide „Unificarea naţională", de orientare conservatoare. trematode (ZOOL.), clasă de viermi laţi, paraziţi, cu corpul moale în formă de frunză, acoperit de o cuticulă şi cu u.i număr variabil de ventuze. ta' \m\ Biserica Trei Ierarhi tremă (gr. trema „punct"), semn diacritic întrebuinţat în ortografia unor limbi (ex. în franceză, germană, suedeză), care, pus deasupra unei vocale, arată fie că litera respectivă trebuie citită ca o unitate de sine stătătoare (ex. i în fr. maîs „porumb", spre deosebire de mais „însă"), fie că este vorba de o vocală anterioară (ex. o, în germ. bose „rău"). tremolit (MINER.), silicat natural de calciu şi de magneziu din grupa amfibolilor, cristalizat în sistemul monoclinic, mai ales sub formă de cristale prismatice sau aciculare. de culoare albă. T. se întîlneşte în calcare cristaline şi în şisturi talcoase, în skarne şi ca produs al meta-morfismului hidrotermal (ex. la Voşlobeni, reg. Mureş-Au-tonomă Maghiară, în Munţii Bihorului, la Ocna de Fier, reg. Banat ş.a.). tremolo (MUZ.), termen italian care indică un ornament muzical construit din repetarea rapidă a unuia sau a mai multor sunete. tren 1. (TRANSP.) Convoi de vagoane, vagonete, remorci etc. trase sau împinse de unul sau de mai multe vehicule motoare (locomotive, tractoare etc.). 2. (AV.) Tren de aterizare, ansamblu de organe care servesc la ru- TRENĂ DE CONDENSARE 7 î 5 1RETU larea pe sol a unei aeronave. T. de a. este constituit din picioarele trenului (formate din bare articulate), roţile de rulare. amortizoarc şi frine. In general, la avioanele moderne. /. de a. este escamotabil. adică după decolare poate fi retras in aripi sau in fuzekjul avionului 3. (1EHN.) a) Tren de laminor, grup de cajc de lucru (ansamblu format din cilindrii de lucru şi de sprijin, dispozitivele de susţinere şi de reglaj etc.) aşezate în linie sau in tandem. După felul operaţiei executate, respectiv după gradul de precizie al produsului obţinut, i. de I. poate fi: eboţor, intermediar sau finisor. 4. (FIZ.) Tren de unde, grup de unde cu lungimi de undă şi cu faze diferite, aflate în propagare printr-un mediu dispersiv, a căror suprapunere în timr> şi în spaţiu se repetă în mod asemănător. trenă de condensare (FIZ.), dîrA îngustă alcătuită din picături de lichid formate de un mobil pe traiectoria lui prin condensarea vaporilor suprasaturaţi din gazul străbătut. In atmosferă apar t. de c. pc urma avioanelor, fie datorită vîrtcjurilor care prin destindere adinbatică răcesc aerul, fie datorită nucleelor de condensare pulverizate intenţionat. In camerele Wilson produc t, de c, particulele electrizate rapide, datorită ionilor formaţi pe parcursul lor. Treniov, Konstantin Andree-vici (1876-1945), scriitor sovietic rus. A debutat cu povestiri inspirate din viaţa satului rus, dar s-a afirmat ca unul dintre promotorii dramaturgiei sovietice cu piesele: ..Răscoala lui Pugnciov” (1924), „Soţia’* (1928). „Liceenii” (1935. trad. rom.) şi, mai ale?, „Liubov larovaia" (1926, trad. rom.), evocare a unor evenimente dramatice din războiul civil. Laureat al Premiului de stat. Trenlc, Henric( 1818— 1892), pictor şi grafician elveţian. Intre anii 1848 şi 1851 s-a aflat în Transilvania, unde a lucrat ca profesor de desen la o şcoală din Sibiu. Din 1851 s-a stabilit la Bucureşti, unde a pictat peisaje, tirguri şi iarmaroace, executate cu simţul poeziei amănuntului. In această perioadă, T. are şi o remarcabilă activitate de desenator satiric in presa umoristică, fiind autorul unor caricaturi îndreptate in specia,! împotriva boierimii retrograde. T. a participat ca desenator şi pictor la lucrările comisiei conduse de Al. Odobcscu pentru reperto-rierea monumentelor istorice din Ţara Românească. A lăsat astfel un important număr de uleiuri, acuarele şi desene cu caracter documentar, înfăţişind monumente istorice şi de arhitectură în ansamblul, ca şi în detaliile lor. Trent, rîu în Anglia (290 km). Izvorăşte din Munţii Pcnnini şi se varsă printr-un estuar în Golful Hutnbcr al Mării Nordului. Navigabil în aval de Nottingham. Prin canale navigabile comunică cu Tamisa, Severn ş.a. Trenton [trentsn/, oraş în nord-estul S.U.A., centrul administrativ al statului New Jer-scy, situat pe rîul Delaware. 114 000 loc. (1960). Industrie constructoare de maşini (echipament aeronautic, automobile), textilă, a cauciucului, a porţelanului şi faianţei etc. trepnn (gr. trypanon „sfre-del, burghiu") l.(SCGLPT.) Instrument folosit în sculptură, cu ajutorul căruia se pot face perforaţii adînci în piatră şi marmură. 2. (EXPL. PETR.) V. sapa. 3. (MED.) Instrument în formă de sfredel, folosit la tre-panaţic. trepannţie (MED), operaţie care constă în executarea unei deschideri (ferestre) în oasele craniului. T. se practică în cazul extirpării anumitor tumori cerebrale, cheaguri de sînge etc. trepetnic (si. trepeti „tre-murătură, clătinare”), carte de prevestire care conţine interpretări superstiţioase ale mişcărilor musculare reflexe. De origină asiriană, caldeeană sau egipteană, t. a pătruns în literatura bizantină şi de acolo, prin intermediare sîrbeşti, şi în ţara noastră. Primul t. s-a tipărit în 1639 la Bălgrad (Alba-lulia) şi a fost retipărit în numeroase ediţii, uneori împreună cu alte texte astrologice. trepidaţie (TEHN,), vibraţie, în general în direcţie verticală, provocată de acţiunea unor forţe exterioare asupra unui sistem tehnic sau de însăşi funcţionarea sistemului tehnic respectiv (cx. t. clădirilor provocată de circulaţia autovehiculelor, t. motoarelor în timpul funcţionării lor etc.). treponema (MICROBIOL.; Treponema pallidum), specie de spirochet, agentul patogen al sifilisului. trepte formale (PEDAG.), momente psihologice în predare, elaborate de J. Fr. H e r-b a r t, avînd o succesiune obligatorie şi un caracter formal (independent de conţinutul lecţiei). Herbart a deosebit patru trepte: claritate, asociaţie, sistem şi metodă. Discipolii săi, în special W. Rcin, au stabilit alte cinci t.f.: pregătirea, tratarea, asocierea, generalizarea şi aplicarea. T.f. au imprimat învă-ţămîntului un caracter disciplinat, sistematic, dar, prin formalismul, intelectualismul şi caracterul lor rigid şi şablonard, ele mecanizau şi sărăceau învă-ţămîntul, rupeau şcoala de viaţă. trepte taxonomice, categorii utilizate în raionarea geografică a unui teritoriu, repre-zentînd subdiviziuni de diferite grade, subordonate una alteia în funcţie de gradul des-crescînd de complexitate. Denumirea diverselor t.t. diferă foarte mult în cadrul diverselor şcoli geografice şi la diferiţi autori. trestie (BOT.) v. stuf. trestie de zahăr ( Saccha-rum officinarum), plantă perenă din familia gramineelor, originară din Asia de sud-est, caracterizată prin tulpina viguroasă, înaltă de 3 — 6 m. prin frunze lungi de 1—2 m şi late de 5—10 cm şi prin inflorescenţa sub formă de pnni-cul. T. de z. se cultivă în ţările calde ca plantă industriala (conţine 13 — 20% zahăr, iar din melasa ei se fabrică romul). treti- (v, sl. tretii „al treilea”), prefix alăturat, în evul mediu, denumirii unui dregător din ţările române, pentru a arăta că acesta se află al treilea în ordine ierarhică în cadrul funcţiei respective (ex. tretilosofât. tretispâtar, tretivistier, tretipa-harnic etc.). TRET IAKOV 716 TRIATLON Tretiakov, Galeria colecţie de artă din Moscova, înfiinţată în 1856 de P.M. Tretiakov, renumit colecţionar de artă rus, şi dăruită în 1892, împreună cu a fratelui său, pictorul S.M. Tretiakov, oraşului Moscova. Patrimoniul ei, prin continua îmbogăţire, numără azi aproape 40 000 de lucrări de pictură, sculptură şi grafică. Cuprinde o bogată colecţie de icoane din sec. XI — XVII, artă rusă din sec. XVIII —XX şi artă sovietică contemporană. tretină (în evul mediu în Moldova), amendă plătită de boţul prins asupra faptului, constînd în „a treia parte“ din valoarea lucrurilor furate. trezorerie (FIN.) 1. Ansamblu de operaţii financiare şi băneşti, bugetare şi extrabugetare, pe care le face statul pentru procurarea mijloacelor băneşti care-i sînt necesare şi pentru cheltuirea acestor mijloace. In afara veniturilor înscrise în buget, statul îşi poate procura bani prin avansuri temporare de la banca de emisiune. prin emitere de bonuri de tezaur, prin împrumuturi pe termen scurt interne sau externe etc. 2* Loc unde se păstrează şi se administrează tezaurul statului. tri- (gr., lat./res, /ri- ,,trci“), element de compunere cu sensul ,.trei“ (ex. tricolor, triunghi). triadă (gr. /nas, -ados „grup de trei“), schemă de explicare a autodezvoltării ,,ideii absolute4' în dialectica idealistă hegeliană. T. se compune din teză (afirmaţie, poziţie), antiteză (negaţie, opoziţie) şi sinteză (negare a negaţiei, compoziţie). Schema t. are un caracter abstract,speculativ, specific formalismului analizei lui Hegel; ea are pretenţia irealizabilă de a da prin sine însăşi răspuns la problemele de ordin concret care se ivesc în legătură cu dezvoltarea naturii, societăţii şi ştiinţei. V. şi negarea negaţiei. triaj, staţie tehnică situată într-un nod de cale ferată, în care se face primirea, descompunerea, trierea şi formarea trenurilor de marfă. T. cuprinde un mare număr de linii de cale ferată, grupate după natura operaţiilor care alcătuiesc procesul tehnologic de prelucrare a trenurilor. Trierea vagoanelor se poate face prin manevrarea lor cu ajutorul locomotivelor sau prin rularea vagoanelor pe un plan înclinat sub acţiunea greutăţii proprii. După modul de realizare a operaţiilor de prelucrare a trenurilor se deosebesc: t. mecanizat, în care frînarea vagoanelor şi acţionarea macazurilor se face cu mijloace mecanizate: t. automatizat, care este prevăzut cu o instalaţie de reglare automată a vitezei de coborîre a vagoanelor pe planul înclinat şi cu instalaţii pentru manevra automată a macazurilor. triănglu, instrument muzical de percuţie, alcătuit dintr-o bară cilindrică de oţel îndoită în formă de triunghi echilateral, care este lovită cu un ciocănel din acelaşi material. Are o sonoritate cristalină şi o înălţime nedeterminată a sunetului. triangulâţie (TOPOGR.), metodă de lucru geodezică, imaginată la începutul sec. al XVI 1-lea de olandezul Snellius, care constă din determinarea cu precizie a coordonatelor punctelor de pe teren în planul unui sistem de proiecţie cartografică dat, prin aranjarea acestora sub forma unei reţele sau a unui lanţ de triunghiuri (cu forma cît mai apropiată de cea a triunghiurilor echilaterale), într-un asemenea dispozitiv se măsoară numai una sau două laturi, numite baze, iar toate celelalte puncte se determină indirect numai prin măsurarea unghiurilor. T. formează osatura tuturor ridicărilor topografice mai importante. Trianori [triand], Tratatul de pace de la unul dintre tratatele de pace ale sistemului de la V e r s a i 1 1 e s, semnat la 4 iunie 1920 între puterile Antantei şi ţările aliate, printre care şi România, pe de o parte, şi Ungaria, pe de altă parte. Tratatul de pace de la T. a consacrat, sub imperiul stării de fapt create în toamna anului 1918 prin lupta de eliberare a popoarelor din fosta Austro-Ungarie. graniţele Ungariei cu statele vecine; unirea teritoriilor româneşti Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul cu România; a Slovaciei şi a Ucrafnei subcarpatice cu Cehoslovacia; a Croaţiei, Sloveniei şi părţii de vest a Banatului cu Iugoslavia. în baza aceluiaşi tratat, regiunea Bur-genland (fără oraşul Şopron) a intrat în componenţa Austriei. S-a numit astfel de la locul unde s-a semnat, palatul Tria-non de la Versailles. triâsic (STRAT.), prima perioadă a erei mezozoice, caracterizată prin organisme care au afinităţi cu cele paleozoice şi prin organisme specifice erei mezozoice. în flora t., pe primul plan stau gimnospermele (conifere, cicadee); dintre crip-togamele vasculare, mai frecvente sînt ecvisetineele, unele filicale etc. în domeniul marin, algele calcaroase sînt abundente, dînd naştere construcţiilor re-cifale. în fauna t. se constată apariţia hexacoralierilor, belem-niţilor şi a unor noi ordine de reptile; foarte frecvenţi devin ceratiţii, lamelibranhiatele, unele crinoide, brahiopode şi unele crustacee; de asemenea se găsesc stegocefali, nautiloidee etc. în t. se cunosc formaţii continentale, lagunare, neritice şi batiale. T. este dezvoltat sub două tipuri: a) t. alpin, reprezentat în întregime prin formaţii marihe, şi b) /. germanic, dezvoltat în facies mixt. în Republica Socialistă România, t* este de tip alpin şi se cunoaşte în nord-estul Dobrogii, în munţii Hăşmaş, Tulgheş, Ra-rău, Perşani, în regiunea Braşovului, în zona Reşiţa-Moldova Nouă, în munţii Codru-Moma, Bihor, Pădurea Craiului ş.a. triatlon , probă atletică complexă care cuprinde: alergarea pe 100 m plat, aruncarea greutăţii şi săritura în lungime (pentru juniori) sau înălţime (pentru femei). Clasamentul t. se 7R1B 717 TR1CL0RETILENĂ stabileşte prin totalizarea punctelor realizate de concurenţi la fiecare probă (potrivit unei tabele speciale de punctaj). trib, formă de organizare economică şi social-politică caracteristică populaţiilor aflate în stadiul de dezvoltare al comunei primitive, constînd din-tr-o grupare de mai multe ginţi sau familii înrudite, unite pe baza comunităţii teritoriului şi supusă autorităţii unui şef unic. A apărut în perioada destrămării orînduirii comunei primitive. în faza democraţiei militare apar, ca forme de organizare social-poli-tice, uniunile de triburi. tribali, denumirea unor triburi trace din nord-estul Iugoslaviei de azi, care s-au stabilit la începutul sec. al IV-lea î.e.n., sub presiunea ilirilor, între munţii Hemus (Balcani) şi Dunăre. Tribalii au luptat împotriva lui Filip al II-lea, regele Macedoniei, şi au fost înfrînţi de Alexandru Mace-don. Supuşi de romani şi incluşi în provincia Moesia, s-au romanizat treptat. triboluminescenţă (FIZ.), emisie de lumină pe care o prezintă unele substanţe cristaline (ex. zahărul) atunci cînd sînt zgîriate sau sfărîmate. Tribonian, jurisconsult roman (sec. al Vl-lea), contemporan cu împăratul Iustinian. A condus comisiile care au întocmit o culegere de legi ale împăraţilor romani (Codul), o alta cuprinzînd extrase din lucrările juriştilor clasici romani (Digeste) şi un manual de drept (Institute). tribord (NAV.), partea din dreapta a unei nave (privind de la pupă spre proră). tribrâhic, picior metric în versificaţia antică (greacă şi latină), alcătuit din trei silabe scurte. „Tribuna", ziar politic şi cultural apărut la Sibiu, de la 14 aprilie 1884 pînă la 5 decembrie 1892 şi de la 4 ianuarie 1894 pînă la 29 aprilie 1903, sub conducerea (pînă în 1890) a lui I. Slavici. A avut un important rol în viaţa politică şi culturală a Transilvaniei şi a militat pentru unitatea politică a românilor prin cultură. A combătut exagerările latiniste şi a promovat realismul popular, publicînd numeroase texte folclorice şi îiter^iură inspirată din viaţa maselor ţărăneşti. A editat „Biblioteca poporală a Tribunei**. în redacţia ziarului a lucrat în tinereţe şi G. Coşbuc. Printre colaboratori s-au numărat: G. Bogdan-Dui-că, I. Pop Reteganul, O. Goga, 1. Popovici-Bănăţeanu ş.a. „Tribuna", săptămînal cultural editat de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. înfiinţat în februarie 1957, apare la Cluj. Publică lucrări literare, reportaje, articole şi studii, cronici de artă, ştiinţifice etc. tribunal (DR.) 1. Denumire generică dată instanţelor judecătoreşti în ţările socialiste. în Republica Socialistă România există: T. Suprem, t. regionale, t. populare şi t. militare. Prin activitatea de judecată, t. apără orînduirea socialistă şi drepturile persoanelor, educînd pe cetăţeni în spiritul respectării legii. Totodată t., aplicînd sancţiuni penale, urmăresc reeducarea infractorilor, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni. 2. (în sens larg) Organ de jurisdicţie. — Tribunale militare internaţionale, denumire dată instanţelor cu compunere internaţională înfiinţate prin înţelegeri între state pentru judecarea principalilor criminali de război germani şi japonezi din timpul celui de-al doilea război mondial. Au funcţionat astfel T.m.i. de la N ii r n b e r g şi T.m.i. de Ia Tokio. „Tribuna transporturilor", gazetă muncitorească bilunară apărută la Brăila, în noiembrie 1928—martie 1929. A fost organ legal al Sindicatelor unitare ale muncitorilor din transporturi din România. tribuni, denumire a magistraţilor însărcinaţi să apere interesele şi drepturile plebei în Roma antică în perioada republicii. Aleşi pentru prima dată în primul deceniu al sec. al V-lea î.e.n., numărul lor, stabilit Ia început la doi, a^ ajuns în cursul istoriei la 10. în timpul imperiului şi-aupierdut importanţa. tribut(lat. tributum „impozit plătit împăratului de către provincii**), denumire a obligaţiilor (de regulă în bani) pe care o putere cuceritoare le impunea unui popor învins şi supus. V. şi haraci. triceps (ANAT.), muşchi cu trei capete de inserţie, care se unesc formînd un singur ten-don (ex. t. brahial se inserează în partea superioară cu un capăt pe omoplat şi cu celelalte două pe humerus, iar în partea inferioară se inserează printr-un singur tendon pe capul inferior al humerusului). triceratops (PALEONT.), gen de reptilă fosilă din ordinul dinozaurienilor, care cuprindea animale de 6—8 m lungime. Triceratops cu două coarne situate deasupra orbitelor şi cu o protuberanţă nazală. Craniul se continua cu un guler de plăci osoase, pe care se inserau muşchi puternici. A trăit în cretacicul superior. trichină (PARAZiT.; Trichi-nella spiralis), specie de vierme nematod cu corpul de 1,5 — 4 mm lungime. Este parazit în muşchii şi în intestinul de şobolani, porci, urşi etc., precum şi la om. Infestarea organismului uman se face prin consumarea cărnii de porc. In intestinul omului larvele devin adulţi, aceştia se înmulţesc, iar larvele ajung pe calea circulaţiei sanguine în muşchi, unde se închistează. Datorită toxinelor eliberate de larve, t. provoacă şi la om boala numită trichinoză. în scopul prevenirii îmbolnăvirilor, în abatoare se execută în mod organizat şi obligatoriu examenul cărnii de porc (trichinoscopie). tricloretilenă (CHIMIE), C/2C=C7/C7. Derivat haloge-nat obţinut prin clorurarea etenei sau prin tratarea tetra-cloretanului cu hidroxid de sodiu sau de calciu. Este un lichid incolor, solubil în apă, neinflamabil, toxic în stare de vapori. Se întrebuinţează ca solvent, ca agent frigorific şi în diverse sinteze. Se numeşte şi tricloretenă. TRICLORUR DE FOSFOR 718 TRIFOR1U triclorurăde fosfor (CHIM.), PCl3. Lichid incolor, cu miros puternic, lacrimogen, mai greu decît apa. Se obţine direct din elemente. Reacţionează cu apa, cu formare de acid fosforos şi acid clorhidric. Fumegă la aer. tricocefâl (PARAZIT.; Tri-churis trichiura), specie de vierme nematod, parazit intestinal la om (mai ales în cec şi în colon); are corpul de 4—5 cm lungime, subţiat ca un fir de aţă în partea anterioară, cu care stă înfipt în mucoasa intestinală. Se hrăneşte cu sîngele pe care îl suge din capilarele mucoasei. T. provoacă boala numită iri-cocefaloză, caracterizată prin anemie, enterită şi unele fenomene nervoase. Infestarea omului cut.se face prin intermediul ouălor parazitului, aflate în apă, în alimente contaminate etc. tricofiţie (MED. VET.), boală a taurinelor, cabalinelor şi cîini-lor, provocată de ciuperci microscopice din genul Tricho-phylon. Se manifestă prin căderea părului, cruste şi îngro-şarea pielii în plăci. Se tratează local cu substanţe caustice şi dezinfectante. Se transmite şi la om. tricomonas (PARAZIT.; Tri-chomonas), gen de protozoare flagelate, cu corpul piriform şi cu 3 — 5 flageli. Provoacă boala numită tricomoniazâ (tri-comonoză). La om, Trichomonas vaginalis, cu localizare genito-urinară, şi Trichomonas inies-linalis (mai rar), localizat în intestin, provoacă secreţii abundente, dureri etc. La taurine, Trichomonas foetus determină avorturi şi sterilitate, iar Tri-chomonas gallinae duce Ia pagube, mai ales Ia porumbei şi la curci. tricoptere (Trichopiera), ordin de insecte caracterizate prin aripile acoperite cu peri sau mici solzişori, ale căror larve trăiesc în apă şi îşi construiesc nişte „căsuţe", în general cilindrice sau conice, din resturi vegetale, nisip, pietricele, în care se adăpostesc. tri crezi lf osf ât (CHIM.), (H-jC — CfiHA)dPO.i. Ester anorganic al crezolului cu acidul fosfor:c. Este un lichid incolor, inodor, neinflamabil şi toxic. Se întrebuinţează ca plastifiant la fabricarea materialelor plastice. tricuspidă (/n- „trei" şi lat. cuspis, -idis „vîrf"), Val-vulâ ~ (ANAT.), valvulă formată din trei clape, care închide orificiul dintre atriul şi ventriculul drept. trîdimit (MINER.), silice naturală, incoloră sau albă, care prezintă două modificaţii cristaline: a-t., rombic (de temperaturi joase), şi p-t., hexagonal (de temperaturi ridicate). Este frecvent în rocile efuzive neovulcanice. triedru (MAT.), figură din spaţiu formată de trei semi-drepte necoplanare duse din acelaşi punct şi de unghiurile determinate de ele. Semidrep-tele se numesc muchiile trie-drului, planele determinate de ele se numesc /e/e/e triedrului, iar punctul lor comun vîrful iriedrului. Dacă fiecare muchie a unui triedru este perpendiculară pe celelalte două, triedrul se numeşte tridreptunghic. — Trie-drul lui Frenet, triedru tridreptunghic, asociat punctelor unei curbe. Versorii t. lui F. sînt versorul tangentei, al normalei principale şi al binor-malei; Тґіеґ [tri:r/, oraş în R.F. Germană, în landul Renania-Palatinat, situat pe rîul Moselle. 87 400 loc. (1963). Industrie de prelucrare a tutunului, industria vinului etc. în T. se păstrează ruine romane şi numeroase monumente arhitectonice medievale. în acest oraş s-a născut Karl Marx. trieră v. triremă. Triest 1. Golf interior al Golfului Veneţian, pe litoralul nord-estic al Mării Adria-tice. Adîncimea maximă: 20 m. 2. Oraş şi port (Triesle) în nord-estul Italiei, situat pe ţărmul estic al golfului Triest (Marea Adriatică). 274400 loc. (1963). Industrie siderurgică, constructoare de maşini (şantier naval), chimică, de rafinare a petrolului, farmaceutică, alimentară, textilă, poligrafică. Port comercial, important în tranzitul internaţional. Universitate, muzee, monumente arhitectonice. Biserica San Giusto (sec. IX—XV), castelul (sec. XVI —XVI I), biserica iezuiţilor (sec. XVII); castelul Mirama-re, veche reşedinţă imperială. După al doilea război mon- dial, potrivit tratatului de pace cu Italia (1947), oraşul şi districtul T. au fost declarate „teritoriu liber"; în 1954, în baza acordului italo-iugoslav, T. a trecut sub administraţia civilă a Italiei, iar o mare parte a teritoriului înconjurător al T. sub administraţia civilă a Iugoslaviei. trietanolaimnă (CHIM.), N(CH«rCH2-OH)?. Lichid uleios, incolor, solubil în apă, în alcool şi în cloroform. Se întrebuinţează la prepararea unor agenţi de înmuiere, emul-gatori şi în cosmetică. trifazat (ELT.) 1. (Despre un sistem ordonat de trei mărimi de aceeaşi specie şi cu o variaţie sinusoidală în timp) Caracterizat prin faptul că mărimile au aceeaşi frecvenţă, dar faze iniţiale diferite (ex. un sistem t. de tensiuni electrice alternative; un sistem t. de curenţi electrici alternativi etc.). Dacă mărimile unui astfel de sistem au aceleaşi amplitudini şi fazele iniţiale diferite cu cîte — radiani între ele, sistemul 3 t. se numeşte simetric. 2. (Despre un sistem de trei circuite monofazate de curent-alternativ) Caracterizat prin faptul că circuitele se află sub tensiuni electrice alternative de aceeaşi frecvenţă, dar defazate între ele (ex. înfăşurările statorice ale unui motor asincron t.). trifoi roşu (Trifolium pra-tense) , plantă erbacee perenă din familia leguminoaselor, cu rădăcini pivotante, lăstari erecţi, înalţi pînă la 70—100 cm, şi frunze trifoliate. Are flori de culoare purpurie, grupate în inflorescenţe, iar fructul este o păstaie mică, cu o singură sămînţă în interior. T.r. se cultivă ca plantă furajeră în ţările nordice cu un climat umed şi răcoros. în ţara noastră,t.r. se cultivă pe o suprafaţă de 209 100 ha (1965), mai mult în Transilvania, Banat şi în zona dealurilor subcarpatice. triforiu(fr. triforium, din lat. transforatum „cu deschizături, deschis"; ARH1T.),tribună care, în arhitectura bazilicilor romane şi mai ales gotice, înconjura nava centrală, deasupra navelor laterale. Spre nava centrală t. se deschideau prin arcade sus- TRIFTONG 719 TRINIDAD ţinute de colonete, care contribuiţii Ia compoziţia decorativă a interioarelor. Uneori t. erau foarte înguste, fiind destinate doar accesului pentru întreţinerea edificiului. triftong (LINGV.), emisie vocalică constituită din trei sunete diferite (două semivocale şi o vocală) pronunţate în aceeaşi silabă, cu o singură tensiune musculară (ex., în română, iau, indicativul prezent al verbului „a lua“, -eoa- din „leoar- că'\ triggcr/7rte?/ (engl. „piedică, trăgaci** ;TELEC.), circuit electric basculant, realizat cu ajutorul tuburilor electronice, de obicei în montaje simetrice. trigliceride(CHlM.), triesteri ai glicerinei cu acizi graşi de acelaşi fel (t. simple) sau diferiţi (l. mixte). Sînt componente principale ale grăsimilor vegetale şi animale. Prin hidroliză alcalină (saponificare), t. se desfac în glicerină şi sărurile metalice aleacizilorcorespunzători (ex. trioleina, tristearina, olcopalmitina etc.). triglifă (ARHIT.), clement decorativ din friza unui templu \ i Ţ-" ^ îîmiiU])- № ar Triglifă doric, unde alternează cu m e-t o p e 1 c. Se Drczintă ca o placă dreptunghiulară. La început era din ceramică, mai tîrziu din piatră decorată cu două caneluri verticale, care fac evidente trei creste în relief, de unde şi numele. trigonometrie (gr. trigonos „triunghi** şi melron „măsură**; MAT.), ramură a matematicii care studiază proprietăţile funcţiilor trigonometrice şi relaţiile dintre ele, precum şi relaţiile dintre laturile şi unghiurile triunghiu-rilor, cu ajutorul funcţiilor sinus, cosinus, tangentă, cotangentă, secantă şi cosecantă, în vederea rezolvării lor prin calcul. Partea t. care se ocupă cu relaţiiledintrelaturileşi unghiurile triunghiurilor plane se numeşte /. plană, iar partea t. care se ocupă cu relaţiiie dintre laturile şi unghiurile triunghiurilor trasate pe o sferă şi avînd ca laturi arce de cercuri mari se numeşte t. sferică. T. plană şi t. sferică s-au dezvoltat împreună, iniţial pentru studiul astronomiei şi al geometriei, iar ulterior pentru măsurările topometrice. triiodotiromnă (BIOCHIM.), hormon iiroidian, format împreună cu tiroxina în glanda tiroidă, dar eliberat în circulaţie în .cantităţi reduse. Are acţiune analogă tiroxinei, dar de trei ori mai puternică. A fost descoperită, în 1958, concomitent de Roche şi Pitt-Rivers. tril (ital. trillo „tremur**; MUZ.), ornament constînd din alternarea foarte rapidă a unui sunet de bază cu unul vecin, superior sau inferior. Mozart a scris o simfonie denumită „a trilurilor**, datorită folosirii abundente a acestui procedeu ornamenta!. trilaterâţie (TOPOGR.), metodă nouă geodezică, bazată pe măsurarea distanţelor dintre puncte din triunghiuri geodezice. trilobfţi (PALEONT.), clasă de artropode fosile care cuprindea forme marine, cu corpul divizat în trei părţi atît longitudinal, cît şi transversal, pu-tîndu-se distinge partea anterioară (cefalotorace), partea mijlocie (abdomen) şi partea pos-terioară (pygidium). T. au existat din cambrian pînă în permian, atingînd maximum de dezvoltare în silurian. trilogie 1. (In literatura Greciei antice) Ansamblu de trei tragedii pe care trebuia să le prezinte fiecare concurent la concursurile dramatice. 2. Suită de trei opere în genul epic sau dramatic, caracterizate fie prin unitate tematică, fie prin eroi comuni, fie prin reprezentarea unor momente succesive ale aceleiaşi epoci istorice. Trilussa (pseudonimul lui Carlo Alberio Salustri; 1871 — 1950), poet italian progresist şi antifascist. A scris în dialect roman. A demascat falsitatea democraţiei burgheze în numeroase fabule şi versuri satirice muşcătoare („Fabule în dialect romanesc'*, 1901 ; „Oameni şi dobitoace *. 1908; „Fabulele lui Trilussa*', 1935, trad. rom.; „Apă şi vin“, 1950, trad. rom.). Lirismul şi farmecul spontan al creaţiilor sale i-au atras popularitatea. trimer (TRANSP.), maşină pentru încărcarea, prin aruncare în vehicule, a materialelor granulare sau în formă de pulbere. Se construiesc t. cu disc, cu palete sau cu bandă. trimis extraordinar, denumire dată agentului diplomatic care are rang de ministru plenipotenţiar; cele două denumiri, ministru plenipotenţiar şi trimis extraordinar, sînt folosite împreună. trimitere în judecată(DR.), trimiterea de către procuror în faţa instanţei judecătoreşti a unui infractor în vederea judecării lui. Trimurti (în hinduism), trinitatea sfîntă compusă din Brahma, zeul creator, Şiva, zeul distrugerii, şi Vişnu, divinitatea care menţine şi păzeşte lumea. trincă (NAV.) 1. Pînză pătrată aşezată la baza arborelui trin-chet al unei nave cu pînze. 2. Vergă situată la partea inferioară a arborelui trinchet şi care cu acelaşi nume. trinchet (NAV.), arbore vertical al unei nave cu pînze, situat la proră. Se mai numeşte arbore mic. Trinidad, insulă în Oceanul Atlantic, din Arhipelagul Anti-lelor Mici, situată în dreptul coastei Venezuelei, la nord-est de delta fluviului Orinoco. Suprafaţa: 4 828 k m". Populaţia: 793 000 loc. (1960). Ţărmuri slab fragmentate. în nord relief de munţi joşi, iar în est mlaştini. Altitudinea maximă: 940 m (muntele Aripo). Climă subecuatorială umedă. Păduri Trimurti susţine pînza TRINIDAD ŞI TOBAGO 720 TRIODĂ ecuatoriale. Exploatări de petrol, de asfalt natural şi exploatări forestiere. Plantaţii de trestie de zahăr, arbori de cacao etc. Principalul oraş-port: Port of Spain. Trinidad şi Tobago, stat in arhipelagul Antile (Marea Caraibilor), situat pe insulele Trinidad şi Iobag o. Suprafaţa: 5 128 k nr. Populaţia: 949 000 loc. (1964), formată din negri, asiatici (în special indieni, mai puţin chinezi) şi mulatri. Capitala: Pori of Spain. Limba oficială: engleza. Este o ţară slab dezvoltată. Principala ramură a economiei este exploatarea şi rafinarea petrolului, controlată de monopolurile nord-americane. Pe lingă petrolul exploatat în ţară, în rafinării se prelucrează şi petrol adus din Venezuela şi în mai mică măsură din Arabia Saudită. Importante exploatări de asfalt şi gaze naturale. Mici întreprinderi textile, alimentare (fabrici de zahăr), chimico-farmaceutice, de materiale de construcţie. Pe plantaţii (care aparţin coloniştilor europeni) se cultivă îndeosebi trestie de zahăr. Se mai cultivă arbori de cacao, de cafea, tutun, orez, bananieri, plante citrice şi coco-tien, se cresc porcine şi păsări. Este dezvoltată economia forestieră. Se exportă produse petroliere (3/4 dm volumul exportului), zahăr, cacao, rom, banane, se importă petrol, maşini şi utilaje, produse alimentare. — Istoric. Descoperite de Columb in 1498, insulele Trinidad şi Tobago au devenit, în 1332, posesiune spaniolă. Englezii au ocupat insula Trinidad în 1797, iar insula Tobago în 18Î4, acestea devenind în 1888 colonii ale Marii Britanii. în 1958—1962, T. şi T. au făcut parte din Federaţia Indiilor de Vest, organizaţie statală membră a Comunităţii Britanice de Naţi uni, iar în 1962 şi-au proclamat independenţa. Statul T. şi T. face parte din Comunitatea Britanică de Naţiuni. Şeful statului este suveranul Marii Britanii, reprezentat de un guvernator general. Puterea legislativă aparţine parlamentului bicameral. trinitarieni (IST. REL.) 1. Nume dat celor ce acceptă dog- TRIN1DAD SI TOBAGO 30 ’ 0 30 60>p ma trinităţii. 2. Membri ai ordinului călugăresc al „Sfintei treimi**, înfiinţat în 1 1 98 de Jean de Matha şi Felix de Valois, cu aprobarea papii Inocenţiu al III-lea, în scopul eliberării creştinilor căzuţi în captivitate la musulmani. trinitate (lat. trinilas „trei-me“), dogma trinităţii, dogmă creştină potrivit căreia dumnezeu este „unul după fiinţă** şi în acelaşi timp „întreit ca persoană**, avînd trei ipostaze: „tatăl**, „fiul** şi „sfîntul duh“ (spiritul sfînt). T, a fost combătută de antitrinitarieni (ex. de arieni în sec. al IV-lea, iar în cadrul protestantismului de unitarieni). V. şi f î 1 i o-q u e. trinitrobenzen (CHIM.), Cc//3(AO,)3(l ,2.5—). Compus obţinut prin nitrarea directă a benzenului cu amestec sulfo-nitric. Este o substanţă solidă, de culoare galbenă, insolubilă în apă, solubilă în benzen, cloroform, alcool metilic etc., cu p.t. J2LC. trinitroceluloză (CHIM.), ester anorganic al celulozei, rezultat la tratarea ei cu amestec de acid azotic şi acid sulfuric. Este o substanţă solidă cu aspect fibros, solubilă în acetonă, nitrobenzen, acetat de butii. Serveşte la prepararea pulberii fără fum prin gelatinizăre cu eter. Se mai numeşte fulmicoton. V. şi nitroceluloză. trinitrofenol (2,4,6 - ~) (CHIM.) v. picric, acid~. trinitrotoluen (CHIM.), tf3C-CB/7, (/VO,)3. Nitro-derivat aromatic obţinut prin nitrarea directă a toluenului cu amestec sulfonitric. Substan- ţă solidă, cristalină, galbenă, cu p.t. 81°C. Este un exploziv stabil, care nu prezintă pericol la manipulare. Sin. trotil. trinom (tri- „trei** şi gr. nomos „diviziune**; MAT.), poli-nom cu trei termeni (ex. \2xs-x2 + 3).~ T. de gradul al doilea, trinom de forma ax1 -rbx-\-ct unde coeficienţii a, b şi c sînt numere cunoscute. — T. bipătrat, trinom de forma dx4 4- ex2f, unde coeficienţii d. e şi / sînt numere cunoscute. trio (ital. trio „grup de trei instrumente muzicale**; MUZ.) 1. Piesă muzicală pentru trei voci sau pentru trei instrumente. 2, Formaţie de trei voci sau de trei instrumente care execută împreună o asemenea piesă. 3. Partea centrală a unui menuet, scherzo sau marş, numită astfel fiindcă în perioada de formare a simfoniei clasice era executată îndeobşte de trei instrumente. triodă (ELT., TELEC.), tub electronic cu vid (IO-5 — 10“& mmHg), cu trei electrozi: un catod, un anod şi o grilă de comandă. Grila fiind dispusă intre ceilalţi doi electrozi şi lucrînd la un mic potenţial negativ, se produc variaţii însemnate ale curentului anodic la variaţii relativ mici ale tensiunii ei. T, sînt folosite ca amplificatoare, ca oscilatoare electrice, ca redresoare de curent şi ca detectoare. Inventată în 1906 de către Lee de Forest, t, este unul dintre tuburile electronice cu cea mai largă răspîndire, în prezent existînd diverse tipuri constructive de t. pentru puteri utile, care, la t. folosite în construcţia radio-emiţătoarelor, pot ajunge pînă la 500 kW sau chiar mai mult. T. pot intra şi în compunerea TRlOLtlNÂ 721 TRIPOLI unor'tuburi electronice combinate, cum sînt triode-hepto-dele, triode-hexodele, triode-pentodele etc. trioleină (CHIM.), ester al glicerinei cu acidul oleic, răs-pîndit în special în grăsimile vegetale (in uleiul de măsline, de floarea-soarelui etc.). Se poate obţine şi sintetic, prin încălzirea glicerinei cu acid oleic în prezenţa acizilor minerali. Este o substanţă lichidă, cu p.t. —17°C, uleioasă, incoloră sau gălbuie, insolubilă în apă, solubilă în solvenţi organici. triolet (MUZ.), diviziune ternară a unei valori binare. Triolet//no/e/, Elsa(n. 1897), scriitoare franceză, originară din Rusia. A debutat în limba rusă, făcînd parte din gruparea „Fraţii Serapion*4. A participat la mişcarea de rezistenţă franceză alături de Louis Aragon, soţul ei. în romanele sale înfăţişează aspecte din viaţa oamenilor simpli în luptă împotriva exploatării şi a războiului („Inspectorul ruinelor4*, 1948; „Calul roih“. 1953; ciclul „Vîrsta de nailon'*, 1959—1963, cuprin-zînd romanele „Trandafiri pe credit*4, „Luna-Park“, „Sufletul*4, trad. rom.). A tradus din Cehov, Maiakovski ş.a. trior (fr. trieurf din trier „a alege, a selecta4*; MAŞ. AGR.), maşină folosită pentru separarea seminţelor de cereale sau de plante tehnice de seminţele de buruieni şi pentru sortarea lor după lungime, formă sau starea suprafeţei. T. este alcătuit dintr-un coş de alimentare, dintr-un ventilator, din site şi din cilindri-triori. trioxid de arsen (CHIM.), As2Oz. Pulbere cristalină sau masă sticloasă, de culoare albă, foarte toxică. Se foloseşte ca insecticid şi raticid. Este anhidrida acidului arsenic (anhidridă arsenioasă). Sin. şori-cioaică. trioxid de sulf (CHIM.), S0Z. Compus al sulfului cu oxigenul, obţinut în laborator prin distilarea acidului sulfuric fumans sau prin încălzirea pirosulfaţilor şi industrial prin oxidarea catalitică a bioxidului de sulf cu oxigenul din aer. Se prezintă în stare solidă. Reacţionează energic cu apa, formînd acid sulfuric, H2SOit Tripoli. Vedere din centrul oraşului a cărui anhidridă este. Se mai numeşte anhidridă sulfurică. tripaf la vină (FARM.), derivat clorurat de acridină cu acţiune antiseptică, întrebuinţat împotriva bacteriilor şi protozoare-lor. Sin. acriflavină. tripalmitfnă (CHIM.), ester al glicerinei cu acidul palmitic, răspîndit în uleiuri vegetale, în special în cel de palmier. Este o substanţă solidă cu p.t. 65°C, incoloră, cu aspect unsuros, insolubilă în apă, solubilă în eter sau alcool cald. Cristalizează din eter sub formă de ace. tripanosoma(PARAZIT.; Trypanosoma), gen de flagelate cu corpul fusiform, al cărui flagel formează o membrană ondulată elicoidală în lungul corpului. Trăieşte ca parazit în sîngele şi în ţesuturile omului şi animalelor şi provoacă boli numite cu un termen general tripanosomiaze, transmise de unele specii de artropode, T. sînt răspîndite mai ales în Africa ecuatorială (ex. Trypanosoma gamhiense, agentul patologic al bolii somnului, transmisă de musca-ţeţe; Trypanosoma equiperdum, care provoacă la cai „boala de împerechere*4). Tripla Alianţă, denumire a blocului politic-militar constituit în 1882 prin aderarea Italiei la alianţa dintre Germania şi Austro-Ungaria încheiată în 1879. T.A. s-a caracterizat prin-tr-o politică agresivă. Ascuţirea contradicţiilor dintre statele imperialiste ale T.A. yi ale An-tantei a determinat izbucnirea primului război mondial imperialist. T.A. s-a destrămat în 1915, prin ieşirea Italiei (care se declarase neutră la începutul războiului) din blocul militar-politic al puterilor centrale şi intrarea ei în război alături de Antantă. Tripla înţelegere v. Antanta. triplă legătură (CHIM.), ansamblu a trei legături de valenţă care leagă doi atomi ai unui compus chimic. Prezenţa t.l. în compuşii organici marchează o puternică nesaturare şi conferă substanţelor respective o reactivitate chimică ridicată (ex. acetilena, HC=CH, acetonitri-lul, HZC-C = N etc.). triplu salt, probă atletică efectuată prin trei sărituri consecutive: prima aterizare se face pe piciorul cu care s-a executat desprinderea de pe prag (bătaia), a doua pe celălalt, iar a treia pe ambele picioare în groapa cu nisip. Tripoli, oraş în Libia, sediul guvernului, situat pe ţărmul Mării Mediterane. 184 000 loc. (1960). Important port, prin care trece circa 50% din traficul naval al ţării. întreprinderi alimentare, textile, de pielărie şi încălţăminte. Sînt dezvoltate meşteşugurile. Aeroport, nod feroviar* rutier şi de căi de caravane. Tripoli (Tarabulus), oraş în Liban, important port la Marea 46 — Dicţionar enciclopedic vol. IV TRIPOLIE 722 TR1SC\ Mediterană. 212 600 loc. (1964). Punct terminus al căilor ferate şi rutiere dinspre Beirut şi Homs (Siria) şi al unei conducte petrolifere dinspre Kirkuk (Irak). întreprinderi de prelucrare a petrolului, textile, alimentare. tripolie, cultură materială neolitică dezvoltată pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti şi R.S.S. Ucrainene. A avut mai multe faze de evoluţie, cuprinzînd în general întreg neoliticul. Se caracterizează printr-o ceramică ornamentată în tehnica picturii policrome. Este strîns legată de cultura c u c u t e n i de pe teritoriul României, împreună cu care formează complexul cucuteni-tripolic. tripsinâ (BIOCHIM.), enzimă protcolitică digestivă din clasa hidrolazclor, localizată în intestinul subţire; este produsă de acinii pancrcatici. Acţionează în mediu alcalin asupra proteinelor, mai intens asupra proteinelor denaturate. tripsinogen (BIOCHIM.), formă inactivă a tripsinei. în contact cu enterokinaza, componentă activantă din mucoasa duodenală, este transformat in tripsinâ activă. triptnze (BIOCHIM.), grup de cnzime proteolitice care acţionează asupra proteinelor native, în mediu neutru, dcsfăcîndu-sc în peptide. Tripsinâ face parte din grupa t. triptic (gr. triplychos „împăturit în trei**), ansamblu compus din trei panouri (de lemn, de fildeş, metal etc.) pictate, sculptate sau gravate. Panourile laterale, numite şi aripi, sînt uneori prinse îr. balamale şi se pot închide peste panoul central. acoperindu-1. triptofdr. (BIOCHIM.), ami-noacid ciclic, unul dintre cei mai importanţi aminoacizi din proteinele naturale. Se găseşte în albumină, cazeină, hemoglobină etc. T. nu poate fi sintetizat de organism şi trebuie introdus o dată cu alimentele; lipsa lui produce tulburări grave de nutriţie. triremă, ambarcaţie cu pînze şi cu trei rinduri de rame, dispuse pc trei registre suprapuse. Trirema T. a fost folosită de greci şi de romani cu precădere în bătăliile navale. trisecţia unghiului (MAT.), problemă care constă în împărţirea unui unghi dat, cu ajutorul riglei şi al compasului, în trei părţi egale. Este una dintre cele trei probleme celebre de geometrie ale antichităţii, alături de duplicarea cubului (sau problema delică) şi cuadratura cercului. Nici una dintre aceste probleme nu se poate rezolva numai cu rigla şi cu compasul. T.u. a făcut obiectul multor cercetări; astfel s-a demonstrat că această problemă poate fi rezolvată fie cu ajutorul unor curbe (al melcului lui Pascal, al concoidei lui Nicomede), fie cu ajutorul riglei şi al unor compase speciale. Primele soluţii ale acestei probleme au fost date de matematicianul Pappus din Alexandria (sec. al II Mea e.n.). trismus (gr. trismos „scrîş-nire“; MED.), simptom caracterizat prin contracţia spastică a muşchilor ridicători ai mandibulei (temporalul şi masete-rul), care duce la închiderea puternică a gurii. T. constituie unul dintre semnele clinice ale tetanosului. Trîssînc, Giangiorgio (1478 — 1550), poet şi erudit italian rinascentist. Este autorul celei dintîi epopei eroice, „Italia eliberată de goţi“ (1547— 1548), şi a primei tragedii italiene, „Sofonisba" (1515). Preocupat de problemele limbii literare, a scris o „Mică gramatică**, iar în dialogul intitulat „Castelanul** a susţinut adoptarea unei limbi literare pentru întreaga Italie. A tradus (1529) scrierea lui Dantc „De vulgari cloquen-tia*. In „Diviziunile poeticii** a formulat regulile poemului eroic. Tristan da Cunhn [ trishn da cuj'i?I, grup de insule de origine vulcanică, situat în partea de sud a Oceanului Atlantic. Suprafaţa insulei principale: 117 km2. Populaţia: circa 280 loc. Relief muntos. Altitudinea maximă: 2 060 m. Descoperit de portughezul Tristilo da Cunha în 1506, este din 1826 posesiune britanică. „Tristan şi Isolda", legendă medievală franceză din ciclul breton, prelucrată în versuri de mai mulţi truveri din sec. al Xll-lca, printre care Beroul şi Thomas, iar în limba germană de Gottfricd von Strassburg. Legenda povesteşte peripeţiile iubirii dintre cavalerul Tristan şi regina Isolda, soţia unchiului său, regele Marc. Medievistul Joscph Be-dier i-a dat o reuşită versiune modernă. A inspirat creaţia artistică romantică şi modernă în proză, printre care şi tema dramei muzicale „Tristan şl Isolda** a lui R. Wngncr. tristearină (CHIM.), ester al glicerinei cu acidul stcaric, frecvent întîlnit in grăsimile solide. Substanţă solidă, cu p.t. 54°C, de culoare slab gălbuie, insolubilă in apă, solubilă în alcool fierbinte, benzen, tolucn, cloroform. Se întrebuinţează la fabricarea săpunului. trişcă, instrument muzical popular de suflat, asemănător cu fluierul, dar fără găuri, confecţionat din trestie. Produce sunete puternice şi ascuţite. f >* ' ••' v ,?/ \ * ■ f'n ''-'T'-v/V J '/V'.' \ l i - • U • • f -1 -l- •' v 1 " V'-’v V\ vi \ i 'J.V v ';.A Wj ■H . ; - ! -]\ Triptic TR1TIU 723 TRlNTûR tritiu (CHIM.), \H sau T. Izotopul greu al hidrogenului, de masă atomică 3. Nu este conţinut în hidrogenul obişnuit. Se obţine prin reacţii nucleare. E radioactiv, avînd timpul de înjumătăţite 12,2 ani. triton (Triturus), gen de amfibieni din ordinul urode-lelor, cu coada comprimată lateral; în haină de nuntă, Triton masculul are la multe specii de t., în lungul spatelui, o creastă viu colorată. în timpul primăverii, t. trăieşte în bălţi. Triton (în mitologia greacă), semizeu marin, fiul lui Poseidon şi al Amfitritei. Ca trîmbiţaş al tatălui şi al stăpînului său, Poseidon, face parte din alaiul acestui zeu şi are menirea de a potoli furtunile şi de a rechema în matcă apele revărsate. în reprezentările plastice a apărut la un moment dat o pluralitate de tritoni, făpturi ale decorului mitologic convenţional, avînd chip de om, partea inferioară a trupului terminată într-o coadă de delfin şi ţinînd în mînă o trîmbiţă în formă de scoică răsucită. triumf, intrare fastuoasă şi solemnă in Roma antică a unui conducător militar, organizată de senat în semn de preţuire a victoriei repurtate de acesta într-un război. In cadrul cortegiului triumfal, sărbătoritul stătea în picioare pe un car tras de patru cai albi, ţinînd în mînă o ramură de laur. triumvirat, formă de conducere politică instituită în Roma antică, la mijlocul sec. I î.e.n., în perioada luptei pentru putere. Reprezenta alianţa a trei conducători politici şi militari. Primul t. (60 î.e.n.) a constat din alianţa dintre Pompei, Cezar şi Crassus, iar al doilea triumvirat (43 î.e.n.) din alianţa dintre Octavian, An-toniu şi Lepidus. Cele două triumvirate au favorizat instaurarea principatului . şi apoi a imperiului. triunghi (MAT.), poligon cu trei laturi, trei vîrfuri şi trei unghiuri. Este poligonul cel mai simplu. Un t. are trei înălţimi, trei bisectoare, trei mediane şi trei mediatoare. Suma unghiurilor unui t. este egală cu două unghiuri drepte. Aria unui t. este egală cu jumătatea produsului dintre bază şi înălţime. T. se clasifică după felul laturilor şi al unghiurilor (isoscel, echilateral, scalen, dreptunghic, curbiliniu); de asemenea t. pot fi: plane sau sferice. — T. curbiliniu, triunghi ale cărui laturi sînt arce de curbe. — T. sferic, triunghi situat pe o suprafaţă sferică, cu laturile arce de cercuri mari, care se taie două cite două fără a trece printr-un acelaşi punct, şi care au lungimile mai mici decît un semicerc. Proprietăţile acestor triunghiuri diferă de cele ale Triunghi iso^crl triunghiurilor plane. De exemplu, suma unghiurilor unui t.s. este Cuprinsă Strict între 7Z şi 2tr. — (ASTR.) Ţ. de parola.ra, triunghi format de Pămînt, Soare şi o stea. Unghiul triunghiului din vîrful în care se află steaua cînd unul dintre celelalte unghiuri este de 90° reprezintă paralaxa stelei. Trivale, Ion (1889—1916), critic literar român. S-a născut la Piteşti. A murit pe front. Elev al lui M. Dragomirescu, a colaborat la „Convorbiri cri-tice“ şi la „Noua revistă ro-mână“, cu articole de orientare clasicizantă. Unicul său volum, „Cronici literare*1 (1915), cuprinde analize bogat argumentate şi observaţii pătrunzătoare în legătură. cu opere ale lui B. Delavrancea, M. Sorbul, Al. Cazaban, V. Demetrius, dar şi aprecieri severe cu privire la creaţia iui Macedonski şi Mi-nulescu. A tradus din Mark T wain. firivalent (CHIM.; despre un element), care funcţionează în starea de valenţă 3. trivium(lat. „răspîntie a trei drumuri**), primul ciclu de în-văţămînt latin medieval, constituit din gramatică, retorică şi dialectică (adică logică formală). împreună cu q u a-d r i v i u m, forma cele şapte arte liberale. trizaharide (CHIM.), substanţe organice din clasa hidra-ţilor de carbon, care au molecula alcătuită din trei resturi de monozaharid (ex. gentianoza, rafinoza etc.). Se întîlnesc în natură şi aparţin grupului denumit oligozaharide. trintă, formă populară de luptă sportivă între doi adversari, care caută să se doboare unul pe altul numai cu ajutorul braţelor. Regulile după care se desfăşoară lupta diferă de la o regiune la alta, dar în vederea concursurilor de masă,unde t. s-a introdus ca probă sportivă, s-a stabilit un regulament unitar. trîntor(ZOOTEHN.), denumire dată indivizilor masculi din familia de albine. Prezenţi în-tr-o colonie în a doua jumătate a primăverii în număr de cîteva sute, spre toamnă, după fecundarea mătcii, sînt omorîţi de către albinele lucrătoare şi evacuaţi din stup. 46* TRNKA 724 1R0LIU • /S7.~2.; ij _ 37 j- . V '* ■ • .* -f) TV .-.-T-r-rir '^=it' >> > - r>: ■ ' -гГ,- -ту К? Tulcea. Vedere generală din avion foioase, mai rar de conifere. Conţine alcaloizi (daphnina, mezereina), substanţe minerale, ceară, materii colorante, uleiuri eterice etc., fiind utilizată în farmacologie. Sin. pi’pe-rul-lupului. tuliu (CHIM.), Tm. Element cu nr. at. 69; gr. at. 168,94. Face parte din grupa lantani-delor. In combinaţii funcţionează trivalent. tulnic (MUZ.) v. bucium, tulpină 1. (BOT.) Organ al plantelor superioare, care are rolul de a susţine ramurile, frunzele, florile şi fructele, de a conduce seva brută de la rădăcină spre frunze şi seva elaborată de la frunze spre celelalte organe; în afara acestor funcţii specifice, unele t. servesc la depozitarea substanţelor de rezervă (ex. tuberculii, bulbii, rizomii), iar altele pot îndeplini funcţia de fotosintezâ. După mediul în care trăiesc, deosebim: t. aeriene (drepte la arbori şi Ia unele plante erbacee, volubile la* hamei şi la volbură, agăţătoare la viţa de vie, tîrîtoare la fragi, la castraveţi etc.), t. subterane (ri-zomi, bulbi şi tuberculi) şi t. acvatice (la lintiţă, ortă-ţel de apă etc.). După durata vieţii lor, t. pot fi: anuale, bienale sau perene. 2. (MICRO-B10L.) Tulpină microbiană, grup de microorganisme dintr-o specie, care au aceeaşi origine şi aceleaşi însuşiri. 3. (LINGV.) V. temă. 4. (DR.) V. spiţă. TULS1 DAS 733 TUNEL Ţulsi Das (1532-1623), poet indian de limbă hindusă şi sanscrită. A scris numeroase poezii, închinate faptelor lui Kama. Capodopera sa este poemul epic „Lacul vieţii lui Rama“ (1584). Inspirată din Ramayana, dar de o autentică originalitate, remarcabilă prin ingeniozitatea şi puritatea stilului, această operă figurează printre scrierile fundamentale ale literaturii hinduse. tult, monedă reală, de argint, care a circulat în ţările române în sec. XVII—XVIII; existau t. turceşti şi t.imperiali (austrieci).^ Tumanian, Ovanes (1869 — 1923), poet şi publicist armean. în opera sa variată (de la catrene şi fabule pînă la poeme), Tumanian a abordat, într-o viziune optimistă de nuanţă folclorică, complexele probleme ale timpului său, subliniind contradicţiile sociale, şi în special pe cele ale satului armean. T. a înfăţişat cu lirism natura patriei sale. Op. pr.: poemele „Lupta veche** (1890), „Anuş“ (1892), „Poetul şi muza** (1899). A prelucrat epopeea populară armeană „David din Sasun“ (1902). tumbliu, monedă turcească de aur, care a circulat în ţările române în sec. XVII—XVIII. tumefâcţie (lat. tumefacere „a umfla**; MED.),creştere patologică în volum a unei regiuni a corpului (ţesut, organ, membru). tumenol(FARM.), produs medicamentos asemănător i h t i-olului. Este utilizat în tratamentul dermatozelor pruriginoase, al arsurilor etc. tumoare (lat. tumor „umflă-tură“; MED.), masă de ţesut neoformat care se dezvoltă într-un organism prin înmulţirea exagerată a celulelor apar-ţinînd unuia sau mai multor ţesuturi ale organismului adult sau embrionar. După evoluţie, t. se împart în: t. benigne, caracterizate prin faptul că sînt delimitate, cresc lent, nu recidivează după extirpare, sînt jenante numai prin volumul lor şi prin tulburările de compresiune pe organele vecine pe care le produc uneori, şi /. maligne, care se caracterizează prin creştere rapidă; nu sînt delimitate, invadează ţesuturile înconjurătoare, recidivează adesea după extirpare, dau metastaze la distanţă în alte organe şi ţesuturi. T, se pot dezvolta în orice ţesut şi organ. După ţesutul în care se dezvoltă, t. se numesc: fibrom (ţesut conjunctiv), lipom (ţesut gras), miom (ţesut muscular), osteom (ţesut osos) etc. Sin. neoformafie. tumul (lat. tumulu$ „movilă, dîmb**), movilă conică sau piramidală, din pămînt sau din piatră, ridicată pe morminte Tumul la unele popoare din antichitate. în ţara noastră, asemenea vechi monumente funerare sînt frecvente mai ales în Dobro-gea (ex. t. din Mangalia). tun 1. (MIL1T.) a) Nume generic dat gurilor de foc de artilerie. b) Gură de foc de artilerie construită pentru trageri cu traiectorie întinsă. — T. fără recul, tun la care ţeava nu recu-lează, datorită faptului că energia de recul este anihilată de scurgerea înapoi a unei părţi a gazelor rezultate din arderea încărcăturii de azvîrlire. V. şi artilerie. 2. (ELT., TELEC.) Tun electronic, parte componentă a tuburilor cu fascicul de electroni dirijat (tuburi catodice, tuburi videocaptoare etc.), a microscoapelor electronice, a unor acceleratoare de particule etc., care produce un fascicul filiform de electroni avînd practic aceeaşi viteză. Este format dintr-un catod (sursa de electroni), un sistem de comandă pentru modificarea intensităţii fasciculului, un sistem de concentrare a electronilor într-un fascicul îngust, un sistem de accelerare şi un sistem de focalizare a fasciculului de electroni. Tundja [ tungeaj, rîu în R.P. Bulgaria şi Turcia (368 km), afluent pe stînga al fluviului Mariţa. Izvorăşte din munţii Stara Pianina, străbate depresiunea Kazanlîk şi munţii Sredna Gora şi drenează Cîm-pia Traciei Occidentale. Apele rîului sînt intens folosite pentru irigare. Hidrocentrală. tundră, zonă de vegetaţie situată la nord de zona pădurilor, ocupînd regiunile cu climă subarctică (extremitatea nordică a Europei, Asiei şi Americii de Nord şi unele insule din sudul Oceanului îngheţat). Condiţiile specifice (perioada foarte scurtă de vegetaţie, îngheţul peren şi solurile reci şi suprasaturate cu apă, vînturile puternice etc.) au determinat apariţia unor adaptări caracteristice la plante. T. este formată din plante cu înălţimi reduse (arborii lipsesc complet), de obicei perene, cu sistem radicular superficial. Predomină muşchii şi lichenii (îndeosebi în partea nordică a tundrei), gramineele, unele plante cu flori viu colorate şi, în special în sud, arbuştii pitici şi tufişurile scunde (ex. salcia polară, mesteacănul pitic). tunel 1. (CONSTR.) Construcţie subterană care realizează o cale de comunicaţie prin-tr-un masiv muntos, pe sub un teren cu clădiri sau pe sub o apă. Principalele elemente constructive ale unui t. sînt: tranşeele de acces, care reprezintă excavaţii deschise executate la capetele t.; portalele, care sînt construcţii speciale destinate consolidării masivului la capetele t.; corpul t„ care reprezintă excavaţia subterană, cu pereţii consolidaţi cu o susţinere artificială (numită căptuşeală sau manta). Profilul longitudinal al t. se alegi astfel încît să se asigure evacuarea apelor de infiltraţie şi să se obţină pante admisibile TUNET 734 TUNISIA. ale căii de comunicaţie. Evacuarea aerului viciat din t. se poate face prin ventilaţie naturală sau artificială. După destinaţie se deosebesc: t. pentru căi ferate şi metropolitane, pentru autostrăzi. Se construiesc şi t. hidrotehnice, t. apeducte (pentru alimentarea cu apă a centrelor populate), t. urbane edilitare etc. Cele mai lungi t. din lume pentru căi ferate sau pentru autostrăzi sînt: Simplon (între Elveţia şi Italia) 19,8 km; /. Apeninilor (în Italia), 18,5 km; Saint Gothard (în Elveţia), 15 km; Lolschberg (în Elveţia), 16,4 km; Mont-Cenis (între Franţa şi Italia), 13,6 km; Cascade (în S.U.A.), 12,5 km;'Mon/ Blanc (între Franţa şi Italia), 11,5 km. 2. (AV.) Tunel aerodinamic v. suflerie aerodinamică. tunet (FIZ.), zgomot puternic care însoţeşte o descărcare electrică atmosferică (fulger sau trăsnet), produs prin dilatarea bruscă a gazelor din canalul descărcării aflate la temperaturi de mii de grade. tungsten(CHIM.) v. wolfram. Tunguska, numele a două rîuri din U.R.S.S., afluente pe dreapta ale Eniseiului care izvorăsc din interfluviul Lena-Angara. Podkamcnr.aia T. drenează partea de sud-vest a Podişului Siberiei Centrale (I 830 km). în cursul inferior (pe o lungime de250 km de la vărsare), valea rîului este lărgită şi canalizată. Nijneaia T. străbate partea centrală şi estică a Podişului Siberiei Centrale (2 989 km). în cursul superior traversează numeroase praguri. Navigabilă in aval de oraşul Tura. în cursul ei se află marele bazin carbonifer T. tunică, piesă de îmbrăcăminte, purtată Ia multe popoare din antichitate (sinonimă cu grecescul chiton). T. bărbăteşti erau scurte pînă în dreptul genunchilor, iar femeile purtau t. lungi şi strînse în talie cu o centură. tunicieri (ZOOL.) v. uro-cordate. Tunis, capitala Tunisiei, situată în golful cu acelaşi nume, pe ţărmul Mării Mediterane. 410 000 loc. (1965). Important centru comercial, punct terminus al căilor feroviare şi rutiere, aeroport internaţicnal. Port prin care trece circa 50% din traficul maritim de mărfuri al ţării (citrice, fosforite, minereu de fier, cereale, vinuri etc.). Cel mai mare centru industrial al Tunisiei, cu întreprinderi metalurgice (prelucrarea plumbului), chimice (superfosfaţi), textile, alimentare. Universitate şi alte institute de învăţămînt superior şi de cercetări ştiinţifice, muzeu, o importantă bibliotecă de literatură arabă. Numeroase palate arabe, dintre care unele transformate în muzeu, şi moschei din sec. IX-XV. Tunisia, stat în nordul Africii, situat între Algeria, Libia şi Marea Meditcrană. Suprafaţa: 125 180 km2. Populaţia: 4 565 000 loc. (1964), în special arabi şi berberi. Capitala: Tunis. Alte oraşe mai importante: Sfax, Bizerta, Sousse. Limba de stat: araba. Pe ţărmul estic se întind cîmpii litorale vălurite, cu numeroase lacuri sărate. Teritoriul T. este străbătut de ramuri ale munţilor Atlas cu altitudini medii de 1 000 — I 200 m, orientate de la sud-vest spre nord-est (Telul înalt, Telul Nordic, Munţii Tunis) şi despărţite de văi şi de cîmpii interioare (Valea Medjerda). în partea centrală şi sud-vestică a ţării se află o regiune de depresiuni cu solonceacuri şi ueduri, iar în sud o porţiune din Sahara. Climă mediteraneană,în sud tropicală-deşertică. Asociaţii vegetale detipmaquis, stepe uscate şi semideşerturi, în munţi păduri (stejar de plută, pin, tuja), în sud deşert. Zăcăminte de minereu de fier (în nord-vest), de plumb, de zinc, mari zăcăminte de fosforite (în sud-vest), mici cantităţi de cărbune brun şi gaze naturale. Economia ţării se bazează pe agricultură şi pe industria ex- Tunis. Arhitectură arabă tractivă. Sectorul de stat are un rol important în economie, totuşi capitalurile străine deţin încă poziţii puternice. Peste 2/3 din populaţia activă este ocupată în agricultură. Predomină gospodăriile mici şi mijlocii; plantaţiile naţionalizate au devenit gospodării experimentale de stat. Mai mult de 3/4 din suprafaţa cultivată este ocupată cu cereale: grîu, orz, sorg, porumb. T. ocupă unul dintre primele locuri în lume pentru culturile de măslini (cele mai multe concentrate în estul şi nord-estul ţării). Se mai cultivă plante citrice, viţă de vie, legume, tutun, in pentru ulei, în oazele din sud curmali. în regiunea de stepă şi de semideşert se recoltează iarba alfa, iar în munţi pluta. Se cresc în special oi şi capre, în nord şi cornute mari, iar în extremitatea sudică a ţării cămile. Pescuit intens. în regiunea Golfului Gabes se pescuiesc bureţi. Este dezvoltată industria extractivă. Industria prelucrătoare este reprezentată în special prin mici întreprinderi ale industriei alimentare (mori, fabrici de ulei, de conserve, o fabrică de zahăr), fabrici textile, de ciment, chimice (superfosfaţi, acid sulfuric etc.) şi o uzină metalurgică (la Menzel-Bourguiba). Se exportă ulei de măsline, vin şi TUNISIA 735 TURA alte produse agricole, fosforite etc., se importă în special produse alimentare (zahăr, ceai etc.)» utilaj industrial şi combustibili. Principalii parteneri comerciali: Franţa, S.U.A., Italia, Marea Britanie. — Istoric. Teritoriul T. a fost locuit din timpuri străvechi de triburi berbere; începînd din sec. al XII-lea î.e.n., pe ţărmul nordic al Africii, în T., s-au aşezat fenicienii, care au întemeiat colonii, dintre care un rol important 1-а avut Cartagina. In urma războaielor cu Roma (264—146 î.e.n.), Cartagina a fost înfrîntă şi distrusă, iar teritoriul T. a devenit parte componentă a provinciei romane Africa. T. a fost cucerită succesiv de vandali (sec. al V-lea), de Imperiul bizantin (sec. al Vl-lea), de arabi (sec. al VlI-lea), care au inclus-o în califatul arab şi au stăpînit-o mai multe secole. Intre 800 şi 909 a făcut parte din statul arab, independent de califul din Bagdad, condus de dinastia Aglabizilor, iar după aceasta din califatul Fati-mizilort din statul arabo-ber-ber al Almoravizilor; în 1160 T. a intrat în componenţa statului teocratic al Almohazi-lor. Începînd din 1228, T. s-a aflat sub autoritatea dinastiei locale a Hafsizilor. în 1534 T. a fost cucerită de spanioli, iar în 1574 de turci, care au transformat-o într-o provincie a Imperiului otoman. Începînd din 1705, T. a fost condusă de dinastia de bei a Husei-nizilor, care a întărit puterea centrală şi a înfăptuit o serie de reforme economice-administra-tive şi militare, punînd bazele statului tunisian independent sub suzeranitatea nominală a Turciei. în sec. al XIX-lea, înT. a pătruns capitalul financiar englez, francez şi italian, în 1881 colonialiştii francezi au ocupat T. şi au transformat-o în protectorat francez. în condiţiile ocupaţiei franceze s-au creat primele organizaţii naţionaliste, care au condus acţiunile antiimperia-liste din anii 1906—1912 ale poporului tunisian. în 1920 a fost creat Partidul „Destur“ (scindat în 1934 în partidele Noul Destur şi Vechiul Des- tur), ale cărui principale revendicări programatice au fost: guvern constituţional şi înlăturarea protectoratului francez. în 1920 a fost creată secţia tunisiană a Partidului Comunist Francez, pe baza căreia, în 1934, a fost întemeiat Partidul Comunist din Tunisia. în noiembrie 1942, T. a fost ocupată de trupele fasciste germane şi italiene, care au fost însă alungate, în mai 1943, de trupele an-glo - franco - americane. Ca urmare a întăririi mişcării de eliberare naţională după cel de-al doilea război mondial. Franţa a fost nevoită să acorde T.f în 1956, independenţa. în alegerile pentru Adunarea Naţională Constituantă din 1956, partidul Noul Destur a obţinut victoria, iar liderul acestuia Habib Bur-ghiba, a format primul guvern naţional al T. în î957 X. a fost proclamată republică. Şeful statului şi al guvernului este preşedintele, ales pe termen de cinci ani. Organul legislativ suprem este Adunarea Naţională, aleasă pe termen de cinci ani.T. întreţine relaţii diplomatice cu Republica Socialistă România. Partide politice: Partidul socialist desturian, partid de guver-nămînt; Partidul Comunist din Tunisia activează din 1963 în ilegalitate. Tupac Amaru, numele a doi conducători de răscoale ale indienilor (amerindienilor) din Peru. T.A.I a condus răscoala incaşilor din Peru (1571) împotriva dominaţiei spaniole; prins prin vicleşug, a fost ucis la Cuzco. T.A. al Il-lea (Jose Gabriel Condorcanqui) (c. 1740 —1781) a condus cea mai puternică răscoală a incaşilor din Pem (1780-1781). După lupte crîncene, în «care au pierit peste 80 000 de oameni, răscoala indienilor a fost înfrîntă de armata spaniolă, iar T.A. alll-lea a fost prins prin trădare şi ucis de spanioli. Tupolev,Andrei Nikolaevici (n. 1888), inginer constructor de avioane sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A proiectat şi a condus lucrările de construcţie a numeroase avioane, printre care „Maxim Gorki*‘, cel mai mare avion la data aceea (1933), ANT-25, TU-104, TU-114, avioane de bombardament etc. în lucrările sale teoretice, continuînd opera lui N.E. Jukovski, a dezvoltat calculul aerodinamic al avionului, teoria calculului de rezistenţă a avionului etc. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. şi al Premiului Lenin. tufa (tugrâ), emblema sultanului otoman, cuprinzînd monograma lui, care se punea pe acte pentru a le da putere de lege şi pe monede. Tura, Cosimo (ci 430—1495), pictor italian, întemeietorul şcolii din Ferrara. Format sub influenţa lui Donatello, Mantegna şi Piero della Fran-cesqa, a executat tablouri cu teme biblice în care preocuparea rinascentistă pentru perspective savante şi arhitecturi antice complicate se îmbină cu caracterele picturii gotice. Opera sa se caracterizează prin personaje robuste, cu figuri expresive şi încor- TURALIU 736 TURBINĂ date, printr-un desen riguros şi aspru şi prin coloritul puternic şi rece („Bunavestire**, „Sfîntul Gheorghe şi balaurul**, aflate în Dornul din Ferrara). T. a executat şi numeroase cartoane pentru gravuri. turaliu (tugraliu), monedă turcească de aur, bătută la Cairo, care a circulat în ţările române în sec. XVIII — XIX. Numele vine de la emblema sultanului (tura, tugra). Turan, depresiune în nord-vestul Asiei Centrale Sovietice şi în sud-vestul Kazahstanului, cuprinsă între munţii Kopet-Dag, Marea Caspică, colinele Mugodjarî şi poalele munţilor Tian-Şan şi Pamiro-Alai. Peisaj de semideşerturi şi deşerturi argiloase şi nisipoase (Kîzîl-kum şi Karakum). Altitudinea maximă: 900 m. Climă subtropicală continentală uscată. Formaţii vegetale desemideşert şi deşert argilos. turanice, denumire sub care mai sînt cunoscute în istorie popoarele turce şi uraloaltaice. Numele vine de la regiunea Turan din Asia Centrală, în care au trăit sau de unde au migrat aceste popoare. In prezent denumirea este abandonată, fiind imprecisă. turaţie (FIZ.,TEHN.), număr de rotaţii ale unui corp în jurul unei axe, efectuate în unitatea de timp; se raportează de obicei la secundă sau la minut. — T. critică, turaţie egală cu frecvenţa proprie de vibraţie a unui organ de maşină; în cazul cînd t. de regim devine egală cu t.c., se produce fenomenul de rezonanţă. turbare (MED., MED. VET.), boală infectocontagioasă comună omului şi animalelor, provocată de virusul rabic cu afinitate pentru sistemul nervos. Transmisă prin saliva animalului, de la locul unei muşcături, boala începe după o incubaţie care variază de Ia 10 zile la un an, cu cefalee, nelinişte, febră, după care urmează faza de agitaţie motorie, de accese de furie, convulsii, crampe musculare puternice, salivaţie, bidrofobie şi se sfîrşeşte prin paralizie şi moarte. Pasteur, între anii 1881 şi 1889, a reuşit să prepare primul vaccin eficace contra t. Vaccinarea antirabică este obli- gatorie şi este cu atît mai sigură, cu cît se face mai repede după muşcătura animalului turbat sau suspectat, iar pentru muşcăturile situate aproape de cap trebuie începută imediat. La animale, t. se întîlneşte mai ales la carnivorele domestice şi sălbatice, care o transmit prin muşcături sau zgîrieturi la alte animale şi la om. T. se previne prin vaccinarea preventivă a cîinilor, stîrpirea cîinilor vagabonzi şi a carnivorelor sălbatice (lupi, vulpi). Sin. rabic. turbă (PETROGR.) rocă sedimentară recentă, formată în mlaştinile neaerisite şi constituită în cea mai mare parte din resturi de plante cu structura vegetală, în general conservată, care au suferit un proces de transformare fizico-chimică (turbifica-re), îmbogăţindu-se astfel în carbon. In compoziţia chimică a t. uscate intră 40—60% C, 28-40% O, 4-7% H. In stare naturală, t. conţine 70 — 95% apă. Este utilizată local drept combustibil inferior, a-vînd o putere calorică de 2 000 — 5 000 de calorii, precum şi în alte scopuri, ca material izolant în construcţii, îngrăşă-mînt agricol etc. Cele mai mari rezerve de t. din lume se găsesc în U.R.S.S.. care deţine 80% din rezerveke mondiale, în Republica Socialistă România se găsesc zăcăminte de t. la Poiana Stampei (lîngă Vatra Dornei), Mîndra (lîngă Făgăraş), Miercurea-Ciuc, Dersca (lîngă Dorohoi) etc. turbărie, mlaştină în care s-a acumulat un strat de turbă. turbelariăte (ZOOL.), clasă de viermi cu corpul moale şi lat, de dimensiuni mici, oval sau alungit, cu tegumentul acoperit cu cili vibratili (ex. planaria). turbidimetru (FIZ.), instrument pentru compararea transparenţei unui mediu dispers cu transparenţa unei probe-etalon, în scopul determinării, de exemplu, a concentraţiei unui component dintr-o soluţie. turbiditâte (lat. turbidus „tulbure") 1. (H1DROL.) Concentraţia de particule solide în suspensie în apa rîurilor şi a lacurilor. De obicei se exprimă în grame la m3 de apă. 2. (FIZ.) Proprietate a unui mediu dispers (suspensie, emulsie etc.) de a împrăştia lumina, datorită fluctuaţiilor de densitate sau prezenţei particulelor străine. turbină 1,(MAŞ.) Maşină de forţă (motor), compusă dintr-o carcasă, dintr-un rotor solidarizat cu un arbore şi dintr-un stator. Statorul este alcătuit dintr-una sau din mai multe coroane inelare de ajutaje sau de palete fixe directoare (uneori dintr-un singur ajutaj sau injector). Rotorul este constituit dintr-unul sau din mai multe discuri cu palete ori cu cupe montate pe un arbore sau dintr-un tambur (ori butuc) prevăzut fie cu mai multe coroane cu palete, fie cu pale. Coroanele de ajutaje (sau de palete fixe) ale statorului alternează cu coroanele de palete ale rotorului. O coroană de ajutaje (sau de palete fixe) şi coroana următoare de palete de pe rotor formează o treaptă (un etaj) de presiune. Energia potenţială a fluidului (agentul motor) care circulă prin t» este transformată în energie cinetică fie numai în ajutaje sau în paletele fixe ale statorului (i. cu acţiune)% fie în ajutaje sau în paletele statorului şi în paletele rotorului (t. cu rcacţiu-ne). Energia cinetică este trans- Turbină hidraulică TURBINĂ 737 TURBOPROPULSOR formată apoi în energia mecanică a rotorului, care capătă o mişcare de rotaţie. După felul agentului motor se deosebesc: t. hidraulice, /. cu gaze şi /. cu abur. T. hidraulice folosesc ca agent motor apa şi pot fi: cu acţiune (de tip Pelton), la care rotorul este prevăzut cu cupe şi care funcţionează la căderi de apă mari cu debite relativ mici (viteza de rotaţie fiind redusă); cu reacţiune (de tip Francis, avînd paletele rotoru-. Iui fixe, sau de tip Kaplan, avînd paletele rotorului cu înclinare reglabilă în timpul funcţionării), care lucrează la căderi de apă cu debite mari (turaţia rotorului ajungînd la 1 000 rot/min). T. cu gaze folosesc ca agent motor gazele rezultate din arderea unui com- cu mai multe trepte de presiune. T. mai pot fi: axiale, la care agentul motor parcurge un drum paralel cu arborele rotorului (ex. t. de tip Jon-val), şi radiale, la care agentul motor circulă dinspre arbore spre periferie (centrifuge, ex. t. tip Ljungstrom) sau dinspre periferie spre arbore (centripete, ex. t. tip Francis). 2. (EXPL. PETR.) Turbină de foraj, turbină de construcţie specială care se introduce în gaura de sondă, Ia capătul inferior al garniturii de prăjini de foraj. bustibil într-o instalaţie (motor cu ardere internă, focarul unui cazan de abur etc.) care face parte din instalaţia generală a t. Acestea pot fi cu circuit deschis sau închis şi fără recuperarea sau cu recuperarea (de ex. prin termificare) căldurii evacuate în cursul procesului. T. cu abur folosesc ca agent motor aburul, produs în mod obişnuit în cazane de abur sau, mai recent, în schimbătoarele de căldură ale reactoarelor nucleare. T. cu abur pot fi: cu condensare, la care aburul este evacuat după utilizare într-un condensator; cu contrapresiune, la care aburul uzat este folosit pentru încălzire; cu condensaţie şi prize reglabile (cu prelevare de abur), la care o parte din aburul utilizat este scos dintr-o treaptă intermediară şi folosit pentru încălzire: cu o singură treaptă de presiune (ex. t* de tip Laval); pentru antrenarea sapei; este acţionată de noroiul de foraj, care este pompat sub presiune, de la suprafaţă, prin interiorul prăjinilor de foraj. T. de /. este alcătuită dintr-un mare număr de trepte (pînă la 230), fiecare treaptă fiind formată dintr-un element fix (statorul) şi un element mobil (rotorul); elementele fixe sînt solidare cu corpul turbinei (legat de garnitura de prăjini de foraj), iar elementele mobile sînt solidare cu axul turbinei, la care este ataşată sapa de foraj. Se mai numeşte turbofor, turbobur. turbion v. vîrtej. turbocompresor (Maş.), compresor format dintr-un stator şi dintr-un rotor prevăzute cu palete. în care un fluid gazos se comprimă la o presiune mai mare de 2,5 at şi de obicei în trepte. T- Dot fi axiale sau Turbogeneralor radiale, în funcţie de direcţia de circulaţie a fluidului, şi sînt folosite la transportul şi la comprimarea gazelor în diferite domenii ale industriei (metalurgică, chimică, minieră ş.a.), la turbinele cu gaze etc. turbogenerator (ELT.), generator electric, în general sincron trifazat, construit pentru a fi acţionat de o turbină cu abur. T. sînt maşinile cele mai frecvent utilizate pentru producerea energiei electromagnetice în centralele electrice. Se construiesc t. cu puteri nominale pînă la 100 — 250 MW, iar în prezent se manifestă tendinţa de a se introduce unităţi cu puteri de 500 MW şi chiar mai mari. turbopompă (MAŞ.), agregat sau instalaţie formată dintr-o pompă şi o turbină de acţionare; este folosită pentru asigurarea unor debite de pompare mari (ex. la alimentarea caza-nelor de abur). turbopropulsor (AV.), motor termic asemănător din punct de vedere constructiv cu turboreactorul, dar care este echipat şi cu elice (antrenată de turbina cu gaze) şi la care forţa de propulsie se realizează datorită elicei şi efectului de reac-ţiune provocat de evacuarea jetului de gaze de ardere. Energia produsă de turbina cu gaze a t. este folosită atît pentru antrenarea compresorului, cit şi pentru antrenarea elicei.T. sînt folosite la avioanele destinate să parcurgă distanţe mari de zbor cu viteze moderate (subsonice); prezintă avantajul tracţiunii reactive la viteze mari şi al tracţiunii cu elice la viteze moderate şi Ia decolare. 47 — Dicţionar enciclopedic voi. IV TURBOREACTOR 738 TURCIA turboreactor (AV.), reac-t o r echipat cu un compresor (centrifugal sau axial) care comprimă aerul atmosferic şi îl trimite sub presiune în camera de ardere. Energia produsă de turbina cu gaze a t. este folosită exclusiv pentru antrenarea compresorului, iar torţa de propulsie se realizează datorită efectului de reacţiune provocat de evacuarea jetului de gaze de ardere cu viteză mare prin efuzor. T. sînt folosite la avioanele supersonice. turbosuflântă (MAŞ.) v. suflantă cu rotor. turboventilator (MAŞ.), a-gregat format dintr-un ventilator şi o turbină de acţionare, folosit pentru obţinerea ventilaţiei forţate, pentru realizarea tirajului forţat la locomotive sau la diferite instalaţii etc. turca (v. sl. turu „zimbru**), denumirea jocului teatral popular românesc capra, brezaia sau cerbul. T. provine din-tr-o străveche pantomimă rituală de origini arhaice, care aparţine patrimoniului mitologic comun de datini folclorice din aria europeană. Turcia, stat în Orientul Apropiat, înglobînd Asia Mică, o parte din Podişul Armeniei şi extremitatea estică a Peninsulei Balcanice, despărţite prin strîmtorile Bosfor-Dardanele şi Marea Marmara. Este situată între Grecia, R.P. Bulgaria, U.R.S.S., Iran, Irak. Siria, Marea Mediterană, Marea Egee şi Marea Neagră. Suprafaţa: 780 376 km2, din care Turcia europeană 23 623 km2. Populaţia: 31 391 210 loc. (1965), formată din turci; există mici grupuri minoritare de kurzi, armeni, greci şi arabi. Capitala: Angara. Alte oraşe: Istanbul (cel mai mare oraş al ţării), Izmir, Adana, Bursa, Eskişehir. Limba de stat: turca. Partea centrală a ţării este ocupată Turboreactor de Podişul Anatoliei, cu altitudini variind între 800 şi 1 500m, încadrat de lanţuri muntoase arcuite: Munţii Pontici în nord şi munţii Taurus şi Antitaurus în sud. Spre vest podişul se prelungeşte cu culmi muntoase paralele (care ating 2 500 m altitudine), iar în est se uneşte cu Podişul Armeniei, înalt, cu aspect muntos, fragmentat de depresiuni (cîmpia Araratului, depresiunea în care s-a format lacul Van ş.a.), deasupra cărora se ridică conurile unor vulcani stinşi (ex. Ararat, 5 156 m). îngustele cîmpii litorale comunică cu interiorul podişului prin văile adînci sculptate în Munţii Pontici şi Taurus. în partea europeană se întinde podişul vălurit al Traciei orientale. Climă subtropicală, cu vară secetoasă; în podiş, clima are un caracter continental pronunţat. Principalele rîuri: in sud-est cursul superior al fluviilor Tigru şi Eufrat, în Asia Mică Kîzîl-Irmak, Sakaria şi Buyiik Men-deres, în partea europeană cursul inferior al Mariţei. Numeroase lacuri. Predomină vegetaţia de stepă şi de semipus-tiu, în zonele litorale apar formaţii mediteraneene, iar în unele regiuni muntoase păduri. Zăcăminte de cărbuni (în bazinul Eregli-Zonguldak), minereu de fier, de mercur, de cupru, de molibden, de man-gan, de crom (pentru care T. ocupă un loc important în lume), petrol, fosfaţi. Este o ţară agrară, cu o industrie în curs de dezvoltare, în care sectorul de stat deţine o pondere importantă. 70% din terenul agricol aparţine moşierilor şi burgheziei săteşti; peste 2/3 d’n ţărani iau pămînt în arendă sau se angajează ca muncitori agricoli. Se cultivă cereale (în special grîu şi orz, apoi secară, ovăz, mei, orez), leguminoase, tutun (T. fiind printre marile producătoare de tutun de calitate superioară), bumbac, sfeclă de zahăr,^ mac (pentru opiu), ceai ş.a. în zonele litorale este dezvoltată viticultura, cultura smochinului, a măslinului, a plantelor citrice şi a altor pomi fructiferi. în nord-est se recoltează fistic. Creşterea animalelor se practică în special pe păşunile din partea răsăriteană a T. Se cresc oi, capre (dintre care circa 1/4 capre de angora), bovine, bivoli, măgari, cai; şep-telul numără circa 70 milioane de capete. în zona litorală este dezvoltat pescuitul. Principalele ramuri industriale sînt industria extractivă, metalurgică (Kara-biik, Eregli), tutunului (cu mari întreprinderi la Istanbul, Izmir, Samsun şi Trabzon), constructoare de maşini (vagoane, asamblare de maşini şi tractoare, maşini textile, electromotoare, construcţii navale), textilă, alimentară (morărit, zahăr, ulei) etc. în 1962 a fost adoptat un plan de dezvoltare economică pentru o perioadă de cinci ani. Se exportă tutun, fructe, bumbac, vite, piei, minereu de crom, de mangan, de cupru; se importă produse petroliere, maşini şi utilaje etc. Principalii parteneri comerciali sînt S.U.A., R.F.G., Marea Britanie, Italia, Franţa. <— Istoric. La sfîrşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-1 ea, uniunea turcilor oguzi din tribul kaia, condusă de emirul Osman (după numele căruia turcii-oguzi s-au numit osmanlii sau otomani), a cucerit posesiunile Imperiului bizantin din nord-vestul Asiei Mici, punînd bazele statului otoman cu capitala Ia Brusa (Bursa). Pro-fitînd de fărîmiţarea emiratelor seldgiucide, precum şi de slăbiciunea Imperiului bizantin, turcii au supus, sub emirul Orhan (1326-1359), TURCIA 739 TURCIA întreaga Asie Mică şi au ocupat cetatea Gallipoli în Peninsula Balcanică. în timpul sultanului Murad I (1360—1389), turcii au început campanii le de cuceriri în Europa. în această perioadă a avut loc şi prima incursiune otomană în Ţara Românească (1369). După ce au ocupat Tracia cu Adrianopol (Edirne), unde şi-au aşezat capitala, au înfrînt oştile feudalilor balcanici pe rîul Ma-riţa (1371) şi la Kossovopolje (1389), iar în timpul domniei lui Baiazid I Fulgerul (1389 — 1402) au cucerit Macedonia, ţaratele bulgare de Ia Tîrnovo şi Vidin, ajungînd pînă la Dunăre. Succesele militare fulgerătoare ale turcilor se datorau unei excelente organizări militare, derivată din caracterul militar al feudalismului otoman. Ofensiva otomană în Europa a fost oprită temporar de în-frîngerea suferită în 1402 de armata otomană din partea lui Timur Lenk la Angora (Ankara), de luptele interne purtate între urmaşii lui Baiazid I pentru tron (în care au intervenit Mircea cel Bătrîn şi Ştefan Lazarevici), de răscoalele bulgarilor de la Vidin (1403) şi Provadia (1412) şi de mişcarea populară antifeudală din Asia Mică şi Peninsula Balcanică (1415 — 1418). După restabilirea autorităţii unui singur sultan, turcii au reluat campaniile de cuceriri, conduse de sultanii Murad al II-lea (1421-1451). Ma-bomed al II-lea (1451—1481) şi Baiazid al II-lea (1481 — 1512), terminînd, în prima jumătatea sec. al XV-lea, supunerea emiratelor din Anatolia. Lupta eroică a popoarelor balcanice şi a poporului român, în care s-au afirmat conducători ca Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Skanderbeg ş.a. împotriva Imperiului otoman a avut meritul de a întîrzia cu aproape un secol înaintarea turcilor în Europa. Cu toată eroica împotrivire a popoarelor balcanice şi a ţărilor române, turcii au reuşit să cotropească întreaga Grecie, Serbia, 47* Bosnia, Herţegovina şi Albania; ţările române au fost nevoite să accepte suzeranitatea Imperiului otoman. Cucerind Constan-tinopolul în 1453, turcii au pus capăt existenţei Imperiului bizantin; prin stăpînirea Cons-tantinopolului (pe care l-au denumit Istanbul) şi a strîmto-rilor Bosfor şi Dardanele, prin cucerirea Caffei (1475), a Chiliei şi a Cetăţii Albe (1484) şi prin impunerea suzeranităţii asupra hanatului Crimeii (1475), Marea Neagră s-a transformat într-un „lac turcesc", în prima jumătate a sec. al XVI-lea, sub domnia sultanilor Selim I (1512-1520) şi Soliman I Magnificul (1520 — 1566), turcii au reînceput cuceririle teritoriale. în Europa au ocupat, după luarea Belgradului (1521) şi înfrîngerea oastei maghiare la Mohâcs (1526), Ungaria centrală şi apoi au asediat Viena (1529); în Asia au ocupat Kurdistanul, Mesopotamia (1514-1534), Siria, Palestina (1516) şi Hedjazul (1517), iar în Africa Egiptul (1517) şi între 1520 şi 1574 Libia, Tripolitania, Tunisia şi Algeria. în aceeaşi perioadă, ţările române au fost incluse în sistemul politic şi economic al Imperiului otoman, fără a fi însă transformate în paşalîc. Imperiul otoman a devenit astfel, în sec. al XVI-lea, unul dintre cele mai întinse şi mai puternice state ale lumii medievale, în sec. al XVII-lea are loc slăbirea puterii centrale şi a aparatului militar şi administrativ a T., din cauza înfrîngerilor suferite în războaie, a marilor cheltuieli militare, a înapoierii tot mai pronunţate a economiei T., bazată nu pe activităţi productive, ci pe spolierea ţărilor supuse şi dependente. O încercare de a opri decăderea imperiului au făcut-o vizirii din familia Kopriilu, în timpul cărora turcii au reluat ofensiva în Europa. Dar după aceasta, epuizat, Imperiul otoman a cunoscut, mai ales după asediul nereuşit al Vienei (1683), în-frîngeri serioase din partea Austriei şi Rusiei. în urma războaielor austro-turce şi ruso-turce şi în urma păcilor de la Karlowitz (1698— 1699), Passa-rowitz (1718) şi Kuciuk-Kai-nargi (1774) .Imperiul otoman a înregistrat mari pierderi teritoriale. Înfrîngerile militare suferite în sec. al XIX-lea din partea Rusiei au agravat şi mai mult criza Imperiului otoman, creînd condiţii prielnice pentru intensificarea luptei de eliberare a popoarelor asuprite, în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, Algeria şi Tunisia au devenit state de facto independente, iar guvernatorul Egiptului, Mehmet Aii (1805—1849), a purtat două războaie împotriva sultanului pentru cucerirea independenţei. în 1815 Serbia a devenit principat autonom, iar în 1822, un an după declanşarea răscoalei antiotomane, Grecia şi-a proclamat independenţa. Criza Imperiului otoman şi destrămarea sa teritorială au generat noi şi puternice rivalităţi şi contradicţii între marile puteri europene (Rusia, Austria, Anglia, Franţa), interesate TURCIA 740 TURCIA în acapararea de teritorii sau zone de influenţa. acestea au dus la izbucnirea r n z b o i u- 1 u i Crimei! (1853--- 1856) După război, criza politică internă s-a accentuat, în ciuda faptului că T. s-a numărat printre ţările învingătoare în război. în 1876 au izbucnit mari răscoale antiotomane în Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina. România şi-a proclamat la 9 mai 1877 independenţa de stat şi a participat, alături de Rusia, la războiul împotriva Turciei din 1877— 1878. în urma războiului, terminat cu înfrîngerea Imperiului otoman, acesta a fost nevoit să recunoască independenţa României, Serbiei şi Muntenegru-1 u i şi să acorde Bulgariei autonomia. în viaţa politică internă, sec. al XlX-lea se caracterizează prin încercările autorităţii centrale de stat de a stăvili procesul de descompunere a Imperiului otoman. în cadrul acestor încercări se înscrie activitatea reformatoare dusă în timpul lui Selim al III-lea (1789—1807) şi Mahmud al 11-Iea (1808-1839) şi mai ales reformele moderate din deceniile 4—8 ale sec. al XlX-lea, perioadă cunoscută în istorie sub denumirea de t a n z i -mat. Secolul al XlX-lea se caracterizează şi prin accentuarea pătrunderii capitalului străin în economia T., mai ales a celui francez, englez, german şi rus, care se bucura de mari privilegii prin regimul capitulaţiilor. în condiţiile creşterii burgheziei naţionale si ale accentuării dependenţei T.de capital străin, a luat naştere o largă mişcare socială, „mişcarea junilor turci“, care urmărea, în esenţă, modernizarea vieţii politice şi economice a T., îngrădirea puterii absolute a sultanului prin instituirea parlamentului, lichidarea privilegiilor capitalului străin şi adoptarea unor reforme menite să faciliteze dezvoltarea capitalismului în T. în urma unei lovituri de stat (iunie 1908) organizate de „junii turci“ cu sprijinul trupelor din Macedonia, a fost restabilită Constituţia, promulgată în 1876 şi abrogată în 1878, şi convocat parlamentul. „Junii turci“ au continuat politica de represiuni naţionale, împotriva căreia s-au ridicat puternice mişcări de eliberare naţională; în 1908 Bulgaria şi în 1912 Albania şi-au proclamat independenţa; după războaiele balcanice (1912— 1913) T. mai stă-pînea în Europa doar oraşele Istanbul şi Edirne. în urma războiului italo-turc (1911 — 1912), Italia a ocupat Tripo-litania şi Cirenaica. în cursul primului război mondial, T. a participat de partea puterilor centrale. T. a pierdut Egiptul (pe care, începînd din timpul guvernatorului M e h m e t Aii, şi mai ales din 1882, nu-1 mai stăpînea decît nominal), Irakul, Iordania, Palestina, Siria etc., care au fost ocupate de trupele engleze şi franceze, în afara acestora, potrivit tratatului de pace de la Sevres (1920), Smirna (Izmir), teritoriile înconjurătoare şi malul european al Dardanelelor erau atribuite Greciei. în 1919 — 1922 a avut loc războiul greco-turc, în cursul căruia Grecia a fost ajutată de Anglia. în aceste condiţii, poporul turc a început, sub conducerea lui Kemal Ataturk, războiul de eliberare naţională, cunoscut sub numele de „revoluţia ke-malistă“, terminată prin victoria în războiul greco-turc, prin izgonirea sultanului (1922), proclamarea republicii (1923) şi abolirea instituţiei califatului (1924). în timpul luptei pentru independenţă şi dezvoltarea democratică a T., a fost creat în 1920 Partidul Comunist din T., care a intrat din 1923 în ilegalitate. Prin tratatul de pace de la Lausanne (1923) erau anulate prevederile tratatului de la Sevres din 1920; reprimind Izmi-rul cu teritoriile înconjurătoare şi malul european al Dardanelelor, T. capătă configuraţia teritorială de astăzi. în perioada 1923— 1938, din iniţiativa lui Kemal Ataturk, preşedinte al republicii, au fost înfăptuite o serie de reforme în vederea modernizării statului turc: adoptarea primei constituţii republicane a ţării, lichidarea regimului capitulaţiilor, desfiinţarea titlurilor nobiliare, a judecătoriilor religioase (şaria-tele), închiderea şcolilor clericale (medresele), introducerea alfabetului latin în locul celui arab, despărţirea bisericii de stat ş.a.; aceste reforme au contribuit la îngrădirea capitalului străin, la încurajarea iniţiativei particulare; guvernul a urmat o politică de construire a unor întreprinderi industriale din fondurile statului. în politica externă, avînd la bază principiile lui Ataturk („Pace în ţară, pace în lumea întreagă*4), T. a promovat o politică de neutralitate şi de relaţii de prietenie cu toate ţările, în special cu cele vecine. După moartea lui Kemal Ataturk, Ismet Inonii a devenit preşedintele T. (1938—1950). în această perioadă se intensifică pătrunderea capitalului străin în T. în ajunul celui de-al doilea război mondial, T., păstrînd legăturile tradiţionale cu Anglia şi Franţa, s-a apropiat de Germania, încheind cu aceasta, în 1941, un tratat prin care Germania s-a asigurat de neutralitatea T. în cazul pătrunderii trupelor germane în sud-estul Europei. în condiţiile zdrobirii coaliţiei statelor fasciste, T. a declarat la 23 februarie' 1945 război Germaniei şi Japoniei. în 1952 T* a intrat în N.A.T.O., în 1955 în C.E.N.T.O., iar în 1963 a devenit membru asociat al „Pieţei comune'4. O lungă perioadă, T. a promovat o politică de fidelitate faţă de blocurile militare din care face parte şi astăzi. La 27 mai 1960, uvernul T. a fost răsturnat e un grup de ofiţeri. în ultimii ani, în viaţa politică a T. au fost luate unele măsuri care se înscriu pe linia principiilor lui Ataturk. T. este o republică. Şeful statului este preşedintele. Puterea legislativă este exercitată de către Marea Adunare Naţională (Marele Medjilis Naţional), formată din două camere: Senatul şi Adunarea Naţională. T. întreţine relaţii diplomatice cu Republica Socialistă România. Partide politice: Partidul dreptăţii; Partidul republican popular; Partidul republican naţional-ţărănesc; Partidul muncitoresc turc; Partidul naţional; Partidul noii Turcii. TURC1CE 741 TURGHENIEV turcice, limbi familie de limbi înrudite, probabil, cu limbile mongolice şi tunguze, vorbită pe un teritoriu vast, din Europa sud-estică pînă în Siberia şi în China. Printre ele se numără turca (osmanlîe), azerbaidjana, diferitele limbi tătare, başkira, kazaha, kir-ghiza, turkmena, uzbeca etc. Unele /./., ca protobulgara (limba vechilor bulgari), pece-nega, cumana, nu se mai vor-besc. Turcoaia, comună în raionul Măcin, reg. Dobrogea, situată în apropiere de culmea Iacob Deal. 3 780 loc. (1965). Exploatări de granit. turcoâză (fr. turquoise, de la Turquie „Turcia"; MINER.), fosfat natural hidratat de aluminiu şi cupru, cristalizat în sistemul triclinic; are culoarea verde şi este netransparent. Este o piatră de podoabă semi-preţioasă, cunoscută încă din antichitate. Cele mai importante zăcăminte de t. se găsesc în peninsula Sinai, Iran, Turkes-tan şi în America de Nord. Turda , oraş regional în reg. Cluj, reşedinţă de raion, situat pe valea Arieşului. 69 300 loc. (1965), cu localităţile subordonate. Industrie a materialelor de construcţii (ciment, prefabricate din beton, materiale refractare), a sticlei, porţelanului şi faianţei (geamuri, materiale electroceramice), chimică (sodă caustică, clor, acid clor-hidric, mase plastice, insecticide etc.), alimentară, metalurgică, reparaţii metalice. Termocentrală. Staţiune balneară: lacuri cu ape cloruro-sodice slab bicarbonatate. Numeroase monumente de arhitectură: palatul voievodal, azi muzeu raional, edificiu gotic (sec. al XV-lea), „biserica mare“, în stil gotic, cu interiorul transformat în stil baroc (sec. al XV-lea şi al XVII 1-lea), biserica reformată, de asemenea gotică (sec. al XV-lea) ş.a. — Istoric. Aşezare dacică, iar în timpul stăpînirii romane oraş (P o t а і s s a). Din sec. IX^ X, cetatea Т., construită în legătură cu exploatarea sării de la Ocna Turzii, s-a dezvoltat, căpătînd la începutul sec. al XVI-lea un caracter urban. La T. s-au întrunit de multe 1 Й ti 1 1 0 J І I ГІ r Turda. Fabrica de ciment ori adunările obşteşti nobiliare sau congregaţiile Transilvaniei şi tot aici a fost reînnoit, în repetate rînduri, Unio trium nationum. în martie 1542, la T. s-a întrunit dieta care a hotărît organizarea principatului autonom al Transilvaniei. A fost reşedinţa comitatului şi apoi a judeţului T. Pe cîmpia din apropierea oraşului a fost ucis mişeleşte, în 1601, Mihai Viteazul. — Raionul Г., cu 83 530 Ioc. ( 1965). Exploatări de calcar. Industrie metalurgică (Cîmpia Turzii), a materialelor de construcţie (Turda, Ghiriş), de prelucrare a lemnului (Valea Ierii). Cultura cerealelor, creşterea animalelor, legumicultură. Turé, AhmedSeku(n. 1922), om politic guinean, preşedinte şi prim-ministru al Republicii Guineea de la proclamarea ei (1958), secretar general al Partidului democrat din Guineea (din 1952). A fost unul dintre întemeietorii Uniunii generale a muncitorilor din Africa neagră (|957>;,- turelă (fr. tour „turn ; *MILIT.), locaş blindat, în formă de turn mic acoperit cu o cupolă, care adăposteşte, de de regulă, un tun. T., învîrtin-du-se în jurul axei sale, permite tragerea în toate direcţiile. Se foloseşte la tancuri, pe nave de luptă, la cazemate şi la unele avioane. Turenne / tiirenl, Henri de La Tour d’Auvergne (1611 1675), mareşal al Franţei, unul dintre cei mai remarcabili comandanţi de oşti ai vremii sale. A participat la războiul de 30 de ani (1618— 1648), la războiul franco-spaniol (1648 -1659) şi la războiul împotriva Olandei şi Imperiului romano-german (1672—1678), obţinînd numeroase victorii. A murit în lupta de la Sasbach (iulie 1675). turgescenţă (lat./urgens. -tis „umflat") 1. (MED.) Stare a unui ţesut constînd din umflarea locală a acestuia datorită acumulării de lichide (sînge, limfă), care nu se elimină în mod normal. Se produce în urma unui obstacol pe traiectul vaselor sanguine sau limfatice. ' Regiunea turgescentă este întinsă şi elastică. 2. (BOT.) Stare de umflare a celulei vegetale, datorită apei care a pătruns în interiorul ei. T. condiţionează starea fizică normală a plantei ; ea creează rigiditatea şi elasticitatea acesteia. Turgheniev, Ivan Serghee-vici (1818—1883), scriitor rus, reprezentant de frunte al realismului critic în literatura mondială. T. a debutat sub influ-enţa romantismului. Talent viguros, T. s-a impus prin vo-tumul „Povestirile unui vînă-lor" (1852), în care, folosind procedeul însăilării unor episoade disparate, a zugrăvit TURGHENIEV 742 TURISM multilateral şi în culori de adîncă veridicitate tabloul satului rus, condamnînd iobăgia şi pe susţinătorii rînduielilor ei. Au urmat cîteva nuvele şi piese de teatru, remarcabile mai ales prin fineţea analizei psihologice. Activitatea de romancier a lui T. a început şi s-a desfăşurat într-una dintre cele mai frămîntate epoci din istoria Rusiei, cînd valul ideologiei democrat-revoluţionare ridicat împotriva autocraţiei şi feudalismului creştea impetuos. Preluînd tradiţia lui Puşkin,Go-gol şi Lermontov, T* a creat romane sociale şi psihologice, re-alizînd cuprinzătoare tablouri realiste ale vieţii din Rusia epocii sale. Problematica socială, filozofică şi etică, dezbaterile ideologice şi frămîntările timpului şi-au găsit un profund şi amplu ecou în romanele sale, T. înscriind în literatura rusă o galerie de tipuri memorabile, în primul rînd din rîndurile intelectualităţii. Rudin, eroul romanului cu acelaşi nume(1856), personalitate generoasă, dar înăbuşită de cadrul strîmt al epocii, este unul dintre acei nobili şi originali „oameni de prisos** care populează caracteriologic literatura rusă. Romanul „în ajun" (1859) pune însă, în schimb, în centrul său figura revoluţionarului autentic, inflexibil, întruchipat în persoana bulgarului Insarov, ale cărui calităţi morale şi-au găsit uneori sursa în înseşi năzuinţele scriitorului (necrologul entuziast închinat lui Gogol i-a atras dizgraţia, o scurtă detenţiune şi exilul). Capodopera sa, „Părinţi şi copii" (1862), dezbate tema conflictului dintre nobilime şi generaţia tinerilor intelectuali, raznocinţii revoluţionari, reprezentată de Bazarov. Deşi victoria morală e atribuită acestuia din urmă, romanul nu lasă să se întrevadă perspectivele fructificării ei practice în viitor, reflectînd concepţia scriitorului, tributară în acel timp unor vederi liberale. Romanul „Desţelenire" (1876), închinat mişcării revoluţionare a narodnicilor, dezvăluie, cu o vădită notă melancolică şi pesimistă, caracterul iluzoriu şi prin acesta tragic al idealurilor acesteia. „Poemele în proză" (1882) vădesc filonul de prospeţime şi de poezie al talentului său. în ultimii ani ai vieţii a mai scris o serie de nuvele, pătrunse uneori de un intens, cald şi romantic fior liric („Apele primăverii"). Scrierile sale îşi valorifică problematica majoră şi grava tensiune a dezbaterii prin armonia compoziţiei şi neobişnuita densitate a conţinutului epic, măiestria descrierii, I. S. Turgheniev farmecul captivant şi pitoresc al naraţiunii, precizia expresiei, echilibrul şi concizia stilistică. Creaţia lui T. a însemnat o etapă importantă în dezvoltarea literaturii ruse. Ea a influenţat de asemenea pe reprezentanţi de seamă ai literaturii universale, ca: Maupassant, Galsworthy ş.a. Opera lui T. este tradusă în limba română. turgor(MED.), stare normală de uşoară tensiune în care se află ţesutul subcutanat atunci cînd gradul imbibiţiei lui cu. apă şi elasticitatea sînt normale. La copii, examinarea t. are importanţă pentru aprecierea stării de sănătate, deoarece în caz de deshidratare acesta este diminuat. De asemenea t. este diminuat la persoanele în vîrstă. Turgot [tiirgol. An ne Ro-bert Jacques (1727— 1781). economist şi om de stat fiancez, reprezentant de seamă al fi-ziocraţilor. T. a observat în mod just că separarea producătorului direct de mijloacele de producţfe constituie condiţia apariţiei muncii salariate. Considerînd „produsul net" drept un dar al naturii, T. a subliniat că pămîntul nu oferă însă acest dar fără muncă. De aceea însuşirea produsului net de către proprietarii fun- ciari este înfăţişată în opera lui ca înstrăinare a unei părţi din produsul muncii. Ca ministru de finanţe (1774—1776), el a luat unele măsuri liberale (desfiinţarea restricţiilor comerţului cu cereale, desfiinţarea corporaţiilor de breaslă etc.), care au fost anulate după înlăturarea lui din acest post. Op. pr.: „Consideraţii asupra formării şi repartizării avuţiilor" (1766). turingiân (STRAT.), seria superioară a permianului din vestul Europei, reprezentată prin depozite marine şi lagunare caracterizate prin faună de briozoare, brahiopode, lamei i-branhiate, peşti ganoizi etc. în Germania, t. conţine importante zăcăminte de sare, de săruri de potasiu, de magneziu etc. şi de şisturi cuprifere. turingit (MINER.), silicat natural de aluminiu şi de fier din grupa doritului; cristalizează în sistemul monoclinic, for-mînd mase solzoase sau compacte, pămîntoase, de culoare verde-închis. Este un component principal în unele zăcăminte sedimentare de fier. turism (fr. lour „ocol"), activitate cu caracter recreativ sau sportiv, constînd din parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de transport a unor distanţe, pentru vizitarea regiunilor pitoreşti, a localităţilor, a obiectivelor culturale, economice, istorice etc. T. s-a dezvoltat o dată cu evoluţia mijloacelor de comunicaţie şi de transport (drumuri, şosele, căi ferate, auto şi aeriene), luînd in sec. al XX-lea o dezvoltare mondială şi constituind pentru unele ţări (Elveţia, Austria, Spania, Italia, Franţa) o bogată sursă de venit. Organizate în fiecare ţară, reprezentanţele naţionale de turism au fost reunite pe scară mondială, în 1925, în Uniunea Internaţională a Oficiilor de Turism. Statisticile internaţionale au notat în ultimele două decenii o creştere vertiginoasă a t., volumul acestuia dublîndu-se în prezent la fiecare 5 ani. în România, în ann socialismului, t. a dobîndit un caracter de masă. în 1955 a fost înfiinţat Oficiul naţional de turism „Carpaţi". T. a devenit în zilele noastre un TURKMENISTAN 743 TURN mijloc eficace de a face cunoscute frumuseţile patriei, monumente ale trecutului ei istoric şi marile realizări ale poporului român, precum şi de întărire a legăturilor de prietenie cu alte popoare. Turkmenistan v. Republica Sovietică Socialistă Turkmenă. Turku (дЬо) , oraş în Finlanda, situat pe ţărmul Golfului Botnic. 138 260 loc. (1964). Industrie siderurgică, constructoare de maşini (şantiere navale, motoare, biciclete), chimică, textilă, a cimentului, de pielărie şi încălţăminte, alimentară. Nod feroviar şi rutier, feribot. Port la Marea Baltică. Universitate, monumente arhitectonice. turlă l.(ARHIT.) Element arhitectonic de forma unui cilindru sau a unei prisme poligonale, care face parte din sistemul de coronament al unei biserici. T. se compune din bază, sau soclu, şi tambur. Tamburul t. este străpuns de ferestre pentru iluminarea interiorului. în arhitectura veche românească, t. a fost utilizată în mod frecvent. în Moldova sec. XV-XVI, datorită folosirii unor arcuri piezişe care reduc la jumătate diametrul Turlă Mănăstirea Dragomirna spaţiului de boltit, t. au două baze, uneori ridicate, şi sînt mai zvelte, în timp ce în Tara Românească sînt mai masive. 2. (EXPL. PETR.) Construcţie (mai ales metalică) la suprafaţă, situată deasupra găurii de sondă, care serveşte ca element de sprijin pentru manevrarea unor piese grele, de dimensiuni mari (ex. burlane, prăjini etc.) în cursul forajului sau exploatării sondei. Forma constructivă a t. poate fi clasică (asemănătoare unui trunchi de piramidă) sau modernă (t. rabatabile, în formă de A, de V etc.). După destinaţie se deosebesc: l. de foraj, cu înălţimi pînă la 58 m, şi t. de producţie, cu înălţimi pînă la 43 m. turmalină (MINER.), boro-silicat natural de sodiu, calciu, magneziu şi aluminiu, cristalizat în sistemul romboedric, mai ales sub formă de prisme şi de cristale alungite de culoare neagră, brună, verde-închis, roşie ş.a.; rareori este incoloră şi transparentă. Se întîlneşte frecvent în pegmatite şi în roci metamorfice şi se utilizează în industria optică, iar varietăţile limpezi la bijuterii. în ţara noastră se găseşte în munţii Lotrului, Sebeşului, Gilăului, Ţibleş etc. turn 1. (ARHIT.) Construcţie prismatică sau cilindrică dezvoltată pe verticală şi de înălţime relativ mare în comparaţie cu construcţiile obişnuite. în antichitate şi mai ales în evul mediu, T. constituiau un element deosebit de important în compunerea fortificaţiilor şi a ansamblurilor ecleziastice (clopotniţe). Unele t. sînt celebre fie pentru valoarea artistică a decoraţiei („Campanile di Giot-to“, Florenţa), pentru abaterea de la verticală (Pisa), fie pentru importanţa lor istorică (Turnul Londrei) sau pentru soluţiile tehnice îndrăzneţe (Turnul Eiffel). în ţara noastră, de o mare frumuseţe sînt t.~ clopotniţă ridicate în vremea lui Ştefan cel Mare (Botoşani, Piatra-Neamţ) şi Matei Ba-sarab (Strehaia, Brebu, Cîm-pulung). în arhitectura modernă, construcţiile t. sînt utilizate atît în cadrul obiectivelor industriale, cît şi la complexele de locuit. — Turn-lanternă, turn de mici dimensiuni, prevăzut cu trafocuri sau ferestre, aşezat în creştetul unei cupole sau deasupra încăperii unei scări, ca luminator. 2. (TEHN.) Turn de 1 Turn Mănăstirea Strehaia, sec. a) XVlI-)ea răcire, construcţie din lemn, piatră, beton armat etc., în care apa de răcire dintr-o instalaţie complexă cedează o anumită cantitate de căldură, trans-miţînd-o aerului înconjurător. Turn de răcire Apa, introdusă prin partea superioară a t. de r., cade în picături în bazinul colector, iar aerul circulă de jos în sus sub acţiunea tirajului natural sau a unui ventilator. 3. (IND. EXTR.) Turn de extracţie, construcţie situată deasupra gurii unui puţ de mină, în interiorul căreia se găsesc organele de ghidare (uneori şi cele de antrenare) a cablurilor instalaţiei de transport din puţ şi în care sînt amenajate platforme pentru încărcarea şi descărcarea (la suprafaţă) a coliviilor sau a skipurilor. — T. TURNARE 744 TURN U-MAGURELE de săpare, construcţie provizorie, montată Ia suprafaţă în cursul săpării unui puţ de mină, în care se găsesc organele de acţionare şi de ghidare a cablurilor troliului folosit pentru manevrarea instalaţiilor din interiorul puţului. turnare (METAL.), operaţie de obţinere a unor semifabricate metalice prin introducerea metalului sau a aliajului lichid în forme permanente (ex. t. lingourilor în lingotiere) sau în forme temporare (ex. t. carcaselor în forme care se distrug prin dezbatere). Există mai multe procedee principale de t.: t, în pămînt, cu modele de lemn sau metalice, pentru producţii mici de piese complicate (ex. carcase) şi relativ mari şi grele (are productivitate redusă); /. centrifugală, în forme metalice cilindrice care se rotesc în timpul turnării, aplicată Ia obţinerea pieselor de forma corpurilor de revoluţie (are productivitate mare); t. in cochilie, în forme metalice permanente (numite cochilii), folosită la obţinerea pieselor cu contur relativ simplu (are productivitate mare); l. in coji, respectiv in cruste subţiri din nisip spălat amestecat cu răşini sintetice (bachelită, novolac etc.), aplicată la obţinerea pieselor de mare precizie (scule, instrumente etc.); i. cu modele uşor fuzibile, respectiv în modele de ceară sau de diferite amestecuri acoperite cu un strat refractar (vopsea refractară, soluţie de sticlă etc.), care prin turnare se topesc, aplicată de asemenea la obţinerea pieselor de mare precizie (are productivitate înaltă); t, sub presiune, cu presarea metalului topit în cavitatea formei metalice, aplicată la obţinerea pieselor cu contur relativ complicat şi foarte precise (are productivitate foarte înaltă). în care se resimte influenţa picturii olandeze. Bun acuare-list, a fixat în schiţe rapide efecte atmosferice, cărora le dă titluri semnificative („Ploaie", „Soare"), vădind o preocupare deosebită pentru lumină. După o călătorie în Italia (1819), T. J.M.W.Turner Autoportret) a creat opere cu perspective ample şi profunde, cu lumini vibrante, senine sau tragice, cu accente explozive („Drum de cale ferată pe un viaduct", „Sfîrşitul vasului Temerarul", „Furtună pe mare"). Deşi de formaţie romantică, consi-derînd însă lumina ca element principal al tabloului, subiectul fiindu-i rar subordonat a-cesteia, T. apare ca un precursor al impresioniştilor. Turnescu, Nicolaie (1819 — 1890), chirurg român. A fost primul profesor de chirurgie Ia Facultatea de medicină din Bucureşti. A introdus la noi în ţară noile concepţii chirurgicale ale epocii, devenind pre- Turnu-Măgurele. Combina cursorul chirurgiei moderne româneşti. T. a aplicat metodele listeriene de antisepsie în clinica sa. Op. pr.: „Despre puls" (1853), „Despre luxaţiile accidentale în general" (1853). turnesol (CHIM.), substanţă colorantă extrasă din unele specii de licheni (Rocella, Le-canora etc.). Se prezintă ca o pulbere de culoare albastră, parţial solubilă în apă sau alcool. Soluţia apoasă de t. îşi schimbă culoarea din albastru în roşu în prezenţa unui acid. Se întrebuinţează ca indicator în volumetrie, fie în soluţie apoasă, fie impregnat în fîşii de hîrtie (hîrtie de t.). turnir (în evul mediu în apusul Europei), competiţie organizată în cadrul unor serbări în care cavalerii se întreceau în mînuirea armelor. Turnu, veche cetate în Ţara Românească, aflată probabil pe locul castrului roman Turris, la confluenţa Oltului cu Dunărea. Prima menţiune documentară a cetăţii medievale datează din sec. al XlV-lea. în sec. al XVI-lea a devenit raia turcească; recucerită în mai multe rînduri de la turci, a fost restituită Ţării Româneşti prin pacea de Ia Adrianopol (1829). în vecinătatea cetăţii se află azi oraşul Turnu-Măgurele. Turnu-Măgurele, oraş raional în reg. Bucureşti, reşedinţă de raion şi port fluvial, situat pe malul stîng al Dunării. 26 350 loc. (1965). Industrie chimică, alimentară (produse lactate), a materialelor de con- de îngrăşăminte chimice "-"1 I І TURNU-ROŞU 745 TUSE strucţie şi de prelucrare a lemnului. Aici se găseşte Combinatul de îngrăşăminte chimice Turnu-Măgurele, intrat în funcţiune treptat începînd din 1964. In apropierea oraşului se află ruinele cetăţii Turnu. —Raionul T.M., cu 106 480 loc. (1965). Industrie chimică, alimentară, a materialelor de construcţie etc. Culturi de cereale de plante industriale, legumi-cultură, viticultură şi creşterea animalelor. Pescuit. Turnu-Roşu, trecătoare în Carpaţii Meridionali, cuprinsă între Munţii Făgăraşului şi munţii Parîng, situată pe Valea Oltului la intrarea în defileu. Altitudinea: 350 m. Leagă Podişul Transilvaniei cu Podişul Getic şi Cîmpia Română. Prin T.-R. trece o şosea şi o cale ferată.' Turnu-Severin, oraş regional în reg. Oltenia, reşedinţă de raion şi port fluvial, situat pe malul stîng al Dunării, la ieşirea acesteia din defileul Porţile de Fier. 45 300 loc. (1965), cu localităţile subordonate 52 420 loc. Industrie constructoare de maşini (Uzina mecanică T.-S-), alimentară (carne, produse zaharoase, băuturi alcoolice), de prelucrare a lemnului (cherestea), a confecţiilor etc. Muzeu regional. — Istoric. Pe teritoriul actualului oraş, întemeiat în 1833, a existat în antichitate aşezarea D r o b e t a, iar în evul mediu o puternică cetate (sec. XIII —XVI), care a fost centrul Banatului Severi n u 1 u i. La sfîrşitul sec. al XIX-lea şi la începutul sec. al XX-lea se dezvoltă mişcarea muncitorească. în raza oraşului se află numeroase monumente arheologice, aparţinînd fie antichităţii romane (ruinele podului lui Traian, ruinele cas-trului Drobeta, ruinele terme-lor romane etc.), fie perioadei feudale timpurii (ruinele castelului medieval „Castrum Zeuri-nii“, ruinele mai multor biserici datînd din sec. al XIII-lea). T.-S. prezintă o urbanistică riguros organizată. Muzeul Porţilor de Fier dispune de importante colecţii arheologice. — Raionul T.-S., cu 76 240 loc. (1965). Exploatări de calcar. Industria construcţiilor de ma- Turnu-Severin. Piciorul podului lui Traian şîni şi prelucrării metalelor, a materialelor de construcţie (Gura Văii), alimentară (Turnu-Severin, Banoviţa). Culturi de cereale, de plante industriale, pomicultură şi creşterea animalelor. turoniân (STRAT.), ultimul etaj al cretacicului mediu sau al doilea etaj* al cretacicului superior, după cum se împarte sistemul cretacic în trei sau în două serii. Este caracterizat prin anumite specii de amoniţi, belemniţi, echinide, lamelibran-hiate, gasteropode etc. în Republica Socialistă România, depozite t. se găsesc în Dobrogea (bazinul Babadag şi în apropiere de Medgidia), în Carpaţii Orientali (zona cristalino-mezozoică şi zona flişului), în Munţii Apuseni etc. turrilites(PALEONT.), amonit cu cochilia spiralată şi cu ornamentaţia în formă de coaste, tuberculi ş.a. T. se cunosc din albianul mediu pînă în senonia-nuî inferior. în Republica Socialistă România se găsesc în depozitele vraconiene din sudul Dobrogii, din Carpaţii Orientali etc.^ Turris, centru fortificat şi aşezare civilă romană (sec. II— VI), pe malul stîng al Dunării, identificat prezumtiv în apropierea oraşului Turnu-Măgurele. turritella (PALEONT.), gen de gasteropode cu cochilia spiralată în numeroase ture, avînd apertura ovală şi o ornamentaţie formată din numeroase striuri de creştere şi de coaste fine. A trăit din cretacic pînă în prezent. în Repu- blica Socialistă România se găseşte în depozitele miocene din Transilvania (Buituri, Lă-pugiu, Costei din reg. Hunedoara), în bazinul Bahnei, la Iablaniţa (reg. Banat), în oligo-cenul de la nord de Rîmnicu-Vîlcea etc. Tursun~bei (sec. XV), istoric turc. A scris cronica „Istoria sultanului Mehmed-han, părintele cuceritor**, care prezintă perioada domniei sultanului Mahomed al II-lea (1451 — 1481) şi prima parte (1481 — 1488) a domniei sultanului Ba-iazid al II-lea (1481 — 1512). Cuprinde informaţii preţioase privind istoria ţărilor române. turta-*vâcii (BOT.; Boletus luteus), ciupercă comestibilă din familia poliporaceelor, caracterizată prin pălăria convexă, de culoare galben-roşcată sau brunie, acoperită de o substanţă vîscoasă în tinereţe. Creşte toamna prin pădurile de conifere, mai ales de pin. turtă (ZOOTEHN.) turte furajere, produse rezultate în urma extragerii uleiului din plantele oleaginoase şi utilizate în alimentaţia animalelor. Au un conţinut ridicat de proteine (25-52%). turturică (Streptopelia ţurţur), pasăre călătoare, de talie mai mică decît porumbelul, de culoare brun-roşcată pe spate şi cu pete negre tivite cu alb pe laturile gîtului. Trăieşte în perechi mai ales în păduri şi se hrăneşte cu seminţe. tuse (MED.), act reflex care constă dintr-o inspiraţie scurtă, urmată de închiderea glotei şi apoi de o expiraţie bruscă şi TUSOR 746 TUTELA zgomotoasă. Punctul de ple-care al reflexului îl constituie, excitarea terminaţiilor nervului vag din aparatul respirator (laringe, trahee, bronhii, pleură). Există diferite tipuri de t.: /. umedă (în bronşite, bronşec-tazii), t. uscată (pleurală, cardiacă), /. sufocantă (în tumorile mediastinale).— T. convulsivă, boală infecto-contagioasă epidemică sau endemică, mai frecventă la copii, provocată de microbul Haemophilus pertussis şi transmisă de bolnavi prin picăturile eliminate prin tuse, strănut, aer expirat. După o incubaţie de 4— 15 zile apare o fază de catar oculo-naso-farin-gian, urmată de faza convulsivă, care durează 3 —6‘ săptămîni şi este caracterizată prin accese paroxistice de tuse cu inspiraţii zgomotoase. T.c. poate fi prevenită prin vaccinare. tusor (IND. TEXT.), mătase produsă de larvele unor specii de fluturi de noapte, sălbatici sau semisălbatici, din familia bombiceelor. Este inferioară mătăsii obţinute de la fluturii domestici în privinţa fineţei, a luciului, culorii şi moliciunii, dar superioară în privinţa rezistenţei şi elasticităţii. Se întrebuinţează la confecţionarea paraşutelor, a învelişurilor aripilor de avioane, a umbrelelor etc. Se numeşte şi tusah. tuş (CHIM.), cerneală specială, de obicei neagiă, obţinută prin dispersarea înaintată a negrului de fum într-un amestec de apă şi glicerină, la care se adaugă şi un stabilizator de dispersie. Dacă negrul de fum este înlocuit cu pigmenţi coloraţi, se obţin tuşuri de diverse culori. Se întrebuinţează în grafică, poligrafie, desen tehnic şi la aplicarea ştampilelor. tuşâre (fr. touchtr „a atin-ge“; TEHN.), operaţie de control al planităţii suprafeţelor pieselor metalice, prin aplicarea unui strat de vopsea pe un anumit instrument de control (placă de t., riglă de t, sau prismă de t.) şi prin realizarea contactului dintre piesa care se controlează şi instrument. Porţiunile proeminente ale suprafeţei controlate apar vopsite >1 sînt apoi, de obicei, răzuite. tuşă (ARTE PLAST.), modul de a aplica culoarea cu pensula sau cu alte instrumente. T. este un element determinat în definirea manierei de lucru a unui pictor, ea putînd fi uşoară, fermă, nervoasă etc. tuşeu (fr. touchee „atingere**; MUZ.), modalitate de acţionare, ca intensitate şi colorit, asupra mecanismului pianului, care determină intim caracterul sonorităţii instrumentului, felul particular de a cîn-ta al pianiştilor. Tuşnad-Băi, comună în raionul Ciuc, reg. Mureş-Auto-nomă Maghiară, situată pe Valea Oltului, la poalele munţilor Harghita. Altitudinea: 650 m. I 200 loc (1965). Staţiune baîneocli-matică cu izvoare minerale (car-bogazoase, feruginoase, bicar-bonatate etc.), recomandate în terapeutica afecţiunilor cardiovasculare, tulburări circulatorii, varice, debilitate, nervozitate, iar în cură internă în boli de stomac, ficat, intestinale. Tutankhamon> faraon egiptean din dinastia a XVIlI-a (1570 1349 i.c.n.), fiul fara- onului reformator A m e n-hotep al I V - lea. Este cunoscut prin mormîntul său de lîngă Teba, descoperit în 1922, unul dintre puţinele morminte de faraoni care s-au păstrat nejefuite. tută 1. (METAL.) Vas de forma unei cupe din material refractar, folosit pentru topire la analiza minereurilor pe cale uscată.2. (EXPL. PETR.) Dispozitiv folosit pentru prinderea şi extragerea unor burlane de foraj scăpate accidental în gaura de sondă. tutelă (lat. tutela „protec-ţie“; DR.) 1. Instituţie de ocrotire a minorului, care, din cauzele prevăzute de lege, este lipsit de îngrijirea părintească (ex. ambii părinţi sînt morţi, necunoscuţi, dispăruţi), precum şi a alienatului şi debilului mintal. 2. Tutelă administraţi-văy formă de control existentă în organizarea administrativă burgheză, bazată pe centralismul birocratic, potrivit căreia organul ierarhic superior trebuie să aprobe anumite acte ale organelor locale ale administraţiei de stat (bugete, împrumuturi, înstrăinări de bunuri, regulamente), în România burghezo-moşie-rească, actele de t.a. nu puteau fi atacate în faţa instanţelor de contencios administrativ. 3. Tutelă internaţională, sistem de administrare a anumitor teritorii, instituit prin Carta O.N.U. Au fost puse sub t.i. teritoriile aflate mai înainte sub mandatul Ligii Naţiunilor, ca şi teritorii desprinse din statele inamice ca urmare a celui de-al doilea război mondial. Administrarea teritoriilor sub t.i. a fost încredinţată în principal Angliei, S.U.A., Franţei, Belgiei, Australiei. Deşi, potrivit Cartei, regimul Li. trebuia să asigure dezvoltarea popoarelor pe calea spre autoguvernare şi independenţă, el a constituit, în esenţă, o formă a colonialismului. Ca urmare a mişcării de eliberare naţională, a creşterii pe plan mondial a forţelor socialismului şi păcii, în prezent marea TUTMES 747 TWAIN majoritate a teritoriilor aflate sub t.i. şi-au cîştigat independenţa. Vezi şi Consiliul de tutelă al O.N.U. Tutmes, numele mai multor faraoni egipteni, dintre care cel mai cunoscut a fost ro////-/ea(î503-l491î.e.n.). îndelungata lui domnie s-a caracterizat printr-o politică activă de cuceriri teritoriale. Tutmes al III-lea a cucerit Siria, a supus autorităţii sale oraşele feniciene de pe malul Mării Mediterane şi a obligat Babilonul, Asiria şi statul hitit să-i plătească tribut. Domnia Iui T. al III-lea a constituit o epocă de mare înflorire a puterii militare egiptene şi a influenţei politice a Egiptului în Orientul Apropiat. tutore (lat. liitor „apărător*4; DR.), persoană care are drepturile şi obligaţiile ce decurg din tutelă. T. are obligaţia de a îngriji de persoana minorului sau a interzisului, de a le administra patrimoniul şi de a-i reprezenta în actele juridice (pe minor numai pînă la 14 ani). Tutova, afluent pe dreapta al Bîrladului (86,4 km). Izvorăşte din nordul Podişului Bîrladului. Tutoveanu, George (pseudonimul lui George Ionescu) (1872—1957), poet român. S-a născut la Bîrlad. A fost membru fondator al Societăţii scriitorilor români şi preşedinte al „Academiei bîrlădene**, înfiinţată de el. A colaborat la revistele semănătoriste şi a întemeiat la Bîrlad revistele „Făt-Frumos** (1904), M Florile dal-be“ (1919), „Graiul nostru** (1925) şi „Scrisul nostru** (1929). A cultivat o poezie erotică şi descriptivă, cu o pronunţată notă rurală, influenţată mult de lirica eminesciană („Albastru**, 1902; „Balade**, 1919; „Tinereţă**, 1924; „Patria**, 1924; „Sonete**, 1938). tutti (MUZ.), cuvînt italian indicînd un episod care urmează să fie cîntat de „toţi executanţii**, spre deosebire de părţile sau episoadele solistice individuale sau de grup (v. concerto-grosso). în muzica instrumentală a secolelor XVII —XVIII se numea r i p i e n o. tutun (Nicotiana tabacum), plantă anuală din familia sola-naceelor, cu tulpina înaltă pînă la 2 m, frunze mari, ovale, rotunde sau lanceolate şi flori albe, roz sau roşii. Fructul este o capsulă şi conţine 2 000 — 4 000 de seminţe mici, ovale, de culoare cafenie. Originar din America, t. este cunoscut în Europa din anul 1519. în afară de produsele destinate fumatului, t. se foloseşte pentru prepararea insecticidelor pe bază de nicotină, precum şi în industria farmaceutică pentru fabricarea vitaminei PP (nico-tinamidă şi acid nicotinic). în ţara noastră, t. se cultivă de la începutul sec. al XVI-Iea; în 1965 s-a cultivat pe o suprafaţă de 37 600 ha. Soiurile cultivate sînţ Drăgăşani, Ghimpaţi, Virginia, Bright, Burley, sătmărean etc. tutunărit, dare plătită domniei în ţările române, în sec. al XVIII-Iea, de către producătorii de tutun. Tuwim, Julian( 1894-1953), poet polonez. în anii celui de-al doilea război mondial, a trăit în S.U.A., de unde s-a reîntors în 1946. A debutat sub semnul curentelor moderniste. Creaţia sa, de la poezia intimă la cea cu rezonanţe sociale, se caracterizează prin tonalitatea lirică personală, accentul uneori satiric, melodicitatea şi sugestivitatea sonică a versurilor („Socrate dansînd**, 1920; „A şaptea toamnă**, 1921 ; „Cuvinte în sînge**, 1926; „Flori din Polonia**, 1949). A scris versuri pentru copii, remarcabile prin căldura şi gingăşia sentimentului. Tuzla, Iac din complexul lacustru Razelm. Prin izolarea sa de lacul Sinoe şi prin lipsa aportului de apă dulce, lacul prezintă cea mai mare concen- traţie în săruri din tot complexul Razelm (30—40 g/l), care permite şi formarea unui strat de nămol cu calităţi terapeutice. Tvardovski, Aleksandr Tri-fonovici (n. 1910), poet sovietic rus. T, a înfăţişat cu umor în imagini de mare plasticitate, aspecte ale procesului transformării socialiste a agriculturii (poemul „Ţara Mura-via**, 1936, trad. rom.) şi viaţa nouă a satului socialist (volumele „Drumul**, 1938; „Cronică sătească**, 1939). în anii războiului, T. a evocat, cu subtilitate şi putere de sugestie, eroismul oamenilor sovietici (poemul „Casa de lîngă drum** 1946; voi. „Am fost ucis lîngă Rjev“, 1945—1946). De o largă popularitate s-a bucurat poemul „Vasili Tiorkin“ (1942— 1945, trad. rom.), care relevă, cu vervă şi patos atenuat prin glumă, nobleţea trăsăturilor morale ale ostaşului sovietic, erou anonim al războiului anti-_ fascist. Poeziei sale postbelice îi este caracteristică înclinaţia spre meditaţie filozofică („Din zare în zare“, 1953). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Tvartko, numele a doi regi bosnieci, dintre care mai însemnat a fost T. I Ştefan, ban (1353—1377), rege al Bosniei şi Serbiei (1377-1391) şi al Croaţiei (1390—1391), care a purtat numeroase lupte împotriva expansiunii ungare şi turceşti. Aliat cu cneazul sîrb Lazăr, a înfrînt pe turcii conduşi de sultanul Murad I Ia Plocnik (1387). Twain [tueinj, Mark (pseudonimul lui Samuel Langhorne Clemens) (1835-1910), scriitor nord-american, reprezentant de seamă al realismului critic. Este întîiul mare prozator de peste ocean, care şi-a cîştigat un renume universal datorită geniului său satiric şi conţinutului uman al artei sale. Existenţa sa aventuroasă de ucenic tipograf, pilot pe Mississippi, miner în Nevada, ziarist i-a oferit un inepuizabil cîmp de observaţie, pe care l-a prospectat în decursul lungii sale cariere literare. A obţinut primul succes cu un volum de povestiri publicat în 1867 şi cu > acidele note de călătorie „Agea- TYL 748 TZARA mi ii în străinătate" (1869). în „Scrisorile unui chinez", „Candidat la postul de guvernator" (1870), „Epoca de aur (1873), ochiul său critic scrutează tarele morale, ipocrizia, venalitatea, moravurile politicianiste ale contemporanilor Mark Twain săi. Capodoperele sale: „Aventurile lui Tom Sawyer" (1876, trad. rom.), „Viaţa pe Mississippi** (1883, trad. rom.) şi „Aventurile lui Huckleberry Finn“ (1884, trad. rom.), cu-prinzînd episoade din propria sa copilărie şi adolescenţă, stau la baza literaturii moderne americane. Romanele „Prinţ şi cerşetor" (1881, trad. rom.), „Un yankeu la curtea regelui Arthur" (1889, trad. rom.), „Amintiri personale despre Ioana d’Arc" (1895) relevă noi aspecte ale viziunii critice a scriitorului prin confruntarea gro-tescă a cavalerismului medieval cu prezentul, înfăţişat în toată vulgara lui goliciune. Opera literară a lui Mark Twain, „fabulos erou al culturii americane", prin acuitatea criticii sociale, prin năzuinţele ei generoase, prin autenticitatea satirei şi farmecul irezistibil al umorului, prin simplitatea şi naturaleţea expresiei, adeseori de sursă folclorică, face parte astăzi din patrimoniul literar al tuturor popoarelor. Tyl, Josef Kajetân (1808— 1856), scriitor şi critic ceh, unul dintre întemeietorii teatrului naţional ceh, participant la revoluţia din 1848. în creaţia sa dramatică, alături de lucrări inspirate de realitatea contemporană („Sărmanul scamator", „Sărbătoarea primăverii", „Falitul"), un loc însemnat îl ocupă creaţiile dramatice inspirate din trecutul revoluţionar al poporului ceh: „Judecata sîngeroasă" sau „Minerii din Kutna Hora", „Jan Hus" şi feeria „Cimpoierul din Stra-konice". Tyler //dl/a/, Wat (? — 1381), meşteşugar englez, conducător al războiului ţărănesc din Anglia (mai —iunie 1381), izbucnit ca urmare a nemulţumirilor faţă de caracterul înrobitor al „Statutului celor ce muncesc" (1349, 1351 şi 1361) şi de impozitele stabilite între 1376 şi 1381. Ţăranii răsculaţi din comitatele Kent şi Essex, în frunte cu T.# au pătruns în Londra, unde li s-au alăturat meşteşugarii şi sărăcimea. în întîlnirea de la Mile End cu regele Richard al II-lea, T. a cerut abolirea şerbiei, înlocuirea clăcii cu o taxă fixă în bani, libertatea comerţului şi amnistierea răsculaţilor; sub presiunea răsculaţilor, regele le-a acceptat cererile. Ţăranii săraci, nemulţumiţi de programul de la Mile End, au cerut, în cadrul unei noi întîlniri cu regele la Smithfield, confiscarea pămîn-turilor ecleziastice şi desfiinţarea privilegiilor feudale. în cursul acestei întrevederi, T. a fost ucis, iar după aceea răscoala a fost reprimată cu cruzime. Tylor [tâih/, sir Edward Burnett (1832—1917), etnograf şi sociolog englez, reprezentant al şcolii evoluţioniste în istoria culturii. S-a ocupat în special cu studiul culturilor primitive şi a elaborat teoria cu privire la originea animistă a religiei. Op. pr.: „Cultura comunei primitive" (1871), „Antropologia" (1881). Tyndall /tindl/, efectul ~ (după numele fizicianului irlandez J, Tyndall; 1820— 1893), împrăştiere a luminii de către particulele unui mediu dispers ale căror dimensiuni sînt mici în raport cu lungimea de undă a luminii respective. E.T. se observă atît în suspensii, emulsii şi-soluţii coioidale, cît şi, mai slab, în lichidele şi în gazele curate. Datorită e.T. razele de lumină devin vizibile şi atunci cînd sînt privite lateral. Typhon (în mitologia greacă), monstru uriaş, cu o sută de capete, fiu al Pămîntului (Geea). T. a atacat, după înfrîngerea giganţilor, pe zeii olim-pieni. El a fost înfrînt după o luptă titanică de Zeus, care a aruncat asupra Iui muntele Etna. Flăcările vulcanului erau considerate, conform mitului, o rămăşiţă a flăcărilor vărsate deT. Tyras 1. Numele antic al Nistrului. 2. Oraş grecesc întemeiat la începutul sec. al Vl-lea î.e.n. la gurile Nistrului de colonişti milesieni. în sec. IV—III î.e.n., T. a cunoscut o însemnată dezvoltare social-economică şi culturală. în sec. al III-I ea e.n., în urma atacurilor goţilor, viaţa urbană a decăzut. Pe ruinele T. s-g înălţat în evul mediu C e ţ a t e a Albă, azi Belgorod Dnes-trovsk i. Tzara, Ţ ristan (1896 — 1963), poet francez de origine română (născut Ia Moineşti). Debutînd în revista „Simbol" (1912), alături de Ion Vinea, cu versuri libere, a devenit apoi (Ziirich, 1916) promotorul dadaismului (volumele în limba franceză „Prima aventură cerească a domnului Antipy-rine", 1916; „Douăzeci şi cinci de poeme", 1918). Mai tîrziu Tzara a aderat la s u-prarealism („Omul aproximativ", 1931). în timpul celui de-al doilea război mondial a participat la mişcarea de rezistenţă din Franţa. Alte scrieri ale lui Tristan Tzara: „A doua aventură cerească a domnului Antipyrine" (1938), „între timp" (1946), poemul dramatic „Fuga" (1947). ţ //e/» a douăzeci şi patra literă a alfabetului limbii române; sunetul notat prin această literă. Este o consoană semi-ocluzivă dentală surdă. ţâglă (TEHN.), bloc de oţel cu secţiune pătrată, avînd latura de 60—210 mm şi obţinut din blumuri, folosit ca semifabricat la laminare sau Ia forjare. Ţaidam, depresiune tectonică (cu o lungime de 700 km şi o lăţime de 300 km) situată în nord-estul Podişului Tibet, pe teritoriul R.P. Chineze, cuprinsă între munţii Nanşan în nord şi nord-est, Kunlun în sud şi Altîntag în est. Deşerturi nisipoase, argiloase, semideşer-turi şi sărături. Climă temperată continentală uscată. Numeroase lacuri sărate mici. Formaţii vegetale de deşert şi sărătură. Zăcăminte de cărbuni superiori, petrol, sare, minereuri auro-argentifere etc. Ţai Lun (sfîrşitul sec. I şi începutul sec. II), demnitar chinez din timpul dinastiei răsăritene Han, inventatorul hîrtiei. In 105, Ţ,L. a reuşit să obţină hîrtie dintr-un amestec de coajă de copac, fibre, in crud, bucăţi de cîrpe şi deşeuri din plase de pescuit. ţambal, instrument muzical lăutăresc, format dintr-o cutie de rezonanţă de formă trape-zoidală, pe care sînt întinse 20 — 35 de coarde. Sunetul se obţine prin lovirea coardelor cu douj ciocănel*?. Folosit mai Ţ amba! ales în tarafurile româneşti şi maghiare, ţ. provine din cym-balum sau t i m p a n o n. Ţamblac, Grigore (1364— 1418), prelat grec, scriitor bisericesc. Ca sol al patriarhiei din Constantinopol în Moldova (1401), a reînnoit relaţiile dintre biserica moldoveană şi patriarhia constantinopolitană, care a recunoscut ca mitropolit al Moldovei pe Iosif, sfinţit de mitropolitul din Halici. în calitate de mitropolit de Kiev a participat la conciliul din Constanţa, militînd pentru unirea bisericii ortodoxe cu cea catolică. Paternitatea „Vieţii sfîntului Ioan cel Nou de la Suceava**, care i-a fost atribuită, este astăzi contestată. Ţao Siue-ţin (1715-1763), prozator chinez. Este autorul romanului „Visul din iatacul roşu**, tablou al decăderii economice şi morale a aristocraţiei feudale chineze, prin care se demască sălbăticia mijloacelor de împilare a ţărănimii de către moşieri. Scris într-o limbă vorbită, vie, romanul îmbină elementele realiste cu cele fantastice de sursă populară. ţar, titlu purtat de diferiţi monarhi ai statelor slave (bulgar, sîrb şi rus) din evul mediu şi epoca modernă. Denumirea vine de la numele latin caesar. Ţara de Foc, arhipelag în sudul Americii de Sud, de care este despărţit prin Strîm-toarea Magellan. Suprafaţa: circa 72 000 km2. Partea de vest a arhipelagului aparţine statului Chile, iar cea de est Argentinei. Relief glaciar variat: în sud-vest muntos (de origine vulcanică), cu gheţari actuali, iar în nord-est de cîm-pie. Altitudinea maximă: 2 469 m. Climă temperată oceanică rece, cu precipitaţii bogate. Vegetaţie de stepă în cîmpii, de tundră în sud şi de păduri subantarctice în munţi. Se practică creşterea vitelor şi pescuitul. In insula Ţ. de F. se află cea mai sudică aşezare umană permanentă de pe glob: Ushuaia. Arhipelagul Ţ. de F.. a fost descoperit în 1520 de Magellan. Ţara de Jos, denumire dată părţii de sud-est a Moldovei. Începînd din 1436, cînd fiii lui Alexandru cel Bun, Iliaş şi Ştefan al II-lea, şi-au împărţit puterea în Moldova, Ştefan şi-a exercitat-o peste această parte a ţării, avînd titlul de „voievod** cu reşedinţa la Vaslui, fiind în acelaşi timp şi primul membru al sfatului domnesc de la Suceava. Ţara de Sus , denumire dată părţii de nord-vest a Moldovei începînd din 1436, cînd peste această parte îşi exercita efectiv autoritatea, din scaunul domnesc de la Suceava, Iliaş, fiul mai mare al lui Alexandru cel Bun. Ţara Domelor, depresiune tectono-vulcanică situată în Carpaţii Orientali, încadrată de Munţii Rodnei, Munţii Că-limani, Munţii Bistriţei şi Ob-cinele Bucovirîei. Relief delu-ros, cu văi largi cu terase de acumulare, meandre şi turbării. Altitudinile oscilează între 800 şi 1 000 m. Este străbătută de Bistriţa cu afluenţii săi. Climă umedă ?i răcoroasă. Păduri de fag şi de conifere. TARA FĂGĂRAŞULUI ‘750 TARA ROMÂNEASCĂ Exploatări forestiere, de minereuri de mangan, de turbă. Izvoare minerale. Staţiuni bal-neoclimatice: Vatra Dornei, Şaru Dornei ş.a. Ţara Făgăraşului (Ţara Oltului), depresiune, formată prin drenarea şi colmatarea de către Olt şi afluenţii săi a unui lac din pleistocenul superior, cuprinsă între Munţii Făgăraşului în sud, Munţii Perşani în est şi Podişul Hîrtibaciului în nord-vest. Este o cîmpie piemon-tană, fragmentată în culmi deluroase la contactul cu munţii, care trec treptat spre nord într-o cîmpie joasă de acumulare cuaternară, cu întinse terase şi şesuri mlăştinoase. Climă răcoroasă cu frecvente inversiuni de temperatură (iarna) şi cu topoclimat de foehn. Ţ.F. este străbătută de Olt şi de afluenţii săi carpatici (care vin din Munţii Făgăraşului). Păduri de foioase (fag şi stejar). Exploatări forestiere. Soluri fertile, favorabile agriculturii (se cultivă cereale, cartofi şi plante tehnice). Ţara Galilor v. Wales. Ţara Moţilor, nume sub care este cunoscută regiunea bazinului superior al Arieşului din Munţii Apuseni. Denumirea vine de la moţ i. ţara nimănui (MILIT.), fîşie de teren aflată între liniile cele mai înaintate ale beligeranţilor. „Ţara nouă", revistă culturală lunară, apărută de la 15 octombrie 1911 pînă Ia 15 iulie 1912, sub conducerea lui Alexandru D. Xenopol (pentru istorie şi sociologie) şi Mihail Dragomirescu (pentru literatură). Din comitetul de direcţie făceau parte, printre alţii, dr. C. Istrati, dr. V. Babeş, G. Mur-nu, Al. Davila, N. Titulescu. Printre colaboratori s-au numărat: D. Anghel, Elena Văcă-rescu, V. Eftimiu, Cincinat Pavelescu, Radu D. Rosetti ş.a. ŢaraOaşului, depresiunede origine tectono-vulcanică, situată pe valea Turului, cuprinsă între Munţii Oaşului şi Munţii Gutîiului. Are o formă aproape rotundă, cu relief variat şi cu altitudini medii reduse. Climă răcoroasă, cu inversiuni de temperatură iarna. Păduri de fag şi de conifere. Exploatări forestiere şi miniere. Izvoare minerale. Ţara Românească,stat feudal românesc, creat la începutul sec. al XlV-lea între Car-paţi, Dunăre, Şiret şi Milcov, prin unirea sub o singură autoritate a formaţiunilor statale din stînga şi din dreapta Oltului, apărute în perioada feuda.-lismului timpuriu. Capitala Ţ.R.a fost, succesiv, la Cîmpu-lung, la Argeş (Curtea de Argeş), la Tîrgovişte, la Bucureşti (Cetatea Dîmboviţei) şi Tîrgovişte, prin alternanţă, pînă în sec. al XVIII-lea, cînd s-a fixat definitiv la Bucureşti. Primul domn al Ţ.R. a fost Basarab I, care prin victoria de la Posada (1330) asupra regelui Ungariei, suzeranul său, a consacrat independenţa ţării, consolidată în timpul Iui Vladislav I (Vlaicu). Desăvîrşirea organizării instituţionale a Ţ.R.a fost realizată în timpul lui Mi rcea cel B ă t r î n, cînd Ţ.R. a cunoscut o însemnată dezvoltare economică şi politică. în timpul domniei lui Mircea cel Bătrîn s-a desăvîrşit şi unificarea ţării, care cuprindea Muntenia, Oltenia, Dobrogea, precum şi ducatele Amlaşului şi Făgăraşului din Transilvania. Primul atac turcesc asupra Ţ.R. a avut Ioc în 1369, în timpul lui Vladislav I (Vlaicu). Timp de aproape 150 de ani, independenţa Ţ.R. a fost menţinută datorită victoriilor obţinute de Mircea cel Bătrîn, Dan al I 1-1 e a, Vlad Ţepeş şi Radu de la Afumaţi. în sec. al XVI-Iea, Ţ.R. a fost inclusă în sistemul politic al Imperiului otoman, fără cavaceasta să fie transformată în paşalîc. La sfîr-şitul sec. al XV-lea şi în prima jumătate a sec. al XVI-Iea, un rol important în viaţa politică a Ţ.R. l-a avut familia boierilor Craiooeşti. Luptele antiotomane au fost reîncepute prin războiul de eliberare condus de M i h a i Viteazul, care a obţinut un şir de victorii asupra turcilor, dintre care cea mai însemnată a fost la Călugăreni (1595). în vederea întăririi capacităţii de rezistenţă antiotomană, Mibai Viteazul a unit, pentru scurtă vreme (1600), sub autoritatea sa toate cele trei ţări române: Ţ.R., Transilvania şi Moldova. Sfîrşitul sec. al XVI-Iea şi începutul sec. al XVII-lea au fost marcate pe plan economic de creşterea domeniului feudal în dauna obştilor ţărăneşti libere şi de legarea de glie, legiferată prin ansamblul de măsuri numit Legătura lui M i-hai Viteazul, iar pe plan politic prin instaurarea regimului nobiliar-boieresc, care a cunoscut o însemnată stabilitate în timpul domniei lui Matei Basarab, remarcabil prin preocupările sale de ordin economic şi cultural. Agravarea exploatării a provocat intensificarea luptei maselor, care a răbufnit în dese răscoale. Dintre acestea, cea mai puternică a fost aceea din 1655, în care s-au împletit lupta ţărănimii şi a orăşenimii cu revolta seimenilor. A doua jumătate a sec. al XVII-lea se caracterizează prin reluarea luptei pentru scuturarea dominaţiei otomane: Constantin Şerbanşi Mihnea al III-lea au iniţiat lupta armată împotriva turcilor în înţelegere cuGheorghe Ştefan, domnul Moldovei, şi cu Gh. Râboczy al II-lea, principele Transilvaniei (M i h-nea al III-lea a repurtat victorii însemnate asupra turcilor chiar la sud de Dunăre), iar Şerban C a n-tacuzino şi Constantin Brîncoveanu au iniţiat acţiuni diplomatice, îndreptîn-du-şi atenţia spre Austria şi Rusia. în aceste condiţii, Poarta otomană a instaurat în Ţara Românească regimul turco-fanariot (1716—1821), perioadă de maximă exploatare turcească şi de îngustare a autonomiei politice, domnii, recrutaţi din rîndurile f a n a r i o-ţ i 1 o r, fiind numiţi direct de către Poartă. Cel mai însemnat dintre domnii fanarioţi a fost Constantin M a-v rocordat, care a realizat numeroase reforme, printre care suprimarea servituţi-lor personale (1746). Prin pacea de la Passarowitz (1718},Imperiul otoman a cedat Austriei, Oltenia; aceasta a reintrat în hotarele Ţ.R. în urma păcii de la Belgrad (1739). înce- ŢARA VRANCEI 751 ŢÂRI pînd din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, în economia Ţ.R. apar elemente capitaliste (arendăşia în agricultură, manufacturile etc.). Stimulată şi de prevederile păcilor de la K u c i u k-Kainargi (1774) şi A-d r i a n o p o 1 (1829), eco- nomia ţării s-a înviorat, Ţ.R. fiind atrasă în circuitul comerţului european. în urma prefacerilor economice, rolul oraşelor şi al orăşenilor a crescut, burghezia începînd să se manifeste din ce în ce mai puternic în viaţa socială şi politică. în 1821 a avut loc, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, o puternică mişcare revoluţionară cu caracter social şi naţional. Deşi înfrîntă, ea a dus la înlăturarea regimului turco-fanariot. între 1828 şi 1834 Ţ.R. a fost ocupată de armatele Rusiei ţariste, care i-a impus un statut de conducere (Regulamentul organic). Creşterea rolului economic şi politic al burgheziei, succesele înregistrate pe drumul creării cul- turii naţionale şi răspîndirea în mase a ideilor revoluţionare au dat avînt mişcării s.ociale şi naţionale în Ţ.R. în 1840 a avut loc o acţiune revoluţionară menită a schimba organizarea de stat, dar, fiind descoperită, a eşuat. în iunie 1848 a izbucnit revoluţia burghezo-demo-cratică, condusă de o seamă de luptători progresişti, ca N. Băl-cescu. Al. G. Golescu (Negru), Gh. Magheru, C.A. Rosetti ş.a. După înăbuşirea revoluţiei din 1848 de către trupele turceşti şi ruseşti, în Ţ.R. s-a instaurat, pînă în 1856, un regim de ocupaţie militară turco-ţaris-tă, sub oblăduirea căruia a fost reintrodus regimul Regulamentului organic. în anii de după revoluţia din 1848, viaţa politică aŢ. R. a fost dominată de lupta pentru Unirea Principatelor, care s-a intensificat în anii războiului Crimeii (1853-1856). Ultimul domn al Ţ.R. a fost Barbu Ştirbei. In 1859 s-a realizat în fapt unirea Ţ.R. cu Moldova. Principatele Unite şi-au schimbat denumirea, în 1862, în aceea de România. Ţara Vrancei, depresiune subcarpatică, tectono-erozivă, cuprinsă între Munţii Vrancei şi dealurile subcarpatice Răchita-sul Mare şi Mic, Răiuţ, Gîr-bova ş.a. Rîurile care o străbat au compartimentat-o în mai multe bazine depresionare (So-veja-Crimineţ, Vrancea şi Bi-soca-Neculele). Relief variat, văi adînci, cu terase de acumulare deformate tectonic; altitudini cuprinse între 300 şi 900 m. Climă răcoroasă, cu dese inversiuni termice. Păduri de foioase. Exploatări forestiere. Ţara Zarandului, depresiune tectono-erozivă, situată pe rama vestică a Munţilor Apuseni, cuprinsă între Munţii Codru-Moma în nord şi Munţii Zarandului în sud; este compartimentată în trei depresiuni mai mici (Almaş, Hălmaş şi Brad), separate de praguri vulcanice înalte. Relief colinar cu aspect de cîmpie montană, cu văi largi cu terase. Ţ.Z. este drenată de Crişul Alb şi de afluenţii săi. Exploatări de roci de construcţie. „Ţară Nouă", săptămînal cultural, politic şi literar.de orientare democratică, apărut la Cluj de la 21 mai 1939 pînă la I septembrie 1940. Au colaborat: N. lorga.T. Vianu, V. Eftimiu, M. Beniuc, V. Jinga, Bucur Şchiopu, M. Biji, V. Iancu, V. Novac ş.a. Ultimul său număr a fost un manifest al intelectualilor transilvăneni împotriva dictatului de la Viena, număr oprit de cenzură. ţarevici (în trecut), titlu purtat de fiul ţarului desemnat a fi moştenitor ia tron. Ţarigrad, denumire folosită în folclor, în literatură şi în documentele slave, din cele mai vechi timpuri pînă în sec. al XVII-lea, pentru a desemna oraşul Constantinopol (Istan-bul). Termenul a fost preluat şi de folclorul românesc. ţarina, joc popular românesc, răspîndit în zona Munţilor Apuseni, întîlnit sub formele: /. mocanilor, /. văsarilor şi /. minerilor. Se joacă perechi, în coloană, în ritm binar şi cu o mişcare moderată. Are o parte de plimbare şi una de învîrtire şi este însoţită de strigături cîntate sau recitate. ţărăneasca, joc popular românesc mixt, răspîndit în nordul Moldovei. Se joacă în cercuri mici, cuprinzînd 3—5 perechi, cu braţele încrucişate la spate. în ritm binar, jocul este vioi, cu paşi tropotiţi, accentuaţi în contratimp, şi cu învîrtiri rapide. Se numeşte şi ruseasca. ţărănime, populaţie care trăieşte în mediul rural şi care participă nemijlocit Ia producţia agricolă. în orînduirile preca-pitaliste, ţ. reprezintă partea cea mai numeroasă a populaţiei, în ţările capitaliste şi în cele socialiste, ponderea numerică a ţ. depinde de gradul de dezvoltare a industrie). în diferite orîn-duiri sociale, de*a lungul timpurilor structura dc clasă a ţ. a cunoscut modificări şi diferenţieri, în funcţie de stadiul de dezvoltare a forţclo? dc producţie şi, mai ales. de evoluţia formelor de proprietate asupra pămîntului. în capitalism, ţ. este supusă unui proces continuu de diferenţiere in burghezia satelor, în ţ. mijlocaşi, ţ. săraci, semiproletari şi proletari agricoli. în perioada imperialismului se accentuează concentrarea proprietăţii asupra pămînturilor în mîna monopolurilor şi se accelerează procesul de ruinare a micilor gospodării agricole. în ţările coloniale şi dependente exişti însemnate rămăşiţe ale formelor precapitaliste de exploatare a ţ. în etapa revoluţiilor burghe-zo-democratice şi a celor proletare, păturile ţ. se raliază forţelor revoluţionare care se angajează în rezolvarea problemei agrare. Această problemă îşi găseşte rezolvarea deplină doar în cadrul revoluţiilor socialiste. în ţările socialiste, prin transformarea socialistă a agriculturi i, ţ. devine o clasă nouă, care-şi bazează munca în comun, pe proprietatea socialistă asupra pămîntului şi a celorlalte mijloace principale de producţie. ţări (în evul mediu în ţările române), denumire generală a unor regiuni în care s-a păstrat multă vreme organizarea social-politită dezvoltată din instituţia obştii săteşti, în Moldova se mai numeau şi cimpuri sau ocoale. Multe dintre aceste ţ. au evoluat rapid în epoca formării şi consolidării relaţiilor feudale, devenind ŢĂRILE DE JOS 752 TELINĂ formaţiuni statale, care, unin-du-se sub o singură autoritate, au dat naştere statelor feudale Ţara Românească şi Moldova. Cele mai cunoscute ţ. au fost: Ţara Loviştei, situată în depresiunea intracarpatică Lovi şt ea; Ţara Vrancei, situată în depresiunea intracarpatică Vrancea; Ţara brodnicilor, situată în sudul Moldovei, pe valea Bîrladului, menţionată documentar pentru prima dată în 1234, ca „terra Brodnic“; Ţara Bistriţei, vechi centru de populaţie românească, organizat,după ocuparea Transilvaniei de către Ungaria, în district, unde au fost aduşi, la începutul sec. al XlII-Iea, colpnişti saşi. A fost multă vreme posesiune a domnilor Moldovei; Ţara Lăpuşu-lui, situată într-o mică depresiune pe valea Lăpuşului, în Transilvania; Ţara Birsei, situată în depresiunea cu acelaşi nume din Transilvania, atestată documentar pentru prima dată în 1211, cu prilejul colonizării cavalerilor teutoni alături de populaţia românească, ca ,,terra Borza**; Ţara Făgăraşului (Ţara Oltului), situată în depresiunea cu acelaşi nume din Transilvania, menţionată documentar pentru prima dată în 1222, ca „terra blachorum** (ţara românilor). Ea şi-a menţinut unitatea şi individualitatea chiar şi atunci cînd a fost domeniu al regilor Ungariei sau al principilor Transilvaniei. A fost multă vreme posesiune a domnilor Ţării Româneşti; Ţara Amla-şukii, situată în regiunea Sibiului, pomenită documentar pentru prima dată în sec. al XII I-lea (Silva Blachorum et Bissenorum). A fost multă vreme posesiune a domnilor Ţării Româneşti; Ţara Haţegului, situată în depresiunea cu acelaşi nume din Transilvania, atestată documentar pentru prima dată în „D i-p 1 o m a i o a n i ţ i 1 o r“ (1247), ca „terra Harsoc“, apar-ţinînd voievodatului lui L i-t o v o i; Ţara Zarandului, situată pe valea Crişului Alb, constatată documentar pentru prima dată în sec. al XIII-lea; Ţara Severinului, situată în sudul Banatului, men- ţionată documentar pentru prima dată în sec. al XlII-lea, ca „terra Zeurini**. Regii Ungariei au organizat aici, în 1230, Banatul Severinului; Ţara Oaşului, situată in depresiunea cu acelaşi nume din Transilvania; Ţara Maramureşului, situată în nordul României, în depresiunea cu acelaşi nume. Datorită condiţiilor istorice şi geografice specifice, populaţia din aceste ultime două ţâri păstrează şi azi, nealterate, multe dintre obiceiurile şi tradiţiile sale. Ţările de Jos,denumire dată, în evul mediu şi in epoca modernă, teritoriului care cuprindea Belgia, Olanda, Luxemburgul, precum şi nord-estul Franţei. V. şi B u r g u n d i a; Flandra; Belgia; O -landa; Luxemburg. ţărm, porţiunea de uscat care mărgineşte o întindere de apă şi asupra căreia se exercită acţiunea valurilor şi a mareelor. Ca urmare a abraziunii şi acumulării marine, a mişcărilor eustatice şi epirogenetice etc., configuraţia ţ. se schimbă încontinuu. Se disting ţ. înalte (de obicei stîncoase şi abrupte) şi ţ. joase (de obicei însoţite de numeroase forme de acumulare marină), f. de emersiune (în regiuni în care marea se retrage) şi /. de ingresiune (în regiuni în care marea înaintează asupra uscatului). Cîteva tipuri caracteristice de ţ, de ingresiune sînt ţ. cu fiorduri, ţ. de tip r i a s, ţ. de tip dalmatic (cu canoli, format prin invadarea de către mare a unei regiuni cu culmi paralele cu ţărmul, care rămîn sub formă de insule alungite, pe cînd văile ce le desparte sînt acoperite de apă). ţeâvă (TEHN.), piesă din metal, din sticlă sau din alte materiale, avînd formă cilindrică şi goală la interior, cu lungime mare în raport cu diametrul ei exterior. Ţevileseexecută prin laminare, prin sudare etc. şi sînt larg folosite în construcţii şi în instalaţii (pentru transportul şi circulaţia materialelor fluide, ca elemente de rezistenţă etc.). — (EXPL. PETR.) Ţ. de extracţie, ţeavă cu diametru mic (1/4 — 4 ţoii), folosită la sondele de extracţie a ţiţeiului pentru a forma un canal (coloana de ţ. de e.) prin care ţiţeiul şi gazele ajung din stratul productiv la suprafaţă. Sin. tubing. Ţebea, sat aparţinînd comunei Baia de Criş, în raionul Brad, reg. Hunedoara, situat pe valea Crişului Alb. Exploatări de cărbune brun. Locuită de ţărani, lucrători Ia minele de aur din Gura Barza şi Brad, care în evul mediu s-au răsculat în repetate rînduri împotriva exploatării şi au participat activ la revoluţia din 1848 din Transilvania. La Ţ. se află gorunul lui Horia, care străjuieşte mormîntul Iui Avram Iancu. ţechin, monedă de aur ve-neţiană, care circula în statele italiene, în Austria şi în Orient; în ţările române a circulat în sec. XVII —XVIII şi avea aceeaşi valoare ca ducatul olandez şi cel imperial (austriac). Ţedenbal, Jumjaaghiin (n. 1916), prim-secretar al Partidului Popular Revoluţionar J. Ţedenbal Mongol (din 1958), preşedinte al Consiliului de Miniştri al R.P. Mongole (din 1952). Membru al P.P.R.M. din 1939, iar din 1940 membru al C.C. între 1940 şi 1954, secretar general al C.C. al P.P.R.M. în 1941 — 1945 a fost şef al Conducerii politice a Armatei populare revoluţionare mongole şi locţiitor al comandantului suprem al acesteia, între 1945 şi 1952 a fost locţiitor al primului ministru al R.P. Mongole. ţelină1 (Apium graveolens), plantă legumicolă bienală din familia umbeliferelor. cu tulpina înaltă pînă la 80—90 cm, cu frunze mari penate şi flori ţelinA 753 ŢI BAI-Şl albe. Se cultivă pentru rădăcina sa îngroşată, globuloasă, albă în interior, folosită în alimentaţie. Unele varietăţi sînt specializate pentru producerea peţiolului etiolat sau pentru frunze. ţelină2, suprafaţă de teren înierbată, de obicei cu vegetaţie spontană, utilizată pentru păşune sau fîneaţă. Ţ. se poate forma şi prin cultivarea amestecurilor de graminee şi leguminoase perene. Ţelinograd,oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Kazahă, aşezat pe valea rîului Işim. 159 000 loc. (1965). Industrie constructoare de maşini, a materialelor de construcţie, alimentară. Nod feroviar. Institute de învăţămînt superior. Pînă în 1960 s-a numit Akmo-linsk- Ţepeluş Basarab, nume sub care este cunoscut Basarab cel Tinâr, domn al Ţării Româneşti (1477-1481), ridicat în scaunul domnesc de Ştefan cel Mare, apoi învins şi detronat tot de acesta pentru politica filoturcă pe care a dus-o. Ţereteli, Akaki Rostomo-vici (1840—1915), poet gruzin, iluminist. Fondator, alături de I. Ceavceavadze, al literaturii gruzine moderne. Opera lui, expresie, cu profund caracter popular, a ideilor sale revoluţionare, îmbină evocarea trecutului eroic al poporului gruzin, a luptei sale pentru independenţa naţională (poemele istorice, dramele şi nuvela „Başi-Aciuki") cu aceea a patosului muncii creatoare („Cîntecul muncii'*, „Muncitorilor**). Ţ. a salutat cu entuziasm revoluţia rusă din 1905—1907 („Ti-neretului**, „Jos cu ei“). El a îndreptat literatura gruzină pe făgaşul realismului. Ţesătoria de relon „Pan-duri“-Bucureşti, unitate a industriei textile ale cărei începuturi datează din 1937. Iniţial a avut alt obiect al activităţii; în prezent produce ţesături din fire chimice şi mixte. ţest 1. Capac de pămînt ars sau de fontă, cu care se aco- f>eră pîinea, mălaiul etc. puse a copt pe vatra încinsă. Procedeul de coacere a pîinii cu ţ. se mai păstrează izolat în unele regiuni ale ţării din antichi- 48 — Dicţionar enciclopedic voi. IV tate. 2. Schelet rigid al şeii, samarului sau sidelcii. ţesut (HIST.), asociaţie de celule, de sinciţii, de plasmodii şi de substanţă acelulară (fibre şi substanţă fundamentală amorfă), care s-a diferenţiat din punct de vedere biochimic, structural şi funcţional, adap-tîndu -se unei anumite funcţiuni. Ţesuturile animale se împart, în general, în patru mari grupe: a) ţ.epiteliale, care derivă din ectoderm, endoderm şi mezodermul epitelial şi au celulele aşezate uncie lîngă altele, tără spaţii intercelulare mari (ex. epiderma, endoder-mul intestinului); b) /. mezen-chimaioasc (s-ui de tip conjunctiv), care dciivĂ din mezenchi-mul embrionar şi ale căror celule sînt mai mult sau mai puţin îndepărtate unele de altele şi înglobate într-o substanţă intercelulară (ex. ţ. conjunctiv, ţ. cartilaginos, ţ. osos, ţ. sanguin); c) ţ. musculare, care derivă din toate foiţele embrionare, dar mai ales din mezo-derm, şi sînt formate din celule sau din fibre alungite, care au proprietatea de a se contracta; d) /. nervoase, care derivă din ectoderm şi sînt formate din celule nervoase sau neuroni, din fibre nervoase şi din celule de susţinere, avînd ca principal rol recepţionarea impresiilor de la exterior sau de la organele corpului şi trimiterea impulsurilor la organele de reacţie. Ţesuturile vegetale ie împart, după caracterele “ morfologice ale celulelor din care sînt constituite, în următoarele tipuri: parenchimul, format din celule izodiametrice, şi prosenchimul, format din celule alungite, fusiforme ; după originea lor, distingem ţ» formative, embrionare ^ (meristematice) şi ţ. definitive, primare şi secundare (epidermi- * ce, fundamentale şi conducătoare); după funcţiunile pe care le îndeplinesc, ţ. vegetale sînt: epidermice (epiderma, suberul, ritidomul), mecanice (ţ. fibros, colenchimul şi sclerenchimul), formative (me-ristemele), de absorbţie, asimilatoare, conducătoare, de rezervă, aerifere, secretoare etc; — Ţ. adipos, ţesut format din celule pline cu picături de grăsime. Ţ.a. se găseşte în spe- cial sub piele şi în jurul organelor şi reprezintă a douăzecea parte din greutatea corpului la omul normal. — Ţ. conjunctiv, ţesut format din diferite tipuri de celule (conjunctive, fibrom cite, mastocite, plasmocite), fibre (reticuîare, colagene, elastice) şi substanţă fundamentală. După tipul de celule sau fibre care predomină, /.c. se împarte în: lax, membranos, tendinos, aponevrotic, elastic etc. Ţ.c. se găseşte în tot or-» ganismul, umple toate spaţiile dintre ţesuturi, uneşte părţile componente ale organelor, organele între ele, de asemenea se găseşte sub piele, formînd hipodermul. Are un rol fiziologic deosebit de important, atît trofic (în el se găsesc lichidul interstiţial, substanţele nutritive care trec din capilare în celule, anticorpii care iau parte la apărarea organismului etc.), cît şi rol mecanic (amortizează şocurile, umple spaţiile libere, iar prin ţ. elastic, tendinos, aponevrotic favorizează mişcările membrelor, ale vertebrelor, pulsaţia arterelor, contracţia musculară etc.). Se mai numeşte /. interstiţial, ţ. de susţinere. — Ţ. celular subcutanat, varietate de ţesut conjunctiv lax, situat sub piele. Este constituit din fibre conjunctive elastice şi de reticulină, din celule conjunctive variate (fibrocite, histiocite, celule grase, limfocite etc.) şi din capilare sanguine. în ţ.c.s. sînt situate vasele şi nervii superficiali. El permite mobilizarea sîngelui spre organele profunde. — Ţ. erectil ţesut format din-tr-"o aglomerare de capilare care au între ele un mare număr de fibre elastice, ceea ce permite mărirea de volum a acestora şi umplerea lor cu o mare cantitate de sînge. în felul acesta, organele . care conţin ţ.e. îşi măresc mult volumul (ex. uretra, corpii cavernoşi, mucoasa nazală etc.). Ţi Bai-şi (1860—1957), pictor şi grafician chinez. în majoritatea operelor sale a reprezentat flori şi păsări. După eliberarea Chinei a creat o serie de lucrări în care reflectă aspiraţiile maselor largi către pace. Tehnica sa preferată a fost tuşul. ŢIBLEŞULUI 754 ŢIGLĂ Ţiclens, comună în raionul Gilort, regiunea Oltenia, situată în zona subcarpatică. 4 260 loc. (1965). Zăcăminte de petrol, descoperite şi puse în exploatare în anii puterii populare. ţigâie, rasă de oi autohtonă (cu originea în forma sălbatică Ovis vignei ar-^ar), crescută pentru producţia de lînă se-mifină, carne şi lapte. Reprezintă circa 30% din efectivul de ovine al ţării noastre. Greutatea corporală a oilor adulte este de 40 — 45 kg, iar a berbecilor de 55—75 kg. Producţia anuală de lînă variază între 1,8 şi 4 kg. Cantitatea anuală de lapte este în medie 70—90 kg pe o lac-taţie. în ţara noastră, rasa ţ. a fost, pe Ţibleşului, Munlii~, munţi de o parte, supusă unei acţiuni Vedere din Munţii Ţibleşului in Carpaţii Orientali, cuprinşi între masivul Văratec la vest şi valea Sălăuţei la est. Structural corespund unor cute ale flişu-lui paleogen (marne şi gresii cretacice), străpunse şi acoperite parţial de roci vulcanice neogene. Eroziunea a modificat relieful primar, care a căpătat un caracter larg vălurit, cu forme structurale monoclinale şi martori vulcanici (neckuri în formă de clăi despărţite prin văi largi). Altitudinea maximă: 1 842 m (vîrful Ţibleş). Climă de munte mijlociu, cu precipitaţii bogate. Păduri de fag şi de conifere. Exploatări miniere (sulfuri complexe) şi forestiere. Ţichindeal, Dimitrie (1775 — 1818), cărturar şi fabulist român. S-a născut la Becichere-cul Mic, a fost. învăţător şi paroh în satele bănăţene, iar intre 1812 şi 1815 profesor la şcoala preparandală din Arad. Este autorul unei culegeri de fabule („Filosoficeşti şi poli-ticeşti prin fabule moralnice învăţături*4, Buda, 1814), în majoritate traduse sau localizate, în proză, după D. Obra-dovici. de transformare prin încrucişare cu rasa merinos, în scopul măririi efectivului cu lînă fină (în special în zonele de sud-est şi vest ale ţării), iar pe de altă parte este folosită pentru WMâmm absorbirea şi transformarea ovinelor cu lînă groasă (de rasă ţurcană). ţigani» denumire dată grupului etnic originar din nord-vestul Indiei. Limba lor face parte din familia de limbi indo-europene. Începînd din sec. al V-lea, au migrat în Iran şi în Asia mediteraneană, apoi în Imperiul bizantin (sec. al IX-lea), de unde, in sec. X—XIV, au pătruns în sud-estul şi centrul Europei, ca şi în nordul Africii. în sec. al XV-lea au pătruns în Europa apuseană (în special în Peninsula Iberică), iar din sec. al XlX-lea în cele două Americi. Pe teritoriul patriei noastre sînt pomeniţi prima oară în sec. al XIV-lea. în evul mediu, majoritatea ţ. din ţările române erau robi (domneşti, boiereşti şi mănăstireşti), ocupaţiile lor principale fiind acelea de căldărari, fierari, aurari, rudari, spoitori, cîntăreţi etc. în 1844 în Moldova şi în 1847 în Ţara Românească au fost dezrobiţi ţ. domneşti şi mănăstireşti, iar în 1855 în Moldova şi în 1856 în Ţara Românească şi cei boiereşti. Dezvoltarea societăţii a determinat schimbări în modul de viaţă al ţ., nomadismul lor cedînd locul vieţii sedentare şi încadrării în toate domeniile de activitate ale societăţii. Ţ. posedă un bogat tezaur folcloric (literar, muzical şi coregrafic), care în unele ţări a fost asimilat de cel naţional sau l-a influenţat pe acesta. ţigănuş (ZOOL.) 1. (Umbra krameri) Specie de peşte teleos-tean din familia umbridelor, cu corpul lung pînă la 12 cm şi cu spatele negru.Trăieşte în ape mocirloase. Nu are importanţă economică. 2. (Plegadis falcinellus) Specie de pasăre călătoare din ordinul ciconiifor-meîor, cu cioc lung şi curbat în jos, cu pene de culoare aproape neagră, cu reflexe ruginii şi verzi. La noi cuibăreşte în bălţile Dunării şi în Deltă. Se hrăneşte cu nevertebrate şi cu peşti mici. ţigărâr (Byctiscus), gen de insectă din ordinul coleoptere-lor, de circa 1 cm lungime, a cărei femelă depune ouăle în frunze pe care le răsuceşte în formă de ţigară, după ce Ie-a tăiat incomplet peţiolul. Ţ. este dăunător pentru viţa de vie, pentru păr, tei, plop etc. ţiglă (CONSTR.), piesă de argilă arsă, de sticlă sau de mortar de ciment, în formă de placă, folosită pentru executarea învelitorilor de acoperiş. Ţ. de argilă arsă se fabrică din argilă sau din pămînturi argi-loase, care, după fasonare, sînt arse la temperaturi de 950 — 1 100cC. După formă se deosebesc: /. solzi, f. cu jgheab ctc. ŢIMIRI 755 TITEICA ţîmfri (ţimiraşi) (în evul mediu în ţările române), denumire a călăuzelor şi însoţitorilor oficiali ai călătorilor, mai cu seamă Ludwig (1787—1862), poet şi istoric literar german, liberal-burghez, aparţinînd romantismului tîrziu. Valorificînd în mod creator poezia populară, U. a scris versuri de o deosebită autenticitate şi simplitate. Volumele „Poezii** (1815), „Poezii patriotice** (1816) au inspirat me-' lodiile devenite populare ale lui Brahms, Liszt, Mendel-ssohn, Schumann şi Schubert. Baladele sale, în majoritate istorice („Blestemul bardu-lui“), se remarcă prin originalitate şi culoare. Prin scrierile sale „Studiu despre cîntecele UHTOMSKI 760 ULAN-BATOR populare germane**, „Walther von der Vogelweide" (1822), „Istoria poeziei vechi germane" (1830—1831), ca şi prin culegerea „Vechi cîntece populare germane din sud şi nord** // L. Uhland (1844—1843), el este unul dintre fondatorii germanisticii. A scris şi drame de valoare minoră. Uhtomski, Aleksei Aleksee-vici (1875—1942). fiziolog sovietic, elev al lui Vvedenski. A fost profesor la Universitatea din Petersburg şi membru al Academiei de Ştiinţe a Uniunii Sovietice. U. a preluat direcţiile de cercetare ale Iui Secenov şi Vvedenski şi a descoperit unele principii de bază ale activităţii sistemului nervos, dintre care „legea dominaţiei**. Cercetările lui U. despre dominantă au avut o largă aplicare în diferitele domenii ale biologiei şi medicinii, ca şi în psihologie şi pedagogie. Op. pr.: „însuşirea ritmului în lumina învăţăturii despre parabioză" (1926). Laureat al Premiului Lenin (1931). Uhtomski, Dmitri Vasilievici (1719— c. 1775), arhitect rus. Activitatea lui U. a fost legată in exclusivitate de oraşul Moscova, pentru care a elaborat o serie de planuri de sistematizare. Este de asemenea autorul mai multor construcţii cu caracter clasicizant, în care a încercat să dezvolte principiile teoretice ale lui Vitruviu, Palladio şi Vignola („Poarta roşie** din Moscova). uitare, fenomen psihic care se manifestă printr-o reproducere greşită sau prin imposibilitatea de a recunoaşte sau de a reproduce ceea ce a fost memorat anterior. U. aspectelor neesenţiale ale experienţei anterioare are un rol pozitiv, eli-berînd psihicul de acest balast; dimpotrivă, u. aspectelor esenţiale are un rol negativ. U. se explică neurofiziologic prin acţiunea inhibiţiei. Uneori este posibil ca un material care pare uitat să poată fi reprodus din nou după un timp, fenomen denumit reminiscenţă. Uium, cantitate de produse reţinută la batoză, la moară etc. drept plată în natu-r ă pentru diferite servicii (de treierat, de măcinat etc.). „Uj Élet“ [ui] („Viaţa nouă“), revistă ilustrată social-culturală în limba maghiară, editată de Comitetul de Stat pentru Cul- Vedere din Ulan-Bator tură şi Artă. înfiinţată în aprilie 1958 sub denumirea „Muv£-szet**, poartă titlul actual din octombrie 1959. Apare bilunar, la Bucureşti. „Oj Ido11 [ui] („Timp nou"), organ de presă în limba maghiară al Comitetului regional P.C.R. Braşov şi al Sfatului popular regional. Apare săptă-mînal, la Braşov, din martie 1963. Ukrainka, Lesca (1871 — 1913), scriitoare ucraineană, reprezentantă de frunte a poeziei revoluţionare. Datorită conţinutului lor, poeziile scrise de U. au fost tipărite în afara graniţelor Rusiei (culegerile „Pe aripile cîntecului", 1893; „Gîn-duri şi visuri", 1899; „Ecouri", 1902), multe dintre ele apărînd abia după 1917. Continuatoare a tradiţiei inaugurate dc Şcv-cenko, U. a influenţat, la rîndul ei, pe mulţi poeţi ucraineni contemporani. Ca dramaturg, ea a cultivat în special genul dramei alegorice, aducînd pe primul plan eroi prometeici („în catacombe", 1905; „Avocatul Marţian", 1911; „Stăpînul de piatră", 1912, trad. rom.). Feeria „Cîntecul pădurii" (1912) slăveşte frumuseţea sentimentelor pure şi reprezintă o culme a creaţiei sale poetice. Ulan-Bator, capitala R.P. Mongole, cel mai mare centru politic, industrial şi cultural al ţării, aşezat pe valea rîului Tola, la 1 300 m altitudine. 243 100 loc. (1965). Industrie ULAN’I 761 ULEIURI energetică, de pielărie, de prelucrare a lînii, alimentară (mo-rârit, prelucrarea cărnii, produse lactate), constructoare de maşini, de prelucrare a lemnului, a materialelor de construcţie (cărămizi), poligrafică etc. Nod de comunicaţii rutiere, feroviare şi aeriene. Academie de ştiinţe, universitate, biblioteci, teatre, muzee. Pînă în 1924 s-a numit Ugra. ulăni 1. Denumire dată ostaşilor din corpurile de cavalerie mongolo-tătare în sec. XIII — XIV. 2. Denumire dată ostaşilor din regimentele de lăncieri călări care alcătuiau cavaleria uşoară înunele ţări din Europa, începînd din sec. al XVI-lea. Ulanova, Galina Sergheevna (n. 1910), balerină sovietică, artistă a poporului din U.R.S.S. S-a remarcat prin stăpînirea desăvîrşită a dansului clasic, prin deosebita sensibilitate lirică, prin graţie şi plasticitate. A creat roluri ca: Maria din „Fîn-tîna din Bahcisarai** (Asafiev), Julieta din „Romeo şi Julieta“ (Prokofiev), Odette-Odilia din „Lacul lebedelor** (Ceaikov-ski), Giselle din „Giselle** (Adam). Ulan-Ude, oraş în U.R.S.S., capitala R.S.S. Autonome Buri-ate (R.S.F.S. Rusă), aşezat pe valea rîului Selenga. 220 000 loc. (1965). Industrie constructoare de maşini (locomotive, vagoane, nave fluviale), alimentară (produse din carne), textilă, a materialelor de construcţie etc. Nod feroviar. Institut de învă-ţămînt superior, teatre, muzee. Ulbricht [ulbriht7, Walter (n. 1893), prijn-secretar al Partidului Socialist Unit din Germania (din 1953), preşedinte al Consiliului de Stat al R.D.G. (din I960). Membru al Partidului social-democrat german din 1912, iar din 1918 al Ligii „Spartacus"; a fost unul dintre creatorii Partidului Comunist din Germania (1918). Membru al C.C. din 1923, iar apoi secretar a C.C. al P.C.G. De atunci face parte din nucleul de conducere al partidului. A fost membru supleant al Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste (1935-1943). Intre 1943 şi 1945 a fost membru al Comitetului naţional „Germania libe- ră*‘. A fost unul dintre fondatorii P.S.U.G. în 1946 şi unul dintre vicepreşedinţii lui. După crearea Republicii Democrate Germane a deţinut W. Ulbricht funcţii de răspundere şi pe linie de stat. în 1950—1953 a fost secretar general al C.C. al P.S.U.G. ulcer (lat. ulcus, eris „rană“; MED.), ulceraţie a pielii sau a mucoaselor, atacînd toate straturile acestora şi care are tendinţa de a se permanentiza. Se dato-reşte fie unei cauze locale (compresiune prelungită, edem, corp străin etc.), fie unei cauze generale (sifilis, tuberculoză, cancer etc.). — U. gastroduodenal, ulcer al mucoaselor gastrice şi duodenale, întîlnit de obicei, în boala ulceroasă. — U. pep-tic, ulcer care apare în urma unei operaţii de stomac făcută pentru un ulcer gastroduodenal. ulceraţie (MED.), leziune caracterizată printr-o pierdere circumscrisă a integrităţii pielii sau mucoaselor, ca urmare a unui proces distructiv tisular. Consecinţă a unor tulburări locale trofice, circulatorii sau de altă natură, u. pot fi provocate de factori variaţi: mecanici, fizici, chimici, microbieni etc. U. se împart în superficiale (exulceraţii) şi profunde, ultimele avînd de obicei o slabă tendinţă de cicatrizare. uleiuri, lichide vîscoase, nevolatile, insolubile în apă, de origine vegetală sau animală (constituite dintr-un amestec de gliceride mixte), minerală (constituite din hidrocarburi grele) şi sintetică (ex. uleiuri sili-conice), care au proprietatea de a unge. Impropriu, se mai numesc u. unele substanţe cu aspect de ulei (ex. uleiuri eterice). — Ulei comestibil, ulei vegetal obţinut din seminţele sau din fructele anumitor plante (seminţe de floarea-soarelui, de soia, de arahide etc. sau fructe de măslin, de palmier etc.) şi prelucrat astfel încît să fie limpede, fără substanţe în suspensie şi să aibă gust şi miros plăcut. U.c. se obţine prin presare, prin extracţie sau prin presare urmată de extracţie. După extragere, u.c. este supus operaţiei de rafinare. U.c. constituie unul dintre principalele produse alimentare, cu o mare valoare calorigenă. în 1965, în România, producţia de uleiuri şi grăsimi vegetale comestibile (fără producţia preselor ţărăneşti) a fost de 172 000 de tone (faţă de numai 18 000 de tone în 1938). Principalele unităţi de obţinere şi prelucrare industrială a u.c. din ţara noastră se găsesc la Bucureşti, Iaşi, Oradea, Cărei, Podari, Galaţi şi Constanţa.— U.sicaiive, uleiuri vegetale care conţin gliceride ale acizilor graşi nesaturaţi cu două sau trei duble legături conjugate. întinse sub formă de pelicule pe o suprafaţă solidă, u.s. se întăresc în contact cu aerul chiar la temperatura camerei, într-un interval de cîteva ore pînă la cîteva zile, datorită unor reacţii de polimerizare. Uscarea este mult accelerată dacă u.s. li s-au adăugat în prealabil sica-tivi (naftenaţi de plumb, de mangan etc.). Se folosesc în industria de peliculogene (ex. ulei de in, de Tung, de ricin deshidratat etc.). — Ulei de in fiert, ulei sicativ cu viscozi-tate mare, obţinut prin încălzirea uleiului de in, în absenţa aerului, la temperaturi de 140— 180°C sau 250 — 300°C şi adaos de sicativanţi. Este utilizat în industria de peliculogene. în comparaţie cu uleiul de in nefiert, acesta conferă peliculelor de lacuri şi de vopsele calităţi superioare (duritate, elasticitate, luciu şi rezistenţă la intemperii etc.). — U. semisicatioe, uleiuri vegetale care conţin gliceride ale acizilor graşi nesaturaţi, în special cu două duble legături în moleculă. întinse sub formă de pelicule pe o suprafaţă solidă, u.s. se întăresc ULEIURI 762 ULISE în contact cu aerul într-un timp mai lung decît u. sicative. Pentru a putea fi utilizate în industria de peliculogene, u.s. se supun în prealabil polimeri-zării, oxidării, sicativării etc. (ex. ulei de floarea-soarelui, de soia).— U. polimerizale, uleiuri tehnice obţinute din ulei de in, de floarea-soarelui, de ricin deshidratat etc. prin tratamente termice sau termocatali-tice, în prezenţa ori în absenţa aerului, sau prin voltolizare. în urma acestui tratament creşte viscozitatea şi se ameliorează proprietăţile peliculogene. — U. minerale, lichide vîs-coase, de provenienţă petrolieră, incolore sau colorate de la galben la brun-roşcat, obţinute din fracţiunile cu punct de fierbere ridicat de la distilarea ţiţeiului. In vederea fabricării u.m. se utilizează ţiţeiuri selecţionate, parafinoase sau as-faltoase. Se deosebesc u. lubrifiante pentru: motoare cu ardere internă, utilaje mecanice industriale (u. uşoare, u. medii şi u. grele), turbine de apă şi de abur, compresoare, su-flante, maşini frigorifice. U.m. se întrebuinţează şi ca u. izo-lante (u. de transformator), fluide hidraulice, fluide de amortizare, agenţi de transfer de căldură etc. în ţara noastră se produc u.m. la Teleajen, Ploieşti, Cîmpina şi Braşov. — Ulei uşor, fracţiune obţinută prin distilarea gudroanelor de la cocsificarea cărbunilor de pă-mînt. Are limitele de fierbere între 80 şi 170°C şi reprezintă circa 3% din gudronul supus prelucrării. Se compune în proporţie de 70% din benzen şi toluen. — Ulei mediu, fracţiune obţinută prin distilarea gudroanelor de la cocsificarea cărbunilor de pămînt. Are limitele de fierbere între 170 şi 240°C şi reprezintă circa 10% din gudronul supus prelucrării. Conţine fenol, crezoli etc. — Ulei greu, fracţiune obţinută prin distilarea gudroanelor de Ia cocsificarea cărbunilor de pămînt. Are limitele de fierbere între 240 şi 270°C şi reprezintă circa 10% din gudronul supus prelucrării. Ecte bogat în fenoli superiori. — Ulei de antracen, fracţiune obţinută prin distilarea gudroanelor de la cocsifica- ■ \ 1 r: S . Гр* f v t мф I? J,v‘ л \ , „.л ^ ^ - ^ “- ■ j ' - *". • •lit , * ^ і ' V' t_. * e -Z Ulianovsk. Vedere din avion rea cărbunilor de pămînt. Are limitele de fierbere între 270 şi 370°C şi reprezintă 12—27% din gudronul supus prelucrării. Compusul cel mai important care se separă din acest ulei este antracenul. — U. sulfonale, agenţi activi de suprafaţă care se obţin prin tratarea uleiurilor vegetale cu acid sulfuric. Se întrebuinţează în industria textilă şi a pielei. — U. sili~ conice, derivaţi organo-silicici cu bune proprietăţi de ungere, rezistenţi la temperaturi extreme, rezistenţi la agenţi chimici şi avînd remarcabile proprietăţi dielectrice. V. şi s.i 1 i-c o n i. J— U. eterice, lichide volatile de natură vegetală insolubile în apă, avînd de obicei un miros plăcut caracteristic. Se extrag din plante (petale, seminţe, frunze etc.), prin distilare cu vapori de apă, prin extracţie cu solvenţi, prin absorbţie în materii grase sau prin presare. U.e. sînt amestecuri de substanţe complexe cu funcţiuni chimice diverse (hidrocarburi, alcooli, cetone, eteri, esteri, compuşi cu azot etc.). Unele au putut fi sintetizate. Se utilizează în industria cosmetică (ex. ulei de berga-mot, ulei de brad, ulei de cuişoare, de dafin, de eucalipt, de flori de portocale, de mentă, de trandafir etc.). Ulfila (Wulfila) (c. 311- C. 383), episcop arian al vizigoţilor (din 341). Din cauza persecuţiilor păgîne s-a refugiat împreună cu numeroşi adepţi în Mo-esia romană (348). Traducerea Bibliei în gotică (369) efectuată de el, care foloseşte o scriere combinată (litere greceşti, unciale romane şi rune germanice), constituie cel mai vechi text de limbă germanică cunoscut pînă astăzi. Ulianovsk, oraş în U.R.S.S., în R.S.F.S. Rusă, aşezat pe Volga. 265 000 loc. (1965). Industrie constructoare de maşini (automobile, maşini-unelte grele şi unicate, motoare, aparate electrice), a materialelor de construcţie, de încălţăminte, de confecţii, de tricotaje, alimentară. Port pe malul lacului de retenţie al hidrocentralei de la Kuibîşev. Institut politehnic, pedagogic, agronomic, teatre, muzee (printre care şi casa-muzeu „V.I. Lenin“). Pînă în 1924 s-a numit Simbirskl a primit numele actual în cinstea lui V.I. Lenin (Ulianov), care s-a născut aici. Ulise (lat. Ulixes, corespondentul numelui grecesc Odys-$eu$; in mitologia greacă), unul dintre eroii vestiţi ai războiului troian, personaj principal al „O d і s e і i“ Iui Homer, regele insulei Itaca, soţul Penelopei, renumit pentru şiretenia şi isteţimea sa. După sfatul său a fost Ulise ULIU 763 ULTRAMONTANISM construit calul de lemn cu ajuto-rul căruia, printr-o stratagemă, a fost cucerită Troia. ,.Odiseea** ne povesteşte rătăcirile sale pe mare, care au durat timp de zece ani după căderea Troiei, întoarcerea în Itaca şi răzbunarea sa împotriva pretendenţilor la mîna Penelopei. uliu (Accipiter), gen de păsări răpitoare de zi, cu picioarele înarmate cu gheare foarte curbate, cu aripi relativ scurte şi late şi cu coadă lungă. Sînt păsări puternice, bune zburătoare, îndrăzneţe; atacă alte păsări din zbor, provocînd multe pagube. în ţara noastră mai răspîndite sînt speciile: u. pâsărar (Accipiter nisus)tj de mărimea unui porumbel, cu spatele de culoare cenu-şie-închisă, partea ventrală albă sau roşcată, cu dungi transversale dese de culoare brună-în-tunecată (sin. pâsărar); u. po- . rumbar (Accipiter gentilis), spe- | cu* de uliu de mărimea unei Uliu r umba găini, cu spatele dc culoare brună întunecată, iar partea ventrală cu dungi transversale dese, de culoare brună. ulm (Ulmus)y gen de arbori din familia ulmaceelor, cu frunze asimetrice şi fructe aripate. în ţara noastră sînt mai răspîndite două specii de u.: u. de ctmp (Ulmus foliacea)t înalt pînă la 30 m, cu scoarţa groasă, negricioasă, adînc crăpată, şi care creşte în regiunile de cîmpie şi de dealuri; u. de munte (Ulmus montana), înalt pînă la 35 m, cu scoarţa subţire, şi care creşte în zona de dealuri şi la munte. Lemnul de u. este tare; greu, rezistent, cu utilizări restrînse, mai mult în construcţii. Ulmetum, aşezare romană (vicus, apoi cetate fortificată) în Dobrogea, azi Pantelimonul de Sus (raionul Hîrşova). Refăcută în epoca romană tîrzie în mai multe rînduri, cetatea U. a fost distrusă de popoarele migratoare la sfîrşitul sec. al Vl-lea e.n. Cetatea a fost explorată, prin săpături arheologice sistematice, de V. Pârvan în anii Î911-1914. Ulpianus, Domitius, jurisconsult roman (sec. al III-lea), contemporan cu împăraţii Ca-racalla şi Alexandru Sever. Numeroase extrase din lucrările sale au fost inserate în „Digestele" Iui lustinian. Op. pr.: „Reguli de drept**. ultimatum, notă diplomatică prin care un stat cere unui alt stat să săvîrşească anumite acţiuni sub ameninţarea că în caz de neconformare va lua măsuri de constrîngere sau va porni război împotriva lui. în prezent, războiul ca o consecinţă a neeonformării la un ultimatum este interzis de dispoziţiile Cartei O.N.U. ultra- (lat. ultra „dincolo, mai departe"), element de compunere cu sensul „dincolo de“ (ex. ultraviolet, ultrasunet). ultracentrifugă, centrifugă cu turaţie foarte înaltă (zeci de mii de rotaţii pe minut), cu ajutorul căreia se poate realiza sedimentarea particulelor coloidale, permiţînd astfel determinarea greutăţii lor, sau a particulelor vii de dimensiuni foarte mici (virusuri, organite celulare etc.). ultraj (DR.), infracţiune care constă în atingerea (prin cuvinte, gesturi sau acte) a onoarei ori a prestigiului unui funcţionar aflat în exerciţiul funcţiunii sau pentru acte efectuate în îndeplinirea atribuţiilor sale, săvîrşită în prezenţa funcţiona- rului sau adusă la cunoştinţa lui prin comunicare directă. — u. calificat, ultraj săvîrşit prin acte de violenţă sau prin ameninţări grave. ultramarin, colorant mineral, care se găseşte şi în natură. U. comercial este un produs sintetic, obţinut prin topirea unui amestec de argilă, carbonat de sodiu, cărbune de lemn şi sulf. După condiţiile deobţinere poate avea diferite culori (ex. albastru, roşu). în practică se întrebuinţează cel mai mult u. albastru (la albirea rufelor, în industria zahărului etc.). ultramicroanaliză (CHIM.), capitol al microanalizei care se ocupă cu identificarea şi cu dozarea substanţelor în cantităţi de ordinul microgramelor (10~6g). Se aplică în studiul izotopilor, în cercetări biochimice etc. ultramicroscop (FIZ.)» instrument optic, asemănător microscopului, cu ajutorul căruia pot fi studiate particule de dimensiuni foarte mici (sub limita de separare a microscopului obişnuit, determinată de fenomenul difracţiei), aflate în suspensie într-un mediu cu indice de refracţie diferit de cel al particulelor. Iluminarea se face perpendicular pe axa Prinupiul ullramicfoscopului optică a instrumentului, astfel îneît în obiectiv pătrunde lumina împrăştiată de particule; acestea apar pe fondul întunecat ca puncte luminoase, neputîn-du-li-se identifica nici forma şi nici dimensiunile. ultramontamsm (lat. ultra „dincolo" şi mons, -tis „munte", adică dincolo de Alpi), orientare în cadrul catolicismului, ULTRASUNET 764 UMANISM apărută în sec. al XV-lea, care susţine pretenţiile papalităţii de dominaţie temporală şi de a-mestec în treburile interne ale statelor. U. a combătut iluminismul şi a acordat un sprijin nelimitat Sfintei Alianţe. în spiritul lui a fost adoptată dogma despre infailibilitatea papii (1870) şi au fost condamnate, prin diferite enciclici şi indexuri, ideile social-politice înaintate din secolele XIX—XX. Cei mai zeloşi promotori ai ultramontanismu-lui au fost iezuiţii. ultrasunet (FIZ.), vibraţie a unui mediu elastic a cărei frecvenţă depăşeşte pe cea a sunetului, neputînd fi percepută de urechea omului (organele auditive ale unor animale, ca de exemplu liliacul, sînt sensibile şi în domeniul u.). Frecvenţa minimă a u. este de 20 000 Hz, iar frecvenţa maximă realizată pînă în prezent este de aproximativ 106 Hz. Dispozitivele cel mai des utilizate pentru producerea u. se bazează pe fenomenul piezoelectricităţii sau pe cel al magnetostricţiunii. U. se propagă, ca şi sunetul, sub formă de unde elastice. în aer, u. sînt puternic atenuate, dar prin lichide sau prin solide ele se propagă mult mai bine. Avînd o lungime de undă mai mică decît sunetele, u. posedă şi însuşiri direcţionale mai accentuate. Aceste proprietăţi determină folosirea u. în sondajul submarin (v. s o n a r). De asemenea, u, sînt utilizate în defectoscopie. în mediul prin care se propagă, u. produc comprimări şi dilatări locale, cu variaţii foarte mari de presiune, acceleraţiile particulelor întrecînd de sute de mii de ori accelera- ţia gravitaţiei. Aceste acţiuni puternice pot provoca numeroase efecte: ruperea sau gruparea (după condiţii) a moleculelor; distrugerea celulelor sau a microbilor (utilizată în sterilizare); eliberarea gazelor dizolvate în lichide; emulsio-narea unui amestec de două lichide nemiscibile; declanşarea unor reacţii chimice (oxidare, explozie); coagularea ceţii şi a fumului etc. U. se folosesc şi în terapeutică. ultraviolet (FIZ.), domeniu din spectrul radiaţiilor electromagnetice, situat dincolo de ultima culoare (violet) a domeniului vizibil şi avînd lungimea de undă cuprinsă între aproximativ 100 şi 4 000 Â. Ochiul omenesc nu vede în u., însă radiaţiile din acest domeniu sînt periculoase pentru ochj şi, in doze mari, pentru întregul organism. Radiaţiile ultraviolete sînt produse prin mijloace asemănătoare celor pentru producerea luminii (descărcări electrice în gaze, arcuri electrice etc.). Soarele constituie o sursă puternică de radiaţii ultraviolete, care ajung însă la sol foarte atenuate din cauza absorbţiei în atmosferă; radiaţiile ultraviolete sînt mai puternice la altitudini mari, datorită grosimii mai mici a atmosferei, precum şi dimineaţa pe lito-ralele orientate spre est, datorită cumulării la radiaţiile directe a celor reflectate pe suprafaţa ondulată a apei. LU Lampă mrdicală cu radiaţii ultraviolete Radiaţiile ultraviolete provoacă efecte de natură fizică (ionizare, impresionarea plăcilor fotografice), chimică (reacţii fotochimice) şi biologică (distrugerea ţesuturilor sau a microorganismelor), utilizîn- du-se îndeosebi la vindecarea unor boli sau pentru sterilizare. Ulugbek, Muhammed Ta-ragaj (1394—1449), sultan ti-murid din Asia centrală. A luptat împotriva Hoardei de Aur şi a susţinut pe oglanul Borak să devină han al Hoardei Albe. Astronom, teolog, poet, matematician şi istoric, protector al ştiinţelor şi artelor. U. şi-a legat numele de construirea unui renumit observator astronomic la Samarkand. A întocmit, cu mare precizie pentru acele vremuri, un catalog al stelelor, cu erori mai mici decît minuta de arc. Uluka v. Kanada. ulus (în evul mediu) 1. Denumire dată unui teritoriu şi populaţiei şale aflate în dependenţă faţă de turco-mongoli. U. constituiau apanajul hanului, al unui membru al dinastiei sau al unui mare noian (mare stăpîn feudal). 2. Formă de organizare social-politică la popoarele din Asia centrală şi din Asia Mijlocie. „Ulus“, cotidian turc, organ al Partidului republican popular. Fundat în 1919, apare la Ankara. umanism (lat. humanus „o-menesc**) 1. (în sens re-strîns) Mişcare culturală europeană din epoca Renaşterii. Inspirată de prefacerile sociale care pregăteau naşterea lumii burgheze, u. a promovat o ideologie nouă, laică; în centrul acestei ideologii se afla omul, ideea liberei dezvoltări a personalităţii umane, concepută într-un spirit individualist. Considerînd că idealul omului liber şi armonios dezvoltat s-a întruchipat în cultura antică, umaniştii au dezgropat, restaurat şi studiat cu fervoare monumentele acestei culturi şi limbile clasice, greaca şi latina. U. a apărut mai întîi în Italia, în sec. XIV—XV (Petrarca, Boc-caccio, Leonardo Bruni, Poggio Bracciolini, Pico della Miran-dola, Lorenzo Valla), apoi s-a răspîndit în Franţa (Rabelais, Montaigne), Ţările de Jos (Erasm din Rotterdam), Anglia (Th. Morus, F. Bacon, Sha-kespeare), Germania (U. von Hutten, Reuchlin), Ungaria (Janus Pannonius, Bonfini), Polonia (J. Kochanowski), Ce- UMANISM 765 UMANISM hia, Dalmaţia etc. Umaniştii au fost cărturari erudiţi, cu preocupări multilaterale; ei s-au manifestaf cu predilecţie pe târîmul beletristicii, filologiei, istoriei, geografiei umane, filozofiei şi al celorlalte discipline numite şi astăzi umanistice. Inaugurînd spiritul critic modern, ei au întemeiat filologia şi istoriografia bazată pe studiul critic al izvoarelor. Legaţi de aspiraţia spre cultură a maselor populare, în special ale celor orăşeneşti, umaniştii au contribuit la formarea limbilor literare naţionale. Pe tărîmul eticii, ei au opus ascetismului medieval o concepţie optimistă, proclamînd legitimitatea fericirii terestre, iar idealului contemplativ monastic pe cel cetăţenesc, patriotic (u. civic). U. n-a fost un curent unitar nici sub raport social-politic, nici sub raport filozofic. în sînul său s-au diferenţiat de timpuriu o ramură aristocratică, a erudiţilor care formau o elită intelectuală, şi o ramură populară, care a culminat cu reprezentanţii comunismului u-topic (Th. Miinzer, Th. Mo-rus, Campanella). în cadrul u.» elementele concepţiei noi, laice despre viaţă s-au împletit în diverse moduri şi grade cu rămăşiţele concepţiilor medievale, opoziţia faţă de acestea luînd cînd forme mai moderate, cînd forme mai radicale. în România, umanismul s-a manifestat mai întîi în Transilvania, datorită condiţiilor e-conomice mai favorabile şi legăturilor politice şi culturale cu Italia, patria Renaşterii. Reprezentat de N. Olahus, I. Vi-tez, I. Honterus, G. Hel-tai, M. Halici ş.a., umanismul transilvănean a culminat, sub raportul orientării antifeudale, cu cărturarii legaţi de mişcarea religioasă unitariană din sec. al XVI-lea: Ioan Sommer, Fr. David, Paleologus. In sec. al XVlI-lea şi la începutul sec. al XVII 1-lea, tendinţe umaniste se afirmă în opera unor cărturari moldoveni, munteni şi transilvăneni, ca Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacu-zino, N. Milescu, mitropolitul Dosoftei, Dimitrie Cantemir, Gh. Brancovici ş.a., în condiţiile contactului, prin şcolile superioare din ţară şi din străinătate (Polonia, Italia, Constan-tinopole) cu umanismul şi cultura europeană. Ele s-au manifestat mai cu seamă în istoriografie, precum şi pe tărîmul geografiei (stolnicul Can-tacuzino, Milescu, Cantemir), filozofiei, orientalisticii, beletristicii, începuturilor lingvisticii (D. Cantemir) şi al traducerii în limba română a principalelor cărţi religioase (Biblia de la Bucureşti, 1688). Tendinţele umaniste s-au cristalizat îndeosebi în jurul teoriei originii romane a poporului şi a limbii române, a unităţii de neam şi de limbă a românilor, teorie strîns legată, în condiţiile epocii, de lupta de eliberare de sub jugul străin. Necesitatea fundamentării acestei teorii a stimulat interesul pentru limbile şi cultura antică, dezvoltarea spiritului critic. Cărturarii umanişti au avut un rol hotărîtor în biruinţa limbii române asupra slavonei în cultură; ei au adus şi prin scrisul lor o contribuţie importantă la formarea limbii literare, au iniţiat versificaţia românească (Dosoftei, Miron Costin), s-au străduit să creeze o terminologie ştiinţifică românească (D. Cantemir). Activitatea lor marchează zorile culturii şi ştiinţei româneşti moderne. 2. (în sens larg) Concepţie care de-a lungul întregii istorii a civilizaţiei recunoaşte demnitatea, valoarea şi posibilităţile nelimitate de desăvîr-şire ale fiinţei umane şi care, în consecinţă, militează pentru dezvoltarea liberă a personalităţii umane. U. a cunoscut, în diferite ţări şi epoci, orîn-duiri şi clase sociale, un conţinut diferit, avînd în opera gînditorilor sau artiştilor reprezentativi, nuanţe şi particularităţi extrem de diverse. Co-respunzînd, în linii mari, progresului societăţii şi al gîndirii, istoria u. a purtat, în societăţile bazate pe exploatare, amprenta limitelor şi contradicţiilor de clasă. în cele mai de seamă concepţii umaniste au fost însă exprimate idealurile maselor populare, ale claselor progresiste, cuceririle gîndirii materialiste, ale ştiinţei şi ale conştiinţei morale. 0 mare pondere a avut u. în ideologia burgheziei ascendente, în epoca Renaşterii, a iluminismului şi a revoluţiilor burgheze. El a inspirat gîndirea unor scriitori şi cugetători din rîndurile en-ciclopediştilor francezi, ale neo-umaniştilor germani, ale democraţilor revoluţionari etc. 0 dată cu victoria orînduirii capitaliste însă, u. proclamat de burghezie a devenit în mod necesar formal, deoarece a intrat rn contradicţie cu natura obiectivă, exploatatoare-a acestei orînduiri. Socialiştii u-topici au sesizat această contradicţie, fără a putea pune însă pe baze ştiinţifice critica orînduirii capitaliste. Aceste tradiţii critice au fost continuate de mari gînditori şi artişti, ca: L. Tolstoi, A. France, R. Rol-land, Rabindranath Tagore, G.B. Shaw, Th. Mann, A. Schweitzer ş.a. Condiţionînd eliberarea personalităţii de transformarea revoluţionară a societăţii, de lichidarea oricărei exploatări şi asupriri, uma-nismul socialist, marxist, parte a ideologiei proletariatului, clasa cea mai revoluţionară, este singurul u. consecvent. Marxismul preia în mod creator, critic, ridică pe o treaptă superioară tezaurul umanist al gîndirii anterioare si pune u. pe baze ştiinţifice. U. socialist împleteşte organic critica orînduirilor sociale bazate pe exploatare, şi în mod deosebit a capitalismului, care condamnă omul la înstrăinare şi dezumanizare, cu afirmarea comunismului ca societate care, prin înlăturarea dominaţiei de clasă, prin avîntul nelimitat al forţelor de producţie puse în folosul societăţii şi prin democratismul consecvent, asigură, pentru prima oară în istoria omenirii, deplina afirmare multilaterală a personalităţii omu-ui, Combătînd cu consecvenţă caracterul abstract, utopic, contemplativ al umanismului burghez, limitele şi iluziile acestuia, u. marxist duce un permanent dialog creator cu ideile unor personalităţi de diferite orientări, care se opun aspectelor reacţionare, pregnant antiuma-niste ale lumii şi ideologiei capitalismului. O.P. Sartre, B. Russel, T. de Chardin ş.a.). „UMANITATEA44 766 UMORALĂ „Umanitatea", ziar independent apărut în Bucureşti, în septembrie-octombrie 1934, ca organ al Ligii muncii. umăr (ANAT.), regiune corespunzătoare articulaţiei dintre membrul superior şi trunchi. Este alcătuită dintr-o porţiune centrală, reprezentată de articulaţia scapulo-humerală şi a-coperită posterior de muşchii omoplatului, superior de muşchiul deltoid şi anterior de muşchii pectorali. umbelifére (BOT.; Umbelli-ferae), familie de plante erbacee, anuale, bienale sau perene, din clasa dicotiledonatelor, caracterizate prin florile aşezate în inflorescenţe în formă de umbrele (umbele). Organele vegetative şi fructele u. conţin uleiuri eterice, răşini şi al-caloizi, care le imprimă un miros caracteristic. Unele specii de u. sînt comestibile (ex. morcovul, pătrunjelul, mărarul, chimenul, coriandrul etc.), altele sînt otrăvitoare (ex. cucuta, pătrunjelul-cîinelui), iar altele sînt plante medicinale (ex. leuşteanul, feniculul, anasonul). umbra-iepurelui (BOT. ; Asparagus), gen de plante erbacee perene din familia liliaceelor, Umbra-iepurelui cu flori solitare, mai rar grupate în inflorescenţe, de culoare galbenă-verzuie şi cu fructe bace, roşii sau albăstrui-închis. Genul cuprinde circa 400 de specii, dintre care şase cresc spontan în ţara noastră, prin vii, tufişuri şi lunci. umbră (FIZ.), regiune întunecată din spaţiu sau de pe suprafaţa unui obiect, în care razele de lumină nu ajung direct de la o sursă din cauza opririi lor de către un corp opac. în cazul surselor punctuale, u. unui corp este net conturată, iar în cazul surselor întinse u. este înconjurată de o zonă cu luminozitate intermediară, numită penumbră. umiditate 1. (FIZICĂ), cantitate de lichid conţinută în masa unui solid sau a unui gaz. Pentru gaze, u. se poate exprima prin: u. absolută, egală cu greutatea lichidului (sub formă de vapori, picături sau cristale) conţinut într-un metru cub de gaz, sau prin umiditate relativă, egală cu raportul calculat în procente dintre cantitatea de lichid conţinută efectiv şi cantitatea maximă de lichid care ar putea fi conţinută de gaz. în meteorologie, unde interesează cantitatea de apă conţinută de aer, u. se mai poate exprima prin tensiunea vaporilor de apă, prin diferenţa psihro-metrică, prin punctul de rouă etc. 2. (PEDOL.) Umiditatea solului, cantitatea de apă care se găseşte într-un anumit moment în sol, determinată prin uscarea probelor timp de 4—5 ore Ia temperatura de 105°C. In sol, apa se găseşte sub diferite forme: apa higroscopică, strîns legată de particulele elementare, pe care plantele nu o pot folosi, apa capilară şi cea gravitaţională, folosite de plante. în funcţie de u.s. se programează data şi modul de executare a lucrărilor solului. umlaut 1. Cuvînt german folosit pentru denumirea fenomenului fonetic care constă în modificarea timbrului unei vocale accentuate sub influenţa vocalei imediat următoare (ex., în germană, sg. Gast, pl. Găste). V. şi m e-tafonie. 2. Tremă folosită în unele limbi (ex. în germană) pentru a nota vocalele devenite anterioare prin fenomenul de u. (1). umoare (lat. humor „lichid**; MED.), lichid biologic inter-stiţial sau circulant (ex. sînge, limfă, plasmă interstiţială etc.). U. din organism constituie mediul intern în care trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea celulele organismului. — U. apoasă, lichid transparent care umple camera anterioară a ochiului, delimitată anterior de cornee şi posterior de cristalin. — U. sticloasă, masă gelatinoasă transparentă care umple camera posterioară a ochiului, delimitată anterior de cristalin şi posterior de fundul ochiului. umor, specie a c o m i c u-1 u i, care dezvăluie laturile rizibile ale unor persoane sau fenomene fără să Ie dea totuşi în ansamblu o apreciere negativă. Spre deosebire de satiră, u. presupune o atitudine de ironie indulgentă. U. poate cuprinde elemente sentimentale, grave, amare etc., tensiunea dintre elementul comic şi cel grav putînd să ducă u. pînă la graniţa tragicului (u. negru, macabru, u. absurd). Printre marii umorişti ai lumii se numără F. Rabelais, M. Cer-vantes, MarkTwain, Ch. Dic-kens, A. Daudet, A. France, G.B. Shaw, Jerome K. Jerome, J. Hasek ş.a. Umoriştii români cei mai însemnaţi au fost I. L. Caragiale, A. Bacalbaşa, G. Bră-escu, G. Topîrceanu ş.a. umorală, teoria — (MED.), teorie formulată pentru prima oară de Hipocrat din Kos, conform căreia starea de sănătate sau de boală este datorită echilibrului, respectiv dezechilibrului dintre cele patru umori fundamentale ale organismului: sîngele, bila galbenă, bila neagră şi flegma. Deşi astăzi prezintă numai un interes istoric, t.u. arc meritul de a fi atras atenţia pentru prima oară asupra importanţei reglării chimice umorale a funcţiunilor organismului. Către sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea, t.u. a reînviat într-o versiune modernă, o dată cu dezvoltarea endocrinologiei ca disciplină medico-biologică UNAMUNO 767 UNDĂ de sine stătătoare. Printre precursorii actualei t.u. se numără Théophile de Bordcu (1722 — 1776), cartf a susţinut in lucrările sale universalitatea procesului de secreţie internă. Orientarea biologică sintetică a medicinii actuale are la bază teoria ncuroumorală a reglării funcţiilor organismului, ţinînd scama de faptul că în condiţiile organismului întreg sistemul nervos şi cel endocrin funcţionează ca un tot unitar. Unamuno, Migucl de (1864 — 1936), eseist, filozof şi poet spaniol, iniţiatorul existenţialismului în Spania. A fost profesor şi rector al Universităţii din Salamanca; reprezentant al grupului de intelectuali numit al „generaţiei de la 1898* care se pronunţa pentru progresul economic, politic şi cultural al Spaniei, fără a ajunge însă pe poziţii revoluţionare. Teoria sa despre^ rolul determinant al factorului „in-trnistoric** (rezultatul total al actelor materiale şi spirituale concrete ale maselor) a avut un rol progresist în lupta cu concepţiile neotomiste şi naţionaliste. In opera sa principală, „Sentimentul tragic al vieţii“ (1913), U. afirmă că sensul existenţei individului se desluşeşte numai în perspectiva morţii: el constă în năzuinţa către nemurire, năzuinţă irealizabilă, absurdă, respinsă de raţiune, dar care ar decurge din esenţa vieţii însăşi; această năzuinţă generează religia (credinţa în nemurirea sufletului şi în dumnezeu). Interpretarea existenţialistă a religiei, dată de U., a fost respinsă de catolicismul oficial. U, a ilustrat opţiunea pentru eroismul absura, pentru „nebunia sublimă**, prin figura lui Don Quijote („Viaţa lui Don Quijote şi a lui Sancho Panza**, 1905). unamirmm,mişcare literară franceză de la începutul sec. al XX-lea, care, considerînd fiinţa umană ca membră a unui grup social, promova inspiraţia din viaţa mulţimilor. U, îşi propunea să scoată în evidenţă conştiinţa colectivă, care, după el, s-ar constitui şi ar exista in chip inexplicabil şi a cărei esenţă ar fi de nedefinit, posibilitatea intuirii acesteia revenîndu-le poeţilor. In concepţia u., psihologia individuală era dedusă din aceea a mulţimilor; ideea de progres, obţinut prin luptă, era înlocuită cu aceea de solidaritate, izvorîtă din dragoste şi generozitate. Temele favorite aleu.erau oraşul,străzile, gările, uzinele, satul, naţiunea. Europa, înţelese ca unităţi în care trăiesc colective umane. Reprezentanţii principali ai u. au fost J. Romains, G. Chcn-ncvicre (în acelaşi timp teoreticieni, autori ai unor articole-program publicate în 1905, ai unui „Mic tratat de versificaţie**. editat în 1923), G. Duhamel, Ch. Vildrac, René Ar-cos, Luc Durtain ş.a. unanimitate, regula unanimităţii (DR.), regulă folosită în conferinţe diplomatice şi în organizaţii internaţionale, potrivit căreia acestea nu pot lua hotărîri dccît cu aprobarea reprezentanţilor tuturor statelor prezente la conferinţă sau membre ale organizaţiei. In cadrul O.N.U., t.u. se aplică în cazul hotărîrilor Consiliului de Securitate, în probleme de fond, care nu pot fi valabil adoptate decît cu voturile a cel puţin nouă membri, incluzînd voturile afirmative ale tuturor membrilor permanenţi. Dreptul unui membru permanent al Consiliului de Securitate de a se opune prin votul său adoptării unei hotărîn de către Consiliu este denumit şi drept de vet o. uncie(METR.), unitate de măsură a masei, utilizată în ţările anglo-saxone. Se folosesc: uncia comercială, egală cu 28,34953 g (1/16 dintr-o livră), şi uncia monetară (pentru metalele preţioase), egală cu 31, î03479 g. undnmétru (TELEC.), frcc-vcnţmetru pentru măsurarea frecvenţelor oscilaţiilor electromagnetice folosite în telecomunicaţii şi în electronică. unda (F1Z.), formă de propagare din aproape în aproape, cu viteză finita, a unui fenomen variabil în timp, de obicei a unuia periodic; caracterizată' prin continuitatea mărimilor de stare locale, care pot fi de natură mecanică, electrică, magnetică etc. Cele mai importante caracteristici ale unei u. sînt viteza, elongaţia şi amplitudinea. Un caz particular important îl constituie u. armonice, care. pe lîngă elongaţie şi amplitudine, sînt caracterizate şi prin fază, pulsaţie, perioadă şi frecvenţă. După criteriul evoluţiei în timp, u. se clasifică în: u. amortizate, a căror amplitudine într-un punct dat descreşte cu timpul; u. întreţinute, a căror amplitudine într-un punct dat se menţine constantă; u. atenuate, a căror amplitudine într-un punct dat se menţine constantă, însă des-f creşte în funcţie de distanţa de Ia sursă la punctul respectiv. După cum faza u, într-un anumit punct este dependentă sau independentă de poziţia punctului.se deosebesc: u. progresive şi, respectiv, ti. staţionare; acestea din urmă pot fi obţinute, de exemplu, prin suprapunerea a două u. progresive, cu aceeaşi perioadă şi aceeaşi amplitudine, care se propagă pe aceeaşi direcţie, dar în sensuri contrare. După forma suprafeţelor de aceeaşi fază ale unei u. spaţiale, se deosebesc u. plane, u. sferice şi u. cilindrice. După cum direcţia de oscilaţie a mărimii caracteristice unei u. coincide sau este perpendiculară pe direcţia de propagare, u. se împart în: u. longitudinale şi, respectiv, u. transversale. în cazul u. transversale, direcţia de oscila-ţiea mărimii caracteristice poate varia neregulat (u. nepolarizate) sau după o anumită, regulă (u. polarizate), putîndu-se chiar menţine constantă (v. şi polarizare). — U. de şcc, undă care apare în anumite condiţii la mişcarea unui corp cu viteză supersonică printr-un fluid compresibil (ex. aer); se caracterizează printr-o zonă de variaţie bruscă a presiunii, densităţii şi temperaturii. U. de ş. se propagă cu viteză superioară celei a sunetului; ca poate fi ataşată de corpul care a produs-o sau poate să-l preceadă la o anumită distanţă. Datorită solicitărilor suplimentare pe care le produce, u. de ş. este dăunătoare pentru avioanele de mare viteză. — (HI-DROTEHN.) U. de presiune, undă de discontinuitate a presiunii, care se propagă în rnasa unui fluid (lichid sau gaz) da- UNDREA 768 UNGARIA torită compresibilităţii acestuia. Este provocată de apariţia unei variaţii rapide de presiune în interiorul fluidului (ex. deplasarea bruscă a unui piston, deschiderea bruscă a unei vane etc.). — (ELT.) U. electromagnetică, undă caracterizată prin mărimi de stare ale cîmpului electromagnetic (intensitatea cîmpului electric E, intensitatea cîmpului magnetic H etc.) sau prin mărimi electromagnetice integrale (tensiunea electrică u, intensitatea curentului electric de conduc-ţie i etc.) exprimabile în funcţie de mărimile de stare ale cîmpului. U.e. se propagă prin spaţiu cu viteze finite dependente de mediu; în vid, vîteza lor de propagare este egală cu aceea a luminii. Existenţa u. e. a fost presupusă de M. Fa-raday în 1832, a fost dedusă teoretic de J.C. Maxwell în 1865 şi pusă în evidenţă experimental de H. Hertz în 1887. V. şi radiaţie electromagnetică. — U. та-dioelectrică, undă electromagnetică folosită în radiocomunicaţii. După lungimea de undă, u.r. se împart în: ir. kilometrice sau lungi (cu frecvenţa mai mică de 300 kHz), u. hectometrice sau medii (/=■ 300...3 000 kHz), u. decametrice sau scurte (/ = 3...30 MHz) şi u. metrice (/ = 30...300 MHz), U. deci-metrice(f = 300...3 000 MHz), u. centimetrice (/ = 3 000 ... 30 000 MHz) şi u. milimetrice (f = 30 000...300 000 MHz), care împreună formează clasa u. ultrascurte. U.r. kilometrice şi hectometrice sînt folosite în radiodifuziunea sonoră, u. metrice şi decimetrice în radiodifuziune şi televiziune, pretîndu-se la modulaţia de frecvenţă, cele centimetrice în telecomunicaţii prin radiorelee şi în radioloca-ţie, iar cele milimetrice în unele sisteme de radiolocaţie. — U. purtătoare, undă radioelec-trică corespunzătoare unui semnal purtător. undreâ (ARHIT.), bîrnă de lemn, de obicei împodobită cu crestături, frecventă în arhitectura populară de lemn. U. acoperă zonele de îmbinarea bîr-nelor care alcătuiesc pereţii. Este frecventă în nordul Olteniei şi în Maramureş. Undset/u/ise/7, Sigrid (1882 — 1949), romancieră şi eseistă norvegiană. Primele sale romane, inspirate din viaţa marilor oraşe, abordează problema dragostei şi a fericirii, înfăţişînd destinele unor femei („Doamna Marta Oulie", 1907; „Jenny“, 1911; „Primăvara**, 1914, trad. rom. ş.a.). Ca urmare a unor îndelungi şi sinuoase căutări, scriitoarea proclamă necesitatea religiei ca remediu al sărăcirii personalităţii omului în cadrul haoticei societăţi moderne, întemeiată pe individualism, şi exaltă valorile spirituale ale evului mediu. Trilogia „Kristin Lavransdatter** („Cu-nuna“, 1920—1922; „Stăpîna casei**, 1921; „Crucea**, 1922, trad. rom.), care situează în plin ev mediu povestea vieţii unei femei, se distinge prin realismul evocării trecutului, prin subtilitatea modernă a viziunii şi prin pătrunzătoare analize de caracter. Romanele „Olav Au-dunssoun din Hestviken** (1925) şi „Olav Audunssoun şi fiii săi** (1927) reflectă tendinţe mistice. în timpul ocupaţiei naziste a Norvegiei Sigrid Undset a trăit în exil. Premiul Nobel (1928). unealtă l.(TEHN.)Ansamblu de piese care serveşte la prelucrarea mecanică a unor materiale solide, în scopul schimbării formei, a dimensiunilor sau a proprietăţilor lor. Piesa componentă activă a u., care vine în contact direct cu materialul de prelucrat, este scula. U. poate fi acţionată manual sau mecanic (de o rriaşină-uneal-tă). 2. (EC. POL.) Unelte de producţie, parte principală a mijloacelor de mun-c ă (ciocan, daltă, maşini, utilaje, aparate etc.) cu ajutorul cărora omul acţionează asupra obiectelor muncii în procesul de producţie, în vederea creării de bunuri materiale determinate. U. de p. constituie elementul cel mai revoluţionar din cadrul forţelor de producţie. 3. (L1NGV.) Unealtă gramaticală v. instrument gramatical. uneltire (DR.), aranjament fraudulos prin care se creează condiţii favorabilesăvîrşirii unei infracţiuni (ex. u. cu o putere străină în caz de trădare de patrie, U. viclene în cazul înşelăciunii calificate). „Unen“, organ de presă al C.C. al Partidului Popular Revoluţionar Mongol şi al guvernului mongol. între 1921 şi 1924 a apărut sub denumirea de „Uria“, iar între 1924 şi 1925 sub aceea de „Ardîn erh“. Apare zilnic, la Ulan-Bator. UNESCO v. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură. Ungaretti, Giuseppe (n. 1888), poet italian. A fost influenţat de simbolismul francez şi, mai tîrziu, de futurism. Poeziile sale, majoritatea foarte scurte, dar de o netăgăduită autenticitate şi concentraţie lirică, i-au creat reputaţia de şef al ermetismului. Ulterior poezia lui U. se apropie de factura echilibrată şi de lirismul mai deschis al lui Petrarca şi Leo-pardi, fără a-şi pierde însă originalitatea şi forţa specifică de sugestie muzicală. Principalele sale volume de versuri sînt: „Portul îngropat** (1916), „Răz-boiul“ (1919), „Sentimentul timpului** (1933), „Durerea** (1947), „Ţara făgăduinţei** (1950). A mai scris eseuri critice, note de călătorie („Săracul oraşului**, 1949) şi a făcut valoroase traduceri din Shakes-peare, Gongora, Mallarme, Racine. în limba română a apărut un volum selectiv din. opera Iui U. (1963), în traducerea lui AI. Balaci şi M. R. Paraschivescu. Ungaria (Republica Populară Ungară), stat situat în centrul Europei, în bazinul mijlociu al Dunării. Se învecinează cu Republica Socialistă România şi U.R.S.S. Ia est, R.S.F. Iugoslavia la sud, Austria Ia vest şi R.S. Cehoslovacă Ia nord. Suprafaţa: 93030 km2. Populaţia: 10 160 000 loc. (1965), dintre care peste 95% unguri, în rest slovaci, români, croaţi, sîrbi etc. Capitala: Budapesta. Alte oraşe mari: Mi-skolc, Debreţin, Pecs, Seghe-din etc. Cea mai mare parte a teritoriului U. are relief de cîmpie (Cîmpia Panonică), cu înălţimi de 150—200 m, scăzînd chiar sub 100 m Ia est de Tisa. în nordul şi în nord-vestul ţării se întind dealuri şi munţi cu înălţime mică. UNGARIA 769 UNGARIA cuprinzînd masivele Bakony (712 m), Vertes, Gerecse, Pilis, iar în nord-est ramificaţii ale Carpaţilor: Borzsony, Mâtra (cu vîrful Kekes de 1015 m, cel mai înalt din ţară), Biikk, Hegyalja. Munţii Bakony şi Gerecse împart Cîmpia Pano-nică în două sectoare inegale: în nord-vest Kisalfold (cîmpia mică) sau depresiunea Râba, mărginită de prelungirile Alpi-lor, iar în sud-est Alfold (Nagy Alfold, sau marea Cîmpie Pa-nonică). Climă temperat-con-tinentală. Cantitatea medie a-nuală de precipitaţii variază între 900 mm în sud-vest şi 500—450 mm în Cîmpia Pano-nică. U. este străbătută de la nord la sud de Dunăre (carc primeşte aici ca afluenţi rîurrlt Râba, Sio şi Drava) şi de Tisa (cu afluenţii Criş, Eger, Zagy-va). în partea vestică a U. se află lacul Balaton, cel mai întins lac din Europa centrală. Mari zăcăminte de bauxită (în zona munţilor Bakony), de huilă (Pecs, Komlo), lignit (Tatabânya, Salgotarjân, Vârpalota) şi unele rezerve de minereu de mangan, de uraniu, de fier (la Rudabânya), petrol (regiunea Lispe) şi gaze naturale 49 — Dicţionar enciclopedic \ol IV (regiunea Debreţin). — Istoric. Teritoriul U. a fost populat în antichitate de triburi tracice, ilirice şi celtice. în perioada de la sfîrşitul sec. I î.e.n. şi începutul sec. I e.n., o mare parte a teritoriului U. a fost ocupat de romani şi inclusă în provincia romană Panonia. în timpul migraţiunii popoarelor, teritoriul U.>a fost nucleul formaţiunilor statale ale huni lor, gepizilor şi avarilor. în sec. VIII—IX, o parte a teritoriului U.» locuit de slavi, a făcut parte din statul feudal timpuriu Moravia Mare. La sfîrşitul sec. al IX-lea, triburile ugro-finice ale maghiari-1 o r (ungurilor), conduse de Arpâd (c. 890 — 907), au înfrînt statul morav şi s-au aşezat în Panonia. în prima jumătate a sec. al X-lea, ungurii au întreprins numeroase incursiuni în Peninsula Balcanică şi mai ales în Europa apuseană; înfrînţi de germani în bătălia de pe rîul Lech (955), ungurii s-au stabilit definitiv în Panonia, care a devenit nucleul statului lor. La sfîrşitul sec. al X-lea s-a constituit statul feudal Ungaria. Ştefan I (997—1038) a adoptat creştinismul (de rit catolic) şi. primind de la papă învestitura, s-a încoronat rege (1001). Ulterior, statul feudal ungar şi-a extins stăpînirea asupra Transilvaniei (sec. XI — XII I), care s-a menţinut însă ca voievodat autonom, a Slovaciei (mijlocul sec. al Xl-lea) şi a Croaţiei şi Dalmaţiei (începutul sec. al XII-Iea). în sec. al XlII-lea nobilimea a impus regelui Andrei al I Nea (1205 1235) „Bula de aur**, care întărea privilegiile feudale. Fărîmiţa-rea feudală, care a înlesnit invazia pustiitoare a tătarilor (1241 — 1242), s-a accentuat în a doua jumătate a sec. al XIII-lea, cele mai puternice tendinţe centrifuge manifestîndu-le La-dislau Kan, voievodul Transilvaniei. După moartea regelui Andrei al IlI-lea (1301), ultimul reprezentant al dinastiei arpadiene, tronul a fost ocupat după cîţiva ani de lupte pentru tron, de Carol Robert de Anjou (1308—1342). Acesta şi Ludovic 1 (1342- 1382) au dus o politică de întărire a puterii centrale şi de expansiune teritorială spre est, sud şi vest. După moartea lui Sigis-mund I de Luxemburg (1387 — 1437), care a fost şi împărat al Imperiului romano-german UNGARIA 770 UNGARIA (1433—1437), disputa pentru tronul U. între Habsburgi şi Iagelloni s-a încheiat cu victoria ultimilor, rege devenind Vla-dislav I (1440—1444). După moartea acestuia în bătălia de la Vama (1444), U. a fost condusă, între 1446 şi 1433, de Iancu de Hunedoara în calitate de regent. Acesta a încercat să creeze, prin unirea eforturilor Ungariei, Moldovei şi Ţării Româneşti, un sistem politic militar capabil să stăvilească ofensiva otomană. El a repurtat la Belgrad (1456) o strălucită victorie asupra turcilor, în 1458 nobilimea a ales rege pe M a t e i C'o r vi n (1458 — 1490), fiul lui lancu de Hunedoara, care a dus o politică de întărire a puterii centrale, de dezvoltare economică şi culturală, Ungaria cunoscînd în timpul său o perioadă de maximă înflorire. Matei Corvin a cucerit Moravia, Silezia şi Austria răsăriteană, şi a dus o politică de bună vecinătate cu Moldova, unde domnea Ştefan cel Mare, cu excepţia expediţiei din 1467, înfrîntă de domnul Moldovei. După moartea lui Matei Corvin au reînceput luptele interne dintre marii feudali. Intensificarea exploatării ţărănimii a avut ca urmare izbucnirea războiului ţărănesc din Ungaria şi din Transilvania (1514), sub conducerea lui Gb. D o j a. Slăbit de luptele interne dintre feudali şi de mişcările ţărăneşti, statul feudal ungar a fost înfrînt de turci Ia Mohâcs (1526) şi s-a prăbuşit. După ocuparea Budei de către turci (1541) şi transformarea părţii sudice şi centrale a U. în paşalîc şi după instituirea dominaţiei Habsburgilor asupra părţilor de vest şi de nord-vest ale U. şi asupra Croaţiei, Transilvania (împreună cu Cri-şana şi Banatul) a devenit principat autonom (1541) sub suzeranitatea turcească. în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, turcii au ocupat şi Banatul, transformîn-du-1 în paşalîc. în cursul războiului dintre Imperiul otoman şi Liga sfîntă (1683—1699). încheiat cu pacea de la K a r-1 o w i t z (1699), teritoriul U. a «intrat în stăpînirea Habsburgilor, care au devenit şi regi ai Ungariei. Aceştia şi-au con- solidat stăpînirea asupra U. prin înfrîngerea răscoalei anti-habsburgice (1703—1711), condusă de Francisc Râkoczi al II-lea, şi prin extinderea teritoriului, după pacea de la Pas-sarowitz (1718), şi asupra Banatului. Maria Tereza (1740 — 1780) şi Iosif al II-lea (1780 — 1790) au realizat, cu ajutorul cancelarului Kaunitz, o serie de reforme în spiritul absolutismului luminat în vederea întăririi regimului feudal-absolu-tist. în condiţiile dezvoltării capitalismului şi a conştiinţei naţionale, politica de centralizare şi de germanizare dusă de Habsburgi a dus la creşterea luptei nobilimii liberale mici şi mijlocii ungare împotriva Curţii de la Viena. în 1848—1849, în U. a avut Ioc o revoluţie burgbezo-democratică, al cărei principal conducător a fost L. K o s s u t b, în timpul căreia, la 14 aprilie 1849, U. şi-a proclamat independenţa. Politica de nerecunoaştere a revendicărilor naţionale ale românilor şi slavilor a slăbit considerabil revoluţia; ea a fost înfrîntă datorită intervenţiei armate a Rusiei ţariste, cerută de Habsburgi. Deşi înfrîntă, revoluţia din 1848—1849 a desfiinţat, în general, relaţiile feudale. în 1867 marea burghezie austriacă şi moşierimea aristocratică germană din Austria au ajuns la un compromis cu aristocraţia latifundiară şi burghezia din Ungaria şi au încheiat pactul care consfinţea crearea statului dualist A u-stro-Ungaria, îndreptat împotriva popoarelor asuprite din imperiu. U. s-a proclamat regat, în componenţa căruia au fost incluse Slovacia, Croaţia şi Transilvania, precum şi alte cîteva teritorii. Guvernele aristocratice de la Budapesta, conduse de Andrâssy şi Tisza, au dus, în a doua jumătate a sec. al XlX-lea şi la începutul sec. al XX-lea, o politică de dură asuprire naţională a românilor, croaţilor, sîrbilor şi slovacilor, urmărind deznaţionalizarea şi maghiarizarea forţată a acestora, ceea ce a provocat creşterea luptei lor de eliberare naţională. Mişcarea muncitorească din U. s-a întărit în a doua jumătate a sec. al XlX-lea; în 1890 a fost creat Partidul social-democrat. Au avut loc numeroase greve, mai puternice şi mai ample la începutul sec. al XX-lea. Austro-Ungaria a participat în primul război mondial (1914—1918) de partea Germaniei. în condiţiile prăbuşirii Imperiului habs-burgic, ale triumfului Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, în U. a avut loc o revoluţie burghezo-democratică (oc-tombrie-noiembrie 1918); U, a fost proclamată republică independentă. Lupta românilor pentru unitatea naţională a avut drept rezultat unirea Transilvaniei cu România (18 noiembrie/l decembrie 1918), lupta slovacilor a dus Ia unirea Slovaciei cu Cehia şi crearea statului cehoslovac, iar lupta croaţilor şi slovenilor la unirea Croaţiei şi Sloveniei cu Serbia, în 1918 a fost creat Partidul Comunist din Ungaria. Sub conducerea P.C.U. a avut loc, în 1919, revoluţia proletară şi proclamarea Republicii Sovietice Ungare (martie—august 1919), împotriva căreia,‘ forţele reacţiunii internaţionale, şf, în primul rînd statele Antantei, au dezlănţuit intervenţia armată. După înfrîngerea puterii sovietice, în U. a fost instaurată dictatura fascistă a Iui M. Horthy. Tratatul de pace de Ia T r i a n o n (1920) a fixat graniţele U„ recunoscînd schimbările petrecute în urma revoluţiei burgbezo-democratice din octombrie-noiembrie 1918 şi a luptei de eliberare a popoarelor oprimate din fosta Ungarie. între cele două războaie mondiale, U. horthistă a dus o politică de lichidare a libertăţilor democratice, menţinînd însă sistemul parlamentar. Pe plan extern, U. horthistă a dus o politică de colaborare cu Italia fascistă şi cu Germania hit-leristă, urmărind revizuirea Tratatului de la Trianon şi restabilirea dominaţiei asupra teritoriilor locuite de slavi, români şi de alte naţionalităţi. U. horthistă a participat la dezmembrarea Cehoslovaciei (1938—1939), primind o parte din Slovacia (1938) şi o parte din Ucraina subcarpatică (1938), pe care a ocupat-o în întregime în martie 1939, iar în 1940, în urma dic- UNGARIA 771 ungaria latului de la Viena, a smuls României Transilvania de nord. In aprilie 1941, U. horthistă a participat, alături de Germania, la atacarea Iugoslaviei, iar în iunie 1941 a Uniunii Sovietice. In octombrie 1944, Armata Sovietică, alături de care lupta şi Armata Română, a început operaţiile militare pentru eliberarea U.; în aceste condiţii, Horthy a cedat puterea conducătorului mişcării fasciste „Crucile cu săgeţi", Fr. Szâlasi. în decembrie 1944 s-a creat Frontul naţional ungar al independenţei, sub conducerea partidului comunist, iar Ia 22 decembrie 1944 s-a constituit la Debreţin Guvernul naţional provizoriu, care la 28 decembrie 1944 a declarat război Germaniei hitlcriste. în aprilie 1945, întreg teritoriul U. a fost eliberat. în urma alegerilor parlamentare din noiembrie 1945 s-a format un guvern de coaliţie, in care au intrat şi comuniştii. La 1 februarie 1946, U. a fost proclamată republică, în august 1947 au avut loc noi alegeri parlamentare, în urma cărora a fost format un guvern în frunte cu Istvân Dobi, în care reprezentanţii partidului comunist au ocupat posturi importante. în cursul «rnfăptui-rii planului economic de trei ani (1947—1950) au fost naţionalizate marile întreprinderi bancare, principalele întreprinderi industriale şi apoi majoritatea celorlalte întreprinderi; în 1948 a început procesul cooperativizării agriculturii. în iunie 1948, prin unificarea pe baza principiilor marxist-le-niniste a partidelor comunist şi social-dcmocrat, s-a constituit Partidul celor ce muncesc din Ungaria (din 1956 Partidul Muncitoresc Socialist Ungar), în vara anului 1948 s-a desă-vîrşit procesul de trecere de la revoluţia gcneral-democratică la revoluţia socialistă; puterea a trecut în mîinilc clasei muncitoare şi ţărănimii muncitoare. La 18 august 1949 a fost adoptată o nouă constituţie, care a proclamat Republica Populară Ungară. Speculînd greşelile comise de vechea conducere a partidului în perioada cultului personalităţii, elementele revizioniste în frunte cu Imre Nagy în cîrdăşie cu forţele contrarevoluţionare incitate şi sprijinite de imperialismul internaţional, au încercat (23 octombrie — 4 noiembrie 1956) să înfăptuiască o lovitură contrarevoluţionară care să lichideze cuceririle revoluţionare ale poporului ungar. La 4 noiembrie 1956 s-a constituit guvernul revoluţionar muncitoresc-ţărănesc în frunte cu J. Kâdâr. U. este un stat socialist. Forţa conducătoare în stat este Partidul Muncitoresc Socialist Ungar. Prim-secretar al C.C. al P.M.S.U. este Jânos Kâdâr. Organul central de presă al P.M.S.U. este cotidianul „Nep-szabadsâg". Toate forţele patriotice ale ţării sînt unite în Frontul popular patriotic (creat în 1954), care activează sub conducerea P.M.S.U. Organul suprem al puterii de stat este Adunarea de Stat, aleasă pe timp de patru ani. în perioada dintre sesiunile Adunării de Stat, funcţiile ei sînt îndeplinite de Prezidiul R.P. Ungare, ales de aceasta. Preşedintele Prezidiului este IstvanDoiî. Organul suprem al puterii executive este guvernul revoluţionar mun-citoresc-ţărănesc. Preşedinte al guvernului este Gyula Kâllai. Organele locale ale puterii de stat sînt sfaturile, alese pe termen de patru ani. U. este membră a O.N.U. şi a Tratatului de Ia Varşovia. — Dezvoltarea economică. în trecut, U. era o ţară a cărei economie avea un pronunţat caracter agrar, în agricultură menţinîndu-se rămăşiţe feudale. Ca urmare a transformărilor social-economi-ce din anii puterii populare, U. a devenit un stat socialist industrial-agrar. Sectorul socialist participa în 1965 cu peste 97% la crearea venitului naţional. Producţia globală industrială a fost în 1965 de peste şase ori mai mare decît înainte ae război. în cadrul ei, producţia mijloacelor . de producţie reprezenta 65,7%. S-au construit numeroase fabrici şi uzine. Principalele ramuri industriale sînt siderurgia (Budapesta, Du-naujvâros, Miskolc, Gyor,(5zd), industria aluminiului (Tatabâ-nya, înota etc.), industria constructoare de maşini (utilaj electrotehnic, autovehicule, trac- toare, locomotive electrice, ma-şini-unelte, utilaj industrial, nave fluviale), concentrată în special în Budapesta şi în mai mică măsură în Gyor, Diosgyor, Miskolc, Debreţin. Este dezvoltată şi industria chimică (cocs, gaz de iluminat, îngrăşăminte), textilă (în special preluciarea bumbacului), de pielărie şi încălţăminte, alimentară (moră-rit, zahăr, conserve de legume şi de carne, preparate din carne), poligrafică. întreprinderile din Budapesta realizează aproape jumătate din producţia industrială a ţării. în linii generale, procesul de cooperativizare a agriculturii s-a încheiat în 1962 (în 1964 sectorul socialist deţinea 96,9% din terenul arabil al ţării, din care 80% reveneau sectorului cooperatist). S-au executat pe scară largă lucrări de îndiguiri, de irigaţii şi de combatere a eroziunii solurilor. Terenul arabil reprezintă peste 60% din suprafaţa ţării. Se cultivă cereale (în special grîu şi porumb), cartofi, plante tehnice (sfeclă de zahăr, plante oleaginoase, tutun). în zonele de la poalele munţilor s-au dezvoltat renumitele regiuni viticole Badacsony la sud de munţii Bakony, Gyon-gyos Ia sud de munţii Matra şi Tokaj la sud de munţii Hegyalja. Există întinse livezi de meri şi peri, iar în regiunea Kecskemet de caişi. în zona din jurul Budapestei se practică agricultura cu caracter preorăşenesc. Se întrebuinţează pe scară largă îngrăşămintele chimice, se lărgeşte mecanizarea agriculturii (în 1965 existau 64 231 de tractoare). Productivitatea culturilor agricole este foarte ridicată. Pe baza păşunilor, a fîneţelor naturale şi a culturilor de plante furajere s-a dezvoltat creşterea animalelor, mai ales a cornutelor, a porcinelor şi a păsărilor (în special gîşte), care dă peste 40% din producţia agricolă. Venitul naţional a fost în 1965 de 2,3 ori mai mare decît în 1950. U. este membră a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc. Importă petrol, gaze naturale, sare, minereu de fier, bumbac, lemn, echipament industrial şi exportă maşini şi utilaje, produse de larg consum 49* UNGERE 772 UNGHI semifabricate, materii prime şi alimente. Are relaţii comerciale cu ţările socialiste (68,8% din volumul comerţului exterior în 1964), Marea Britanie, R.F.G., S.U.A. etc. Instituţiile de tnvăţâmint şi cullural-ştiin-fijice. în anii puterii populare, ştiinţa şi cultura au luat un mare avînt. S-a dezvoltat reţeaua de învăţămînt de toate gradele. In anul şcolar 1965/ 1966, în cele 92 de institute de învăţămînt superior din R. P. Ungară studiau peste 94 000 de studenţi. Cea mai importantă instituţie cultural-ştiinţifică este Academia R.P. Ungare. ungere (TEHN.), operaţie de introducere a unei anumite cantităţi de lubrifiant (ulei, vaselină, aer etc.) între suprafeţele de contact ale pieselor in mişcare relativă, în scopul reducerii frecării şi, implicit, a uzurii suprafeţelor, a căldurii care ia naştere prin frecare şi a pierderilor de putere. La limită, u. poate fi fluidă, cînd suprafeţele de contact sînt complet separate printr-un strat (peliculă) continuu de lubrifiant, sau uscată, cînd între cele două suprafeţe se realizează o frecare directă (ex. metal pe metal). După modul de realizare se deosebesc: u. hidrodinamică şi u. hidrostatică. Dacă lubrifiantul este gazos, u.poate fi gazodina-mică sau gazostaticâ. U. mai poate fi individuală sau centralizată (cînd de la o instalaţie centrală lubrifiantul pleacă printr-o reţea de conducte spre locurile de u.). Sin. lubrifiere, gresaj. unghi 1. (MAT.) Figură formată din două semidrepte care pleacă din acelaşi punct. Punctul de unde pornesc semi-dreptele se numeşte virful u., iar cele două semidrepte sînt laturile lui. U. se măsoară în grade sexagésimale, în grade centezimale, în unghiuri drepte, înradiani. — Unghiuri adia-cente, pereche de unghiuri care au acelaşi vîrf, o latură comună şi sînt situate unul de o parte şi altul de cealaltă parte a laturii comune. — Unghiuri opuse la vîrf, două unghiuri care au proprietatea că laturile unuia sînt prelungirile laturilor celuilalt. — U. drept, unghi cu 9- h. U nghiuri a — oarecare ; b — adiacente; c -• o-puse la vîrf; d — drept: e — compli- mentare ; /—suplimentare," g— ascuţit; h— obtuz laturile perpendiculare. — Unghiuri complimentare, două unghiuri a căror sumă este egală cu un unghi drept. — Unghiuri suplimentare, două unghiuri a căror sumă este egală cu două unghiuri drepte. — U. ascuţit, unghi mai mic decît un unghi drept. — U. obtuz, unghi mai mare decît un unghi drept şi mai mic decît două unghiuri drepte. — U. înscris, unghi care are vîrful pe un cerc, iar ca laturi două coarde ale cercului. — U. exterior unui triunghi, unghi adiacent şi suplimentar al oricărui unghi dintr-un triunghi ABC (ex. unghiul ale cărui laturi sînt latura BC şi prelungirea CD a laturii ÂC). A C Unghi exterior unui triunghi — Unghiul a două drepte de coeficienţi unghiulari mt şi m2, unghiul V definit de \%v = pe care-1 fac tangentele la două curbe într-un punct comun al lor. — Unghiul unei drepte cu un plan, unghiul format de dreapta. însăşi şi de proiecţia ei pe planul considerat. — Unghiul a două plane, unghiul dreptelor de intersecţie ale planelor considerate cu un plan perpendicular pe muchia diedrului format de cele două plane. — Unghiul de contingenţă al unui arc de curbă, unghiul ascuţit format de tangentele duse la extremităţile arcului. — U. diedru, figură geometrică formată de două semiplane (numite feţe) mărginite de o dreaptă comună (numită muchie). Se mai numeşte diedru. Unghiul obţinut prin tăierea diedrului cu un plan perpendicular pe muchie se numeşte unghiul plan sau recti-liniu al u. d. — U. poliedru, figură geometrică formată de mai multe plane care trec prin acelaşi punct (virful u.p.), mărginite la intersecţiile lor succesive (muchiile u.p.J, astfel ineît să cuprindă o porţiune de spaţiu infinită într-un sens. Cele mai simple unghiuri 1 -T- Wj • »i2 — Unghiul a două curbe intr-un punct comun al lor, unghiul poliedre sînt unghiurile iriedre (sau triedrele), care au trei feţe şi trei muchii. — Unghiurile lui Euler, unghiurile 9, şi 0 care determină poziţia unui sistem de coordonate carteziene ortogonale Ox'y'z' faţă de un alt sistem de coordonate carteziene ortogonale de aceeaşi orientare Oxyz; au fost introduse de Euler în 1748. — U. solid, porţiunea din spaţiu mărginită de o suprafaţă conică. U.S. se măsoară prin raportul dintre aria porţiunii de sferă, decupată de conul considerat dintr-o suprafaţă sferică de rază R cu centrul în vîrful conului, şi pătratul razei sferei UNGHIE 773 UNIO TRIUM NATIONUM considerate. Unitatea de măsură pentru u.s. este sleradianul. 2. (CEOGR.) Unghi zenital, unghiul determinat de verticala locului şi de raza vizuală materializată prin axa lunetei teodolitului care vizează un punct geodezic. 3. (ANTROP.) Unghi facial, unghiul format la încrucişarea liniei verticale mediane care trece prin regiunea osului frontal dintre arcadele sprîncenelor şi prin proeminenţa maxilarului superior cu linia orizontală care uneşte baza nărilor cu orificiul auditiv extern. Mărimea u.f. variază în raport cu dezvoltarea encefalului. La om este de 70 — 80°, la maimuţe de 30 — 65'. Constituie un criteriu în studiile antropologice şi în antropometrie. ' unghie (ANAT.), lamă subţire, bombată, semitransparentă. de substanţă cornoasă, care acoperă extremitatea degetelor de la mîini şi de la picioare. Constituită în cea mai mare parte din cheratină dură, u. prezintă o mare asemănare cu firul de păr. Este alcătuită din mai multe părţi: rădăcina, ascunsă sub o cută a pielii (zona activă, care asigură creşterea u.), şi corpul (patul u.), aderent pe faţa sa inferioară de dermă. O zonă alburie, lunula, uneşte rădăcina cu corpul u. Procesul de creştere al u. este influenţat de factorul vîrstă. Maximul de creştere a u. se observă între 5 şi 30 de ani. unghiular, coeficient ~ al unei drepte in plan, în raport cu un sistem de axe de coordonate carteziene ortogonale, tangenta trigonometrică a unghiului pe care-1 face o dreaptă cu axa Ox. Ungrovlahia, denumire care desemna, în actele interne slavone, Ţara Românească. unguent (FARM.) V. alifie. Ungureanu, Gheorghe (a doua jumătateasec. al XlX-lea), militant în mişcarea muncitorească din Transilvania, membru al Internaţionalei I. A făcut parte din conducerea Asociaţiei generale a muncitorilor din Transilvania. împreună cu alţj militanţi, a întemeiat în 1885 Clubul muncitorilor din oraşul Timişoara. A avut strînse legături cu Leo F r a n k e 1, membru al Consiliului General al Internaţionalei I. uniatism(uniăţie)(lat. unio ,,unire“), formulă utilizată după Marea schismă din 1054 de biserica romano-catolică în scopul unirii altor biserici cu ea pe baza acceptării primatului papal şi al altor dogme catolice. Prin diverse presiuni politice, biserica romano-catolică a reuşit să atragă la u. o parte a bieloruşilor şi a ucrainenilor (1596), a rutenilor subcarpatici (1646) şi o .parte a credincioşilor vechilor biserici orientale (armeană, siriană, coptă, abisiniană) (sec. XVII — XVIII). Domnii Vladislav I (Vlaicu) şi Alexandru cel Bun au zădărnicit încercările papalităţii de a impune Ţării Româneşti şi Moldovei u. Prin presiuni asupra clerului înalt, prin promisiuni de drepturi făcute preoţilor iobagi, prin teroarea exercitată de autorităţile habsburgice, „unirea*4 a fost impusă între anii 1698 şi 1 700 unei părţi a românilor ortodocşi din Transilvania. Ea a avut scopul catolicizării şi deznaţionalizării acestora, ruperii legăturilor tradiţionale cu Ţara Românească şi cu Moldova. Românii din Transilvania au dus o luptă permanentă pentru a scăpa de u. şi au acţionat unitar, ca naţiune asuprită, în ciuda sciziunii confesionale. în perioada dintre cele două războaie mondiale s-au înregistrat acţiuni spontane de revenire la biserica ortodoxă a unor parohii întregi, în 1948 clerul şi credincioşii uniaţi (greco-catolici) au revenit la biserica ortodoxă. unicameral, sistem ~, sistem în care organul legislativ al statului este compus dintr-o singură adunare reprezentativă. V. şi bicameral. unicelulâr (BIOL.), nume dat fiinţelor vii (animale şi plante) care au corpul constituit dintr-o singură celulă (ex. bacteriile, amiba, parameciul). unicursâlă, curbă — (MAT.) v. raţional, curbă r. unificăre (EC.), ansamblu de măsuri privind, în principal, raţionalizarea producţiei prin stabilirea şi crearea unor piese şi subansamble care pot fi utilizate la construcţia unor produse de acelaşi tip, dar deosebite ca putere, dimensiuni etc., sau chiar la confecţionarea unor produse diferite atît din punct de vedere constructiv, cît şi al destinaţiei. Prin crearea de serii unitare de piese de aceleaşi dimensiuni schimbabile între ele, u., alături de tipizare, creează condiţii pentru simplificarea proiectării şi execuţiei produselor şi pentru extinderea producţiei în serie şi în masă. uniform continuă,funcţie — (MAT.), funcţie f(x) definită pe E cu valori în R, care are proprietatea că pentru orice e>0 există 8 = 8(e), 8 fiind independent de x, astfel încît, oricare ar fi x şi x din E, cu | — x"|<8, avem \f(x') — f(x")\•' - I A P ..A-* ■ i _ .v :• iUt- li't'C ‘iO •m" Biblioteca Universităţii ..Babeţ-Bolyai** din Cluj \i i" a • ■ V-l i r' î; Universitatea din Timjţoar*» tice de I 271. — Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj, universitate înfiinţată în 1959 prin contopirea universităţilor »,Victor Babeş" şi „Bolyai Jânos44. Anterior au existat la Cluj o universitate maghiară (1872 — 1919) şi o universitate românească (1919 — 1948), aceasta din urmă funcţionînd cu patru facultăţi: ştiinţe, medicină (cu două secţii: medicină şi farmacie), drept, litere şi filozofie. în anul 1965/1966 a funcţionat cu opt facultăţi (matematicărme-canică, fizică, chimie, biologie-geografie, drept, ştiinţe economice, istorie-filozofie şi filologie), însumînd 29 de specialităţi. Unele cursuri sînt ţinute în limba maghiară. Numărul studenţilor a fost de 8592 (din- tre care 5 108 la cursurile de zi şi 3 484 la cursurile fără frecvenţă), iar-cef al cadrelor didactice de 666.— Universitatea din Timişoara, universitate înfiinţată la 27 septembrie 1962. în anul 1965/1966 U. din T. a funcţionat cu trei facultăţi: matematică şi mecanică, fizică, filologie, avînd nouă specialităţi, 2 091 de studenţi (dintre care 1 577 la cursurile de zi şi 514 Ia cursurile fără frecvenţă) şi 145 de cadre didactice. — Universitatea din Craiova, universitate înfiinţată la 27 august 1965. Funcţionează din toamna anului 1966 cu următoarele facultăţi: matematici, chimie, filologie, ştiinţe economice, electrotehnică, a-gricultură şi horticultură. universitate populară, instituţie culturală menită să asigure răspîndirea sistematică a cunoştinţelor ştiinţifice şi lite-rar-artistice în rîndul adulţilor, indiferent de pregătirea lor şcolară şi de profesiune. în Republica Socialistă România, instituţia u.p. valorifică tradiţiile progresiste a numeroase societăţi şi instituţii culturale din sec. XIX—XX, printre care Universitatea populară „N. Iorga" de la Vălenii de Munte (1908-1914 şi 1921-1940) şi Universitatea liberă a „Ateneului român“. Ea continuă activitatea desfăşurată între 1949 şi 1962 de Societatea pentru răspîndirea ştiinţei şi culturii (S.R.S.C.). Nucleul central al întinsei reţele de u.p. care funcţionează în centrele regionale şi în numeroase centre raionale din ţara noastră îl constituie Universitatea populară Bucureşti, înfiinţată în 1962. # „Universul", ziar de informaţii, înfiinţat la Bucureşti în 1884 de Luigi Cazzavillan. U. a fost primul ziar din România alcătuit după principiile gazetăriei burgheze moderne. După primul război mondial, sub direcţia lui Stelian Po-pescu, U. a avut o orientare reacţionară. După Eliberare, a fost redactat de ziarişti democraţi. „Universul" a apărut pînă în 1953. „Universul literar", săptă-mînal editat de ziarul „U n i-v e r s u I". A apărut în trei UN PAS ÎNAINTE 791 UPPSALA serii: 19 septembrie/l octombrie 1888—20 noiembrie 1916, 31 martie 1919—28 iunie 1931 şi 19 februarie 1938—27 mai 1943. Revista a avut un caracter eclectic. „Un pas înainte, doi paşi înapoi", lucrare scrisă de Lenin în februarie 1904 şi publicată în acelaşi an, în care sînt fundamentate multilateral principiile organizatorice ale partidului revoluţionar al clasei muncitoare, în această operă, V.I. Lenin combate concepţiile menşevi-cilor în problemele organizatorice, care erau o piedică în calea constituirii unui partid marxist în Rusia. Dezvoltînd învăţătura despre partidul marxist ca detaşament de avangardă al clasei muncitoare, Lenin a considerat, ca un principiu organizatoric fundamental, necesitatea organizării partidului pe baza centralismului democratic. El a dezvăluit corelaţia dintre conducerea unică (centralismul) şi larga democraţie internă de partid, subliniind importanţa principiului conducerii colective, a criticii şi autocriticii. O deosebită atenţie este acordată în lucrare legăturii partidului cu masele muncitoare, necesităţii întăririi ei necontenite în vederea asigurării rolului conducător al partidului. Experienţa istorică a mişcării comuniste mondiale a arătat valabilitatea principiilor leniniste de organizare a partidului clasei muncitoare. unsoare (TEHN.), substanţă uleioasă sau păstoasă, folosită ca lubrifiant sau pentru izolarea suprafeţelor pieselor metalice de mediul înconjurător în scopul protejării lor împotriva coroziunii sau împotriva pătrunderii impurităţilor din aer. După natura lor, u. pot fi: vegetale, animale, minerale şi combinate.—Unsori consistente, materiale de consistenţă păstoasă compuse dintr-o emulsie de ulei mineral şi săpun metalic (de sodiu, calciu, aluminiu etc.). Se folosesc pentru uns osii. angrenaje etc. unt (lat. unctum „ulei de uns“), produs alimentar obţinut prin aglomerarea globulelor grase din lapte. Compoziţia u. din lapte de vacă, «Tel mai frecvent folosit, este de 84% grăsime, 14,7% apă şi 1,3% proteine, Iactoză, acid lactic şi săruri. — U. vegetal, grăsime cu consistenţă păstoasă, obţinută prin presare sau extracţie cu solvenţi din seminţele sau miezul unor fructe (ex. u. de cacao, u. de cocos, u. de palmier), folosită în alimentaţie, în industria farmaceutică sau Ia fabricarea săpunurilor. untişor (BOT. ;Ficaria verna), plantă erbacee perenă din familia ranunculaceelor, caracterizată prin rădăcini tuberi-zate şi prin apa- ^ riţia la subţioara frunzelor a unor bulbile asemănătoare cu boabele de grîu. Creşte prin pădurile şi livezile CU sol U- T med. Frunzele tinere se întrebuinţează ca salată. untură de peşte (FARM.), ulei obţinut din ficatul proaspăt al peştelui Gadus morrhua, precum şi din alte specii de Gadus. Se prezintă sub formă de lichid galben-deschis, cu miros de peşte şi are gust caracteristic. Conţine vitaminele A şi D. Este utilizată în tratamentul debilităţii fizice, al rahitismului etc., în special la copii. Sin. oleum jecoris. „unu", revistă de „avangardă literară**, apărută în aprilie 1928 la Dorohoi. Din mai 1929 şi-a continuat apariţia lunară, la Bucureşti, pînă în decembrie 1932, sub conducerea poetului Saşa Pană. Decla-rîndu-se suprarealistă, revista era însă deschisă manifestărilor moderniste de orice nuanţă. Respingînd formulele estetice tradiţionale, manifestînd un nonconformism anarhic, u. prelua experienţa revistelor de avangardă anterioară: „Contimporanul", „75 HP“, „Punct**, „Integral*. Atitudinea de frondă cu substrat protestatar a publicaţiei s-a concretizat şi în forme spectaculoase, dar ineficiente, care adesea nu depăşeau nivelul farsei; violenţă verbală, numere de revistă care nu conţineau nimic, „albe** etc. Printre colaboratorii revistei se numărau poeţii şi prozatorii Saşa Pană, Ştefan Roii, Ion Vinea, Ila-rie Voronca, Geo Bogza ş.a., precum şi graficienii Victor Brauner, M.H. Маху, J. Pera-him. La U. au colaborat şi scriitori străini: L. Aragon, Theo van Doesburg, Paul Eluard, T. Tzara, Robert Desnos ş.a. „Upanişade" (în sanscrită „scriere sacră**), comentarii ale „V e d e I o r“, întocmite • în perioada formării castelor în India. Cele mai vechi dintre cele circa 250 de U. datează din prima jumătate a mileniului I î.e.n. U. constituie baza teoretică a brahmanismu-lui şi a şcolilor tradiţionale „ortodoxe** ale filozofiei indiene. Unele U. expun şi combat concepţiile materialist-naive după care principiul lumii este apa, focul, aerul, lumina, spaţiul sau timpul, iar sufletul este muritor. uperizare (IND. ALIMENT.), tratament termic de scurtă durată şi la temperaturi înalte (peste I00°C), însoţit şi de o distilare parţială, la care este supus laptele în vederea conservării lui. Prin u.se distrug microorganismele, se păstrează integral proprietăţile laptelui crud şi se îmbunătăţesc valoarea lui fiziologică şi gustul. Upit, Andrei Martînovici (n. 1877), scriitor şi critic literar leton. Opera sa, vastă cronică a vieţii poporului leton, îmbină tradiţia romanului realist de reconstituire a vieţii pe baza observaţiei minuţioase cu patosul gorkian ( romanele „ Izvoare noi“, 1908; „înajunul furtunii'*, 1922; „Sub călcîiul de fier“, 1928; „întoarcerea lui Jan Robjeniek**, 1932; „Moartea lui Jan Robjeniek**, 1933). în ultimele sale romane, „Pă-mîntul verde*' (1945)şi „Lumina printre nori'* (1951, trad. rom.), tema principală e începutul mişcării muncitoreşti în Letonia. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Uppsala, oraş în Suedia centrală. 84 270 loc. (1965). Industrie constructoare de maşini, chimică, poligrafică, uşoară şi alimentară. Cel mai vechi centru politic, cultural şi religios al Suediei înainte de creştinare, locul tradiţional de înco- UR 792 URANUS ronare a regilor suedezi (pînă în 1719) şi de convocare a celor mai importante adunări naţionale. Aici se află o universitate din 1477, renumita bibliotecă Carolina rediviva, o frumoasă catedrală gotică (sec. XIII — XV), precum şi Muzeul memorial K. Linne. Ur, oraş străvechi în sudul Mesopotamiei, unul dintre cele mai vechi centre de civilizaţie urbană ale omenirii. în sec. XXIII — XXI î.e.n. a fost capitala statului sumerian. Ruinele oraşului, datînd din mileniile IV-III î.e.n., sînt cunoscute datorită săpăturilor arheologice iniţiate de arheologul englez Leonard Woolley. uracil (B10CHIM.), bază piri-midinică (dihidroxipirimidină), componentă a acizilor nucleici. Derivatul său, metiluracilul, sau Umina, este un component al acidului dezoxiribonucleic. uragan, ciclon sau vînt cu viteză foarte mare(30 — 50 m/s); convenţional, orice vînt care, atingînd sau depăşind 12 grade Beaufort, provoacă distrugeri în calea lui. Iniţial, termenul denumea numai ciclonii tropicali din Marea Caraibilor. Ural, sistem muntos în Uniunea Sovietică, situat în estul continentului european, care desparte Europa de Asia; se desfăşoară pe o lungime de circa 2 000 km de la nord (Marea Kara) la sud (Marea Caspică), fiind cuprins între Cîm-pia Rusă şi Cîmpia Siberiei de Vest. După aspectele fizi-co-geografice se împarte în: U. Polar, cu caracter de munţi mijlocii, U. Subpo-Iar, acoperit de gheţari (în special de circ) şi unde se află cel mai înalt vîrf (Narodnaia) din sistemul muntos al U. (1 894 m), U. Nordic, cu vîrfuri scunde (800-1 000 m), U. de Mijloc, cu altitudini mici, care are rolul unei porţi de trecere spre Cîmpia Siberiei de Vest, şi U. Sudic, puternic fragmentat, cu altitudini mai ridicate. Clima munţilor Ural se diferenţiază în raport cu latitudinea şi altitudinea, iar gradul de continentalism se accentuează de la nord la sud şi de Ia vest la est. Iarna este aspră în sectoarele nordice şi mai blîndă în cele sudice. Reţeaua hidrografică, relativ deasă, este tributară Oceanului îngheţat şi Mării Caspice. Vegetaţia corespunde marilor zone climatice, cu o redusă etajare pe verticală. Faună variată. Bogate zăcăminte minerale, în special în U. de Mijloc: minereuri de fier1 (16,8% din rezervele Uniunii Sovietice), cărbuni, minereuri de cupru, mangan, bauxită, diamante etc. Ural, fluviu în U.R.S.S. (2 534 km). Izvorăşte din sudul Munţilor Ural (munţii Ural-Tau), traversează Cîmpia Pre-caspică şi se varsă prin două braţe în Marea Caspică. Lacuri mari de acumulare: Iriklin, Kuşum ş.a. Navigabil în aval de Uralsk. Trece prin oraşele Magnitogorsk, Orsk, Orenburg, Uralsk, Guriev ş.a. uraliân (STRAT.), seria superioară a carboniferului, reprezentată prin formaţii marine şi caracterizată prin faună de foraminifere, brahiopode, go-niatiţi etc. Depozite u* se cunosc în U.R.S.S. şi in sudul Europei. Corespondentul u. în vestul Europei este s t e p h a n i a-n u 1, reprezentat prin faciesuri continentale cu cărbuni. uralit (MINER.), varietate fibroasă de hornblendă, rezultată din transformarea piroxenului. Se întîlneşte sub formă de pseudomorfoze in rocile bazice (ex. în piroxenite şi în gabrouri). Urania(în mitologia greacă), muza astronomiei. în reprezentările plastice apare înfăşurată într-un veşmînt amplu, aplecată asupra unui glob (atitudine care simbolizează strădaniile de a măsura bolta cerească). uraml (CHIM.; despre săruri), care conţine ionul UO~t~, uraniul funcţionînd hexavalent (ex. U0>(N03)2, azotatul de uranil, UO:(C//3COO),. acetatul de uranil etc.). uraninit (MINER.) v. peh-blendă. uraniu (CHIM.), U. Element radioactiv, cu nr. at. 92; gr. at. 238,07; gr. sp. 19,0; p.t. 1 13CLC; p.f. circa 3 500°C. Prezintă trei izotopi naturali radioactivi, cu numărul de masă 234, 235 şi 238. Se găseşte în natură mai ales în pehblendă, ca U3Oe. în stare pură e un metal alb-argintiu. La încălzire uşoară se combină cu oxigenul şi cu halogenii. Funcţionează în stările de valenţă de la 2 la 6, ultima fiind cea mai stabilă. Este folosit Ia obţinerea unor elemente trans-uraniene, în reactoarele nucleare, la producerea bombei atomice etc. Uranus(în mitologia greacă), zeul cerului şi tatăl primei generaţii de zei. Din unirea lui cu G e e a au luat naştere t i-t a n i i, ciclopii, uriaşii hecantonhiri. Deoarece ştia că va fi detronat de unul dintre copiii săi, îi ţinea închişi în Tartar. Potrivit „Teogoniei** Iui Hesiod, U. a fost mutilat de fiul său Cronos cu secera dăruită de Geea şi detronat. Din sîngele său răspîndit pe Pămînt s-au născut Furiile, iar din cel căzut în spuma mării s-a născut Afrodita. Uranut (ASTR.), planetă a sistemului solar, aflată între Saturn şi Neptun, la 19,2 uni- URARTU 793 URECHE tăţi astronomice de Soare (2 868 milioane km), la limita vizibilităţii cu ochii liberi. A fost descoperit de astronomul englez W. Herschel în 1781. U. face parte din familia planetelor mari: diametrul ecuatorial este egal cu 3,75 diametre terestre, masa egală cu 14,55 mase pă-mînteşti, densitatea de 1,56 g/cm3; durata rotaţiei sale este de 10 ore şi 49 de minute şi se face în jurul unei axe aproape în planul orbitei, ecuatorul fă-cînd un unghi de 98° cu acest plan. Are cinci sateliţi. Temperatura Ia suprafaţa acestei planete este de —170°C; atmosfera sa este formată din hidrogen şi din metan. Urartu,stat sclavagist antic, situat pe teritoriile R.S.S. Armene, Turciei şi Iranului, cu centrul în Podişul Armeniei. S-a dezvoltat după dezmembrarea imperiului hitit, cunoscînd maxima sa înflorire în sec. XII—VIII î.e.n. A purtat dese războaie împotriva Asiriei, care urmărea să acapareze zăcămintele metalifere din regiunea muntoasă a U. A fost cucerit de mezi în sec. al Vl-lea î.e.n. Urbain [urbe]* Georges (1872—1938), chimist francez. A fost profesor la Universitatea din Paris şi membru al Academiei de Ştiinţe. A cercetat în special elementele chimice din familia lantanidelor. în 1907, independent de Auer von Wels-bach, Georges Urbain a descoperit I u te ţiul. Urban, numele mai multor papi, dintre care cei mai însemnaţi au fost: U. al IJ-lea (1088—1099), care a prezidat conciliul de la Clermont (1095), convocat pentru organizarea primei cruciade (1096—1099); U. al V-lea (1362-1370), cu reşedinţa la Avignon. A luat măsuri împotriva simoniei şi a nepotismului în biserica catolică. în faţa primejdiei expansiunii otomane în Peninsula Balcanică a organizat o cruciadă împotriva turcilor, care, de fapt, a sprijinit acţiunile cotropitoare ale regelui Ungariei, Ludovic I, împotriva bulgarilor. urbanism (lat. urbs, -is „oraş"; ARH.), ştiinţă al cărei obiect îl constituie sistematizarea aşezărilor omeneşti exis- tente şi proiectarea de aşezări noi. Proiectarea urbanistică rezolvă următoarele probleme: stabilirea în perspectivă a profilului social-economic, zonifi-carea (amplasarea obiectivelor industriale, a zonelor de locuit, a obiectivelor social-culturale, de deservire a populaţiei, administrative, a spaţiilor plantate etc.), circulaţia, structura ansamblurilor monumentale. O problemă importantă a sistematizării aşezărilor omeneşti este rezolvarea judicioasă a raportului între valorile istorice existente şi aportul contemporaneităţii. Urbany, Dominique (n. 1903), preşedinte al Partidului Comunist din Luxemburg (din 1965). Membru al partidului din 1921 şi al Biroului Politic al C.C. din 1930. între 1935 şi 1965 a fost secretar general al partidului. în anii 1946—1947 a fost membru într-un guvern de coaliţie. urcior, vas de capacitate, caracteristic producţiei ceramice româneşti şi destinat păstrării şi transportului apei. De forma unei amfore, u. are o coadă sau un mîner tubular, pe care uneori este aplicat un fel de muştiuc prin care se poate bea apa. Deosebit de frumoase sîntu. de nuntă, modelate în forma unei păsări (barză, găină, raţă) cu pui. Centre vestite în producţia u. sînt: Oboga, Curtea de Argeş, Pisc, Pucheni, Vama, Leheceni, Bîrsa, Biniş. urda-vacii (BOT.; Lepidium draba), plantă erbacee perenă din familia cruciferelor, cu tulpina acoperită cu peri cenuşii şi cu flori albe dispuse în corimb. Creşte ca buruiană prin semănături, pe lîngă drumuri şi prin curţi şi înfloreşte prin mai-iunie. Urdele , vîrf în Masivul Pa-rîng, pe cumpăna de ape dintre bazinele Lotrului şi Lato-riţei (2 060 m). Şoseaua alpină Novaci-Sebeş trece pe sub acest vîrf, fiind cea mai înaltă din România. urdiniş (ZOOTEHN.), deschizătură în peretele stupului, pe unde intră şi ies albinele. Serveşte de asemenea pentru ventilaţia stupului şi eliminarea impurităţilor. ureâdnic (în evul mediu în Moldova) 1. Termen slav prin care era desemnat în unele documente dregătorul. 2. Reprezentantul domnului în oraşe, care dubla conducerea acestora, aleasă de locuitori. urează (BIOCHIM.), enzimă din clasa hidrolazelor, care catalizează descompunerea u-reei cu formare de bioxid de cafbon şi amoniac. Se extrage din făină de soia. Este prima enzimă obţinută sub formă cristalizată. Se utilizează pentru determinarea ureei în lichidele biologice. ureche (ANAT.), organul auzului şi al echilibrului. La om şi la mamifere este alcătuită din trei segmente, care îndeplinesc funcţiuni diferite: ti. externă* care culege sunetele, permiţînd totodată aprecierea direcţiei de unde provin; u. medie, care le transmite mai departe, adaptîndu-le pentru recepţie, şi u. internă, în care sunetele străbat un mediu lichid, fiind culese şi analizate de terminaţiile receptoare ale nervului auditiv. U. externă cuprinde pavilionul şi conductul auditiv extern, fiind limitată intern de membrana timpanului. U. medie se compune din căsuţa timpanului, trompa lui Eustache şi mastoidă. în căsuţa timpanului se găsesc trei oscioare articulate, care unesc membrana timpanului cu labirintul: ciocanul, ni- covala şi scăriţa. Trompa lui Eustache este un conduct care uneşte căsuţa timpanului cu faringele, stabilind astfel o comunicaţie între casa timpanului şi aerul exterior. Mastoida, masiv osos pneumatizat, pare a avea rolul de a menţine constante presiunea, temperatura şi nivelul higroscopic al structurilor urechii medii. U. internă se compune din labirintul osos, căptuşit la rîndul lui cu labirintul membranos. Labirintul se împarte în două părţi, deosebite atît din punct de vedere morfologic, cît şi funcţional: labirintul anterior şi posterior. Labirintul anterior, răsucit în formă de melc (cochleea), este legat de funcţiunea acustică, în timp ce labirintul posterior, alcătuit din utriculă, saculă şi trei ca- URECHE 794 URETANl nale semicirculare, orientate spaţial în direcţii diferite, reprezintă organul echilibrului. In endolimfa care umple canalele semicirculare şi celelalte structuri labirintice se găsesc în suspensie mici corpusculi, numiţi otoliţi, care, prin deplasarea lor, joacă un rol important în semnalizarea poziţiei corpului, punînd în joc mijloacele de corecţie a echilibrului ori de cîte ori este necesar. Localizarea în acelaşi organ a simţului static cu cel auditiv este caracteristică vertebratelor. Complexitatea structurii u. creşte în raport cu poziţia sistematică: u. internă este cea mai veche din punct de vedere filogenetic, u. mijlocie apare la amfibieni, iar u. externă la reptile, păsări şi mamifere. Ureche, Grigore (c. 1590 — 1647), cronicar moldovean. Şi-a făcut studiile la Liov (azi Lvov); ştia latina, polona şi slavona. A fost mare-spătar şi mare-vornic. A scris „Letopiseţul Ţării Moldovei**, prima cronică cunoscută scrisă în limba română, care prezintă evenimente din istoria Moldovei din 1359 pînă în 1594. Concepţia istorică a lui U. este teologică tradiţională. Baza informativă a cronicii au constituit-o analele slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Biel-ski şi o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gîndire politică. Adversar al unei puteri domneşti fără controlul boierimii, U. şi-a scris cronica de pe poziţia marii boierimi. A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatîrnarea ţării, şi în special epoca lui Ştefan cel Mare. A fost primul român care a afirmat în scris ideea originii romane a românilor („de Ia Râm [Roma] ne tragem**), precum şi ideea unităţii românilor din cele trei ţări. Cronica lui U. este prima scriere în literatura română care se depărtează de stilul bisericesc. Arta scriitorului se valorifică î ndeosebi în capacitatea de a creiona portrete. Letopiseţul s-a păstrat numai într-o formă interpolată cu legende datorite lui Simion Dascălul, Misail Călugărul ş.a. urechelniţă(ZOOL.) 1. (For-ficula auricularia) Insectă din ordinul dermapterelor, lungă de 9— 15 mm, de culoare castanie, cu elitrele scurte şi cu un cleşte mare alcătuit din cercii de la capătul abdomenului. Este omnivoră, nocturnă, iar cleştele este o formaţie inofensivă. 2, (Lithobius forfi-catus) Miriapod cu corpul lung de 18—35 mm, colorat în brun-roşcat pînă la castaniu întunecat, cu capul mare şi cu 15 perechi de picioare, prima pereche transformată in cleşti mari cu care prinde prada, pe care o paralizează cu ajutorul veninului din glandele veninoase a-flate la baza cleş- tilo.r. Vînează nu- Ureche|niţă mai pe înserat şi noaptea şi trăieşte cel puţin trei ani. 3. (BOT.; Sempervivum tectorum) Plantă erbacee din familia crasulaceelor, cu frunzele bazale dispuse în rozetă şi cu flori roşii sau roz aşezate în vîrful tulpinii. Creşte spontan pe stîncile calcaroase de la munte şi este cultivată ca plantă ornamentală. înfloreşte îniulie-august şi este plantă meliferă. Urechiă, Vasile Alexandres-cu (1834—1901), istoric şi scriitor român. A fost profesor la Universitatea din Iaşi, apoi la cea din Bucureşti, membru al Academiei Române şi membru corespondent al Academiei spaniole, al celei italiene şi al Institutului etnografic din Paris. S-a născut la Piatra-Neamţ. A studiat la Paris, unde a fundat ziarul unionist „Opini-unea“, organ al românilor din străinătate. în 1858 a editat ziarul unionist „Zimbrul şi vul-turul“. în 1864, la Bucureşti, a depus o susţinută activitate pentru dezvoltarea învăţămîntului şi pentru întemeierea Ateneului român şi a Societăţii literare. Ca istoric a avut o orientare eclectică. A editat numeroase culegeri de documente şi hrisoave interne şi externe si a scris o „Istorie a românilor4* (14 voi., 1891-1902) şi O „Istorie a şcoalelor** (4 voi., 1892 — 1901), a abordat majoritatea genurilor şi speciilor literare. E unul dintre iniţiatorii romanului istoric („Logofătul Batiste Veleli**, 1855) şi ai romanului social („Coliba Măriucăi**, 1855) în literatura noastră. uree, H2N-CO~NH2. Diamida acidului carbonic. Apare ca produs de degradare a substanţelor azotoase în organismul animal. A fost sintetizată pentru prima oară de F. Wohler, în 1828, prin încălzirea cianatului de amoniu, fapt care a marcat începutul istoric al sintezei organice. U. se obţine industrial prin încălzirea bioxidului de carbon şi a amoniacului Ia I30°C şi 50 atm., din fosgen şi amoniac sau prin hidroliza cianamidei. Se prezintă sub formă de cristale incolore cu p.t. 132,7°C. Este solubilă în apă, insolubilă în eter şi în hidrocarburi. Prin încălzire trece în acid cianic şi în biuret. Se hidrolizează cu formare de bioxid de carbon şi amoniacfie prin încălzire în prezenţa apei, fie sub acţiunea unei enzime, denumită urează. Reacţionează cu aldehida formică, formînd răşini sintetice. In organismul uman, ureea se găseşte în mod normal (0,30—0,50g°/00) ca rezultat al metabolismului protidic. Este utilizată în sinteza unor medicamente (bar-biturice), în sinteza materialelor plastice şi ca îngrăşă-mînt. în ţara noastră se fabrică la combinatele chimice de Ia Făgăraş, din Oraşul Victoria, Craiova şi Piatra-Neamţ. Sin. carbodiamidă. uremie (gr. ouron „urină** şi haima „sînge“; MED.), stare toxică care apare în cursul insuficienţei renale, datorită acumulării în sînge a ureei şi a altor produse toxice ale metabolismului protidic, pe care rinichiul bolnav nu le mai poate elimina. Apare în insuficienţa renală acută (u. acută) şi în stadiul avansat al insuficienţei renale cronice (u. cronică). uretâni(CHIM.), esteri ai acidului carbamic, H2N—COOR, obţinuţi . prin adiţia alcoolilor la acidul cianic sau prin tratarea clorurii de carbamil cu alcooli. Sînt compuşi stabili, cristalizaţi, cu puncte de topire URETER 795 URLAŢI caracteristice, puţin solubili în apă, uşor solubili în alcool şi eter. Au acţiune inhibitoare asupra dezvoltării embrionilor vegetali şi în unele cazuri asupra tumorilor maligne. Derivaţii substituiţi la atomul de azot sînt utilizaţi în analiza organică, la caracterizarea alcoolilor, ca anestezici, în trafamen-tul anumitor forme de leucemie. Sin. carbamaţi. ureter (gr. oure/er, de la ourein ,,a urina**; ANAT.), conduct membranos, cilindric, subţire, care uneşte bazinetui cu vezica urinară. Are o lungime de 27—30 cm şi prezintă mişcări peristaltice. uretră (gr. ourethra, de la ourein „a urina“; ANAT.), canal membranos cu conformaţie diferită la cele două sexe, prin care circulă urina de la vezica urinară la exterior şi .care, la bărbat, transportă şi sperma în momentul ejaculării. Urey /iu:ri/t Harold Clayton (n. 1893), chimist american, profesor la Universitatea din Chicago. A făcut cercetări în domeniul structurii materiei. A izolat izotopii hidrogenului, azotului, oxigenului, carbonului şi sulfului. A avut importante contribuţii teoretice la realizarea primei bombe atomice. Op. pr.: „Atomi, molecule şi cuante** (1930), „Planetele, originea şi dezvoltarea lor“ (1952). Premiul Nobel (1934). Urfe / tir/e'/, Honore d* (1557 -1625), scriitor francez, autorul voluminosului roman pastoral „Astrea“ (1607 — 1627), cu reminiscenţe din „Diana“ lui Jorge de Montemayor. In ciuda lungimilor lui, romanul s-a bucurat de popularitate pînă la sfîrşitul sec. al XVII-lea, inspirînd multe pastorale dramatice. urgonian (STRAT.), ansamblu de formaţii recifale ale bar-remianului şi apţianuluî (din cretacicul inferior), reprezentat prin calcare masive, în care predomină coralii, unele lameli-branhiate, foraminifere, brio-zoare, gasteropode etc. Se găseşte în diferite regiuni din sudul Europei. în Republica Socialistă România, depozitele u. se cunosc în Banat (zona Reşifa-Moldova Nouă), în Carpaţii Orientali (Sinaia, Zăganu, Ceahlău ş.a.). uriaş, personaj fabulos cu înfăţişare omenească, dar de dimensiuni excepţionale. în basmele româneşti întruchipează forţe ale naturii, foamea, setea etc. şi poartă, corespunzător, diferite nume (Sfar-mă-Piatră, Bate-munţi-în-cape-te, Strîmbă-Lemne, Gerilă, Flămînzilă, Setilă ş.a.). Prin hiperbolizare, unii eroi din balade devin de asemenea nişte U. (Novac, Gruia). uric1 (în evul mediu în Maramureş şi în Moldova), denumire a moşiei boiereşti sau mănăstireşti cu privilegiu ereditar de imunitate; prin extensiune, act de privilegiu acordat de domn pentru asemenea moşie. liric-, acid ~ (B10CHIM.), CsHaN403. Trihidroxipurină. Compus cristalizat, foarte greu solubil în apă. în organismul animal şi Ia om, a.u. este compusul final al metabolismului acizilor nucleici şi al alimentelor bogate în purine (viscere, carne fără grăsimi, unele legume). în mod normal se găseşte în proporţie de 2 — 4 mg la 100 ml plasmă sanguină şi se elimină din organism prin urină. Intră în compoziţia unor calculi renali. Cînd depăşeşte valorile normale din sînge, a.u. se depozitează în articulaţii, provocînd boli ca artritism, gută etc. Uricani, oraş în reg. Hunedoara, subordonat administrativ oraşului regional Petroşeni, situat pe Valea Jiului de vest. 6 090 loc. (1965). Centru minier. Exploatări de huilă. urinar, aparat ~ (ANAT., FIZIOL.), totalitatea structurilor care au rolul de a forma, transporta şi elimina urina. A.u. are de asemenea un rol important în menţinerea balanţei hidrice, a echilibrului acido-bazic, în eliminarea produşilor de metabolism, a substanţelor toxice, a medicamentelor. La om, a.u. este format din rinichi, uretere, vezica urinară şi uretră. urină (BIOCHIM.), lichid secretat de rinichi, depozitat în vezica urinară şi eliminat din organism prin uretră. în mod normal, u. are aspect limpede, culoarea galben-pal, densitatea I 005—1 030, reacţie acidă, pH 5,53 — 6,97, volumul secretat în 24 de ore fiind de 1 200 — 1 500 cm3. Dintre constituenţii normali ai u. fac parte: substanţe minerale sub formă de săruri de sodiu, amoniu, potasiu, calciu, magneziu, substanţe organice. In unele boli apar în u. componente anormale (proteine, glucoză, pigmenţi biliari, pigmenţi sanguini etc.). Sedimentele urinare sînt alcătuite din elemente cristalizate şi amorfe, insolubile sau greu solubile şi din elemente organizate, formate din celule epiteliale. urît, categorie estetică ce reflectă însuşiri disarmonice, disproporţii, asimetrii, mer-gînd pînă la monstruos, în flagrantă opoziţie cu trăsăturile frumosului clasic şi care, în viaţă, sînt resimţite ca dezagreabile şi respingătoare. în artă, u« realităţii obiective se transfigurează prin creaţia artistică, devenind expresiv, provocînd o reacţie ce depăşeşte neplăcerea şi transformîndu-se în emoţie estetică. Estetica antichităţii şi cea a clasicismului francez au respins u. în evul mediu el era întruchiparea ipostazelor răului. Clasicismul german, prin Lessing şi Hegel, a acceptat, în anumite limite, funcţia estetică a u. Ideologia democrată a burgheziei în ascensiune, opusă tendinţelor de idealizare ale artei salonarde, a cultivat u. prin unii reprezentanţi ai picturii flamande şi spaniole (Bosch, Brueghel, Goya ş.a.). Arta romantică, înclinată spre contrastele violente, spre grotesc (Schlegel, Hugo, Delacroix ş.a.), a opus adesea u. frumosului, iar arta naturalistă şi cea realist-critică, înclinată spre aspectele sordide, mizere şi tenebroase ale vieţii cotidiene, l-au dezvăluit de asemenea. Arta modernă, ca expresie a protestului antiaca-demic, anticonvenţional şi anticalofil, a exaltat u. în mod ostentativ, potenţîndu-i însă valenţele expresive (simbolism, expresionism, suprarealism ş.a.). Urlaţi, oraş raional în raionul Ploieşti, reg. Ploieşti, situat pe valea Cricovului Sărat. 9 090 loc. (1965). Exploatări URLÀTOAREA 796 UROB1LINÀ Lacu de petrol. Fabrică de cărămizi. Monumente de artă importante: conacul Bellu (sec. al XlX-lea), Biserica Galbenă (1761). cu picturi valoroase, o biserică de lemn (1753). Urlâtoarea, cascadă în Car-paţii Meridionali, situată pe versantul estic al Munţilor Bucegi, pc Valea Urlătoarei Mici. Obiectiv turistic. Urlea, lac glaciar în Carpaţii Meridionali, situat pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş. Suprafaţa 2,1 ba. Adîn-cimea maximă: 4 m. Cel mai estic lac glaciar din Carpaţii Meridionali. Punct turistic. urluitoâre, maşină agricolă folosită la sfărîmarea unor nutreţuri concentrate (boabe de cereale, turte oleaginoase etc.) pînă la dimensiuni sub 1 mm. Produsul rezultat se numeşte urluială. urmă 1. (FIZ.) Dîră îngustă lăsată pe traiectoria lor de particulele cu sarcină electrică (particule elementare, fragmente de fisiune etc.) atunci cînd străbat un mediu sensibil la acţiunea lor ionizantă. Lungimea unei u. este cu atît mai mare, cu cît energia iniţială a particulei a fost mai mare. în emulsiile nucleare, u. sînt alcătuite din grăunţe microscopice de bromură de argint, a căror desime este cu atît mai mare, cu cît viteza particulei a fost mai mică. în camerele cu ceaţă sau de difuzie, u. sînt constituite din trene de condensare. 2. (MAT.) a) Urma ) a. Urle-; unei drepte D pe un plan P, punctul de intersecţie al dreptei D cu planul P. b) Urma unui plan P pe un plan Q, dreapta de intersecţie a planului P cu planul Q. c) Urma unei matrice pătrate, suma elementelor de pe diagonala sa principală. urmărire 1.(MIL1T.) Acţiune de luptă executată de trupe în ofensivă în scopul nimicirii inamicului care se retrage. 2. (DR.) a) Urmărire penală, fază a procesului penal, care constă în strîngerea şi verificarea probelor cu privire la pregătirea, încercarea sau să-vîrşirea unei infracţiuni, în descoperirea sau prinderea infractorului, precum şi în trimiterea acestuia în judecată, b) Urmărire silită v. executare silită. Urmia, Iac sărat situat în nord-vestul Iranului, in estul Podişului Armeniei, la 1 275 m altitudine. Suprafaţa: 5600 km2. Adîncimea maximă: 15 m. Salinitatea apei atinge 230'*PJO-Navigabil. Începînd din anul 1938 poartă denumirea de Rezaiyeh. Urmuz (pseudonimul lui Dimiirie Ionescu-Buzău) (1883 — 1923), scriitor român. S-a născut la Curtea de Argeş şi a fost ajutor de judecător şi grefier. A compus, fără veleităţi literare şi fără intenţia de a publica, un pseudoroman ,,în patru părţi*" („Pîlnia şi Sta-mate“), cîteva sebiţe (..Ismail şi Turnavitu", „Gayk"", ,.Co-tadi şi Dragomîr** ş.a.) şi o fabulă („Cronicari*"). Tipărite postum în 1930 şi 1965, ele realizează, cu vervă, absurdul, printr-o succesiune de false automatisme. Este un precursor al suprarealismului. urnă 1. Vas de pămînt sau de bronz, de formă şi de capacitate variabilă, folosit din vechime Ia scoaterea şi la păstrarea apei. 2. Vas în care se păstrează cenuşa morţilor (u. ci-nerară sau funerară). In antichitate, u. era de pămînt ars, piatră, marmură, bronz, porfir, argint sau din sticlă. De formă cubică, cilindrică sau conică, ea constituia (de ex. la etrusci în sec. al V-lea î.c.n.), după modelul sarcofagelor, un fel de catafalc pe care era întins defunctul înainte de incinerare. O dată cu generalizarea creştinismului în Europa, care condamna cremaţiunea, uzul u. a încetat. în epoca modernă. Urnă cu excepţia folosirii în crematorii, u. a devenit un motiv decorativ, servind ca atribut al fîntînilor, al surselor termale etc. urobactérii (MICROBIOL.), bacterii saprofite care descompun ureea, cu formare de amoniac. Trăiesc în gunoiul de grajd, in soluri etc. U. sînt de mare importanţă, deoarece contribuie la îmbogăţirea solului cu substanţe azotoase, accesibile plantelor. urobilină (BIOCHIM.). pigment biliar, de culoare galbenă-brună, provenit din bilirubinâ, printr-un proces de reducere, şi din hemoglobină, prin hemo-liză intravasculară. în mod normal, u, se găseşte în materiile fecale (stercobilină) şi în urină (în cantitate foarte mică). In cazuri patologice, u. creşte în urină, dîndu-i culoarea brunâ-roşiatică (ex. în icterul hepatic sau hemolitic). UROBILINOGEN 797 URUGUAY urobilinogen (BIOCHIM.), pigment galben, care se formează in intestin prin reducerea bilirubinei. O parte a u. este reabsorbită şi reexcretată în bilă sub formă de biliru-bină, iar alta este eliminată în fecale, uneori apărînd şi în urină, unde, la contactul cu aerul, este transformată în urobilinâ. urocordâte (gr. oura „coa-dă‘* şi hordi „teacă**; ZOOL.), animale cu corpul în formă de sac sau de butoi, acoperit cu o teacă numită tunică, formată dintr-o substanţă de natură celulozică. Notocorda la embrionul acestor animale apare numai în coadă, iar la animalul adult, cu excepţia unui mic grup, ea dispare (ex. ascidiile, salpele). Sin. tunicicri. urogastronă (BIOCHIM.), compus chimic natural, izolat din urină. Inoculat subcutanat, produce inhibarea secreţiei şi a motilităţii stomacului. urogenital, aparat sistem care cuprinde atît aparatul urinar, cît şi aparatul genital. Termenul este justificat prin faptul că unele porţiuni ale aparatului urinar şi genital au aceeaşi origine embriologică şi un traiect comun. urologie (gr. ouron „urină** şi logos „vorbire, studiu**; MED.), ramură a medicinii care se ocupă cu studiul structurii, funcţiunii şi patologiei aparatului urinar (rinichi, uretere, vezică urinară, uretră, inclusiv prostata la bărbaţi). uronici, acizi ~ (BIOCHIM.), acizi aldehide derivaţi din gKj-cide prin oxidarea grupării alcool de la capătul catenei Ia gruparea carboxil (ex. din glucoză rezultă acidul glucu-ronic, din galactoză acidul galac-turonic, din manoză acidul manuronic etc.). urotropină (FARM.), numele comercial al hexameti-lentetraminei. ur» 1. (Ursus arctos) Specie de mamifer omnivor cu corpul masiv, în lungime de circa 2 m, acoperit cu blană de culoare brună-închis, cu urechi relativ mici şi cu coada scurtă. Se hrăneşte mai ales cu miere de albine sălbatice, cu fragi şi zmeură etc., dar atacă şi oile sau vitele mari. Trăieşte în Europa şi în Asia şi prezintă numeroase varietăţi, în centrul Europei u. au lost aproape complet stîrpiţi; în ţara noastră trăiesc în pădurile de munte, iar vînătoarea lor este strict reglementată pentru a împiedica dispariţia. U. din Carpaţii româneşti prezintă forme viguroase şi bine dezvoltate, foarte apreciate din punct de vedere cinegetic. — U. alb (Ursus maritimus), specie de urs cu blana albă. Urs alb care trăieşte în regiunile arctice. Se hrăneşte în special cu foci. 2. Urs spălător (Procyon lotor)t specie de mamifer carnivor cu corpul de circa 75 cm lungime şi cu coada de 26 — 25 cm, inelată cu negru. U.S. îşi spală hrana (vertebrate mici) înainte de a o consuma. Trăieşte în America de Nord. Blana sa este preţioasă. Uroa Mare (ASTR.), constelaţie circumpolară, formată din şapte stele mai strălucitoare, de mărimea stelară doi. Steaua C din U.M., a doua din coadă, numită şi M i z a r, este o stea dublă; componenta sa, Alcor, aflată la 12' distanţă unghiulară, se vede cu ochii liberi. Numele popular al constelaţiei este Carul Marc. Ursa Mică(ASTR.), constelaţie circumpolară, care cuprinde steaua polară, steaua a, de mărimea stelară doi. Ca formă se aseamănă cu Ursa Mare, fiind însă dispusă în sens invers. Numele popular al con-stelaţiei este Carul Mic. 4---- > < ' ăteouo poteră ^ « fi Cunbtrlaţiilc Ur*a i*arc ţi Ursa i'.ută ursitoare, personaje episodice din mitologia populară românească. Li se atribuie rolul de a hotărî şi prezice, la naşterea copiilor, soarta lor. U.R.S.S. v. Uniunea Sovietică. Ursu, Ioan (1875—1925), istoric român, specialist în istoria medie. A fost profesor de istoria românilor la Universitatea din Iaşi şi apoi Ia cea din Bucureşti. A scris numeroase lucrări de o mare bogăţie documentară, unele dintre ele păstrîndu-şi valoarea şi azi. Op. pr.: „Petru Rareş“ (1923), „Ştefan cel Mare** (1925). ursus spelaeus (PALEONT.), specie fosilă de urs, care se caracteriza prin mărimea uriaşă a corpului, prin craniul prevăzut cu o creastă sagitală şi cu o puternică depresiune frontală şi prin reducerea premola-rilor. A fost contemporan cu omul primitiv. Schelete de u.s. s-au găsit, în ţara noastră, în peşterile din Munţii Bihor, de la Baia de Fier (Oltenia), în Peştera Dîmbovicioara ş.a. urticacee (lat. urtica „ur-zică“), familie de plante erbacee, rareori lemnoase, anuale sau perene, din clasa dicotile-donatelor, prevăzute adesea cu peri aspri urzicători. U. cuprind circa 700 de specii, răs-pîndite mai ales în regiunile tropicale. In ţara noastră cresc spontan cinci specii, iar cîteva specii sînt cultivate ca plante ornamentale în parcuri şi în sere. Unele u. sînt plante textile (ex. urzica şi Boehmeria). urticâric (lat. urtica „urzică**; MED.), erupţie cutanată constituită din papule sau placarde, izolate ori confluente, însoţită de prurit. U. este o manifestare alergică a pielii faţă de diverşi alergeni: alimentari (căpşuni, crustacee, ouă, peşte), medicamentoşi (seruri şi vaccinuri, piramidon, chinină, ioduri), înţepături de insecte, lină, fibre sintetice. Există şi forme particulare de u.: gi- gantă, buloasă, hemoragică, pigmentată. Uruguay, fluviu în America de Sud (1 600 km). îşi adună apele din munţii Sera do Mar (Brazilia), formează în cursul mediu şi inferior graniţa între Argentina şi Uruguay şi se URUGUAY 798 URZICA varsă în estuarul La Plata. Navigabil în aval de oraşul Salto (Uruguay). Vasele oceanice pătrund pe fluviu pînă Ia Paysandu. Uruguay (Republica Orientala a Uruguayului), stat în America de Sud, situat pe coasta atlantică, între Brazilia şi Argentina. Suprafaţa: 186 926 knr. Populaţia: 2 719 000 loc. (1965), formată în special din creoli (circa 90%), în rest din metişi, negri şi muîatri. Capitala: Montevideo. Limba de stat: spaniola. Cea mai mare parte a teritoriului U. este un podiş vălurit (partea sud-estică a Podişului Braziliei); partea centrală este ocupată de cimpia fluviului Rio Negro, mărginită de şiruri de dealuri. Climă subtropicală oceanică. Principalele ape sînt Uruguay (care formează graniţa cu Argentina) şi afluentul său Rio Negro. Vegetaţie de savană, cu rari arbori şi arbuşti. Mici zăcăminte de minereu de fier, de mangan, grafit, talc, roci de construcţie. Este o ţară agrară, a cărei economie se bazează pe creşterea animalelor pe păşuni. Sectorul de stat are un rol important în economie, dar şi monopolurile străine deţin poziţii puternice. Predominantă în agricultură este marea proprietate moşierească. Peste 4/5 din terenul agricol este constituit din păşuni; se cresc mai ales bovine pentru carne şi ovine. In sud se cresc şi vaci de lapte. Cultivarea pămîntului este puţin dezvoltată; mai importante sînt culturile de cereale (grîu, porumb, ovăz), in, floarea-soarelui, viţă de vie, concentrate în partea sudică a ţării. Industria, slab dezvoltată, este legată de prelucrarea produselor agricole (preparate din carne, fabrici de ulei, zahăr, conserve şi prelucrarea lînii). Mai există fabrici de ciment, mici întreprinderi chimice, constructoare de maşini, de pielărie. Se exportă lînă, carne şi preparate din carne, piei, se importă materii prime, combustibili, mijloace de transport, maşini etc. Principalii parteneri comerciali sînt Marea Britanie, S.U.A., R.F.G., Olanda. — Istoric. Teritoriul U. a fost populat din cele mai vechi timpuri de triburi de indieni (amerindieni), din familia de limbă tupi-gua-rani. La începutul sec. al XVI-lea au pătruns aici spaniolii, sub conducerea lui Pedro de Mendoza. în 1776 teritoriul U. a fost inclus în vi-ceregatul spaniol La Plata. La sfîrşitul sec. al XV III-lea şi începutul sec. al XlX-lea, burghezia creolă a început să fie stînjenită de dominaţia Spaniei. în 1811, sub conducerea lui Jose Gervasio Artigas, U, a scuturat jugul dominaţiei spaniole, dar a fost inclus, în 1821, în componenţa Braziliei; între 1825 şi 1828 a avut loc un război pentru stăpîmreaU. între Brazilia şi Argentina, care s-a încheiat cu recunoaşterea independenţei U. în a doua jumătate a sec. al XlX-lea a început să pătrundă capitalul străin, îndeosebi cel englez şi nord-american. La sfîrşitul sec. al XlX-iea şi începutul sec. al XX-lea a luat avînt capitalismul şi au fost create primele organizaţii muncitoreşti. După primul război mondial au avut loc mari lupte muncitoreşti şi ţărăneşti. In 1920 a fost creat Partidul Comunist din U. In timpul celui de-al doilea război mondial şi mai ales după terminarea acestuia s-a intensificat pătrunderea în U. a capitalului nord-american. In 1962, din iniţiativa Partidului Comunist din U.t a fost creat Frontul de stînga de eliberare naţională (format din organizaţii progresiste), care 1 uptă pentru satisfacerea revendicărilor economice şi sociale ale întregului popor. U. este o republică. Funcţiile de şef al statului şi cele ale guvernului sînt exercitate de Consiliul Guvernamental Naţional, format din nouă persoane şi ales pe timp de patru ani. Pro:ectul de reformă a constituţiei din 1966 prevede un sistem prezidenţial cu un singur preşedinte. Organul legislativ suprem este Adunarea Generală bicamerală, aleasă pe termen de patru ani. U. întreţine relaţii diplomatice cu Republica Socialistă România. Organizaţii politice: Gruparea politică „BIanco“ (reprezintă interesele marii burghezii); gruparea politică „Colorado*4 (reprezintă interesele burgheziei naţionale); Frontul de stînga de eliberare naţională, din care face parte şi Partidul Comunist. urzeală (iND.TEXT.), ansamblu de fire textile paralele, dispuse pe războiul de ţesut în vederea fabricării ţesăturilor prin încrucişarea cu firul de bătătură sau pe unele maşini de tricotat în vederea fabricării tricoturilor din urzeală. „Urzica", revistă bilunară de satiră şi umor. Apare Ia Bucureşti, din februarie 1949. urzica (BOT.) 1. ( Urtica) Gen de plante erbacee din familia urticaceelor, acoperite cu peri urticanţi. Creşte prin locuri cultivate şi necultivate. Este plantă textilă, medicinală (conţine vitamina A, B, C, K, proteine, acid formic, histamină, acetilcolină etc.) şi alimentară. Ca plantă medicinală este folosită în dermatologie, în tratamentul ulcerului varicos al gambei, în otorinolaringologie etc. 2, Urzică moartăf Lamium), gen de plante erbacee din familia labiatelor, cu flori albe (Lamium album) sau roşii (Lamium maculalum). Este răs-pîndită în Europa, Asia temperată şi cea subtropicală, mai URZICENI 799 USUMBURA puţin în Africa de Nord; în ţara noastră cresc şapte specii spontane din genul Lamium. Este plantă medicinală. Urzîceni, oraş regional în reg. Bucureşti, reşedinţă de raion, situat pe valea Săratei. 9 310 loc. (1965). Industrie alimentară (fermentarea tutunului), a materialelor de construcţie (cărămidă). Nod feroviar. — Raionul U., cu 129 210 loc. (1965). Industrie alimentară şi a materialelor de construcţie. Culturi de cereale (gnu, porumb, orez), de plante industriale, legumicultură şi creşterea animalelor. uscare 1. (TEHN.) Operaţie de reducere sau de eliminare a umidităţii dintr-un material, efectuată în scopul îmbunătăţirii calităţii lui, al îmbunătăţirii condiţiilor de conservare, al evitării îngheţării, al uşurării prelucrării ulterioare etc. (ex. u. seminţelor, u. cărbunilor etc.). U. poate fi naturală sau artificială. U. naturală se realizează prin evaporarea a-pei din material în atmosferă, fără consum de energie din exterior, şi constituie o reducere limitată a umidităţii materialului pînă la starea de echilibru cu umiditatea din atmosferă. U. artificială se poate face prin presare, centrifugare sau aspiraţie (lt. mecanică]|, prin tratarea materialului cu anumite substanţe hidrofile (u. chimică) sau prin încălzirea lui (и. termică). 2. (FITOPAT.) Uscarea frunzelor, boală a plantelor provocată de acţiunea diferiţilor paraziţi animali şi vegetali sau de factorii climatici (ex. păianjenul frunzelor de păr produce u.f. de păr, ciuperca Pseudopeziza ті bis pro-dtice uscarea şi căderea frunzelor de coacăz şi agriş, ciuperca Gnomonia veneta produce căderea frunzelor şi uscarea paltinului etc.). uscat, suprafaţa litosferei neacoperită de apele oceanului planetar. Uscatul nu este unitar, ci fragmentat într-o multitudine de părţi mai mari, continentele (despărţite între ele prin bazine oceanice sau marine), şi mai mici, insulele (situate în cuprinsul acestor bazine). El ocupă 149 тіГоапект2 (29% din suprafaţa globului). uscător (TEHN.), aparat, maşină sau instalaţie folosită pentru uscarea artificială a unor materiale solide, lichide sau gazoase. După presiunea la care lucrează, se deosebesc: u. atmosferice, care formează majoritatea instalaţiilor de acest fel, şi u. cu vid, folosite pentru uscarea unor produse speciale: farmaceutice, biologice etc. După principiul de funcţionare şi după natura procesului de uscare, u. pot fi: mecanice (maşini de uscat), termice şi chimice. Uspenski, Fiodor Ivanovici (1845—1928), istoric rus, specialist în istoria Imperiului bizantin şi a slavilor. Intre 1915 şi 1928 a condus revista „Vizan-tiiskii vremennik". Op. pr.: „Istoria Imperiului bizantin" (3 voi-, 1913-1948). Uspenski, Gleb Ivanovici (1843—1902), scriitor democrat revoluţionar rus. Maestru al reportajului artistic, U. a arătat, spre deosebire de scriitorii narodnici, că dezvoltarea rapidă a capitalismului descompune satul patriarhal şi obştea ţărănească, stimulînd creşterea tendinţelor mic-burgheze. Totuşi, împărtăşind unele concepţii na-rodniciste, U. a nutrit speranţe în „forţa conservatoare a pă-mîntului", capabilă, după părerea sa, să-l apere pe ţăranul rus de descompunerea morală („Din jurnalul vieţii de la ţară", 1877—1880; „Ţăranul şi munca ţărănească", 1880; „Puterea pămîntului", 1882). A scris şi impresii despre România. ustaşi, denumire dată membrilor unei organizaţii fasciste teroriste croate , creată în deceniul al treilea al sec. al XX-lea. In anii celui de-al doilea război mondial, intrînd în slujba cotropitorilor fascişti, u.au instituit un regim terorist pe teritoriul statului-marionetă croat. Usti (Usti nad Labem), oraş în R.S. Cehoslovacă, situat pe rîul Labe (Elba), în nordul Cehiei. 70 980 loc. (1965). In-dustrie chimică, textilă, constructoare de maşini şi alimentară. Ustiurt, podiş în sudul Uniunii Sovietice, între Marea Caspică şi Lacul Arai. Suprafaţa: 200 000 km2. Relief fragmentat, cu altitudini mici. Climă continentală excesivă, cu precipitaţii reduse. Formaţii vegetale de tip deşertic. Ust-Kamenogorsk, oraş în Uniunea Sovietică, în estul R.S.S. Kazahe, situat pe rîul Irtîş. 207 000 loc. (1965). Metalurgie neferoasă (plumb, zinc, titan, magneziu), industrie constructoare de maşini (aparatură, maşini-unelte, produse electrotehnice etc.), a mobilei şi alimentară. în apropiere se află marea hidrocentrală U.-K. usturoi (Allium sativum), plantă legumicolă bienală din familia liliaceelor, cu bulbul format din mai mulţi bulbili, aşezaţi strîns pe un disc comun. Are frunze lanceolate şi tulpini florifere erecte, înalte pînă la 100 cm. Bulbii şi frunzele tinere, bogate în substanţe nutritive şi în vitamine, se folosesc în alimentaţie. usuc (ZOOTEHN.), produsul de secreţie al glandelor sebacee şi sudoripare ale ovinelor, care se găseşte în cantităţi variabile în lînă. Datorită conţinutului ridicat în acizi graşi (palmitic, cerotic etc.), u. protejează fibrele de lînă, menţinîndu-le rezistenţa şi elasticitatea. In industria textilă este apreciată lîna cu u. de culoare albă-găl-buie şi de consistenţă uleioasă, care oferă cea mai bună protecţie fibrelor, fiind totodată uşor lavabilă la prelucrare. Usumbura, capitala statului Burundi din Africa estică, situată pe malul nord-estic al lacului Tanganica. Circa 50 000 loc. Centru comercial; port lacustru, prin care se exportă cafea, bumbac şi piei. Aeroport. Are o fabrică de ciment şi întreprinderi de produse farmaceutice. UŞAKLÎGH1L 800 „UTILITATE FINALĂ" Uşaklîghil, Haiid Zia (1866 — 1945), scriitor turc. In romanele („Ferdi şi compania", 1894; „Vieţi sfărîmate", 1924) şi în nuvelele sale (culegerea „Istoria unei veri", 1900 ş.a.) a condamnat tradiţiile feudale. Uşakov, Fiodor Fiodorovici (1744— 1817), comandant de flotă rus, amiral. S-a remarcat în timpul războiului ruso-turc (1787—1791) prin victoriile do-bîndite asupra flotei turce, precum şi în timpul expediţiei flotei ruse din Mediterana împotriva Franţei republicane (1798— 1800). uşâr (în evul mediu în Moldova), dregător de curte din a doua jumătate a sec. al XV-lea, avînd în grija sa, paza porţii domneşti. Uşinski, Konstantin Dmi-trievici (1824—1870), pedagog iluminist rus, unul dintre întemeietorii psihologiei copilului şi ai psihologiei pedagogice. A preconizat fundamentarea ştiinţifică a pedagogiei pe datele antropologiei, fiziologiei, psihologiei, istoriei şi filozofiei. Op. pr.: „Omul ca obiect al educaţiei" (2 voi., 1868-1869). ut, denumirea silabică latină a sunetului do. Utah [iu:ta:], stat în partea de vest a S.U.A. Suprafaţa: 219 932 km2. Populaţia: 983 000 loc. (1963). Centrul administrativ: Salt Lake City. Partea vestică a statului este situată in cadrul Marelui Bazin, iar partea estică cuprinde o porţiune din Munţii Stîn-coşi şi din Podişul Colorado. Climă continentală, aridă în special în vest. Teritoriul statului este drenat de rîul Colorado şi de afluenţii săi; în zona Marelui Bazin, apele se scurg în Marele Lac Sărat şi în lacul Utah. Mari rezerve hidroenergetice, zăcăminte de cărbune, gaze naturale, importante zăcăminte de minereu de cupru, aur, argint, diverse minereuri neferoase. Principala ramură a economiei este industria extractivă. Industria prelucrătoare este mai puţin dezvoltată. O pondere mai mare o are metalurgia neferoasă (în special a cuprului), prelucrarea lemnului, industria chimică şi alimentară. Se cultivă plante furajere, grîu, sfeclă de zahăr şi pomi fructiferi, se cresc bovine, ovine, păsări. Utamaro, Kitagawa (1753 — 1806), pictor şi gravor japonez, ataşat curentului artistic popular Ukiyo-ye. A lăsat un număr impresionant de gravuri (portrete de femei şi scene de gen cu personaje feminine), care se disting prin caligrafia sensibilă şi precisă a desenului şi prin delicateţea coloritului Йin de poezie. Prin creaţia sa, . a contribuit la desăvîrşirea tehnicii xilogravurii colorate japoneze. uter (ANAT.), organ musculos cavitar, aparţinînd aparatului genital feminin, în care este găzduit oul fecundat, apoi fătul în tot timpul sarcinii. Situat în pelvis, u. este alcătuit dintr-o parte principală, corpul, care se continuă inferior cu gîtul u., prevăzut la extremitatea sa distală cu un orificiu care comunică cu cavitatea vagi-nală. în porţiunea superioară a u, se deschid trompele uterine. Pe secţiune, u. este alcătuit de Ia exterior la interior dintr-o membrană subţire, seroasă, un strat gros muscular, muşchiul uterin, şi o membrană mucoasă. Descuamarea periodică a acestei mucoase este reglată de balanţa hormonală hipofizo-ova-riană şi determină menstruaţia. U Thant, Sithu (n. 1909), om politic birman, secretar general provizoriu al O.N.U. din noiembrie 1961, iar din decembrie 1962 secretar general al O.N.U. Mandatul său, expirat în noiembrie 1966, a fost prelungit pînă în decembrie 1966. Utidava, localitate geto-da-cică, aşezată probabil în sud-vestul Moldovei, neidentificată pe teren, menţionată în sec. al 11-lea e.n. de geograful Ptolemeu. utilaj (lat. utiîis „folositor"; TEHN.), ansamblu de instalaţii, maşini, aparate, instrumente, scule, dispozitive şi diferite accesorii, folosit pentru executarea unei lucrări sau pentru realizarea unui proces tehnologic într-o întreprindere industrială, într-un laborator, într-un institut de cercetări etc. în funcţie de destinaţie, u. poate fi: tehnologic, pentru executarea unor produse sau a unor lucrări; energetic, pentru producerea de energie; de laborator, de cercetare, de transport etc. După rolul şi importanţa sa în procesul care se desfăşoară, u. poate fi: direct productiv, folosit nemijlocit la realizarea produselor sau la efectuarea lucrărilor principale caracteristice procesului (ex, sculele aşchietoare, maşinile-unelte, instalaţiile de tratament termic, instalaţiile de sudare etc.), şi auxiliar, folosit indirect la realizarea produselor sau a lucrărilor caracteristice (ex. u, de întreţinere, instalaţia de preparare a lichidelor de răcire etc.). Uneori prin u. se înţelege şi fiecare aparat, maşină sau instalaţie mai importantă, precum şi o anumită grupă de aparate, maşini sau instalaţii (ex. u. de sudare, u, metalurgic, u. de turnătorie, u. chimic etc.). utilitarism, doctrină etică din sec. al XlX-lea potrivit căreia este moral ceea ce este util individului. Fondatorii u. sînt J. B e n t h a m şi J. St. M i 1 1. Ca apologeţi ai orîn-duirii burgheze, ei considerau că în această orînduire există o concordanţă între interesul privat şi cel general şi că, în consecinţă, fiecare, urmărind folosul său personal, contribuie implicit la realizarea fericirii tuturora. De aici şi principiul fundamental al u.: „asigurarea celei mai mari fericiri posibile pentru un număr cît mai mare de oameni". U., care este de fapt o idealizare şi o justificare a egoismului burghez, a fost satirizat de Marx în „Capitalul". Transpunerea u. pe tărî-mul gnoseologiei a contribuit la apariţia pragmatismului. „utilitate finală (sau marginală)*1 teorie burgheză subiectivistă cu privire Ia valoarea mărfurilor. A fost emisă de şcoala austriacă şi este larg răspîndită în gîndirea economică burgheză contemporană. Potrivit acestei teorii, valoarea este o categorie subiectivă, rezultată din aprecierile „subiectelor economice" izolate. Reprezentanţii „u.f." susţin că valoarea mărfii, carc este redusă în fond la preţul ei, nu este creată în procesul UTKIN 801 UVERTURĂ producţiei materiale, ci ia naştere în procesul schimbului pe baza aprecierilor subiective ale participanţilor la actul vînzării-cumpărării, a-precieri care depind de raportul dintre intensitatea nevoilor individuale ce trebuie satisfăcute şi volumul rezervelor existente de bunuri. Prin urmare, cu cît nevoia este mai intensă, cu atît utilitatea este mai ridicată şi cu cît rezervele de ‘produse sînt mai mari, cu atît utilitatea este mai scăzută. Considerînd în mod greşit că ar avea Ioc o descreştere a utilităţii, aceşti teoreticieni susţin că care de- termină valoarea bunurilor de un anumit gen, reprezintă utilitatea ultimei unităţi, adică a aceleia care satisface trebuinţa cea mai puţin stringentă a individului. Teoria ignorează faptul că valoarea este creată de munca omenească şi că izvorul plusvalorii îl constituie munca neplătită a muncitorului. Utkin, Iosif Pavlovici (1903 — 1944), poet sovietic rus. A debutat cu poezii inspirate din. viaţa Comsomolului şi din evenimentele războiului .civil, Ia care a participat („Povestirea soldatului**, 1924). în poemul „Despre Motele roşcatul** (1926), lirismul se îmbină cu un umor original. Versurile sale sînt închinate patriei („Versuri de pe front*', 1942), iubirii şi prieteniei. utopie (gr. utopia „loc care nu există nicăieri", din ou „nu“ şi topos „loc"), proiect himeric, irealizabil; termenul a fost consacrat prin vestita lucrare a lui Th. M o r u s, „Utopia" (1316), desemnînd o orînduire ideală, instaurată pe o insulă cu acest nume. V. şi socialism utopic. Utrecht [iltreht], oraş în Olanda, situat în delta Rinului, pe canalul Merwede. 262 280 loc. (1963). Industrie siderurgică, constructoare de maşini, chimică, textilă, de confecţii, alimentară. Vechi centru meşteşugăresc (ceramică) şi cultural, cu o universitate înfiinţată în 1636 şi cu o impunătoare catedrală gotică (sec. al XIII-lea). în 1713-1715 la U. s-a încheiat un sistem de tratate de pace între Franţa, Spania, Anglia, Olanda, Brandenburg, Savoia şi Portugalia, participante la războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei (1701 — 1714), care, completate cu tratatul de pace de la Rastatt (1714), semnat între Franţa, Spania şi Imperiul romano-german, au pus capăt războiului. De pe urma tratatelor de la U., cele mai mari avantaje le-a avut Anglia, care a obţinut recunoaşterea stăpînirii asupra unor posesiuni franceze din America de Nord şi asupra Gibraltaru-lui, ocupate în timpul războiului. Utreniile din Bruges, nume sub care este cunoscută în istorie răscoala din 1302 a populaţiei din Bruges (Flandra) împotriva dominaţiei franceze. U. din B. au avut ca urmare masacrarea garnizoanei franceze din oraş şi eliberarea Flan-drei de sub dominaţia franceză (aprilie—mai 1302). Numele răscoalei vine de la slujba bisericească de dimineaţă în timpul căreia a izbucnit răscoala. Utrillo [iilrilo şi utrtl'o], Maurice (1883—1955), pictor francez, fiul pictoriţei Suzanne Valadon. în tablourile sale, a exprimat profunda melancolie a vechilor străzi pariziene. în viziunea acestui colorist instinctiv, zidurile leproase, cîr-ciumile sordide, copacii desfrunziţi, micile biserici cu aer rustic, uliţele pustii apar transfigurate, învăluite într-o atmosferă de autentică poezh („Le moulin de la Galette", „Casa lui Berlioz de la Montmartre", „Biserica Saint-Aignan" ş.a.). Utrillo este reprezentat la noi prin lucrarea „Peisaj din Mont Magni" aflată la Muzeul Zam-baccian. Uttar Pradesh, stat în nordul Indiei, situat la poalele munţilor Himalaia. Suprafaţa: 294 250 km2. Populaţia: 73 746 400 Ioc. (1961). Centrul administrativ: Luclţnou). Alte oraşe: Agra, Aligarh, Varanasi, Allahabad, Kanpur. Cîmpia Gangelui, orizontală şi monotonă, acoperă 4/5 din suprafaţa teritoriului; în rest se întind lanţurile munţilor Himalaia. Climă tropicală musonică. Teritoriul statului este străbătut de fluviul Gange cu afluenţii săi, care provoacă deseori inundaţii catastrofale. Vegetaţie de savane, în munţi păduri cu esenţe preţioase. Mare parte din suprafaţa arabilă este irigată. Pe unele terenuri se obţin două recolte pe an (grîu şi orz primăvara, orez, mei şi porumb toamna). Principalele culturi sînt grîul, orezul, trestia de zahăr. Se mai cultivă bumbac, arahide, cartofi, muştar şi in. Se cresc cornute mari. Industria este reprezentată prin întreprinderi textile, de pielărie şi de încălţăminte, alimentare (60% din producţia de zahăr a Indiei), de hîrtie, de sticlă, constructoare de maşini. în statul Uttar Pradesh sînt dezvoltate meşteşugurile. „Utunk“, revistă săptămî-nală, literar-artistică, a Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România. Condusă iniţi" al de Gaâl Gâbor, apare la Cluj în limba maghiară, de la 22 iunie 1946. uvalas (GEOGR.), depresiuni alungite, puţin adînci, cu contururi sinuoase, formate prin unirea mai multor doline. uvertură (lat. pop. opertura „deschidere"), piesă muzicală care deschide o operă, un balet, un oratoriu, o suită instrumentală sau orchestrală etc. în sec. XVII-XyiII, u., care se mai numeaşi „simfonie", a căpătat o mare importanţă componistică. La sfîrşitul sec. al XVII-lea se cunoşteau două tipuri de u., bazate pe alternarea diferită a trei mişcări: tipul italian, fixat de Scarlatti (repede-rar-repede), şi tipul francez, datorat lui Lully (rar-repede-rar). Uustrînd sonor semnificaţia dramatică a unor subiecte de operă sau de teatru, u. devine prin Beethoven o lucrare de importanţă artistică Weber. Oberon. > Uvertura 51 — Dicţionar enciclopedic vol. IV „UVRIERUL’* 602 UZINA DE PRELUCRARE independentă de spectacolul scenic, o muzică programatică de concert. „Uvrierul", gazetă muncitorească. apărută la Bucureşti din iulie pînă în octombrie 1872, cînd şi-a schimbat denumirea în „Lucrătorul Torn â n*‘. A avut un rol important în pregătirea înfiinţării Asociaţiei generale a lucrătorilor din România. uvulâr (LINGV.; despre sunete), care se articulează prin vibrarea omuşorului (ex. r pronunţat cu graseiere este c consoană u.). uz (DR.), drept de —, drept real principal în temeiul căruia o persoană poate folosi un lucru aparţinînd alteia şi trage numai acele foloase necesare satisfacerii trebuinţelor sale şi ale familiei sale. uzanţe diplomatice (DR.), totalitatea practicilor folosite în cadrul relaţiilor diplomatice dintre state, cu privire la agenţii diplomatici străini şi la raporturile dintre agenţii diplomatici în general. Uzbek, han al Hoardei de Aur (1312—1342), în timpul căruia statul tătar a atins apogeul puterii. A întreţinut relaţii cu cnejii ruşi, cu Imperiul bizantin şi cu sultanul mameluc din Egipt. în 1335 a organizat o mare expediţie de pradă în Ţara Românească şi a pus stă-pîmrc pe cîteva ţinuturi din sudul Moldovei. Uzbekistan v. Republica Sovietică SocialistăUzbekă. uzi, denumire a unui popor de origine turcică, care, la sfîr-şitul sec. al IX-lea, trecînd peste Munţii Urali, a migrat spreapus, înfrîngîndu-i pe pecenegi. în sec. al Xl-lea, u. au năvălit în Moldova şi Dobrogea, de unde au făcut numeroase incursiuni de pradă în Peninsula Balcanică. Au fost în-frînţi de o coaliţie iniţiată de Imperiul bizantin, la care au participat şi pecenegii; la a-ceasta s-au adăugat şi o molimă groaznică, frigul şi lipsa de hrană. Uzina „Autobuzul“-Bucu-reşti, unitate constructoare de maşini. A luat fiinţă în anul 1953. Din 1957, produce autobuze şi autoutilitare de diverse tipuri, precum şi troleibuze. P- v/r y* , ţr- ■- Uzina chimică Pitcşli Uzina chimică Piteşti, unitate industrială producătoare de negru de fum de înaltă a-braziune. A intrat în funcţiune în 1966, avînd o capacitate de producţie de peste 18 mii t/an necru de fum. Uzina chimico-metalur-gică Copşa-Mică, unitate industrială, înfiinţată în 1939. în ann puterii populare, uzina a fost reconstruită, modernizată şi extinsă. Extrage din concentrate miniere zinc şi plumb şi produce acid sulfuric. Uzina chimico-metalur-gică „1 Mai“-Firiza-Baia Mare, unitate industrială fundată în 1860. Modernizată şi extinsă mult în ultimii ani, extrage plumb, cupru şi metale preţioase din concentrate miniere şi valorifică sulful din aceste concentrate, obţinînd acid sulfuric. Uzina chimico-metalurgi-că „NEFERAL“-Bucureşti, unitate industrială, intrată în funcţiune în 1965. Produce cupru şi aliajele sale(alaune, bronzuri), plumb şi aliajele sale (compoziţii pentru lagăre, aliaje de lipit, aliaje tipografice), aluminiu secundar etc., folosind ca materie primă deşeuri de metale şi aliaje neferoase. Uzina de alumină Oradea, unitate industrială, situată în localitatea Borş. A intrat în funcţiune în 1965, cu o capacitate de producţie de circa 120 000 t/an de alumină, obţinută din bauxită. Uzina de aluminiu Slatina, unitate industrială, intrată în funcţiune în 1965, cu o capacitate de 50 000 t/an de aluminiu turnat. Obţine din alumină calcinată aluminiu primar pe calc electrolitică în cuvc cu anozi precopţi şi produce sîrmă de aluminiu, plăci, bare şi blocuri de aluminiu, precum şi diferite aliaje de aluminiu (ex. siluminiu). Uzina de construcţii de maşini Reşiţa,unitate industrială. Pînă în anul 1962 a făcut parte dinCombinatul metalurgic Reşiţa. Produce generatoare electrice de marc putere, motoare diesel, turbine, poduri rulante, compresoare aer, boghiuri pentru locomotive diesel şi electrice, utilaje speciale pentru industria chimică şi siderurgică etc. Uzina de maşini electrice Bucureşti, unitate constructoare de maşini înfiinţată în anul 1948. Produce motoare asincrone şi pentru curent continuu, grupuri electrogene, utilaj şi echipament electric auto, aparataj de pornire etc. Uzina de piese auto Coli-başi-Piteşti, unitate a industriei constructoare de maşini, înfiinţată în 1952. Produce piese şi subansambluri auto şi de tractoare. Uzina de pompe Bucureşti, unitate constructoare de maşini. începuturile ei datează din 1882. Produce o gamă mare de pompe rotative. Uzina de prelucrare a maselor plastice Bucureşti, unitate industrială, profilată din 1956 pentru prelucrarea mate- UZINA DE PRELUCRARE 803 UZINA METALURGICA rialclor plastice. Obţine produse din policlorură de vinii (ţevi. produse calandrate), din polietilenă (folii. pungi, saci. produse injectate etc.), din polistiren ţi relon (diverse produse injectate). Uzina de prelucrare a matelor plastice Iaşi, unitate industrială, profilată pentru prelucrarea materialelor termo-plastice. A intrat în funcţiune din 1963. Obţine produse îndeosebi din policlorură de vinii (ţevi. granule pentru izolaţii de conductoare electrice, covoare etc.), din polietilenă (recipienţi. folii etc.) şi din po-listircn (plăci). Uzina de strunguri Arad, unitate constructoare de maşini. A luat fiinţă în 19*18 prin contopirea a şase întreprinderi. Ulterior a fost extinsă şi modernizată. Produce strunguri universale, strunguri-revolver şi strunguri automatizate cu înregistrare pe bandă magnetică. In 1965, peste 30% din producţia uzinei a (ost exportată. Uzina de utilaj greu „Progresul*4- Brăila, unitate constructoare de maşini. începuturile ei datează din 1922, dar amploarea «i nivelul ei actual s-au conturai cu precădere în anii puterii populare. Produce utilaje rutiere, chimice, petroliere, siderurgice, utilaje pentru industria materialelor de construcţii, excavatoare, prese şi ciocane metalice, osii pentru material rulant şi alte produse. Uzina de utilaj petrolier Tîrgovişte, unitate constructoare de maşini, creată după 1948. Produce instalaţii de intervenţie şi punere in funcţiune, armături de oţel. racorduri speciale, piese de schimb, automacarale, agregate de asper-siune, remorci etc. Uzina de vagoane Arad, unitate a industriei constructoare de maşini. A luat fiinţă în anul 1892. Produce vagoane de călători şi vagoane de marfă de diferite tipuri şi piese de schimb pentru vagoane. In urma extinderii şi a modernizării sale, în anii puterii populare, uzina a ajuns să producă, în 1965, in 15 zile mai mult decit in întregul an 1938. Uzina „23 August“-Bucu-reşti, unitate constructoare Uzina metal de maşini. A luat fiinţă in anul 1922. In anii puterii populare, uzina a fost modernizată şi extinsă. Produce motoare diesel cu puteri intre 120 şi 700 CP. locomotive dicscl-mecanicc şi diescl-hidraulicc cu puteri pînă la I 250 CP, utilaje pentru industria chimică, siderurgică şi a materialelor de construcţii, p esc turnat- din oţel, fontă, metale şi aliaje neferoase, piese forjate din oţeluri înalt aliate, precum şi alte produse. Uzina „Emailul roşu“-Mediaş, unitate industriala. A luat fiinţă in 1921. Produce vase şi diverse alte produse emailate, emailuri, jucării etc. Uzina „Griviţa Roşie“-Bucureşti, unitate a industriei constructoare de maşini. începuturile ei datează din 1903. In anii puterii populare, uzina a fost extinsă şi modernizata. Produce utilaje tehnologice pentru industria chimică şi pentru prelucrarea petrolului, cazane de aburi industriale, vagoane-cisternă, piese de schimb pentru material rulant etc. şi execută reparaţii de vagoane. Uzina „Independenţa41-Sibiu, unitate constructoare de maşini, înfiinţată în 1858. In anii puterii populare, uzina a fost extinsă şi modernizată. Produce maşini, utilaje şi instalaţii pentru diverse ramuri ale economiei naţionale. Uzina „Infrăţirea4‘-Ora-dea, unitate constructoare de maşini, ale cărei începuturi datează din 1902. In urma ex- j t I urgiei I«îi tindem şi a modernizăm sate, in ultimii am s-a profilat pe producţia de maşini-unelte (maşini de găurit, raboteze. freze universale pentru sculărie, ciocane pneumatice pentru forje). Uzina mecanică Muscel-Cîmpulung» unitate constructoare de maşini, înfiinţată in 1944. Incepind din 1956. produce autoturisme pentru orice teren. Uzina mecanicăTimişonra, unitate constructoare de maşini. A luat fiinţă în 1960. Produce îndeosebi utilaje de ridicat şi transportat (poduri rulante. macarale, motostivui-toare etc.), autospeciale (autodube izoterme etc.), subansam-ble pentru vagoane de marfă, precum şi maşini pentru prelucrarea tablei, utilaje pentru industria alimentară etc. Uzina mecanică Turnu-Se-verin, unitate a industriei navale şi de vagoane, ale cărei începuturi datează din 1856. Cuprinde o secţie constructoare de nave (motonave, cargouri, cabotiere etc.) şi, începînd din 1960, o secţie constructoare de vagoane de cale ferată pentru mărfuri. Uzina metalurgica Bucureşti, unitate industrială, intrată în funcţiune în 1966. Produce oţeluri electrice şi înalt aliate, piese forjate din oţel şi piese turnate din oţel. Uzina metalurgică Iaşi, unitate industrială, intrată în funcţiune în 1963. Produce ţevi sudate. 51* UZINA TEXTILĂ 804 UZURPARE Uzina textilă Cisnădie, unitate a industriei textile. A luat fiinţă în 1958, prin comasarea a trei întreprinderi. Produce stofe, postavuri, pături, ţesături cu destinaţie industrială, covoare etc. Uzina textilă „30 Decem-brie“-Arad, unitate industrială. A luat fiinţă în 1908. In anii puterii populare, uzina a fost sistematizată, extinsă şi modernizată. Produce fire de bumbac şi ţesături. Uzina „1 Mai“-PIoieşti, unitate constructoare de maşini. A luat fiinţă in anul 1907. în anii puterii populare, uzina a fost extinsă şi modernizată, conturindu-i-se profilul actual. Produce utilaj petrolier complex (instalaţii de foraj, agregate de cimentare, pompe de noroi, turbine de foraj, instalaţii de intervenţie, sape cu role, caro-tiere mecanice etc.). uzină a) Mare unitate industrială, organizată pe baza diviziunii muncii, în cadrul căreia, prin prelucrarea sau transformarea unor obiecte ale muncii, se produc în special utilaje, semifabricate, materii prime etc., destinate obţinerii cu ajutorul lor a altor produse. Din punct de vedere economic-ad-ministrativ, în funcţie de mărimea sa şi de diverse condiţii concrete, u. poate constitui o întreprindere sau poate face parte, împreună cu alte uzine şi fabrici, dintr-o unitate mai mare. V. şi fabrică, b) Instalaţie producătoare de ener-ie, furnizoare de apă etc. n această accepţie, termenul este sinonim cu acela de centrală (electrică, de aburi etc.). — (HIDROTEHN.) U. hidroelectrică, ansamblu de amenajări, construcţii şi instalaţii destinate transformării energiei potenţiale şi cinetice a apei in energie electrică. Principalele părţi componente ale unei u-h. sînt: uvrajele de re- /inere-aducere a apei, care sînt compuse din baraj, priza de apă, conducte sau galerii, castelul de echilibru şi conducta forţată; centrala hidroelectrică; uvrajele de restituire a apei, care sînt compuse din canale sau din galerii care conduc apa la ieşirea din centrală şi din barajele necesare creării unor rezervoare de compensare în aval de centrală. V. şi ce n-trală hidroelectrică. uzucapiune (lat. usu capere „a intra în posesiune**; DR.), mod de dobîndirea drepturilor reale principale (ex. dreptul de proprietate, de superficie, de uzufruct, de servitute) printr-o posesiune prelungită un anumit timp. Se mai numeşte şi prescripţie achizitivă. uzufruct (lat. usus „folosire** şi fructus „fruct, venit**; DR.), drept de drept real principal în temeiul căruia o persoană (uzufructuarul) poate să folosească un lucru care aparţine altei persoane (nudul proprietar) şi să tragă foloasele, cu obligaţia însă de a conserva substanţa lucrului respectiv şi a-1 restitui la încetarea acestui drept. Uzum-Hasan („Hasan cel Lung**) (sec. XV), suveran al unui puternic stat turcoman din răsăritul Asiei Mici. Pentru a lupta cu succes împotriva turcilor, a încercat să creeze o alianţă europeană, la care a aderat şi domnul Moldovei, Ştefan cel Mare. U.-H. a fost însă înfrînt de Mahomed al II-lea (1478). uzură (TEHN.), pierdere de material, prin rupere, smulgere, detaşare, dizolvare etc. de pe suprafeţele pieselor şi organelor de maşini sau din elementele componente ale diferitelor construcţii datorită unor acţiuni mecanice (frecare, eroziune, şocuri etc.), chimice (oxidare, coroziune etc.) sau combinate. Acţiunea particulelor dure de praf, de metal sau de alte materiale care pătrund între suprafeţele de contact ale pieselor în mişcare provoacă aşa-numita u. abrazivă, iar uzura intensă într-o perioadă scurtă datorită unor condiţii grele (neraţionale, intensive) de exploatare (ex. viteze prea mari, suprasarcini, drumuri accidentate etc.) sau acţiunii distructive a unor factori naturali (ploaie, zăpadă, furtună etc.) se numeşte u. prematură. U. depinde, ca proces şi ca mărime, de condiţiile de fabricaţie (material, tratament etc.), de condiţiile de exploatare, de întreţinere şi de păstrare a utilajelor şi a construcţiilor. U. duce la pierderea treptată a proprietăţilor lor tehnice de exploatare şi a valorii lor de întrebuinţare. Cînd u. are loc din cauza folosirii productive a fondurilor fixe, 04 este însoţită de transmiterea valorii lor asupra produsului nou creat. Pentru prevenirea u. sau pentru micşorarea ei, un rol important au executarea la timp a reparaţiilor, folosirea raţională şi buna întreţinere a fondurilor fixe, îmbunătăţirea calităţii materialelor din care sînt construite, perfecţionarea proceselor tehnologice etc. Se mai numeşte uzură fizică. — (EC.) U. morală, pierderea valorii maşinilor, instalaţiilor, clădirilor, uneltelor etc., ca urmare a creşterii productivităţii muncii sociale (care face ca aceste mijloace să se producă mai ieftin) sau ca urmare a apariţiei altor maşini, mai perfecţionate din punct de vedere tehnic, cu calităţi de exploatare superioare celor existente. uzurpare (DR.), acţiune prin care o persoană îşi însuşeşte sau îşi atribuie în mod fraudulos un drept, o calitate, un titlu, o însărcinare etc. pe care nu le are în realitate. v /vej, a douăzeci şi şasea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat prin această literă. Este o consoană frica-tivă, labiodentală, sonoră. Vaasa,oraşîn Finlanda, port la Golful Botnic. 44 400 loc. (1963). Industria lemnului, a hîrtiei, textilă, alimentară, reparaţii navale. vaca-domnului (PyrThocons apierus), insectă din ordinul hemipterelor, cu aripile superioare de culoare roşie cu două puncte negre ca ochii de păun, iar pieptul şi capătul abdomenului negru cu dungi roşii. Trăieşte în locuri însorite şi pe scoarţa arborilor şi se hrăneşte cu sucuri de animale moarte şi cu fructe căzute. vaccin (lat. vaccinus „de vacă4*; 'MICROBIOL., MED.), produs biologic preparat fie din germeni patogeni vii şi virulenţi ori vii şi atenuaţi sau omorîţi, fie din secreţii micro-biene (toxine transformate în anatoxine). Inoculat sau administrat pe cale bucală unui organism uman sau animal în scop preventiv (vaccinoprofilaxie) sau terapeutic (vaccinoterapie), v. determină formarea de anticorpi specifici, capabili să imunizeze organismul împotriva germenului respectiv. V. DOt fi simple şi complexe (ex. difterotetanopertusis). Primul v. (antivariolic) a fost descoperit şi aplicat de E. Jenner în 1796. După aceasta au fost descoperite şi introduse în practică o serie întreagă de v., dintre care cele mai importante şi mai cunoscute sînt: v. antirabic, descoperit în 1885 de L. Pasteur, v. antidifteric, descoperit în 1890 de E. Roux şi A. Yersin, v* antitific-para-tific, v,antituberculos(B.C.G.), v. antipoliomielitic etc. în România, iniţiatorul vaccinării, ţ ienneriene a fost dr. Constantin Caracaş (la sfîrşitul sec. al XVIII-lea), apoi au fost introduse şi celelalte vaccinări, în prezent, în ţara noastră sînt obligatorii următoarele vaccinări: antivariolică, antituber-culoasă, antidifterică, antitifică, antipoliomielitică. Datorită v., o serie de boli infecţioase, ca variola, poliomielita, febra tifoidă, au dispărut sau sînt pe cale de dispariţie. ^vaccină >(lat. vaccinus „de vacă" ;'MED.), boală a bovinelor, provocată de un virus şi caracterizată prin prezenţa unor pustule, a căror serozitate, inoculată la om, îl protejează împotriva variolei. Pornind de la cercetarea acestei boli, Jenner a descoperit vaccinarea antivariolică. Vâclav (Venceslav), numele mai multor principi şi regi ai Cehiei, Poloniei, Ungariei şi Germaniei, dintre care cel mai cunoscut este V, al IV-lea, rege al Cehiei (1378—1419) şi împărat al Sfîntului imperiu roman de naţiune germană (1378—1400). S-a aflat în conflict cu principii germani, care au reuşit, prin margraful Ruprecht de Pfalz, să-i uzurpe titlul de împărat (1400). A sprijinit o perioadă de timp mişcarea antigermană a cehilor şi pe Jan Hus. vacuolă (lat. vaccuus „vid, gol") 1. (HIST.) Cavitate situată în citoplasmă celulelor, încon- jurată de o membrană semiper-meabilă plină cu o soluţie apoasă, numită suc celular. 2. (BIOL.) a) Vacuolă contractilăt veziculă din protoplasma pro-tozoarelor, în care se adună diferite substanţe de excreţie sau apă. Cînd este plină, v.c. se rupe, iar conţinutul ei se varsă în mediul extern. Se numeşte şi vacuolă excretoare. b) Vacuolă digestivă, veziculă temporară din protoplasma pro-tozoarelor, în care se găseşte înglobată, împreună cu o mică cantitate de apă, o particulă alimentară. După digerare, v.d. dispare. vacuum (FIZ.) v. vid. vacuumâre (CONSTR.), procedeu folosit pentru îmbunătăţirea calităţii betonului şi care constă în extragerea apei în exces din masa unui beton proaspăt turnat (înainte de a face priza), aplicînd pe suprafaţa pieselor de beton panouri în interiorul cărora se face vid. vacuummetru (FIZ.), instalaţie formată dintr-un manometru cu termocuplu sau de ioni-zare şi un dispozitiv auxiliar cuprinzînd schema electrică în care este montat manometrul şi instrumentul de măsură care indică presiunea gazului din recipientul vidat. Se utilizează pentru măsurarea vidului me-» diu, înaintat sau ultraînalt. Vad, comună în raionul Si-ghet, reg. Maramureş. 2 710 Ioc. (1965). La V. a fost ridicată, în mijlocul sec. al XlV-Iea, o mănăstire ortodoxă. După 1489, o dată cu trecerea cetăţii Ciceu, cu domeniul ei, în posesiunea lui Ştefan cel Mare, la V. a fost sediul unui episcopat or- VADRĂ 806 VA 1DA-VOIEVOD todox, cu ierarhii hirotonisiţi Ia Suceava, care a avut un rol însemnat în viaţa religioasă şi culturală a românilor din nord-estul Transilvaniei. în primii ani ai sec. al XVI-lea, la V. a fost ridicată, din porunca lui Ştefan cel Mare, o frumoasă biserică, prezentînd un plan specific moldovenesc. vadră 1. Veche unitate de măsură a capacităţilor, egală cu 10 ocale, folosită pentru lichide. 2. (în evul mediu în ţările române) Dare în natură (vadră domnească) percepută de la producătorii de vinuri. Vadu-Dobrii, sat în comuna Bunila, subprdonată administrativ oraşului regional Hunedoara, situată în estul Munţilor Poiana Ruscă. 600 Ioc. (1965). Exploatări de minereuri de fier. Vaduz [vadul], capitala statului Liechtenstein, situată pe Rin, într-o bogată regiune, viticolă. 3 700 Ioc. (1962). Centru turistic. Galerii de tablouri, muzeu istoric şi de mărci poştale, castelul Liechtenstein. vagabondaj (DR.), infracţiune care constă în fapta unei persoane fără locuinţă stabilă şi fără mijloace de trai de a nu exercita în mod obişnuit o meserie sau profesiune ori de a nu presta nici o muncă pentru întreţinerea sa, deşi are capacitatea de a munci. Vaghif, MoIIa-Panah (1717— 1797), om de stat şi unul dintre cei mai reprezentativi poeţi azerbaidjani din sec. al XVIII-lea. Lirica lui V., apropiată de creaţia folclorică, exprimă bucuria vieţii, frumuseţea naturii şi a dragostei. V. a exercitat o mare înrîurire asupra dezvoltării ulterioare a poeziei azerbaidjane. vagin (lat. vagina „teacă**; ANAT.), segment al aparatului genital feminin în formă de canal cilindroid, care face legătura dintre vulvă şi uter. Situat în micul bazin, v. se află deasupra rectului şi dedesubtul vezicii urinare şi al uretrei. La virgine, v. este separat de vulvă prin himen. vaginită (MED.), inflamaţie acută sau cronică a vaginului, în cea mai mare parte a cazurilor, se datoreşte infecţiei go-nococice şi se manifestă prin-tr-o scurgere purulentă, la care, în formele acute, se adaugă dureri şi arsuri locale. — (MED. VET.) V, granuloasă, boală contagioasă foarte răspîndită la vaci. Se manifestă prin erupţii pe mucoasa vaginală; provoacă sterilitate trecătoare. Agentul patogen al v.g. nu este încă cunoscut. vagon (TRANSP.), vehicul rutier care se deplasează pe şine metalice, folosit pentru transportul călătorilor sau al mărfurilor ori amenajat şi echipat pentru diferite alte utilizări. Principalele părţi constructive ale unui v. sînt: suprastructura, care poate fi o cutie (cu schelet metalic sau din lemn) amenajată în interior corespunzător utilizării v., o platformă sau o cisternă; şasiul, pe care se reazemă su-prasţructura şi care este prevăzut cu dispozitive de tracţiune şi de tamponare; echipamentul de rulare, care este alcătuit din osii şi din roţi; suspensia, prin care se face legătura între osii şi şasiu şi care este formată din arcuri şi din amortizoare. De asemenea, v. pot avea instalaţii de. frînă (automată sau manuală), de iluminat, de încălzire, de ventilaţie etc. V. fcu autopropulsie, echipate cu ijnotoare electrice, se numesc v.-motor, iar cele echipate cu motoare cu ardere internă se numesc automotoare. După des-^ tinaţie, v. fără autopropulsie pol fi: v, de călători, v, de marfă, a căror capacitate de încăr- -care este de 10 — 60 de tone sarcină utilă, şi v, tehnice (ex. v.-atelier, v.-macara, V. pentru încălzirea trenurilor, v. dinamo-metrice etc.). vagonet (TRANSP.), vehicul care se deplasează pe o cale ferată îngustă, cu ecartament de 600— 1 000 mm, în general fără autopropulsiune, şi care este folosit la transportul materialelor în rriine, în cariere, pe şantiere etc. vagotomie (MED.), intervenţie chirurgicală care constă în secţionarea unui nerv vag (pneumogastric). Se practica înainte în tratamentul ulcerului gastroduodenal. vagotonie (FIZIOL.), stare de dezechilibru a funcţiunii sistemului nervos vegetativ, datorită exagerării activităţii paraşim- paticului, al cărui nerv principal este reprezentat de vag. Se manifestă prin bradicardie, tendinţă la scăderea tensiunii arteriale, hipersalivaţie, hipersecre-ţie şi hiperaciditate gastrică, constipaţie spastică, transpiraţie a extremităţilor, dilatarea pupilelor etc. Sin. parasimpatico-ionie. Vah, rîu în Siberia de vest (1 124 km), afluent pe dreapta al fluviului Obi. Izvorăşte din interfluviul Obi şi Enisei. Navigabil în aval de localitatea Lariak. Vah, afluent pe stînga al Dunării în R.S. Cehoslovacă (392 km). Izvorăşte din munţii Tatra. Hidrocentrale. Vahtangov, Evgheni Bagra-tionovici (1883—1922), actor şi regizor rus. Elev al lui K.S. Stanislavski, a iniţiat o şcoală artistică proprie. Direcţia regizorală a lui V., caracterizată printr-o cunoaştere adîn-că a posibilităţilor sugestive ale scenei şi actorului, s-a cristalizat în primii ani ai Revoluţiei Socialiste din Octombrie. V, a conferit spectacolelor sale o forţă de antrenare subliniat populară, subordonîndu-le senr-nificaţiilor sociale şi sensurilor desprinse din operele respective („Miracolul sfîntului Antoniu** de Maeterlinck, „Căsătoria** de Cehov, „Prinţesa Turandot** de Carlo Gozzi). întemeietor şi conducător al teatrului moscovit ce-i poartă numele, V. a avut prin rezultatele şcolii sale un rol important în naşterea teatrului sovietic. Vaida-Voievod, Alexandru (1872—1950), om politic burghez, fruntaş al Partidului naţional român (P.N.R.) din Transilvania şi apoi al Partidului naţional-ţărănesc (P. N. Ţ.). Intrat în viaţa politică în anii studenţiei, a devenit în 1896 membru în Comitetul de conducere al P.N.R., unde a reprezentat gruparea prohabsburgi-că, militînd pentru rezolvarea problemei naţionale din Austro-Ungaria prin federalizarea monarhiei habsburgice, preconizată de anturajul arhiducelui Franz-Ferdinand. După unirea Transilvaniei cu România, V. a fost membru în Consiliul Diri-gent din Transilvania şi ministru fără portofoliu în guvern, iar VAIGACl 807 VALANGINIAN în 1919 prim-ministru al guvernului României. In cadrul P.N.Ţ. a fost unul dintre conducătorii aripii de dreapta. A sprijinit organizaţia fascistă Garda de fier. In 1935 s-a desprins din P.N.Ţ. şi a creat organizaţia profascistă „Frontul românesc". A fost în mai multe rînduri ministru. Ca prim-mi-nistru în 1933, a dus o politică antidemocratică şi antimunci-torească şi a înăbuşit în sînge luptele muncitorilor ceferişti şi petrolişti din februarie 1933. Vaida-Voievod a sprijinit instaurarea dictaturii regale (în timpul căreia a fost ministru şi consilier de coroană) şi a dictaturii militare-fasciste. Vaigaci, insulă sovietică în Oceanul îngheţat, situată între arhipelagul Novaia Zemlea şi Peninsula Iugorski, în strîm-toarea Kara. Suprafaţa: 3 383 km2. Nu are populaţie stabilă. Relief de dealuri domoale (cu altitudini medii de 150 m). Climă rece. Numeroase lacuri şi bălţi. Formaţii vegetale de tundră. Vaihinger [fâihing?r], Hans (1852-1933), filozof idealist german, fondatorul revistei „Kant-Studien“ (1897) şi al „Societăţii kantiene** (1904). Concepţia sa filozofică este o variantă a pragmatismului, numită f i c ţ i o n a 1 i s m, care îmbină kantianismul cu biologismul filozofiei vieţii. In lucrarea sa principală, „Die Philosophie des Als-Ob** (Filozofia lui ca şi cum, 1911), V. interpretează gîndirea ca simplă adaptare la mediu, realizată prin apelul la „ficţiuni** (noţiuni, legi, valori, convenţii sociale;, care nu reflectă realitatea, ci sînt doar utile. Vailland/vaiâf, Roger (1907 — 1965), romancier, eseist şi dramaturg francez. A luat parte la Rezistenţă. Romanele sale, care continuă tradiţia literară a lui Pierre Choderlos de Laclos şi Stendhal, evocă episoade din lupta proletariatului francez împotriva capitaliştilor, din Rezistenţă ş.a. („Joc caraghios**, 1945; „Beau Masque**, 1954, trad. rom.; „Legea**, 1957). Vaillant [yaiâjt Jean A. (? —1871), intelectual francez progresist. A fost pro- fesor la Bucureşti în perioada 1829— 1840, contribuind la răs-pîndirea culturii franceze în Ţara Românească. Expulzat pentru participarea la mişcarea revoluţionară din 1840, V. a făcut propagandă în Franţa în favoarea cauzei româneşti, mai ales în anii luptei pentru unirea Principatelor. Op. pr.: „La Roumanie** (3 voi., 1844). Vaillant~Couturier [ vaiâ cutiirie]. Paul (1892— 1937), scriitor, publicist şi militant al mişcării muncitoreşti franceze. A fost unul dintre creatorii P.C. Francez (1920), membru al C.C. al P.C. Francez din 1921; redactor-şe f (1926 -1937) al ziarului „FHumanite**. A participat la războiul naţional-revoluţionar al poporului spaniol. A scris poezii mobilizatoare, articole, povestiri, eseuri şi reportaje despre U.R.S.S. şi China. Op. pr.: „Copilă-ria“ (postum, 1938), culegerea de articole „Vom face să răsară soarele** (postum, 1947). • vaişeşika (în sanscrită vi-şeşa „particularitate**), şcoală tradiţională „ortodoxă** a filozofiei indiene, întemeiată în sec. al V-lea î.e.n. de înţeleptul Kanada (Uluka). Doctrina să despre existenţă, şi mai ales gnoseologia sa, este înrudită cu aceea a şcolii n y a y a. Categoria fundamentală a doctrinei V., substanţa, este concepută în spiritul materialismului naiv. Substanţele materiale (pămîn-tul, apa, focul şi aerul) se compun din atomi eterni (anu) şi sînt cuprinse în eter, timp şi spaţiu; lor li se adaugă două substanţe spirituale: sufletul şi raţiunea. Combinarea atomilor determină varietatea calitativă a lumii şi succesiunea periodică a ciclurilor universului. Vajda[yoido], Jânos (1827— 1897), scriitor şi publicist ungur. V* a scris, între anii 1846 şi 1849, poezii revoluţionare. După 1860, atît în publicistică, cît şi în poezie a promovat idealurile burgheziei progresiste şi a combătut literatura oficială a vremii. Poezia sa de dragoste, prin sinceritatea sentimentelor exprimate, marchează o perioadă nouă în lirica erotică ungară (volumele „Blestemul dragostei**, „Amintirea Cinei**). val (GEOGR.), undă formată în bazinele oceanice sau lacustre prin mişcarea oscilatorie a maselor de apă datorită vîntului (valuri eoliene) sau, mai rar, cutremurelor (v. seismice). V. eoliene a-fectează numai pătura superficială (maximum 50 m) a apei, cele mai mari ajungînd la 13—18 m înălţime şi la o lungime (distanţa dintre două creste de valuri alăturate) de 400 m. — V. seismic (GEOL.), val care se formează pe suprafaţa oceanelor şi a mărilor ca rezultat al unei schimbări bruşte în relieful fundului oceanic sub acţiunea unui cutremur de pămînt. V.s. se propagă cu o viteză de 600 — 800 km pe oră. In largul mării au o înălţime care nu depăşeşte 1 m; ajungînd în apropierea ţărmului, ele determină întîi o retragere a apelor, apoi o înaintare a acestora sub forma unor valuri cu înălţimi pînă la 40 m (ex. cutremurele care au avut loc în Chile în 1960 au provocat u.s. cu înălţimi de 5—10 m, lovind toate ţărmurile Oceanului Pacific şi provocînd mari distrugeri). valahă, faza ~ (GEOL.), ultima fază de mişcări orogenice a ciclului orogenic alpin, care s-a manifestat în lungul lanţului alpino-carpato-himala-ian la sfârşitul pliocenului, avînd o intensitate deosebită pe teritoriul Republicii Socialiste România. în regiunea colinelor subcarpatice, ca efect al f.V. s-au format multe dintre cutele în care sînt localizate zăcămintele de petrol din această regiune (ex. la Moreni, Băicoi, Boldeşti, Ceptura, Berea din reg. Ploieşti etc.). Valahia, denumire dată de către străini Ţării Româneşti şi uneori şi Moldovei. Cuvîntul îşi are originea în numele sub care erau cunoscuţi românii în evul mediu ( valahi, vlahi). valanginiân (STRAT.), primul etaj al cretacicului, caracterizat prin faună de amoniţi, lamelf-branhiate etc. In partea sa inferioară s-a separat subetajul berriasian. în Republica Socialistă România, depozite v. se găsesc în Dobrogea (la Cernavodă), în Carpaţii Orientali (peste zona cristalino-mezozoi-că şi în zona flişului), în Banat VALA0RIT1S 808 VALEA CASELOR (în zona Reşiţa-Moldova Nouă, Svinecea-Sviniţaetc.), în Munţii Mureşului, Codru-Moma, Bihor, Pădurea Craiului etc. Valaoritis, Aristoteles (1824 — 1879), poet neogrec, luptător activ pentru independenţa şi unitatea patriei sale. A debutat sub influenţa romantismului francez, îndeosebi a lui V.Hugo, cu poezii inspirate de patriotism şi care reiau simplitatea şi metrica poeziei populare („Co-memorări“, 1857). Continuator al tradiţiei lui D. S o I o m o s, V. a opus rigorilor purismului limba vie e poporului. Poemele sale („Doamna Frossini**, 1859; „Athanasis Diakos“, 1867) valorifică o fantezie'exuberantă. Valdai, podiş în Uniunea Sovietică, situat în nord-vestul Cîmpiei Ruse, format din mo-renele terminale ale ultimei glaciaţii continentale, aşezate peste un fundament de roci paleozoice superioare. Altitudinea maximă: 321 m (vîrful Kamennik). Formează cumpăna de ape între Volga, Dvina de Vest şi afluenţii lacului Ilmen. Are numeroase lacuri situate între colinele morenice.. Păduri de conifere întrerupte de suprafeţe cultivate. Valdemar, numele mai multor regi ai Danemarcii, dintre care mai cunoscut a fost V. al IV-lea. Atterdag (1340-1375). In urma înfrîngerii suferite din partea Hansei germane, a încheiat cu aceasta pacea de la Stralsund (1370), prin care îi acorda largi privilegii comerciale. valdensi, adepţi ai unei „erezii** care a reprezentat reacţia păstorilor alpini împotriva feudalismului şi papalităţii. V, propovăduiau concepţii ascetice severe, asemănătoare cu cele ale catarilor şi albigenzilor. întemeietorul sectei v. a fost negustorul lionez Petrus Val-desius, care a creat în 1176 o comunitate a „desăvîrşiţilor**. V.au fost crîncen prigoniţi de inchiziţie. Secta s-a răspîndit din Italia în Franţa, Germania şi Cehia, unde, în sec. al XVI-lea, a acţionat de partea Reformei. Mici comunităţi de v. există azi în Italia, Franţa, Elveţia, S.U.A., Canada, Argentina, Uruguay. Valdes Leal, Juan de (1622— 1690), pictor spaniol. Contemporan al lui Murillo, dar, temperament opus acestuia, a căutat cu perseverenţă efectul dramatic. Temele sale sumbre, tratate într-o factură naturalistă, în tonuri verzui sau violete, reflectă preocuparea barocă, obsedată de a reprezenta nimicnicia vieţii („Moartea înconjurată de emblemele vanităţii omeneşti**, „Două cadavre*'). Desenul său, insistent halucinant, prefigurează unele tendinţe ale suprarealiştilor. V. a lăsat un număr considerabil de lucrări. Reprezentat în Muzeul de artă al Republicii Socialiste România prin „Ioan Boteză-torul“. Valdivia, oraş în Chile, situat la confluenţa rîurilor Valdivia (sau Rio Calle-Calle) şi Rio Criices. 70 770 Ioc. (1963). Port fluvial prin care se exportă produse agricole şi material lemnos. Construcţii navale, întreprinderi chimice, de prelucrare a lemnului, de hîrtie, alimentare (morărit, zahăr, conserve din carne). vale (GEOGR.), formă negativă de relief, îngustă şi alungită, cu înclinare în general slabă, dar continuă, cre- Tipuri de văi in funcţie de structura geologică 1. a vale consecventă; b — vale subsecventă; c — vale antidinală. 2. a — vale sindinalâ; b — vale de flanc; c — vale anticlinelă. 3. t — vale epigenelică ; b — vale normală Aspecte de văi în profil transversal o — vale în cbei; b — vale în canion; c — vale asimetrică; d — vale simetrică; e — vale glaciară; / — vale monodinală ată prin acţiunea unei ape curgătoare. Cuprinde albia minoră, albia majoră (lunca) şi versanţii (pe dreapta şi pe stînga rîului, prezentînd a-desea cîteva terase). In cursul superior, în regiunile muntoase, văile sînt de obicei foarte înguste, cu profil transversal asemănător cu forma literei V; văile care au fost modelate de limbile gheţarilor montani au însă un profil transversal de forma literei U. In cursul mijlociu şi inferior de obicei văile se lărgesc tot mai mult. V. pot fi longitudinale (mai mult sau mai puţin paralele cu direcţia formei de relief) sau transversale (chei, defilee etc.),consecvente (a căror direcţie corespunde cu direcţia de înclinare a stra-telor), subsecvente (transversale faţă de direcţia stratelor) sau ob-secvente (cu înclinarea contrară înclinării stratelor). — V. antecedenţă, vale transversală formată într-o regiune afectată de mişcări de ridicare a scoarţei de către un curs de apă preexistent, care se adînceşte pe măsură ce terenul se ridică, păstr?ndu-şi astfel direcţia iniţială. — V. epi-genetică, vale formată de un curs de apă care s-a adîncit la început în roci uşor erodabile ce acopereau un strat de roci mai dure; ajungînd la acestea, rîul a continuat să se adînceas-că, păstrîndu-şi direcţia iniţială. Valea Caselor, sat în comuna Valea Mare, raionul Găieşti, reg. Argeş, situată pe Platforma Cîndeştilor. Centru de exploatare a petrolului. VALEA CĂLUGĂREASCĂ 809 VALERI AN АСЕ E Valea Călugărească, comună în raionul Ploieşti, reg. Ploieşti, situată pe valea Teica- jenului. 7 140 loc. (1965). In- fi u ţ t г ic chimică: aici se găsite Uzina chimică ..Valea Câlufâreoscâ *. profilată pentru producerea de acid sulfuric, sulfaţi, «ulfiţi. fosfaţi etc. începuturile acestei u/inc datează din 1002. Rc numit centru viticol, cu un complex modern d** vimficaţic. Valea lui Miha i, comună îri raionul Marghita, reg. Cn-şana. 9 790 loc. (1965). Ind U 5 - trie alimentară (uleiuri vege-tab), de prelucrare a lemnului (inolnlă), a materialelor de construcţie (cărămidă). Valea Roşie, sat în comuna Mitrrm, raionul Olt eniţa, reg. Bucureşti, situat pe valea Argeşului. Industrie alimentară (fabrică dr conserve din fructe). Valencia /valenOia/, oraş in estul Spaniei, situat la vărsarea rîului I uria in Marea Me-flilrrană. Important port maritim. 503 400 loc. (1963). Industrie alimentară (conserve dr fructe şi legume, sucuri rtc.). constructoare de maşini, textilă, chimică. Universitate (fundată in scc. al XVI-len), muzeu de artă, monumente arhitectonice arabe şi spaniole dm evul mediu. і T 1 ¥ i* %: nù-, CtuJn!* valencicnnius (PALEONT.), gen fosil de gasteropode, caracterizat printr-o cochilie care avea ultimul tur de spiră larg şi cu vîrful răsucit, puţin recurbat. A trăit in pliocen (ex. v, din ponţianul din Sub-carpaţi). Valens, Flavius, împărat roman (364 — 378), asociat la domnie de fratele său Valenti-nian, care i-a încredinţat apărarea provinciilor răsăritene ale Imperiului roman. In anii 367 — 369 a purtat, la Dunărea de jos. lupte împotriva vizigoţilor. A fost înfrint şi ucis de către vizigoţi in bătălia de la Adrianopol. Valentineanu, Valcriu (n. 1891), actor român, artist emerit. Intre anii 1921 şi 1923. V. şi-a completat studiile de artă dramatică Ic Paris cu Charles Dullin la ,,Théâtre de 1 ’Atelier* ’, pe a cărui scenă a şi jucat. Reîntors la Teatrul naţional din Bucureşti, a interpretat, cu lirism şi rafinament, cultivind sugestia poetică, roluri în piese de Shakespeare, Ibsen, Pirandello şi Cehov. valenţa (lat. vaiere ,.c putea"; CHIMIE), mărime care defineşte capacitatea de combinare a elementelor şi radi-rcprczentînd numărul atomilor de hidrogen (sau echivalenţi ai hidrogenului) cu care se poate combina atomul elementului sau radicalul respectiv. Elementele pot fi monovalente, bivalente etc., după cum se combină sau pot înlocui unu, doi etc. echivalenţi de hidrogen. Ţinîndu-se seama şi de natura legăturilor chimice dintre atomi în combinaţiile lor, electrova-lenţa unui element este apreciată prin numărul de electroni pe care îi cedează sau ii primeşte atomul sau radicalul pină îşi constituie o configuraţie electronică stabilă, iar cova-lenţa prin numărul de calilor. V ţ electroni necuplaţi de pe ultimul nivel, pe care atomul îi pune în comun cu altul sau alţi atomi pină la asigurarea configuraţiei electronice stabile (uneori acest număr este superior celui din starea fundamentală a atomului, datorită promovării de electroni intre sub-nivele). Un caz particular este acela al legăturii de donaţie scmipolară. in care un atom pune in comun cu altul o pereche din electronii săi de v. Similar se defineşte v. secundara. în cazul unui ion metalic ce se leagă de moleculele sau de ionii coordinaţi intr-un complex, şi i\ metalica, care intervine în combinaţiile intcr-metalice. V. şi legătură chimic ă. Valero y Alcaln Gnliano, Juan (1824—1905), prozator, critic şi poet spaniol. Om politic de orientare conservatoare. In literatură s-a dovedit ostil inovaţiilor. Trăind într-o epocă de trecere de la romantismul tîrziu la naturalism, a fost influenţat mai mult de romantism şi a eliminat din scrierile sale implicaţiile ist ori ce-sociale. Dintre scrierile sale se remarcă romanele: ..Pepita Jimenez" (1874), ..Doha Luz" (1879). ..Juanita cea lungă" (1895) ş.a., toate avînd drept cadru Andaluzia. Susţinute de o gîn-dire uşor sceptică şi dezbătind cu subtilitate probleme morale, ele se remarcă prin simplitatea intrigii, fineţea analizei psihologice, eleganţa stilului. Valerian (Publius Licinius Valerianus), împărat roman (253- 260), proclamat de legiunile de la Rin. $i-a asociat la domnie pe fiul său. (uillienus, căruia i-a încrid nţat apărarea provincdlor romane dm Apusul imperiului. A purtat lupte grele la toate graniţele imperiului: pe Rin cu alamanii şi francii, la Dunăre cu rnarco-rnanii, goţii, carpii şi sarrnaţn. iar in Asia împotriva părţilor; făcut prizonier de regele Sapor I, a murit in captivitate. valerianncee (FOT.), familie de plante erbacee, anuale sau perene, din clasa dicotiledona-trlor, cu frunze opuse. întregi sau divizate, cu flori bi:exuate sau unisexuate şi cu fructul o nuculă cu un moţ de peri. Sint VALERIANA 810 VALLE-INCLAN răspîndite pe întreg globul, iar în ţara noastră se întîlnesc două genuri: Valeriana şi Valeria-nella. valeriana 1. (BOT.) V. odo-lenţi. 2, (FARM.) Substanţă medicamentoasă extrasă din ri-zomul odoleanului. Conţine o scrie de principii active, dintre care cel mai important este acidul izovalcriamc, combinat cu borncolul. V. se utilizează sub formă de pulbere, infuzie, extract, tinctură alcoolică şi eterată. Are acţiune sedativă şi spasmolitică. Valerius Flaccus, Caius (c. 45 —c. 90), poet epic roman. Este autorul epopeii neterminate „Argonautica", imitată după Apollonios din Rodos. Lucrarea depăşeşte modelul prin profunda caracterizare psihologică a personajului Medeii. Stilul obscur scade valoarea operei. Valéry/oalertl, Paul ( 187I — 1945), poet şi eseist francez. A debutat sub influenţa lui Poe şi Mallarmé în revistele simboliste ale epocii (1891). Timp de douăzeci de ani, V. se dedică mai ales studiului metodelor cunoaşterii şi creaţiei artistice (eseul,, Introducere la metoda lui Leonardo da Vinci", 1894, care postulează, în spiritul unui idealism inte-lectualist, primatul lucidităţii şi al exactităţii matematice in procesul creaţiei). El revine la poezie cu ,,Tînăra Parcă" (1917), urmată de ,,Aurora", ..Narcis", „Pitia", ,,Cimitirul marin" ş.a., cuprinse în volumul ,,Farmece" (1922). Versurile sale, de o factură muzicală tinzînd spre ,,poezia pură" şi al căror farmec incantato-riu rezidă în sugerarea subtilă a analogiilor şi a corespondenţelor din domeniul spiritului, apropiindu-se de o formă cerebrală, ermetică, solicită o atentă colaborare a cititorului. Ele încearcă, prin rigoarea expresiei şi a prozodiei, o „încorporare a simbolismului în clasicism". Scrierile sale în proză (ciclul „Teste" şi cele cinci volume de „Varietăţi") reflectă drama inteligenţei neliniştite, suprasolicitate de problemele culturii şi civilizaţiei moderne, căutătoare, înclinate spre scepticism, într-un stil dens şi de o susţinută rigoare, care face din V. un clasic al prozei eseistice franceze. V. a susţinut, într-o perioadă de iraţionalism exaltat, principiul clasic al ordinii şi raţiunii, atribuit însă de el, printr-o metaforă, „spiritului mediteranean" şi căruia nu i-a fost întotdeauna fidel. în afara unor caiete de note, V. a mai scris cîteva dialoguri de formă pla-toniciană, ca: „Eupalinos" (1923), „Sufletul şi dansul" (\92\), „Ideea fixă" (1932), „Faust al meu" (1941). A fost membru al Academiei franceze. vâlex (IND. PIEL.), extract uscat de valonee, uşor solubil în apă şi cu un conţinut de 64 — 75% substanţe tanante. validare a alegerilor (DR.); recunoaştere a rezultatului alegerilor. în Republica Socialistă România, validarea se face prin hotărîre adoptată de Marea Adunare Naţională în cursul primei sesiuni a fiecărei legislaturi, pe baza raportului întocmit de comisia de validare, dacă în urma verificărilor făcute aceasta constată că alegerea a avut loc cu respectarea tuturor cerinţelor legii. validitate (lat. validus „bun, corespunzător") 1. (LOG.) a) (în logica clasică) Caracter al formaţiilor logice de a întruchipa deplin, sub aspectul formei lor, cerinţele principiilor (legilor) generale ale gîndirii (ex. v. modurilor silogistice), b) (în logica simbolică) însuşire a unor expresii de a fi întru totul compatibile cu regulile pe baza cărora s-a construit sistemul formalizat din care ele fac parte. Expresiile valide, numite şi tautologii, se bucură de această proprietate în mod necesar numai ca axiome sau teoreme ale unui anumit sistem formalizat (axiomatic). Alături de expresiile valide există expresii nonvalide, respinse din cadrul unui sistem axiomatic; acestea sînt fie inconsistente, adică au, prin forma lor, valoarea de adevăr „fals", fie consistente, adică au valoarea de adevăr „adevăr" cel puţin într-o anumită interpretare a variabilelor lor. 2. (DR.) Calitate a unui act juridic de a întruni toate condiţiile cerute de lege spre a putea produce efecte. Se opune nulităţii. vaHnă(B10CHIM.),C5^i102/V. Acid a-aminoizovalerianic, care se prepară din proteine. Face parte dintre aminoacizii indispensabili vieţii. Valkxrii (în mitologia scandinavă), mesagerele zeului O d і n, care apar călare în timpul bătăliilor, aducînd luptătorilor victoria sau moartea şi condu-cînd în Walhalla pe cei căzuţi. Ele serveau pe zei la ospeţe. Valla» Lorenzo(!405— 1457), umanist italian. A fost secretar papal şi profesor de retorică la Roma. Valla a supus criticii filologice textul oficial latin al Bibliei, Vulgata; a demonstrat caracterul apocrif al documentului numit „Darul lui Constantin", pe care se întemeia puterea lumească a papalităţii. în „Despre eleganţa limbii latine", V. a căutat să definească normele latinei clasice, combătînd latina „barbară" a textelor medievale, iar în „Despre voluptate şi despre adevăratul bine" a întreprins o critică a moralei stoice şi creştine de pe poziţii epicuriene. Valladolid/vaVadolidj, oraş în Spania, în regiunea Castilia Veche. 159 100 loc. (1963). Industrie constructoare de maşini, a aluminiului, textilă. Centru comercial însemnat mai ales pentru cereale. Nod feroviar. Are monumente arhitectonice din sec. XIV—XVII, o universitate (fundată în 1346) şi monumentul lui Cristofor Columb, care a murit în acest oraş. Valle-Inclân/vâl'e], Ramon Marfa del (1869-1936), poet, prozator şi dramaturg spaniol, reprezentant al modernismului, influenţat de Ruben Darfo. în scrierile sale în proză („Amorurile marchizului de Brado-mfn", 1902—1905, compusă din patru „Sonate"; romanele „Tiranul Banderas", 1926; ciclul „Turul iberic", 1927— 1928) sînt evocate cu mare forţă sugestivă, dar într-un limbaj căutat, livresc, peisajele, oamenii şi tradiţiile populare ale Caliciei. în dramaturgie s-a afirmat cu trilogia „Comedii barbare" (1907—1922), evocare a unor instincte barbare VALLEJO 811 VALOARE într-un limbaj suculent, co- r lorat şi bogat în arhaisme. A scris şi versuri. V.-I. a manifestat un pronunţat gust pentru fantastic şi burlesc mai ales în „esperpentos**, nume dat de el farselor groteşti. Vallejo/^vaVeho], Cesar(1892 — 1938), poet şi prozator peru-vian. Poezia lui, sobră şi de un vibrant dramatism, exprimă o gîndire profund umanistă, în-tr-o formă artistică rafinată prin asimilarea experienţelor poeziei moderne europene. Protestul său împotriva oricărei nedreptăţi şi înrobiri materiale şi spirituale s-a concretizat în poziţia sa politică anticonfor-mistă, iar pe plan estetic prin respingerea liricii convenţionale. Op. pr.: „Heralzii negri* (1918), „Trilce“ (1922), „Poeme umane. 1923—1938“ (1939), „Spanie, ia de la mine paharul acesta** (1940). Valles[vales], Jules (1832— 1885), scriitor francez, reprezentant de frunte al Comunei din Paris. După în-frîngerea acesteia, V. a fost silit să se exileze timp de 12 ani la Londra. Este autorul culegerii de articole „Refractarii** (1865), în care descrie viaţa de mizerie a intelectualilor vremii, şi al trilogiei autobiografice „Jacques Vingtras** („Copilul**, 1879, trad. rom; „Tînărul bacalaureat**, 1881, trad. rom; „Răz-vrătitul**, 1886, trad. rom.), în care demască cu ironie amară modul de viaţă şi educaţia burgheză, stigmatizînd totodată reacţiunea versailleză. Proza sa, prin calităţile lirice şi de acută observaţie socială, face trecerea de la romantism la naturalismul analitic al lui Zola. Valletta (La capitala statului Malta, situată pe un promontoriu stîncos în nord-estul insulei. 18 120 loc. (1963). Şantier naval, întreprinderi ale industriei uşoare şi alimentare. Numeroase monumente din timpul cavalerilor ioaniţi (o catedrală din sec. al XVI-lea etc.), muzeu arheologic. Valmy, localitate în Franţa (departamentul Marna) unde, în septembrie 1792, armata revoluţionară franceză a reuşit să oprească înaintarea trupelor prusaco-austriece. Goethe, care a asistat la lupta de la V., a spus că „de aici şi de astăzi începe o epocă nouă în istoria lumii**. valoare1 (FILOZ.), însuşire a unor lucruri, fapte sau idei, dobîndită în cursul vieţii sociale, de a corespunde necesităţilor sociale şi idealurilor generate de acestea. Se atribuie denumirea de valori şi acestor lucruri, idei sau acţiuni înseşi. V.reprezintă întruparea unor „scopuri, dorinţe, intenţii etc., adică obiectivarea esenţei umane în produse ale activităţii creatoare. Cercetarea valorilor ca ramură de sine stătătoare a filozofiei s-a conturat la sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea, cînd s-a constituit axiologia ca disciplină care studiază geneza, esenţa, transformarea şi funcţionarea valorilor î,n general. Cunoscînd o mare varietate de orientări, filozofia idealistă modernă (H. Ric-kert, W. Windelband, M. Sche-ler, N. Hartmann ş.a.), deşi a analizat fructuos unele aspecte particulare ale axiologiei, n-a reuşit să dea o explicare şi rezolvare ştiinţifică problemelor izvorului şi esenţei v. Ea susţine fie că v. ar fi o calitate intrinsecă a lucrurilor, un ansamblu de însuşiri naturale ale obiectelor, fie că ar fi o realitate pur psihică, subiectivă, al cărei fundament s-ar afla în lumea sentimentelor şi a dorinţelor, fie că ar fi produsul unui factor spiritual transcendent, valorile existînd „în sine“, ca entităţi ale unei lumi aparte, supraistorice. Po- trivit concepţiei marxiste, v. nu rezidă nici în subiectivitatea pură, independentă de realitatea obiectivă naturală sau socială, nici în însuşirile naturale înseşi, independente de un subiect valorizator, individual sau social. Ea implică un raport necesar între subiectul care recunoaşte valoarea şi obiectul valorizat. Acest raport are un caracter social, întrucît actul valorizator acordă preţuire a-celor obiecte, activităţi sau creaţii care, prin structura lor obiectivă, se dovedesc apte să satisfacă trebuinţele, necesităţile şi aspiraţiile umane, iar aceste trebuinţe, necesităţi, aspiraţii sînt istoriceşte şi socialmente condiţionate. Axiologia marxistă deosebeşte actul de valorizare, care are loc la nivelul conştiinţei sociale, de cel de preferinţă, care are Ioc la nivelul conştiinţei individuale. Analizînd raportul dialectic dintre sistemul de valori determinat şi recunoscut istoriceşte şi socialmente, pe de o parte, şi modul de apreciere şi selectare a v. de către personalitatea umană, pe de altă parte, axiologia marxistă consideră că aprecierea personală a v. are loc pe baza unor criterii socialmente constituite. Fiecare epocă şi clasă socială admite un anumit sistem de valori: schimbările istorice şi sociale modifică atît criteriile de valorizare, cît şi pe cele de distingere a valorilor de nonvalori şi de înlănţuire şi ierarhizare a valorilor. Contestarea tabelelor de valori recunoscute la un VALOARE 812 VALOARE moment dat şi susţinerea unora noi, corespunzătoare noilor necesităţi materiale şi spirituale, a reprezentat o parte integrantă a prefacerilor sociale care au marcat istoria omenirii. Comunismul, ca umanism consecvent, promovează un nou sistem de valori, corespunzător idealului înfloririi depline şi multilaterale a personalităţii umane, condiţionată de desfiinţarea oricărui fel de exploatare şi asuprire, de progresul neîngrădit al întregii societăţi. valoare2 1. (F1Z.) Număr asociat unei mărimi fizice după un anumit procedeu de măsurare sau de reperare (ex. v. acceleraţiei gravitaţiei, exprimată în m/s~, este 9,80665). — V. instantanee, valoare pe care o are la un moment dat o anumită mărime fizică variabilă în timp. — V. medie, valoare egală cu media aritmetică a tuturor valorilor pe care le ia o mărime variabilă într-un anumit interval de timp. — V. efectivă, valoare egală cu rădăcina pătrată din media aritmetică a pătratelor valorilor instantanee luate de o mărime periodică într-un interval de timp egal cu o perioadă. 2. (MAT., FIZ.) a) Valoarea variabilei independente a unei funcţii, element al domeniului de definiţie al unei funcţii, b) Valoarea funcţiei f intr -un punct x, elementul (notat f(x)), care corespunde prin aplicaţia / elementului x. c) Valoarea unei funcţii numerice f intr-un punct x, numărul (notat f(x)) care corespunde prin aplicaţia / numărului x. d) Valoarea numerică a unei expresii algebrice, numărul care se obţine înlocuind în expresia considerată literele cu numere date şi efectuînd operaţiile indicate în expresie, a-tunci cînd aceasta este posibil, e) Valoarea numerică a unei mărimi scalare, număr care exprimă măsura mărimii considerate, obţinută cu ajutorul unităţii de măsură alese, f) Valoarea absolută a unui număr real v. modul. g) Valoare proprie a unei transformări liniare T, un scalar X pentru care ecuaţia Tx = Xr admite soluţii x diferite de elementul nul (ex. X= 1 pentru ecuaţia x" + Xr=0 şi condiţiile x(0)= — at(tt) = 0, căreia îi corespunde funcţia proprie x(/) = sin /). 3. (LOG.) Valoare de adevăr, concept fundamental al logicii simbolice (matematice), care reprezintă argumentul logic pentru variabilele ce compun funcţiile de adevăr şi determină totodată soluţia acestor funcţii. După numărul v. de a. luate în consideraţie în calculul logic, distingem: a) logica bivalentă, care utilizează numai v. de a. „adevăr“ şi v. de a. „fals", şi b) logica polivalentă, care întrebuinţează ca v. de a. şi „probabilul**, precum şi diferitele sale grade. 4. (MUZ.) Durată, absolută sau relativă, a unei .note ori a unei pauze; una dintre însuşirile sunetului muzical cu ajutorul căreia se poate determina împărţirea unei măsuri. Cea mai lungă v. este nota întreagă, care se divide în 2 doimi, 4 pătrimi, 8 optimi etc. 5. (MED.) Valoare nutritivă, însuşire a unui aliment sau a unei raţii alimentare de a acoperi nevoile energetice şi de substanţe plastice ale organismului. V.n. depinde de cantitatea şi de calitatea substanţelor nutritive: proteine, lipide, glucide, elemente minerale şi vitamine din produsul alimentar, precum şi de raţia alimentară. 6.(ZOOTEHN.) Valoare nutritivă, însuşire a unui furaj sau a unei raţii de a satisface cerinţele de substanţe nutritive ale organismului animal. V.n. ilustrează modul în care furajul respectiv corespunde particularităţilor biologice ale unei anumite specii de animale şi gradul în care influenţează asupra producţiei, funcţiunii de reproducţie, creşterii, sănătăţii şi stării fiziologice ale acesteia. In ţara noastră, v.n. a furajelor este stabilită pe baza conţinutului în unităţi nutritive, proteină digestibilă, vitamine şi săruri minerale. valoare3 (ARTE PLAST.), efect obţinut prin alăturarea a două tonuri diferite, dar calitativ apropiate, pentru a sugera volumul. în pictura impresionistă, efectele de umbră şi de lumină sînt sugerate prin v. valoare4 1. (EC. POL.) Muncă socială a producătorilor de mărfuri materializată în marfă. Este o categorie economică proprie producţiei de mărfuri şi, alături de valoarea de întrebuinţare, unul dintre cei doi factor* ai mărfii. V. este creată de munca omenească în general, de munca abstractă Ea reprezintă o relaţie între oameni care apare în procesul producţiei de mărfuri şi se manifestă în schimbul de mărfuri. Mărimea v. mărfii se măsoară cu ajutorul timpului de muncă socialmente necesar, ea fiind direct proporţională cu cantitatea de muncă socialmente necesară pentru producerea ei şi cu intensitatea muncii şi invers proporţională cu productivitatea muncii. V. mărfii este o categorie istorică. Munca socială apare sub forma specifică de muncă abstractă, creatoare de y., numai în condiţiile producţiei de mărfuri. Corespunzător caracterului relaţiilor de producţie dominante, v., în condir ţiile producţiei de mărfuri bazate pe proprietatea privată, exprimă relaţii de producţie dintre producători izolaţi între care are loc lupta de concurenţă, munca producătorilor de mărfuri manifestîndu-se ca muncă socială numai prin intermediul schimbului de mărfuri pe piaţă. în socialism, v. exprimă relaţii de producţie, de colaborare şi de ajutor reciproc între producătorii de mărfuri uniţi pe baza proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie. Munca prestată în diferite întreprinderi este încadrată în mod planificat în munca socială. V. şi legea valorii. — V. de întrebuinţare, utilitatea unui lucru, proprietatea sa de a satisface o anumită necesitate a omului, a societăţii. Ea este determinată de însuşirile naturale fizice, chimice etc. ale lucrului, ca şi de cele date de om în procesul muncii. Pot avea v. de î. atît produsele muncii, cît şi numeroasele lucruri care nu sînt produse ale muncii omeneşti (apa de izvor, fructele pomilor sălbatici etc.). V. de t. a produsului muncii omeneşti este creată de munca concre-t ă. Volumul şi diversitatea VALOARE 813 VALŢ v. de i. cresc o dată cu dezvoltarea ştiinţei, tehnicii, a experienţei oamenilor etc. V. de i. constituie fondul material al avuţiei, oricare ar fi forma ei socială. V. de i. în sine nu exprimă nici un fel de relaţii de producţie. In condiţiile producţiei de mărfuri, v. de î. reprezintă unul dintre cei doi factori ai mărfii şi este purtătoarea materială a valorii de schimb şi a valorii. V. şi marfă. — V. de schimb, raportul cantitativ în care o marfă se schimbă cu alte mărfuri de speţă diferită. A-cest raport este determinat de munca abstractă necesară pentru producerea mărfurilor, v.de s. rcprczcntînd forma de manifestare a valorii. în procesul de dezvoltare istorică a schimbului de mărfuri, v. de s. a parcurs următoarele trepte succesive: forma valoare simpla, singulară sau accidentală, forma valoare totală sau dezvoltată, forma valoare generală şi forma bani.— V. individuală, valoare determinată de timpul de muncă individual necesar cheltuit pentru producerea mărfii. Mărimea ci depinde de particularităţile individuale ale producţiei şi producătorului (nivelul tehnic şi de organizare a producţiei, calificarea) şi poate fi mai marc, mai mică sau egală cu valoarea socială. — V. socială, valoarea determinată de timpul de muncă socialmente necesar cheltuit pentru producerea mărfii. V. s. determină valoarea de schimb a mărfurilor. — Valoarea forţei de muncă, valoarea mijloacelor necesare pentru producerea şi reproducerea forţei de muncă ca marfă. Volumul acestor mijloace diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, datorită gradului de civilizaţie atins de ţara respectivă şi condiţiilor naturale (climaterice); necesităţile muncitorilor sînt determinate şi de nivelul dezvoltării culturale şi politice a clasei muncitoare, de condiţiile istorice în care s-a format proletariatul etc. — Valoarea de întrebuinţare a forţei de muncă, capacitatea forţei de muncăde a crea o valoare mai mare decît cea pe care o are ea însăşi, adică de a crea plusvaloare. 2. (CONT.) Valoare . de inventar (sau de înregistrare), valoa- ^ rea care serveşte ca f- bază a înregistrării f‘ în conturi a operaţiilor privind un mijloc fix la intrarea acestuia într-o întreprindere sau într-o ] instituţie şi care re- I prezintă totalul chel- ^ tuielilor efectuate în *• legătură CU construi- 1 I rea sau cu achiziţionarea, cu instalarea , şi cu punerea lui în funcţiune. Constituie baza de calcul a amortizării. — V. nominală, va- j/p loare scrisă pe un titlu de credit (obli- * - gaţie, cec etc.) plă-tibilă la prezentarea ei. — V. reziduală, parte a valorii materialelor, pieselor de schimb, deşeurilor etc. valori-ficabile, rezultate în urma casării unui mijloc fix şi care constituie un excedent peste totalitatea cheltuielilor (salarii pentru demontare sau demolare, servicii pentru transportul molozului etc.) ocazionate de casarea respectivă. Valois [yaluâ], ramură colaterală a dinastiei franceze Ca-pet. Se subîmparte în V. direcţi, din care au făcut parte Filip al Vl-lca (1328-1350), Ioanal II- Strauss. Vals în r. Vals lea cel Bun (1350— 1364), Carol al V-lea (1364-1380). Carol al VI-lea (1380-1422), Carol al VlI-lea (1422- 1461), Ludovic al XI-lea (1461-1483) şi Carol al VIII-lea (1483-1498); V.-Orléans, reprezentată de Ludovic nl XII-lea (1498 — 1515). V.-Angoulime, din care au făcut parte Francise 1 (1515 — 1547), Henric al Il-Ica (1547 — 1559), Francise al 11-lea ( 1559 — 1560). Carol al IX-lea( 1560 — ! 574) şi Henric al 111-lea (1574-1589). valorâţie (ARTE PLAST.), procedeu pictural în care modela- Vedere din Valparaiso jul volumelor este obţinut prin efecte de valoare. Valparaiso, oraş în Chile, situat într-un golf al Oceanului Pacific. I mportant port maritim. 280 240 loc. (1963). CeVitru comercial. Industrie uşoară, alimentară, de prelucrare a lemnului, chimică etc. Universitate şi alte institute de învăţămînt superior. vals (germ. walzen „a se întoarce, a aluneca dansînd"), dans de perechi, în măsura 3/4, cu accent pe primul timp. îşi are, probabil, originea în dansul popular 1 ă n d 1 e r, răspîn- Pn dit în Austria. Lan-—1 ner şi cei doi Johann + Strauss (tatăl şi fiul) au contribuit, în sec. al XIX-lea, la răspîn-direa mondială a a-cestui dans de salon, prin lucrări în care accesibilitatea şi avîntul romantic cuceritor se împletesc cu bunul gust artistic. Alţi compozitori de renume, ca Weber, Liszt, Cho-pin, Brahms, Ceaikovski, Ra-vel, Sibelius, au scris diverse piese de acest gen, cu destinaţie concertistică. vnlţ (germ. Walze ..cilindru**; TEHN.), maşină sau instalaţie folosită la prelucrarea prin deformare plastică a materialelor metalice (ex. v. de tablă), la mărunţirea materialelor sfărîmicioase (ex. v. de moară VALUTĂ 814 VANCEA pentru sfărîmarea boabelor de cereale), Ia prelucrarea cauciucului etc. Organul principal al v. îl constituie una sau mai multe perechi de cilindri cu axele paralele, ale căror suprafeţe sînt netede sau rifla-te. Materialele de prelucrat sînt trecute prin cîte doi cilindri, care se rotesc în sensuri opuse. valută (FIN.) 1, Denumirea dată unităţii monetare a unui stat cu precizarea metalului în care este definită. 2. Denumire dată mijloacelor de plată exprimate în moneda altui stat (monede, bilete de bancă, trate, cecuri etc.), care pot fi folosite în decontările internaţionale. 3, Data de înregistrare de către o bancă a operaţiilor în conturile clienţilor. vâlvă (lat. valva „canatul uşii “; TEHN.), ansamblu de piese sau armătură, care serveşte la oprirea sau Ia reglarea circulaţiei unui fluid printr-un tub, printr-o conductă etc. Organul principal al v'. este supapa sau ventilul. V. pot fi acţionate comandat sau automat. val volină (CHIM.), ulei mineral foarte vîscos, fabricat din fracţiuni grele rămase de la distilarea ţiţeiurilor neparafi-noase. Se utilizează pentru ungerea unor angrenaje închise. valvulă (ANAT.), cută membranoasă subţire, plană (ca o clapă), care se află în interiorul vaselor, al canalelor organismului sau al unor organe cavi-tare. Prin poziţia şi prin conformaţia ei, v. permite scurgerea lichidelor biologice într-un singur sens, împiedicînd refluarea lor (ex. v. venelor, v, aortice, v. pulmonare, v. mitrală şi v. tricuspidă, v. ileocecală etc.). valvulotomie (ANAT.), intervenţie chirurgicală făcută la inimă, constînd în secţionarea val vuleloratrio-ventriculare ste-nozate care împiedică scurgerea normală a sîngelui din auricul în ventricul. Se mai numeşte comisurotomie. Vama, localitate în raionul Oaş, reg. Maramureş. 3 070 loc. (1963). Centru important de ceramică. Vechile vase (pînă la începutul sec. al XX-lea) erau decorate prin procedeul sgrafitării contururilor motivelor ornamentale. Motivele geometrice (steaua, spirala etc.) coexistă cu cele florale. Culoarea caracteristică a ornamentelor este roşu-pătlăgea, alături de care se foloseşte verdele şi brunul pe fondul alb. Aproape întreaga producţie de vase este smălţuită. Vama, comună în raionul Cîmpulung, reg. Suceava, situată pe valea Moldovei. 5 640 loc. (1963). Industrie de prelucrare a lemnului (cherestea) şi industrie a hîrtiei (mucava). vamă, instituţie de stat prin care se exercită controlul asupra intrării şi ieşirii din ţară a mărfurilor, mijloacelor de transport şi a altor bunuri în vederea identificării şi verificării acestora după documentele de transport ce le însoţesc, precum şi în vederea stabilirii drepturilor vamale cuvenite statului şi încasării lor. Organele vamale au, de asemenea, dreptul de a constata încălcările dispoziţiilor legale privind regimul vamal şi, în cazul cînd constituie contravenţii sau infracţiuni de contrabandă, să ia măsurile legale în vederea aplicării amenzilor şi reali2ării obligaţiilor vamale datorate.^-V. şi taxe vamale. vampir, nume dat mai multor specii de lilieci care se hrănesc cu sîngele animalelor ho-meoterme. Au incisivii laţi şi puternici, cu care fac o incizie în pielea animalului atacat. Glandele lor salivare secretă o substanţă anticoagulantă. Trăiesc în America de Sud şi în America Centrală. Van, lac tectonic sărat şi fără scurgere, situat în estul Turciei, în Podişul Armeniei. Suprafaţa: 3 764 km2. Adînci-mea maximă: 25 m. Din apa lacului se extrage sare. Navigabil. vanadat de amoniu (CHIM.), NHaVOz. Substanţă cristalină de culoare albă-gălbuie, puţin solubilă în apă. Prin calcinare trece în pentoxid de vanadiu. Se întrebuinţează la obţinerea sărurilor de vanadiu, ca mordant, ca sicâtiv pentru lacuri şi vopsele, în arta fotografică etc. vanadinit (MINER.), vanadat de plumb, cristalizat în sistemul hexagonal; apare în zona de oxidare- a unor zăcăminte de plumb. Are culoarea galbenă, brună sau roşie. Cînd formează concentraţii mai însemnate, este folosit ca minereu de vanadiu. vanadiu (CHIM.), V. Element cu nr. at. 23; gr. at. 50,95; gr. sp. 5,98; p.t. I 715°C; p.f. circa 3 500°C, din grupa a VIII-a a sistemului periodic. Se găseşte în natură destul de răspîndit, dar în cantităţi mici. Are aspectul oţelului, e dur şi rezistent la rupere, stabil faţă de acizi şi baze. cu excepţia HF şia///V03. Formează combinaţii în stările de valenţă 2, 3, 4 şi 5, ultimele fiind cele mai stabile. Se întrebuinţează în oţeluri speciale, în siderurgie şi, sub formă de V2Os> drept catalizator în diferite procese chimice. vâna (HIDROTEHN.), organ de închidere, prevăzut cu unul sau cu mai multe elemente mobile de obturare, montat pe traseul ori Ia capătul unei conducte sau al unei galerii, în scopul întreruperii, al restabilirii sau al variaţiei debitului unui curent de fluid. După construcţie se deosebesc: v. plană, v.-fluture şi v. sferică. Vancea, Zeno Octavian (n. 1900), compozitor român,' muzicolog şi profesor, maestru emerit al artei. A studiat la Lu~ VAN CIUAN-ŞAN 815 VĂNERN goj cu Ion Vidu şi Iosif Willer, Ia Cluj cu Gheorghe Dima şi Augustin Bena şi la Viena (î 922—1926) cu Ernst Kanitz. A desfăşurat o susţinută activitate pedagogică la Tg.-Mureş, Timişoara şi Bucureşti. A compus muzică de balet („Priculi-ciul", 1932), simfonică (două rapsodii bănăţene, 1928 şi 1950; „Scoarţe", 1929; două dansuri groteşti, 1937; Simfonietta, 1948; Triptic simfonic, 1958; Concertul pentru orchestră, 1961), muzică vocal-simfonică (Recviem, 1941; Cîntecul păcii, 1961 ş.a.), muzică de cameră (patru cvartete dc coarde, piese instrumentale, lieduri). Creaţia sa se caracterizează prin-tr-o scriitură polifonică, prin elementele ei modale derivate din folclor, printr-o tehnică evoluată şi printr-o expresie concisă. Este autor a numeroase studii de muzicologie. Distins de mai multe ori cu Premiul Enescu. Laureat al Premiului de stat. VanCiuan-şan(l6l9-1692), filozof materialist chinez. Mişcarea este, după el, „viaţa" materiei şi are un caracter creator. V.C.-Ş. s-a ridicat împotriva fă-rîmiţării feudale a Chinei şi a criticat pe seniorii feudali. Van Ciun (27—c. 104), filozof materialist chinez. A negat existenţa voinţei divine, a „cerului" ca forţă conştientă atot-cîrmuitoare, considerînd că lumea are Ia bază elementele materiale „ţi", care se conduc după legile lor proprii. După el, omul este o parte a naturii, iar sufletul este muritor. A admis existenţa progresului istoric, considerînd însă că el are un caracter fatal. în teoria cunoaşterii a fost un adept al senzualismului. Vancouver [vencu:v?]t George( 1757—1798), navigator englez. A explorat ţărmurile Tasmaniei, ale arhipelagului Hawai, coasta pacifică a Ame-ricii de Nord. A scris „Călătorie dc explorare în nordul Oceanului Pacific" (3 voi., 1798). Vancouverf vcncu:vp], insulă canadiană situată în Oceanul Pacific, în apropierea ţărmului nord-american. Suprafaţa: 33700 knrr. Populaţia: circa 211 000 loc. Relief muntos. Altitudinea maximă: 2 150m(vîrful Victoria). Ţărmurile au numeroase fiorduri. Climă temperată maritimă umedă. Exploatări forestiere şi extracţia cărbunelui. Principalul oraş: Victoria. Vancouver [vencu:vz]t oraş în sud-vestul Canadei, situat la ţărmul Oceanului Pacific (golful Burrard). Cu suburbiile, 809 000 loc. (1963). Mare port comercial, cunoscut prin exportul de grîu, făină, material lemnos, diverse metale etc. şi prin importul de petrol, cărbune, textile, zahăr. Aeroport. Industrie constructoare de maşini (nave, utilaj industrial), de prelucrare a lemnului, a hîr-tiei, alimentară (morărit, zahăr, conserve de peşte, carne, legume şi fructe), de prelucrare a petrolului etc. Universitate. vandali, grup de triburi germanice, constituit din două ramuri principale: asdingii şi şilingii. în sec. I e.n., v. au părăsit teritoriile de pe ţărmul Balticii, populînd în ur-I mătoarele secole Silezia, Moravia, apoi Cîmpia Tisei. în jurul anului 4Û.Q—au migrat spre apus şi, după ce au pustiit Gaîiă Ţ406), au trecut, împreună cu alanii, Pirineii, ocupînd Spania (409). Atacaţi de vizigoţi, v. au părăsit Spania, trecînd în Africa de nord, unde au întemeiat, sub conducerea lui Gertseric (428 — 477), un regat cu centrul în nordul Tunisiei, care cuprindea şi Balearele, Sardinia, Cor-sica şi parţial Sicilia. în 455 v. au ocupat şi au jefuit crunt Roma. Regatul vandal s-a pră-buşitîn 533—534, subloviturile armatei bizantine conduse de Belisarie. Van de Graaff [ven dz gra:f/, Robert Jemison (n. 1901), fizician american, profesor la Institutul tehnologic din Massachusetts. A construit în 1933 primele generatoare electrostatice de înaltă tensiune (de ordinul milioanelor de volţi) moderne, folosite pentru studiul comportării particulelor elementare in cîmpuri electrice intense. Este autorul unor lucrări de fizică nucleară. Van der Waals, Johannes Diderik (1837-1923), fizician olandez; a fost profesor la Universitatea din Amsterdam. A adus contribuţii în domeniul fizicii moleculare, stabilind o ecuaţie de stare pentru gazele reale şi expîicînd coeziunea moleculelor prin forţe de interacţiune de un tip special, numite forţe V. der W. A studiat disociaţia electrolitică şi a elaborat o teorie termodinamică a capilarităţii. Premiul Nobel (1910). Vandervelde, Emile (1866— 1938), unul dintre conducătorii reformişti ai mişcării muncitoreşti belgiene şi internaţionale. A fost preşedinte al Biroului socialist internaţional, .organul executiv şi informativ al Internaţionalei a Il-a (1900—1914). în timpul primului război mondial s-a manifestat ca social-şovinist. A fost în repetate rîn-duri ministru. Van de Velde, familie de pictori olandezi: Esaias (c. 1591 — 1630), peisagist, atent observator al naturii, a redat prin efecte de lumină întreaga poezie a atmosferei („Bacul", „Dunele", „Peisaj de la Zierikzee"). A fost maestrul şi precursorul lui Van Goyen. Willem Bătrinul (1611 — 1693), fratele lui Esaias. Specializat în tablourile de luptă navală („Lupta navală a celor patru zile, 11 — 14 iunie 1666"). Remarcabil artist al peniţei. Adriaen (1636—1672), fiul lui Willem Bătrînul. Peisagist, a pictat în maniera ita-lienizantă a lui Berchem. Admirabil animalier, („Plajă la Sche-veningen", „Vadul", „Văcă-riţa"). Willem Tinărul (1633 — 1707), fiul şi elevul lui Willem Bătrînul, unul dintre marii pictori de marine ai Olandei („Mări calme", „Furtuni"). Van de Velde, Henry (1863 — 1957), arhitect belgian. Promotor al aşa-numitei estetici funcţionale, a cultivat formele pure în afara oricărei tendinţe ornamentale, exercitînd o influenţă hotărîtoarc asupra orientării arhitecturii şi artelor aplicate între 1900 şi 1925, în special în Germania. Teoriile sale sînt expuse în „Formule ale frumuseţii arhitectonice moderne (1917) şi „Formule ale unei estetici moderne" (1923). Van Dyck v. Dyck, Vănern[vensrn], Iac tectonic situat în sud-vestul Suediei, unul dintre cele mai mari din Europa. Suprafaţa: 5 546 kmî VAN EYCK 816 VAPTAROV Adîncimea maximă: 98 m. Prin rîul Gota Ălv, lacul se scurge în strîmtoarea Kattegat. Face parte din sistemul navigabil care leagă oraşele Stockholm şi Gôteborg. Van Eyck v. Eyck. vang (CONSTR.), element de construcţie din beton armat, din zidărie, din metal sau din lemn, aşezat în lungul marginilor unei scări fixe şi pe care se reazemă capetele treptelor. Van Gogh v. Gogh. Van Go-vei (1877—1927), istoric şi filolog chinez. A descifrat numeroase inscripţii antice şi medievale, a studiat relaţiile Chinei cu mongolii şi a reconstituit unul dintre cele mai importante izvoare narative ale istoriei Chinei, cronica ,,Gyu şu tzi nian“. vanilie (BOT. ; Vanilia plani-folia), plantă erbacee perenă, agăţătoare, din familia orhideelor, originară din America tropicală. Fructele de v,, recoltate înaintea maturizării şi supuse unui proces special de fermentare, sînt întrebuinţate drept condiment plăcut aromat, datorită conţinutului de vanilină. Creşte în regiunile tropicale. vanilină (CHIM.), eterul mo-nometilic al aldehidei proto-catechmice; 3-metoxi-4-hidro-xibenzaldehidă. Este răspîndit în fructele arborelui Vanilia planijolia, de unde se extrage. Poate fi obţinută şi sintetic. Se prezintă sub formă de cristale aciculare albe cu p.t. 8TC, cu miros pătrunzător şi plăcut. Puţin solubilă in alcool, eter, cloroform, uleiuri, alcalii diluate etc. Este utilizată ca agent de parfumare, în indus- tria alimentară şi în industria cosmetică. Vanini, Lucilio (1585— 1619), gînditor italian. Influenţat de G. Bruno şi de Pomp, onazzi, a răspîndit concepţii materialiste într-o formă panteistă. A fost ars pe rug, ca „eretic**, la Toulouse. Van’t Hoff, Jacobus Henri-cus (1852— 191 1), chimist ol?n- ...... J. H. Van’t Hoff dez. A fost profesor la universităţile din Amsterdam şi din Berlin. Este unul dintre principalii creatori ai chimiei fizice moderne şi ai stereochimiei. Pentru a explica izomeria optică a substanţelor organice, simultan şi independent de Le Bel a elaborat conceptul despre • structura tetraedrică a atomului de carbon. A făcut cercetări fundamentale în domeniul cineticii şi termodinamicii reacţiilor chimice, al presiunii osmotice şi al soluţiilor. Premiul Nobel (1901). Van Vei (701-761), pictor, caligraf, poet şi muzician chinez, fondator al „şcolii meridionale de pictură**. A pictat tablouri cu teme religioase budiste şi a excelat mai ales în peisaj. Poet înzestrat cu o mare sensibilitate, V.V. a descris într-un stil cizelat, original, frumuseţile naturii. întreaga sa creaţie respiră un sentiment de linişte şi de meditaţie. Vanzetti, Bartolomeo v. Sacco şi Vanzetti. vapori (EIZ.), substanţă aflată într-o stare de agregare (stare de v.) identică eu starea gazoasă, avînd însă o temperatură mai mică decît temperatura critică a substanţei respective. V.pot fi lichefiaţi prin simplă comprimare, fără a li se micşora temperatura, spre deosebire de gazele aflate la o temperatură superioară celei critice, care nu pot fi lichefiate, rămînînd tot gaze, oricît de mult ar fi comprimate Ia temperatură constantă. — V. saturaţi, vapori a căror presiune este egală cu presiunea maximă pe care ei o pot dobîndi, în condiţii obişnuite, la temperatura pe care o au (cx. v. aflaţi deasupra suprafeţei libere a unui lichid care umple parţial un recipient închis). V.s. se găsesc în echilibru termocinc-tic cu lichidul din care provin şi reprezintă cantitatea maximă de substanţă care, Ia temperatura dată şi într-un anumit volum, se poate afla în stare de v. — V. suprasaturaţi, vapori a căror densitate, la o anumită temperatură, este mai mare decît densitatea vaporilor saturaţi la aceeaşi temperatură. Pot fi obţinuţi, de exemplu, prin scăderea temperaturii unor v. saturaţi, în astfel de condiţii îneît procesul de condensare să nu poată avea loc (ex. prin răcire bruscă în lipsa nucleelor de condensare). — V. supraîncălziţi, vapori a căror temperatură, la o anumită presiune, este mai mare decît temperatura de saturare la acea presiune; densitatea v.s. este mai mică decît densitatea v. saturaţi la aceeaşi temperatură. vaporizdre (FIZ.), transformare a unei substanţe din stare lichidă în stare de vapori. Se poate produce numai la suprafaţa lichidului (evaporare) sau în toată masa lui (fierbere). vapotron (TE-. LEC.j, tub electronic de putere mare pentru r staţiuni de ra- ['“ diocmisiune, ră- j cit cu apă dis-tilată fierbinte, la care circula- — * ţia apei se face prin termosifo-nare, fără a mai necesita pompe. A fost in-ventat în 1951 de M. Beuer- v.polron theret. Vapţarov, Nikola Ionkov (1909—1942), poet şi revoluţionar bulgar. Arestat şi deţi- 6'--r/' TT" >1 VAQUEZ 817 varga nut deseori, în 1942 a fost judecat şi executat pentru activitate antifascistă. Poezia lui V. este o expresie directă a năzuinţelor de libertate ale poporului şi o chemare înflăcărată la luptă („Cîntecul motoarelor", 1940; „Versuri alese “,1952). Ea relevă un temperament original, care găseşte echilibrul între exploz«r"5pon-tană a sentimentelor şi semnificaţia protestului social. Poezia lui V. se apropie de creaţia lui Maiakovski. O parte din poeziile lui V. au fost traduse în limba română (1952, 1962). Vaquezfvachez], Henri Lou-is (1860—1936), medic francez. A fost profesor‘la Facultatea de medicină din Paris, membru al Academiei de medicină şi unul dintre cei mai mari internişti din prima jumătale a sec. al XX-lea. Lucrările sale asupra bolilor de sînge* şi asupra unor boli ale sistemului circulator au devenit clasice, unele dintre ele purtîndu-i numele (ex. politicemie vera sau boala lui V.). Op. pr.: „Tratamentul anemiiIor“(19l 4), „Bolile inimii** (1920). var1 (CONSTR.), material de construcţie obţinut prin arderea rocilor calcaroase (v.nestins) şi prin hidratarea ulterioară a produsului (v. stins). După modul de întărire, se deosebesc: -P^-Cienarii care se fabrică din roci calcaroase cu un conţinut de impurităţi argiloase sub 10% şi care se întăreşte (pre-zentînd o creştere a rezistenţei mecanice) numai în aer; v. hidraulic, obţinut din roci cu conţinut de peste 10% argilă şi care se întrebuinţează la construcţiile aflate în mediu umed. V. aeriene folosite cel mai mult în construcţii sînt: v. $ ras (praf sau pastă), care se caracterizează printr-o hidratare (stingere) violentă, cu degajare mare de căldură, şi v. dolomitic, obţinut din roci cu conţinut mare (10 — 50%) de carbonat de magneziu şi care se hidra-tează mai puţin violent. V. şi oxid de calciu. var2(iniţialele denumirii volt-amper-reactiv; METR.), unitate de măsură a puterii reactive în sistemul de unităţi SI; un var este puterea reactivă 52 — Dicţionar enciclopedic voi. IV dezvoltată într-un circuit străbătut de un curent reactiv de un amper sub tensiunea de un volt aplicată la bornele circuitului. Varanasi, oraş în nordul Indiei, în statul Uttar Pradesh, situat pe malul stîng al Gange-• lui. 514 730 loc. (1964). Important centru comercial, nod feroviar şi rutier. Industrie textilă, alimentară, a sticlei. Artizanat (obiecte din cupru, fildeş, pietre preţioase, ţesături din bumbac şi mătase, brocart). Mare centru religios al hinduşilor. Universitate, temple (printre care este renumit templul de aur), moschei. Pînă în anul 1956 oraşul Varanasi s-a numit Benares. varângă (NAV.), grindă componentă a scheletului transversal al fundului unei nave, constituită fie dintr-o fîşie de tablă (v. cu inimă) solidarizată cu bordajul exterior, fie din profiluri laminate (v. cadru), nituite sau sudate de tablele fundului navei. Varanger Fjord [varângvr fiu:r], fiord norvegian Ia ţărmul Mării Barents. Pătrunde în uscat pe 120 km. Lăţimea maximă: 50 km. Adîncimea maximă: 420 m. vâră (ASTR.), perioadă a anului solar cuprinsă între solsti-ţiul de vară (22 iunie) şi echi-nocţiul de toamnă (23 septembrie), în emisfera boreală, şi între solstiţiul de iarnă (21 decembrie) şi echinocţiul de primăvară (21 martie), în emisfera australă. Vardar, fluviu în R.S.F. Iugoslavia şi Grecia (388 km). Izvorăşte din Munţii Macedo- . niei (muntele Dobra Voda) şi se varsă în Golful Salonic al Mării Egee. Navigabil pentru vase mici în aval de oraşul Titov Veles. Trece prin oraşul Skopje. varegi, denumire sub care eraii cunoscuţi normanzii de către slavii de răsărit, bizantini şi arabi; vine de la numele vechi scandinav vaeringjar (luptător), dat normanzilor care erau în slujba împăraţilor bizantini. De aici şi denumirea drumului comercial cunoscut în istorie sub numele de „ d r u-mul de la varegi la grec i“. V. şi normanzi. Varela, Alfred o (n. 1912), romancier realist-critic argentinian. Scrierile sale dezbat probleme sociale contemporane. Principalul său roman, „Rîul negru“ (trad. rom.), este un tablou al exploatării muncitorilor de pe plantaţiile de que-bracho din nordul Argentinei. Varenîus, Bernhardus (1622 — 1650), geograf olandez. Principala sa operă, „Geographia generalis** (1650), este prima lucrare de geografie cu caracter ştiinţific în care se diferenţiază cele două direcţii de studiu în geografie: geografia generală şi geografia regională. Tradusă în numeroase limbi, cartea lui V. a fost opera geografică fundamentală a secolului său. Varèse [varéz], Edgar ( 1885 — 1965), compozitor american de origine franceză. Elev al lui V. d’Indy, Roussel şi Widor la Paris, a fost unul dintre precursorii muzicii experimentale. Lucrările sale, care, în majoritate, sînt scrise numai pentru instrumente de percuţie, au titluri împrumutate din ştiinţă şi tehnică: „Ionisa-tion“, „Hyperprisme**, „Intégrales", „Métal ş.a. A compus şi muzică electronică („Omul şi maşina"). Varga, Ecaterina ( Ka-talin) (1802 —c. 1858), conducătoare (de origine maghiară, din regiunea Tîrnavelor) a luptei iobagilor români din Munţii Apuseni, în anii 1840— 1847, împotriva autorităţilor habsburgice. Prin cereri adresate guberniului şi prin memorii susţinute personal la Curtea din Viena, V, ceYea^ în numele moţilor, înlăturarea abuzurilor autorităţilor. Faţă de nepăsarea autorităţilor habsburgice, a îndemnat populaţia din Munţii Apuseni la împotrivire făţişă. Urmărită de autorităţi, V. a fost prinsă în ianuarie 1847, închisă Ia Aiud şi apoi la Alba-Iulia(pînă în 1851). Era numită şi „Doamna moţilor**. Varga, Evgheni Samoilovici (1879—1964), economist sovietic de origine ungară. A fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A elaborat lucrări privind îndeosebi capitalismul contemporan. Laureat a) Premiului Lenin (1963), VARGA 818 VAR1CELÂ Op. pr.: „Problemele fundamentale ale economiei şi politicii imperialismului** (ed. 2, 1957), „Capitalismul secolului al XX-iea“ (1961), „Studii privind probleme ale economiei politice a capitalismului** (1964). Varga, Ovidiu (n. 1913), compozitor român. A studiat la Iaşi şi la Bucureşti. Profesor la Conservatorul din Bucureşti. A scris muzică simfonică (Concertul pentru orchestră de coarde şi percuţie), vocal-simfonică (oratoriulf—932), conducător al marii răscoale ţărăneşti din Imperiul bizantin, cu centrul în Asia Mică (932), împotriva aservirii ţăranilor liberi. Prins şi pedepsit de autorităţi prin tăierea unei mîini, V. s-a reîntors în mijlocul răsculaţilor şi, făcîndu-şi o mînă de aramă, a luptat mai departe. După înfrîngerea răscoalei, V. a. fost ars pe rug., Vasilescu, Florin (1897— 1958), matematician român. A fost profesor la Facultatea de ştiinţe a Universităţii din Rennes. Are lucrări în domeniul analizei matematice (noţiunea de capacitate a unei mulţimi şi noţiunea de potenţial), al mecanicii fluidelor, al teoriei elasticităţii, al rezistenţei materialelor etc. Op. pr.: „Studiu asupra funcţiilor multiforme de variabile reale“ (1925), „Problema lui Dirichlet generalizată** (1937). Vasilescu, Ion (1903-1960), compozitor român, maestru emerit al artei. A studiat la Bucureşti şi la Schola cantorum din Paris. A fost profesor, dirijor la Teatrul naţional din Cra-iova, director şi dirijor al unor teatre muzicale din Bucureşti. A creat o muzică uşoară cu caracter naţional precis conturat, valorificînd intona- ţiile şi ritmica cîntecului popu? Iar şi devenind cel mai reprezentativ compozitor român contemporan de muzică uşoară. A mai compus muzică de cameră, de scenă şi de film, precum şi coruri. Vasilescu-Karpen, Nicolaie (1870—1964), inginer şi om de ştiinţă român; a fost profesor la Şcoala naţională de poduri şi şosele, la Şcoala politehnică din Bucureşti şi membru al Academiei R.P.R. Activitatea sa ştiinţifică multilaterală, începută cu lucrarea de doctorat, devenită clasică, asupra cîmpului magnetic produs de corpurile electrizate în mişcare, cuprinde: explicarea aderenţei oţelului la beton în betonul armat; teoria electronică a lichidelor, care a permis explicarea diferenţei de potenţial dintre metal şi electrolit, a funcţionării acumulatoarelor cu plumb, a procesului captării energiei în pilele de concentraţie, precum şi punerea în evidenţă a rolului electronilor în fenomenele electrochimice; pi- N. Vasilescu-Karpen lele K.t care funcţionează folosind căldura mediului ambiant ş.a. Tot 1 ui îi aparţine şi propunerea folosirii curenţilor purtători de înaltă frecvenţă în telefonia la mare distanţă. Vasilescu-Vasia, Gheorghe (1892—1929), militant de seamă în mişcarea muncitorească din România, publicist. în 1913 a intrat în Partidul social-democrat, situîndu-se în aripa de stînga a acestuia. Propagandist, agitator şi organizator talentat, V.-V. a avut un rol însemnat în lupta ideologică pentru crearea P.C.R. A fost secretar al Secţiei P.C.R. Bucu- VAS1LEVSKAIA 824 VASNEŢOV rcşti (1923). Începînd din 1923, a desfăşurat o susţinută activitate în conducerea Sindicatelor unitare, iar din 1923 a fost redactor responsabil al gazetei / î ţ Gh. Vnsilescu-Vasio ,,Viaţa muncitoare**. Ziarist talentat, a scris numeroase articole în organele centrale de partid (,,România muncitoare**, „Socialismul**, „Viaţa munci-toare“ etc.). Pentru activitatea sa revoluţionară a fost deseori arestat. Vasilevskaia, Vanda Lvovna (1903—1963), scriitoare sovietică de origine poloneză. A participat din fragedă tinereţe la mişcarea revoluţionară. Primele sale romane sînt închinate vieţii de mizerie cruntă a ţărănimii poloneze sub regimul burghezo-moşiercsc şi revoltei ei împotriva asupritorilor („Pă-mînt subjugat**, 1938). V. s-a stabilit în U.R.S.S. în 1939. A mai scris nuvelele „Curcu-beul“ (1942, trad. rom. 1949), evocare a eroismului oamenilor sovietici în război, „Dragoste simplă** (1944, trad. rom. 1944). Romanul-trilogie „Cîntec deasupra apelor** („Focuri în bal- tă‘\ 1940; „Stele în lac**, 1944; „Ard rîurile**, 1951, trad. rom.) este o frescă realistă a unei perioade lungi din istoria zbuciumată a Poloniei, cuprinzînd evenimentele premergătoare războiului, ocupaţia fascistă şi eliberarea. Laureată a Premiului de stat al U.S.S.S. Vasilevskî, Vasili Grigorie-Vici (1838—1899), istoric rus de orientare pozitivistă, specialist în istoria Bizanţului. A fost profesor la Universitatea din Petersburg şi membru al Acad emiei de Ştiinţe Ruse. V. a adus o contribuţie importantă la studierea unor instituţii feudale bizantine, demonstrînd caracterul feudal al relaţiilor agrare în statul bizantin. A editat în 1894 revista de bizantinologie „Vizantiiskii vremen-nik“. Op. pr.: „Legislaţia ico-noclaştilor** (1878), „Materiale pentru istoria internă a statului bizantin** (1879—1880), „Cercetări ruso-bizantine“ (1893). Vasiliu, Amilcar (n. 1900), agronom român, profesor universitar, membru al Academiei Republicii Socialiste România. A studiat tipurile de sol din ţara noastră şi metodele agrotehnice corespunzătoare diferitelor zone pentru sporirea producţiei agricole. Op. pr. : „Cercetarea solului prin metode fizice** (1944), „Agrotehnica** (1952), „Asolamentele raţionale" (1959). Vasiliu, Haralamb (1880— 1953), agrochimist român. A fost profesor universitar. A studiat influenţa cuprului asupra dezvoltării plantelor şi a adus numeroase contribuţii la metodele de analiză a solului. Rezultatele obţinute în cercetările sale au fost publicate în peste 50 de lucrări ştiinţifice. Op. pr.: „Chimia agricolă** Q/937). Vasiliu-Birlic, Grigore (n. 1905), actor român, artist al poporului. Absolvent al Facultăţii de drept şi al Conservatorului de artă dramatică. A studiat cu Petre Sturdza. Din 1932 V.-B. a jucat pe scenele teatrelor particulare din Bucureşti, apoi din 1948 la Teatrul naţional. Actor de comedie înzestrat cu un registru larg de interpretare, a creat numeroase roluri în comediile clasice şi moderne, româneşti şi străine („A-varul", „Burghezul gentilom**, „Sganarelle** din comediile lui Molière, „Topaze** din comedia cu acelaşi nume de M. Pagnol, Bobcinski din „Revizorul** de Gogol ş.a.) şi în special din cele ale lui Caragiale (Agamiţă Dan-danache, coana Efimiţa ş.a.). V.-B. a adus în creaţiile sale un timbru personal de mare originalitate prin modalitatea mi-micii şi intonaţiei inimitabile, prin caracterizarea minuţioasă a detaliilor de compoziţie comică. De asemenea a jucat în filmele „D-ale carnavalului**, „Telegrame**, „Scrisoarea picr-dută“, „Serbările galante" ş.a. Vaslui, aflucnt pe stînga al Bîrladului (63 km). Izvorăşte din nordul Podişului Bîrladului. Apele rîului scad în perioadele secetoase de vară. Vaslui, oraş raional în reg. Iaşi, reşedinţă de raion, situat pe valea Bîrladului. 17 930 loc. (1965). Industrie alimentară (uleiuri vegetale, panificaţie), a materialelor de construcţie (cărămidă), de prelucrare a lemnului (mobilă), o fabrică de confecţii etc. Aici se păstrează ruinele curţii domneşti şi biserica domnească sf. Ion Botezătorul, ctitoria lui Ştefan cel Mare (1490). în cimitirul oraşului se află mausoleul lui Peneş Curcanul şi al dorobanţilor eroi din V., căzuţi la Plevna în 1877. — / s torte. Aşezarea s-a dezvoltat înccpînd din a doua jumătate a sec. al ХІІ-lea, în legătură cu drumul comercial care lega oraşele hali-ciene de Dunăre. în timpul domniei lui Alexandru cel Bun a fost reşedinţă domnească, iar în timpul domniei asociate a lui Ştefan al II-Iea (1435— 1442) Ia V. s-a aflat curtea domnească a acestuia. La 10 ianuarie 1475, la sud de V. a avut loc o mare bătălie între oastea lui Ştefan cel Marc şi armatele turco-muntene, conduse de Soliman-paşa. Armata moldoveană, condusă de Ştefan cel Mare, cu toată inferioritatea ei numerică, a reuşit să zdrobească armatele invadatoare, obţinînd cea mai strălucită victorie din istoria medievală a Moldovei. Biruinţa de la V. a avut un larg ecou internaţional. Lupta de la V. este cunoscută şi sub numele de lupta de la Racova sau de la Podul înalt. — Raionul V., cu 129 260 loc. (1965). Industrie alimentară, a materialelor de construcţie etc. Culturi de cereale, de plante industriale şi creşterea animalelor. Vasneţov, Viktor Mihailo-vici (1848—1926), pictor rus p e r e d v і j n і c. în prima parte a vieţii, V. a realizat lucrări de gen, în care a dovedit o fină şi caldă înţelegere a vieţii funcţionarilor („Dintr-un apartament într-altul**, „Prăvălia de VAS0C0NSTRICŢ1E 825 VATICAN cărţi"). V. ocupă un loc deosebit în arta rusă prin lucrările inspirate din poveştile populare ruseşti („Covorul zburător44, „Viteazul la răscrucea drumurilor4*, „Bogatîrii“). A realizat şi numeroase cartoane pentru mozaicuri cu teme religioase („Sfinţii bisericii ruse“ pentru biserica Sf. Vladimir din Kiev). Fratele său, V. Apolinarie Mihailovici (1856—1933), autor de peisaje, a evocat Moscova sec. al XVI I-lea („Moscova de lemn“). vasoconstricţie (FIZIOL,), fenomen caracterizat prin contracţia fibrelor musculare netede din pereţii vaselor sanguine, ceea ce determină o micşorare a lumenului acestora. V. se produce printr-un mecanism nervos reflex, prin acţiunea unor hormoni (adrenalină, vaso-presină) sau a unor medicamente (ergotamină, glanduitrin etc.). vasodilataţie (FIZIOL.), fenomen caracterizat prin relaxarea fibrelor musculare netede din pereţii vaselor sanguine, ceea ce determină o mărire a lumenului acestora. V. se produce sub acţiunea sistemului nervos sau în urma acţiunii unor horrfioni, a. administrării unor medicamente (ex. nitriţi). vasomotor (FIZIOL.), care se referă la mişcările de contracţie şi de relaxare ale vaselor sanguine (ex. nerv v., fenomen v.) — Centru v., centru nervos vegetativ situat în bulb, care coordonează mişcările pereţilor vasculari. — Nervi vasomotori, filete nervoase care produc constricţia sau relaxarea pereţilor vasculari. Majoritatea n.v. sînt nervi vegetativi simpatici sau parasimpatici. vasopresină (BIOCHIM.), hormon secretat de lobul posterior al hipofizei. Stimulează contracţia musculaturii netede, a capilarelor arteriolelor, făcînd să crească presiunea sanguină, contracţia musculaturii intestinale, peristaltismul intestinal etc. Văsterâs [veshr$:s], oraş în partea centrală a Suediei, port pe lacul Mălaren. 85 000 loc. (1964). Electrometalurgie, industrie electrotehnică, constructoare de maşini (instrumente de precizie, locomotive electrice), a sticlei etc. Vechi monumente, muzee, castel din se-ccolul al XlV-lea, biserici din secolul al XII I-lea şi al XV-lea; . Vasvâri/’ufouari/, Pal (pe numele adevărat Fejer P.) (1827— 1849), istoric literar ungur. A fost profesor la Universitate? din Pesta şi un partizan apropiat al lui Kossuth. Conducînd .o unitate militară a nemeşimii maghiare împotriva forţelor revoluţionare româneşti, a fost înfrînt şi ucis în Munţii A-puseni, în lupta de la Fîntînele (6 iulie 1849). Vaşcău, oraş raional în raionul Beiuş, reg. Crişana, situat pe valea Crişului Negru. 4 700 loc. (1965). Exploatări de marmură şi de calcare. Industrie alimentară, a materialelor de construcţie (cărămidă, mozaic), de prelucrare a lemnului etc. vatâlă (IND. TEXT.), organ mobil al războiului de ţesut care susţine spata; are următoarele funcţiuni: permite dirijarea suveicii prin rost, menţine paralele firele de urzeală şi îndeasă firul de bătătură în gura ţesăturii. vată, material format din fibre elastice de natură vegetală (de bumbac) sau minerală (de cuarţ, de sticlă sau de zgură), care se întrepătrund astfel încît să reprezinte un sistem omogen şi izotrop. V. de bumbac degre-sată, albită, uscată şi dărăcită este întrebuinţată în medicină pentru pansamente ca atare (v. hidrofilă) sau după impregnare cu substanţe medicamentoase (u. antiseptică, u. aseptică etc.). V. de cuarţ, obţinută prin suflarea unui gaz sub presiune într-o masă de bioxid de siliciu topit, este folosită ca suport pentru catalizatori şi pentru confecţionarea unor filtre. V.de sticlă, obţinută prin suflarea cu vapori a unei mase de sticlă topită, este folosită ca material izolant fonic şi termic. V.de zgură, obţinută prin dirijarea unei vine de abur sau de Vatican. Biblioteca aer comprimat asupra unei vine subţiri de zgură de furnal topită, este întrebuinţată ca material izolant termic. Vatican 1. Una dintre cele şapte coline ale Romei, situată pe malul drept al Tibru-lui, în afara zidurilor Romei vechi, unde se celebrau oracolele vaticinia. 2. Palat clădit pe colina cu acelaşi nume, înconjurat de un vast ansamblu de construcţii (vile, capele, biblioteci, muzee etc.), datînd din epoci diferite. Ridicat în vecinătatea bazilicii sf. Petru, construită de Constantin cel Mare, palatul V. a suferit nenumărate modificări de-a lungul timpului. în perioada Renaşterii, V* a fost mărit şi înfrumuseţat cu concursul a numeroşi arhitecţi şi artişti: Sangallo, Bramante, Michelangelo, Rafael ş.a. Din ansamblul V. face parte Capela Sixtină, Capela Paulină, Belvedere, Lapidariul etc. în palatul V. se află bogate colecţii de artă: muzeul Pio Clemen-tino, cu opere antice („Laoco-on“, „Apolo din Belvedere**, „Hermes*4, după Praxitele etc.); muzeul Gregorian; galeria de tapiserii; muzeul Chiaramonti, cu importante sculpturi antice („Doriforul"). Biblioteca, fundată în sec. al XV-lea de Nicolas al V-lea, .conţine ma- VATNA JOKULL 826 VAUGELAS nuscrise preţioase (,,Codex Va-ticanus", opere de Virgiliu, Terenţiu), ca şi nenumărate incunabule. Pinacoteca cuprinde pictori primitivi (Giotto, Me-îozzo di Forli) şi maeştri ai şcoljlor din Ferrara, Veneţia, ai Renaşterii în general. Aici se află reşedinţa permanentă a papilor, din 1377. 3. Statul papal, situat în partea de vest a oraşului Roma, pe colina Vatican. Suprafaţa: 0,44 km2. Populaţia: circa 1 000 loc. S-a constituit în urma acordurilor de la Lateran (11 februarie 1929) dintre papa Pius al Xl-lea şi guvernul italian; şeful său este papa. Teritoriul V. cuprinde piaţa şi bazilica Sf. Petru (sec. al XVl-lea), palatul V., un muzeu, grădini, biserici. El dispune de o considerabilă bază economică, reprezentată prin mari investiţii în întreprinderile din Italia si din alte ţări. Vatna Jokull [iocul], cel mai mare gheţar din Europa, care acoperă un masiv vulcanic din sud-estul Islandei. Suprafaţa: 8 800 km2. Grosimea: 600—1 000 m. Din el se desprind multe limbi de gheaţă. Erupţiile vulcanului provoacă topiri ale masei de gheaţă, catastrofale pentru litoralul sud-estic islandez. „Vatra*4, revistă literară bilunară, apărută la Bucureşti, sub redacţia lui G. Coşbuc, I. Slavici şi I.L. Caragiale, de Ia l ianuarie 1894 pînă în august 1896, cu subtitlul „Foaie ilustrată pentru familie*4. Pro- gramul ei, definit în primul număr, militează pentru o literatură realistă, cu caracter naţional şi popular. A avut printre colaboratori pe В. P. Hasdeu, Traian Demetrescu ş.a. Vatra Dornei, oraş raional în reg. Suceava, reşedinţă de raion, situat pe valea Bistriţei. 13 790 loc. (1963). Industrie de prelucrare a lemnului (combinat de industrializare a lemnului) şi alimentară (produse lactate). Staţiune balneoclima-tică, cu ape carbogazoase, bi-carbonatate, sodice, feruginoa-se, magneziene, indicate în terapeutica bolilor cardiovasculare, endocrine, a gastritelor, anemiilor etc. Nămol de turbă. — Raionul V.D., cu 47 050 loc. (1965). Exploatări de mangan (Iacobeni), de turbă (Poiana Stampei), exploatări forestiere. Industrie de prelucrare a lemnului, alimentară. Creşterea animalelor. Vatra Moldoviţei, comună în raionul Cîmpulung, reg. Suceava, situată pe valea Moldoviţei. 2 860 loc. (1965). Industrie de prelucrare a lemnului (cherestea). vatră (TEHN.), partea inferioară a unui focar de cazan de abur, a unui cuptor metalurgic pe care se aşază materialul de topit sau a unei forje pe care se aşază şi arde combustibilul. Văttern [vétarn], Iac tectonic în Suedia centrală. Suprafaţa: 1 899 km2. Adîncimea maximă: 119 m. Prin rîul Motala este tributar Mării Baltice. Face parte din siste- VaUa Dornei. Pavilionul băilor mul navigabil care leagă oraşele Stockholm şi Goteborg. Vaţa de Jos, localitate de tip urban în raionul Brad, reg. Hunedoara, situată pe valea Cri-şului Alb. Industrie a materialelor de construcţie (var). Staţiune balneoclimatică, cu izvoare minerale termale (35 —37°C) sulfatate, clorurosodice, calcice, recomandate în terapeutica afecţiunilor aparatului locomotor, sistemului nervos periferic, ficatului etc. Vauban [vobă], Sebastien Le Prestre, senior de (1633 — 1707), inginer militar şi mare-/ şal francez. A revoluţionat metodele şi tehnica lucrărilor de fortificaţie şi de asediu, înlocuind zidurile înălţate de la suprafaţă cu tranşee prevăzute cu ziduri îngropate sau semi-îngropate. în scrierea „Dijma regală** (1707), interzisă după apariţie, s-a ridicat împotriva fiscalităţii excesive şi a propus perceperea impozitelor în raport cu veniturile, ceea ce i-a atras ura nobilimii şi dizgraţia regală. Vaucanson/ t>ocaso7,Jacques de (1709— 1782), inginer mecanic şi inventator francez. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris. Inventator fecund, a construit o pompă de apă (1737), mai multe auto-mate-jucării cu mecanism de ceasornic şi a perfecţionat unele maşini-unelte. Cea mai importantă invenţie a lui este războiul de ţesut mecanizat cu ridicarea automată a iţelor pentru formarea rostului, realizat în 1745. Vaudoyer [ voduaie], Antoine (1756—1846), arhitect şi arheolog francez. A construit „Palatul Institutului**. Leon V. (1803 — 1872), fiul precedentului, arhitect. A studiat Ia Roma arhitectura antică. A transformat clădirea vechii biserici „Saint Martin des Champs** din Paris în „Conservatorul (Muzeul) de arte şi meserii**. A executat proiectul Catedralei din Marsilia într-un stil romano-bizan-tin. Vaugelas [vojlă /, Claude Favre de (1585-1650), filolog francez, cel mai cunoscut dintre teoreticienii francezi ai purismului clasic în materie de limbă. A contribuit puternic la fixarea limbii literare din VAUGHAN 827 VĂCĂRESCU sec. al XVII-lea („Observaţii asupra limbii franceze*', 1647) şi a conclus lucrările „Dicţionarului Academiei Franceze**. Vaughan [vo:nJ, Williams, Ralph (1872—1958), compozitor englez, profesor la Royal Collège of Music din Londra. Elev al lui M. Bruch şi M. Ravel, a compus opt simfonii, o operă, muzică de scenă şi de film, lucrări pentru ansambluri de cameră şi piese vocale, în majoritate înrîurite de folclorul englez, care l-au situat printre exponenţii de seamă ai muzicii engleze contemporane. A scris şi studii despre Purceii şi despre cîntecul popular englez. Vauvenargues [ vovnârg], Luc de Clapiers (1715-1747), moralist francez. „Maximele** sale (1746) exprimă un optimism generos şi încredere în nobleţea sentimentelor şi a pasiunilor umane. Iscusit mî-nuitor al limbii, mai puţin dotat ca La Bruyère în zugrăvirea caracterelor, V. este, alături de La Rochefoucauld, un strălucit reprezentant al genului sentinţei şi maximei în literatura franceză. Vavilov, Serghei Ivanovici' (1891 —1951), fizician sovietic; a fost membru şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A adus contribuţii în domeniul opticii fizice, cercetînd, sub numeroase aspecte, fenomenul de luminescenţă. Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Vay/tfoi/. Miklos (1802— 1894), baron, om politic ungur, reprezentant al intereselor nobilimii ungare. în 1848, în calitate de comisar al guvernului în Transilvania, a tărăgănat aplicarea prevederilor privind desfiinţarea robotelorşia susţinut politica nemeşimii maghiare faţă de românii transilvăneni. Vazov, Ivan Minciov (1850 — 1921), scriitor, publicist şi om politic bulgar. A locuit de două ori în România, unde a luat contact cu emigraţia bulgară antiotomană şi a debutat în „Revista periodică" (Brăila). în versurile sale lirice, de inspiraţie patriotică şi naţională, a glorificat eroismul luptătorilor pentru eliberarea patriei (volumele „Steag şi guzlă**, 1881; „Epopeea celor uitaţi**, 1881), a veştejit politica reacţionară a burgheziei bulgare („Cîmpii şi păduri**, 1884), a evocat episoade de război („Sub bubuitul victoriei**, 1914; „Cîntece pentru Macedonia**, 1916), precum şi munca paşnică a plugarilor. Talentul nău narativ apare cu pregnanţă în romanul „Sub jug“ (189'/, trad. rom.), care reflectă avîntul revoluţionar al poporului bulgar în ajunul răscoalei din 1876, şi în nuvele ca „Oropsiţii** (1885), „Bunicul Joco priveşte** (1917) ş.a. Scriitor complex, în a cărui operă elemente realiste se îmbină deopotrivă cu cele romantice, V. este una dintre cele mai reprezentative figuri ale perioadei de formare a literaturii bulgare moderne. Văcărescu, veche familie de boieri din Ţara Românească, dintre care cei mai cunoscuţi au fost: Enache V. ( ? — 1714), care, în timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu (1688 — 1714), a fost succesiv conducător al gărzilor domneşti, capuchehaie, mare clucer şi mare vistier. A fost omorît de turci la Constantinopol, îm-^ preună cu domnul şi cu fiii acestuia; Ienăchifă V. (c. 1740 — 1797), mare dregător domnesc şi cărturar de seamă; Alecu K(c. 1767-1799), poet; Nicolaie V. (c. 1786—c. 1825), poet; lancu V. (1792—1863), poet; Teodor C.V. (1842— 1914), militar, diplomat şi om politic; a scris „Luptele românilor în resbelul din 1877 — 1878“ (1888); Elena F.(1866-1947), scriitoare. Văcărescu, Alecu (c. 1767— 1799), poet român, fiul cel mai mare al lui Ienăchiţă Văcărescu. A scris, fără intenţia de a le publica, versuri erotice româneşti şi greceşti, în stilul afectat al poeziei neoanacreon-tice. Este de asemenea autorul unor satire în limba greacă („Tatăl nostru parodiat** etc.). Văcărescu, Elena (1866 — 1947), scriitoare română, nepoată a lui lancu Văcărescu. A fost membru de onoare al Academiei Române. S-a născut la Bucureşti. Stabilită Ia Paris din 1891, s-a afirmat în literatura franceză cu versuri (volumele „Cîntecul aurorei**, 1886; „Su- fletul senin**, 1896; „Rapsodul Dîmboviţei", 1900, traducere de cîntece şi balade româneşti; „Licăriri şi flăcări", 1903; „Grădina pătimaşă", 1908 ş.a.), proză („Amor vincit", 1909; „Vrăjitoria", 1912 ş.a.) şi teatru (drama „Cobzarul", 1912), în care sînt frecvente teme şi realităţi româneşti, expresie a nostalg.ei şi a dragostei ei de patrie. Apreciată de V. Hugo, H. Taine, Anatole France, A. Sully Prudhomme, V. a primit, în urma raportului lui Leconte de Lisle, Premiul Academiei Franceze. A tradus în limba franceză din Eminescu, Goga, Blaga, Minulescu, Topîrceanu, Vinea ş.a. A desfăşurat o intensă activitate de propagare a culturii şi a ideilor generoase. Opera sa poetică a fost tălmăcită în multe limbi, printre care italiană, daneză, engleză, olandeză, chineză. Văcărescu, lancu (1792 — 1863), poet român, fiul lui Alecu Văcărescu. S-a născut la Bucureşti. Atras de ideile înaintate ale epocii, a salutat răscoala lui T. Vladimirescu („Buna vestire", „Glasul poporului subt despotism") şi a participat la mişcarea de redeşteptare culturală şi naţională, sprijinind începuturile şcolii, teatrului, presei şi tipografiei româneşti. I. Văcărescu A fost membru al Societăţii literare şi al Asociaţiei literare. Lirica sa erotică, de factură neoanacreontică („O zi şi o noapte la Văcăreşti, sau Primăvara amorului" ş.a.), manifestă, printr-un viu sentiment al naturii, tendinţa de a depăşi vechile canoane ale epocii. A mai scris poeme filozofice („Adevărul") sub influenţa ilu- VACARESCU 828 VÂTAF minismului, balade pe teme folclorice, epistole, ode, elegii, idile şi epigrame. Opera lui V. (reunită în volumele „Poezii alese“, 1830, şi „Colecţie din poeziile d-lui marelui logofăt l.Văcărescu“, 1848) a introdus în literatura română specii noi şi a mlădiat limba poetică. A tradus mai multe piese de teatru, printre care şi „Britanicus“ de Racine. Văcărescu, Ienăchiţă (c. 1740—1797), istoric, filolog şi poet român premodern. A fost !. Văcărescu mare dregător domnesc şi a îndeplinit misiuni diplomatice peste hotare. Ca om politic şi istoric („Istorie a preaputerni-cilor împăraţi otomani**), a manifestat tendinţe filoturce. Este autorul celei dintîi gramatici româneşti tipărite („Observaţii sau băgări de seamă asupra regulilor şi orînduielilor gramaticii româneşti**, 1787), care, pe lîngă diversele categorii gramaticale, cuprinde şi un capitol de prozodie, ilustrat cu exemple originale. Poezia sa, redusă ca dimensiuni şi predominant erotică, este scrisă în maniera neoanacreontică a epocii, dar foloseşte şi evidente - sugestii folclorice („Amărîtă turturea**, „într-o grădină**). Avînd conştiinţa pionieratului său, V. a scris un testament liric în care „lasă moştenire** urmaşilor „creşterea limbii româneşti şi a patriei cinstire**. V ăcărescu, Nicolaie (c. 1786 — c. 1825), poet român, fiul lui Ienăchiţă Văcărescu. Ne-au rămas de la el cîteva poezii erotice, asemănătoare cu ale fratelui său Alecu, un cîntec de haiducie în formă populară („Durda“) şi un număr de scrisori adresate nepotului său de frate, Iancu. Scrisorile, redactate într-un stil încîlcit, dominat de o cazuistică sentimentală, conţin şi versuri satirice la adresa unor rele obiceiuri ale epocii (moda, jocul de cărţi etc.). văcărit (în evul mediu în Ţara Românească), dare în bani percepută de domnie pe fiecare cap de vită, introdusă în timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu (1688—1714). Se percepea de la ţăranii liberi şi dependenţi, boieri şi mănăstiri. A fost înlocuită, în a doua jumătate a sec. al XVlII-Iea, cu ajutorinţa. In Moldova і s-a spus с u n і ţ ă. vădâstra, cultură materială din neoliticul mijlociu, răspîn-dită în sud-estul Olteniei şi în teritoriile vecine de peste Dunăre. A fost numită astfel după localitatea Vădastra, din raionul Corabia, unde au fost descoperite pentru prima dată urme caracteristice ale acestei culturi. Vădeni, comună în raionul Brăila, reg. Galaţi, situată în lunca Şiretului, în apropierea confluenţei acestuia cu Dunărea. 2 820 loc. (1965). Industrie alimentară (fabrică de conserve din legume şi fructe). văduviţă (Leuciscus idus), specie de peşte teleostean din familia ciprinidelor, cu corpul de circa 35 cm lungime, comprimat lateral, acoperit cu solzi mici. Trăieşte în Dunăre, în bălţile şi cursul inferior al afluenţilor ei mari, precum şi în restul Eurasiei. Se pescuieşte în cantităţi importante. văl de etanşare (HIDRO-TEHN.), element component al unei construcţii hidrotehnice executate în terenuri aluvionare, destinat să reducă (în cea mai mare măsură) infiltraţia apei pe sub fundaţia unui baraj ori a unei culee sau prin pereţii unui canal. Se realizează prin injectarea în sol, sub presiune, a unor soluţii speciale (cimenturi, silicat de sodiu etc.), care pătrund prin macroporii aluviunilor şi se întăresc, formînd v. de e. Vălenii de Munte, oraş raional în reg. Ploieşti, reşedinţa raionului Teleajen, situat pe valea Teleajenului. 7 350 loc. (1965). Industrie alimen- tară (conserve de fructe). Exploatări de nisip cuarţos. Centru pomicol (pruni). Aici a funcţionat, între 1908 şi 1914 şi între 1921 şi 1940, Universitatea populară de la V. de M., fundată şi condusă de N. Iorga. Tot aici se află Casa memorială Nicolaie Iorga, biserica Mănăstirii Văleni (1680, cu picturi din 1737). Văliug, comună în reg. Banat, subordonată oraşului regional Reşiţa. 1510 loc. (1965). Lac de acumulare şi o hidrocentrală (8,18 MW). Exploatări forestiere. vălul palatului, porţiune musculară care continuă, în partea posterioară a cavităţii bucale, palatul tare şi care se termină cu o prelungire, numită uvulă; poziţia v.p. în timpul articulării determină caracterul oral sau nazal al sunetelor. Vărsătorul (ASTR.), constelaţie zodiacală, vizibilă toamna у • *41 Constelaţia Vărsătorul pe cerul de seară şi care este parcursă de Soare în a doua jumătate a lunii februarie şi la începutul lunii martie. Cele mai strălucitoare stele din constelaţia Vărsătorul sînt de mărimea stelară 3. vătaf (în evul mediu în ţările române) 1. Mai-marele slugilor de la curtea unui boier sau a unei mănăstiri. 2. Conducător al unui grup (ceată) de curteni şi de slujitori, format din subalternii de la sate ai unui dregător. Peste toţi v. dintr-un judeţ (ţinut) era un mare-vâtaf. — V. de plai, conducător al vătafilor de plăieşi dintr-un plai. — V. de divan, subaltern al hatmanului de divan (prima jumătate a sec. al XlX-lea), cu atribuţii judecătoreşti, care rezolva litigii mai mici. 3. Conducător al unei bresle, al unui corp de meşteşugari. VÀTÀMAN 829 VECCHIETTI vătămân (în evul mediu în Moldova) 1. Denumire a căpeteniei obştii săteşti. 2. Reprezentant al stăpînului feudal în satele aservite, care se îngrijea de îndeplinirea obligaţiilor locuitorilor faţă de stăpîn. I se spunea şi ureadnic. vătămare corporală (DR.), urmare specifică infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii persoanelor. V.c.,' ca expresie, intră în denumirea unora dintre infracţiunile care produc această urmare (ex. v.c. graüà, cînd s-au pricinuit leziuni care necesită o îngrijire medicală de lungă durată; V.c. foarte gravă, cînd s-a cauzat o infirmitate sau altă urmare gravă; v.c. cau-zaioare de moarte, cînd fapta a avut ca urmare moartea victimei; v.c. din culpă, cînd fapta care a produs leziunea a fost săvîrşită din culpă). văz (FIZIOL.), simţ prin care se înregistrează direct forma, culoarea, luminozitatea obiectelor, precum şi distanţa şi mişcarea acestora. V. dă o imagine subiectivă, corectă (în anumite limite) a realităţii * obiective, datorită activităţii analizatorului vizual, format dintr-o porţiune periferică (ochiul), una «intermediară (rierv şi tract optic, corp geniculat lateral) şi o porţiune centrală (scoarţa cerebrală din regiunea occipitală). V. şi o c h i. Vâlcovici, Victor (n. 1885), matematician român, membru al Academiei Republicii Socialiste România, om de ştiinţă V. Vâlcovici emerit. A fost profesor de mecanică la Universitatea din Iaşi, apoi la Politehnica din Timişoara şi la Universitatea din Bucureşti. Are lucrări în domeniul hidrodinamicii, al mecanicii generale, al flambajului, al cosmogoniei, cu contribuţii în problema mişcării fluidelor incompresibile cu suprafeţe de discontinuitate, a mişcării fluidelor barotrope, a determinării liniei elastice şi a condiţiilor de flambaj privind coloanele subţiri cufundate în fluid. A studiat generalizarea legii de recesie a Iui Hubble. Op. pr.: „Mişcarea fluidă discontinuă cu două linii libere** (1913), „Mecanica teoretică** (1959, în colaborare), „Principiile va-riaţionale ale mecanicii** (1963). Valsan, George (1885 — 1935), geograf român. S-a născut la Bucureşti. Şi-a făcut studiile la Bucureşti, Berlin şi Paris. A fost profesor la universităţile din . Iaşi, Cluj şi Bucureşti, membru al Academiei Române, preşedinte al Societăţii etnografice române şi director al Institutului de geografie din Cluj, pe care l-a înfiinţat şi^ în jurul căruia a format o şcoală geografică românească. S-a ocupat de probleme de geografie generală („Sensul geografiei ca ştiinţă**, editată postum), de geomorfo-logie („Cîmpia Română**, 1915; „Asupra trecerii Dunării prin Porţile de Fier**, 1916), de geografie umană („0 fază în popu-larea ţărilor româneşti**, 1912), de istorie a geografiei („Harta Moldovei deD.Cantemir“,1926, pe care a descoperit-o în Biblioteca Naţională din Paris), de etnografie („0 ştiinţă nouă: etnografia**, 1927), de toponimie, de biogeografie etc. V. a conceput geogrăfia ca o ştiinţă a marilor ansambluri terito-\ riale, privite în întregul lor, prin integrarea elementelor componente în unitatea din care fac parte. Teza sa de doctorat, „Cîmpia Română** (1915), lucrare fundamentală a literaturii geografice româneşti, este primul studiu al unei mari unităţi geografice, în bună măsură actual şi astăzi mai ales prin aprecierea rolului pe care î-au avut subsidenţele locale în dispunerea reţelei hidrografice şi în evoluţia reliefului. Prin această lucrare el a pus, în acelaşi timp cu C. Brătescu, bazele geomorfologiei moderne în România. Savant de reputaţie mondială, V. a reprezentat ţara noastră în numeroase congrese internaţionale de geografie, în care a deţinut funcţii importante. veac v. secol. „Veac nou**, revistă social-politică şi literară, apărută săptămînal, la Bucureşti, în 1934. Printre colaboratorii revistei s-a numărat şi Al. Sahia. „Veac nou**, revistă săptă-mînală, organ al Consiliului general A.R.L.U.S. Apare din decembrie 1944, la Bucureşti. Veatka, rîu în Uniunea Sovietică, afluent pe dreapta al Kamei (l 367 km). Curge prin-tr-o regiune de cîmpie. Navigabil vara pe o lungime de circa 1 000 km. Trece prin oraşul Kirov. Veblen [vebhn], Thorstein (1857—1929), economist şi sociolog burghez american, reprezentant al instituţionali s m u 1 u i. Pornind de la apriorismul lui Kant, pe care l-a îmbinat cu pragmatismul american, V. a propovăduit teza primatului factorilor psihologici în dezvoltarea economică. A criticat unele aspecte ale capitalismului, dar reformele propuse de el (ex. crearea unei tehnocraţii) nu atingeau bazele orînduirii capitaliste. Op. pr.: „Teoria clasei avute** (1899), „Teoria întreprinderii de afa-ceri“ (1904). Vecchietti, Tullio (n. 1914), secretar general (din 1965) al Partidului socialist italian al unităţii proletare (P.S. I.U.P.), creat în ianuarie 1964 ca rezultat al desprinderii din Partidul socialist italian a aripii de stînga. VECE 830 VEDANTA vece 1. (în evul mediu în Rusia) Denumire a organului suprem al puterii în unele oraşe în sec. X—XV. 2. (în Iugoslavia) Denumire dată unor organe reprezentative ale puterii de stat. vecerniile siciliene, nume sub care este cunoscută în istorie răscoala populaţiei din Palermo împotriva stăpînirii franceze din Sicilia (1282). V.s. au avut ca urmare masacrarea întregii garnizoane franceze din insulă şi eliberarea Siciliei de sub dominaţia franceză (martie-aprilie 1282). Numele vine de Ia slujba bisericească de seară în timpul căreia a izbucnit răscoala. „Vechiul testament", prima parte a Bibliei, elaborată în sec. XIII—II î.e.n., recunoscută atît de mozaici, cît şi de creştini. Manuscrisele de la Marea Moartă (Qumran) cuprind cele mai vechi versiuni ale V.t. cunoscute pînă acum. Legendele V.t. reproduc, în forme modificate, tradiţii şi mituri ale vechilor evrei şi ale popoarelor cu care au intrat în contact în perioada stabilirii lor în Palestina. Primele cinci cărţi " . ale V.t. (Pentateuhul) sînt atribuite miticului Moise. Cărţile V.t. au fost scrise în ipajori-tate în limba ebraică, iar unele dintre ele în aramaică şi în greacă. în sec. al II-lea î.e.n. V.t. a fost tradus în limba greacă (Septuaginta), iar în sec. IV e.n. în limba latină (Vulgata). Cea mai veche traducere a V.t. în limba română este Palia de la Orăştie (1582). ' vecinătatea unui punct (element) a dintr-un spaţiu topologic (MAT.), orice sub-mulţime a unui spaţiu topologic conţinînd o mulţime deschisă căreia îi aparţine punctul a. în spaţiul euclidian cu trei dimensiuni, exemple de vecinătăţi ale unui puncta sînt sferele, cuburile şi paralelipipedele pline, care conţin pe a în interiorul lor; în plan, exemple de vecinătăţi ale TJnui punct a sînt cercurile, pătrăţele şi dreptunghiurile pline, care conţin pe a în interiorul lor; pe dreaptă, exemple de vecinătăţi ale unui punct a sînt intervalele închise sau deschise, care conţin punctul a. vecini (în evul mediu în Moldova), denumire a ţăranilor dependenţi de stăpînii feudali, în Ţara Românească se numeau rumâni, iar în Transilvania iobagi. vecinie (în evul mediu în Moldova), condiţia ţăranilor dependenţi de stăpînul feudal al moşiei. V. a fost desfiinţată prin reforma lui Constantin .Mavrocordat în 6 aprilie 1749. V. şi rumâni e. Vecsler, Max (1870-1917), militant în mişcarea muncitorească din România, publicist. A fost unul dintre organizatorii şi conducătorii Cercului de studii sociale din Iaşi. A colaborat la gazetele „Lumina**, „Viitorul social**, „România muncitoare** ş.a. şi la revista socialiştilor germani, „Neue Zeit“. Arestat după manifestaţia de I Mai 1917 de la Iaşi, a fost împuşcat cîteva zile mai tîrziu sub pretextul încercării de a fugi de sub escortă. vectocardiografie (MED.), variantă a electrocardiografiei, care permite urmărirea directă pe ecranul unui tub de televiziune a sensului şi amplitudinii biocurenţilor inimii. vector (lat. vectare „a trage**) 1. (MAT.) a) Vector (sau ~ liber), mulţime a tuturor segmentelor orientate, echipolente cu un segment orientat dat. Prin noţiunea de segment orientat se înţelege o pereche ordonată de puncte A şi B. Sensul segmentului AB, definit de perechea de puncte A şi B, este definit, de ordinea în care se dau punctele A şi B. Punctul A se numeşte originea segmentului, iar B, extremitatea sau vîrful său. Două segmente orientate se numesc echipolente,dacă, unind originile între ele şi extremităţile între ele, se obţine un paralelogram. Distanţa dintre A şi B se numeşte lungimea segmentului. Mărimea unui vector liber este egală cu lungimea segmentului orientat prin care este reprezentat vectorul. Un segment orientat poate fi reprezentat grafic printr-o săgeată. Exemple de mărimi fizice care pot fi reprezentată prin segmente o- rientate sînt: forţele, vitezele, acceleraţiile, intensitatea cîm-pului electric şi a celui magnetic. b) Vector alunecător, mulţime a tuturor segmentelor orientate, situate pe o aceeaşi dreaptă şi echipolente cu un segment orientat dat. Exemple de mărimi fizice care pot fi reprezentate prin vectori alunecători sînt forţele aplicate corpurilor solide rigide, c) Vector legat, segment orientat cu originea şi extremitatea fixate. Un exemplu de mărime fizică reprezentabilă printr-un vector legat este greutatea corpurilor în cîmpul gravific al Pămîntului. Segmentele orientate, respectiv vectorii definiţi de ele, se pot nota astfel: AB, AB sau AB, u, u sau u, r, r sau r etc. d) Vector unitate v. versor, e) Vector de poziţie al unui punct P Cri„..,.rn) din spa(iul euclidian cu n dimensiuni, vectorul OP = *iei + ... -h xnen, unde O este originea reperului, iar en o bază a spaţiului. £) Element al unui spaţiu liniar (vectorial). 2. (FIZ.) Vector de undă, vector asociat unei unde progresive, ale cărui direcţie şi sens coincid cu direcţia şi cu sensul de propagare ale undei şi al cărui modul este egal cu inversul lungimii de undă. vedânta (în sanscrită „desă-vîrşirea Vedelor**), şcoală tradiţională „ortodoxă** a filozofiei indiene, fundată în sec. al IV-leă î.e.n. de înţeleptul Bada-rayana pe baza „U p a n i ş a-d e 1 o r“. Doctrina idealist-obiectivă a v. s-a diferenţiat de şcoala uttara-m i m a n s a, devenind temelia filozofică a brahmanismului şi hinduismului. Cei mai de seamă reprezentanţi ai ei din evul mediu au fost Şankara (sec. al IX-lea), fondatorul monismului vedan-tic absolut (a d v a i t a), şi Ramanuja (sec. al Xl-lea), fondatorul monismului limitat. V. este din sec. al Xl-lea filozofia dominantă în India. Reprezentanţii ei moderni (Ram Mohan Roy, Ramakrishna, Viveka-nanda, Aurobindo Ghosh, S. Ra-dhakrishnan ş.a.) au promovat concepţii iluministe. VEDDA 831 VELASQUEZ vedda (vedoşii), populaţie băştinaşă a insulei Ceylon, care, din punct de vedere antropologic, face parte din ramura australoidă a rasei negroide; ea vorbeşte limba singaleză. „Vede" (în sanscrită veda „cunoaştere, ştiinţă'*), documente literare şi filozofice-religioase ale antichităţii indice, întocmite, probabil, în a doua jumătate a mileniului al II-lea şi prima jumătate a mileniului I î.e.n., care au devenit „cărţile sfinte ale brahmanilor şi hinduşilor. V. cuprind patru culegeri succesive: Rigveda (Veda imnurilor), Samaveda (Veda cîntări-lor), Y adjurveda (Veda sacrificiilor) şi AtharVaVeda (Veda vrăjilor). Ele reflectă procesul destrămării treptate a societăţii patriarhale indiene şi constituirea finală a castelor. Rigveda, cea mai veche dintre cele patru Vede, prezintă şi cea mai mare valoare literară. Ea se compune din 1 028 de imnuri, dispuse în zece cicluri (mandale). Samaveda reproduce Rigveda, la care- adaugă 73 de imnuri noi. Multe imnuri din Rigveda au trecut şi în Yadjurveda. Literatura vedică*' se împarte în trei perioade: 1) cea a vedelor propriu-zise; 2) cea a brahmanelor, comentarii la Vede, cuprinzînd şi~ numeroase mituri; 3) cea a scrierilor cu reguli pentru viaţa ascetică, şi îndeosebi a „U p a n i ş a d e-1 o r". După cum recunosc sau nu autoritatea Vedelor, şcolile tradiţionale ale filozofiei indiene se împart în „ortodoxe** şi „ncortodoxe". V. şi v e d a n-t a. Vedea, afluent pe stînga al Dunării (242 km), între Zim-nicea şi Giurgiu. Izvorăşte din Piemontul Cotmeana, pe care-1 străbate în direcţie nord-sud, apoi drenează cîmpia Gă-vanu-Burdea şi Burnas. Afluent principal: Teleormanul. Seacă în perioadele secetoase. Vederoasa, liman fluviatil pe malul dobrogean al Dunării, între Ostrov şi Cernavodă. Suprafaţa: 6,80 km2 (acoperită în cea mai marc parte cu stuf). Alimentarea cu apă se face din izvoare. vedetă (MILIT.) a) Vedetă blindată, navă de luptă de tonaj mic (30 — 50 de tone), cu corp blindat împotriva focului mitralierelor, armată cu un tun şi 2—3 mitraliere. Acţionează pe fluvii sau în apropierea litoralului, b) Vedetă torpiloare, navă de luptă de tonaj mic (pînă la 100 de tone), cu viteză mare (90—100 km/oră), avînd torpila ca armament principal. Este destinată atacului împotriva navelor inamice. Se mai numeşte vedetă rapidă. Vega (ASTR.), stea strălucitoare, de mărimea stelară zero, din constelaţia Lira, care se află la 26 de ani-lumină de noi. Luminozitatea ei este de 50 de ori mai mare decît cea a Soarelui. vegetaţie 1. (BOT,) a) Fopu-laţie de plante eterogenă ca origine geografică şi cu înrudiri diverse, dar grupate împreună de necesităţile de trai în unităţi de viaţă numite fitocenoze şi asocia-ţ i i. Se deosebesc patru tipuri principale de v.: tipul de arbori-arbuşti, tipul ierbos, tipul de pustiu şi tipul „rătăcitor**, din care fac parte fitocenozele din .plancton şi din sol. V. ţării noastre este repartizată în trei zone: zona stepelor, zona pădurilor şi zona alpină, b) Creştere, dezvoltare şi întreţinere a vieţii unei plante. în acest sens se disting organe vegetative (rădăcina, tulpina, frunza), spre deosebire de organele de reproducere (floarea). 2. (MED.) a) Leziune a pielii, membranelor seroase sau mucoaselor, caracterizată printr-o excrescenţă moale cu suprafaţa brăzdată de cute foarte fine cu aspect conopidi'form. Apare datorită unei proliferări celulare exagerate de natură bacteriană, virotică, canceroasă etc. b) V. adenoidită. veghetor (IND. TEXT.), dispozitiv de control al războiului de ţesut automat, care comandă oprirea războiului în cazul ruperii firelor. vehicul (lat. vehor „sînt dus, purtat**; TRANSP.), sistem tehnic (maşină) construit pentru a se putea deplasa pe o cale de comunicaţie, prin rulare (pe roţi), alunecare sau plutire, şi care este folosit pentru transportul persoanelor ori al mărfurilor (v. de transport), pen- tru efectuarea unei anumite lucrări (v. tehnic) sau în scopuri militare (v. de luptă). După natura căii de comunicaţie se deosebesc: v. teres- tre (rutiere sau feroviare); v. suspendate, care se deplasează pe o cale de circulaţie montată la înălţime pe stîlpi şi constituită fie din şine metalice (ex. la vagoane de cale ferată suspendată, la transportoare, la poduri rulante etc.), fie din cabluri (ex. la cabine sau la vago-nete de funicular); v. subterane (ex. locomotivele şi vagonetele de mină, vagoanele de metropolitan); v. nautice (ex. navele de suprafaţă,' submarinele); v. aeriene (aeronavele); v. cosmice, care se deplasează în spaţiul cosmic şi sînt propulsate cu ajutorul rachetelor. Veksler, Vladimir Iosifo-vici (1907—1966), fizician sovietic; a fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A studiat radiaţiile X şi cosmice. în 1944 a elaborat principiul autofazârii particulelor care a permis construirea unor noi tipuri de acceleratoare (fa-zotronul, sincrotronul etc.). Laureat al Premiului Lenin (,959). ^ vel- (în evul mediu în ţările române), prefix slav alăturat unei titulaturi pentru a-i arăta rangul; înseamnă „mare“ (ex. vel-armaş, vel-vistier, vel-spă-tar etc.). Velâră (lat. velum „pînză, văl**; LINGV.), sunet care se articulează în partea posteri-oară a cavităţii bucale, prin atingerea sau prin apropierea rădăcinii limbii de vălul palatului. în limba română sînt v. consoanele c, g şi vocalele Uf o. Consoanele v. se numesc şi guturale. Velâsquez [velâscheOj (Ve-lâzquez), Diego de Silva (1599 — 1660), celebru pictor spaniol, născut la Sevilla dintr-o veche familie de origine portugheză. A studiat pictura cu Francisco Herrera (El Viejo) şi apoi cu Francisco Pacheco. începuturile sale artistice sînt marcate de picturi religioase, naturi moarte, aşa-numitele „bedegones", şîSnai ales de tablouri de gen („Doi băieţi**, „Vînzător de apă în Sevilla'*, „Femeie prăjind ouă“), care VELASQUEZ 832 VELLESCU mărturisesc tendinţa către o viziune de sinteză, predilecţie pentru plasticitatea formelor şi influenţa „tenebroşilor** în practicarea contrastelor puternice ale clarobscurului. Apreciat de Filip al IV-lea, V. este ataşat curţii. A vizitat Italia, "\ y \ j 'Si- -. I Vclasquez (autoportret) unde a studiat în special pictura veneţiană (Tiziano), l-a cunoscut pe Ribera şi a executat mai multe lucrări, printre care portretul papii Inocenţiu al X-lea. Opera sa, deşi redusă ca număr de lucrări, este valoroasă prin concepţia despre artă, eliberată de misticism şi preocupată de realitate, viziunea sa plecînd de la lumea înconjurătoare, fără a avea o idee preconcepută despre frumuseţe. în puţinele sale lucrări religioase, V. pune accentul pe ambianţa profană, desprinsă de subiect, alegînd uneori o bucătărie („Iisus la Marta şi Maria"), alteori o tavernă rustică („Hristos şi pelerinii din Emaus“) şi nu pe prezenţa personajelor sacre. în tematica mitologică, zeii locuiesc pe pămînt, dedîndu-se la ocupaţii obişnuite. Astfel, tabloul „Băutorii*4 este o scenă rustică de gen, în care Bacbus apare ca un personaj rătăcit în mijlocul ţăranilor. Studiul omului depăşeşte aici limitele portretului static, tradiţional; trupurile sînt modelate puternic, iar cadrul este un peisaj în care artistul a pus noi probleme de lumină. t>AtelieruI lui Vulcan" este o imagine a muncii dintr-o fierărie obişnuită, în care numai Apolo este uşor idealizat. Fidel concepţiei potrivit căreia figurile, obiectele şi peisajul prezintă aceeaşi importanţă, V. a prezentat figura regelui la vînă-toare fără a neglija cîinii, costumele şi accesoriile, a privit cu egală atenţie fizionomiile monarhilor, membrilor familiei regale, ca şi ale piticilor, bufonilor sau ale curtenilor cruzi şi abrutizaţi, fără să flateze şi fără accente caricaturale. Deşi îşi prezintă modelele în atitudini calme şi trăsături generoase V. descoperă, în simpla conformaţie a capului sau a feţei, caracterul, tipul uman căruia îi aparţin („Portretul ecvestru al Iui Baltasar Carlos", „Filip al IV-lea în costum de vînătoare", „Infanta Margareta", „Mariana de Austria",. „Don Moro"). Creaţia lui V. se caracterizează prin iscusita rezolvare compoziţională, prin sobrietate şi distincţie. Astfel, cu o deosebită capacitate de sinteză sugerează prezenţa masivă şi impunătoare a armatei în „Predarea cheilor oraşului Breda4* sau ne introduce în viaţa obişnuită a palatului în „Meninele". După stabilirea sa la Madrid şi după contactul cu Rubens, tehnica lui V. se simplifică. Pasta, care păstrează strălucire şi variaţii de lumină, se subţiază şi sugerează, prin tuşe delicate, atît vitalitatea carnaţiei, cît şi fineţea broderiilor, volumele fiind reduse la subtile valoraţii de colorit. Prin ataşamentul faţă de realitate şi simţul subtil al ambianţei, arta lui V. anticipează pictura modernă. Velâzquez (de Cuellar) [ve-lâOcheQ de cuel'âr], Diego (c. 1465 —c. 1523), conchistador spaniol. A însoţit pe Cristofor Columb în a doua călătorie spre America, ajungînd în 1493 în Haiti. V. a cucerit insula Cuba (151 1-1514), devenind guvernator al acesteia, şi a organizat între 1517 şi 1519 două expediţii care au explorat Marea Caraibilor şi au atins coasta Mexicului. A însărcinat pe H. Cortez cu conducerea expediţiei în Mexic (1519). velă (NAV.), pînză de in, de cînepă sau de bumbac, formată din mai multe fîşii numite ^er/e, cusute între ele, legată de o veFgă, de un pic sau de o parîmă (manevră curentă) a unei nave cu pînze. V. au rolul de a asigura deplasarea navei sub acţiunea curenţilor de aer. După formă, v. poate fi: trape-zoidală (v. aurică), triunghiulară ( v.latină) sau dreptunghiulară (v. pătrată). Totalitatea v, unei nave cu pînze poartă numele de velalură. Velican, Vasile (n. 1904), agronom român, profesor la Institutul agronomic „Dr. P. Groza" din Cluj, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România. Prin lucrările sale a contribuit la dezvoltarea cercetărilor ştiinţifice din agricultură, mai ales în domeniul ameliorării plantelor. A creat mai multe soiuri de porumb şi de cartof. Op. pr.: „Fitotehnie" (în colaborare, 1956). velier (NAV.) V. corabie. Velini, Anton (c. 1817—^ 1873), pedagog român. în 1839 şi-a luat doctoratul în filozofie la Viena. A fost profesor Ia Academia Mihăileană şi director la Şcoala normală „Vasile Lupu" din Iaşi. A tratat sistematic, printre primii la noi, problemele metodicii şi ale educaţiei intelectuale, morale şi fizice în „Manual de metodică şi pedagogie pentru profesorii şcoalelor primare" (186°). velit (în evul mediu în ţările române), termen care desemna locul de frunte al unei categorii de boieri în ierarhia boierească; însemna • „mare". Boierul v. era un boier de rangul întîi. Vellescu, Ştefan (1838— 1899), actor român. Elev al lui Millo şi Pascaly şi, la Paris, al lui Regnier, părăseşte curînd scena pentru a se dedica predării artei dramatice la Conservatorul din Bucureşti. A fost profesorul Aristizzei Romanes-cu, al lui Grigore Manolescu. C. Nottara, I. Brezeanu, V. To-neanu, P. Liciu ş.a. Adversar convins al manierismului (academic sau romantic), a evoluat pe linia realismului interpretării. Promotor al literaturii dramatice originale, istoriograf şi memorialist al teatrului, în ultimii ani de viaţă, ca subdirector al Teatrului naţional din Bucureşti, şi-a îmbinat activitatea profesorală cu cea de regizor. VELNIŞ 833 VENEŢIA velniş (Ulmus levis), arbore din familia ulmaceelor, înalt pînă la 35 m, cu scoarţa cenu-şie-brună, exfoliată în solzi Velni? subţiri. Lemnul nu are o valoare deosebită. Creşte în zona de cîmpie şi dealuri, mai mult pe lîngă ape. Sin. Vtrij. velodrom (lat. velox „iute“ şi gr. dromos ,,cursă“), bază sportivă (descoperită sau acoperită total sau parţial), prevăzută cu o pistă de formă ovală, construită din beton armat, lemn sau pămînt, special amenajată pentru diferite curse cicliste (de viteză, de urmărire, de semifond). Lungimea pistei v. variază de la 333,33 m la 400 m, iar lăţimea de la 6 la lOm; înclinaţia pistei faţă de orizontală variază de la 22 la 40°. vemeliân (GEOL.) v. ludian. venă (ANAT.), vas sanguin în care sîngele circulă spre inimă. In general, v. au traiecte asemănătoare cu ale arterelor, astfel că, de obicei, două vene întovărăşesc o arteră. Spre deosebire de artere, v. au pereţi subţiri şi moi, din loc în loc cu valvule care împiedică refluxul sîngelui. Sîngele venos este de culoare închisă, datorită bioxidului de carbon cu care se încarcă trecînd prin capilare; numai v. pulmonare conduc sîngele arterial (de la plămîn la inimă). — Vene azigos, vene care colectează sîngele venelor intercostale, văr-sî ndu-1 în cava superioară. Există o mare şi o mică v.a. Sistemul v.a. asigură o anasto-moză naturală între vena cavă superioară şi cea inferioară. y-Vene cave, trunchiuri venoase importante care colectează sîngele de întoarcere de la nivelul capului, gîtului, extremităţilor superioare şi pieptului (v.c. superioara J şi, respectiv, de la nivelul extremităţilor inferioare, 53 — Dicţionar enciclopedic voi. IV viscerelor pelviene şi abdpmi-nale (v.c. inferioară). — V. portă, trunchi venos scurt şi gros, format din unirea venelor mezenterică superioară cu cea splenică, în spatele gîtului pancreasului. Pătrunde în ficat la nivelul hilului hepatic, unde se împarte în capilare venoase fine, care împînzesc tot ţesutul hepatic, reunindu-se apoi în vena suprahepatică. Prin v.p. sînt transportaţi în ficat pro-duşii alimentari absorbiţi la nivelul intestinului subţire. Venceslav’ v. Vâclav. Vencov, Ştefan ( 1899— 1955), fizician român; a fost profesor la Institutul politehnic din Bucureşti şi membru al Academiei R.P.R. A adus contribuţii în domeniul descărcărilor electrice în gaze şi a cercetat spectrele de absorbţie a numeroase substanţe. Vendée [vădej, regiune în vestul Franţei, pe coasta Oceanului Atlantic, cuprinsă între Nantes şi La Rochelle. Aici a izbucnit, în martie 1793, răscoala contrarevoluţionară monarhistă îndreptată împotriva revoluţiei franceze. Înfrîntă la sfîrşitul anului 1793, armata contrarevoluţionară n-a încetat rezistenţa decît în 1796. vendetta (ital. „răzbunare**), cutumă justiţiară, frecventă în Corsica, potrivit căreia o stare de inimiciţie, provocată de o ofensă sau de un omor, se extinde şi se transmite asupra tuturor rudelor victimei, care îşi asumă obligaţia de a o răzbuna. Vendryès [vâdriés/, Joseph (1875—1960), lingvist francez, elev al lui A. Meillet. A fost profesor la Universitatea din Clermont-Ferrand şi la cea din Caen, apoi la École des Hautes Études (Paris) şi la Sorbona. A condus publicaţiile ,,Revue celtique** şi „Études celtiques**. Autor a numeroase studii de lingvistică indo-europeană, în special asupra limbilor clasice şi celtice, precum şi al unor studii de teorie a limbii. Op. pr. : „Limbajul** \J venectazie (lat. vena ,,venă“ şi gr. ektasis „dilataţie**; MED.), dilataţie a unei vene. Vari-cele sînt exemple tipice de venectazie. venerologie (MED.), ramură a medicinii care studiază bolile contagioase ale organelor genitale masculine şi feminine. Cele mai importante boli venerice sînt blenoragia, şancrul moale, sifilisul. V. şi dermato-venerologie. \/venesecţie (MED.) v. flebo* tomie. \j veneţi 1. Populaţie indo-europeană, aşezată în antichitate în nord-estul Italiei. A fost supusă de romani în anul 183 î.e.n. De la v. vine numele oraşului Veneţia. 2. Denumire a triburilor celtice de navigatori temerari din Armoricum (Bretania). Au fost supuşi de Cezar în anul 56 î.e.n. Veneţia, oraş în nord-estul Italiei, situat pe 118 insule într-o lagună a Mării Adria-tice. 360 240 loc.^ (1964). Cartierele oraşului sînt străbătute de canale în Ioc de străzi, con-centrîndu-se în Canal Grande (3,8 km). în oraş există aproximativ 400 de poduri. Legătura cu uscatul continental se face printr-o linie de cale ferată şi o şosea. Important port maritim. Centru comercial. Industria modernă este dezvoltată în cartierele suburbane, situate pe ţărm: Marghera (metalurgie neferoasă, termocentrală electrică, şantier naval, prelucrarea petrolului, industrie chimică, textilă şi alimentară); Mestre (construcţii de maşini şi ateliere feroviare) etc. în partea insulară a oraşului există întreprinderi din ramurile tradiţionale: şantiere navale, arsenal, industria hîrtiei, textilă (mătase), sticlărie de artă (Ia Murano), dantele (la Bu-rano).Staţiune balneară (Lido), renumit centru turistic. Numeroase monumente, palate şi ansambluri arhitectural-urba-nistice importante: piaţa San Marco şi Basilica, monument bizantin cu decoraţie de marmură şi mozaic (sec. al Xl-lea), Canal Grande, Ponte di Rialto, Campanila, Palatul Ducal (Dogilor) (sec. XV — XVI), închisorile, Puntea suspinelor (sec. al XVII-lea), Turnul orologiului (sec. al XV-lea), statuia ecvestră a lui B. Colleoni. Cele mai cunoscute dintre cele nouăzeci de biserici sînt: S. Ma-ria della Salute, S. Zanipolo, VENEŢIA 834 VENEZUELA -y-M j !i ;rr! : ,i.Jl # '• - Ь ! [ глП Y '• f‘ , ' >t ,;eli?!f:"' *v .h!î-[ ir, \Ti* Veneţia. Puntea suspinelor S. Maria dei Frari, S. Giorgio Maggiore, S. Maria dei Mira-coli. Dintre palate se pot cita: Ca’d’oro, Contarini-Fasan sau casa Desdemonei, Corner-Spi-nelli, Foscari. (toate din secolul al XV-lea), Vendramin-Calergi, Scuola San Marco (secolul al XVI-lea). Muzee bogat înzestrate cu opere de artă; Academia de bele-arte, muzeul Correr, Muzeul de artă modernă ş.a. cuprind opere în special ale şcolii veneţiene (Bellini, Carpaccio, Gr6rgioneT~Tiziano, Tintoretto, Veronese, Tiepolo, Guardi, Sansovino etc.); Biblioteca Nazionale Marciana, una dintre cele mai celebre biblioteci din lume. V. este în acelaşi timp sediul unor importante manifestări internaţionale, periodice, de artă (Festivalul internaţional de artă cinematografică, Bienala de arte plastice. Festivalul de muzică, Festivalul de teatru). — Istoric. întemeiată în sec. al V-Iea e.n., V. s-a aflat în sec. VI —VIII sub suzeranitatea nominală a Imperiului bizantin. Din sec. al Xl-lea adevenit un însemnat centru meşteşugăresc şi comercial. Mare putere maritimă, V. a împărţit împreună cu Genova, rivala sa, hegemonia comercială şi politică în bazinul oriental al Mării Me-diterane, avînd rolul unui adevărat intermediar între Orient şi Occident. Veneţia a sprijinit cucerirea Constantinopo-Iului de către cruciaţi (1204), anexînd apoi o parte din Pe-lopones, insula Creta şi punînd stăpînire asupra unor importante puncte de pe litoralul de sud şi de est al Peninsulei Bal-v...,.... canice. Înfrîngerea definitivă a Genovei (1381), extinderea posesiunilor din Italia (anexarea Veronei, Padovei şi Ravennei), ocuparea insulelor Corfu (1386) şi Ci-: i pru (1489) au mar-.. . J cat în sec. XIV —XV apogeul puterii politice a republicii ve-peţiene. V. a fost o republică aristocratică condusă de un doge (din 697) şi de Marele Consiliu (din sec. al XII-lea), din care s-a desprins, în sec. al XlII-lea, un organ executiv, Micul Consiliu (Consiliul celor 40). Ocuparea de către Imperiul otoman a posesiunilor veneţiene. îngrădirea comerţului cu Levantul, mutarea axei comerciale a lumii din Mediterana spre ţărmurile Atlanticului au dus, în sec. XVI-XVII, Ia,declinul puterii economice şi politice a Veneţiei. în evul mediu, V. a întreţinut însemnate legături comerciale, politice şi culturale cu ţările române. Prin pacea de la Campo-Formio (1797), V. a fost inclusă în Imperiul habsburgic; după ocupaţia napoleoneană (1805 —1813), Congresul de la Viena a reconfirmat stăpînirea habsbur-gică asupra V. în martie 1848, V. s-a proclamat republică, rezistînd cu eroism, pînă în august 1849, asediului trupelor austriece. în 1866 a intrat în componenţa regatului Italiei, în timpul ocupaţiei hitleriste (1943—1945) a fost unul din principalele centre ale rezistenţei antifasciste. Veneţianov, Aleksei Gavri-lovici (1780—1847), pictor rus, unul dintre întemeietorii picturii de gen ruse. Cele mai caracteristice dintre lucrările sale cuprind teme din viaţa satului, reprezentată cu lirism în aspectele ei luminoase („La arat“, „Curăţirea sfeclei**, „La seceriş’* ş.a.). Autor de portrete şi maestru al caricaturii social-politice. Veneziano [veneţiâno], Do-menico ( ? —1461), pictor italian, influenţat de Masaccio şi Donatello. A pictat, împreună cu Piero della Francesca, elevul său, fresce astăzi dispărute. V. a introdus în arta florentină o nouă viziune a culorii, printr-o tentă clară şi armonioasă, realizînd un spaţiu mai aerat („Adoraţia magilor**, 1435; „Madonna de Santa Lucia dei Magnoli**, 1445). E reprezentat în Muzeul de artă al Republicii Socialiste România prin tabloul „Fecioara şi prun-cul“. Venezis, Ilias (n. 1904), prozator neogrec. S-a născut în Anatolia. Participant Ia războiul turco-grec (1919— 1922), a fost deportat şi condamnat la muncă forţată. Eliberat în 1923, s-a stabilit la Atena. S-a făcut cunoscut prin romanul „Matricola 31 328“ (1931), în care relatează, într-un stil nervos şi concis, episoade din deportare. Mai puţin crispate, dar pătrunse de o concepţie fatalistă, sînt romanele „Pă-mînt eolian** (1943), puternică evocare a anilor copilăriei, în care elementele reale se îmbină , cu visul şi legenda, „Senină-tate“ (1939), tablou al mizeriei coloniştilor greci repatriaţi, „Exodul'* (1951), inspirat din anii celui de-al doilea război mondial ş.a. Venezuela [venesuela] (Sta-iele Unite ale Venezuelei), stat în nordul Americii de Sud, situat între Columbia, Brazilia, Guyana (fostă colonie britanică), Oceanul Atlantic şi Marea Caraibilor. Suprafaţa: 912 050 km*2. Populaţia: 8 722 000 loc. (1965), în special metişi şi creoli, în rest negri, indieni şi mulatri. Capitala: Caracas. Limbajele stat: spaniola. Partea vestică; a ţării j are^ relief muntos; puternic fragmentat (Sierra de Perija, Cordillera Merida, care atinge VENEZUELA 835 VENEZUELA 5 002 m, Anzii Caraibi ş.a.), cuprinzînd şi o mare depresiune tectonică, bogată în zăcăminte de petrol, în care se află cîmpia, laguna şi golful Maracaibo. Partea centrală este ocupată de o cîmpie întinsă, Cîmpia Orinocului, cu altitudini cuprinse între 40 şi 150 m în vest, 300 şi 350 m în est. Partea sud-estică este situată în cadrul Podişului Guyanelor. Climă subecuatorială, cu un semestru ploios şi unul secetos; în Cîmpia Orinocului, climă ecuatorială. Reţeaua hidrografică este formată de Orinoco şi de afluenţii săi. Pe pantele munţilor şi în Podişul Guyanelor predomină pădurile subecuatoriale cu frunze căzătoare, iar în părţile mai umede pădurile ecuatoriale veşnic verzi. Cîmpia Orinocului şi cîmpia Maracaibo sînt acoperite de savane. Mari zăcăminte de petrol, minereu de fier şi de mangan, aur, diamante; mai există minereuri de nichel şi de cupru, azbest, magnezit, sulf, cărbune. Este o ţară în curs de dezvoltare, în care monopolurile din S.U.A.deţin poziţii dominante; economia ei se bazează în special pe industria extractivă. V. deţine locul al treilea în lume în extracţia de petrol (182 mii. t în 1965) şi un loc important în producţia de minereu de fier. Peste 1/4 din petrolul extras se prelucrează în rafinăriile din ţară. Dintre celelalte ramuri ale industriei prelucrătoare, mai importante sînt industria textilă (în Valencia, Caracas), alimentară (ulei, zahăr, conserve 53* de carne ş.a.) şi de pielărie, încălţăminte, reprezentate în general prin întreprinderi mici. Mai există industrie siderurgică, a materialelor de construcţie, chimico-far-maceutică, asamblare de automobile. în agricultură predomină marea proprietate funciară. Cultu-rileagricole ocupă suprafeţe restrîn-se. Se cultivă porumb. manioc, legume, orez, bananieri, cafea, cacao, trestie de zahăr, bumbac, agave, tutun. Pe păşunile naturale din Cîmpia Orinocului se cresc cornute mari pentru carne şi pentru lapte. Pe litoral se practică pescuitul. Venezuela exportă în special petrol şi produse petroliere (peste 90% din valoarea exportului), minereu de fier, cafea, cacao; se importă produse industriale şi alimente. Principalii parteneri comerciali: S.U.A., ţările Europei occidentale, Brazilia, Argentina. — Istoric. Teritoriul V. a fost locuit din timpuri străvechi de indieni (amerindieni) din familiile de limbi cibceaf aravakd şi caraibă. După descoperirea Âmericii de către Columb, teritoriul V. a fost cucerit, înce-pînd din prima jumătate a sec. al XVI-lea, de către conchistadorii spanioli. Indienii (amerindienii) au fost aproape în întregime exterminaţi. Pînă la războiul pentru independenţa coloniilor spaniole din America Latină (1810—1826), teritoriul V. a făcut parte din ivice re gatul spaniol Noua Gra-nădă: Stinjenită în dezvol- tarea sa de către Spania, burghezia creolă din V. a dat semnalul revoltei; în 1806 a avut loc în V. cea mai însemnată dintre luptele pre-revoluţionare din America Latină, condusă ' de Francisco M i r a n d a, care, după proclamarea în 1811 a independenţei VM a devenit conducătorul republicii şi comandantul suprem al armatei venezuelene. între anii 1819 şi 1830 V. a făcut parte din republica federativă Marea Columbie, creată de Bolivar, iar în 1830 a devenit stat de sine stătător. în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în ţară a început penetraţia capitalului englez, care la sfîrşitul sec. al XlX-lea a început să fie înlăturat de cel nord-american. în 1909, în urma unei lovituri de stat, puterea a fost preluată de Juan Vicente Gomez, care a instaurat în ţară un regim dictatorial (1909— 1935). în 1918 s-a început exploatarea zăcămintelor petrolifere. Ca urmare a dezvoltării industriale, în sec. al XX-lea a luat avînt în V. mişcarea muncitorească, iar în 1937 a fost creat Partidul Comunist din V,, care a activat o vreme în ilegalitate. în cel de-al doilea război mondial V. s-a situat de partea coaliţiei antihitleriste. In timpul şi mai ales după cel de-al doilea război mondial, economia ţării a fost subordonată tot mai mult intereselor monopolurilor nord-americane. în urma alegerilor din 1947 (primele alegeri libere şi generale din istoria ţării), preşedinte al V. a devenit Romulo Gallegos, candidatul partidului Acţiunea democratică, care a iniţiat un larg program de reforme menite să asigure dezvoltarea economiei ţării; cercurile reacţionare au organizat însă o lovitură de stat în 1948, puterea fiind preluată de o juntă militară, care a dus o politică antipopulară dictatorială accentuată, îndeosebi în timpul preşedinţiei lui Perez Jimenez (1952—1958). în august 1957 s-a constituit, din iniţiativa Partidului Comunist din V., o juntă patriotică, formată din reprezentanţii tuturor partidelor de opoziţie (Partidul comunist, Acţiunea democratică, Uniunea republican-demo-cratică, Partidul social-creştin). în 1958 dictatorul Perez Jimenez a fost înlăturat de către o mişcare civico-militară şi înlocuit printr-o juntă guvernamentală, condusă de W. Larrazabal, în care au intrat şi reprezentanţii juntei patriotice. Liderul partidului Acţiunea democratică, Romulo Betan- VENIN 836 VENIT NATIONAL court, devenit preşedinte al V, (1939— 1963), a abandonat treptat programul juntei patriotice, poziţiile-cheie fiind acaparate de marea burghezie de orientare proamericană. împotriva politicii antinaţionale a lui Betan-court, în ţară a luat naştere o puternică mişcare de partizani; în 1962 a fost creat Frontul de eliberare naţională, din care fac parte Partidul Comunist din V., partidul Mişcarea revoluţionară de stînga (constituit din aripa de stînga a partidului Acţiunea democratică) şi aripa de stînga a Uniunii republican-democratice. V. este o republică federativă. Şeful statului şi al guvernului este preşedintele, ales pe termen de cinci ani. Organul legislativ suprem este Congresul Naţional (parlamentul) bicameral. Partide politice: Acţiunea democratică; Partidul naţional-revoluţionar; Uniunea republican-democra-tică; Frontul naţional democratic; Avangarda popular-naţio-nală. Partidul Mişcarea revoluţionară de stînga şi Partidul Comunist din V. au fost lipsite în 1963 de dreptul de a participa Ia activitatea politică. venin (BIOL., FARM.), substanţă toxică secretată de organele anumitor plante sau animale, care poate fi introdus în organism pe cale bucală sau prin muşcătură ori înţepătură, producînd efecte toxice sau letale. Aproape toate clasele de animale au reprezentanţi care elaborează v., mai răspîn-diţi fiind cei din rîndul insectelor, arahnidelor şi reptilelor (şerpii). V. de origine animală au în general structură proteică. La plante, v. sînt mai rare, dar frecvente la ciuperci. V. de origine vegetală sînt în general alcaloizi (mus-carină, aconitină, atropină, nicotină etc.) sau glucozide (stro-fantină). La baza acţiunii v. stau reacţiile chimice cu substanţele din componenţa celulei şi ţesuturilor, precum şi cu cele care iau parte în metabolismul tisular. Unele V. au selectivitate, blocînd funcţiunile sîngelui, ale celulei nervoase, inimii etc. împotriva intoxicaţiilor cu v. au fost elaborate seruri specifice (ex. ser antiviperin, ser antilatrodectic). în terapeutică se utilizează în anumite doze şi concentraţii v. de albine, de cobra, de vipere şi de broască. venit (EC.), totalitatea mijloacelor materiale sau băneşti care revin unei persoane fizice sau juridice în procesul repartiţiei. V. pot fi: primare (cînd se formează în procesul distribuirii venitului naţional) şi derivate sau secundare (cînd se formează în procesul redistribuirii venitului naţional). în societatea împărţită în clase antagoniste, v. clasei dominante provine din exploatarea oamenilor muncii (profitul întreprinzătorului, dobînda capitalului de împrumut, renta funciară etc.), v. claselor exploatate provine din muncă, iar v, statului provine din impozite, taxe, emisiune de bani de hîrtie etc., constituind, de regulă, forme de exploatare suplimentară a celor ce muncesc. în socialism, v. populaţiei îmbracă forma salariilor muncitorilor şi funcţionarilor, a retribuţiei în natură şi în bani a membrilor cooperativelor agricole de producţie, a retribuţiei meşteşugarilor coo-perativizaţi, a bunurilor provenite din Iotul de folosinţă sau din gospodăria individuală etc.; v. întreprinderilor şi organizaţiilor de stat şi cooperatiste provine din vînzarea produselor, din executări de lucrări sau din prestări de servicii şi îşi au izvorul în produsul creat de munca pentru societate; v. statului provine în proporţie covîrşitoare din prelevări din v. întreprinderilor şi organizaţiilor economice socialiste şi în mică măsură de la populaţie. — V. brut, venitul unei persoane fizice sau juridice înainte de plata impozitelor către stat. După plata acestora rămîne venitul net. — Venitul net al societăţii, partea, în expresie bănească, din venitul naţional creată în socialism de munca pentru societate a lucrătorilor ocupaţi în sfera producţiei materiale. în întreprinderile de stat, o parte din v. n. al $. rămîne la dispoziţia acestora (venit net al întreprinderii), iar cealaltă parte merge Ia fondul centralizat al statului (venit net centralizat al statului). în cooperativele agri- cole de producţie şi în cooperativele de producţie meşteşugăreşti, o parte din v. n. al s. rămîne la dispoziţia acestora pentru lărgirea producţiei şi pentru satisfacerea altor nevoi social-culturale ale membrilor, iar cealaltă parte se mobilizează Ia dispoziţia statului prin intermediul impozitului şi al sistemului preţurilor, contribuind la acoperirea nevoilor generale ale societăţii. — Venitul net al întreprinderii; partea din venitul net al societăţii socialiste care se lasă Ia dispoziţia întreprinderii în care a fost creat, îmbrăcînd forma de beneficiu. în România, v. n. al î. serveşte pentru constituirea fondului întreprinderii, rambursarea creditelor pentru mica mecanizare şi perfecţionarea proceselor tehnologice şi pentru acoperirea prin redistribuire a pierderilor planificate; ceea ce rămîne alimentează venitul net centralizat al statului. V.n. al î. în G.A.S. mai serveşte şi la constituirea fondului de dezvoltare şi consolidare şi a fondului de asigurare. — Venitul net centralizat al statului, partea din venitul net al societăţii socialiste care se mobilizează Ia dispoziţia statului pentru acoperirea nevoilor generale ale societăţii. în ţara noastră, v.n. c. al s. se concentrează la bugetul de stat pe calea impozitului pe circulaţia mărfurilor, a co-telor-părţi din beneficii, a contribuţiilor pentru asigurările sociale, a impozitelor şi taxelor locale, a impozitului pe terenurile cooperativelor agricole de producţie, a impozitului pe veniturile cooperativelor etc. V.n.c. al s. se utilizează pentru finanţarea economiei naţionale, a acţiunilor social-culturale, a apărării ţării şi a administraţiei statului. — Venituri bugetare, totalitatea veniturilor înscrise în bugetul de stat, destinate să servească la formarea mijloacelor bugetare. — Venituri extrabugetar e, totalitatea veniturilor din care se formează mijloacele speciale extrabugetare. venit naţional, parte a produsului social total care rămîne după înlocuirea mijloacelor de producţie consumate în decur- VENITURI REALE 837 VENTURA sul unei perioade date (de obicei un an); reprezintă valoarea nou creată. în forma sa naturală, v.n. constă din bunuri de consum şi din mijloace de producţie. V.n. se creează în sfera producţiei materiale şi constituie izvorul veniturilor tuturor claselor şi grupurilor sociale. Mărimea v.n* într-o ţară depinde de nivelul productivităţii muncii şi de numărul lucrătorilor din sfera producţiei materiale. în societăţile bazate pe exploatare, în procesul distribuirii şi redistribuirii V.n. cea mai mare parte a lui revine claselor exploatatoare, iar o parte însemnată din v.n. este destinată unor cheltuieli neproductive care nu sînt utile societăţii. în socialism, prin distribuirea şi redistribuirea lui se urmăresc dezvoltarea rapidă şi armonioasă a economiei şi culturii şi ridicarea continuă a nivelului de trai al poporului, în România, în perioada 1951 — 1965, v.n. a crescut, în medie, cu 10% pe an (în timp ce în perioada 1929—1937 a crescut cu numai 1,1% pe an), în asigurarea unui ritm înalt de creştere a v.n. în ţara noastră, un rol hotărîtor l-a avut industrializarea socialistă, care a dus la schimbarea structurii economiei naţionale şi la asigurarea progresului tehnic multilateral. Astfel ponderea industriei (care asigură o productivitate a muncii mult superioară agriculturii) în producerea v.n. a crescut de la 30,8% în 1938la48,9%Înl965. îmbinarea optimă a acumulării şi a consumului în fiecare etapă dată a construcţiei socialiste asigură înfăptuirea reproducţiei socialiste lărgite şi creşterea sistematică a bunăstării poporului. venituri reale ale popu~ laţiei, cantitatea totală de bunuri şi de servicii de care dispun oamenii muncii la un moment dat. Mărimea v. r. ale p. depinde de mărimea s a 1 a-r i u 1 u i r e a 1 şi de volumul cheltuielilor făcute de stat pentru satisfacerea în comun a unor necesităţi social-culturale. Venizelos, Eleutherios (1864 -1936), om de stat liberal grec. în mai multe rînduri prim-ministru (între 1910 şi 1933), a condus politica ţării în perioada războaielor balcanice (1912—1913) şi în ultimii ani ai primului război mondial (de partea Antantei). Aflîndu-se in conflict cu familia regală, în 1935 V. a fost nevoit să se exileze. ventil 1. (TEHN.) Organ de închidere a circulaţiei aerului din valva camerelor de roţi pentru autovehicule. 2. (ELT.) V. redresor. ventilator (MAŞ.), maşină sau mecanism constituit dintr-un rotor cu palete şi dintr-o carcasă sau numai dintr-un rotor cu palete şi utilizat pentru producerea unei diferenţe de presiune care provoacă deplasarea aerului sau a altor gaze. V. pot fi radiale sau axiale şi sînt folosite pentru primenirea aerului în diferite încăperi, pentru aerajul minelor, pentru răcirea instalaţiilor, maşinilor, a motoarelor de autovehicule etc. ventilaţie 1. (TEHN., MED.) Operaţie sau proces de eliminare a aerului viciat dintr-o încăpere, mină etc. şi de înlocuire a lui cu aer proaspăt. 2. (FIZIOL.) Ventilaţie pulmonară, proces fiziologic prin care se realizează circulaţia aerului în plămîni prin alternarea ritmică a inspiraţiei şi expiraţiei. Intensitatea v.p. se determină prin măsurarea volumului de aer care intră şi iese din plămîni în unitatea de timp. La omul normal, ea este de 7 —8 1 pe minut. Reducerea v.p. se produce în bolile aparatului respirator (emfizem pulmonar, scleroză pulmonară, silicoză etc.). ventricul (ANAT.), cavitate naturală, de dimensiuni reduse, în interiorul inimii sau al creierului. V. inimii sînt cele două cavităţi inferioare ale inimii din care sîngele este pompat în corp. Din v. drept sîngele este trimis prin artera pulmonară în plămîni, unde este oxigenat, iar din v. stîng sîngele ajunge în marea circulaţie prin artera aortă. V. cerebrali sînt cavităţi situate în interiorul masei creierului: doi ventriculi cerebrali laterali, un v. median (v. al III-lea) şi un al patrulea v., situat în cerebel. ventriculograffe (MED.), metodă de explorare radiologică a ventriculilor cerebrali după introducerea de aer în canalul rahidian sau direct în ventriculi ori după trepanaţia şi puncţia ventriculului. V. este folosită curent ca mijloc de investigaţie în neurochirurgie, pentru stabilirea diagnosticului de tumoare cerebrală. ventru (FIZ.), domeniu dintr-un cîmp de unde staţionare în care amplitudinea uneia dintre mărimile periodic variabile ale cîmpului (ex. presiunea, viteza, deplasarea etc.) are valoare maximă. Domeniile pot fi puncte ventrale, linii ventrale sau suprafeţe ventrale, după cum corpul în care se produc undele staţionare este unidimensional, bidimensional sau, respectiv, tridimensional. Uneori, v. unei mărimi poate coincide cu nodul altei mărimi. Ventura, Grigore (1840— 1909), scriitor şi compozitor român. S-a născut la Galaţi. A fost profesor la Conservatorul din Bucureşti. A scris piese de teatru cu caracter satiric („Căsătoriile în lumea mare“, 1871) sau eroic („Curcanii**, 1878; „Traian şi Andra-da“, 1893). Compoziţiile sale muzicale („Doi ochi“, „Hora de la Griviţa**, „Cîntecul gintei latine** ş.a.) au un pronunţat caracter patriotic. S-a remarcat şi prin cronicile sale dramatice şi muzicale, publicate în „Revista literară'*, „Revista contimporană**, „Litera-torul“. Ventura, Maria (1886— 1954), actriţă română. A studiat M. Ventura la Conservatorul din Paris cu Silvain. -A jucat împreună cu Sarah Bernhardt şi cu De Max, VENTURI 838 VERB care au avut o mare influenţă asupra sa. După 1919 a jucat la Comedia franceză, a cărei societară a devenit ulterior. A interpretat rolurile eroinelor lui Racine, Molière, Cehov, Shaw, Pirandello, Lenormand, Mauriac etc. între 1929 şi 1936 a dat anual spectacole la Bucureşti şi în ţară, cu ansamblul teatrului „Maria Ventura“ pe care îl conducea. A jucat în piese de Al. Kiriţescu, M. Şte-fănescu etc., dînd un mare imbold dramaturgiei româneşti. Artistă de mare sensibilitate, cu un ascuţit simţ al tragicului, dotată cu o voce impresionantă şi folosind o gestică elegantă, V. s-a înscris în şirul marilor actori români de reputaţie europeană. Venturi, Adolfo (1856— 1941), istoric de artă italian. Fondator al revistei „L’Arte“. Autor al unei monumentale „Istorii a artei italiene** (22 vol., 1901-1936). Lionello V. (1885-1961), fiul lui Adolfo V., critic şi istoric de artă. Profesor la Roma în anul 1931, a fost destituit şi a emigrat în urma refuzului său de a declara credinţă regimului fascist. Op. pr.: „Giorgione** (1923), „Gustul primitivilor** (1926), „Catalogul operei pictate, desenate şi gravate a lui Cézanne** (1936), „Arhivele impresionismului** ( 1939), „De la David la Courbet" şi „De la Manet la Lautrec" (1953). Venturi, tub ~ (HIDRO-TEHN.), instrument folosit pentru determinarea vitezei de curgere şi a debitului unui curent de fluid, într-o conductă. venturimétru (TEHN.), aparat pentru măsurarea debitului unui fluid, bazat pe căderea de presiune la curgerea fluidului printr-un tub Venturi, intercalat în conducta prin care circulă fluidul. ventuză (ZOOL.), organ în formă de disc cu ajutorul căruia animalele (ex. unele lipitori, trematode, cestode) se pot fixa pe suporturi sau* pe pradă. Venus, străveche divinitate italică a primăverii şi a forţelor vegetative, protectoarea grădinilor, asimilată mai tîrziu cu A f r o d i t a, zeiţa frumuseţii din mitologia grecilor. Venerată din cele mai vechi timpuri, cultul ei a fost celebrat cu mult fast în vremea lui Cezar şi a lui August, care considerau că neamul lor (Gens Iulia) se trăgea dintr-un descendent al zeiţei (Iulius sau Ascanius, fiul Iui Enea). V. trecea drept „maica** poporului roman, deoarece din ea şi-ar fi tras obîrşia neamul Eneazilor (întemeietorii legendari ai puterii romane). Venus (ASTR.), planetă a sistemului solar, a doua în ordinea depărtării de Soare, aflată la 0,723 unităţi-astronomice de el (108 000 000 km) şi făcînd o revoluţie completă în 225 de zile. Se vede seara sau dimineaţa (luceafărul de seară sau luceafărul de dimineaţă), pu-tînd ajunge la maximum 47° la est sau la vest de Soare. Strălucirea lui V. este cea mai mare după Soare şi Lună, putînd atinge mărimea stelară — 4. Face parte din familia planetelor asemănătoare cu Pă-mîntul: are diametrul egal cu 0,97 diametre terestre, masa egală cu 0,815 mase pămînteşti, densitatea medie de 4,95 g/cm3. V. nu are sateliţi. Suprafaţa sa este acoperită de nori groşi, prin care nu se pot vedea detaliile solului; în atmosfera sa s-a pus în evidenţă, pe cale spectroscopică, în special C02. Recent, cu ajutorul radioastro-nomiei, s-a constatat că V, are o rotaţie retrogradă, cu o perioadă apropiată de cea a revoluţiei: 247 de zile; tot cu ajutorul radioastronomiei şi al rachetei cosmice Mariner II, care a trecut la 35 000 km de suprafaţa planetei la 14 decembrie 1962, s-a constatat că temperatura Ia suprafaţa lui V. este de ordinul a 400°C. V, posedă şi o emisiune de unde radio-electrice variabilă. \J venzi, străveche populaţie slavă, localizată de scriitorii antici între cursul mijlociu al Vistulei şi cursul superior al Elbei.- Veracini, Francesco Maria (1690—1750), violonist şi compozitor italian, unul dintre cei mai proeminenţi interpreţi ai timpului său. A activat Ia Londra, Dresda şi Praga. F. M. Veracini a compus sonate şi concerte pentru vioară, opere, cantate ş.a. Veracruz [veracrus], oraş în Mexic, situat la ţărmul Golfului Mexic. 167 260 Ioc. (1963). Industrie alimentară, siderurgică (laminate), constructoare de maşini, uşoară. Centru comercial, nod feroviar şi aerian. Port important în special pentru exportul de zahăr, cafea, bumbac, banane, piei şi tutun. verandă (ARHIT.), galerie exterioară (terasă sau balcon), acoperită şi protejată lateral cu geamlîc, care prelungeşte spaţiul camerei de zi. De origine orientală, acest element a fost utilizat în ţara noastră mai ales în arhitectura locuinţelor de tîrgoveţi din sec. al XIX-lea. veratrină (FARM.), alcaloid extras din rizomul şi rădăcinile de ştirigoaie (Veratrum). Se prezintă sub formă de pulbere albă sau gălbuie. V. se utilizează ca emenagog, vermifug, precum şi în tratamentul gutei şi al reumatismului. Poate da fenomene de intoxicaţie. verb (L1NGV.), parte de vorbire care exprimă o acţiune sau o stare şi care se caracterizează printr-o flexiune proprie, numită conjugare. — V. predicativ', verb care, datorită înţelesului de sine stătător pe care îl are, poate constitui singur, cînd se găseşte Ia un mod personal, predicatul unei propoziţii. — V. nepredicativ (sau copulativ), verb care nu poate forma predicatul unei propoziţii decît cu ajutorul unui nume predicativ, avînd doar funcţiunea de с o p u I ă între subiect şi numele predicativ; un asemenea verb este, în primul rînd, a fi, cu sensul lui cel mai abstract, pur gramatical (în construcţii ca el este vesel, este student etc.), dar şi unele verbe care participă cu sensul lor lexical la sensul predicatului nominal în care intră (ex. a deveni). — V. auxiliar, verb care serveşte la alcătuirea formelor verbale compuse (de timp, mod sau diateză), avînd rolul unui instrument gramatical; de ex. verbul a avea, ca auxiliar, intră în structura perfectului compus (a venit) şi a viitorului (are să vină). Uneori se foloseşte acest termen (cu determinările „de mod“, „de modalitate** sau VERB 839 VERDET „de aspect**) şi în locul celui de verb semiauxiliar. — V. semiauxiliar, verb care constituie împreună cu altul (acesta la infinitiv, Ia conjunctiv sau la supin) un complex cu sens unitar, în care el are rolul principal din punct de vedere gramatical (indică timpul şi modul, de obicei şi persoana pentru întreaga construcţie), precum şi pe acela de a imprima complexului o nuanţă de modalitate sau de aspect, în timp ce rolul principal din punct de vedere semantic îl are verbul dependent. Caracterul de v.s. este marcat uneori prin schimbarea sensului propriu în direcţia abstractizării lui (ex. a veni în construcţii ca îmi vine să rid) şi prin diferiţi indici gramaticali ai legăturii dintre cele două verbe (identitatea de persoană, locul pronumelui reflexiv etc.). Unii lingvişti folosesc în locul termenului de v.s. pe acela de auxiliar, care este consacrat însă pentru verbele folosite în cadrul flexiunii. V.s. sînt de două feluri: de modalitate (sau de mod) şi de aspect. — V. (semi) auxiliar de modalitate (sau de mod), verb semiauxiliar care imprimă verbului dependent de el din punct de vedere gramatical o nuanţă modală de posibilitate (ex. a putea), de necesitate (ex. a trebui) sau de dorinţă (ex. a fi în construcţii ca nu mi-a fost de cumpărat). — V. (semi) auxiliar de aspect, verb semiauxiliar care imprimă verbului dependent de el din punct de vedere gramatical o nuanţă de a s-p e c t, marcînd mai ales momentele de început sau de sfîrşit ale acţiunii, mai rar caracterul ei durativ, ideea de continuare a acţiunii; ex. a porni şi a prinde în construcţii ca porni a rîde, prinse să cînte etc.). — V. absolut, verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat (ex. verbele a citi şi a scrie în contexte ca seara citesc sau scnir, în care există un obiect al acţiunii, dar el nu este numit). — V. neregulat, verb la care flexiunea nu se produce după regulile obişnuite de la o temă generală, ci are anumite particularităţi, datorate fie amestecului de teme de la verbe diferite (ex. verbul a fi: sînt, este, era, fu, fost; v. formă suple-t i v ă), fie modificărilor fonetice mari ale rădăcinii (ex. verbul a lua, cu prezentul indicativ iau, iei, ia), fie păstrării unor resturi izolate ale unui procedeu morfologic mai vechi (ex. verbele româneşti a da şi a sta au unele forme cu rădăcina reduplicată; v. şi r e-duplicare), fie, în sfîrşit, folosirii unor desinenţe deosebite de cele generale (ex. verbul a bea). — V. unipersonal, verb care are forme flexionare (de mod şi de timp) pentru o singură persoană (a treia). Cele mai multe verbe unipersonale prin formă sînt impersonale prin conţinut (de ex. a ploua, a se cuveni). — V. deponent, verb care, deşi se conjugă cu mijloacele diatezei pasive, exprimă un sens activ. V.d. au existat în latină (ex. lat. morior, mori, mortuus sum „a muri**), dar au dispărut, devenind active, în trecerea de la latină la limbile romanice. — V. semideponent (în limba latină), verb activ ca sens, dar care se conjugă numai la timpurile şi la modurile derivate din tema prezentului după normele diatezei active, în timp ce la celelalte are forme de conjugare pasivă (ex. gaudeo, gaudere, gavisus sum „a se bucura**). verbenă (Verbena hybrida), plantă erbacee anuală din familia verbenaceelor, înaltă de 30—40 cm, cu flori albe, liliachii sau roşii, cultivată ca plantă decorativă. verbicioâra, cultură materială din epoca bronzului, răs-pîndită în centrul şi nordul Olteniei. Numele vine de la localitatea Verbicioara (reg. Oltenia), unde s-au descoperit pentru' prima dată urme caracteristice acestei culturi. Verbiţki, Timotei Aleksan-drovici (sec. XVII), meşter tipograf ucrainean, care a lucrat în tipografia Iui Matei Basarab de la mănăstirea Govora, dăruită domnului muntean în 1637 de către mitropolitul Kievului, Petru Movilă; a format tipografi români. verbum declarandi (sau dicendi), termen latin pentru un verb care exprimă acţiunea de a spune, a întreba, a răspunde (ex. a povesti, a zice etc.). verbum sentiendi, termen latin pentru un verb care exprimă o activitate a simţurilor (ex. a vedea, a auzi, a simţi etc.). Vercingetorix, conducător al arvernilor (c. 72 — 46 î.e.n.), şeful coaliţiei triburilor de gali răsculaţi în anul 52 î.e.n. împotriva Romei. L-a înfrînt pe Cezar Ia Gergovia, dar, împresurat de romani la Alesia, a fost silit, după o rezistenţă eroică, să se predea. A fost executat la Roma după şase ani de captivitate. Vercors [vercor] (pseudonimul lui Jean Bruller) (n. 1902), scriitor şi grafician francez. A luptat în Rezistenţă. S-a făcut cunoscut prin „Tăcerea mării** (1942, trad. rom. 1945), poveste sobră şi patetică a unei iubiri irealizabile dintre o franceză şi un ofiţer german în timpul ocupaţiei fasciste. A scris poezii, povestiri, romane şi piese de teatru, caracterizate prin profunzimea problematicii, valoarea emoţională şi deosebita preţuire acordată demnităţii umane (romanele „Armele nopţii'*, 1946; „Ochii luminii**, 1948; „Animalele denaturate**, 1952, trad. rom., transpus în piesa „Zoo, sau asasinul filantrop**). V. este şi creatorul unui procedeu de reproducere a picturilor (caii-cromie). verde de Paris (CHIM.), cristale mixte de arsenit de cupru cu acetat de cupru, 3 CuC4s02)a • Cu{chz coo)2. Este întrebuinţat ca insecticid. Se mai numeşte verde de Schweinfurt. Verdeţ, Ilie (n. 1925), membru al Comitetului Executiv şi al Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R.; vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Socialiste România din 1965. Muncitor miner, a fost primit în rîndurile membrilor P.C.R. în 1945. Este absolvent al şcolii Superioare de Partid, precum şi al Institutului de Ştiinţe Economice din Bucureşti. Începînd din 1948 a îndeplinit sarcini de răspundere în organe locale de partid (Re- VERDI 840 VERES şiţa, Lugoj, Caransebeş). La Congresul al VlI-lea al P.C.R. (1955), a fost ales membru supleant al C.C., Ia Congresul al VlII-lea (1960), membru al C.C., iar la Congresul al IX-lea f ':' - - y Mie Verdeţ (1965), membru supleant al Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. între anii 1954 şi 1965 a ocupat importante funcţii de răspundere în aparatul de partid: şef de secţie la C.C. al P.C.R., prim-secretar al Comitetului Regional Hunedoara al P.C.R. în 1965, a fost secretar al C.C. al P.C.R. La Plenara C.C. al P.C.R. din iunie 1966, a fost ales membru al Comitetului Executiv şi al Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. Din 1961 este deputat în Marea Adunare Naţională. Verdi, Giuseppe (1813— 1901), mare compozitor italian, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai teatrului liric din sec. al XlX-lea. A debutat la Scala din Milano cu opera „Oberto** (1839). V. a simpatizat cu ideile revoluţiei din 1848, al cărei suflu eroic, patriotic şi libertar străbate întreaga sa operă. Călătoriile în oraşele Italiei şi în metropolele europene au contribuit la cunoaşterea vieţii contemporane, care şi-a găsit un puternic ecou în creaţia sa. Ea cuprinde aproape 30 de opere, muzică vocal-simfonică, celebrul „Re-quiem“ (1874), muzică de cameră („Cvartetul în mi mi-nor“, 1873). Contribuţia sa la patrimoniul operei italiene în secolul al XlX-lea este fundamentală şi a avut un mare rol artistic şi social-politic. în prima perioadă "de creaţie, V* a scris opere cu aluzii la situaţia Italiei din acea vreme: „Nabuc-co“ (1812), „Lombarzii“ (1843), „Bătălia de Ia Legnano** (1849), ele transformîndu-1, prin avîn-tul lor revoluţionar, într-un portdrapel al Risorgimentoului, un simbol al mişcării de eliberare. Din cea de-a doua perioadă se remarcă „Rigoletto" (1851), „Trubadurul*4 (1851), „Traviata** (1853), „Bal mascat** (1859), „Forţa destinului** (1862), „Don Carlos** (1867), „Aida“ (1871), care aduc pe scenă expresia muzicală a pasiunii amoroase, a situaţiilor patetice de inspiraţie romantică. După o pauză, în amurgul vieţii, V. a creat capodoperele sale „Othello" (1887) şi „Falstaff** (1893), admirabile Pr>n umanismul viziunii lor. Stilul său se caracterizează prin tehnica b e I-c a n t o-ului, potenţată de o legătură organică cu adevărul scenic-dramatic, prin care anticipează v e r i s m u 1. Profunzimea liniei vocale este dublată de o tratare orchestrală sugestivă, deosebit de bogată, în special în ultimele lucrări. G. Verdi Concepţia sa componistică se remarcă prin preocuparea pentru concizie, prin arta de a repartiza ariile, ansamblurile şi corurile, care simbolizează elementul popular, şi în elaborarea cărora V. s-a dovedit un mare maestru. Spre sfîrşitul vieţii, în creaţia sa se conturează tendinţa de suprimare a recitativului sec în favoarea unei formulări cît mai melodice şi mai calde, de atenuare a decupajului scenelor, de menţinere a tensiunii dramatice şi a discursului muzical continuu. Tot în această perioadă se manifestă şi înclinarea spre abandonarea bel canto-ului clasic în avantajul unei anumite dezinvolturi faţă de tehnica vocală, subordonarea acesteia unei expresii mai vehemente şi mai dramatice. Concomitent cu desfăşurarea bogăţiei mijloacelor armonice, a unor sonorităţi mai alese şi a unor formule melodice noi, apare interesul pentru o mai largă şi multilaterală tratare orchestrală, subordonată însă, spre deosebire de Wagner (pe care, de altfel, l-a admirat), cîntecu-lui şi vocii. Creaţia lui, călăuzită permanent de o intuiţie genială a specificului şi exigenţelor teatrului liric, este întruchiparea desăvîrşită a stilului italian, bazat pe expresivitatea vocii omeneşti, pe zugrăvirea veridică şi nuanţată a sentimentelor. Verdun [verdol, oraş în nord-estul Franţei, situat pe rîul Meuse. Circa 24 000 loc. Numeroase monumente arhitectonice. — Tratatul de la V., tratat încheiat la 10 august 843 între fiii lui Ludovic Piosul, prin care Imperiul carolingiană fost împărţit astfel: Carol Pleşuvul a căpătat posesiunile de la apus de Rin (viitoarea Franţă), Ludovic Germanicul a obţinut posesiunile de la răsărit de Rin (viitoarea Germanie), iar lui Lothar i-a revenit zona de pe malul stîng al Rinului (viitoarea Lorena) şi Italia de nord. — Bătălia de la V.f bătălie care a avut loc în timpul primului război mondial între armatele franceze şi germane (februarie—noiembrie 1916), în condiţiile unei noi ofensive germane spre V.> punctul forte al întregului front francez, care apăra drumul spre Paris. în bătălia de la V.» care sra terminat în cele din urmă cu victoria armatei franceze, au pierit circa 350 000 de francezi şi circa 600 000 de germani. Veres[vereş], Peter (n. 1897), scriitor şi publicist ungur. El însuşi ţăran, V. a participat la mişcările ţărăneşti de la începutul sec. al XX-lea şi a sprijinit Comuna ungară. Din 1930 a făcut parte din aripa de stînga a scriitorilor poporanişti. După eliberarea fării a fost \ERESAEV 841 VERHAEREN deputat şi ministru. Scrierile sale zugrăvesc cu un realism viguros viaţa grea din trecut a ţărănimii ungare, precum şi transformările satului de după 1945 (autobiografia „Bilanţ", 1937; volumul de povestiri „Uliţa săracilor", 1940; scrierile publicistice „Relaţia dintre ţărănime şi intelectualitate", 1936; „Poporanism şi socialism", 1942; trilogia „Trei generaţii", 1950—1957). Veresaev, Vikenti Vikentie-vici (1867—1945), scriitor sovietic rus. V. a surprins cu realism în nuvelele sale criza narodnicismului şi apariţia marxismului („Fără drum", 1895; „Molima", 1898; „La cotitură", 1902), viaţa mizeră a ţărănimii („Lizar", 1899; „Vanka", 1900; „în stepă", 1901) şi a clasei muncitoare ruse sub ţarism („Două sfîrşituri", 1899 — 1903). Războiului ruso-japo-nez, la care a participat el însuşi, i-a închinat ciclurile „Povestiri despre război" (1906) şi Mîn război" (1907—1908). în anii Puterii sovietice a scris romane care dezbat tema drumului intelectualităţii ruse spre revoluţie şi socialism („în impas“, 1924; „Surorile", 1933) şi o serie de lucrări istorice-literare despre Dostoevski, L. Tolstoi, Puşkin, Gogol ş.a. Vereşceaghin, Vasili Vasilie-vici (1842—1904), pictor rus, apropiat deperedvijnici. S-a consacrat temelor istorice de bătălii, cele mai importante cicluri fiind războiul din Turkes-tan („Apoteoza războiului"), războiul ruso-turc („Şipka-Şei-novo") şi războiul de apărare din 1812 („Pe drumul mare"), în tablourile sale, însufleţite de un înalt conţinut umanist şi patriotic, se desfăşoară acţiuni militare de mare amploare. A combătut colonialismul („E-xecuţie britanică în India") şi fanatismul religios. Opera sa prezintă în acelaşi timp şi valoare documentară. verfeniân (STRAT.), primul etaj al triasicului alpin, caracterizat prin anumite specii de ceratiţi şi lamelibranhiate. Corespondentul v. în faciesul germanic, dezvoltat în vestul Europei, este buntsandsteinul. în Republica Socialistă România, depozite v. se cunosc în nord-estul Dobrogii, în Carpa-ţii Orientali, în Munţii Apuseni ş.a. Sin. scitian. Verga, Giovanni (1840 — 1922), romancier italian, iniţiator al realismului critic italian (v e r i s m u 1). V. dezvăluie, cu un simţ ascuţit al tragicului cotidian, existenţa mizeră a ţăranilor sicilieni („Nedda", 1874, trad. rom.; „Viaţa cîm-piilor", 1880; „Nuvele săteşti", 1883). Urmărirea documentului uman al vieţii necontaminate încă de „civilizaţie" îl duce pe V. la evocarea zguduitoare a unei lumi arhaice, condamnate înfrîngerii încă de la primul ei contact cu realitatea Italiei moderne, pe atunci recent unificată, sub impulsul dezvoltării capitalismului industrial („Familia Malavoglia", 1881, trad. rom. 1958; „Ma-stro-don Gesualdo", 1888, trad. rom.). vergă (NAV,), bară metalică sau din lemn, legată (Ia mijloc) de un arbore vertical al unei nave. La navele cu pînze, v. susţin vele pătrate, iar Ia celelalte nave v. servesc la ridicarea unor semnale de navigaţie. Vergennes [verjen], Charles Gravier (1717—1787), om politic francez, diplomat. Ca ministru de externe (1774—1783), a sprijinit războiul pentru independenţa coloniilor engleze din America de Nord, cu scopul de a slăbi poziţiile Angliei şi de a restabili influenţa Franţei pe continentul american. Verges [verjes7, Paul (n. 1925), prim-secretar al Partidului Comunist din Reunion, de la înfiinţarea acestuia(l959). vergeturi (MED.), dungi simetrice, uneori paralele, violacee la început, apoi sidefii, localizate în regiunea abdominală, mamară, fesieră etc. Se datoresc ruperii fibrelor elastice şi conjunctive ale dermei, ca urmare a creşterii de volum a unui segment corporal sau a corpului în totalitate. V. se întîlnesc în sarcină, obezitate, edem, unele boli endocrine etc. Vergniaud [verno/, Pierre Victurnien (1753—1793), om politic francez, participant la revoluţia burgheză franceză (1789—1794), unul dintre liderii grupării politice a giron- dinilor. Deputat în Adunarea Legislativă (1791) şi în Convenţie (1792). După instaurarea dictaturii iacobine (1793), V. a fost arestat, condamnat la moarte de către Tribunalul revoluţionar şi ghilotinat. Verhaeren/verhâ:r?nl, Emile (1855—1916), poet belgian de limbă franceză. Reprezentant de frunte al simbolismului, de care ulterior s-a desprins. E. Verhaeren Sub influenţa vechilor maeştri ai picturii, V. a exaltat în prima sa culegere de versuri, „Flamandele" (1883), viaţa rustică, instinctivă şi robustă şi peisajul natal. După o gravă criză intimă în timpul căreia a cultivat o poezie nevrotică, de seră, ruptă ostentativ de orice contact cu realitatea din afară (volumele: „Deruta", 1888; „Serile", 1888), o dată cu asimilarea a noi valori morale şi estetice, V. redescoperă lumea exterioară, de astă dată într-un elan de o amplă viziune socială. V. devine cîntăreţul pasionat al mulţimilor în mişcare, ăl marilor entuziasme colective şi revoluţionare, al eroismului maselor anonime, în versuri de o elocvenţă şi forţă evocatoare, pe care poezia europeană nu o mai cunoscuse de la Victor Hugo. Natură febrilă, vizionară, ca şi aceea a contemporanului său Van Gogh, poet al vieţii incandescente şi contradictorii, V. ritmează simfonic tumultul marilor uzine şi furnale, al răsăritului unei lumi noi pe ruinele alteia crepusculare, în poeme de o vastă rezonanţă („Cîmpiile halucinate" 1893; „Oraşele tentaculare", 1896; „Forţele tumultuoase", 1902). Potenţarea realului co- VERH01ANSK 842 VERLAINE tidian este trăsătura caracteris-, tică a creaţiei sale. Prin ridicarea omului simplu, muncitor la proporţiile simbolului grandios, V. este unul dintre marii reprezentanţi ai poeziei moderne. Critic de artă, a scris printre altele o monografie „Rem-brandt“ (trad. rom.). în limba română a apărut volumul „Poeme" (I960), în traducerea lui Radu Boureanu. Verhoiansk, localitate în U.R.S.S., în R.S.S. Autonomă Iakuţia (nord-estul Siberiei). 1 400 loc. (1959). La Verhoiansk s-a înregistrat cea mai scăzută temperatură minimă absolută din emisfera nordică: -69,8°C. , verificare (CONT.), control asupra legalităţii şi a oportunităţii operaţiilor economice. *— Verificarea formei, controlul asupra întocmirii corecte a documentelor privitoare la operaţii economice. Prin v.f. se constată dacă la completarea documentului cerut au fost înscrise exact şi fără ştersături şi corecturi nejustificate toate datele prevăzute în formularul stabilit, dacă documentul conţine semnăturile necesare şi dacă corespunde actelor justificative anexate. verigariu (Rhamnus cathar-tica), arbust din familia ram-naceelor, înalt pînă la 3 m, cu ramuri cenuşii cu spini, frunze eliptice şi flori mici, verzui. Verigariu Fructele de v. au unele utilizări în industria farmaceutică. Este răspîndit în zona de cîm-pie şi de dealuri. verigă de rod (VITICULT.), cuplu format dintr-o coardă de rod şi un cep, care se lasă la tăierea viţei de vie. Pe coardă se formează struguri, iar cepul asigură coarda de rod pentru anul următor. Constituie o unitate de bază în tăierile care se fac la viţa de vie. verfsm (lat. venim „adevăr"), curent literar apărut în Italia la sfîrşitul sec. al XlX-lea, sub influenţa realismului şi mai ales a naturalismului francez, care-şi proclamă dreptul de a reprezenta întreaga realitate, inclusiv aspectele ei urî*e şi vulgare. V. se abate însă de la programul naturalist, continu-înd mai degrabă tradiţiile vechiului realism rinascentist.Pro-dus al noilor condiţii sociale şi economice ale Italiei moderne, v. se diferenţiază şi tematic de naturalismul francez, prin interesul manifestat pentru universul rural şi provincial al Sudului. Reprezentanţii lui (L. Ca-puana, G. Verga, F. de Roberto, M. Serao, Grazia Deledda, Antonio Fogazzaro, Edmondo de Amicis) au cultivat cu succes romanul şi nuvela. în lirică, poeţi ca G. Zanella, Mario Rapisardi, O. Guerrini, V. Bet-teloni au introdus îndrăzneala notaţiei şi minuţiozitatea descrierii. Fără rezultate deosebite s-a încercat transpunerea v. în teatru, punîndu-se accentul pe efectele reproducerii nediferenţiate şi demonstrativ exacte a comportamentelor, pe exteriorizarea pasiunilor, a tulburărilor patologice etc. A fost ilustrat de actori ca Novelli şi Zacconi. Tendinţele critice înaintate ale v. au fost preluate şi dezvoltate de neorealism, în muzică, v, a apărut în creaţia de operă de Ia sfîrşitul sec. al XlX-lea şi se caracterizează prin abordarea subiectelor realiste, legate de viaţa cotidiană şi de faptele obişnuite ale oamenilor simpli, prin intensitatea sentimentelor şi a expresiei. Originile v. se află în unele lucrări ca „Traviata" de Verdi (1853), „Carmen" de Bizet (1875), iar cele mai reprezentative opere veriste sînt „Cavalle-ria rusticana" de Mascagni (1890), „Paiaţe" de Leonca-vallo (1892) şi „Boema" de Puccini (1896). în arta plastică' italiană, v. a apărut în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, corespunzînd realismului din pictura franceză. El a urmărit exprimarea „adevărului" prin-tr-o tematică aleasă din viaţa oamenilor simpli şi prin evo- carea cu predilecţie a „caracteristicului". Exponentul său cel mai de seamă a fost G. Gigante (1806—1876) şi şcoala de la Posillipo. Verlaine [ verîen J, Paul (1844— 1896), poet francez, precursor al simbolismului. în tinereţe a fost influenţat de cercurile parnasiene şi de Bau-delaire. Primul său volum. . • . ' - - ' ~ i P. Verlaine „Poeme saturniene" (1866), cuprinde şi versuri de o factură cu totul personală, cu inflexiuni muzicale necunoscute în poezia de pînă atunci, dar amintind, prin cursivitatea şi spontaneitatea lor, arta lui Villon, a trubadurilor şi şansonetişti-lor francezi („Visul meu familiar", „Cîntec de toamnă"). Volumul ulterior, „Petreceri galante" (1869), fantezie inspirată de graţia pînzelor lui Watteau, se încheie cu poemul „Colocviu sentimental", mică dramă zguduitoare prin concizia şi simplitatea ei. Urmează „Cîntecul cel bun" (1870), care înseamnă o nouă adîncire a mijloacelor de expresie şi confirmă excepţionalul său temperament poetic. în 1871 are Joc întîlnirea sa cu Rimbaud, care îi va descoperi farmecul ritmurilor şi imaginilor evocatoare, inspirate de mişcările .psihice impalpabile. V. atinge punctul culminant al liricii sale prin „Romanţe fără cuvinte" 0874) şi prin „înţelepciune" (1881), care marchează o sfîşietoare criză morală şi conversiunea la catolicism. Viaţa de boemă şi de vagabondaj, de viciu şi excese, printre care şi alcoolismul, petrecută între spital şi cafenelele Cartierului Latin, VERMEER 843 VERNE sfîrşeşte prin a-1 doborî. în contrast cu mizeria morală a acestei existenţe, care l-au situat în rîndul „poeţilor bles-temaţi“, creaţia sa este dominată de aspiraţia spre puritate şi o inimitabilă notă de candoare. Estetica poeziei lui V. este enunţată într-un poem avîntat şi ironic în acelaşi timp, în versuri de o inspiraţie aeriană („Arta poetică*4, în culegerea „Odinioară şi altădată*). Poezia sa, de vibraţie profund muzicală, subtilă, sugestivă, transcrie, refuzînd orice retorică, nuanţele cele mai fine ale monologului interior. V. a scris ' şi lucrări în proză. Volumul „Poeţii blestemaţi** (1884), unde, în notaţii scurte, dar izbitoare, sînt prezentaţi Rimbaud, Corbière, Mallarmé, atestă un spirit critic lucid. Opera lui, imagine a unei existenţe crepusculare şi contradictorii, s-a înscris prin accentele ei emoţionale, unice şi pătrunzătoare în istoria poeziei franceze şi universale. Vermeer [vpTmé:rJ, Jan Van Delft (1632 — 1675), pictor olandez. A dus o existenţă modestă ca membru al gildei pictorilor din Delft. Multă vreme uitat, V. a fost redescoperit în secolul trecut, fiind considerat astăzi printre marii colorişti ai lumii. Opera sa, puţin numeroasă, cuprinde aproximativ 40 de lucrări: cîteva portrete („Fetiţa cu perla"), peisaje („Vederea Delftului") şi mai ales scene de gen („Curtezana", „Scrisoarea", „Pictorul şi modelul", „Lăptăreasa" ş.a.). Poet al bucuriilor intime şi al obişnuitului cotidian, V. a investit culorile sale cu nobleţea purităţii, transfigurîndu-le prin subtile vibraţii de lumină interioară. vermifüg (FARM.) v. anti-helmintic. vermillon [ vermiiô ], culoare in pictura de ulei, roşie-intens către oranj, opacă şi cu putere mare de acoperire. Compus din cinabru (sulfură roşie de mercur)^ sau sulfură roşie de antimoniu, v. este puţin rezistent Ia lumină şi foarte toxic. verminoză (MED., MED. VET.) v. helmintiază. vérmis (ANAT.), parte mediană a cerebelului, aşezată între cele două emisfere ale acestuia. Este numit astfel din cauza asemănării cu un vierme. V. constituie partea cea mai veche a cerebelului din punct de vedere filogenetic. Vermont [vp:mont/, stat în nord-estul S.U.A. Suprafaţa: 24 900 knr. Populaţia: 409 000 loc. (1964). Centrul administrativ: Montpelier. Partea centrală a V. este străbătută de munţi (Munţii Green ş.a.) din lanţul Apalaşilor. înălţimea maximă: 1 340 m (vîr-ful Mansfield). în vest se întind dealuri, în partea estică un podiş, în cadrul căruia se ridică vîrfuri muntoase izolate. Principalul rîu este Connecti-cut. Există peste 400 de lacuri. Bogăţii de subsol: roci de construcţie, talc, azbest. Este dezvoltată creşterea cornutelor mari pentru lapte pe baza păşunilor naturale şi a culturilor de plante furajere. Se mai cultivă grîu, porumb, cartofi, pomi fructiferi (în special meri). V. este un important producător de sirop de arţar. Principalele ramuri industriale sînt construcţiile de maşini (maşini-unelte şi utilaje), industria alimentară (în special produse lactate), textilă, de prelucrare a lemnului, de hîrtie, a materialelor de construcţie. Regiune turistică. Vermont, Nicolaie (1866— 1932), pictor român. A studiat la Şcoala de arte frumoase din ' ; \\ îS *^ N. Vermont (autoportret^ Bucureşti (cu Th. Aman), la Miinchen şi la Paris. Ostil conformismului academic, V, s-a ataşat mişcării de înnoire a grupului pictorilor independenţi, numărîndu-se printre membrii fondatori ai societăţilor „Ileana*4 şi „Tinerimea ar- tistică44, în cadrul cărora a expus cu regularitate. în pictura de peisaj, înrudit ca viziune cu Grigorescu, V. a lăsat imagini din Cîmpulung şi din Oltenia, de un lirism pur şi delicat, valorificînd atît spon-tanietatea şi acuitatea observaţiei, cît şi virtuozitatea desenului. Atras de compoziţie, a excelat în pictura de gen inspirată de viaţa oamenilor simpli, pe care a zugrăvit-o cu multă căldură emoţională („Emigranţii", „Coşarul*4 „Bragagiul"). în creaţia sa din ultimii ani, a înclinat spre satisfacerea gustului unui public amator de pitoresc. Lucrările sale de gravură sînt executate cu o deosebită fineţe. vermorél (TEHN.), aparat portativ folosit pentru stropirea grădinilor, viilor, arbuştilor, pomilor de înălţime mică etc. cu lichide care conţin substanţe toxice în scopul distrugerii dăunătorilor, precum şi pentru dezinfectarea încăperilor, tratarea semiudă a seminţelor etc. Vernadski, Vladimir Iva-novici (1863—1945), mineralog şi geochimist sovietic. A fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. V. a acordat o atenţie deosebită studierii proceselor de formare şi de transformare a mineralelor. A elaborat teoria structurii celor mai răspîndiţi alumosilicaţi. Este unul dintre fondatorii geochimiei şi ai bio-geochimiei.Op.pr. : „Experienţă asupra mineralogiei descriptive" (1908—1922)1 „Istoria mineralelor din scoarţa terestră44 (1925). Verne I vern7, Jules ( 1828— 1905), scriitor francez. în tinereţe a frecventat cercul literar al scriitorului Dumas-tatăl. A debutat cu comedii, astăzi complet uitate, dar şi-a cucerit faima mondială ca maestru al romanelor de aventuri şi de călătorii. Epoca marilor cuceriri ştiinţifice şi explorări ale unor pămînturi depărtate a găsit în el un entuziast interpret, dotat cu o fantezie uimitoare, care intuieşte şi anticipează îndrăzneţe descoperiri şi invenţii în domeniile ştiinţei şi tehnicii. Povestitor captivant, el a imprimat un caracter de verosimilitate întîmplărilor VERNER 844 VERONESE celor mai fantastice. Scrise în-tr-un stil limpede şi simplu şi cu vădite accente satirice şi umoristice, romanele sale prezintă interes şi sub aspect social ; -J3/ :':i I _ T=4/........ J. Verne şi psihologic. Eroii Iui V. demonstrează o inepuizabilă încredere în inteligenţa şi voinţa omului, în progresele impetuoase ale ştiinţei. Opera sa: „Cinci săptămîni în balon“ (1863), „De Ia Pămînt la Lună** (1863), /.Copiii căpitanului Grant" (1867—1868), „20 000 de leghe sub mări** (1870), „Ocolul Pămîntului în 80 de zile" (1873), „Insula misterioasă** (1875), „Căpitan la 15 ani" (1878), „Ma-thias Sandorf" (1885), „Ro-bur cuceritorul" (1886), „Nord contra Sud" (1887), „Castelul din Carpaţi** (1892) ş.a., prin vivacitatea mesajului ei umanist, se bucură de o permanentă popularitate. Majoritatea scrierilor lui au fost traduse şi în limba română. Verner [vernvr], Karl (1846 —1896), lingvist danez, descoperitorul unei legi fonetice a germanei comune prin care explică unele excepţii de la legile mutaţiei consonantice, formulată de J. Grimm şi R. Ch. Rask; împreună cu neogramaticii a pus pe baze noi studiul limbilor indo-europene şi teoria limbii. Vernet [ verne7, Horace (1789—1863), pictor francez. A abordat variate genuri (portrete, scene mitologice sau biblice, peisaje, compoziţii istorice ş.a.). Tematica operelor sale, legată de evenimentele militare ale epocii, de la bătăliile lui Napoleon la cucerirea Algeriei şi Ia războiul Crimeii, se oglindeşte în vaste picturi, păstrate, cele mai multe, în muzeele de la Versailles. A fost pictorul oficial al tuturor regimurilor care s-au perindat la cîrma Franţei. Bunicul său Joseph V. (1714— 1789) este principalul reprezentant al picturii de peisaj marin din sec. al XVII 1-lea („Vedere din Marsilia", „Naufragiul", „Portul Toulon"). vernier (TEHN.), scară gradată suplimentară, trasată pe o rigletă sau pe un cursor şi folosită la unele instrumente sau aparate de măsură (ex. şublere, raportoare etc.) în scopul măririi preciziei de măsurare a acestora. vernis 1. (CHIM.) Soluţie formată din răşini naturale sau artificiale, din uleiuri şi dintr-un solvent, fără pigment, care formează după uscare o peliculă insolubilă în apă, aderentă şi dură, netedă şi lucioasă. V. este folosit, datorită calităţilor lui protectoare, pentru acoperirea picturii în ulei, a mobilierului (ca I a c) şi în gravura pe metal. 2. (ARTE PLAST.) Vernis moale, denumire dată unei tehnici de gravură. Gravurile executate în această tehnică au un aspect asemănător cu cel al desenului în creion. Verona, oraş în nordul Italiei. 239 780 loc. (1964). Este situat în zona de contact a Prealpilor Veneţieni cu Cîmpia Padului. Centru comercial. Industrie constructoare de maşini, textilă, alimentară, de prelucrare a lemnului, a hîrtiei etc. Are un institut de învăţă-mînt tehnic superior, muzee, teatre, monumente arhitectonice din epoca romană (forul, amfiteatrul etc.), precum şi din evul mediu (castelul şi podul peste Adige, castele din epoca Renaşterii). Verona, Arthur (1868— 1946), pictor român. A studiat la Academia de arte frumoase din Miinchen, ca elev al Iui Fritz von Uhde, apoi la Paris în atelierele lui J.P. Laurens şi Bouguereau. A frecventat şi colonia de la В а і a Mare. Sub influenţa picturii gngores-ciene, V. a creat peisaje şi scene din viaţa rustică, redîn-du-le într-o viziune idealizantă. A executat şi picturi murale, tratate convenţional, dar care dovedesc aptitudini reale pentru arta monumentală. veronâl (FARM.), acid dietil-barbituric. Se prezintă sul} formă de pulbere cristalină albă, inodoră, cu gust amărui, puţin solubilă în apă. V. este o substanţă cu acţiune hipnotică şi face parte din grupa barbituricelor. Veronese (pe numele adevărat Paolo Caliari) (1528— 1588), pictor italian. Viaţa sa este puţin cunoscută. Născut Ia Verona, de unde îşi trage şi numele, s-a stabilit la Veneţia, în timpul unei scurte vizite la Roma a studiat frescele Capelei Sixtine, realizată de Michel-angelo. Este considerat unul dintre cei mai importanţi pictori ai Renaşterii. V. a lăsat o operă vastă, impunîndu-se în special prin compoziţiile monumentale, realizate în Palatul Dogilor, precum şi în diferite vile şi biserici din Veneţia. Deşi s-a inspirat din teme biblice, mitologice sau alegorice, V. este considerat ca interpretul cel mai fidel al vieţii aristocraţiei din epoca sa. în numeroase lucrări („Nunta din Cana“, „Cina din casa Iui Veronese (autoportret) Levi", „Cina din casa Iui Si-mion", „Veneţia, regina Adria-ticii44), V.a prezentat o mare varietate de tipuri ale societăţii veneţiene (demnitari, oşteni, curtezane etc.). Scenele sînţ încadrate în vaste ansambluri arhitecturale, ritmate de coloane şi scăldate într-o lumină care, filtrată mai clar şi mai puternic spre fundal, sporeşte efectul de grandoare. Pentru a gfupa ampla figuraţie din compoziţiile sale, V, a folosit pînze de dimensiuni enorme („Nunta din VERROCCHIO 845 VERSAILLES Cana“ avînd, de ex., 6,66 m/ 9,90 m). Temele sale religioase, care apar ca spectacole fastuoase cu caracter laic, i-au atras urmărirea de către inchiziţie. Desenator remarcabil, cu o imaginaţie bogată, V. a folosit perspectiva plafo-nantă sau efectele de „trompe Poeil**. Creaţia sa a inspirat numeroşi artişti, printre care Rubens, Velâsquez, Tiepolo, Delacroix, Renoir. Verrocchio (pe numele adevărat Andrea di Cione) (1435— 1488), sculptor şi pictor italian. Verrocchio. Portret de Lorenzc. di Credi Autor al unor remarcabile sculpturi în bronz, printre care „David“, personificare a eleganţei şi energiei, şi al statuii condotierului Bartolomeo Col-leoni, capodopera sa, una dintre cele mai de seamă statui ecvestre ale Renaşterii. Cău-tînd să exalte eroismul militarului, artistul a imprimat întregii lucrări un accent epic de un mare efect. în pictură, creaţiile sale cele mai însemnate au fost realizate în colaborare cu Lorenzo di Credi, Perugino sau Leonardo da Vinci, al căror maestru a fost („Madona cu sf. Donat şi sf. Ioan Botezătorul**, „Botezul lui Hristos'*). Atelierul lui V., care a promovat preocupări pentru tehnică şi pentru valorile decorative, a marcat o etapă esenţială în evoluţia artei florentine şi aRenaşterii în general. vers, unitate prozodică elementară, alcătuită din unul sau mai multe cuvinte, potrivit unei scheme determinată fie de cantitatea silabelor (lungi sau scurte), ca în poezia greacă şi latină (v. metric). fie de accent, ca în poezia romană, germană ş. a. (v. metric), fie de numărul silabe-belor, ca în poezia franceză (v. silabic). V. a cărui măsură variază în cuprinsul aceleaşi poezii se numeşte v. liber. V. fără rimă poartă denumirea de v. alb. Versailles [versăij, oraş în Franţa, situat la sud-vest de Paris. 95 100 Ioc. (1962). Face arte din aglomeraţia urbană aris. Industrie chimică, constructoare de maşini, alimentară. Centru turistic. Aici se află un complex arhitectonic şi urbanistic de renume mondial, realizat în mai multe etape în cursul sec. XVII — XVIII. Cuprinde castelul, parcul şi oraşul V, Un fost pavilion de vînătoare ridicat de Ludovic al XII I-lea (1624) a constituit nucleul castelului, restaurat şi mult mărit de către Ludovic al XIV-lea după 1661. Le Vau îl amplifică, construind o monumentală faţadă cu vederea spre parc. Succesorii săi G. d’Orbay, J. Hardouin-Mansart (constructorul Marii galerii) şi Le Brun (lucrările decorative) au dat o şi mai mare strălucire castelului, în 1691 a fost ridicat Marele Trianon, apoi Capela, de către Robert de Cotte, iar în timpul lui Ludovic al XV-lea, în 1766, Micul Trianon (arhitect J.A. Gabriel). Printre sălile cele mai vestite ale castelului se numără faimoasa Galerie a oglinzilor. Muzeul castelului conţine tablouri cu scene, reflectînd evenimente importante ale sec. XVII-XVIII. Parcul, conceput de arhitectul Le Notre, capodoperă a artei grădinilor, este decorat cu numeroase statui şi fîntîni de cei mai mari artişti ai epocii (Marsy, Tuby, Girardon, Le Hongre, Coyse-vox ş.a.), care au făcut din el un adevărat muzeu în aer liber. — Tratatul de pace de la V., tratat semnat la 28 iunie 1919 de puterile învingătoare în primul război mondial (Anglia, Franţa, S.U.A., Italia, Japonia şi alte 21 de state aliate, printre care şi România), pe de o parte, şi Germania, pe de altă parte. Tratatul, elaborat de Con/e-rinţa de pace de la Paris în ianuarie 1919, cuprindea următoarele prevederi privind problemele teritoriale: Germania restituia Franţei Alsacia şi Lorena; ceda Belgiei districtele Eupen şi Malmedy; Poloniei îi reveneau Poznanul, o parte din Pomerania şi Prusia apuseană; oraşul Gdansk (Danzig) era declarat „oraş liber**, sub egida Ligii Naţiunilor, iar oraşul Klaipeda (Memel) trecut în administraţia puterilor învingătoare avea să fie restituit Lituaniei în februarie 1923. Tratatul prevedea rezolvarea problemei apartenenţei Schleswi-gului, a părţii de sud a Prusiei răsăritene şi a Sileziei Superioare prin plebiscite (o parte a teritoriului Schleswig a trecut [a Danemarca în 1920, iar o parte din Silezia Superioară la Polonia în 1921), dar 0 mare parte a teritoriilor poloneze de pe malul drept al rîului Oder, Silezia Inferioară ş.a. au rămas Germaniei. Regiunea Saar a trecut pe timp de 15 ani sub administraţia Ligii Naţiunilor (pentru acelaşi răstimp, Germania transfera în proprietatea Franţei minele de cărbune din regiune), urmînd ca după aceea soarta să-i fie decisă pe calea unui plebiscit (în 1934 Saarul a revenit la Germania). Alte prevederi ale tratatului se refereau la demilitarizarea zonei Rinului şi Prusiei Orientale, ~ precum şi la ocuparea de către trupele interaliate, pe timp de 15 ani, a zonei Rinului. Coloniile Germaniei din Africa şi din Paci fie au fost împărţite între Franţa, Anglia, Belgia, Japonia, Australia etc. Prin tratatul de la V., Germania s-a obligat să respecte independenţa Austriei şi să recunoască independenţa noilor state apărute în Europa centrală şi de sud-est şi schimbările teritoriale din această parte a Europei. Potrivit tratatului, Germaniei 1 se interzicea să aibă o armată de uscat mai mare de 100 000 de oameni, artilerie grea, tancuri, submarine şi aviaţie militară, să introducă serviciul militar obligatoriu ş.a. Germania se obliga să plătească puterilor Antantei reparaţii de război şi se recunoştea vinovată de provocarea răz- VERSET 846 VERTICALA LOCULUI . M mim?»! j ! ti Vîmflî^ ~ | - .£■:/’ ■ • J'rîluii ti* « î Ï î îîiî ? ï? iî îiîî ^ 'î î" ' i- l ■ riwil •«* wMH Vti> ^ - ’* l||45 boiului. După încheierea tratatului de la V. cu Germania au fost semnate tratatele de pace cu foştii ei aliaţi: Ia Saint-Germain (1919) cu Austria, la Neuilly (1919)- cu Bulgaria, la Sèvres (1920) cu Turcia şi la Trianon (1920) cu Ungaria. Tratatele de pace cu Germania şi cu aliaţii săi au instituit sistemul politic cunoscut sub numele de Sistemul de la Versailles. Tratatul de pace de la V. a fost un tratat imperialist care a consfinţit împărţirea lumii capitaliste în folosul marilor puteri învingătoare şi în dauna Germaniei; el a ascuţit contradicţiile dintre marile puteri imperialiste; fiecare putere învingătoare era nemulţumită de prevederile care o priveau, iar Germania era animată de spiritul revanşei. Toate acestea, ca şi lipsa unor garanţii sigure împotriva reînvierii militarismului german, au constituit germenii dezlănţuirii unui nou război mondial. verset, paragraf, de obicei numerotat şi cu înţeles de sine stătător, dintr-un text religios (ex. „Biblia") sau literar (ex. „Cîntarea României" de Alecu Russo). versificaţie, dispunere a versurilor potrivit unor anumite reguli prozodice, dintre care cele mai importante sînt cele ale rimei, ritmului şi ale grupării strofice. V. şi prozodie. Versailles. Vedere generală versor (MAT.), vector avînd modulul egal cu unitatea (ex. versorii i, j şi k. ai unui sistem de axe de coordonate carteziene ortogonale în spaţiul cu trei dimensiuni, R3). V. unei —► axe definite de vectorul v este -f ->■ sau —-Se numeşte şi vec- m ■ tor unitate. Dacă v este un vector -f _ -+ -+ nenul şi e v. său, atunci v — ve. verstă, unitate de măsură pentru distanţe, folosită în Rusia, egală cu 1,067 km. vertebrate (ZOOL.), încrengătură de animale cordate cu simetrie bilaterală aproape perfectă, corpul diferenţiat în cap, trunchi şi coadă; v. au un schelet intern, reprezentat la embrion prin coarda dorsală (noto-cordă), iar la adult prin craniu, coloană vertebrală, coaste, stern, centuri şi scheletul membrelor. Sistemul nervos central este format din creier şi din măduva spinării şi este aşezat dorsal faţă de tubul digestiv. Organele de simţ sînt bine dezvoltate. Tegumentul este format din-tr-o epidermă multistratificată şi din dermă. Aparatul respirator derivă din porţiunea anterioară a tubului digestiv şi este format din branhii sau din plămîni. Aparatul circulator este format dintr-un sistem sanguin şi unul limfatic; organul central al sistemului sanguin, inima, are pereţi musculari groşi şi este aşezat ventral faţă de tubul digestiv. Sîngele are trei feluri de globule sanguine: eritrocite, Ieucocite şi trombocite. Aparatul excretor este format din doi rinichi, două uretere, la unele şi din-tr-o vezică urinară şi uretră. Sexele sînt separate. Glandele genitale sînt reduse la cîte o singură pereche. V. au, de regulă, două perechi de membre, iar peştii au şi membre neperechi. V. sînt împărţite în următoarele clase: ciclo- stomi, peşti, batracieni, reptile, păsări şi mamifere. V. sînt animalele cu alcătuirea cea mai complexă. — vertebră (ANAT.), fiecare dintre oasele care în totalitate alcătuiesc coloana vertebrală la animalele din încrengătura vertebratelor. V, este alcătuită din-tr-o masă osoasă cilindrică,compactă, situată anterior, numită corpul vertebral. Partea poste-rioară a v.este reprezentată de o apofiză spinoasă mediană, două apofize transverse, patru apofi-ze articulare, care servesc la articularea vertebrelor între ele, precum şi lame şi pediculi osoşi, care unesc apofizele între ele sau corpul v. de apofize. Corpul, lamele şi apofizele delimitează o cavitate, orificiul vertebral. Prin suprapunerea v., orificiile vertebrale formează canalul ra-hidian în care este găzduită măduva spinării şi anexele acesteia. La om, coloana vertebrală are patru curburi antero-posterioare (cervicală, toraca-lă, lombară şi sacrococcigiană). In diferite porţiuni ale coloanei vertebrale a omului, conformaţia v. variază, ca rezultat al poziţiei ortostatice şi al mersului biped, vertex (ANTROP.) v. sinciput. vertipâl (ASTR.), cerc mare al sferei cereşti care trece prin zenit şi printr-un astru. verticala locului, direcţia materializată de poziţia firului cu plumb în stare de echilibru într-un punct dat. Reprezintă rezultanta dintre forţa de atracţie a Pămîntului şi forţa centrifugă datorită rotaţiei Pâ-mîntului. VERTICIL 847 VETO verticil (lat. vcrticillus „tufă**; BOT.), mod de aşezare a ramurilor, a frunzelor sau a pieselor florale în formă de cerc, la acelaşi nivel, în jurul unei axe. verticilioză(FITOPAT.), boală infectioasă a plantelor, provocată de ciuperci neperfecte din genul Verticillium. Mice-liul ciupercii se dezvoltă în toate organele plantei, dar mai ales în vasele conducătoare, împiedicînd circulaţia sevei şi producînd veştejirea totală sau parţială a plantei. V. se întîl-neşte la cartof, bumbac, tomate, castraveţi, vinete, lupin, cais, prun, liliac etc. şi se combate prin măsuri de igienă culturală şi prin cultivarea soiurilor de plante rezistente. vertij (fr. vertige „ameţea-lă“; MED.), senzaţie subiectivă de deplasare în spaţiu, de obicei rotatoric, a obiectelor înconjurătoare (v. obiectiv) sau a subiectului însuşi (v. subiectiv). în condiţii normale apare în cursul vitezelor mari, în momentul accelerării vitezei şi în special în mişcarea rotatorie. Ca fenomen patologic, starea de v. apare în numeroase boli nervoase, cardiace sau digestive, datorită iritării anormale a aparatului vcstibular. Sin. ame-feală. Vesalius, Andreas (1514— 1564), anatomist flamand. A fost profesor de anatomie la Padova. întemeietor al anatomiei moderne împreună cu Paracelsus şi Ambroise Pare. Pentru experienţele şi disecţiile sale a fost urmărit de inchiziţie. Lucrările sale au pus bazele anatomice ale ştiinţei medicale, iar opera sa fundamentală, „De humanis corporis fabrica*1 (1543), impune sistemul anatomiei macroscopice, care a rămas valabil şi în zilele noastre. yescan.Teofil (1913-1965), fizician român; a fost profesor la universităţile din Cluj şi din Iaşi. Lucrările lui tratează probleme de mecanică raţională şi de mecanica fluidelor, electrodinamică şi teoria relativităţii, radioactivitate, fizica particulelor elementare şi a nucleului atomic etc. Op. pr.: „Fizică teoretică** (2 voi., 1957). Veselovski, Aleksandr Ni-kolaevici (1838—1906), istoric literar, folclorist şi estetician rus, adept al metodei comparativiste („Poetica subiectelor**, 1897—1906; „Trei capitole din poetica istorică**, 1899). V. a întreţinut legături cu diferite personalităţi ale timpului, printre care şi cuB.P. Hasdeu. Vespasian (Titus Flavius Vespasianus), împărat roman (69—79), proclamat de către legiunile din Orient. Energic, excelent administrator, a realizat o serie de reforme prin care a asigurat refacerea şi stabilitatea finanţelor, reorganizarea armatei şi a dus o intensă politică edilitară (în timpul lui a început construcţia amfiteatrului Colosseum). în anul 70, prin cucerirea şi dă-rîmarea Ierusalimului de către fiul său Ti t iTs, a pus capăt răscoalei iudeilor, izbucnită în anul 67. A înăbuşit revolta batavilor din Galia (69—71). Vespucci, Amerigo (1454— 1512), navigator şi explorator italian. Aflat în slujba spaniolilor şi apoi a portughezilor, a explorat coasta de est a Ameri-cii de Sud. Atribuindu-i în mod eronat descoperirea Lumii noi, cartograful german Martin Waldseemuller a creat, după numele lui, cuvîn-tul America, pe care Mercator l-a impus prin harta sa din 1538. Vesta (în religia romană), zeiţă străveche a focului din vatră şi, prin extensiune, a căminului familial, a familiei, în vremurile istorice, în sanc- tuarul zeiţei, aflat în Forul din Roma, ardea un foc sacru, considerat simbol al eternităţii statului roman şi păzit de Vestale, fecioare alese din rîn-durile aristocraţiei. Vesta (ASTR.), asteroid, al patrulea în ordinea descoperirii, cu diametrul de circa 400 km. Asteroidul V. a fost descoperit de astronomul german W. O 1 b e r s. vestibul, portic precedînd templul mai întîi la greci (n a o s), căruia coloanele îi confereau o anumită măreţie. La romani, v. a cunoscut o şi mai mare amploare (Panteonul din Roma). în arhitectura civilă a fost adoptat în tipul de locuinţă cu atrium (Pompei), în arhitectura ecleziastică creştină v. s-a menţinut sub forma pronaosului. După o e-clipsă de cîteva veacuri (castelele feudale îl ignorează), o dată cu Renaşterea, v. a cunoscut o nouă dezvoltare, în veacurile următoare fiind asociat cu scările de amplă desfăşurare (Versailles). în epoca noastră, v. are variate funroduce prin vibrarea vîrfului imbii. vibrato (MUZ.), termen italian indicînd un procedeu de interpretare vocală sau la instrumentele cu coarde, constînd în fiuctuarea regulată, rapidă şi imperceptibilă a 'înălţimii unui sunet, prin care acesta poate căpăta expresivitate, rotunjime. V., ca şi t u ş e u 1, este o componentă a individualităţii interpretării artistice. vibrator 1. (ELT., TELEC.) Dispozitiv pentru convertirea, la puteri mici, a curentului ele^ric continuu în curent alternativ monofazat. In telecomunicaţii, pentru alimentarea aparatelor cu tuburi electronice la tensiuni continue înalte, se folosesc ansambluri formate dintr-un vM un redresor şi un filtru. 2. (CONSTR.) Aparat folosit pentru producerea unor vibraţii cu frecvenţă peste 3 000 Hz, în scopul compactării betonului după turnare. După utilizare se deosebesc: plăci vi-bratoare, care se aplică pe suprafaţa betonului; v. de co-fraj, care se aplică pe suprafaţa exterioară a cofrajelor; D. interioare, care se introduc în masa betonului. La confecţionarea elementelor de construcţie prefabricate se folosesc mese vibratoare, pe care se aşază tiparele pline cu beton. V. şi pe r-vibrator. vibraţie (FIZ.), mişcare oscilatorie periodică a unui corp sau a particulelor unui mediu, efectuată în jurul unei poziţii de echilibru, cu o frecvenţă relativ înaltă. Cele mai importante caracteristici cinematice ale v. sînt frecvenţa (numărul de perioade pe secundă) şi amplitudinea (deplasarea maximă faţă de poziţia de echilibru). în corpurile solide, energia de v. a atomilor sau a ionilor din nodurile reţelei cristaline constituie partea principală a energiei termice a acestor corpuri. în gazele biato-mice, v, atomilor constituie unul dintre gradele de libertate 54* VIBRION 852 VICTOR EMANUEL ale moleculelor, contribuind, alături de translaţie şi de rotaţie, la energia termică a acestor gaze. Pentru tehnica construcţiei de maşini, v, pieselor reprezintă o problemă importantă, deoarece, prm solicitările suplimentare pe care le produce, poate avea efecte dăunătoare. . vibrion (MICROBIOL.; Vibrio), gen de bacterii în formă de virgulă, mobile (ciliate), nespo-rulate (cu foarte mici excepţii), gram negative; se cultivă uşor pe mediile obişnuite. Majoritatea speciilor sînt saprofite, răspîndite în ape şi soluri; altele sînt patogene pentru om (ex. Vibrio choierae, agentul holerei asiatice), pentru oi, găini, peşti, insecte etc. vibrioza (MED. VET.), boală infecţioasă întîlnită Ia taurine şi ovine şi produsă de microbi din grupul Vibrio. Provoacă avorturi şi sterilitate. vibrogrâf (TEHN.), aparat sau dispozitiv pentru măsurarea şi înregistrarea valorilor instantané-; a’i '>noi mărimi vibratorii (vibraţii). vicalloy (metal., elt.), grup de aliaje feromagnetice pe bază de cobalt, vanadiu si adaos de fier,* folosit la confecţionarea magneţilor permanenţi. vicar (lat. vicarius „locţiitor4*), preot sau episcop care ţine locul unui demnitar bisericesc de rang mai înalt. In biserica ortodoxă există vicari patriarhali, arhiepiscopali şi episcopali. In biserica romano-catolică, papa este considerat v. al lui Hristos, iar toţi ceilalţi prelaţi, vicari ai papii. _ viceamiral (MiLIT.), grad in marina militară, corespunzător gradului de general-locotenent din armata terestră; persoană care are acest grad. Vicente/uîsén/?/, Gil (c. 1470 — c.1536), poet şi dramaturg portughez, considerat cel mai mare poet al ţării după Camo-es, comparat adesea cu Aristo-fan şi cu Plaut. A scris în limba portugheză şi în spaniolă. Farsele şi comediile sale de moravuri. cu numeroase elemente lirice, se remarcă prin pitoresc şi sevă populară, prin fineţea observaţiei şi verva satirei („Comedia văduvului**, „Farsa fizicienilor*', Inès Pereira**). Vichy lvişij, oraş in centrul Franţei, situat pe rîul Al-licr. Circa 31 700 loc. Staţiune balneară. Aici a fost sediul guvernului francez profascist, condus de Petain şi Laval (iulie 1940 — august 1944). Vicina (Ditzina), vechi oraş la Dunărea de Jos, neidentificat pe teren, care a avut un rol important în viaţa economică, politică şi culturală a Dobrogii în timpul stăpînirii bizantine (sec. X —XIII) şi pînă Ia cucerirea otomană. De la V. a fost adus primul mitropolit al T^rii Româneşti, Iachint. viciu (DR.) 1. Viciu al lucrului (sau lucrării), defect care micşorează valoarea de întrebuinţare a lucrului (vîndut sau închiriat) ori a lucrării, împie-dicînd uneori chiar folosirea lor. Este de două feluri: v. aparent, care poate fi descoperit în momentul predării lucrului sau lucrării, şi v. ascuns, care nu poate fi descoperit la data predării, ţinîndu-se seama de metodele tehnice existente de verificare a calităţii lucrului sau lucrării. — V. redhibitoriu, viciu ascuns care împiedică folosirea unui lucru vîndut conform destinaţiei sale. 2. Viciu de consimţămint, cauză de alterare a voinţei juridice, constînd în eroare, doi ori violenţă şi care duce la nulitatea relativă a actului juridic. vicleim, veche dramă populară românească, avînd la bază legenda naşterii lui Hristos, jucată între sărbătoarea Crăciunului şi Anul nou. Conţinutul legendar religios este însoţit de elemente proprii manifestărilor de carnaval, de coruri şi cîntece de stea şi a evoluat spre laicizare în sensul intercalării unor aluzii cu caracter social-satiric. Existenţa sa este 3testată pentru prima dată în sec. al XVII-lea, de cronica Iui M. Costin. Se numeşte şi irozi, magi, viclenie (DR.) v. doi. Vico, Giovanni Battista (Ciambattista)(1668-1744), filozof idealist italian, unul dintre întemeietorii filozofiei istoriei. Deşi a admis în principiu rolul providenţei, V. a căutat în fapt să cerceteze istoria ca rezultat al activităţii oamenilor şi să descopere legile ei interne, „naturale4*. El a afirmat că există o legitate istorică universală, potrivit căreia toate popoarele trec prin trei stadii de dezvoltare, corespunzătoare celor trei vîrste ale omului (copilăria, tinereţea şi maturitatea): „vîrsta zeilor*', în care stăpînesc religia şi preoţii, „vîrsta eroilor", în carc apare statul, şi anume statul aristocratic, şi „vîrsta oamenilor", era raţiunii şi a statului democratic. După ce a străbătut aceste faze, societatea decade, iar ciclul reîncepe. V. a fost astfel unul dintre întemeietorii teoriei ciclului istoric. Concepţiile sale cuprind preţioase clemente de istorism: el a criticat raţionalismul unilateral şi metafizic, care căuta să deducă istoria din activitatea raţiunii omeneşti, considerată ca ceva invariabil (ex. teoria contractului social) şi care identifica trăsăturile trecutului cu cele ale prezentului. V. a căutat să aplice istorismul şi în estetică, lingvistică şi teoria dreptului. El a fost un precursor al lingvisticii comparate şi al folcloristicii moderne. Op. pr.: „Principiile unei ştiinţe noi despre natura comună a naţiunilor" (1725). viconte (din evul mediu în Europa apuseană) titlu de nobleţe, inferior celui de conte şi superior celui de baron; de obicei titlul de v. era atribuit celui de-al doilea fiu al unui conte. victimă (DR.), persoană care a fost prejudiciată ca irmare a săvîrşirii unei Tapte culpabile şi păgubitoare. Victor Emanuei, numele a trei regi din dinastia de Savoîa, dintre rare -r-iai runoscuţi au fost*. V /•;. a/ ll-lea, rege al Regatului Sardiniei (1849— 1861) şi primul rege al Italiei unificate (1861 — 1878). Sprijinit de Cavour şi bazîndu-se nobilimea liberală moderată u .>.* burghezia monarhistă, a .^alizat. prin războaie dinastice şi combinaţii diplomatice. unificarea Italici „de sus ?n jurul dinastiei de Savoîa. / E. al Ill-lea, rege al Italiei f 1^00 - *946). A contribuit la însumarea dictaturii fasciste (19-3); în 1946 a abdicat în VICTORIA 853 VIDEO favoarea fiului său Umberto, silit la rîndu-i să abdice, Italia proclamîndu-se republică. Victoria v. Nike. Victoria, regină a Marii Britanii (1837—1901) şi împărăteasă a Indiei (1876—1901). în timpul domniei sale. Marea Britanie a atins, datorită unei intense politici expansioniste, apogeul puterii maritime şi coloniale. Perioada de avînt economic şi cultural din a doua jumătate a sec. al XlX-lea este cunoscută în istorie şi sub numele de „epoca victoriană**. Victoria, oraş raional în raionul Făgăraş, reg. Braşov, situat la poalele Făgăraşului. 6 630 loc. (1965). Oraş nou, construit în anii puterii populare. Industrie chimică (combinat chimic care produce acid sulfuric, amoniac, acid azotic, îngrăşăminte chimice, amino-plaste etc.), alimentară, de prelucrare a lemnului. Victoria, mare cascadă în sudul Africii, la frontiera dintre Rhodesia şi Zambia, pe fluviul Zambezi, formată de un prag bazaltic. înălţimea: 120 m. Lăţimea: circa 1 800 m. A fost descoperită de D. Li-vingstone în 1855. Victoria, lac în Africa ecuatorială, pe teritoriul Keniei, Tanzaniei şi Ugandei, situat la 1 134 m altitudine. Suprafaţa: 68 100 km2. Adîncimea maximă: 80 m. Ţărmurile lacului sînt fragmentate de numeroase golfuri şi însoţite de insule. în lac se varsă rîul Ka-gera. Din V. izvorăşte rîul Victoria-Nil. Este bîntuit de furtuni. Bogat în peşte. Navigabil. Principalele porturi: En-tebbe (Uganda), Mwanza (Tanzania) şi Kisumu (Kenia). Lacul a fost descoperit în 1858. Victoria, insulă canadiană în Arhipelagul Nord-Canadian, situată între insulele Banks şi Prince of Wales. Suprafaţa: 212 000 km2. Populaţia: circa 400 loc. (formată din eschimoşi). Relief deluros. Altitudinea maximă: 600 m. Climă subarctrcă. Formaţii vegetale de tundră. „Victoria“~Călan, Uzina —, unitate a industriei metalurgiei feroase. A intrat în funcţiune în 1871. în anii puterii populare, uzina a fost extinsă şi ra- dical reconstruită. Produce fontă şi diverse produse din fontă (utilaj de turnare, piese etc.) şi are producţie proprie de se-micocs şi cocs-brichete. „Victoria“~FIoreşti, Uzina chimică—, unitate industrială, situată în raionul Cîmpina, reg. Ploieşti. Produce anvelope şi camere cu aer de diferite tipuri. A luat fiinţă în 1939. în anii puterii populare, uzina a fost extinsă si modernizată Victoria-Nil, rîu în estul Africii ecuatoriale, în Uganda (420 km). Izvorăşte din lacul Victoria, drenează lacul Kyoga şi se varsă în lacul Albert. Numeroase praguri. Hidrocentrală. Victoria-9Mai, staţiune balneară în regiunea Crişana, subordonată administrativ* oraşului Oradea. Ape minerale termale de 46°C (bicarbonatate, sulfatate, calcice-magneziene), indicate în tratamentul bolilor sistemului nervos, ale aparatului locomotor, digestiv, precum şi în sechelele poliomielitice. Azi se numeşte, Fe/ix. vid (FIZ.), stare de rarefiere a unui gaz, realizată într-un recipient închis. V. se măsoară prin presiunea gazului şi se exprimă de obicei în milimetri coloană de mercur (mmHg) sau în torri. Principalul criteriu de clasificare al v. este raportul dintre parcursul liber mijlociu al moleculelor gazului şi dimensiunile recipientului. Astfel, pentru recipiente de dimensiuni obişnuite se deosebesc: v. slab (sau redus, cu presiunea cuprinsă între 0,Îşi 760 mmHg), v. mediu (IO-1—IO"*3 mmHg), v. înaintat (sau înalt, 10~3— 10~8 mmHg) şi v. ultraînalt (10“8-10-12 mmHg). Un v. foarte bun, practic perfect, se găseşte în spaţiul din afara atmosferei terestre (spaţiul cosmic). V. de diferite grade se realizează cu ajutorul p o m-p e 1 o r de v i d, iar măsurarea lui se face cu ajutorul vacuummetrelor. V. are numeroase utilizări în ştiinţă şi tehnică: el favorizează evaporarea substanţelor lichide, fo-losindu-se la uscarea unor materiale sau la distilare; multe tipuri de tuburi electronice se fac cu v„ deoarece el nu perturbă fasciculele de electroni sau de ioni; v. împiedică transmiterea căldurii prin convecţie şi conductibilitate, utilizîndu-se la construcţia vaselor D e w a r etc. Sin. vacuum. Vida, Grigore Gheza (n. 1913), sculptor român. Artist al poporului. Fiu de miner, născut la Baia Mare, a luptat în timpul războiului civil din Spania ca voluntar în armata republicană. A studiat cu Alexandru Ziffer. S-a manifestat la începutul carierei sale artistice ca un viguros desenator, într-un ciclu de gravuri cu o tematică socială protestatară. Opera sa de sculptor, inspirată din viaţa ţăranilor maramureşeni, exprimă, într-un limbaj artistic concis şi concentrat, chipul încordat, de o impresionantă gravitate, al ţăranului român („Cap de ţăran**, „Răscoala**, „Desţele-nire“, „Balada lui Pintea**, „Dans din Oaş“ ş.a.). Sculpturile sale în lemn, în care tradiţia monumentală a artei populare se întîlneşte cu o viziune contemporană militantă asupra artei, sînt printre cele mai valoroase creaţii româneşti ale genului. Vidai de la Blache [do la blaşj, Paul (1845-1918), geograf francez, profesor la Sor-bona (din 1898), creator al şcolii de geografie umană şi al direcţiei de cercetare regională în geografie. Fondator al renumitei reviste „Annales de geo-graphie** (1891). A iniţiat colecţia „Geographie universelle “, operă fundamentală a şcolii geografice franceze. Op. pr.: „Principii de geografie umană** (1922). Videle, comună în reg. Bucureşti, situată pe valea Glava-ciocului, reşedinţă de raion. 8 420 loc. (1965). Industrie alimentară. Centru agricol. Nod feroviar. — Raionul V., cu 108 020 loc. (1965). Cultura cerealelor, a plantelor industriale, a legumelor şi creşterea animalelor. video (TELEC.), termen sau element de compunere latin, care indică faptul că anumite mărimi periodice au frecvenţele undelor luminoase sau că anumite aparate funcţionează la astfel de frecvenţe ori au un rol funcţional în sistemele de transmisiune a imaginilor (ex. VIDICON 854 VIENA semnal v., amplificator v., tub videocaptor etc.). vidicon (TELEC.), tub electronic videocaptor cu o construcţie asemănătoare aceleia a orticonului, dar cu o sensibilitate mult mai mare, datorată folosirii efectului fotoelectric intern (fenomenul de fotocon-ductivitate) pentru acumularea sarcinilor electrice. Vidin, oraş în nord-vestul R.P. Bulgaria, situat pe Dunăre. 32 500 loc. (1961). Industrie constructoare de maşini, ceramică, alimentară. Artizanat (ar-gintărie-filigran). Port fluvial. — Istoric. întemeiat în antichitate, s-a numit' Bonoma, iar mai tîrziu (sec. VI —XV) Bîdin. în a doua jumătate a sec. al XlV-lea, V. a fost capitala ţaratului cu acelaşi nume, sub conducerea lui S r a ţ i m i r. Căzut sub dominaţia turcilor (1396), V. a rămas sub stăpî-nirea acestora pînă în 1878. în sec. XV-XV1II, cetatea V. era o importantă bază de atac a turcilor împotriva ţărilor române şi a statelor Europei centrale. între 1794 şi 1807 a fost reşedinţa lui P a s v a n-0 g 1 u. în timpul războiului ruso-romano-turc (1877 — 1878), V. a fost eliberat de trupele române de sub stăpînirea otomană. Vid or, King (n. 1894), realizator de film american. Asistent al lui T.H. Ince şi al lui D.W. Griffith, V . şi-a început cariera în 1919 şi s-a impus cu „Parada cea mare“ (1925), evocare a primului război mondial. Este unul dintre marii cineaşti americani, a cărui operă este caracterizată de un puternic suflu epic. Dintre filmele sale s-au distins: „Halleluya“ (1929), „Pîinea noastră cea de toate zilele* (1935), „Citadela** (1938), „Război şi pace“ (1955). vidră (Lutra lutra), specie de mamifer carnivor semiacva-tic din familia mustelidelor, Vidră cu corpul lung de circa 120 cm, acoperit cu blană deasă casta-nie-roşcată. Are pavilionul urechii mic şi rotunjit şi membrane interdigitale bine dezvoltate. Se hrăneşte cu peşti, raci, broaşte. în ţara noastră este răspîndită pe lîngă lacuri şi pe văile rîurilor mari, în bălţile şi Delta Dunării etc. Vidu, Ion (1863-1931), compozitor, dirijor, profesor şi folclorist român. A scris în special coruri şi lucrări corale mai ample, printre care: „Ana Lugojana**, „Răsunetul Ardea-lului“, „Răsunet din Crişana**, „Moartea lui Mihai Eroul**, „Răsunetul României**. Străbătute de dragoste pentru omul din popor, de patriotism fierbinte, ele sînt pătrunse de frumuseţea melodică şi de vigoarea ritmică a folclorului nostru, însuşiri datorită cărora V. s-a situat printre cei mai de seamă înaintaşi ai muzicii româneşti. Viebig [jfi:bih]t Clara (1860 — 1952), scriitoare germană, de orientare naturalistă. A scris romane cu puternice trăsături de critică antiburgheză („Pîinea de toate zilele**, 1910; „Cei dinaintea porţilor**, 1910), în care a redat, cu înţelegere şi compasiune, lupta grea pentru existenţă a omului simplu. V. a criticat militarismul („Paza de pe Rin“, 1902), şovinismul („Armata care doarme**, 1904) şi superstiţiile („Crucea din Venn“, 1908). Arta Clarei Viebig se distinge prin fineţea analizei psihologice şi naraţiunea strict obiectivă. Vieira V/hite [uail], Gil-berto (n. 1911), secretar politic al C.C. al P.C. din Columbia (din 1958), unul dintre creatorii partidului (1930). între 1947 şi 1958 a fost secretar general al C.C. al P.C. din Columbia. Viena, capitala Austriei, situată pe Dunăre, la poalele munţilor Wienerwald (extremitatea estică a Alpilor), într-o cîmpie mărginită de coline. 1634 250 loc. (1963). Mare centru industrial (districtele Florisdorf şi Donau-stadt), comercial, financiar şi cultural, nod feroviar şi rutier, port fluvial. Aeroport internaţional. Industrie constructoare de maşini (locomotive, autocamioane, produse electrotehnice, aparate de precizie), de prelucrare a petrolului, textilă şi de confecţii, de pielărie şi încălţăminte, a hîrtiei, alimentară, de prelucrare a lemnului (mobilă, instrumente muzicale etc.) şi poligrafică. Academie de ştiinţe, universitate (din 1365), monumente istorice şi arhitectonice: Catedrala sf. Ştefan (sec. al XlV-lea), caracterizată prin fineţea coloanelor elansate; Biserica Ma-ria Stiegen (sec. al XlV-lea), cu vitralii vestite; Palatul Belvedere, care adăposteşte Muzeul barocului (Baroc!:museum), consacrat picturii şi sculpturii sec. al XVIII-lea din Austria; palatul Hofburg, fostă reşedinţă imperială, construită în etape în sec. XVI —XIX, unde se găseşte Biblioteca naţională, Castelul Schonbrunn, monument al barocului tîrziu (sec. XVII - XVIII); Burgtheater (1874—1888) şi Opera de stat (1861 — 1869); Muzeul Academiei de arte frumoase (tablouri de Murillo, Jordaens, Rembrandt, Rubens etc.); Colecţia de grafică Albertina, amplă colecţie de desene şi stampe. La V. se află sediul Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică. — Istoric. Pe locul oraşului de azi a existat în sec. I un castru roman (Vindobona), întemeiat pe locul unei aşezări celtice. V. este atestată documentar pentru prima oară în 881. în 1221 a primit statutul de oraş, iar din 1237 de oraş imperial liber. Intrînd sub stăpînirea Habsburgilor, V. a fost între 1282 şi 1867 capitala Imperiului habsburgic, iar între 1867 şi 1918 capitala Aus- VIENA 855 VIENA iS* V.” xt\/^(''■.(■ î? v 'iii' y!'-;J-;; i Ti J №. -[ 'dl 3'T '■' A. tro-Ungariei. în sec. XVIII — XIX a fost unul dintre principalele centre ale culturii europene, cu o bogată viaţă muzicală. între 1694 şi 1867, la V.s-a aflat sediul C a>^n cel a-riei aulice transilvane. La V. a avut loc Congresul din 1814—1815, iar în timpul revoluţiei din 1848— 1849 a fost centrul luptei revoluţionare din Austria. în 1934 au avut loc la V. mari lupte muncitoreşti antifasciste. Ocupată în martie 1938 de cStre trupele hitleriste, V. a fost eliberată de către Armata Sovietică la 13 aprilie 1945. La V. a fost semnat tratatul de stat cu Austria fJ5 mai 1955). — Congresul de la V.f congres internaţional convocat la V. (octombrie 1814—iunie 1815), în urma terminării victorioase a războaielor purtate de armatele statelor europene împotriva Franţei napoleoniene. La Congresul de la V. au fost reprezentate toate statele europene (cu excepţiaTurciei).Rolul conducător l-au avut Anglia, Rusia, Prusia şi Austria, care urmăreau restabilirea vechilor rînduieli politice şi satisfacerea propriilor pretenţii teritoriale. Actul final, semnat în 1815, J Viena. Opera de stat cuprindea următoarele hotă-rîri: Franţa era redusă la frontierele din 1792, Bourbonii erau restauraţi în Franţa, în Spania şi în Regatul celor două Sicilii, iar alte dinastii în regatele, principatele şi ducatele în care domniseră înainte de războaiele napoleoneene (Regatul Sardiniei, principatele italiene etc.). Anglia a obţinut oficializarea ocupării coloniilor olandeze şi spaniole cucerite; Rusia ţaristă a alipit fostul ducat al Varşoviei şi a obţinut recunoaşterea anexării Finlandei (1808) şi a încorporării Basarabiei (1812); Austria a reluat Triestul, Iliria, Dalmaţia, Ti-rolul, Galiţia, Lombardia şi Veneţia, pierdute în timpul războaielor napoleoneene, precum şi oraşul Salzburg; Prusia a obţinut o parte din Saxonia, Poznanul, o parte din Westfa-lia, Danzigul şi Renania. Statele germane (al căror număr a fost redus de la 360 la 38) au alcătuit Confederaţia germană sub conducerea Austriei. Belgia şi Olanda erau reunite în regatul Ţărilor de Jos, sub dinastia de Orania. Regatul Da-nemarcii a primit teritoriile Schleswig şi Holstein. Piemontul a Drimit titlul de Regatul Sar- diniei, mărindu-şi teritoriul cu Savoia şi Nisa; Elveţia şi-a redobîndit suveranitatea, fiin-du-i recunoscute statutul de stat federal şi neutralitatea permanentă. La Congresul de la V. s-au luat o serie de hotărîri speciale, suplimentare, sub formă de anexe la tratatul principal, printre care un loc deosebit l-a ocupat „Declaraţia puterilor cu privire la desfiinţarea comerţului cu negri** (8 februarie 1815) şi „Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanţilor diplomatici44 (19 martie 1815), rămas în vigoare pînă în zilele noastre. Pentru apărarea noii configuraţii politice europene şi pentru reprimarea luptei revoluţionare şi a mişcărilor de eliberare naţională, suveranii Rusiei, Austriei şi Prusiei au semnat actul de constituire a „Sfintei alianţe44 (26 septembrie 1815). Sistemul relaţiilor internaţionale stabilite prin Congresul de la V., care cuprindea pentru prima oară întreaga Europă într-un sistem de tratate, a fost lichidat, în mare parte, chiar în prima jumătate a sec. al XlX-lea, prin lupta revoluţionară şi de eliberare naţională a popoarelor asuprite. VIENTIANE 856 VIETE Vientiane, capitala Laosului, situată pe rîul Mekong. 138 000 loc. (1963). Centru comercial, important port fluvial, aeroport. Mici întreprinderi de pielărie, textile (ţesături de bumbac şi de lînă, şaluri), de prelucrare a lemnului, decorti-cătorii de orez ş.a. Numeroase pagode şi temple. „Vie Nuove“, revistă ilustrată, editată sub egida Partidului Comunist Italian. Apare săptămînal, la Roma, din 1946. vier (ZOOTEHN.), denumire dată masculilor din specia porcine folosiţi pentru reproducţie. Prezintă caractere de dimor-fism faţă de femele (scroafe), mai accentuate în cazul raselor primitive (mărimea coamei, a colţilor etc.). viermi (ZOOL.), nume dat unor animale nevertebrate caracterizate prin corpul alungit, moale şi lipsit de apendice. Trăiesc în sol, în ape sau ca parazite pe animale şi pe plante. V. sînt cuprinşi în mai multe încrengături: v. laţi (Plathel-m:nthes), v. cilindrici (Nema-thelminthes), v. inelaţi (Anne* lida) etc. (ex. planaria, tenia, gălbeaza, rîma, lipitoarea). -— Vierme de mătase, larvă a fiu- fcZ'Z....... li v -.V • ZZZZ\. ■ . *1 Vientiane. Templul Vat-Prakeo Vierme de mătase o — ou; 6, — c,-larve; d — cocon; e — secţiune printr-un cocon cu cri" zalidă; / — fluture (femelă); g — fluture (mascul) turelui Bombyx mori, din ordinul lepidopterelor, care are glande producătoare de mătase. Se hrăneşte cu frunze de dud şi de stejar. V. şi sericicultură. Vieru, Anatol (n. 1926), compozitor român. A studiat la Bucureşti şi la Moscova. A compus muzică simfonică şi vo-cal-simfonică (Concertul pentru orchestră, Concertul pentru flaut şi orchestră. Concertul pentru violoncel şi orchestră, Oratoriul „Mioriţa**, „Cantata anilor-lumină“), muzică de cameră, muzică de film. Creaţia sa vădeşte preocuparea de echilibrare a conţinutului cu inovaţiile limbajului. Premiul de compoziţie „Regina Maria José** (Geneva, 1963). Laureat al Premiului de stat. ^ viespar (Pernis apivorusJ, pasăre răpitoare de zi, de mărimea unei găini, brună-întune-cat pe spate şi brună-deschis pe faţa ventrală, cu pete brune mai închise. Se hrăneşte cu viespi, albine, bondari, lăcuste şi alte insecte. La noi este o pasăre rară. \ viespi (ZOOL.), denumire dată unor insecte din ordinul himenopterelor, familia vespi-delor. Majoritatea v. au ac şi pungă cu venin ca armă de apărare; la altele abdomenul se termină cu un oviscapt. Unele specii de v. sînt solitare, altele construiesc cuiburi alcătuite din numeroase celule (sînt „sociale"). în general v. sînt dăunătoare, mai ales în sectorul pomicol şi silvic; unele (ex. ihneumonidele) sînt ento-mofage. Viète [viêt], François (1540 — 1603), matematician francez, creatorul algebrei. în lucrările sale de algebră foloseşte pentru prima dată literele alfabetului pentru a reprezenta valorile nu- merice, şi anume: vocalele pentru necunoscute şi consoanele pentru mărimile cunoscute. Datorită acestor notaţii, a ajuns la noţiunea de formulă generală care permite rezolvarea unui întreg ansamblu de probleme Fr. Viite de acelaşi tip. A stabilit relaţiile dintre coeficienţii şi rădăcinile unui polinom. A aplicat metodele algebrei la rezolvarea unor probleme de geometrie şi a rezolvat probleme de algebră prin construcţii geometrice. In aritmetică, V. a stabilit reguli pentru extragerea rădăcinilor. Tot el a stabilit formula l-h-h Mi)-. • l/y (i+1/t(i+Vt ))•••’ considerînd astfel pentru prima oară un produs infinit convergent, şi a calculat valoarea lui n cu zece zecimale exacte. A dat trigonometrici forma sa definitivă. Op. pr.: „In artem ana- VIETNAM 857 VIETNAM lyticam isagoge" (1591), „Sup-plementum geometriae4* (1593). Vietnam» ţară în sud-estul Asiei, în partea de est a peninsulei Indochina, situată între R.P. Chineză la nord, Laos, Cambodgia şi Golful Siam la vest, Golful Tonkin la est şi Marea Chinei de Sud la est şi sud. Suprafaţa: 329 556 km". Populaţia: circa 33 500 000 Ioc., majoritatea vietnamezi (kin), iar în rest populaţii din familia chino-tibetană (grupa tai şi 77»ao) şi din familia mon-khmericâ. Mare parte din suprafaţa ţării este ocupată de munţi şi podişuri: în nord Munţii Tonkin (cu vîrful Fan Si Pan, 3 142 m), iar în partea centrală şi sudică Munţii Annam (cu vîrful Ngokan, 3 285 m), care au în mare măsură aspect de podiş; în est şi sud cîmpii litorale, dintre care mai mari sînt cîrripiile aluviale formate de fluviul Songkoi (Fluviul Roşu) şi de alte cîteva rîuri în nordul ţării şi de fluviul Mekong în sudul ei. Climă tropicală musonică, cu vară ploioasă şi iarnă mai uscată (cu excepţia versantului estic al Munţilor Annam, unde precipitaţiile sînt mai abundente iarna). Teritoriul V. este străbătut de numeroase rîuri mici şi de cursul inferior al fluviilor Songkoi şi Mekong, care formează la vărsare delte întinse. Pădurile acoperă mai mult dje 1 /3 din suprafaţa ţării; în regiunile joase cresc păduri tropicale veşnic verzi (cu numeroase esenţe preţioase), în locurile mai puţin umede păduri tropicale musonice, iar în munţi păduri formate din esenţe subtropicale şi temperate. Zăcăminte de cărbuni, minereuri de staniu, de wolfram, de fier, cromite, bauxite, fosfaţi, apa-tite (în special în Vietnamul de nord). — Istoric. Teritoriul V. a fost locuit din timpuri străvechi. în sec. al III-lea î.e.n., pe teritoriul V. a apărut primul stat sclavagist timpuriu vietnamez, Aulak, care a intrat în 181 î.e.n. în componenţa statului Namviet (ţara sudului), constituit în a doua jumătate a sec. al III-lea î.e.n: In cursul sec. II î.e.n. — I e.n., statul Namviet a fost cucerit de statul chinez, condus de dinastia Han; după o scurtă perioadă de independenţă (sec. al Vl-lea) a reintrat în componenţa statului chinez, condus de dinastia Tan. Eli-berîndu-se în 939 de sub dominaţia străină, V. a devenit, începînd din sec. al Xl-lea, unul dintre cele mai puternice state din Peninsula Indochina. în secolul XII-XV. statul vietnamez a respins incursiunile mongolilor (sec. al XlII-lea), precum şi încercările feudalilor chinezi de a supune din nou ţara. Secolele XVIT XVIII din istoria V. se caracterizează prin fărîmi-ţarea feudală. în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a avut loc una dintre cele mai puternice răscoale ţărăneşti din istoria V., cunoscută sub numele de „răscoala taişoni-lor". La începutul secolului al XIX-lea, în V. a fost instaurată monarhia absolută. între 1858 şi 1885 V. a fost cucerit de Franţa, care l-a împărţit în trei părţi: colonia Co-chinchina (în sud) şi protectoratele ^4nnam (în centrul V. de azi) şi Tonkin (în nord), care, împreună cu Laosul şi Cambodgia, au format în 1887 posesiunea colonială numită Uniunea indochineză. în deceniile al doilea şi al treilea ale sec. al XX-Iea, în condiţiile ascuţirii contradicţiilor sociale şi politice şi sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, mişcarea de eliberare naţională a poporului vietnamez a cunoscut un puternic avînţ. în 1930 a fost creat Partidul Comunist din Indo-china, care s-a situat în fruntea luptei pentru unirea forţelor anticolonialiste şi antifeudale, în 1941 V. a fost ocupat, împreună cu întreaga Indo-chină, de Japonia. în aceste condiţii a fost creată (1941), din iniţiativa şi sub conducerea Partidului Comunist din Indochina, Liga pentru independenţa V. (Viei MinJ, care a condus lupta pentru eliberarea naţională. Armata de eliberare naţională, cu un comandament unic, creată în aprilie 1945, a eliberat o parte însemnată a teritoriului V.; în zona eliberată (Viei Bac) a fost instaurată puterea revoluţionară populară (iunie 1945). în august 1945, în condiţiile înfrîngerii Japoniei în război, în principalele oraşe din V. s-a declanşat insurecţia armată; puterea a trecut în mîinile poporului, iar VIETNAM 858 VIETNAM la 2 septembrie 1945 a fost proclamată Republica Democrată Vietnam. Noua republică a fost nevoită să facă faţă chiar de la început unei agresiuni organizate de cercurile imperialiste; trupe engleze şi gomindaniste au debarcat în V. sub pretextul dezarmării trupelor japoneze, fiind urmate de un corp expediţionar francez, care a ocupat oraşul Saigon. în ianuarie 1946 au avut loc alegeri generale pentru Adunarea Naţională, care a adoptat în noiembrie Constituţia R.D. Vietnam. La 6 martie 1946 a fost încheiat un acord preliminar în virtutea căruia Franţa a recunoscut independenţa R.D. Vietnam în cadrul Uniunii Franceze, obligîndu-se să înceteze ostilităţile şi să-şi evacueze forţele armate de pe teritoriul V. Cu toate acestea, Franţa, cu sprijinul cercurilor imperialiste din S.U.A., a reluat în decembrie 1946 ostilităţile, de-clanşînd în V. un război colonial. Forţele patriotice s-au ridicat, sub conducerea comuniştilor, la apărarea libertăţii şi independenţei naţibnale. în cursul războiului, intervenţio-niştii francezi au creat în 1949/ în partea de sud a V., un stat în frunte cu Bao-Dai (fostul împărat al V. din timpul ocupaţiei japoneze), în cadrul Uniunii Franceze. în partea de nord a V., guvernul R. D. Vietnam a luat în anii războiului importante măsuri economice, dintre care cea mai însemnată a fost realizarea, începînd din 1953, a unei reforme agrare, precum şi măsuri pentru dezvoltarea industriei naţionale. Ca urmare a intensificării războiului de independenţă, Armata de eliberare naţională a obţinut succese militare, care au culminat cu marea înfrîngere a armatei franceze de la Dien Bien Pha (mai 1954). Conferinţa internaţională de la Geneva din 1954 a adoptat o serie de acorduri prin care se recunoştea independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a V., Laosului şi Cambodgiei şi se restabilea pacea în Indochina. Potrivit acordului privitor la încetarea operaţiilor militare, în V. se stabilea o linie provi- zorie de demarcaţie la sud de paralela 17; se prevedea de asemenea unificarea ţării pe baze paşnice şi democratice, prin organizarea în 1956 a unor alegeri generale. După încetarea războiului, guvernul R.D. Vietnam a luat importante măsuri social-economice (printre care naţionalizarea întreprinderilor aparţinînd capitalului străin, 1955—1957); sub conducerea Partidului celor ce muncesc, R.D.V. a păşit pe drumul transformării socialiste a ţării. în vederea lichidării scindării ţării, guvernul R.D. K. a făcut în repetate rînduri propuneri cu privire la unificarea paşnică a ţării pe baze democratice, dar autorităţile sud-vietnameze, sprijinite de cercurile reacţionare din S.U.A., au respins aceste propuneri. Igno-rînd acordul de la Geneva privitor la alegerile generale, autorităţile sud-vietnameze au proclamat în 1955 în V. de sud o „republică independentă**, în frunte cu Ngo Dinh-Diem. Acesta a instaurat în ţară un regim dictatorial, care a dus o politică antipopulară, de teroare în interior şi de subminare şi de încălcare a acordurilor de la Geneva, înlesnind o largă imixtiune politică, economică şi mai ales militară a S.U.A. împotriva regimului de dictatură militară a luat naştere în V. de sud o puternică mişcare de eliberare naţională, condusă de Frontul Naţional de Eli~ berare (F.N.E.), creat în 1960, care uneşte în rîndurile sale peste 20 de partide şi organizaţii; în 1961 a fost creată Armata de eliberare, care a luptat cu succes împotriva armatelor regimului de la Saigon şi intervenţiei militare a S.U.A. Începînd din 1965, S.U.A. au debarcat masiv trupe în V. de sud şi imense cantităţi de material de război modern, a-trăgînd, de asemenea, trupe mercenare din Coreea de sud, Australia, Noua Zeelandă şi Filipine. în condiţiile puternicelor acţiuni antiamericane şi ale înfrîngerilor militare, criza politică şi militară a regimului de Ia Saigon s-a agravat; rînd pe rînd s-au prăbuşit guvernele antinaţionale şi antipopulare, civile sau militare. Ca urmare a luptei sale eroice, Armata de eliberare naţională controla, în 1966, o mare parte a teritoriului V. de sud. în 1964, S.U.A.,, încâlcind normele elementare ale dreptului internaţional, au trecut la acţiuni agresive împotriva R.D.V., bombardînd centrele populate şi centrele economice vitale ale ţării. Lupta eroică a poporului vietnamez împotriva agresiunii imperialiştilor din S.U.A. se bucură de sprijinul frăţesc al ţărilor socialiste şi de simpatia şi solidaritatea forţelor iubitoare de pace din lumea întreagă. România a sprijinit şi sprijină poporul vietnamez pe plan politic, material şi moral şi cere cu hotărîre ca S.U.A. să înceteze definitiv şi necondiţionat bombardamentele împotriva R. D. Vietnam, să înceteze actele de război în V., să-şi retragă trupele, să recunoască Frontul de Eliberare Naţională, reprezentantul autentic al V. de sud, să lase poporul vietnamez să-şi rezolve singur problemele vieţii sale interne, fără nici un a-mestec din afară, respectîn-du-se prevederile acordului de la Geneva din 1954. — Republica Democrată Vietnam. Suprafaţa: 158 750 km2. Populaţia: 17 800 000 Ioc. (1963). Capitala: Hanoi. Alte oraşe mari: Hai Phong, Nam Dinh, Vinh, Hai Duong, Lao Kay. R.D.V. este un stat socialist. Forţa conducătoare în stat este Partidul celor ce muncesc din Vietnam (Lao Dong)f creat în martie 1951 pe baza Partidului Comunist din Indochina. Preşedinte al C.C. al Partidului celor ce muncesc din Vietnam este Ho Şi Min, în acelaşi timp şi preşedintele R.D.V. Organul de presă central al partidului este cotidianul „Nhan Dan“. Celelalte partide politice (Partidul democrat, creat în 1944, şi Partidul socialist, înfiinţat în 1946) colaborează cu Parti-*dul celor ce muncesc din V. Toate partidele politice şi organizaţiile obşteşti din ţară fac parte din Frontul patriotic din V, (creat în 1955), condus de Partidul celor ce muncesc din V. Organul suprem al puterii de stat este Adunarea Naţională, aleasă pe termen VIETNAM 859 VIGNETÀ de patru ani. Organul executiv suprem este Consiliul _de Miniştri (guvernul). Preşedintele Consiliului de Miniştri este Pham van Dong. Organele locale ale puterii de stat sînt adunările populare. • Dezvoltarea economică. In anii puterii populare s-au înfăptuit profunde transformări social-economice, printre care lichidarea puternicelor rămăşiţe feudale şi crearea de fapt a industriei naţionale, în R.D.V. des-făşurîndu-se construirea bazei tehnice-materiale a socialismului. La sfîrşitul anului 1962, ponderea sectorului socialist în producţia industrială globală era de 60%, iar în crearea venitului naţional de 77%. In 1962 venitul naţional a fost de 1,5 ori mai mare decît în 1957. Este puternic dezvoltată industria extractivă: mari exploatări de cărbune (bazinul Hon Gay ş.a.), de minereuri neferoase (în regiunea Bac-Bo), de minereuri de fier (Thai Nguyen), de apatite ş.a. Industria prelucrătoare este reprezentată prin întreprinderi ale industriei textile, alimentare, constructoare de maşini (unelte agricole maşini-unelte, ÎDi’ese de schimb, material ru-ant, construcţii navale), metalurgice (Combinatul de staniu de Ia Tin Tuc, Combinatul siderurgic Thai Nguyen), de materiale de construcţie, chimice (în special de îngrăşăminte) ş.a. Cele mai importante centre industriale sînt Hanoi şi Hai Phong. Sînt dezvoltate meşteşugurile. In agricultură lucrează 80% din populaţia activă; în 1964 85% dintre ţărani erau membri ai cooperativelor agricole de tip socialist. Terenul arabil reprezintă circa 20% din suprafaţa totală a ţării; în unele locuri se obţin 2—3 recolte anual. Circa 50% din suprafaţa cultivată este irigată. Se cultivă în special orez (în delta fluviului Songkoi şi în alte regiuni de cîmpie), precum şi porumb, manioc, cafea, ceai, bumbac, trestie de zahăr, iută ş.a. Este dezvoltată şi creşterea vitelor; se cresc în special cornute mari şi porcine. Este dezvoltat şi pescuitul. Se importă maşini, utilaje şi materii prime şi se exportă orez, porumb, cafea, ceai, cărbune, ciment, metale colorate, produse meşteşugăreşti. Ponderea cea mai mare în comerţul exterior al R.D.V. o au ţările socialiste (circa 90%). — Instituţiile de învâţămînt şi cultural-ştiinţifice. în anii puterii populare, învăţămîntul a luat o mare dezvoltare. Se duce o largă campanie pentru lichidarea analfabetismului (în 1955 circa 95% din populaţie era analfabetă). în R.D.V. există 15 institute de învăţămînt superior, în care în anul şcolar 1962/1963 au învăţat 26 000 de studenţi. Este extins învăţămîntul seral şi fără frecvenţă (în care sînt cuprinşi peste 1 500 000 de oameni). — Vietnamul de sud. Suprafaţa: 170 806 km2.. Populaţia: circa 15 715 000 loc. Oraşe mai importante: Saigon (reşedinţă a autorităţilor guvernamentale), Cholon, Hue, Da Nang, Can Tho, Binh Dinh. Quang Ngai. Principala ramură a economiei este agricultura, în care domină marea proprietate feudală. Principalele culturi sînt orezul şi arborii de cauciuc; se mai cultivă trestie de zahăr, manioc, porumb, cafea, ceai, cocotieri ş.a. Creşterea animalelor este slab dezvoltată; se cresc mai ales cornute mari şi porcine. Se practică pescuitul. Industria este reprezentată prin mici întreprinderi ale industriei alimentare (decorticătorii de orez, fabrici de zahăr) şi textile. Meşteşugurile ocupă un loc important în economie. Principalul centru industrial este Saigon-Cholon. Se exportă orez, cauciuc, peşte; se importă produse de larg consum. Volumul comerţului exterior este în continuă scădere. V. de s. trece printr-o profundă criză economică şi politică, agravată de război. Vieuxtemps [violă], Henri (1820—1881), violonist şi compozitor belgian, unul dintre cei mai renumiţi instrumentişti din sec. al XlX-lea. Elev al lui Beriot şi Reicha, a întreprins turnee triumfale în întreaga Europă şi în America. Henri Vieuxtemps a scris peste 40 de concerte pentru vioară şi celebra „Fantezie-capriciu“, rămase pînă în ziua de astăzi documente pedagogice de mare însemnătate. viezure (Meles meles), specie de mamifer carnivor din familia mustelidelor, cu spatele şi flancurile cenuşiiţ de la nas pînă la ureche se întinde o bandă neagră. Trăieşte în Europa şi în Asia. Hrana sa este foarte variată. Din blana de v. se confecţionează pensule şi pămătufuri. Se mai numeşte şi bursuc. Vigée-Lebrun [vijé lôbrô], Elisabeth (1755-1842), pictoriţă franceză, fiică a pictorului Vigée. Solicitată pentru virtuozitatea ei de portretistă, care i-a atras o celebritate timpurie, a peregrinat în întreaga Europă (Roma, Viena, Petersburg, Berlin, Londra etc.), în muzeele căreia sînt răspîndite nenumăratele ei lucrări, executate în special pentru notabilităţile timpului (portretele Măriei Antoaneta cu copiii sau singură, „D-na de Stael“, „Lord By-ron“, „Portretul artistei cu fiica ei“). A lăsat remarcabile memorii. Reprezentată în Muzeul de artă al Republicii Socialiste România prin „Portretul Doamnei D Agnesseau** şi prin două portrete în pastel. vigilitate (lat. vigilis „treaz, de veghe“; PSIH.), stare de veghe, caracterizată prin tonusul ridicat al activităţii sistemului nervos central şi opusă stării de inhibiţie, ajunsă prin generalizare la somn. Recent s-a demonstrat că v. este efectul impulsurilor nespecifice, provenite din formaţia reticu-lată a sistemului nervos. Ea este o condiţie a activităţii conştiente. Vigneaud [vino], Vincent du (n. 1901), biochimist american. A stabilit structura vaso-presinei şi a ocitocinei şi a realizat în 1953 sinteza lor în laborator. Premiul Nobel pentru chimie (1955). vignéta (viniéta) (ARTE PLAST.), ilustraţie de mici dimensiuni sau ornament care precedă ori încheie o pag ină de text; element decorativ izolat într-un text manuscris sau tipărit. Manuscrisele medievale miniate erau în mod curent decorate cu un motiv ornamental alcătuit din foi de viţă (în fr. „ vigne44), de unde VIGNOLA 860 VILAR denumirea de vignetă care s-a generalizat. Vignola [vinola],Jacopo Ba-rozzi (1507-1573), arhitect şi teoretician de artă italian. Preocupat de valorificarea arhitecturii antice, V. a formulat numeroase principii teoretice pe care le-a aplicat în construcţiile sale: faţada bisericii san Petronio din Bologna, palatul Isolani, vila Farnese din Ca-prarola, biserica Santa Maria degli angeli din Assisi etc., remarcabile prin stilul măreţ şi sever. Principala sa lucrare teoretică este „Cinci ordine de arhitectură**. Vigny [vini], Alfred de (1797—1863), scriitor francez. Â fost merr.bru al Academiei A. de Viffny Franceze. Ofiţer în armata Restauraţiei^ părăsit dezamăgit cariera armelor pentru a se dedica literaturii. Creaţia sa poetică s-a concretizat în „Poeme antice şi moderne** (1822—1829), în care se manifestă pesimismul său fundamental, „£loa“ (1824), ca şi „Destinele'* (1864), culegere apărută postum cu subtitlul „Poeme filozofice**. In proză a scris, între altele, „Cinq-Mars“ (1826), roman istoric, şi „Stello“ (1832), a cărui temă, poetul văzut ca victimă a societăţii, avea să fie reluată în „Chatterton** (1835), unul dintre marile triumfuri ale dramaturgiei romantice. „Sclavie şi măreţie militară** (1835) şi „Jurnalul unui poet** (postum, 1867), împreună cu „Cores-pondenţa** sa, completează profilul scriitorului. V. este un poet-filozof şi unul dintre marii poeţi ai pleiadei romantice. Clasic prin primatul acordat gîndirii, V• este totodată un poet al mitului şi al imaginii simbolice, concepută de artist ca purtătoare a ideii convertite în emoţie. Nota filozofică predominantă a poeziei sale, exprimată pe un ton de o rară elevaţie, este ruptura dintre om şi divinitate, refuzul artistului de a accepta viaţa şi lumea aşa cum sînt şi consecventa lui atitudine de singurătate dureroasă, tăcerea şi resemnarea mîndră, plină de stoică demnitate („Moartea lupului**). Această viziune sumbră, înnobilată totuşi de compasiune pentru tot ceea ce suferă, e iluminată uneori de un elan eroic, creator, activ, culminînd într-o apoteoză a ideilor majore prin care umanitatea se afirmă, iar oamenii fraternizează („Sticla aruncată în mare**, „Spiritul pur“). Prin gravitatea mesajului, prin forţa de sugestie poetică, ca şi prin frumuseţea filozofică originală a unora dintre versurile sale, V. vesteşte pe Baudelaire şi pe marii simbolişti de mai tîrziu. Vigo, oraş în nord-vestul Spaniei, port la Oceanul Atlantic şi bază de aprovizionare a navelor oceanice. 150 000 loc. (1961). Industrie constructoare de maşini (şantiere navale, automobile), a sticlei, alimentară (conserve de peşte) şi chimică. Unul dintre principalele centre de pescuit ale Spaniei. vigonie (Lama vicugna), specie de lamă de talie mică, acoperită cu o blană roşcată, foarte moale şi fină. V. trăieşte în munţii Anzi. Lîna de v. se utilizează la confecţionarea ţesăturilor şi a tricoturilor fine, în general nevopsite. viitor (LINGVISTICĂ), timp exprimînd o acţiune care urmează să se petreacă într-un moment ulterior celui în care se vorbeşte. Viitorul poate prezenta două nuanţe temporale: viitorul ртортіи-zis sau viitorul 1 (ex. voi veni) şi viitorul anterior sau viitorul exact, perfect ori viitorul al II-lea, timp relativ exprimînd o acţiune viitoare care urmează să se termine înainte de săvîrşirea altei acţiuni viitoare (ex. Voi fi bătrin şi singur, vei fi murit de mult. Eminescu). „Viitorul", oficiosul Partidului liberal, înfiinţat în 1907, la Bucureşti, de Vintilă Bră-tianu şi I.G. Duca. „Viitorul" şi-a suspendat apariţia în 1938 şi a reapărut din 1944 pînă în 1945. „Viitorul social", revistă teoretică a mişcării socialiste din România. Â apărut lunar, la Bucureşti, în 1907—1908, 1913—1914 şi în 1916, dezbă-tînd problemele principale ale dezvoltării social-economice şi politice ale României. A publicat articole polemice îndreptate împotriva poporanismului. Printre colaboratorii revistei s-au numărat şi C. Dobro-geanu-Gherea, I. Sion, C. Ra-covski ş.a. viitură (GEOGR.), creşterea bruscă a nivelului apei dintr-un rîu (ca urmare a creşterii debitului). V. sînt provocate de căderea unei ploi torenţiale de primăvară sau de vară ori de topirea bruscă a zăpezii din bazinul de recepţie. Pot provoca mari pagube. vikingi, denumire a războinicilor şi negustorilor scandinavi care, în sec. VIII—X, au întreprins numeroase expediţii în Europa şi în America de Nord. V. şi normanzi. vilaiet, denumire a unei unităţi teritoriale în Imperiul otoman; era condusă de un valiu. vilanelă (MUZ.; în sec. XV— XVI), formă a muzicii vocale, avînd un pronunţat caracter dansant. Originară din Spania, v. s-a răspîndit apoi în Italia şi Germania, unde a cunoscut o largă popularitate. Vilar, Jean (n. 1912), actor şi regizor francez. Influenţat de Louis Jouvet, a excelat mai ales în roluri de caracter. Animator al teatrului destinat marilor mase, V. a întemeiat în 1951 şi a condus pînă în 1964 Teatrul naţional popular (T.N.P.). Concepţia sa estetică este pătrunsă de o filozofie larg umanistă, democrată. Repertoriul său cuprinde cu precădere operele marilor clasici universali şi ai dramaturgiei de prestigiu moderne şi contemporane. Stilistic, spectacolele lui V. se remarcă prin dimensiunile grandioase ce se unesc cu o mare economie de mijloace decorative, V. a întreprins cu teatrul său nu- VILÀ 861 VILLAT meroase turnee în lume; în 1962 a fost şi în ţara noastră. vilă 1. Denumire dată, în Imperiul roman, unor reşedinţe rurale (villae rusticae) de pe domeniul agricol şi pastoral, exploatat de marii proprietari sclavagişti prin munca sclavilor sau a ţăranilor liberi ruinaţi, aflaţi sub conducerea şi supravegherea unui vilicus. Ulterior s-au numit v. locuinţele cu înfăţişare voit rustică, situate în grădini spaţioase, construite cu o preocupare evidentă pentru confort şi lux (ex. villa AIdobrandini la Fras-cati, villa Borghese la Roma). V. în epoca contemporană se caracterizează, în genere, prin-tr-o reaccentuare a dispozitivelor sportive (piscine, terase pentru băi de soare etc.), în vederea creării unui adevărat spaţiu recreativ. 2. (în evul mediu) Denumire care desemna diferite forme de aşezări: obştea ţărănească, satul liber, satul dependent, domeniul stăpînului feudal şi uneori centrul urban. vilbrochen (TEHN.) v. ar* bore cotit. Vilde, Eduard Iurevici (1865 — 1933), scriitor, dramaturg şi publicist eston, cel mai de seamă reprezentant al realismului critic în literatura ţării sale. în romanele sale a evocat mişcările ţărăneşti din Estonia de la mijlocul sec. al XlX-lea (trilogia „Războiul din Mah-tra“, 1902) şi a zugrăvit procesul de proletarizare a ţărănimii de la sfîrşitul secolului trecut („într-o ţară flămîndă**, 1896). Piesele şi foiletoanele sale satirice sînt îndreptate împotriva moravurilor burgheziei. vilicbinină (BIOCHIM.), hormon care accelerează mişcarea vilozităţilor intestinului subţire. Este secretat de glandele mucoasei duodenale cînd aceasta vine în contact cu chimul gastric care conţine acid clor-hidric. vilit (ELT.), material obţinut prin aglomerarea carburii de siliciu cu şelac sau cu răşini sţntetice şi din care se confecţionează rezistoarele neliniare pentru descărcătoarele electrice cu rezistenţă variabilă. V. şi v a r i s t o r. Villa [ vil'a]% Francisco (pe numele său adevărat Doroteo Arango) (1877-1923), conducător al mişcării ţărăneşti din nordul Mexicului în timpul revoluţiei burghezo-democra-tice mexicane din 1910—1917. A organizat şi a condus o armată de partizani, luptînd împotriva regimurilor dictatoriale instaurate de P. Diaz şi V. Huerta. Înl914trupele conduse Francisco Villa deV., împreună cu detaşamentele de ţărani în frunte cu Za-pata, au ocupat pentru scurt timp capitala Mexicului. A fost ucis de către contrarevoluţionari. villafranchiân(STRAT.),strat de la baza cuaternarului, format din depozite continentale, caracterizate prin apariţia primelor forme de mamifere asiatice (Elephas, Equus). în Republica Socialistă România, v. este reprezentat prin stratele de Cîndeşti, avînd o largă răs-pîndire începînd din Podişul Moldovenesc pînă în Depresiunea Getică. Aceste depozite permit acumularea de bogate strate acvifere; sînt exploatate în numeroase localităţi ca materiale pentru construcţii. Villa-Lobos, Heitor (1887— 1959), compozitor brazilian. A scris aproape 1 500 de lucrări, dintre care 5 opere, 15 balete, 11 simfonii, poeme simfonice, concerte, suite orchestrale, numeroase piese instrumentale (în special pentru pian) şi vocale, în forme clasice sau avînd ca elemente de bază ritmuri şi formule melodice caracteristice folclorului brazilian şi, în general, sud-american. villani (în evul mediu în Franţa, Germania şi Italia), denumire a ţăranilor dependenţi de stăpînul feudal, dar care, spre deosebire de şerbi, iobagi şi de ţăranii dependenţi din Anglia, aveau libertate personală. îşi datorau condiţia lotului de pămînt primit de la stăpînul feudal. Villani, Giovanni (c. 1276 —1348), cronicar florentin. Cronica sa, intitulată „Istoria florentină**, un tablou amănunţit al vieţii florentine a timpului, începută în 1308, continuată de fratele său Matteo şi de nepotul său Filippo, constituie un izvor preţios pentru cunoaşterea orînduirii republicane şi a economiei precapitaliste a comunelor italiene din sec. al XlII-lea şi al XlV-lea. villanova, cultură din prima epocă a fierului din Italia (900 — 500 î.e.n.), numită astfel după numele satului Villanova din apropierea oraşului Bolog-na, unde a fost descoperit un cimitir de incineraţie caracteristic acestei epoci. Villard de Honnecourt [vilâr do oncur] (mijlocul secolului al XII I-lea), arhitect şi desenator francez. Călătorind mult prin Europa, vizitînd numeroase monumente reprezentative ale epocii, V. de H. a realizat un mare număr de desene cu caracter documentar (scheme de planime-trie, structură arhitectonică, ornamente etc.), care constituie una dintre cele mai preţioase surse de informare asupra gîn-dirii constructorilor edificiilor gotice. într-o vreme i s-a atribuit conducerea lucrărilor catedralei sf. Mihail din Alba-Iulia. Villat [vilă], Henri (n. 1879), matematician francez. Profesor la Facultatea de ştiinţe din Montpellier, Strasbourg, la Sorbona, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris şi membru de onoare al Academiei Republicii Socialiste România. Are contribuţii de seamă în domeniul analizei matematice (transformări conforme, ecuaţii integrale singulare) şi al mecanicii fluidelor. A studiat rezistenţa pe care o întîmpină un corp în mişcare, scufundat într-un fluid. Este unul dintre fondatorii aerodinamicii moderne. Op. pr.: „Asupra rezistenţei fluidelor** (1911), „Lecţii de hidrodinamică** (1929), VILLEHARDOUIN 862 VILNIUS „Lecţii asupra teoriei vîrtejuri-lor" (1930), „Lecţii asupra fluidelor vîscoase“ (1943). Villehardouin [vilardvt], Geoffroi de (c. 1155—C. 1213), nobil francez, cronicar, mareşal de Champagne. A participat la cruciada a patra (1202—' 1204), la cucerirea Constanti-nopolului de către cruciaţi, iar între 1203 şi 1207 Ia lupta acestora împotriva vlaho-bulga-rilor. întors în Franţa (1212), a scris cronica „Cucerirea Gon-stantinopolului", valoros izvor istoric pentru reconstituirea evenimentelor la care a participat. Villemain [vilrrà], François (1790—1870), critic literar şi om politic francez. A fost profesor de retorică la Sorbona şi membru al Academiei Franceze. Este unul dintre întemeietorii criticii literare istorice şi ai istoriei comparate a literaturilor. Op. pr. : „Curs de literatură franceză** (1828 — 1829, 6 vol.), „Tablou al literaturii franceze în sec. al XVIII:lea’(1838), „Studii a- supra literaturii contemporane'* (1837) ş.a. Villiers de L’Isle~Adam [vilié dô lil-adâ], Auguste de (1838—1889), scriitor francez, precursor al simbolismului. Influenţat de. romantici, de Poe, Wagner, de idealismul absolut hegelian, a scris „Poezii** ( 1859), romane („Isis**, 1862; „Dragostea supremă**, „Viitoarea Evă“, 1886), drame („Revolta", 1870; „Lumea nouă", 1875), dar e cunoscut mai ales prin nuvelele şi povestirile sale stranii, fantastice şi dramatice, de concepţie spiritualistă, în care a satirizat însă, adeseori cu subtilă ironie, moravuri ale lumii burgheze („Povestiri de cruzime", 1883; „Tribulat Bon-homet", 1887 ş.a.). Villon [viiôjy François (1431 — 1463), poet francez. A avut o existenţă aventuroasă. Student al Universităţii din Paris, a frecventat mediul interlop al capitalei, participînd la escrocherii, furturi şi fiind învinuit de asasinate. întemniţat de mai multe ori, osîndit la moarte prin spînzurătoare, se salvează prin graţieri de ultimă clipă. Scurta sa operă, „Micul testament" şi „Marele testament", [ -V-к ' 1:1 L‘: ■i-у.-. у V- Vilnius. Vedere generală Xr cuprinzînd aproape 2 500 de versuri, l-a impus ca primul mare poet liric al Franţei. „Micul testament" (1456), scris în genul satiric pe atunci; la modă,e o enumerare bufonă, în derîdere a ceea ce poetul sărac lasă după moarte „legatarilor" săi de circumstanţă: prieteni şi duşmani. Deşi scris cu o vervă suculentă şi scînteietoare, parc totuşi un mic divertisment faţă de „Marele testament" (1462), capodopera sa, unde V. reia aceeaşi temă, o amplifică, adăugîndu-i şi diferite piese, în special balade, scrise anterior, şi conferindu-i, pe lîngă pitorescul captivant, tonalitatea gravă a unei sensibilităţi care variază de la ironia muşcătoare la cea mai profundă şi mai melancolică meditaţie. Copleşit de amintiri şi de regrete, ros de remuşcări, poetul • îşi priveşte cînd cu revoltă, cînd cu duioşie viaţa dezumanizată de umilinţe, viciu şi mizerie. De la un capăt la altul al „Testamentului" străbate ca un fior permanent sentimentul dureros al fugacităţii existenţei („Balada doamnelor de altădată", „Frumoasa prostituată^), agravat de imaginea obsedantă a descompunerii şi morţii, uneori înduioşat de credinţa ingenuă sau iluminat de un elan care imploră graţie posterităţii („Epitaf sau Balada spînzuraţilor"). Poemul exprimă năzuinţa spre ideal şi absolut a unei fiinţe rănite iremediabil de slăbiciunile sale şi ale semenilor săi. Tonul capri- cios, vesel, sumbru sau amar al lirismului luiV., supranumit şi „rîsul înlăcrimat", se desfăşoară pe fundalul unei viziuni de autentică fraternitate şi de egalitate umană. Versurile sale, nervoase şi sobre, docte sau picante, pline de sugestii,de calambururi şi de insinuări groteşti, care cad uneori „grindină", ating o incomparabilă spontaneitate a tonului, o vigoare şi o sinceritate de uimitoare prospeţime a sentimentului, asociind delicateţea şi graţia^ în acorduri care le-au consacrat. Medieval prin sentimentul umilinţei pioase şi prin subtextul lui mistic, macabru, V. este considerat primul mare poet francez modern, influenţa sa sporind în decursul veacurilor în mod considerabil prin lecţia ei de patetic şi de răscolitor umanism, în limba română, opera lui François Villon a cunoscut mai multe versiuni. Cele mai recente sînt datorate lui Dan Botta şi R. Vulpescu. Vilnius, oraş în Uniunea / Sovietică, capitala R.S.S. Lituaniene, aşezat pe valea rîu-lui Niaris (Viliia). 298 000 Ioc. (1965). Industrie a construcţiilor de maşini (aparate de precizie, produse electrotehnice, maşini-unelte, maşini electrice de calculat, electromotoare etc.), industrie alimentară, uşoară, de prelucrare a lemnului. Nod feroviar şi rutier, aeroprot. Universitate (înfiinţată în 1579), institut pedagogic, de arte plastice, conservator. Sediul Academiei de Ştiinţe a VILOZITÂŢI INTESTINALE 863 VINOGRADOV R.S.S. Lituaniene. Muzee, teatre. filarmonică. Monumente arhitectonice (sec. XIV—XVIII). vilozităţi intestinale (ANATOMIE), ansamblul cutelor pe care le formează mucoasa intestinului subţire de la orificiul pi-loric pînă la valvula ileo-cecală. Fiind foarte numeroase, v.i. măresc considerabil suprafaţa mucoasei intestinale şi-i dau aspectul catifelat caracteristic. In structura lor intră un vas chilifer central, capilare sanguine situate subepitelial şi o reţea conjunctivă. La nivelul v.i. se efectuează absorbţia produşilor alimentari. „Vima“ („7o~“J, cotidian grec, fundat la Atena în 1922. Este apropiat de partidul Uniunea de centru. vin (VITICULT.), băutură alcoolică provenită din fermentarea mustului de struguri. Are o compoziţie chimică complexă. V. se clasifică după culoare, gust, aromă, buchet, conţinut în alcool şi efervescenţă (naturală sau artificială). Culoarea se datoreşte unui colorant conţinut în pieliţa strugurilor, v. alb rczultînd prin fermentaţia mustului separat de pieliţe şi de seminţe. După conţinutul în zahăr se deosebeşte v. sec (care conţine mici cantităţi de zahăr nefermentat sau chiar de loc), v. demisec şi v. dulce (obţinut fie prin întreruperea fermentaţiei prin tăiere cu ajutorul bioxidului de sulf, metabi-sul fitul ui de sodiu sau cu adaos de spirt, fie prin adăugarea la sfîrşitul fermentaţiei a unei cantităţi determinate de must dulce). V. natural conţine 7—16% alcool, în funcţie de conţinutul în zahăr din boabele de strugure. Prin întreruperea fermentaţiei cu spirt de vin, de cereale sau de cartofi, se obţine v. dulce şi cu conţinut de alcool mare (ex. vermutul). Efervescenţa v. se' realizează adăugînd o cantitate de licoare de zahăr la îmbutelierc pentru a fermenta în sticle (ex. şam-} pania) sau bioxid de carbon gazoş^sub_presiune_(v.^pumos). Prin învechire, v. obţine un bu-~ chet mai plăcut, în urma esteri-ficării unei cantităţi mici de alcool cu acizii organici conţinuţi în v. Cele mai importante tipuri de v. obţinute la noi sînt: cotnari, murfatlar, muscat-ottonel, pinot alb, ries-ling, sauvignon, fetească, grasă, traminer, tămîioasă etc. vinărfei (în evul mediu în ţările române), dijmă în vin, constînd din a zecea parte din recoltă. Se plătea domnului, la început în natură, apoi în bani. In Moldova i se spunea desealina din vin. vin£a-turdaş,cultură materială neolitică cu o arie largă de răspîndire, cuprinzînd nord-estul Iugoslaviei şi sud-vestul României. Numele vine de la localităţile Vinca (lîngă Belgrad, în R.S.F. Iugoslavia) şi Turdaş (raionul Orăştie, reg. Hunedoara). \Jvinci (TEHN.) V. cric. vindoboniân (STRAT.), al doilea etaj mediteranean al miocenului, care cuprinde sub-etajele h elveţian şi iortonian. Vinea, Ion (pseudonimul lui Ion Iovanaki) (1893—1964), scriitor şi publicist român. S-a născut la Giurgiu. A debutat cu poeme simboliste în revista „Simbol** (1912), editată de el împreună cu Tristan Tzara, şi a colaborat la „Cronica** (1915 -1916), „Chemarea* (1918— 1919) ş.a. Intre 1923 şi 1931 a scos revista „Contimporanul**, cu program estetic modernist. în 1930 a preluat de la N.D. Cocea direcţia gazetei „Facla**, în paginile căreia şi-a valorificat timp de un deceniu talentul de polemist de pe o poziţie democratică şi antifascistă. Poezia lui V. („Ora fîntînilor**, 1964), de o tonalitate în general elegiacă, oscilează între atitudinea protestatară şi cea contemplativă, de însingurare, cultivînd notaţia amară, versul liber, aparent" prozaic, metafora poetică globală, ca şi sintaxa deschisă, favorabilă cumulului de imagini. Proza sa („Descîntecul şi Flori de lampă**, 1925; „Paradisul suspinelor**, 1930), de e-senţă senzualistă şi cu implicaţii fantastice, abundă. în imagini metaforice. Romanul „Lu-natecii** (2 voi., postum, 1965) evocă drama inadaptabilităţii unui intelectual, refugiat într-un „estetism** aristocratic, la agitata şi mediocra existenţă burgheză. A tradus din Shakes-peare, E.A. Poe. ş. a. vinete v. pătlăgele vinete, vinetele (BOT.)v. albăitriţă. vinificâţie (VITICULT.), proces tehnologic care cuprinde ansamblul operaţiilor de prelucrare a strugurilor, condiţionarea mustului înainte de fermentaţia alcoolică, prepararea vinului după fermentare şi învechirea lui. Prin fermentaţie, zahărul conţinut în must 9e transformă în alcool şi bioxid de carbon. Bioxidul de carbon se degajează în general în atmosferă sau este reţinut, în cazul preparării vinurilor şampani-zate. Fermentaţia se conduce de obicei în două etape (primară şi secundară) şi se datoreşte fie drojdiei prezente în must ( Saccharomyces ellipsoideus), fie adăugării de fermenţi sau drojdii selecţionate. în urma fermentaţiei secundare, vinul este tras a doua oară de pe drojdie, se filtrează şi se prelucrează f>rin cupajare (amestecarea vinurilor pentru a obţine gradul de alcool, gustul şi aroma dorite şi pentru aerare). Vinul se trage epoi în butoaie sau în sticle, unde, în absenţa aerului, gustul, aroma ţ\ buchetul se finisează în timp. Prin tratamente speciale (îmbătrînire artificială), procesul de învechire a vinului poate fi grăbit. în ţara noastră există complexe de vinifi-caţie din cele mai moderne, la Tohani, Valea Călugăreastsă^ Coteşti etc. vinii (CHIM.), Я2С=СЯ-. Radical organic, nesaturat, provenit de la etenă. Substanţele care conţin în molecula lor un astfel de radical au proprietatea de a polimeriza cu uşurinţă (ex. vinilbenzenul, clorura de vinii, alcoolul vinilic etc.). vinipIâste(CHIM.), denumire tehnică a întregului grup de materiale plastice în compoziţia cărora intră polimeri care conţin radicalul vinii, ca, de exemplu, policlorură de vinii, poli-acetat de vinii, alcool polivini-lic etc. Vinogradov, Aleksandr Pa-vlovici (n. 1895), geochimist şi biogeochimist sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. în lucrările sale, V. se ocupă de studiul legilor răs-pîndirii elementelor rare şi disperse în partea superioară a scoarţei Pămîntului, de expli- VINOGRADOV «04 VIOLENŢA carea geochimică a compoziţiei chimice a organismelor, de stabilirea provinciilor biogeochi-mice etc. Vinogradov, Ivan Matvee-vici (n. 1891), matematician sovietic, profesor la Universitatea din Leningrad şi membru al Academiei deŞtiinţe aU.R.S.S. I. M. Vinogradov Este cel mai important reprezentant al şcolii sovietice de teorie a numerelor. Iniţial, V. a studiat funcţiile aritmetice, apoi, între 1934 şi 1937, a dat o nouă metodă în teoria analitică a numerelor, care î-a permis să rezolve mai multe probleme delicate ale acestei teorii, printre care problema lui Goldbach privind descompunerea oricărui număr par într-o sumă de două numere prime. Op. pr.: „Metoda sumelor trigonometrice în teoria numerelor** (1947), „Bazele teoriei numerelor** (1949). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Vinogradov, Viktor Vladi-mirovici (n. 1895), lingvist sovietic. Profesor la Universitatea din Leningrad şi la cea din Moscova, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. şi al mai multor academii străine, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România. Are numeroase lucrări de gramatică şi de lexicologie a limbii ruse, de istorie a limbii literare ruse şi monografii asupra limbii şi stilului unor scriitori. A condus mari lucrări colective, printre care şi „Gramatica limbii ru-se“ (2 voi., 1952-1954). Op. pr.: „Despre limba literaturii artistice" (1959), „Stilistica. Teoria limbajului poetic. Poetica" (1963). Vinogradski, Serghei Niko-laevici (1856—1953), micro-biolog rus. Din 1912 şi pînă la sfîrşitul vieţii a lucrat la Institutul „Pasteur44 din Paris. A făcut studii de microbiologic a solului şi a arătat rolul bacteriilor în circuitul materiei în natură. A descoperit fenomenul de chemosinteză la unele microorganisme; a cercetat procesele de nitrificare din sol şi a descoperit bacteria anaerobă fixatoare de azot Clostridium pasteurianum. Op. pr.: „Despre asimilarea azotului atmosferic liber de către microorganisme" (1895), „Despre sinteza amoniacului de către azotobacterii din sol" (1932). vinovăţie (DR.)f atitudinea subiectivă a persoanei care a voit să săvîrş ască faj t'a comisă şi şi-a dat seama sau a putut să-şi dea seama de urmările acelei fapte în momentul comiterii ei. V. este una dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, fără de care nu poate exista nici infracţiune, nici răspundere penală. V. are două forme: intenţia şi culpa. V. nu există cînd voinţa făptuitorului nu s-a putut manifesta liber (constrîngere) sau cînd el nu şi-a putut da seama în momentul săvîrşirii de natura şi de urmările faptei sale (iresponsabilitate, caz fortuit, eroare de fapt). vioară, instrument muzical cu patru coarde acordate în cvinte şi cu arcuş. Are registrul cel mai înalt din grupa instrumentelor cu coarde. Tipul clasic de v. a a-părut în secolele XV—XVI. In secolele XVI — XVIII, în Italia, în special la Cremona, apar importante şcoli de maeştri constructori de v., denumiţi şi lutieri (A. şi N. Amati, G. Guarneri, A. Stradivarius ş.a.). Incepînd din sec. al XyiII-Jea şi pînă în prezent, v. constituie baza orchestrei simfonice clasice şi a ansamblului instrumentelor cu coarde. Este unul dintre cele mai răspîndite instrumente solistice. viol (DR.), infracţiune care constă în fapta unei persoane de sex masculin de a avea raport sexual cu o persoană de sex feminin prin constrîngerea acesteia sau profitînd de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. violare (DR.)f — de domiciliu, infracţiune care constă în fapta unei persoane de a pătrunde prin mijloace ilicite într-o locuinţă, în încăperile unde se exercită o profesiune sau într-un loc împrejmuit, în contra voinţei celui în drept să permită pătrunderea. Să-vîrşeşte v. de d. şi persoana care, găsindu-se într-unul din aceste locuri, nu îl părăseşte la cererea celui în drept sau rămîne acolo în mod fiaudulos. — V. de secrete, denumirr generică dată infracţiunilor privitoare la anumite secrete o-crotite de legea penală: a) violarea secretului corespondenţei; b) interceptarea frauduloasă a comunicărilor telegrafice sau a convorbirilor telefonice; c) divulgarea secretului profesional; d) divulgarea secretelor de stat sau a unor secrete care, fără a fi de stat, nu sînt destinate publicităţii. violă» instrument muzical cu coarde şi arcuş din familia viorii, dar de dimensiuni mai mari (intermediare între cele ale viorii şi ale violoncelului). Se foloseşte ca instrument solistic sau de ansamblu. Varietăţi ale v. sînt: v. da braccio, v. bastarda, v. da gamba, v. d’amore, v, pomposa. Sin. alto. violenţă 1. (DR.) Viciu de consimţămînt, care constă în constrîngerea exercitată pe cale psihică asupra unei persoane spre a o determina să facă un anumit act juridic. 2. (FI-LOZ.) Teoria violenţei, teorie sociologică idealistă, potrivit căreia inegalitatea socială îşi are izvorul în folosirea, pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale, a violenţei de către unii oameni împotriva altora. De exemplu, E. D ü h r i n g afirma că clasele sociale îşi au originea în supunerea prin violenţă a unei părţi a societăţii de către cealaltă (violenţă internă); alţi sociologi burghezi, ca, de pildă, VIOLLET-LE-DUC 865 VIRGILIU L. Gumplowicz, au considerat că la originea claselor şi a statului se află supunerea unor triburi sau popoare de către altele (violenţă externă). Marxismul recunoaşte rolul violenţei în istorie, inclusiv rolul ei pozitiv în împrejurările revoluţionare, cînd ea devine necesară datorită împotrivirii armate a forţelor reacţionare, dar arată că atît scopul in vederea căruia este pusă în acţiune violenţa, cît şi mijloacele prin care se realizează (de ex. armatele, tehnica militară) sînt determinate în ultimă analiză de condiţiile economice. Viollet"Ie-Duc/üîo/e'-/o-düc7, Eugène Emmanuel (1814— 1879), arhitect şi teoretician de artă francez. Preocupat în mod special de studiul monumentelor istorice, V.-Ie-D. este unul dintre fondatorii protecţiei organizate a patrimoniului arhitectural. Dintre restaurările mai impotrante întreprinse de el se citează: biserica sf. Mag-dalena din Vézelay, catedrala Notre-Dame din Paris, castelul Pierrefonds etc. Principiile sale de restaurare, prea radicale, mergînd pînă la reconstrucţie, i-au atras numeroase critici. Deosebit de valoroase sînt scrierile sale: „Dictionnaire raisonné de l’architecture française", „Essai sur l’architecture militaire", „Notre-Dame de Paris" etc. violoncel, instrument muzical cu coarde şi arcuş din familia viorii, dar de dimensiuni mai mari şi cu un registru mai grav. A apărut în sec. al XVI-lea. Este folosit ca instrument solistic sau de ansamblu. Sin. ce//o. viorea 1. (Viola) Gen de plante erbacee anuale sau perene din familia violaceelor, cu frunze bazale simple, peţio-late, cu flori solitare cu 5 Viorea (1) 55 — Dicţionar enciclopedic vol. IV. etale inegale, li-ere, cea anterioară cu un pinten în care se găsesc nectarii. Sînt specii spontane şi cultivate. 2. (Scilla) Gen de lante erbacee cu ulbi din familia liliaceelor. In ţara noastră creşte Scilla bifolia, care are două frunze şi flori albastre, rar roz sau albe dispuse într-ur racem scurt. In- viorea (2) floreşte primăvara, din martie pînă în mai. Viotti, Giovanni Battista (1775—1824), violonist şi compozitor italian, unul dintre cei mai străluciţi interpreţi ai vremii. Elev al* lui G. Pugnani, cu care a întreprins turnee în întreaga Europă. A fost directorul Teatrului italian din Paris. Cele 29 de concerte pentru vioară şi cele 10 pentru pian, simfoniile concertante pentru două viori, lucrările pentru ansambluri de cameră ş.a. l-au consacrat drept întemeietorul şcolii violonistice moderne. vipera (Vipera berus), şarpe veninos avînd pe cap un semn Viperă negru în formă de Y. Trăieşte la noi în regiuni de munte, mai ales în locuri stîn-coase. Sin. năpircă. — V. cu corn (Vipera ammodytes), specie de viperă care are deasupra botului un fel de corn*, format din solzi. Este mai mare şi mult mai veninoasă decît v. La noi trăieşte în Banat, Oltenia, Hunedoara şi Dobrogea. Veninul de v. este hemolitic. V. şi venin. viplă (METAL.), oţel inoxidabil şi rezistent la diferiţi acizi, cu 15—16% crom şi 7—10% nichel, folosit în stomatologie. virament 1. (FIN.) Operaţie bancară prin care se transferă*. scriptic o sumă de bani din contul plătitorului în contul beneficiarului pentru stingerea unei obligaţii băneşti. 2. (CONT.) Operaţie de tehnică contabilă care constă în trecerea unei sume dintr-un cont în altul în procesul de repartizare a costurilor etc. sau pentru îndreptarea unor erori de înregistrare. virare (CHIM.), schimbare a culorii unei substanţe fie datorită modificării concentraţiei ionilor de hidrogen a soluţiei în care se găseşte substanţa respectivă (indicatori acido-ba-zici), fie datorită unei absorbţii pe suprafaţa unui precipitat (indicatori de absorbţie) sau unei acţiuni fizice (ex. temperatura). Virchow [jlrho:]% Rudolf (1821 — 1902), anatomopatolog german. A fost profesor la Universitatea din Berlin. A creat teoria patologiei celulare, conform căreia organismul constituie o sumă de unităţi vitale, celulele, independente între ele. După V„ bolile sînt datorite exclusiv modificărilor care se petrec la nivelul celular. Negli-jînd unitatea organismului cu mediul înconjurător, V, ajunge la vitalism atunci cînd susţine că celula este un element autonom care îşi îndeplineşte munca prin forţe proprii. Prin crearea unei metode precise de cercetare a ţesuturilor patologice, V. a dat patologiei epocii sale o metodă de lucru pozitivă şi exactă, dar prea analitică, abătînd-o de la o concepţie sintetică. Valoroase pentru ştiinţele medicale sînt descrierile şi clasificările lui V. asupra stărilor patologice primare. Op. pr.: „Patologie celulară" (1858). virga (METEOR.), picături de apă care se văd căzînd din nori sub forma unor fîşii, dar nu ajung Ia suprafaţa Pumîntului datorită^ evaporării. Virgiliu (Publius Vergilius Maro) (70—19 î.e.n.), cel mai mare poet latin. A fost elevul filozofului epicurian Siron. Tinereţea sa coincide cu o perioadă extrem de agitată din istoria Romei, care i-a imprimat poetului, prin reacţie, cultul vieţii liniştite şi al muncii în mijlocul naturii. V. a făcut parte din anturajul lui Me- VIRGINAL 866 VIRTUAL ccna. Prima sa operă importantă, scrisă sub influenţa poeziei alexandrine şi mai ales a poeziei lui Tcocrit, este culegerea de poezii pastorale „Bu-colicclc“ (42 — 37 î.e.n.). Intr-un cadru convenţional şi galant, poetul evocă oameni şi evenimente contemporane lui şi cîntă farmecul vieţii rustice. Timbrul suav şi graţios al poeziilor se datoreşte mai ales simţămîntului delicat al naturii, sincerităţii şi purităţii emoţiei şi stării de spirit general elegiace care învăluie totul. Capodopera lui V. este poemul „Georgiceîe" (37—30 î.e.n.), poem al pămîntului, compus din patru părţi, celebrînd virtuţile morale legate de lucrările agricole. Rod al unei vaste documentări şi în parte al experienţei sale proprii, inspirat din Hesiod şi puternic influenţat de materialismul lui Lucreţiu, poemul este un măreţ elogiu, într-o tonalitate gravă, adus muncii paşnice în mijlocul naturii, în care poetul vede adevărata cale de reîntoarcere la legendara abundenţă a „vîrstej, de aur*\ precum şi temeiul echilibrului moral, al ataraxiei epicureice, preconizată de Lucreţiu. Farmecul poetic este sporit de căldura ataşamentului său pentru animale şi plante, cărora le atribuie sentimente omeneşti. Cea mai amplă operă a lui V. este epopeea eroică „Eneida" (29— 19 î.e.n.). Puternic inspirată de eposul homeric, precum şi de scrierile lui Naevius şi Ennius, „Eneida“ este relatarea peregrinărilor troianului Enea, străbunul legendar al romanilor. Fără frecvenţa miraculosului homeric, „Eneida" este o glorificare a vechilor virtuţi romane, un elogiu indirect al domniei lui Octavian. Dominată de un puternic sentiment patriotic, distingîndu-se prin fineţea investigaţiei psihologice, comprehensiunea durerii umane, apropierea înduioşată de oameni, trăsături care definesc substanţa lirismului virgilian, epopeea cu- Erindc numeroase episoade stră-ătute de fiorul intens tragic al teatrului antic. Stilul lui V. atestă un gust de mare rafinament, careîmbină valorile pictu- rale cu cele melodice, dînd versurilor o expresivitate maximă. Imagistica inspirată şi lexicul pregnant, strălucitor, simplu sporesc forţa emoţională a poeziei. Opera luiV. s-a bucuratîncă din timpul vieţii sale, ca şi în tot cursul evului mediu, de un adevărat triumf. Dante l-a ales pe V. drept ghid în călătoria sa în infern („Divina comedie"), Pctrarca, Montaigne, Boileau, Racine, Voltaire s-au inspirat din el, iar romanticii l-au considerat drept precursorul lor şi drept primul poet modern. în limba română au fost traduse „Eneida", „Geor-gicele" şi „Bucolicele", printre traducători numărîndu-se Geor-ge Coşbuc, EugenLovinescuş.a. virginal, instrument muzical cu clape, asemănător s p i n e-t e i. Apărut în sec. XVI — XVII, a fost un instrument de largă răspîndire în Anglia. Virginia [opginisj, stat în estul S.U.A., situat pe coasta Oceanului Atlantic. Suprafaţa: 103 711 km\ Populaţia: 4 378 000 loc. (1964). Centrul administrativ: Richmond. Partea vestică este străbătută de munţi din lanţul Apalaşilor: Blue Ridge, cu vîrful Mount Rogers (1 740 m). Partea centrală este o cîmpie piemon-tană, continuată spre est cu 0 cîmpie litorală joasă, pe alocuri mlăştinoasă, fragmentată de golfuri (ex. golful Che-sapeake) şi estuare. Zăcăminte de cărbune. Industria tutunului, alimentară, textilă, constructoare de maşini (mijloace de transport, construcţii navale), a hîrtiei şi celulozei. Se cresc păsări şi cornute mari pentru lapte, se cultivă plante furajere, ceretale, tutun, cartofi, soia, bumbac, pomi fructiferi. Este dezvoltat pescuitul. Virginia de Vest, stat în partea estică a S.U.A. Suprafaţa: 62 620 km2. Populaţia: 1 797 000 loc. (1964). Centrul administrativ: Charleston. Cea mai mare parte a teritoriului este cuprinsă în podişul Ale-gani, fragmentat de afluenţii fluviului Ohio. In est se întinde o regiune de văi şi de culmi muntoase, străbătută de rîul Potomac. Zăcăminte de cărbune, petrol, gaze naturale, roci de construcţie. Este dez- voltată industria extractivă, siderurgică, cocsochimică, a sticlei, chimică, de prelucrare a lemnului, textilă, a materialelor de construcţie. Se cultivă porumb, grîu şi alte cereale, plante furajere, cartofi, pomi fructiferi; se cresc în special bovine. ^ virgloriân (STRAT.) v. ani-sian. virgulă, semn de punctuaţie (,) întrebuinţat pentru a delimita unele părţi de propoziţie sau unele propoziţii în frază; marchează grafic, în cursul unei comunicări, o pauză scurtă, însoţită de o uşoară ridicare a tonului. virilism (lat. vir „bărbat"; MED.), dezvoltarea caracterelor sexuale secundare masculine, în special a pilozităţii de tip masculin, la o femeie, ca urmare a unei hiperfuncţiuni a glandelor corticosuprarenale, a unei tumori masculinizante a ovarului etc. virolă (TEHN.), cilindru metalic, gol la interior şi fără funduri, format dintr-una sau din mai multe tole îndoite şi asamblate prin sudare sau prin ni-tuire. V. se folosesc la construcţia rezervoarelor, a cazanelor de abur etc. viroză 1. (MED.) Termen utilizat pentru orice boală datorită infectării cu un virus. V, poate apărea în urma localizării virusului în orice organ şi ţesut, manifestîndu-se deosebit în funcţie de această localizare (ex. v. pulmonară, y intestinală). O serie de boli, ca hepatita epidemică, gripa, fac parte de asemenea din grupa V. 2. (F1TOPAT.) Boală infecţioasă şi contagioasă a plantelor, provocată de virusuri. Se manifestă în* general prin necroze, mozaicuri şi pătări foliare, care fac să scadă producţia şi calitatea recoltei. Dintre v. fac parte: mozaicul cartofului, tutunului, tomatelor etc., „frunze de ferigă" la tomate, vărsatul fructelor de prun etc. virtual (FIZ.) 1. (Despre imaginea unui obiect) Care este obţinută, într-un sistem optic, prin intersecţia prelungirilor unor raze de lumină divergente, neputînd fi prinsă pe un ecran. 2. (Despre deplasa- VIRTUTE 867 VISCHER rea unui punct al unui sistem mecanic) Care, indiferent dacă se produce sau nu, este compatibilă cu condiţiile concrete ale sistemului considerat (geometria, legăturile etc.). 3. (Despre unele noţiuni din mecanica cuantică) Care nu desemnează obiecte sau fenomene reale, fiind introduse doar ca ipoteze în vederea abordării unor probleme complexe, încă insuficient cunoscute sau dificil de a fi descrise exhaustiv (ex. stări v.f a căror suprapunere dă o stare reală; tranziţii v., realizate între stări v.; particule v.t asociate unor tranziţii v. etc.). Este posibil ca unele însuşiri ale fenomenelor şi obiectelor v. să nici nu aibă sens fizic ori să contrazică legi şi principii fundamentale. virtute, categorie a eticii care desemnează însuşirile morale pozitive ale oamenilor (ex. cinstea, curajul, sinceritatea); dispoziţie statornică de a îndeplini un anumit fel de acţiuni morale. Codurile morale ale diferitelor epoci sau clase sociale recunosc v, diferite, ierarhizează în mod diferit virtuţile sau conferă uneia şi aceleiaşi v. un conţinut diferit. Morala socialistă promovează calităţi morale corespunzătoare noii societăţi, ca devotamentul faţă de interesele obşteşti, spiritul tovărăşesc, patriotismul socialist, sau atribuie un conţinut nou, corespunzător principiilor ei colectiviste, unor v. tradiţionale, ca cinstea, sinceritatea, modestia, echitatea, curajul ş.a.m.d. — Virtuţi cardinale, denumire dată celor patru virtuţi fundamentale recunoscute în mod tradiţional în etica greacă antică (Platon, epicureicii, stoicii etc.): înţelepciunea, curajul, temperanţa şi dreptatea. Termenul ca atare a fost folosit pentru prima oară de către „părintele biseri-cii“ Ambrosius (sec. al IV-lea). Virtuţi teologale, cele trei virtuţi supreme recunoscute de morala creştină: credinţa (în .0umnezeu), nădejdea (în mîn-tuirea omului de către ^Jum-nezeu) şi iubirea (pentru ^um-nezeu şi pentru aproape). „Virtutea ostăşească", medalie care se conferă militarilor şi persoanelor civile pentru 55* eroism, curaj, iniţiativă, dîr-zenie şi abnegaţie dovedite pe cîmpul de luptă, precum şi pentru servicii deosebite aduse armatei în timp de război. Medalia „Virtutea ostăşească" ci» I Se conferă şi în timp de pace pentru fapte similare, care prin natura lor contribuie la apărarea şi la consolidarea patriei şi întărirea Forţelor Armate. V.o. are 3 clase. virulenţă (MICROBIOL.), însuşire a microbilor patogeni de a se înmulţi în ţesuturile vii ale gazdei, rezistînd la reacţiile de apărare ale acesteia. virusuri (MICROBIOL.), cele mai simple forme de viaţă, incomplet organizate, lipsite de vacuole, adeseori lipsite de membrană; la majoritatea v. este imposibil de pus în evidenţă existenţa nucleului. Se deosebesc de microbi prin dimensiunile lor foarte mici (de la 8— 10 mp. pînă la 250—500 mp.), care le conferă proprietatea de a traversa filtrele poroase ce reţin de obicei bacteriile, prin faptul că .nu se pot înmulţi decît în celulele vii, în organism sau în medii de cultură care conţin asemenea celule, prin rezistenţa deosebit de mare la glicerină şi la solvenţii lipoidelor, faţă de care sînt sensibili majoritatea microbilor. Din punct de vedere chimic, v, sînt constituite din nucleoproteide; la un înalt grad de puritate, ele pot cristaliza. V. sînt agenţi patogeni ai unor boli numite generic viroze. în general, v. dau imunitate; s-a demonstrat că infecţia poate fi determinată şi de acizii nucleici ex-traşi din v„ în care caz, dato- rită lipsei proteinei,nu se obţine imunizare. Ex. virusul mozaicului tutunului, virusul turbării, variolei, encefalitei etc. Se mai numesc virusuri filtra-bile, ultravirusuri. Visarion Sarai (1714— ? ), călugăr sîrb, adversar al politicii de catolicizare forţată a populaţiei ortodoxe din Imperiul habsburgic. După ce a predicat în Serbia, a trecut în 1744 în Transilvania, unde îndemnurile sale împotriva prozelitismului catolic au provocat o adevărată răscoală. Prins de autorităţi, a fost întemniţat la Sibiu, Deva şi Timişoara şi apoi la Viena, unde i s-a pierdut urma. viscer (lat. viscusy-eris „organ “; MED.), denumire prin care se desemnează organele situate în marile cavităţi ale corpului (ex. v. abdominale, v. toracice). visceroptoză (lat. viscusf -eris „organ“ şi gr. ptosis „cădere“; MED.), deplasare în jos a viscerelor abdominale faţă de poziţia lor normală, datorită alungirii legăturilor de susţinere (ligamente şi mezouri), diminuării grăsimii abdominale şi relaxării peretelui abdominal. Poate fi consecinţa slăbirii, a sarcinii sau a scăderii capacităţii ţesutului conjunctiv de a susţine organele. Sin. splanhnoptoză. Vischer [fişzr], familie de sculptori germani din Nilrn-berg: Hermann V. (? — 1488)^ întemeietorul unui mare atelier de sculptură şi de turnătorie în bronz; Peter V., „cel Bătrîn44 (c. 1460-1529), cel mai ilustru reprezentant al familiei, autor a numeroase sculpturi în bronz, remarcabile prin fineţea modelajului şi tehnica turnării, prin sensul monumentalului, prin energia expresiilor (statuile de apostoli la mor-mîntul sf. Sebaldus din Niirn-berg, statuia regelui Arthur la mormîntul împăratuluiMaximi-lian din Innsbruck); Hermann V.t „cel Tînăr** (1486-1517), Peter V., „cel Tînăr“ (1487— 1528) şi Hanş V. (1489— 1550) au participat la activitatea atelierului, realizînd numeroase lucrări şi vădind receptivitate la influenţele Renaşterii italiene. ViSCHER 868 VISSARION Vischer [fişzrj, Friedrich Theodor (1807—1887), estetician german, fost profesor la universităţile din Tiibingen, Zurich'şi Stuttgart. A elaborat, pornind de la estetica hegeliană, dar părăsind istorismul acesteia, o doctrină a frumosului atemporal, care desprindea arta de viaţă. Estetica hegeliană a influenţat concepţiile lui Titu Maiorescu în special prin intermediul lui Vischer. Op. pr.: „Estetica, sau ştiinţa frumosului** (6 voi., 1846— 1857). Visconti, familie de nobili italieni ai cărei reprezentanţi s-au aflat între 1277 şi 1447 la conducerea politică a M i-lanului în calitate de seniori şi duci. Cel mai important reprezentant al acestei familii a fost Gian Ga-leazzo V. (1347—1402), senior (din 1380) şi duce (din 1395) al Milanului. A încercat să unifice prin cuceriri o parte a Italiei nordice şi centrale, anexînd o însemnată parte din Lombardia, Milanul devenind astfel centrul ducatelor din Lombardia^ (1397). Visconti, Luchino (1906), regizor de teatru, operă şi film italian. A fost asistent al lui J. Renoir. în „Pămîntul se cu-tremură“ a realizat unul dintre filmele clasice ale neorealismului. în aceeaşi viziune se înscriu „Obsesia** (1942), „Sen-so“ (1955), „Rocco şi fraţii săi** (1960), filme de o puternică factură, violente şi subtile în acelaşi timp. în 1962 a ecranizat romanul „Ghepardul** al lui Tomasi di Lampedusa. V, e considerat una dintre figurile reprezentative ale artei spectacolului din Italia postbelică. viscoză (IND. TEXT.), clasă de fibre textile obţinute prin filarea unei soluţii de xanto-genat de celuloză şi coagularea filamentelor rezultate într-o baie de acid sulfuric diluat şi sulfaţi. Fibrele de v. au un luciu asemănător cu cel al mătăsii, sînt termostabile, rezistente la acţiunea solvenţilor organici şi au o capacitate excepţională de a fi torsionate intens. Fibrele continue de v. se utilizează la fabricarea ţesăturilor de tipul celor de mătase, fibrele scurte a- mestecate cu fibre de bumbac, de in sau de lînă pentru fabricarea ţesăturilor de tipul celor obţinute din astfel de fibre şi fibrele intens etiraţe pentru sco-.puri tehnice (ex. cord de v.). V. şi celofibră. viscozimetru (FIZ.), instrument pentru determinarea viscozităţii unui fluid. Principiul de funcţionare al v. se bazează pe măsurarea fie* a vitezei de scurgere a fluidului printr-un tub capilar sau printr-un orificiu mic, fie a vitezei cu care o bilă cade prin fluid, fie a torsiunii unui fir de care a-tîrnă un disc sau un cilindru cufundate în fluidul conţinut de un vas rotitor etc. viscozitâte (FIZ.) 1. Proprietate. a unui fluid (lichid sau gaz) de a opune o anumită rezistenţă atunci cînd două straturi ale lui, adiacente, se deplasează unul faţă de celălalt. Se foloseşte şi forma viscozitâte. Rezistenţa prezentată de fluid este analogă cu forţa de frecare ce apare în cazul alunecării unui corp solid pe un altul; de aceea, v.se mai numeşte şi frecare internă. 2. Mărime asociată viscozităţii (1). — V. dinamică, mărime egală cu rezistenţa la deplasare exercitată tangenţial pe o arie egală cu unitatea, raportată la gradientul vitezei pe o direcţie normală la direcţia de deplasare. La presiune constantă, v.d. a gazelor creşte o dată cu mărirea temperaturii, în timp ce V.d. a lichidelor scade o dată cu mărirea temperaturii. Mărimea reciprocă v.d. a unui fluid se numeşte fluiditate. — V. cinematică, mărime egală cu viscozitatea dinamică a unui fluid, raportată la densitatea lui. — V. relativă, mărime adi-mensională egală cu raportul dintre viscozitatea dinamică sau cinematică a unui fluid şi viscozitatea dinamică, respectiv cinematică, a unui fluid de referinţă, care de obicei este apa (pentru lichide) sau aerul (pentru gaze), aflate în stare normală. vise (PSIH., FIZIOL.), activitate psihică desfăşurată în cursul somnului. V. au loc mai ales în fazele de somn mai superficial, în perioadele de adormire sau de . trezire. Reprezentările din v. pornesc de la experienţa anterioară, din starea de veghe, dar, deoarece în somn activitatea psihică conştientă este perturbată, imaginile onirice se înlănţuie şi se combină fără controlul raţiunii, fără corespondenţă cu realitatea. Unii stimuli care acţionează asupra omului în vreme ce doarme, zgomote, excitaţii tactile, organice etc., pot să se reflecte în v., dar de obicei apar într-o formă transfigurată. Adesea în v. se manifestă dorinţele, temerile, preocupările intense din perioada premergătoare somnului, dar uneori sînt reproduse şi întîm-plări din trecutul îndepărtat care păreau uitate. Cercetări recente au evidenţiat experimental faptul că în cursul v. au loc mişcări rapide ale ochilor (constatate prin înregistrarea biocurenţilor electrici ai muşchilor oculari), ceea ce poate reprezenta un indicator obiectiv al prezenţei v. în absenţa altor manifestări exterioare. V. i-au preocupat pe oameni din cele mai vechi timpuri. Interpretările neştiinţifice ale v. au inspirat primele concepţii despre existenţa unui suflet extracorporal şi au dat naştere unei întregi literaturi, primele cărţi de oniromanţie datînd din epoca elenistică. Vissarion, Ion C. (1883— 1951), scriitor român. S-a născut la Costeştii din Vale (reg. Bucureşti). Autodidact, a început să publice din 1903, iar din 1907 a devenit colaboratoi al gazetelor socialiste „Româ* nia muncitoare**, „Viitorul so* cial“ ş.a. A scris povestiri, schiţe şi nuvele de inspiraţie precumpănitor socială („Fără pîine“, 1912; „Privighetoarea neagră**, 1916; „Vrăjitoarea**, 1921 ş.a.), poveşti („Ber-Că-ciulă**, 1920), piese de teatru („Lupii**, 1915), un roman („Petre Pîrcălabul**, 1921). Scrisul său, frust, preia, fără a-I supune unei prelucrări artistice, graiul ţărănesc din preajma capitalei. VISTA-VISION 869 VITALI vista-vieion, procedeu folosit în tehnica cinematografică la realizarea filmelor pentru ecran lat. La filmare se utilizează o peliculă standard (35 mm) care este rulată orizontal, astfel îneît, pe negativ, cadrele au lăţimea dispusă în lungul peliculei. Pentru a trage copii utilizabile în aparatele de proiecţie obişnuite (cu rulare verticală şi cu peliculă de 35 mm), la copiere se inversează dispoziţia cadrelor, fapt care duce Ia micşorarea dimensiunilor cadrelor şi, prin a-ceasta', la obţinerea unei calităţi superioare a copiilor. vistier (în evul mediu în ţările române), mare dregător din sfatul domnesc, care avea în grija sa tezaurul ţării, repartizarea şi încasarea dărilor, aprovizionarea curţii domneşti cu veşminte etc. In Moldova, v. cumula în sec. al XVI-lea şi dregătoria de mare vameş. Subalternii săi erau viori- şi tretivistierii, logofeţii de vistierie (în Moldova diacii de vistierie) şi vistiernicii, care alcătuiau o breaslă militară. I se mai spunea şi protovistier. vistierie (în evul mediu în ţările române), denumirea instituţiei care administra tezaurul ţării, precum şi a localului unde era păstrat acesta. Vistula, fluviu în R.P. Polonă (1 092 km). Izvorăşte de pe versantul nordic al Beski-zilor Silezieni (Carpaţi), drenează Cîmpia Poloneză şi se varsă în Marea Baltică (Golful Gdaiisk). Principalii afluenţi: San, Bug (pe dreapta) şi Pilica (pe stînga). Navigabil în aval de Varşovia. Prin canale navigabile se leagă cu sistemele hidrografice ale Odrei şi Nipru-lui. Trece prin oraşele Cracovia şi Varşovia. Vişeu, raion administrativ în reg.- Maramureş. Reşedinţa: Vişeul de Sus. 104 130 loc. (1965). Exploatări forestiere, de minereuri complexe (Baia Bor-şa, Burloaia). Industrie de prelucrare a lemnului (Vişeul de Sus, Borşa), a materialelor de construcţie, alimentară. Pomicultură. Creşterea animalelor. Vişeul de Sus, oraş raional în reg. Maramureş; reşedinţa raionului Vişeu, situat pe valea Vişeului. 16 480 loc. (1965). Vişin Industrie chimică (distilarea lemnului), de prelucrare a lemnului (cherestea), alimentară etc. \) vişin (Cerasus vulgaris), pom fructifer, înalt de 8—10 m, cu coroana sferică formată din ramuri subţiri, aplecate. Are frunze lucioase, dinţate pe margini, flori albe şi fructe sferice sau cordiforme, de culoare roşie-închis, cu gust dulce-acrişor. Se cultivă mai mult în zona de cîmpie şi de dealuri. J vişin turcesc v. mahaleb. Vişnevski, Aleksandr Vasi-lievici (1871 — 1948), chirurg sovietic. A fost profesor de chirurgie la Universitatea din Moscova şi membru al Academiei de medicină a U.R.S.S. A făcut cercetări importante de fiziopatologie chirurgicală experimentală, de chirurgie a aparatului urinar, a cavităţii toracice, a sistemului nervos etc. A elaborat o concepţie proprie' despre rolul trofic al sistemului nervos în procesul inflamator şi a creat noi metode de tratament al acestor procese şi al şocului traumatic (blocajul: cu novo-caină, blocajul vago-simpatic etc.). Laureat al Premiului Lenin. Vişnevski, Vsevolod Vitalie- ' viei (1900 —1951), scriitor sovietic rus. Participant la Revoluţia din Octombrie şi la războiul civil, V. a creat drama epică-revoluţionară, caracterizată prin amploarea, şi mobilitatea desfăşurării acţiunii în timp şi spaţiu. Prima piesă romantic-revoluţionară a lui V., „Armata întîi de cavalerie** (1929, trad. rom. 1958), evocă evenimentele războiului civil. In „Tragedia optimistă** (1933, uit. trad. rom. 1957), operă clasică a dramaturgiei sovietice, V. creează figura femeii-comisar, sub înrîurirea căreia un detaşament de marinari anarhişti se transformă într-o unitate organizată şi disciplinată a Armatei Roşii. Patosul ideii puse la temelia piesei, potrivit căreia moartea eroului, slujind unei cauze menite să învingă, imprimă un sens optimist dezno-dămîntului tragic, tensiunea dramatică a acţiunii, măiestria zugrăvirii scenelor de masă şi limbajul oratoric elevat sînt meritele esenţiale ale piesei. A mai scris piesa antifascistă „Lupta din Occident** (1943), scenariul „Noi cei din Kron-stadt“ (1933), piesa „La zidurile Leningradului** (1944), închinată luptei împotriva Germaniei hitleriste, precum şi lucrări în proză („Nuvele mari-năreşti**, 1924). Laureat al Premiului de stat al U.R.S.S. Vişnu (în religia hinduistă), una dintre zeităţile care alcătuiesc trinitatea Trimurti. V. întruchipează forţa care conservă universul şi viaţa. Potrivit mitului, el se incarnează în cursul fiecărui „ciclu cos-mic“; printre cele mai vestite incarnări ale lui V. se numără Rama şi Krişna. Vişnu vitacée (lat. vitis „viţă“; BOT.), familie de plante lemnoase, agăţătoare, adesea cu cîrcei, din clasa dicotiledonate-lof. V. au tulpina în general noduroasă, frunze alterne, simple, palmat-lobate, uneori întregi, stipelate, florile dispuse în inflorescenţe şi fructe bace cărnoase. Se cunosc 12 genuri, cu circa 700 de specii, răspîn-dite în regiunile tropicale, subtropicale şi temperate ale globului. în ţara noastră creşte spontan numai Vitis silvestris, dar sînt cultivate adesea, ca plante ornamentale, numeroase specii ale genurilor Vitis (vita), Ampélopsis, Parthenocissus etc. Vitali, Giovanni Battista (1644—1692), violonist şi compozitor italian. Sonatele sale VITALISM 870 VITAMINE pentru una sau mai multe viori şi bas, care i-au servit drept model lui Corelli, au constituit o etapă importantă în evoluţia genului. A mai scris balete, dansuri, oratorii etc. vitalism (lat.vita „viaţă") 1. Curent idealist în biologie, care susţine că la baza fenomenelor vieţii se află un principiu imaterial şi incognoscibil (forţă vitală, entelehie, arhee, suflet etc.), a cărui prezenţă în organismele vii le deosebesc pe acestea de corpurile lipsite de viaţă. V. îşi are rădăcinile în concepţiile animiste şi, ulterior, a fost susţinut de-a lungul vremurilor de Aristotel, Pa-racelsus, Van Helmont, H. Driesch etc. Neovitalismul contemporan se refugiază în domeniul proceselor complexe, încă insuficient explicate, ale embriologiei, adaptării, regenerării etc. O dată cu noile descoperiri ale biologiei moleculare, bazată pe metode fizico-cbimice, a ieşit şi mai puternic în evidenţă inconsistenţa ideilor vitaliste. 2.(înfilozofia artei) Teorie prin care Jean Mărie Gu-yau a încercat să explice creaţia artistică şi receptarea estetică drept momente ale împlinirii superioare şi armonioase a cerinţelor vitale ale omului. V. şi viaţă. vitamine (BIOCHIM., FARM.), compuşi organici indispensabili vieţii, prezenţi în cantităţi mici în alimentele naturale. Pentru om şi animale, sursa de v. şi de precursori ai acestora (provitamine) este reprezentată de alimentaţia vegetală, precum şi de v. sintetizate de bacteriile intestinale. în general, organismele animale nu pot sintetiza v. De aceea raţia alimentară a acestora trebuie să conţină obligatoriu şi v., în lipsa lor apărînd fenomene de bipo- şi avitaminoză, care pot duce în unele cazuri la moarte. Termenul de v. (amină vitală) a fost introdus în ştiinţă în 1911 de către C. Funk, care a considerat greşit că substanţa terapeutică activă izolată de el din cojile boabelor de orez este o amină. Termenul s-a păstrat, deşi pe măsura descoperirii diverselor v. s-a văzut că acestea au structuri chimice foarte diferite. împre- ună cu hormonii şi enzimele, v. fac parte din grupa ergonelor, a biocatalizatorilor. V. au fost clasificate în două mari categorii, după solubilitatea lor în apă (hidrosolubile) sau în lipide şi solvenţii lor (liposolubile), fiind denumite convenţional cu literele alfabetului. în afară de v. propriu-zise mai există o serie de factori de nutriţie indispensabili bunei funcţionări a organismului, deci tot cu calităţi de v., dar care nu corespund întru totul definiţiei date v. Printre aceşti factori, studiaţi de obicei tot la capitolul v., se pot cita colina şi mezoinozitolul, încadraţi de obicei în grupul v. B, acizii graşi nesaturaţi denumiţi impropriu v. F etc. Vitamine liposolubile'v• A au drept provitamine carotenele. V. Âi (reti-nol) şi A2 (dehidroretinol) sînt alcooli alifatici nesatuYaţi; se găsesc în ficatul şi în ţesutul ocular al peştilor marini şi dulci-coli. Retinalul, aldehida corespunzătoare, intră în structura purpurei vizuale. Lipsa v. A din alimentaţie produce tulburări oculare (scăderea capacităţii de adaptare vizuală la lumina crepusculară), tulburări cutanate (cheratomalacie, xeroftalmie), colpocheratoză, scăderea rezistenţei la infecţii. V. D prezintă mai multe tipuri: D2 (calciferol), D2 (colecalci-ferol) etc. şi au drept provitamine sterolii, din care rezultă printr-un proces fotochimic (ex. v. D? derivă din ergosterol prin iradiere). Au acţiune anti-rahitică, reglează echilibrul dintre calciu şi fosfor. V. D au fost izolate din untura de peşte. Lipsa lor din alimentaţie produce rahitismul la copii şi osteo-malacia la adulţi. V. K sînt derivaţi de naftochinonă şi sînt sintetizate de plante şi de bacteriile intestinale, fiind absorbite în prezenţa bilei. Au rol în procesul de coagulare sanguină, participînd la sinteza protrombinei în ficat. Se cunosc şapte forme ale v. E(tocoferoii), larg răspîndite în natură, în plante verzi şi cereale, fiind necesare- reproducerii. Simp-tomele lipsei v. E variază cu specia, vîrsta şi sexul. V. F sînt acizi graşi nesaturaţi pe care organismul animal nu-i poate sintetiza. V. F intră în structura fosfoîipidelor şi participă la transportul şi la utilizarea lipidelor în organism. In lipsa lor se produc tulburări cu- j tanate. Complexul v. B cuprin- ' de numeroase v. hidrosolubile. V* Bi (tiamină sau aneurină) conţine în moleculă inelul piri-midinic şi imidazolic. Se prezintă sub formă de cristale de clorhidrat de tiamină şi se găseşte în boabele legumelor, ! în vegetalele verzi, în coaja! boabelor de orez. Lipsa ei \ din alimentaţie produce tul- j burări, uneori grave (poline-1 vrite). Boala beri-beri e dato-rită unei polinevrite, în care ! un rol principal revine avita-J minozei Bi. Sub formă de piro- j fosfat de tiamină este coenzima ! decarboxilazelor acizilor ceto- | nici (cocarboxilaza), ceea ce explică rolul important al v. Bj în metabolismul glucidic, i şi în special acela de la nivelul j sistemului nervos. V. B2 (ribo- J flavina) se găseşte în lapte, ficat, i rinichi, ouă, frunze verzi, iarbă. } Se prepară industrial prin sin- j teză fermentativă. Are un rol i însemnat în procesele de creş- j tere şi dezvoltare. De aseme- j nea, alături de v* A, joacă un ; rol în funcţiunea normală a j ochiului. Sub forma esterului î fosforic este coenzima flavi- | nenzimelor, cu rol important | în oxidaţiile celulare. V. B8 ■; (piridoxina sau adermina) are j ca surse principale droj- ; dia de bere, seminţele cereale- î lor, iar sub forma esterului fosr j foric este coenzima multor en- ■ zime importante pentru meta- i bolismul aminoacizilor. Deşi j tabloul avitaminozei piridoxi- i nice variază în raport cu spe- | cia, anumite organe şi sisteme i sînt afectate preferenţial, şi anume tegumentele, sistemul nervos, sîngele şi aparatul cardiovascular. V • B12 v. co-balamină. Acizii foliei (acizii pteroilglutamici) sînt o grupă de vitamine larg răspîndite în natură. Conţin în moleculă ciclul pteridinic, acidul paraaminobenzoic şi una sau mai multe molecule de acid glutamic. Au un rol important în hematopoeză, datorită implicării în multiple procese metabolice. Lipsa acidului folie la om se manifestă printr-o anemie macrocitară cu megalo- VITEBSK 871 VITEZĂ blastoză. împreună cu v. B12, acizii foliei au rol esenţial în multiplicarea celulară, intervenind în sinteza bazelor puri-nice şi pirimidinice. Acidul pantotenic este un derivat de p-alanină şi acid butiric, fiind combinat cu proteinele. Este o componentă structurală a coenzimei A. Biotina (vitamina H) a fost izolată din gălbenuşul de ou şi are rol de coenzimă a enzimelor care catalizează carboxilările. Acidul paraaminobenzoic (vi-tamina Hx) este considerat ca vitamină, deoarece înlătură acţiunea bacteriostatică şi bac-tericidă A sulfonamidelor (sul-famide); participă ca o componentă structurală în molecula acizilor foliei. V. PP se prezintă sub două forme: acidul nicotinic şi nicoiinamidd, derivaţi de piridină; ambele sînt v. de prevenire a pelagrei. Se sintetizează din triptofan. Nicotinamida intră în structura dehidrogenazelor, enzime importante de oxidoreducere. Colina e un factor de creştere, clasificat în grupa vitaminelor. Este larg răspîndită în natură sub formă liberă şi combinată (lecitine, sfingomie-line, acetilcolină). Derivatul său acetilcolina este mediatorul chimic al impulsului nervos. Mioinozitolul (sau mezo-inozilolul) este larg răspîndit în regnul vegetal sub forma hexafosfatului de inozitol (acid fiţic) şi a sării sale de calciu (fitina). Are acţiune lipotropă. Acidul lipoic (acidul thioctic) este un factor de creştere, care participă, alături de v. BlP la multiple procese metabolice. V. C (sau acidul ascorbic) este una dintre vitaminele cele mai răspîndite, în special în fructe (citrice etc.), legume (tomate, ardei, varză etc.). V. C stimulează rezistenţa organismului faţă de infecţii. Necesitatea în y. C creşte în timpul sarcinii, lactaţiei, bolilor infec-ţioase. în procesele metabolice funcţionează ca un sistem oxidoreducător. Lipsa v. C din alimentaţie duce la scorbut. V. P (flayonoide) sînt hetero-zide constituite din flavoane şi glucide. Se cunosc mulţi compuşi chimici cu această structură şi cu efect vitaminic (ex. citrină, rutînă). V. au o mare importanţă în medicina modernă, fiind utilizate ca medicamente. Ele pot fi obţinute pe cale sintetică (v. С, Bx К şi nicotinamida), extractivă (v. A şi D) sau fermentativă (v. B12). Vitebsk, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.S. Bielorusă, aşezat pe Dvina de Vest. 187 000 loc. (1965). Industrie constructoare de maşini (ma-şini-unelte), textilă etc. Nod feroviar, port fluvial. Are institut pedagogic, de medicină şi veterinar, teatru, muzeu. viteji (în evul mediu în ţările române), termen care desemna o categorie de stăpîni de pămînt, similară cavalerilor din Apusul Europei, cu sarcini militare deosebite. în a doua jumătate a sec. al XV-lea, Ştefan cel Mare şi Vlad TePe? au ridicat mulţi v. din rîndul oştenilor care s-au remarcat pe cîmpul de luptă. vitelină (BIOCHIM.), fosfo-proteină, de tipul Y-globuline-lor, care conţine şi fier. Se extrage din gălbenuşul de ou, unde se găseşte combinată cu lecitina. Vitellius (Aulus Vitellius), împărat roman (69), proclamat de legiunile din Germania inferioară. După ce 1-а înfrînt pe Otho, împăratul proclamat de senat Ia moartea lui G a 1-b a, a fost el însuşi înfrînt şi apoi ucis de către susţinătorii lui V e s p a s і a n, alesul legiunilor din Orient. vitelus (EMBRIOL.), nume dat citoplasmei oului. Se compune din v. formativ (citoplasmă propriu-zisă, din care se formează embrionul) şi din v. nutritiv (deutoplasmă, lecitine etc.), care serveşte embrionului ca substanţă nutritivă în cursul dezvoltării sale. viterit (MINER.), carbonat natural de bariu (ВаСОг), cristalizat în sistemul rombic. Apare în cristale bipiramidale, adesea în agregate fibroase sfe-roidale, şi este incolor sau ce-nuşiu-gălbui, cu luciu sticlos. Se găseşte în unele zăcăminte hidrotermale împreună cu ba-ritina, cu unele sulfuri sau cu unii carbonaţi. în Republica Socialistă România a fost descoperit recent la Ostra (reg. Suceava). viteză l.(FIZ.) Mărime egală cu raportul dintre variaţia unei anumite mărimi şi timpul în care s-a produs această variaţie. — V. liniară, spaţiu parcurs de un mobil în unitatea de timp; se- poate exprima în m/s, cm/s, km/h etc. — V. unghiulară, unghiul cu care s-a rotit un corp în unitatea de timp; se exprimă în radiant pe secundă. — V. areolară, arie cuprinsă între porţiunea din traiectoria unui mobil descrisă în unitated de timp şi cele două drepte (numite raze vectoare) care unesc polul traiectoriei cu marginile porţiunii considerate; se poate exprima în m2/s etc. — V. de fazăt viteză liniară de propagare a unei suprafeţe de aceeaşi fază dintr-o undă continuă şi armonică, cu o anumită lungime de undă (monocromatică). în mediile dispersive, v. de /. este dependentă de lungimea de undă. — V. de grupt viteză liniară de propagare a unei suprafeţe de aceeaşi amplitudine dintr-un grup de unde monocromatice suprapuse, ale căror lungimi de undă diferă între ele. V. de g. reprezintă v. cu care se propagă centrul de energie al grupului de unde. 2. (ASTR.) a) Viteză radială, viteza de apropiere sau de îndepărtare a unui corp ceresc pe direcţia liniei de vedere, dată de observarea deplasării liniilor spectrale datorită fenomenului Doppler (—* = —, \ X c unde X este lungimea de undă, AX variaţia ei, v viteza radială şi c viteza luminii^, b) Viteză transversală, viteza perpendiculară pe linia de vedere, cal-culîndu-se din mişcarea proprie a stelei pe bolta cerească şi depărtarea ei.c) Viteze cosmice, 1) viteza de 7,9 km/s, la care un corp devine satelit al Pă-mîntului (v. circulară, prima V. cosmică); 2) viteza de 11,2 km/s, la care un corp poate părăsi pentru totdeauna Pă-mîntul (v. parabolică, a doua V. cosmică, v. de eliberare). V. de eliberare depinde de masa şi de raza corpului atractiv. 3. (TEHN.) Viteză de ardere, viteză cu care se desfăşoară în timp arderea unei particule de VITEZOMETRU 872 VITTORINI combustibil. V. de a. depinde de concentraţia particulelor de combustibil şi de aer în amestec şi de temperatura iniţială a acestuia. 4. (MED.) Viteză de sedimentare, intervalul de timp în care se depun hematiile în sîngele incoagulabil (prin adaos de citrat de sodiu). V, de s. a hematiilor (V.S.H.) este modificată în diferite boli: crescută în infecţii, reumatism, cancer, anemii, infarct miocardic şi întîrziat în poliglo-bulii, ictere. V.S.H. este utilizată pentru diagnosticul şi urmărirea evoluţiei unor boli. vitezometru (TRANSP.), instrument pentru măsurarea vitezei de deplasare a unui vehicul rutier. Viteza de deplasare a navelor se măsoară cu lochul, iar a avioanelor cu ajutorul unor aparate care folosesc un tub Pitot pentru determinarea vitezei relative dintre avion şi aerul atmosferic. viticultură (lat. vitis „viţă de vie“ şi cultură), sector al producţiei agricole care cuprinde cultura viţei de vie şi producerea materialului sădi-tor; asigură materia primă pentru producerea vinului şi necesarul de struguri pentru consum; ramură a ştiinţelor a-gricole care se ocupă cu studiul metodelor de cultivare a viţei de vie. Pe baza cunoaşterii însuşirilor agrobiologice ale soiurilor de viţă, v. stabileşte metodele practice pentru obţinerea recoltelor mari, de bună calitate. V. şi viţă de vie. vitiligo (MED), termen latin care denumeşte o boală de piele caracterizată prin apariţia de zone depigmentate, de culoare albă, delimitate de o areolă brună, pe tegumentele regiunii genitale, a mîinilor, a gîtului etc., uneori pe o mare parte a suprafeţei corpului. V. este o discromatoză, de cauză încă necunoscută. Vitim, rîu în Uniunea Sovietică, afluent pe dreapta al fluviului Lena (1 823 km). Izvorăşte din podişul Vitim şi traversează Munţii Stanovoi şi vestul podişului Patcim. Navigabil pe o lungime de circa 300 km. Vitold (Vitovt) , mare cneaz al Lituaniei (1392—1430). In cadrul uniunii dinastice polo-no-lituaniene a promovat o politică separatistă, prin care urmărea asigurarea autonomiei politice a Lituaniei şi întărirea puterii cnejilor. A cucerit Smo-lenskul şi regiunea dintre Nistru şi Nipru pînă la ţărmurile Mării Negre. A luptat împotriva ordinului teuton, contribuind, prin contingentele li-tuane şi ruse pe care le-a adus, la înfrîngerea acestora în bătălia de la Griinwald (1410). A avut strînse legături politice cu domnul Moldovei Alexandru cel Bun, care s-a căsătorit cu sora lui V., Rim-gailla. Vitoşa, munte în R.P. Bulgaria, care domină dinspre sud depresiunea Sofiei. Este format din roci cristaline şi are versanţi abrupţi. Altitudinea maximă: 2 290 m (Cerni Vrăh). Muntele Vitoşa este acoperit cu păduri de foioase amestecate, de conifere şi cu pajişti alpine. Parc naţional. vitraliu, panou decorativ din plăci de sticlă colorată în masă sau pictată în culori de smalţ, montate în armătură de plumb. Vitraliu sec. XII Catedrala St. Pierre, Poitiers (Franţa) V, este folosit ca fereastră. A fost cunoscut din antichitate (sec. I, în oraşele Pompei, Herculanum), dezvoltat în arta bizantină (biserica sf. Sofia din Constantinopol), atingînd epoca maximei înfloriri în evul mediu, în cadrul stilului gotic. Din epoca Renaşterii, tendinţa de a imita pictura a adus v. pe panta decadenţei. In sec. al XX-lea, v. cunoaşte o nouă dezvoltare artistică şi tehnică, legată de arhitectură (Fernand Leger). Vitraliu sec. XII CatedralaSf. Florin, Koblenz (Germania) vitriol (CHIM.), V. sulfuric, acid ~. vitron (IND. TEXT.), fibră de sticlă obţinută prin filare. Fibrele continue se folosesc Ia confecţionarea ţesăturilor, co-voarelor, perdelelor, frînghii-lor, curelelor de transmisie etc., iar cele scurte ca material fono-şi termoizolant. Vitruviu (Marcus PoIIio Vitruvius) (sec. I î.e.n.), arhitect roman. Biografia sa este incertă şi controversată. Se par'* că a fost colaborator al lui luliu Cezar, nentru care ar fi construit fortificaţii şi maşini de război în timpul campaniilor din Galia şi din Spania. A devenit celebru prin lucrarea sa „De architectural cel mai vechi tratat de arhitectură păstrat, în care tratează principiile teoretice de compoziţie arhitectonică şi probleme de mecanică etc. Vittorini, Elio (1908— 1966), scriitor italian. Stabilit la Florenţa în anii 1929—1938, a participat la Rezistenţă. S-a afirmat cu volumele „Călătorie în Sardinia** (1936) şi „Conversazione in Sicilia** (1941, în trad, rom., „Călătorie în Sicilia**), tablouri realiste ale vieţii înapoiate a populaţiei din insulă şi denunţare amară a înjosirii ei morale sub apăsarea dictaturii fasciste. în 1943 apublicat „Oameni şi neoameni** (trad, rom.), roman al Rezistenţei, considerat drept „tipul literaturii narative angajate'*, iar în 1947—1948 romanul „Unchiul Agrippa trece cu trenul" (republicat sub titlul „Femeile din Messina", 1949), înfăţişînd oameni şi locuri ale Italiei lovite de atrocităţile războiului. Scriitor de factură intelectuală, anti- VITTORINO DA FELTRE 873 VIVES conformist şi antidogmatic, cui-tivind o modalitate artistică figurativ-alegorică în care poezia lirică se îmbină cu proza într-o deplină şi sugestivă armonie, V. este, alături de Ce-sarePavese, promotorul înnoirii culturii şi literaturii moderne în Italia. Alte opere: „Mica burghezie" (1931), „Garoafa roşie" (1933—1934), „Garibal-dina4‘ (1956). Vittorino da Feltre(1378— 1446), umanist italian, unul dintre cei mai de seamă pedagogi ai Renaşterii. A înfiinţat în 1424 lîngă Mantova, cu sprijinul ducelui Gonzago, o şcoa-lă-internat, denumită „Casa giocosa“ (Casa bucuriei). In opoziţie cu învăţămîntul scolastic, a creat un mediu şcolar plăcut, a aplicat principiul intuiţiei, a îmbinat studiile clasice cu studiul matematicii, a acordat atenţie îndeletnicirilor practice şi educaţiei fizice şi a folosit pedepsele numai în cazuri excepţionale. Vitzu, Alexandru N.(1853-1902), fiziolog român. A fost profesor de fiziologie la Facultatea de ştiinţe din Bucureşti şi membru corespondent al Academiei Române. Cercetările sale experimentale au cuprins domenii variate ale fiziologiei: funcţiunea lobilor occipitali, funcţiunea pancreasului, neoformaţia celulelor nervoase, excitabilitatea măduvei spinării, structura şi funcţiunea tegumentelor etc. V. este considerat întemeietorul învăţămîntu-lui fiziologic în ţara noastră. A desfăşurat de asemenea o activitate de pionierat în domeniul endocrinologiei, publicînd lucrări despre secreţia internă a rinichilor, a pancreasului etc. Op. pr.: Studii asupra învăţămîntului secundar în România4* (1888), „Doctrina secreţiilor interne** (1895), „Secreţia internă a rinichilor" (1895). viţă de vie (Vitis)y gen de plante perene din familia vita-ceelor, cu rădăcini puternice, lăstari subţiri de lungimi variabile şi frunze mari, lobate. Inflorescenţa este un racem, iar fructul (bacă), de formă sferică, este suculent. Genul Vitis se împarte în trei categorii mari: v. de v1 europeană (Vitis vini/era), din care derivă toate soiurile cultivate în Europa înaintea invaziei de filoxeră (sec. al XlX-lea); v. de v. americană, c?jre cuprinde circa 20 de specii {Vitis berlandieri, Vitis riparia, Vitis rupestris etc.), dintre care unele sînt utilizate ca portaltoi pentru viţele europene datorită rezistenţei lor la atacul filoxerei; v. d. t). asiatică, care cuprinde circa 19 specii, fără importanţă practică, folosite mai mult ca plante decorative. In ţara noastră, v. de v. se cultivă din timpuri străvechi, avînd condiţii pedoclimatice foarte favorabile pentru realizarea unei producţii mari de struguri de calitate superioară; se cultivă circa 100 de soiuri de v. de v. Suprafaţa viilor pe rod din Ro-m ânia în 1965 a fost de 242 200 hectare, iar suprafaţa totală a viilor şi a pepinierelor viticole a fost de 312 400 ha. viţelar (BOTANICĂ; Antho-xanthum odora-tum), plantă erbacee perenă din familia gra-mineelor, cu tulpina înaltă de circa 50 cm şi cu miros caracteristic de cu-marină. Creşte prin pajişti, po-ieni, defrişări v.ţeI>r pînă în regiunea subalpină şi înfloreşte în lunile mai şi iunie. Vivaldi, Antonio (1685— 1741), compozitor şi violonist italian. A studiat şi a activat mai întîi la Veneţia, unde a fost profesor, director de conservator şi dirijor, apoi la Mantua şi la Viena. A scris numeroase opere, oratorii şi alte lucrări vocal-simfonice, 23 de simfonii miniaturale, zeci de concerti grossi, sute de alte concerte, sonate etc. Remarcabile prin prospeţimea, varietatea melodică/măiestria în arta şi ştiinţa împletirii vocilor şi prin inventivitatea lor armonică, lucrările lui V. au constituit o contribuţie hotărîtoare la închegarea stilului instrumental şi orchestral de ansam- A. Vivaldi blu şi concertant, devenind modele pentru compozitorii din generaţia următoare. Vivarini, familie de pictori italieni din şcoala veneţiană. Antonio v.(c. 1415— c. 1485), format sub influenţa lui Pis a-n e 1 1 o, a pictat mai multe tablouri cu temă religioasă, fie singur („Adoraţia magilor*4), fie în colaborare cu Giovanni d’Allemagna („Madonă", „Paradisul" etc.). Bartolomeo V. (c. 1432—c. 1492) a introdus în şcoala veneţiană influenţele picturii lui Mantegna („Sf. Au-gustin", „Madonă"). Alvise V. (c. 1446—c. 1505), cel mai important dintre toţi, a contribuit la dezvoltarea cromaticii în pictura veneţiană, fiind în acelaşi timp un desenator viguros. A executat decoraţii în sala Marelui consiliu din Veneţia şi numeroase tablouri („Madona între sfinţi**, „Sf. Clara", „Sf. Ambroziu" etc.). Prin evidente caractere tradiţionaliste, goticizante, opera pictorilor V. aparţine încă fazei primitive a picturii veneţiene. Vivekananda (pe numele adevărat Narendranath Dutt) (1862-1902), filozof idealist indian, discipol al lui Rama-krishna. A îmbinat doctrina vedantei cu concepţii ilu-ţniniste şi socialist-utopice. V. a condamnat colonialismul, rasismul şi militarismul. Vives, Juan Luis (1492— 1540), cel mai de seamă umanist din „secolul de aur** spaniol. A susţinut necesitatea cunoaşterii experimentale şi a criticat pedagogia scolastică, trasînd un program de educaţie întemeiat pe studiul ştiinţelor naturii şi al disciplinelor aplicate (navigaţia, medicina, arhitectura). VIVIPAR 874 VÎLNIC Precursor al psihologiei empirice moderne, V. a cerut ca speculaţiile despre „esenţa** sufletului să fie înlocuite cu descrierea fenomenelor psihice. S-a mai preocupat de probleme lingvistice, literare şi sociale (combaterea sărăciei ş.a.). vivipâr (lat. vivus „viu“ şi părere „a naşte**; ZOOL.), animal care naşte pui vii (ex. marea majoritate a mamiferelor, unii peşti, unele şopîrle). viviparus (PALEONT.), gen de gasteropode cu cochilia conică, cu turele mai mult sau mai puţin bombate şi cu aper-tura ovală şi întreagă. In stare fosilă a apărut cu forme netede şi cochilie subţire, iar prin evoluţie a ajuns la forme ywip.ru, ' ornamentate cu creste şi noduri (ex. Viviparus romanus din dacianul din Sub-carpaţi). Sin. paludina. vivisecţie (lat. vivus „viu“ şi sectio „tăiere**; BIOL.), metodă experimentală de cercetare biologică, bazată pe operarea animalelor vii cu scopul de a se studia anumite fenomene fiziologice, efectul unor substanţe asupra organismului etc. Pe lîngă avantajele pe care le prezintă, vivisecţia denaturează într-o măsură oarecare rezultatul experienţei, datorită traumatismelor care se produc. viză1, direcţia materializată de axa lunetei teodolitului atunci cînd acesta este instalat într-un punct geodezic, iar luneta este îndreptată către un alt asemenea punct a cărui imagine este prinsă în centrul reticulului. viză2 (Acipenser nudiventris) t specie de peşte din familia acipenseridelor, cu corpul lung -<*%■ Viză de 40-50 cm, asemănătoare cu cega, -cu botul scurt, conic şi rotunjit. In ţara noastră se găseşte în Dunăre, mai ales în amonte de Galaţi. Are o carne foarte apreciată; se pescuieşte în cantităţi mici. vizibilitate (FIZ., METEOR.), distanţă maximă pînă la care mai poate fi văzut un obiect. Depinde de numeroşi factori, printre care: contrastul dintre obiect şi fondul pe care se proiectează, puritatea atmosferei (ceaţa, ploaia, ninsoarea, fumul, praful ş.a. reduc considerabil v.) etc. vizieră, denumire a unei părţi mobile din coif, care avea menirea să apere faţa cavalerului în timpul luptei. vizigoţi, ramură a neamului germanic al goţilor. In sec. III — IV au populat regiunile din nordul Mării Negre, întinzîndu-se pînă la Dunăre; au fost convertiţi Ia creştinism de Ulfila. In 375—376 formaţiunea politică a v. a fost zdrobită de huni; o parte din v., sub conducerea lui Atanaric, s-au aşezat, cu permisiunea îm-, pârâtului Valens, în sudul Dunării. Răsculîndu-se în 378, au înfrînt, la Adrianopol, armatele lui Valens şi au jefuit apoi Grecia. Sub conducerea lui Alaric au trecut în Iliria (397) şi apoi în Italia, pe care au jefuit-o între 408 şi 410. în 410 au cucerit şi au jefuit Roma. Sub urmaşii lui Alaric au ocupat sudul _Galiei, întemeind regatul (vizigot \u capitala la To-losa (Toulouse), apoi, înfrîn-gînd pe vandali şi pe alani, au ocupat Spania. învinşi de franci (507—508), v. au pierdut posesiunile din Galia, regatul vizigot rămînînd doar un stat hispanic cu capitala la Sevilla, iar apoi la Toledo, care a fost cucerit în 711 de către arabi. In cursul sec. VI—VII, v. au fost asimilaţi de populaţia ibe-ro-romană, participînd la procesul de formare a poporului şi limbii spaniole, precum şi la geneza feudalismului în Spania. vizir (vezir), denumire a dregătorilor din ţările musulmane. în ierarhia Imperiului otoman, marele-v. era cea mai însemnată persoană după sultan; conducea sfatul împărătesc („Divan-i humaium**), rezolva treburile oastei şi avea în grijă drapelul „sfînt al profetului**. vizită (DR.) 1. Drept de dreptul unei nave de război de a verifica documentele de bord şi de a face cercetări pe o navă comercială străină bănuită că se ocupă cu activităţi jnterzise de regulile dreptului internaţional. 2. Operaţia efectuată în exerciţiul dreptului de v. Vizitiul (ASTR.), constelaţie din emisfera boreală, cu steaua cea mai strălucitoare Capeîla, stea dublă spectroscopicâ, de 1 mărimea stelară zero, aflată la circa 45 de ani-luminâ. Sin. Auriga, vizon (Lutreoîa vison)t specie de mamifer carnivor din familia mustelidelor, asemănător cu nurca, dar de talie mai mare, cu blana brună-închis, deasă şi mătăsoasă. Trăieşte 1 în America de Nord. A fost aclimatizat şi în alte ţări. Blana sa este foarte apreciată. • vizual, cimp ~ (FIZIOL.), spaţiu pe care îl cuprinde vederea cînd privirea este fixată asupra unui punct. Pentru om, c.v. al celor doi ochi se întinde pe un arc de aproximativ 200° în direcţie orizontală şi de aproximativ 145° în direcţie verticală. Vîlcan 1. Munţii Vilcanf masiv muntos situat în Carpa-ţii Meridionali, cuprins între defileul Jiului şi izvoarele Bistriţei oltene. Sînt alcătuiţi din şisturi cristaline şi calcare me-zozoice. Versantul nordic domină Depresiunea Petroşeni printr-o cuestă tectonică; versantul sudic se prelungeşte prin culmi domoale, cu relief carstic (cheile Sohodolului, Bistriţei oltene etc.). Altitudinea maximă: 1 870 m (vîrful Straja). Păduri de conifere (versantul nordic) şi de fag (versantul sudic); pajişti alpine întinse. Obiectiv turistic şi pentru sporturile de iarnă. 2. Pasul Vîlcan, trecătoare de culme (1 621 m) în Carpaţii Meridionali, făcînd legătura între Oltenia şi Depresiunea Petroşeni. vîlceâ, vale veche, colma-tată, cu versanţi bine individualizaţi, fixaţi de covorul vegetal. Este lipsită de scurgere permanentă şi are un fund aproape plat, slab înclinat. vîlnic, piesă din costumul femeiesc oltenesc, constituită dintr-o ţesătură de formă dreptunghiulară,' lată de I —1,20 m şi lungă de 3—4 m. Fondul, VlLSAN 875 VINT Vilnic mai ales roşu-închis, este întretăiat pe toatl întinderea de dungi simple, alternînd cu şiruri de motive geometrice. V. înfăşoară corpul, fiind foarte încreţit în talie şi avînd aspectul unei fuste cu falduri ample. Variantele olteneşti diferă unele de altele prin lăţimea dungilor şi prin caracterul alesăturilor (şiruri de linii punctate în Vîlcea, motive geometrice în Gorj, motive florale stilizate în Mehedinţi). Corespondentul v. este, în părţile Moldovei centrale şi de sud an-drocul, Vîlsan, afluent pe stînga al Argeşului (84 km), în amonte de oraşul Piteşti. Izvorăşte de sub vîrful Moldoveanul (Munţii Făgăraşului). Cursul superior al V. a fost captat printr-un tunel pentru lacul de acumulare al Hidrocentralei „Gheorghe Gheorghiu-Dej‘\ vinăt (ZOOTEHN.; despre culoarea unui animal), care are părul alcătuit din fire albe şi negre sau roşcate, amestecate în djferite proporţii. vînătăie (MED.) v. echimoză. vînătoâre, activitate care cuprinde urmărirea, capturarea sau uciderea unor animale sălbatice, desfăşurată astăzi în conformitate cu dispoziţiile legale; v,.mai cuprinde şi totalitatea lucrărilor de ocrotire a vînatului. Intr-un sens mai larg, v. include şi îngrijirea produselor ei, pînă la intrarea acestora în circuitul economic, împreună cu culesul şi pescuitul, v. reprezintă, din cele mai vechi timpuri ale istoriei omenirii, una dintre îndeletnicirile destinate procurării hranei. De la y. s-a ajuns ulterior la domesticirea şi la creşterea animalelor. Ca mijloc de procurare a hranei, v. este practicată şi azi de unele populaţii i primitive din Africa, Qk Australia, America de EL Sud, regiunile arc- SSk tice şi antarctice. Practicată individual ra'Sv sau c°lect^v» Pe 3°?. călare sau din vehi-cule speciale, v* îi l v&jJJÎP este proprie o mare varietate de procedee (gropi, capcane, plase) şi de arme (praştia, lassoul, harponul, bumerangul, arcul, lancea şi, din sec. al XV-Iea, armele de foc), folosind uneori şi anumite animale de v. (cîinele, şoimul etc.). Dintr-o îndeletnicire destinată procurării de hrană şi apărării de fiare, v. s-a transformat cu timpul într-o activitate sportivă sau de lux. Vechimea v. este atestată de numeroasele mărturii arheologice (sculpturi, picturi) ale artei rupestre, ale Egiptului antic, Siriei, Babilo-nului, Indiei etc. Importanţa ei în viaţa socială este ilustrată de bogata tematică cinegetică a istoriei artelor. 0 enciclopedie artiatică a v. o constituie, în literatura noastră, erudita operă a lui Alex. Odobescu „Pseudokynegheticos" („Fals tratat de vînătoare“). Dată fiind latura distructivă a /V, mai ales după apariţia armelor de foc, în diferite ţări, încă din sec. al XVII-lea, au apărut legi prohibitive menite să reglementeze v* în privinţa bogăţiei şi diversităţii vînatului de care dispune, ţara noastră ocupă un loc de frunte, v. avînd importanţă economică şi turistică. Fauna ei vînătorească are unele elemente care sau lipsesc cu totul din alte ţări, sau şi-au păstrat vechea formă, nealterată (cerbul carpatin, capra neagră, căpriorul, ursul, rîsul, acvilele mari, dropia, speciile de păsări rare din Delta Dunării). Vînarea unor specii este res-trînsă şi condiţionată de autorizaţii speciale. Reglementarea tuturor problemelor privind vînatul şi v, e în sarcina Ministerului Economiei Forestiere, care o exercită, conform legilor în vigoare, prin Direcţia economiei vînatului. Practicarea V. de către cei circa 40 000 de vînători este organizată şi condusă de Asociaţia generală a vînătorilor şi pescarilor sportivi (A.G.V.P.S.), care are, în toată ţara, filiale cu organizaţie proprie. vînători (în evul mediu în Moldova), breaslă fiscală şi militară în ţinutul Neamţ. In schimbul scutirii de bir, v. participau la vînătorile domneşti, alimentau curtea domnească cu vînat şi făceau de pază la Cetatea Neamţului. în timpul primei domnii în Moldova a lui Grigore al II-lea Chica (1726— 1733) s-au înfiinţat două steaguri de v* lefegii. Vînători-Neamţ, comună în raionul Tîrgu-Neamţ, reg. Bacău, situată pe Valea Neamţului. 7 520 loc. (1965). Industrie de prelucrare a lemnului (cherestea, ambalaje etc.) şi de materiale de construcţie (cărămidă). „Vînătorul şi pescarul sportiv4*, revistă lunară, editată de Asociaţia generală a vînătorilor şi pescarilor sportivi. înfiinţată în septembrie 1948 la Bucureşti, a purtat pînă în octombrie 1953 de* numirea „Vînătorur*. vînj (SILV.) V. velniş. Vînju-Mare, comună în reg. Oltenia, reşedinţă de raion, situată în Cîmpia Olteniei. 4 580 Ioc. (1965). Industrie alimentară; reparaţii metalice. Centru agricol. — Raionul VM, cu 89 670 loc. (1965). Cultura cerealelor, a plantelor industriale şi creşterea animalelor. vînt (METEOR.), mişcare orizontală (sau aproape orizontală) a maselor de aer. Este provocat de diferenţa de presiune atmosferică dintre două regiuni ale globului. Deplasîn-du-se către zonele de joasă presiune, masele de aer sînt influenţate de mişcarea de rotaţie a Pămîntului (prin forţa centrifugă şi forţa Coriolis) şi de relief, modifieîndu-şi direcţia. Viteza v. depinde de gradientul baric (diferenţa de presiune raportată la distanţă). Intensitatea v. se exprimă de obicei în grade (după scara Beaufort), iar viteza în m/s. Există v. laminare (care se deplasează uniform, în mod obişnuit la înălţime sau pe teren neaccidentat), v. turbulente (la care direcţia şi VlNTUL MARE 876 VtRTEJ viteza variază datorită frecării de suprafaţa Pămîntului) şi v. in rafale (cu variaţii mari de viteză într-un timp scurt). In linii mari, pe glob se disting următoarele zone ale circulaţiei atmosferice generale: zona calmului ecuatorial, zonele a 1 i-z e e I o r, zonele de calm din regiunea maximelor subtropicale, zonele temperate, în care predomină vînturile de vest, şi zonele polare, cu v, de nord-est în emisfera nordică şi de sud-est în emisfera sudică. Altă formă importantă de v. o constituie m u s o n i i. Pe lîngă aceste v. legate de circulaţia generală a atmosferei, există şi v. locale regulate (ex. brizele) sau neregulate, (ex. fohnul). — V. dominant, vîntul (dintr-o anumită direcţie) cel mai frecvent într-o regiune dată în decursul anului. Pe graficul care reprezintă frecvenţa v. pe direcţii, v.d. deţine un procent important, deseori peste 5°%. Vîntul Mare, vînt cald (fohn) şi uscat care bate dinspre creasta Munţilor Făgăraş spre Ţara Oltului. Primăvara, V.M. provoacă grăbirea topirii zăpezilor de pe culmile mai joase ale munţilor. vînturătoâre, maşină agricolă care, cu ajutorul curentului de aer produs de un ventilator şi al unor site, curăţă şi sortează seminţele de cereale, de plante tehnice, de leguminoase etc., obţinute de la combine sau de la batoze. Vîrciorova, localitate în raionul Turnu-Severin, reg. Oltenia, situată pe valea Bahnei, în raza comunei se află ruinele mănăstirii Vodiţa, prima mănăstire din Ţara Românească, întemeiată în 1370—1372 de N i c o d i m în timpul lui Vladislau 1 (Vlaicu). vîrcolâc (în mitologia populară românească), fiinţă fabuloasă, fără reprezentare concretă, despre care se credea că mănîncă Soarele şi Luna, provocînd astfel eclipsele. vîrf 1. (MAT.) V irfurile unei conice (cuadrice), fiecare dintre punctele de intersecţie ale unei conice (cuadrice) cu axele sale (de simetrie). 2. (BOT.) Vîrf vegetativ v. con vegetativ. A,A',B,B’ — vîrfurile unei elipse Vîrful cu Dor, vîrf în sudul masivului Bucegi (2 006 m), alcătuit din conglomerate, în care eroziunea diferenţială a creat forme de relief specifice („ciuperci** şi ,,babe“). Obiectiv turistic şi pentru sporturile de iarnă. Hotel turistic. Funi-cular. Vîrghiş, comună în raionul Sfîntu-Gheorghe, reg. Braşov, situată în Depresiunea Bara-olt. 2 22Ô loc. (1965). Exploatări de lignit şi de calcare. Vîrnav, Constantin ( 1806 — 1877), medic român. A fost unul dintre membrii cei mai activi ai Societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi. în 1851 a redactat publicaţia „Foaia Societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi“. Cu prilejul epidemiei de holeră care a bîntuit Moldova în 1848, V, a desfăşurat o dublă activitate, şi anume de medic practician şi de educator sanitar. Importantă este în această direcţie lucrarea sa „Despre holera epidemiască“ (1848). El este unul dintre creatorii terminologiei medicale române. V. a militat pentru unirea Principatelor.- vîrstă (GEOL.) 1, Timpul care a trecut de la un eveniment geologic (ex. regresiune sau transgresiune marină, formarea unor intruziuni, a unor roci sau a unor zăcăminte, apariţia de organisme etc.) şi pînă astăzi. V. geologică absolută se determină prin studiul dezintegrării substanţelor radioactive din roci. Mai frecvent se aplică metoda plumbului şi a heliului, ca produse ale dezintegrării uraniului şi toriu-lui, iar în ultimul timp metoda argon-potasiu şi rubidiu-stron-ţiu ; pentru depozitele mai tinere de 12 000 de ani se foloseşte metoda izotopului de carbon 14. Prin aceste metode, v. geologică absolută a celor mai vechi roci din scoarţa Pămîntului a fost apreciată ca fiind de 2,5—3 miliarde de ani. V. geologică relativă se stabileşte pe baza: a) principiului suprapunerii straielor (dintre două strate suprapuse, stratul acoperitor este mai nou decît stratul acoperit), care se foloseşte cu succes în cazul cînd seria de strate nu este deranjată din poziţia ei iniţială; b) principiului evoluţiei organismelor (un strat care conţine resturi de organisme mai evoluate, mai apropiate ca organizaţie de formele actuale, este mai nou decît stratul care conţine fosile mai puţin evoluate, cu organizaţie mai îndepărtată de a celor actuale); se aplică în cazul stratelor dislocate. Folosind aceste două principii, se poate stabili o coloană s t r a t i g r a f i că. Pentru stabilirea v. relative a corpurilor eruptive se ţine seama de raportul dintre acestea şi rocile sedimentare. Determinarea v, formaţiilor geologice ajută la reconstituirea istoriei geologice a Pămîntului şi Ia descoperirea substanţelor minerale utile din scoarţa terestră. 2, Cea mai mică subdiviziune a timpului geologic în decursul căreia s-a format un complex de strate grupate într-un etaj geologic (ex. burdigalianul). vîrşă, unealtă de pescuit de forma unui sac lung şi ascuţit Vîr5s la capăt, a cărui gură este îngustată şi răsfrîntă în interior ca o pîlnie, astfel încît peştele, odată intrat, nu mai poate ieşi. Vîrşeţ(Vriac), oraş în R.S.F. Iugoslavia, situat în nord-estul ţinutului autonom Vojvodina din Serbia. 33 000 loc. (1964). Industrie alimentară, chimică, textilă şi de prelucrare a metalelor. vîrtej (FIZ.), zonă a unui fluid în mişcare, în care fiecare particulă are, pe lîngă transla- ViRTELNIŢĂ 877 VLADIGHEROV ţie, şi o mişcare de rotaţie. Fiecare v. se caracterizează printr-un vector avînd mărimea egală cu dublul vitezei unghiulare a particulei, direcţia după axa instantanee de rotaţie, iar Vîrtejuri sensul dat de regula şurubului drept. Linia tangentă în fiecare punct al ei la acest vector se numeşte linie de t)., iar suprafaţa formată din astfel de linii, sprijinite toate la un moment dat pe o curbă închisă, se numeşte tub de v. Sin. turbion. vîrtelniţă 1, (IND. TEXT.) Dispozitiv al maşinii de bobi-, nat fire, care susţine şi roteşte Vîrtelniţă sculul în scopul derulării firelor în timpul bobinării lor pe mosoare sau pe ţevi. 2. (METAL.) Maşină sau dispozitiv la care organul principal este un tambur şi care se foloseşte pentru înfăşurarea sau desfăşurarea sîr-mei, a benzilor şi a tablelor în timpul tragerii sau al laminării. vîsc (Viscum album7, arbust din familia lorantaceelor, semi-parazit pe cele mai multe spe- cii de arbori din Eurasia şi Africa de nord. V. are frunze pieloase, persistente, verzui. Este o plantă medicinală, avînd acţiune hipotensivă centrală şi cardiotoxică. — V. de stejar (Loranthus europaeus), arbust semiparazit pe stejar, cu frunze verzi, caduce. Vlad, Aloisiu (1822-1888), revoluţionar bănăţean, participant la revoluţia de la 1848 din Banat şi din Ungaria. Ca membru în parlamentul de la Budapesta, a luptat, alături de Eftimie Murgu, pentru satisfacerea revendicărilor ţăranilor români, precum şi pentru colaborarea revoluţionarilor români şi unguri în lupta împotriva absolutismului. A fost membru al organizaţiei radicale „Liga egalităţii**, în care activa şi poetul Ş. Petofi. Vlad, Ion (n. 1920), sculptor român. A studiat la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti cu C. Medrea. Temperament puternic şi spirit imaginativ, V. a tins la realizarea unei opere variate ca sensuri şi preocupări tematice, abordînd genuri şi tehnici diverse. A realizat portrete cu caracter monumental (Luchian, Brîn-' cuşi, I. Creangă, Enescu, Sto-rin ş.a.), reliefuri („Ţăran din Oaş plecînd la Festival**, „Dan-sul“ de pe faţada Teatrului de operă şi balet din Bucureşti), nenumărate alegorii („Vîntu-rile“). Vlad, Roman (n. 1919), compozitor italian de origtne română. A studiat la Roma (cu Casella). A compus balete, o operă, lucrări simfonice, vocal-simfonice şi de cameră. Director artistic al Academiei Filarmonice din Roma, V. este şi autorul unor volume muzicologice, îndeosebi despre muzica contemporană, printre care Istoria dodecafonici (1958). Vlad I (Uzurpatorul), domn al Ţării Româneşti (1394—1397) cu sprijinul boierimii potrivnice Iui Mircea cel Bătrîn, a cărui domnie a întrerupt-o. Pentru a-şi consolida domnia a apelat la ajutorul turcilor împotriva lui Mircea cel Bătrîn. Domnia lui V.Ia însemnat pe plan intern întărirea anarhiei feudale, iar pe plan extern extinderea suze- ranităţii regelui Poloniei asupra Ţării Româneşti. în ianuarie 1397, V.I. a fost înfrînt de Mircea cel Bătrîn, care a redevenit domn. Vlad Călugărul, domn al Ţării Româneşti (1481 şi 1482 — 1495), fiu al lui Vlad Dracul. Ridicat în scaunul domnesc de Ştefan cel Mare, şi-a asigurat domnia înţele-gîndu-se cu turcii. în timpul domniei lui s-au întărit ten-, dinţele anarhice ale marii boierimi, mai ales ale celei din Oltenia, unde Craioveştii au reuşit să transforme bănia într-o dre-gătorie de familie. A avut relaţii strînse cu negustorii saşi din Transilvania; a rezidit şi a încurajat organizarea şcolii româneşti din Şcheii Braşovului. Vlad cel Tînăr (Vlăduţ), domn al Ţării Româneşti (1510 — 1512), fiul lui Vlad Călugărul, ridicat în scaunul domnesc cu ajutorul boierilor Craio-veşti. încercarea lui V. cel T* de a se apropia de Ungaria a provocat conflictul cu susţinătorii săi, partizani ai turcilor, care, cu ajutor otoman, l-au înfrînt şi l-au ucis în luptă. Vlad Dracul, domn al Ţării Româneşti (1436—1442 şi 1443 — 1446), fiu al lui Mircea cel Bătrîn. Urmărind întărirea puterii centrale şi reluarea luptei antiotomane, s-a sprijinit pe boierimea mică şi mijlocie şi pe ţărănimea liberă. A înfrînt pe turci în 1436, dar gruparea boierească filoturcă l-a silit să se orienteze spre Poarta otomană. Turcii, neîncrezători, l-au închis însă la Galipoli împreună cu fiul său, Vlad Ţepeş. Reluîndu-şi domnia, a participat la acţiunile militare antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara (1444 la Vama şi 1445 pe Dunăre), după care a încheiat pace cu turcii, in-trînd astfel în conflict cu Iancu de Hunedoara; acesta l-a înfrînt şi l-a ucis în luptă. Vladigherov, Pancio (n. 1899), compozitor bulgar. S-a perfecţionat la Berlin. Este profesor la Academia muzicală de stat. Creaţia sa cuprinde muzică simfonică (Rapsodia „Vardar**, „Hora staccato**, după Gr. Dinicu, „Suita bul-gară“, „Simfonia de Mai pentru orchestră de coarde**), con- VLADIMIR 878 VLADIMIRESCU certe de pian, un concert de vioară, un concert-fantezie pentru violoncel şi orchestră, piese instrumentale, prelucrări de cîntece populare pentru vioară, pian etc. Operele sale vădesc o viguroasă inspiraţie naţională, multe dintre ele cîştigîndu-şi o deosebită popularitate datorită melodicităţii pregnante, valorificării ingenioase a caracte-risticelor ritmuri „bulgăreşti", precum şi coloritului orchestral captivant. Vladimir, oraş în Uniunea Sovietică, înR.S.F.S.Rusă, situatla nord-est de Moscova. 196 000 loc. (1965). Industrie constructoare de maşini (electromotoare, material rulatit, maşini agricole), chimică, textilă (mătase, tricotaje), industria încălţămintei şi alimentară. V. este unul dintre principalele centre de artă ale Rusiei vechi, bogat în monumente şi în opere de mare valoare artistică: biserica Adormirii (1158), cu picturi murale executate de A. R u-b 1 і o v şi Daniil Ciornîi (1408), biserica sf. Dumitru (1193), monument de o. rară Vladimir. Biserica Sf. Dumitru frumuseţe, avînd faţadele decorate cu reliefuri de inspiraţie caucaziană, biserica Pokrov pe Nerl 0 165) etc. Vladimirescu, Tudor (c. 1780-1821), mare patriot român, organizatorul şi conducătorul mişcării revoluţionare din Tara Românească (1821). Născut în satul Vladimiri, raionul Gilort, reg. Oltenia, dintr-o familie de moşneni, V. a intrat la vîrsta de 18 ani, după datinile judeţului natal, în rîndurile pandurilor. îndelet-nicindu-se cu negoţul, arendă-şia şi morăritul şi ocupînd unele funcţii mărunte (vătaf de plai la Cloşani, 1806—1820, şi sul-ger, 1808), V. făcea parte din rîndurile burgheziei în formare, Tudor Vladimirescu interesată în abolirea relaţiilor feudale în Tara Românească. A participat, ca voluntar, cu cetele sale de panduri în războiul ruso-turc ( 1806—1812). La începutul activităţii sale politice, socotind că poporul va cuceri mai uşor libertatea şi independenţa naţională dacă se va alia cu mişcarea Eleriei, V. a încheiat cu conducerea acesteia o înţelegere, cunoscută sub numele de „Legămîntul lui Tudor". V, a pregătit mişcarea revoluţionară, care, sub raport politic, se încadrează în lupta generală antifeudală şi anti-otomană a popoarelor din Peninsula Balcanică. Plecat din Bucureşti în noaptea de 18—19 ianuarie 1821 cu o ceată de arnăuţi, V. s-a îndreptat spre Tîrgu-Jiu şi de aici la Padeş (Mehedinţi), unde a dat o proclamaţie care cuprindea scopul şi programul mişcării revoluţionare („slobozenie" şi „uşurarea de sarcini", restabilirea drepturilor şi privilegiilor pierdute de ţărănime în cursul secolelor etc.). începută în Oltenia, răscoala s-a întins cu repeziciune, cuprinzînd după puţină vreme întreg teritoriul Ţării Româneşti şi chiar unele părţi ale Moldovei, avînd un deosebit răsunet şi în Transilvania. După ce şi-a organizat oştirea, „adunarea norodului", a-trăgînd de partea sa şi unităţile de arnăuţi trimise împotrivă-i de autorităţi şi a umplut cu panduri, provizii şi muniţii cele mai de seamă mănăstiri întărite din Oltenia, provincie pe care o supusese autorităţii sale, Vladimirescu a înaintat spre capitala Ţării Româneşti. La 21 martie 1821, în entuziasmul general al populaţiei, oastea revoluţionară condusă de Tudor intră în Bucureşti, aşezîn-du-şi tabăra la marginea capitalei, la Cotroceni. Direcţia tot mai accentuat socială a mişcării a determinat fuga din ţâră a unei mari părţi a boierimii şi a marilor clerici. în răstimpul de două luni cît „a domnit în Bucureşti", V. a iniţiat o serie de măsuri care aveau drept scop să ducă la „slobozirea ţărănimii" de sub stăpî-nirea domnilor şi a boierilor. în aprilie a publicat, sub titlul „Cererile norodului românesc", un plan de măsuri privind organizarea armatei de panduri, precum şi satisfacerea unor interese ale negustorilor şi meseriaşilor (desfiinţarea vămilor interne, suprimarea taxelor de export pentru vite şi mărfuri ş.a.). în cursul desfăşurării răscoalei s-au ivit însă între Tudor V, şi Alexandru Ipsi-lanti, conducătorul Eteriei, neînţelegeri, izvorîte din natura diferită a programelor lor politice. Alexandru Ipsilanti avea ca ţel numai lupta de eliberare a Greciei de sub turci şi se sprijinea pe boierii din ţările române, în timp ce Tudor, avînd sprijinul maselor ţărăneşti şi orăşeneşti şi al elementelor burgheze în formare, dezlăn-ţuia lupta atît împotriva turcilor, cît şi împotriva boierilor, în împrejurările dezavuării mişcării revoluţionare din 1821, precum şi a Eteriei de către Rusia ţaristă, Tudor a adoptat o nouă tactică, fără să renunţe la ţelurile sale pe plan social şi naţional, încercînd să menţină unele legături cu boierii rămaşi la Bucureşti şi să ducă tratative cu turcii pentru a pre-întîmpina ocuparea ţării de către aceştia. în noile condiţii internaţionale, armata eteristă, în loc să-şi continue înaintarea spre Grecia, a rămas în Ţara Românească, jefuind şi prădînd, fapt care a dus la înăsprirea VLADIM1RI 879 VLADIVOSTOK .f;; *УЯ±ь* \ C-r . г;', «.—л*. $£2ШГ •?*> "■" * * \2**VJ ItA *»t« «VirfM’i.Mrf^».^t Proclamaţia de la Pade? conflictului dintre Tudor şi conducerea eteristă. Alarmaţi de proporţiile răscoalei, boierii au chemat în ajutor trupele turceşti pentru a înăbuşi răscoala. Prevăzînd iminenţa unei masive intervenţii otomane, V. şi-a ridicat oastea din Bucureşti (15 mai 1821). cu intenţia de a se retrage :n Oltenia, în vederea organizării rezistenţei antiotomane. Dar la Goleşti, în urma . uneltirilor unor ofiţeri eterişti şi ale boierilor, V. a fost ridicat din mijlocul oştirii sale şi trimis prin Cîmpulung la Tîrgovişte. După un simulacru de judecată, el a fost condamnat la moarte şi ucis mişeleşte în noaptea de 26 spre 27 mai. Oastea pandurilor şi-a urmat drumul potrivit itinerarului ce-1 avusese fixat, a forţat trecerea Oltului şi a înfrînt un corp de oaste turcesc. Dar, lipsită de conducătorul ei, armata revoluţionară s-a dezmembrat. Cu toate acestea, unele cete de panduri au continuat cu succes, în cursul verii anului 1821, o luptă eroică împotriva turcilor. Patriot înflăcărat, conducător cu viziuni largi şi înaintate, Tudor Vladimirescu se înscrie printre personalităţile marcante ale istoriei României, iar mişcarea revoluţionară pe care a condus-o, deşi înfrîntă, a marcat începutul luptei revoluţionare din sec. al XlX-lea pentru înlăturarea orînduirii feudale din ţările române şi a suzeranităţii otomane, a pus capăt regimului fanariot şi a restabilit domniile pămîntene în Ţara Românească şi în Moldova. Mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu a constituit preludiul revoluţiei bur-ghezo-democratice de la 1848 din ţările române. Vladimiri (raionul Gilort, reg. Oltenia), satul lui Tudor Vladimirescu, a cărui casă natală (construcţie din sec. al XVIII-lea) este muzeu memorial. Alte monumente istorice: bisericasf. Paraschiva (1835), ctitoria lui Gh. Magheru, generalul revoluţionar de la 1848, biserica de lemn (1830), cu frumos decor de cioplituri. Vladimir Sveatoslavici, cneaz al Novgorodului (970— 980), iar apoi mare cneaz al Kievului (din 980). V.S. a extins şi a consolidat posesiunile Rusiei kievene. A introdus creştinismul ca religie de stat în Rusia veche (988 sau 989) şi a încheiat o alianţă cu Bizanţul, întărită prin căsătoria lui cu Ana, sora împăratului Va-sile al II-lea Bulgaroctonul. Vladimir Vsevolodovici Monomahul, cneaz al Cerni-govului (din 1078) şi al Pereias-lavului (din 1094) şi apoi mare cneaz al Kievului (11 13-1125). A reuşit să unească pentru un timp, sub autoritatea Kievului, cnezatele ruseşti şi a înfrînt în mai multe rînduri pe polovţi (cumani). A promulgat un nou statut juridic, care a intrat în varianta dezvoltată din secolul al Xll-lea şi începutul secolului al XII I-lea a culegerii „Russkaia pravda“. Vladislav I (Vlaicu), domn al Ţării Româneşti (1364— c. 1377), fiu ai lui Nicolaie Alexandru. S-a îngrijit de dezvoltarea economică a ţării, dînd privilegii comerciale negustorilor saşi din Braşov şi bătînd monedă proprie (prima monedă bătută în ţările române). Victoriile obţinute asupra ungurilor (1368) şi asupra turcilor, care au întreprins prima incursiune la nordul Dunării (1369), precum şi pacea încheiată cu Ungaria (1369), prin care Ţara Românească era recunoscută stat de sine stătător, au mărit prestigiul ţării, Ţara Românească înce-pînd să fie considerată în Balcani drept principala forţă politică-militară capabilă să conducă rezistenţa antiotomană. V.I. a avut un rol important în lupta împotriva catolicismului, înfrîngînd forţele procato-lice interne, consolidînd biserica ortodoxă prin aducerea în ţară a călugărului Nicodim, organizatorul vieţii monastice din Ţara Românească, şi aju-tînd forţele opoziţiei ortodoxe din Balcani. A murit în timpul luptelor cu oştile Ungariei pentru recucerirea cetăţii Se-verinului. Eroul piesei „Vlaicu Vodă“ de Al. Davilia. Vladislav ( Wfadysfaw), numele mai multor regi ai Poloniei, dintre care cei mai cunoscuţi au fost: V.I. Lofaetelţ (1260—1333), care a realizat unificarea Poloniei, s-a încoronat rege (1320) şi a luptat împotriva cavalerilor teutoni; V. al II-lea, Iagello, mare cneaz al Lituaniei (1377 — 1392) şi rege al Poloniei (1386 — 1434); a realizat uniunea dinastică dintre Polonia şi Lituania, întemeind dinastia I a - geljonilor (1386-1572) şi a înfrînt pe cavalerii teutoni la Griinwald (1410). A avut strînse legături politice cu domnii Moldovei Petru /, Roman /, Ştefan I şi Alexandru cel Bun şi a încheiat un tratat de alianţă cu domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrîn. V. al III-lea, Wămericzyk* rege al Poloniei (1434—1444) şi al Ungariei cu numele de V. I (1440— 1444); a condus, alături de Iancu de Hunedoara, cruciada antiotomană din 1444, în timpul căreia a fost ucis în bătălia de la Varna. Vladivostok, oraş în Uniunea Sovietică, înR.S.F.S. Rusă, cel mai mare centru urban din Extremul Orient sovietic, aşezat pe ţărmurile golfului Amur (Oceanul Pacific). 367 000 loc. (1965). Industrie constructoare de maşini, de prelucrare a lemnului, alimentară etc. Punct terminus al magistralei feroviare transsiberiene, cel mai mare port maritim al Uniunii Sovietice la Oceanul Pacific, bază a flotei de ba-leniere şi pentru vînătoarea de animale cu blană din Extremul Orient. Universitate, institut politehnic, de tehnică a pescuitului, de medicină etc. Teatre, filarmonică, muzee. VLAD TEPEŞ 880 VLAHUŢ ■L.V:. * 'V;'.\y/'-ÂJ 'V/ r ' V ‘V A ■'> | ,- -•-ii » >- •- „■. ir* I r'-) s^;v, , - ,-..., ... ... ,' a *V; - .7 >• i. . . . L rl :m;ySm •;•:••*........................... ■■ ■ V.. F- • ■ : ,'V v** r & X.. & 7; ir Vladivostok. Bulevardul V. I. Lenin Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti (1456 — 1462 şi 1476), fiu al lui Vlad Dracul. A fostunul dintre cei mai vestiţi comandanţi de oşti ai ţării. în vederea întăririi jTLv/. Vlad Tepe} puterii centrale a anihilat tendinţele anarhice ale marii boierimi, inaugurîndu-şi domnia cu masacrarea boierilor potrivnici politicii sale, şi s-a sprijinit pe mica boierime, pe ţărănimea liberă şi pe orăşeni. In favoarea acestora din urmă şi pentru dezvoltarea economică a ţării, V.Ţ. a luat unele măsuri, printre care organizarea „iarmaroacelor**, ca un cadru obligatoriu al schimburilor comerciale cu negustorii saşi din Transilvania, ceea ce a provocat un lung conflict cu negustorii braşoveni. Pentru a consolida puterea domnească şi bazele interne ale rezistenţei antiotomane, şi-a întărit armata, fiind primul domn care a recrutat în mod sistematic ţărani în oastea sa şi a apelat şi la mercenari. Cunoscînd programul antioto-man al Iui Ştefan cel Mare, l-a ajutat să devină domn al Moldovei (1457). Cu poziţiile interne şi externe astfel întărite, a început războiul antioto-man, refuzînd în 1461 plata haraciului. Printr-o serie de acţiuni fulgerătoare, a nimicit în iarna 1461—1462 garnizoanele turceşti de pe malurile Dunării, pregătindu-se pentru bătăliile hotărîtoare. în aprilie 1462, împotriva Ţării Româneşti a pornit însuşi sultanul Mahomed al 11-lea în fruntea unei armate uriaşe („cea mai puternică de la cucerirea Con-stantinopolului“, scrie cronicarul Laonic Chalcocondil); aplicînd cu mare iscusinţă tactica apărării active, V.Ţ. a dus un război de durată (aprilie— septembrie 1462) şi a înfrînt în mai multe bătălii oastea otomană, silind-o să se retragă. Dar, înfrînt de oastea boierilor potrivnici în octombrie 1462, a fost nevoit să se refugieze în Ungaria, la Matei Corvin, care însă, ca urmare a uneltirilor negustorilor saşi, l-a închis la Buda. Revenit în scaunul domnesc, în 1476, cu sprijinul lui Ştefan cel Mare şi .al lui Matei Corvin, a fost ucis de boieri în împrejurări tulburi. Vlahuţă, Alexandru (1858— 1919), scriitor român. S-a născut în comuna Pleşeşti (reg. Iaşi). A fost profesor, avocat, referendar la Casa şcoalelor. A debutat în 1879 cu versuri publicate în „Convorbiri literare**, după care a cola- borat la „Armonia**, „Epoca* „România liberă**, „Revist nouă“, „Gazeta săteanului etc. împreună cu Alceu Ure chiă a editat revista „Viaţa (1893-1896), între 1901 ş 1902 a fost, împreună cu G Coşbuc, codirector al săptămî naiului „Sămănătorul**, ia; din 1918 s-a aflat la condu cerea revistei „Lamura**. V. ar< în primul rînd meritele unu 1 animator cultural; a patronat debutul unor tineri scriitori şi a dat îndrumări utile, ple-dînd pentru o literatură inspirată din realitatea zilnică, însufleţită de spirit democratic şi patriotic, călăuzită de riguroase criterii etice. în poezie a fost un discipol al lui Emi-nescu şi a condamnat falsul pesimism al epigonilor („Unde ni sînt visătorii?**). Atitudinea polemică a poetului pe planul criticii sociale se afirmă în seria satirelor („Delen-dum...“, „Linişte*') şi în poemul antidinastic „1907“, curajoasă manifestare civică prilejuită de răscoalele ţărăneşti. Unele dintre versurile sale (cuprinse în volumele „Iubire*4, 1896, „Poezii noi şi vechi*4, 1915 ş.a.) vădesc discursivitate retorică, în altele însă sinceritatea emoţiei îşi află mijloacele de expresie convingătoare. Schiţele şi nuvelele, adunate în mai multe volume („Nuvele**, 1886; „Din goana vieţii44, 1892; „în vîltoare**, 1896; „Clipe de linişte**, 1899 ş.a.) Al. Vlahuţă romanul „Dan4* (1894) surprind aspecte din viaţa socială a epocii, tratate dintr-un unghi de vedere realist şi critic. Scriitorul lucrează cu modelul în faţă (ciclul de portrete satirice VLAICU 881 VLÀDUT1U „Cîţiva paraziţi'* etc.) şi acordă mai multă atenţie ţelului didactic pe care şi-l propune decît unei atente prelucrări artistice. A mai publicat volumul „România pitorească (1901), itinerar al unei călătorii prin ţară, şi încercarea de monografie „Pictorul N. Grigorescu“ (1910). V. a fost ales în 1948 membru de onoare postmortem al Academiei R.P.R. Vlaicu, Aurel (1882—1913), inginer constructor de avioane, A. Vlaicu inventator şi pilot român, unul dintre pionierii aviaţiei mondiale. A proiectat şi a construit două avioane monoplane (Vlai-cu I, în 1910, şi Vlaicu II, în 1911), cu care a realizat performanţe de zbor remarcabile pentru acea vreme şi a obţinut la concursul aviatic internaţional de la Aspern-Viena (iunie 1912) premiul I pentru aruncarea la ţintă a unui proiectil şi premiul II pentru aterizare la punct fix. Avioanele construite de el se deosebeau de cele străine prin: forma de săgeată a corpului, dispunerea în faţă a profundorului şi a cîrmelor, aripa cu profil variabil, care în zbor lua forma apropiată de cea optimă, prezenţa a două elice în tandem, care, învîrtindu-se în sensuri contrare, îşi compensau reciproc cuplul de torsiune, prezenţa tre-«nuluidc aterizare cu roţi independente, precum şi aceea a reductorului dintre motor şi elice. Caracteristicpentru avioanele sale era de asemenea faptul că pilotul avea cîmp de vedere liber în toate direcţiile. în 1912— 1913 a proiectat avionul Vlaicu III, primul avion de construcţie metalică din lume. S-a prăbuşit 50 — Dicţionar enciclopedic voi. IV Iîngă Cîmpina, la 13 septembrie 1913, încercînd să treacă Car-paţii cu avionul Vlaicu II. Vlaminck /vlamtc/, Maurice de (1876—1938), pictor francez. în evoluţia sa, V. a fost influenţat (1903—1910) de Gauguin şi Van Gogb („Arbori roşii“, „Remorcher la Chatou**, „Casă de ţară'*), iar după 1910 de Cézanne („Inundaţia", „Casă la Auvent"). Ulterior arta sa capătă o orientare expresionistă, V. fiind atras de artele de inspiraţie populară şi de arta neagră. A pictat cartiere periferice, case sărace, drumuri de cale ferată, cîmpuri de grîu scuturate de vînt, arbori desfrunziţi etc. Peisajele sale sînt străbătute de nori şi de fum şi au un aspect dramatic. A folosit o paletă de culori pure, cu intensităţi puternice. De creaţiile lui V. şi Derain se leagă denumirea şcolii de la Chatou, considerată una dintre manifestările fovismului. Vlasiu, Ion (n. 1908), sculptor, pictor şi scriitor român. S-a afirmat în sculptură printr-o serie de portrete („Portret de femee", 1956; grupul compoziţional „Maternitatea", 1957; lucrarea „Mireasa", realizată în alabastru, 1957). Este şi autorul compoziţiei închinate lui Horia, Cloşca şi Crişan (1958). Opera sa atestă legătura cu arta populară şi se distinge prin efecte decorative. V. a scris romanul autobiografic „Am plecat din sat". vlastél (vlaste-lin) (în evul mediu în Ţara Românească), termen slav prin care era desemnat în u-nele documente dregătorul. Vlaşca/nume dat de slavi unei 'regiuni situată în Muntenia centrală, locuită intens, spre sfîrşitul mileniului I, de români, cuprinsă în aria culturii româneşti de tipul dridu şi bucov. Vlădeasa, masiv muntos, în nord-estul Munţilor Apuseni, alcătuit din roci vul- canice (banatite). Relief domol, trepte structurale de eroziune etajate. Altitudinea maximă: 1 836 m (vîrful Vlădeasa). Păduri de conifere în amestec cu fagul. Staţie meteorologică la altitudine (pe vîrf). Vlădeni, comună în raionul Ploieşti, reg. Ploieşti, situată în apropiere de Prahova. 2 480 loc. (1965). Exploatări de gaze naturale. Vlădescu, Radu I. (1886 — 1964), medic veterinar şi biochimist român. A fost profesor de chimie la Facultatea de medicină veterinară din Bucureşti, membru al Academiei R.P.R. şi al academiilor de medicină şi de medicină veterinară din Paris. Este cunoscut prin importante cercetări privind compoziţia chimică a materiei vii, metabolismul animal, şi prin lucrările din domeniul lactologiei. Op. pr. : „Recherches sur la présence et le rôle du zinc chez les animaux" (1921),„Carence minérale chez les vaches laitières" (1932), „Recherches surle contenu en acides aminés du suc gastrique anachlorhydrique, son importance pour le diagnostique du cancer (1945). Vlăduţiu, Nicolaie (1818— 1849), preot, participant lă revoluţia de la 1848 din Transilvania. Conducător abglotăşilor români din Cîmpia Transilvaniei refugiaţi în Munţii Apuseni, a fost tribun în armata Vedere cu tulpina tîrîtoare sau volubiU , lungă de 20—100 cm şi ci ■ flori albe. Creşte prin locur necultivate, prin grădini, pe cîmpuri, în regiunea de cîmpie şi montană. Rizomul şi părţile aeriene ale v., numite Herba convolvuli, au proprietăţi purgative. Pentru agricultură este o buruiană dăunătoare. Sin. rochi ţa-rîndunelei. 2. (GEOL.) Formă de zăcămînt a corpurilor hidrotermale, care rezultă prin mineralizarea unei reţele neregulate şi dese de fisuri. în Republica Socialistă România se găsesc volbure cuprifere la Deva (regiunea Hunedoara), aurifere la Roşia Montana şi Baia de Arieş (Munţii Metaliferi) etc. volei, joc sportiv cu mingea (cu circumferinţa de 65—68,5 cm şi greutatea de 250 —300 g) între două echipe formate din cîte şase jucători. Se desfăşoară pe un teren de formă dreptunghiulară (lung de 18 m şi lat de 9 m), despărţit în două părţi egale de linia dç centru, care trece pe sub o plasă aşezată la înălţimea de-2,43 m (pentru seniori), de 2,24 m (pentru senioare), de 2,10 m (pentru juniori) şi fixată de doi stîlpi cu înălţimea de 2,60 m de la nivelul solului. Victoria se atribuie echipei care a cîştigat două seturi din trei sau trei seturi din cinci. V. a fost inventat în 1895 înS.U.A. ; în ţara noastră a fost introdus în 1920. Primele campionate oficiale au avut Ioc în 1931 (Ia bărbaţi) şi în 1933 (Ia femei). Reprezen-. tativele masculine şi feminine de v. ale ţării noastre au obţinut rezultate remarcabile în întîlnirile internaţionrle. VOLET 885 VOLK5ZEITUNG volet (AV.), dispozitiv de hipcrsustentaţie, format dintr-o aripioară mobilă aşezată pe Intradosul aripii unui avion, la bordul de fugă. Voletul se poate roti în jurul unei axe paralele cu axa longitudinală a aripii, în scopul modificării unghiului de incidenţă (ceea ce are ca urmare modificarea portanţei profilului şi a rezistenţei sale ja înaintare). Volga, fluviu în Uniunea Sovietică, cel mai lung din Europa (3 690 km). Izvorăşte din podişul Valdai, străbate Cîmpia Europei de Est de la est la vest, iar din dreptul oraşului Kazan îşi îndreaptă cursul spre sud. Se varsă prin-tr-o deltă întinsă în Marea Caspică. Afluenţi principali: Oka pe dreapta, Kostroma şi Kama pe stînga. Pe V. s-au construit nouă hidrocentrale, cu o putere totală instalată de 15 000 MW şi cu o producţie anuală de energie electrică de 60 de miliarde kWh; dintre acestea, cele mai importante sînt cele de la Volgograd (2 500 MW), Kuibîşev (2 300 MW), Saratov (1 500 MW) şi Rîbinsk (330 MW); aceasta din urmă dispune de cel mai întins bazindc retenţie artificială din Uniunea Sovietică (4 500 knr). Pe V. se efectuează 2/3 din transporturile fluviale ale Uniunii Sovietice. Prin numeroase sisteme de canale, fluviul este unit cu mările riverane ale Uniunii Sovietice. Bogată in peşte, delta V, asigură 80 % din cantitatea de sturioni pescuită în Uniunea Sovietică. In cursul mijlociu şi inferior, apele fluviului se folosesc în irigaţii. Trece prin importante centre industriale şi porturi, calaro-slavl, Gorki, Kazan, Kuibîşev, Saratov, Volgograd şi Astrahan.— Bătălia de pe V,% denumirea complexului de operaţii defensive şi ofensive desfăşurate de Armata Sovietică în timpul celui de-al doilea război mondial, în perioada 17 iulie 1942 — 2 februarie 1943, împotriva trupelor hitleriste. In timpul />. de pe V. s-au desfăşurat operaţiile de apărare a Şt aii n gradul ui (iulie-no-iembrie 1942) şi ofensiva Armatei Sovietice începută la 19 fî lî'p"’ * y \:rrz \rr^::Ţ}?:r?.FK’ _ і, . ; 1 \* »’ • » ir'4‘. ■ • T пг’ ~ г Г- ' - Volgograd. Bulevardul Păcii noiembrie 1942, în urma căreia, pînă la 2 februarie 1943, au fost încercuite şi zdrobite 22 de divizii germane, cu un efectiv de peste 300 000 de oameni. Victoria repurtată în b. de pe V., completată cu victoria obţinută în vara anului 1943 în bătălia de la Kursk, a marcat trecerea definitivă a iniţiativei acţiunilor militare în mîinile Armatei Sovietice, a cărei ofensivă nu a mai putut fi oprită pînă la sfîrşitul războiului. Volgograd, oraş în Uniunea Sovietică, în R.S.F.S. Rusă, situat pe malul drept al Volgăi, în cursul ei inferior. 700 000 loc. (1965). Industrie siderurgică, constructoare de maşini (tractoare, utilaj petrolier, construcţii navale etc.), de prelucrare a petrolului, chimică, de prelucrare a lemnului, uşoară şi alimentară. Nod feroviar, port fluvial la capătul canalului Volga-Don. în apropiere se află marea hidrocentrală „Congresul al XXII-lea al P.CU.S.". Institute de învăţămînt superior, muzee. Pînă în 1925 s-a numit Ţariţîn, iar între 1925 şi 1961 Stalingrad. volhiniân(STRAT.), subetajul inferior al sarmaţianului, separat pe baza anumitor specii de lamelibranhiate şi de gasteropode. In Republica Socialistă România, depozitele v. apar în Platforma Moldovenească, în sudul Dobrogii, în zona pre-carpatică, în Depresiunea Getică, în Depresiunea Transilvaniei şi în multe bazine intra-montane. volieră (ZOOTEHN.), adăpost din reţea de sîrmă, destinat întreţinerii păsărilor cu zborul uşor (porumbei, fazani etc.). Volkelt [folczltj, Johannes (1848—1930), filozof şi estetician idealist german. A fost profesor la Wurzburg şi Ia Leipzig. A elaborat, o dată cu Th. Lipps, "doctrina „simpatiei estetice" f Einfiihlung), a cufundării subiectului în obiectul estetic. Op. pr.: „Estetica tragicului" (1897), „Sistem de estetică" (3 voi., 1905—1914). Volkers//o7c9rs/, Emil (1831 — 1905), pictor şi litograf german, format în academiile de artă din Dresda şi din Mlin-chen. Călător de mai multe ori prin România, V. a executat într-o manieră academică numeroase peisaje şi scene de gen („Ţărani români în drum spre tîrg", „Familie de ţigani" etc.), precum şi acuarele cu scene din războiul de independenţă. „Volksstimme“ [folcsşli-mej, organ de presă central al Partidului Comunist din Austria. Apare zilnic, la Viena, din 1945. „Volkswille“ [Jolcsvile] („Voinţa poporului"), gazetă socialistă, apărută la Timişoara în 1893-1894 şi 1895-1927, în limba germană. „Volkszeitung“ ffolcs(ai-tung] („Ziarul poporului"), organ de presă în limba germană al Comitetului regional Braşov al P.C.R. şi al Sfatului popular regional. A fost înfiinţat în mai 1957. Apare de două ori pe săptămînă, la Braşov. VOLNEY 886 VOLTAIRE Volney [volné7, Constantin François de Chasseboeuf (1757 — 1820), filozof, istoric, orientalist şi poet francez. Pornind de la senzualismul lui Locke şi Condillac, a îmbinat în mod eclectic materialismul cu deismul. A fost un iluminist moderat, adept al monarhiei constituţionale şi autorul unui proiect de federalizare a statelor europene sub hegemonia Franţei. Ca scriitor, V.este un reprezentant de seamă al preromantismului. Opera sa „Ruinele, sau meditaţii asupra revoluţiilor impe-riilor“ (1791) a influenţat şi literatura noastră prin cultul ruinelor şi prin motivul „fortuna labilis“ (soarta nestatornică). voloc, plasă de pescuit lungă, întinsă la cele două capete pe cîte un suport de lemn, cu care este trasă prin apă şi mai ales pe fundul apei. Este folosit pentru pescuitul în rîuri şi în bălţi de mică adîncime. Vologda, oraş în Uniunea Sovietică, în partea central-nordică a teritoriului european al R.S.F.S. Ruse, aşezat pe valea rîului Vologda. 159000 Ioc. (1965). Industrie constructoare de maşini (utilaj forestier, construcţii navale), textilă (prelucrarea inului), a lemnului, alimentară. Nod feroviar, port fluvial. Voios, oraş în estul Greciei, în Tesalia, situat pe ţărmul golfului Voios, la poalele muntelui Pelion. 67 300 loc. (1962). Important port la Marea Egee. Centru comercial. Industrie textilă (lînă, covoare), chimică, a cimentului, alimentară, de tutun. volt (după numele fizicianului A. Volta; METR.), unitate de măsură în sistemul SI a tensiunii electrice, a tensiunii (forţei) electromotoare şi a diferenţei de potenţial; un volt este egal cu tensiunea electrică dintre două puncte ale unui conductor străbătut de un curent constant de un amper cînd puterea disipată între aceste puncte este de un watt. Are simbolul V. — Volt pe metru, unitate de măsură a intensităţii cîmpului electric, egală cu valoarea cîmpului care produce o forţă de un newton asupra unei sarcini electrice punctuale de un coulomb. Volta, fluviu în Africa de vest (1 400 km). Se formează în Gha-na prin confluenţa Voltei Negre (care izvorăşte din podişul de la nord de Bobo-Dioulasso) cu Volta Albă (care izvorăşte din partea centrală a statului Volta Superioară). Se varsă printr-o deltă în gdlful Guineii. Navigabil pe o lungime de circa 400 km de Ia vărsare. Hidrocentrală. Volta, Alessandro (1745 — 1827), fizician italian; a fost profesor la Universitatea din Pavia. A studiat natura şi compoziţia metanului, precum şi dilatarea aerului şi a vaporilor. Cele mai însemnate contribuţii le-a adus însă în domeniul electricităţii. A cercetat electricitatea statică (inventînd în 1775 eleciroforul) şi electricitatea atmosferică. Reluînd experienţele lui Galvani, a stabilit (în 1793) seria tensiunilor V. ale metalelor şi a inventat (în 1799) pila electrică (numită pilă V.), prima sursă de curent electric continuu. Tot V. a alcătuit prima baterie de pile. Voltaire [volterj (Franţois-Marie Arouet, zis V.) (1694— 1778), .mare gînditor şi scriitor iluminist francez. S-a născut la Paris. Spiritul independent şi caustic şi atitudinea sa de frondă i-au atras de două ori detenţiunea la Bastilia şi exilul în Anglia (1726-1729), unde cunoaşte pe scriitorii Pope şi Swift, fiind în acelaşi timp profund impresionat de libertăţile democraţiei burgheze, de toleranţa religioasă, de filozofia lui Bacon, Hobbes, L'ocke şi de teoriile lui Newton. Din această experienţă rezultă „Scrisorile filozofice** (1734), repor- taj spiritual al vieţii engleze şi în acelaşi timp critică a instituţiilor şi moravurilor societăţii franceze. Lucrarea este arsă. în 1746, întors la Paris, este numit istoriograf al regelui, gentilom al Camerei şi primit în Academie. între 1750 şi 1753 este oaspetele regelui Prusiei, Frederic al II-lea. La întoarcere se stabileşte în Elveţia, la castelul său de la Ferney, unde îşi petrece ultimii douăzeci de ani din viaţă, impunîndu-se ca personalitate de renume european, animator de frunte al ideilor revoluţionare, colaborator asiduu al „Enciclopediei** şi sporindu-şi totodată popularitatea prin răsunătoarele pledoarii în favoarea unor victime ale justiţiei retrograde a timpului. „Patriarhul de la Ferney** moare Ia Paris, după o bătrîneţe fecundă, în plină apoteoză. în contrast cu constituţia sa fizică debilă şi nervoasă, V. era înzestrat cu o mare capacitate de muncă şi forţă spirituală, cu o neobosită mobilitate a inteligenţei şi cu o redutabilă aptitudine a ironiei. Vioiciunea şi verva dezbaterii, remarcabila luciditate şi curiozitatea neistovită, darul argumentării exacte, convingătoare şi concise s-au împletit în întreaga sa activitate cu erudiţia, cu nevoia acută de a lua poziţie faţă de toate problemele epocii, cărora a încercat să le dea răspuns. Spirit întreprinzător şi multilateral, speculativ şi în acelaşi timp practic, deschis'Ia inovaţii de tot felul, şi-a adus contribuţia Ia studiile, cercetările şi reformele timpului, abordînd nenumărate domenii: istoria, filozofia, fizica, dreptul, teologia ş.a. Ca scriitor s-a afirmat în mai toate genurile literare. V. a scris poeme filozofice, epistole, satire, epigrame, poezii ocazionale şi epopeea naţională „Henriada** (1728). Influenţat de vigoarea impetuoasă a pieselor lui Shakespeare, el a înnoit genul tragediei clasice, făcînd din teatru o tribună pentru răspîn-direa ideilor înaintate ale timpului („Mahomed**, 1741; „Zaîra**, 1732). Capodoperele sale: povestirile „Zadig“ (1747), t.Mi-cromegas** (1752), „Najvul“ (1767), „Prinţesa din Babilon** (1768) ş.a., sînt aparente reia- VOLTAIRE 887 VOLTA SUPERIOARĂ tări ale unor peregrinări prin Europa, îmbinate uneori cu elemente fantastice şi în fapt pretexte de demascare a nefericitei întocmiri a societăţii timpului. In „Candide** (1759), procedînd în acelaşi fel, V. satirizează printre altele finalismul lui Leibniz şi optimismul său necritic, legat de teoria „armoniei prestabilite**. Alături de povestirea filozofică, domeniul Voltaire în care scriitorul şi-a dovedit pe deplin măiestria este cel al istoriei. Fie că este vorba de o monografie („Istoria lui Carol al Xll-Iea“, 1731), un tablou al epocii lui („Secolul lui Ludovic al XIV-lea“, 1751) sau o vastă istorie universală („încercare asupra moravurilor şi spiritului naţiunilor de la Carol cel Mare pînă în zilele noastre**, 1756), scriitorul, bazat pe o documentare temeinică, face ca evenimentele să trăiască, îmbinînd darurile artistului cu cele ale savantului. V. a criticat concepţia providenţialistă, opunîn-du-i o „filozofie a istoriei**, bazată pe ideea dezvoltării progresive a societăţii. Şi în lucrările social-filozofice ulterioare („Dicţionar filozofic**, 1764; „Tratat despre toleranţă'*, 1763), el se vădeşte exponentul unui d e i s m care ascunde formal materialismul, precum şi al determinismului mecanicist newtonian. Sub înrîu-rirea lur Locke, r. criticat de pe poziţii senzualiste dualismul cartezian şi teoria ideilor înnăscute, recomandînd cercetarea naturii cu metode experimentale. El a revendicat, de f>e poziţiile monarhismului uminat, egalitatea cetăţenilor în faţa legilor, libertatea gîndi-rii şi a cuvîntului, impozite proporţionale cu averea etc. şi a luat apărarea ţărănimii asuprite. Combâtînd creştinismul, el a susţinut însă necesitatea unei religii teiste pentru popor, ca garanţie a moralităţii lui. V. a scris numeroase pamflete, broşuri, scrisori demascatoare, epi-gramatice etc., lansate în toate direcţiile ca o ploaie de săgeţi ce nu-şi greşesc însă niciodată ţinta. Vasta sa corespondenţă, adevărată defilare a personalităţilor epocii, cuprinde capodopere ale genului, punînd în valoare stilul său caracteristic prin claritatea şi supleţea expresiei, prin poanta fulgerătoare, reducătoare Ia absurd. Surprinderea cu un fin simţ al observaţiei a detaliului caracteristic, definirea ynui întreg sistem filozofic printr-o singură expresie, arabescul elegant al frazei, nu lipsită de subtile consonanţe, subordonată demonstraţiei, sînt trăsături ce definesc stilul vol-tairian. Expresie a năzuinţelor epocii, mai mult decît oricare scriitor sau filozof al timpului (despre el V. Hugo a spus: „a fost mai mult decît uri om, a fost un veac"), V. este creatorul a ceea ce s-a numit „voltairianism", afirmare, pe linia tradiţionalului raţionalism francez, a ireligiozităţii epicu-riene şi antiascetice şi totodată negare a fanatismului, prejudecăţilor, privilegiilor, intoleranţei şi abuzurilor de orice fel. El a avut un rol imens atît în stimularea mişcării iluministe în întreaga Europă, cit şi în pregătirea ideologică a revoluţiei burgheze din Franţa. In ţara noastră, opera lui V. a început să fie cunoscută încă din 1792, printre traducătorii ei mai de seamă numărîndu-se C. Ne-gruzzi, I. Heliade-Rădulescu, V. Cîrlova, Gr. Alexandrescu ş.a. Ea r. exercitat o puternică influenţă asupra generaţiei paşoptiste. voltaj (FIZ., ELT.), denumire improprie dată tensiunii electrice exprimate în volţi. voltametru (FIZ.), aparat pentru electroliză, care permite determinarea cantităţii de electricitate ce l-a străbătut prin măsurarea cantităţii de sub- stanţă depusă (în cazul v. masic) sau eliberată (în cazul v. volumetric) la unul dintre electrozi. voltamper (METR.), unitate de măsură a puterii aparente în sistemul de unităţi SI; este egal cu puterea aparentă dezvoltată într-un circuit străbătut de un curent al-ternativ de un VolUm ’T de la curbură, între T 'v văile Zăbalei la sud ^ şi Oituzului la nord, masivul Lăcăuţ la , vest şi depresiunea î ‘- Tara Vrancei la est. \ . ^ T Sînt alcătuiţi din j\ gresii, marne şi con- f - glomerate nparţinînd flişului şi sînt frag-mentaţi de văi adînci *L. în masive şi culmi: ~ masivul Coza (I 629 * «■ m), culmea Zboina Frumoasă (1 657 m), masivul Zboina Neagră (l 374 m) şi Măgura Caşinului (1 164 m). Vranghel, Ferdinand Petro-vici (1796—1870), navigator şi explorator rus. A condus o expediţie care a cercetat ţărmul nord-estic al Siberiei (1820 —1824); a făcut o serie de observaţii de teren în Kam-ciatka şi Alaska. Vranghel, insulă sovietică în Oceanul îngheţat, situată între Marea Siberiei de Est şi Marea Ciukotka, despărţită de continent prin strîmtoarea De Long. Suprafaţa: 7 300 km2. Relief muntos în partea centrală, iar pe ţărm cîmpii li-torale. Altitudinea maximă: 1 100 m. Vegetaţie de tundră. Vranghel, Piotr Nikolaevici (1878—1928), baron rus, general ţarist. A condus armatele contrarevoluţionare din Ucraina de sud şi din Crimeea în timpul războiului civil (1920). Trupele sale au fost zdrobite complet de către Armata Roşie în noiembrie 1920. Vrănceanu, Gheorghe (n. 1900), matematician român, profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei Republicii Socialiste România. Are lucrări în domeniile: analizei matematice (a dat c nouă demonstraţie teoremei pregătitoare a lui Weierstrass şi Vedere din Munţii Vrancei VRCHLICKY 894 VUCETICI a utilizat-o în studiul stabilităţii sistemelor mecanice), geometriei diferenţiale, privind spaţiile neolonome introduse de el în 1926, spaţiile cu conexiune Gh. Vrănceanu afină, grupurile de olonomie ale spaţiilor cu conexiune afină, spaţiile Ricmann, spaţiile cu conexiune proiectivă, spaţiile parţial-proiective, spaţiile cu conexiune conformă, grupurile de automorfisme, proprietăţile topologice ale spaţiilor cu conexiune afină constantă, proprietăţile globale ale grupurilor Lie, invarianţii ecuaţiilor cu derivate parţiale de ordinul al doilea (teorema lui Vrănceanu), teoriei relativităţii generalizate (a dat o teorie unitară a cîmpului, plecînd de la o hipersuprafaţă neolonomă Vl). Este creatorul şcolii de geometrie diferenţială globală dm Bucureşti. Op. pr.: „Spaţiile neolonome“ (1936), „Curs de geometrie analitică şi proiectivă" (2 voi., 1943, 1945), „Lecţii de geometrie diferenţială" (3 voi., traduse şi în limbile franceză şi germană, 1951 — 1960). Laureat al Premiului de stat. Vrchlicky [virhlifchi], Ja-roslav (1853—1912), poet, dramaturg şi critic literar ceh. în poezia lui V., influenţată de romantismul francez, se întîl-nesc două tendinţe contrare: încrederea în om şi în viaţă („Vise de ^ fericire", 1876; „Patria mea", „Balade săteşti") şi neîncrederea pesimistă iz-vorîtă din neputinţa adaptării la condiţiile societăţii în care a trăit şi pe care nu o dată a de-nunţat-o cu amărăciune („Din adîncuri", 1875; „Sfinxul", „Ce a dat viaţa" ş.a.). Varietatea tematică, stilul sever şi maiestuos, ampla cadenţă a versurilor caracterizează creaţia Iui V. vreme (METEOR.), stare a atmosferei la un moment dat şi intr-un loc determinat, caracterizată prin totalitatea elementelor meteorologice (temperatură, presiune, umiditate atmosferică, nebulozitate, precipitaţii, vînt etc.). Este determinată de radiaţia solară şi de circulaţia maselor de aer. „Vremea“, revistă socială şi culturală, apărută la Bucureşti între 23 februarie 1928 şi 6 septembrie 1944, sub direcţia lui Vladimir Al. Donescu. V. a publicat alături de articole politice, economice, sociologice, versuri şi proză, cronici literare, dramatice, plastice etc. Din 1938 revista a căpătat o orientare profascistă. vrie (AV.), mişcare de rotaţie a unui avion în jurul unei axe verticale. V. poate fi normaia, cînd axa longitudinală a avionului este verticală ori aproape verticală, sau plată (reprezentînd o mişcare anormală şi periculoasă a avionului), cînd axa longitudinală a avionului formează cu orizontala un unghi mai mic de 45°. Vries f vri:sj, Hugo de (1848 —1935), botanist olandez. A fost profesor la universităţile din Amsterdam şi din Wiirz-burg. A emis ipoteza după.care substratul material al eredităţii îl constituie pangenele, particule ipotetice localizate în celulă, independente de restul organismului şi de condiţiile de mediu; ca urmare a acestui fapt, V. neagă ereditatea caracterelor dobîndite. După V., Ia baza procesului de evoluţie stau mutaţiile, prin care apar brusc specii noi. Teoria lui V., numită teorie mutaţio-nistă, are un pronunţat caracter metafizic şi este în prezent abandonată. Vries [vri:sj, Theun de. (n. 1907), scriitor olandez progresist, militant socialist. A scris romane de atitudine critică, cu tematică din istoria politică sau culturală a Olandei („Rem-brandt", 1931; „Libertatea poartă haină roşie", 1945; „Omoară lupii, păstorule!", 1946; „O stafie umblă prin Europa", 1948, trad. rom.; „Fata cu părul roşu", 1956, trad. rom. ; „Cîntec de nuntă pentru Swaan-tje", 1956; „Motetul cardinalului", 1962). Premiul naţional olandez pentru literatură (1963). Vrînceanu, Spiridon (1892 — 1916), militant al mişcării muncitoreşti din România, muncitor în transporturi. La 13 iunie 1916, în timpul demonstraţiei din Galaţi împotriva războiului imperialist dezlănţuit de marile puteri, a fost împuşcat împreună cu mai mulţi muncitori de către poli-ţişti. Vrubel, Mihail Aleksandro-vici (1856 - 1910), pictor rus. A fost membru al Academiei de artă. Dotat mai ales ca decorator, V. s-a impus de Ia începutul creaţiei sale prin desenul remarcabil, prin bogata fantezie şi printr-un cromatism strălucitor („Poveste orientală", „întilnirea Anei Ka-renina cu fiul ei"). După 1890, în opera sa se resimte o puternică depresiune sufletească, exprimată prin teme inspirate mai ales din literatură, care subliniază drama singurătăţii („Demonul", „Liliacul". „Spre noapte" etc.), învăluite într-o atmosferă romantică, de vrajă şi de poezie, transmiţătoare de nelinişte şi realizate prin intermediul unei tuşe agitate. vtori- (în evul mediu in ţările române), element de compunere slav, care, adăugat unei titulaturi, arăta gradul unuia dintre subalternii dregătorului; înseamnă „al doilea" (ex. vlorilogofăt, vtorispătar, vtoripaharnic etc.). vu (TELEC.), unitate de măsură a volumului semnalelor audio în telecomunicaţii, egală cu volumul unui semnal care determină Ia vurr.etru aceeaşi deviaţie ca şi o undă sinusoidală al cărei nivel este un decibel faţă de volumul de referinţă standard. Vucetici, Evgheni Viktoro-vici (1908), sculptor sovietic. De timpuriua manifestat o înclinare deoseb.tâ pentru compoziţiile monumentale, pentru formele viguroase şi pentru portretistică. Creator fecund, V. este autorul unui mare număr de lucrări reprezentative ale scuip- VUIA 895 VULCAN turii sovietice: „Monumentul ostaşului sovietic", din Berlin, „Să transformăm săbiile în pluguri", „Monumentul generalului M.A. Efremov" etc. Vuia, Traian (1872—1953), inventator român. A urmat Tr. Vuia temporar cursurile Şcolii politehnice şi apoi pe cele ale Facultăţii de drept din Budapesta, obtinînd în 1901 titlul ştiinţific (de doctor în ştiinţe juridice. Preocupat de problema realizării zborului mecanic, a plecat în 1902 Ia Paris, unde s-a ocupat de studiul construcţiei aeronavelor mai grele decît aerul. Intre 1903 şi 1906 a conceput şi a construit un avion monoplan cu cadru din ţevi de oţel, cu aripi de pînză de in impermeabilizată, întinsă pe un schelet metalic şi avînd forma aripilor liliacului, echipat cu motor cu anhidridă carbonică, cu o singură elice şi cu tren de aterizare prevăzut cu roţi pneumatice. La 18 martie 1906, Ia Montesson, Vuia a efectuat cu acest avion primul zbor din lume realizat exclusiv cu mijloacele proprii de bord ale aparatului. In continuarea preocupărilor sale în domeniul zborului mecanic, între 1918 şi 1922 a conceput şi a construit două tipuri de elicoptere. In 1925 a realizat un generator de abur original, cu circulaţie forţată unică, cu presiune şi temperatură înalte şi cu un randament termic ridicat. In timpul celui de-al doilea război mondial a fost preşedintele Frontului naţional român din Franţa al luptătorilor anti-' fascişti. Vuillard [ viiiâr]t Jean Edou-ard (1868—1940), pictor, dese- nator şi decorator francez, unul dintre principalii reprezentanţi ai nabismului. Opera sa capitală este decoraţia teatrului Champs Ely-sees. A pictat portrete („Theo-dore Duset", „Siga Kapferer" etc.), flori, naturi moarte etc., într-un colorit delicat, interioare intime, de o rafinată subtilitate. vulcan, formaţie geologică, reprezentînd de cele mai multe ori o proeminenţă de formă conică, formată prin erupţia la suprafaţa Pămîntului a lavelor, cenuşelor, bombelor şi gazelor dintr-un focar cu topi-turţ magmatice aflate în adîn-. cime. Se disting: v. activi, care continuă să erupă în zilele noastre sau au erupt într-o perioadă apropiată, şi v. stinşi, a căror activitate a încetat cu multe milenii în urmă. După modul de manifestare a erupţiei se disting următoarele tipuri de v.: a) tip islandic, cu erupţii liniare de lave fluide bazice, neînsoţite de explozii; . b) tip hawaian, cu erupţii centrale liniştite de lave fluide bazice; c) tip strombolian, cu erupţii de lave fluide bazice, însoţite de explozii ritmice ale gazelor care aruncă bombe vulcanice; d) tip vulcaniant cu erupţie de lave vîscoase care se consolidează uneori în coşul vulcanic, fiind apoi expulzate sub formă de cenuşă, lapili şi bombe^ vulcanice prin explozii puternice ale gazelor; e) tip pe/eean, cu erupţie de lavă foarte vîscoasă, care se ridică în crater sub forma unui stîlp; f) tip Bandai-Sanf cu explozii foarte puternice, care aruncă în aer vechiul aparat vulcanic etc. In cazul cînd v. este situat pe fundul unei mări sau al t-QVâ SUnrnn unui ocean, produsele activităţii vulcanice submarine (lave, bombe, cenuşă etc.) suferă o serie de transformări fizico-chimice în raport cu erupţiile vulcanice de la suprafaţă, ceea ce le schimbă structura şi compoziţia. Unii v. submarini se pot ridica deasupra apei, dînd astfel naştere unor insule vulcanice. V. actuali se găsesc în special în Oceanul Pacific (ex. Mauna Loa şi Kilauea), mai puţin în Marea Mediterană (Etna şi Vezuviul) sau în alte regiuni. Pe teritoriul Republicii Socialiste România se găsesc v, stinşi, de tip mixt strombolian şi vulcanian, în lanţul vulcanic Perşani, Harghita-Că-limani-Oaş, precum şi în Munţii Apuseni. De activitatea acestor v. este legată formarea multor zăcăminte de minereuri din regiunile miniere Baia Mare, Brad, Să-cărîmb, Zlatna ş.a. V. şi aparat vulcanic. — V. noroios, ridicătură de formă conică, numită impropriu vul~ can, formată prin erupţia la suprafaţa Pămîntului a gazelor degajate dintr-un zăcămînt de hidrocarburi care au antrenat nămol (ex. v.nl de la Policiori, reg. Ploieşti). Vulcan, oraş raional în reg. Hunedoara, situat pe valea Jiului de Vest, subordonat administrativ oraşului regional Petroşeni. 21 620 loc. (1965). Centru minier (huilă). Vulcan v. Hefaistos. Vulcan, Iosif (1841-1907), scriitor şi publicist român. S-a născut la Holod (raionul Beiuş). A studiat dreptul la Budapesta. A fost membru al Academiei Române. Ca scriitor, este autorul a numeroase versuri, nuvele, romane, piese de S ' i - -C /“ - A / - - '' d. f Coşul vulcanic ^ Crater central Crater adventiv Vulcani tio Hawaian: B — tin strombolian: „VULCAN“-BUCUREŞTl 896 VULTUR teatru (..Poezii14, 1866; „Lira mea“, 1882, „Ştefan-vodă cel Tînăr“, 1893 etc.), de inspiraţie patriotică, erotică şi socială. Animator al culturii româneşti transilvănene, a fost iniţiatorul şi preşedintele Asociaţiei pentru / I. Vulcan întemeierea unui teatru românesc în Transilvania şi a înfiinţat mai multe reviste („Umoristul", „Gura satului", „Şezătoarea"), cea mai însemnată dintre ele fiind periodicul „Familia", pe care l-a condus timp de mai multe decenii, obţinînd colaborarea unor scriitori de seamă ai epocii şi în care a debutat şi Eminescu. „Vulcan" - Bucureşti» U-zina unitate constructoare de maşini. A luat fiinţă în anul 1904. în anii puterii populare, uzina a fost modernizată şi mult extinsă. Produce instalaţii termoenergeţice, instalaţii tehnologice pentru industria petrolieră, chimică, siderurgică, alimentară şi a materialelor de construcţii şi alte produse. vulcanism» totalitatea proce selor geologice legate de erupţia pe suprafaţa Pămîntului a unor topituri magmatice sub formă de lavă, bombe, cenuşe şi gaze vulcanice etc. V. se manifestă în prezent în regiunile în care se continuă mişcările scoarţei terestre, care duc la formarea lanţurilor muntoase (ex. regiunea din jurul Oceanului Pacific şi regiunea mediteraneană), precum şi în regiunile cu fracturi importante ale scoarţei Pămîntului (ex. regiunea est-africană). V. şi vulcan. vulcanizare (CHIM.),operaţie de modificare a structurii cauciucului, prin care acesta trece dintr-o stare relativ plastică într-o stare elastică. Se execută prin încălzirea cauciucului cu un agent de v.la 130— 160°C. Prin v. cauciucul devine insolubil în solvenţii obişnuiţi ai cauciucului nevulcanizat şi îşi păstrează proprietăţile elastice în limite mai largi de temperatură. Dintre agenţii de V., cel mai utilizat este sulful. Un rol important îl au acceleratorii de. v., mai ales cei organici (ex.mercaptobenztiazolul), care, adăugaţi în cantităţi mici în procesul de v., micşorează durata operaţiei, permit cobo-rîrea temperaturii de lucru etc. Vulcano, insulă italiană din Arhipelagul Liparelor, situat în sudul Mării Tireniene, formată din trei conuri vulcanice ridicate deasupra nivelului mării. Suprafaţa: circa 30 km2. Altitudinea maximă: 386 m. După erupţiile din 1888 şi 1890 se află în stadiul de fumarolă. vulcanocarst» carst format pe roci eruptive, reprezentat prin forme de suprafaţă (lapie-zuri, alveole, doline etc.) şi prin forme de adîncime (grote cu stalactite şi stalagmite, draperii etc.), rezultat în urma acţiunii de dizolvare a felds-patului plagioclaz din rocile eruptive de către apele meteorice. în accepţia ştiinţifică de carst, fenomenul v. din masivul Căliman (grotele Haosului, Ruinelor şi Palatul de Ciocolată), dezvoltat în piroclastite intens silicifiate, este unic în lume. vulcanologie, ramură a ştiinţelor geologice care studiază fenomenele vulcanice . actuale şi pe cele care au avut loc în trecutul geologic al Pămîntului. Studiile de v. urmăresc prevederea principalelor erupţii vulcanice, descoperirea zonelor în care s-au acumulat substanţe minerale utile ca rezultat al activităţii vulcanice, stabilirea posibilităţilor de utilizare în scopuri practice a energiei termice a vulcanilor etc. Vulgata (lat. vulgus „popor, mulţime"), traducerea latină a Bibliei, făcută de „părintele bisericii" Ieronim între anii 390 şi 405 şi recunoscută oficial de biserica romano-catolică. Ieronim a tradus „Vechiul testament" din ebraică, iar „Noul testament" din greacă. Vulpăşeşti, sat de olari din regiunea Bacău, care produce o ceramică nesmălţuită, de veche tradiţie ca tehnică şi formă. Exclusiv neagră în trecut, ceramica de V. este astăzi şi neagră, şi roşie, diferenţele de culoare provenind din felul deosebit de ardere. Olarii din Vulpăşeşti aprovizionează cu vase un mare număr de sate din preajma Romanului şi a Bacăului.1 vulpe (Vulpes vulpes), specie de mamifer carnivor din familia canidelor, cu botul îngust, urechile ascuţite, coada lungă şi stufoasă. Blana este de culoare roşcată. Se hrăneşte mai ales cu şoareci, mai rar cu iepuri şi cu păsări, iar în timpul verii chiar şi cu vegetale. Trăieşte şi la noi prin păduri. — V. argintie, specie de vulpe cu blană neagră şi cu luciu argintiu; a Vulpe argintie fost obţinută, pe calea selecţiei, din specia Vulpes fulvus din Canada. vulpe-de-mâref Raja clava-ta), specie de peşte din familia raidelor, lung de 0,70—1,5 m şi avînd greutatea de 5 — 8 kg, cu corpul puternic turtit şi lăţit dorsoventral, de formă Vulpe-de-mare rombică, acoperit cu plăci osoase prevăzute cu cîte un spin. Trăieşte în Marea Neagră pînă la adîncimea de 25 — 45 m. Din ficatul v.-de-m. se extrage vitamina A şi un ulei folosit în industrie. vultur (ZOOL.), nume dat unor specii de păsări răpitoare de zi, mari, cu aripi lungi, cu picioare puternice, dar cu gheare slabe şi neascuţite, inapte pentru prinderea unei prăzi vii. Capul şi gîtul sînt de obicei golaşe, iar ciocul lung, foarte VULTUR1CĂ 897 VVEDENSKl ascuţit şi mult încovoiat în jos. Se hrănesc mai ales cu cadavre. V. negru (Aegypius mona- chus), specie de vultur cu lungimea de 110 cm şi anvergura aripilor de 220 cm, cu penele de culoare brună-întunecat, aproape neagră. Cîteva perechi cuibăresc în Carpaţi şi în Munţii Dobrogii. — V. sur (sau pleşuv) (Gyps fulvus)t specie de vultur cu aproape aceleaşi dimensiuni ca şi vulturul negru, cu penele de culoare brună-cenuşie-roşcată, mai deschisă pe faţa ventrală. — V. pescar (Pandionhaliaetus), specie de vultur cu partea dorsală de culoare brună-închis şi cea ventrală albă. Se hrăneşte cu peşti. vulturică (BOT.; Hieracium), gen de plante erbacee perene, păroase, cu peri simpli, stelaţi sau glanduloşi şi cu flori galbene, rareori portocalii, dispuse în inflorescenţe terminale. Unele specii sînt stolonifere (ex. Hieracium pilosella, Hieracium auricula etc.). Creşte prin locuri înierbate uscate, prin tufărişuri însorite, prin păduri şi în munţi. Vulturilor, Lacul —, lac (0,6 ha) de origine nivală (provenind din zăpezi), situat în Munţii Buzăului, în masivul Siriu. Adîncimea maximă: 2 m. Lacul vulturilor mai este cunoscut şi sub numele de Lacul Siriu. Vulturul (ASTR.), constelaţie ecuatorială care se vede vara pe cerul de seară. Steaua sa Constelaţia Vulturul cea mai strălucitoare, Atair sau A 1 t a i r , este de 10 ori mai strălucitoare decît Soarele, se află la distanţa de circa 16 ani-lumină şi are mărimea stelară 0,8. vulvă (ANAT.), segmentul extern al aparatului genital feminin. vumetru (TELEC.), instrument electric de măsură a volumului semnalelor audio, compus dintr-un voltmetru magne-toelectric cu redresor. Este etalonat în vu pentru a indica nivelul în decibeli faţă de unda sinusoidală standard. V. şi volum. Vurgun, Samed (1906— 1956), poet sovietic azerbaidjan, promotor al poeziei azerbaid-jene noi. în poezia sa (voi. „Jurămîntul“, 1930; poemele „26“, 1935; „Negrul vorbeşte**, 1948; „Cărţile arse“, 1947) şi în drama lirică-eroică („Va-ghil“, 1937; „Hanlar“, 1939), V. a îmbinat căldura lirismului intim cu patosul romantic revoluţionar. Vvedenski, Nikolai Evghe-nievici (1852—1922), fiziolog rus. A fost profesor la Universitatea din Petersburg. A studiat fenomenele de inhibiţie la nivelul sistemului nervos. Inhibiţia este, după el, un proces activ, strîns legat de procesul de excitaţie, o formă specială a excitaţiei însăşi. V. a creat noţiunea de parahioză. în lucrările sale a dezvoltat vederi evoluţioniste înaintate asupra proceselor fiziologice şi biologice. 57 — Dicţionar enciclopedic \t*1 IV w fdublu ve/, literă existentă în alfabetul mai multor limbi moderne care-folosesc alfabetul latin (limbile germanice, polonă etc.); nu face parte din alfabetul limbii române, dar apare in cuvinte străine care păstrează grafia limbii de origine (ex. watt, whisky* wolfram) şi în nume proprii străine (ex. Wagner, Washington, Basedow, Wro-c/auî). Se citeşte diferit după limba din care provine cuvîntul respectiv (în general uîn cuvintele de origine germană şi u semivocalic în cele de origine engleză). VIaage[vd:g?J, Peter(1833 — 1900), chimist norvegian. A fost profesor la Universitatea din Oslo. în 1864—1867, împreună cu C.M. Guldberg, a descoperit legea acţiunii maselor. Wachmann, Eduard( 1836 — 1908), dirijor, profesor şi compozitor român, unul dintre r"7 \/ Eduard Wachmann înaintaşii muzicii noastre naţionale. A studiat la Viena şi la Paris. S-a întors apoi în ţară şi a ocupat diverse funcţii: dirijor de teatru (Craiova, Bucureşti), prim-dirijor al Societăţii Filarmonice din Bucureşti, la conducerea căreia a pus bazele vieţii noastre concertist-simfo-nice (1866—1906), profesor şi director la Conservatorul din Bucureşti. A compus vodeviluri, muzică corală, lucrări cu caracter didactic, piese instrumentale ş.a. Wachmann, Ioan Andrei (1807—1860), compozitor, profesor şi animator al vieţii muzicale româneşti. A iniţiat forme de învăţămînt muzical şi a colaborat cu C. Caragiale la alcătuirea unei trupe româneşti de teatru muzical. A compus cîteva zeci de operete şi vodeviluri („Triumful amorului", „Pepelea", „Iudita şi Olo-fern", „Zamfira", „Mihai Viteazul la Călugăreni" ş.a.). W. a cules muzică populară şi a scris un tratat teoretic („Principiuri generale de musică europeană modernă", 1846). - WadMedani, oraş în estul Sudanului, situat pe malul stîng al Nilului Albastru. 53 680 loc. (1961). Port fluvial, nod feroviar şi centru comercial (pentru desfacerea bumbacului). Wagner, Anselm (1766 — 1806), pictor român din Banat, de origine germană. A studiat Ia Timişoara, apoi la Viena, după care a lucrat în mai multe oraşe transilvănene (Sibiu, Cluj), în istoria artei bănăţene, w. figurează ca primul pictor laic. Portretist, a reprezentat, în ulei sau în miniatură pe fildeş, figuri de burghezi şi de aristocraţi („Doamna Zsombory", „Contele Toldy" ş.a.), care, cu toate inegalităţile execuţiei, se remarcă prin acuitatea observaţiei psihologice. A executat şi compoziţii de gen. Wagner, Max Leopold (1880 — 1962), lingvist german, specialist în romanistică. A fost profesor la universităţile din Berlin, Roma, Coimbra şi Illinois, membru al unor academii din Italia şi din Germania. Cunoscător a numeroase limbi, s-a ocupat îndeosebi de limbă sardă şi de domeniul ibero-romanic (mai ales de iudeospa-niolă şi de spaniola americană), apoi de argourile unor limbi romanice şi neoromanice. Op. pr.: „Viaţa rurală a Sardiniei oglindită în limba ei" (1921), „Caracterele generale ale iudeo-spariiolei din Orient" (1930), „Limba şi dialectele Americii spaniole" (1949), „Limba sardă. Istoria, structura, spiritul" (1950), „Dicţionar etimologic sard" (1957-1962). Wagner, Richard (1813— 1883), mare compozitor, dramaturg, dirijor, teoretician al artei şi eseist german, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai romantis m u-1 u i muzical. S-a născut ■ la Leipzig într-o familie de actori. A studiat la Dresda şi Ia Leipzig. A călătorit mult, cunoscînd metropolele şi principalele centre muzicale europene, fie ca muzician, fie ca refugiat politic, urmărit de poliţie pentru ideile sale republicane, fie peregrinînd, uneori în condiţii aventuroase, sub urmărirea creditorilor. Geniul său muzical s-a relevat şi s-a format sub influenţa muzicii lui Weber, Mozart şi în special WAGNER 899 WAGNER VON JAUREGG a simfonismului lui Beethoven. Operele sale „Dragostea inter-zisă“ (1836), „Rienzi" (1840), „Vasul fantomă“ (sau „Olandezul zburător , 1841), „Tann-, hăuser** (1845) şi „Lohengrin" (1848) l-au impus în viaţa artistică. Fire orgolioasă şi egocentrică, W. a avut o existenţă agitată, inconsecventă. Creaţia sa, rod al unui temperament şi al unei fantezii înflăcărate, cu veleităţi mesianice, a împins revoluţia romantică pînă la ultimele ei consecinţe. Sub influenţa lui Feuer-bach şi Heine a adoptat ideile republicane ale mişcării Tînăra Germanie. Dar după înfrînge-rea revoluţiei din 1848, influenţa operelor lui Schopen-hauer, Nietzsche şi Gobineau, precum şi schimbarea condi-. ţiei sale sociale ca favorit al regelui Ludovic al II-lea al Bavariei l-au făcut să adere la pangermanismul rasist. A-ceastă ipostază de apostol al unei religii politico-artistice a fost exploatată ulterior de ideologia nazistă. Ideile sale sînt cuprinse în numeroase eseuri despre muzică, teatru, politică, religie şi despre corelaţia lor, din-trecare mai importante sînt „Arta şi revoluţia“( 1848), „Opera de artă a viitorului*4 (1850), „Opera şi drama'* (1851) ş.a. W. s-a considerat pontiful unui cult artistic, înrădăcinat în cultura germanică, inspirată din tărîmu-rile mitului şi ale vechilor legende nordice, cu personaje eroice, supradimensionate, care se mişcă într-o lume supranaturală. Această artă, sinteză a tuturor artelor, gravitînd în jurul dramei muzicale, trebuia să dea naştere acelei opere naţionale, „unice şi indivizibile**, care să fie pentru germani ceea ce tragedia clasică fusese pentru greci. Drama muzicală wagneriană se opune divertismentului operei tradiţionale, bazîndu-se pe o „acţiune sacră*4, alegorie a dramei interioare, psihologice, şi pe sonorităţi menite să dezvăluie substanţa esenţială a sentimentelor omeneşti, „să exprime inexprimabilul*4, printr-o unitate indisolubilă cu textul dramatic (scris de W. însuşi pentru majoritatea partiturilor sale). Inspirată de concepţia schopenhaueriană a artei, te-' matica fundamentală a creaţiei lui W. o constituie ciocnirea dintre natura senzuală a omului şi natura sa spirituală, dintre voluptate şi renunţarea ascetică la ea. Osci-lînd între violenţa primitivă a . pasiunii şi voinţei, pe de o : parte, şi tristeţea lirică iremediabilă, pe de altă parte, între dinamismul acţiunii eroice şi meditaţia febril-pesimistă, morbidă, fără ieşire, între urmărirea perseverentă şi tenace a scopului şi cultul sumbru al disperării şi renunţării fataliste, în care dragostea şi moartea se identifică, creaţia sa exercită o putere de seducţie care ţine de fascinaţie. Noua concepţie despre spectacolul teatral şi despre drama muzicală a impus construirea teatrului din Bayreuth (localitate devenită centru de propagare a operei wagneriene), care şi-a asumat sarcina reeducării cîn-tăreţilor-actori şi instrumentiştilor în spiritul noului gust artistic. Această concepţie şi-a găsit întruchiparea în monumentala sa tetralogie („Aurul Rinului**, 1854; „Walkiria*4, 1856; „Siegfried44, 1870; „A-murgul zeilor", 1874), care vădeşte ambiguitatea sa ideologică, ea configurînd, printr-o lume de eroi şi mituri, exaltarea forţei şi a celui mai riguros pangermanism, căreia însă i se adaugă mitul social-moraliza-tor al blestemului aurului ca origine a răului şi a nedreptăţii pe pămînt. Epuizînd posibilităţile încă nevalorificate ale sistemului muzical existent, W. a obţinut rezultate prestigioase în privinţa forţei expresive a cromatismului, căruia, prin al- ternare cu diatonismul, îi dă un sens dramatic, sugerînd antagonismul dintre natură, fericire, plenitudine şi nefericire, ură, întuneric. W. elimină vechile forme ale operei italiene, întemeiate pe antiteza reci-tativ-arie, precum şi împărţirea clasică a acesteia în episoade muzicale distincte. El introduce ca inovaţii „melodia infinită*4, reprezentare muzicală a „devenirii psihice continue , şi laitmotivul, procedeu simbolic, aluziv, de sugerare şi de evocare a unor teme psihologice, a unor momente-cheie şi de caracterizare a unor personaje; înlocuieşte uvertura, ca rezumat al operei, prin preludii cu funcţie strict sugestivă, iar orchestra sa, extensiune a celei a lui Beethoven şi Berlioz, capătă o funcţie dramatică diriguitoare, subordonîndu-şi adesea vocile, cărora le creează dificultăţi în avantajul unor efecte noi (pe alocuri grandilocvente). Calitatea excepţională a artei lui w. este întruchipată, în afară de tetralogie, în capodoperele sale „Tristan şi Isolda*4 . (1859), triumf al dragostei asupra morţii, „Parsifal*4 (1882), dramatică încleştare a evlaviei şi păcatului, şi „Maeştrii cîntă-reţi din Niirnberg*4 (1867), satiră a vechilor canoane medie-;. vale şi apoteoză lirică a muzicii noi, în care W. îşi valorifică umorul de resurse populare ca una dintre laturile sale originale. Arta lui W., prin sincretismul ei şi prin extinderea posibilităţilor de exprimare a inefabilului psihologic de la suavitate la stridenţă, i-a atras pe simbolişti şi pe impresionişti. Inovaţiile sale au influenţat pe Bruckner, Mahler, Debussy (la începutul activităţii), Schonberg, R« Strauss, Berg ş.a. Exponent al curentului de gîndire imprimat de „dreapta hegeliană*4 a ideologiei germane, care a suferit ulterior o involuţie violent reacţionară, W. a idealizat în muzica sa, într-o strălucitoare formă artistică, o dată cu tendinţele negative, momentul cel mai entuziast romantic al acestui curent. Wagner von Jauregg [fon iâurec7, Julius (1857—i 940), neuropsihiatru austriac. A fost profesor la Universitatea din 57* WAGRAM 900 WALLENSTEIN Viena. W. von J. a introdus în tratamentul paraliziei generale inoculările cu malarie. Op. pr.: „Mixedemul şi cretinis-mul“ (1912), „Profilaxia şi tratamentul paraliziei progresive prin inoculări cu malarie** (1931). Laureat al Premiului Nobel (1927). Wagram (Deutsch [dfici] Wagram), localitate în Austria, situată la nord-est de Viena. Aici a avut loc la 5 — 6 iulie 1809, în timpul războiului fran-co-austriac, o mare bătălie între armatele franceze comandate de Napoleon I şi armatele austriece conduse de arhiducele Carol. Bătălia de la Wagram s-a încheiat cu victoria armatelor franceze. „ Wahrheit"/vâ:rhait] („Die —“, „Adevărul"),organ de presă în limba germană al Comitetului regional Banat al P.C.R. şi al Sfatului popular regional. înfiinţat în februarie 1957, apare de trei ori pe săptămînă, la Timişoara. Waksman [ue:xm?n], Sel-man Abraham (n. 1888), micro-biolog american de origine rusă, chimică, 'de utilaj minier, chimică, de pielărie, textilă şi a sticlei. Nod feroviar. wâlchia (PALEONT.), gen fosil de conifere. Erau arbori înalţi, cu trunchiurile verticale, avînd ramurile primare verticilate şi S. Waksman profesor la Universitatea din California. A făcut studii asupra acţiunii microorganismelor, asupra descompunerii substanţelor organice şi rolul acestora în producerea substanţelor antibiotice. în 1949 a descoperit streptomicina. Op. pr.: „En-zimele** (1926), „Antagonismele microbiene şi substanţele anti-biotice“( 1945), „Streptomicina** (1949). Premiul Nobel (1952). Walbrzych [vâlbjtih], oraş în R.P. Polonă, situat la sud-vest de Wroclaw. 124 000 loc. (1964). Industrie extractivă (cărbune superior), siderurgică, cocso- Walchia ramurile secundare alterne, prevăzute cu frunze mici aşezate pe două rînduri. A apărut din carboniferul superior şi a durat pînă în permian. Waldteufel (vâltâfel], Emile (1837—1915), compozitor francez. Elev al lui Mar-montel la Conservatorul din Paris, W. a devenit celebru prin cele peste 300 de valsuri ale sale, care i-au adus supranumele de Johann Strauss al valsului francez. Wales/uer'/z/, peninsulă pe ţărmul vestic al Marii Britanii, cuprinsă între Golful Bristol, canalul St. George şi Marea Irlandei. Ţărmul este fragmentat şi stîncos. Cea mai mare parte a peninsulei este ocupată de Munţii Cambrieni, cu relieful fragmentat de văi adînci şi largi şi cu numeroase forme glaciare. Altitudinea maximă: 1 085 m. Climă temperată oceanică. Păduri de foioase (stejar, făget) şi pajişti. Zăcăminte de cărbune, de minereuri de fier şi polimetalice. Wales /ueilz7, Prinţul cap pe ţărmul american al Strîmtorii Bering, la extremitatea vestică a peninsulei Se-ward (Alaska). Este punctul cel mai vestic al continentului american. Walewski [valefscht], Alexandre (1810— 1868), om politic francez, fiul lui Napoleon I Bonaparte şi al contesei poloneze Maria Walewska. A participat la răscoala poloneză din 1830—1831, după înfrîngerea căreia a emigrat în Franţa. A fost ministru al afacerilor externe (1855—1860) şi preşedinte al Congresului de la Paris (1856), calitate în care a susţinut unirea Moldovei cu Ţara Românească. Walhalla ,în mitologia scandinavă, reşedinţa lui Odin, zeul războiului, unde erau găzduiţi eroii căzuţi pe cîmpul de luptă. Ajunşi în W., eroii deveneau semizei, îşi petreceau timpul în jocuri războinice şi luau parte la ospeţele zeilor. Wallac ef uglis], Alfred Russel (1823—1913), naturalist englez. A cercetat flora şi fauna Arhipelagului Malaez, de unde a colectat un bogat material botanic, zoologic, geologic. Este considerat unul dintre întemeietorii zoogeografiei. în acelaşi timp cu Darwin, dar independent de acesta, W. a ajuns la înţelegerea selecţiei naturale ca factor al evoluţiei vieţuitoarelor, idee pe care a expus-o într-un articol („Cu privire la tendinţa vieţuitoarelor de a se îndepărta indefinit de tipul iniţial**), care a fost prezentat la Societatea linneană din Londra în acelaşi timp cu un scurt rezumat al teoriei lui Darwin (1858). W. a recunoscut prioritatea lui Darwin în elaborarea concepţiei despre evoluţia lumii vii pe calea selecţiei naturale. Evoîuţionismul lui W. era însă limitat, deoarece el explica originea omului prin intervenţia divinităţii. Wallach [valah], Otto(1847 —1931), chimist german. A fost profesor la universităţile din Bonn şi din Gottingen. A studiat compoziţia uleiurilor vegetale utilizate în farmaceutică şi a descoperit cu acest prilej o importantă clasă de substanţe organice, denumite de el terpene. Op. pr.: „Terpene şi camfor** (1909). Premiul Nobel (1910). Wallenstein [văhnştain] ( Waldstein), Albrecht VQn (1583—1634), general şi om politic, originar din Cehia. A alcătuit pe cheltuială proprie o armată de mercenari, pe care a pus-o în slujba împăratului german Ferdinand al II-lea în timpul războiului de 30 de ani (1618-1648). A învins armatele daneze (1626— 1627), dar a fost înfrînt de suedezi la Ltitzen (1632). Aflînd că urmărea crearea unui prin- WALLENSTEIN 901 WALTHER cipat independent, împăratul Ferdinand al II-lea a pus la cale asasinarea lui (1634). Wallenstein [vâhnştain], (Valstein) 'Carol (1793-1858), pictor de origine croată, stabilit în Ţara Românească din 1817. A studiat la Braşov şi la Viena. A lucrat din 1819 la Bucureşti, unde a ocupat primul post în învăţămîntul oficial artistic, ca profesor de desen la Colegiul sf. Sava (1830-1847). Tot aici, în 1837, W. a pus bazele unui muzeu de artă plastică. Este autorul cîtorva compoziţii istorice, pictate naiv şi fără o grijă deosebită pentru veridicitatea istorică („Bătălia de la Călugăreni“, azi păstrată numai în versiunea litografiată de pictor, „Jurămîntul lui Mihai înconjurat de boieri**, „Botezul lui Clovis**). A publicat primul manual-metodă în limba română pentru studiul desenului şi al arhitecturii. A fost profesorul lui Th. Aman. Wallis [uglis/, formula lui ~ (MAT.), formula ü = 1 1 1 1 A A 2n 2 1*3*3 5 * 5 * 7 2n-1* ---.... care dă pe—sub formă 2n-f 1 ^ 2 de produs infinit. Se datoreşte matematicianului englez j. Wallis (1616-1703). Wallon f ualô], Henri (1879-1962), psiholog şi pedagog marxist francez/ militant pe tărîm obştesc, reprezentant de seamă al psihologiei copilului în Franţa. A fost profesor la Sorbona şi la Collège de France, fondatorul şi directorul periodicului „Enfance**. In timpul ocupaţiei naziste a participat la mişcarea de rezistenţă. După eliberare, a elaborat, împreună cu P. Langevin, un proiect de reformă democratică a învăţă-mîntului francez. W. a studiat evoluţia psihică a copilului, şi în special geneza conştiinţei şi a gîndirii, rolul societăţii în dezvoltarea personalităţii copilului, precum şi trecerea de la act la gîndire, călăuzindu-se de metoda materialismului dialectic. Op. pr. : „Originile caracterului la copil** (1934), „Evoluţia psihologică a copilu-lui“ (1941), „De la act la gîndire'* (1942, trad. rom.), „Originile gîndirii la copil** (1943). Walpole [ug:lpoul]t Horace (1717—1797), scriitor preromantic englez. Este unul dintre creatorii aşa-numitului „roman gotic** sau „roman al ororilor şi misterelor**, a cărui apariţie este legată de reînvierea interesului pentru medie-valism (în sec. al XVlII-lea gotic era sinonim cu medieval) şi care exprimă o reacţie împotriva raţionalismului iluminist, devenit anacronic într-o Anglie care trăia primele contradicţii ale industrializării. Romanul lui W. „Castelul din 0-tranto** (1764) este o abilă construcţie şi, în acelaşi timp, o extraordinară îngrămădire de în-tîmplări tenebroase şi supranaturale, de grozăvii şi de mistere, plasate în Italia sec. al XlI-lea. Corespondenţa sa are importanţă documentară şi artistică. Walpole [updpoul], sir Hugh Seymour (1884—1941), romancier englez. Este autorul unor -opere de subtilă analiză psihologică, inspirate din viaţa şcolii şi a familiei, în care trăsăturile realiste se împletesc cu elementele mistice-fantastice ale unui romantism tîrziu (ciclul de romane de aventuri cu subiect istoric „Cronica familiei Herries**: „Herries pişicherul**, î 930; „judith Paris*, 1931; „Fortăreaţa**, 1932). A mai scris şi romane pentru tineret. Walpole [updpoul7, sir Ro-bert (1676—1745), om politic englez, şef al partidului liberal (whig). Conducător de fapt al guvernului britanic în 1 721 — 1742, a promovat o politică economică menită să contribuie la dezvoltarea capitalistă a ţării (încurajarea industriei, reducerea importului şi creşterea exportului), iar pe plan extern o politică de consolidare a puterii coloniale a Angliei. Walpurgis, misionară creştină din sec. al VlII-lea, canonizată. Sărbătoarea ei a luat locul unei sărbători păgîne de întîmpinare a verii. Amintirea datinilor păgîne se regăseşte în legendele populare medievale potrivit cărora în „noaptea sf. Walpurgis** (30 aprilie— 1 mai) vrăjitoarele şi diavolii îşi dau întîlnire pe muntele Brocken (din masivul Harz din Germania) pentru preamărirea satanei. „Noaptea walpurgică** este re- prezentată într-o scenă celebră din tragedia „Faust** de Goethe şi în opera cu acelaşi nume de Gounod. Walras/valrâ], Marie Esprit Léon (1834—1910), economist burghez elveţian, unul dintre întemeietorii şcolii matematice în economia politică. Walschap /vâlshap], Gerard (n. 1898), romancier naturalist belgian de limbă flamandă. A fost influenţat de Dostoevski, Hâmsun şi Unamuno. Romanele lui reliefează, în spirit anticlerical şi anticonformist, antagonismul dintre credinţă şi căutarea fericirii pă-mînteşti, întemeiate pe un echilibru superior. Walter, Bruno ( 1876-1962), dirijor şi pianist german. A învăţat şi şi-a început activitatea B. Walter artistică în Germania, ca dirijor la Opera din Berlin, apoi la cea din Viena (unde a fgst director). A condus orchestra Gewand-haus din Leipzig. După instaurarea fascismului ✓a emigrat în S.U.A. A întreprins turnee în lumea întreagă, venind şi la Bucureşti în 1922. S-a făcut celebru prin interpretarea creaţiilor lui Mozart, Beethoven, Schubert, Schumann, Wagner, Bruckner şi mai ales Mahler (care i-a fost îndrumător şi prieten). Stilul său dirijoral se caracteriza prin căldură emoţională, cantabilitate şi largă desfăşurare a planurilor construcţiilor muzicale Walther, Balthazar, cronicar silezian. Ataşat cîtăva vreme pe lîngă Mihai Viteazul, a asistat la evenimentele domniei acestuia şi le-a descris într-o tipăritură din 1599, la alcătuirea căreia a loîosit o scriere în limba WALTHER 902 WASHINGTON română despre viteazul domn, aparţinînd logofătului Teodosie Rudeanu. Walther von der Vogpl-weide [vâlhr fon der fog?l- Vaidz ] (c. 1170—c. 1230), poet german, cel mai de seamă reprezentant al liricii feudale (,,Minnesang“) scrise în germana medie de sus, întemeietorul •poeziei politice culte germane, în cursul peregrinărilor sale prin Europa a îmbrăţişat cauza împăraţilor împotriva papalităţii, ale cărei ambiţii Ie-a demascat o dată cu viciile clerului, înzestrat cu sensibilitate, cu fantezie şi cii o deosebită capacitate de a concentra în imagini plastice trăiri pătimaşe, s-a distins mai ales' pe planul liricii intime. Depăşind caracterul convenţional al poeziei de curte anterioare şi inspirîndu-se din unele specii ale poeziei populare, w. a pus bazele liricii erotice culte cu caracter realist. Creaţia sa (aproximativ 170 de poezii) a influenţat puternic generaţia următoare de poeţi, înscriindu-se în aria valorilor universale. WaIton/up://n7, sir William Turner (n. 1902), compozitor englez. A fost înrîurit la început de Brahms şi de Faure, cristali-zîndu-şi apoi un stil personal, de tendinţă predominant, neoromantică. Creaţia sa cuprinde satira „Façade", o simfonie concertantă pentru pian şi orchestră, opera „Tro-ilus şi Cresida“, un balet, muzică de scenă şi de film (cele trei mari filme shakespeariene ale lui Laurence Olivier: Henric al V-lea, Ham-let şi Richard al 111-lea), un oratoriu, simfonii, concerte, lucrări de cameră, piese pentru pian etc. warant (DR.), în dreptul burghez, titlu la ordin făcînd dovada dreptului creditorului care a primit un gaj, în cazurile în care obiectul dat în gaj nu se află în păstrarea sa, ci a unui magazin general (ex. un siloz) care primeşte în depozit mărfuri. Warburg, Otto Heinrich (n. 1883), biochimist german, profesor la Universitatea din Berlin. A făcut cercetări fundamentale asupra fermentaţiei, fotosintezei şi metabolismului. Are lucrări importante privitoare la biochimia fermenţilor respiratori (ex. fermentul galben al lui W.). Op. pr.: „Acţiunea catalitică a substanţei vii** (1928). Premiul Nobel (1931). Waring [ueorit]], Edward (1734—1798), matematician englez. A fost profesor la Universitatea din Cambridge. A enunţat teorema după care un număr natural N se poate descompune în suma a nu mai mult de 4 pătrate, de 9 cuburi etc., în general în suma a nu rrfai mult de r puteri a n-a, N — aj -p aj + ... + a” (unde *> depinde numai de n, iar ai ,..., ar sînt numere întregi). Această teoremă a fost demonstrată în 1909 de D. Hilbert şi este cunoscută sub numele de teorema Waring-Hilbert. Warren[uârin]% RobertPenn (n. 1905), poet, romancier şi critic american. A debutat ca poet, versurile sale, reacţie conservatoare contra ritmului vieţii moderne mecanizate, de inspiraţie intelectuală, amintind prin simbolismul lor stb; listic pe poeţii metafizici englezi din sec. al XVIII-lea. Mai tîrziu s-a orientat către forma narativă şi către tradiţiile baladei populare („Balada lui Billie Potts“, 1940). Tema centrală a romanelor sale o constituie neputinţa de a împăca idealul moral abstract cu descompunerea şi cu corupţia reală a societăţii subordonate utilitarismului egoist şi vulgar („Toţi oamenii regelui**, 1946; „Ceată de îngeri**, 1955 ş.a.). Metodele sale inovatoare în critică şi în stilistică au cunoscut o largă răspîndire („Opinia liberă în America", 1937; „William Faulkner: două decenii de critică", 1951). Warszawa v. Varşovia. Warta fvârta], rîu în R.P. Polonă (822 km), principalul afluent pe dreapta al fluviului Odra (Oder). Izvorăşte din Podişul Olkusz şi străbate Cîmpia Polonă. Navigabil în aval de confluenţa cu Prosna (afluent pe stînga). Printr-un canal navigabil este legat de fluviul Vistula. Trece prin oraşele Czestochowa şi Poznan. Wartburg, Walther von (n. 1888), lingvist elveţian, spe- cialist în romanistică, profesor onorar la Universitatea din Basel. Op. pr.: „Dicţionar etimologic al limbii franceze" (în curs de apariţie, începînd din 1922), „Formarea popoarelor romanice" (1939), „Introducere în problematica şi metodica lingvisticii" (1943, trad. fr. 1946). Are numeroase studii de geografie lingvistică. x Washington [udşir)t?n], George (1732 — 1799), general şi om de stat american, militant pentru independenţa coloniilor engleze din America de Nord. în 1775 a fost numit comandant suprem ăl tuturor forţelor militare ale coloniilor răsculate împotriva Angliei. A avut un rol decisiv în organizarea armatei americane care a repurtat victoriile de la Sara-toga (1777) şi Yorktown (1781), hotărîtoare pentru obţinerea independenţei Statelor Unite, în 1787 W. a fost preşedintele Convenţiunii constituţionale care a adoptat Constituţia S.U.A., în vigoare şi azi. Ca preşedinte al S.U.A., (1789— 1797) a dus o politică internă conservatoare şi centralistă, iar pe plan extern a fost un adept al izolaţionismului. Washington [ugşirjhn], capitala Statelor Unite ale Ame-ricii, situată în estul ţării, pe rîul Potomac, în districtul federal Columbia. 2 250 000 loc., cu suburbiile (1963). Cel mai important centru politic şi cultural al ţării. în zona cen-trală a oraşului se află Casa Albă (reşedinţa preşedintelui S.U.A.) şi Capitoliul (sediul Congresului); în oraş există numeroase clădiri monumentale, statui, parcuri. Port la WASHINGTON 903 WASSERMANN Washington. Capitoliul Oceanul Atlantic, nod feroviar, aeroport. W. nu este un oraş industrial: are doar întreprinderi poligrafice şi alte întreprinderi industriale de interes local (alimentare, de prelucrare a rocilor de construcţie, şantier naval). De asemenea oraşul are numeroase muzee: Muzeul memorial Lincoln, Muzeul Jeffer-son, National Gallery of Art> cea mai mare construcţie de marmură din lume. Fundat în 1937, muzeul cuprinde pînze de Botticelli, Rafael, Van Dyck, Van Eyck, F. Hals, Tiziano, Velasquez, Chardin etc.; Phillips Memorial> Gallery oferă o panoramă a picturii moderne; Freer Gallery conţine colecţii de artă orientală; Corcoran Gallery posedă opere de Rur bens, Rembrandt, Daumier, Degas, Corot, Monet, Renoir; Dumbarion Oaks Research Li-brary and Collection, specializată în arta bizantină, arta-orientală, arta mexicană, posedă şi tablouri de El Greco şi pictură franceză contemporană. W. are cinci universităţi şi alte institute de învăţămînt superior şi mari biblioteci şi muzee. — Istoric. Oraşul a fost întemeiat în 1791 şi numit astfel după numele lui G. Was- hington. In 1800, la W. au fost mutate, de la Philadelphia, instituţiile guvernamentale. Ars de englezi în timpul războiului anglo-ameri-can (1812—1814), W. a fost reconstruit. în 1942 la W. a fost semnată Declaraţia celor 26 de state, care a contribuit la întărirea coaliţiei antihitleriste. W. este sediul Organizaţiei Statelor Americane. — Conferinţa de la W. (noiembrie 1921 — februarie 1922), a fost convocată din iniţiativa S.U.A., care nu ratificase tratatul de la Versailles, în urma primului război mondial, cu scopul reîmpărţirii sferelor de influenţă în Extremul Orient şi în zona Oceanului Pacific. La ea au participat S.U.A., Anglia, Franţa, Japonia, Italia, China, Belgia, Olanda, Portugalia şi au fost încheiate următoarele tratate: Tratatul celor patru puteri (S.U.A., Anglia, Franţa şi Japonia), care prevedea garantarea reciprocă a inviolabilităţii posesiunilor lor din Oceanul Pacific; alianţa -anglo-japoneză, încheiată în 1902, îşi pierdea astfel valabilitatea; Tratatul celor nouă puteri, care proclama renunţarea lor formală la crearea unor sfere de influenţă în China şi recunoaşterea principiului „porţilor deschise**; Tratatul celor cinci puteri (S.U.A., Anglia, Japonia, Franţa şi Italia), care stabilea raportul tonajului general al flotelor de linie ale statelor semnatare la proporţia: 5 — 5 — 3—1,75—1,75. Washington [upşirjtdn ], stat în nord-vestul S.U.Â. Suprafaţa: 176 617 km2. Populaţia: 2 984 000 loc. (1964). Centrul administrativ: t9Ty/n-pia. Cel mai important oraş este Seattle. Teritoriul W. este străbătut de la nord la sud de lanţuri muntoase: Munţii Coastelor în vest şi Munţii Cascadelor (care ating 4 290 m în vîrful Rainier) în partea centrală. Ţărmul este foarte fragmentat şi mărginit de numeroase insule. în partea estică se întinde Podişul Columbiei. Principalul rîu este Columbia, cu afluentul său Snake. Păduri de conifere. Zăcăminte de cărbune, minereuri neferoase, aur. Este dezvoltată industria energetică (mari hidrocentrale: -Bonneville, Grand Coulee ş.a.), atomică, metalurgia neferoasă (aluminiu, cupru ş.a.), constructoare de maşini (în special avioane şi nave), de prelucrare a lemnului, aii- ! mentară (conserve de peşte). Se cresc cornute mari pentru lapte, se cultivă (în special în est) grîu, pomi fructiferi, plante 1 furajere. Se practică pescuitul marin şi fluvial. „Washington Post" [u^şirj-hn pousi] („The ~"), cotidian din S.U.A., fundat în 1877, exponent al unor cercuri politice moderate burgheze din capitala Statelor Unite. Apare la Washington. Wassermann, August von (1866—1925), microbiolog german. A făcut cercetări importante asupra modificărilor WASSERMANN 904 WATTEAU serice în cursul apariţiei imunităţii şi a elaborat reacţia de diagnostic a sifilisului, reacţia Bordet-Wassermann. A demonstrat legătura dintre toxina te-tanosului şi celulele nervoase, împreună cu Uhlenhuth a elaborat reacţia de precipitaţie pentru diferenţierea proteinelor de specie, de importanţă în expertiza medico-judi-ciară. Op. pr.: „Tratat despre microorganismele patogene" (1912-1913). Wassermann, Jakob (1873— 1934), romancier german. Opera sa (arsă şi interzisă de nazişti) a contribuit la depăşirea naturalismului şi, prin aceasta, la dezvoltarea romanului modern. Influenţat de Balzac, Tolstoi şi Dostoevski, W. a abordat probleme sociale,/şi îndeosebi probleme psihologice ale contradicţiilor existenţei burgheze, fără a depăşi, în năzuinţa spre dreptate şi umanitate, un crez individualist-utopic. Arbitrarul justiţiei burgheze, conflictul dintre generaţii, indiferenţa omului faţă de om, cotiturile vieţii psihice a omului constituie temele unora dintre romanele lui W. („Povestea tinerei Renate Fuchs", 1900; „Caspar Hauser", 1908; „Cazul Mauritius", 1928, trad. rom.; „Etzel Andergast", 1931, trad. rom.; „A treia existenţă a îui Joseph Kerkhoven", 1934, trad. rom.). Viziunea romantic-generoasă, realismul, profunzimea şi subtilitatea analizei, forţa concen trată a naraţiunii şi tensiunea acesteia caracterizează arta lui Wassermann. Waterloo, localitate în Belgia. Aici a avut loc, la 18 iunie 1815, bătălia decisivă dintre armata franceză, condusă de N a-poleon I Bonaparte, şi armatele coaliţiei antinapole-oneene, conduse de W e 1 1 i n-g t o n (armata anglo-olandeză) şi B 1 ii c h e r (armata pru-siană). Bătălia de laW.a fost urmată de pătrunderea armatelor coaliţiei în Franţa şi de înlăturarea definitivă a lui Napoleon I. Watson [uqtsn], John Broa-dus (1878—1958), psiholog din- S.U.A. Ca fondator al b e h a-viorismului, a căutat să creeze o ..psihologie obiectivă", restrîngînd obiectul psihologiei la manifestările exterioare ale conduitei, după schema S —R (stimul-răspuns). W. a aplicat în psihologia umană metode şi interpretări folosite în psihologia animală., fără a ţine seama de saltul calitativ existent între om şi animal. Op. pr.: „Behavior. Introducere la o psihologie comparativă" (1914), „Psihologia din punctul de vedere al unui behaviorist" (1919). Watt [u$t], James (1736— 1819), mecanician şi inventator J. Watt englez. între anii Î763 şi 1769, lucrînd ca inginer la Universitatea din Glasgow, a perfecţionat maşina (pompa) cu abur a lui Newcomen, separînd cilindrul de cazan şi de condensator şi introducînd mecanismul numit paralelogram articulat. în 1776 — 1782 a conceput şi a construit maşina cu abur cu dublu efect, destinată realizării unei mişcări de rotaţie continue a arborelui; la această maşină, el a înlocuit supapele prin mecanismul-ser-tăraş cuplat cu arborele maşinii printr-un excentric şi o manivelă şi prevăzut cu un volant pentru uniformizarea cuplului, în 1784 a brevetat o maşină cu abur universală prevăzută cu regulator centrifugal (regula~ torul Watt), care, datorită economicităţii ei, a cunoscut o largă utilizare, avînd un rol important în dezvoltarea producţiei industriale. După 1784 s-a ocupat de perfecţionarea tehnologiei de fabricaţie a maşinilor cu abur. watt (după numele inventatorului J. Watt; METR.), unitate de măsură a puterii în sistemul de unităţi SI, egală cu puterea care corespunde schimbului unei energii de un joule pe secundă. în electro- tehnică, wattul este unitatea de măsură a puterii active şi corespunde puterii dezvoltate într-un circuit străbătut de un curent continuu de un amper sub tensiunea de un volt aplicată la bornele circuitului. Are simbolul W. Watteau [vatoj, Antoine (1684—1721), pictor francez. Născut la Valenciennes, s-a stabilit de tînăr la Paris, unde a cunoscut îndeaproape lumea teatrului (unul dintre principalele sale izvoare de inspiraţie) şi picturile lui Rubens, Tiziano, Veronese, adevăraţii săi maeştri, îndoita influenţă a Flandrei şi a Veneţiei aflîn-du-se la originea operei a-cestui artist profund original. După ce scurtă vreme pictează mai ales scene din viaţa militarilor, W. este solicitat din ce în ce mai mult de temele pe care i le oferă serbările galante din saloanele şi parcurile Parisului. în acest cadru a realizat „îmbarcare spre Citera", una dintre capodoperele sale, ca şi „Bal mascat în grădină", „Concert în aer liber", „O conversaţie", „Reuniune pe terasă" ş.a. Caracteristicile creaţiei lui w., artist care a oglindit în A. Wa'tteau (autoportret) opera sa viaţa de petreceri a clasei dominante a timpului său, sînt rafinamentul şi graţia. Evocator al stărilor de suflet complexe, ca în „Gilles" sau în „Indiferentul", W. învăluie într-o atmosferă enigmatică, pătrunsă de melancolie, cele mai multe dintre tablourile sale. W. este un colorist excepţional, egal desenator; el se serveşte de o gamă caldă de culori, care par iluminate din interior, printr-o tuşă WATTMETRU 905 WEDEK1N amplă, precisă şi nervoasă. Aceleaşi surprinzătoare efecte de culoare le obţine în prestigioasele sale desene în sanguină, cretă şi cărbune. W. a lăsat o operă considerabilă, executată în mai puţin de doisprezece ani. Influenţa ei asupra picturii franceze a sec. al XVIH-lea a fost botăritoare. reprezentând o ongmaiă întruchipare a unei arte realiste rafinate tare-îmbină autenticitatea observa ţiei cu căutarea semnificaţiilor» spirituale a lucruri lor wattmetru (ELT;), instrument electric de măsură, indicator, pentru măsurarea putem electromagnetice active. wattora (METR.), unitate de măsură a energiei, egală cu 3 600 de iouli. Are simbolul Wh. waîtormetru (ELT.), contor electric etalonat în wattore. Wavrin* Jean de (sec. XV), cronicar francez care, pe baza povestirilor lui Walerand de W, nepotul său, participant, în calitate de căpitan al galerelor burgunde, la expediţia d^ pe Dunăre din 1445 împotriva turcilor, relatează ştiri preţioase despre Ţara Românească de la mijlocul sec. al XV-lea. Weber [vebar], Cari Maria von (1786—1826), compozitor german A primit îndrumări de la Michael Haydn, la Salz-burg, desăvîrşindu-şi cunoştinţele prin contactul cu viaţa muzicală din diferite oraşe (Wroclaw, Stuttgart, Mannhe-im, Darmstadt, Praga, Dresda), în care a ocupat, pentru scurtă durată, diverse funcţii. Pianist şi dirijor remarcabil, W. s-a afirmat totodată în domeniul teatrului muzical, fiind cel mai important compozitor de opere înainte de Wagner şi creatorul operei romantice germane. Cele mai importante opere ale lui W.: „Freischiitz“ (1821), „Euryanthe** (1823), „Oberon“ (1826), au influenţat creaţia succesorilor săi în acest gen. Atmosfera evocatoare, coloritul feeric, conturarea precisă a caracterelor, motivele pregnante, construcţia de ansamblu, sugestivitatea tratării orchestrale, precum şi baza intona-ţională germană, conferă operelor şale un farmec deosebit. W. a mai compus sonate si piese pentru pian (celebra „In-i^ C. M. Weber vitaţie la dans**, orchestrată de Berlioz), concerte, muzică vocală şi instrumentală. Weber [vebdr], Ernst Hein-rich (1795-1878), fiziolog şi anatomist german. A fost profesor la Universitatea din Leip-zig. Extinzînd şi la alte organe de simţ experienţele lui Bou-guer referitoare la sensibilitatea ochiului, W. a demonstrat existenţa unei dependenţe între creşterea intensităţii excitantului şi creşterea intensităţii senzaţiei corespunzătoare (legea Bouguer - Weber, sau legea fundamentală a psihofizicii). ° Weberivebdr], Max (1864— 1920), sociolog, istoric şi economist german, apropiat de neokantianism şi de pozitivism. Respingînd ideea legilor sociale obiective, W. a considerat că abstracţiile sociologice nu reflectă structura obiectivă a realităţii sociale, ci sînt simple instrumente de sistematizare şi de înţelegere a faptelor istorice. Asemenea abstracţii sînt, după W., ,,tipurile ideale**, pe care sociologul le construieşte pornind de la valorile recunoscute în epoca lui şi la care raportează fenomenele individuale. Polemizînd cu materialismul istoric, W. a formulat teoria eclectică a „pluralităţii** factorilor istorici, variantă a teoriei factorilor. Op. pr.: „Etica protestantă şi spiritul capitalismului** (1905), „E-conomia şi societatea** (1921). Weber [ vebdr], Wilbelm Eduard (1804—1891), fizician german; a fost profesor la universităţile din Halle, Gottingen şi Leipzig. Prin numeroasele sale experienţe a contribuit 1^dezvoltarea electromagnetis- mului. împreună cu Gauss elaborat sistemele de unită CGS electrostatic şi CGS e lectromagnetic; ulterior, îrr preună cu R. Kohlrausch (180^ 1858), a determinat rapoi tul a două unităţi corespor dente, găsindu-1 egal cu vitez luminii. weber /vebdr] (după nume! fizicianului W. Weber; METR. unitate de măsură a fluxuli magnetic în sistemul de un lăţi SI; un weber este fluxi care, prin anularea lui în tim de o secundă, produce o ter siune electromotoare de u volt într-o spiră închisă străbc tută de fluxul respectiv. Ai simbolul Wb. Webern / vebdrn/, Anton vo (1883—1945), compozitor aui triac, unul dintre reprezentar ţii şcolii vieneze contemporani A studiat mai întîi muzicolc gia, apoi compoziţia cu Schor berg, al cărui adept a deveni A dus o existenţă modeşti nefiind cunoscut şi aprecial a condus formaţii muzical muncitoreşti, iar în timpi ocupaţiei naziste i s-a interz să profeseze. Primele sale lu crări (pînă la op. 17) sînt atc nale, următoarele fiind cor struite pe principiul seria Muzica lui W. (două cantati lieduri, piese pentru formaţ de cameră şi orchestrale) se ca racterizează prin organicitate structurii, concizie, un lirisi oarecum ermetic, dar eleva Weddell [ueddl], Marea ~ mare a Oceanului Atlantic, 1 ţărmul Antarcticii, cuprinsă în tre peninsulele Ţara lui Gra ham (la vest), Ţara Prinţes Martha (la est) şi insulele Ori ney de Sud (la nord). Adîn cimea maximă: 5 007 m. Im portantă zonă pentru vînătoa rea de balene. Wedekind, Frank (1864- 1918), dramaturg german, pre cursor al expresionismulu Dînd expresie unei revolt anarhice, W. demască, uzîn de fantezie şi de grotesc, for mele decadente ale vieţii bui gbeziei, convenţionalismul îna buşitor şi făţărnicia morali acesteia, care denaturează iubi rea şi femeia, făcîndu-le s decadă din punct de veder moral. Fără a ignora condiţie narea socială, W. a sublimai WEDGWOOD 906 WE1GAND sub influenţa freudismului, determinarea instinctuală a omului, a afirmat necesitatea triumfului vitalităţii şi frumuseţii, a unei comunităţi libere a oamenilor. Lumea eroilor săi este periferia societăţii (dramele „Deşteptarea primăverii**, 1891; „Spiritul pămîntului**, 1895; „Cutia Pandorei**, 1904; „Marchizul de Keith“, 1900). Remarcabile sînt şi „Poeziile simpliciene**, îndrăzneţe satire îndreptate împotriva erei wil-helmiene, a militarismului, poliţiei şi cenzurii burgheze. Wedgwood [uegiud], Josiah (1730—1795), ceramist englez, de orientare neoclasică; a descoperit substanţe noi şi a perfecţionat diferiţi coloranţi pentru ceramica de artă. Inventator al pirometrului care-i poartă numele. Piesele executate de Wi: vase, camee, medalii, statuete se caracterizează prin aplicaţii în relief de altă culoare, cu motive inspirate din antichitate şi sînt de o remarcabilă fineţe. Şi-a asociat pe Bentley şi pe renumitul sculptor Flaxman. A deschis noi căi de industrializare a ceramicii. Weerth,Georg(l822-1856), publicist şi scriitor german, considerat de Engels ca primul poet al proletariatului german. Creaţia sa a fost influenţată de opera lui Heine. A fost membru al Ligii comuniştilor şi redactor la „Neue Rheinische Zeitung**, în coloanele căreia a publicat satira „Viaţa şi isprăvile vestitului cavaler Schnapp-hahnski** (1849, trad. rom. 1962), îndreptată împotriva iun-cherimii prusace. In „Schiţe umoristice din viaţa comercială germană** (1845—1848), opera sa principală, W. a demascat, cu îndrăzneală şi autentic umor, practicile tranzacţionale ale burgheziei, care pactizase cu iuncherimea. Pe linia celor mai bune reportaje se înscriu „Schiţele din viaţa socială şi politică a englezilor** (1854). Lirica lui W. oglindeşte momente din viaţa şi din lupta proletariatului, încrederea în victoriile sale viitoare. Wegener [VCg9îl9T], Alfred (1880—1930), meteorolog şi geofizician german, profesor la universităţile din Hamburg şi din Graz. A participat la două expediţii daneze în Groenlanda (1906-1908 şi 1912—1913), cînd a traversat, îmoreună cu L. Koch, insula în porţiunea ei cea mai lată, efectuînd numeroase cercetări meteorologice şi geofizice; a organizat o mare expediţie ştiinţifică . germană pentru studiul Groenlandei (1930), în decursul căreia a murit, surprins de un viscol, în drum spre coastă. A emis în 1912 cunoscuta ipoteză a translaţiei (derivei) continentelor, potrivit căreia în paleozoic ar fi existat o singură masă continentală, din care cu timpul s-au separat continentele actuale (de-a lungul unor sisteme de fracturi); acestea suferă o deplasare inegală spre vest, îndepărtîndu-se tot mai mult între ele. Mult timp combătută, această ipoteză este reluată astăzi de unii geofizicieni, care încearcă s-o explice pe baza unor observaţii şi ipoteze noi privind structura internă a globului terestru. Wegener [Veg9îl9r/, Paul (1874— 1948), actor, scenarist şi regizor german de teatru şi de film. A jucat la Deutsches Theater al lui M. Reinhardt. S-a distins în interpretarea viguroasă a caracterelor demonice din piesele lui Shakes-peare, Strindberg ş. a. Wehrmacht [vermaht], denumirea oficială dată în Germania forţelor armate hitleriste, constituite la 13 martie 1935. Weierstrass [vâizrştrais], Karl (1815—1897), matemati- K. Weierstrass cian german, membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin. A fost profesor la Universitatea din Berlin. împreună cu Cauchy, W. a pus bazele teoriei funcţiilor analitice. Au o importanţă deosebită şi lucrările sale privitoare la reconstruirea analizei matematice, fundamentată pe definiţia riguroasă pe care a dat-o conceptului de număr real. — Prima teoremă de aproximare a lui Weierstrass: dacă f(x) este o funcţie continuă pe un segment [a, b], atunci pentru orice 5 > 0 există un polinom Pn (x) de grad n=n (e) pentru care pe întreg segmentul are loc ilegalitatea l/W-Pn W i 0, dat dinainte, se poate indica un polinom trigonometric n Tn(x)=a0 +y^(flfr coskx + k=\ + bk s'mkx), cu n=-n (e), astfel încît inegalitatea l/to-rntol 942), chimist german. A fost profesor la Universitatea din Miinchen, Berlin şi Zurich (Elveţia). Are numeroase lucrări în domeniul chimiei organice. A descoperit novocaina şi a cercetat atropina, cocaina ş.a. A studiat şi a lămurit structura clorofilei, a anto-cianilor (coloranţii roşii şi albaştri dm fiori şi fructe), a negrului de anilină. A cercetat chimismul acţiunii enzimelor. Premiul Nobel (1915). Wilson [uilsn], Charles Thomson Rees (1869—1959), fizician scoţian; a fost profesor la Universitatea din Cambridge. A adus contribuţii la studiul proceselor de condensare, al electricităţii atmosferice, al radiaţiilor X, Y şi cosmice etc. în 1912 a inventat camera cu ceaţă (sau camera W.)t unul dintre cele mai importante mijloace experimentale ;n fizica nucleară. Premiul Nobel (1927). Wiison [uilsn], Harold (n, 1916), lider al Partidului laburist din Marea Britanie (din 1963), prim-ministru al guvernului englez (din 1964). Membru al Comitetului Executiv al Partidului laburist (din 1952). A fost ministru în mai multe guverne laburiste. Wilson [uilsn], Thomas Woodrow (1856—1924), om de stat nord-american, mem- WINCKELMANN 914 WISCONSIN bm al Partidului democrat. A fost preşedinte al Statelor Unite ale Americii între 1913 şi 1921. W. a avut un rol însemnat în elaborarea Tratatului de la Versailles (1919) şi în crearea Ligii Naţiunilor. Winckelmann [ vincslman], Johann Joachim (1717—1768), istoric şi critic de artă german, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai curentului neoclasic din sec. al XVIII-lea. Stabilit la Roma, a devenit bibliotecarul cardinalului Al-bani, celebru colecţionar de artă. Martor al descoperirilor de la Pompei, Herculanum şi Paestum. W. se consacră studiului artei antice, şi în special a celei greceşti. Printre numeroasele sale lucrări de fi-IozofieN de critică şi de istorie a artei, cele mai însemnate sînt: „Reflecţii asupra imi- taţiei operelor greceşti în pictură şi sculptură*' (1755) şi în special „Istoria artei antice'* (1764), în care prezintă pentru prima oară dezvoltarea artei antice greceşti. Preluînd ideile platonice, W. vedea în noţiunea de „frumos*' un reflex al „frumosului etern", cu caracter de universalitate. După părerea sa, această frumuseţe ideală au ştiut s-o redea anticii, în special grecii, şi de aceea ei trebuie imitaţi. Opera lui. W. a avut, în epocă, o influenţă considerabilă. Windaus, Adolf (1876 — 1959), chimist german. A fost profesor la Universitatea din Gottingen. Are lucrări ‘remarcabile în domeniul chimiei colesterolului şi a substanţelor înrudite. A realizat sinteza parţială a vitaminei D şi a cercetat structura vitaminei C. Premiul Nobel (1928). Windelband fvind?lbantj, Wilhelm (1848-1915), filozof idealist german, întemeietorul şcolii neokantiene de la Bad e n. S-a ocupat îndeosebi cu teoria valorilor, istoria filozofiei, domeniu în care a publicat lucrări erudite, şi filozofia istoriei. A opus ştiinţele „noinotetice“ (ştiinţele naturii, care cercetează legi) ştiinţelor „ideografice" (ştiinţele istorice, care studiază, după el, faptele individuale) şi a negat legitatea obiectivă a dezvoltării sociale. Op. pr.: „Istoria şi ştiinţele naturii" (1894), „Preludii", „Istoria filozofiei antice din Occident". Windhoek [vinthu:c], centrul administrativ al teritoriului Africa de Sud-Vest, situat în partea centrală a ţării, la o altitudine de 1 657 m. 38 500 loc. Centru comercial. Industrie de confecţii şi alimentară. Aeroport, nod feroviar. Windischgrătz/ vindişgreţ7, Alfred von (1787—1862), feld-mareşal austriac. A participat la războiul împotriva Franţei napoleoneene (1813—1814). în 1848 a înăbuşit în sînge revoluţia din Praga şi din Viena, iar în 1849 a luptat împotriva revoluţiei din Ungaria. windrover, maşină agricolă folosită la recoltarea în două faze a cerealelor păioase, sece-rîndu-le şi depunîndu-le pe mirişte sub formă de brazdă continuă. w. este alcătuit din: aparatul de tăiere, rabatorul, platforma şi pînza (banda) de transport şi poate fi tractat sau purtat în faţa tractorului. Winnipeg[utnipeg], lac glaciar în sudul Canadei. Suprafaţa: 24 300 km2. Adîncimea maximă: 28 m. în lac se varsă rîurile Saskatchewan, Red ş.a. Apele lacului se scurg prin rîul Nelson în Golful Hudson. "Ţărmuri joase şi mlăştinoase în vest şi stîncoase în est. Navigabil. Winnipeg/umîpe^/, oraş în sudul Canadei. 270 000 loc. (1962), cu localităţile subordonate 410 000 loc. Centru comercial (în special pentru grîu). Industrie constructoare de maşini, alimentară, de prelucrare a lemnului, textilă, poligrafică, de prelucrare a petrolului. Nod feroviar. Winstanley/ums/an/i/, Ger-rard (1609 — c. 1652), ideolog şi conducător al mişcării d і g-g e r і 1 o r din timpul revoluţiei burgheze din Anglia, utopist. în lucrarea sa „Legea libertăţii" (1652), adresată Iui O. C r o m w e I 1, dezvolta ideea potrivit căreia proprietatea privată asupra pămîntului era cel mai mare rău şi izvorul tuturor calamităţilor sociale şi cerea instituirea proprietăţii comune asupra pămînturilor şi a produselor. Winston [uinshn]% Henry (n. 1911), preşedinte naţional al Partidului Comunist din S.U.A. (din 1966). Membru al P.C. din S.U.A. din 1933, al Comitetului Naţional al partidului din 1938, iar al Consiliului Naţional al Comitetului Naţional din 1947, cînd a fost numit şi secretar organizatoric al partidului. Winterhalder, Enric (1808 — 1889), om politic Iiberal-ra-dical şi economist român, participant la revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. Prieten şi colaborator al lui C.A. Ro-setti, a condus împreună cu | acesta, în timpul revoluţiei, j ziarul „Pruncul român", iar j mai tîrziu ziarul radical „Românul", în coloanele căruia a militat pentru lărgirea democraţiei prin extinderea drepturilor electorale, introducerea ! învăţămîntului tehnic şi comercial şi pentru dezvoltarea industriei naţionale. A fost primul director, al „Casei de depuneri şi consemnaţiuni", înfiinţată în 1864, şi unul dintre conducătorii „Casei de ajutorare şi prevedere a lucrătorilor tipografi", înfiinţată în 1858. Winterthur [vinbrtur/, oraş în nordul Elveţiei. 86 000 loc. (1963). Industrie siderurgică, constructoare de maşini (locomotive, motoare, maşini grele), chimică, textilă. Nod feroviar. Muzee, monumente arhitectonice medievale. Wisconsin [uiscgnsin], stat în partea central-nordică a S.U.A., între Lacul Superior, lacul Michigan şi fluviul Mississippi. Suprafaţa: 145 439 km2. Populaţia: 4 107 000 Ioc. (1964). Centrul administrativ: Madi-son. Partea centrală şi nordică este o regiune deluroasă cu numeroase lacuri, partea sudică o cîmpie care coboară de la vest la est. Frecvente urme glaciare. Zăcăminte de minereu de fier şi de zinc. Industrie constructoare de maşini (motoare, maşini agricole, mijloace de transport, maşini electrice etc.), alimentară, de prelucrare a lemnului, uşoară. Principalul centru industrial este Milwaukee. Se cresc cornute mari şi porcine. Se cultivă porumb, plante furajere, ovăz, legume, tutun, sfeclă de zahăr. WISNOWIECKI 915 WOLF WiSnowiecki [visnovitţchi], Michal Korybut, rege al Poloniei (1669—1673), în timpul ciruia anarhia feudală a statului nobiliar s-a agravat, iar în urma luptelor cu turcii, prin tratatul de la Buczacz (1672), Polonia a pierdut Podo-lia şi Camenifa. Witt [vit], Ian de' (1625 — 1672), om politic olandez, conducătorul de fapt al guvernului republicii între 1650 şi 1672. Promovînd o politică de întărire a puterii comerciale şi coloniale a Olandei, W. a intrat în conflict cu alte state colonialiste europene, ceea ce a dus la războaiele anglo- olandeze (1652-1654, 1665 — 1667 şi 1672-1674), la care au participat, împotriva Olandei, Portugalia şi Danemarca (1665— 1667), precum şi Franţa şi Suedia (1672-1674). A fost ucis în timpul unei răscoale din Haga, provocată de susţinătorii familiei Orania. Witte [vite], Emanuel de (1617—1692), pictor olandez, celebru prin lucrările în care prezintă interioare de biserici şi de locuinţe, cu efecte savante de umbre şi lumini în tonalităţi gri-argintii sau brune. După 1660, stabilit la Amsterdam, a executat numeroase peisaje citadine, în special aspecte din tîrguri. Wittgenstein lv{t§?nştain], Ludwig (1889-1951), filozof idealist austriac. A fost unul dintre iniţiatorii neopozi-t i v i s m u 1 u i în cadrul cercului vienez. în 1929 a emigrat în Anglia, devenind profesor la Universitatea din Cambridge. A opus filozofia, în principiu, ştiinţelor naturii, considerînd că obiectul ei ar fi exclusiv cercetare asupra limbajului şi, ca atare, ea ar avea un rol pur descriptiv. Prin opera sa fundamentală, „Tractatus logico-philosophi-cus“ (1922), W. a adus contribuţii de seamă la dezvoltarea logicii simbolice, dar a dat o interpretare idcalist-subiectivă conceptelor acesteia şi a susţinut că legile logice, numite de el tautologii, nu spun nimic despre realitate, fiind rezultatul unei construcţii pur subiective a sistemelor formalizate. Wittstock [vîlşipc], Erwin (1899—1962), scriitor german din România. S-a născut la Sibiu. A debutat în 1925 cu povestiri. Principalele sale volume de nuvele („Prietenia din Cocleţi“, 1936; „Oaspeţi la vreme de seară“, 1938) şi romanul „Frate, ia-ţi cu tine fra-ţii“, 1933 evocă mediul citadin al micii burghezii româneşti şi săseşti de la începutul secolului. După Eliberare, W. a colaborat la revistele „Neue Lite-ratur“, „Korunk" şi „Utunk“. O parte dintre nuvelele sale, reluate în variante noi, au fost reunite în volumul „Salba miresei“ (1963). Witwatersrand [uitughrz-rend/, culme stîncoasă în podişul Transvaalului din Republica Sud-Africană, formînd cumpăna de ape între bazinele fluviilor Orange şi Limpopo. Este deosebit de bogată în substanţe minerale utile, în special minereuri auroargentifere (cel mai mare zăcămînt de aur din lume) şi dc uraniu; de-a lungul ei s-a dezvoltat principala regiune industrială a Republicii Sud-Africane, care se întinde de la Johannesburg la Springs. Witz [vi\], Konrad (1400— c. 1445), pictor german aparţi-nînd şcolii suabe. Din opera sa s-a păstrat un mare altar, printre ale cărui scene se remarcă „Ester şi Ahasverus", „Melhisedec oferind pîine lui Abraham“, „Cezar şi Anti-pater“, „David". în arta lui w. se resimt influenţele picturii flamande, în special a fraţilor Van Eyck. Figurile sale sînt viguros modelate, costumele şi armurile luxoase, peisajele atent studiate, dar tonurile clare, de o intensitate brutală, îl apropie de tradiţia picturii germane. W’focfawek[vloflâvec/, oraş în partea centrală a R.P. Polone, situat pe malul stîng al rîului Vistula. 68800 loc. (1962). Industrie constructoare de maşini (aparate de precizie), chimică (îngrăşăminte, stearină), de celuloză şi hîrtie, ceramică, alimentară. în apropiere se află o hidrocentrală. Port fluvial, nod feroviar. Monumente istorice din sec. al XlV-lea. Wodan v. Odin. Wôhler [vôhr7, Friedrich (1800—1882), chimist german. A fost profesor la Universitatea din Gottingen. în 1827 a descoperit aluminiul, iar în 1828, prin sinteza ureei, a realizat prima sinteză organică, $ ... Ґ":-- і -r—* ■■ Æ.r #■-] ■ \ V ; Fr. Wohler demonstrînd astfel netemeinicia teoriei forţei vitale. A făcut numeroase cercetări în colaborare cu J. Liebig. Prin diferitele sale lucrări (separarea cocainei, prepararea acetilenei etc.) a adus însemnate contribuţii la dezvoltarea chimiei organice. Wolf, Friedrich (1888— 1953), scriitor german progresist. Membru al Academiei germane de artă. A participat la războiul civil din Spania. După începuturi expresioniste („Soarele negru“, 1921), a scris drame revoluţionare („Sărmanul Conrad“, 1924; „Marinarii din Cattarro“, 1930; „Thomas Münzer, omul cu stindardul curcubeu**, 1953) şi antifasciste („Floridsdorf", 1936; „Calul troian", 1936; „Profesorul Mamlock" 1938). Comedia „Primăriţa Ana" (1950) oglindeşte noi realităţi sociale din R.D.G. A scris şi romane („Menetekel", 1951), povestiri şi scenariul filmului „Consiliul zeilor". Laureat al Premiului national al R.D.G. Wolf, Hugo (1860-1903), compozitor austriac. După studii la Viena, a activat un timp ca critic muzical (wagnerian înfocat, a atacat pe Brahms şi Hanslick), dedieîndu-se apoi compoziţiei. Fire pasionată şi sensibilă, W. a găsit expresia muzicală subtilă şi adecvată cuvîntului îndeosebi în lieduri, gen în care a excelat. A mai scris două opere, remarcabile 58* WOLF 916 WOLLNY ca melodie, dar care se resimt ca dramaturgie, lieduri con-cepute în cicluri unitare (pe versuri de Mdrike, Eichen-dorff, Goethe, liedurile italiene, spaniole) ş.a. Wolf, Rudojf (1816-1893), astronom elveţian. S-a ocupat cu studiul activităţii solare şi al influenţei acesteia asupra unor fenomene geofizice. — Numărul lui W.t indice al activităţii solare, egal cu numărul petelor solare plus de zece ori numărul grupelor de pete solare. Wolfe [ulj7, Thomas Clay-ton (1900—1938), romancier american. Opera sa, alcătuită din patru voluminoase romane, dintre care două postume („Priveşte înapoi, 'îngere!**, 1929; „Despre timp şi fluviu**, 1935; „Ţesătura şi stînca**, 1939; „Nu te poţi întoarce acasă**, 1940), reprezintă epopeea autobiografică a unui american din sud, căutător al sensului vieţii şi lumii într-o epocă în care criza economică şi consecinţele ei puneau probleme de conştiinţă răscolitoare. Setea gigantică de cuprindere şi de redare a întregii sale experienţe, lupta patetică cu timpul şi efortul de a găsi un acord deplin al individului cu trecutul istoric, cu prezentul social, ca şi cu contextul natural, sînt redate într-un stil rapsodic, exuberant, al cărui verbalism impetuos şi a cărui frază amplă şi arborescentă coboară din arta lui W. Whitman. Wolff, Christian (1679-1754), filozof idealist german. A sistematizat şi a^popularizat raţionalismul lui Leibniz de pe poziţii dogmatice, metafizic-mecaniciste şi finaliste, agravate spre sfîrşitul vieţii sale de eclectism şi de pedantism scolastic. Reprezentant de seamă* al iluminismului german, lucrările lui W. au fost cunoscute şi în ţările române. Wolff, Wilhelm (1809-1864), militant al mişcării muncitoreşti germane, publicist, prieten şi colaborator apropiat al lui Marx (care i-a dedicat „Capitalul") şi Engels. A fost membru al C.C. al Ligii comuniştilor şi membru în redacţia revistei „Noua gazetă renană**, condusă de Marx. în 1851 a emigrat la Londra. Wolf-Ferrari, Ermanno (1876-1948), compozitor italian de origine germană. Autor de opere (printre care cinci opere comice după Goldoni), al unei simfonii de cameră, al unui concert pentru vioară, precum şi al unor piese pentru orgă şi violoncel, W.-F. a realizat în lucrările sale o sinteză armonioasă a scriiturii moderne şi a stilului melodic al sec. al XVI I I-lea. Wolfflin, Heinrich (1864— 1945), istoric de artă şi estetician elveţian de linrfbă germană. A fost profesor la universităţile din Basel, Berlin, Miinchen şi Ziirich. Sub înrîurirea lui Jacob Burckhardt a scris „Renaşterea şi barocul în Italia** (1888), în care caută să explice geneza barocului. Ulterior, reluînd unele dintre ideile Iui Konrad Fiedler, publică „Arta clasică** (1899), în care susţine ideea autonomiei operei de artă ca o creaţie pur formală, şi „Concepţii fundamentale ale istoriei artei** (1915), considerată un moment de seamă în istoriografia artei din prima jumătate jsl sec. al XX-lea şi în care W. face o pătrunzătoare analiză vizuală a operei de artă. A mai scris: „Arta Iui A. Durer“, „Reflecţii asupra istoriei artei** ş.a. wolfram (CHIM.), W. Element cu nr. at. 74; gr. at. 183,86; gr. sp. 19.1; p.t. 3 400°C; p.f. circa 4 700°C. Face parte din subgrupa a Vl-a a* sistemului periodic. Se găseşte în natură în mineralele wolframit (amestec izomorf de FeW04 şi MnW04), scheelit {Ca\V04) etc. Este un metal alb lucios. La temperatura obişnuită este stabil la aer. Prin încălzire la roşu se oxidează, trecînd în trioxid W03. E foarte stabil faţă de acizi. Topiturile bazice oxidante (ex. carbonat şi azotat de sodiu) îl dizolvă uşor. Formează combinaţii în stări de valenţă de la 2 la 6, ultimele fiind cele mai stabile şi mai importante. Se întrebuinţează la fabricarea filamentelor pentru lămpile cu incandescenţă şi ca adaos de aliere la oţeluri speciale (ex. oţel rapid). Sin. tungsten. wolframit (MINER.), wolfra-mat natural de fier şi de man-gan, cristalizat în sistemul monoclinic, mai ales sub formă de prisme. Are culoarea brună-închis, neagră, iar luciul metalic. Se întîlneşte în filoane hi-drotermale şi, mai rar, în peg-matite. Reprezintă principala sursă de extragere a wolframului. In ţara noastră, w. se găseşte Ia Cavnic (reg. Maramureş). Wolfram von Eschenbach [fon éçznbahj (c. 1170—c. 1220), poet epic german. Puternică personalitate artistică, W. se distinge prin înţelegerea umană şi profunzimea motivării psihologice, ca şi prin maturitatea concepţiei artistice. Capodopera sa, epopeea „Parsival**, prelucrare după romanul cavaleresc „Perceval" al poetului francez Chrétien de Troyes, este un tablou al moravurilor de curte, în ea se întîlnesc principiile eticii feudal-creştine despre mîntuire cu denunţarea clerului şi a tendinţelor autocrate ale bisericii catolice, a brutalităţii şi a superficialităţii norme-lor^ senioriale de viaţă. A mai scris poemul „Willehalm** (1215), care susţine ideea toleranţei religioase, şi cîteva poezii lirice de dragoste, sub titlul „Titurel**. Wolker, Jiîi (1900-1924), scriitor şi critic literar ceh. Evoluţia concepţiei sale despre lume de la umanismul creştin la comunism o marchează volumele de poezii lirice „Un oaspete în casă** şi „Ora grea**. Poezia lui W. este un imn închinat muncii şi omului, solidarităţii proletare şi luptei revoluţionare şi reia simplitatea stilistică a poeziei populare. Dramele sale („Spitalul**, „Mormîntul**, „Cel mai mare sacrificiu**) au ca teme problema alegerii între idealul fericirii personale şi cel al luptei sociale. wollastonit (MINER.), silicat natural de calciu, cristalizat în sistemul triclinic. Formează mase radiare, mai rar fibroase. Este de culoare albă, uneori incolor şi transparent. Se întîlneşte în skarnele de la Ciclova (Banat), de la Măgura Vaţei (Munţii Drocea) şi de la Băiţa Bihorului (reg. Crişana). Wollny, Eward (1846— 1901), agronom german. A fost profesor la Institutul agronomic din Berlin şi la cel din WOLSEY 917 WREN Munchen. A studiat influenţa agenţilor fizici (lumina, căldura, electricitatea, umiditatea aerului) asupra producţiei vegetale, punînd bazele „fizicii agricole". Op. pr.^ „Despre folosirea electricităţii în agri-. cultură" (1883), „Cultura cerealelor" (1883), „Descompunerea substanţelor organice şi formarea humusului în sol" (1897) etc. Wolsey [ulzi], Thomas (c. 1471—1530), cardinal englez. Lord-canceiar al regelui Hen-ric al VIII-lea, a dus o politică de consolidare a monarhiei împotriva parlamentului. Umanist de seamă şi prieten cu Erasm, W. a sprijinit renaşterea clasicismului antic în Anglia. Wolverhampton/ulvdhemp-hnj, oraş în Marea Britanie, în apropiere de Birmingham. 149 700 loc. (1962). Face parte din aglomeraţia industrială a Midlandului de vest, avînd uzine metalurgice (aluminiu ş.a.), constructoare de maşini (a-vioane, autocamioane, locomotive, maşini-unelte etc.), chimice, electrotehnice şi mine de cărbuni. Nod feroviar. Monumente din sec. al XlII-leâ. Woodward fuduzd], Robert Burns (n. 1917), chimist american, profesor la Universitatea din Harvard. A făcut cercetări fundamentale în domeniul chimiei organice. A realizat sinteza completă a clorofilei, sinteza unor antibiotice, anestezice ş.a. Premiul Nobel (1965). Woog, Edgar (n. 1898), secretar general al Partidului Muncii din Elveţia (din 1949). Membru al Partidului Comunist din Elveţia din 1935. După crearea Partidului Muncii (1944), membru al C.C. (din 1944), iar în anii 1946— 1949 vicepreşedinte al C.C. al partidului. Woolf [ulf], Virginia (1882 — 1941), romancieră şi eseistă engleză. în romanele sale „Camera lui Jacob" (1922), „D-na Dalloway" (1925), „Farul" (1927), „Orlando" (1928), „Valurile" (1931), care reprezintă faza ei de adeziune la psihanaliză, scriitoarea a abandonat concepţia tradiţională a romanului cu care a debutat, personajul obiectiv pulverizîndu- sc, iar naraţiunea clasică di' zolvîndu-se într-un interminabil monolog interior, transcriere detaliată a trăirilor subiective ale eroilor. Pe alte căi decît J. Joyce, w. a căutat să comunice impresia de incoerenţă şi de perpetuă fluenţă şi discontinuitate pe care ar ofen-o viaţa şi care pare a fi sursa unei filozofii pesimiste. Wordsworth [ uâ:dzu?:0] t William (1770—1850), poet romantic englez, aparţinînd „şcolii 1 a k i s t e“. După studii la Cambridge, însufleţit de ideile rousseauiste, a călătorit pe jos prin Elveţia şi prin Franţa (1790—1792), iar mai tîrziu prin Germania. S-a stabilit în regiunea rurală a lacurilor din nord-vestul Angliei, în tinereţe, W. a fost un entuziast admirator al revoluţiei franceze, adept al aripii ei moderate. Ulterior şi-a abandonat convingerile revoluţionare. Culegerea sa „Balade lirice" (1798), publicată în colaborare cu Coleridge, constituie, împreună cu faimoasa ei prefaţă, un manifest al romantismului conservator, în care raţionalismul iluminist este respins ca ideologie a burgheziei industriale, natura este exaltată şi contrapusă civilizaţiei burgheze mecanizate, iar trecutul patriarhal idealizat şi opus prezentului mercantil. W. a combătut arta şi poezia convenţională de tip neoclasic, ce-rînd exprimarea nemijlocită a sentimentelor, într-un stil simplu, direct, în limba vie, vorbită a poporului. El a considerat că aspectul metric al poeziei şi ritmul versurilor înseşi trebuie să corespundă intonaţiilor limbii orale. Inovaţiile lui au avut o înrîurire considerabilă asupra poeziei engleze. Cele mai cunoscute poezii lirice ale lui W. sînt cele cu caracter meditativ, ca şi cele dedicate farmecului naiv al naturii, interpretată de el într-un colorit mistic şi ideal (ciclurile „Lucy", „Tintern Abbey", „Alice Fell", „Odă datoriei", „Odă înţelegerii nemuririi"). A închinat versuri ţăranilor, simpatizaţi de el pentru simplitatea şi candoarea mentalităţii şi moravurilor. Din marele poem epic-didactic „Sihastrul" n-a realizat decît fragmente („Preludiul", „Plimbarea" ş.a.), scrise în versuri albe. „Worker" [ui:cz] („The ziar al Partidului Comunist din S.U.A. Apare la New York, de două ori pe săptă-mînă. Este continuatorul ziarului american „Daily Worker" (1924—1958), al cărui supliment duminical a fost din 1935. Workshop [u£:cşpp], companie teatrală engleză, înfiinţată în 1946 de un grup de actori de orientare progresistă. Condusă şi animată de Joan Littlewood, lipsită de fonduri băneşti şi de sprijin oficial, W. şi-a desfăşurat activitatea timp de şapte ani în turnee prin centrele muncitoreşti din Anglia şi prin oraşele europene. în 1953 s-a stabilit în vechea clădire renovată a fostului Royal-Theatre din Londra. Repertoriul său cuprinde opere clasice şi moderne cu răsunet în conştiinţa contemporaneităţii, de la Shakespeare la Brecht. Worms [vorms], concordatul de la —, convenţie încheiată în 1122 între papa Calixt al II-lea şi împăratul Henric al V-lea, care încheia prima etapă a luptei pentru învestitură dintre papi şi împăraţi; a fost un compromis, în urma căruia împăratul german avea cîştig de cauză în Germania, unde învestitura laică preceda pe cea religioasă, iar papa în Italia şi Burgundia, unde învestitura religioasă o precedă pe cea laică. Wouwerman [ vâuv?rman]t Philips (1619—1668), pictor olandez, specializat în scene de vînătoare, cavalcade, aiedii etc., în care a subliniat eleganţa călăreţilor proiectaţi în peisaje largi sau tensiunea cailor angajaţi în acţiuni militare. Reprezentat în Muzeul de artă al Republicii Socialiste România prin „Pregătirea de vînătoare". Wren [ren], sir Christopher (1632—1723), matematician, astronom şi arhitect englez. Prodigioasa sa activitate de arhitect (a proiectat şi a construit peste 100 de edificii) este caracterizată prin căutarea unor compoziţii clare şi echilibrate, în mod pronunţat clasicizante (Biblioteca Trinity College, W RIGHT 918 WURZBURG :v\ I Щ i'r |;ЩЖШШ~яр ііШйПмі4Й^:;і^п Ж І!г:' ^94- і -; Wroclaw. Primăria Teatrul sheldonian din Oxford, Observatorul din Greenwich, Catedrala sf. Paul din Londra). Wright /railj, numele a doi constructori de avioane americani: Wilbur (1867 — 1912) şi Orcilîe (1871-1948), care au realizat mai multe tipuri de avioane şi zboruri,nu-mărîndu-sc printre pionierii aviaţiei. Wright \raii], Frank LIoyd (1869—1959), arhitect american, unul dintre promotorii şi teoreticienii arhitecturii moderne. A studiat cu L.H. S u 1 I i-v a n, devenind reprezentantul principal al curentului ,,organic** în arhitectura contemporană. S-a remarcat prin utilizarea raţională a materialelor de construcţie, prin legătura dintre spaţiul interior şi mediul ambiant şi prin înscrierea plasticii arhitecturale în peisaj. A scris „Arhitectura modernă** (1931), „Viitorul arhitec-turi i “ (1953); a construit: Miliard House-Pasadena(1923), „Casă deasupra cascadei** la Bear Run-Pennsylvania (1936), Muzeul Guggenheim (1956 — 1959)etc. Wroblewski [ vrublefschij, Walery (1836-1908), militant al mişcării revoluţionare poloneze şi internaţionale. A participat la răscoala de eliberare a poporului polon (1863 — 1864), după înăbuşirea căreia a emigrat în ' Franţa, unde a luat parte Ia apărarea Comunei din Paris (1871). După înfrîngerea Comunei a emigrat la Londra, unde a devenit membru al Consiliului General al Internaţionalei I. A sprijinit activ lupta lui K. Marx şi F. Engels împotriva lui Bakunin. A fost unul dintre liderii aripii de stînga a organizaţiei revoluţionare polone „Lud pol-ski“ întemeiate Ia Londra în 1872. Wrocfaw [vroţlaf], oraş în sud-vestul R. P. Polone, situat pe Odra. 469 000 loc. (1964). Industrie metalurgică, construcţii de maşini (vagoane, locomotive, electromotoare, a-parate de radio), chimică, textilă, alimentară, de pielărie. Nod feroviar, aeroport. Vechi centru comercial. Universitate, politehnică, institut de medicină, agronomic ş.a. Monumente istorice din sec. XIV— XVI, muzee, teatre. în trecut W. s-a mai numit şi Breslau. wronskianul funcţiilor fifx),..., fn(x) (MAT.), determinantul /lto /;м fn(x) /11-1) /„(.v) r(n-l) 1<"V) ale cărui elemente sînt funcţiile /l(*),...,/„(*) şi derivatele acestora pînă la ordinul n—1. Anularea identică într-un interval [a,b] a wronskianului a n funcţii reprezintă o condiţie necesară ca cele n funcţii să fie liniar dependente în acel interval. Neanularea wronskianului a n funcţii reprezintă o condiţie suficientă ca cele n funcţii să fie liniar independente. Are o importanţă deosebită în teoria ecuaţiilor dife- renţiale liniare. Poartă numele matematicianului şi filozofului polonez Jozef Maria Hoene-Wronski (1778-1853). , Wundt, Wilhelm (1832— • 1920), psiholog, fiziolog şi filozof german. A fost profesor de fiziologie la Heidelberg (continuator al. Iui Hei m-h o 1 t z) şi de filozofie Ia Ziirich şi la Leipzig. Fiind unul dintre fondatorii psihologiei experimentale, întemeietor al primului laborator de psihologie experimentală, creator de tehnici şi aparate de laborator, W. a încercat să dea măsurători exacte ale unor procese psihice elementare (senzaţia, percepţia, atenţia). în interpretarea fenomenelor psihice s-a situat pe poziţia dualistă a paralelismului psi-h o f і z і c. A adunat un vast material privind istoria limbilor, miturilor, obiceiurilor, pu-tînd fi considerat, prin monumentala lucrare „Psihologia po-p oarei o r“ (10 voi., 1900-1920), unul dintre iniţiatorii psihologiei sociale ca disciplină a-parte.. în filozofie a fost un idealist eclectic. Wuppertal,oraş în R.F. Germană, în landul Renania de Nord-Westfalia, situat pe rîul Wupper, afluent al Rinului. 422 900 loc. (1965). Centru comercial şi nod feroviar. Industrie textilă, constructoare de maşini (maşini-unelte, utilaje, electrotehnică), chimică (fibre artificiale), produse farmaceutice, alimentară, a hîrtiei. Institute de învăţămînt superior, muzee. wurm, ultima epocă glaciară (a patra) în schema glaciaţiilor cuaternare din Alpi. S-a extins şi în Carpaţi, lăsînd urme evidente în masivele mai înalte. Wurtz [ vurţ] , Adolphe (1817—1884), chimist francez. A fost profesor la Universitatea din Paris, membru al Academiei de medicină şi al Academiei de ştiinţe. Este unul dintre creatorii teoriei atomice. Are lucrări în domeniul chimiei organice. A descoperit o metodă de preparare a hidrocarburilor saturate din derivaţi haloge-naţi şi sodiu metalic (sinteza WurtzЛ aminele, glicolul ş.a. Wiirzburg / vilrţbuTc], şcoala de la şcoală psihologică, WYANDOTTE 919 WYSPIANSKl Wuppertal; Construcţie în stil baroc întemeiată în Germania, la începutul sec. al XX-lea, de 0. Kulpe (1862-1915). Principalii reprezentanţi au fost N. Ach, K. Biihler, K. Marbe ş.a. Şcoala a încercat să studieze gîndirea prin metoda introspecţiei experimentale sau provocate, denumită adesea metoda ş. de la W. (urmărirea de către subiecţi a propriilor lor stări subiective în cursul desfăşurării unor procese de gîndire pentru a le relata amănunţit). Reprezentanţii ş. de la W.t bazîndu-şi cercetările pe o metodologie subiectivistă, au ajuns la concluzia greşită că este posibil să existe gînduri „pure**, gîndire fără imagini şi fără materializare în limbaj. wyandottc [uăhndot] (ZOO-TEHN.), rasă de găini cu aptitudini de producţie mixte (pentru ouă şi carne). Greutatea corporală a cocoşilor edte de 3 — 3,5 kg, iar a femelelor de 2,5 — 3 kg. Produce anual 150—180 de ouă. în ceea ce priveşte culoarea, are multe varietăţi, cea mai răspîndită fiind cea albă. în ţara noastră este crescută în număr mic. Wyat [uâht], sir Thomas (1503 — 1542), poet englez din perioada Renaşterii. în urma contactului direct cu u-manismul italian, a adaptat în limba engleză o serie de forme poetice, printre care şi sonetul, fiind, alături de Surrey, creatorul formei engleze a acestuia. Poeziile lui au apărut ^„Culegerea lui Tottel“ (1557). Wycherley [ui-chli], William (c. 1640—1716), autor dramatic englez din perioada Restauraţiei. Scrise cu măiestrie, distingîndu-se prin dinamism şi prin dialoguri spirituale, comediile lui W. denunţă, uneori cu un cinism exuberant, descompunerea morală a nobilimii engleze („Dragoste în pădure“, 1671; „Gentilomul maestru de dans“, 1672; „Provinciala**, 1673). Wyclif [uiclif], John (c. 1320—1384), reformator religios englez, profesor la Universitatea din Oxford, precursor al Reformei. Exprimînd năzuinţele orăşenilor şi ale cavalerilor, W. a luat atitudine împotriva bisericii catolice, pre-conizînd numeroase reforme radicale (lichidarea dominaţiei papalităţii în Anglia, lichidarea indulgenţelor, a tainelor bisericii, a adorării sfinţilor) şi a susţinut ideea ’subordonării bisericii, în problemele laice, regelui şi a secularizării averilor mănăstireşti. A considerat „Sfînta scriptură** drept unic izvor al doctrinei creştine. Mulţi adepţi ai lui W. au participat la răscoala din 1381, condusă de\V. Tyler. Doctrina lui W. a fost condamnată ca eretică la conciliul de la Constanţa (1415). Wyoming [uaidumiT}], stat în partea central-vestică a S.U.A. Suprafaţa: 253 597 km2. Populaţia: 343 000 loc. (1964), Centrul administrativ: Che- yenne. Partea estică a statului este un podiş înalt, puternic fragmentat; în vest se întind culmi ale Munţilor Stîncoşi (Wind River, Teton ş.a.). în extremitatea nord-vestică se află vestitul parc naţional Yellow-stone. Zăcăminte de petrol lignit, gaze naturale, minereu de fier, de cupru, aur, bauxită, roci de construcţie etc. Principala ramură a economiei este creşterea animalelor (bovine şi ovine), practicată pe întinsele păşuni naturale existente. Se cultivă pe mici suprafeţe cereale, plante furajere, sfeclă de zahăr. Industria este reprezentată în special prin exploatări miniere, fabrici de zahăr, de preparate din carne, textile (de prelucrare a lînii). Este dezvoltat turismul. Wyspiahski f vispiânschi], Stanislaw (1869—1907), dramaturg, poet şi pictor polonez neoromantic, luptător pentru eliberarea Poloniei. A fost profesor la Academia de artă din Cracovia. A scris1 piese pe teme antice, cu simboluri etice şi cetăţeneşti contemporane („Me-leagru**, 1898;.„Ahile;;, 1903; „întoarcerea lui Ulise**, 1907) sau inspirate din istoria Poloniei („Varşovian’a**, 1898; Legiunea**, 1900; „Eliberarea**, 1903; „Noaptea lui noiembrie**, 1904). Cele mai cunoscute sînt: „Nunta** (1901), cu ecouri autobiografice, acţiunea desfăşurîndu-se într-un cadru folcloric, fantastic, „Anatema** (1899) şi „Judecătorii** (1907). Creaţia dramatică a lui W., în care se înscriu uneori intermezzouri lirice şi muzicale, se remarcă prin viziunea ei critică şi factura modernă, înnoitoare. Pictura sa de şevalet împleteşte evenimentele cu motivele simbolice, vădind o preocupare pentru redarea psihologiei personajelor. A lucrat fresce şi vitralii pentru biserici. x [ies], a douăzeci şi şaptea literă a alfabetului limbii române. Notează un grup consonantic alcătuit din o velară şi o siflantă: a) de obicei surdele cs (la începutul cuvintelor, ex. xilofon, şi la sfîrşitul lor, ex. ax, uneori şi în interior, ex. axă, excedent, extemporal, lexic)', b) mai rar sonorele gz (numai în poziţie intervocalică, ex. examen, exemplu. exil). X, radiaţie (FIZ.), radiaţie de natură electromagnetică, a-vînd lungimea de undă cuprinsă între 0,1 şi* 2C A. V. şi radi a-ţ i e. xantină Q£/4/V4 0>; 2,6-di-oxipurinâ. Produs rezultat prin oxidarea hipoxantinei. Se găseşte în urină, în unii calculi renali, în creier, ficat, muşchi etc. xantofiiă (gr. xanthos „galben" şi phyllon „frunză"; BOT.), pigment galben asociat cu clorofila şi carotenul în frunzele verzi, care devine vizibil toamna, cînd clorofila dispare şi frunzele îngălbenesc. xantogenâre (CHIM.), reacţie în chimia organică al cărui produs final este un xantogenat. Are loc între alcooli, transformaţi în prealabil în alcoolaţi de sodiu sau de potasiu şi sulfură de carbon. în industrie, reacţia de x. se aplică celulozei în vederea obţinerii viscozei. Sin. sulfidare. xantogenâţi (CHIM.), es-teri ai acidului ditiocarbonic, RO—CS —SNa, stabili numai sub formă de săruri (de sodiu sau de potasiu). Se obţin prin tratarea alcoolaţilor, în mediu alcalin, cu sulfură de carbon. în mediu acid se des- compun uşor, regenerînd alcoolul. Sînt substanţe solide, cristaline sau amorfe, de culoare galbenă pînă Ia portocaliu, solubile în apă. Importanţă practică prezintă xaniogenaiul de celuloză, obţinut din alcali-celuloză (celuloză tratată cu hidroxid de sodiu) şi sulfură de carbon, utilizat la fabricarea fibrelor de viscoză sau a celofanului. Unii x.(deexemplu cel derivat de Ia alcoolul amilic) sînt utilizaţi drept colectori la flotarea minereurilor sulfuroase (pirite, galenă etc.). xantomatoză (gr. xanthos „galben"; MED.), boală produsă prin tulburarea metabolismului colesterolului. Se caracterizează prin creşterea în sînge a colesterolului şi prin acumularea acestuia în formaţii papu-loase sau nodulare, galbene-por-tocalii (xantoame), răspîndite pe piele sau în diferite organe. X. poate fi primitivă*(ex. boala Hans-Schuller-Christian) sau secundară altor boli (diabet, hipotiroidism). xantopsie (gr. xanthos „galben" şi opsis „vedere"; MED.), tulburare de vedere care constă în vederea în galben a obiectelor şi fiinţelor înconjurătoare. Se întîlneşte în cursul icterului, în intoxicaţia cu san-tonină etc. Xenakis, Iannis (n. 1922), compozitor grec, elev al lui Messiaen. X. tinde să afirme o nouă viziune asupra muzicii concrete şi electronice. Printre lucrările sale figurează piesa pentru orchestră „Metastasis", lucrarea „Concret PH“, „Syr-mos" pentru 18 instrumente de coarde, muzică electronică ş.a. xenie (gr. xenos „străin"; GENET.), apariţie, în generaţiile obţinute prin hibridare sexua-tă, a caracterelor organismului patern in endospcrmul seminţei sau, mai rar, în pericarp; se datoreşte influenţei gârneţului masculin şi se bazează pe fenomenul dublei fecundaţii. xeno- (gr. xenos „străin"), element de compunere cu sensul „străin" (ex. xenofob). Xenofan (scc. VI —V î.e.n.), filozof grec din Colofon. X. considera că pămîntul şi apa (sau, după unii comentatori, numai pămîntul) sînt clementele materiale ale lumii. A formulat primul teza despre existenţa nenăscută, nepieritoare, imuabilă şi unitară, care a stat apoi la baza concepţiilor şcolii e 1 c-a t e. A fost primul gînditor care a criticat deschis mitologia tradiţională, afirmînd că zeii au fost creaţi de oameni după propriul lor chip. Xenofon (c. 430 - c. 355 î.e.n.),istoricgrec,discipol al lui Socrate, adversar al democraţiei ateniene şi admirator al Spartei. în 401 î.e.n. a participat, ca membru al corpului de mercenari greci, la expediţia persanului Cirus cel Tînăr împotriva fratelui său Artaxerxc al II-lca. După moartea lui Cirus în bătălia de Ia Cunaxa, X. a fost unul dintre conducătorii corpului de 10 000 de mercenari greci care se retrăgea spre patrie. Peripeţiile acestei campanii şi regiunile pe care Ic-a străbătut sînt descrise în lucrarea memoralistică „Anabasis", devenită celebră. &riar^drn Atena pentru vederile sale XENOLIT 921 XENOPOL antidemocratice, X. l-a urmat, în 396 î.e.n., pe regele spartan Agesilau în campaniile din Asia Mică şi apoi în Grecia, luptînd la Coroneea (394 î.e.n.) împotriva concetăţenilor săi. A trăit restul vieţii în Elida şi la Corint. Opera sa, scrisă în dialectul atic, într-un stil limpede şi elegant, cuprinde „Me-morabilele“, conţinînd amintiri despre Socrate, „Hellenika**, o istorie a Greciei (în şapte cărţi, care continuă opera lui Tucidide pînă în anul 362 î.e.n.), o biografie apologetică a regelui spartan Agesilau, o lucrare despre organizarea de stat a Spartei („Statul lacedemonie-nilor“), un eseu avînd ca subiect educaţia lui Cirus cel Tînăr (,,Cyropedia“), tratate de api-culturâ, de vînătoare şi de artă militară. xenolit (gr. xenos „străin* şi lithos „piatră**; PETROGR.), fragment de rocă străin de. roca eruptivă în care se află prins şi transformat, într-o măsură mai mare sau mai mică, sub influenţa temperaturii ridicate şi a reacţiilor chimice cu masa topită sau cu substanţele volatile degajate din aceasta. xenomorf (gr. xenos „străin** şi morphe „formă**; PETROGR.; despre conturul mineralelor), care se caracterizează prin lipsa formelor cristalografice specifice diferitelor minerale. X* sînt, de "exemplu, mineralele magmatice tîrzii, a căror formă corespunde spaţiului mărginit de cristalele formate mai de timpuriu. xenon (CHIM.), Xe. Element cu nr. at. 54; gr. at. 131,30; p.t. — 111.5°C; p.f. -107,1°C. Face parte din grupa gazelor nobile. In ultimul timp s-a descoperit că x. reacţionează cu fluorul. Xenopol, Alexandru D. (1847—1920), istoric, sociolog, economist şi filozof român. S-a născut la Iaşi; studiile superioare şi le-a făcut, ca bursier al societăţii „Junimea**, la Berlin, unde şi-a luat doctoratul în drept, şi la Giessen, unde şi-a luat doctoratul în filozofie (1871). A fost profesor de istorie a românilor la Universitatea din Iaşi începînd din 1883. în 1894-1903 şi 1906— 1908 a condus revista „Arii i v a“. A fost membru al Academiei Române (ales în 1893), membru corespondent al Institutului Franţei şi profesor onorific Ia Sorbona. In ceea ce priveşte gîndirea sa social-politică, X. s-a manifestat încă din anii studenţiei ca un junimist disident, criticînd A. D. Xenopol teoria maioresciană a „formelor fără fond**, şi ca un filopaşop-tist. în 1878 a părăsit gruparea politică a „Junimii** şi s-a ataşat grupării liberalilor moderaţi. Concepţia despre lume a lui X. se caracterizează prin numeroase elemente materialiste, ca: recunoaşterea priorităţii materiei faţă de spirit şi unitatea materială a lumii; el a subliniat, în opoziţie cu neokantianismul, caracterul obiectiv al lumii, al cauzalităţii, al legilor, al spaţiului şi timpului. A promovat evoluţionismul şi a manifestat o mare încredere în posibilităţile omului de a reflecta autentic realitatea obiectivă, în perspectivele de progres ale ştiinţei şi ale societăţii. In problema corelaţiei dintre „reg-nurile“ existenţei şi formele fundamentale ale mişcării, X. a rămas însă tributar unei viziuni metafizice şi mecaniciste, care a favorizat lunecarea sa frecventă în idealism în domeniul istoriei, făcîndu-1 să considere în mod greşit că o dată cu apariţia regnului spiritual ideile ar dobîndi o acţiune determinantă. Sub influenţa teoriei factorilor, X. a alunecat uneori în agnosticism. Lucrările sale de istorie, sociologie, economie şi filozofie a istoriei au avut un larg răsunet european şi au marcat un moment im- portant în dezvoltarea istoriografiei româneşti, pe care a ridicat-o la nivelul celor mai de seamă realizări ale istoriografiei europene. în studiile de istorie, remarcabile prin lărgimea informaţiei şi prin atenţia acordată aspectelor sociale şi economice, X. s-a preocupat de elucidarea unor probleme esenţiale ale istoriei naţionale, i demonstrat printr-o solidă argumentaţie continuitatea vieţii românilor pe teritoriul vechii Dacii („Teoria lui Roes-Jer“, 1884) şi a realizat prima vastă sinteză a istoriei românilor („Istoria românilor din DaciaTraiană**, 14 vol.,ed. a 3-a 1925— 1930); rezumată în limba franceză în două volume („Histoire des Roumains de la Dacie Trayane...**, Paris, 1896) şi prefaţată de Alfred Ram-baud, această din urmă lucrare i-a adus premiül Academiei Franceze. X. a scris şi numeroase lucrări şi articole de filozofie a istoriei în diferite limbi europene („Principiile fundamentale ale istoriei'4, „L’hypo-thèse dans 1* Histoire**, „Cauzalitate în succesiune**, „Noţiunea valorii în istorie “, „Sociologia e storia**, „Zur Logik der Ge-schichte** etc.), în care a căutat să demonstreze caracterul ştiinţific şi sistematic al istoriei. Publicate în volume sau în reviste de mare circulaţie internaţională, ele au fost remarcate de Rickert, Grice, Berr, La-combe ş.a. X, a susţinut că, spre deosebire de alte ştiinţe „de repetiţie**, în succesiunea fenomenelor istorice se manifestă nu legi, ci „serii istorice**, că istoria este succesiunea ireversibilă, în esenţă nerepetabilă, individuală, a unor serii de fapte înlănţuite cauzal. Teoria istoriei elaborată de X., deşi înrudită în unele aspecte (recunoaşterea individualului irepetabil) cu teoria lui \V. Windelband şi H. Rickert, iar în altele cu şcoala pozitivistă (teoria factorilor), este de o mare originalitate, fapt care explică larga ei circulaţie internaţională. în studiile sale economice, X. a opus concepţiilor liber-schimbiste oficiale concepţia protecţionismului economic, menit să asigure crearea unei industrii naţionale şi dez- XENOPULOS 922 XILOGRAVURĂ voltarea celorlalte compartimente economice (comerţ, finanţe, agricultură), potrivit nevoilor implicate de evoluţia economiei capitaliste moderne. Alte op. pr.: „Studii economice" (1879; ed. a 2-a, adăugită, 1882), „Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrîurirea lor asupra ţărilor române*4 (2 voi., 1880), „Une enigme his-torique: Les Roumains au Moyen-Age“ (Paris, 1885), „Istoria partidelor politice in România** (1910), „Românii şi Austro-Ungaria** (1914). A scris şi părţile referitoare la istoria românilor din volumele III — IV ale lucrării de sinteză „Histoirc generale** (Lavisse-Rambaud). Xenopulos, Grigorios (1867 — 1951), prozator şi dramaturg neogrec, unul dintre întemeietorii literaturii greceşti moderne. Creaţia lui X. oglindeşte lumea burgheziei din oraşele Zante şi Atena. Piesele sale de teatru se impun prin fineţea analizei psihologice, realismul caracterelor şi construcţia scenică abilă („Secretul contesei Valeria", 1904; „Stella Vio-Ianti“, 1909; „Tentaţia**, 1910; „Ziua morţilor", 1911). Romanele sale au o pronunţată tendinţă de critică socială („Bogaţi şi săraci", 1926; „Cinstiţi şi necinstiţi4*, 1927; „Fericiţi şi nefericiţi", 1928). xerodermie (gr. xeros „sec" şi derma „piele"; MED.), boală de piele caracterizată prin uscăciune generalizată a pielii, însoţită de o descuamare pulverulentă. X. apare în special în avitaminoza A. xerofite (gr. xeros „sec** şi phyton „plantă"; BOT.), plante care sînt adaptate pentru a trăi într-un mediu cu umiditate scăzută (ex. cactaceele şi eufor-biaceele de la tropice, unele graminee: colilia, păiuşul, pirul crestat etc., şi plantele cu frunze persistente: mirtul, măslinul, iarba-neagră). xeroform (FARM.), bismut tribromofenol. Este o substanţă medicamentoasă, care se prezintă sub formă de pulbere galbenă cu miros de fenol. Se utilizează ca antiseptic intestinal (în unele diarei) şi în pomezi (Ia pansamentele ulcerelor pielii). xeroftalmie (MED.) v. xe-roză. xerogel (CHIM.), sistem coloidal solid, obţinut prin uscarea gelurilor. Datorită unui mare număr de capilare interne, prezintă o porozitate ridicată şi o suprafaţă internă apreciabilă. X. este utilizat ca material puternic adsorbant în croma-tografie, cataliză etc. (ex. sili-cagelul). xeroză (gr. xeros „sec"; MED.), boală de ochi caracterizată prin uscarea şi retracţia conjunctivei, care devine albă. Secreţia lacrimală dispare şi în unele cazuri se opacifiază şi corneea. X. apare în urma unor leziuni oculare cicatriceale sau în avitaminoza Aşi poate duce la pierderea vederii. Sin. xe-roftalmie. Xerxe, rege al perşilor (485 — 465 î.e.n.), din dinastia Ahe-menizilor, continuator al politicii de cuceriri a lui Darius I. A întreprins, cu o armată uriaşă pentru acea vreme, o expediţie în vederea cuceririi Greciei. După ce a înfrînt rezistenţa regelui spartan Leonida la Termopile, a ocupat Atica şi a incendiat Atena, dar, învins în bătălia navală de la Salamina (480 î.e.n.), a părăsit Grecia, lăsînd o armată sub conducerea lui Mardonius, care a fost în-frîntă la Pîateea (479 î.e.n.). xifoid (gr. xiphos „sabie" şi eidos „formă""; ANAT.), car-tilaj cartilaj în formă de vîrf de sabie cu care se termină osul stern în partea sa inferioară. xilen (CHIM.), C6HA(CH3)2. Hidrocarbură aromatică mono-nucleară cu,două grupe metil în moleculă (dimetilbenzen). Se cunosc trei izomeri de poziţie posibili: ortoxilenul (cu p.f. 144°C), metaxilenul (p.f. 139°C) şi paraxilenul (p.f. 138°C). X. tehnic, lichid incolor, volatil, inflamabil, insolubil în apă, este un amestec al celor trei izomeri. Se obţine din gu-droanele de cărbune sau din unele fracţiuni de ţiţei prin prelucrare petrochimică. Izolarea izomerilor în stare pură se face greu, deoarece au puncte de fierbere apropiate. Se utilizează ca materie primă pentru obţinerea acidului ftalic (ortoxilenul), a acidului tereftalic (paraxilenul) etc. xilenol, C^H2OH(CH2) o. Fenol derivat de la xilen. Se cunosc şase izomeri de poziţie. X. se extrage din gu-droanele de cărbune sau sc prepară prin topirea alcalină a acizilor sulfonici ai xilenului. Este solid, cristalizat, greu solubil în apă, solubil în solvenţi organici. Se întrebuinţează la fabricarea unor coloranţi, a unor medicamente, ca aditiv pentru uleiuri şi benzine etc. xilidină, C6HzNH2(CH2)2. Amină primară aromatică, derivată de la xilen. Se cunosc şase izomeri posibili. Este lichidă, insolubilă în apă, Solubilă în solvenţi organici, toxică, cu proprietăţi asemănătoare anilinei. Se întrebuinţează în sinteza coloranţilor şi a medicamentelor, ca aditiv pentru benzine sau ca reactiv în laborator. xilofâg (gr. xylon „lemn" şi phagein „a mînca"; BIOL., despre unele animale), care se hrăneşte cu lemn (cx. carii, larva fluturelui Cossus, larvele de cerambicide). X.sînt dăunători ai arborilor şi provoacă deprecierea lemnului. xilofon (gr. xylon „lemn" şi phone „sunet"), instrument muzical de percuţie, de origine asiatică, alcătuit dintr-o seric Xilofon de plăci de lemn acordate şi fixate pe nişte suporturi. Sunetele se produc prin lovirea cu ciocănele de sticlă, metal sau lemn. E folosit în ansambluri instrumentale, în orchestrele simfonice sau de operă, precum şi în episoade solistice. xilogravură, procedeu tehnic de gravură, care constă în săparea unui desen pe o placă de lemn (păstrînd liniile în relief) şi în imprimarea Iui pe hîr-tie. Varietăţile x. sînt: gravura colorată, cu linie incizată, cu puncte albe pe fond negru etc. Ca una dintre cele mai vechi tehnici, x. a fost practicată în China şi Japonia, apoi în Europa, o dată cu folosirea hîrtiei. A atins apogeul în Renaştere, XIL01D 923 XOANON în Germania (Diirer, Holbein) şi în Ţările de Jos (L. de Leyda). Dezvoltată în sec. al XlX-lea, a fost reprezentată de G. Dore, Grandville, Men-zel, iar în sec. al XX-lea de Fr. Masereel. In ţara noastră, printre cei care practică x. sînt: V. Dobrian, Szabo Gy Bela ş.a. xiloid (PETROGR.; despre cărbunii de pămînt de tipul lignitului), care are calitatea de a păstra o structură foarte asemănătoare cu a lemnului. în Republica Socialistă România, jigniţii x. se întîlnesc în depozitele pliocene din Subcarpaţi, din bazinul Baraolt ş.a. xilolit (CONSTR.), material folosit pentru executarea par- doselilor termoizolante, format dintr-un amestec de rumeguş de lemn sau de plută şi oxid de magneziu, la care se adaugă o soluţie concentrată de clorură de magneziu şi pigmenţi (pentru pardoseli colorate). xilologie (gr. xylon „lemn" şi logos ,,studiu“), ştiinţă care se ocupă cu studiul structurii lemnului şi al proprietăţilor lui. xiloză (CHIM.), C&Hl0O5. Monozaharid de tipul aldo-pentozelor, răspîndit în natură ca o componentă a gumelor vegetale şi sub formă de xilan (pentozan) în- lemn, paie, coceni, coji de seminţe etc. Din aceste materiale, x* se obţine prin hidroliză acidă, după în- depărtarea glucozei prin fermentare. Xingu [şirjgu], rîu în Brazilia, afluent pe dreapta al Amazonului (1 980 km). Izvorăşte din Serra do Roncador, apoi străbate Podişul Brazilian, for-mînd numeroase praguri şi cascade. Afluenţii principali: Paranaiba (pe dreapta) şi Iriri (pe stînga). Navigabil pe o lungime de 190 km de la vărsare. xoanon» statuie sculptată în lemn din epoca arhaică a Greciei antice (cele mai vechi x* cunoscute sînt din sec. al VlII-lea î.e.n.), caracterizată prin silueta rigidă a trunchiului de copac din care se degajează. X. au fost înlocuite mai tîrziu de sculpturile în piatră. y [igrec], literă veche grecească, existentă în alfabetul mai multor limbi, moderne care folosesc alfabetul latin; nu face parte din alfabetul limbii române, dar apare în cuvinte străine care păstrează grafia limbii de origine (ex. yoga, ylerbiu) şi în nume proprii străine (ex. Ady, Vichy, Yale, New York)' Se citeşte diferit, după limba din care provin cuvintele respective şi după poziţia ei în cuvînt, avînd, în general, diversele valori ale lui i (vocală, semivocală, sau semn al muierii consoanei precedente). Yadjurveda v. Vede. Yafi, Abdallah (n. 1901), prim-ministru al Libanului (din aprilie 1966). Deţine concomitent şi portofoliile finanţelor şi informaţiilor. A mai fost prim-ministru în 1934 şi 1936. Yama(în sanscrită „geamăn"), în mitologia indiană din perioada Vedelor, primul om, frate geamăn al soţiei sale Yami, prima femeie. Y. este totodată considerat ca zeu al morţilor şi judecător al acestora. yankei» denumire dată, în-cepînd din sec. al XVII-lea, locuitorilor (îndeosebi de origină engleză) din Noua Anglie (regiune din nord-estul teritoriului de azi al S.U.A.). Prin extensiune, începînd din sec. al XlX-lea, termenul y. se foloseşte în S.U.A. pentru a desemna pe locuitorii din întreg nordul ţării. In afara hotarelor S.U.A., denumirea de y. se dă adeseori tuturor cetăţenilor Statelor Unite. Yaounde [iaunde], capitala Camerunului, situată în sud- ГГ.Т'ГЯГГГ I §ПГТ1ПГТ g * ; gq «JWmIJ-, ПЯ~«в?г Vedere din Yaounde vestul ţării. 93 000 loc. (1964). Centru comercial. întreprinderi de prelucrare a lemnului, de ciment, săpunuri, manufacturi de tutun, fabrici alimentare. Nod feroviar, aeroport. Yapurâ (Japurâ), rîu în America de Sud, pe teritoriul Columbiei şi Braziliei, afluent pe stînga al Amazonului (1 928 km). Izvorăşte de pe versantul estic al munţilor Cordillera Central, străbate sudul Columbiei şi se varsă în Amazon prin mai multe braţe. Pe teritoriul Columbiei se numeşte Rio Caquetâ. yard (METR.), unitate de măsură pentru lungimi folosită în Marea Britanie, S.U.A. şi alte ţări, egală cu 0,912398 m. Are simbolul yd. Yata, Aii (n. 1920), prim-se-cretar al C.C. al Partidului Comunist din Maroc (din 1946). Membru al P.C. din Maroc din 1943 şi al C.C. al partidului din 1945. Ybl, Miklos (1814-1890, arhitect ungur. După studii în Ungaria şi Austria, Y. a fost influenţat de arta lui Gottfried S e m p e r. Exponent de seamă al arhitecturii eclectice de nuanţă neorinascentistă. A lu- crat mult în Budapesta, unde a realizat principalele sale proiecte: Opera, Biserica sf. Ştefan, noul palat regal etc. Yeats fieiţ], William Butler (1865—1939), poet, dramaturg şi eseist irlandez. A studiat pictura, pe care a părăsit-o pentru a se dedica literaturii. Activitatea sa literară a fost în mare parte strîns legată de lupta pentru independenţa politică a Irlandei. A debutat cu versuri în care s-au întîlnit atmosfera vechilor legende gaelice, romantismul crepuscular, tendinţele prerafaelite, mistice, orfismul, elemente reluate în tot cursul creaţiei sale literare. Printre culegerile sale, cele mai cunoscute sînt „Peregrinările lui Oisin“ (1888) şi două piese în versuri, „Contesa Cath-leen" (1892) şi „Ţara dorinţei inimii" (1894). Eseist, s-a remarcat cu „Crepusculul celtic" (1893). Ca dramaturg a scris „Deirdre" (1907) şi „Piese pentru un teatru irlandez" (1912). Talentul său excepţional s-a relevat în „Vîn-tul printre trestii" (1899), culegere de versuri inspirate, unele, de legendele irlandeze, cele mai sugestive însă, asemenea YELLOWSTONE 925 YEMEN celor ale lui Maeterlinck, scrise sub impulsul interiorizat al amintirii unui peisaj, unui regret, unei stări de suflet inco-municabile. Artist original, Y. a asimilat profund experienţa W. B. Yeats simboliştilor francezi pe care versurile sale o evocă („Turnul"). Poet de o rară fecunditate, Y. e unul dintre cazurile cele mai remarcabile de vitalitate lirică a ultimului veac. Este considerat cel mai mare poet de limbă engleză al epocii sale pentru fluiditatea, sugestia, muzicalitatea versului său, care creşteau o dată cu producţia sa literară. Laureat al Premiului Nobel (1923). In limba română a apărut un volum selectiv din opera lui Y. („Versuri", 1965). Yellowstone [ielousign], vast platou în nord-vestul S.U.A., situat între culmile Munţilor Stîncoşi, la 2 500 m altitudine. Suprafaţa: circa 8 850 km2. Este format din roci vulcanice. Relief puternic fragmentat de văi adînci (canioane). Numeroase gheizere (peste 3 000). Păduri întinse. Faună bogată în bizoni, urşi negri, lupi albi, berbeci sălbatici, castori etc. Regiunea a fost declarată parc naţional în 1872. Yemen (Republica Arabă Yemen), stat în sud-vestul Peninsulei Arabice, situat între Arabia Saudită, Aden şi Marea Roşie. Suprafaţa: 195000 km2. Populaţia: 5 000 000 loc. (1964), în special arabi. Capitala: Sanaa. Limba de stat: araba. în vest se desfăşoară o cîmpie litorală îngustă, spre ţărm joasă şi nisipoasă. Partea centrală a ţării este constituită din masive muntoase înalte (2 000 — 3 000 m, altitudinea maximă 3 600 m) şi din podişuri care coboară în trepte spre est, dominate de conuri de vulcani stinşi. în est se întinde deşertul Rub' al Khali. Climă tropicală uscată, în regiunile mai înalte temperată, în est deşertică. Cursurile de apă sînt intermitente. Predomină vegetaţia de deşert şi de semideşert; pe platourile înalte există savane uscate, iar în văile mai umede păduri rare şi tufişuri. Zăcăminte de sare gemă, pietre semipreţioase (onix. agat, cal-cedonie, alabastru). Este o ţară agrară în curs de dezvoltare. Agricultura se practică în special în cîmpia litorală şi pe pantele munţilor (în terase). Se cultivă cereale (curmali, orz, grîu, porumb), leguminoase, lante citrice, viţă de vie, umbac, tutun, sesam, ricin, indigo, cafea de calitate superioară (numită moca, după portul prin care se exportă). Se cresc oi, capre, măgari şi cai arabi. Pe litoral se practică pescuitul şi recoltarea perlelor. Industria este reprezentată prin mici întreprinderi cu caracter meşteşugăresc (de prelucrare a cafelei, egrenare a bumbacului, ţesături, covoare, obiecte de uz casnic), o fabrică de sticlă şi una de ciment etc. Exportă mai ales cafea, bumbac, piei; importă în special produse industriale de larg consum şi produse petroliere. — Istoric. în mileniile II—I î.e.n., pe teritoriul Y. au existat mai multe state arabe sclavagiste (Mina, Saba, Saba-Himiar), cunoscute prin agricultura foarte dezvoltată, bazată pe irigaţii, şi prin rolul important pe care l-au avut în comerţul de tranzit dintre ţările din Orient şi cele din bazinul Mării Me-diterane. După secole de dezvoltare independentă, întreruptă doar de scurte perioade de ocupaţie egipteană, persană şi etiopia- nă, statele de pe teritoriul Y.au fost cucerite şi incluse în califa-tul arab (sec. al Vll-lea). La sfîrşitul sec. al IX-lea şi începutul sec. al X-lea, Y. s-a desprins din califat ca urmare a răscoalei karniaţilor, dar a rămas în sfera de influenţă a califilor şi a sultanilor Egiptului. în prima jumătate a sec. al XVI-lea a fost cucerit de turci. în 1839 Anglia a ocupat portul Aden. Ca urmare a puternicei mişcări antiotomane a triburilor yemenite, care a culminat cu răscoalele din anii 1904—1905 şi 1910-1911, Turcia a fost nevoită să acorde Y.) în 191 1, autonomie internă. După înfrîngerea Turciei în primul război mondial, Y. a devenit un regat de sine stătător. Imamul Yahya, proclamat în 1919 rege al Y.j a dus o politică de unificare şi de centralizare a statului, înfrîn-gînd tendinţele centrifuge ale feudalilor locali. După cel de-al doilea război mondial, lupta poporului yememt împotriva exploatării feudale a luat amploare. în 1945 Y. a intrat în Liga Ţărilor Arabe. în septembrie 1962, un grup de ofiţeri patrioţi în frunte cu generalul Abdullah al-Sallal a răsturnat regimul feudal monarhic şi a proclamat republica arabă Y.» al cărei preşedinte a devenit Abdullah al-Sallal. Poporul yemenit a respins cu YERBA MATE 926 YOUNC succes atacurile rebelilor monarhici şi intervenţia străină. Totodată guvernul ycmenit a elaborat un larg program de dezvoltare in domeniul social-cconomic. In 1965 a fost adoptată o constituţie provizorie. Y. întreţine relaţii diplomatice cu Republica Socialistă România. yerba maté (Ilex paragua-yentis), arbust din familia acvifoliaceelor. originar din America de Sud, înalt de 3 — 6 m, cu frunze persistente, cu flori albicioase şi cu fructele bace de culoare roşie. Foarte răspîndit în America de Sud, mai ales în Brazilia. Dm frunzele sale se prepară ceaiul cunoscut sub numele de ceai de Paraguay. Sin. maté. Yersin [ierst], Alexandre ( 1S63 — 1943), microbiolog şi epidemiolog francez. împreună cu E. Roux a izolat toxina dif-tcrică pură, dcschizînd astfel calea pentru prepararea serului antidiftcric, şi a precizat noţiunea de purtător de germeni în diftene. în 1894 a descoperit, independent de Kitasato, agentul patogen al ciumei, care-i poartă numele. yoga (in sanscrită ,,comuniune. contemplaţie**), şcoală tradiţională ..ortodoxă** a filozofiei indiene, fundată prin sec. I î.e.n. de înţeleptul Patanjali, care a dat o interpretare teistă doctrinei s a n k h v a. Y. preconizează adîncirea autocunoaş-tern în vederea eliberării eului individual de contingenţele vieţii materiale şi a contopirii cu spiritul universal, brahman, prin extazul mistic (samadhi). Exerciţiile ascetice ale yoghi-nilor (încetinirea la maximum a respiraţiei şi a bătăilor inimii, realizarea stării de insensibilitate totală etc.) sînt practicate de adepţii a numeroase secte religioase indiene. yohimbină (FARM.), alca-loid extras din plantaC or y nanthe uohimbedin familia rubiaceelor. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă, inodoră, cu gust amar. solubilă în apă. Y. face parte din grupa substanţelor de blocaj adrenergic, care inhibă răspunsurile celulelor efectoare la adrenalină, noradrenalină şi mai puţin Ia impulsurile nervoase simDatice. Yokohama, oraş 1 în Japonia, situat in insula Honshu. pe ţărmul vestic al golfului Tokio. 1 590000 loc., cu suburbiile (1963). Cel mai important port de export al Japoniei. Centru industrial. Indus- f-trie siderurgică, constructoare de maşini - \ (material rulant, uti-laj electroenergetic etc.), şantiere navale, rafinării de petrol, industrie chimică, textilă, alimentară, a sticlei şi ceramicii. Yokosuka, oraş în Japonia, situat în insula Honshu, la j intrarea în golful • Tokio. 297 100 loc. (1963). Şantiere navale. Port maritim. Yonnel, Jean (n. 1891), actor francez de origine română. A studiat la Conservatorul din Paris. Angajat la Odeon în 1919, a interpretat roluri din repertoriul clasic şi romantic. Societar al Comediei franceze din 1929, a jucat în rolul Rodrigue din ,,Cidul*' (Cor-neille), Hamlet (Shakespeare) şi a creat rolul regelui Fcrrante din ,,Regina moartă** de Mont-herlant. Actor de mari resurse, cu un joc puternic interiorizat şi cu o dicţiune impecabilă, a apărut şi în film („Amok** după St. Zweig). york (ZOOTEHN.), denumire dată raselor de porci englezeşti de culoare albă, după comitatul Yorkshire unde s-au format. \‘л \V ' \ \ 'Л ' *. • Tv I V- ; \ \\ * v y' York Din această grupă fac parte: yorkul mic, yorkul mare şi yorkul mijlociu. V. şi marele alb; micul alb. York [ig:c], peninsulă în nord-estul Australiei, situată intre golful Carpentaria şi iMa-rea Coralilor. Relief muntos cu înălţimi mici in partea de Yokohama. Vedere din pori sud-est şi dc cimpie in vest. Climă tropicală. Vegetaţie dc păşuni. Zăcăminte de aur, plumb, bauxită etc. în extremitatea nordică a peninsulei se află Capul Y.» punctul cel mai nordic al Australiei. York [ig:c], familie nobiliară engleză, din care au făcut parte mai mulţi regi ai Angliei (Eduard al IV-lea, 1461 — 1483; Eduard al V-lca, 1483; Ri-chard al IH-lca, 1483-1485). A purtat un lung război pentru tron cu dinastia rivală Lancaster, cunoscut în istoric sub numele dc războiul celor două roze (1455-1485). V. şi Planta g e n e t. Yorktown [ig:ctaun], localitate în S.U.A. (Virginia), la sud-est de Richmond. în timpul războiului pentru independenţa coloniilor engleze din America de Nord (1775-1783), la Y. a fost înfrîntă şi a capitulat (19 octombrie 1781) armata engleză, condusă dc Corn-wallis. Young [iarj], Planul —, plan dc plată a reparaţiilor de război datorate de Germania după primul război mondial; a fost întocmit in 1929 de un comitet internaţional de experţi, sub conducerea bancherului american O. Young, şi a fost aprobat în locul Planului D a w e s in 1930. Prevedea eşalonarea pe o durată young 927 YUSOF BIN ISHAK de 59 de ani a reparaţiilor de război ale Germaniei şi o reducere a acestora cu 20% în comparaţie cu Planul Dawes, înlesnind penetraţia capitalului american şi refacerea potenţialului industriei de război germane. în 1932, prin botărîrile Conferinţei de la Lausanne, P.Y. a fost anulat. Young [iar)], Edward (1683 — 1765), poet preromantic englez. Moartea soţiei şi apoi a fiicei sale i-au inspirat lui Y., retras departe de lume, un lung poem al durerii, „Cîntece de jale sau cugetări nocturne despre viaţă, moarte şi nemurire" (1742—1745), cunoscut mai ales sub titlul de „Nopţile lui Young*', în care sentimentele personale se îmbină cu meditaţia cucernică. Lucrarea, care a avut cîndva un mare răsunet european, a deschis calea pentru contemplaţia pesimistă, concretizată în marile teme romantice de mai tîrziu: tăcerea nopţii, fascinaţia ruinelor, a melancoliei şi a morţii. Young [iar)], Thomas(1773 — 1829), savant englez. A elaborat studii în numeroase domenii ale ştiinţei: fizică, fiziologie, medicină, botanică, geofizică, tehnică, filologie etc. A contribuit la fundamentarea teoriei ondulatorii a luminii, Th. Young introducînd noţiunea de coerenţă şi explicînd (în 1800), pe baza acesteia, fenomenul de inler-ferenţă. Este primul care a folosit termenul de energie. în domeniul fiziologiei, Y. a explicat acomodarea ochiului prin deformarea cristalinului, a descris defectul de vedere numit astigmatism şi a studiat circulaţia sîngelui. Y. a contribuit la descifrarea vechilor papirusuri egiptene. Op. pr. : „Teoria luminii şi a culorilor**. ypresiân (STRAT.), etajul superior al eocenului inferior, caracterizat prin faună de nu-muliţi, echinide, lamelibran-hiate, gasteropode etc., separat în bazinele paleogene vest- şi sud-europene. Ysaye [izai], Eugène (1858 —1931), violonist, dirijor şi' compozitor belgian. A studiat mai întîi la Liège, apoi la Paris (cu Wieniawski) şi la Bruxelles (cu Vieuxtemps), devenind unul dintre cei mal cunoscuţi interpreţi ai timpului. A fost profesor la Conservatorul din Bruxelles, iar în 1894 şi-a fundat propriul său conservator şi cvartetul care-i poartă numele. A compus şase concerte pentru vioară şi orchestră, sonate pentru vioară solo, diferite piese pentru vioară, transcripţii, o operă („Minerul Pière“). A fost profesorul lui J. Thibaud. ytérbiu (CHIM.), Yb. Element cu nr. at. 70; gr. at. 173,04. Face parte din grupa lantanidelor. Formează combinaţii în stare de valenţă doi şi trei, ultimele fiind cele mai stabile. ÿtriu (CHIM,), Y. Element cu nr. at. 39; gr. at. 88,92; gr. sp. 4,34; p.t. circa 1 500°C. Face parte din grupa a II l-a a sistemului periodic. Se găseşte în natură în aceleaşi minerale cu lantanidele, cu care se aseamănă din punct de vedere chimic. în combinaţii funcţionează trivalent. Yucatan, peninsulă mexicană situată în partea de nord a Americii Centrale, pe coasta Oceanului Atlantic. Suprafaţa: 180 000 km2. Relief de cîmpie joasă. Climă tropicală secetoasă. Vegetaţie xerofilă. Yukawa fiucâua], Hideki (n. 1907), fizician japonez, ) \ H. Yukawa profesor la Universitatea din Kyoto, membru al Academiei Japoneze de Ştiinţe. Pentru a explica forţele nucleare, Y. a emis (în 1935) ipoteza existenţei unei noi particule elementare, mezo-nul, cu masa intermediară între masele electronului şi a protonului, particulă care ulterior a fost descoperită în razele cosmice. Premiul Nobel (1949). Yukon [iucgn7, fluviu în America de Nord (3 290 km), pe teritoriul Canadei şi al S.U.A. (Alaska). Se formează prin confluenţa rîurilor Lewes şi Pelly în apropiere de Selkirk (Canada) şi se varsă printr-o deltă întinsă în Marea Bering. Navigabil vara, în cursul mijlociu şi inferior. Yusof bin Ishak, Enche (n. 1910), preşedinte al Republicii Singapore de la proclamarea acesteia (1965). Vedere din Zagreb Z [ze7, a douăzeci şi opta literă a alfabetului limbii române; sunetul notat prin această literă. Este o consoană frica-tivă, dentală, sonoră. Zabrze [zâbjejy oraş în sudul R.P.PoIone. 200000loc.(1964). Exploatarea cărbunelui (huilă), industrie siderurgică, constructoare de maşini (material rulant, utilaj industrial), chimică, a sticlei şi ceramicii. Institute de învăţămînt superior. Zacconi, Ermete (1857— 1948), actor de teatru şi de film, italian. Fiu de actori peregrini. Jocul său, pătruns de linia şcolii veriste, se distinge prin puterea compoziţională şi prin diversitatea interpretării. A jucat în special în piese de Shakespeare, Tolstoi, Haupt-mann, Strindberg. Memorabil a fost în Hamlet, precum şi în Oswald din „Strigoii** de Ibsen. zâdă (BOT.) v. larice. Zadkin, Ossip (n. 1890), sculptor francez de origine rusă, stabilit, în 1909, la Paris. Sculptura sa se remarcă prin-tr-un joc de planuri concave şi convexe, fără un raport a-parent cu realitatea obiectivă, ca şi prin utilizarea golurilor („Doamna cu evantai41, 1925; „Pasărea44, 1927; Monumentul de la Rotterdam, 1949, ridicat în memoria victimelor celui de-al doilea război mondial). Zagreb, oraş în R.S.F. Iugoslavia, capitala Croaţiei, situat Ia poalele munţilor Med-vednjea, pe malul stîng al rîu-lui Sava. 430 800 loc. (1961). Important centru economic şi cultural. Industrie constructoare de maşini (maşini-unelte, material feroviar, aparataj elec- tric, maşini textile), textilă, chimică (mase plastice), alimentară, prelucrarea lemnului (chibrituri), industria hîrtiei, pielăriei, sticlei. Anual se fac la Z. tîrguri internaţionale de mostre. Nod feroviar şi rutier. Numeroase monumente arhitectonice. Are Academie de ştiinţe şi arte, universitate (datînd din sec. ai XVII-lea), institute de cercetări (Institutul de fizică nucleară etc.). Grădină botanică şi zoologică, teatre, muzee. — Istoric. Atestat documentar în 1094 ca centru al unui episcopat, Z. a devenit în 1242 oraş regal liber. Începînd de la mijlocul sec. al XlII-lea, a fost reşedinţa locţiitorului regelui Ungariei, căruia îi era subordonată Croaţia. între 1526 şi 1918, Z. (sub denumirea germană de Agram) s-a aflat în stăpînirea Austriei. în 1918 a intrat în componenţa Iugoslaviei. Ocupat de trupele Ger- maniei hitleriste şi ale Italiei fasciste (aprilie 1941), Z. a fost eliberat în aprilie 1945 de către Armata populară de eliberare iugoslavă. Zagros, sistem muntos situat în vestul şi sud-vestul Podişului Iran, pe teritoriul Iranului şi al Irakului. Este format din-tr-un număr mare de culmi paralele şi se întinde pe circa I 600 km lungime. Format din calcare, prezintă un relief carstic dezvoltat. Altitudinea maximă: 4 547 m. Pe vîrfurile cele mai înalte se află cîţiva gheţari mici. Climă subtropicală continentală. Formaţii vegetale de pustiuri şi stepe montane; păduri de foioase apar izolat pe versantul sud-vestic. Zaharescu, Barbu (n. 1906), economist român, profesor la Universitatea din Bucureşti, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România. Membru al P.C.R. ZAHARI 929 ZALE din 1923, a desfăşurat activitate publicistică încă din perioada ilegalităţii. La congresele al VII-lea şi al VII 1-leaaleP.C.R. a fost ales membru supleant, iar la Congresul al IX-lea al P.C.R. membru al C.C. al P.C.R. Este autorul primului curs de economie politică marxistă apărut în limba română. A publicat lucrări şi studii de economie generală. Op. pr.: „U.R.S.S. după 15 ani“ (1932, în colab.), „Karl Marx despre procesul de circulaţie al capi-talului“ (1955), „Karl Marx despre procesul de ansamblu al economiei capitaliste** (1965). Zahari, Zograf (1810— 1853), pictor bulgar. Desenator dezinvolt şi cu imaginaţie, colorist de armonii complexe, Z. a lăsat o operă vastă în domeniul picturii religioase, care se remarcă atît prin măiestria artistică, cît şi prin caracterul ei laic manifest. Printre operele sale se numără icoane (de la biserica Maicii Domnului din Koprivsciţa, biserica Sf. Constantin şi hiena din Plov-div ş.a.), pictură murală (paraclisul sf. Arhangheli de la mănăstirea Bacikovo, biserica mănăstirii'Rila ş.a.), în care se impune ca portretist. Intre anii 1851 şi 1852 a lucrat la Athos. Z. a lăsat un număr mare de schiţe după natură, executate în spirit realist. zaharificâre (CHIM.), proces chimic sau biochimic de scindare a poîizaharidelor în produşi cu grad de polimeri-zare mai mic sau chiar în mono-zaharide. Se utilizează pe scară industrială pentru prepararea glucozei din amidon sau din celuloză. zaharimetrfe (CHIM.), metodă cantitativă de evaluare a concentraţiei unei soluţii de zaharoză, bazată pe proprietatea acesteia de a roti planul de polarizaţie a luminii liniar polarizate, unghiul de rotire fiind proporţional cu concentraţia soluţiei. Determinarea se face cu ajutorul zaha-rimetrului, un polarimetru cu gradaţii specifice soluţiilor de zaharoză. Z. este larg folosită în industria zahărului la controlul fabricaţiei. zaharină(CHlM.), C7H503NS. Substanţă solidă, cristalizată, 59 — Dicţionar enciclopedic voi. IV cu p.t. 228°C, greu solubilă în apă, obţinută prin deshidratare din sulfamida acidului ben-zoic. Pentru solubilizare se transformă în derivat sodat la azot (sare de sodiu). Soluţia apoasă este de 500 de ori mai dulce decît o soluţie de zahăr de aceeaşi concentraţie. Nu este toxică şi nici asimilabilă, fapt pentru care este folosită la îndulcirea alimentelor destinate bolnavilor de diabet. Zaharov, Andreian Dmitrie-vici ( 1761 — 1811), arhitect rus, exponent de seamă al clasicismului. Operele sale sînt caracterizate prin monumentalitatea viziunii, prin logica distribuţiei maselor arhitectonice şi a decoraţiei (Palatul Amiralităţii din Leningrad, 1806— 1823 ; Biserica sf. Andrei din Kronstadt etc.). A exercitat o puternică influenţă asupra dezvoltării arhitecturii ruse. zaharoză (CHIM.), CiM^Oii. Dizaharidă foarte răspîndită în natură în aproape toate plantele, şi în special în trestia de zahăr şi în sfecla de zahăr, de unde se şi extrage. Substanţă solidă, cu p.t. 184°C, cristalizată, solubilă în apă, cu gust dulce. Prin hidroliză se desface într-o moleculă de glucoză şi una de fructoză. Este forma cea mai comună de zahăr utilizată în alimentaţie. Se mai numeşte sucrozâ. zahâruri (BIOCHIM.) v. glucide. zahăr (CHIM.), denumire curentă a zaha rozei, atribuită produsului extras din trestia de zahăr sau din sfeclă de zahăr, purificat şi cristalizat în instalaţii corespunzătoare. Alături de zaharoză, în z. mai apar mici cantităţi de apă şi impuri-, tăţi din materia primă. Este o substanţă solidă, cristalizată. Prin încălzire se caramelizează, transformîndu-se într-un lichid de culoare brună-neagră. Este solubil în apă, cu gust dulce, total asimilabil de organismul animal. Z. constituie un aliment de bază al omului. în anul 1964 producţia mondială do z. a fost de 57 828 mii tone, cele mai mari cantităţi de z. obţinîndu-se în U.R.S.S., Cuba, S.U.A., Brazilia, India, Franţa, R.F. Germană. în România, z. se obţine din sfeclă de zahăr; principalele fabrici de z. se află la Bucecea, Luduş, Tg.-Mureş, Podari, A-rad, Giurgiu, Bod, Roman, Sascut, Chitila. Producţia de z. a României în anul 1965 a fost de 402 mii tone (faţă de numai 95 mii tone în 1938), iar în 1970 va ajunge la 600 mii tone. — Z. invertit, amestec e-chimolecular alcătuit din glucoză şi fructoză, rezultat la hi-droliza zaharozei. Prezintă activitate optică, rotind planul de polarizaţie al luminii spre stînga. Produs siropos, solubil în apă, cu gust dulce. Se mai numeşte miere artificială. V. şi zaharoză. zahereâ (în evul mediu în ţările române), denumire generală a proviziilor (făină, unt, miere etc.) pe care ţările române erau obligate a Ie pune la dispoziţia oştilor otomane din cetăţile raialelor sau aflate în expediţii în regiunile apropiate. Zahir Şah ( Mohammed Zahir Şah) (n. 1914), regele Afganistanului. S-a urcat pe tron în 1933, urmînd tatălui său, Mohammed Nadir ŞaH, care a fost fico ci Tlflt Zaicu, Ioan (1868-1914), pictor român din Banat. După studii făcute la Academia de arte frumoase din Viena, a desfăşurat o intensă activitate artistică, împărţită între pictura de portrete şi pictura murală bisericească. Z. este autorul lucrării „Fierar în repaos“, unul dintre primele chipuri de muncitori din arta noastră. Zakopane, oraş în sudul R.P. Polone, situat la poalele munţilor Tatra, la 840—1 000 m altitudine. 25 000 loc. (1960). Cea mai importantă staţiune balneoclimatică a ţării, recomandată pentru afecţiuni nervoase şi ale căilor respiratorii. Numeroase sanatorii şi case de odihnă. Mare bază internaţională a turismului, alpinismului şi a sporturilor de iarnă. zale 1. (IST.) Denumire a armurii confecţionate din ţesătură de inele de fier, folosită de războinici în antichitate şi în evul mediu. 2. (ARTE DEC.) Zale cu chei, piesă componentă a complicatului sistem de împodobire a taliei din portul femeiesc al ţinutului pădureni-lor (reg. Hunedoara), în care ZALKA 930 ZAMBIA se recunoaşte, pe lîngă o străveche artă de prelucrare a metalelor, urme ale practicii legate de magie. Zalele sînt lucrate din sîrmă de alamă şi formează un fel de lanţ, de care, din doi în doi centimetri, sînt agăţate 33 de chei mici, lucrate tot din alamă şi împodobite cu mici cercuri ştanţate. Zalka/zoW, Mate (1896-1937), scriitor şi militant al mişcării muncitoreşti ungare şi internaţionale. Luat prizonier în timpul primului război mondial în Rusia, Z, a organizat aici unităţi de gărzi roşii ungare printre prizonieri şi ulterior a luat parte la războiul civil. A murit în războiul civil din Spania, unde a comandat a Xll-a Brigadă internaţională. în centrul activităţii sale literare se află lupta pentru libertatea popoarelor. Principala sa lucrare, romanul cu elemente autobiografice „Do-berdo", înfăţişează momente din primul război mondial. Zalomit, loan(1810—1883), primul profesor de filozofie al Facultăţii de litere din Bucureşti. A funcţionat şi ca profesor de filozofie şi de morală la Colegiul sfîntul Sava, ca director al Eforiei şcoalelor şi rector al Universităţii din Bucureşti. Cursurile sale au avut o orientare idealist-raţio-nalistă. Op. pr.: „Principiile şi meritul filozofiei lui Kant" (1848), „Starea instrucţiunii publice în România** (1862). Zama, vechi oraş în Africa de nord, la sud-vest de Carta-gina antică. Aici a avut loc, în anul 202 î.e.n., o bătălie între armata romană, condusă de Publius Cornelius Scipio, şi armata cartagineză, condusă de HanibaU încheiată cu victoria Romei, care a pus capăt celui de-al doilea război punic (218-201 î.e.n.). zamâc (METAL.), aliaj cu bază de zinc (peste 90%), con-ţinînd în proporţii variabile aluminiu, cupru şi magneziu. Este folosit la turnarea sub presiune a unor piese rezistente la coroziune. Zambaccian, Krikor H. (1889— 1962), colecţionar şi critic de artă român. Â fost membru corespondent al Academici R.P.R. A scris monografiile „Grigorescu**, „Petraşcu**, „To-nitza**, precum şi volumele de eseuri „Pagini de artă", „însemnările unui amator de artă" etc. Sprijinitor al multor artişti K. H. Zambaccian de seamă într-o epocă în care oficialităţile vechiului regim manifestau indiferenţă faţă de artă şi artişti, Z. a adunat o valoroasă şi bogată colecţie de tablouri, pe care a dăruit-o statului. — Muzeul Z., colecţie de pictură şi sculptură, instalată în fosta locuinţă a lui Z. din Bucureşti şi devenită muzeu de stat în 1947. Fondul colecţiei, constituit din circa 250 de picturi, desene şi gravuri şi peste 40 de sculpturi, include tablouri reprezentative ale unor pictori români de seamă, ca Grigorescu, Andreescu, Lu-chian, Pallady, Petraşcu, To-nitza ş.a., precum şi tablouri ale unor renumiţi pictori străini, mai ales francezi (Delacroix, Corot, Cezanne, Sisley, Re-noir, Matisse, Utrillo, Bonnard, Marquet, Picasso ş.a.). Muzeul cuprinde valoroase sculpturi ale lui Brîncuşi, Medrea, Han ş.a. Zambezi, fluviu în sud-estul Africii, pe teritoriul Zambiei şi Mozambicului, care formează graniţa între Zambia şi Rhode-sia (2 660 km). Izvorăşte din podişul Ba-Lunda şi se varsă în strîmtoarea Mozambic (Oceanul Indian). în cursul superior poartă numele de Liba. Afluenţi principali: Kafukwe, Loangwa şi Shire. Pe Z., în apropiere de oraşul Livingstone, se află renumita cascadă Victoria. Fluviul posedă mari resurse energetice; folosirea acestora însă abia a început. Navigabil pe unele porţiuni. Hidrocentrală. Zambia» stat în Africa centrală, situat între Angola, Congo (Kinshasa), Tanzania, Malawi, Mozambic, Rhodesia şi Bechuanaland. Suprafaţa: 746 256 km’“. Populaţia: 3 710 000 loc. (1965), formată în special din negri bantu. Ca-pitalauLusak.a. Limba oficială: engleza. Populaţia vorbeşte diferite dialecte bantu. Teritoriul Z. este un podiş slab vălu-rit, cu înălţimi de 1 000 — 1 400 m, cuprinzînd cîteva culmi muntoase şi depresiuni întinse. Climă subecuatorială. Reţea hidrografică deasă (fluviul Zambezi, cu afluenţii săi). Vegetaţie de savană şi sa- ZAMBILĂ 931 ZAMFIRESCU vană cu păduri; de-a lungul rîurilor, păduri-galerie. Mari zăcăminte de minereu de cupru, cobalt, polimetale, man-gan, concentrate în partea cen-tral-nordică a Z. Ţară în curs de dezvoltare, cu economie bazată pe exploatările miniere şi pe agricultură. Industria extractivă participa în 1963 cu 46% Ia formarea venitului^ naţional. Z. deţine unul dintre primele locuri în producţia mondială de minereu de cupru şi de cobalt. Există o serie de întreprinderi de preparare ^ a minereurilor neferoase, fabrici de ciment, întreprinderi de prelucrare a lemnului şi alimentare. Pe plantaţii se cultivă porumb pentru consumul intern şi tutun pentru export, iar în gospodăriile ţărăneşti predomină culturile de porumb, mei, sorg, manioc, arahide, bob. Se cresc bovine, în mai mică măsură oi, capre şi porcine. Z. exportă minereuri şi metale (peste 9/10 din volumul exportului),tutun, arahide; importă utilaj minier, combustibil, mărfuri de larg consum. — Istoric. Teritoriul actualului stat Z. a fost locuit din timpuri străvechi de triburi hotentote, peste care s-au suprapus, în urma migraţiunilor de la începutul mileniului I e.n., triburi bantu; acestea au dezvoltat în primele secole ale erei noastre o înfloritoare civilizaţie a fierului. împreună cu Rho-desia de Sud şi Mozambic, Z. face parte dintr-o legiune în care s-a dezvoltat în timpul evului mediu una dintre cele mai originale civilizaţii africane, cu centrul la Zim-babwe (Rhodesia de Sud). La sfîrşitul sec. al XVIlI-Iea au apărut pe teritoriul Z. portughezii. La sfîrşitul sec. al XlX-lea teritoriul ţării a intrat în stăpînirea Companiei britanice a Africii de sud, întemeiată de C.J. Rhodes, iar în 1911 a devenit, sub denumirea de Rhodesia de Nord, protectorat al Angliei. în 1953 Rhodesia de Nord împreună cu protectoratele Rhodesia de Sud şi Nyasaland au fost reunite de Marea Britanie în formaţiunea neocolonialistăFedera/iaR/zode-sia-Nyasaland (desfiinţată în 1963 ca urmare a luptei popoa- relor din federaţie). în octombrie 1964 a fost proclamată independenţa de stat a ţării, care a luat numele de Zambia. Z. este o republică; face parte din Comunitatea Britanică de Naţiuni. Şeful statului şi al guvernului este preşedintele. Puterea legislativă aparţine A-dunării Naţionale. zambilă (Hyacinthus orien-talis), plantă erbacee perenă din familia li-liaceelor, înaltă de 20 — 25 cm, cu flori albe, galbene, roz sau violet - albastre, parfumate, crescute în ciorchine la vîrful lăstarilor. Se cultivă frecvent ca plantă decorativă. Zamboanga [samboângaj, oraş în Filipine, situat în partea de sud-vest a insulei Minda-nao, pe ţărmul strîmtorii Basi-lan (Marea Sulu). 24 900 loc. (1958), cu localităţile subordonate 117 000 loc. Port prin care se exportă ulei de cocos, fibre de Manila, cherestea. zămcă (în evul mediu în Moldova), denumire slavă care desemna o cetate sau o întă-ritură. Zamfirescu, Duiliu (1858 — 1922), scriitor român, membru al Academiei Române. Zambilă ; c;" v■ 1 T: V A. •• I V ~ V>v.' D. Zamfirescu S-a născut la Plăineşti (reg. Ploieşti). După studii de drept, a fost mai întîi judecător şi procuror. între 1888 şi 1906 a funcţionat ca ataşat şi secretar de legaţie la Roma, Atena şi Bruxelles. Reîntors în ţară, a fost ministru de externe în 1920 şi preşedinte al Camerei Deputaţilor. După debutul la „Literatorul** lui Ma-cedonski, s-a orientat spre „Convorbiri literare**. Poezia lui, iniţial romantic-sentimen-talistă, se impune ulterior prin notele ei de neoclasicism, descriind cu graţie şi sensibilitate peisajul campestru sau marin, ţinuturile meridionale („Alte orizonturi**, 1894; „Imnuri pă-gîne“, 1897; „Poezii nouă“, 1899). Autor al unor interesante nuvele şi schiţe („Nuvele**, 1888; „Furfanţo**, 1911 ş.a.), populate cu „oameni de pri-sos“, femei enigmatice, bătrîni automatizaţi şi figuri de arivişti. Z. s-a făcut cunoscut însă mai ales ca romancier. Ciclul „Comăneştenilor**, alcătuit din cinci părţi apărute în „Convorbiri literare4* şi „Literatură şi artă44 („Viaţa la ţară“, 1894; „Tănase Scatiu**, 1896; „în război**, 1897; „în-dreptări**, 1900 — 1901 ; „Anna“, 1916), realizează o cuprinzătoare frescă a societăţii româneşti de la sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru. Deşi umbrit de concepţiile conservatoare şi de intenţiile educative manifeste ale scriitorului (în ultimele romane), ciclul surprinde veridic decadenţa vechii boierimi şi ridicarea burgheziei arendăşeşti, Z. dovedindu-se, mai ales în „Viaţa la ţară“ şi „Tănase Scatiu**, un excelent creator de tipuri (îndeosebi a figurii de arivist), analist fin şi remarcabil pictor al naturii. Vasta sa corespondenţă atestă valoroase intuiţii estetice, Z. fiind, prin susţinerea autenticităţii şi a tehnicii procesului-verbal, un precursor al lui Camil Petrescu. A tradus din poezia lui G. Leo-pardi şi G. Carducci. Zamfirescu? George Mihail (1898—1939), scriitor român. S-a născut Ia Bucureşti. A debutat în 1918 cu versuri publicate în „Literatorul**. A fost redactor la „Facla**, „Ade-vărul“ ş.a., conducător de companii teatrale („Masca**, „13 + l*4), director de scenă la Teatrul naţional din laşi (1933 — 1939). Primul său volum, „Flamura albă“ (1924), cuprinde, tratate în spirit polemic, episoade din război şi 59* ZAMFIRESCU 932 ZANZIBAR din anii imediat următori. După volumul de nuvele „Gazda cu ochii umezi“ (1926) şi „Madona cu trandafiri** (1931), roman al mediului provincial obtuz, Z. a conceput ciclul epic „Bariera**, dedicat periferiei bucureştene şi alcătuit dm „Maidanul cu dragoste** (1933), „Sfînta mare neruşinare** (1935), „Cîntecul destinelor** (1939) şi „Bariera** (publicat postum). Ciclul reconstituie, în tonalităţi realiste alternînd cu altele naturaliste şi folosind analiza psihologică, atmosfera pitorească şi sordidă a periferiei bucureştene interbelice şi relevă în acelaşi timp contradicţia dureroasă dintre fcetea de puritate, de fericire şi mizeria materială şi morală a locuitorilor ei. Comedia tragică „Domnişoara Nastasia** (1927) este un emoţionant tablou al aceleiaşi periferii, în care năzuinţa eliberării oamenilor simpli din cătuşele unei existenţe sufocante se dovedeşte irealizabilă. A mai scris piesele „Cuminecătura** (1925), „Idolul şi Ion Anapoda** N G. M. Zamfirescu (1935), „Sam, poveste cu mine, cu tine, cu el“ (1939), culegerea de articole despre teatru „Mărturii în contemporanei-tate“ (1938). Zamfirescu, Mihail (1839— 1878), poet român. S-a născut la Bucureşti. A colaborat la „Revista contimporană**, „Revista Carpaţilor", „Familia** etc. Versurile sale, grupate în volumul „Aurora** (1858) şi în culegerea „Cîntece şi plîn-geri“ (1.874), scrise în maniera lui Heliade şi Bolintineanu, cîntă dragostea de patrie, exprimă într-o formă patetică blazarea romantică sau specu- lează în lungi poeme fantasticul macabru. A rămas cunoscut şi prin bufoneria literară „Muza de la Borta Rece", îndreptată împotriva poeţilor de la „Convorbiri literare** şi publicată parţial. zâmites (PALEONT.), gen fosil de gimnospcrme din clasa Cycadophyîa, caracterizat prin foliolele ascuţite, dese şi cu nervuri paralele. A trăit din jurasic pînă în cretacicul inferior. în Republica Socialistă România s-a găsit în jurasicul de la Anina. Zamolxe (Zamolxis), zeul suprem în religia geto-dacilor. Pe cît se pare, Z. trebuie considerat o divinitate htoniană (a pămîntului), distinctă la început de G e b e 1 e i z i s, cu care a fost asimilat ulterior. Z. întruchipa fertilitatea solului şi domnea asupra împărăţiei morţilor, întrunind totodată unele atribute profetice pe care le regăsim în cultul lui Dionysos-Bachus. Cultul lui Z. ca zeu suprem reflectă existenţa statului centralizat geto-dac. în ipostaza de mare preot, care deţinea primul loc în ierarhia socială după rege, Z. propovăduia nemurirea şi răsplătirea drepţilor pe lumea cealaltă. Potrivit legendelor ge-to-dace transmise de autorii greci, Z. a fost la origine profet şi legiuitor; Herodot şi Strabo îl prezintă ca sclav şi elev al lui Pitagora. Zamoyski, Jan (1542 — 1605), om politic polon, adept al consolidării regimului nobiliar; cancelar (din 1578) şi marc hatman al coroanei (din 1580). A încercat să instituie dominaţia Poloniei asupra ţări' lor române, ajutîndu-1 pe Ieremia Movilă să ocupe scaunul Moldovei (august 1595) şi pe Andrei Bâthory să devină principe al Transilvaniei (martie 1599). Adversar al creării unui stat feudal românesc unificat, a dus o politică ostilă lui Mihai Viteazul; în septembrie 1600 a condus expediţia din Moldova, reînscăunînd pe Ieremia Movilă, iar în octombrie 1600 pe cea din Ţara Românească, înscăunînd pe Si-mion Movilă. Zâne, Gheorghe (n. 1897), economist şi istoric român, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România. A publicat lucrări în domeniul istoriei economice şi sociale, istoriei gîndirii economice, economiei politice, finanţelor publice ş.a. In cercetarea ştiinţifică a folosit cu preferinţă metoda istorică. Op. pr.: „Marx şi Bălcescu** (1927), „Economia de schimb în Principatele Ro-mâne“ (1930), „Elemente pentru studiul economiei politice** (1938), „Chestiuni de economie politică** (1939), „Politica economică a Principatelor în epoca Unirii şi capitalul străin" (1959), „Mişcarea revoluţionară de la 1840, preludiul revoluţiei româneşti de la 1848“ (1964). Zanne, Iuliu A. (1855 — 1924), folclorist român. S-a născut la Bursa (Turcia), unde tatăl său, Alexandru Zanne, participant la revoluţia din 1848, se afla în exil. A lucrat ca inginer Ia căile ferate române. între 1895 şi 1903 a tipărit „Proverbele româ-nilor“ (în zece volume), cea mai cuprinzătoare operă de paremiologie românească. Culegerea reproduce manuscrisul lui I. Golescu, „Pilde, povă-ţuiri şi cuvinte adevărate şi poveşti**, proverbele şi zică-torile din „Povestea vorbii" de A. Pann etc., precum şi un foarte bogat material adunat şi clasificat de autor. Zanzibar, insulă în Oceanul Indian, în imediata apropiere a coastei de est a Africii. Suprafaţa: 1 658 km2. Populaţia: 325 000 loc. (1963). Face parte din Republica Unită Tanzania. Insula este înconjurată de numeroase recife coraliere. Relief de cîm- ZANZIBAR 933 ZAP0R0J1E pie joasă, cu numeroase forme carstice. Climă ecuatorială, cu precipitaţii bogate. Principalul oraş: Zanzibar. — Istoric. Datorită poziţiei sale geografice favorabile, insula Z. a fost, încă din antichitate, un important centru politic şi comercial al Africii orientale, avînd un rol de seamă în dezvoltarea comerţului între ţările Orientului, Africa şi ţările din bazinul Mediteranei. In sec. al X-lea, în perioada penetraţiei masive a arabilor pe coastele răsăritene ale Africii, Z. a făcut parte, împreună cu alte state africane de pe coasta răsăriteană a Africii, din Imperiul Zany. în 1502 insula a fost cucerită de colonialiştii portughezi, iar de la sfîrşitul sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea a fost posesiune a sultanatului Oman. în 1861 Z. a devenit sultanat independent. Pe la mijlocul sec. al XIX-lea, Z. a intrat în sfera de influenţă engleză, iar în 1890 a fost declarat protectorat al Angliei. Lupta de eliberare naţională s-a intensificat mai ales după cel de-al doilea război mondial, în 1962 a fost creat Partidul Comunist din Z. şi Liga Tineretului Comunist, care, împreună cu alte partide politice progresiste din Z., au luptat pentru dobîndirea independenţei ţării. în iunie 1963, Z. a obţinut autonomia internă, iar în decembrie 1963 s-a proclamat stat independent (republică din ianuarie 1964). în aprilie 1964 Z. s-a unit cu Tanganica, formînd Republica Unită Tanganica şi Z., care, în octombrie 1964, şi-a schimbat denumirea în Republica Unită Tanzania. Zanzibar, oraş în Tanzania, situat pe ţărmul vestic al insulei Zanzibar. 57900 loc. (1958). Port renumit pentru exportul de cuişoare şi ulei de cuişoare, ca şi pentru alte produse tropicale. Industrie alimentară (ulei de cuişoare), meşteşuguri. Zapata, Emiliano (c. 1877 — 1919), conducător al mişcării ţărăneşti din sudul Mexicului în timpul revoluţiei din 1910 — 1917. înainte de izbucnirea revoluţiei mexicane a organizat şi a condus un detaşament de „guerilleros“ împotriva dictaturii lui Porfirio Diaz. A elaborat un program revoluţionar, intitulat „Planul Ajalao“, prin care revendica restituirea către ţărani a pămînturilor acaparate de moşieri, exproprierea latifun-diilorprin răscumpărare parţială şi confiscarea pămînturilor aparţinînd duşmanilor revoluţiei. A fost asasinat de reacţiune. zapateâdo, dans solistic, de origine spaniolă, în măsură ternară, ale cărui accente ritmice se marchează prin lovituri de călcîi. zapciu (în evul mediu în Ţara Românească), dregător mărunt, însărcinat cu conducerea unei plase, subdiviziune administrativ-teritorială a judeţului. zaphrentis (PALEONT.), gen de celenterat antozoar dm ordinul tctracoraherilor. Avea o Zaphrcnlis formă conică alungită, cu septul principal situat într-o adîn-citură; celelalte septe nu atingeau întotdeauna centrul caliciului. Speciile acestui gen au evoluat din silurianul superior pînă în permian, avîrid maximum de dezvoltare în carboniferul inferior. Zapolska, Gabriela (1860 — 1921), scriitoare poloneză. A debutat sub influenţa naturalismului, scrierile sale ulterioare avînd puternice trăsături realiste. A scris nuvele şi romane („Kâska Karjatyda“, 1888), dar este cunoscută mai ales prin dramaturgie („Moralitatea doamnei Dulska“, 1907, trad. rom.; „Cei patru“, 1912; „Domnişoara Maliczenska“, 1912). Z. s-a inspirat în general din viaţa oamenilor din popor, pre-ocupîndu-se mai ales de condiţia femeii, supusă înjosirii, stri- vită de ipocrizia şi de filistinismul moralei burgheze. Zâpolya, Ioan, voievod al Transilvaniei (din 1510) şi rege al Ungariei (1526—1540). A condus armata nobililor unguri care a înfrînt decisiv, în 1514, oastea ţăranilor răsculaţi în frunte cu Gheorghe Doja. întreaga sa domnie este o continuă luptă cu Ferdinand I de Habsburg, în care scop a încheiat tratate cu Francisc I, regele Franţei, cu Anglia, cu sultanul Soliman Magnificul. în această luptă sfîrşită prin pacea de la Oradeî (1538), a primit un ajutor im* portant din partea domnului Moldovei, Petru Rareş. Zâpolya, Ioan Sigismund, principe al Transilvaniei (1541 -1551 şi 1556-1571). A domnit la început sub tutela mamei sale, Isabella, şi a episcopului Martinuzzi. Pierzînd tronul ca urmare a intervenţiei Habsbur-gilor (1551), s-a retras în Polonia, de unde a revenit, în 1556, cu ajutorul turcilor, al lui Alexandru Lăpuşneanu, domnul Moldovei, şi al lui Pătraşcu cel Bun, domnul Ţării Româneşti. A susţinut calvinismul şi apoi unitarianismul. zaporojeni, denumire a cazacilor aşezaţi în aval de pragurile (cataractele) Niprului. Erau supuşi Poloniei, formînd o oaste liberă care avea obligaţia de a apăra hotarele împotriva tătarilor. S-au răsculat în mai multe rînduri împotriva stăpînirii panilor poloni; pe la jumătatea sec. al XVII-lea, sub conducerea hatmanului Bogdan H m e 1 n i ţ k i, au înfrînţ în mai multe bătălii pe poloni şi s-au declarat independenţi, unindu-se apoi cu Rusia. în cadrul luptei anti-otomane, domnii ţărilor române au făcut deseori apel la ajutorul lor. între z. şi moldoveni a existat o strînsă colaborare, mai ales la sfîrşitul sec. al XVI-1 ea şi în prima jumătate a sec. al XVII-lea. V. şi cazaci. Zaporojie, oraş în U.R.S.S., în R.S.S. Ucraineană, aşezat pe valea fluviului Nipru. 550 000 loc. (1965). Industrie siderurgică, cocsochimică, a aluminiului, constructoare de maşini (agregate electroenerge- ZAPOTOCKY 934 ZAWADZKL tice, automobile etc.), de produse refractare. Pe malul drept al Niprului se află marea hidrocentrală Dneproghes „V.I. Lenin“. Important port fluvial şi nod feroviar. Institute de învăţămînt superior. Zâpotocky [zâpotoţchi], An-tonfn (1884—1957), militant al mişcării muncitoreşti cehoslovace, unul dintre creatorii P.C. din Cehoslovacia (1921). Membru al C.C. din 1921 şi secretar al C.C. al P.C. din Cehoslovacia între 1922 şi 1929. In 1929-1939 a fost secretar al Consiliului Central al Sindicatelor Roşii din Cehoslovacia. în timpul ocupaţiei hitleriste a fost deţinut în lagăre de concentrare (1939— 1945). După eliberarea ţării a fost preşedinte al Consiliului Central al Sindicatelor (1945 —1950), preşedinte al Consiliului de Miniştri (1948—1953), şi preşedinte al Republicii Cehoslovace (1953 r 1957). Zarand, vechi comitat constituit în sec. al XV-lea pe un mare teritoriu din vestul Transilvaniei, făcînd parte din Părţi u m. între 1552 şi 1716, o mare parte din Z. s-a aflat sub stăpînirea turcească. Reînfiinţat pe un teritoriu mai mic, a fost desfiinţat în 1876 şi împărţit între comitatele limitrofe. Populaţia românească îl numea comitatul Crişului, după numele rîurilor care-1 străbat. Zarandului, Munţii ~, munţi în sud-vestul Munţilor Apuseni, cuprinşi între Mureş, şi Crişul Alb. Domină spre vest Cîmpîa de Vest printr-o cuestă . tectonică. Sînt formaţi dintr-un mozaic de roci (şisturi cristaline, graniţe, tufuri vulcanice, calcare etc.). Relief de culmi scunde. Altitudinea maximă: 860 m (vîrful Highiş). Păduri de foioase şi păşuni. Sînt cunoscuţi şi sub numele de Mun-ţii Highiş-Drocea. Zarathustra, profet legendar persan din prima jumătate a mileniului I î.e.n., fondatorul zoroastrismului. Grecii îl numeau Zoroastru. Zargidava, localitate geto-dacică, menţionată de geograful Ptolemeu în Moldova centrală, Ia est de Şiret, neidentificată arheologic. Zarifopol, Paul (1875-^-1934), publicist şi eseist român. S-a născut la Iaşi. A făcut studii de filologie şi filozofie la Leipzig, întreţinînd cu I.L. Caragiale strînse legături de prietenie. Corespondenţa dintre ei prezintă un deosebit interes pentru istoria literară. După război, Z* a susţinut o rubrică permanentă în paginile „Adevărului literar** şi a fost primul redactor-şef al „Revistei fundaţiilor regale** (ianuarie-mai 1934). A iniţiat ediţia critică „Opere** de .I.L. Caragiale, din care a publicat trei volume (1930 — 1932), însoţite de studii introductive, valoroase şi prin datele inedite, cunoscute direct de la sursă. E autorul unor interesante eseuri critice cu privire la G. Flaubert, M. Proust, L. Tolstoi. Volumele „Din registrul ideilor gingaşe** (1926), „Artişti şi idei literare române** (1930), „încercări de precizie literară** (1931), „Pentru arta literară** (1934) îi relevă, pe lîngă tendinţele anticlasicis-te, adîncimea remarcabilă a observaţiei, spiritul caustic, a-sociativ şi disociativ de mare mobilitate intelectuală. Zarlino, Giuseppe (1517— 1590), compozitor şi teoretician muzical italian. A studiat cu A. Willaert. A scris numeroase compoziţii religioase şi profane, care însă, în majoritate, s-au pierdut. Autor al unor celebre tratate („Institutioni ar-moniche**, „Dimostrationi ar-moniche** şi „Sopplementi mu-sicali**), în care pentru prima oară este formulată ideea armoniei ca fenomen independent de polifonie şi este enunţată teoria asupra acordurilor rezul-tînd din sunete suprapuse în terţă şi asupra modurilor majore şi minore. zarzăr (Armeniaca vulgaris), arbore din familia rozaceelor, înalt pînă la 10 m, cu frunze lat-ovale şi flori de culoare albă. Fructul este globulos, de culoare galbenă-portocalie sau roşie pătată pe partea însorită. Zarzărul se cultivă sporadic în grădini. zarzuelă, gen al operetei spaniole, asemănător operei comice franceze, operei bufe italiene şi singspielului ger- man; apărut în sec. al XVII-lea, prin introducerea unor interludii muzicale într-o piesă de teatru. Numele provine de la acela al unui castel din apropierea Madridului, unde acest gen a fost prezentat pentru prima oară. Creatorul său este socotit Calderon, iar primul compozitor de z. a fost Riso. zaţ (POLIGR.), material tipografic constituit din litere, semne, linii, rînduri etc., care va constitui viitoarea formă de tipar. Zau de Cîmpie, comună în raionul Luduş, reg. Mureş-Autonomă Maghiară, situată în Cîmpia Sărmaşului. 4 510 loc. (1965). Exploatări de gaze naturale (gaz metan). Industrie a materialelor de construcţie. Zavadski, Iuri Aleksandro-vici (n. 1894), actor şi regizor sovietic. Elev al lui Stanis-lavski şi Vahtangov. Din 1940 conducător al .Teatrului Mos-soviet, Z. tinde a se apropia cît mai mult de. spiritul şi de gustul artistic contemporan. Repertoriul lui Z. cuprinde deopotrivă opere clasice ca şi opere de frunte ale dramaturgiei sovietice contemporane. Zavattini, Cesare (1902), scenarist cinematografic, ziarist şi critic italian. Este unul dintre animatorii neorealismului („Sciuscia**, „Hoţii de biciclete**), explorator predilect al conştiinţei alienate de inhibiţiile falsei morale. Opera sa este străbătută de un puternic sentiment de simpatie pentru cei deposedaţi,* pentru iluziile şi dezamăgirile lor. A semnat şi scenariul la „Miracol Ia Milano** (1951), în colaborare cu De Sica, ca şi Ia pateticul „Umberto D.“ (1952) şi „Cio-ciara** (1960), după romanul Iui A. Moravia. zavescă (în evul mediu în Moldova), taxă specială plătită vistieriei pentru redeschiderea unui proces. Se mai numea Aerne, gloabă. Zawadzki, Aleksander (1899 — 1964), militant al mişcării muncitoreşti polone. Membru al P.C. din Polonia din 1923. A fost unul dintre organizatorii pe teritoriul U.R.S.S. a Uniunii patrioţilor poloni (1943). în 1944—1945 a fost locţiitor al comandantului suprem al ZĂBUN 935 ZĂGAN armatei polone (creată în 1943 pe teritoriul U.R.S.S.). Membru al Biroului Politic al C.C. al Partidului Muncitoresc Polonez (din 1944), al Biroului Politic al C.C. al Partidului Muncitoresc Unit Polonez (din 1948) şi secretar al C.C. al P.M.U.P. (1948-1954). In 1952—1964 a fost preşedinte al Consiliului de Stat al R.P. Polone. zăbun» denumire dată unor haine bărbăteşti, piese ale portului popular, variate ca material şi croială. în Moldova şi într-o parte din sudul Munteniei, Z. este o haină groasă, vătuită şi uneori trasă cu şiruri cusute la maşiină. In Transilvania, în părţile Aradului, z. are forma unei veste (cu croiala inspirată din vechea uniformă a armatei austriece), de catifea ori de postav albastru sau negru, împodobită cu cusături tă prin procesul de cristalizare magmatică, prin reacţia componenţilor volatili din magme cu rocile învecinate sau Z&bun galbene, formînd un fel de brandenburguri, şi cu nasturi de metal. zăcămînt (GEOL.), acumulare naturală de substanţe minerale utile; prezintă un interes economic. Formele zăcămintelor sînt variate şi depind de condiţiile de formare ale substanţei minerale care le alcătuiesc. După forma lor se deosebesc: z. stratiforme, lenticulare, filoniene, în cuiburi sau corpuri neregulate. Dimensiunile z. sînt foarte variate. Se cunosc astfel filoane şi sisteme de filoane urmărite pe. o distanţă de peste 100 km, precum şi cuiburi care au o extensiune de numai cîţiva metri. Z, se clasifică, după modul de formare, în: magmatogene, sedimentare şi metamorfice. Zăcămintele magmatogene rezul- prin depuneri din soluţiile hidrotermale şi se împart în zăcăminte magmaticet pegmati-fîce, pneumatolitice, de contact şi hidrotermale. a) Zăcămintele magmatice rezultă din procesele de diferenţiere a magmei. Se cunosc z.m. de platină, crom, cupru, nichel, cobalt, fier, diamante, fosfor etc. (ex. z.m. de nichel de la Poiana Mărului, reg. Braşov, de crom de la Tisoviţa, Eibenthal şi Plavişe-viţa din Banat etc.). b) Zăcămintele pegmatitice rezultă prin consolidarea reziduurilor magmatice, bogate în componenţi volatili (v. şi p e g m a-t i t). Sînt o sursă însemnată pentru exploatarea feldspaţilor, a micelor, a pietrelor preţioase, a pămînturilor rare etc. (ex. z. pegmatitice de la Răzoare, reg. Maramureş, de la Muntele Rece, reg. 'Cluj, de la Tere-gova şi Voislova, reg. Banat, de la Voineasa, reg. Argeş ş.a.). c) Zăcămintele pneumatolitice (v. şi pneumatolit) se formează din soluţii magmatice reziduale foarte fierbinţi (ex. unele zăcăminte de minereuri de molibden, staniu, wolfram şi bismut). d) Zăcămintele de contact (sau pirometaso-matice) se formează prin reacţiile chimice care au loc între substanţele volatile degajate de o magmă şi rocile calca-roase înconjurătoare. Acestea sînt transformate într-un agregat de minerale silicatate, denumit s k a r n, căruia i se asociază minereu sub formă de oxizi şi sulfuri (ex. z. de molibden, bismut şi bor de la Băiţa Bihorului, reg. Crişana, z. de fier de la Ocna de Fier, reg. Banat ş.a.). e) Zăcămin-iele hidrotermale se formează prin depunere din soluţiile hidrotermale, considerate ca rezultatul ultimului stadiu de diferenţiere magmatică. Se împart în z. hipotermale, cînd mineralele se depun Ia temperaturi cuprinse între 500 şi 300°C (ex. z. de molibdenit, wolframit, casiterit etc.), z. mezotermale, depuse la temperaturi de 300— 175°C (ex. z. de aur, argint, cobalt, uraniu, zinc, plumb etc.), şi z. epiter-male, depuse la temperaturi sub 175°C (ex. z. de aur nativ asociat cu argint, telururi aurifere, sulfuri de argint, sulfo-săruri, cinabru, stibină, z. de sulfuri din reg. Maramureş, de aur şi de argint de la Brad ş.a.). Zăcămintele sedimentare rezultă prin procesele de dezagregare şi de descompunere a unor roci şi zăcăminte preexistente, urmate de un prealabil transport şi apoi sedimentate. în funcţie de procesele de concentrare se deosebesc: zăcăminte sedimentare detritice, de evaporare, reziduale, biogene şi de precipitare chimică (ex. z. de săruri de potasiu de laTîrgu-Ocna, reg. Bacău, z. de bauxită din munţii Pădurea Craiului, z. de sare şi de petrol din Subcarpaţi ş.a.). Zăcămintele metamorfice rezultă prin procesul de metamorfism regional. Cuprind: a) zăcăminte metamorfizate, al căror minereu preexista, avînd o altă origine, iar metamorfismul regional determinînd numai modificări în compoziţia mineralogică, în structura şi în textura lui; b) zăcăminte metamorfice propriu-zise, în care concentraţiile de substanţe minerale utile s-au născut în timpul metamorfismului pe seama altor roci (ex. z. de fier de la Teliuc, Ghelar, Vadu-Dobrii, reg. Hunedoara, z. de mangan de la Răzoare, reg. Maramureş, Arşiţa-Şarul Dor-nei, Dealul Rusului, reg. Suceava ş.a.). zăgăn (Gypaetus barbatus), vultur mare cu capul complet acoperit cu pene şi cu două ZÂGANUL 936 ZBORNI ' Zâpan tufe de pene negre în formă de barbă sub cioc. Penajul are culoarea neagră-ce-nuşie pe spate, coadă şi aripi, albă-gălbuie pe cap, gîtşi faţa ventrală. Este răs-pîndit în Caucaz, în Asia Mică şi în Himalaia, în Europa fiind din ce în ce mai rar. In ţara noastră este ocrotit prin lege, fiind foarte rar. Zăganul, culme vestică a masivului Ciucaş din Carpaţii Orientali (1 886 m), formată pe conglomerate. Obiectiv turistic. Zăgănescu, Pavel (1815 — 1897), parucic în compania de pompieri a Bucureştilor în timpul revoluţiei din 1848. La 13/25 septembrie 1848 a condus lupta eroică a pompierilor împotriva unei coloane turceşti, cunoscută în istorie sub numele de ,,lupta din Dealul Spirei**. După 1848 a activat în armată, iar din 1869 în viaţa politică, fiind de mai multe ori deputat. Zălau, oraş raional în reg. Cluj, reşedinţă de raion, situat pe valea Zălaului. 15 110 Ioc. (1965). Industrie de prelucrare a lemnului şi alimentară. — Raionul Z., cu 1 10 220 loc. (1965). Industrie alimentară, de prelucrare a lemnului, a materialelor de construcţie. Pomicultură, cultura cerealelor şi a plantelor tehnice, viticultură. Creşterea animalelor. zălog (Salix cinerea)% arbust din familia salicaceelor, înalt 1. (ME- ecipitaţn ". V —\ pînă la 5 m, cu lujeri cenuşii-verzui şi frunze lanceolate. Creşte în zona de .cîmpie, pe locuri foarte umede. Zănoaga, Iac gla-ciar situat în masi-vul Retezat. Suprafaţa : circa 9 ha. A-dîncimea maximă: 29 m (cel mai adînc lac glaciar din ţara noastră). Interes tu ristic. Faună logică bogată în monide. zăpadă TEOR.) Precipitaţii atmosferice solide, constînd din cristale de gheaţă care se asociază, formînd fulgi. Cînd temperatura solului este mai scăzută de 0°C, z. se acumulează, formînd un strat de zăpadă, care în regiunile polare şi în regiunile montane înalte este constant (zăpezi perene), pe cînd în zonele temperate are o durată variabilă (două-trei luni). 2, (CHIM.) Za-padă de bioxid de carbon, bioxid de carbon în stare solidă. Se mai numeşte zăpadă carbonică. V. şi gheaţă uscată. zăpor (GEOGR.), îngrămădire de sloiuri de gheaţă într-un punct anumit al unui rîu, îndeosebi la coturi sau Ia secţiuni de scurgere mai înguste. Z. se produc în perioada topirii podului de gheaţă primăvara şi foarte rar în timpul iernii. Datorită z., nivelul apei din amonte se ridică mult (depăşind nivelurile maxime înregistrate) şi se produc inundaţii mari. Pe Dunăre, cel mai frecvent se formează z. la Cotul Pisicii (în aval de Galaţi) şi la Ciuperceni-Calafat. zărgân (Belonebelone), specie de peşte din familia belo-nidelor, cu corpul alungit şi cilindric, acoperit cu solzi mici, caduci şi cu fălcile prelungite într-un vîrf asemănător unui cioc, falca inferioară fiind mai lungă decît cea superioară. In ţara noastră trăieşte pe litoralul Mării Negre subspecia £e-lone belone euxini, lungă de circa 50 cm şi cu greutatea de aproape 100 g. Z. are oasele colorate în verde ca smarag-dul, datorită unui pigment biliar, numit biliverdină. Zărneşti, oraş raional în reg. Braşov, situat la poalele Lacul Zănoaga Munţilor Piatra Craiului, subordonat administrativ oraşului Braşov. 17 780 loc. (1965). Industrie de prelucrare a lemnului (cherestea, ambalaje de fag etc.). Aici se găseşte Fabrica de celuloză şi hirtie Zărneşti, care datează din 1853; ea produce celuloză din răşinoase, hîrtie de ambalaj, hîrtii subţiri etc. zăvoi (SILV.), pădure de mică întindere, situată în lunca nurilor mari. Este compus din salcie sau plop, uneori din ambele specii. zăvor (TEHN.), dispozitiv folosit pentru blocarea mecanică, comandată sau automată, a unuia dintre organele mobile principale ale unui aparat, maşină, instalaţie etc. în anumite condiţii de exploatare (ex. z. unor aparate electrice care împiedică deschiderea capacului cînd aparatul se află sub tensiune). zbat (NAV.), pală metalică sau din lemn, montată la periferia unei roţi (roată cu z.), care constituie propulsorul unei nave cu maşini cu abur destinate navigaţiei pe ape interioare cu adîncime mică. zbornic (bg. sbornik) 1. Culegere cuprinzînd legende hagiografice, comentarii religioase, tîlcuri ale scripturii etc. Cele mai vechi z. (sec. XIV— XVI) care au pătruns pe teritoriul ţării noastre au fost slavoneşti şi au circulat în ZBURĂTOR 937 ZELENSKÎ manuscris. Două z. în limba slavonă au fost tipărite de diaconul Coresi în 1368 şi 1580. 2. Codice manuscris obţinut prin copierea sau broşarea laolaltă a unor texte variate: relatări istorice, scrieri religioase şi apocrife, lucrări literare diverse etc. zburător1 (în tradiţiile populare româneşti), fiinţă fabuloasă, imaginată ca un duh care coboară noaptea dm văzduh pentru a chinui în somn fetele pubere. Corespunzător oarecum silfului (din mitologia celtică şi germanică), el personifică zbuciumul fizic şi moral pricinuit de primii fiori ai dragostei. Credinţa în zburător este consemnată pentru prima dată de Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei'*. Mitul z. a fost valorificat artistic de 1. Heliade-Rădulescu în „Balada Zburătorul** şi de Eminescu în poemele „Călin** şi „Luceafărul**. zburător2 (NAV.) 1. Velă pătrată, purtată de un arbore vertical al unei nave cu pînze, reprezentînd a patra pînză, în înălţime, de la baza arborelui. După denumirea catargului care poartă pînza, ea se numeşte z. mic, z. mare, z. arfi-mon etc. 2. Vergă care susţine vela pătrată cu acelaşi nume. zdrobitoare (TEHN.), maşină folosită pentru mărunţirea sau separarea prin strivire, rupere, smulgere etc. a unor materiale textile, a unor fructe, legume, seminţe etc. Zeayyen, Youssef (n. 1931), preşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Arabe Siria între septembrie şi decembrie 1965 şi apoi din martie 1966. Face parte din conducerea regională (siriană) a partidului Baas. zebră, nume generic dat speciilor de cai sălbatici afri- kvu* Zebră cani cu blana vărgată de benzi alternative, deschise şi închise. Z. trăiesc în -herghelii mici în savane. Cea mai cunoscută specie de zebră este Equus grevyi, înaltă de 1,5 m. zebu (Bos indicus), rasă de bou domestic care are pe spate o cocoaşă de grăsime. Este adaptat atît Ia viaţa din regiunile calde şi umede, cît şi din regiunile secetoase şi aride, şi Zebu prezintă rezistenţă la infecţiile de piroplasmoze. Trăieşte în Asia, Africa, America de Sud, Madagascar ş.a. Zecchi, Carlo (n. 1903), dirijor şi pianist italian. A studiat cu Artur Schnabel. Interpretările sale se caracterizează prin acurateţe stilistică. A întreprins turnee şi în România. zechstein (STRAT.) v. turin- gian\ zecimal (MAT.) 1. Adj. a) Partea întreagă a unui număr zecimal, numărul scris la stîn-ga virgulei unui număr zecimal, b) Partea zecimală a unui număr zecimal, numărul scris la dreapta virgulei unui număr zecimal, c) Sistem de numeraţie zecimal, sistem de numeraţie cu baza 10; este cel mai utilizat sistem de numeraţie. V. numeraţie. 2. Subst. Zecimalele unui număr zecimal, fiecare dintre cifrele scrise la dreapta virgulei unui număr zecimal. Zeeman, Pieter (1865 — 1943), fizician olandez; a fost profesor la Universitatea din Amsterdam. A efectuat cercetări asupra legăturii dintre fenomenele optice şi cele electromagnetice. în 1896 a descoperit influenţa unui cîmp magnetic asupra emisiei luminii (efectul ZJ. Premiul Nobel (1902). — Efectul Z., apariţia unor linii suplimentare în spectrele de emisie sau de absorbţie ale atomilor aflaţi într-un cîmp magnetic. Se datoreşte formării unor noi nivele de energie ale atomilor (nivele Z.) în urma interacţiunilor dintre momentele magnetice electronic (orbital sau de spin) sau nuclear cu cîmpul magnetic exterior. E.Z. permite obţinerea de informaţii asupra structurii atomului, constituind calea cea mai directă pentru cercetarea magnetismului atomic. O importantă aplicaţie a e. Z. este construcţia de m a s e r e care folosesc nivelele Z. ale ionilor paramagnetici din cristale. zefir, vînt slab, călduţ, care bate primăvara. zeghe, haină ţărănească lungă, de croială largă, lucrată din postav gros, care se poartă în anotimpul rece. Numeroase variante ale z. se întîlnesc în diferitele regiuni ale ţării (z. de Năsăud, de exemplu, este confecţionată din pănură albastră, cu o ornamentaţie realizată din şireturi negre aplicate). Zeia, rîu în U.R.S.S., aflu-ent pe dreapta al Amurului (1 208 km). Izvorăştejdin sudul Munţilor Stanovoi. în cursul mijlociu traversează numeroase praguri. Navigabil în cursul inferior. zeină (BIOCHIM.), proteină din grupa prolaminelor (glia-dinelor), care se găseşte în bobul de porumb. Neavînd toţi acizii aminaţi (îi lipseşte lizina şi triptofanul), nu este o proteină completă pentru alimentaţie. Zeiss [iais/, Cari (18! 6— 1888), optician german. în 1846 a organizat la Jena un atelier de fabricaţie a lentilelor şi microscoapelor. Zeitblom /ţâitblom] % Bar-tholomăus (1455— 1518), pictor german. A executat numeroase tablouri cu subiect religios şi a pictat în special altare pentru mănăstirile şi bisericile din Suabia. Reprezentat în Muzeul de artă al Republicii Socialiste România prin „Buna-vestire** (,,Fecicara“) (1497, fragment dintr-un poliptic). Zelenski [jelenschij, Ta-deusz (cunoscut şi sub pseudonimul Boy) (1874— 1941), scriitor şi critic literar polonez. în scrierile sale, printre care cea mai însemnată este culegerea ZELETJN 938 ZENON DIN ELEEA de poezii satirice ,,Cuvinte‘\ a demascat făţărnicia moralei catolice şi falsul patriotism al burgheziei liberale. în critică a iniţiat o metodă denumită „boysm**, caracterizată prin ascuţită perspicacitate psihologică, folosirea inteligentă şi eficace a amănuntului anecdotic şi abilitate în evocarea personajelor. A făcut valoroase traduceri din literatura franceză. Zeletin, Ştefan (pseudonimul lui Ştefan Motăş)( 1882—1934), sociolog, economist şi filozof român. A fost profesor la Universitatea din Iaşi. în lucrarea sa „Burghezia română, originea şi rolul ei istoric** (1923), a luat atitudine, de pe poziţiile burgheziei, împotriva punctelor de vedere agrariene, tradiţionaliste, demonstrînd necesitatea obiectivă a evoluţiei României spre civilizaţia industrială. Z. a susţinut un punct de vedere determinist în sociologie, într-o perioadă cînd teoria idealist-eclectică a factorilor predomina în literatura sociologică românească, şi a recunoscut, în opoziţie cu concepţiile conservatoare, faptul că organismele suprastructurale burgheze sînt produsul necesar al transformărilor social-economice. în spirit apologetic însă, Z. a afirmat rolul permanent progresist al burgheziei, a justificat procesul de spoliere a maselor ţărăneşti ca izvor necesar al acumulării capitaliste şi a calificat drept reacţionară orice mişcare politică ostilă burgheziei. Din această perspectivă a condamnat mişcarea socialistă, lupta politică şi economică a clasei muncitoare. EI a susţinut capacitatea de perfecţionare a capitalismului şi posibilitatea autotransformării lui, pe baze „neoliberaliste**, în socialism („Neoliberalismul**, 1927). în studiile sale de filozofie, Z. a dezvoltat opinii idealiste, spiritualiste („Evanghelia naturii**, voi. I, 1915; „Gînduri despre lume şi viaţă'*, 1928). Zelinski, Nikolai Dmitrie-vici (1861 —1953), chimist sovietic. A fost membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. şi profesor de chimie analitică şi organică la Universitatea din Moscova. Are lucrări fundamentale în domeniul chimiei organice. A studiat stereochimia hidrocarburilor saturate, chimia hidrocarburilor în general şi a petrolului în special, fenomenul hidrogenării şi dehidro-genării catalitice, chimia ami-noacizilor, a albuminelor ş.a. zeloţi 1. Denumire a membrilor unei grupări politice din Palestina antică, reprezentînd interesele ţăranilor, meseriaşilor şi micilor negustori, îndreptată împotriva dominaţiei romane şi a aristocraţiei şi marii preoţimi iudaice. 2. Denumire a membrilor grupării politice radicale din Tesalonic, care s-a situat în fruntea marii răscoale populare din Imperiul bizantin (1342—1349), în a doua fază a acesteia (1345—1349), cînd au fost efectuate o serie de reforme radicale (exproprierea stăpînilor funciari în favoarea ţăranilor şi orăşenilor săraci, eliberarea ţăranilor şerbi etc.) şi s-a instaurat republica orăşenească. După o rezistenţă eroică, răscoala condusă de z. a fost înfrîntă de împăratul Ioan Cantacuzino cu ajutorul turcilor. £emaite [jemâite/, Iulia Antonovna (1845 — 1921), scriitoare lituaniană. Opera sa, realist-critică (povestiri, nuvele, schiţe şi piese de teatru), scrisă într-o limbă populară, pătrunsă de un adînc filon democratic, înfăţişează în tablouri zguduitoare viaţa grea a ţărănimii lituaniene, şi mai ales a femeii din popor („Pe moşie'4,,.Nora“, „Cap deştept**). Ea a influenţat dezvoltarea ulterioară a literaturii lituaniene. zen (în sanscrită dhyana ,,contemplare, meditaţie**), sectă budistă din Japonia, care preconizează, ca mijloc al „aflării adevărului** şi al „mîntuirii**, contopirea cu Buddha prin exerciţii ascetice şi meditaţie mistică. Se mai numeşte secta inimii lui Buddha. „Zend-Avesta“ v. „A vesta", zenit (ASTR.), punct al sferei cereşti, opus nadirului, aflat la intersecţia prelungirii verticalei locului cu emisfera cerească superioară. Zenobia, regină a Palmyrei (266 — 272 e.n.). Profitînd de criza din Imperiul roman, s-a emancipat de sub autoritatea acestuia, extinzînd dominaţia regatului Palmyrei asupra Siriei, Egiptului şi a unor teritorii din Asia Mică. în timpul Z., statul sclavagist al Palmyrei a cunoscut apogeul înfloririi sale. Înfrîntă de Aurelian, Z. a murit în captivitate Ia Roma. Zenodot (Zenodotos) din Efes (sec. III î.e.n.), renumit filolog. Este primul cărturar căruia i s-a încredinţat conducerea vestitei biblioteci din Alexandria. Din lucrările sale filologice, cea mai celebră şi mai originală este ediţia „Hia-dei “ şi a „Odiseii**, prima diortoză (ediţie critică) alexandrină a poemelor homerice. Zenon, împărat al Imperiului roman de răsărit (474 — 491), de origine isaurian. Domnia lui a fost tulburată de lupte pentru tron, de conflicte religioase (între ortodocşi şi monofiziţi), de acţiunile ostro-goţilor în Balcani, pe care a reuşit să-i îndrepte însă spre Italia. Zenon dinCitium (c. 336 — 264 î.e.n.), filozof grec, întemeietorul şcolii stoice. Discipol al cinicului Krates, al megaricului Stilpon şi al platonicianului Polemon, Z. a deschis şcoala sa filozofică proprie la Atena în 308 î.e.n. A afirmat că la baza lumii se află un principiu material pasiv şi unul activ, focul pătruns de o raţiune divină (logos). Materialist în gnoseologie, a considerat reprezentările senzoriale ca „în-tipărîri“ ale lucrurilor în suflet. Potrivit eticii lui, produs specific al epocii eleniste, scopul omului trebuie să fie „viaţa conformă cu raţiunea**, dezrădăcinarea pasiunilor şi dobîn-direa prin aceasta a independenţei faţă de împrejurările exterioare. Din opera Iui Z. dinC. s -au păstrat numai fragmente. Zenon din Eleea (c. 490 430 î.e.n.), filozof grec, reprezentant al şcolii eleate. Pentru a apăra doctrina dascălului său Parmenide privitoare la existenţa unitară şi imuabilă, Z.din E. a formulat un număr de aporii (dificultăţi, paradoxuri logice), menite să arate contradicţiile la care duc ipotezele contrare filozofiei eleate ZENTA 939 ZEROMSKI care recunosc multiplicitatea, mişcarea şi devenirea. Cele mai cunoscute aporii ale lui Z. din E. sînt cele menite să dovedească imposibilitatea logică a mişcării: „Ahile şi broasca ţestoasă*4, „Săgeata**, „Dihotomia** şi „Stadionul". Deşi au avut drept scop să apere o concepţie metafizică, antidialectică, aporiile lui Z. din E. au dezvăluit, în fapt, contradicţiile dialectice inerente mişcării, devenirii, spaţiului şi timpului, infinitului etc., precum şi categoriilor care le oglindesc, contribuind astfel în mod obiectiv Ia dezvoltarea dialecticii şi a logicii dialectice. Ele îşi păstrează şi astăzi actualitatea, întrucît se raportează la unele probleme complexe din domeniul fundamentelor matematicii (infinitul actual şi potenţial). Zenta, oraş în R.S.F. Iugoslavia, în apropierea căruia, în septembrie 1697, armatele austriece, conduse de Eugeniu deSavoia, au obţinut o victorie hotărîtoare asupra turcilor în timpul războiului dus de Liga sfîntă împotriva Imperiului otoman, încheiat cu pacea de la Karlowitz (1698—1699). zeoliţi (gr. zeo „fierb" şi lithos „piatră"; MINER,), grup de minerale care reprezintă alumosilicaţi hidrataţi de calciu şi de alcalii. Au proprietatea de a pierde apa treptat prin încălzire sau în atmosferă uscată, modificîndu-şi corespunzător proprietăţile fizice. Procesul este reversibil. Cristalizează în sisteme diferite, în cristale izometrice, în agregate'lamelare, sferolitice, fibroase ş.a., de culoare albă-gălbuie sau roşiatică, cu luciu sticlos pînă la sidefos. Se depun din soluţiile hidrotermale; unii dintre ei se întrebuinţează la dedurizarea apelor. în Republica Socialistă România se găsesc în fisurile sau în vacuolele din melafirele Munţilor Metaliferi, reg. Maramureş, în skarnele de la Moldova Nouă, Oraviţa, Ciclova (Banat), Băiţa Bihor şi Ia Valea Leucii (reg. Crişana). Zeppelin [jepplin/, Fer-dinand von (1838—1917), constructor de dirijabile german.. S-a ' ocupat de con- strucţia de aerostate dirijabile cu schelet metalic rigid, dintre care primul a fost experimentat în 1900 deasupra lacului Constanţa. în 1905 şi 1906 a realizat tipuri noi de dirijabile, numite zepeline, care au fost utilizate în timpul primului război mondial. Dirijabile de acest tip au continuat să fie folosite pînă în 1940, realizînd transporturi de persoane şi mărfuri la distanţe mari şi transoceanice. „Zeri i Popullit“, organ de presă al C.C. al Partidului Muncii din Albania. A fost înfiinţat în 1942. Apare zilnic, la Tirana. zermacup (zermacub), monedă turcească de aur, care a Zermacup (revers) circulat în ţările române în sec. XVIII-XIX. Zermelo, Ernst (1871 — 1953), matematician german. A fost profesor la Gottingen, Zurich. Este fondatorul teoriei axiomatice a mulţimilor. Are lucrări şi în domeniile calculului variaţiilor şi al aplicării teoriei probabilităţilor la studiul sistemelor dinamice. zero 1. (MAT.) a) Numărul zero, primul număr cu care începe şirul numerelor naturale. Se notează cu cifra zero (0) şi permite scăderea în cazul în care descăzutul este egal cu scăză-torul. b) Numărul zerof mulţimea tuturor mulţimilor echivalente cu mulţimea vidă (0). c) Numărul zero, primul număr definit prin axiomele lui Pea-no (primele axiome ale lui Peano sînt: 1) zero este număr natural; 2) orice număr natural admite un succesor), d) Cifra zero (0), simbolul cu care se notează numărul zero (a, b, c). e) Elementul zero, element al unui grup abelian aditiv G, notat cu 0, care are proprietatea: a-j-0 = a oricare ar fi a din G. Se numeşte şi element neutru al grupului. f) Zeroul unei funcţii f(x), elementul a din domeniul de definiţie al unei funcţii cu proprietatea: f (a) = 0 (ex. funcţia 3x~ 2.x 1 are z. x= 1 şi o:= — 1 /3). Altfel exprimat, a este rădăcină a ecuaţiei /Cr)=0. 2. (F1Z..TEHN.) Punct care serveşte ca origine a scării prin care se exprimă valorile unei mărimi fizice. — Z. absolut (notat 0°K), punctul zero al scării termodinamice absolute (scara Kelvin). De temperatura 0°K ne putem apropia oricît de mult, dar ea nu poate fi atinsă. în scara Celsius are valoarea —273,15°C. 3.(LINGV.) Desinenţă (sau sufix) zero, absenţa unui afix gramatical la o formă flexionară, care este marcată, faţă de alte forme cu afixe exprimate, tocmai prin lipsa unei mărci formale pro-priu-zise (ex. rom. dor are la singular desinenţa zero faţă de pluralul doruri cu desinenţa -uri, iar pers. 1 bat de la prezentul indicativ al verbului a bate are atît desinenţa zero, cît şi sufix zero faţă de alte persoane ale aceluiaşi timp, batem, bateţi, unde apar ambele afi?ce). Zeromski [jeromschi]. Ştefan (1864—1925), prozator şi dramaturg realist polonez. A obţinut primele succese cu „Ne sfîrtecă corbii şi ciorile" (1895) şi „Povestiri" (1896), dar şi-a cîştigat celebritatea cu romanul „Oameni fără adăpost" (1900), satiră a unui intelectual cu intenţii umanitare, dar incapabil de a înfrunta aspectele concrete ale realităţii cotidiene. Romanul istoric „Cenuşă" (1904), tragică epopee a Poloniei din epoca lui Napoleon, este una dintre cele mai reprezentative opere ale literaturii poloneze moderne, iar „Ecourile pădurii" (1905, trad. rom.) este o ZEROVALENT 940 ZGHIHARĂ DE HUŞI evocare a răscoalei din 1863. Din opera sa narativă se mai remarcă: „Riul credincios" (1912), trilogia Lupta împotriva Satanei"" (1916-1919) şi „Vîntul mării" (1922), iar dintre operele dramatice „Roza" (1909), „Sulkowski" (1910), „Turon (1923) şi comedia „Prepeliţa mea a fugit" (1924). Proza inovatoare a lui Z. se remarcă prin măiestria compoziţiei, analizei şi descrierii, ca şi prin îmbinarea originală a lirismului cu clementele naturaliste. zerovalent (CHIM.; despre un clement), care are valenţa egală cu zero. zestre (DR.) v. dotă. zeta, funcţia ~ (MAT.) a) Funcţia analitică, de variabila complexă s = cr -r i/t cu cr > 1, definită de relaţia 00 i ?« = £—■ n = l A fost introdusă de B. Rie-mann şi arc un rol important în teoria analitică a numerelor. Ipoteza lui Riemann, nedemonstrată încă, afirmă că toate zerourilc nereale ale funcţiei C (5) au partea reală egală cu • b) Funcţia î(s)=-ţp(r)dr. unde p (z) este funcţia eliptică a lui Weierstrass. Zetkin [ţetchinj, Clara (1837—1933), militantă de seamă a mişcării muncitoreşti germane şi internaţionale. Membră a Partidului social-demo-crat din Germania din 1881, a participat la lupta împotriva militarismului, colonialismului şi războiului. D^n iniţiativa ei s-a hotărît, la conferinţa internaţională a femeilor socialiste de la Copenhaga (1910), sărbătorirea Zilei internaţionale a femeii la 8 martie, în 1915 a organizat la Berna conferinţa internaţională a femeilor socialiste împotriva războiului imperialist. A fost u-nul dintre întemeietorii Ligii „S p a r t a c u s" şi ai Partidului Comunist din Germania. Membră a C.C. al P.C.G. din 1919. A fost membră a Comitetului Executiv şi a Prezidiului Comitetului Executiv al Internaţionalei a IlI-a din 1921. Clara Zetkin zeţâj (IND. EXTR.), metodă de separare a minereurilor după natura mineralelor componente, pe baza diferenţei de greutate specifică. în maşina de z., materialul granular (minereul) este antrenat cu ajutorul unui curent de apă, fiind alternativ ridicat şi lăsat să cadă pe o sită, obţinîndu-se stratificarea granulelor de minereu în ordinea densităţii. Zeus (în mitologia greacă), divinitate supremă, tatăl zeilor şi al oamenilor, identificat de romani cu lupiter. Zeu al cerului, al luminii, al plou, al fulgerelor şi tunetelor, a căpătat, începînd din perioada homerică, şi atributele sociale de zeu al dreptăţii şi al ordinii stabilite. Potrivit mitului, Z. este fiul R e e i şi al lui C r o n o s, pe care La detronat, alungînd pe titani din cer şi instaurînd stăpînirea zeilor olimpieni. După Hesiod, a fost căsătqrit succesiv cu şapte zeiţe' Metis, Temis, Eurinome, Ceres, Mncmosina, Latona şi Hera, cu care a Zeus avut numeroşi copii (Atena, Afrodita, Apolo, Artemis, Ares, Hefaistos ş.a.), iar din dragostea sa cu femei muritoare s-au născut mai mulţi eroi, dintre care cel mai ilustru este Hcrculc. Zeus din Olimpia, statuie celebră, considerată printre cele şapte minuni ale lumii antice, executată în crisoclefan-tină (lemn placat cu aur şi fildeş) de către F i d i a s (între anii 437 şi 432 î.c.n.). Plasată în marele templu din Olimpia, statuia avea o înălţime de 12 m şi îl înfăţişa pe zeu aşezat pe tron, avînd în mîna dreaptă o statuetă a zeiţei Victoria, iar în mîna stîngă un sceptru. A fost distrusă în sec. al V-lea o.n. Zeuxis (sec. V î.c.n.), renumit pictor al Greciei antice. Cea mai fecundă parte a creaţiei sale s-a desfăşurat între anii 420 şi 380 î.e.n. Spre sfîr-şitul vieţii a pus bazele şcolii de pictură din Efes. După cucerirea Greciei de către romani, marile sale opere („Familie de centauri", „Penelopa", „Zeus înconjurat de zei" ş.a.) au fost transportate Ia Roma şi apoi la Constantinopol, unde au dispărut. Contemporanii îl considerau ca pe unul dintre cei mai iscusiţi interpreţi ai corpului feminin („Elena la baie"). Z. picta cu culori puţine, amestecate cu mult alb, ceea ce făcea ca lucrările sale să apară monocrome. zghihară de Huşi (VITl-CULT.), soi de viţă de vie autohton, cu struguri neuniform aripaţi şi boabe albe-gălbui, rotunde, nearomatc. Produce vinuri de masă de larg consum. ZGÎRIE-NORI 941 ZGRIPŢUROAICÂ zgîrie-nori (ARH IT.), denumire dată construcţiilor-turn cu multe etaje. Cel mai înalt z.-n din lume este Babel-Building din New York (129 etaje şi 388 m înălţime). zglăvoacă (Coitus gobio), specie de peşte din familia cotidelor, cu corpul lung de 6—12 cm, lipsit de solzi, şi cu capul mare, larg, turtit. Trăieşte în apele repezi de munte. Este dăunător, deoarece consumă icrele păstrăvului. Sin. babele. Zglăvoacă zgomot 1. (FIZ., MED.) Sunet supărător care afectează sănătatea şi muncă omului. Din punct de vedere fizic, z. reprezintă un amestec de numeroase sunete simple, ale căror frecvenţe alcătuiesc un spectru practic continuu (ex. z. unei maşini, scîrţîitul unei pile, detunătura unei arme de foc,, clacsonatul unui automobil etc.). Omui este capabil să perceapă sunetele cu o frecvenţă între 16 şi 20 000 Hz. Z. afectează sănătatea omului în mod permanent şi pretutindeni (în întreprinderi industriale, în oraşe, în mijloacele de transport, în clădiri social-cul-turale sau în cele de locuit). El poate produce afecţiuni ale aparatului auditiv, ale altor organe, afecţiuni psihice (in-fluenţînd sistemul nervos central), reducerea productivităţii muncii şi a capacităţii de înţelegere şi de vorbire. Astfel, muncitorii care lucrează în condiţii de z. (în special cei de la încercarea motoarelor de avioane cu reacţie) prezintă Ia sfîrşitul zilei de muncă tulburări ca astenie, oboseală şi somnolenţă, cefalee, irascibi-litate, scăderea acuităţii auditive etc. Tulburările patologice produse de z. sînt numeroase şi depind de intensitatea, timpul de expunere şi frecvenţa undei sonore. Acţiunea de protejare a omului împotriva acestui factor nociv reprezintă o problemă generală şi complexă de protecţie a muncii, iar măsurile ce se iau în acest scop privesc toate sectoarele în care omul îşi desfăşoară munca şi locurile în care se odihneşte. Intensitatea z., în locurile de muncă sau de odihnă, este limitată prin norme. Dintre măsurile curente ce se iau pent.ru combaterea z., mai importante sînt: îndepărtarea surselor de z„ înlocuirea proceselor tehnologice zgomotoase, insonoriza-rea locurilor de muncă zgomotoase, construcţia de cabine insonore, izolarea fonică a clădirilor, limitarea circulaţiei vehiculelor etc. Ca măsuri de protejare individuală a muncitorilor din mediile deosebit de zgomotoase se recomandă purtarea de antifoane, întreruperea lucrului prin pauze scurte- petrecute în medii liniştite etc. Paralel cu asemenea măsuri, se desfăşoară o muncă de educaţie cetăţehească . pentru ca, în cadrul normelor de convieţuire socială, să se acorde atenţia cuvenită problemei respectării liniştei. Pentru cunoaşterea modului. în care reacţionează organismul omenesc Ia z., se efectuează examene medicale periodice ale celor ce muncesc în diferite medii zgomotoase. 2. (TELEC.) Semnal parazit care se suprapune peste semnalele utile, provocînd distorsiunea acestora. Se datoreşte fluctuaţiilor neordonate (determinate de agitaţia termică) ale curenţilor electrici din tuburile electronice, dispozitivele semiconductoare şi conductele electrice ale instalaţiilor de telecomunicaţii şi de telemecanică, ale undelor electromagnetice produse de surse naturale atmosferice şi cosmice etc. în lipsa oricărei emisii, difuzoarele radioreceptoarelor, receptoarele telefonice etc. emit sunete caracteristice nepurtătoare de mesaje, care constituie z. de fond. zgripţor1, animal fantastic înaripat, cu gheare de pasăre, inspirat de ornamentica orientală; este folosit în decoraţia cahlelor medievale româneşti atît din Transilvania, cît şi din Moldova. Ca motiv decorativ Zgripţor se regăseşte şi în olăria ţărănească, fiind reprezentat pe străchinile lucrate în centrul Vama. zgripţor2 (zgripşor), monedă austriacă de argint, care a circulat în ţările române în sec. XVII-XVIII. Zgripţuroaică, animal fantastic din basmele populare zgura 942 ZIGURAT româneşti. Are înfăţişare de pasăre, cu cap şi aripi de vultur şi trup de leu. E nemaipomenit de lacomă şi locuieşte „pe celălalt tărîm**. Voinicul sau Făt-Frumos îi salvează puii din ghearele unui balaur şi, drept răsplată, Z. îl ridică, în împrejurări dramatice, pe tă-rîmul celor vii; terminîndu-li-se hrana, eroul e silit să-şi taie o porţiune din coapsă pentru a astîmpăra foamea năprasnică a dihaniei. Z. poartă uneori şi numele de pajură. zgură (METAL.), reziduu rezultat în urma topirii metalelor sau a aliajelor, care cuprinde în special oxizii din fondanţi şi din ganga minereului, resturile nearse ale combustibilului, componentele pămîntoase din încărcătură etc. Prin z* se elimină cea mai mare parte din elementele nedorite ale produselor metalurgice. — Z. expandată, material spongios cu greutate specifică aparentă mică, obţinut prin răcirea bruscă, într-o cantitate limitată de apă, a zgurii de furnal topite şi întrebuinţat ca material ter-moizolant sau ca agregat pentru betoane uşoare. — Z. granulată, material cu aspectul de nisip fin, cu muchii şi colţuri ascuţite, obţinut prin răcirea bruscă, în apă multă, a zgurii de furnal topite şi întrebuinţat ca agregat pentru betoane, la fabricarea cărămizilor etc. zi(ASTR.), intervalul de timp dat de durata rotaţiei Pămîn-tului în jurul axei sale. — Zi siderală, intervalul de timp între două treceri consecutive ale punctului Y la meridianul locului, aproape egal cu durata de rotaţie a Pămîntului în jurul axei sale (23 de ore, 36 de minute şi 4 secunde). — Zi solară, intervalul de timp dintre două treceri consecutive ale Soarelui la meridian. — Zi solară medie, media zilelor solare dintr-un an. Z.s.m. este mai lungă decît ziua siderală cu 3 minute şi 56 de secunde, zibelină (ZOOL.) v. samur, zicătoâre (L1T.), comunicare concisă, generalizatoare, asemănătoare maximei, uneori rimată, prin care poporul face o constatare de ordin general, filozofic. Ea poate exprima un principiu etic, o normă de con- duită, o legătură dintre unele fenomene naturale şi viaţa omenească etc. (ex. „Ai carte, ai parte**; „Ploaia de mai aduce mălai**). Zichy,Mihâly( 1827-1906), pictor şi desenator ungur. A fost membru al Academiei Ungare. A trăit cea mai mare parte a vieţii în Rusia, unde a devenit pictorul oficial al ţarului Nicolaie I. în lucrările sale predomină temele de gen, salonarde. Mai spontan şi cu deosebite calităţi de desenator apare în ilustraţiile executate pentru operele lui Lomo-nosov, Gogol, Rustaveli, Sha-kespeare, Goethe, Dumas ş.a. zid (CONSTR.), element de construcţie, cu grosime mică în raport cu celelalte dimensiuni, aşezat vertical şi executat din cărămidă, din beton sau din blocuri de piatră (naturală ori artificială). Z. au rolul de a delimita şi de a izola o încăpere, un teren etc., precum şi de a prelua forţele exterioare aplicate direct asupra construcţiei, transmiţîndu-le la fundaţie. — (HIDROTEHN.) Z. de gardă, element masiv al unei construcţii hidrotehnice, destinat să apere un mal sau o construcţie aşezată pe malul unei ape de acţiunea erozivă a curentului de apă. zidărie (CONSTR.), masă de materiale de construcţie, constituită din cărămizi sau din blocuri de piatră naturală ori artificială, care intră în execuţia unui element de construcţie. După modul de realizare a z.» se deosebesc: z. cu mortar, ale cărei elemente componente sînt legate între ele printr-un strat de mortar; z. uscată, executată prin aşezarea strînsă a elementelor componente (între care nu se introduce mortar), dispuse astfel încît să formeze legături transversale ori longitudinale sau solidarizate cu piese metalice. Zidul chinezesc* una dintre cele mai vechi şi mai monumentale construcţii ale Asiei. Ridicat de împăratul Şe-Huan-Ti în sec. al III-lea î.e.n., pentru a proteja teritoriul Chinei de invaziile triburilor din stepă, Z.c. a fost refăcut adeseori în decursul veacurilor. Forma sa actuală datează din timpul dinastiei Min (sec. XIV— XVII). Z. se întinde între golful Po-Rai, trecînd pe la nord de Pekin şi prin marginea de sud a deşertului Gobi. Zidul are peste 3 000 km lungime şi 10 m înălţime. Ziegler [f(:ghr], Karl (n. 1898), chimist german. A făcut cercetări fundamentale în domeniul combinaţiilor organo-metalice, descoperind catalizatorii stereospecifici. Premiul Nobel (1963), împreună cu chimistul italian Giulio Natta. Zielona Gora [jelona gura], oraş în sud-vestul R.P. Polone. 61 400 loc. (1964). Industrie constructoare de maşini (material rulant, electrotehnică, utilaj industrial), de prelucrare a lemnului, a hîrtiei, textilă (lînă, mătase), alimentară. Monumente istorice din sec. XIII —XVI. Ziffer fţtfzr], Alexandru (1880—1962), pictor maghiar din România. A studiat la Budapesta şi apoi la Miin-chen, cu Simon Hollosy şi Azbe. în 1906 s-a stabilit la Baia Mare, unde, din 1927, a început să predea la cursurile şcolii libere de pictură, devenind un reprezentant de frunte al acestei şcoli. Bogata sa operă se compune în mare parte din naturi moarte şi din peisaje, în care a evocat, cu un puternic simţ al armoniilor de culoare, gama cromaticii specifice priveliştilor băimărene. zigoma (din gr. zeugos „unire, jug“; ANAT.), proeminenţă simetrică a feţei, situată inferior şi lateral faţă de orbită. Corespunde osului zigomatic sau malar. Z. reprezintă ceea ce în vorbirea curentă numim pomeţii obrajilor. zigomorfe (despre flori), cu un singur plan de simetrie, care poate fi median (Ia mazăre, salcîm etc.), transversal (la brebenei), oblic (Ia petunii). zigot (BIOL.), celulă rezultată din unirea a doi g a-m e ţ i. La organismele uni-celulare, z. rămîne în stare de celulă unică, iar Ia organismele pluricelulare, prin diviziune sau segmentare, formează embrionul. zigurât, edificiu monumental cu caracter religios de forma unei piramide în trepte, cuprins în complexul arhitectural al ZILLE 943 ZINCOGRAF! E Zigurat (reconstituire) palatelor Mesopotamiei antice (Caldeea, Babilon şi Asiria). Pe ultima platformă se afla construcţia unui templu destinat atît cultului, cit şi cercetărilor astronomice. Zille//i7ejf, Heinrich(1858- 1929), desenator german. In multe dintre lucrările sale, a reprezentat, cu o linie plină de umor amar, lumea copiilor ber-linezi. A colaborat la revista umoristică, „Simplizissimus“. Zilot Românul (c. 1780—c. 1850), cronicar român. Prima lui cronică, „Domnia lui Con-standin-vodă Hangerli“ (1800), scrisă în versuri stîngace şi prolixe, vădeşte preocuparea pentru concluzii moralizatoare. O altă cronică, în proză şi versuri, relatează evenimente de la a doua domnie a lui Alexandru Ipsilanti (1796) pînă la pacea de la Bucureşti (1812). Naraţiunea, deşi monotonă, aduce unele detalii inedite despre incursiunea din 1802 a pazvangiilor sau despre perioada 1806—1812 şi îcondam-nă, de pe poziţia maselor, comportarea abuzivă a domnitorilor fanarioţi. Resentimentele împotriva acestora şi dorinţa de a vedea reînscăunate domniile pămîntene străbat şi scurta cronică în versuri greceşti „Domnia lui Ion-vodă Caragea*', ca şi poemul alegoric „Dăsluşire". Mai tîrziu, concepţia lui politică alunecă spre conservatorism, Z. comen-tînd cu ostilitate răscoala din 1821 a lui Tudor Vladimirescu („Jalnica cîntare...“) şi revoluţia din 1848 („Leatul 1848“). zimâză (BIOCHIMIE), enzimă intra-celulară care se gă-; seşte în drojdia de : bere. Catalizează bio- chimic fermentaţia : . alcoolică. zimbru (Bison bo-nasus),specie de bo-. i. : videu sălbatic, cu }' lungimea de circa J ^,5 m, înălţimea la ‘ greabăn de circa 1,8 I m şi greutatea de "'-C 1 500 - 700 kg. Are : capul masiv, coarne . ^ v . ; rotunde, coamă pe ? .. . :,j Ceafă şi barbă pe gît, iar corpul masiv este prevăzut cu o co- coaşă pe spate. Larg răspîndit odinioară în pădurile Europei şi Caucazului, z. a fost vînat intensiv pentru carne şi blană; astăzi z. există în număr foarte mic şi este ocrotit în rezervaţiile naturale din U.R.S.S. şi din Polonia, în ţara noastră a fost răspîndit în lanţul carpatic şi în pădurile din munţii Bihor, din Muntenia, Moldova etc., dar a fost complet exterminat. în prezent, z. a fost introdus în parcul de vînătoare de la Haţeg, unde există cîteva exemplare. Zimmerwald [ţ{m9roald]t localitate în Elveţia, unde a avut loc, în septembrie 1915, prima conferinţă generală a socialiştilor internaţionalişti din.timpul primului război mondial. La lucrările conferinţei de la Z. au participat 38 de delegaţi din 11 ţări, printre care şi România. Partidul Social-Democrat din România (P.S.D.R.) a avut un rol activ în organizarea conferinţei. Delegaţii la conferinţă s-au împărţit în trei grupări, cea mai numeroasă fiind formată din centrişti. Aripa de stînga a conferinţei a-vea în frunte pe V. I. Lenin. Conferinţa a adoptat un manifest antirăzboinic, dar care nu arăta mijloacele de ieşire din război. Cu toate slăbiciunile ei, conferinţa de la Z. a constituit un pas important spre unirea elementelor internaţionaliste, care au constituit nucleul I n-ternaţionaleia II I-a. Zimnicea, oraş raional în reg. Bucureşti, reşedinţă de raion, port la Dunăre. 13 230 loc. (1965). Industrie alimentară şi textilă. — Raionul Z., cu 75 570 loc. (1965). Industrie alimentară şi textilă. Cultura cerealelor, a plantelor tehnice şi creşterea animalelor. Pescuit, în apropierea oraşului se află importanta staţiune arheologică, geto-dacică şi feudală Cetate. zimogene (BIOCHIM.), precursori ai enzimelor, care, sub acţiunea activatorilor (china-ze), sînt transformaţi în enzime active: ex. tripsinogenul (zimo-genul) se transformă în tripsină (enzimă activă). Se mai numesc proenzime. . zi-muncă, unitate de măsură a cantităţii şi a calităţii muncii prestate de cooperatorii din cooperativele agricole de producţie în producţia obştească, pe baza căreia se face retribuirea muncii cooperatorilor. zi-pereche~animale, unitate de măsură convenţională, folosită în agricultură, care exprimă volumul de lucru efectuat timp de zece ore de un atelaj cu două animale. zinc (CHIM.), Zn. Element cu nr. at. 30; gr. at. 65,38, gr. sp.o 7,13; p.t. 419,4°C; p.f. 906°C. Face parte din grupa a Il-a secundară a sistemului periodic. Se găseşte în natură sub formă de sulfură de z. (blendă) şi de carbonat de z. (smitsonită). Se obţine prin reducerea oxidului de z„ ZnO, cu cărbune. Este un metal alb-albăstrui, cu luciu intens. La aer se acoperă cu un strat de oxid. Se dizolvă uşor în acizi, ca şi în hidroxizi alcalini, în combinaţii funcţionează bivalent. Se întrebuinţează ca agent reducător, sub formă de aliaje (ex. alama), şi la zincare. zincâre (METAL.), operaţie de acoperire cu un strat de zinc a produselor din oţel (tablă, sîrmă, ţevi etc.) prin scufundare într-o baie de zinc topit, prin depunere electrolitică, prin difuziune (şerardi-zare) etc., în scopul măririi rezistenţei lor la coroziunea atmosferică. zincogrâfie (POL1GR.), procedeu de executare a formelor de tipar pentru ilustraţii liniare în tonuri şi semitonuri (clişee) cu ajutorul fotografierii şi al metodelor de copiere şi согб-dare pe metal (zinc). Z1NGIRLIU 944 ZIZIN zingirliu (turc. zingirli „cu lanţ"), denumire a unei monede de aur turceşti, bătută la Istanbul în 1716; a circulat şi în ţările române în sec. XVI II-XIX. Zinin, Nikolai Nikolaevici (1812—1880), chimist rus. A fost profesor la Universitatea din ' Kazan şi academician (1865). A făcut cercetări în domeniul chimiei organice, reali-zînd, printre altele, sinteza anilinei prin reducerea nitro-benzenului, procedeu folosit larg în industrie. zinwaldit (MINER.), silicat natural de litiu, potasiu şi fier din grupa micelor, cristalizat în sistemul ' monoclinic; se găseşte sub formă de lamele sau de mase solzoase, de culoare cenuşie-brună sau verzuie. Z. se întîlneşte mai ales în unele graniţe metamorfozate prin soluţii hidrotermale. Este folosit la extragerea litiului. zircon (MINER.), silicat natural de zirconiu, cristalizat în sistemul pătratic. Se găseşte în cristale prismatice galbene, portocalii, roşii, mai rar incolore. Este răspîndit ca mineral accesoriu în graniţe, sienite, diorite, gnaise, sub formă de cristale mari în pegmatite, precum şi acumulat secundar în aluviuni. Din z. se prepară oxidul de zirconiu, folosit Ia fabricarea creuzetelor refractare şi rezistente la acizi, a sticlelor de cuarţ rezistente la acizi şi la temperaturi înalte etc. zirconiu (CHIM.), Zr. Element cu nr. at. 40; gr. at. 91,22; gr. sp. 6,52; p.t. 1855°C; p.f. circa 3 600°C. Face parte din grupa a IV-a secundară a sistemului periodic. Se găseşte în natură sub formă de zircon, ZrSiOA, şi de bioxid de zirconiu, ZrOo. Se obţine prin reducerea tetraclorurii de z. cu sodiu metalic sau prin descompunerea termică a tetraiodurii de z. Este stabil la aer, ca şi faţă de acizii şi alcaliile diluate. Combinaţiile stabile corespund stării de valenţă 4. Z. apare în puţine combinaţii şi cu valenţa 2 şi 3. Acestea sînt puternic reducătoare şi trec uşor Ia starea tetravalentă. Se întrebuinţează la fabricarea unor oţeluri speciale, la construcţia teactoarelor nucleare, ca mate- rial refractar sub formă de bioxid de z. etc. Zirra, Alexandru (1883 — 1946), compozitor şi pedagog român. A studiat la Iaşi şi la Milano. A fost profesor şi director la Conservatorul din Iaşi, precum şi director al Operei române din Bucureşti. Prin operele sale („Alexandru Lăpuşneanu", „O făclie de Paşti", „Capra cu trei iezi“, „Furtuna**, „Hanul Ancuţei", „Cetatea Neamţului**) s-a impus ca unul dintre promotorii creaţiei româneşti de operă în perioada dintre cele două războaie. A mai scris poemele simfonice „Ţiganii** şi „Uriel da Costa**, lucrări pentru orchestră, două cvartete de coarde, o sonată pentru vioară şi pian, lieduri, coruri. Este autorul unui tratat de armonie. Zitek, Josef (1832-1909), arhitect ceh, reprezentant al neorinascentismului. După studii în Italia şi Belgia, Z. s-a făcut remarcat ca urbanist (planul de sistematizare a oraşului Weimar) şi mai ales ca arhitect (muzeul din Weimar, teatrul naţional din Praga, Rudolfinum în Praga etc.). Caracteristice pentru construcţiile sale sînt proporţiile armonioase, volumele clare, decoraţia echilibrată, în spiritul tradiţiilor Renaşterii italiene. Zittel [fiiA], Karl Alfred von (1839—1904), paleontolog german. A fost profesor Ia Universitatea din Miinchen. A studiat mai ales fauna jura-sică şi cretacică. Op. pr.: „Tratat de paleontologie** (5 voi., 1880-1893). ziua de muncă, durata timpului în cursul căruia lucrătorul prestează zilnic muncă. Mărimea ei este în m od obiectiv determinată de gradul de dezvoltare a forţelor de producţie, de nivelul productivităţii sociale a muncii şi de caracterul relaţiilor de producţie. Z. de m. se împarte în timp de muncă necesar şi timp de.su-pramuncă. în societăţile bazate pe exploatare, această împărţire are un caracter antagonist, în timpul de supramun-că obţinîndu-se p 1 u s p r o-dusul, însuşit gratuit de exploatatori. în goana după plus-produs, clasele exploatatoare tind să mărească z. dem. Durata z. de m. poate fi modificată numai în cadrul anumitor limite; limita minimă a z. de m., la care ea nu poate fi redusă niciodată, o constituie timpul de muncă necesar. Limita maximă a z. de m. este impusă de timpul necesar lucrătorului pentru odihnă, alimentaţie etc. (limită fizică) şi de timpul necesar lui pentru satisfacerea trebuinţelor sale intelectuale şi sociale (limită morală). în capitalism, lupta pentru reducerea şi limitarea z. de m., condiţionată de menţinerea nivelului salariilor, constituie o latură principală a luptei dintre proletariat şi burghezie, raportul de forţe dintre aceste două clase avînd un rol determinant în ce priveşte stabilirea duratei z. dem. în 1866Congresul general al muncii de la Baltimore (S.U.A.) şi apoi Congresul Internaţionalei I (Geneva) au lansat lozinca z. de m. de 8 ore, lupta pentru aceasta devenind parte integrantă a luptei proletariatului din întreaga lume. în ajunul primului război mondial, în majoritatea ţărilor capitaliste durata z. de m. era de 10—12 ore. în România, după unele.date oficiale, în 1913 z. de m. era de 12—14 ore. Sub influenţa creşterii mişcării revoluţionare, în 1919 a fost încheiată la Washington o convenţie cu privire la introducerea z. de m. de 8 ore. După cel de-al doilea război mondial, într-o serie de ţări capitaliste dezvoltate, durata săptămînii de lucru s-a redus, în unele părţi ale lumii (Nigeria, Taivan, Coreea de sud), numărul orelor de lucru săptă-mînal este şi astăzi ridicat, variind între 72 şi 75 de ore. în socialism, z. de m. se stabileşte planificat de statul socialist, potrivit intereselor. oamenilor muncii, pe baza factorilor obiectivi specifici fiecărei etape de dezvoltare. în Republica Socialistă România, durata z. de m. este de 8 ore, iar pentru unele categorii de lucrători, în funcţie de anumite condiţii stabilite prin lege, z. de m. este redusă la 7 şi la 6 ore. Zizin, staţiune balneo-cîima-tică în raionul Sf. Gheorghe, reg. Braşov, situată la poalele Mun- ZIZKA ţilor Ciucaş. Ape minerale car-bogazoase, bicarbonatate, clo-ruro-sodice, indicate în terapeutica gastritelor, colecistite-lor cronice, afecţiunilor ginecologice şi căilor urinare. Apa minerală de Z. se îmbuteliază. iiizka /jîjca7, Jan de Troc-nov(c. 1360—1424), conducător al mişcării buşite, remarcabil comandant de oşti, mic nobil ceh. S-a afirmat ca un talentat militar în timpul bătăliei de la G r ii n w a 1 d (1410) împotriva cavalerilor teutoni. A condus şi a organizat armatele husite, formate din ţărani, meşteşugari şi mici nobili, J. Zizko înzestrate cu care taborite şi cu tunuri. Începînd din iulie 1420, cînd aînfrînt lîngă Praga o puternică armată condusă de împăratul Sigismund, armata buşiţilor, ‘condusă de 4-, a respins trei „cruciade** organizate de papalitate şi de reacţi-unea feudală, obţ»nînd victorii remarcabile. Reprezentînd tendinţele moderate din tabăra taboriţilor, ii, a militat pentru unitatea mişcării buşite, pentru înţelegere între taboriţi şi calixtini. A murit de ciumă la asediul oraşului Pribyslav, Zimbru 60 — Dic|ionnr enciclopedic voi. IV 943 zimbru (Pinus cembra), arbore din familia pmaceelor, înalt pînă la 25 m, cu scoarţa cenuşie şi frunze aciforme, grupate cîte cinci. Lemnul de z. fiind tare, rezistent şi de calitate superioară, este folosit în sculptură. în ţara noastră creşte sporadic în zona alpină. zîne, personaje feminine din basmele populare româneşti, întruchipări de cele mai multe ori ale bunătăţii şi frumuseţii. Z. sînt nemuritoare şi au puteri miraculoase, pe care li folosesc de obicei pentru a-1 ajuta pe eroul pozitiv, aflat în impas. Uneori apar însă şi ca genii ale răului. Pot fi întîl-nite sub mai multe nume: z. zorilor, z. zînelor, z. munţilor, z. apelor ş.a. zîrnă (Solanum nigrum), plantă erbacee anuală din familia solanaceelor, cu tulpina înaltă de 12 — 50 cm, cu flori albe dispuse în inflorescenţe umbeliforme sau aproape ra-cemoase şi cu fruct bacă neagră. Zlatna, localitate de tip urban în raionul Alba, reg. Hunedoara, situată pe valea Ampoiu-lui. 6 680 loc. (1965). Exploatări de minereuri auro-argen-tifere. Industria metalurgiei neferoase (uzină chimico-metalur-gică.care produce cupru, sulfat de cupru cristalizat, aur şi argint, acid Sulfuric etc.). Pe teritoriul de azi al oraşului a existat, în timpul stăpînirii romane din Dacia, municipiul Ampelum, centru administrativ al minelor de aur din Munţii Apuseni. Z. a fost în evul mediu unul dintre cele mai importante centre miniere ale Transilvaniei (aur şi mercur). La Z. s-a introdus în 1838 prima maşină cu abur din Transilvania. în timpul revoluţiei de la 1848—1849 din Transilvania a fost unul dintre centrele importante de luptă ale revoluţionarilor români. Zlatoust, oraş în U.R.S.S., în R.S.F.S. Rusă, situat în sudul Uralului. 175 000 loc. (1965). Industrie siderurgică (oţeluri superioare) şi constructoare de maşini (maşini pentru construcţii, instrumente de precizie, construcţii metalice). zlot (rus. zoloto „aur**), denumirea mai multor monede de aur, dintre care, în sec. XV — XVII.au circulat în ţările ZMEUR române z. tătăreşti (de fapt florini genovezi, ajunşi aici prin cetăţile genoveze din Crimeea), z. polonezi şi z. ungureşti. Alături de acestea au existat şi z. de argint, folosiţi şi ca monedă de calcul, mai cunoscuţi dintre ei fiind z. turceşti, care au circulat în ţările române mai ales în sec. al XVI I I-lea. De la z. de- Zlol polonez rivă numele unei dări (zloţii), pe care o strîngeau zlotaşii. Zmeica, lac din complexul lagunar R a z e I m, cuprins între lacurile Sinoe şi Goloviţa, de care este separat prin grinduri puţin înalte. Suprafaţa: 52 km~. Adîncimea maximă: 2 m. Apa lacului prezintă o concentraţie ridicată în săruri (8—10 g/l). Importanţă piscicolă. Zmeu, personaj din basmele populare româneşti, întruchipare fabuloasă a forţelor răului. Locuieşte de obicei „pe celălalt tărîm“, are o înfăţişare monstruoasă, amestec de om şi animal. înzestrat cu o forţă fizică excepţională şi cu darul metamorfozării, avînd însă o inteligenţă precară, cade învins întotdeauna de forţele binelui. zmeur (Rubus idaeus), arbust tufos din familia roza- Zmeur ceelor, înalt pînă la 2,5 m, cu ramuri gbimpoase, flexibile, frunze argintii pe faţa inferioară, flori albe şi fructe compuse (polidrupe), roşii, aromate şi dulci. Creşte spontan în pădurile de munte; se cultivă şi în grădini. ZODIAC 946 ZOLNAY zodiac 1. (ASTR.) Regiune a cerului de o parte şi de alta a eclipticii, împărţită în 12 zone, după constelaţiile numite zodiacale în care se află Soarele în cele 12 luni ale anului: Berbecul, Taurul, Gemenii, Racul, Leul, Fecioara, Balanţa, Scorpionul, Săgetătorul, Capricornul, Vărsătorul şi Peştii. Cele 12 zone sînt notate cu anumite semne, numite semnele zodiacului. 2. (LIT.) V. rojdanic. Zogu, Ahmed (1895-1961), conducător al reacţiunii moşiereşti din Albania; a acaparat puterea în 1924, iar în 1928 s-a proclamat rege. A capitulat în faţa invadatorilor fascişti italieni ( 1939). Zoiî(Zoilos) (sec. IV î.e.n.), retor şi gramatic grec. Lipsa de obiectivitate manifestată în analizarea operelor lui Homei\ Platon şi Socrate a făcut din Z. un simbol al criticului invidios, sclav al ideilor preconcepute. zoizit (MINER.), silicat natural de calciu şi aluminiu din grupa epidotului, cristalizat în sistemul rombic. Apare în cristale alungite de culoare cenuşie, gălbuie sau verzuie, cu luciu sticlos. Z. se formează în unele roci eruptive, prin transformarea hidrotermală a plagioclazilor bazici, şi în şisturi cristaline (ex. z* din şisturile cristaline din Carpaţii Meridionali). Zola, Émile (1840-1902), romancier francez, iniţiator şi teoretician al naturalismului. S-a născut la Paris, începuturile sale literare se află sub semnul romantismului. S-a remarcat la început cu articole de critică de artă, ca apărător al noilor tendinţe în pictură („Ed. Manet“). Cu întîiul său roman important, „Thérèse Raquin“ (1867, trad. rom.), inaugurează curentul literar al cărui mentor a fost. După modelul savanţilor biologi, el caută să transpună în roman cauzalitatea observată în ştiinţele experimentale, fără a renunţa prin aceasta la transcrierea emoţiei şi a impresiei de intensitate pe care o oferă realul, uneori hipertrofiat de o fantezie înflăcărată. In jurul anului 1870 a conceput un vast ciclu de romane, „Rougon Macquart“, ca istorie naturală a unei familii plebeiene sub cel de-al doilea imperiu, frescă balzaciană care în intenţia sa avea să fie pentru cea de-a doua jumătate a sec. al XlX-lea ceea ce „Comedia umană" fusese pentru prima. E. Zola Operă capitală a lui Z., realizată cu o putere de muncă impresionantă în aproape un sfert de veac, acest ciclu de „romane experimentale",» considerat ca o „epopee sociologică", numără 20 de volume. Un loc central în această frescă îl ocupă capodopera sa, „Germinai" (1885, trad. rom.), roman din viaţa de infern a minerilor din nordul Franţei, halucinantă reprezentare a maselor în mişcare, a conflictelor de clasă din această vitregită regiune. Pasiunea sa de cercetător obiectiv al vieţii sociale şi prezenţa în centrul acestuia a proletariatului, de care Z. s-a simţit în mod irezistibil atras, au făcut din noua clasă socială un erou al creaţiei sale epice. Explorînd un domeniu inedit în literatură, remarcabil prin puternica expresie artistică şi tradus în nenumărate limbi, „Germinai" a avut un imens răsunet, consacrînd pe Z. ca pe un scriitor de notorietate mondială. Minuţiozitatea observaţiei vieţii, care nu fuge dinaintea imaginilor celor mai brutale, şi forţa de evocare a ambianţei, întemeiată pe o atentă şi directă documentare, ştiinţa de a urmări reacţiile sufletului colectiv se remarcă şi într-unele din celelalte volume ale ciclului : „Pîntecele Parisului" (1873), galerie de tipuri ale negustori-mii mic-burgheze, egoiste şi rapace; „Excelenţa-sa Eugène Rougon" (1883, trad. rom.), denunţare a corupţiei cercurilor politice; „Crîşma" (1877), tablou sumbru al ravagiilor alcoolismului; „Nana" (1879), demascare a desfrîului marii burghezii; „La bucuria doamnelor" (1883), descriere a efectelor concentrării întreprinderilor capitaliste; „Pămîntul" (1887), tulburătoare evocare a luptei pentru pămînt a ţăranilor; „Bestia umană" (1890, trad. rom.)/„Banii" (1891, trad. rom.) şi „Dr. Pascal" (1893), care încheie ciclul, precum şi „Prăpădul" (1892, trad. rom.), comemorare întunecată a războiului din 1870. Ulterior,Z.publicăse-ria celor trei oraşe („Lourdes", 1894; „Roma", 1896, şi „Paris", 1898), ca şi „Cele patru evanghelii" (1899—1902: „Fecunditate", „Muncă", „Adevăr"), ultimul („Justiţia") ur-mînd să fie un act de dreptate pătruns de un anticlericalism pronunţat. Nuvelist, Z. a publicat în volumul „Serile la Medan" (1880), redactat de scriitorii care se considerau naturalişti, „Atacul de la moară" (trad. rom.). Prin cele mai bune opere ale sale, Z. a depăşit limitele naturalismului, ca şi ale realismului critic, prin acuitatea şi recea obiectivitate a observaţiei, luciditatea şi îndrăzneala abordării temelor epocii. Spre sfîrşitul vieţii sale, prin curajul cu care a pledat pentru nevinovăţia căpitanului Dreyfus, condamnat pe nedrept de cercurile militariste, Z. şi-aafirmat conştiinţa cetăţenească (articolul „Acuz", apărut în „Aurore" şi adresat preşedintelui Republicii). Creaţia lui Z.» rechizitoriu energic, de un realism necruţător, la adresa capitalismului, cu tot tributul plătit fie concepţiilor utopice ale Iui Fourier, fie concepţiilor fataliste ale eredităţii, precum şi în ciuda deficitului de subtilitate psihologică, a exercitat, prin precizia materială, amploarea, intensitatea şi dinamismul viziunii şi al stilului, o considerabilă influenţă asupra dezvoltării romanului în sec. al XX-lea. Zolnay, George Julian (1863 — 1949), sculptor american de origine maghiară. A studiat la Bucureşti cu K. Storck, la ZOMBA 947 ZONĂ Paris şi la Viena. Stabilit în S.U.A. în 1892, a desfăşurat o bogată activitate ca artist şi ca pedagog (director al Şcolii de arte frumoase din Chicago). Z. este autorul a numeroase monumente, în care cultivă tradiţiile sculpturii academiste. Reprezentat în Muzeul de artă al Republicii. Socialiste-România prin mai multe lucrări (bustul lui Gr. Alexandrescu, proiect de monument funerar). Zomba, capitala statului Malawi, situată la sud de lacul Nyasa, la o altitudine de peste 950 m. Circa 18 000 loc. Centru comercial. în viitor se prevede mutarea capitalei la Li-longwe. Zona Canalului Panama, porţiunea din teritoriul republicii Panama străbătută de canal, arendată şi administrată de Statele Unite. Suprafaţa: 1432 km2. Populaţia: 54 000 loc. (1964). Centrul administrativ: Balboa Heights. Limba oficială: engleza. Cea mai mare parte a populaţiei este ocupată în activităţi legate de deservirea canaluluî Panama. „Zona liberului~schimb“, denumire dată Asociaţiei europene a liberului-schimb. V. şi Asociaţia europeană a comerţului liber. zonalitatea sedimentelor marine (PETROGR.), distribuţia sedimentelor marine într-o anumită succesiune, mai mult sau mai puţin evidentă, datorită variaţiei distanţelor de transport şi de depunere faţă de ţărm, a condiţiilor climatice, a compoziţiei chimice a apelor etc. în această zonalitate se încadrează prezenţa sedimentelor grosiere în apropierea ţărmului mării şi trecerea la sedimente din ce în ce mai fine spre larg, existenţa unor fîşii de mîluri cu diatomee aproximativ în lungul paralelelor 60° din cele două emisfere, dispoziţia zonală a unor zăcăminte sedimentare de aluminiu, fier, mângan ş.a. zonare (AGR.), lucrare cu caracter tehnic-economic prin, care se delimitează cele mai favorabile zone de cultură a plantelor agricole în funcţie de cerinţele acestora faţă de factorii- pedoclimatici. în lucrările de zde mare importanţă sînt 60* prevederile planurilor de stat în legătură cu necesitatea aprovizionării oraşelor, asigurarea materiei prime pentru industrie etc. zona zoster (MED.), afecţiune cutanată, caracterizată prin-tr-o erupţie de vezicule reunite în grup, apărînd pe traiectul ramificaţiilor superficiale ale unui nerv. Z.z. apare în urma localizării unui virus specific pe traiectul unui nerv. Se manifestă prin dureri locale, înroşire a pielii şi stare generală rea. zonă 1. (DR.) Zonă liberă, parte din teritoriul unui stat, de obicei în porturi, înăuntrul căreia nu se aplică dispoziţii vamale. — Z. denuclearizată, teritoriu sau regiune geografică în cuprinsul căreia statele respective se obligă a nu produce sau depozita arme atomice şi-pe care statele din afară se obligă să nu le atace cu asemenea arme. V. şi demilitarizare; neutralitate. 2. (EC). Zonă monetară, grupare de ţări ale căror monede sînţ legate de valuta uneia din-, tre ele, mai puternică din punct de vedere economic şi politic şi care are rol conducător. Z.m. se caracterizează în principal prin următoarele: între monedele ţărilor membre şi moneda ţării conducătoare se stabileşte un curs fix care nu poate fi modificat fără acordul acesteia; rezervele valutare, inclusiv aurul şi alte mijloace de plată străine ale ţărilor membre, sînt concentrate la băncile din ţara conducătoare; operaţiile financiare externe ale ţărilor membre se fac prin intermediul băncilor din această ţară; există acelaşi regim valutar în toate ţările, plăţile în cadrul zonei fiind libere, iar cele din afara zonei fiind supuse aceloraşi restricţii. Prin crearea acestor zone, ţările mai puternice îşi asigură avantaje în raport cu celelalte prin schimbul neechiva-lent, exportul de capital şi controlul întregii lor economii cu ajutorul mecanismului valutar al zonei. Principalele z.m. existente sînt: zona lirei sterline, zona dolarului şi zona francului francez. 3. (GEOGR.) Zonă climatică, regiune a globului terestru cu caracteristici climatice proprii, determinate de variaţia latitudinală a elementelor climatice. V. şi c 1 i-m ă. 4. (GEOL.) Zonă de oxida-ţie, partea superficială a unui zăcămînt metalifer, situată deasupra nivelului hidrostatic, în care, prin acţiunea proceselor de oxidare, dizolvare, hidratare şi carbonatare asupra mineralelor primare din zăcămînt, se formează minerale noi, în special oxizi, carbonaţi, sulfaţi, silicaţi şi chiar metale native. Oxidarea transformă partea superioară a zăcămintelor metalifere, determinînd uneori îmbogăţiri, alteori sărăcire în metal. Cunoaşterea zonei de oxidaţie, cu toate transformările petrecute, reprezintă un ajutor preţios în activitatea de prospectare, explorare şi exploatare a unui zăcămînt metalifer. Partea superioară a z. de o., care apare la suprafaţa Pămîn-tului, poartă denumirea de pălărie de fier (ex. z. de o. a zăcămîntului de la Altîntepe din Dobrogea). — Z. de cimentaţie (sau de îmbogăţire secundară), zona superficială a zăcămintelor metalifere, în care unele metale şi sulfuri metalice sînt precipitate din soluţii de infiltraţii de alte sulfuri şi îndeosebi de pirită Z. de c. se formează la adînci-mea corespunzătoare nivelului hidrostatic, soluţiile avînd un caracter descendent, formate prin alterarea sulfurilor primare din zăcăminte de către apele de infiltraţii în apropierea suprafeţei. Prin cimentare se realizează concentraţii importante de cupru, argint etc. — Z. plastică, zonă din adîncul globului terestru, constituită în cea mai mare parte din siliciu şi magneziu (sima), avînd o densitate de 3,4 kg/dm3 şi în care se presupune că sînt îm-plîntate blocurile continentale formate din siliciu şi aluminiu (sial), care au o densitate medie de 2,7 kg/dm3. V. şi i z o s t a z i e. 5. (BOT.) Zona generatoare, inel de celule me-ristematice, situat în rădăcinile şi tulpinile plantelor, care, prin diviziuni continue, dă naştere unor ţesuturi secundare care îngroaşă an de an organele plantei. 6. (FIZ.) Zonă de tăcere, regiune cuprinsă între aproxi- ZONITĂ 948 ZOOTEHNIE mativ 50 şi 150 km depărtare de o sursă sonoră puternică (ex. o explozie), în care sunetul nu se aude. Prin absorbţie în aer şi prin împrăştiere pe obstacole, undele sonore care Zonă de tăcere se propagă la suprafaţa solului sînt complet atenuate pînă la o depărtare de 40 — 50 km. în schimb, undele care se ridică în atmosferă sînt mult mai puţin atenuate. Datorită neomogenităţilor de temperatură pe care le întîlnesc în straturile superioare (25 — 50 km altitudine), aceste unde se refractă şi se reflectă deasupra z. de /., întorcîndu-se pe sol într-o regiune situată între aproximativ 150 şi 300 km depărtare de sursă. 7. (IND. EXTR.) Zonă izolatoare, porţiune de galerie avînd lungimea de 30-50 m, în care se creează condiţii speciale (prin umezire şi prin introducerea unor cantităţi mari de pulbere de steril) pentru amestecul exploziv de grizu sau de praf de cărbune şi aer în scopul reducerii pericolului de aprindere a acestuia. zonită (MED.), imagine ra-diologică corespunzînd unui proces pneumonie cu localizare segmentară. Z. poate fi de natură tuberculoasă, pneumo-cocică, gripală. zoocore, plante ale căror fructe sau seminţe sînt adaptate pentru răspîndireă prin intermediul animalelor, prezentînd formaţiuni corespunzătoare: cîrlige, peri sau ţepi, înveliş cleios, anexe cărnoase etc. Ex. fructele de brusture, stejar, alun, ciulin etc., seminţele de lintiţă, brebenei, rostopască, ştir, lobodă etc. zoofor (ARTĂ) 1. Platbandă decorată cu ornamente de tip zoomorf floral şi geometric, în relief sculptat. 2. Friza în ordinul ionic sau corintic. zoogeografie v. geografia animalelor. zoolatrie (gr. zoon „ani-mal“ şi latreia „slujire**), cult al animalelor în diverse religii antice (ex. în Egipt, India, Indonezia etc.), care este legat într-o oarecare măsură de t o-t e m i s m, dar nu a preluat de la acesta credinţa în legătura de rudenie cu animalul venerat. O rămăşiţă a z. în Grecia antică o constituia faptul că zeii cu chip de om erau reprezentaţi şi prin dubluri animalice (ex. vulturul lui Zeus, bufniţa Atenei, ciuta Dianei etc.). Rămăşiţe de z. se găsesc şi în creştinism (reprezentarea sfîntului duh sub chip de porumbel, însemnele evangheliş-tilor etc.). zoologie (gr. zoon ..animal** şi logos „ştiinţă**), ramură a biologiei al cărei obiect îl constU tuie studiul animalelor. Problemele de bază ale z. sînt: recunoaşterea şi inventarierea speciilor animale din fauna globului, studiul structurii, dezvoltării, al filogeniei şi clasificarea animalelor, răspîndireă, modul de viaţă şi relaţiile lor cu mediul înconjurător, raporturile cu celelalte vieţuitoare, constituţia şi dinamica diferitelor populaţii sau faune din anumite regiuni, importanţa lor teoretică, rolul lor în economia naturii şi mai ales în viaţa practică a omului. în decursul timpului, o dată cu lărgirea ariei preocupărilor sale, z. s-a diferenţiat într-o serie de discipline, fiecare cu obiectul ei specific de studiu, după cum urmează: morfologia animalelor (forma externă a animalelor); anatomia animalelor (structura internă); histologia (structura microscopică a organelor şi a ţesuturilor); citologia (celula animală); embriologia (formarea şi dezvoltarea embrionului); zoologia sistematică (clasificarea animalelor, strîns legată de evoluţie), paleozoologia (animalele fosile) ; fiziologia animalelor (funcţiunile organismului animal); ecologia (relaţiile dintre animale şi mediu); etologia (comportamentul şi obiceiurile animalelor); zoogeografia (răspîndireă animalelor pe globul pămîn-tesc). Ramuri specializate ale z. sînt: entomologia, helminto-logia, ihtiologia, ornitologia, pa- razitologia etc. Paralel cu celelalte discipline biologice, z. a cunoscut o evoluţie în timp, atît în ce priveşte problematica generală, cît şi în privinţa metodelor de cercetare şi de interpretare a fenomenelor. în România s-a dezvoltat o valoroasă şcoală de zreprezentată prin E. Racoviţă, *Gr. Antipa, D. Voinov, P. Bujor, N. Leon, A. Caradja, I. Borcea ş.a. zoometru (ZOOTEHN.), instrument folosit pentru efectuarea măsurătorilor de înălţime, lungime şi lărgime la animale. zoonoză (MED.), boală infecţioasă sau parazitară care se transmite de la animale la om. Se cunosc peste o sută de z., provocate de virusuri, ri-kettsii, bacterii, protozoare, hel-minţi (ex. cărbunele, febra af-toasă, morva etc.). zooplancton (BIOL.), totalitatea organismelor animale care intră în compoziţia planctonului. Z. este format din protozoare, rotifere, crustacee inferioare etc. zoospor (BIOL.), nume dat sporilor prevăzuţi cu flageli, cu ajutorul cărora se pot deplasa în apă (ex. la flagelatul Nocti-luca, la heliozoarul Clathrulina, la ciuperca Plasmopara viticola, care produce mana viţei de vie, la ciuperca Phytophthora infestam, care produce mana cartofului etc.). zootehnie (gr. zoon „ani-mal“ şi techne „ştiinţă, meşteşug, artă“), ştiinţă care are drept obiect cunoaşterea, producerea, creşterea, alimentaţia, ameliorarea şi exploatarea animalelor domestice. Progresele mari înregistrate în biologie şi în special în genetică în ultimul deceniu, trecerea la sistemul de creştere şi exploatare a animalelor în mari complexe şi unităţi agricole dau în prezent acestei ramuri un profund caracter industrial. în studiul z. se disting două părţi: z. generală, care studiază şi defineşte principiile şt metodele generale referitoare la specie, rasă, alimentaţie, reproducţie, transmiterea caracterelor ereditare şi influenţa mediului, şi z. specială, care cuprinde studiul raselor din fiecare specia de animale domestice şi teh- ZOPYR 949 ZOŞCENKO ni ca exploatării animalelor din fiecare specie şi rasă, pe categorii de vîrstă, de stare fiziologică etc. în ţara noastră, ştiinţa zootehnică este ilustrată prin personalităţi' ca prof. N. Filip, G. K. Constanti-nescu, P. Spînu, N. Teodo-reanu, V. Gligor, Th. Nica ş.a. în anii puterii populare, ca urmare a dezvoltării bazei materiale a ştiinţei, cercetările în domeniul zootehniei au fost larg amplificate prin Institutul de cercetări zootehnice, staţiunile experimentale şi instituţiile de învăţămînt. Aceste cercetări au dus la crearea de noi tipuri şi rase de animale, paralel cu elaborarea unor metode noi şi eficiente în domeniul alimentaţiei animalelor şi tehnologiei nutreţurilor, al reproducţiei şi însămînţărilor artificiale, precum şi în ce priveşte selecţia şi creşterea. Zopyr, satrap persan, care, potrivit unei legende, şi-ar fi tăiat nasul şi urechile pentru a pătrunde în Babilon, asediat de perşi, pretinzînd că Darius I a ordonat mutilarea lui. Dobîn-dind încrederea babilonenilor, a deschis porţile oraşului în faţa armatelor lui Darius. zorele (BOT.), nume dat unor plante volubile, anuale Zorele sau perene, din familia convol-vulaceelor, aparţinînd genurilor Ipomoea şi Pharbitis. Au frunze cordate, întregi sau lobate, flori mari de diferite culori şi fructe capsule doniscente. Sînt răspîndite în regiunile tropicale şi subtropicale; în ţara noastră se cultivă, ca plante ornamentale, Ipomoea rubro~ caerulea, Ipomoea bona~nox, Pharbitis purpurea şi Pharbitis hederacea. Zorilă, personaj fabulos al basmelor populare româneşti, care personifică ivirea zorilor. Alături de Murgilă, Decuseară, Serilă, Mezilă, Miez de Noapte, sau Decătreziuă ş.a., face parte din seria de întruchipări a diferitelor momente succesive care alcătuiesc cronologia unei zile. „Zori noi“, organ de presă al Comitetului regional Suceava al P.C.R. şi al Sfatului popular regional. Apare zilnic, la Suceava. Din august 1946 pînă în mai 1951 a purtat titlul „Lupta poporului**, iar între iunie şi decembrie 1951 s-a numit „Făclia Sucevei**. Zorn [sorn/, Anders (1860— 1920), pictor şi gravor suedez. A pictat portrete, peisaje, nuduri. Caracteristica picturii sale, care aminteşte vag de impresionişti, este fluiditatea tuşei. Apreciat acuafortist, a cultivat un desen puternic haşurat („Renan**, „Rodin**). zoroastrism, religie a popoarelor antice din Asia Centrală, Iran şi Azerbaidjan, caracterizată prin dualismul principiilor contrare ale binelui şi răului (Ahura-Mazda şi Angra~ Mainyu în limba persană, Ormuzd şi Ahriman în limba greacă). Z. a apărut la începutul mileniului I î.e.n., rămînînd religie dominantă pînă în sec. al Vll-lea e.n. Drept fondator al lui trece reformatorul mitic al mazdeismului, profetul persan Zarathustra, numit de greci Zoroastru. Cartea „sfîntă** a z. este „A vest a“. Cultul divin era oficiat de magi. Z. a influenţat mozaismul prin miturile despre venirea „mîn-tuitorului**, „sfîrşitul lumii**, „învierea morţilor** şi „judecata de apoi**. Z. dăinuie şi azi în forma parsismuluu care reuneşte un număr mic de credincioşi (parşi) în India şi în Iran. Zoroastru, numele grec al profetului persan Zarathustra, fondatorul zoroas-trismului. Zorrilla y Moral [Ooril'a]9 Jose (1817—1893), poet şi dramaturg romantic spaniol. Lirica lui se remarcă prin virtuozitate şi armonie, dar vădind uneori şi facilitate („Cîn-tecele trubadurului**, 1840— 1841; „Granada**, 1852, neter- minat). A fost cel mai fecund şi mai popular dramaturg al epocii (comedii şi drame istorice „Cizmarul şi regele**; „Don Juan Tenorio44, 1844). Zoser, faraon egiptean din dinastia a IlI-a (2780—2680 î.e.n.). în timpul său a fost construită străvechea piramidă în trepte de la Sakkarah. Zosimos (sec. V), istoric grec. Scrierea sa „Istoria nouă“, compusă din şase cărţi, care tratează istoria Imperiului roman de la August pînă la cucerirea Romei de către vizigoţi (410), se ocupă mai pe larg de evenimentele de după anul 395 şi cuprinde date referitoare la istoria Daciei în sec. III -IV. Zosin, Panait (1873—]942), medic român, fruntaş al mişcării ateiste din ţara noastră. A fost profesor la Facultatea de medicină din Iaşi. Este autor a numeroase lucrări de psihiatrie, balneologie, medicină socială (unele premiate de Academia Română). în 1897 a editat împreună cu Panait Muşoiu revista „Mişcarea socială**, în care au apărut şi traduceri din Engels. Â condus, împreună cu S. Moruzi, revista „îndrumarea** (1908— 1909). Asupra concepţiei lui Z. s-a exercitat şi influenţa lui V. Conta, iar în ultima parte a vieţii aceea a pozitivismului. El a relevat necesitatea liberei-cugetări, a apropierii intelectualilor de proletariat, a emancipării spirituale a maselor, a luptei împotriva religiei şi superstiţiilor. Zoşcenko, Mihail Mihailo-vici (1895—1958), scriitor sovietic rus, remarcabil exponent al prozei umoristice noi. în culegerea „Povestirile lui Nazar Ilici, domnul Sinebriuhov** (1922), scrisă în perioada adeziunii sale la gruparea „Fraţii Serapion**, Z. a ridiculizat încercările micii burghezii de a se adapta, formal şi interesat, noilor realităţi socialiste. în povestiri („Suferinţele lui Wer-ther“, 1933, şi „Luminile marelui oraş“, 1936), filonul satiric se îmbină în mod original cu cel liric. Folosirea abilă a limbajului vorbit, a argoului, stilul şarjat confesional, la persoana întîi, uneori voit telegrafic, alteori uscat şi protocolar, abundenţa ZOTTA 950 ZORICH şi precipitarea situaţiilor imprevizibile conferă umorului lui Z. un farmec irezistibil. A mai scris povestiri biografice („Kerenski", 1937, trad. rom.; „Taras Şevcenko", 1939), volumul de nuvele satirice „Cartea albastră** (1935), volumul pentru copii „Povestiri despre Lenin“ (1941 —1942). Originalitatea şi verva satirei sale l-au făcut cunoscut şi apreciat şi peste hotare. Zotta, Mihai (1800-1864), unul dintre cei dintîi medici români, protomedic al Moldovei, întemeietor, împreună cu doctorul Cihac, al Societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi. A făcut cele dintîi studii de patologie profesională la. noi în ţară şi cele dintîi analize terapeutice ale apelor minerale din Moldova (Slănic, Şarul Dornei, Borca, Hangu şi Strunga). Op. pr.: „Colica saturnină*4 (1826). ^ Zrenjanin [zrenianin], oraş în R.S.F. Iugoslavia, în ţinutul autonom Vojvodina, port pe canalul Bega. 57 000 loc. (1962). Industrie constructoare de maşini (maşini agricole, construcţii şi reparaţii navale), chimică (rafinărie de petrol), alimentară (carne, unt, zahăr), textilă etc. Zrinyi [zrlnx]y Miklos (1620—1664), poet şi om politic ungur. Adept al unei monarhii centralizate naţionale şi neobosit luptător pentru o Ungarie independentă. S-a remarcat prin faptele sale de arme în bătăliile cu turcii. Este autorul primului poem epic din literatura maghiară („Bătălia de Ia Szigetvâr44, 1645—1646), operă cu numeroase elemente realiste şi populare. A mai scris poezii lirice, pamflete, lucrări cu caracter militar. Admirator al lui Matei Corvin, a scris „Reflecţii despre viaţa regelui Matei44 (1656-1657). Zsigmondy [jigmondi], Ri-chard Adolf (1865-1929), chimist austriac. A fost profesor Ia universităţile din Graz şi din Gottingen. A studiat natura soluţiilor coloidale şi a elaborat metode de cercetare a acestora. A construit ultramicroscopul. Premiul Nobel (1925). Zubcu-Codreanu, Nicolaie (1850—1878), militant în mişcarea socialistă din România, medic de profesie. împreună cu dr. Russel şi C. Dobrogeanu-Gherea, a făcut parte din conducerea cercului revoluţionar secret de la Bucureşti. A organizat apariţia, în 1877, a ziarului „Socialistul*4. A făcut propagandă revoluţionară prin „scrisori44 trimise unor personalităţi din rîndurile intelectualităţii. A luat parte la războiul pentru independenţă (1877—1878) ca medic voluntar. Zuckmayer [ţucmahr], Cari (n. 1896), dramaturg german. Format în climatul expresionismului tîrziu, s-a afirmat prin piesa „Via veselă*4 (1925), inspirată din viaţa ţăranilor din Renania. Dintre operele scrise în anii următori se remarcă drama „Căpitanul din Kope-nick*4 (1931), satiră savuroasă a militarismului epocii wilhel-miene. în 1933, persecutat de nazişti, a emigrat, iar în 1946, întors în Germania, a scris tragedia „Generalul diavolu-îui’\ care a suscitat vii polemici, întrucît conţinea o justificare a supunerii ofiţerilor germani faţă de dictatura fascistă. Piesele „Carlo Mierendorf. Portretul unui socialist german44 (1947) şi „Cîntecul din soba încinsă*4 (1950) marchează o temporară apropiere a lui Z. de cercurile de stînga din Republica Federală Germană. A mai scris versuri şi povestiri. Zuîderzee [zoidirze:], golf olandez al Mării Nordului, format în 1282 prin coborîrea ţărmului şi invadarea lacului Flevo de apele mării. Adînci-mea maximă: 4 m. Pentru trecerea vapoarelor au fost săpate canale. în partea de nord a golfului Z. a fost construit un dig (terminat în 1932), lung de 30 km, care separă o mare arte din golf de apele mării, artea internă a golfului, separată de mare, se numeşte Ijsselmeer, cea externă Watten. Lucrările de asanare a golfului, începute în 1920, prevăd evacuarea apei de pe o suprafaţă de 2 250 km2. Teritoriul golfului a fost împărţit în 5 poldere, dintre care trei au fost date în folosinţă. Pe ţărmul golfului Zuiderzee se află oraşul Amsterdam- Zuloaga [Ouloăgajt Ignacio (1870—1945), pictor spaniol. în opera sa, care se resimte de influenţa lui El Greco şi Velâsquez, sînt tratate scene ale vieţii populare spaniole, legate în special de cursele de tauri („Loje la cursa de tauri*4). Z. a executat numeroase portrete („Familia unchiului Daniel44) şi peisaje în genul peisajului toledan al Iui El Greco. zuluşi (amazulu, zulu), populaţie negroidă din Africa de sud, aparţinînd grupului bantu. La începutul sec. al XIX-lea, z. s-au constituit într-o puternică uniune de triburi şi au luptat împotriva ''cotropitorilor buri şi englezi. Zurbarân [Gurbarăn7, Fran-cesco (1598—1664), pictor spaniol. Cu excepţia unor scurte călătorii la Madrid făcute la chemarea Iui Velâsquez, Z. a trăit la Sevilla şi în mediul mistic al mănăstirilor din Andaluzia, pentru care a executat cea mai mare parte din operele sale („Apoteoza sf. Toma d’Aquino**, „Vizita sf. Hugues‘\ „Funeraliile sf. Bonaventura'* ş.a.). în opera sa se resimt influenţele lui Caravaggio, pe care îl depăşeşte prin sinceritatea portretelor şi o mai liberă punere în pagină. Spirit realist, Z. a pictat numai după model şi s-a ferit de rezolvări compoziţionale, iluzioniste. Figurile sînt grave, monumentale şi de o încordare emoţională, în care se întrevăd elanurile mistice. Z. a modelat viguros formele şi a folosit o cromatică cu tonuri clare, roz, azur şi diferite nuanţe de roşu. în Muzeul de artă al Republicii Socialiste România, Z. este reprezentat prin lucrările „Călugăr44 şi „Sf. Blasius44. Ziirich [fărih]t Iac glaciar situat în partea de nord a Elveţiei, • în Podişul Elveţian, la 409 m altitudine. Suprafaţa: 88,5 km2. Adîncimea maximă: 143 m. Prin rîul Limmat, apele lacului se scurg în bazinul Rinului. Ziirich [fUrihJt cel mai mare oraş din Elveţia, situat în nordul ţării, pe malul lacului cu acelaşi nume. 440 000 Ioc. (1964). Centru financiar de importanţă mondială, sediul unor mari bănci şi companii de asigurare. Industrie constructoare de maşini (maşini- ZVlRLUGÂ 951 ZWICKAU T' * *'- ■„.■ — ' - ‘ . .;rcS^~Tv*J — a • % «* * ^ - ; V ' * • ^ *7 • . p- # 1 ■ # . -T>** . . w *' - * ./- * V-- I' 'r •- ^^*'2-—CrV'wi' -. •*•%• v T',‘ l4-:,-r ••• ---.l - -■' IV—.* -,* ••• --•.! •>- r.-rr?;"} .VX‘y ^y-,W '-^Mx fc^1 :■7’^AlrLf :!,!f Ziirich. Vedere generală unelte, utilaj electrotehnic, aparate de precizie etc.), chimică, textilă (mătase, bumbac), de prelucrare a lemnului, poligrafică şi a hîrtiei. Nod feroviar şi aerian internaţional. Universitate, institut politehnic, muzee, monumente arhitectonice medievale. zvîrlugă (Cobitis taenia), specie de peşte din familia cobitidelor, cu corpul lung de circa 10 cm, cu gura prevăzută cu 6 mustăţi şi cu un ţep mobil, a sil Zvîrlugă erectil şi bifid sub ochi, pe osul suborbital. Trăieşte în apele stătătoare sau lin curgătoare şi este comestibil. Serveşte mai ales ca nadă la cîrlige. Zweig [ ţvaigl, Arnold (n. 1887), scriitor şi eseist german. Membru al Academiei germane de artă. In 1933 a emigrat în Palestina, iar în 1948 s-a stabilit în Berlinul democrat, participînd activ la viaţa social-politică. După debuturi influenţate de impresionism şi freudism, Z. n evoluat spre poziţii realist-critice. După romanul „Nuvelele despre Claudia“ (1912), au urmat tragedia „Abigail şi Nabal (1913), povestiri („Cartea de povestiri**, 1916; „A doua carte de poves-tiri“, 1923), eseuri („Lessing, Kleist, Biichner**, 1925) ş.a. Z. a atins punctul culminant al creaţiei sale realist-critice cu ciclul de romane, format din „Cazul sergentului Grişa“ (1927, trad. rom. 1963), „Tînăra din 1914“ (1931), „Şcoala Verdu-nului“ (1935, trad. rom. 1960), „Instaurarea unui rege** (1937), „Armistiţiul** (1954), „A venit vremea** (1957). în aceste romane, Z. abordează tema războiului, a militarismului, capitalismului şi fascismului, a rasismului şi antisemitismului, precum şi a condiţiei umane, alienate de acestea. în creaţia lui Z. se întîlnesc cunoaşterea caracterelor şi a situaţiilor cu înţelegerea suferinţelor omeneşti, precum şi resursele unei fantezii fecunde cu cele ale măiestriei artistice. Zweig [ivaig7, Ştefan (1881 — 1942), scriitor austriac. în 1939 a emigrat în S.U.A. şi apoi în Brazilia. Z. a debutat sub influenţa lui Rilke, Hof-mannsthal, Baudelaire şi Ver-haeren. După primeie succese ca poet („Cununi timpurii**, 1906) şi prozator (volumul de povestiri „Prima trăire**, 191 1), s-a afirmat şi ca dramaturg. După primul război mondial, care imprimase creaţiei sale unele accente pesimiste (poemul dramatic „Ieremia**, 1917), Z. a scris o suită de lucrări într-o viziune umanistă modernă, încercînd să redea măreţia omului, frămîntările şi tragediile sale, lupta pentru adevăr şi promovînd ideea posibilităţii apropierii şi înţelegerii între popoare. în această perioadă apar primele eseuri biografice (Balzac, Dickens, Dostoevski, R. Rolland, Holderlin, Kleist. Nietzsche, Stendhal, Tolstoi ş.a.), în care glorifică geniul creator.Temeinîca lor documentare şi interpretarea originală sînt însă uneori umbrite de subiectivism. Tot în aceşti ani a scris şi valoroase nuvele psiho-logice („Amok“, 1922, trad. rom.; „Simţuri rătăcite**, 1927, trad. rom.), cu tendinţe de critică socială, dar şi cu unele înclinaţii spre naturalism. Monografiile „Triumful şi înfrîn-gerea lui Erasm din Rotter-dam“ (1934) şi „Castellio împotriva lui Calvin** (1936) includ protestul său umanist împotriva fascismului, a cărui acuzare reiese nemijlocit din nuvela psihologică „Jucătorul de şah“ (1941, trad. rom.). Dintre biografiile sale istorice se remarcă: „Joseph Fouche** (1929, trad. rom.), „Maria Antoaneta** (1932, trad. rom.), „Maria Stu-art“ (1935, trad. rom.), „Ma-gellan** (1937, trad. rom.). împreună cu J. Romains este autorul comediei „Volpone** /v /, 1 ; in? V/.: u u_ St. Zweîg (1927), după B. Jonson. Scrierea sa autobiografică „Lumea de ieri. Amintirile unui european** (1944) evocă viaţa socială şi culturală austriacă dintre cele două războaie mondiale. Operele lui Z. se caracterizează prin dragostea generoasă faţă de oameni, ascuţimea şi inteligenţa observaţiei, subtilitatea analizei psihologice, naraţiunea patetică şi captivantă, susţinută de un stil viu şi colorat. Zwickau [ţvtcau], oraş în R.D. Germană, în districtul Karl Marx-Stadt, situat pe rîul Mulde, afluent al Elbei, într-o regiune cu mari zăcăminte de cărbuni. 128 500 loc. (1964). ZWINGER 952 ZYRAXES Nod feroviar. Exploatări miniere. Industrie constructoare de maşini (automobile, maşirii-unelte, tractoare, mecanică de precizie), chimică, textilă. Institute de învăţămînt superior tehnic, monumente arhitectonice din sec. XV-XVI. Zwinger [fvingpr7, celebru palat din Dresda, capodoperă a barocului german, construit între 1711 şi 1722. Avariat de bombardamentele aviaţiei an-glo-americane în 1945, a fost restaurat în 1963. Zwingli /ţvtngli7, Ulrich (1484—1531), umanist şi reformator elveţian. Preot la Ziirich, Z. a dezvoltat, independent şi mai radical decît Luther, o doctrină teocratică reformistă, pe care şi-a expus-o în 1523 în cu rsul unei dispute publice sub forma a 67 de teze. Opera sa „De vera et falsa religione commen-tarius“ (1525) considera Biblia ca singur fundament al autorităţii, opunînd-o dogmelor şi practicilor catolicismului. A murit în bătălia de la Kappel dintre cantoanele adepte ale doctrinei sale şi cele catolice, care se împotriveau extinderii reformei. Partizanii săi s-au raliat ulterior fie lui Calvin, fie lui Luther. Zworykin, Vladimir Kuz-mici (n. 1889), inginer electro- • - Zwjnger tehnician şi om de ştiinţă american, de origine rusă. între 1912 şi 1917, ca asistent la Institutul tehnologic din Petersburg, sub conducerea lui B.L. Rozing, a făcut cercetări în domeniul televiziunii, iar în 1917 şi 1918, la College de France, sub conducerea lui P. Langevin, a făcut cercetări asupra razelor X. în 1919 a emigrat în S.U.A., unde a lucrat la Universitatea din Pittsburgh, la Institutul politehnic din Brooklyn şi în laboratoarele R.C.A. Autor a peste o sută de invenţii în domeniul electronicii, Z. este cunoscut mai cu seamă pentru inventarea iconoscopului în 1931, pentru lucrările care au condus la realizarea multiplicatoarelor electronice, perfecţionarea ci-nescopului, lucrările privind optica electronică, televiziunea în culori, electronica medicală etc. Zyraxes, conducător (rege) daco-get din Dobrogea la sfîr-şitul sec. I î.e.n.; a fost înfrînt în anul 28 î.e.n. de generalul roman M. Licinius Crassus. COLECTIVELE REDACŢIONALE ALE VOLUMULUI IV AL DICŢIONARULUI ENCICLOPEDIC ROMÂN COLECTIVUL DE AGROSILVICĂ Acad. Gh. Ionescu-Şişeşti, prof. univ., dr. docent, conducătorul colectivului; acad. T. Borde-îanu, prof, univ., dr. docent; acad. N. Cernescu, prof, univ., dr. docent; acad. G. Constanti-nescu, prof, univ., dr. docent; acad. A. Vasiliu, prof, univ., dr. docent; D. Davidescu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof. univ., dr. ing. V. Gligor, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ., dr. docent; M. Moţoc, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, ing. agr.; I. Popovici, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ., dr. docent; I. Staicu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ., dr. docent; M. Bot-zan, ing. agr.; C. Băicoianu, prof, univ., dr. docent; I. Lungu, conf. univ., dr. docent; B. Mânescu, dr. ing.; G. Mureşan, dr. ing.; Th. Nica, prof, univ., dr. docent; I. Poenaru, ing. agr.; N. Ştefan, conf. univ., dr. ing.; Gh. Valuţă, prof, univ., dr. docent. COLECTIVUL DE ARTE Acad. G. Oprescu, prof, univ., conducătorul colectivului. Arhitectură: Gh. Curinschi, lector univ., dr. arhitect; Artă plastică: M. Popescu, critic de artă; E. Schileru, critic de artă, lector univ.; A. Pavel, cercetător pr.; P. Petrescu, şef sector cercetare; C. Răchiţeanu, muzeograf pr.; A. Teo-dosiu, muzeograf specialist; C. Suter, critic de artă; A. Nanu, lector univ. Cinematografie: I. Barna, regizor. Coregrafie: E. Magyar; V. Ciortea Proca, conf. univ. Folclor: C. Bărbulescu, cercetător pr. Muzică: Z. Vancea, prof. univ.; P. Brîncuş, lector univ.; P. Codreanu, muzicolog; G. Firea, muzicolog; E. Pricope, muzicolog; V. Tomescu, muzicolog. Teatru: FI. Tornea, critic dramatic, O. Flegont, cercetător. COLECTIVUL DE BIOLOGIE, BOTANICĂ, ZOOLOGIE Acad. E. Pop, prof, univ., dr. docent, conducătorul colectivului. Biologie generală: N. Botnariuc, prof, univ., dr. docent; 0. Necrasov, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ., dr. docent; V. Preda, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ., dr. docent. Botanică: acad. Şt. Péterfi, prof. univ., dr. docent; acad. E. Rădulescu, prof, univ., dr. docent; Gh. Anghel, prof, univ., dr. docent; I. Ciobanu, prof, univ., dr. docent; E. Cupcea, conf. univ.; E. Ghişa, conf. univ., dr. docent; I. Pop, şef lucrări; E. Ţopa, dr. docent. Zoologie: acad. E. Pora, prof, univ., dr. docent; M.A. Ionescu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ., dr. docent; Şt. Kiss, şef lucrări; Z. Matic, conf. univ., dr.; N. Mihail, cercetător pr.; V. Pop, prof, univ., dr. docent; A. Robert, şef lucrări; B. Stugren, şef lucrări, dr.; C. Wittenberger, şef sector cercetare, dr. 954 COLECTIVUL DE CHIMIE Acad. I. Murgulescu, prof. univ., dr. docent, conducătorul colectivului; acad. E. Angelescu, prof, univ., dr. docent; acad. C. D. Neniţescu, prof, univ., dr. docent; E. Bratu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ., dr. docent; V. Sabini, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof. univ., dr.; P. Spacu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ., dr. docent; C. Albu, lector univ.; M. Brezeanu, conf. univ., dr.; Gh. Costeanu, prof. univ.; I. Drimuş, conf. univ.; I.V. Nicolescu, prof, univ., dr. docent; R. Vîlcu, conf., univ., dr. COLECTIVUL DE DREPT Tr. Ionaşcu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ., dr. docent, conducătorul colectivului; E.A. Barascb, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; 0. Căpăţînă, cercetător pr.; A. Cristescu; V. Dongoroz, prof, univ., consultant ştiinţific, dr. docent; T. Drăgan, prof. univ.; V. Economu, cercetător pr., dr. docent; M.I. Eremia, cercetător pr., dr.; E. Glaser, şef secţie cercetare; S. Kahane, conf. univ.; L. Miller, şef sector cercetare; A. Nascbitz, şef sector cercetare, dr.; I. Nestor, şef sector cercetare; M. Onescu, prof, univ.; E. Roman, cercetător pr.; I. Stoenescu, prof, univ., dr. docent; I. Vîntu, şef secţie cercetare, dr. docent; S. Zilberştein, şef sector cercetare. * COLECTIVUL DE ECONOMIE Acad. V. Malinschi, prof, univ., dr. docent, conducătorul colectivului; M. Biji, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof. univ.; M. Mănescu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof. univ.; R. Moldovan, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ., dr. docent; C. Murgescu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; I. Rachmuth, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ.; Gb. Zâne, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, şef secţie cercetare, dr. docent; Gb. Bădăluţă; N.N. Constantincscu, prof. univ., dr.; 0. Constantinescu, lector univ.; Gb. Creţoiu, conf. univ. dr.; S. Daniel, ing., conf. univ.; I. Desmireanu, şef sector cercetare; D. Dimitriu, şef sector cercetare; M. Dulea, şef sector cercetare, lector univ.; C. Ionescu, conf. univ., dr.; N. Ivanciu, conf. univ., dr.; I. Mărculescu, prof, univ., dr^docent; A. Popper, conf. univ.; E. Praboveanu, lector univ.; V. Pucbiţă, conf. univ., dr.; V. Trebici, conf. univ.; I. Văcărel, conf. univ., dr.; I. Zabaria, conf. univ. COLECTIVUL DE FILOZOFIE, LOGICĂ, ISTORIA RELIGIEI, ATEISM Acad. A. Joja, prof, univ., dr. docent, conducătorul colectivului; acad. C.I. Gulian, prof, univ., dr. docent; D. Bădărău, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, dr. docent; M. Breazu, prof, univ.; N. Bagdasar; I. Banu, prof, univ.; O. Bădina, conf. univ., dr.; P. Bieltz, asist, univ.; AI. Boboc, lector univ., dr.; I. Cernea, conf. univ., dr.; 0. Cheţan, cercetător pr.; N. Gogoneafă, şef sector cercetare, dr.; L. Grünberg, conf. univ., dr.; F. Mabler; I. Mărculescu; P. Nicoară; Z. Ornea; S. Popescu, cercetător pr.; P. Popovici, conf. univ.; V. Săbleanu, conf. univ., dr. docent; R. Stoichiţă, conf. univ.; I.M. Ştefan; U. Tomin, şef sector cercetare, dr.; 0. Trăsnea, lector univ. COLECTIVUL DE FIZICĂ Acad. Ş. Ţiţeica, prof, univ., dr. docent, conducătorul colectivului; acad. E. Bădărău, prof, univ., dr. docent; I. Agîrbiceanu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ., dr. docent; F. Ciorăscu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof. univ.; V. Novacu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ., dr. docent; A. Corciovei, şef de laborator, conf. univ., dr.; Tr. Creţu, lector univ.; O. Gberman, conf. univ., dr.; V. Marian, prof, univ., dr. docent; M. Rosenberg, şef de laborator, conf. univ., dr. 955 COLECTIVUL DE GEOGRAFIE, GEOLOGIE V. Ianovici, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ., dr. docent, conducătorul colectivului. Geografie: T. Morariu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ., dr. docent; C. Herbst, conf. univ.; I. Rădulescu, conf. univ., dr.; A.. Ban, cercetător pr., dr.; I. Băcănaru, cercetător pr.; N. Caloianu, lector univ.; Ş. Dra-gomirescu, cercetător; Gh. Dragu, lector univ.; N. Dumitrescu, ing.; A. Ghenovici, cercetător; P. Gîştescu, şef sector cercetare, dr.; S. Gruescu, cercetător; H. Grumăzescu, cercetător pr. I.D. Ilie, lector univ.; I. Iordan, cercetător; I. Leţea, asist, univ.; D. Oancea, cercetător; Al. Roşu, şef sector cercetare, dr.; I. Velcea, şef sector cercetare, dr. Geologie: acad. M. Filipescu, prof, univ., dr. docent; D. Giuşcă, membru^ corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof. univ., dr. docent; G. Cioflica, conf. univ., dr.; C. Ghenea, şef sector cercetare, dr.; E. Hanganu, lector univ., dr.; L.T. Lazăr, ing.; E. Liteanu, şef sector cercetare; I. Mareş, asist, univ.; S. Pauliuc, lector univ., dr.; A. Pricăjan, ing.; D. Rădulescu, conf. univ., dr.; |G. Răileanu, prof, univ., dr. docent; N. Tătărîm, lector univ., dr. COLECTIVUL DE ISTORIE MEDIE, MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ Acad. A. Oţetea, prof, univ., dr. docent, conducătorul colectivului; I. Apostol, L. Bânyai prof, univ., dr. docent; D. Berindei, cercetător pr.; P. Cernavodeanu, cercetător pr.; Miron Con-stantinescu, prof, univ.; FI. Constantiniu, cercetător; C.C. Giurescu, prof, univ., dr. docent; E. Lazea, cercetător; R. Manolescu, conf. univ., dr.; D. Mioc, şef sector cercetare; P.P. Panaitescu, dr.; Şt. Pascu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ., dr* docent; N. Stoicescu, cercetător pr.; M. Vlasiu, cercetător pr. COLECTIVUL DE ISTORIE A MIŞCĂRII MUNCITOREŞTI Gb. Vasilichi, conducătorul colectivului; T. Georgescu, prof. univ., dr.; M. Oişteanu, prof, univ.; J. Brill, prof. univ.; N. Copoiu, şef sector cercetare, dr.; A. Deac, conf. univ., dr.; P. Nichita, şef sector cercetare; C. Niri, conf. univ.; I. Oprea, cercetător, dr.; V. Zaharescu, cercetător. COLECTIVUL DE ISTORIE VECHE, ARHEOLOGIE Acad. C. Daicoviciu, prof, univ., dr. docent, conducătorul colectivului; acad. E. Condu-rachi, prof, univ., dr. docent; K. Horedt, conf. univ., dr. docent; D. Protase, cercetător pr., dr.; I.I. Russu, şef sector cercetare, dr. docent; N. Vlassa, muzeograf pr. COLECTIVUL DE LINGVISTICĂ Acad. I. Iordan, prof, univ., dr. docent, conducătorul colectivului; M. Avram, şef sector cercetare, dr. COLECTIVUL DE LITERATURĂ ROMÂNĂ Acad. M. Beniuc, prof, univ., dr. docent; G. Ivaşcu, conf. univ., conducătorii colectivului; D. Micu, conf. univ., dr.; Al. Piru,. conf. univ., dr. docent; O. Papadima, şef sector cercetare, dr.; D. Petrescu, asist. univ.; I. Roman; Al. Săndulescu, cercetător; Th. Vîrgolici, cercetător; G.Şerban. COLECTIVUL DE LITERATURĂ UNIVERSALĂ Ş. Cioculescu, membru corespondent al Academiei4Republicii Socialiste România, prof, univ., dr, docent, conducătorul colectivului. Al. Balaci, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ., dr. docent; J. Livescu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ., dr. docent; M. Novicov, prof. univ.; S. Baer-Răducanu, lector univ.; Gh. Barbă, lector univ.; C. Barborică, lector univ.; A. Birtolan-Vanci, asist, univ.; I. Brăescu, conf. univ., dr.; F. Caloianu, lector univ.; I.C. Chiţimia, conf. univ., dr. docent; N.N. Con- 956 deescu, prof. univ., dr. docent; D. Derer, asist, univ.; L. Diaconiţă, lector univ.; 0. Drimba. conf. univ., dr.; N. Façon, prof. univ., dr. docent; T. Gane, conf. univ.; M. Gheorghievici, ! lector univ.; M. Isbăşescu; Z. Iuffu, lector univ.; A. Kovâcs, lector univ., dr.; A. Kôvâri, lector ! univ.; M. Laszlo, lector univ.; D. Mazilu; M. Miroiu, asist, univ.; V. Nemoianu, asist, univ.* ' T. Nicolescu, conf. univ., dr.; T. Radian, lector univ.; V. Şoptereanu, conf. univ., dr.; A. Toa- ! der, lector univ.; F. Vanţ Ştef, lector univ.; T. Vasilescu, conf. univ.; N. Zega, conf. univ., dr. | COLECTIVUL DE MATEMATICĂ, ASTRONOMIE ! Acad. Gr. C. Moisil, prof. univ., dr. docent; acad. N. Teodorescu, prof. univ., dr. docent; Călin Popovici, prof, univ., dr. docent, conducătorii colectivului; P. Constantinescu, conf. univ., dr.; ! N.N. Mihăileanu, prof, univ., dr. docent; acad. Gh. Mihoc, prof, univ., dr. docent; M. Necul- : cea, prof. univ., dr.; acad. M. Nicolescu, prof, univ., dr. docent; C. Teleman, lector univ., dr.; I V. Teodorescu, lector univ., dr. ! COLECTIVUL DE MEDICINĂ UMANĂ, BIOCHIMIE, FARMACOLOGIE, j CULTURĂ FIZICĂ ! Acad. Şt. M. Milcu, prof, univ., dr. docent, conducătorul colectivului; acad. Gr. Benetato, ! prof, univ., dr. docent; acad. T. Burghele, prof, univ., dr. docent; acad. A. Kreindler, prof, j univ., dr. docent; I. Ardeleanu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, ! prof, univ., dr. docent; E. Soru, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste Roma- j nia, conf. univ., dr. docent; V. Bologa, prof, univ., dr. docent; Gh. Niculescu, prof, univ., dr. . docent; R. Păun, prof. univ., dr.; N. Sterescu, şef sector cercetare, dr. Cultură fizică: I. Şiclo- j van, conf. univ. COLECTIVUL PENTRU PROBLEME MILITARE I. Teclu, general de armată, conducătorul colectivului; T. Lupescu, general-Iocotenent; H. Florescu, general-maior; I. Burlacu, general-maior, ing.; C. Burada, colonel;, C. Şerbu, colonel; E. Plaţi, colonel; Ş. Lupu, colonel; B. Gromîcă, colonel; I. Medianu, colonel; T. Tamaş, colonel. COLECTIVUL DE PSIHOLOGIE, PEDAGOGIE Al. Roşea, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ., dr. docent; Stanciu Stoian, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ., dr. docent, conducătorii colectivului; I. Antohi, conf. univ., dr.; I. Bălănescu, confl univ.; M. Giurgea, conf. univ., dr.; P. Popescu-Neveanu, conf. univ., dr.; T. Slama-Cazacu şef secţie cercetare, dr. COLECTIVUL DE SOCIALISM ŞTIINŢIFIC ŞI PRESĂ V. Roman, prof, univ., ing., conducătorul colectivului. Socialism ştiinţific: Gh. Andreescu, lector univ.; P. Beraru; C. Dimitriu, prof. univ.; M. Enghel, conf. univ.; R. Florian, conf. univ.; I. Iancu, conf. univ.; M. Nedelea, lector univ.; M. Petrescu, conf. univ.; A. Pop, conf. univ.; I. Rădulescu; L. Stancu, lector univ.; I. Turcu, lector univ., dr. Presă: N. Ignat; V. Pop; H. Dona, conf. univ. COLECTIVUL DE TEHNICĂ Acad. E. Carafoli, prof, univ., dr. docent; acad. R. Răduleţ, prof, univ., dr. docent; G. Bărănescu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, ing., prof, univ., conducătorii colectivului. Construcţii: Tr. Mătăsaru, ing., prof. univ.; V. Nicolau, ing., prof, univ.; E. Răzvan, ing.; Al. Steopoe, prof, univ., dr. docent. Construcţii de maşini şi metalurgie: Gh. Buzdugan, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, ing., prof. univ.; M. Bănărescu, ing., prof. univ.; D. Boiangiu, ing., conf. univ.; E. Botez, ing., prof- 957 univ.; V. Cristea, ing.; Şt. Gheorghiu, ing., prof. univ.; Şt. Mantea, ing., prof. univ.; M. Mustafa, conf. univ., dr. ing.; Al. Rău, ing., prof. univ.; H. Segal, ing., conf. univ.; C. Vasiliu, conf. univ., dr., ing. Electrotehnică şi telecomunicaţii: Gh. Cartianu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, ing., prof. univ.; C. Dinculescu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, ing., prof. univ.; C. Bălă, conf. univ., dr. ing.; S. Călin, prof. univ., dr. ing.; S. Condrea, ing., prof. univ.; M. Drăgănescu, prof. univ., dr. ing.; N. Galan, ing. asist, univ.; A. Ifrim, conf. univ., dr. ing.; C. Neumann, ing.; AI. Timotin, conf. univ., dr. ing.; A. Ţugulea, conf. univ., dr. ing. Industrie uşoară: Gr. Bălănescu, ing.; V. Cociu, ing., conf. univ.; B. Cotigaru. lector univ.; D. Dima, conf. univ.; I. Ionescu-Muscel, ing., prof. univ.; E. Iordan, ing., lector univ.; I. Popescu, ing.; 0. Popescu, ing.; S. Mărcuş, ing.; M. Popovici, conf. univ., dr. ing.; S. Rădulescu, ing. Mine şi petrol: I. Tocan, conf. univ., dr. ing. Transporturi: N. Patraulea, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, ing.; N. Tipei, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, ing., prof. univ.; P. Frîncu, şef lucrări, dr. ing.; D. Mateescu, ing., cercetător pr.; C. Năstase, ing., prof. univ.; T. Oroveanu, ing., conf. univ.; A. Popa, conf. univ., dr. ing>; C. Severineanu, ing., prof. univ. REDACŢIA INTERNĂ Coordonator principal: Dimitrie Macrea, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, prof, univ., dr. docent în ştiinţe filologice. Redactor şef al Editurii politice: Florica Mezincescu. Redactori coordonatori: Radu Sommer; Aurora Chioreanu. Artă: Elena Hanciu, redactor principal; Vasile Drăguţ, redactor, cercetător; Mihai Pădură- leanu, redactor; Nina Turcu, redactor, muzicolog. Biologie, botanică, zoologie, agrosilvică: Stelian Beldescu, redactor principal; ing. Vasile Herdea, redactor principal, şef sector cercetare; ing. Paul Varga, redactor principal, dr. în agronomie, şef de laborator; Lucia Năstase, redactor. Chimie: ing. Elena Sburlea, redactor. Economie, socialism ştiinţific, drept: Aneta Spornic, redactor principal, conf. univ., dr. în economie; Alexandru David, redactor; Dumitru Mureşan, redactor, asist, univ.; Florica Bodnăraş, redactor, lector univ.; Alexandru Bolintineanu, redactor, dr. în ştiinţe juridice, şef sector cercetare; Vasile Papadopol, redactor. Filozofie, psihologie, pedagogie: Radu Tomoiagă, redactor principal; Petru Vaida, redactor principal. Fizică: Gheor-ghe Roşea, redactor, asist. univ. Geologie: Cezar Dimofte, redactor, asist. univ. Istorie, geografie: Gheorghe Rădulescu, redactor principal; Nicolae Nicolescu, redactor principal; Marcel Popa, redactor, Horia Matei, redactor; Cristina Şanta, redactor, cercetător; Nicolae Vasenciuc, redactor. Lingvistică şi coordonare lexicografică: Vasile Breban, redactor principal, şef sector cercetare; Mircea Seche, redactor principal, şef sector cercetare; Gheorghe Bulgăr, redactor principal, conf. univ.; Florenţa Sădeanu, redactor, cercetător pr.; Luiza Seche, redactor, cercetător; Anicuţa Tudor, redactor; Fany Popescu, redactor; Valeria Pop Petruţ, redactor; Marieta Cristea, redactor. Literatură: Aurel Martin, redactor şef secţie, critic literar; Macri Baclagian, redactor principal; Cornel Radu Constantinescu, redactor; Gabriela Adameşteanu Ionescu, redactor; Alexandru Chiriacescu, redactor. Matematică, astronomie: Eliferie Rogai, redactor principal, asist. univ. Medicină: Alexandrina Stancu Ardeleanu, redactor principal, cercetător pr. Presă şi politică mondială: Petru Clinca, redactor. Probleme militare: Septimiu Ijacu, redactor principal. Tehnică: ing. Marcel Sand, redactor principal, conf. univ., dr.;ing. Alexandru Dănescu, redactor principal, conf. univ., dr.; ing. Dumitru Dragu, redactor principal, şef. lucrări. Prezentarea grafică: L. Altbuch; B. Wolf; C.D. Constantinescu. Desene: E. Becheş;E. Ber-lescu; I. Costescu; P. Popescu; Şt. Radu; A.Voinescu. Hărţi: C. Rădulescu. Coperta: D. Stănescu. PLANŞE CUPRINSE IN VOL. IV (în afara textului) Atacul de la Smîrdan. N. Grigorescu ......................................................... 32 — 33 C. Ressu. Cosaşi odihnindu-se ............................................................ 64 — 65 România revoluţionară. C.D. Rosenthal .............................................................. 128—129 Tudor Vladimirescu. Th. Aman...................................................................................................................................................... 160—161 România. Harta fizică .............................................................................. 192—193 România, Harta administrativă ...................................................................... 192—193 România. Harta generală a industriei ............................................................... 224—225 România. Harta generală a modului de folosinţă a terenului 224—225 Teatrul în România I . ............................................................................ 240—241 Teatrul în România II .................................................................... .. . 240—241 Teatrul în România III ................................................................... 240—241 Teatrul de operă şi balet în România ................................................ 240 — 241 Rembrandt. Haman implorînd iertare Esterei ................................................ 256—257 Rubens. Ignatius de Loyola ........................................................................ 288—289 Sculptura românească I ............................................................................. 336—337 Sculptura românească II ............................................................................ 336—337 . Sculptura românească III 336—337 Sculptura românească IV ............................................................................ 336—337 Struguri .................................................................................... 352 — 353 Sînge ............................................................................................. 352-353 Aparatul respirator la om........................................................................... 384—385 Aparatul urinar la om ............................................................................. 384—385 J. Al. Steriadi. Hamali în port ............................................................. 416—417 Fr. Şirato. Cîrciumărese ........................................................................... 448—449 Tiziano. Ecce homo.................................................................................................................................................... 496 — 497 Steaguri I.................................................................................................................................................................... 496 — 497 Steaguri II ....................................................................................... 496-497 Suceava. Tg.-Mureş ................................................................................. 544—545 Tg.-Mureş. Timişoara ............................................................................... 544—545 Sportul în Republica Socialistă România I............................................... 576—577 Sportul în Republica Socialistă România II .................................................. 576—577 N. Tonitza. Coadă la pîine ....................................................................... 608—609 I. Ţuculescu. Interior ţărănesc cu macat în dungi................................................. 640—641 r 959 Transformarea socialistă a agriculturii I ................................................... 704—705 Transformarea socialistă a agriculturii II ................................................ 704—705 Transformarea socialistă a agriculturii III ......................................... 704—705 Transformarea socialistă a agriculturii IV .......................................... 704—705 Transformarea socialistă a agriculturii V ................................................. 704—705 Stuf ......................................................................................... 704-705 Unirea Principatelor Române .................................................................... 736—737 Vagoane construite în România ................................................................... 736—737 Velâsquez. Portretul lui Filip al IV-lea.................................................. 832—835 Voroneţ ......................................................................................... 864—865 Biserica din Ribiţa. Biserica din Filipeştii de Pădure . . 864—865 Radiotehnică. Telecomunicaţii. Telemecanică I ............................................ 896—897 Radiotehnică. Telecomunicaţii. Telemecanică II ....................................... 896—897 Silvicultură I .................................................................................. 928—929 Silvicultură II ............................................................................... 928-929